85
PROGRAM PHARE
„ÎMBUNĂTĂŢIREA CAPACITĂŢI ADMINISTRATIVE
A PARLAMENTULUI ROMÂNIEI”
Seminarul: “Tehnici de transpunere legislativă a dreptului
european”
Camera Deputaţilor, 21-23 martie 2005
CUPRINS
TEMA I Tratarea afacerilor europene de către Adunarea Naţională a
Franţei; evoluţie şi perspective
Pag. 1
TEMA a II - a Urmărirea de către Adunarea Naţională Franceză a elaborării
normelor europene
Pag. 11
TEMA a III - a Organizarea şi funcţionarea Delegaţiei Adunării Naţionale a
Franţei la Uniunea Europeană şi raporturile cu celelalte
organe ale Adunării Naţionale
Pag. 28
TEMA a IV - a Rolul Comisiei Parlamentului României pentru Integrare
Europeană
Pag. 46
TEMA a V - a Examinarea unor exemple de urmărire a afacerilor europene
de către diverse Parlamente naţionale din cadrul Uniunii
Europene
Pag. 54
TEMA a VI - a Câteva elemente ale Tratatului Constituţional al Uniunii
Europene
Pag. 70
1
PROGRAM PHARE „ÎMBUNĂTĂŢIREA CAPACITĂŢII ADMINISTRATIVE
A PARLAMENTULUI ROMÂNIEI”
Seminarul: “Tehnici de transpunere legislativă a dreptului european”
Camera Deputaţilor, 21-23 martie 2005
Luni, 21 martie 2005
TEMA I
Tratarea afacerilor europene de către Adunarea Naţională a
Franţei; evoluţie şi perspective.
Raportor: dl. Jean-Pierre Bloch – directorul Direcţiei pentru afaceri
europene din cadrul Adunării Naţionale a Franţei
(extrase din expunerea d-lui Jean-Pierre Bloch)
Domnul Jean-Pierre Bloch:
Sunt foarte onorat să particip la acest seminar împreună cu
dumneavoastră.
Trebuie să constat că, la aproape 50 de ani după semnarea Tratatului
asupra Drepturilor Omului, problema locului Parlamentelor naţionale în
instituţiile europene are o foarte mare importanţă. Mulţi consideră că problemele
legate de democraţia în cadrul Uniunii Europene trebuie rezolvate încercând să
se precizeze rolul Parlamentelor naţionale în cadrul acesteia.
Problema începe să se pună din anul 1979, data alegerii Parlamentului
European prin sufragiu direct. Înainte de 1979, Parlamentul European era
compus din membri ai Parlamentelor naţionale. Exista, deci, o legătură directă
între Parlamentele naţionale şi instituţiile Uniunii Europene. După 1979,
deputaţii europeni au fost aleşi prin sufragiu universal direct şi astfel s-a creat un
2
fel de concurenţă între Parlamente şi Parlamentul European. Rolul Parlamentului
European s-a schimbat, pentru că, mai întâi, el a avut un rol mai ales consultativ,
acum are putere de decizie.
Prima chestiune am tratat-o, iar cea de a doua este reprezentată de
întâietatea dreptului comunitar asupra drepturilor naţionale. Pe de o parte, multe
directive, multe acte normative sunt decise la Bruxelles, fără participarea directă
din partea Parlamentelor naţionale. Pe de altă parte, e o problemă pe care o
cunoaşteţi bine, o dată cu problema transpunerii acquis-ului comunitar,
Parlamentele naţionale trebuie să voteze legi, transpunând norme decise la
nivelul instituţiilor europene. Pentru votul acestor legi nu există o marjă de
operare considerabilă, întrucât trebuie să respecte norme care nu le lasă multe
posibilităţi la îndemână.
Trebuie amintit că, în special o dată cu Tratatul de la Maastricht şi cel
de la Amsterdam, există o extindere progresivă a puterilor Uniunii Europene. De
altfel, există constatarea, în Franţa, dar fără a vorbi despre statistici foarte
fiabile, că în jur de două treimi din legislaţia noastră are ca sursă Uniunea
Europeană sau încercarea de a respecta normele europene.
În acest context, diferitele ţări au încercat să instituie un control
parlamentar al instituţiilor europene. În mod sintetic, putem aprecia că există
două mari tipuri de control: există ceea ce putem numi un “control imperativ”,
din partea grupului mai mic de ţări nordice – deci, Guvernul este obligat ca în
cursul negocierilor de la Bruxelles să urmeze poziţiile Parlamentelor naţionale
(este exemplul binecunoscut, de altfel, al Danemarcei, unde există ceea ce se
numeşte un “mandat de negociere”); există, pe de altă parte, grupul ţărilor mai
numeroase, unde există sisteme mai variate, unde putem vorbi despre un
“control consultativ” – deci, Parlamentul dă avize-recomandări Guvernului, dar
aceste avize nu au caracter de obligaţie în cursul negocierilor.
Este cazul, de altfel, şi în Franţa, unde Parlamentul, Adunarea
Naţională şi Senatul, cum vom explica şi în derularea acestui seminar, au la
îndemână mijloacele de a face cunoscută poziţia lor privind textele care vor fi
3
negociate la Bruxelles, dar Guvernul nu este obligat să urmeze aceste indicaţii;
dacă luăm ca exemplu Adunarea Naţională,care în sistemul nostru susţine
totdeauna Guvernul pentru că Guvernul trebuie să aibă majoritatea în cadrul
Adunării, putem remarca că, controlul afacerilor europene este şi un mijloc
pentru Guvern de a se situa pe o poziţie prioritară Parlamentul, pentru a apăra
poziţia Franţei la Bruxelles. Nu este vorba despre un caz de control parlamentar
în mod efectiv, ci mai degrabă de un mod de consolidare a poziţiei Guvernului
francez în cursul negocierilor.
După această introducere, puţin generală, o să vă prezint mai rapid
modul în care Adunarea Naţională şi Senatul au organizat controlul afacerilor
europene. În 1979, au fost create prin lege Delegaţii pentru Uniunea Europeană
în cadrul Adunării Naţionale şi în cadrul Senatului. Este vorba despre organe
specifice în cadrul fiecăreia dintre cele două Camere, pentru că, după cum v-am
precizat, există o Delegaţie pentru Uniunea Europeană în cadrul Adunării
Naţionale şi una în cadrul Senatului, spre deosebire de Comisia pentru Integrare
Europeană, în cazul dumneavoastră, care este comună pentru cele două Camere,
pentru urmărirea afacerilor europene.
De ce “delegaţie”, de ce alegerea acestui termen, care nu place foarte
mult şi nu e foarte comprehensibil? Deoarece Constituţia franceză din anul 1968
fixează numărul de comisii permanente, existând astfel în fiecare dintre cele
două Camere din Franţa 6 comisii permanente. Până în prezent, nu s-a modificat
această prevedere, pentru a mai crea, în special, o comisie pentru afaceri
europene. S-ar fi putut modifica această prevedere, pentru că s-au mai făcut
modificări ale Constituţiei din 1968, chiar acum două luni, pentru a permite
ratificarea eventuală a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, dar
există în cadrul Parlamentului nostru multe obstacole în calea creării unei astfel
de comisii. Şi, putem să spunem, fără a trăda vreun secret, în special faptul că
preşedinţii comisiilor permanente nu privesc cu ochi buni crearea unei comisii
pentru afaceri europene, al cărei rol ei îl văd ca preponderent, în raport cu rolul
comisiei lor.
4
Trebuie să spunem că în sistemul nostru există 6 comisii şi fiecare
deputat nu e membru decât al unei singure comisii, pe când membrii în
Delegaţia pentru Uniunea Europeană sunt, în plus, membri ai unei comisii.
Şi e vorba de un argument care pare raţional, nu este de dorit ca în
cadrul Adunării Naţionale să existe un grup de specialişti care să se ocupe în
mod individual de afacerile europene, întrucât aceste afaceri europene privesc
acum toate domeniile de activitate sau aproape şi, deci, privesc diversele comisii
permanente. Este o dezbatere încă actuală pentru că în discuţiile care au avut loc
în cursul lunii ianuarie pentru revizuirea Constituţiei, despre care vă vorbeam
mai devreme, s-au făcut amendamente pentru crearea unei astfel de comisii, dar
au fost respinse.
Avem, deci, o Delegaţie pentru Uniunea Europeană. La început, era
compusă din 18 membri, acum este compusă din 36. Ca şi comisiile, este
constituită din membrii aparţinând în mod proporţional tuturor grupurilor şi
există membri ai tuturor comisiilor permanente în cadrul Delegaţiei.
Funcţionarea în mod efectiv a Delegaţiei (dar nu o să intru în detalii,
întrucât domnul Anjubault vă va vorbi despre aceasta mai pe larg) este
aproximativ similară cu cea a comisiilor. Cu o diferenţă majoră, totuşi, ea nu
întocmeşte un raport asupra propunerilor sau proiectelor de lege, dar emite avize
asupra proiectelor de texte europene: proiecte de directive, proiecte de
regulamente, proiecte de decizii-cadru, cărţi albe, cărţi verzi, tot ceea ce face
Uniunea Europeană.
La început, această Delegaţie avea un rol informativ pentru deputaţi
privind afacerile europene şi, progresiv, ca urmare, în special, a Tratatului de la
Maastricht, a căpătat un rol de control. Într-o revizuire a Constituţiei care a
precedat ratificarea Tratatului de la Maastricht a fost introdusă o prevedere, art.
88-4 din Constituţia noastră, care obligă Guvernul să transmită Adunării
Naţionale şi Senatului propunerile de acte comunitare care comportă dispoziţii
de natură legislativă. Pentru a explica acest lucru trebuie să vă amintesc faptul că
Constituţia franceză distinge domeniul legii de cel al regulamentului şi
5
determină într-un mod limitat domeniul legii. Deci, ceea ce trebuie să transmită
Guvernul Parlamentului sunt propuneri de acte comunitare care au consecinţe
legislative în Franţa.
Domnul Thierry Anjubault:
Deci, trebuie precizat că este vorba de sensul cuvântului “legislativ” în
dreptul intern din Franţa şi nu este vorba despre normele legislative la nivel
comunitar. Pentru că ştiţi că, în terminologia comunitară, legile europene nu
definesc un criteriu de transmitere a documentelor la Delegaţie. Numai textele
care au fost definite ca “legislative” de Consiliul de Stat francez sunt transmise
pentru control, deci, ne este transmis ansamblul textelor, dar nu ne putem
pronunţa decât asupra acestor texte care au caracter legislativ.
Domnul Jean-Pierre Bloch:
Într-o revizuire a Constituţiei care preceda ratificarea Tratatului de la
Amsterdam, în 1999, s-a deschis o posibilitate suplimentară de control,
permiţându-i-se Guvernului să supună atenţiei Parlamentului proiecte de acte
provenind de la Uniunea Europeană, care să nu aibă consecinţe legislative în
Franţa. Ceea ce numim “clauza facultativă”. Această transmitere deschide
posibilitatea de control despre care vorbeam mai devreme, în legătură cu art.
88-4, dar, aşa cum spuneam, este facultativă şi este la dispoziţia Guvernului.
În cursul unor dezbateri care au fost ocazionate de deschiderea
negocierilor cu Turcia, preşedintele Comisiei pentru afaceri externe, ca, de
altfel, şi alţi parlamentari (domnul Balladur este un fost prim-ministru francez),
a cerut ca Guvernul să prezinte, în virtutea art. 88-4, raportul care a fost stabilit
de Comisia Europeană în legătură cu Turcia, pentru că acest lucru ar fi permis
declanşarea unei proceduri care să aibă ca urmare un vot în cadrul Adunării
Naţionale. Iar Guvernul şi Preşedintele Republicii nu au dorit acest lucru, pentru
că, probabil, ar fi rezultat un vot împotriva deschiderii negocierilor cu Turcia,
ceea ce nu reprezenta şi poziţia Preşedintelui Republicii Franceze.
Deci, acest control facultativ este la latitudinea Guvernului, chiar dacă
6
ceea ce v-am spus mai devreme este o situaţie foarte rară şi, de obicei, dacă
parlamentarii cer prezentarea unui document legat de art. 88-4, Guvernul o face.
Pentru a nu anticipa în întregime chestiunile pe care vi le voi prezenta
în continuare, putem să spunem că în Franţa avem un sistem de control care s-a
îmbunătăţit pe măsura trecerii timpului, care permite Adunării Naţionale să-şi
valorifice poziţia asupra proiectelor europene, dar care nu-i permite să
influenţeze în mod decisiv poziţia formulată de Guvern. Şi trebuie adăugat că în
materie de transpunere a normelor europene Delegaţia pentru Uniunea
Europeană nu are competenţe în privinţa textelor, pentru că proiectele de
transpunere a legilor sunt transmise direct comisiilor permanente. Dar Delegaţia
urmăreşte aceste probleme, întocmind în fiecare an un raport de informare
asupra transpunerii directivelor şi urmărind într-un mod precis toate informaţiile
care sosesc în legătură cu proiectele de acte normative de care se ocupase înainte
de decizie.
Pentru că problema globală a tratării afacerilor europene constă în
acea că trebuie urmărite, la nivelul Parlamentelor naţionale, pe de o parte textele
înainte de adoptarea acestora în mod definitiv de către instituţiile europene, dar
trebuie urmărite aceste texte şi după adoptarea lor, atunci când trebuie integrate
în dreptul intern. Este evident că dumneavoastră, în această fază, pentru că nu
transpuneţi decât acquis-ul comunitar, nu vă confruntaţi decât cu această a doua
problemă, dar când România va fi membră a Uniunea Europeană va trebui ca, la
nivelul Parlamentului, să existe un dispozitiv care să le permită parlamentarilor
să intervină asupra negocierilor în curs, care au ca scop adoptarea unui act
european.
E o problemă dificilă, pentru că, dacă toate Parlamentele ar avea o
putere de blocare a negocierilor, ar fi, astfel, dificil de ajuns la un acord la nivel
european. Deci, trebuie găsit un sistem care să permită o anumită influenţă din
partea Parlamentelor naţionale fără a bloca totuşi funcţionarea instituţiilor
europene.
Astfel, ajung la ultima temă pe care aş dori să o abordez, înainte de a
7
răspunde la întrebările dumneavoastră, şi anume, rolul colectiv al Parlamentelor
naţionale în cadrul Uniunii Europene.
Pentru moment, am vorbit despre modul în care fiecare Parlament
încearcă să controleze afacerile europene. Dacă parlamentarii provenind din
diferitele Parlamentele naţionale pot să lucreze împreună pe anumite teme pot,
astfel, să aibă o influenţă mai mare asupra funcţionării instituţiilor europene.
De aceea, Parlamentele naţionale au încercat de mai mult de 15 ani să-
şi consolideze rolul colectiv. În 1989 a fost creată Conferinţa Organismelor
Specializate în Afaceri Comunitare (COSAC), care reuneşte, de două ori pe an,
organismele specializate, comisiile care au ca obiect de lucru afacerile europene
din statele membre ale Uniunii şi din statele candidate.
COSAC, recunoscut în protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam,
este un cadru care permite întâlnirea organismelor specializate în afaceri
europene, pentru stabilirea unor poziţii comune. Deci, a permis o anumită
consolidare a cooperării interparlamentare, dar nu permite ocuparea unor poziţii
forte, mai întâi, datorită faptului că regulamentul COSAC prevede ca deciziile să
fie luate în unanimitate, deci, se ajunge astfel la proiecte care au un impact
relativ limitat, şi, în al doilea rând, multe ţări consideră că această comisie
pentru afaceri europene nu are ca rol să se pronunţe în privinţa ansamblului
problemelor europene în numele Parlamentului pe care îl reprezintă.
COSAC a făcut şi lucruri interesante, în special în 2002, ceea ce
numim “criteriile de la Copenhaga”, pe care le aveţi şi dumneavoastră în dosarul
primit, adică, un cod de conduită de urmat în relaţiile între Guverne şi
Parlamente privind afacerile europene.
Aceste atribuţiuni rămân, totuşi, limitate, de aceea, unii au propus să
se creeze o a doua Cameră, care să reprezinte parlamentele naţionale în cadrul
instituţiilor europene, dar s-a văzut, în cursul negocierilor privind Tratatul
instituind o Constituţie Europeană, că această poziţie, de creare a unui al doilea
organism, care a fost în special susţinut de către Senatul francez, nu a avut nici o
şansă de reuşită, pentru că în cadrul sistemul foarte complicat al instituţiilor
8
europene, aşa cum există el actualmente, să se adauge încă o Cameră
parlamentară, ar fi îngreunat acest sistem. Deci, această dezbatere rămâne încă
deschisă.
În cadrul negocierilor pentru adoptarea unei convenţii asupra
Constituţiei Europene, domnul Giscard D’Estaing, care a fost preşedintele
Republici Franceze, a propus crearea unui congres, care să reunească în fiecare
an membri parlamentelor naţionale şi membrii Parlamentului European, dar nici
acest lucru nu a fost adoptat.
………………………………………………………………………..
Domnul Thierry Anjubault:
În ceea ce priveşte tabelele privind deficitul de transpunere, propuneţi
întrebări în special în ceea ce priveşte al doilea tablou care priveşte ceea ce
numeşte Comisia Europeană ca a doua divizie, cei care au rezultatele cele mai
proaste. Şi vă daţi seama că Franţa, după cum vedeţi şi în tabel, face parte din
această divizie.
După cum puteţi observa şi dumneavoastră, un mare număr de vechi
state membre ale Uniunii Europene fac parte din această a doua divizie şi există
un deficit de 1,5% care a fost fixat de Comisia Europeană. Aici regăsim:
Portugalia, Belgia, Grecia. Dintre ţările cu bune rezultate se regăsesc Ungaria,
Polonia.
Motivele care justifică aceste rezultate proaste pentru unele state: este
vorba despre o mobilizare a administraţiilor şi în special despre o mobilizare a
politicului.
Şi acest lucru îmi permite să trec la al doilea punct al întrebării
dumneavoastră, în ceea ce priveşte circulara din 2004. Această circulară din 27
septembrie, pe care am tradus-o, reprezintă unul dintre eforturile pe care le face
Guvernul actual pentru a îmbunătăţi rezultatele, vizează totodată întărirea unei
anticipări privind această transpunere şi controlul urmăririi transpunerilor, mai
ales acolo unde există o problemă în acest sens.
9
Nu cunoaştem deocamdată care este impactul acestei circulare, pentru
că nu are decât câteva luni de când a intrat în vigoare. Putem doar nota că
această circulară, alături de celelalte măsuri care au fost luate a produs deja
câteva rezultate, pentru că anul trecut am avut un deficit de transpunere de 4,1%,
iar în tabelul pe care-l aveţi şi dumneavoastră în faţă, datând din ianuarie, avem
un deficit redus, de 3,5%. Săptămâna trecută un alt tabel, publicat de Comisia
Europeană, arăta că acest procent a coborât sub 3%.
…………………………………………………………………………
Domnul Jean-Pierre Bloch:
La Adunarea Naţională există situaţia în care majoritatea urmează
Guvernul. Deci, vorbesc de sistemul nostru din Franţa. Dacă Guvernul nu
doreşte un lucru, sfârşeşte prin a obţine satisfacţia dorită, iar în cazul pe care vi
l-a prezentat domnul Anjubault, există o propunere de lege care a fost
prezentată, Grupul Uniunea Forţelor Democrate din Franţa a depus această
rezoluţie, dar nu a obţinut decât ca ea să fie examinată în şedinţa în plen.
Adunarea Naţională nu are nici o modalitate de a învinge o opoziţie
foarte puternică exprimată de către Guvern.
La Senat este o situaţie diferită, pentru că se întâmplă de mai multe ori
ca Senatul să se găsească în opoziţie, pentru că aici este vorba de un sufragiu
indirect. Şi s-a întâmplat astfel ca Senatul să exprime o poziţie contrară
Guvernului, dar, cum s-a şi spus mai devreme, aceste rezoluţii nu sunt
obligatorii pentru Guvern. Deci, dacă Guvernul nu este de acord cu rezoluţia
emisă de către Senat, poate să nu o reţină.
Clauza facultativă este în special importantă pentru transmiterea unor
documente care nu sunt proiecte de acte, ci comunicări ale comisiei, cărţi albe,
cărţi verzi, privind serviciile publice, de pildă, şi îi permite astfel Parlamentului
să-şi exprime, să-şi dea un aviz asupra acestui tip de documente care exprimă
poziţia oficială a Uniunii Europene, în anumite domenii. Dar nu este în mod
efectiv un mijloc de constrângere de către Guvern.
………………………………………………………………………….
10
Domnul Thierry Anjubault:
Această fişă de impact trebuie, în principiu, să fie stabilită în mod
sistematic, pentru toate actele comunitare, atât cele legislative, dar şi restul
acestor acte; nu există o distincţie între actele care trebuie să fie transmise
Parlamentului şi cele care ţin mai ales de competenţa Guvernului. Ultima
circulară din anul 2004 oferă direcţii foarte clare în această problemă şi toate
fişele de impact care trebuie elaborate în prezent trebuie nu numai să reprezinte
o evaluare juridică a propunerii comunitare, dar şi impactul bugetar al acesteia
şi, dacă e cazul, şi impactul său ecologic.
Dacă există o diferenţă majoră constatată între textul propunerii
comunitare şi textul legii în vigoare actualmente în Franţa, este evident că acest
lucru va trebui să constituie un punct de sprijin pentru negociatorii francezii, fie
pentru apărarea şi susţinerea textelor actualmente în vigoare în Franţa (şi, deci,
să propună o evoluţie a textului de directivă), fie pentru a atenţiona serviciile
franceze, pentru a pregăti această transpunere în legislaţia naţională şi a urmări
această transpunere.
Această fişă de impact trebuie elaborată din clipa prezentării textului
de directivă şi trebuie urmărită pe măsură ce procedura se derulează, pentru a
urmări eventualele modificări intervenite în cursul tratării acestei directive în
cadrul Parlamentului European şi a examinării ei de către Consiliul competent.
Deci, nu este un act care este făcut odată pentru totdeauna, ci un act care
evoluează.
11
TEMA a II – a
Urmărirea de către Adunarea Naţională Franceză a elaborării
normelor europene
Raportor: dl. Jean-Pierre Bloch – directorul Direcţiei pentru afaceri
europene din cadrul Adunării Naţionale a Franţei
(extrase din expunerea d-lui Jean-Pierre Bloch)
Domnul Jean-Pierre Bloch:
Vă voi vorbi, mai întâi, despre o procedură care există în Franţa din
1992 şi care îi permite Adunării Naţionale să se pronunţe înaintea adoptării
textelor europene, asupra propunerilor Comisiei Europene şi vă voi spune apoi
câteva cuvinte despre ceea ce intenţionăm să facem în acest moment în privinţa
controlului subsidiarităţii, aşa cum este prevăzut în proiectul de Tratat instituind
Constituţia pentru Europa.
Ceea ce există actualmente la noi, de aproximativ zece ani, este vorba
despre revizuirea constituţională din 1992, care a fost completată ulterior, în
1999, şi care prevede faptul că Guvernul trebuie să supună Parlamentului toate
proiectele de acte normative ale Uniunii Europene cu consecinţe legislative în
Franţa şi că poate, de asemenea, să-i prezinte alte documente şi, acum, şi
instituţii europene. Ceea ce am numit “clauza facultativă”.
Iar acest articol la care am făcut referire, 88-4, precizează, de
asemenea, că în legătură cu aceste documente prezentate de către Guvern în
Parlament, deci, Senatului şi Adunării Naţionale, fiecare din aceste două adunări
poate da rezoluţii, în funcţie de modalităţile fixate prin regulamentul propriu de
funcţionare.
Deci, să spunem că am avut un fundament constituţional pentru
procedurile pe care le-am implementat începând din anul 1992 pentru a urmări
proiectele de acte europene.
După cum v-am spus, Guvernul nu este obligat să transmită decât
actele care ţin de domeniul legislativ. Şi, pentru a şti dacă acestea au acest
12
caracter legislativ, Guvernul începe prin a sesiza Consiliul de Stat, care emite un
aviz asupra caracterului legislativ sau nelegislativ al propunerii de act european.
Atunci când Consiliul de Stat spune că propunerea îmbracă acest caracter,
Guvernul prezintă textul. Ulterior, aceste documente sunt imprimate şi
distribuite în cadrul unei serii speciale de documente parlamentare, pe care o
numim “numerotarea E”, de la “Europa”, dar este o reglementare specifică
Parlamentului francez. După cum ştiţi, documentele europene au o numerotare
comună pentru toate ţările Uniunii Europene.
În special pentru aceste documente “E”, atât Adunarea Naţională cât şi
Senatul au posibilitatea de a emite un punct de vedere asupra lor, îndeosebi prin
votarea unei rezoluţii, dar şi prin alte modalităţi, după cum vom vedea în ceea ce
urmează.
Pentru a permite Adunărilor să-şi exercite în mod efectiv acest drept, a
fost introdusă, printr-o circulară a primului ministru din 1994 (circulară care a
fost reluată în 1999), un mecanism, numit în Franţa “mecanism al rezervei de
examinare parlamentare”. Aceasta înseamnă că Guvernul se angajează ca, timp
de o lună (este un termen scurt), să-i lase răgaz Parlamentului să examineze un
text anume şi se angajează, deci, să nu fie vorba despre o decizie definitivă care
să fie luată la nivel european. Trebuie, de altfel, să spunem că în Protocolul
anexat Tratatului de la Amsterdam se stipulează un termen de 6 săptămâni între
o propunere legislativă a Comisiei Europene şi adoptarea unei poziţii comune la
nivel european.
Există termene foarte scurte în anumite cazuri, mai ales atunci când
este vorba despre texte privind politici externe şi de securitate comune.
Actualmente, există o procedură de urgenţă, care permite Guvernului să ceară
numai un aviz din partea preşedintelui Delegaţiei pentru Uniunea Europeană.
Trebuie să spunem, de altfel, că acest termen de o lună este unul
orientativ şi minim, pentru că, adesea, Delegaţia pentru Uniunea Europeană
intervine mai târziu. Pentru că, după cum ştiţi, termenul de elaborare a textelor
europene este adesea foarte lung şi este legat de o problemă de administrare a
13
timpului, ceea ce îi permite Delegaţiei pentru Uniunea Europeană să intervină în
momentul pe care îl consideră cel mai oportun, pentru ca poziţia Adunării
Naţionale să îşi dovedească utilitatea pentru Guvern în timpul negocierilor.
E o problemă foarte complicată şi nu întotdeauna se raţionează într-un
mod foarte eficace la acest nivel. Dacă decizia este luată imediat, nu se cunosc,
în mod evident, toate elementele şi, adesea, nici poziţia Guvernului francez, dar,
pe de altă parte, uneori, dacă se aşteaptă prea mult timp, procedura se
accelerează dintr-o dată şi devine imperativă nevoia de a se pronunţa.
De aceea, încercăm din ce în ce mai mult să ne informăm, în special,
graţie reprezentantului nostru la Bruxelles despre care vă vorbeam în această
dimineaţă, pentru a cunoaşte care sunt perspectivele de evoluţie a textului,
pentru a interveni în cele mai bune momente. Ceea ce putem spune este că toate
textele prezentate de către Guvern sunt sistematic examinate de către Delegaţia
pentru Uniunea Europeană.
În mod concret, putem să spunem că fiecare administrator din cadrul
Delegaţiei pentru Uniunea Europeană, în funcţie de sectorul pentru care are
atribuţii, studiază textul şi lucrează în colaborare cu raportorul, pentru a
contribui la prezentarea textului în Delegaţie.
Şi, aici, îi voi ceda cuvântul domnului Anjubault, pentru că această
activitate dânsul o face în mod cotidian, ca să expună puţin metoda concretă de
lucru, înainte de a trece mai departe.
Domnul Thierry Anjubault:
În ceea ce mă priveşte, am printre atribuţii mai multe domenii, între
care serviciile publice, mediul, energia, poşta şi telecomunicaţiile. Din
momentul în care un text ne este transmis în cadrul procedurii stabilite prin art.
88-4 şi de îndată ce este încadrat într-unul din domeniile mele de competenţă, mi
se spune că trebuie imediat transmis. Din acea clipă, fie este vorba despre un
text foarte important, în legătură cu care Delegaţia decide să publice un raport
informativ, care va fi un document foarte elaborat, între 50 şi 100 de pagini, fie
procedăm la un control obişnuit şi întocmim o fişă, în funcţie de un model
14
prestabilit.
Este un document care începe prin acordarea unei referinţe în cadrul
numerotării noastre specifice, denumirea propunerii examinate, referinţa sa
comunitară, care figurează în publicaţia Comisiei Europene şi, apoi, sunt rubrici
pe care le completăm în mod regulat, unele dintre ele formale, cum ar fi: temeiul
juridic al textului comunitar, data transmiterii sale la Consiliul Uniunii
Europene, data primirii la Preşedinţia Adunării Naţionale, procedura urmată la
nivel comunitar, în mod esenţial, pentru precizarea rolului Parlamentului
European în această situaţie particulară. Reproducem în mod integral avizele
emise de Consiliul de Stat, oferim şi informaţiile care ni s-au părut interesante şi
le reluăm din fişa de impact. Şi, apoi, se trece la o altă categorie, mai detaliată,
în ceea ce priveşte fondul, se emite o apreciere a acestei propuneri comunitare în
raport cu principiul subsidiarităţii, mai întâi, precizăm, ţinând cont de propunere
şi apoi stabilim o situaţie a reacţiilor care au fost determinate în celelalte state
membre, de poziţia Guvernului francez şi a poziţiei care ni se pare că ar trebui să
fie cea a Parlamentului. Terminăm prin precizarea calendarului examinării
acestui text în cadrul instituţiilor europene şi încheiem în funcţie, eventual, de
intervenţia din partea unui deputat asupra acceptării sau respingerii acestei
propuneri de către Adunare.
Bineînţeles că toată această activitate se desfăşoară sub controlul
deputaţilor, pentru că aceste fişe sunt sistematic transmise ansamblului
membrilor Delegaţiei. Cele care au caracter foarte tehnic, le sunt transmise cu 8
zile înainte de reuniunea Delegaţiei, ca să aibă astfel timp să facă observaţii,
pentru a fi efectiv prezentate în cadrul reuniunii Delegaţiei. Cele care au un
caracter mai puţin tehnic şi, poate, mai politic sunt transmise cu 48 de ore
înainte de reuniunea Delegaţiei şi sunt citite în faţa membrilor Delegaţiei, dând
loc unor dezbateri.
Domnul Jean-Pierre Bloch:
Delegaţia poate avea trei poziţii, după cum se vede şi pe ecran: să
aprobe propunerea, să amâne o poziţie în această privinţă (deci, va decide să
15
amâne şi va decide mai târziu) sau să se opună propunerii. Şi, dacă aprobă sau
dacă respinge, poate, fie să adopte concluzii, fie o propunere de rezoluţie.
Concluziile reiau o poziţie a Delegaţiei, care nu determină consecinţe juridice,
cum vom vedea pentru rezoluţie, deci, este numai o luare de poziţie din partea
Delegaţiei pentru Uniunea Europeană. În schimb, o propunere de rezoluţie
determină o procedură, întrucât, după cum v-am spus, art. 88-4 din Constituţie
prevede adoptarea unei rezoluţii de către Adunarea Naţională sau de către Senat,
în ceea ce priveşte un proiect de act european.
După cum vedeţi, este o situaţie complicată, pentru că o rezoluţie
poate fi prezentată de către Delegaţie, o propunere de rezoluţie, dar, de
asemenea, orice deputat poate prezenta o propunere de rezoluţie.
Dacă este vorba despre a doua situaţie, o propunere a unei rezoluţii de
către un deputat, merge direct la comisia competentă în fond, iar propunerea de
rezoluţie adoptată de către Delegaţie trebuie să fie examinată de către comisia
competentă în fond pentru a deveni definitivă.
Au existat mai multe propuneri pentru ca această structură să fie
schimbată, astfel încât poziţia Delegaţiei să devină definitivă când comisia
competentă în fond nu doreşte să fie sesizată, să se elimine această situaţie,
întrucât adesea comisia competentă în fond are aceeaşi poziţie ca şi Delegaţia,
deci ar fi o dublare a timpului de examinare. Pentru moment, această propunere
nu a avut nici un rezultat concret, dar sperăm ca până la urmă să aibă rezultate
concrete.
Atunci când este vorba despre o propunere înaintată de către
Delegaţie, comisia competentă în fond trebuie să o examineze în termen de o
lună.
Apoi, poziţia comisiei este poziţia care va deveni poziţia Adunării
Naţionale, cu excepţia cazului în care anumite autorităţi, preşedintele Delegaţiei,
un preşedinte de comisie, sau un preşedinte de grup cer o examinare
suplimentară.
În tabelul următor aveţi numărul de rezoluţii care au fost adoptate în
16
ultimii 5 ani, atât în comisie, cât şi în şedinţa în plen. După cum vedeţi, nu este
un număr foarte mare.
Dacă ne uităm la statisticile care încep din 1992, vedem cu uşurinţă că
această procedură a fost utilizată mai ales la început, în anii ’93, ’94, mai
degrabă decât în prezent.
Dacă există o diminuare, o scădere a numărului de rezoluţii, acest
lucru este cauzat de faptul că este o procedură foarte dificilă şi grea şi că, uneori,
şi deciziile luate la nivelul Delegaţiei pentru Uniunea Europeană pot avea
acelaşi nivel de eficacitate.
În ciuda dificultăţii acestei proceduri, o rezoluţie votată de către
Adunarea Naţională, după cum am spus şi dimineaţă, nu va avea un caracter
constrângător pentru Guvern. Deci, este un aviz dat de către Adunarea Naţională
Guvernului. Sunt adesea rezoluţii care consolidează poziţia Guvernului, în
cadrul negocierilor.
În ceea ce priveşte acest sistem, pot să spun că, în cadrul revizuirii
constituţionale care a fost făcută înainte de referendumul asupra adoptării
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, s-a prevăzut că, în virtutea
art. 88-4, Guvernul trebuie, de asemenea, să prezinte proiectele de acte
legislative europene.
După cum s-a spus, în Franţa există o distincţie clară între domeniul
regulamentului şi domeniul legii, iar domeniul legislativ francez nu corespunde
domeniului legislativ european.
Ne-am fi putut confrunta cu situaţia în care ar fi putut exista proiecte
de acte legislative europene, care, în absenţa acestui protocol asupra
subsidiarităţii, nu ar fi putut fi examinate în fond în cadrul Adunării Naţionale.
Pot fi texte de acte de legislative europene care pot ţine de domeniul
regulamentar în Franţa.
Am încercat să elaborăm o procedură coerentă, în virtutea căreia să
studiem aceleaşi texte, în virtutea acestui protocol al subsidiarităţii, şi apoi să le
studiem în fond, în virtutea art. 88-4 din Constituţie.
17
Revenind la principiul subsidiarităţii. După cum ştiţi, conform Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa şi în special celor două protocoale anexate
privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană – primul şi cel de-al
doilea – aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, pe de o parte
consolidează dreptul de informare al parlamentelor naţionale, şi pe de altă parte,
conferă fiecărei Camere din cadrul parlamentelor naţionale un drept de alertă
precoce în materie de control al subsidiarităţii şi le permite, de asemenea, să facă
un recurs după adoptarea textelor europene, în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, pentru încălcarea principiului de subsidiaritate.
Deşi aceste prevederi nu se aplică încă, la Adunarea Naţională noi am
început deja să reflectăm asupra implementării acestor proceduri, cu atât mai
mult cu cât în revizuirea constituţională din ianuarie 2005 a trebuit să inserăm
prevederi speciale în legătură cu acest subiect.
Definiţia principiului subsidiarităţii o aveţi pe ecran. Este vorba despre
un principiu, în acelaşi timp, juridic, cât şi politic şi vom vedea cum va fi aplicat
atunci când Curtea de Justiţie va avea remarci din partea parlamentelor
naţionale, pentru că, din câte cunosc, nu a fost anulat până acum nici un act de
către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în virtutea încălcării acestui
principiu de subsidiaritate.
Protocoalele pe care vi le-am evocat ce prevăd?
Mai întâi, o transmitere directă a tuturor textelor Uniunii Europene
către parlamentele naţionale. Pentru că, în sistemul actual, deşi sunt disponibile
pe Internet, deci le putem găsi, sunt transmise parlamentelor naţionale de către
Guvern. Este, totuşi, o situaţie inovatoare interesantă, să existe o legătură directă
între parlamentele naţionale şi instituţiile Uniunii Europene, fără a mai trece prin
Guvern.
Vă citez protocolul de subsidiaritate: deci, este prevăzut ca orice
parlament naţional sau orice cameră a unui parlament naţional poate ca, într-un
termen de 6 săptămâni de la transmiterea propunerii legislative, să adreseze
Comisiei un aviz cuprinzând motivele pentru care ar considera că propunerea în
18
chestiune nu este conformă cu principiul subsidiarităţii.
Acest lucru înseamnă că, într-un termen de 6 săptămâni, trebuie ca
aceste documente să fie tratate, atât din punct de vedere politic, cât şi
administrativ.
Nu se ştie exact câte propuneri legislative vor exista pe an, dar se
estimează, probabil, între 300 şi 400 şi ne-am gândit la proceduri, pentru a putea
fi tratate în acest interval de 6 săptămâni.
Există un raport informativ elaborat de către Delegaţia pentru Uniunea
Europeană, care a prevăzut trei ipoteze. Deocamdată sunt observaţii care au fost
elaborate de către deputaţii membri ai Delegaţiei şi care ar trebui să facă obiectul
unui text din partea Adunării Naţionale. Există şanse ca această propunere să fie
reluată, întrucât preşedintele Adunării a decis acest lucru, iar noi, la nivelul
serviciilor am organizat deja şedinţe cu Direcţia afacerilor europene, cu Direcţia
pentru şedinţe, Direcţia pentru comisii, pentru a şti ce procedură exact să
urmăm.
Este, se pare, un acord în ceea ce priveşte o examinare sistematică a
textelor de către delegaţie. Aceasta înseamnă că administratorii se vor ocupa
foarte rapid de textele care pun probleme din punct de vedere al nerespectării
sau respectării principiului subsidiarităţii, iar apoi va fi examinat de către
delegaţie, într-un termen de o lună, dacă este posibil, pentru a lăsa timpul
necesar comisiei competente să se pronunţe într-o chestiune sau alta. Această
primă ipoteză, după cum vedeţi şi pe ecran, ar exclude trecerea prin şedinţa în
plen.
Nu ştim dacă această procedură va fi adoptată până la urmă, dar noi, la
nivelul serviciilor, nu considerăm că ar fi tocmai potrivită, având în vedere
termenul de 6 săptămâni, să se facă o examinare la nivelul fiecărui organism,
Delegaţie, comisie, plenul Adunării, pentru că în acest fel nu se vor respecta, cu
siguranţă, termenele. Dacă comisia nu sesizează, întrucât este poziţia Delegaţiei
care va fi avizul motivat al Adunării şi, în mod concret, va fi vorba despre o
poziţie pe baza unui aviz motivat privind subsidiaritatea.
19
Cea de-a doua soluţie este cea care prevede o examinare în cursul
şedinţei, care nu elimină etapa de examinare în cursul şedinţei în plen, există
probabil şi o voinţă politică în acest sens, ar fi să se prevadă o examinare în
şedinţa în plen, în cazul în care există o neconcordanţă între poziţia exprimată de
către comisie şi poziţia exprimată de către Delegaţie. Şi acest lucru este avut în
vedere, deşi, să se facă toate aceste proceduri în 6 săptămâni, va fi dificil.
Iar ultima soluţie care ar putea fi reţinută, dacă se doreşte într-adevăr
trecerea prin şedinţa în plen, ar fi vorba despre o examinare de către Delegaţie
şi, apoi, urmată de o lipsă de examinare în comisie şi, eventual, la cererea
preşedinţilor de comisie, o trecere prin şedinţa în plen. Nu cred că preşedinţii de
comisii vor fi foarte favorabili în raport cu această soluţie.
După părerea mea, ce se va reţine, cred că va fi o trecere prin
Delegaţie şi apoi către comisie, cu atât mai mult cu cât, dacă vreodată se doreşte
o trecere prin examinarea în şedinţa în plen, trebuie atunci să se prevadă ce se va
întâmpla când este vorba despre o coexistenţă a apărărilor, pentru că în acest
interval de 6 săptămâni se poate foarte bine să coincidă cu vacanţa parlamentară
şi, atunci, trebuie găsit un alt organism care să poată lua decizii, fie biroul
adunării, fie conferinţa preşedinţilor, încă o chestiune care ar putea fi dezbătută.
Actualmente, aşa cum a fost decis cu ocazia ultimei şedinţe a COSAC,
suntem în curs de experimentare a examinării principiului subsidiarităţii pe un
pachet de legi privind procedura feroviară. În această săptămână, Delegaţia va
examina aceste texte, în raport cu respectarea sau nerespectarea principiului
subsidiarităţii, şi apoi vor fi examinate de către Comisia pentru afaceri
economice. Şi alte parlamente probabil că se ocupă de o procedură în acest sens
şi probabil că vom vorbi în cursul viitoarelor intervenţii.
Am reflectat, de asemenea, la implementarea unui control juridic a
posteriori. Protocolul privind principiul subsidiarităţii prevede că Guvernul va
sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în numele parlamentelor naţionale,
pentru încălcarea posibilă a principiului subsidiarităţii.
În revizia constituţională care tocmai a fost votată, Guvernul va trebui
20
să transmită avizul uneia dintre cele două Camere, fără a avea nevoie de
aprobare în acest sens.
Şi aici raportul Delegaţiei a prezentat anumite propuneri, întrucât este
vorba de un recurs jurisdicţional, nu este numai un aviz motivat, ci este vorba de
condiţii mai mult sau mai puţin stricte. De aceea, am prevăzut o cerere de recurs
efectuată de 60 de deputaţi, dar nu suntem deloc siguri că această soluţie va fi
validată. Am prevedea, în orice caz, dacă este posibil, o examinare în şedinţa în
plen sau un recurs prin conferinţa preşedinţilor, în cazul în care este vorba de
vacanţa parlamentară.
Începem să studiem îndeaproape care ar putea fi soluţiile pentru a se
raporta la acest principiu al subsidiarităţii şi, de altfel, au fost organizate şedinţe
cu Guvernul, de fapt cu acele direcţii din Guvern care se ocupă cu acest lucru.
Ce este sigur, este că va rezulta o muncă deosebită şi în plus pentru
administratorii din direcţiile pentru afaceri europene, pentru că va trebui ca
aceştia să stabilească un contact cu celelalte parlamente, în orice caz, pentru
implementarea dreptului de alertă precoce, pentru că, după cum ştiţi, Comisia
Europeană va trebui să reexamineze textul, dacă este sesizată de o treime a
voturilor atribuite parlamentelor naţionale. Atunci când spun o treime a voturilor
atribuite parlamentelor naţionale, aceasta vrea să spună că fiecare parlament
naţional are două voturi. În Franţa, ca şi în România, fiecare Cameră va avea un
vot, dar în parlamentele monocamerale, camera unică va avea două voturi. Deci,
Adunarea Naţională va avea mai puţine voturi decât voturile Letoniei, ceea ce
este o situaţie puţin bizară, pentru a conferi o egalitate fiecărui parlament
naţional.
Limita acestui sistem se referă la faptul că recursul nu poate avea ca
obiect decât nerespectarea principiului subsidiarităţii, în timp ce protocolul se
referă, în acelaşi timp, atât asupra principiului subsidiarităţii, cât şi asupra celui
al proporţionalităţii. Şi tocmai din punct de vedere al proporţionalităţii se pot
contesta anumite texte europene, pentru că merg mai departe decât obiectivele
urmate, că intră prea mult în detalii, că impun prea multe restricţii. Credem cu
21
toţii că, de fapt, Parlamentele naţionale vor face apel la acest protocol privind
nerespectarea proporţionalităţii, atunci când vor face recursuri.
Din punct de vedere administrativ va fi destul de dificil, pentru că,
atunci când ne vom confrunta cu o propunere de act legislativ european, din
partea Consiliului sau a Comisiei, trebuie mai întâi prevăzută o perioadă de 6
săptămâni de examinare, în raport cu respectarea sau nerespectarea principiului
subsidiarităţii, apoi, trebuie prevăzută o perioadă pentru examinarea în fond,
pentru a da o poziţie în raport cu acest text studiat şi, apoi, eventual, pentru a se
pregăti acţiunea în justiţie. Şi urmărirea în mod efectiv a recursului în faţa Curţii
de Justiţie, pentru că, din clipa în care Guvernul a spus că se limitează la
transmiterea acestui recurs, nu îl putem obliga să îl susţină în faţa Curţii de
Justiţie. Nu cred că Biroul Adunării va suprima această Direcţie pentru afaceri
europene.
Domnul Thierry Anjubault:
Am două precizări de făcut, în legătură cu ceea ce domnul Bloch a
spus mai devreme.
Mai întâi, asupra termenului de 6 săptămâni, care este foarte scurt. În
cazul Franţei, trebuie să spunem că avem o şansă, şi anume, aceea că acest
termen de 6 săptămâni începe să curgă din clipa în care ultima traducere a fost
efectuată. Şi, cum, în general, traducerile în limba franceză sunt făcute destul de
repede, putem să presupunem că vom avea la dispoziţie o perioadă mai lungă
decât acest termen de 6 săptămâni şi că ne va rămâne mai mult timp pentru a
pregăti poziţia noastră şi, în acelaşi timp, pentru a ne consulta cu celelalte
Parlamente.
Cea de a doua precizare se referă la sarcina de lucru. După cum
spunea şi domnul Bloch, principiul subsidiarităţii este o problemă delicată şi e
probabil ca situaţiile de neconformare să fie foarte reduse. Din cele 300-400 de
texte pe care le vom avea de examinat în fiecare an, nu vom ridica probleme
decât la nivel de aproximativ 20 de texte şi cu argumente care se vor referi, mai
degrabă, la nerespectarea sau respectarea proporţionalităţii, decât la
22
subsidiaritate.
Având în vedere competenţele extinse ale Comisiei Europene şi
dimensiunea transfrontalieră a majorităţii problemelor, va fi destul de dificil să
se nege competenţa Comisiei.
………………………………………………………………………...
Domnul Jean-Pierre Bloch:
E puţin prematur să vă răspundem, în ceea ce priveşte dificultăţile,
pentru că tocmai am început să lucrăm în acest domeniu. Pentru moment, ne
imaginăm care sunt dificultăţile pe care le vom întâlni. Va fi foarte uşor de
lucrat cu parlamentele din Europa de Nord, cum ar fi Parlamentul danez sau
suedez, pentru că exercită un control mai puternic asupra Guvernelor lor, în ceea
ce priveşte afacerile europene şi au prevăzut deja raportul de întocmit de către
Folketing-ul danez sau de Parlamentul suedez asupra mecanismelor pe care
doresc să le implementeze în acest sens.
Cred că acest termen de 6 săptămâni nu va permite, mai degrabă, să se
exprime anumite poziţii politice. Noi, între funcţionari, la acest nivel, cum
lucrăm şi cu dumneavoastră, vom lucra uşor, dar nu vom beneficia întotdeauna
de poziţia deputaţilor. Deci, mai ales acest lucru îl văd ca o dificultate. Singura
temere pe care o manifest ca funcţionar este că vom face o muncă enormă
administrativă şi care nu va avea întotdeauna, din pricina termenelor, o
consecinţă politică suficientă.
În privinţa dificultăţilor legate de aplicarea art. 88-4, acestea se referă
în special la dificultăţile legate de politica externă şi de apărare, unde sunt
anumite probleme, pentru că am constatat că Guvernul nu ne transmite toate
textele pe care ar fi trebuit să ni le transmită. Dar acest lucru poate este legat de
o politică mai generală, pentru că acest control al Guvernului în privinţa
problemelor de apărare nu ţine neapărat de Parlament ci, mai degrabă, de şeful
statului.
23
Domnul Thierry Anjubault:
Există o dificultate, legată de cel de al doilea şi al treilea pilon, şi este
o prevedere în acest sens în art. 884.
Iar, în activitatea cotidiană, dificultatea principală este cea subliniată
de către domnul Bloch mai devreme, cea legată de problematica momentului de
intervenţie. Este evident că nu ne putem pronunţa foarte rapid, pentru că nu am
beneficia de integralitatea elementelor, în primul rând, nu am beneficia de
poziţia oficială a Guvernului francez şi nu am beneficia de celelalte elemente de
informaţie, privind celelalte state membre. Şi, apoi, există o problemă legată de
adecvarea momentului intervenţiei, trebuie să ne pronunţăm înaintea
Parlamentului European, după, înaintea reuniunii Consiliului de Miniştri, este de
fiecare dată o chestiune de feeling. Pentru textele care nu ridică probleme
deosebite, tendinţa este de intervenţie rapidă, iar pentru textele care au o
implicare politică puternică şi necesită o poziţie, avem întotdeauna tendinţa de a
amâna momentul intervenţiei. Totuşi, nu trebuie depăşită limita, pentru ca
poziţia noastră să prezinte un anumit interes.
În orice caz, intervenţia noastră trebuie să vă spunem că nu epuizează
şi celelalte posibilităţi de intervenţie din partea noastră. Putem să comunicăm o
poziţie în raport cu un text, dar, atâta timp cât procedura nu s-a încheiat la nivel
comunitar, avem posibilitatea de a repeta sesizarea. Şi, ca un exemplu, ne-am
pronunţat în privinţa brevetelor ce se pot acorda pentru soft-urile informatice şi,
ca urmare a poziţiilor recent exprimate de Parlamentul European în această
privinţă, un deputat din opoziţie a cerut ca Delegaţia să fie sesizată din nou în
această problemă şi tocmai a fost numit raportor în ceea ce priveşte această
chestiune. Aceasta este, în special, dificultatea, momentul intervenţiei.
Domnul Jean-Pierre Bloch:
În ce priveşte cealaltă întrebare, privind cooperarea cu celelalte
parlamente, deja, v-am spus câteva cuvinte despre această problemă. Până în
prezent, în ce priveşte activitatea cotidiană a administratorilor Delegaţiei pentru
Uniunea Europeană, sunt puţine schimburi cu celelalte parlamente, pentru că
24
schimbul acesta se efectuează mai ales la nivelul Conferinţei Preşedinţilor, deci,
la nivel de preşedinţi, ea nu este o cooperare, pur şi simplu, tehnică. Se face o
dată pe an şi se mai face o dată la nivelul COSAC. Şi se face din ce în ce mai
mult la nivelul schimburilor dintre comisiilor bilaterale asupra afacerilor
europene. De pildă, Delegaţia pentru Uniunea Europeană are întâlniri frecvente
cu Comisia pentru afaceri europene din Bundestag-ul german. Dar toate acestea
au loc la nivel politic, chiar dacă este vorba şi de prezenţa unor funcţionari care
merg la aceste reuniuni.
Cooperarea se va dezvolta o dată cu principiul subsidiarităţii, dar şi
din alte motive. Întrucât există din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale la Bruxelles, deci, reprezentanţi funcţionari şi se
creează, încetul cu încetul, un fel de reţea a funcţionarilor parlamentelor
naţionale la Bruxelles, care, în fiecare lună, se întâlnesc şi care au întâlniri şi cu
Direcţia parlamentelor naţionale din cadrul Parlamentului European. Prin
această reţea, cred că vom dezvolta relaţii interparlamentare. De asemenea,
sistemul informatic IPEX, despre care v-am vorbit în prima parte, va favoriza
schimburi informatice destul de eficace, care vor putea fi completate prin
schimburi prin mail. Există şi o reţea a Centrului European de Studii
Parlamentare, unde eu sunt corespondent şi văd aici un alt corespondent,
doamna director Păduroiu, şi ne confruntăm cu din ce în ce mai multe cereri,
cărora încercăm să le răspundem. Şi pe această linie se va dezvolta mai mult
această cooperare interparlamentară.
………………………………………………………………………….
Domnul Thierry Anjubault:
Privind exemplele concrete în materie de subsidiaritate, am un
exemplu să vă ofer: există o propunere de text privind accesul în justiţie din
punct de vedere al problemelor de mediu. Pentru a fi mai precis, Guvernul
francez sau Ministerul Justiţiei a ridicat problema subsidiarităţii în ceea ce
priveşte acest text, dar pentru a se fi obţinut examinarea dosarului, e mai mult o
chestiune politică decât una juridică, directiva în chestiune se mulţumeşte să
25
conţină prevederi conform cărora procedurile trebuie să fie rapide, puţin
costisitoare şi obiective. Ministerul Justiţiei este cel care, în mod tradiţional, se
opune unei intervenţii comunitare în materie de proceduri.
Dacă ne referim la definiţia juridică a principiului subsidiarităţii,
colegii care au lucrat la proiectul privind implementarea acestui principiu au
cerut Guvernului să le transmită o listă cu directivele adoptate pentru care nu s-
ar fi putut invoca principiul subsidiarităţii şi Guvernul nu a putut răspunde
acestei cereri.
Domnul Jean-Pierre Bloc:
Poate acest lucru provine şi din dubla natură a principiului
subsidiarităţii, atât politic, cât şi juridic. Ce vrea să spună, de fapt, principiul
subsidiarităţii? Vrea să spună că chestiunile trebuie tratate la nivelul cel mai
pertinent, dar acest lucru este destul de subiectiv, de fapt. Pentru că să se spună
că un obiectiv nu poate fi atins în mod suficient de unul dintre statele membre
nu este întotdeauna un lucru clar. Şi veţi vedea că în aplicarea acestui principiu,
problemele principale vor proveni din statele federale şi în special din statele
federate, cum ar fi Germania, care vor veghea foarte atent asupra faptului ca să
nu se trateze la nivelul Uniunii Europene problemele care se referă foarte exact
la landurile din Germania. Pentru că pertinenţa aceasta se referă o dată la
Uniunea Europeană, dar apoi şi la nivelul statului, dar şi la comunitatea locală.
Există câteva dubii, dar nu cred că vor exista foarte multe acte
europene care să fie refuzate, în virtutea încălcării acestui principiu al
subsidiarităţii.
…………………………………………………………………………
Domnul Thierry Anjubault:
Aş adăuga că, în ceea ce priveşte Franţa, procedura subsidiarităţii
reprezintă un anumit interes, în măsura în care va permite Parlamentului să se
pronunţe asupra ansamblului actelor comunitare. Până astăzi, după cum s-a
afirmat în mai multe rânduri, nu-şi putea exprima poziţia decât asupra actelor
26
legislative. Nu va trebui să ne pronunţăm asupra fondului, cu siguranţă, în clipa
în care va fi pus în chestiune principiul subsidiarităţii, dar în practică va fi destul
de greu de delimitat examinarea subsidiarităţii de restul fondului dosarului. Şi
acest lucru va extinde considerabil câmpul nostru de intervenţie, care este astăzi
foarte limitat.
Şi vreau să vă ofer un mic exemplu: foarte recent, preşedintele
Parlamentului danez s-a adresat preşedintelui Delegaţiei pentru Uniunea
Europeană, referindu-se la faptul că ar dori să obţină suportul nostru, pentru a se
opune unei propuneri de directivă asupra gazelor. Din nefericire, această
directivă nu conţine nici o prevedere legislativă, deci noi nu eram sesizaţi,
conform regulamentului, şi a trebuit să le spunem că nu aveam nici o capacitate
de intervenţie, întrucât nu avea un caracter legislativ. Dar, odată cu procedura
subsidiarităţii, vom fi sesizaţi în privinţa acestor texte.
………………………………………………………………………...
Domnul Jean-Pierre Bloch:
După cum v-am spus, în primul rând, şi mai devreme, este o inovaţie a
tratatului. Este vorba de relaţii directe între parlamentele naţionale şi instituţiile
europene.
Este evident, în primul rând, că Guvernul va fi informat şi el despre
acest lucru, pentru că mai întâi este vorba şi de deputaţi, care sunt mai aproape
de Guvern. Deci, în orice caz, Guvernul va fi informat. Nu există nici o
problemă în acest sens. Problema este de a şti care va fi tipul de informare
oficială a Guvernului la acest nivel.
Cred că în revizuirea Constituţiei, care tocmai a fost adoptată, s-a
prevăzut ceva despre tipul de informare oficială a Guvernului, în acest sens.
Imediat ce îmi va fi la îndemână, voi spune... În art. 88-5 din Constituţie se
spune: „Adunarea Naţională sau Senatul pot emite un aviz. Avizul este adresat
preşedintelui Comisiei Europene” şi există o frază care a fost adăugată:
“Guvernul nu este informat”.
În acelaşi mod, în ceea ce priveşte acţiunile în faţa Curţii de Justiţie nu
27
este nici o problemă, pentru că Guvernul este cel care transmite această acţiune.
Aici este interesant faptul că Adunarea Naţională informează Guvernul, când de
obicei se întâmplă mai degrabă situaţia inversă, ca Guvernul să informeze
Adunarea Naţională.
Dacă, de pildă, se organizează o dezbatere în şedinţa în plen asupra
unui aviz motivat, întrebarea este dacă Guvernul va interveni, iar în acest
moment este posibilă intervenţia acestuia. Încă nu am reflectat mai mult asupra
acestei chestiuni, iar dacă Guvernul va dori să fie audiat în această privinţă, va fi
audiat.
Deci, dacă doriţi, va fi o informare a Guvernului, dar totuşi va rămâne
ceva original, şi anume, relaţii directe între parlamentele naţionale şi Comisia
Europeană.
Domnul Thierry Anjubault:
În afară de aceste relaţii oficiale între Parlament şi Guvern, sunt
convins că atunci când se va întâlni situaţia unui text care poate pune probleme,
administratorul care are ca responsabilitate domeniul respectiv va contacta
ministerul respectiv, pentru a consulta care este părerea lui în această problemă
sau pur şi simplu pentru a se linişti dacă poziţia adoptată este cea corectă.
Trebuie să adăugăm – nu sunt foarte sigur că am vorbit despre acest
lucru – în procedurile care sunt asigurate de către Delegaţia pentru Uniunea
Europeană vor exista, în principiu, 2 deputaţi care vor fi raportori pe probleme
de subsidiaritate: unul din partea majorităţii, iar celălalt din partea opoziţiei.
Aceşti raportori vor trebui să tragă semnalul, lucrând îndeaproape cu
administratorii din cadrul delegaţiei şi ceva îmi spune că deputaţii din partea
majorităţii vor avea tendinţa să consulte Guvernul, atunci când va fi susceptibil
de ridicat o problemă. Totuşi, există o problemă care se referă la ceea ce am
spus mai devreme, şi anume, aceea că trebuie să se conceapă încadrarea în
termenul de 6 săptămâni, iar dacă Guvernul nu pregăteşte fişele sale de impact
în termenul prevăzut de circulară, vor exista dificultăţi în furnizarea unui
28
răspuns.
Deci, implementarea principiului de subsidiaritate este şi un mijloc de
a stimula Guvernul, de a stabili, de a elabora fişele de impact în cele mai rapide
termene.
Marţi, 22.03.2004
TEMA a III - a
Organizarea şi funcţionarea Delegaţiei Adunării Naţionale a
Franţei la Uniunea Europeană şi raporturile cu celelalte organe ale
Adunării Naţionale
Raportor: dl. Thierry Anjubault – administrator la Delegaţia pentru
Uniunea Europeană a Adunării Naţionale a Franţei
(extrase din expunerea d-lui Thierry Anjubault)
Domnul Thierry Anjubault:
După cum s-a spus şi mai devreme, tema din această după-amiază este
“Organizarea, funcţionarea şi raporturile cu celelalte organisme din cadrul
Adunării Naţionale a Delegaţiei Adunării Naţionale la Uniunea Europeană”.
Titlul este destul de practic, pentru că îmi permite organizarea discursului meu
în trei părţi: organizarea – prima parte; a doua – funcţionarea şi cea de-a treia –
raportul cu celelalte organisme.
Ca sprijin pentru această intervenţie, pe care o s-o am în curând, aţi
primit ieri, vă reamintesc, un document care vorbeşte despre această temă şi
puteţi să-l urmăriţi în timpul expunerii mele.
Fiind vorba despre organizarea Delegaţiei din cadrul Adunării, trebuie
mai întâi să observăm faptul că ea are un statut particular, mai întâi, pentru că
există o delegaţie pentru fiecare Cameră a Parlamentului francez. Ştiţi că în
Franţa noi avem un sistem parlamentar bicameral, Adunarea Naţională şi
Senatul. Am fi putut concepe existenţa unei delegaţii mixte pentru Uniunea
29
Europeană, cum există în Franţa acest organism mixt pentru Oficiul parlamentar
ştiinţific şi tehnologic, care este un organism consultativ şi al cărui scop este
acela de a oferi un sprijin parlamentarilor în domeniile ştiinţific şi tehnologic.
Asemenea organisme mixte există în mai multe state din cadrul
Uniunii Europene. Comisia afacerilor europene mixtă în Spania, de pildă, în
Belgia sau în Irlanda.
Trebuie, totuşi, notat că în aceste trei cazuri, cele trei comisii mixte nu
dispun de puteri prea mari şi că au capacităţi de control foarte limitate. Fiind
vorba de Belgia, de pildă, Comisia pentru afaceri europene nu se reuneşte decât
de patru ori pe semestru.
Deci, noi am optat în Franţa pentru o delegaţie pentru fiecare dintre
cele două Camere ale Parlamentului, în măsura în care fiecare dintre cele două
delegaţii şi cele două Camere trebuie să ia poziţii politice, votând propuneri de
rezoluţii, concluzii sau respingând propuneri comunitare sau aprobând aceste
propuneri comunitare. Întrucât în fiecare adunare pot fi majorităţi politice
diferite, trebuie să existe o delegaţie pentru fiecare dintre cele două Camere.
Este o situaţie mai adecvată.
Trebuie să precizez faptul că relaţia dintre cele două delegaţii la
nivelul fiecărei Camere a Parlamentului francez nu sunt foarte intense, foarte
bogate. Există, bineînţeles, câteva legături regulate la nivel politic, unde s-a
întâmplat ca mai multe audieri comune să existe, dar într-un număr destul de
redus. La nivel administrativ, ceea ce nu se întâmplă în fiecare zi, însă,
responsabilii celor două delegaţii pot acţiona de comun acord în anumite
activităţi. Oricum, nu există o coordonare a activităţii între cele două delegaţii,
în ceea ce priveşte alegerea raporturilor sau a audierilor.
Putem, de asemenea, sublinia că între administratorii Delegaţiei din
Adunarea Naţională şi cei ai Delegaţiei din Senat există foarte puţine contacte
telefonice, şi, oricum, mai puţin frecvente decât cele cu administratorii din
cadrul comisiilor permanente.
Câteva cuvinte despre delegaţia Senatului. În raport cu Delegaţia la
30
nivelul Adunării Naţionale, are o structură mai simplă, chiar dacă numără
acelaşi număr de membri, 36 de senatori, cum sunt 36 de deputaţi în cadrul
Delegaţiei la nivelul Adunării Naţionale. La Senat există 5 sau 6 administratori,
iar în Delegaţia din cadrul Adunării Naţionale există aproximativ 10
administratori.
Acest număr mai redus la nivelul Delegaţiei din Senat face ca această
delegaţie să se concentreze mai ales asupra problemelor politice, în special
asupra celor de ordin instituţional, şi prezintă mai puţine rapoarte decât noi în
ceea ce priveşte chestiunile tehnice.
Al doilea aspect al acestui statut special al delegaţiei este o chestiune
pe care deja am evocat-o în cursul seminarului de ieri, şi anume, acela că o
delegaţie nu este o comisie permanentă, ceea ce reprezintă un caz unic între
statele membre ale Uniunii Europene.
Nu vreau să intru în detalii şi să dezvolt ceea ce deja am spus ieri, şi
anume, faptul că există o raţiune politică constituţională pentru acest lucru şi o
raţiune legată de opoziţia dintre preşedinţii comisiilor permanente. Dar vreau
doar să semnalez că acest lucru nu pune probleme de netrecut, în măsura în care
li se permite membrilor delegaţiilor să fie membri şi ai unei comisii permanente
şi să difuzeze informaţiile şi la nivelul comisiilor. Chiar dacă în celelalte state
membre Comisiile pentru afaceri europene au statut de comisii permanente, nu
au competenţe mai extinse decât avem noi şi, în orice caz, nu au competenţe
legislative.
Cel de-al doilea lucru la care vreau să mă refer este alcătuirea acestei
delegaţii, care poate fi definită drept originală. Deci, sunt 36 de deputaţi, dintr-
un total de 577 în Franţa. 36 de deputaţi înseamnă mai puţini decât în comisiile
permanente, unele comisii putând avea mai mult de 150 de membri.
După cum puteţi privi şi pe tabelul de pe ecran, alcătuirea Delegaţiei
permite o reprezentare proporţională a grupurilor parlamentare şi o reprezentare
echilibrată a comisiilor permanente.
Se notează, totuşi, o prezenţă importantă a membrilor Comisiei
31
afacerilor externe şi puteţi constata, de asemenea, şi prezenţa unui anumit număr
de personalităţi franceze: doamna Elisabeth Guigou sau domnul Michel
Delebarre. Preşedintele actual al Delegaţiei este domnul Pierre Lequiller, care
este ales pentru durata legislaturii.
La nivel administrativ, delegaţia, dacă o privim în acest moment,
trebuie să vă spun faptul că reprezintă una dintre cele două divizii ale Direcţiei
pentru Afaceri Europene, cealaltă divizie fiind Divizia pentru Studii şi Relaţii
Parlamentare Europene, care are ca obiect principal de activitate elaborarea
studiilor de drept comparat. Dintre cele două divizii, delegaţia este cea care are
serviciile administrative cele mai dezvoltate.
Există, în afara şefului de divizi, 10 consilieri sau administratori, 5
secretari administrativi însărcinaţi cu documentarea, 5 secretari, 2 agenţi, plus
un administrator care se află la Bruxelles şi care administrează Biroul permanent
al Adunării Naţionale de la Bruxelles. 10 consilieri sau administratori este, deci,
un număr mai mare decât pentru cea mai mare parte a comisiilor permanente, cu
excepţia Comisiei pentru finanţe.
În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a expunerii mele, şi anume
funcţionarea Delegaţiei, ea are o dublă misiune: informarea deputaţilor în
privinţa activităţii comunitare şi examinarea textelor comunitare de natură
legislativă.
În intervenţia mea mă voi referi la primul punct, şi anume, informarea
deputaţilor privind activitatea comunitară, întrucât cel de-al doilea punct a fost
examinat în cursul după-amiezii de ieri.
Mai întâi câteva observaţii generale. În perioada de sesiune delegaţia
se reuneşte, în principiu, cel puţin o dată pe săptămână, dar nu este o situaţie
excepţională să se întâlnească chiar de două ori pe săptămână. Fiecare şedinţă
durează în jur de două ore, două ore şi jumătate, iar participarea din partea
deputaţilor este destul de variabilă, în general între 5 şi 20 de deputaţi prezenţi,
ceea ce reprezintă o proporţie respectabilă.
Nu numai numărul deputaţilor prezenţi este variabil, dar şi obiectul
32
acestor şedinţe. Poate fi vorba despre audieri ale unui ministru, ale unui comisar
european sau ale unui şef de întreprindere sau personalităţi diverse sau poate fi
vorba de şedinţe comune cu o comisie de afaceri europene dintr-un alt stat
membru.
În cea mai mare parte a timpului aceste şedinţe vizează examinarea
unor rapoarte de informare sau examinarea unor texte comunitare în cadrul
procedurii prevăzute de art. 88-4 din Constituţie. La decizia preşedintelui
Delegaţiei, aceste reuniuni pot fi deschise către presă sau către deputaţi europeni
de naţionalitate franceză.
Aceste şedinţe fac obiectul unui proces-verbal, în general disponibil în
cea de-a doua zi după şedinţă.
În cadrul delegaţiei, preşedintele acesteia are un rol cheie. Lui îi revine
competenţa de a fixa ordinea de zi a şedinţelor. Un calendar anticipativ permite
membrilor delegaţiei să cunoască această ordine de zi, cu o perioadă de o lună
înainte.
Tot preşedintelui delegaţiei îi revine sarcina de a alege raportorii,
pentru raportatele de informare sau comunicările diverse privind actele
comunitare, iar preşedintele actual, domnul Pierre Lequiller se străduieşte să
numească atât raportori din partea majorităţii, cât şi ai opoziţiei, şi, de ceva timp,
încearcă să implementeze practica coraportorilor, deci, atât din cadrul
majorităţii, cât şi din cadrul opoziţiei.
În trecut au existat situaţii în care preşedinţii se autonumeau raportori,
dar acum nu mai este cazul.
Un alt aspect care ţine de delegaţia prezentă este tendinţa de a
specializa membrii delegaţiei pentru sectoare de activitate specifice, asigurând
astfel o urmărire pe întreaga durată a legislaturii a acelui domeniu specific.
Este o specializare care reprezintă o reluare a specializării care există
deja în structura administrativă a delegaţiei, întrucât fiecare consilier şi fiecare
administrator are un domeniu de competenţe foarte clar definit, chiar dacă
există, bineînţeles, ca întotdeauna, atunci când este vorba de împărţirea,
33
repartizarea competenţelor, zone de intersecţie sau zone de umbră.
Dacă revin acum la misiunea de informare a deputaţilor, misiunea
generală a delegaţiei, care a fost instituită prin ordonanţa care a înfiinţat-o, este
aceea de a urmări lucrările instituţiilor europene, pentru a asigura informarea, nu
numai a membrilor delegaţiei, dar a tuturor membrilor Adunării.
Pentru a informa, la rândul ei, delegaţia trebuie să se informeze şi, de
aceea, acest lucru îmi va permite să mă refer puţin la sursele noastre de
informare, în primul rând, şi, în al doilea rând, la mijloacele de difuzare a
informaţiei.
Fiind vorba de surse de informare, principala este Guvernul.
După cum s-a spus şi ieri, conform ordonanţei care a instituit această
delegaţie, Guvernul trebuie să comunice delegaţiei din clipa în care au fost
transmise Consiliului Uniunii Europene, proiectele de directive, proiectele de
regulamente şi celelalte acte ale Uniunii şi “orice document necesar”, stabilit de
diferitele instituţii ale Uniunii Europene.
Guvernul trebuie să transmită propunerile de directive, propunerile de
regulamente, cărţile albe, cărţile verzi, comunicările Comisiei Europene.
Aceste documente pot privi primul, cel de-al doilea şi cel de-al treilea
pilon principal. Avem, deci, documente care privesc politica externă de
securitate comună şi documente care privesc justiţia şi afacerile interne.
Din punct de vedere practic, această transmisie nu are loc pe suport de
hârtie. Este vorba de o transmisie electronică, prin intermediul unei reţele
guvernamentale, care este protejată şi se numeşte TEL DOC.
Toate aceste documente sunt trecute într-o bază de date, proprie
Adunării Naţionale, pe care am denumit-o EURO DOC, care permite tuturor
funcţionarilor din cadrul Adunării Naţionale, nu numai celor din cadrul
delegaţiei, să caute şi să consulte un text în întregimea sa, din ansamblul textelor
comunitare care ne-au fost transmise.
Am spus că acest lucru permite funcţionarilor să consulte baza de
date, dar trebuie să precizez că staţiile informatice ale deputaţilor şi ale
34
asistenţilor acestora nu au acces la această bază de date.
Două observaţii privind transmisia documentelor. În paralel cu
transmiterea de către Guvern, avem şi o transmitere în paralel din partea
Parlamentului European, şi care are ca obiect propriile sale documente, propriile
sale rapoarte şi propriile sale acte de lucru, iar această transmisie din partea
Parlamentului European are loc pe suport de hârtie.
Pe viitor, Protocolul nr. 1 la Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa prevede, de asemenea, şi o transmitere directă de către Comisia
Europeană. Va exista, deci, o sursă secundară de transmitere integrală a textelor
comunitare şi vom vedea dacă se va substitui transmiterii din partea Guvernului.
Pe lângă transmiterea ansamblului textelor comunitare, Guvernul ne
transmite, de asemenea, în cadrul procedurii prevăzute de art. 88-4 din
Constituţie, documentele care au un caracter legislativ, definit de către Consiliul
de Stat. Nu voi insista prea mult asupra acestui aspect, pentru că v-am vorbit
despre transmiterea documentelor “E” în cadrul seminarului de ieri.
Din punct de vedere cantitativ, transmiterea documentelor, asigurată
de către Guvern, reprezintă între 1.500 şi 2.000 de documente pe an. Şi dacă
adăugăm şi celelalte documente, transmise de către Parlamentul European, de
către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, reprezintă în jur de 3.000 de
documente.
Pe lângă principala sursă de informare, care este Guvernul, cea de-a
doua sursă de informare o reprezintă audierile, pe care le poate organiza
delegaţia.
În fiecare an, delegaţia audiază în jur de aproximativ 20 de
personalităţi. Sunt, în primul rând, miniştri, membri ai Guvernului şi, ca un caz
particular, ministrul afacerilor europene este audiat după fiecare consiliu
european. Bineînţeles, şi alţi miniştri sunt audiaţi, în funcţie de chestiunile
actuale ale comunităţii.
În mod contrar situaţiei din ţările din nordul Europei, noi nu procedăm
la audierea miniştrilor înainte de întrunirea consiliilor europene sau a consiliilor
35
de miniştri şi nu conferim un mandat de negociere Guvernului.
Sunt în mod regulat audiaţi, de asemenea, şi comisarii europeni, în
faţa delegaţiei, şi, eventual, alţi responsabili din partea altor instituţii europene.
De ceva timp, delegaţia se străduieşte să audieze, de asemenea, şi
responsabili din domeniul economic. L-am audiat de curând pe preşedintele
S.N.C.F.-ului, deci întreprinderea feroviară din Franţa, şi pe preşedintele
Grupului AREVA, care este unul dintre principalele grupuri nucleare mondiale.
Putem să adăugăm, de asemenea, că, destul de frecvent, reuniunile
delegaţiei sunt dedicate unor întâlniri cu membrii ai parlamentelor statelor
membre sau cu parlamentari din statele candidate, cum este cazul recent al
Croaţiei, Bosniei, Turciei.
O a treia sursă de informare este Biroul permanent de pe lângă
Uniunea Europeană. După cum am spus şi ieri, după exemplul Senatului francez
şi al numeroase parlamente din alte state membre, Adunarea Naţională a ales să
deschidă în 2003 un Birou permanent la Bruxelles. Acest birou are un
funcţionar, care este plasat atât în spaţiile Parlamentului European cât şi în
spaţiile reprezentanţei franceze la Bruxelles. Acest funcţionar este prezent în jur
de trei zile pe săptămână la Bruxelles şi două la Paris.
Prezenţa sa la Bruxelles permite a avea la îndemână mai rapid
documentele de lucru care provin de la diferitele instituţii europene şi permite,
mai ales, crearea şi dezvoltarea unei reţele de relaţii cu ceilalţi membri din
celelalte parlamente din Europa, dar şi contacte cu actorii din cadrul procesului
decizional european.
Există, ca o a patra categorie de surse, surse proprii funcţionarilor
delegaţiei. În munca noastră de zi cu zi şi, mai ales, în cadrul procedurii
prevăzute de art. 88-4 din Constituţie, interlocutorii noştri privilegiaţi sunt
funcţionarii Secretariatului general al Comitetului Interministerial pentru
chestiuni de cooperare economică europeană, a cărui funcţie este aceea de a
coordona poziţiile diferitelor ministere franceze în cadrul negocierii actelor
europene şi al transpunerii acestor acte. Pentru noi este o sursă importantă de
36
informaţii, care ne permite să avem informaţiile necesare în ceea ce priveşte
progresul înregistrat de procedurile de adoptare şi de calendarul previzional,
informaţii privind conţinutul proiectelor comunitare şi în ceea ce priveşte mai
ales poziţia Guvernului francez şi adeseori despre poziţia celorlalte state
membre, întrucât membrii Secretariatului general al Comitetului Interministerial
participă la ansamblul întâlnirilor dintre aceste organisme, din diverse
parlamente naţionale.
În munca cotidiană, de multe ori se întâmplă să-i contactăm pe acei
membri ai Reprezentanţei Permanente la Bruxelles, care e alcătuită din numeroşi
consilieri, responsabili pentru urmărirea unui anumit sector particular, şi care ne
permit obţinerea unor informaţii în timp real, SGCI fiind adesea dependent de
informaţiile furnizate de Reprezentanţa Permanentă, pentru propria sa informare.
Această Reprezentanţă Permanentă reprezintă un punct de sprijin, atunci când
există sarcina de a întocmi rapoarte de informare împreună cu deputaţii. Se
întâmplă destul de des să efectuăm vizite în acest scop la Bruxelles.
Aici, abordăm cel de al doilea aspect al misiunii de informare, şi
anume, mijloacele de difuzare a informaţiei. (Deci, prima a fost sursele de
informare şi aici sunt mijloacele de difuzare.) După cum v-am spus mai
devreme, deputaţii sunt membri atât ai delegaţiei cât şi, în mod obligatoriu,
membri ai unei comisii permanente. Această regulă permite difuzarea
informaţiei în cadrul comisiilor şi se evită situaţia în care problemele comunitare
să fie tratate numai de către deputaţi specializaţi.
Am dezvoltat mai multe mijloace de difuzare a informaţiei privind
lucrările instituţiilor comunitare şi lucrările delegaţiei. Primul dintre aceste
mijloace şi suport de informare este cel pe care îl am acum în mână şi care se
numeşte “selecţia documentelor provenind de la Uniunea Europeană”. Această
broşură este publicată o dată pe lună şi reuneşte ansamblul documentelor care
provin de la sursele noastre de informare la Bruxelles. Atunci când spun
“ansamblul documentelor”, păstrăm mai ales documentele care au un caracter
mai dezvoltat politic, nu cele care au un caracter foarte tehnic. Documentele
37
comunitare sunt clasificate în funcţie de competenţele fiecărei comisii
permanente, pentru a reţine atenţia acestora, în mod special, asupra
documentelor care sunt susceptibile de a constitui un interes pentru ele.
Această broşură este difuzată bineînţeles deputaţilor Delegaţiei,
preşedinţilor comisiilor, preşedinţilor grupurilor, secretariatelor comisiilor,
secretarilor generali ai grupurilor, deputaţilor europeni francezi şi diferitelor
organisme, în special SGCI-ului. Toate documentele reunite în această broşură
sunt, bineînţeles, consultabile în centrul de documentare al Delegaţiei. Sunt şi
articole de presă, nu numai texte oficiale ale Uniunii Europene. Se poate avea,
de asemenea, acces la o bază de date, contra unei sume de bani, care poate fi
consultată în acest centru de documentare pe care l-am menţionat mai devreme.
Cel de al doilea document care permite difuzarea informaţiei este
reprezentat de procesele-verbale ale şedinţelor Delegaţiei. Fiecare şedinţă a
Delegaţiei face obiectul unui proces-verbal, care este întocmit de către
administratori şi care transcrie în rezumat intervenţia din partea fiecărui deputat.
Reia, de asemenea, şi alte diverse informaţii, cum ar fi numirea raportorilor de
informare. În fiecare lună, aceste procese-verbale sunt reunite într-un document
specific, care se numeşte “Buletinul Delegaţiei” şi care oferă, de asemenea,
informaţii despre activităţile externe ale Delegaţiei (ca, de pildă, lucrările
COSAC şi întrebările adresate Guvernului cu ocazia şedinţei rezervate lunar
temelor europene).
Principalul nostru document de informare este reprezentat de
rapoartele de informare. Delegaţia are dreptul de a se autosesiza în legătură cu
orice subiect, la latitudinea sa, şi poate publica câte rapoarte de informare
doreşte, pentru a lămuri Reprezentarea naţională asupra marilor dezbateri în
curs. În practică, un număr de aproximativ 40 de rapoarte de informare sunt
publicate în fiecare an.
După cum v-am spus şi mai devreme, sunt întocmite de câte unul sau
doi deputaţi, aceşti deputaţi fiind numiţi “raportori” şi asistaţi de un funcţionar al
delegaţiei. Bineînţeles că pregătirea acestor rapoarte de informare necesită
38
audieri, deplasări la Bruxelles şi din ce în ce mai mult, deplasări în celelalte state
membre ale Uniunii, pentru că se dezvoltă astfel aspectul lor comparativ. Dacă
nu se face o deplasare la faţa locului, atunci când se dezbate o anumită
problemă, se face o sesizare a Ministerului de Afaceri Externe, pentru ca un
chestionar să fie trimis fiecărei structuri diplomatice, din fiecare stat membru.
Timpul de pregătire a unui raport de informare durează, în general,
între 3 şi 6 luni, dar poate fi şi mai lung, dar şi cu mult mai puţin, e vorba de
situaţii în care un raport de informare poate fi redactat în 10 zile. Fiecare dintre
aceste rapoarte de informare este prezentat Delegaţiei şi poate conduce la
adoptarea unei propuneri de rezoluţie sau la concluzii.
Toate aceste rapoarte pot fi obţinute de deputaţi de la serviciul de
distribuire a documentelor şi pot face obiectul unor transmisii diverse către
Guvern, către diverse instituţii comunitare, către deputaţii europeni franc
