BISERICA FILADELFIA

20 iulie 2014

SALUTUL BISERICII“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare

răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. "Încă puţină, foarte puţină vreme", şi "Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el." Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”(Evrei 10:35-39)

OBIECTIVUL BISERICII PENTRU ANUL 2014

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Intimitate profundă cu Domnul Isus Hristos prin post şi rugăciune în

fiecare săptămână, conform Isaia 58:6-11 – „Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: "Iată-Mă!" Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.”

O CARTE ÎN SERIALRUGUL ÎN FLĂCĂRI sau ViaŢa lui Dwight Moody

de Petru Popovici (Continuare din numărul trecut)

Lucrarea îi devine o povarăE o dureroasă experienţă să te vezi secătuit

de puteri, să te zbaţi fără să ai rezultate în lucrare, având o inimă sensibilă şi un suflet istovit. Cam aşa s-a întâmplat cu Moody prin anul 1867, când a început să i se întunece orizonturile. Vrând să preîntâmpine această boală sufletească încă neidentificată de el, a început să se împotmolească mai rău. După cum a spus cineva: "Când credinciosul ajunge să piardă viziunea lucrării sale, îşi dublează sforţările. Dar din cauza eforturilor care îi creeau o stare de încordare, el a început să devină agitat şi nemulţumit. Emma, soţia lui, îi vedea clar starea. Ea ştia care este adevăratul necaz. De aceea i-a cerut pe neaşteptate să întreprindă împreună o călătorie în Anglia. Acolo trăiau atunci adevăraţii titani în cele spirituale, ca C.H. Spurgeon, G. Müller, C.M. Mackintosh şi alţii. Emma ştia că ajungând în contact cu aceştia, soţul ei se va reface.

Pe de altă parte, ea se îmbolnăvise de astmă şi medicii i-au spus că o călătorie pe mare şi schimbarea de aer i-ar face foarte bine. Aşa s-a făcut ca într-o duminică din Martie 1867, pe

neaşteptate, Moody a anunţat în Biserica lor, că în cursul săptămânii următoare ei vor pleca spre Anglia pentru a căuta însănătoşirea soţiei. Dar adevăratul motiv pentru care stăruia Emma era vindecarea soţului ei de astmul lui spiritual.

Şi nu-i de mirare că el era istovit. Lucrarea pe care o făcuse întrecea cu mult forţele unui om. Trebuia să poarte grija şi să predice la Biserica din Strada Illinois şi la cea a asociaţiei din Farwell Hall. În plus, o serie întreagă de alte sarcini. Se poate face o idee despre viaţa sa într-o continuă alergare, din scrisoarea ce urmează:

"Chicago, 13 lunie 1863. Iubite frate, ce voi face iarna asta? Sunt delegatul Asociaţiei de Ajutor din oraş, care poartă de grija săracilor. Am acum între 500 şi 800 de persoane care depind de mine în ce priveşte hrana lor zilnică. Mi-am luat un cal cu care alerg într-o parte şi-n alta, iar un colaborator mă ajută când vine mulţimea la biroul meu. Sediul pentru asistenţă l-am mutat în localul Y.M.C.A. Apoi, tocmai acum am adunat bani ca să ridic o capelă pentru militari, cam la 3 mile depărtare de oraş. Acolo ţin întruniri în fiecare zi şi apoi alte două în oraş.

2

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Aşa că vezi, zilnic trei întruniri la care trebuie să iau parte, afară de chemările pe la bolnavi şi asta nu e totul. Am de mers în fiecare săptămână la ţară ca să cumpăr lemne şi provizii, cărbuni, carne, grâu; apoi trebuie să merg să ţin o oră de rugăciune la vreo 30 mile de Etghin. De asemenea adun bani să cumpăr cărţi pentru militari. Fac parte din comitetul Armatei şi ţin acolo adunări odată pe săptămână; la această ocazie împărţim cărţi la diferite unităţi. N-am ajuns să răspund astăzi la nici una din zecile de scrisori pe care le-am primit. Mă culc pe la miezul nopţii şi mă scol când se crapă de ziuă. Aş vrea să vii odată între orele 1 şi 3, la biroul meu, să vezi mulţimea aşteptând. Nu am nici 5 minute pe zi pentru studiu, aşa că trebuie să predic cum se nimereşte".

Era inevitabil ca un serv al lui Dumnezeu, dacă lasă lucrurile să ajungă până aici, să aibă de înfruntat o criză spirituală. Această criză a devenit acută prin anul 1866. Lui Moody i se potriveau cuvintele din textul biblic: "M-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseţii mele n-am păzit-o" (Cântarea Cântărilor 1:6).

Când au ajuns în Anglia, au căutat numaidecât să-l audă pe C.H. Spurgeon, care de 10 ani era idealul lui Moody. Primul avea 33 de ani, al doilea 30 de ani. Primul loc vizitat de soţii Moody la Londra a fost Tabernacolul Metropolitan. Vizitatorul citise tot ce scrisese Spurgeon şi acum el îl privea în timpul serviciului religios cu ochii în lacrimi. În timpul şederii lui în Anglia în 1867, Moody l-a urmat peste tot pe Spurgeon. Şi a ajuns înapoi acasă în America complet refăcut după această întâlnire.

Una din caracteristicile lui era de a căuta să câştige pe orice predicator întâlnit, să-l facă să vină să predice în Biserica din Illinois, sau la Farwell Hall. Nici un predicator nu trecea prin Chicago fără să fie invitat să predice acolo. De aceea ajunsese Moody să cunoască şi să fie cunoscut de atâţia alţi predicatori. Între aceştia a fost şi secretarul Şcolii Duminicale din Londra, care l-a invitat să vorbească la o aniversare în Exter Hall. Lui Moody îi revenea să rostească şi câteva cuvinte de mulţumire pentru Contele

Shaftesbury, care conducea adunarea din acea seară.

Spre sfârşitul adunării - Dr. Henry Klay Trumball povesteşte incidentul al cărui martor a fost - preşedintele cedă locul vicepreşedintelui ca să poată anunţa cuvântul de mulţumire. Acesta anunţă că vărul lor american, Rev. Moody din Chicago, va adresa cuvântul de mulţumire pentru "nobilul conte". Cum Moody era împotriva complimentelor şi oricărui convenţionalism, se aprinse imediat şi rosti apăsat: "Vicepreşedintele a făcut două erori: a început cu "reverend", ceea ce eu nu sunt, ci numai D.L. Moody, un lucrător de Şcoală Duminicală. Şi nici nu sunt vărul din America! Ci prin harul lui Dumnezeu sunt fratele vostru, care împreună cu voi sunt interesat în lucrarea Tatălui ceresc pentru copiii Săi. Cât despre cuvântul de mulţumire pentru "nobilul conte", pentru că a fost conducătorul nostru în seara asta, nu văd pentru ce trebuie să-i mulţumim noi lui, mai degrabă ar trebui el să ne mulţumească nouă". Odată la Illinois, au vrut să-i mulţumească preşedintelui Lincoln al Statelor Unite, pentru că prezidase o adunare, dar el s-a opus, spunând că el a încercat să-şi facă datoria, iar ceilalţi să şi-o facă pe a lor".

Nu mult după ce a sosit la Londra, Moody a luat contact cu Y.M.C.A. şi a lăsat asupra lor o puternică impresie, începând cu ei ora de rugăciune de amiază. Prima adunare de acolo a fost la 13 Mai 1867, la care au luat parte vreo 100 de persoane. Subiectul a fost: "A dat fiecăruia lucrul său". Experienţa cu lucrarea sa din Chicago a captivat pe toţi cei prezenţi.

Scrisoarea adresată de Moody mamei sale, dezvăluie din impresiile lui de acolo: "Iată că am început şi aici. Vă trimit ceva veşti în legătură cu ora zilnică de rugăciune de la amiază. E un mare succes. Ei au început lucrarea în diferite părţi ale oraşului şi sper că un mare bine va ieşi de aici. Această oră de rugăciune se extinde şi în diferite părţi ale ţării".

"La Bristol sunt marile orfelinate ale lui George Müller. Sunt acolo vreo 1100 copii. Dar niciodată Müller nu cere nici un cent cuiva. El cheamă pe Dumnezeu care îi trimite banii. E

3

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>minunat să vezi ce poate face Dumnezeu cu un om al rugăciunii".

La Bristol, la 10 Mai 1867, Moody a ţinut o predică la Şcoala Duminicală, unde a încheiat cu cererea ca tinerii care vor să se roage, să se ridice în picioare. S-au ridicat imediat 15 tineri, între care şi John Kenth, pe atunci în vârstă de 17 ani, mai târziu a devenit medic misionar în China.

Întâlnirea lui Moody cu George Müller a aprins în el dorinţa după o viaţă intensă de trăire a vieţii de rugăciune. Tot în timpul acelei călătorii, a întâlnit la Dublin pe Henry Moorehouse. "Am citit într-o revistă despre junele predicator - spunea Moody, relatând întâmplarea - dar când l-am întâlnit, Moorehouse mi-a propus să vină la Chicago, să predice în biserica mea. Era încă un tinerel, nu părea să aibă mai mult de 17 ani, şi mi-am spus: "Acesta nu-i în stare să predice". Voia să-i spun cu ce vapor mă voi întoarce în America, el vrând să călătorim împreună. Gândindu-mă că nu-i în stare să predice, nu i-am spus. Dar abia sosit la Chicago, m-am pomenit cu o scrisoare în care îmi spunea că a sosit şi el în America şi e gata să vină la Chicago să predice, dacă îl chem. M-am aşezat şi i-am scris o scrisoare cât se poate de rece. "Dacă vii prin Vest, treci şi pe la mine". Mă gândeam că e ultima dată când voi auzi de el. Nu peste mult timp am primit o nouă scrisoare, în care îmi scria că e încă în America şi ar vrea să vină la Chicago ca să predice, dacă doresc. I-am scris din nou: "Dacă din întâmplare veniţi prin partea locului vă puteţi abate şi pe la mine". Peste câteva zile am primit o scrisoare în care anunţa că într-o joi seara va fi la Chicago să predice. N-am mai ştiut ce să fac. Eram convins că nu va putea să predice. Cum eu trebuia să plec din oraş joi şi vineri seara, am spus la câţiva din bătrânii bisericii: "Joi seara va veni aici un tinerel englez care vrea să predice. Nu ştiu dacă e în stare sau nu". Ei mi-au spus: "Lucrurile merg bine în biserică şi ar fi mai bine să nu predice, e un străin şi ar putea face mai mult rău decât bine". - "Totuşi, puteţi să-l încercaţi. Eu voi anunţa acum că are să vorbească joi seara. Vineri şi aşa este ora de rugăciune. După ce-l veţi auzi vorbind, puteţi să-l anunţaţi şi pentru

vineri seara, sau în caz contrar, veţi avea numai ora de rugăciune. Dacă vorbeşte bine, veţi şti să-l anunţaţi şi pe el şi pe mine pentru duminică. Eu mă întorc sâmbătă". "Când m-am întors, prima întrebare pe care am pus-o soţiei a fost: "Ce v-a vorbit tânărul acela? Cum le place oamenilor de el?"

— "Foarte mult".— "L-ai auzit şi tu?"— "Da!"— "Ţi-a plăcut şi ţie?"— "Da, mi-a plăcut foarte mult. Cred că o

să-ţi placă şi ţie, deşi predică puţin diferit de tine".

— "Cum asta?"— "El spune celor mai păcătoşi oameni că

Dumnezeu îi iubeşte".— "Atunci e greşit".— "Cred că ai să fii de aceeaşi părere când ai

să-l auzi - spuse ea - căci tot ce vorbeşte documentează cu Cuvântul lui Dumnezeu".

"Duminica următoare am observat că toţi aveau Biblia cu ei. Englezul, la tot ce spunea, indica şi capitolul şi versetul respectiv, spre a dovedi ce spune. Biserica era tixită de oameni".

"Iubiţi prieteni - începu predicatorul - dacă deschideţi Scriptura la capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, versetul 16, veţi găsi textul pentru subiectul meu". - "A fost o predică extraordinară asupra acelui verset, predicatorul mergând cu el prin Biblie, de la Geneza până la Apocalipsa, dovedind că Dumnezeu a iubit lumea de la început şi în toate timpurile, că a trimis patriarhi, prooroci şi servi devotaţi ca să-i aducă pe oameni la El. Şi în sfârşit a trimis pe Fiul Său, iar când acesta a fost ucis, a trimis pe Duhul Sfânt. Inima a început să mi se frângă şi nu mi-am putut reţine lacrimile. Cuvintele predicatorului erau o veste bună, dintr-o ţară depărtată. Le-am sorbit, şi la fel a făcut mulţimea care asculta".

„În seara următoare - era greu la Chicago să aduni lumea luni seara - dar din nou au venit. Femeile şi-au lăsat gospodăriile şi au venit la biserică, cu Bibliile lor în mână. Predicatorul ne-a spus din nou: "Prieteni, dacă veţi deschide la Ioan veţi găsi textul meu". Şi iarăşi s-a luptat să ne dovedească iubirea lui Dumnezeu. O

4

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>introducea în inimile noastre şi de atunci nu m-am îndoit niciodată de ea".

"Eu obişnuiam să predic că Dumnezeu stă la spatele fiecărui păcătos cu o sabie cu două tăişuri, gata să-i ia capul. Acum predic că El stă la spatele păcătosului cu iubirea Lui şi că păcătosul fuge de iubirea lui Dumnezeu".

"Marţi, în seara următoare, eram cu toţii siguri că predicatorul şi-a epuizat vechiul text şi va lua altul. Dar el a predicat tot din acelaşi text, însistând asupra faptului că nu după moarte, ci de pe acum, fiecare păcătos poate avea viaţa veşnică. Deşi a trecut mult de atunci, ascultătorii de atunci nu au uitat-o".

"A şaptea seară predicatorul s-a suit din nou la amvon. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lui. Toţi curioşi să ştie din ce text va predica. El ne-a spus: "Toată ziua am căutat un text, dar n-am găsit un altul aşa de bun ca cel vechi, aşa că vă rog să deschideţi la Ioan 3:16. Şi a predicat a şaptea predică din acelaşi text. Îmi amintesc de ultimele cuvinte: "Prieteni, am încercat timp de o săptămână să vă spun cât de mult vă iubeşte Dumnezeu, dar nu am putut-o face aşa cum trebuie. Dacă aş chema pe îngerul Gavril, care stă în faţa celui Atotputernic, să vă spună el cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea, tot ce ar putea să va spună, ar fi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică".

Prima viziune a lui Moody despre "cel mai mare lucru din lume" a avut-o cu ocazia acestei întâlniri cu Moorehouse, declarând în legătură cu acele predici din Ioan 3:16, că "niciodată n-am ştiut până atunci că Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult. Inima a început să mi se topească de iubirea Lui. Sorbeam această iubire, la fel şi mulţimea ascultătorilor. Vă spun, că există în lume un singur lucru care atrage mai presus de orice, este IUBIREA.

"Atunci, în 1867, am văzut pentru prima dată secretul unei biserici câştigătoare de suflete. Bisericile repede ar fi ticsite de suflete, dacă cei rămaşi afară ar simţi că cei dinăuntru îi iubesc atunci când vin la ei. Aceasta atrage pe păcătoşi! Trebuie să-i câştigăm întâi pentru noi şi apoi pentru Dumnezeu".

Acest tinerel întâlnit la Dublin, venit dintr-un colţ de provincie, a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru întreaga concepţie de predicare a lui Moody. După lucrarea scurtă, dar plină de roade reale la Chicago, în anul 1867, Moody nu mai avea nevoie de alte dovezi că un credincios trebuie să ştie precis ce spune Biblia.

"Dacă aş fi în faţa unei instanţe de judecată, m-aş sili să obţin orice mărturie asupra unui punct cu care să conving juriul. Tot aşa trebuie să fie şi cu Scriptura. Eu am luat cuvântul "IUBIRE" şi nu ştiu câte săptămâni am studiat toate versetele care se ocupă cu acest cuvânt, până la urmă mi-am dat seama că nu pot să ajut pe atâţia câţi îi iubeam. Am început să mă gândesc la mila lui Cristos, am luat Biblia şi am început s-o citesc anume spre a vedea ce spune despre acest subiect. În sfârşit, gândul la mila Sa şi îndurarea Domnului nostru m-a copleşit. Pe podeaua biroului meu, cu Biblia deschisă în faţa mea, plângeam ca un copil".

"Am luat apoi cuvântul "CREDINŢĂ" şi am răsfoit Biblia din scoarţă în scoarţă, pentru ca Dumnezeu să mi-o înmulţească. Studiind Cuvântul lui Dumnezeu am ajuns la versetul care spune: "Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos" (Romani 10:17). Doreşte un om să atragă mulţimile? Atunci, înapoi la Biblie! Nu ştie oare Dumnezeu cum să intereseze pe oameni? Biblia are totala autoritate divină".

În biserica lui Moody erau două bătrâne cu sănătatea şubredă. În timpul orei de rugăciune de la amiază, adeseori ele îl făceau nervos numai privindu-l. Îşi dădea seama că el are o deficienţă şi ştia că şi aceste bătrâne îşi dau seama, doar îi spuseseră repetat: "Dvs vorbiţi bine, dar vă mai lipseşte ceva: puterea; noi ne vom ruga să o căpătaţi". Acest gând, că el nu e plin de Duhul Sfânt, că ele se roagă pentru el, îl neliniştea. Parcă ar fi fost un păcătos! Oare nu avea el cea mai mare biserică din Chicago? Nu au loc aici atâtea convertiri? S-ar putea să facă cineva pentru Dumnezeu cât a făcut el? Dar înlăuntrul lui nu simţea nici un ajutor prin această autoliniştire. Îşi dădea bine seama că era ceva rău cu el, pornit împotriva acestor

5

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>femei. Se simţea rău când aceste femei erau prezente, şi nu se simţea bine când ele lipseau.

După unirea lui cu Sankey, venea lume mai multă la adunările lor, totuşi se vedea că ceva îi apăsa sufletul. Puţinul timp pe care îl petrecea în cămăruţa de rugăciune singur, zilnic între orele 11 şi 11.40, chiar înainte de adunarea de la amiază, îl umplea de lacrimi: "O, Doamne, ce rău e cu mine?"

În Aprilie 1871, Moody a plecat într-o călătorie prin Statele de Vest ale Americii, însoţit de Jan H. Vincent şi de cântăreţul Phillips. Se bucura că scapă de apăsarea din Chicago, dar nu se uşurase.

Curând s-a simţit foarte singuratic. Vara se apropia şi trebuia să-şi preia lucrarea din Chicago, pentru care nu mai avea atracţie. Congregaţia lui dădea semne de declin. Atunci, în orele lungi de călătorie cu trenul

transcontinental, şi-a simţit sufletul căzut ca într-o prăpastie, aşteptând colaboratori care să-l ajute să adune din nou mulţimile. Parcă Evanghelia nu i-ar mai atrage. S-a gândit să recurgă la un fel de concerte religioase, sau la vreun lector care să adune mulţimile.

Câţi confraţi nu are el şi astăzi, care petrec orele preţioase în servicii religioase, unde Evanghelia e înlocuită cu filme, teatru, sau alte conferinţe!

Moody a devenit atât de tulburat în aceea călătorie din Vest, încât n-a mai putut sta cu Vincent şi Philips şi a luat trenul spre casă. Atunci, pe platforma unui vagon, a simţit un adânc sentiment de ruşine. Şi-a dat seama că Evanghelia nu era epuizată pentru el. O ştia şi se ruga: "O, Dumnezeule, ai milă de mine; în Numele scump al lui Isus, îndreaptă-mă. Mai degrabă să mor decât să continui aşa!"

(Continuare în numărul următor - Material preluat de pe www.theophilos.3x.ro)Studiu biblic: Evanghelia dupa Luca - Luca 7.1-17

Suntem la finalul predicii de pe munte, lângă Capernaum. Domnul Isus rosteşte pentru prima data foarte desluşit care este mandatul ucenicilor, în frunte cu cei 12 apostoli: voi sunteţi sarea şi lumina pământului. Voi sunteţi şansa omenirii. Voi sunteţi cetatea aflată pe un munte. Mergând în lume şi acceptând orice nedreptate, asemenea Mie, aveţi şansa să deschideţi porţile Împărăţiei pentru cât mai mulţi oameni. Altfel, sunteţi doar nişte orbi care încearcă să călăuzească pe alţi orbi. Ce povară imensă pe ucenicii lui Isus. Oricare dintre ei putea să se întrebe în sine însuşi: cum vom putea duce noi această veste până la marginile pământului, dacă acum, când Isus e prezent cu noi, foarte puţini Îl recunosc? O întrebare de bun simţ, de altfel. Tabloul următor este ca un element mult căutat, dintr-un puzzle dificil. Un om de la marginile pământului, un sutaş, unul dintre neamuri, care nu a văzut pe Isus, care doar a auzit vorbindu-se despre El, crede că Cel care Se află la o

oarecare distanţă de casa lui, este Fiul lui Dumnezeu. Nimeni din Israel nu a avut o astfel de reacţie, măcar că Isus a spus desluşit că El este, iar lucrările Lui susţineau acelaşi lucru. Ce încurajare extraordinară pentru cei care urmau să fie sarea şi lumina lumii! Un om, care nu era fiu al lui Avraam, străluceşte printr-o credinţă aşa de greu de descoperit. Dar ce avea acest om? Luca îl descrie foarte frumos. Iubea pe robul său, iubea pe Israel, căuta pe Dumnezeul adevărat. Dar mai presus de toate acestea avea o părere extrem de smerită despre sine, chiar mai profundă decât a lui Petru: nu sunt vrednic să intri în casa mea. Un astfel de om, fără cunoștințe vechi-testamentare, a recunoscut pe Isus ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu, fără alte dovezi. Sufletul lui tânjea după Dumnezeu, iar când Dumnezeu S-a apropiat de Casa lui, sutaşul L-a recunoscut, inexplicabil la prima vedere. Tot norodul asista la această mostră de credinţă. Tot poporul a auzit

6

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>cuvintele sutaşului şi cuvintele lui Isus. Ce credea poporul, fiii lui Avraam, despre Isus?

A doua zi acelaşi norod era alături de Isus în Nain. O văduvă ducea la citimitir pe singurul fiu, ultima mângâiere a sufletului ei şi ultimul ajutor în gospodărie. Domnul Isus, plin de mila divină, fără ca cineva să Îl roage, face exact ce a spus sutaşul: "zi doar o vorbă!" El vorbeşte tinerelului, care se trezeşte din morţi! Te-ai aştepta ca nordul care a asistat la cele 2 evenimente să creadă că Cel Care e înaintea lor este Dumnezeu. Cine a mai înviat pe cineva doar prin rostirea unor cuvinte? Doar Dumnezeu spune şi se face! Dumnezeu era lângă ei, Dumnezeu era recunoscut de neamuri, dar ei au putut exclama un singur lucru: "un mare proroc s-a ridicat între noi!". Nu, Isus nu era proroc, Isus era Dumnezeu. Ceea ce pare a fi o mare birunţă (cuvintele norodului) nu este

altceva decât o imagine a necredinţei Iudeilor!

Ce anume a făcut pe sutaş, fără aşa de multe dovezi, să creadă că Isus este Dumnezeu? Sunt multe elemente, însă cel care străluceşte cel mai evindent este părerea cumpătată despre sine. Recunoaşterea propriei nevrednicii, în ciuda multiplelor realizări morale (iubirea de robi, iubirea faţă de Israel, construirea sinagogii), este trăsătura de caracter care te poate ajuta să identifici pe Mesia. Chiar dacă nu avea Scripturile, sutaşul avea ceva ce foarte puţini din Israel aveau - era sărac în duh! Ştia că nu are nimic de oferit! Ştia că este jefuit de păcat şi de tot ce a trăit! Ştia că are nevoie se fie îmbogăţit de Dumnezeu! Astfel este singurul din mulţime, care recunoaşte pe Dumnezeu, fără să vadă pe Isus. În acel moment toată Împărăţia lui Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Duhul) vine să locuiască cu sutaşul şi să îl îmbogăţească! (Sami Ghica)

Întrebări ajutătoare pentru studiul personalLuca 7:18-23, întrebarea lui Ioan1. Cum explicaţi această întrebare a lui Ioan? El primise de la Dumnezeu revelaţia că

Isus este Hristos, Mielul lui Dumnezeu?2. Ce anume l-a făcut să se îndoiască, aparent?3. Dacă avea dubii în ce priveşte pe Isus, de ce merge la El să întrebe? Când ai dubii

asupra cuiva, cauţi răspunsuri în altă parte. Părerea celui despre care ai dubii nu prea contează.

4. Ce anume face pe Ioan să întrebe dacă El este?5. S-a supărat Isus pentru această întrebare?Luca 7:24-35, părerea lui Isus despre Ioan1. Ce înseamnă, în context, trestie în vânt, om în haine moi, proroc?2. Ce înseamnă că nimeni nu s-a născut din femeie, asemenea lui Ioan? Isus, care

era născut din femeie, nu era mai important decât Ioan?3. Cine este cel mai mic în Împărăţia cerurilor? A fi cel mai mic în Împărăţia cerurilor

este acelaşi lucru cu a fi cel mai mic din Biserică?4. Făcea Ioan parte dintre cei care vor fi în Împărăţia cerurilor?5. La cine se referă Isus când vorbeşte despre cel mai mic din Împărăţia cerurilor?6. Crezi că vei străluci mai mult decât Ioan Botezătorul, atunci când vom fi în slavă?

7

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>7. De ce tabloul se termină pe comparaţia dintre lucrarea lui Ioan şi cea a lui Isus?Luca 7:36-50, femeia păcătoasă şi Simon1. Care este cuvântul pe care Simon îl foloseşte pentru a descrie pe Isus? Am mai

găsit acest cuvânt în acest capitol?2. Ce părerea avea Simon despre Isus? Dar despre femeie?3. De ce a venit femeia la Isus? Ce aştepta de la El? 4. Comparaţi credinţa femeii cu credinţa sutaşului!5. Ce a împiedicat pe Simon să beneficieze de prezenţa lui Isus ca Fiu al lui

Dumnezeu, ci doar ca proroc?6. Ducea Simon jertfe pentru păcatele lui la Templu? Iubea Simon pe Dumnezeu?

Avea Simon păcatele iertate?7. Care sunt aplicaţiile pe fiecare tablou, din capitolul 7?8. Cum se leagă tablourile între ele? Începe cu credinţa sutaşului şi se termină cu

lacrimile femeii din casa lui Simon.9. Doar cei 2 au descoperit pe Isus. Ce rost are discursul teologic al lui Isus despre

Ioan din mijlocul secţiunii?

Motivele de post şi rugăciune pentru săptămâna 20 – 27 iulie 2014

„Voi înşivă ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică. După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru, să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte. Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie. Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să

vorbim aşa ca să placem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste. Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii. Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi. Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte, ca să nu fim sarcină nici unuia din voi, şi vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără prihană faţă de voi, care credeţi.” (1Tesaloniceni 2:1-10)

Ne vom ruga pentru oraşul Focşani şi pentru localităţile învecinate, mijlocind pentru ca propovăduirea Evangheliei să aibă efect în viaţa persoanelor pe care le cunoaştem şi care dorim să facă parte din Împărăţia lui Dumnezeu, iar propovăduitorii Evangheliei să aibă “purtare sfântă, dreaptă şi fără prihană faţă de cei care cred” şi înaintea lui Dumnezeu.

8

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >> Ne vom ruga pentru cei care au rătăcit de la credinţă şi astăzi nu mai fac parte

din biserica lui Hristos, mijolcind pentru ca Evanghelia lui Dumnezeu să cerceteze inimile acestora şi să-i întoarcă în familia cerului.

Ne rugăm pentru cei bolnaviCiohoranu Sultana, Crăciun Ileana, Ghica Aneta, Gheorghe Alexandrina, Gogonea Stănica, Porumb Rodica, Popa Mioara, Ciohoranu Ion, Cojocea Nicu, Ştefan Ionel, Prichici Sorin.

Programul bisericiiDuminică dimineața: 9.30 – 12.00Duminică după-amiaza: 18.00 – 19.30Joi: 18.00 – 20.00; Focşani. Vrancea. str. Argeş nr.42 filadelfiafocsani.wordpress.com

9