REVISTĂ EDITATĂ DE ELEVII COLEGIULUI NAŢIONAL „COSTACHE NEGRI“ – GALAŢI

Nr. 48‑49mai

2014

ISSN 1453‑3413

Echilibru instabil ..............................................4Fascinația lecturii .............................................5Despre dragoste ................................................7Despre timp ........................................................8Despre aparențe ................................................9Despre cartea în format electronic .......... 10Celor care visează să rămână copii .......... 11Facebook sau față-n față? ............................ 12Dragă elevule .................................................. 13Ani de liceu ...................................................... 14Dragul meu Brașov ........................................ 15

ScriSoarEa avangardEi artiSticE Către noi toți

l din SUMar l din SUMar l

vals circular ..................................................... 16Despre sentimente ........................................ 17Melancolie ........................................................ 18Scrisoare către tine ....................................... 19Petale de suflet .........................................20-21Făclie .................................................................. 22Mormântul nimănui ...................................... 23Șarpele și marmura....................................... 24Furtună pe mare ............................................ 25imperfecțiune ................................................. 26Zatocenie .......................................................... 27

Colectivul de redacţie al revistei PRO DOMO:

coordonatori: Prof. dr. onorica tofanProf. Violeta Lungeanu

ProFESori:Prof. dr. nicoleta Crînganu

Valentina Brașoveanu

tEhnorEdactori:

Bogdan VoiculescuAndrei Crișan

Alexandru Vesacristina Marcu

Daniel Vlad Damianteodora BîcîinAndreea Zubaș

Cristina DobrogeanuCristina Serea

Andreea neacșu

Catrinel Baciu

iulia ConstantinAlexandru Dragomir

Andreea-Georgiana DarieAndreea Vârlan

Georgiana ZănoagăPopa Maricela

Alexandra ivașcelena ignat

Flavia tofanDaniela Firicel

Mulţumim tuturor colaboratorilor noștri!

ScriSoarEa avangardEi artiSticE Către noi toți

3

„Toți făuritorii sunt duri. Și trebuie s‑o socotiți o fericire, să apăsați cu mâna voastră asupra mileniilor precum asupra unei bucăți de ceară, o fericire, ca scrisul vostru să‑l săpați în vrerea strânsă în milenii, ca în bronz... mai duri ca bronzul, mai nobili ca bronzul. Deplina duritate e noblețea supremă.” nietzsche

Dragă cititor, critic ori incult,

Î ți scriu, sperând că vei avea răbdare să‑mi citești mărturia, prin care încerc să mă dezvinovățesc și să‑ți explic cine, de ce și cum am fost. E ultima mea încercare de a sparge zidurile culturale între care am fost închisă; sper să vă trezesc admirația pentru noii zori ce i‑am trezit odată cu

propria‑mi deșteptare. La naștere, am fost văzută ca o buruiană în cea mai frumoasă

grădină de la Versailles, dar au fost și cei care m‑au văzut ca o regină a nopții, înflorind între cadavrele putrezinde ale dogmaticii, religiei, artei și moralei. Indiferent de privitor, eu am acaparat, însă, tot: fie am infestat florile, chipurile superbe, private dar de orice „interior”, din grădini, fie am crescut pe acele cadavre, hrănindu‑mă din ele și înfrumusețându‑le. M‑ați atacat, blamat, dar și lăudat ori adulat. Că vă place ori ba, semințele mele au încolțit pe fiecare sol fertil al artei; lăstarii au crescut, unii au dăinuit, iar alții nu, însă eu am murit tânără. Mi‑am întins rădăcina în ape otrăvite, ca să pier în tinerețe, rămânând însă veșnic astfel, fără a mă ofili sau îmbătrâni, degradând principiile care mă hrănesc.

Marinetti mi‑a creat petalele, Picasso tulpina, Breton rădăcina, în timp ce Tzara mi‑a făurit spini lungi, veninoși, care au zgâriat carnea celor ce s‑au aventurat între ramurile mele, dorind să‑mi taie tulpina, mântuind însă pe cei care au căutat adăpost la umbra mea. Revolta a fost, astfel, completă; arta veche fusese devastată de un uragan, vânturile sale aducând noi orizonturi, valori și umplând cetatea dogmaticii și academicienilor cu cele mai vii și vibrante culori văzute până atunci. Înnecând griul, le‑a spart ochelarii, iar cioburile le‑au deschis cu adevărat ochii. Unii s‑au aruncat în dans, alții au fugit, oripilați de noua culoare și vibrație; vechii hulitori ai simbolismului, romantici incurabili. Căzuți din utopia formei perfecte, nu mulți au rezistat când au lovit imperfecțiunea, carnalitatea, efervescența dionisiacă, telurică, urâtul și discordanța noii arte; într‑un scurt enunț, reflexia vieții și a realității i‑a speriat.

Îmi acuzați revolta distrugătoare, violența, polemica și duritatea manifes‑tării; aveți deplină dreptate, căci într‑adevăr astfel am fost. „Fără milă – după măcel, ne rămâne speranța unei omeniri purificate”, a grăit astfel cel ce mi‑a creat spinii, Tristan Tzara. Milă față de cine? Față de principiile învechite, față de ceea ce eu am considerat eronat în artă, societate, viață... Măcelul împotriva acestor lucruri era îndreptat, și, ca în orice bătălie, au existat victime colaterale. Îmi pare rău pentru ele. Fără a șterge tot ceea ce exista și mă deranja, nu credeam că se poate crea ceva nou și unic cu adevărat. Începând cu o „tabula

rasa”, puteam crea acest „nou”; cum s‑ajungem la un teren nivelat, potrivit clădirii „noului”, fără a nivela și distruge?!

Eram în timpul războiului, peste tot, era numai violență, furie, iar mii și mii de oameni tineri și frumoși erau măcelăriți zi de zi, pentru 5‑10 metri de teren. Alții profitau de pe urma violențelor, iar societatea agrea, politicienii discutau utopii irealizabile, orgolii, lăudând și plângând vitejii ce cădeau, doar cu un ochi; cu celălalt, trimiteau alte mii la moarte. CUM să răspunzi acestei dezgustătoare aberații, dacă nu cu violență? Nu am ucis pe nimeni; violența mea a fost ideologică, socială și psihologică. A fost necesară.

În plus, eram foarte tânără. Eram vie, puternică și plină de energia vieții. Pe lângă rebeliunea vârstei, eram curpinsă de frenezia noilor ceruri pe care abia le descoperisem; revelația lor trebuia sa cuprindă, desigur, întreaga lume. Pentru a cuceri lumea e nevoie de agresivitate; de asemenea, un strigăt de luptă se aude imediat, atrăgând atenția oricăruia aflat fie aproape, fie departe. Străbate munți și văi și mări și oceane. Declarând război deschis tuturor formalităților, mi‑am putut desfășura forțele sub ochii oripilați sau lăcrimând de fericirea lumii noi. Duritatea este prima condiție a supraviețuirii în acea lume în care am trăit. Violența a fost condiția înfloririi, iar moartea a tinereții veșnice. Oare a fost violența mea fără sens? În niciun caz.

Am crescut puternică, mândră și de o frumusețe incredibilă, ascunsă ochilor de platină, care nu văd mai departe de propriile filoane.

Trebuie să vedeți dincolo de revoltă, dincolo de violență. Cerul este cel mai frumos după o furtună de nisip și praf. Cel ce înfruntă norii va reuși să vadă soarele și orizontul nou sub arc de cerc închis. În floarea vârstei, am văzut însă și primele semne ale ofilirii. Cea mai strălucitoare flacără arde cel mai rapid, astfel am fost și eu; cu diferența că eu nu am avut voie să mă sting de la sine. Astfel, odată ce semințele mi‑au încolțit, iar tulpinile au crescut puternice, în forme noi, suprarealiste, neomoderniste, abstracte, absurde, și, în cele din urmă, postmoderniste, mi‑am înfipt rădăcinile în pământul cianurat. Pierind, am rămas pururea tânără și vie! Postmodernismul a ars la fel de aprig ca mine, negând, contrazicând, a ars și acum e doar tăciune, căci nu mai are ce contrazice. El, însă, se ofilește, agonizează, decade. Va pieri precum lumina colibei învăluită de viscol.

Sper că mi‑ai citit pledoaria. Sper că ai înțeles‑o. Nu‑ți cer să mă placi, nu‑ți cer să mă accepți, ci doar să îți schimbi ochiul de platină cu unul albastru. Sau căprui. Încearcă doar să înțelegi că dincolo de praf, nu uita, este cel mai frumos soare pe care‑l vei vedea!

Cu cât de mult drag pot eu, bruta, oferi, a ta, avangardă

Picasso – Cubism – Femeie pe fotoliu, 1913

Scrisori despre literatură și

filozofie

Bogdan Voiculescu,clasa a XII‑a I

44

Scrisori despre literatură și

filozofie

S.,

Acum multă vreme, atât de multă, încât mă face să mă îndoiesc de relevanța scrisorii mele, mi‑ai pus o întrebare banal de simplă: Crezi? Îmi amintesc cum am privit spre biserica impunătoare care te‑a făcut să pui întrebarea... Îmi amintesc cum am ridicat din umeri și

ți‑am spus s‑o lăsăm pe altă dată. Nu eram pregătit să‑ți răspund. Acum, pot întrezări o fracțiune din ceea ce eu consider a fi Adevăr.

Trăim atât de departe unul de altul în această amețitoare spirală care este lumea contemporană, încât ipocrizia unei femei bătrâne care cu o mână se roagă și cu alta gonește micul cerșetor care‑i cere de mâncare, a devenit o imagine de o frecvență înspăimântătoare, și totuși, ignorabilă. Lumea a devenit atât de devorată de norme și dogmatică, încât renunță la cele mai elementare instincte: conservare și într‑ajutorare. Nu te voi minți... Nu dezmint total existența unei divinități (o voi numi astfel, în lipsa unui termen mai bun ). În Critica rațiunii practice, Kant susține limitarea rațiunii în domeniul cunoașterii. O logică fără cusur... Nu poți raționa fără să cunoști. Te întreb așadar... Aș putea susține că există sau nu o divinitate? Îmi este străin acest concept... nu‑i pot da formă decât bazându‑mă pe relatările eronate ale altora, comițând eu însumi un sofism evident și voit. Cred? Nu cred în povești, în basme, pentru că nu există dovezi care să le susțină, dar unui basm îi pot identifica ușor un înțeles, o formă, o origine, deci pot raționa cu el, îl pot întoarce pe toate fețele... În fine, să nu prelungesc inutil o scrisoare.

Ateismul nu mă atrage. Will Durant afirma că „atâta timp cât va exista sărăcie, vor exista zei”. Ateismul, pentru a fi unanim acceptat, ar trebui să le ofere maselor un paradis pământesc. Eu mă situez la mijloc, prietene... Nu vreau și nici nu voi dori vreodată să îmbrățișez pe de‑a‑ntregul nihilismul, dar sunt iremediabil distanțat de credința oarbă, prin chiar rațiunea‑mi proprie. Făcând o paranteză, îți atrag atenția că în religiile primitive, nu arareori, divinitatea supremă, creatoare a lumii și a vieții, renunța la orice formă de contact, căzând eventual în uitare, fiind exclusă din cult și devenind o hierofanie cu valoare pur istorică. Pe logica aceasta se poate dezvolta un raționament evident.

Se poate suștine, din punct de vedere religios, că unicitatea divinității creștine – Dumnezeu – constă într‑o directă și aproape continuă implicare în lumea profană, chiar și după geneză. Spre deosebire de religiile primitive, unde mânia divinului, deja aflat într‑o expectativă indiferentă, se manifesta prin simple avertismente de natură meteorologică (fulgere, tunete), creștinismul reliefează o altă latură a divinității. Protector al moralității, Dumnezeu (îl voi numi așa, fiind vorba de creștinism) intervine adesea, uneori chiar în maniere apocaliptice (Potopul, Sodoma și Gomora etc.).

Din punct de vedere analitic, se poate observa același tipar, unde divinitatea supremă se retrage din interacțiunile cu lumea muritoare, fiind înlocuită cu altele, rămânând însă în fruntea ierarhiei ritualice. Alăturarea creștinismului la un anumit tipar este convenabil anulată de conceptul omniprezent al Sfintei Treimi. Tematică foarte controversată, trinitismul a fost considerat de Weber ca fiind o formă imatură a teologiei creștine, „o regretabilă întoarcere la desuete idei primitive”. Revenind la ideea mea inițială, putem totuși presupune că, observând decurgerea istoriei unei religii, s‑a insistat semnificativ mai mult asupra interacțiunii sacru‑profan, divinitatea supremă creștină reușind

astfel să‑și păstreze locul. Totodată, apare aici distributivitatea puterii sacre, aceasta rămânând totuși sub semnul unui singur stăpân, impersonat de trei avatare, care întru esență, sunt unul și același lucru, luate separat, și, paradoxal, unul și același lucru, luate împreună.

Deja m‑am abătut mai mult decât am intenționat. Calea de mijloc pe care ți‑am menționat‑o este credința în nimic. Nu mă înțelege greșit. Nu fac referire la un nimic tratat din punct de vedere religios, deci nu fac referire la un nimic cu implicații ateiste. „Mai puțin departe de adevăr este acela care nu crede nimic decât cel care crede greșitˮ, spunea Jefferson. M‑ai putea acuza de o comoditate filosofică, dar adevărul este că și eu mă aflu într‑o expectativă indiferentă. Aștept cu nerăbdare rezultatul acestei lupte între credintă și rațiune... Nu am nicio pretenție de la nimeni, așa cum nimeni nu are nicio pretenție de la mine, căci găsirea unui echilibru între două forțe furtunoase e cu mult mai anevoioasă decât răzbirea orbească într‑o singură direcție.

Despre creștinism am o părere stabilă, pot spune aproape obiectivă. Nu judec religia după modul în care a fost interpretată și folosită de oameni. O judec pentru ceea ce reprezintă. Creștinismul neagă viața terestră în favoarea uneia superioare, revelate prin înfrângerea Morții, care încetează a mai fi un sfârșit iremediabil, de către Hristos. Ar fi absurd și copilăros să‑ți spun că nu cred decât parțial. Nicio religie nu este selectivă, în conținutul ei. Nu cred că este răspunsul pe care îl așteptai... dar este un răspuns, dintr‑o infinitate de posibilități.

Eu mi‑am construit o religie simplă. Atât îți voi spune... Mi‑ar fi mult prea greu să pun pe hârtie ceea ce mintea mea încă se chinuie să înțeleagă. O religie simplă... de țăran, așa cum glumea Mircea Eliade.

Mă tem, deci, că nu ți‑am răspuns la întrebare, nici măcar acum, dar am reușit cel puțin să‑ți înfățișez o parte din ceea ce eu consider a fi Micul Adevăr, care are o valoare strict relativă, fiind raportat numai la mine. Cât despre celălalt, las descoperirea sa atât în seama celor care se consideră raționali, cât și în grija celor care cred, așa cum m‑ai întrebat tu acum mulți ani.

al tău devotat prieten, a.

Andrei Crișan,clasa a XII‑a I

eChiLiBru inStABiL

Salvador Dali – Ispitirea Sf. Antonie cel Mare

5

Scrisori către căutătorii de

comori în lectură

Dragă căutător de lectură,

Îți recomand astfel o carte care pe cât e de interesantă, pe atât de tristă este. Romanul fantastic și psihologic 1984 scris de George Orwell prezintă o viziune tulbură toare asupra erei postnucleare, precum era imaginată în anii 1950. Un roman despre îndoctrinare, tiranie, dragoste,

rebeliune și libertate care, desigur, îți va da de gândit asupra unor lucruri.

Acțiunea este plasată în Londra postatomică, în anul 1984. Lumea, precum o cunoaștem, nu mai există; există însă doar trei mari superputeri care se află în lupte perpetue. Marea Britanie face parte din Oceania, un imperiu format în jurul Statelor Unite ale Americii, aflat sub un crunt regim dictatorial de extremă stânga. Condus de enigmaticul Frate cel Mare, regimul a anihilat orice drept civic și libertate, acestea existând doar pe hârtie. Sentimentele primare sunt, încet, încet, distruse, în timp ce propaganda și isteria pro‑partid ating paroxismul. În această lume nebună, Winston Smith, un angajat al ministerului propagandei (numit, ironic, Ministerul Adevărului) înțelege că ceva este greșit. Sătul să tot falsifice documente istorice, articole de ziar și știri, începe să‑și pună întrebări, însă nu poate exprima încă ceea ce gândește. Răspunzând cunoscutei lozinci Libertatea e sclavie, Winston notează în jurnalul său, ferit de ochiul electronic al tele‑ecranului care îl supraveghea în permanență că singura libertate adevărată e cea de a spune că doi și cu doi fac patru. În acea lume, adunarea putea avea orice rezultat dorea partidul...

Revolta împotriva macabrei distopii se accentuează odată ce Winston o cunoaște pe Julia, de care se îndrăgostește – lucru interzis unui muncitor al partidului. Datorită eternei supravegheri de acasă, cei doi se întâlnesc în secret, în locuri ascunse privirilor, și ajung să închirieze o cameră la periferie, unde majoritatea locuitorilor erau foarte săraci și neangajați politic. Acolo, cei doi discută posibilitatea unei rebeliuni, iar Winston își amintește că O’Brian, superiorul său, pare a fi împotriva partidului. Singurul său indiciu este o privire plină de subînțelesuri pe care acesta i‑a aruncat‑o lui Smith; din acest motiv, decide să‑l contacteze. Răspunsul său este cel așteptat și

acesta îi dă cartea lui Samuel Goldstein, un răzvrătit a cărui carte prezenta lumea adevărată, o carte interzisă și imposibil de găsit. Împotriva lui Goldstein, se ținea un program masiv de îndoctrinare numit Cele două minute de Ură.

Refugiindu‑se în camera închiriată cu Julia, el află din carte realitatea lumii în care trăia. Cele trei superputeri, centrate în jurul Chinei, Rusiei și Americii se luptă între ele doar pentru a‑și consuma uriașele resurse, ținându‑le astfel departe de populația tot mai săracă. Sunt dezvăluite sistemele de îndoctrinare, de rescriere a i s t o r i e i , execuțiile în masă, minciunile, dar și motivele tuturor

bătăliilor. Se încearcă robotizarea limbii engleze, pentru a face imposibil orice gând nu ar fi fost conform cu principiile pe care le impunea partidul. SOCENG, precum era numit regimul politic, aruncase Oceania într‑un abis fără niciun fel de scăpare, fără lumină și speranță.

Îți recomand această carte deoarece este singura care analizează atât psihologia victimei, cât și pe cea a torționarului și a metodelor folosite de acesta. Căci, în final, cel care oferise camera spre închiriere era un agent sub acoperire, care spionase toate discuțiile dintre el și Julia. Cei doi sunt arestați și închiși; Winston așteaptă în van lama promisă de OʼBrien, pentru a se sinucide. În cele din urmă, acesta se dovedește a fi chiar torționarul său. În ciuda groaznicului tratament la care este supus, între Winston și superiorul său se dezvoltă o relație analizată cu deosebită atenție de către autor. În final, după ce îi distruge și voința, OʼBrien relevă adevăratul și unicul scop al partidului: nu urmarea unei ideologii, nu dorința de a face bine sau

rău, ci pur și simplu setea nestăvilită de putere. Nu‑ți recomand însă cartea dacă nu ești pregătit să părăsești

lumea pe care o crezi sigură, stabilă, și adevărată; amintește‑ți că ororile descrise în carte se întâmplă astăzi în Coreea de Nord. Dacă dorești o lectură relaxantă și plăcută, cu final pozitiv, nu recomand să deschizi romanul 1984. Dacă ești pregătit să vezi însă ce poate fi o distopie și ce te poate aștepta dacă permiți ca nenumărate greșeli să treacă neobservate, te sfătuiesc să o citești.

Cu drag, un diCtator Convins Bogdan Voiculescu,

clasa a XII‑a I

FASCinAțiA LeCturii

Dragă cititorule,

Îți mărturisesc că până mai ieri, consideram iubirea a fi un sentiment limitat și nu credeam că mai pot fi impresionată de o poveste de dragoste,

cunoscând pe parcursul anilor o varietate de abordări ale acestui subiect. Am fost surprinsă de puterea imaginației și am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe, atunci când am pășit printre aglomerările de cuvinte ale operei „Gazda”. Romanul științifico‑fantastic, publicat în anul 2008, este scris de Stephenie Meyer, autoarea celebrei serii „Amurg”, și expune tema iubirii într‑o manieră excepțională. Povestea începe atunci când Pământul este cucerit

de sufletele extraterestre, care călătoresc prin spațiu, trăind mii de ani. Acestea sunt implantate în oameni și pun stă‑pânire pe trupurile lor, care devin gazde, reprezentând și numele creației. Majoritatea populației este domi‑nată, dar există un grup de rebeli, care luptă pentru a‑și menține in de pen‑dența. Melanie Stryder este una dintre aceștia, iar atunci când este

pe cale să fie prinsă, hotărăște să se arunce dintr‑un lift pentru a‑i proteja pe ceilalți.

În urma acciden‑tului, ea supra viețuiește, fiind vindecată de Cău‑tători și îi este im plantată Wanderer, u nul dintre suflete, care călătorise pe

opt planete. Acum însă, aceasta nu reușește să își domine gazda, fiind copleșită și impresionată de trăirile și amintirile lui Melanie. Înainte să fi fost descoperită, tânăra îi promisese fratelui ei mai mic, Jamie, că se va întoarce,

6

luptând astfel pentru a ajunge din nou la cei dragi. Căutătoarea, unul dintre cele mai importante suflete, încearcă, pentru a‑i găsi pe ceilalți rebeli, să afle cât mai multe informații de la Wanderer, care devine din ce în ce mai confuză. Observând că ceva este în neregulă, hotărăște să o insereze într‑un trup mai slab și să pătrundă ea însăși în corpul lui Melanie, pentru a descoperi ascunzătoarea supraviețuitorilor.

În timp, tânăra își convinge sufletul să plece și cele două ajung să se înțeleagă, atașându‑se una de cealaltă. Melanie o îndreaptă prin intermediul amintirilor spre locul în care intuiește că s‑ar afla Jamie și Jared Howe (iubitul ei). Este găsită de Jed, unchiul său, care aflat în fața inamicului, nu îl poate ucide, acesta având trupul nepoatei sale. O leagă la ochi pentru a nu descoperi drumul și o duce în sanctuare, acolo unde se afla și Jamie. Între timp, Căutătoarea pornește pe urmele lui Wanderer prin deșert, însă efortul ei este inutil. În ascunzătoare, Melanie este privită cu dispreț de majoritatea oamenilor, având implantat un suflet. Cu toate acestea, tânăra este protejată de Jed și Jamie, crezând în existența fetei. Ian O’Shea inițial încearcă să o omoare, dar atunci când o cunoaște se îndrăgostește de ea și îi sărută gazda spre furia lui Melanie. De‑a lungul timpului, ceilalți încep să o îndrăgească pe Wanderer, care devine Wanda, acceptând‑o în mediul lor. Aceasta se integrează participând la activități, povestindu‑le despre călătoriile sale pe celelalte planete (precum cea a Urșilor, cea a Florilor). Jamie are un accident la picior și se îmbolnăvește. Astfel, Wanda își provoacă o rană pentru a descoperi care sunt medicamentele folosite de Spiritele Vindecătoare și îi salvează viața micuțului.

În urma unei alte incursiuni în lumea celor dominați, Căutătoarea este capturată și Wanderer hotărăște să îi destăinuie doctorului secretul separării sufletului de trup, fără a ucide cele două părți. Îi impune două condiții: să trimită spiritele către alte planete fără a le răni și să îi redea libertatea lui Melanie, lăsând‑o pe ea să moară. Wanda este pregătită să se sacrifice datorită iubirii pentru oameni, nedorind să mai domine alte trupuri, dar, în ciuda dorinței sale, doctorul o salvează. La insistențele celorlalți, este inserată într‑un trup care fusese stăpânit la naștere și nu își dobândise caracterul uman. În final, Melanie și Jared își trăiesc povestea de iubire alături de Ian și Wanda, care formează un cuplu. Romanul se încheie cu descoperirea unui alt grup, în care oamenii și sufletele sunt prieteni înțelegând că pot trăi împreună.

Concluzionând, îți poți spune că este una dintre cărțile care m‑a impresionat profund, destăinuind iubirea atât într‑o relație (fie umană, fie între exponenți a unor lumi diferite), cât și față de semeni.

Cu prietenie, andreeaAndreea Zubaș,

clasa a XII‑a I

Scrisori către căutătorii de

comori în lectură FASCinAțiA LeCturii

Dragă ştii tu cine,

Pur și simplu vreau să îți spun ceea ce simt în legatură cu ce faci. Nu trebuie să mai menționez că am devenit o luptătoare cu ajutorul tău. Cred că ești puțin nedumerită. Așa că o să o iau cu începutul.

Fiecare dintre noi are nevoie e un model în viață. De obicei, e vorba de o vedetă. Nu spun că nu am și în acest domeniu un idol, dar acum e vorba de tine. Prima oară te‑am întâlnit într‑o carte. Nu știu ce făceai, dar mereu intrai în belele. Intriga a fost când l‑ai întâlnit pe Shay. Nu o pot numi greșeală. A fost dragoste

la prima vedere. Şi faptul că tu erai lup și el om... nu schimbă cu nimic situația. De aici a pornit toată aventura. Ai luptat pentru fericirea și binele familiei tale, până când prietena ta ți‑a spus să te mai gândești și la tine. Dacă îți urmezi inima, atunci iei decizia corectă. Așa ai și făcut. În acel moment purtai numele de Calla.

Apoi am mai vorbit cu o persoană. Ştiam că o cunosc de undeva. La un moment dat mi‑am dat seama că tu erai. Îmi povesteai despre aventura ta în care te‑ai oferit voluntar la un joc al morții în locul surorii tale. Ai încercat să o salvezi de la dezastru, dar până la urma ai devenit o adevărată conducătoare, luptând împotriva Capitoliului. În acel moment erai Katniss Everdeen.

Mai târziu, m‑ai condus la momentul în care a trebuit să te decizi ce drum vei urma. Ai ales neînfricarea. Totuși tu erai divergentă. Nimeni nu te putea controla, iar calea pe care ai pornit te putea da ușor de gol. Până la urmă ai dat totul peste cap, reușind să distrugi un mecanism care delimita posibilitațile oamenilor, astfel deschizând porțile către cunoaștere. Tris, așa mi‑ai spus să te strig atunci.

Normal că nu m‑ai putut lăsa așa. M‑ai învățat că moartea nu e la fel cum cred toți. E amabilă, afabilă, bună, dar niciodată drăguță. Repetă aceeași greșeală în continuu, iar tu ai făcut‑o să prețuiască, dar și să urască eroarea comisă. Te aflai în Germania nazistă. Iubeai cărțile la nebunie. Le luai de pe unde apucai: din zăpada de pe mormântul fratelui tău, din foc, din biblioteca doamnei primar. Le devorai! De la Moarte am aflat o altă față a ta, cea plină de durere. Dar până la urmă, ea e înlocuită de fericire. Doar încă mai trăiești! Ştiu asta sigur. Nu e așa, Liesel?

Universul vrea câteodată să se facă remarcat. Nu știe să atragă atenția decât prin durere și fericire. El alege ori una, ori

alta. Niciodată nu e între ele. Dragostea e un lucru rar și valoros. Chiar dacă ai cancer la plămani și vrei să renunți la luptă, iubirea te aduce pe drumul cel bun, iar atunci când cel Special e luat de lângă tine... ei bine... de aici nu știu ce se mai întâmplă. Încă îmi ești datoare cu un răspuns, Hazel!!!!

Ne‑am văzut în nenumărate întâmplari, dar mereu purtai alt nume. Apoi, mi‑am dat seama de adevăr. Tu ești cea care m‑a scos din întuneric, cea care m‑a susținut și mă susține în continuare. Te văd mereu, în fiecare zi. Cel mai important e că te văd înăuntrul mamei mele. Acolo e cea mai mare parte a ta. Apoi ești în bunica mea și, nu în cele din urmă, în prietena mea. Poate că e prea modestă să conștientizeze că vorbesc despre ea, dar îi voi da să citească această scrisoare și o voi întreba dacă și‑a dat seama. Normal că pentru mine e ca o soră mai mare.

Dacă ele văd scrisoarea, atunci știu sigur că și tu te‑ai bucurat de ea. Vezi tu? Omul e mai mult de atât. E UN PERSONAJ din povestea oricui, fără ca măcar să știe.

Cu multă admiraţie şi iubire, FiiCa,nepoata Și Sora ta, Flavia Flavia Tofan, clasa a VII‑a A

Nu vreau doar să scriu ceva banal. Tot ce am făcut până acum... nu mi‑a plăcut, aşa că m‑am hotărât să fac ceva special: să ofer o petală din sufletul meu. Probabil că această scrisoare nu va ajunge unde vreau eu sau cui îi e destinată, dar... măcar puteţi vedea voi şi o altă faţă a oamenilor.

7

Epistolele (ne!)înțelepciuniidESPrE dragoStE

Dragă Cititorule,

Ultimele zile au fost unele din cele mai ciudate, inexplicabile și emoționante din toate câte am avut până acum. A fost un amalgam de

vorbe, fapte, certuri, sentimente false și adevărate, păreri și idei. O dispută între două sfere complet diferite ce nu gândesc la unison niciodată. Una reprezintă gândirea sufletească, ilogică, imatură, chiar stupidă aș putea spune. Cealaltă reprezintă rațiunea, logica, maturitatea și gândirea impusă și restricționată de anumite principii bine sedimentate. Ambele se bat cap în cap la fiecare decizie ce trebuie luată, dar ambele ajung la un moment de impas odată și‑odată. Ambele ajung la o întrebare ce rămâne fără un răspuns concret, fără un răspuns ce poate satisface toate idealurile, principiile, nevoile și visele cuiva. Această întrebare fără răspuns este: „Ce reprezintă dragostea?”.

Voi încerca, în rândurile ce urmează, să dau o explicație, e drept, subiectivă din perspectiva cititorului, dar obiectivă din perspectiva celui ce simte.

Pentru majoritatea, dra‑gostea este un sentiment pur, cald, lipsit de ascunzișuri, care lasă toată afecțiunea la vedere și scoate tot ce este mai bun dintr‑o persoană, un sentiment copilăresc, ce creează amintiri și le perfecționează pe cele deja existente. Face ca fiecare moment să pară fericit, relaxant, calm, într‑un cuvânt, perfect. Este acel simțământ ce‑ți dă puterea să alergi spre persoana iubită doar pentru a o privi în ochi, a o strânge în brațe și a‑i ține mâninile în ale tale în timp ce o săruți, ușor, fără a te grăbi, pe buze. Îți permite să nu te simți vinovat pentru fiecare atingere, pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare vorbă sau pentru fiecare sărut. Te face să te simți invincibil față de toți cei din jurul tău. Alungă toată melancolia, tristețea, mohorârea, durerea și suferința din sufletul tău și te face să zâmbești, pur, atât cu trupul, cât și cu sufletul. Este acea stare de bine, de certitudine, te simți sigur pe tine că nu se va schimba nimic și totul va fi minunat din acea clipă până la ultima ta suflare.

Dar nu este așa.Dacă este văzută în acest fel de majo‑

ritatea, nu înseamnă că aceasta îi este definiția sau explicația adevarată, exactă, clară, concretă. Din cauza că este un sentiment incert, plin de ascunzișuri și

nesiguranțe, nu poate avea nimic ce ține de domeniul clarității sau al concretului.

Acest sentiment ne domină viețile, ne face să fugim după el zi de zi, atunci când nu îl avem, dar ne face și să uităm de el, să îl abandonăm, să îl ignorăm, atunci când îl avem. Ne determină să nu îl mai prețuim sau să nu‑l căutăm decât abia după ce l‑am pierdut complet. Ne poate aduce pe cele mai înalte culmi, dar ne poate doborî și arunca în cele mai adânci colțuri ale Infernului. Ne poate îmbărbăta, dar, în același timp, și demoraliza.

Toate acestea sunt din cauză că dragostea este... un amalgam inedit, unic.

O combinație haotică de gânduri și sentimente, un complex de certitudini nesigure. Singura certudine pe care ne‑o oferă este cea de moment, și anume că doar în acea clipă avem pe cineva alături, neștiind ce ne este rezervat în viitorul apropiat sau îndepărtat, o singură certitudine, un

singur fir subțire ce ține în echilibru două suflete,

două vieți, mai mult sau mai puțin unite.Acest sentiment implică atât o cunoaș‑

tere luciferică, păstrătoare a misterului, nepervertindu‑l, ci lăsându‑l pur, așa cum a fost creat de la bun început, cât și una paradisiacă, ce dorește și încearcă din răsputeri să dezvăluie exact trăirile unui îndrăgostit. Implică totodată o cunoaștere de sine, pentru a ne putea da seama ce simțim cu adevărat, pentru că dragostea este un sentiment ce se învață în timp. La început iubești din datorie, pentru că știi că asta vă va face pe amândoi fericiți. Mai apoi, începi a înțelege ce se întâmplă, începi să realizezi că această persoană chiar îți este ca un suflet pereche, mereu alături, mereu susținându‑te la greu. Începi să faci lucrurile pe care le vedeai ca pe niște îndatoriri fără să îți dai seama. Apoi conștientizezi că iubești și faci totul din pur sentiment, pentru că asta simți

că vrei să faci, asta îți place să faci. Dar, uneori, dragostea nu poate trăi fără ură, așa cum fericirea nu poate trăi fără trisțete.

Nu poți simți că iubești pe cineva cu adevărat decât după ce ai simțit, măcar pentru o clipă, ce înseamnă să urăști cu adevărat. Este o lecție dură, dar pe care toți trebuie să o învățăm, să o acceptăm, să o reținem și să o aplicăm.

Am impresia că puritatea sentimen‑tului de dragoste dispare după primul sărut, căci am ajuns la capătul căutării dragostei, deoarece ne simțim împliniți. E o stare din care nu am putea ieși, dar nu știm asta, doar credem asta. Acum, teama de a rămâne cu o inimă frântă și un suflet rănit devine realitate și conștientizăm că doar împlinirile sufletești sunt de durată, oferă fericirea că le avem, că ne

putem bucura de ele din plin, dar și amărăciune, deoarece... trăim tot mai acut sentimentul că toate acestea ar putea dispărea într‑o bună zi.

Mulți dintre noi, mult mai mulți decât am crede sau ne‑am aștepta, au învățat aceste lucruri pe calea cea grea. Au ajuns să fie răniți, apoi să urască, apoi să iubească, iar ei s‑au tot învârtit în acest cerc vicios care nu a încetat a se repeta la nesfârșit.

Totuși teoriile au fost destul elabo rate până acum. Concretizarea este cea cu adevărat importantă, cea care ne ajută să definim acest sentiment, deoarece

el este unul și același, doar simțit și exprimat în moduri diferite.

Așadar, dragostea, în impuritatea și incertitudinea ei, este un joc. Un joc în care cu toții suntem prinși la un moment dat, căruia maturitatea încearcă să îi impună reguli pe care imaturitatea să le încalce, pentru a ajunge, într‑un final, să înțeleagă și să respecte acele reguli, să le perceapă corect, să conștientizeze ceea ce se întâmplă și să accepte adevărul cu bune și cu rele. Abia atunci poate să realizeze singură ce trebuie făcut, fără să aștepte critici, sfaturi sau ajutoare, poate să mute singură piesele astfel încât să își atingă țelul, poate să simtă iubirea adevărată. Abia atunci știe să o prețuiască, știe cum să nu o piardă și, mai ales, știe cum să o dezvăluie.

Cu subiectivitate, un rătăCitor prin hățiȘurile

sCrierilor despre iubire

Alexandru Vesa, clasa a XII‑a I

8

Epistolele (ne!)înțelepciunii

Dragă cititorule,

Cu siguranță nu am ales un subiect deosebit pentru a‑mi ocupa timpul, însă de îndată ce zăresc ceasul de pe noptieră sau mai

„trag cu ochiul” către ora indicată pe monitorul aflat pe birou, realizez că, în acest moment, odată cu scurgerea secundelor, am hotărât să‑ți prezint propria părere în legătură cu așa‑numitul timp.

Pentru a înțelege mai ușor noțiunea de timp, voi începe cu ceea ce spunea Carl Sandberg: „Timpul este moneda vieții tale. Este singura monedă pe care o ai și numai tu poți hotărî cum o vei cheltui. Fii atent ca nu cumva să‑i lași pe alții să o cheltuie pentru tine.” Consider acest citat ca fiind cea mai fidelă descriere a timpului. Nu este complex, însă prezintă o dimensiune fundamentală.

De câte ori nu te‑ai întrebat ce este timpul? De câte ori ți‑ai „pierdut” timpul gândindu‑te la trecerea timpului? Sunt întrebări la care nu avem un răspuns fix, dar la care merită să te oprești în loc măcar cinci minute din firul vieții. Revenind la citat, constatăm o asemănare deosebită între cheltuirea banilor și scurgerea timpului. Aceasta este amplificată de alegerea fiecăruia: tu decizi cu cine și cum îți petreci timpul, el neavând capacitatea de a te aștepta sau de a se opri o clipă în loc pentru tine.

În altă ordine de idei, vorbim despre timp ca și cum ar fi o cantitate materială: „economisim timp”, „pierdem timp”.

Pentru că suntem obsedați să ne umplem viața cu diverse senzații, nu ne dăm seama cât de repede trece timpul. Timpul nu pleacă niciodată cu mâna goală. Își ia bagajele și dus este... Timpul cară cu el fapte, mituri, povești și ne lasă mai triști, mai însingurați.

Dacă am analiza mai atent filozofia timpului, fiecare dintre noi ar avea o opinie diferită în legătură cu acesta. De ce? Răspunsul este simplu: în funcție de pasiunile noastre, de activitățile de zi cu zi, el poate avea valența de timp pierdut sau de timp câștigat. Poate unii consideră o pierdere de timp faptul că eu scriu acum aceste rânduri, însă eu știu că mesajul va ajunge la sufletul cititorului și acest lucru mă face să‑mi aștern în continuare gândurile pe foaie.

Având în vedere cele spuse, pot afirma că timpul este o armă ucigașă care nu iartă pe nimeni. În ziua de astăzi, oamenii nu mai au timp de nimic, nici de visare, nici de speranță, nici de iubire; nu mai

avem timp nici de noi înșine... Poate că v‑ar părea puțin amuzant, însă în

acest moment nu mai am timp să scriu mai multe, deși mi‑aș fi dorit foarte mult. Astfel, cititorule, închei această mică „excursie” în ținuturile timpului și te invit să reflectezi asupra celor cinci minute în care ai citit aceste rânduri. Fie că m‑am făcut înțeles sau nu, sunt sigur că, măcar pentru câteva momente, vei acorda o importanță deosebită timpului ce va urma...

Daniel Vlad Damian, clasa a XII‑a I

dESPrE tiMP

Dragul nostru,

Sunt eu, al tău prizonier, care se pierde în adâncul surâsului tău, crezând că, într‑o zi în care nimeni nu te mai prețuiește, în care toți te ignoră, eu te voi

putea considera amicul meu deoarece îmi vei îndeplini umila dorință de a te opune destinului. Fără acel necontenit și depresiv „tic‑tac” și fără acel gând îngrozitor că viața e mărginită, eu aș pleca înaintea ta capul și ți‑aș mulțumi. Privește! Dacă vei face aceasta, unii oameni te vor iubi, iar alții, te vor urî mai mult decât existența lor într‑o lume în care viața le‑a oferit atâta tristețe și durere, încât își doresc să se termine, tu fiind singura lor speranță.

Şi știu că este imposibilă dorința mea infantilă, aceea de a te opri, de a‑ți regăsi liniștea. Pe tine te cunoaște toată lumea, îți strigă numele mereu, dar oare câți s‑au gândit cine ești tu cu adevărat? Oare îți faci cu plăcere meseria? Şi când vezi lumea

că nu te înțelege, cum te simți? Pentru că noi, oamenii, știm doar să acuzăm și să ne răzbunăm, fără a ne pune în locul celor de lângă noi. Nu știm să ne bucurăm că ni s‑a oferit oportunitarea de a te întâlni, pentru că tu porți istoria întregului Pământ, tu ai adus liniște și pace în sufletul multora, tu ne‑ai amintit mereu că, oricât de măreți am fi, suntem supuși aceluiași destin: moartea.

Te iubesc! Dar în același timp te pot declara dușmanul meu pentru că, orice nu îmi convine, disprețuiesc, iar treptat, încep să urăsc. Îți mulțumestc pentru că exiști, tu fiind cel care dă sens vieții. Tu ești tu! Unic și neiertător, dragă timpule!

a ta prizonieră, Teodora Bîcîin,

clasa a XII‑a I

9

Epistolele (ne!)înțelepciunii

„Stimată” Aparenţă,

Viața e un spectacol, alcătuindu‑l chiar noi, oamenii. Iubim să fim actori, să ne urcăm pe scena realității și să fim

aplaudați de unii, criticați de alții. Intrăm bine în pielea personajului, făcându‑l pe spectator să creadă că piesa nu se terminase, ci continua și în afara ușilor.

Acest talent fie se dobândește foarte greu, fie ne naștem cu el, obisnuiți încă de la început să mințim, să înșelăm, să rănim... Şi sincer, eu cred în cea de‑a doua variantă. Trebuie să fii un geniu ca să poți învăța să joci un rol asemenea unui profesionist. Am cunoscut până acum prea mulți oameni ai scenei într‑un timp prea scurt. La început, nici nu am realizat ce se poate ascunde în inima unui astfel de om, crezând că totul e doar un joc de cuvinte. Însă, cu timpul, mi‑am dat seama cât de mult mă înșelasem... Sufletul unui actor e plin de resentimente, de ură, de invidie ce pot exploda la auzul unui singur cuvânt. Un singur cuvânt spus la momentul nepotrivit face diferența dintre un amator și un profesionist, o singură îngrămădire de cuvinte poate să îți răspundă la întrebarea: „Persoanele din jurul tău sunt reale?”

Până și actorii sunt... tot actori. Spectacolele sunt hrana ideală pentru creierul uman devorator de entertainment, să vezi cum pe scenă viața actorilor este perfectă, neatinsă de păcatele și frământările omenești, este cea mai mare încântare a sufletului uman. Dar ne‑am gândit vreodată ce s‑ar întâmpla dacă am avea de‑a face cu unul din ei, într‑o frumoasă zi, pe o simplă stradă, dintr‑o pură coincidență, în afara ușilor vechi de metal ale vreunui teatru? Suntem zilnic înconjurați de astfel de oameni. Ştim asta, însă ne prefacem că nu ne pasă. Şi uneori ne iese, alteori nu. De atâta timp, avându‑i în fața noastră, mintea a încetat să mai primească semnale de uimire, nu mai suntem revoltați să schimbăm ceva, totul a devenit un obicei involuntar. A devenit o monotonie să fim mintiți frumos, să conștientizăm asta și totuși să ne

bucurăm la auzul unor vorbe ca acestea ce nu au trecut niciodată prin filtrul inimii.

Suntem toți niște actori, creați după același chip, însă ceva ne diferențiază: sufletul fiecăruia dintre noi și calitățile bine ascunse în acesta. Cu timpul, ne dăm seama de multe lucruri...

Nu știu ce au realizat alții, însă eu, după mult timp, sunt sigură de ceva ce nu aș fi vrut niciodată să fiu: ai înșelat multă lume...

Da, tu. a ta, o Simplă amatoare

Alexandra Ivașc, clasa a VIII‑a B

DeSPre APArențe

Dragă Fericire,

Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă și mi‑ar dărui o bucățică

de viață, probabil că n‑aș spune tot ceea ce gândesc, însă, în mod sigur, aș gândi tot ceea ce spun. Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică. Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, ascunzându‑ne de realitate, pierdem 60 de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m‑aș trezi când toată lumea doarme, aș asculta când ceilalți vorbesc și ce m‑aș mai bucura de o înghețată cu ciocolată...

Dacă aș avea o bucată de viață... N‑aș lăsa să trea‑că nicio zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc

că îi iubesc. Le‑aș demostra cât de mult se înșală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, ci îmbătrânesc când nu mai iubesc. Unui copil i‑aș da aripi, dar l‑aș lăsa singur să zboare. Pe bătrâni i‑aș învăța că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea...

Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii... Am învățat că toată lu‑mea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă adevărata feri‑cire constă în modul de a‑l escalada. Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul doar atunci când vrea să îl ajute să se ridice.

Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când îți aud vocea, aș înregistra fiecare

cuvânt pentru a‑l asculta o dată și încă o dată... până la infinit. Dacă aș ști că astea ar fi ultimele minute în care te‑aș vedea, ți‑aș spune „te iubesc”, nu mi‑aș asuma în mod prostesc gândul că știi deja. Dar nu știu. Te voi vedea plecând de fiecare dată...

Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare

dată altă oportunitate pentru a face lucrurile mai bune... dar, dacă greșesc cumva și ziua de azi e tot ce ne rămâne, mi‑ar face plăcere să îți spun că nu te voi uita niciodată...

Cu drag, o muritoare

Alexandra Ivașc, clasa a VIII‑a B

dESPrE FEricirE

10

Dragă cititorule,

Sunt sigură că și tu cunoști faptul că transmi‑terea informațiilor s‑a făcut în multe feluri de‑a lungul timpului, însă, de departe cea mai folosită metodă, a fost hârtia. Odată cu avansarea tehnologiei, documentele

au fost transformate în fișiere digitale pentru o utilizare mai eficientă. Rezultatul acestor transformări au condus către inventarea cărții electronice. Tu ce părere ai despre aceasta?

Eu consider că, deși cartea în format electronic poate părea mai practică prin avantajele pe care le prezintă, satisfacția oferită de citirea unei cărți reale, ale cărei pagini pot fi atinse, este de neînlocuit.

Pe de o parte, cărțile electronice dețin anumite avantaje cum ar fi posibilitatea de a transporta mai multe documente pe un singur dispozitiv, costurile mai mici de producție sau, din punct de vedere ecologic, încetarea tăierii de copaci cu scopul de a produce hârtia necesară tipăririi. De ase menea, achiziționarea unei astfel de cărți este mult mai facilă. De exemplu, în cazul comenzilor online, nu mai este necesar să așteptăm timp îndelungat pentru a intra în posesia volumelor

mult dorite, acestea fiind transmise aproape instantaneu pe tableta electronică.

Pe de altă parte, cartea electronică prezintă și dezavantaje. Ştim cu toții că

telefoanele mobile, calculatoarele sau tabletele afectează sănătatea, deci folosirea îndelungată a unui astfel de dispozitiv nu este indicată. Cititul documentelor digitale este, de asemenea, mult mai obositor decât cel al unui volum clasic, iar plăcerea de a răsfoi cartea pagină cu pagină, până la final, nu poate fi comparată cu simularea aceleiași acțiuni pe un dispozitiv electronic. Până și culoarea paginilor sau mirosul acestora pot influența cititorul să citească sau nu o carte.

Așadar, în ciuda evoluției tehno logiei și a apariției cărții electronice care se vrea a fi mai

practică, cartea clasică rămâne în continuare preferata iubitorilor de lectură.

Mi‑ar face mare plăcere să citesc și părerea ta în legătură cu acest subiect.

Cu sinceritate, CristinaCristina Dobrogeanu, clasa a XII‑a I

Scrisori către oricine dESPrE cartEa

în ForMAt eLeCtroniC

Dragă cititor al acestei reviste,

Te‑ai întrebat vreodată ce rol are internetul în viața ta? Care sunt avantajele și dezavantajele lui sau cum ar fi să trăiești fără să îl folosești?

Însă, mai întâi de toate, ce este internetul? Evident nu este un lucru, un loc, o persoană… dar poate fi definit ca o rețea

gigantică de entuziaști ai calculatoarelor, comunicare și izolare absolută sau subconștientul societății contemporane.

Cred că internetul este ceea ce caracterizează mileniul în care trăim, având în vedere că acesta a devenit nelipsit din sfera profesională, cea a serviciilor, din viața personală sau din domeniul educației. Impactul internetului asupra relațiilor dintre oameni este paradoxal, acesta apropiind oamenii aflați la distanțe foarte mari și îndepărtându‑i pe cei care se găsesc în același areal. Dar cum a influențat internetul lumea în care trăim?

Pe de o parte, a reinventat informația prin modul în care avem acces la ea și a făcut posibilă anularea distanțelor. Cu ajutorul acestei descoperiri putem comunica în timp real cu persoane dragi, aflate în diferite colțuri ale lumii, iar medicii și salvamontistii pot salva vieți prin intermediul apelurilor video.

Pe de altă parte, internetul nu are doar beneficii deoarece, prin multitudinea de aplicații pe care o oferă, îi atrage pe cei lipsiți de autocontrol într‑o lume virtuală din care reușesc să iasă foarte greu, aceștia înlocuind interacțiunea tradițională cu cea online. În această situație, oamenii devin din ce în ce mai interiorizați, dezvoltând în timp probleme de ordin psihologic.

Aceasta este opinia mea cu privire la internet, însă o aștept cu nerăbdare pe a ta… în următorul număr al revistei.

pe curând,

Andreea‑Georgiana Darie, clasa a XII‑a I

dESPrE intErnEt

11

Scrisori către oricinedESPrE cartEa

în ForMAt eLeCtroniC DeSPre ADoLeSCențăDragă părinte,

Acordă‑i mai multă atenție co‑pilului tău în perioada adoles‑cenței! Sensibilitatea, izolarea, exaltarea, deprimarea sunt toate caracteristici ale aces‑

tei perioade. Opoziția dintre ele pune în evidență labilitatea emoțională a adoles‑centului, care poate fi corectată doar cu sprijinul unui adult.

Dă‑i încredere în forțele proprii! Ba‑rierele pe care el le impune în relația cu ceilalți, subliniază teama de a nu distinge „răul”. Înțelege‑l că este în căutarea per‑sonalității sale. Limita ce desparte binele de opusul său este fragilă, iar trecerea de la o extremă la alta are urmări puternice în sufletul lui. Tristețea, bucuria, efuziu‑nea, agresivitatea sunt toate manifestări contradictorii imediate la criticile și ho‑tărârile luate împotriva lui. Dificultățile în relațiile de prietenie, dar și alegerea drumului profesional pot cauza neliniște. Adolescentul parcurge într‑un proces de

autocunoaștere și de aceea compor‑tamentul e într‑o permanentă schim‑bare. Simpla lui dorință este de a se realiza, de a obtine performanțe într‑un anumit domeniu. Vi‑surile, uneori, sunt aripile spre un ideal, dar acesta implică muncă și perseve‑rență. Un vis poate însemna un pas înain‑te, dar și o piedică în drumul său. Fii lângă el când are nevoie de tine!

Acordă‑i și lui timp liber! Diversitatea activităților ajută la descoperirea talente‑lor, aptitudinilor și poate așeza în umbră plictiseala.

Vorbește cu el și încurajează‑l să co‑munice! Convorbirile cu ceilalți îl ajută să găsească noi puncte de vedere, să‑și for‑meze propriile idei și să‑și susțină opiniile cu argumente solide.

Ştii că adolescența reprezintă o vârstă inițiatică, în care tânărul cunoaște mai bine lumea și îi descoperă secretele și că în această etapă de maturizare, tânărul privește lucrurile dintr‑o altă perspectivă. Rolul tău este să nu îl lași singur, ci să îi ghidezi din umbră pașii spre maturitate. Tu doar ajută‑l, dar nu întreba cum!!!

Cu respect,un Copil sau, dacă vrei, un adolesCent

Andreea Vîrlan, clasa a XII‑a I

Deși iubim copilăria, această iubire nu se manifestă de când suntem mici, ci cu mult mai târziu. Când suntem mici, visăm să devenim mari, să fim independenți, să nu mai fie nimeni care să ne controleze viața,

la fel ca un păpușar cu marionetele sale, visăm să fim liberi. Dar astfel ne înșelăm foarte mult. Când ești mic, ai familia lângă tine, nu ai griji, te joci toată ziua, râzi de dimineața până seara.

Atunci când ești mic, visezi să fii mare, acum eu visez permanent să fiu copil, să fiu eu în lumea mea de poveste, să fiu regina universului meu imaginar, să râd, să mă joc, să visez cu ochii deschiși, să mă trezesc dimineața și să îi zâmbesc Soarelui și să adorm cu gândul că Luna mă ia de mână și mă aruncă în dansul stelelor căzătoare, de unde să zăresc toate diamantele rotitoare.

Şi astfel, copilăria este și va fi unica regină de nedetronat pe vecie, care răzbate timpul și spațiul. Așa a fost de când e lumea și așa va fi pe vecie. Sunt sigură că îmi dați dreptate, voi, toți cei care vreți să rămâneți copii!

Popa Maricela,clasa a IX‑a A

CeLor CAre ViSeAZă Să răMână CoPii

12

Dragă prietene,

Stăteam ieri, în fața calculato‑rului, uitându‑mă la noutățile de pe Facebook. Observ un prieten ce a postat un status în care anunța sau își arăta

bucuria declanșată de apariția ninsorii. Penibil pentru unii, un model pentru alții, în următoarele minute pagina de Facebook era plină de statusuri ce aprobau sau dezaprobau aceste rânduri despre ninsoare.

Toate acestea m‑au determinat să‑ți scriu și să‑ți impărtășesc, ție, pentru că știu că mă asculți și că te interesează lumea Facebook‑ului. Consider că ado‑lescenții din prezent acordă mult prea multă atenție internetului, implicit Facebook‑ului. Chiar dacă și eu sunt la vârsta adolescenței, nu sunt astfel și cunosc persoane ce refuză ferm să fie captive într‑o lume virtuală.

În urma celor povestite mai sus – moment trist ce mi‑a conferit o stare de indignare – vreau să îți spun că acești ado lescenți nu își dau seama de adevărata valoare a momentelor și a întâmplărilor.

Oare nu era suficient să ieși singur sau cu prietenii și să te bucuri, în adevăratul sens al cuvântului, de zăpadă? Sau dacă te deranjau aceste postări, nu era mai frumos, mai demn, să închizi pagina web fără a încerca să te afirmi prin cuvinte urâte? Cred că unii nu își dau seama cât de penibili pot fi în unele momente...

Toți preferă ca pe viitor să aibă întâm‑plări de povestit copiilor sau prietenilor. Nimeni nu și‑ar dori să povestească ce lucruri „grozave” au postat pe Facebook!

Deci bucură‑te, dragă prietene, simte fericirea prin momente de neuitat, nu te lăsa înșelat de aplicația Facebook, ieși afară, atinge zăpada și cunoaște fericirea deplină! Nu posta poze cu momente, ci creează‑le singur!

Acestea sunt rândurile mele, pe care ți le‑am scris într‑un moment neașteptat, despre care nu credeam că îmi va declanșa

gânduri pline de revoltă, cauzate de faptul că nu aș vrea ca tehnologia să ne schimbe viziunea despre fericire și importanța momentelor trăite, dar nu din fața calculatorului. Oricum, comportamentul adolescenților depinde și de familia în care cresc, dar despre asta îți voi povesti în următoarea scrisoare.

Cu drag, Cristina

Cristina Marcu,clasa a XII‑a I

Draga mea,

Ş tii bine că obișnuiesc să îți împărtășesc gândurile mele referitoare la anumite aspecte. Astăzi m‑am gândit să îți scriu despre prietenie în perioada adolescenței. Această idee mi‑a venit când, din întâmplare, l‑am citit pe Nichita Stănescu: „A avea

un prieten este mai vital decât a avea un înger.” Adolescența este perioada descoperirii, a provocării, a iubirii și a prieteniei. În această perioadă susținem cu vehemență că prietenia o să dureze toată viața și de aceea tindem să ne punem sufletul pe tavă și de multe ori suntem răniți, dar reușim să înțelegem lumea. Din punctul meu de vedere, prietenia reprezintă una dintre cele mai puternice nevoi ale adolescentului.

În primul rând, avem nevoie de prieteni în momente dificile. Sunt clipe în viață când suferim, când avem nevoie de un sfat sau de o simplă îmbrățișare, sunt momente când avem impresia că singurii care ne înțeleg sunt prietenii noștrii. Adolescența este perioada în care avem cele mai multe neînțelegeri cu părinții, iar cei la care alergăm pentru a ne descărca sufletele împovărate sunt prietenii. Tot ei sunt întotdeauna gata să ne ajute la nevoie. De exemplu, în basmul „ Povestea lui Harap‑Alb ”, personajul principal, Harap‑Alb, este ajutat de prietenii lui să‑și ducă probele până la capăt, reușind astfel să devină un conducător capabil

să‑și înțeleagă supușii. Astfel, se dovedește că prietenul la nevoie se cunoaște.

În al doilea rând, în adolescență facem tot felul de lucruri, întotdeauna suntem dornici să experimentăm și să ne descoperim drumul în viață. De cele mai multe ori, prietenii sunt

cei care ne încurajează să ne urmăm visurile. Un astfel de exemplu se întâlnește în romanul „Toate pânzele

sus”, al lui Radu Tudoran, în care prietenia legată în perioada studiilor la Paris între Anton Lupan și Pierre Vaillant se consolidează prin împărtășirea unui ideal, acela de a călători pe urmele bunicului lui Pierre, prin înfăptuirea de planuri și proiecte comune, prin muncă neobosită pentru realizarea lor. Deci, prietenii ne pot fi de mare ajutor chiar și atunci când dorim să ne atingem scopurile.

Așadar, prietenia este unul dintre darurile valoroase ale vieții, iar prietenul adevărat este

cel pe care‑l poți suna la orice oră, pe care îl poți întreba orice, având în același timp certitudinea că

răspunsul lui ți se va potrivi cel mai bine, și e cel care alege să fie lângă tine când toți ceilalți te‑au părăsit. De obicei

prieteniile din adolescență durează cel mai mult.Tu ce părere ai despre prietenie în perioada adolescenței?

Cu mult drag, Cristina

Cristina Serea,clasa a XII‑a I

FACeBooK SaUFAță-n FAță?

Scrisori către oricine

13

Aș dori să îți fac o mărturisire: această scrisoare nu îți este adresată ție, ci maturului care citește aceste rânduri, înțelegând abia astăzi sensul atât de simplu al acestora, după o lungă

perioadă în care a fost călăuzit de sufletele ascunse ale sutelor de generații ce te‑au îndrumat umile pe drumul către omenire.

De‑a lungul vremii împregnate de mister, am întâlnit oameni. Plini de nostalgie sau indiferență, niște străini atunci, străini acum sau niște persoane de care astăzi nu m‑aș putea lipsi, toți au strecurat pe lista lor interminabilă de întrebări și pe următoarea: la ce școală înveți? sau prea obișnuita aluzie: la ce școală ai vrea să înveți?

De‑a lungul vremii, am fost obișnuită cu diferitele reacții ale acestora când, prin aerul apăsat de comoditate sau stânjeneală, fugea către urechea celui care mă întrebase numele școlii la care învățam deja sau aveam o dorință arzătoare să o fac. Mulți îmi felicitau părinții pentru alegerea făcută, însă au fost alții cărora le displăcea răspunsul meu, probabil invidioși pe educația pe care o primea copilul timid și speriat de atunci ce stătea cuminte în fața lor, dispus să își apere instituția care l‑a creat, l‑a crescut, l‑a făcut om. Dar cine erau ei să îmi critice școala?

Pentru mine, acești oameni erau niște străini, niște simple suflete ce nu știau ce se ascunde în spatele cărămizilor înroșite de bătrânul timp. Prin porțile imense au pășit nume mari ale acestor zile și nu numai, pe holurile școlii încă mă mai văd țopăind ‒ plin de bucurie și entuziasm – copilul din mine, cel care a fost modelat ca om între aceste ziduri. În fiecare zi, razele blânde ale soarelui încearcau să treacă de ferestrele înalte, dorind parcă să fure din cunoștințele pe care le culegeam cu ajutorul profesorilor. Clasa și colegii au devenit o a doua familie, o a doua casă în care râdem împreună, plângem împreună, creăm amintiri împreună. Biblioteca plină de cărți prăfuite de mister e un sanctuar al sufletelor încărcate cu agitația celor mici care ne aduc mereu aminte de noi, de copilaria noastră. Şcoala în care învăț nu e o simplă clădire și atât. E locul în care am descoperit prieteniile adevărate, prieteniile din interes, pur și simplu, uneori e vorba doar de interes, dragoste, amiciție, dezamăgire, încredere, uneori eșecuri, toate cuprinse atât de bine între aceste ziduri îmbălsămate cu amintiri.

Cum ar putea niște simpli oameni din exterior să cunoască misterele și plăcerile ascunse în interior dacă nici măcar nu au îndrăznit să treacă pragul? Poate au fost speriați de gândul că în spatele cărămizilor înflăcărate se afla o altă lume, un tărâm al cunoașterii de care le era frică și pe care numai cei mai buni îl puteau găsi. Îi înțeleg. Le înțeleg teama căci m‑a cuprins și pe mine acum patru ani când m‑am văzut înconjurată de alți colegi, de alte picturi pe pereți. Recunosc că m‑a îngrozit ziua în care m‑am așezat în altă bancă și i‑am dat primul buchet de flori unei

alte doamne în afară de mama și învățătoarea mea, o doamnă demnă de toată admirația noastră pentru răbdarea de care a dat dovadă în cei patru ani de când a văzut noua generație de copii ce urmau să devină oameni cu ajutorul dumneaei. Nu m‑a speriat nici aspectul școlii, nici al clasei, nici al holurilor imense menite parcă să te piardă în măreția lor, ci ideea unui nou început.

Cu timpul, nu am mai văzut școala în care învăț ca pe o închisoare de suflete și teama a dispărut încă din primele zile. Dacă acum patru ani, când auzeam cuvântul „școală”, un fior rece își făcea simțită prezența, astăzi pot spune cu sinceritate că abia aștept următoarea zi. Poate din cauza obișnuinței cu colegii, poate pentru simplul fapt că îmi petrec jumătate de zi printre cuvinte, râsete și note? Nu se știe.

Chiar dacă au trecut deja patru ani, încă simt că mă pierd pe coridoarele mari ce adăpostesc sute de generații. Chiar dacă vremea a zburat peste sufletul și inima noastră, chiar dacă vechile amintiri se sterg încetul cu încetul, lăsând noile amintiri să își înfigă rădăcinile, înconjurându‑mi tot trupul și mintea, cu siguranță nu îmi voi uita școala, locul în care am crescut, am plâns, am râs. Vor rămâne veșnic în amintirea mea locul în care ne‑am format ca oameni, ne‑am regăsit în noi înșine, o a doua casă în care „părinții” ne clădesc viitorul, zidurile ale căror cărămizi îmi vor păstra tainic cele două suflete: sufletul meu de copil și cel de matur în devenire, trecut prin esența vieții ce poartă simplu numele de adolescență.

Cu drag, un om Alexandra Ivașc, clasa a VIII‑a B

Scrisori către mine, elevulDrAGă

eLeVuLe,

14

DrAGă jurnALuLe,Scrisori către mine, elevul

Parcă ați fost ieri... nici nu știu cum a trecut timpul... După 20 de ani – parafrazând un roman celebru – încerc să aștern pe hârtie gânduri care mă copleșesc.

M‑am întors în timp de nenumărate ori în acești 20 de ani și sunteți tot acolo într‑un locaș al minții mele, într‑un colț de inimă, luminoși, cu bucurii, cu tristeți...

Nu mai e un secret că voi mi‑ați trasat, fără să știți, drumul în carieră până acum cel puțin... Dar eu am știut.

Am știut de la început că ‒ oricât de greu va fi – mă pregăteam să devin dascăl. Şi, cu fiecare pas către finalul clasei a XIII‑a P, simțeam că aici îmi e locul. Au trecut 20 de ani în care am crescut, am evoluat, am avut, la rândul meu, generații de elevi...

Iar voi veți rămâne tot acolo, într‑un loc special al sufletului meu – pentru totdeauna!

Fost elev cuminte şi conştiincios,Lucia – Claudia Ispas (Dănăilă)

Ultima dată când ți‑am scris, îmi pictam în culori vii propria hartă spre o lume a poveștilor. Acum însă mi‑a rămas doar un răvaș

pe care sunt consemnate în limbaj mistic cuvintele cheie care mă pot teleporta în acel tărâm unde viața este privită prin lentilele colorate ale unor ochelari de soare.

Cred că ți‑ai dat seama, este vorba despre COPILĂRIE, vârsta la care toate prind viață, vârsta la care sufletul este îmbibat cu iubire.

EA este stâlpul de susținere al vieții, iar ucenicii ei, copiii, prin bunătatea și inocența lor, pot reda viața unei naturi moarte, pot transforma cu zâmbetul pe buze un peisaj nocturn într‑unul de poveste, pot stinge și cea mai mare flacără, pot chiar aplana un război... pentru că sinceritatea lor învinge orice obstacol.

Ei trăiesc într‑un univers paralel, un univers magic, profund, plin de curiozități, zâmbete și râsete.

Copilăria are în sine multe fețe ciudate, oamenii confruntându‑se mereu cu acea nemulțumire a existenței lor. Copiii

își doresc să treacă la un alt nivel, să pătrundă în lumea adulților, iar la adulți se manifestă efectul de yo‑yo, ei tânjind după acea lume în care orice fărâmă de răutate este izgonită, iar grijile și problemele sunt teritorii încă nedescoperite. Dar unii oameni au tendința de a‑și d r a m a t i z a p o v e s t e a , d e o a r e c e c o p i l ă r i a nu dispare niciodată, ea va rămâne veșnic în inima fiecăruia. Ne trebuie doar un strop din licoarea magică și vom ieși din nou în lumina reflectoarelor, jucându‑ne cu razele soarelui care ne vor mângâia obrajii rumeni.

Suntem la vârsta în care vrem să izbucnim, să rupem pânzele din jurul nostru și să explorăm noi lumi. Ne simțim invincibili printre miile de particule care

ne construiesc ușor drumul în viață. Suntem în perioada în care ne pigmentăm traiul cu nenumărate pozne care ne înfrumusețează zilele și ne dau un aer de învingători. Eu cred că fără copii, lumea

ar fi pustie, iar curcubeul nu ne‑ar mai zâmbi cu aceeși seninătate pe chip.

Şi așa, dragul meu jurnal, ai mai aflat încă un lucru despre mine: EU VISEZ SĂ RĂMÂN COPIL sau măcar să evadez din când în când din negura vieții și să

mă reîntorc la copilărie, cea care mă va învălui de

fiecare dată în mantia sa delicată.

Cu drag,

Georgiana Zănoagă, clasa a IX‑a A

Ani De LiCeu...

15

Scrisori către departeDrAGuL Meu BrAȘoV,

Galaţi, 22 ianuarie 2014

Îți scriu această epistolă pentru a‑mi manifesta înalta admirație și pentru a te ruga să îmi returnezi colțul de suflet pe care l‑am lăsat la tine când te‑am vizitat.

Vizualizez culorile arămii pe care le porți, energiile sacre cu care te încarci și razele soarelui pe care le

mângâi, țesând fibre radiante de culoare. Tu, dragul meu, ești unic pentru multitudinea de forme pe care le combini, pentru seninătatea cu care mă întâmpini, pentru personalitatea ta puternică și pentru simplitatea ta armonioasă.

Mi‑aș dori să te pot vizita mai des, să pot fi alături de tine mai mult timp, să mă bucur de prezența ta. Spiritul tău vibrant îmi aduce lumină, încredere și împăcare cu propria persoană, ca un prieten bun care mă așteaptă mereu neschimbat, gata să îmi redea echilibrul și speranța de care am nevoie.

Sper să te revăd curând și să petrec alături de tine alte clipe memorabile care să‑mi încălzească sufletul.

Cu drag,Andreea Neacșu, clasa a X‑a E

Galați, 22 ianuarie 2014

Luminile tale m‑au inspirat să scriu aceste rânduri. Monumentele, atracțiile și oportunitățile tale mă fac să visez că te voi întâlni.

Consider că, privind fiecare fotografie ce păstrează o bucățică din tine, sunt tot mai aproape de a te descoperi cu adevărat. Orice persoană care ajunge să‑ți fie alături reușește să afle secretele pe care clădirile tale impozante le ascund. În timp ce Statuia Libertății le zâmbește locuitorilor tăi, ei se îndreaptă plini de speranță spre locurile care îi fac fericiți. Toate momentele petrecute în compania ta zboară în câteva clipe, dar acest lucru nu îi oprește pe vizitatori să‑ți cunoască misterele. Drumul spre tine pare o fascinație, iar peisajele sunt sublime. Nimic nu îi oprește pe oamenii care‑ți stau alături să‑și urmeze visurile și nicio dorință nu pare imposibil de îndeplinit lângă tine. Reprezinți pentru mine o iluzie a perfecțiunii, o poartă spre o lume unde totul pare ideal.

Sper ca întâlnirea noastră să fie curând pentru a‑ți putea împărtăși o parte din multele mele sentimente.

Cu drag,

Catrinel Baciu,clasa a X‑a E

DrAGă new yorK,

16

Scrisori ființei iubite VALS CirCuLAr

Pribeag– Simetria Sentimentelor –

Dragă n.,

Încet, încet prind contur și las umbra ce‑am fost în urmă. Astăzi te‑am zărit fugar prin geamul restaurantului... Mi‑ai zâmbit timid, iar eu mi‑am plecat capul neputincios. Cândva ai fost bolnavă, mi‑am amintit, în timp ce, împins de mulțimea nepăsătoare, mergeam tot înainte, fără țintă,

adâncit în gânduri... Şi totuși, necunoscându‑te, am venit...Pe culoarele albe, cu miros de sulf ale spitalului, pașii îmi sunau

goi, străini... Poate că nici nu am trecut vreodată pe acolo și totuși prin tot ceea ce a fost, prin Început și prin inevitabilul Sfârșit, știu că am fost... Parcă îmi tremurau mâinile. Râzi, probabil... Nu te condamn și totuși, scrisoarea tu m‑ai rugat să ți‑o scriu. Ne știm doar de atâta vreme... De la Început? Am pribegit atât de mult Timp pe marginea abisului, ținându‑mă cu propria mână de umăr, de teamă să nu cad, încât nu cred să fi privit vreodată spre cealaltă margine a prăpastiei... Iartă‑mă...

Trenul șerpuia încet prin valea acoperită cu zăpadă și, cu fruntea lipită de geam, așteptam să cobor la întâmplare. Doar așa te‑aș fi putut întâlni... Departe de a‑mi atinge apogeul integrității personale și totuși nu chiar umbra primordială din care am evadat, mă zbat în neputință, iar tu îmi zâmbești de dincolo de sticlă...

Ți‑ai schimbat haina, nu mă mai regăsesc în bucățile din care e cusută, râzi parcă mai încet acum și lumina slabă, palidă, nu te mai deranjează... O stabilitate precară... îmi dai senzația că încerci să găsești și totuși mă bucur. Cauți lumina, nu te mai orbește... Te‑ai maturizat, la fel ca și mintea mea, de altfel... Sau poate doar mintea mea te percepe altfel decât ești de fapt... Crunte năluciri...

Haosul nestăpânit, atât de drag cândva ție, nu te mai atrage... Te‑ai armonizat cu gândurile din care ai apărut... Şi totuși haosul rămâne știrbit. Nu ai vrea să te întorci în haos? Armonia îmi repugnă... Prefer haosul tău...

Cândva, demult, te‑am blestemat cu o soartă crudă... Mi‑ai zâmbit și știu că m‑ai iertat, dar parcă mi‑aș dori să distrugi din nou

cu un râset și‑o fulgerare de alb ceea ce tu însăți ai modelat...Umbrele se adună, se strâng, dansează și cântă macabru...

Se veselesc căci nenorocirile sunt aducătoare de bucurii pentru ele... Sunt întunecate, absorbind Întunericul însuși. Mă cheamă uneori, întind brațe descărnate spre mine... Vor să dansez... Nu aș dansa decât cu tine... Ție ți‑ar plăcea să dansezi cu o umbră? Eu nu dansez... Nu știu cum și poate că e mai bine așa...

Abisurile uitate ale minții mele sângerează, plâng... Întunericul nu există fără Lumină, iar străfulgerările de alb ce adânceau Nimicnicia s‑au dus... Ești tu oare colb în vânt? Prea sunt crud cu mine însumi, amăgindu‑mă... Nu mă înțelege greșit... Nu mă mai fascinezi. Ai încetat de mult să mă mai fascinezi... Îmi ești totuși indispensabilă. Sunt incapabil de a‑mi altera ființa... Nici nu aș vrea...

Răspunde‑mi, te rog... al tău necunoscut, nimeni

Andrei Crișan,clasa a XII‑a I

Dragã străine,

Mai ții minte acele zȃmbete furișe ce zburau între noi, sugrumate de bucuria inimaginabilă de a ne vedea măcar o clipă pe zi?

Liniile noastre s‑au ȋntȃlnit pe palimpsestul vieții efemere, dar tu ai ales să ștergi, fără să îți pese, pȃnă și cele mai

mici urme. Totul e un joc, ȋn care fiecare se descurcă, folosindu‑se de abilitățile sale pentru a supraviețui. Tu te‑ai folosit de magie pentru a‑mi preface inima ȋntr‑un porumbel ce ȋncerca să evadeze din colivia sa de fiecare dată când buzele tale se arcuiau în acel zȃmbet prezent ȋn toate visele mele. Deși ȋn mine ardea dorința de a‑ți cunoaște adevăratul chip, ferecat cu o cheie de aur, nu ai vrut sã o stingi. Ai lăsat doar scrum, ȋntr‑o fântână înghețată de acele sloiuri de cuvinte, sufletul meu.

Mi‑ai vrăjit ȋntreaga ființă, iar eu m‑am ȋndrăgostit de cortina după care îți ascundeai trăirile... de actor desăvârșit.

Cu drag, o AnoniMă P.S.: Dar tu mă mai ții minte, necunoscutule?

Elena Ignat, clasa a VIII‑a B

17

Scrisoriființei iubite

Galaţi, 22 ianuarie 2014

Dragă jung Daehyun,

Îți scriu doar ca să‑mi exprim admirația și recunoștința față de ceea ce faci.

Din prima zi în care ți‑am auzit vocea, mi‑am dat seama că ești demn de tot respectul și lauda mea. Notele pe care le atingeai mă făceau să tremur de emoție și să‑mi

bată inima mai tare. Tot ce‑aș fi vrut în acele momente era să mă separ de restul lumii și să‑ți ascult vocea puternică ce îmi pare încă supranaturală, ireală.

De asemenea, ador ochii tăi mari și strălucitori care mă intimidează de fiecare dată. Ești amuzant, respectuos și foarte talentat. Efortul pe care îl depui zi de zi alături de ceilalți membri ai trupei B.A.P. este fără margini, demn de apreciat.

Am exagerat? Nu știu, dar de vreme ce nu voi fi niciodată capabilă să‑mi exprim cu adevărat sentimentele pe care le am față de tine… mă voi mulțumi cu această scrisoare făcută la repezeală! Cu toată dragostea și admirația,

Iulia Constantin,clasa a X‑a E

Sfârșit de glas– Asimetria Sentimentelor –

Dragă n.,

Când voi cunoaște pe deplin, voi zări prin negură mai clar... Ce‑mi era străin îmi va fi aproape și, în goliciunea‑mi albă, voi vedea prin piele,

oase și carne. Atât de departe de un ideal și totuși, de ce m‑aș mișca? Nu tu îndrepți tu oare spre mine? Îmi freamătă fiecare fibră, fiecare tendon, iar sângele pulsează nebunește. De ce? Te apropii... Atât de mult, încât parcă ai trecut prin mine... Cât de crud! Şi totuși te zăresc departe, departe de mine... Cine îmi mângâie atât de drăgăstos fața? Iarăși iluzii?! Te leg, dar te eliberezi... Lanțurile‑ți zornăie la glezne, mă bântuie, mă fac să mă tem. Te strig disperat, dar nu mă auzi, mă acoperă rugina lanțurilor, mă sufocă... De ce oare te‑am pus în lanțuri? Eliberează‑te, te rog... Scapă‑mă și pe mine, căci la gâtul meu atârnă, iar nu la gleznele tale... Pentru tine, fiarele sunt fum... Pentru mine, piatră de moară, căci îmi frâng trupul, mi‑l îndoaie și‑l fac să tremure vlăguit sub povara ce numai tu ai putea‑o purta... Ținându‑mi capul între mâini, mă privești așa cum doar tu ai putea s‑o faci... Ești tristă, gânditoare, sperând la depărtări inimaginabile și totuși un licăr de bucurie îți sclipește în ochi, ești fericită că mai poți zăbovi, că mai poți umbla cu pași ușori printre ruinele unei cetăți ce cândva părea inexpugnabilă, mângâind delicat câte un colț de ceramică arsă sau câte o piatră mâncată de timp...

Prin oglindă mă afund în lumea din care am apărut și mă văd cumplit

de distorsionat, căci oglinda e spartă, crăpată în multe locuri și umbra ce se întinde pe marginea ei luminează doar în interior. Uși după uși, colțuri după colțuri... Lanțurile zornăie, iar capul mi‑e săgetat nemilos... Cât de crudă ai devenit! Cândva m‑ai iertat, dar te‑ai înverșunat împotriva propriilor defecte și mă arunci fără remușcare, cu brutalitate, la o parte. De ce mă dai din calea ta, nici tu nu știi... Crezi că îți ascund ceva? Nu te hrănești tu

oare cu măduva gândurilor mele? Lanțurile nu ți le‑ai rupt, dar acum

umbli prin iarbă mătăsoasă și nu mai zornăie pe piatra rece și dură a tenebrelor. Deasupra cetății din vârf de munte strălucește limpede soarele... Sau poate din întuneric, Luna orbește... Îți

sunt recunoscător, dar mi‑e cumplit de greu sufletul, căci mă privești îndurerată întorcând, din când în când, capul. Nu te oprești și golul se adâncește în timp ce tu mergi, visătoare și melancolică, tot mai departe... Oare nu ți‑a fost de ajuns infinitatea? De vrei să mă chinuiești? Nu mă asculți... Prea ești pierdută în gânduri și depărtări...

Mi‑am lăsat capul în piept, deznă‑dăjduit, căci sclipirea de alb dispăruse.

Iar se pogorâse bezna primordială în adâncuri... Iar trebuia să clădesc totul și putere prea puțină îmi mai rămăsese... Podurile și turnurile de fum, coloanele de ceață și porțile de praf muriseră. Muriseră căci le‑am auzit strigându‑te... Nu ești tu oare cea care le‑a creat?

Te rog să mă ierți... Am rămas uimit căci acum zâmbeai, și ridicându‑mi bărbia cu blândețe, m‑ai privit în ochi. iartă‑mă... ai mai șoptit atunci. Ți‑ai desfăcut larg brațele și lanțurile dispărură... Ai râs și, din senin, iar purtai haina ce lungă în care mă regăseam. Dulci fulgerări de alb! Ai suflat în Lumină și ea s‑a stins... Ai suflat cu blândețe, iar Universul a renăscut din Întuneric. Haosul era iarăși intact, plin de viață... Colbul a rămas în urma ta, colbul și eu... Eu care zâmbeam și râdeam simultan cu tine, eu care tresăltam de fericire și recunoștință... Înainte de a fugi, ai mai întors o singură dată privirea spre mine. Așa am să rămân de acum! Privește‑mă bine! Așa am să rămân... îmi spunea privirea ta, dar mie nu‑mi mai păsa... Am inspirat adânc și am zâmbit căci, mai presus de toate, lanțurile dispărură, iar

pietrele nu mai erau reci și întunecate... Străluceau în beznă și iarăși te fereai de ele, iarăși duceai mâna la ochi... La urma urmei, încă mă fascinezi cumplit...

Al tău recunoscător, niMeniAndrei Crișan, clasa a XII‑a I

dESPrE SEntiMEntE

18

Scrisori ființei iubite SCriSoAre Către tine...MeLAnCoLie

Dragă prietenă,

Experiența aproape vidată de viață ce o am, respectiv ce o ai, nu ne permite să înțelegem acele gânduri filozofice ale omului cultivat, acesta fiind

un lucru rău. Putem aplica o proprie prismă direct asupra luminii afective, ce străpunge pieptul nostru... pardon... „al meu” și să ajung să interpretez o serie de culori minunate, cristalizate în eternul retinei mele, să văd totul în felul meu. Materializarea, combinarea, creația acestor culori… ești tu! Tu, pentru mine,

ești la fel de unică, aproape (sau poate mai mult), ca scânteia lăuntrică, ce creionează o anumită caracteristică a dragostei, una centrală… Orbul vede întunericul suprem, dar când eu te privesc, văd lumina supremă a zeității inimii și a sufletului... O agonie! O agonie… plăcută! Chiar… o dependență! Pentru că drogul înfățișării tale este legal, deși interzis mie, reușesc să îmi injectez în propria‑mi ființă o parte din tine, o porțiune ce va fi o poză mereu atârnată de peretele memoriei. Mintea ta este o fascinație științifică, atât de complexă, chiar eminentă, încât mă simt un bleg vagabond când mă tâmpesc de

dragoste. Infinitul presupune realizarea unui concept imposibil în semne și sunete, o blasfemie față de cei ce iubesc alături de această unealtă ideală.

Şi totuși, după toate acestea, doresc un singur lucru… de sânge, de viață, de tot secat, căci există în depărtare o parte din cosmos, la distanță de mine... o parte din divin, departe de inima mea, o frântură din altcineva... și acel altcineva ești tu, doar tu.

Cu sinceritate, DoAr Un SUfLeT Alexandru Dragomir,

clasa a X‑a E

– Fragmentarium –Dragă n.,

Nu ne știm, dar te‑aș recunoaște oricând... Motivul pentru care îți scriu îmi este încă neclar. Nu, nu

sunt impulsiv... Nu este vorba despre o epistolă înfocată sau despre o lamentație patetică, așa că te rog nu arunca foaia, încă. Mereu m‑ai fascinat... Probabil zâmbești și te privești vanitoasă în oglindă, dar eu tot nu cred că faci asta... Te cunosc, doar. De ce ai face‑o? Nu ești vanitoasă... Sau cel puțin nu erai... Cine să mai știe? Lăsând la o parte vulgaritățile desuete și replicile de salon, repet, m‑ai fascinat cumplit... Din primul moment în care mi‑ai răsărit în minte. Nu ești perfectă... De ce ai fi? Perfecțiunea e amăgitoare în iluzia pe care o conferă... Doar nălucirile sunt perfecte. Nu... Tu ești decăzută... Mintea ta a trecut de mult de hotarele inocenței intelectuale. Nu te mai gândești la o floare ca la o plantă, ci ca la o muzică... Pentru tine, lumea e un tablou, un decor, o masă amorfă de contorsiuni hidoase. Puțina lumină care mai răzbește până la tine e așa de slabă și de murdară, încât o respingi fără a sta pe gânduri... Şi totuși m‑ai fascinat cumplit... Prin prisma imaginației mele, cerul se răstoarnă cu lumini orbitoare în hăul întunecat. Nu există copaci, pământ, soare, lună... De ce ar exista? Doar e lumea mea... Acolo exiști doar tu... În atotputernicia ta, exiști fără să vreau, mai presus de mine și totuși abia te ghicesc, abia te simt, în cele mai adânci cotloane ale minții.

Impuritatea ți‑e ca un văl și te înfășori în el, transformându‑te într‑o sferă aproape... perfectă? Poate nu... Poate ești doar o nălucire. Şi totuși defectele pentru care te uram, defectele pe care, inevitabil, ți le preluam, dorind să ne asemănăm, au ajuns să‑mi fie dragi... În bezna abisurilor mele apari și dispari, modelezi și distrugi, nepăsătoare, râzând. Fulgerări de alb... Poate că nu înțelegi... Nu te resping. Prea adesea am încercat să te resping...

Nu te chem totuși... Aș muri dacă ne‑am contopi pe de‑a întregul...

Tu ești nemuritoare, prin mine... Eu sunt muritor. Aievea

nu poate fi... Fascinația mă sfâșie în bucăți pe care le

coși în haina cea lungă pe care o porți uneori... Am încercat să aprind lumini, să inund chiar și cele mai întunecate cotloane cu lumină orbitoare, dar ți‑ai dus speriată mâinile la ochi așa că am renunțat. Am preferat bezna... Te uram pentru asta.

Cândva, mi s‑a năzărit că te‑aș întâlni

la gară... Nu cred să fi fost tu cea care să‑mi

fi șoptit asta... Prea ești crudă în măreția ta, prea

zâmbești rece și disprețuitoare deasupra mea... Pur și simplu mi

s‑a năzărit că așa te‑aș putea întâlni... Da, râzi! Fii crudă, căci m‑am înșelat...

Peroanele nu mi‑au ascultat ruga și mi‑ai scăpat iarăși... De ce mă ocolești? Ți‑e teamă și ție de moarte? Dar tu nu poți muri... Nu vei putea muri niciodată, acesta e blestemul meu pentru tine... Otrava pe care ai respirat‑o până acum în mintea mea... Aș împărți‑o bucuros cu tine. Ți‑e teamă...

Acum când îți scriu scrisoarea, nu mă mai fascinezi... Am ajuns o umbră și prea puține îți mai pot face... Voi aștepta să se termine și atunci poate vei veni. Îmi ești intangibilă și... recunosc, perfectă, în imperfecțiunea ta. Indispensabilă îmi vei fi până în ultimul ceas...

Când mergi totuși pe stradă și soarele apune, aruncă‑ți privirea spre umbrele singuratice de la marginea abisului... Poate mă vei zări și pe mine și‑mi vei dărui suflarea ce mă va prăbuși...

al tău necunoscut, nimeni

Andrei Crișan, clasa a XII‑a I

19

Scrisoriființei iubiteSCriSoAre Către tine...

Întotdeauna când sunt plecat, departe de tine, ajung să număr zilele, orele, minutele, sau chiar secundele până ce ziua revederii noastre va veni. Sunt perioade

în care fiecare cântec pe care‑l aud sau fiecare peisaj pe care‑l văd mă duce cu gândul la tine. Ajung să stau singur în una din camere, cu chitara în mână, cântând ceva lent și calm, și cu o poză cu tine pe telefonul aruncat parcă nu foarte la întâmplare pe masă. Privesc în gol, în timp ce chitara continuă să cânte, parcă de una singură, dar eu nu o mai aud. Gândurile‑mi sunt purtate către tine, te simt mai aproape. Îți văd chipul ca de înger cu ochii căprui și buzele fine așezate într‑un zâmbet. Fiecare notă calmă a chitarei mă face s‑aud glasul tău îmbietor. Deodată mă opresc din cântat, blocat ca un scriitor în pană de idei, căutând o cale de scăpare. Privesc apusul pe geamul ușor întredeschis, simțindu‑mă atras de culoarea de un roșu aprins a soarelui ce aproape a dispărut complet. Peste câteva minute, cerul începe să aruce săgeți de întuneric.

Acum privesc spre cerul nopții ca un visător anonim în căutarea a ceva... un gând, o idee, o amintire. Sunt singur în cameră, privind pe fereastră la un felinar învechit, alături de care stau mii de puncte luminoase... stelele, fragmente de lumină ce umplu cerul stins și gol. Sunt mici, totuși pline de atâtea mistere și semnificații, amintindu‑mi de zâmbetul tău, atât de luminos, atât de pur și plin de fericire, încât umple golul din inima mea în orice clip‑a zilei. Iar strălucirea lor îmi poartă gândul spre ochii tăi... ce privire inocentă, aducătoare de liniște interioară oricărui suflet!

Ascultă, auzi asta? Tăcerea deplină a nopții, o liniște înnebunitoare ce mă face să mă simt singur, chiar și înconjurat de zeci sau sute de oameni. Dar ceva sparge tăcerea, un lucru ieșit din comun. O voce calmă, totuși plină de determinare. Un glas blând și dulce șoptind ușor două cuvinte. Da… recunosc acest glas... este cu siguranță cel al unui înger ce a apărut

demult în viața mea. Glasul tău, rostind încet cuvintele „te iubesc”…

Urmărind spectacolul nopții, uit de mine și de trecerea timpului. Se face târziu. Mă întind în pat, relaxat, complet detașat. Mai arunc o privire, preț de câteva minute, la poza cu tine de pe telefon, până ce adorm. Dar nu‑mi ia mult până mă trezesc. Văzând telefonul lângă mine, doresc să‑ți scriu într‑un mesaj „Te iubesc”... ceasul indică ora trei fără zece minute, așadar decid să păstrez surpriza până dimineață și mă culc la loc.

Trec câteva ore și mă trezesc cu lumina orbitoare a soarelui de dimineață bătându‑mi în ochi. Cu toate că este ziua

plecării, mă întorc pe partea cealaltă, într‑o ultimă încercare de a adormi. Fără succes. Întind mâna spre telefonul lăsat pe noptiera de lângă pat azi‑noapte pentru a‑ți trimite mesajul. Dar nu pot apăsa butonul de trimitere. Mă simt de parcă ceva îmi spune să nu o fac. Așadar, șterg ce este scris deja, înlocuind cuvintele cu un simplu și banal „Bună dimineața”. Mai rămân preț de câteva minute în pat cu telefonul strâns în mână, în așteptarea unui răspuns. Acesta apare în scurt timp, spunând același lucru ca și în mesajul de la mine. Luându‑mi inima în dinți, încerc încă o dată să îți spun ce am dorit încă din primul mesaj, însă fără succes. Înfrânt

de greutatea sentimentală a cuvintelor pe care am ezitat să ți le spun, mă ridic din pat și mă îndrept spre bucătărie, încă destul de somnoros, târându‑mi picioarele și privind cu un singur ochi, lăsându‑l pe celălalt să doarmă în continuare.

După un mic dejun nu foarte sățios, un duș ce nu prea poate fi numit revigorant și vreo oră de strâns bagaje, sunt gata de plecare. Mă urc în mașină și pornesc la drum, gândindu‑mă la sutele de kilometri de parcurs. Dar totodată, realizez că în urma drumului parcă interminabil, voi regăsi persoana pe care eu o iubesc din toată inima, și anume pe tine. Vrând să fac timpul să treacă mai repede, încerc

să mă culc, însă „minunatul” cântec al motorului și zdruncinăturile datorate drumului „bun” mă împiedică să fac acest lucru. Prin urmare, mă apuc să‑ți scriu acel mesaj, spunând că te iubesc. Dar, din nou am o reținere când vine momentul trimiterii lui, ceva ce nu‑mi pot explica. Îmi pun căștile, pornesc o piesă acustică și continui să privesc pe geam.

După câteva minute, în urma terminării piesei, îmi fac în sfârșit curaj și îți scriu cuvintele pe care am vrut de nenumărate ori să le primești: Te iubesc!

Alexandru Ioan Vesa, clasa a XII‑a I

20

Petalede suflet

Mir

una

Braș

ovea

nu, c

lasa

a IX

‑a C

DRAGOSTEAdragostea este ca o flacărăCe nu poate fi îmblânzităȘi chiar dacă suntem de bunăvoie la mila ei,nu noi suntem cei vinovaţi. ai încredere într‑un cuvânt pe care îl ştiu toţi îndrăgostiţii... arta sufletelor pătate, dragul meu, nu noi suntem de vină.Cu cât avem mai mult,Cu atât ne doare mai tare,totul se sfârşeşte mereu în lacrimiaşa că iubeşte în continuare,Cerul nostru merită aşteptarea,Continuă să iubeşti...

OCHI TRIŞTIStau şi privesc în oglindăȘi nu‑mi dau seama,de ce văd ochii aceia triştidin care se lasă uşor pe faţă,lacrimi mici şi cristaline,Sclipind ca două beculeţe.le las să cadă pentru tine,Să‑ţi lumineze calea vieţii.

SUFLET ÎN PALMĂai sufletul meu în palmă dar tu ai strâns pumnul,Și‑ai strâns atât de tareCă nu te‑a interesat dacă mă doaredin pumnul tău cad picături de sânge.Sunt atât de fierbinţi,mă‑ntreb dacă te arde –Să‑ţi lase un semn măcar,Să‑ţi aducă mereu aminte,Cu câtă ură ai strivitun suflet atât de mic.

SENTIMENTEeram copil, mi‑aduc aminte,Culegeam ceea ce credeam că erau sentimentemai bine nu le culegeam,o, doamne, câtă durere îmi provocau!dar n‑am vrut să le evit,Credeam că şi tu faci la felȘi vom fi odată împreună.

DRUM GREU e greu drumul până la tineȘi nu cred că‑l voi termina.aşa că cel mai bine e să mă întorcChiar dacă aduce ghinion.am obosit şi nu mă ajuţi,Singură nu reuşescȘi am impresia, la greuCă te îndepărtezi mereu.

DES

PRE

ÎNGE

R…

Anca Ștefania Cocu, clasa a IX‑a B

Știu că lumea rea ţi‑a şters amintirile,gerul ţi‑a îngheţat inima…totul s‑a închis în tine,Cred că nu‑ţi pasă.timpul a trecut peste tine… peste noi,Și eu aş vrea să te pot uitaSă‑mi fie mie mai bine,

dar nu am puterea pentru aşa ceva…poate ar trebui să îngheţ şi eu,poate îţi vei reveni tu,Și vei cunoaşte pe altcinevaSoarele‑ţi va dezgheţa sufletul,tu vei putea uita,eu… niciodată.ÎN

GHEţ

AT

adânc, în lumina lunii,un val de vis suav mă duce spre mister, Spre statica margine a lumii, Când zgomotele‑atrag privirea unui înger. acestui înger, ochii îi lucesc, iar ochii mei ascunşi, tresar şi ei îndată, Când văd lumina lor, iubesc Și îmi încântă, îmi răneşte, dorinţa blestemată.

o, aş vrea să‑ţi văd privirea, Înger blând şi drag mereu în miez de noapte Când flacăra inimii, naşte fericirea Și‑o revarsă‑n suflet, ecou în calde şoapte. apune lună, răsare soare, iar eu tresar din visul lunii şi, găsindu‑ţi trupul, Îl alung în a braţelor strânsoare Și te sărut precum soarele‑ţi sărută chipul.

Iulian Hîrleșteanu, clasa a XII‑a C

2121

Anca

Ște

fani

a C

ocu,

cla

sa a

IX‑a

B

DuRERE o lacrimă mi‑a atins buzele uscatee atât de sărată…o săgeată mi‑a împuns inimae de piatră…nimic nu o poate sparge,nimeni nu o poate deschide,tu ai plecat şi ai luat cheia.o clipă timpul s‑a opritȘi te‑am văzut pe tine.eşti atât de departeȘi totuşi atât de aproape.Întind mâna să te ating,dar nu eşti tu,eşti doar o umbrăo umbră pe care o iubesc,dar nu ştie,Și rupe bucăţi din mine.zâmbetul tău a dispărut,atingerea ta e de gheaţă,privirea ta e întuneric,tu…ce eşti tu? nu m‑ai lăsat să sufăr,

Și m‑ai alinat cu răbdare,Și‑ai devenit dragostea mea…Suferinţa mea cea mare!la tot ce‑a fost…mereu mă gândesc.Și totul mă‑nfioarăCăci nu mă recunosc.de gelozie acum…mi‑e frică să nu te urăsc,Și ştiu că tot ce a rămas între noi…toţi vor să doboare.

PIERDUTĂSperanţa am pierdut‑o. pe cărarea ideii că tu exiştiSunt pierdută în mine şi în foia de hârtie.dorinţa s‑a prefăcut în floare,atracţia s‑a schimbat precum lumea,mintea‑mi se plimbă prin altă parteȘi sufletul e la tine.

CE‑A FOST… ŞI CE‑A RĂMAS

TRECtrec luni de când aştept,trec săptămâni de când încerc,trec zile de când îţi spun,trec ore de când te chem,trec minute de când visez,trec secunde şi eu… aştept.

CĂLĂTORIE ÎN NOAPTE Petale

de suflet

din izvor tăcut,ca şi când ar fi ultima zi,

se frânge sub soare râu cristalin,mlădios sub apriga lună.

Spală membrele putrezitedin bătălii de dinainte de orice,

de oricând, de oriunde.iar şarpele se pierde‑n ocean

sărat,pe malurile unei prevestiri

din alt timp imemorial, în care fecioara‑şi unduia coapsa‑n

lumina fertilă a altor zeisenini.

Fantoma, înspre care trag ramelecorabiei ce se‑afundă în valurile

grele,mă aşteaptă în îmbrăţişări,

undeva,sub sori deocamdată neveneraţi.

Și din dragostea ce‑i port,pe care o răsfrâng sub luna roşie

nasc un nou an,un nou suflet,o nouă tăcere,

în care înec cuvinteledezarticulate

şi pierite din minte, trup sau suflet.arderea e dincolo de stele.

acolo, unde moara anilormacină grâna timpului,

fantoma încă şadela taifas

cu umbrele dragostei pierdutesau nenăscute

sau abia începute.

din izvor tremurat,freamătă râu cianurat

printre văile munţilor prăpăstioşi, monoliţii primordialiîn care inima născută

şi‑n ou încastratăîşi pierde bătaia.

Se prea poate ca, altundeva,unde iarna cădea‑ntr‑o duminică,

inima chiar să fie un monolit,peste care ningea tihnit zăpada

trăiriiprin care săpa torentul vijelios,

la venirea verii.

Bogdan Voiculescu,clasa a XII‑a I

În insomnie, nasc stranii vise,prin fibrele retinei trec laolaltăca amintiri de început şi sfârşitvieţi anterioare, vieţi succesoare...toate au cununie‑n noapte, în tainadesluşită prin geamul vagonului,ca într‑un vast marş spre infinit.apele dunării, în cub de întunericspală fapta, iar nu amintireabrodată‑n giulgiul de‑argint al lunii.peste toate, noi, eminente linişti;simple fire în războiulde ţesutal nopţiice încheagă mătasea întunericului. acum doar noaptea m‑ar asculta.Scheletul unui uriaş antropicrezonează în retină, iar apoiscrie vals în creier cu fire de cenuşă.

poate că visai steaua asupra căreiaadăstau ochii mei.Ca şi când nu eramca şi când nu erai,trenul îşi cânta aleanul prin vale.În ruina zorilor auriicăutarea mea insomniacărămâne fără răspuns;până la urmă, eşti simultan în mineorice ai vrea să fii.Că‑i infinit, că‑i vecinătatea lui zero,tot se pierde‑n vânt,în timp ce scrumul dansează printre coastelecalcifiate.

Bogdan Voiculescu,clasa a XII‑a I

indefinirea

22

Prolog

Fetița dădu naștere Zeilor din gândul său, făcându‑i după chipul și asemănarea celor ce o născuseră pe ea. Dar Zeii se temeau de ea, se ascundeau,

o urau și tremurau de frică de fiecare dată când pașii ei zguduiau lumea. Îi căuta adesea peste tot, prin neguri și prin întunecimi, prin turnuri albe și temnițe mucegăite, prin palate și colibe și totuși niciodată nu‑i zărea căci se piteau înspăimântați, iar pașii ei se vânturau de colo colo cutremurând munții...

***Crescuse... Se maturizase... Acum era

înaltă, mlădie, blândă și înțeleaptă... Dar tot nu îi găsise pe Zei și se întristă. Îi căuta cu milă acum, dorind să‑i scape de cruda soartă pe care, în inconștienta‑i inocență, le‑o hărăzise.

Iată că într‑o zi, undeva departe, ajutată, îi găsi... Zăceau în beznă, singuratici, neîngrijiți, precum cerșetorii, cu părul sălbatic, răsfirat și i se făcu milă de ei. Îi luă în brațe și‑i strânse la sân, îi ingriji și le dădu putere, îi făcu asemenea ei și le dărui lumea... O mică sferă...

***Crudă e soarta celor ce se scaldă în

inocență... O înlănțuiră Zeii, o batjocoriră... Dintre ei, un bătrân cu părul alb, înaintă spre ea, rânjind crud.

— În beznă, în beznă... Pururea în beznă... repeta el. O trase de păr lângă marginea abisului și cu un gest brusc, o împinse. Dar nu căzu... Se înălță maiestuoasă, deasupra lor, Ea, cea care‑i crease... Lanțurile dispărură și orbitoare era lumina ce venea de Întuneric.

— Vă iert... Pe tine, dintre toți, te‑am iubit cel mai mult... zâmbi trist spre bătrân. Te voi aștepta... Şi pe tine și pe cel care te va sfârși... Cu bine!

Cu un oftat se prăbuși în Nimicnicie...

Paginide proză

Soarele lucea mândru pe stâncile udate de valuri, orb la umbrele adânci pe care le arunca în străfunduri. Şi totuși... undeva, departe, în abisurile

primordiale și urieșești, razele orbitoare de beznă nu provocau umbre. Ele erau delicate în puternicia lor, zâmbeau delicat, nu orbeau, atingeau, nu ardeau... Lumi fără număr se pierdeau în măreția lor, ani peste putință de imaginat se revărsau la fiecare răsuflare. Un soare era mic, altul era mare, iar un altul era sângeriu... Sau poate sunt unul și același... Mai bine așa? Poate că e mai bine... Poate sunt unul și același...

Copacii se mișcă, dar vin spre razele de întuneric, depărtându‑se prin văi adânci, întunecate de lumina orbitoare a Soarelui Roșu. Cercurile sunt mai mari spre Centru... De ce nu ar fi? Sunt, pentru că așa trebuie să fie... Se îndreaptă spre razele negre Copacii, se îndreaptă cu frunzele fremătând de viață și putere, înfricoșate de lumina muribundului Roșu. Rădăcinile sunt... oameni? Oameni să fie, atunci... Dar ce fac ei?! Uite, uite cum trag copacii înapoi spre Roșu, spre

moarte... De ce ? Le e frică de întuneric? nu vă dați voi seama oare că în Întuneric e cea mai puternică Lumină? Cea care nu se stinge niciodată... strigau Copacii, dar degeaba. Oamenii trăgeau de ei, îi doborau la pământ și din ei făceau bărci și corăbii și pluteau spre Soarele Roșu, în derivă, privind înfricoșați la Vid. Sângele copacilor se usca...

nu vă dați voi seama oare? strigau iarăși Copacii, dar alte corăbii porneau spre Roșu... Alt sânge curgea, se usca... Frunze năclăite… și deodată un țipăt sparse tăcerea.

Să nu se uite îndărăt nici măcar unul! porunceau Stejarii cei falnici, din frunte. Şi tot înainte mergeau copacii, spre Întuneric, spre Lumină... Oare sunt diferite? Pesemne se întrebau mulți

dintre ei. Cine să știe? Sunt... Sunt, pentru că dacă nu ar fi... Şi totuși unul se mai uita îndărăt și de fiecare dată, un țipăt săgeta liniștea adâncă.

Piatră... Dură, crudă, rece. Izbea ca un ciocan, zdrobea, sfărma... Țipete, urlete, mugete de durere și agonie răsunau în bezna cea crudă... Mai erau Oameni? Iată că unii se urcară sus, printre frunze și de acolo sfredeleau cu privirea bezna cea cruntă.

Înainte, înainte, căci bezna se îngroaşă şi Lumina străluceşte! încurajau ei copacii.

Tunet... Tăcere. Lumină orbitoare şi întunericul se sparse. Foc... Foc şi vâlvătaie...

Dragă S.,Îți trimit, la rugămintea ta, prima jumătate a seriei Fragmentarium, așa cum ai dorit‑o,

neșlefuită, brută, în deplinătatea imperfecțiunii ei. Semnificațiile îmi sunt mult prea vitale pentru a le discuta aici fără a le ciopârți într‑un mod iremediabil vulgar. Las la latitudinea ta înțelegerea textelor de mai jos și aștept cu nerăbdare un răspuns.

apoteoză– Fragmentarium –

făclie– fragmentarium –

Pagină realizată deAndrei Crișan, clasa a XII‑a I

23

Pagini de proză

Dragă prietene,

M-ai rugat să-ți trimit primele două părți ale trilogiei mele imediat ce le termin de scris. Le-am scris fără un plan anume. Știam doar începutul și sfârșitul... țin minte că m-ai întrebat, aruncându-ți un ochi pe una din schițe... De ce‑i spui „Șarpele și marmura”? n-am știut să-ți răspund atunci cum aș fi vrut, așa că o voi face aici, pe scurt. Pentru mine, șarpele și marmura se află într-o antiteză puternică... Viață și moarte. Cunoașterea interzisă pe care șarpele o reprezintă face posibilă întâlnirea celor doi, pecetluind totodată, definitiv soarta bărbatului. evadarea într-un alt Timp are consecințe grave. Departe de a-și fi vândut sufletul diavolului cum s-ar putea crede, el comite un sacrificiu voit, iar șarpele devine astfel, parte din el, din ființa lui, împărțind aceeași soartă cu stăpânul său. Marmura pe de altă parte, simbol al morții, al răcelii, al distanțării definitive devine, prin intermediul acestei cunoașteri, o ruptură între lumi și Timpuri, facilitând astfel o întâlnire fantasmagorică plină de urmări tragice. Acestea fiind zise, îți atașez cele două scrieri mai jos.

niflhel beneath nine worlds i saw, There men die out of Hel.

(Hollander, “Vafthruthnismal,” The Poetic edda, p. 50)

Cu un fâlfâit al aripilor, corbul se așază pe unul din parii de lemn ai gardului, urmărind cu atenție procesiunea de oameni, sperând la resturi și firmituri. O femeie îl goni și își făcu repede o cruce, întorcându‑se cu fața la mica biserică de piatră care domina satul.

Înmormântarea se desfășura lent, iar sicriul ajunse la groapă abia pe la sfârșitul amiezii. Soarele, asfixiat de nori, pălise, oferind puțină lumină. „Semn rău...” dădeau bătrânii din cap. Puțina lume care se strânsese la marginea cimitirului, cu dorințe nu mai presus de cele ale corbului, arunca priviri speriate spre grupul din jurul sicriului.

‒ De ce o îngroapă?‒ Nu s‑a sinucis... Au voie...‒ Am auzit că și‑a omorât și copilul...‒ Eu zic că el i‑a ucis pe amândoi...‒ Dar incendiul? Mare minune că i‑au mai găsit... Şi nici măcar

o arsură, cât de mică...Cei mai curajoși discutau în șoaptă, în timp ce slabii de inimă

priveau de la un grup la altul, făcându‑și semnul crucii și plecând capul sporadic.

Din turla bisericii se auzi clopotul vechi, anunțând orele șase și gloata se sparse imediat, fiecare plecând cu pași grăbiți, fără a mai privi înapoi. Preotul ieși prin ușile masive de stejar deschise și, potrivindu‑și ochelarii, trecu repede în revistă mulțimea, privi la ceas și făcu semn oamenilor să apuce sicriul. Patru bărbați se desprinseră din mulțime și fiecare apucă de câte o toartă, dar brusc, unul dintre ei țipă și dădu drumul mânerului, înjurând. Călcase pe un ciob de sticlă, care îi pătrunse, prin talpa de cauciuc, adânc în talpă. Se iscă imediat o furtună de șușoteli îngrozite.

‒ E semn... Nu trebuie îngropată aici...‒ S‑o ducem la răscruce, spuseră câțiva. Apoi... dar niciunul nu

mai îndrăzni să continue și priviră întrebător la preot. Acesta îl măsură pe cel accidentat și, făcând câțiva pași în față, se aplecă și apucă el însuși de toartă. Se așeză cum putu mai bine și făcu din nou semn oamenilor să ridice, când cu un geamăt surd, mânerul cedă și se rupse.

Nimeni nu îndrăzni să mai șoptească nimic, căci toate privirile erau ațintite asupra cutiei de lemn, cu ură și groază. Zgomotul

pașilor pe pietriș îl făcu pe preot să se întoarcă... Ignorând privirile revoltate ale mulțimii, boierul înaintă cu grijă, tatonând terenul cu un baston meșteșugit lucrat.

‒ Criminalule! Cu mințile rătăcite și cu părul vâlvoi, o bătrână se desprinse din mulțime, tăbărând pe el. Nu se împotrivi, se lăsă împins, bruscat, dar când femeia ridică mâna să‑l pălmuiască, ca prin minune, se îndreptă din spate și întorcându‑și capul spre ea îi spuse rece:

‒ Ajunge! Judecata nu‑ți mai aparține... Te du și nu întrece măsura... Un glas dur, profund, venit din străfunduri. Bătrâna se opri cu palma în aer, încurcată, până când din mulțime se desprinseră câțiva oameni care o traseră spre o bancă. Boierul se întoarse spre sicriu... Falnic vestigiu, cu barba înspicată a unei nobilimi apuse, ochii săi erau opaci, orbiți de suferință și durere. Preotul îl ajută să atingă sicriul și așezându‑se pe bordura unui mormânt apropiat, își plimbă încet degetele pe suprafața lăcuită a lemnului... Se simțea sfâșiat crunt, secătuit de puteri.

‒ Ce vrei să facem, boierule? Glasul preotului sună spart în timpanele sale. Nimeni nu vrea să pună mâna pe sicriu... Nu‑l putem lăsa aici, neîngropat, peste noapte... E Ajunul Sf. Gheorghe... Se opri brusc și își făcu semnul crucii.

‒ Lasă‑l aici... șopti stins. Lasă‑l... Voi sta eu de veghe peste noapte... Nu cu mult mai calde sunt așternuturile mele... Fii fără grijă...

‒ Dar, boierule... dădu să mai zică preotul, când, cu un gest al mâinii îl opri.

‒ Voi sta eu de veghe... Te du liniștit, părinte,... mai spuse și strângându‑și haina groasă în jurul său se cufundă în tăcere. Înainte de a încuia ușa bisericii, mai privi odată la silueta cocârjată, oftă adânc și se depărtă, pornind spre casă cu inima îndoită și sufletul greu.

Încet, încet rămășițele soarelui fură devorate complet și întunericul se așeză peste împrejurimi. Boierul nu simți decât înăsprirea frigului și își strânse și mai tare haina în jurul său. Pierdu noțiunea timpului, până când, cu un sunet lugubru, clopotul sparse liniștea. Bătuse de miezul nopții... e Ajunul Sf. Gheorge... își aminti vorbele preotului și se simți deodată cuprins de groază. Cine trăsese clopotul? Un fâlfâit al aripilor îl făcu brusc atent. o pasăre... se gândi, dar brusc îngheță. Unul, apoi doi pași pe pietriș... Cei doi pași se transformară într‑un sunet de târâre... Era incapabil să se miște... Paralizat, auzi un șuierat dureros de ascuțit și apoi o voce cunoscută...

‒ Vino...‒ Doamne Dumnezeule! țipă, făcându‑și cruce și scoțând o

icoană din buzunar. Un mărâit gros, o durere sfâșietoare în umăr, apoi nimic...

‒ Ce se întâmplă aici? Preotul își făcu loc prin mulțimea care se adunase în jurul gropii săpate ieri, izolând‑o din toate părțile. Boierul zăcea exact unde‑l lăsase... Mirosul de carne arsă îl făcu pe preot să ducă mâna la nas și,, apropiindu‑se de cadavru observă cu groază cum umărul drept era ars până la os... Capul îi era dat pe spate, cu gura întredeschisă; o teroare cumplită era săpată adânc pe fața boierului.

Murmurele mulțimii îl făcură să se întoarcă. Sicriul dispăruse... Lumea își făcea semnul crucii fără oprire.

‒ Ce facem cu mormântul? îl întrebă groparul. Îl astupăm?‒ Lasă‑l... îi răspunse într‑un final. Lasă‑l ... E al nimănui... Şi

privind spre trupul neînsuflețit al boierului își făcu și el semnul crucii, repetând, în șoaptă: E al nimănui...

Andrei Crișan,clasa a XII‑a I

mormântul nimănui

24

Pelerina neagră fâlfâia în bătaia vântului. Era atât de roasă de vreme, încât nu o dată, fusese luat drept cerșetor, primind bani de la unii trecători și îmbrânceli de la alții. Nu acceptase niciodată banii, iar cât despre îmbrânceli, nu se sinchisea de ele. Însă pelerina

rămase neschimbată. Era o ultimă legatură cu un trecut atât de înderpărtat, încât până și lui îi era greu să‑i dateze originile.

Privi la luna care se întrezărea printre nori, atât de crudă în voluptatea ei, și zâmbi trist. Cât timp trecuse? Un an? Doi? O sută? Nu mai știa... Socoteala anilor era doar unul dintre lucrurile pe care le pierduse... Pășind înainte, împinse poarta ruginită și asfixiată de buruieni și cercetă turnul dărăpănat, rana sângerândă a unei vieți căzute în uitare. Îl ocoli cu grijă și, făcându‑și loc printre dărâmături și tufe, găsi ceea ce căuta: o deschidere în zid, cândva acoperită de o altă poartă. Privind cu atenție în jur, începu să înainteze. Sunetul uscăciunii se auzea constant de sub tălpile sale, zgâriindu‑i timpanele... Coti brusc și se trezi în grădina din spatele turnului, un pătrat cu latura de vreo zece metri, pavat cu dale de piatră, acum crăpate și acoperite în întregime de iarbă și mușchi. Trase aer în piept și închise ochii... Era atât de aproape acum... Ştia că venise fără scop, mânat de o ultimă dorință, poate cea mai arzătoare... Se uită la lespedea de marmură înnegrită... Simplu... Să fie simplu... își aminti în timp ce se apropia. Răceala pietrei îl înfioră, dar își plimbă degetele de‑a lungul marginilor fine și rotunjite. Din buzunarul hainei scoase o cârpă, cândva o batistă, și se apucă să șteargă piatra. Pe măsură ce îndepărta murdăria, în mintea‑i obosită reveneau scântei, fragmente de amintiri, îndârjindu‑l și mai tare... Toți acești lungi ani băuse din cupa cu otravă cu sete, visând la mierea de pe fundul paharului. Simțea acum pe deplin amarul dezamăgirii... Moartea se înstrăinase de el, îl condamnase... un verdict iremediabil. Devenise condamnat la viață când el și‑ar fi dorit să moară, condamnat să nu aibă somn, când el și‑ar fi dorit odihna cea din urmă...

Cu perfectă indiferență, întinse mâna spre sol, apucând blând șarpele care se târâse atât de aproape de el. Învățase de mult să nu‑i mai fie frică de ei... Mângâie delicat capul lucios și îl ridică la nivelul ochilor, privindu‑l intens.

‒ Ce s‑a întâmplat? șopti. Ți‑au dat foc la bârlog și au încercat să te omoare? Dar tu ești isteț, nu‑i așa? Ai scăpat... Şarpele șuiera ușor după fiecare întrebare, mișcându‑și ușor capul, ca într‑o încunviințare conștientă. Lăsându‑l jos, îl mai mângâie o dată și‑i spuse:

‒ Să nu muști copii... Du‑te... dar să ai grijă. Voi ști dacă ți‑ai încălcat cuvântul... Îi arătă cu mâna o direcție și șarpele prinse a se târî încetișor.

Rămas din nou singur, termină de șters și se dădu în spate pentru a‑și admira opera. Marmura sclipea în lumina lunii. Mi‑e atât de milă de tine... Singur... Se clătină pe picioare și întinse mâna pentru a se sprijini de piatră. Strânse până când încheieturile degetelor i se albiră... Şi‑ar fi dorit atât de mult... Măcar o ultimă dată... Dar marmura era rece și țărâna mută... Era singur, de acum și până la sfârșitul ce avea să vină...

Genunchii loviră dalele de piatră și lacrimi amare udară pământul crud... Ridică pumnul spre cer, dar brațul căzu repede, fără vlagă, pe lângă corp... Plângea cu adevărat, după atâția ani,

după tot ce trăise, totul se descătușa din el în această ultimă manifestare de umanitate. Lacrimile sincere sunt cea pe de urmă mântuire... Începu să râdă isteric, necontrolat. Mântuire? Pocăință? Îl vor aștepta vreodată pe el asemenea lucruri? Pumnul i se zdreli de una din dalele de piatră...

‒ Ajută‑mă... șopti stins, privind lespedea de marmură. Ajută‑mă să mor... Mi‑e atât de dor... de odihnă, de pace... Se opri. Ar fi vrut să mai adauge de tine, dar nu mai putu. Ajută‑mă! Un strigăt jalnic răbufni din pieptu‑i secătuit. Închise ochii și‑și aminti totul... Cireșul în floare... Mirosul de iasomie atât de drag ei... Un râs cristalin și o adiere de vânt... Erau veșnic pierdute... Veșnic... Veșnic... Vântul prinse a bate, trecând ușor peste coroanele uscate și decăzute ale copacilor, în timp ce luna făcea marmura să strălucească din ce în ce mai tare.

‒ Nici nu‑ți poți închipui cât de departe vin, iubitule... Ridică fruntea înmărmurit. Îl privea cu duioșie, cu dragoste nespusă și cu milă... la fel ca ultima dată.

Nu îndrăznea să se miște, devorând‑o din ochi, nesățios. Într‑un final, ridică un genunchi, apoi pe celălalt. Primul pas fu urmat de al doilea și întinse mâna spre silueta albă, cu teamă, ținându‑și respirația. Cele două mâini, cea bătrână, murdară și roasă de ani, scofâlcită și descărnată și cea albă, ca marmura din care apăruse, se întâlniră... Era caldă... Uman de caldă... Strânse cu putere și o trase brusc lângă el. Voia să‑i simtă greutatea, parfumul, părul

mătăsos pe obrazul lui aspru. Îmbrățișarea îi readuse lacrimile în ochi... Dar nu mai erau amare... O depărtă puțin și o privi.

‒ Cum... ? reuși să îngaime. ‒ Ești nebun... zâmbi straniu. Ai înnebunit, iubitule... O privi cu ochii măriți. Începu să râdă, dar mult prea brusc

clinchetul vocii i se transformă într‑un hohot drăcesc. Ai înnebunit, prostule! Crezi că poți înșela Moartea?!

O împinse cu putere și țipă... O durere sfâșietoare în piept îl readuse în genunchi. Fusese învins... Lăsându‑și capul pe spate, privi încă o dată luna și simți o lacrimă pe obraz. Încercă să tragă aer în piept, dar nu mai reuși...

Şarpele privea nedumerit scena, studiind cu atenție silueta albă care‑i cuprinse capul stăpânului

său, căzut în genunchi, sărutându‑l nesățios...‒ Ah, iubitul meu! De ce m‑ai chemat? Eu ți‑am făcut asta...

De i‑ai fi cunoscut puterea... M‑a obligat... Îmi pare atât de rău... Suspinele îi zguduiau pieptul în timp ce lacrimile picurau pe fața lui imobilă.

Dar el nu mai auzea suspinele fantomatice care se îngânau cu adierile prin iarba uscată, nici lacrimile reci ce‑i picurau pe buze, pe obraji nu le mai simțea... Privirea‑i înmărmurise pentru totdeauna asupra lunii; durerea din ochii ficși avea să fie veșnică, un hotar primordial...

Silueta se depărtă încet de el, pășind spre lespedea de marmură. Înainte de o atinge, mai întoarse o ultimă dată capul spre cadavrul propriei lumi și cu un suspin prelung se disipă în noapte.

‒ Adio... purtau șoaptele vântului în noapte oftatul unei despărțiri eterne. Adio, iubitule...

Totul căzu brusc în amorțire... ramurile copacilor se opriră, afundându‑se într‑o letargie mortificată. Doar șarpele se mai târî încet lângă corp, și urcându‑se la pieptul stăpânului său, închise și el ochii...

Andrei Crișan, clasa a XII‑a I

Paginide proză

Supra lunam sunt aeterna omnia.(Cicero, De Republica, VI, 17, 17)

șarpele și marmura— Trilogia Raze de întuneric —

25

Pagini de proză

Este vară, pe înserat. Deasupra mării zboară pescărușii. Dacă am putea să privim prin ochii lor de mărgele, am vedea ce urmăresc: o barcă de pescuit.

Astfel de bărci hălăduind peste întinderea albastră au mai văzut bătrânele păsări, spirite ale marinarilor înecați… nu e nimic special. Dar ei nu veghează barca de fapt, ci plasele sale, care ar trebui să fie pline de pești. Dar e seară. Barca de pescuit nu are poveri în plase. Pescărușii se plictisesc de atâta amar de vreme în așteptarea cinei solzoase și zboară repejor spre mal, flămânzi. Marea devine agitată. Pe barcă, câțiva tineri sărbătoresc prima lor ieșire pe mare, ca pescari... cică. N‑au muncit deloc, nimic n‑au pescuit. Toată ziua s‑au distrat alergând bezmetici pe vapor, după ce și‑au cumpărat zeci de sticle de vin și multă mâncare din ultimele economii ale părinților care i‑au trimis la muncă. Dar toate acestea nu mai contează, fapta e consumată. O să rămână fără slujbe după ce marinarul va afla că noii lui angajați ,,vrednici” au consumat benzina degeaba. O să fie o mare dezamăgire pe ei, dar asta în cel mai bun caz, pentru că, dacă nu se grăbesc să ajungă înapoi în port, vor muri înecați, căci se anunță o furtună grozavă pe mare.

Cerul e negru deja. Toți cei șapte tineri „harnici” zac pe jos, pe scaune, peste tot. Valurile devin și mai agitate, parcă dorind să mai înghită pe cineva. Vasul se înclină într‑o parte. Unul dintre băieți se trezește, cu chiu, cu vai, dar deja e prea târziu. S‑au îndepărtat de țărm. Valurile îngroapă vasul, îl duc și mai departe de uscat și îl

îngroapă din nou... Băiatul treaz se ridică în picioare, cu greu. Rotește ochii. Parcă totul e în ceață. Începe să simtă podeaua sub picioare. E udă, rece și se mișcă... „O fi oare cutremur?” Dar nu apucă să își dea seama ce se întâmplă, că un val uriaș lovește cu putere barca și o răstoarnă... o scufundă. Apoi, în mod ciudat, o rază de lumină se lasă deasupra apei și apoi dispare.

E dimineață. Alți șapte pescăruși albi au apărut pe cer. Ei zboară mult mai zănatic și dezorganizat decât ceilalți. Se lovesc între ei, îi lovesc și pe alții... dar, dintr‑o dată, apare pescărușul șef, îi desparte de restul stolului și le spune: „În stolul meu, nelegiuiților, mai sunt mulți ca voi, care au primit a doua șansă. Dar ei, spre deosebire de voi, profită de ea, s‑au liniștit și au grijă de pieile lor. Doar atât vă spun: nu vă depărtați de grup, nu stați prea mult pe apă sau pe uscat și o să vă fie bine aici”. Bineînțeles că nu s‑au astâmpărat, au continuat să fie... ei. Doar băiatul care se trezise își amintea ce s‑a întâmplat, ceilalți credeau că au fost pescăruși de la bun început. El și‑a acceptat cu maturitate pedeapsa, sau răsplata amară, cum vreți să‑i spuneți și și‑a continuat viața. Ceilalți, în schimb, făcând giumbușlucuri și acrobații în aer, s‑au îndepărtat de stol și s‑au rătăcit. Au luat‑o spre alte uscaturi, pe un drum mai lung. Având aripile nu prea deprinse cu zborul, patru dintre ei s‑au așezat frânți de oboseală pe luciul apei. Ceilalți doi îi încurajau, țărmul era la nu mai mult de șase metri de ei. Însă odată prăbușiți, nu s‑au mai putut ridica sub niciun chip. Au

stat cinci secunde, suficient timp pentru a fi aflați de un rechin, care, dintr‑o deschidere largă a gurii, îi înghiți pe toți patru. Ceilalți doi au ajuns pe țărm. Acum nu le mai ardea de joacă. Erau flămânzi, obosiți și pierduți. Din înaltul cerului, apăru un vultur păsărar, care îi prinse pe amândoi și spuse: „Nu se poate, doi pescăruși ce stau lați pe țărm? Unde vă e stolul? Pescărușii nu se îndepărtează niciodată de stol, decât dacă... Aaaaa, păi să știți că și eu am fost un dezlănțuit atunci când aveam o viață mai bună, de om. Nu ascultam de nimeni și așa am ajuns ceea ce sunt. Dar, când mi s‑a dat a doua șansă, povățuit de un vultur bătrân ce să fac și ce să nu fac, uite că totuși trăiesc. Dacă aș fi ascultat și când aveam două picioare și două mâini, în seara asta aș fi mâncat pești fripți, nu cruzi”.

Din înaltul cerului apăru deodată un vultur pleșuv mare, îi înșfăcă pe toți trei și se sui pe o stâncă, spunându‑le: „Uite, asta a fost prima cină cu discurs pe care am avut‑o vreodată. Chiar m‑ai sensibilizat, vulturule păsărar, dar povestindu‑ți interesanta viață, pe care am ascultat‑o cu multă atenție, ai uitat să te mai ridici în aer. Să știți, eu dintotdeauna am fost o pasăre, ca voi acum. Eu niciodată n‑am primit a doua șansă și nici nu mi‑a trebuit. Am trăit bine așa cum am fost. Tu, vulturașule, deși ai primit două vieți și te‑ai străduit oarecum, tot nu ai fost mulțumit de ceea ce aveai înainte să te prind, iar voi, pescărușilor, ați primit la fel de multe șanse ca el, dar ați preferat, nu știu de ce, să nu le folosiți. Ție, vulturule, o să‑ți dau drumul, pentru că într‑un fel sau altul, îmi ești frate și în plus, îmi ajung doi pescăruși. Poate că acum o să fii în sfârșit fericit”. Vulturașul își luă zborul și se duse cu toată viteza departe, departe. Iar pescărușii, care n‑au avut habar de cuvintele ambilor vulturi, care nici măcar nu știau ce‑i cu ei, au sfârșit în ciocul ascuțit al codalbului.

Seara următoare, o altă barcă goală de pescuit hălăduia pe mare... sub ochii de mărgele ai pescărușilor bătrâni și sub ochii negri înlăcrimați ai unui pescăruș tânăr.

Daniela Firicel, clasa a VII‑a A

furtună pe mare

26

Extenuat, copleșit de pro‑bleme, îngândurat, încerci să te detașezi măcar pentru câteva minute, doar pentru a‑ți reface puterile. Cu o

cană caldă de cafea în mână, te așezi în scaunul confortabil de la birou și începi să privești ceea ce mereu te‑a înconjurat, dar nu ai avut niciodată timp să analizezi: faptul că ești închis între patru pereți și o fereastră. E o închisoare cu o singură cale de evadare, cea vizuală. Fără a mai sta pe gânduri, închizi laptop‑ul, dai deoparte toate dosarele și privești natura vie de afară. Dar ceva mic, aparent neînsemnat, îți atrage atenția. Două păsări, stând pe o rămurică uscată, complet lipsită de viață, parcă îmbrățisându‑se. La prima vedere, acest lucru ar părea ceva lipsit de

importanță, dar ție îți dă de gândit. Începi a analiza, în mintea ta complexă de filosof, ceea ce vezi.

Atunci un fior îți zguduie ființa... o amintire. Amintirea persoanei iubite. Îți amintești vorbele ei dulci rostite cu un glas mlădios ce nici zeițele nu îl au... îți amintești de sentimentele pe care le aveai față de ea, îți amintești fiecare moment care, la timpul său, a părut unul neînsemnat, chiar banal... fiecare îmbrățișare, fiecare tresărire a inimii, fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare șoaptă. Îți este dor de toate acestea, le duci lipsa, le vrei din nou, doar pentru a le putea aprecia așa cum trebuie.

Simțind o lacrimă dulce‑amară ce licărește într‑unul din ochi, încerci să îți îndrepți atenția spre altceva. Dar singurul

lucru care te atrage este imaginea celor două păsări. Sorbi din cafea și încerci să analizezi, să elaborezi o teorie, o definiție, o explicație, ceva complex ce nu toți pot înțelege la fel ca tine. Te gândești că... ramura pe care cele două păsări se odihnesc se aseamănă cu viața, la fel de imprecisă, la fel de instabilă, la fel de nesigură. Cu toate că aceasta se poate rupe în orice moment, cele două păsări știu că vor cădea împreună, dar și că tot împreună vor reuși să zboare și să ajungă pe una din ramurile mai înalte, mai solide, mai sigure.

Atunci găsești răspunsul la frământările tale. În acel moment, pentru tine, dragostea reprezintă sentimentul ce te face să cazi odată cu persoana iubită, dar mai apoi te ajută să aspiri spre lucruri mărețe, spre un viitor mai bun, oferindu‑ți totodată certitudinea că vei reuși, deoarece vei zbura alături de acea EA. Pentru prima dată, o certitudine în această complexitate neînțeleasă, în acest aranjament haotic, în această puritate impură. În acea clipă ai realizat că dragostea ta este o lamă cu două tăișuri, care mai întâi rănește, dar apoi vindecă. Asta era: trebuia să cazi în necunoscut, să fii rănit, fără speranță, toate acestea pentru a putea aspira la ceva mai presus de ceea ce deja aveai.

Rămâi mirat la propria‑ți descoperire, dar în același timp te întrebi de ce mereu ignorăm ceea ce avem, dar îl prețuim înainte de a‑l avea și după ce îl pierdem. Probabil că asta este imperfecțiunea ce nu poate fi reparată.

Alexandru Vesa, clasa a XII‑a I

Paginide proză imperfecțiune

D in caleidoscopul cioburilor de imagini se smulse viitorul, aducându‑mi din nou pe buze veșnica întrebare: Ce vom ajunge? Ce se va întâmpla cu noi?

Răspunsul la această întrebare se află ȋn adâncul su fletului, o fântână întunecoasă cu fundul îndepăr‑

tat. Ȋnsă drumul spre acest cufăr prețios e presărat cu gânduri subțiri, ȋnțepătoare, visuri arzătoare, iubiri neîmplinite. Totul e neant, iar dorințele plutesc haotic asemenea fulgilor viscoliți. Iarna își făcuse loc și în inimă, înghețând toate sentimentele. Dar fiecare găsește în final voința necesară, ce zvârcolește sângele ca într‑o temnițã, topind drumul către răspunsuri. Astfel, luminând sufletul, adevăratul caracter prinde contur. Nu toți reușesc, mulți pierd lupta, fiind atrași de ȋntuneric și se lasă cuprinși de umbre.

Acesta este motivul suferinței societății contemporane. Oamenii clădesc între ei garduri, pornind un război în minciună. Unde este oare adevărul? Ascuns, într‑un colț, de mii de ori mai mic decât răutățile zilnice. Voințele opuse caută să se anihileze reciproc, lovind, parând, convinse că fiecare lovitură dată e una fatală. Ele doar provoacă suferința continuă a sufletelor, ce zugrăvește un viitor negru.

Nu este prea târziu pentru a schimba ceva și a încheia un tratat de pace, dar încolțește o altă întrebare în cuibarul gândurilor: voi ajunge oare să aduc liniștea de odinioară într‑un univers plin de negativism și nepăsare?...

Elena Ignat, clasa a VIII‑a B

o, voi ajunge, voi ajunge

27

Accelerează vertiginos, frânând constant, multiplicân du‑se divizat, împuținându‑se întru trup și ființă. Vede fără a vedea căci privește la Zeul din umbra nimicniciei aflate în Soare... Există murind și se nimicește născându‑se... Nu are Timp... Timp... Timp... Fuge de el, nu‑l dorește, îl cheamă, îl alungă. Tangent la

un cerc fără capăt, tinde spre intangibil, atingându‑l întru neființă, rupe carnea putredă, sfâșie, mușcă, trage cu cruzimea unui bulgăre de foc aruncat în apă.

Lumină din lumină... Cade, se afundă, renaște prin întunericul din raza de neliniște a nemuririi primordiale. Strigă, țipă în șoapta eternei speranțe, nu are capăt, un cerc infinit, într‑un vârtej calm, necunoscut. Raptus iremediabil, beatitudine fără sfârșit. Timp... Timp... Timp... Constant și fără perioadă, întrerupt de limitele propriei existențe, se chinuie, se învârte, e ros de îndoieli ce umbresc certitudinile zbuciumate în stâncă.

Stâncă tare neclintită, brăzdată de valuri, înrădăcinată în esență, în centrul tuturor celor ce se află pentru a nu mai fi. Alb, alb și râde... Râde, căci e trist de moarte... Alb, alb și râde ,căci sângerează fără contenire. ex nihilo nihil, exceptis excipiendis...

Nu aude, nu simte, căci nu este doar pentru a fi... Scop nu are, țelul nevăzut nu‑l cunoaște, rătăcește fără speranță. E vesel fără sine, se bucură fără nimic, se întoarce în el însuși la începutul cel vechi. Şoptește speranță fără să păstreze, se sacrifică întru sanctificare. Este așa cum va fi fost vreodată, cândva, nicicând căci este... Este tot și nimic și alb, alb, alb...

Andrei Crișan, clasa a XII‑a I

Pagini de proză

Dragă S.,La rugămintea ta, îţi trimit cele două fragmente pe care am

refuzat să ţi le arăt timp de atât de multă vreme. Sper să vezi dincolo de aparenţe, aşa cum te îndeamnă, de altfel, şi textele de mai jos. Al tău devotat, A.

zatocenie– Fragmentarium –

Acum, când mă uit în urmă şi realizez cât de mult m-am schimbat şi câtă încredere am căpătat, îmi apare imaginea mea reuşind să mă regăsesc.

Nu e aşa de uşor precum pare. Ca să înţelegeţi mai bine, o să vă povestesc.

Eram un mic lup într-o haită gigantică. Era totul nou. Stăteam stingheră într-un colţ al clasei unde trebuia să învăţ timp de patru ani. Prima oră era bilologia: învăţam despre transformarea noastră din oameni în lupi. O fată înaltă, dar drăguţă s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna şi m-a invitat să stau lângă ea. Aşa a început prietenia mea cu Lisa. În timp, m-am integrat uşor, uşor în lumea lor. Am reuşit să le câştig încrederea. Părea totul aşa de... perfect, dar era prea frumos ca să dureze pentru totdeauna. Într-o zi, am fost desemnată responsabilă cu formarea unor echipe pentru un concurs. Le-am făcut după anumite instrucţiuni, dar clasei nu i-a convenit. Atunci a început lupta dintre mine şi ei. M-am zbătut

până când... mi-am pierdut încrederea. Aşa am căzut în neant. Nu mai ştiam cine sunt, de ce continui să lupt. Mama mă încuraja, dar nu era de ajuns. Mă simţeam atât de singură!!! Mă afundam din ce în ce mai mult în întuneric, până când o mână m-a ridicat de braţ şi m-a dus spre lumină. Totul mirosea acum a speranţă.

Se apropie de urechea mea şi îmi şopteşte: Parcă eram surori pentru totdeauna! Atunci am ştiut cine este. Era fata care m-a introdus în lumea ei, cea care încerca pur şi simplu să mă scoată din bătaia armelor. Am simţit că inima începe să îmi bată din nou, respiram, gândeam, deci existam. Mă simţeam ca pasărea Pheonix. Mă reîntorsesem, dar eram altcineva, cineva nou, puternic, zâmbitor, care s-a regăsit pe sine însuşi, după multe căutări.

Totuşi, o întrebare îmi măcina gândurile:

— Cum ai reuşit să mă găseşti şi de unde ai ştiut că am nevoie de ajutor?

— Lănţişorul pe care ţi l-am dat când am făcut promisiunea, el m-a adus la tine. Am simţit un aer rece în jurul meu. Nu mi-am dat seama ce însemna până când nu l-am găsit pe birou. Atunci am ştiut că ai probleme.

— Şi ca o soră mai mare, ai venit să mă salvezi.

— Nu! Toţi am venit!Şi îmi face un semn cu mâna în spatele

ei. Îmi ridic puţin capul şi îi văd: sunt cei care făceau parte din mine, haita mea. Toţi mi-au sărit în braţe. Le-am simţit iubirea! Atunci mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat prietenia, cărui loc îi aparţin şi cine sunt.

Acum sunt în continuare eu. Sunt unde vreau să fiu, cu cine vreau să fiu şi, mai ales, care e cea mai de preţ comoară: IUBIREA.

Flavia Tofan, clasa a VII‑a A

regăsirea