Prestari-Servicii

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Facultatea Economie Generala si Drept

Contractul de prestări servicii

Proiect juridic

Coordonator ştiinţific

prof. ____________________

Elaborată de studenta gr. D-294.

Braga Natalia

Chişinău

CUPRINS

1

CAPITOLUL I. Noțiuni generale ale contractului de prestari servicii......................................................4

1.1. Noțiuni generale ale contractului de prestări de servicii.............................................................4

1.2. Caracterele juridice ale contractului de prestări de servicii.......................................................6

1.3 Elementele contractului de prestări servicii……………………………………………………..9

CAPITOLUL II.Conditiile de validitate ale contractului..........................................................................11

2.1. Legalitatea...........................................................................................................................................11

2.2. Capacitatea de a contracta.................................................................................................................13

2.3. Consimţământul părţilor...................................................................................................................14

2.4. Obiectul contractului de prestări de servicii....................................................................................23

2.5. Cauza...................................................................................................................................................30

CAPITOLUL III.Efectele contractului.....................................................................................................35

3.1. Efecte ce rezultă din executarea corespunzătoare a contractului..................................................35

3.2. Efecte ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului...............36

CONCLUZII..................................................................................................................................................45

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................46

INTRODUCERE

2

Am ales acestă temă pentru elaborarea lucrării de an deoarece contractul de prestări servicii este unul

din cele mai dese contracte întilnite in viața de zi cu zi, de aceea cunoasterea lui si aplicabilitatea lui corectă

cere cunoașterea lui mai detaliată.

Scopul urmărit în această lucrare presupune studierea profundă a concepţiilor doctrinare ce ţin de

contractul de prestări de servicii, analiza legislaţiei în contextul evoluţiei rapide a unor reglementări juridice

necunoscute anterior.

Sarcinile trasate în atingerea acestui scop a fost de natură: a identifica noţiunea şi esenţa contractului

de prestări de servicii; a defini şi caracteriza contractul de prestări de servicii ca o categorie distinctă; a face

o analiză a elementelor contractului de prestări de servicii; a evidenţia trăsăturile specifice; a caracteriza

unele modalităţi specifice de întocmire a acestui tip de contract, a evidenţia acele trăsături specifice care îl

deosebesc de alte tipuri de contracte civile.

La întocmirea prezentei lucrări ne-am bazat pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-

legislativ şi practic, cu aplicarea metodelor: istorică, sistematică, analitică, juridico-comparativă şi logico-

juridică.

Baza teoretică, metodologică şi empirică a tezei o constituie legislaţia Republicii Moldova, literatura

juridică de specialitate autohtonă şi lucrările unor savanţi din Rusia, România, Franţa (lista bibliografică se

anexează).

În calitate de instrumentariu sunt utilizate metodele: comparativă, monografică, analiza logică şi

practică.

Astfel capitolul I al lucrării dezvăluie noţiunea contractului, particularităţile acestuia vizavi de alte

contracte civile, evidenţiază caracterele juridice ale contractului de prestări de servicii, la fel se face o

analiză detaliată a elementelor acestuia.

Capitolul II este consacrat examinării în plan detaliat a condiţiilor de validitate pe cate trebuie să le

acumuleze contractul de prestări de servicii pentru a fi considerat încheiat valabil, şi anume: legalitatea,

cauza licită, capacitatea de a contracta, consimţămîntul neviciat al părţilor, obiectul.

Capitolul III este dedicat problemelor ce ţin de efectele încheierii contractului de prestări de servicii.

Tema se încheie cu concluzii.

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE ALE CONTRACTULUI DE PRESTĂRI DE SERVICII3

1.1. Definiția contractului de prestări de servicii

Noțiunea de contract este sinonimă cu cea de convenție și reprezintă – acordul de voință realizat între

doua sau mai multe persoane în scopul de a da naștere unui raport juridic de obligații sau de a constitui un

drept real, de a modifica sau de a stinge un raport juridic preexistent.

Acordul de voință, element esențial al contractului, este guvernat de principiul libertății contractuale,

dedus în literatura de specialitate dintr-un principiu cu aplicare mai largă, acela a autonomiei de voință.

Conform acestuia din urmă, voința juridică a părților are un caracter autonom în sensul că este aptă prin ea

însăși să dea naștere contractului și să producă efecte juridice. Aici se aplică teoria consensualismului,

conform căreia, pentru ca un contract să ia naștere și să producă efecte juridice este suficientă întîlnirea

concordantă a voințelor fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte condiții de valabilitate. Astfel părțile

pot încheia orice convenții, cu condiția de a nu încălca ordinea publică și bunele moravuri. Ordinea publică

cuprinde toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat. Bunele moravuri reprezintă

o noțiune cu conținut variabil în timp în funcțiile de regulile de conduită conturate în conștiința societății si a

căror respectare s-a impus. Sancțiunea nerespectării celor două limite ale libertății contractuale este nulitatea

absolută.

Potrivit art. 970 Cod civil al Republicii Moldova, prin contract de prestări servicii o parte , numită

prestator, se obligă se presteze celeilalte părți – beneficiar- anumite servicii, iar acesta se obliga sa plătească

retribuința cuvenită.

Deși încă din dreptul roman distingea între executarea de lucrări și prestarea de servicii, contractul de

prestări servicii este reglementat de legislația civilă a Republicii Moldova pentru prima data ca un contract

numit, în Codul Civil în vigoare. Codul Civil din 1964 nu dedică norme aparte raporturilor de prestări

servicii, acestea căzînd sub incidența prevederilor legale cu privire la contractul de antrepriză.

Sfera serviciilor este foarte largă, practic fiind imposibil de a face o listă exhaustivă a tuturor serviciilor

care pot sa existe. Grație specificului serviciilor ca obect al raportului juridic civil, în doctrină contractele de

prestări servicii sunt examinate ca o categorie distinctă în sistemul contractelor civile. Unele contracte din

categoria celor de prestări servicii, în virtutea semnificației sau particularităților lor specifice, sunt

reglementate separat în cadrul Codului Civil: depozitul, contractele bancare, contractul de factoring,

transportul, expediția, mandatul, comisionul, contractele de intermediere, contractul de servicii turistice, etc.

Normele prevăzute la art. 931-945 și 970-979 ale Codului civil prezintă suportul legal pentru toate

contractele de prestări servicii, altele de cît cele care au o proprie reglementare.

Din literatura examinată am observat ca contractul de prestări serviciu reprezintă o categorie aparte

alături de contractele translative de proprietate, translative de folosință și de executare a lucrării. În cadrul

contractului de prestări servicii se distinge între: contracte de prestări servicii fapice (transportul, depozitul);

contracte de prestări servicii de natură faptică și juridică ( expediția, agenția, contractul de administrare

4

fiduciară ) și contracte de prestări servicii de natură creditară financiară (împrumutul, factoringul, contractul

de cont bancar, contractul de depozit bancar și asigurarea , etc. )

Studiind tema ce se referă la contractele de prestări de servicii am ajuns la concluzia că contracte de

prestări de servicii pot fi analizate în lato senso, adică orice tip de contract ce are obiect: prestarea serviciilor

(transport, bancar, intermediere, depozitare, turistice etc.) şi în stricto senso contractele de prestări de

servicii ce cad sub incidenţa articolului 970 Cod Civil.

În lucrarea de faţă, mi-am propus să analizez contractul de prestări de servicii în sensul pur, adică

acele contracte ce cad sub incidenţa articolului 970 Cod Civil cu completarea problemelor legate de

contractul de antrepriză, deoarece consider că aceste două tipuri de contracte din sfera prestărilor de servicii

sunt foarte asemănătoare atît din punct de vedere al caracterelor juridice, cît şi prin obiectul său, cu excepţia

că obiectul juridic al contractului de prestări de servicii prevăzut de art. 970 Cod Civil constituie fie

săvîrşirea unor acţiuni, fie desfăşurarea unei anumite activităţi care nu au expresie materială şi nu sunt

separabile de activitatea prestatorului, pe cînd în contractul de antrepriză obiectul îl constituie producerea,

transformarea unui bun sau obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.

Părţile contractului sunt prestatorul şi beneficiarul.

Obiectul contractului de prestări de servicii constituie serviciile de orice natură prevăzute la alin. 2 art.

970 Cod Civil. “Obiectul contractului respectiv constituie fie săvîrşirea unor acţiuni de prestator (de

exemplu, recepţionarea şi distribuirea trimiterilor poştale), fie desfăşurarea unei anumite activităţi (de

exemplu, analiza contabilă, prestarea serviciilor în domeniului învăţămîntului, a celor hoteliere etc.)”.1

Conform art. 932 Cod Civil preţul contractului este retribuţia ce se cuvine prestatorului pentru

serviciile prestate. Cuantumul retribuţiei se stabileşte în contract prin acordul părţilor. Dacă părţile nu au

făcut acest lucru, se consideră că au convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în

cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

Preţul poate fi de tip forfetar, ceea ce înseamnă că acesta nu poate fi redus sau majorat la cererea unei

părţi sau de tip estimativ care poate fi majorat, dacă majorarea rezultă din prestaţiile şi cheltuielile pe care

prestatorul nu le-a putut prevedea la momentul încheierii contractului.

Preţul forfetar se aplică de obicei atunci cînd părţile pot determina cu certitudine preţul şi volumul

lucrărilor. În acest caz beneficiarul nu poate pretinde o reducere a retribuţiei, iar prestatorul nu poate cere

majorarea retribuţiei pe motiv că lucrarea a solicitat mai puţin lucru sau cheltuieli, respective mai mult lucru

sau cheltuieli decît se preconizau. Preţul forfetar rămîne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări

termenilor şi condiţiilor iniţiale de executare dacă părţile nu au convenit altfel.

Dacă la momentul încheierii contractului este imposibil de a determina cu certitudine volumul şi

preţul lucrărilor, se întocmeşte deviz estimativ. Devizul estimativ poate fi majorat, dar pentru aceasta

prestatorul trebuie să justifice majorarea. Beneficiarul va fi obligat să plătească majorarea devizului

1 Bloşenco, pag. 965

estimativ dacă ea rezultă din lucrările sau cheltuielile pe care prestatorul nu le-a putut prevedea la momentul

încheierii contractului.

1.2. Caracterele juridice ale contractului de prestări de servicii

Având în vedere definiţia contractului de prestări de servicii, evidenţiem următoarele caractere

juridice ale acestuia:

- este un contract sinalagmatic (bilateral);

- este un contract cu titlu oneros şi comutativ;

- este un contract cu conţinut patrimonial;

- este un contract consensual;

- este un contract ce poate fi încheiat atât personal, cât şi prin reprezentant;

- este un contract numit şi reglementat;

- este un contract de executare instantanee;

- este un contract principal;

- este un contract negociabil;

- este un contract irevocabil;

- este un contract ce poate fi atât simplu cât şi afectat de modalităţi.

Vorbind de contractul de prestări de servicii putem spune că contractul dat este sinalagmatic perfect,

existând o reciprocitate a obligaţiilor părţilor.

Caracterul sinalagmatic al contractului de prestări de servicii este relevat prin faptul, că la încheierea

contractului părţile se obligă reciproc, iar obligaţiile de regulă sunt coraportate. Astfel, prestatorul este

obligat să efectueze lucrarea, iar beneficiarul este obligat să plătească valoarea acesteia; prestatorul este

obligat să înlăture neajunsurile sau viciile bunului creat, iar beneficiarul este obligat să înştiinţeze

prestatorul în termen despre viciile depistate, iar la înlăturarea lor de către prestator, să confirme acest fapt.

Între aceste obligaţii care aparţin părţilor contractante există o interdependenţă, din interdependenţele

obligaţiilor rezultă efecte specifice acestei categorii de contracte respectiv: rezoluţiunea sau rezilierea

contractului, excepţia de neexecutare a contractului şi riscul contractual.2

Sinalagmatic provine de la grecescul Synallagma – raport de reciprocitate, corelaţie. Caracterul

sinalagmatic presupune faptul că cât o parte atât şi cealaltă parte în unul şi acelaşi moment este debitor şi

creditorul celeilalte părţi.3 Nici o parte nu este obligată de a face ceva dacă nu este sigură că cealaltă parte

nu îşi va executa obligaţia faţă de aceasta. Deci, din start la încheierea contractului ambele părţi îşi au

drepturile sale, care pentru cealaltă parte sunt obligaţii şi invers.4

2 Prof. univ.dr. Iosif R. Urs, prof. univ.dr. Samaranda Angheni. Drept civil. Contracte civile, Bucureşti 2000 p. 13. 3 В.В. Витрявскии. Договор купли – продажи и его одельные виды, Москва 2000 p. 78.4 В.В. Витрявскии. Op. cit., p. 78.

6

Contractul de prestări de servicii este un contract cu titlu oneros deoarece ambele părţi urmăresc

anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. 5

Astfel, la finisarea activităţii beneficiarul este obligat să plătească. Totodată am accepta şi o situaţie, cînd

contractul de prestări de servicii ar fi fost executat fără o careva obligaţie de remunerare din partea

beneficiarului, unde prestatorul ar executa lucrările din contul său, dar cu titlu gratuit.

Este un contract constitutiv de drepturi, în contractul de prestări de servicii prin efectul său are loc de

regulă constituirea unui drept. Acest caracter este esenţial în deosebirea contractului de prestări de servicii la

confecţionarea unui bun cu materialele prestatorului de vînzarea-cumpărarea bunului confecţionat de

vînzător, unde ultimul contract apare drept unul translativ de drepturi.

Dacă e să analizăm contractul de antrepriză, adică prestări de servicii în lato senso, suportarea riscului

pieirii fortuite a bunului sau lucrării, pînă la transmiterea acesteia către către client este pe seama

antreprenorului. După regula generală, atunci cînd în baza contractului nu este transmisă proprietatea, riscul

pieirii fortuite stă pe seama proprietarului, în cazul contractului de prestări de servicii antrepriză, importanţă

are faptul din a cui materiale se fac lucrările şi în posesia cui acestea se aflau. Dacă lucrarea a fost executată

din materialele clientului atunci riscul pieirii fortuite este pe seama clientului şi invers, dacă lucrarea a fost

executată din materialele antreprenorului riscul este pe seama acestuia.

Dacă e să vorbim despre contractul pur de prestări de servicii, obiectul căruia nu este un bun material,

putem vorbi doar de imposibilitatea executării lucrării, sau neexecutarea necorespunzătoare a acesteia,

rezolvarea cărora are loc conform legislaţiei: fie recuperarea prejudiciului de către persoana vinovată, fie

încetarea contractului, etc.

Contractul de prestări de servicii este un contract cu conţinut patrimonial, deoarece caracterul

patrimonial rezultă din situaţia generală, că prestaţiile cu privire la care se obligă prestatorul faţă de

beneficiar sunt cu conţinut patrimonial.

După prevederile Codului civil acest contract este unul cu caracter consensual. Conform regulii

generale, contractul consensual este o categorie a contractelor care se consideră încheiate, iar prin urmare,

produc efecte prin simplul acord de voinţă a părţilor. Aceste contracte sunt guvernate de regula: contractul

se consideră încheiat în momentul în care părţile, în forma cerută de legislaţie, au convenit asupra condiţiilor

esenţiale a contractului.6

Astfel, atît prestatorul, cît şi beneficiarul îşi asumă obligaţii la momentul realizării consimţămîntului

şi, prin urmare începutul producerii efectelor contractului nu este legat de careva condiţii suplimentare.

Totodată pot fi stabilite în unele cazuri şi condiţia de formă, de exemplu conform codului civil contractele

încheiate pe o sumă mai mare de o mie de lei necesită a fi încheiate în formă scrisă, însă neexecutarea

acestei prevederi nu duce la nulitatea contractului. Faptul încheierii contractului poate fi probat prin

înscrisuri, însă, nu poate fi probat prin martori.

5 A. Bloşenco, Op. cit., p.97.6 Gh. Beleiu, " Drept civil român. Introducerea în dreptul civil. Subiectele dreptului civil ", Bucureşti, 1998, pag. 266

7

Contractul de prestări de servicii este un contract ce poate fi încheiat atât personal, cât şi prin

reprezentant, calitatea de reprezentant la încheierea contractului de prestări de servicii fiind acceptată atât în

privinţa prestatorului cât şi în privinţa beneficiarului.

Contractul de prestări de servicii este un contract numit, tipic şi reglementat. Pornind de la faptul că

contractul menţionat cade sub reglementările Codului civil, acesta conferă contractului de prestări de

servicii un regim expres de reglementare, fiind stabilite condiţiile şi efectele specifice ale contractului.

Contractul de prestări de servicii este un contract ce presupune prestaţii de executare succesivă.

Conform regulii generale, contractele de executare succesivă sunt acele, actele de executare ale cărora

presupun acţiuni multiple, succesive, eşalonate în timp. La respectivele contracte de executare succesivă

este important începutul executării contractului, durata executării lui, iar prin urmare şi momentul încetării

executării lui.7

Astfel, în cazul contractului de prestări de servicii, lucrările se execută de către prestator o anumită

perioadă de timp. Astfel, caracteristic, după părerea mea este importanţa perioadei, deoarece în cele mai

dese cazuri ea este determinată în contract, pe cînd pentru contractul de antrepriză accentul se pune mai mult

pe executarea calitativă a lucrării, cu toate că nu negăm faptul existenţei situaţiilor cînd prestarea unui sau

altui serviciu nu este determinată în timp.

Contractul de prestări de servicii este un contract principal, deoarece există de sine stătător fără a fi

necesar pentru apariţia sa a unui alt contract, cum ar fi situaţia, de exemplu la instituirea ipotecii. După

cum determină cauza încheierii contractului, părţile pot urmări drept scop principal crearea sau renovarea

bunului şi urmărirea beneficiului din prestarea serviciului, dar totodată, prestările de servicii pot apărea

drept un contract accesoriu, unde părţile prin lucrările executate sau serviciile prestate pot asigura

executarea unui alt contract. Exemplu ar fi cazul în cazul încheierii contractului de prestări de servicii pentru

deservirea tehnică a aparatajului procurat de la prestator, care în contractul de vînzare-cumpărare apare în

calitate de vînzător, în acest caz, producerea efectelor contractului de vînzare-cumpărare va condiţiona

producerea efectelor în contractul de prestări de servicii.

Contractul de prestări de servicii este un contract negociabil. Deseori, însă, acest contract apare unul

de adeziune, avînd în vedere faptul, că serviciile prestate şi lucrările realizate au un caracter de activitate

comercială exercitată în baza unor tarife stabilite.

Contractul de prestări de servicii este un contract irevocabil, unde părţile după încheierea contractului

nu pot înceta sau refuza unilateral de la executarea contractului, astfel cum executarea acestuia fiecare din

părţi poate cere executarea silită a obligaţiei.

Contractul de prestări de servicii este un contract ce poate fi atât simplu cât şi afectat de modalităţi 8.

De regulă, condiţiile care sunt stabilite de părţi privesc momentul începutului executării contractului de

prestări de servicii, astfel cum părţile pot conveni asupra faptului, că acel moment se va considera moment

7 L. Pop, " Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. ", Iaşi, 1994, pag. 38.8

Acest tip de clasificare a caracterelor îl întâlnim la I. Trofimov. Op.cit, p. 27.8

de început a executării contractului cînd una din părţi va săvîrşi un act care confirmă dorinţa de a executa

contractul.

1.3 Elementele contractului de prestări servicii

Părțile de contract sunt numite prestator si beneficiar. Codul Civil nu stabilește existențe speciale față

de părțile contractului, astfel incit atît în calitate de prestator, cît și de beneficiar va putea participa orice

persoană cu capacitate de exercițiu deplină. În cazurile cînd, potrivit legislației, activitatea de prestare a

anumitor genuri de servicii se licențiază, prestatorul va fi obligat să dețină licență de activitate. Pentru

prestarea anumitor categorii de servicii Legea impune o calitate specială a prestatorului. Astfel, serviciile de

audit pot fi prestate doar de organizațiile de audit, care, în conformitate cu prevederile Legii 729/XIII cu

privire la activitatea de audit din 15.02.1996, pot fi doar înterprinderile înregistrate în modul prevăzut de

legislație. Instituțiile de învățămînt privat se pot constitui și activa doar în una din formele prevăzute de lege

pentru organizațiile necomerciale (art.36 a Legii învățămîntului nr.547-XIII din 21.07.1995). Dacă prestarea

serviciilor întrunește elementele activității de antreprenoriat prevăzute de art.1 al Legii nr.845 din

03.01.1992 Cu privire la antreprenoriat și interprinderi, prestatorul urmează să aibă calitate de intreprinzător

( Societate Comercială, Întreprinzător individual sau Societate Necomercială).

Potrivit alin.2, art.970 CC, Obiectiv al contractului sunt servicii de orice natură. Pornind de la

semantica terminului serviciu, precizăm ca acesta reprezintă un fapt, o acțiune care servește, avantajează pe

cineva. Prestarea serviciului rezultă din săvîrșirea unor acțiuni ( expedierea corespondenței, oferirea liniilor

telefonice în cazul serviciilor de telecomunicații etc.) sau în cadrul desfășurării unor activități ( servicii de

evaluare, analiză contabilă, deservire juridică, activitate de consulting, servicii educaționale etc.).

Spre deosebire de contractul de antrepriză care are drept obiect rezultatul materializat al activității

antreprenorului (producerea unui bun, prelucrarea lui), în cadrul prestărilor de servicii ”se vinde” activitatea

prestatorului, adică acțiunea acesteia îndreptată spre satisfacerea clientului, indiferent de atingerea de către

acesta a scopului urmărit. Efectul benefic al serviciului se manifestă prin acțiunile întreprinse de prestator și

pot fi percepute de beneficiar atît în procesul de oferire a serviciului, cît și ulterior. Astfel, consultația oferită

de un avocat prezintă valoarea în sine ca rezultat al acțiunilor de oferire, și nu prin prisma obținerii

rezultatului dorit de client în problema în care a solicitat consultația. Datorită obiectului său specific,

contractul de prestări servicii dă naștere obligațiilor de diligență și nu de rezultat, ca în cazul contractului de

antrepriză. Dacă în cadrul antreprizei lipsa rezultatului sau necorespunderea acestuia acordul dintre părți

echivalează cu neexecutarea contractului, serviciul nu poate avea un rezultat materializat.

În comparație cu obiectul altor contracte civile serviciile nu au o existență independentă, nu pot fi

percepute separat de persoanele care le păstrează și se consumă practic concomitent cu procesul de oferire a

acestora.

9

Datorita faptului ca prestarea serviciilor reprezintă o acțiune sau o activitate a prestatorului, contractul

de prestare a serviciului se aseamănă mult cu contractul de contractul de muncă. Alin.3, art.970 Codul Civil

accentuează caracterul distincte al contractului de prestări servicii față de contractele de muncă, iar

delimitarea se face potrivit acelorași criterii ca și în cazul contractului de antrepriză.

Serviciile care formează obiectul contractului trebuie să fie posibile și licite.

Prețul – contractul de prestări servicii este numit retribuție și reprezintă suma de bani oferită de client

în schimbul serviciilor prestate. Prețul nu este o clauză esențială,astfel încît dacă părțile nu au convenit

asupra cuantumului retribuției, se instituie prezumția stabilirii unui preț tarifar, iar în lipsa unor tarife se

stabilește o retribuție obișnuită care se achită pentru astfel de servicii ( alin.2 art.932 Cod Civil ). Dacă

contractul prevede prestarea diferitelor categorii se serviciu și în volum mare, părțile pot determina prețul

prin întocmirea unui deviz. Prețul poate fi determinat printr-o sumă globală și invariabilă sau în cazul unui

diviz estimativ. În primul caz, clientul nu poate pretinde o reducere a restribuție pe motiv că prestarea

serviciilor a implicat un efort mai mic sau mai puține cheltuieli ale prestatorului, precum nici prestatorul nu

poate cere majorarea restribuție date, prestînd serviciul, a avut mai mult de lucru sau a avut cheltuieli

sporite. În lipsa unor înțelegeri contrare, prețul forfetar rămîne același chiar dacă nu au fost aduse modificări

terminilor si condițiilor inițiale de executare a contractului art.935 Cod Civil. În cazul determinării prețului

într-un diviz estimativ, prestatorul poate majora cuantumul retribuție doar daca are motive întemeiate care

justifica majorarea. Potrivit alin.2,art.933 Codul Civil, beneficiarul nu este obligat să achite majorarea decît

în măsura in care ea rezultă din prestațiile sau cheltuielile pe care prestatorul nu le-a putut prevedea la

momentul încheierii contractului.

Termenul în contractul de prestări servicii reprezintă perioada in decursul cărei prestatorul este dator

să întreprindă acțiunile sau să desfășoare activitatea la care sa obligat. Durata contractului este lăsată la

discreția părților dacă părțile nu au convenit asupra termenilor contractului acestea se consideră încheiat

pentru o durata nedeterminată. Stabilirea termenului in contract produce efecte asupra dreptului parților de a

cere rezilierea lui.

Contractul de prestări serviciu se încheie in forma prevăzuta de lege pentru încheierea actelor juridice.

Pentru unele categorii de servicii actele normative prevăd contracte-tip.

10

CAPITOLUL II. CONDIŢIILE DE VALIDITATE LA ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE

PRESTĂRI DE SERVICII

2.1. Legalitatea

Orice contract, pentru a produce efecte, urmează a fi încheiat valabil. Pentru considerarea valabilităţii

încheierii contractului, este necesar respectarea condiţiilor de valabilitate ale acestuia.

Literatura de specialitate defineşte condiţiile de validitate a contractului, ca fiind acele elemente

structurale, obligatorii pentru orice contract, care sunt determinate de lege drept elemente obligatorii,

respectarea lor fiind impusă sub sancţiunea nulităţii9. Totodată, lista acestor condiţii poartă caracter

exhaustiv şi sunt stabilite prin lege. În practica încheierii contractelor sunt cunoscute multe cazuri în care

părţile, la negocierea clauzelor contractuale, pot stabili şi alte condiţii decât cele pe care le stabileşte

legislaţia. Astfel, pentru exemplu, putem vorbi despre contractul de arendă a unui imobil, încheiat între două

persoane, la care termenul de arendă nu depăşeşte trei ani, iar respectiv legea nu cere înregistrarea cadastrală

obligatorie, dar unde părţile au stabilit obligativitatea înregistrării, iar prin urmare şi condiţia constatării

validităţii în momentul înregistrării. În această ordine de idei, vorbim despre faptul că în unele cazuri, părţile

pot stabili şi condiţii suplimentare pentru care se va putea induce valabilitatea contractului, iar în rezultat şi

producerea efectelor.

Pentru ca un contract să fie valabil încheiat, în sensul de a da naştere la drepturi şi obligaţii pe seama

părţilor, potrivit Codului Civil, se impune să fie respectate anumite condiţii, şi anume:

1. Legalitatea;

2. Părţile trebuie să fie capabile de a contracta;

3. Să-şi exprime consimţământul în mod liber;

4. Contractul să aibă un obiect determinat;

5. Să aibă o cauză licită;

6. Forma contractului, în cazurile prevăzute expres de lege.

La aceste enumerate mai sus voi face după cum urmează unele precizări detaliate cu privire la

evidenţierea şi respectarea lor în ceea ce priveşte încheierea contractului.

În literatura de specialitate s-a realizat o diversă clasificare a condiţiilor de validitate a contractului.

Cea mai amplă clasificare a condiţiilor de validitate este expusă de către cercetătorul român Gh. Beleiu, care

clasifică condiţiile de validitate ale contractului juridic, iar prin urmare şi a contractului în funcţie de

aspectul la care se referă, în funcţia de sancţiunea nerespectării lor10.

Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, deosebim condiţii de validitate de fond şi condiţii de

validitate de formă. Condiţii de validitate de fond sunt acele care ţin de conţinutul contractului - capacitatea

părţii de a contracta, consimţământul valabil exprimat, obiectul şi cauza contractului. Forma în care are loc

9 A. M. Luca, " Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile ", Iaşi, 1994, pag. 78.10 Gh. Beleiu, " Drept civil. Introducere în drept civil român. Subiectele derptului civil ", Bucureşti, 1998, pag. 137.

11

încheierea contractului constituie o condiţie de formă. În funcţie de obligativitatea condiţiei de validitate

deosebim condiţii de validitate esenţiale şi neesenţiale.

În funcţie de sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate deosebim condiţii, nerespectarea cărora

duce la nulitatea contratului şi condiţii de validitate, nerespectarea cărora duce la ineficacitatea contractului.

În contextul celor enunţate mai sus, ţinem să menţionăm, că de fiecare dată, atribuirea unei sau alteia

din condiţiile de validitate la una din categoriile enunţate mai sus, poate fi făcută în funcţie de conţinutul

reglementărilor legale.

În acest sens, încercăm să redăm conţinutul fiecăreia din condiţiile de validitate a contractului.

Drept condiţie de validitate, prezumă corespunderea conţinutului şi efectelor produse de contract

prevederilor legislaţiei în vigoare. Însăşi condiţia de legalitate a încheierii contractului rezultă din principiul

legalităţi în desfăşurarea raporturilor civile. Astfel, legalitatea este definită ca un principiu fundamental de

drept, în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte, şi când este cazul, să aplice legile şi celelalte

acte normative. În acest context, doctrina stabileşte, cu referire la coraportul stat - persoană, că cetăţeanul

este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce-i interzis prin lege, iar respectiv

autoritatea de stat este în drept să desfăşoare actele activităţii, care-i sunt autorizate prin lege. Este de

menţionat faptul că acest principiu şi-a găsit cea mai mare apreciere în perioada sovietică şi constituia unul

din pilonii doctrinei sovietice. În sensul acesta, legalitatea urma să elucideze aspectul, care deşi nu era

propriu, după natura şi conţinutul său deplin, structurii instituţionale sovietice, respecta în integru

prevederile legislaţiei. În acest sens, tratarea principiului legalităţii asigura posibilitatea săvârşirii a aşa tip

de acţiuni, care erau permise de lege, excluzându-se posibilitatea aplicării principiului " Se permite totul

ceea ce nu interzice legea". Odată cu revizuirea poziţiilor în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei de a

opera în contextul corespunderii acţiunilor sale prevederilor legislaţiei în vigoare, respectiv, este privit sub

alt aspect şi principiul legalităţii. Astfel, legalitatea este privită drept "… un principiu, realizarea căruia duce

la instituirea ordinii de drept, ultimul fiind o parte a ordinii sociale". În acelaşi context, se afirmă că " starea

de ordine, în desfăşurarea raporturilor sociale, rezultă din atitudinea de respectare a legilor şi este definită ca

legalitate "11 sau că

"Legalitatea este un principiu exprimat prin îndatorirea de a respecta regulile de drept şi ordonarea tuturor

regulilor de drept într-un unic şi unitar, implicând conformitatea celor inferioare faţă de cele superioare ". 12

Acest fapt dă reala posibilitate de a privi legalitatea, inclusiv şi în domeniul raporturilor contractuale, cel

puţin sub două aspecte - dinamic şi static, unde aspectul dinamic reflectă situaţia în care acţiunile legate de

încheierea şi executarea contractului urmează să nu contravină legislaţiei, iar aspectul static priveşte situaţia

în care toate efectele şi scopul realizat prin contract urmează a fi conform legislaţiei.

11 Ioan Huma, " Introducere în studiul dreptului ", Iaşi, 1993, pag. 133.12 Ion Deleanu, " Drept constituţonal şi instituţii politice ", vol. 1, Iaşi, 1993, pag. 70.

12

2.2. Capacitatea de a contracta

Prin capacitatea de a încheia contractul civil se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă

în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia actul juridic, adică de a dobândi drepturi şi de a-şi

asuma obligaţii prin încheierea acestui act.

Capacitatea civilă de a contracta trebuie considerată că se referă, deopotrivă atât la capacitatea de

folosinţă cât şi la capacitatea de exerciţiu. Cât priveşte existenţa şi inexistenţa capacităţii civile de a

contracta, sub ambele aspecte se poate reţine următoarea concluzie: atât în cazul persoanelor fizice cât şi în

cazul persoanelor juridice regula o constituie existenţa, iar incapacitatea - excepţia13. În ceea ce priveşte

incapacitatea de a contracta, sub aspectul capacităţii de folosinţă, menţionez spre exemplu incapacitatea

soţilor de a vinde unul altuia sau incapacitatea tutorelui de a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutela

sa. Incapacitatea de exerciţiu priveşte persoanele lipsite de această capacitate, cât şi persoanele cărora

această capacitate le este recunoscută în mod limitat.

În cazul în care capacitatea de exerciţiu este generală - minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi

persoanele puse sub interdicţie - contractele se pot încheia în numele acestor persoane numai prin

reprezentanţii lor legali. Cât priveşte persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, minorii între 14 şi 18

ani, pot încheia contracte în nume propriu, însă numai prin încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorii

lor. Referitor la persoanele juridice, se impune a fi făcută precizarea că îşi exercită capacitatea de folosinţă

şi de exerciţiu în ceea ce priveşte încheierea contractelor potrivit scopului şi prin organele lor de conducere.

Această aptitudine face parte din capacitatea de folosinţă care constă în aptitudinea omului sau a

colectivului de oameni de a avea drepturi şi obligaţii civile (un drept este şi dreptul de a încheia contracte),

deci suntem în prezenţa unui element al capacităţii civile atât pentru persoana fizică cât şi pentru persoana

juridică.

Dar capacitatea de a încheia actul juridic civil este expresia fidelă a capacităţii de exerciţiu, pentru că

această capacitate, ca parte a capacităţii civile, înseamnă tocmai aptitudinea omului ori colectivului de

oameni de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice civile.

Prin urmare, capacitatea de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă

premisă fiind discernământul juridic.

Corecta înţelegere a principiului capacităţii necesită şi următoarea subliniere: capacitatea este o stare

de drept - de jure - aşa cum o vede legea, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt - de facto

- ce poate exista izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană deplin capabilă se poate găsi

într-o situaţie în care, temporar, să nu aibă discernământ.

Esenţa principiului capacităţii este dovedită şi de prezenţa unor excepţii, dar excepţiile şi în această

materie, ca toate excepţiile în drept, sunt cele expres prevăzute de lege, iar textele de excepţie, după cum se

ştie, sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis).

13 Gh. Beleiu, "Drept Civil, teoria generală a obligaţiei", Bucureşti 1993, pag 173.13

2.3. Consimţământul părţilor

Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri:

- într-un prim sens prin consimţământ se înţelege manifestarea exteriorizată de voinţă a părţilor care

încheie contractul.

- în al doilea sens prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor în contractele juridice

bilaterale sau multilaterale. Putem exemplifica aceasta potrivit convenţiilor legale făcute şi care au o putere

de lege între părţile contractate şi nu pot fi revocate decât prin consimţământul mutual sau din cauze

autorizate de lege.

Realizarea consimţămîntului constituie una din condiţiile esenţiale pentru considerarea momentului

încheierii contractului. Pornind de la aceasta, este deosebit de necesar de a determina corect momentul

realizării consimţămîntului în contractul de prestări de servicii. După regula generală, consimţămîntul în

contractul de prestări de servicii este realizat atunci cînd părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale

contractului. Prin urmare, se va considera că părţile au realizat consimţămîntul atunci cînd ele au convenit

asupra următoarelor momente: asupra bunului ce urmează a fi confecţionat sau serviciului ce urmează a fi

prestat, asupra valorii lucrărilor ce urmează a fi achitate, asupra termenului de executare a lucrării sau

prestării serviciului, asupra modului de transmitere a bunului, termenului şi modului de transmitere a plăţii

pentru lucrări sau servicii şi asupra termenului de garantare a viciilor bunului creat. Respectiv, din

momentul cînd a fost realizat acordul de voinţă cu privire la aceste momente considerăm, că consimţămîntul

în contractul de prestări de servicii a fost realizat, iar prin urmare contractul se consideră încheiat.14

Consimţământul ca un element al voinţei juridice pentru a fi valabil, deci pentru a duce la încheierea

unui contract civil trebuie să îndeplinească cumulativ patru condiţii esenţiale:

- Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.

Această cerinţă decurge din caracterul conştient al acelor care încheie contractul. După cum rezultă

din definiţia actului juridic, consimţământul este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice. Deci, elementul fundamental al actului juridic este voinţa juridică. Ca orice voinţă, şi voinţa

juridică este de natură psihologică. Voinţa formează obiect special de preocupare pentru psihologie, dar

interesează şi dreptul, în general, iar dreptul civil în special.

Sub aspect psihologic, voinţa este un fenomen complex.

Sub aspect juridic, ea este o structură complexă, fiind formată din două elemente: consimţământul şi

cauza sau scopul pentru care se face actul juridic civil.

De aici rezultă că, între consimţământ şi voinţă există corelaţia de tipul: parte-întreg.

- Să exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.

14 Bloşenco, pag. 9714

Prin această condiţie se înţelege faptul că manifestarea de voinţă trebuie făcută de autorul ei cu

intenţia de a se obliga juridiceşte, adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil

concret.

Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită în următoarele cazuri:

a) când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie, curtoazie

sau pură complezenţă, fără intenţia de a crea un raport care să fie susceptibil de realizat;

b) când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă, "din partea celui care se

obligă", adică: mă oblig dacă vreau;

c) când manifestarea de voinţă este foarte vagă;

d) când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia

(actul fictiv, cu varietate de simulaţie).

- Să fie exteriorizat.

Voinţa internă produce efecte juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii,

întrucât numai astfel se poate uni cu o altă voinţă pentru a se realiza efectul de voinţă specific actelor

bilaterale şi multilaterale.

În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor potrivit

principiului consensualismului actelor juridice; în alţi termeni, simpla manifestare de voinţă este nu numai

necesară, ci şi suficientă, pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.

De la acest principiu există şi excepţii, cum e cazul actelor solemne, în cazul cărora exteriorizarea

voinţei se va face , întotdeauna, în forma cerută de lege (de regulă, formă autentică).

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tactică (implicit).

Exteriorizarea voinţei în dreptul civil se face în diferite modalităţi: în scris, verbal şi prin gesturi ori

fapte concludente, neechivoce.

În legătură cu această condiţie a consimţământului - exteriorizarea sa - se mai pune problema valorii

juridice a tăcerii. Tăcerea, prin ea însăşi nu constituie o manifestare de voinţă, deci nu valorează

consimţământ exteriorizat.

Se admite totuşi că - prin excepţie - tăcerea valorează consimţământ (acceptarea sau neacceptarea) în

următoarele cazuri:

a) când legea prevede expres aceasta;

b) când prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;

c) când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului;

Formele manifestării de voinţă pot fi alese, în mod liber, de către partea sau părţile în contract.

Totodată, vreau să menţionez că principiul aplicabil exteriorizării consimţământului în contractele

juridice bilaterale sau multilaterale este cel al consensualismului conform căruia părţile sunt libere să aleagă

forma de exteriorizare a voinţei lor, în sensul că simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă

pentru ca contractul civil să fie încheiat valabil.15

- Consimţământul să nu fie viciat.

Mulţi savanţi consideră că numai eroarea de drept nu poate fi admisă ca fiind viciu de consimţământ.

Aceasta se contrazice prin faptul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare

legem).

Este într-adevăr greu de presupus că o persoană poate cunoaşte toate legile în vigoare, însă, referitor la

contractul de prestări de servicii, aceasta se explică prin aceea că anume persoana-beneficiar trebuie să

cunoască anume cu ce se ocupă în concret întreprinderea sau persoana care practică activitate de

antreprenoriat şi condiţiile anume pe care le încheie cu prestatorul trebuie să fie specificate în contract.

Aşadar, antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executarea lucrării şi prestarea

serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din propria iniţiativă, în

numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă

permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă, încheiat, nu este

considerată antreprenoriat15.

Întreprinderea prestatoare de servicii, este obligată să pună la dispoziţia clientului tot ceea ce l-ar

putea interesa pe beneficiar, ca acesta din urmă să poată să înţeleagă ocupaţia întreprinderii în prestarea

serviciilor.

În funcţie de efectele pe care le produce (sau influenţa asupra consimţământului), eroarea este de trei

feluri:

- eroarea obstacol;

- eroare viciu;

- eroare indiferentă.

Eroarea obstacol - numită şi eroare distructivă de voinţă este acea formă de eroare care datorită

gravităţii sale împiedică formarea contractului, de aceea şi se numeşte obstacol.

Cu alte cuvinte, în cazul contractelor unilaterale, se consideră că nici nu a existat consimţământ, iar la

actele bilaterale nici nu s-a realizat acordul de voinţă.

În cazul erorii obstacol, falsa reprezentare poartă fie asupra naturii juridice a contractului ce se

încheie, fie asupra identităţii obiectului la contractul care s-a încheiat.

- În situaţia erorii asupra naturii contractului, un contractant crede că încheie un anumit contract, iar

celălalt, un alt contract. Spre exemplu, o parte crede că încheie un contract de prestări de servicii, iar celălalt

un contract de muncă.

- În cazul erorii asupra identităţii obiectului cu privire la care se încheie contractul una din părţi are în

vedere un anumit bun cu privire la care se încheie contractul, iar cealaltă parte consideră că contractul se

referă la alt bun. Spre exemplu, părţile, întocmind un contract de antrepriză, o parte crede că se va efectua

un anumit serviciu la domiciliul său, însă întreprinderea prestatoare de servicii efectuează reparaţia la un alt

15 Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprindere, Nr. 845- XII, din 03.01.92, art. 1. 16

domiciliu. În cazul prestării serviciilor, beneficiarul crede că prestatorul se obligă să-l înveţe limba engleză

fluentă, iar prestatorul crede că obiectul este doar cunoaşterea superficială.

Datorită faptului că în aceste cazuri de eroare-obstacol este vorba, în realitate, de lipsa voinţei juridice,

sancţiunea ce se va aplica, este nulitatea absolută16.

Eroarea viciu.

Acest text reprezintă o dovadă că, este producătoare de efecte numai manifestarea de voinţă liberă,

conştientă, reală, iar nu şi cea alterată printr-un viciu de consimţământ.

Faptul că sistemul voinţei declarate (externe) este admis cu titlu de excepţie, rezultă din următoarele:

a) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi actul public, dar mincinos, întrucât acesta poate

fi cunoscut şi de alte persoane decât părţile contractante;

b) în materie de probe (privind raportul dintre înscris şi mărturie). În această ordine de idei, nu se

va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se

pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului.

De o gravitate mai redusă de cît eroarea - obstacol, care după cum am văzut, este distrugătoare de

voinţă, eroarea de viciu de consimţământ - este acea reprezentare falsă a realităţii care nu împiedică

formarea acordului de voinţă, dar care alterând conţinutul duce la anularea actului juridic încheiat.

Sancţiunea este, aşadar, nulitatea relativă. Totodată, se consideră că eroarea ca viciu de consimţământ

se prezintă sub două forme şi anume:

- când poartă asupra substanţei obiectului actului juridic;

- când poartă asupra identităţii sau calităţilor speciale ale persoanei contractante.

Atunci când eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in

substantiam), noţiunea de calitate substanţială se referă nu numai în sensul de materia din care este făcut

bunul, ci şi totalitatea calităţilor acelui bun ce a determinat persoana să încheie actul juridic, cum ar fi de

exemplu: vechimea bunului, aptitudinea de aservi destinaţiei ce a fost avută în vedere la încheierea actului.

Eroarea asupra identităţii sau asupra însuşirilor esenţiale ale persoanei (error in persona) vizează, de

regulă, categoria actelor juridice care au fost încheiate, în considerarea persoanei. De exemplu, când se

întocmeşte un contract şi în care una dintre persoane este gratificată.

Dintre actele cu caracter patrimonial, cele cu titlu gratuit se încheie, în majoritatea cazurilor în

considerarea persoanei gratificate în timp ce la actele cu titlu oneros, în principiu, nu se are în vedere

persoana contractantă.

Structura erorii.

Eroarea este constituită dintr-un singur element şi anume falsa reprezentare a realităţii ce interesează

persoana respectivă, element psihologic greu de dovedit.

Condiţiile existenţei erorii.

Pentru a constitui viciu de consimţământ eroarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

16 Tr. Ionaşcu, "Curs de drept civil. Introducere în dreptul civil" 1947-1948, pag. 202.17

Astfel, elementul asupra căruia poartă eroarea şi care a dus la încheierea actului să fi fost

determinantă, hotărâtor. În sensul că dacă nu s-ar fi cunoscut realitatea actul nu s-ar fi încheiat.

Spre a decide dacă acel element a fost sau nu determinant pentru încheierea actului trebuie să se ţină

cont, atât de condiţiile concrete în care s-a produs falsa reprezentare, cît şi împrejurările în care s-a dat

consimţământul.

Atunci când greşita reprezentare se arată că este vorba de eroare lezionară şi se aplică regulile de la

viciul din consimţământ17.

Vreau să menţionez că în situaţia actelor bilaterale cu titlu în oneros, pentru ca eroarea să constituie

viciu de consimţământ este necesar ca cealaltă parte să fi ştiut sau trebuia să ştie că elementul asupra căruia

poartă eroarea este motivul determinant la încheierea contractului. De aceea, în aceste cazuri, la aceste

contracte nu se cere ca ambele părţi să fi fost în eroare pentru a exista viciul de consimţământ. Este suficient

să fie în eroare numai o parte pentru a se cere anularea actului, iar dacă, totuşi, sunt în eroare ambele părţi,

fiecare va putea cere anularea actului pentru eroare actului pentru care este victimă18.

Eroarea indiferentă.

Este greşită reprezentarea a unor împrejurări neesenţiale şi care nu influenţează valabilitatea

contractului încheiat. De exemplu, a fost încheiat un contract pentru a traduce un text în volum de 50

pagini, însă în realitate au fost traduse numai 20 de pagini

Un alt viciu de consimţământ este dolul, care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin

viclenie în scopul de a determina să încheie un contract.

Dolul nu viciază voinţa în mod direct, ceea ce viciază voinţa este şi în acest caz tot eroare, numai pe

când simpla eroare este spontană, dolul este o eroare provocată de vicleniile întrebuinţate de cealaltă parte

contractantă.

Fiind o eroare provocată, problema ce s-ar putea pune este dacă n-ar fi suficient să i se aplice şi

dolului reglementările de la eroare. Consider că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ

întrucât dolul, prin structura sa este un viciu de consimţământ distinct de eroare. Astfel, eroarea provocată

de dol poate purta şi asupra altor elemente decât asupra substanţei obiectului, asupra identităţii sau a

calităţilor specifice ale părţii care încheie actul juridic, întrucât, dolul presupune manopere frauduloase

(viclene) elemente mai uşor de dovedit decît eroarea unde dovada trebuie să se facă asupra elementului

psihologic (falsa reprezentare).

Structura dolului.

Dolul este format din două elemente de natură deosebită, elemente care trebuie întrunite cumulativ şi

anume:

17 Gh. Beleiu "Dreptul civil, teoria generală a obligaţiei", pag. 178, Bucureşti 1993.18 Gh. Beleiu "Dreptul civil, teoria generală a obligaţiei", pag. 147, Bucureşti 1993.

18

a) Un element subiectiv (intenţional) constând în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a

încheia un contract. Ori de câte ori la încheierea unui contract inducerea în eroare este din neglijenţă deci,

este fără intenţie şi astfel nu suntem în prezenţa dolului.

b) Un element obiectiv real (material) ce constă în utilizarea mijloacelor viclene (dolosive) prin

intermediul cărora se realizează intenţia de inducere în eroare.

Elementul material (obiectiv) al dolului poate consta, fie în anumite acţiuni (fapte comisive), fie în

inacţiuni (fapte omisive).

Faptele comisive se înfăţişează în cadrul liberalităţilor sub forma captaţiei sau sugestiei. Captaţia

constă în specularea afecţiunii ori pasiunii pentru a o determina să facă o liberalitate. Când elementul

material al dolului constă în fapte omisive, dolul se numeşte dol prin reticenţă (prin tăcere) adică

necomunicarea, ascunderea unor împrejurări esenţiale care dacă ar fi fost cunoscute n-ar mai fi fost încheiat

contractul.

Cerinţele dolului.

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ două cerinţe:

- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

- să provină de la cealaltă parte.

Prima condiţie cerută pentru dol reiese că dacă nu era făcut cu careva viclenii, cealaltă n-ar fi

contractat.

Caracterul determinant priveşte elementele esenţiale, hotărâtoare pentru parte al cărei consimţământ

este viciat. Dacă ar fi fost cunoscute aceste elemente, partea nu ar fi încheiat actul juridic.

Aria acestor elemente este mult mai largă decât la eroare, în sensul că acestea pot fi şi altele decât

acelea care se referă la calităţile substanţial ale obiectului, identitatea sau însuşirile speciale ale persoanei

contractante. Se are în vedere chiar pregătirea profesională, experienţa, starea de sănătate a persoanei care

este victima dolului.

În funcţie de această primă condiţie, dolul se clasifică în dol principal (dolus malus) 19 când eroarea

provocată de dol cade asupra elementelor hotărâtoare, la încheierea contractului şi dol accidental (dolus

bonus) când eroarea cade asupra unor elemente care n-au fost hotărâtoare, determinante la încheierea

contractului când nu se poate cere anularea contractului ci doar reducerea contra prestaţiei. Facem, însă

precizarea că dolul nu se presupune, dar trebuie de dovedit cu mijloacele de probă, inclusiv prin declaraţii

de martori sau prezumpţii.

În cazul dolului principal actul este anulabil, pe când în situaţia dolului incidental contractul se

menţine valabil, deci nu se va putea cere anularea, sancţiunea constând în reducerea corespunzătoare a

prestaţiei.

Violenţa.

19 Gh. Beleiu "Dreptul civil, teoria generală a obligaţiei", pag. 148, Bucureşti 199319

Consimţământul nu este valabil atunci când este smuls prin violenţă. Violenţa în contra celui ce s-a

obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a

făcut contractul. Violenţa este în cazul când, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea,

raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont

în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanei. În acelaşi timp, explic faptul că contractul nu

poate fi atacat pentru o cauză de violenţă dacă după încetarea violenţei convenţia s-a aprobat expres sau tacit

sau dacă a trecut timpul la exercitarea dreptului la acţiunea în anulare. Violenţa este, deci, un viciu de

consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău, în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere

determinând-o să încheie un act juridic pe care nu l-ar fi încheiat.

Structura violenţei.

Violenţa constă din două elemente care trebuie să coexiste:

a) Un element obiectiv, fapt exterior ce constă în ameninţarea cu un rău, ameninţare considerabilă şi

prezentă. Acest rău poate fi de natură fizică atunci când se referă la viaţa şi integritatea fizică a persoanei: de

natură patrimonială când priveşte existenţa şi integritatea bunurilor, dar poate fi şi de natură morală, atunci

când răul atinge onoarea, cinstea sau sentimentele persoanei20. Ameninţarea cu un rău există şi atunci când

aceasta priveşte şi alte persoane decât cele care încheie contractul respectiv;

b) Elementul subiectiv, de natură psihologică, constă în insuflarea unei temeri de natură a constrânge

victima violenţei la încheierea contractului civil de altfel nu

l-ar fi încheiat. Aşa cum am descris, temerea trebuie să fie puternică (considerabilă) şi prezentă (actuală).

În fapt ceea ce vizează consimţământul este acea teamă insuflată prin violenţă care dă naştere

motivului hotărâtor ce determină persoana să încheie contractul.

Clasificarea violenţei.

Violenţa poate fi clasificată după două criterii:

a) După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi:

- violenţa fizică (vis) - atunci când ameninţarea cu un rău se referă la viaţa şi integritatea fizică a

persoanelor şi existenţa şi integritatea bunurilor.

- Violenţă morală, psihică (metus) - atunci când ameninţarea cu un rău vizează onoarea sau cinstea

persoanei ori chiar sentimentele acesteia.

b) După caracterul ameninţării, violenţa poate fi:

- ameninţare justă (legitimă) cu un rău care nu este viciu de consimţământ şi este folosit atunci când

este vorba de un drept. De exemplu, în cazul unui împrumut a unei sume de bani ameninţarea cu

introducerea unei acţiuni în justiţie (te voi da în judecată pentru a-mi restitui suma) sau ameninţarea cu

executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

- ameninţarea injustă (nelegitimă) cu un rău care este viciu de consimţământ şi care duce la nulitatea

relativă a contractului.

20 M. Mureşan, "Dicţionar de drept civil" pag. 31320

Cerinţele (condiţiile) violenţei.

Pentru a se anula contractul violenţa trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

a) Ameninţarea să fi fost nelegitimă (injustă), în sensul că trebuie să fie nejustificată, folosindu-se

mijloace ilicite, reprezentând uneori chiar o încălcare a legii, de aceea, dacă ameninţarea se referă la fapte pe

care cel ce le face este în drept să le săvârşească, nu suntem în prezenţa unei violenţei, deoarece nu sunt

îndeplinite condiţiile cu ameninţarea să fie injustă. De exemplu, ameninţarea cu folosirea unor căi legale

pentru realizarea unui drept, nu constituie violenţă. Dacă însă în realizarea unui drept se folosesc mijloace

ilegale, în măsura în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru violenţă se poate invoca abuzul de drept, în

sensul că dreptul se exercită cu depăşirea limitelor sale.

Dacă, însă, temerea reverenţioasă este dublată de o violenţă (fizică sau morală) actul va fi de nulitate

relativă pentru violenţă şi nu pentru temerea reverenţioasă.

b) Violenţa să fie determinantă pentru încheierea actului contractului civil. În aprecierea caracterului

determinant al violenţei, pentru încheierea contractului, trebuie să se ţină seama de anumite situaţii, cum ar

fi, de exemplu: vârsta, sexul, gradul de cultură, starea psihică, locul unde se exercită. De asemenea, trebuie

să se ţină seama că temerea trebuie să fie raţională (hotărâtoare) după persoana ameninţată, pentru a o

determina să încheie acel contract juridic civil.

Se poate observa că în cazul contractelor bilaterale, violenţa este un viciu de consimţământ şi atunci

când provine de la un terţ, nu numai de la partea contractantă.

În literatura juridică21 s-a apreciat că starea de necesitate în care se află o persoană, folosită de o altă

persoană pentru a o determina să încheie un contract juridic civil, poate fi asimilată violenţei, viciu de

consimţământ, putându-se cere, astfel, anularea actului încheiat.

Pe de altă parte, întrucât în legislaţia actuală nu există o astfel de reglementare, unii autori au arătat 22

că în situaţia în care una din părţile contractului juridic profită de starea de necesitate în care se află cealaltă

parte, contractul juridic este lovit de nulitatea absolută pentru cauză imorală şi nu atrage sancţiunea nulităţii

relative pentru violenţă.

De asemenea, nu se poate vorbi de violenţă, ca viciu de consimţământ, în situaţia în care cineva

forţează mâna unei persoane aflate într-o asemenea stare de imposibilitate de a-şi manifesta voinţa pentru a

semna un contract juridic civil, ci de lipsă totală a consimţământului. Şi în această situaţie, sancţiunea nu

este nulitatea relativă a contractului, nefiind vorba de violenţă, ci nulitatea absolută deoarece lipseşte un

element al contractului juridic civil şi anume consimţământul.

Proba violenţei.

Cel care invocă violenţa va trebui să dovedească că prin constrângere el a fost străin de voinţa sa la

încheierea contractului juridic civil. Acest lucru se va putea dovedi cu orice mijloc de probă, trebuind, însă,

să se dovedească, atât ameninţarea injustă cât şi caracterul determinant al violenţei.

21 I. Rucăreanu, pag. 288;22 Gh. Beleiu " Tratat de drept civil", 1989, pag. 182;

21

Convenţia nu poate fi atacată pentru cauza de violenţă, dar după încetarea violenţei, convenţia s-a

aprobat expres sau tacit sau dacă timpul prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului la acţiune în anulare s-

a prescris.

Din acest text, rezultă că părţile pot confirma contractul juridic anulabil şi în acest caz, ca şi atunci

când termenul de prescripţie a fost depăşit, partea asupra căruia s-a exercitat violenţa nu va mai putea obţine

anularea contractului juridic încheiat.

Un alt viciu de consimţământ este leziunea.

Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba (prejudiciul) materială suferită de către

una din părţile unui contract juridic, cauzată de disproporţia vădită de valoare dintre prestaţiile părţilor.23

În literatura juridică s-a susţinut, însă ideea că leziunea nu este un viciu de consimţământ ci o condiţie

de anulare a contractului pentru incapacitate.

Structura leziunii.

Determinarea elementelor leziunii de concepţia care stă la baza reglementării: concepţia obiectivă

sau concepţia subiectivă.

a) Potrivit concepţiei obiective, leziunea este formată dintr-un singur element şi anume disproporţia

vădit de valoare dintre prestaţiile reciproce (paguba rezultată din disproporţia de valoare).

b) În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente:

- disproporţia de valoare dintre prestaţiile părţilor;

- vicierea (alterarea) consimţământului datorată stării de nevoie în care se găseşte o parte, stare de care

profită partea care obţine foloase disproporţionate.

Totodată, în concepţia obiectivă, leziunea constă în paguba rezultată anume din disproporţia contra-

prestaţiilor.

Condiţiile leziunii.

Pentru a se putea cere anularea contractului civil pentru leziune, trebuie să fie îndeplinite cumulativ

anumite condiţii:

a) leziunea să fie consecinţă directă a contractului civil;

b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii contractului civil;

c) disproporţia de valoare dintre prestaţiile părţilor să fie vădită, adică paguba să fie evidentă24.

Domeniul de aplicare.

Din reglementarea legală în vigoare, rezultă că leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât în

ceea ce priveşte contractele juridice civile, cât şi sfera persoanelor.

Cât priveşte persoanele, leziunea priveşte doar minorii între 14-18 ani, se lămureşte acest fapt prin

aceea că au o capacitate restrânsă de exerciţiu.

23 M. Mureşan, "Dicţionar de drept civil", pag. 313;24 Gh. Beleiu "tratat de drept civil", 1989, pag. 183;

22

În privinţa contractelor susceptibile de anulare pentru leziune, aceasta trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

- contrate să fie încheiate de minori între 14-18 ani fără încuviinţarea ocrotitorilor legali;

- contracte să fie lezionare pentru minor;

- contracte să fie bilaterale, cu titlul oneros comutative;

Comparaţiile între viciile de consimţământ.

Asemănări:

- aici este de menţionat faptul că consimţământul trebuie să fie determinat pentru

încheierea contractului civil;

- anume viciul trebuie să fie dovedit de cel care invocă, el nu se prezumă;

- în actele bilaterale sau multilaterale nu este necesar ca viciul să fie comun, este suficient să fie

afectat consimţământul unei singure părţi;

Deosebiri:

- eroarea viciază consimţământul numai atunci când priveşte calităţile substanţiale ale obiectului sau

în cazul actelor intuitu personae;

- în schimb dolul viciază consimţământul indiferent asupra cărui element determinant poartă;

- eroarea este mai greu de probat deoarece este formată numai dintr-un element subiectiv, pe când

celelalte vicii sunt mai uşor de dovedit întrucât au în componenţă şi un element obiectiv;

- eroarea este aplicabilă, atât a contractul unilaterale cît şi celor bilaterale, pe când celelalte vicii de

consimţământ, în principiu numai contractelor juridice bilaterale, iar leziune numai anumitor contracte

juridice civile;

- în privinţa sancţiunii aplicabile, dolul şi violenţa, fiind fapte ilicite, pot atrage pe lângă anularea

contractului şi răspunderea civilă delictuală (obligarea la plata de despăgubiri).

2.4. Obiectul contractului de prestări de servicii

Potrivit unei prime opinii obiectul contractului constă în crearea, modificarea, transmiterea şi stingerea

raporturilor juridice25.

Totuşi, pornind de la regula generală prin care determinăm obiectul contractului, şi anume obiect al

contractului constituie totul ceia cu privire la ce părţile dobîndesc drepturi şi obligaţii.

Obiectul contractului de prestări de servicii îl constituie serviciile de orice natură, analizînd însă

obiectul contractul de antrepriză determinăm:

- confecţionarea bunului sau executarea lucrării;

- transmisiunea materiei prime pentru confecţionarea bunului;

- transmisiunea bunului confecţionat sau lucrării executate;

- achitarea plăţii pentru lucrări;

25 Tr. Ionaşcu, "Curs de drept civil. Introducere în dreptul civil" 1947-1948, pag. 59-60.23

- transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului creat;

- garantarea calităţii bunului confecţionat;

- conservarea bunului confecţionat;

- înlăturarea defectelor bunului confecţionat.

1. Obiectul extrinsec, care în contractul de prestări de servicii îl formează:

- Serviciul presat sau în cazul antreprizei: bunul creat sau serviciul prestat.

Pentru ca serviciul să poată constitui obiect al contractului el trebuie să fie legal, adică să nu

contravină legislaţiei, să fie permis pe teritoriul Republicii Moldova, să fie executat în condiţiile legii, pe

cînd în cazul antreprizei, pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei prestatorului,

aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie în circuitul civil; să existe în

momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor; să fie determinat sau determinabil licit şi

posibil. Bunul care nu este posibil nu poate constitui obiect al antreprizei, iar prin urmare nu poate fi creat

de către nimeni. Bunul trebuie să fie determinat sau determinabil, deoarece lipsa determinării obiectului

contractului de prestări de servicii face imposibilitate prezentării pretenţiilor referitor la natura şi

caracteristicile bunului.

- Materialele cu care vor fi executate lucrările.

- Valoarea lucrărilor.

Achitarea lucrărilor este obiectul prestaţiei beneficiarului constînd într-o sumă de bani, care după

aprecierea părţilor constituie valoarea bunului şi lucrării realizate sau după caz – valoarea prestaţiei.

Valoarea prestaţiei este reflectată în deviz. Astfel, devizul poate fi fix şi aproximativ. Devizul fix presupune

achitarea de către beneficiar prestatorului aşa sumă, care este convenită în contract, chiar dacă în realitate

prestatorul a avut să cheltuiască mai mult sau mai puţin din suma respectivă, pe cînd în cazul în care este

vorba de devizul aproximativ, beneficiarul va achita prestatorului suma cheltuită efectiv pentru realizarea

lucrărilor, în cel de-al doilea caz prestatorul, pentru determinarea sumei ce urmează a fi achitată va prezenta

beneficiarului dare de seamă pentru lucrările executate.

- Termenul de executare a lucrărilor.

Părţile execută prestaţiile stabilite în contract în termene stabilite. Astfel, beneficiarul se obligă să

transmită materialele pentru prestarea serviciilor într-un anumit termen, iar prestatorul se obligă de a presta

serviciul în anumit termen, termenul acesta fiind raportat la momentul predării materialelor.

De exemplu, în cazul contractului de antrepriză, dacă antreprenorul efectuează lucrarea cu materialul

său, clientul trebuie să transfere în favoarea antreprenorului dreptul de proprietate asupra materialelor.

Clientul trebuie să transmită antreprenorului lucrarea liberă de orice vicii material sau juridice. Referitor la

cazul dacă nu s-a convenit asupra unor calităţii, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este

corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare.

Cu viciul material se asimilează situaţia în care clientul produce o altă lucrare decât cea comandată

sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă această executare poate fi 24

considerată, pornind de la circumstanţe, ca executare a contractului. Este de menţionat faptul că lucrarea

este liberă de vicii juridice atunci când nici un terţ nu poate valorifica drepturi împotriva antreprenorului. În

cazul necesităţii depăşirii esenţiale a devizului, antreprenorul este obligat să informeze imediat clientul

despre acest fapt. Nerespectarea unei astfel de obligaţii acordă clientului dreptul de a cere rezilierea

contractului şi reperarea prejudiciului cauzat sau eliberarea lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce

depăşesc devizul convenit. În cazul unui contract de prestări de servicii pur, consider că obiectul adică

prestarea trebuie să fie calitativă, profesional calificată, la nivelul stabilit de către părţi în contract, executat

în termenul prevăzut de contract, etc.

În cazul contractului de antrepriză, antreprenorul este obligat să-l informeze pe client despre faptul

că:

a. Materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;

b. Viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;

c. Respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării;

d. Există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau utilitatea

lucrării.

În caz dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul

corespunzător, nu înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă

indicaţiile referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţă

trăinicia sau utilitatea lucrării, antreprenorul este în drept să ceară rezilierea contractului şi repararea

prejudiciului. Antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de

el dacă, în cursul producerii sau îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea sa. Dispoziţia acesta nu se aplică

în cazul în care antreprenorul ştia, în momentul luării în posesiune, că proprietarul nu este de acord cu

producerea sau cu îmbunătăţirea. În situaţia contractului de prestări de servicii pur, putem menţiona pot fi la

fel situaţii independente de calificarea şi posibilitatea presatorului care fac imposibilă realizarea cu succes a

prestaţiei: de exemplu incapacitatea de a însuşi materialul a unei persoane şi în astfel de situaţii prestatorul

trebui cît de curînd posibil să informeze beneficiarul despre acest fapt.

Dacă e să analizăm obiectele contractului de prestări de servicii pur de contractul de antrepriză, constatăm:

deosebirea pe care o are contractul de prestări de servicii faţă de contractul de antrepriză conform art. 970

este că, o parte (prestator), se obligă să presteze celeilalte părţi (beneficiar) anumite servicii, iar acesta se

obligă să plătească contribuţia convenită. Din cele menţionate mai sus este de specificat faptul că, anume

prin contractul de antrepriză, antreprenorul efectuează pe riscul său propriu o anumită lucrare (construcţii,

montaj, etc.), iar prin contractul de prestare de servicii acesta nu suportă nici un risc spre exemplu servicii

de consultare într-un anumit domeniu - spre exemplu servicii acordate de un medic sau de un jurist.

O altă deosebire a obiectului contractului de prestări servicii faţă de contractul de antrepriză constă

în aceea că obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile efectuate de orice natură care nu

25

au un rezultat material, pe cînd în contractul de antrepriză obiectul este producerea, transformarea sau

obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.

Plata pentru se efectuează la finisarea serviciilor, pe perioade sau în alt mod stabilit în contract.

În cazul în care beneficiarul întârzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata

sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întârzierii şi nu este obligat să

presteze servicii pentru această sumă. Prestatorul însă, trebuie să accepte ca din suma de plată să se scadă

contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile

obţinute prin prestare de servicii faţă de alţii în aceiaşi perioadă, sau pentru serviciile pe cale nu le prestează

cu rea-credinţă. Este de remarcat, că beneficiarul, în cazul în care este răspunzător, trebuie să amenajeze şi

să întreţină astfel spaţiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea

serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în

conformitatea cu dispoziţiile sale încât prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţă şi sănătate în

măsura în care natura serviciului prestat o permite.

Analizînd obiectul contractului de prestări de servicii, recurgem şi la analiza obiectului de prestări de

servicii în domeniul construcţiilor. (antrepriza în construcţii). Obiectul contractului de antrepriză în

construcţii este executarea lucrărilor. Specific pentru acest contract este faptul că antreprenorul are dreptul

să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor sub-antreprenori, încheind în acest sens, cu fiecare

dintre ei (instalator, parchetar, electrician) un contract de sub-antrepriză.

În raporturile dintre antreprenor şi sub-antreprenor, se aplică regulile prevăzute pentru antrepriză.

Sub-antreprenorul având în cadrul acestor raporturi rolul de antreprenor.

Deoarece sub-antreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o acţiune

contractuală împotriva lor. În schimb, antreprenorul răspunde contractual faţă de client pentru toate lucrările

executate de sub-antreprenori, la fel cum răspunde şi de lucrările oricărei alte persoane pe care a folosit-o.

Precizăm că, întrucât sub-antreprenorii nu au calitate de prepuşi, antreprenorul nu răspunde în calitate

de comitent pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii terţilor (inclusiv clientului), tot aşa cum nici

clientul nu răspunde pentru faptele antreprenorului sau sub-antreprenorului (ori antreprenorului de

specialitate). Subliniem că poziţia juridică a sub-antreprenorului nu trebuie să fie confundată cu aceea a

antreprenorului de specialitate care contractează anumite lucrări de specialitate direct cu clientul şi răspunde

singur, în calitate de antreprenor, faţă de acesta pentru lucrările (partea din lucrări) care formează obiectul

contractului.

La fel, dacă mai mulţi antreprenori - coantreprenori - se obligă să execute o lucrare de ansamblu

(complexă), contractând direct cu clientul, ei nu vor avea calitatea de sub-antreprenori, chiar dacă unul

dintre ei are rolul de coordonator şi îi reprezintă pe ceilalţi în raporturile cu clientul în cursul executării

lucrării. Fiind antreprenori, fiecare va răspunde pentru partea de lucrare şi are dreptul la partea

corespunzătoare din preţ, deoarece, obligaţia civilă cu pluralitate de părţi este conjunctă (divizibilă), dacă în

contract nu s-a prevăzut solidaritatea. Pentru ocrotirea lucrătorilor (zidari, lemnari şi alţii) întrebuinţaţi la 26

clădirea unui edificiu sau altă lucrare dată în antrepriză, Codul Civil prevede că ei pot reclama plata

creanţelor lor de la client, dar numai în măsura în care acesta s-ar găsi dator către antreprenor în momentul

cererii. Lucrătorii deci, au o acţiune directă contra clientului, cu toate că raportul juridic direct nu există

între ei (este deci o dispoziţie derogatorie de la principiul relativităţii efectelor contractelor). În lipsa acestei

dispoziţii, lucrătorii ar trebui să-l acţioneze pe client în calitate de creditor al antreprenorului, deci pe cale

acţiunii subrogatorii (oblice). Acesta acţiune are însă, neajunsul de ai pune pe reclamanţi în concurs cu

ceilalţi creditori ai antreprenorului (de exemplu - furnizorii de materiale) ceea ce înseamnă că şi ei ar trebuie

să suporte consecinţele insolvabilităţii ori falimentului.

Fiind o acţiune directă, starea de insolvabilitate sau faliment a antreprenorului, nu se va răsfrânge

asupra creanţelor lucrătorilor. Ei îl acţionează direct pe client şi, prin urmare, n-au a suporta concursul

celorlalţi creditori ai antreprenorului (dacă aceştia n-au făcut o oprire asupra sumelor datorate de client în

mâinile acestuia, înainte de atentarea acţiunii directe).

Întru altă opinie prin obiect al contractului civil se înţeleg interesele reglementate de părţi prin

mijlocirea contractului26.

Conform regulii generale, pentru ca un contract civil să fie valabil este necesar ca obiectul său să

întrunească anumite condiţii (cerinţe esenţiale) care trebuie îndeplinite chiar la momentul încheierii

contractului şi anume:

- Să existe;

- Să fie determinat sau determinabil;

- Să fie în circuitul civil;

- Să fie posibil;

- Să fie licit şi moral.

Aceste condiţii, enumerate mai sus, sunt comune, dar, totodată, şi esenţiale tuturor contractelor.

Anume neîndeplinirea acestor condiţii atrage nulitatea contractelor.

În literatura juridică se adaugă la aceste condiţii generale şi anumite condiţii speciale pentru anumite

contracte, cum ar fi:

- cel care se obligă să fie titularul dreptului;

- obiectul să consteie într-un fapt personal al celui ce se obligă;

O primă condiţie este aceea ca obiectul contractului trebuie să existe.

Existenţa obiectului este una din condiţiile importante pentru valabilitatea obiectului contractului,

întrucât, dacă obiectul lipseşte, nu se poate pune problema altor condiţii. Cerinţele existenţei obiectului se

referă la existenţa bunului la care face referire contractul respectiv. Astfel, funcţionează următoarele reguli:

a) dacă bunul a existat, dar nu mai există în momentul încheierii contractului, condiţia existenţei

obiectului contractului nu este îndeplinită şi, deci, contractul nu este valabil.

b) Dacă bunul există, atunci actul este valabil.

26 Al. Baicoianu, "Drept civil român", vol. 2, Bucureşti, 1943, pag. 33. 27

c) Un bun viitor poate constitui un obiect al contractului. În cazul nostru, spre exemplu, la contractele

de antrepriză se referă anume la construcţia unei locuinţe.

Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil.

În acest caz, obiectul poate fi determina, adică individualizat prin elemente cuprinse în contract sau

determinabil pe baza unor criterii de determinare prevăzute în contract. Dacă obiectul contractului nu este

determinat sau măcar determinabil nu ne aflăm în faţa unei adevărate obligaţii, deoarece nu se ştie la ce se

obligă debitorul. În cazul în care obiectul obligaţiei constă într-un bun cert, trebuie ca în contract să se

indice suficiente elemente pentru determinarea sa la momentul încheierii contractului. Aşadar, bunul este

determinat, dacă obiectul obligaţiei este format din bunuri generice, obiectul poate fi de terminat când se

arată cantitatea, calitatea şi valoarea bunurilor, care la momentul încheierii contractului s-au stabilit anumite

criterii pentru determinarea lor în momentul executării contractului.

În cazul prestaţiei în contract trebuie clar de specificat în ce constă întinderea prestaţiei, nivelul

acesteia şi rezultatul acesteia dacă acesta poate fi apreciat.

Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Este vorba de bunuri ca derivat al contractului juridic civil.

Această condiţie a obiectului arată că numai lucrurile ce sunt în comerţ (prin care înţelegem bunurile ce se

află în circuitul civil) pot fi obiectul unui contract. Regula este valabilă şi în materie de vânzare-cumpărare.

Potrivit acestei reguli, toate lucrurile care sunt în comerţ (circuitul civil) pot fi vândute, afară numai dacă

vreo lege a oprit aceasta.

Trebuie să facem precizarea că noţiunea de circuit civil este susceptibilă de două înţelesuri27.

În sens larg (lato sensu), prin circuit civil se înţelege totalitatea contractelor şi faptelor juridice

generatoare de raporturi juridice civile, inclusiv contractele de conservare şi cele de administrare.

În sens restrâns (stricto sensu), prin circuit civil se înţelege totalitatea contractelor de dispoziţie prin

care se înstrăinează sau se dobândeşte un drept.

Aşadar, prin bunuri aflate în circuitul civil stricto sensu, înţelegem acele bunuri care pot să facă

obiectul unor acte translative sau constitutive, adică pot fi dobândite sau înstrăinate prin contracte juridice

civile. Rezultă deci, că în lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate a se afla în circuitul civil toate

bunurile ce fac obiect al proprietăţii private.

Bunurile aflate în circuitul civil, după modul lor de circulaţie, se împart în bunuri ce pot fi în circuitul

civil în mod neîngrădit şi bunuri care pot fi înstrăinate numai în anumite condiţii ( armele şi muniţiile,

materialele explozibile, metalele şi pietrele preţioase, obiectele de cult, bunurile ca monopol de stat).

În sensul prestaţiei, prestaţia trebuie să fie permisă de legislaţia în vigoare, de exemplu, părţile nu se

pot obliga la producerea substanţelor narcotice, producerea unor tipuri de arme, prestarea serviciilor intime,

etc.

27 Gh. Beleiu "Drept civil, Teoria generală a obligaţiei", Bucureşti, 1993, pag. 155.28

Obiectul trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de principiul de drept că nimeni nu poate

fi îndatorat la o obligaţie imposibilă (ad imposibilium nulla obligatio). Imposibilitatea poate fi de natură

materială sau de natură juridică28.

Imposibilitatea materială (fizică) este atunci când obligaţia nu poate fi executată datorită unei stări de

fapt.

Se cere însă ca această imposibilitate să fie absolută şi de neînvins, adică să împiedice pe orice

persoană să poată executa acea prestaţie. Simpla imposibilitate relativă datorată incapacităţii debitorului de a

efectua acea prestaţie nu afectează valabilitatea obiectului contractului civil.

În cazul obligaţiei ce se referă la un bun cert, imposibilitatea provine numai în cazul pieririi acelui

bun. În ipoteza bunurilor de gen, imposibilitatea apare atunci când este cu neputinţă de a se mai procura

bunul respectiv, deoarece a dispărut genul sau specia în întregul său.

De asemenea, bunurile comune (res comunes) nu pot forma obiectul unor contracte juridice civile

(aerul, lumina solară, marea liberă, etc.).

Imposibilitatea este de natură juridică atunci când însăşi legea impune ca un anumit bun sau o anumită

acţiune să nu poată forma obiectul unei anumite obligaţii. Spre exemplu, obiectul unui contract juridic va fi

imposibil când o persoană se obligă să renunţe la capacitatea civilă sau la o succesiune viitoare.

Dacă cineva s-ar obliga să renunţe la capacitatea civilă, obiectul acelui contract este imposibil

deoarece nimeni nu poate renunţa nici în tot nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu.

De asemenea, dacă cineva s-ar obliga să renunţe la o succesiune viitoare, obiectul acelui contract va fi

imposibil, deoarece nu se poate face o asemenea renunţare.

De exemplu, asumarea obligaţiei de prestare a serviciilor de executare silită, la fel va fi nulă, deoarece

conform legislaţiei în vigoare aceste servicii nu se scordă de către privaţi.

Imposibilitatea obiectului se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului juridic civil29.

Obiectul trebuie să fie licit şi moral. Prin caracterul licit şi moral al obiectului contractului juridic

înţelegem că el trebuie să fie în concordanţă cu dispoziţiile legii şi cu regulile moralei astfel încât, "obiectul

contractului nu poate să prezinte nimic care să fie contrar legii, ordinii publice sau bunelor moravuri"30.

Această cerinţă a obiectului contractului juridic nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii

particulare (contracte juridice unilaterale) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".

Astfel, va avea un obiect ilicit şi va fi nulă obligaţia prin care cineva se obligă să ucidă, să facă trafic de

influenţă, etc.

Ca urmare, când această condiţie nu este îndeplinită, contractul juridic va fi lovit de nulitate absolută

ca având un obiect ilicit sau imoral.

Obiectul constă într-un contract personal al celui ce se obligă.

28 George Plastara, " Curs de drept civil ", vol. IV, pag.69.29 M. Mureşan " Dicţionar de drept civil ", pag. 143.30 George Plastara, " Curs de drept civil ", vol. 4, pag. 68.

29

Principiul libertăţii de voinţă şi principiul independenţei patrimoniale a persoanelor impun ca o

persoană să nu poată fi obligată, în nume propriu, decât prin fapta sa personală sau prin efectul legii, adică

nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa şi nu prin voinţa altei persoane.

De aceea, ori de câte ori o persoană promite într-un contract fapta altei persoane, acest contract nu va

avea eficienţă juridică, în sensul că va fi inopozabil terţilor.

În schimb, este valabilă promisiunea de a determina pe altul să încheie un contract juridic şi acesta,

întrucât, promitentul se obligă la un fapt al său personal de a depune eforturi pentru a convinge o altă

persoană să încheie un contract juridic civil.

2.5. Cauza

Prin condiţiile de fond, esenţiale şi generale pentru validitatea unei convenţii, dar şi a celorlalte

contracte juridice civile, se enumeră şi cauza.

Prin cauza contractului juridic civil înţelegem scopul sau obiectivul urmărit la încheierea contractului

juridic civil.

Cauza este un element de natură psihologică şi împreună cu consimţământul formează voinţa juridică.

Este hotărâtoare în mecanismul încheierii contractului juridic civil întrucât este elementul care

determină părţile să încheie acel contract. Orice persoană care încheie un contract juridic îşi propune un

anumit scop pe care urmăreşte să-l realizeze prin acel contract.

La contracte, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie fără a exista o cauză comună pentru încheierea

contractului. Prin urmare, cauza este un element specific fiecărei părţi a contractului juridic civil.

În literatura juridică31, unii autori au considerat cauza ca un element de o deosebită importanţă pentru

validitatea contractului juridic, alţii însă au declarat că este un element inutil şi că contractul juridic poate să

se lipsească de ea.

Considerăm, alături de majoritatea autorilor (George Plastara, Doru Cosma, Gh. Beleiu, St. Rauschi,

M. Mureşan, G. Borboi, I. Dogaru, D. Lupulescu), că una din condiţiile de fond, esenţiale şi generale ale

oricărui contract juridic este cauza sau scopul, care împreună cu consimţământul formează voinţa juridică,

fiecare dintre aceste elemente având un domeniu diferit. Cauza, însă, nu trebuie confundată nici cu

consimţământul şi nici cu obiectul contractului juridic, fiind o condiţie independentă, de sine stătătoare, de

valabilitate a contractului juridic civil.

În dreptul civil sunt reţinute două elemente ale cauzei:

- scopul imediat ( causa proxima);

- scopul mediat ( causa remota).

a) Scopul imediat denumit şi scopul obligaţiei, este un element abstract, obiectiv şi invariabil în

cadrul aceleiaşi categorii de contracte juridice civile.32

31 Al. Baicoianu " Drept civil român ", Bucureşti 1943, pag. 37.32 A. Ionaşcu, " Drept civil. E.D.P. ", Bucureşti 1963, pag. 90.

30

Astfel,

- în contractele sinalagmatice, scopul imediat obligatoriu fiecărei părţi constă în considerarea contra-

prestaţiei celeilalte părţi;

- în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica o persoană, adică de a

face o liberalitate ( animus donandi);

- în contractele reale, scopul imediat constă în remiterea bunurilor;

- în contractele aleatorii, cauza imediată este riscul.

b) Scopul mediat este un element concret, subiectiv şi variabil de la un contract juridic la altul chiar

în cadrul aceleiaşi categorii de contracte juridice şi care constă în motivul determinant al încheierii unui

contract juridic civil concret.

Astfel, un vânzător doreşte ca din preţul bunului vândut să-şi cumpere un alt lucru, alt vânzător să

depună banii la bancă, etc. La fel şi cumpărătorii, unul cumpără un bun pentru a-l folosi personal, altul

pentru a-l dona.

Pentru valabilitatea cauzei se cer îndeplinite, cumulativ, anumite cerinţe:

- să existe;

- să fie reală;

- să fie licită şi morală.

Cauza trebuie să existe. Deoarece cauza este un element al contractului juridic, prima condiţie ce se

impune pentru valabilitatea acesteia este ca ea să existe.

În literatura juridică33 se consideră că nu poate fi vorba de inexistenţa cauzei deoarece se are în vedere

că fiecare persoană conştientă, care încheie un contract juridic, urmăreşte un scop.

După alţi autori34 problema lipsei cauzei trebuie cercetată şi soluţionată în mod distinct, după cum este

vorba de scopul imediat (cauza obligaţiei) sau scopul mediat (cauza contractului juridic).

Ca urmare a acestei distincţii, trebuie să facem unele precizări:

- Atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, lipsesc elementele acesteia, întrucât în

structura voinţei juridice intră atât consimţământul cât şi cauza, ambele presupunând existenţa

discernământului.

Sancţiunea va fi nulitatea relativă a contractului juridic, sancţiune ce se aplică în cazul lipsei

discernământului.

Când lipsa cauzei se datorează:

- lipsei contra prestaţiei în contractele bilaterale;

- lipsei predării bunului în contractele reale,

- lipsei intenţiei de a gratifica la contractele cu titlu gratuit;

33 A. Ionaşcu, " Drept civil. E.D.P. ", Bucureşti 1963, pag. 91-92; Tr. Ionaşcu, " Tratat de drept civil; Partea generală ", 1967, pag. 272-274. 34 Gh. Beleiu " Drept civil; teoria generală a obligaţei ", Bucureşti, 1993, pag.158.

31

- lipsei riscului la contratele aleatorii, este vorba de lipsa scopului imediat (lipsa de a se obliga).

Sancţiunea este nulitatea absolută, întrucât lipseşte un element esenţial al contractului juridic civil.

Cauza trebuie să fie reală (adică să nu fie falsă).

Această condiţie, pe care trebuie să o îndeplinească cauza, arată că "obligaţia fondată pe o cauză falsă

nu poate avea nici un efect ". Cuza nu este reală atunci când este falsă şi este falsă când există eroare asupra

motivului determinant.

Cauza trebuie să fie licită şi morală.

Potrivit acestei condiţii a cauzei, nu se poate deroga prin convenţii sau contracte unilaterale de la

legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. "Obligaţia fondată pe o cauză nelicită nu poate

avea un efect, iar o cauză este nelicită atunci când este prohibită de lege, când este contrară bunelor

moravuri şi ordinii publice".

Pornind de la aceste reglementări, în literatura juridică, cauza licită şi morala este analizată sub cele

două aspecte - licit şi moral (împreună)35 sau ca două condiţii separate36.

Alţi autori (M. Mureşan, D. Lupulescu), însă, consideră cauza morală ca fiind subsumată cauzei licite

şi deci corect ar fi "cauza licită". Ne alăturăm opiniei potrivit căreia putem vorbi de o singur condiţie de

valabilitate "cauza licită şi morală", întrucât conţinutul cauzei este format din două laturi: concordanţa

cauzei cu legea şi concordanţa cu morala şi ordinea publică.

Rezultă, deci, că o cauză ilicită şi imorală, se pune, în mod special, în legătură cu scopul mediat al

contractului juridic civil. Ceea ce contravine legilor bunelor moravuri este tocmai scopul mediat, adică

tocmai acel obiectiv pe care îl urmăreşte fiecare parte atunci când încheie un contract juridic civil.

Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite şi imorale este nulitatea absolută a contractului juridic

respectiv.

În cazul neîndeplinirii condiţiilor referitoare la existenţa cauzei, se aplică nulitatea absolută.

În cazul cauzei false, deoarece aceasta se reduce la o eroare cu privire la motivul determinant, se va

aplica sancţiunea de la viciile de consimţământ şi anume nulitatea relativă.

În ipoteza cauzei ilicite şi imorale, sancţiunea ce se aplică este nulitatea absolută deoarece în aceste

situaţii se urmăreşte apărarea unui interes general.

Cauza, ca element al contractului juridic, are o deosebită importanţă în dreptul nostru civil prin

funcţiile pe care le are:

a) În primul rând, cauza este un mijloc de ocrotire a voinţei părţilor care încheie contractul juridic

civil, prin aceea că legea cere ca fiecare contract juridic civil să aibă o cauză. Prin aceasta, legea ocroteşte

părţile împotriva unor obligaţii lipsite de cauză, încât în lipsa acesteia, contractul este lovit de nulitate.

35 Gh. Beleiu, " Drept civil, trăsături generale a obligaţiei ", pag. 159; 36 Gh. Beleiu, " Tratat de drept civil ", 1989, pag. 90.

32

b) În al doilea rând, cerând ca contractul juridic să aibă o cauză licită şi morală, legea instituie un

instrument de apărare a intereselor generale, în sensul că voinţa părţilor la încheierea contractului juridic

trebuie să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi să nu fie prohibită de lege.

c) Cauza (scopul) este, de asemenea, un instrument pentru stabilirea categoriilor de contracte juridice

în care se încadrează o anumită operaţiune juridică. În acest sens, în funcţie de cauză (scop), contractele

juridice se împart în contracte juridice cu titlu oneros şi contracte juridice cu titlu gratuit.

Dovada cauzei impune cercetarea, pe de o parte a problemei sarcinii probei, iar pe de altă parte a

mijloacelor de probă admise pentru dovedirea cauzei, în privinţa sarcinii probei este de menţionat faptul că

se instituie o dublă prezumţie:

- de existenţa cauzei;

- de valabilitatea cauzei;

Din datele enunţate mai sus, cauza este prezumată până la proba contrară. Dacă, în acest caz, o

persoană pretinde că o cauză este ilicită şi imorală, va trebui să dovedească acest lucru, răsturnând

prezumţia de valabilitate a cauzei.

În privinţa admisibilităţii mijloacelor de probă pentru stabilirea inexistenţei, falsităţii, ilegităţii şi

imoralităţii cauzei - principiul este că se pot folosi orice mijloace de probă.

Dreptul civil consacră principiul consensualismului în sensul că simpla manifestare de voinţă este nu

numai necesară ci şi suficientă pentru încheierea contractului civil. Aceasta înseamnă că pentru încheierea

contractului şi anume pentru a produce efecte juridice contractul nu trebuie să îmbrace o formă specială. Cu

alte cuvinte, principiul consensualismului presupune că voinţa juridică poate să fie exprimată în orice formă

şi anume: în verbal, scris, prin gesturi, prin adoptarea unei atitudini, în anumite situaţii şi prin tăcere.

După consecinţele juridice ale contractelor, ele pot fi:

a) forma cerută pentru validitatea contractului, aşadar, forma ad validitatem sau ad solemnitate şi a

cărei nerespectare duce la nulitatea absolută a contractului.

b) forma cerută pentru a putea proba existenţa şi conţinutul contractului, numită ad probationem,

forma, care dacă nu este respectată, nu duce la o nulitate a contractului ci, de regulă, face imposibilă

dovedirea contractului cu alt mijloc de probă.

c) forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţe persoane, forma care dacă nu este

respectată, nu duce la nevalabilitatea contractului, ci atrage numai sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi.

După izvorul lor37, forma contractului juridic se clasifică în:

a) forma legală care se caracterizează prin acea formă impusă părţilor printr-o dispoziţie legală;

b) forma convenţională ( voluntară ) care este stabilită de părţi.

În anumite cazuri, pentru considerente bine întemeiate, prin excepţie de la principiul

consensualismului, un contract civil trebuie să îmbrace o anumită formă - formă solemnă - pentru

valabilitatea lor. Prin forma cerută, ad validitatem se înţelege acel element esenţial de validitate a

37 Gh. Beleiu " Drept civil, Teoria generală a obligaţiei", Bucureşti 1993, pag. 161.33

contractului, care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă cerute de lege pentru ca contractul să fie

încheiat. Instituirea formei ad solemnitate se justifică prin aceea că:

a) această formă alcătuieşte un mijloc de control a societăţii prin organele statului asupra unor

contracte ce prezintă un deosebit interes general care depăşeşte interesele părţilor. În acest caz, putem aduce

următoarele exemple ca: înstrăinării terenurilor, a contractului de societate comercială, a contractului juridic

al căsătoriei.

b) această formă este cerută şi ca mijloc de ocrotire a intereselor părţilor, în sensul că se urmăreşte

atenţionarea lor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite contracte pentru patrimoniul părţii sau

părţilor care le încheie. În acest caz menţionăm: donaţia, vânzării-cumpărării terenurilor, testamentului.

c) încheierea contractelor în formă solemnă urmăreşte şi asigurarea existenţei sau nevicierii

consimţământului, cum este cazul amintit mai sus, aşa ca donaţia şi testamentul.

34

CAPITOLUL III. EFECTELE CONTRACTULUI DE PRESTĂRI DE SERVICII

3.1. Efecte ce rezultă din executarea corespunzătoare a contractului

Prin efecte ale contractului sunt înţelese totalitatea de obligaţii şi drepturi, care pot lua naştere atât din

conţinutul contractelor, în baza clauzelor acestuia, cât şi ca rezultat al nerespectării clauzelor, precum şi în

cazul nerespectării condiţiilor de valabilitate.

Pornind de la relevarea conţinutului efectelor contractului încheiat, este necesar de a menţiona că

acestea privesc următoarele categorii de bază:

1. Efecte ce rezultă din executarea corespunzătoare a contractului.

2. Efecte ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

O problemă deosebit de importantă constituie determinarea efectelor contractului încheiat. De fiecare

dată, la încheierea contractului, efectele acestuia sunt determinate fie expres, prin lege, fie prin condiţiile

contractului. Astfel, determinăm existenţa unor reguli de determinare a efectelor contractelor, cum ar fi

dovedirea actului, care presupune prezentarea probelor ce vor face dovadă contractului (înscrisul, banda

magnetică, recipisa), stabilirea condiţiilor de valabilitate şi interpretarea clauzelor contractuale, care este

realizată, da regulă, prin calificarea clauzei şi stabilirea înţelesului acesteia.

Dacă una din părţile contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia sa, cealaltă parte poate să ia

una din următoarele atitudini: să opună excepţia de neexecutare - dar, în cazul în care el şi-a executat

propria obligaţie, excepţia de neexecutare nu mai poate fi utilă - sau să ceară executarea silită, cu riscul de a

suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului insolvabil, ceea ce poate să-i reducă posibilităţile de a-şi

satisface creanţa, în timp ce propria lui obligaţie este executată în întregime38.

Din motivele expuse, pentru creditorul obligaţiei neexecutate, este preferabil să ceară desfiinţarea

contractului, pentru a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului şi pentru a primi

înapoi, integral, prestaţia ce a făcut-o; la această finalitate răspunde instituţia rezoluţiunii.

Rezoluţiunea este definită în general ca o desfiinţare retroactivă a unui contract sinalagmatic, la

cererea uneia dintre părţi, în cazul în care şi-a executat propria obligaţie, iar cealaltă parte refuză să şi-o

îndeplinească pe a sa39.

În momentul când vorbim despre efectele ce decurg din încheierea contractului, este necesar de

menţionat, că acesta o constituie principala categorie de efecte pe care le urmăresc părţile la încheierea

contractului40. Anume cum este de menţionat cu bună dreptate "raţiunea încheierii unui tratat este tocmai

crearea de efecte juridice, adică angajarea părţilor la o anumită conduită obligatorie41". Este de menţionat

faptul că anume principalul efect pe care îl creează un contract valabil încheiat este stabilirea unei conduite

a părţilor la contract. Această conduită este reflectată în conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care şi le

38 T. R. Popescu, P. Anca39 P. M. Cosmovici, " Drept civil", Ed. ALL, Bucureşti, 1944, pag. 148. 40 Ig. Trofimov ,,Drept Civil Partea Generală pag. 5841 O. Balan, E.Serbenco. "Drept internaţional public ". Chişinău. 2001. pag. 255

35

asumă părţile la încheierea contractului. Astfel, din momentul încheierii contractului acesta dobândeşte

putere de lege pentru părţile care l-au încheiat. În acest sens, părţile la contract sunt obligate a executa cu

exactitate, în modul şi termenele stabilite în contract toate clauzele acestuia. În acest context orice abatere

chiar şi de aşa natură care la prima vedere ar fi acceptabilă pentru cealaltă parte la contract, oricum va fi

considerată drept executare necorespunzătoare a contractului. De asemenea, în materie de efecte a

contractului, este necesar să menţionăm despre irevocabilitatea contractului, astfel cum, părţile contractuale

nu sunt în drept să inducă revocarea contractului, decît în cazul în care legea în mod expres stabileşte

această posibilitate. În acest sens, partea la contract nu este în drept să înceteze unilateral de la executarea

clauzelor contractuale.

Una din categoriile de efecte, ce decurg din principiul relativităţii efectelor contractului, constă în

faptul, că contractul încheiat nu produce efecte faţă de terţi, dacă legea nu prevede altceva, aşa spre exemplu

: încheierea contractului de mandat generează obligaţia pentru cel cui îi este prezentat mandatul, de a

executa prestaţia faţă de mandatar aşa cum ar fi fost executată faţă de mandant.

Totodată este de menţionat faptul că contractul încheiat nu poate fi refuzat executării în mod unilateral

de către una din părţile contractuale. Astfel legislaţia în vigoare stabileşte regula generală, conform căreia,

contractul încheiat este irevocabil pentru părţi, dacă legea nu stabileşte altceva în mod expres. Astfel,

pentru exemplu, contractul de mandat presupune posibilitatea revocării lui pentru mandant. Contractul de

donaţie filantropică, de asemenea presupune posibilitatea revocării lui de către donator.

Este de remarcat faptul că contractul în funcţie de regimul juridic conferit de legislaţie sau de părţi,

presupune diverse efecte juridice, toate ele stabilind, atât un rezultat material, cât ţi un comportament

concret al părţii asupra căreia se referă acest efect. În unele cazuri, totuşi, conţinutul contractului deviază de

la clauzele reale stabilite de către părţi. Este vorba despre contracte secrete care nu exprimă adevărata stare a

contractului şi care n dreptul civil poartă denumirea de simulaţie.

Este necesar de a deosebi simulaţia de nulitate şi efectele neîndeplinirii clauzelor, prima fiind o

încălcare ce ţine de contract, ci de lege, iar prin urmare nu duce la încălcarea principiului legalităţii. Astfel,

simulaţia nu duce la încetarea executării contractului, nici pentru trecut, nici pentru viitor. O varietate a

contractului secret este fictivitatea acestuia, care constă în încheierea unui contract în mod aparent, nefiind

intenţie între părţi de a crea un raport juridic. În baza prevederilor Codului civil, acest contract este nul.

Deci, putem concluziona că, principalul efect al executării clauzelor contractului de prestări de servicii

îl formează executarea prestaţiei de către prestator în folosul beneficiarului.

3.2. Efecte ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

Ca şi la alte contracte, la contractul de prestări de servicii se poate de aplicat regula generală, după

care drept efect a executării necorespunzătoare sau neexecutării condiţiilor contractului poate fi cerută de

către părţi fie executarea silită a obligaţiei contractuale, fie rezilierea contractului, fie alte efecte specifice

obligaţiei neexecutate cu sau fără cererea despăgubirii din partea debitorului obligaţiei.36

Totodată, drept efect al neexecutării obligaţiei de a înlătura efectul, beneficiarul poate să-l înlăture din

cont propriu şi prin urmare prestatorul va despăgubi daunele cauzate datorate acestor defecte.42

În afară de momentele stabilite de contracte, în unele cazuri, legislaţia stabileşte alte efecte decât cele

stipulate în contract şi anume:

1. Rezoluţiunea, ce constituie încetarea efectelor unui contract cu efecte retroactive, pentru trecut,

care sunt datorate neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţile contractului sinalagmatic 43.

Tradiţional, în literatura de specialitate, rezoluţiunea este aplicată cazurilor de neexecutare a contractelor,

însă practica încheierii contractelor cunoaşte aplicarea procedeului analogic cu rezoluţiunea, dar care nu

poate fi desemnată în categoria revocării, având în vedere chiar şi faptul, că revocarea este caracteristică

doar uneia din părţile contractuale. Totodată, este necesar să menţionăm că legislaţia în vigoare nu enunţă

termenul de rezoluţiune în mod expres, cu toate că stabileşte pentru unele contracte, în mod implicit, efecte

caracteristice unui regim similar rezoluţiune. Deseori, în practică aceste efecte sunt confundate cu revocarea

contractului, iar ce este mai rău - cu nulitatea acestuia. Aceasta are loc, cel mai des, datorită efectelor pe

care le produce rezoluţiunea. Astfel, precum şi în cazul nulităţii, rezoluţiunea, de asemenea presupune

restituirea tuturor prestaţiilor, executate de până la încheierea contractului, însă comparativ cu nulitatea,

rezilierea constituie un efect al contractului valabil încheiat.

2. Rezilierea, ce constituie încetarea unui contract cu efecte pentru viitor, care se datorează

neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţi la contractul de executare succesivă. În comparaţie

cu rezoluţiunea, care se aplică şi contractelor de executare instantanee şi are efecte retroactive, rezilierea se

aplică contractelor de executare succesivă şi are efecte doar pentru viitor, toate efectele produse până la

momentul inducerii rezilierii, rămânând a avea valoare juridică. Ca şi în cazul rezoluţiunii, rezilierea poate fi

indusă nu numai către cazurile de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Aceasta poate apărea ca efect şi în

cazul executării corespunzătoare a contractului, dar la expunerea voinţei părţilor. În asemenea caz, este

vorba despre rezilierea voluntară, care, de asemenea este necesar de a o deosebi de revocarea contractului.

Raporturile din contractele de prestări servicii încetează la expirarea perioadei pentru care au fost

stabilite. În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau de natura ori din scopul

serviciilor, nu rezultă un termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul.

Raporturile din contractele de prestări de servicii pot fi reziliate:

- Zilnic, începând cu sfârşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;

- Cel mai târziu în prima zi lucrătoare din cursul unei săptămâni, începând cu sfârşitul următoarei zile

de sâmbătă, dacă plata se calculează pe săptămână;

- Cel mai târziu pe dată de 15 a lunii, începând cu sfârşitul lunii calendaristice, dacă plata se

calculează pe lună;

42 Bloşenco, pag. 9743 V. Stoica " Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile ", Bucureşti, 1997, pag. 11.

37

- Cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămâni, începând cu sfârşitul unui trimestru

calendaristic dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;

- Oricând dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp. În cazul în care relaţiile privind

prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului, termenul pentru preaviz trebuie să fie de 2

săptămâni.

Contractul de prestări de servicii este încheiat pentru perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate

rezilia contractul după 5 ani. Termenul de preaviz este de 6 luni. Dacă însă relaţiile dintre părţi vor continua,

cu ştiinţa celeilalte părţi şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe

termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.

3. Caducitatea, ce constituie încetarea contractului prin stabilirea neeficacităţii acestuia datorită

intervenţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa părţilor. Drept situaţie de

caducitate a contractului poate servi neeficienţa obiectului care urmează a fi realizat, iraţionalitatea acestuia,

dispariţia cauzei contractului.

4. Răspunderea contractuală, care constituia, în materia civilă a contractului de prestări de servicii,

potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de beneficiar (resperit

domino). Această dispoziţie se explică prin faptul că, după cum am văzut, beneficiarul rămâne proprietarul

până la predarea lucrării prestatorului şi suportă pagubele rezultate din pieirea lor în calitate de proprietar.

Dacă materialele au fost procurate de beneficiar, în calitate de proprietar, el suportă riscul pieririi lor.

Deoarece, însă, materialele se găsesc în detenţiunea beneficiarului, care este obligat să ia toate măsurile

necesare pentru păstrarea lor în bunele condiţii, el va fi ţinut să facă dovada că pierirea s-a produs fără culpa

din partea sa. Aici este specificat faptul că riscul contractului este suportat, în toate cazurile de prestator,

deoarece acesta s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat ( res perit debitori).

Prin urmare, dacă executarea contractului devine imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore,

prestatorul nu are dreptul la plata preţului (remuneraţiei) căci nu a predat beneficiarului rezultatul muncii

sale. Beneficiarul va fi obligat să plătească preţul numai dacă a fost pus în întârziere în ceea ce priveşte

obligaţia de a verifica (recepţiona) şi de a lua în primire lucrarea executată.

Dacă lucrarea executată, în parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea ulterioară n-a devenit prin

aceasta imposibilă, prestatorul suportă riscul contractului, în sensul că, deşi a executat lucrarea (sau o parte

din lucrare) de două ori, clientul va fi obligat să plătească preţul numai o singură dată.

Recepţia prestaţiei.

Beneficiarul este obligat să recepţioneze şi să ia în primire prestaţiei după terminarea ei integrală. În

cazul în care beneficiarul întîrzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei

convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii şi nu este obligat să presteze

servicii pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă contravaloarea

pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin

38

prestarea de servicii faţă de alţii în aceeaşi perioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează cu rea-

credinţă.

În caz de neexecutare a serviciilor, prestatorul răspunde faţă de beneficiar potrivit dreptului comun

(clauză penală, daune-interese, fiind posibilă şi obligarea prestatorului la executarea lucrării sub sancţiunea

plăţii daunelor).

Prestatorul răspunde pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el şi ale lucrării, după ce

aceasta a fost recepţionată de către beneficiar şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată de el personal.

Vorbind de răspunderea contractuală în ceea ce priveşte contractul de antrepriză menţionăm

următoarele:

în privinţa viciilor aparente ale lucrării - care în materie de antrepriză nu pot fi reclamate după recepţie

(predare-primire) - se angajează răspunderea antreprenorului numai dacă s-a stabilit un termen de garanţie.44

Răspunderea pentru vicii poate să revină nu numai antreprenorului care execută lucrarea, dar şi arhitectului

(proiectantului). Problema împărţirii răspunderii între antreprenor şi arhitect se rezolvă în funcţie de clauzele

din contract. Dacă arhitectul n-a făcut decât planurile construcţiei, fără a se ocupa de executarea lucrării, el

va răspunde numai dacă se va dovedi că viciul construcţiei provine dintr-un viciu al planului (proiectului).

Dacă arhitectul a luat parte şi la ridicarea construcţiei sau viciile sunt determinate şi de viciile proiectului, el

va răspunde alături de antreprenor. În acest din urmă caz, dacă daunele sunt suportate de unul dintre ei,

solvensul va avea acţiune în regres împotriva celuilalt, proporţional cu gravitatea culpelor, în caz de

egalitate pentru jumătate.

Reglementarea specială privind răspunderea antreprenorului (arhitectului) vizează numai raporturile

lui cu clientul şi succesorul lui în drepturi (de exemplu, cumpărătorul construcţiei), pentru care contractul de

antrepriză este o res inter alios acta, răspunderea antreprenorului pentru pagubele cauzate (de exemplu, prin

eliminarea clădirii). În schimb, terţii pot alege pe calea acţiunii împotriva proprietarului (clientului sau

succesorilor lui). Dacă acţiunea a fost îndreptată împotriva clientului, el va avea acţiune în regres împotriva

antreprenorului, în măsura în care acesta este responsabil pentru viciile lucrării care au determinat cauzarea

prejudiciului. Clauzele contractuale de modificare a răspunderii pentru calitatea construcţiei are în vedere

faptul că prin instituirea unei răspunderi agravate a antreprenorului de construcţii sunt apărate nu doar

interesele clientului, ci şi interese generale, publice, clauzele contractuale de limitare sau de înlăturare a

acestei răspunderi nu pot fi admise. În orice caz, ele nu ar putea fi admise în privinţa viciilor care pot

determina dărâmarea sau ameninţarea de dărâmare a construcţiei (rezistenţa).

Pentru angajarea răspunderii, beneficiarul trebuie să dovedească numai existenţa viciului. În prezenţa

acestei dovezi, culpa contractuală a prestatorului este prezumată, el fiind obligat să dovedească existenţa

unei cauze străine, exoneratoare de răspundere. Evident, culpa asupra antreprenorilor nu poate fi invocată

drept cauza de exonerare, antreprenorul fiind responsabil contractual faţă de client şi pentru lucrările

44 P. Cosmovici " Consideraţii asupra răspunderii contractuale a antreprenorului după recepţia lucrării de investiţii ", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, pag 158.

39

executate sub antrepriză. Subantreprenorul poate fi executat şi de client numai delictual, ei nefiind legaţi

prin raporturi contractuale.

Din cele spuse mai sus, conchidem că răspunderea juridică este privită sub două aspecte. Astfel, fiind

privită în stricto sensu, aceasta o putem determina drept o obligaţie suplimentară impusă persoanei care a

comis încălcarea, deoarece impunerea unei persoane de a executa o obligaţie care aceasta deja o avea, nu

completează cu nimic conţinutul raportului juridic. De aceea, executarea unei obligaţii existente (şi care

titularul obligaţiei a refuzat executarea acesteia), asigurată inclusiv şi prin forţa de constrângere a statului,

nu poate fi considerată drept răspundere. Alţi autori, acceptând a privi răspunderea juridică în lato sensu,

consideră drept răspundere juridică, cât stabilirea unor obligaţii suplimentare, în vederea executării

obligaţiei principale, atât şi aplicarea măsurilor de constrângere a statului în vederea executării obligaţiei.

Intenţionăm să credem că răspunderea juridică nu este doar o obligaţie suplimentară impusă persoanei,

prin acţiunile căreia a fost adusă o lezare de interes, dar şi o executare silită a obligaţiei pe care persoana o

avea, şi prin neexecutarea căreia ar fi adus lezare de interes. În acest sens am putea defini răspunderea

juridică, ca fiind acele consecinţe determinate de lege pe care urmează a le suporta persoana, prin

comportamentul căreia s-a cauzat o daună de interes atât general, cât şi personal apărat de lege. Condiţia

proximă este ca acest comportament să fie determinat de lege ca pasibilă răspundere.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă, atunci am pute afirma că acesta este caracterizată prin prezenţa

unor trăsături deosebite, care-i conferă o maximă flexibilitate în aplicare şi, totodată, care asigură o maximă

eficacitate a realizării raporturilor juridice civile.

În această ordine de idei, considerăm destul de reuşită clasificarea tipurilor de răspundere juridică,

realizată de către teoreticienii ruşi, unde aceasta a fost privită sub mai multe aspecte. Astfel, autorul rus O.

Leist45 clasifică răspunderea juridică în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi:

a) În funcţie de caracterul încălcărilor şi sancţiunilor aplicate, se deosebeşte răspunderea penală

contravenţională, disciplinară şi patrimonială (materială);

b) În funcţie de ordinea de aplicare a sancţiunilor deosebim răspunderea judecătorească şi

administrativă;

c) În funcţie de subiectul răspunderii deosebim răspunderea personală şi răspunderea subiectelor

colective;

d) În funcţie de caracterul încălcării de drept, deosebim răspunderea din culpă şi răspunderea fără

culpă;

e) În funcţie de modul de apariţie şi realizare a răspunderii, deosebim răspunderea ce apare prin

prescripţia legii, în rezultatul încălcării prevederilor normei de drept şi răspunderea care apare în baza legii,

în procesul de cercetări a faptelor contravenţionale sau penale, efectuate de către organele de stat

competente.

45 Леист О. Э. " Санкции в советском праве ", Москва, 1962, стр. 110.40

În această ordine de idei, este necesar de a face o delimitare dintre răspunderea civilă şi răspunderea

materială. Tradiţional, teoria dreptului delimitează răspunderea juridică în răspunderea civilă,

administrativă, penală şi materială de dreptul muncii. Drept criteriu care este luat la baza acestei clasificări,

în domeniul raporturilor juridice, în care apare răspunderea juridică şi care sunt reglementate de un anumit

tip de norme ce fac parte dintr-un act normativ separat. În acest sens, utilizând noţiunea răspunderea civilă o

echivalăm cu expresia răspunderea în dreptul civil. Aceasta afirmăm în contextul faptului că în dreptul civil

sunt aplicate măsuri de răspundere patrimonială (materială) şi măsuri de răspundere nepatrimonială, ţinând

cont de faptul că şi în raporturile juridice de drept penal, civil, administrativ, muncii poate apărea

răspunderea patrimonială, personală. Răspunderea materială priveşte obligaţia persoanei pasibilă răspunderii

de a suporta anumite cheltuieli materiale suplimentare, cum ar fi: amenda penală, contravenţională şi cea

civilă (ce priveşte penalităţile într-un contract).

Răspunderea personală priveşte acele obligaţii care nu ţin de aspectul material al persoanei şi de

careva cheltuieli, pe care aceasta ar fi obligată să le suporte, cum ar fi, spre ex., privarea de drepturile

părinteşti, obligaţia de a aduce scuze în public sau dezminţiri ale afirmaţiilor calomnioase.

Astfel, definind răspunderea civilă, nu putem de a nu face referinţă la faptul că aceasta constituie o

formă a răspunderii de drept privat, unde pe lângă faptul că răspunderea materială este prioritară celei

personală, prejudiciul cauzat printr-o acţiune poate fi recuperat benevol de către persoana care a cauzat

prejudiciul, fără amestecul organelor de stat şi doar numai în virtutea faptului că persoana care a cauzat

prejudiciul conştientizează caracterul ilegal al faptei sale şi că organele de stat competente, pot să intervină

în asigurarea executării obligaţiei de recuperare a prejudiciului.

Anume aici, literatura de specialitate în domeniul dreptului civil, acordă cea mai mare atenţie

problemelor răspunderii contractuale. În acest sens, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind

obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin neexecutarea, executarea

necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei sale contractuale46.

În ceea ce priveşte modificarea preţului, întrucât lucrarea a fost contractată pe un preţ forfetar, global,

prestatorul, în schimbul unei sume dinainte determinată, este obligat să execute şi să predea prestaţia

(lucrarea) în condiţiile prevăzute în contract, numai dacă dovedeşte acordul scris al beneficiarului pentru

modificările de plan şi acordului expres (dovedit potrivit dreptului comun). Prestatorul nu poate cere o

sporire de preţ (nici cu titlul de îmbogăţire fără justă cauză), pe motiv că s-a mărit preţul muncii sau al

materialelor, nici pe motiv că a efectuat modificări şi adăugiri la planul iniţial, dacă aceste modificări şi

adăugiri n-au fost aprobate de beneficiar în scris şi modificările de preţ, stabilite cu beneficiarul. În acest fel,

prestatorul nu poate cere o sporire de preţ pe motiv că s-a mărit preţul acesteia. Părţile se pot obliga, însă, şi

pe baza unui deviz, adică a unei preţuiri provizorii pe articole; această prevedere de cheltuieli se poate

modifica după preţul materialelor şi / sau muncii şi mai ales prin adăugirea de lucrări suplimentare. Prin

urmare, în această ipoteză, preţul este fixat cu articol, iar nu în bloc, fiecare porţiune a lucrării având preţul

46 M. Eliescu, " Răspunderea civilă dilectuală ", Bucureşti, 1972, pag. 7. 41

ei deosebit. Preţul total al lucrării va depinde de cantitatea lucrărilor efectiv executate şi nu va fi cunoscut şi

stabilit decât după executarea integrală a lucrării.

Conform regulii generale, ca sancţiuni, rezoluţiunea şi nulitatea produc acelaşi efect, desfiinţarea

contractului şi punerea părţilor în situaţia anterioară.

Cu toate acestea, rezoluţiunea trebuie deosebită de nulitate. Astfel, pe câtă vreme cauzele nulităţii -

absolute sau relative - sunt întotdeauna - contemporane cu momentul încheierii contractului, cauza

rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului şi ea constă, în exclusivitate, în refuzul

nejustificat al uneia din părţi de a-şi executa obligaţiile ce-i revin.

Rezoluţiunea va putea fi pronunţată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) una din părţi să nu-şi fi exercitat obligaţiile sale. Neexecutarea poate fi totală sau parţială. În

această privinţă este de menţionat că instanţa are putere proprie de apreciere, putând să decidă dacă este sau

nu cazul să pronunţe rezoluţiunea.

Pentru aceste motive fosta instanţă supremă a statuat că, în soluţionarea acţiunilor în rezoluţiune,

judecătorii au obligaţia "să verifice şi să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este importantă şi

gravă".

b) neexecutarea trebuie să fie, în principiu, imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. În

consecinţă, dacă neexecutarea s-ar datora unei cauze fortuite, independentă de voinţa debitorului, nu se va

pune problema rezoluţiunii ci a încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare şi a

riscurilor contractuale.47 Cu privire la această problemă, fosta instanţă supremă a statuat că: "rezoluţiunea

contractului se întemeiază pe culpa celui care nu şi-a îndeplinit obligaţia şi nu poate avea loc decât dacă se

dovedeşte această culpă;

c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege; adică

promovarea acţiunii în rezoluţiune.

Scoatem în evidenţă că însăşi promovarea acţiunii în justiţie produce acest efect al punerii în

întârzierii. Judecătorul poate acorda pârâtului un termen de graţie pentru executarea obligaţiei. El va proceda

la desfiinţarea contractului, pronunţând rezoluţiunea, atunci când menţinerea lui şi obligarea debitorului la

executare nu mai sunt justificate.

În funcţie de problemele administrate, instanţa este în drept să aprecieze dacă este sau nu cazul să

pronunţe rezoluţiunea contractului.

Dacă instanţa va admite acţiunea, va declara desfiinţat contractul. Desfiinţarea contractului are efect

retroactiv , astfel încât, între părţi, contractul se consideră ca şi cum nu ar fi încheiat.

Facem precizarea că instanţa este în drept, dacă consideră că aceasta este posibil, să acorde debitorului

un termen de graţie pentru executarea obligaţiei, la fel cum - la cererea creditorului reclamant - poate să

oblige partea care nu şi-a executat obligaţia la daune interese.

47 L. Pop, " Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Tratat ", Ed. a II-a, Ed. Fundaţiei " Chemarea ", Iaşi 1996, pag. 79.42

Efectele rezoluţiunii contractului se răsfrâng şi asupra terţilor. Drept urmare, aceştia urmează să

suporte şi ei consecinţele rzoluţiunii pentru eventualele contracte încheiate cu părţile şi care sunt indisolubil

legate de contractul care a fost desfiinţat.

Alături de rezoluţiunea judiciară există şi rezoluţiunea convenţională. Astfel, pentru a înlătura

inconvenientele rezoluţiunii judiciare, părţile pot stipula, în contractele pe care le încheie, clauza potrivit

căreia contractul va fi desfiinţat de drept, în cazul în care una din părţi nu-şi va executa obligaţia ce-i revine.

O asemene clauză se numeşte clauză rezolutorie sau pact comisoriu. Menţionăm că o asemenea clauză

produce efecte mult mai energice decât dacă s-ar recurge - în cazul în care ea n-a fost stipulată - la

rezoluţiunea judiciară. Această clauză operează de drept, deci va desfiinţa contractul de plin drept - fără

îndeplinirea vreunei formalităţi - prin simpla exprimare a termenului de executare.

Pentru a opera această clauză este totuşi necesar ca partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia să fi fost

pusă în întârziere în formele prevăzute de lege.

Se impune a fi făcută precizarea că: această clauză, fiind stipulată în favoarea creditorului - nu numai

el este în drept să o invoce. Invocarea ei nu este obligatorie pentru creditor, dacă consideră necesar, el poate

cere executarea silită a contractului.

Rezilierea contractelor: reprezintă desfacerea pentru viitor a contractelor sinalagmatice cu execuţie

succesivă în timp.

Sub aspectul cauzelor care o pot determina, se poate distinge:

a) Rezilierea culpabilă a contractului, care înseamnă desfacerea pentru viitor a unui contract

sinalagmatic cu execuţie succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi din cauze

imputabile acesteia.

b) Realizarea forţată a contractului reprezintă încetarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu

execuţie succesivă în timp, ca urmare a dispariţiei unui element esenţial - obiect sau parte contractantă -

existent în structura sa.

Pentru a putea distinge între rezoluţiune şi reziliere, se impune a fi făcută următoarea precizare:

rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu execuţie instantanee, iar rezilierea în cazul contractelor cu

execuţie succesivă.

În consecinţă, în ceea ce priveşte efectele, se poate reţine:

a) rezoluţiunea desfiinţează contractul retroactiv şi are menirea să pună părţile în situaţia anterioară

încheierii lui;

b) rezilierea face să înceteze contractul numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile care au fost

deja executate.

Precizăm că rezilierea se pronunţă de instanţa de judecată, în aceleaşi condiţii ca şi în cazul

rezoluţiunii unui contract sinalagmatic cu executare simultană şi imediată. Faptul că părţile nu sunt puse în

situaţia anterioară - ca la rezoluţiune - nu exclude posibilitatea creditorului de a cere executarea silită a

obligaţiilor scadente, rămase neexecutate, faţă de momentul când intervine rezilierea.43

Riscurile contractuale.

Este posibil ca una din părţi să se afle în imposibilitatea fortuită de a-şi executa obligaţia. Aşa fiind, se

pune problema dacă cealaltă parte a putea să ceară să-şi execute obligaţia. Spre exemplu, o parte s-a obligat

să presteze celelalte un serviciu, însă intervenţia unei situaţii de forţă majoră a făcut imposibilă aceasta.

Survenirea unei astfel de situaţii ridică întrebarea: cine va suporta riscul contractului? Acesta pe motiv

că partea interesată nu poate să ceară nici executarea şi nici rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Cine suportă riscul contractului.

Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Legea reglementează câteva cazuri în care face aplicaţia acestei reguli:

a) în materie de locaţiune; dacă în timpul locaţiunii lucrurile închiriate pier în totalitate, prin caz

fortuit, contractul se consideră desfăcut de plin drept.

Deci, locatorul nu are dreptul de a pretinde chiria de la locatar. De asemenea, locatorul, fiind debitorul

obligaţiei imposibil de executat, suportă şi riscul contractului;

b) în materia contractului de antrepriză, dacă lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, înainte

de a fi predat, antreprenorul este debitorul obligaţiei imposibil de executat şi suportă riscurile contractului;

c) în materia contractului de societate, atunci când unul din asociaţi a promis să pună în comun

proprietatea uni lucru, dacă lucrul respectiv a pierit înainte de a fi adus efectiv în societate, societatea

încetează în privinţa tuturor asociaţilor.

Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul

neexecutării contractului.

Precizări cu privire la suportarea riscului în contracte translative de proprietate a unui corp cert.

În cazul unor asemenea contracte, trebuie să fie făcută distincţia de o transmitere pură şi simplă sau de

o transmitere cu termen ori sub condiţie.

Scoatem în evidenţă regula că - în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl

suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului în momentul pieririi fortuite a acestuia.

a) Riscuri în cazul transmiterii pure şi simple.

Riscul pieririi lucrului vândut îl va suporta cumpărătorul, deoarece el a devenit proprietarul lucrului

prin simplul fapt al încheierii contractului, chiar dacă lucrul nu i-a fost predat imediat.

44

CONCLUZII

Diversitatea contractelor este întilnite de fiecare în fiecare zi din viața lui. În viaţa cotidiană, apar o

anumită categorie de raporturi care concomitent necesită o reglementare, dar, totodată, nu pot fi

reglementate printr-o anumită lege, fapt care impune reglementarea lor printr-o modalitate deosebită. În aşa

fel, apare o nouă categorie de acte ce reglementează raporturile juridice între persoane, şi anume contractele.

Ele servesc atât pentru reglementarea acelor raporturi, pe care legea în particular nu le poate reglementa, cât

şi pentru înlăturarea lacunelor pe care le-a creat aceasta. În acest sens, contractul apare drept unul dintre cele

mai flexibile modalităţi de reglementare a raporturilor sociale. Fiecare dintre noi, zi de zi şi de nenumărate

ori, se încadrează în diverse raporturi contractuale, fără ca acestui fapt să-i fie acordată o careva atenţie

deosebită. Aceasta are loc doar pentru că, de regulă, se realizează contracte elementare, cotidiene, cum ar fi

procurarea produselor alimentare de la piaţă sau de la vreo instituţie comercială, călătoria în transportul

obştesc, utilizarea ascensorului, curentului electric, gazului natural. De asemenea, se încheie şi contracte mai

complexe după natura lor, cum ar fi cele de muncă, contractele matrimoniale, contractele administrative,

inclusiv şi care reglementează relaţiile pe plan internaţional, altfel spus, tratatele internaţionale.

În concluzie, susţinem că contractul constituie una din cele mai flexibile şi, prin urmare, şi eficiente

modalităţi de reglementare a raporturilor social-juridice şi anume pentru acele adâncuri unde legea nu poate

şi nu necesită a pătrunde, iar, totodată, este una din cele mai importante mijloace juridice de asigurare a

dezvoltării relaţiilor sociale. Aici este de specificat faptul că anume contractul specificat mai sus şi anume

Contractul de prestări de servicii este contractul care are o mare însemnătate pentru viaţa cotidiană a fiecărui

dintre noi. Deoarece orice persoană se întâlneşte cu necesitatea de a apela la anumite servicii de care are

nevoie practic în fiecare zi. Şi deci reglementarea corectă a acestor raporturi dintre cel ce prestează aceste

servicii, adică prestator şi fiecare din noi care în cazul dat are rol de beneficiar, este de o mare importanţă. Şi

această reglementare se face anume prin Contractul de prestări de servicii.

Astfel, am ajuns la concluzia că spre deosebire de unele contracte, contractul de prestări de servicii este

un contract intuitu personae, dar, însă sub aspectul organizării şi conducerii activităţii, poate fi atît cu titlu

gratuit cît şi cu titlu oneros, este de executare succesivă, poate fi şi de adeziune.

Totodată, specific pentru astfel de contracte este şi obiectul acestuia care constă în executarea

serviciilor care cad sub incidenţa articolului 190 cod civil. Cu toate că, articolul dat nu specifică prestaţiile

ce cad sub incidenţa contractului de prestări de servicii pot deduce că domeniul contractului dat sunt toate

serviciile legale, cu excepţia celor examinate special de alte compartimente ale Codului civil. Astfel,

serviciile în domeniul construcţiilor, transportului, celui bancar etc., la fel sunt contracte de prestări de

servicii, însă acestea se reglementează de alte norme speciale prevăzute de legislaţia în vigoare.

Cercetarea temei date mi-a îmbogăţit cunoştinţele în domeniul contractual.

45

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994;

2. Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002;

3. Codul de procedură civilă al RM din 30.05.2003;

Monografii:

1. Albu I., Drept civil. Contracte şi răspunderea contractuală, Cluj-Napoca, 1994;

2. Ana Manea Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Iaşi, 1994;

3. Baeş S., Drept civil. Partea generală, Chişinău 1994;

4. Beleiu G., Drept civil român, Bucureşti 1998;

5. Belu Magdo Mona-Lisa. Contracte comerciale. Bucureşti, 1996;

6. Bloşenco, Dreptul civil, Partea Specială, Curs de prelegeri, Chişinău, 2002;

7. Camelia Toader. Manual de contracte civile speciale. Bucureşti 2000;

8. Cantacuzino M., Elementele dreptului civil, Bucureşti 1998;

9. Chibac Gh., A. Chiriac, Drept civil. Curs succint de prelegeri. Chişinău 1997, vol. 1,2;

10. Chirică Dan. Drept civil. Contracte speciale. Bucureşti 1997;

11. Chirică Dan. Drept civil. Contracte speciale. Bucureşti 1999;

12. Corneliu Turuianu. Curs de drept civil. Contracte speciale. Bucureşti, 2000;

13. Cosmovici P., Tratat de drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1989;

14. Dan Chirică. Drept civil. Contracte speciale. Bucureşti, 2000;

15. Deak F., S Cărpenaru. Contracte civile şi comerciale. Bucureşti, 1996;

16. Dumitru Macovei, Drept civil. Contracte. Iaşi 1999;

17. Motica Radu I., Moţiu Florin, Contracte civile, Bucureşti, Lumina Lex, 1999;

18. Motica Radu I., Moţiu Florin, Contracte civile, Bucureşti, Lumina Lex, 2000;

19. Petrescu R., Drept civil. Teoria obligaţiilor. Răspunderea delictuală, Bucureşti, 1996;

20. Pop L. Contractele comerciale., Vol. II., Bucureşti 1997;

21. Pop L., Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi 1993;

22. Radu Motica, Florin Moţiu. Contracte civile speciale. Bucureşti, 2000;

23. Stancu Stelian, Teoria contractelor, Bucureşti, Ed. ASF, 2002;

24. Stătescu C., C. Bîrsan, Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1998;

25. Stoica V., Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Bucureşti, 1997;

26. Toader Toma. Drept civil. Contracte. Iaşi, 1998;

27. Trofimov I. Dreptul contractelor. Partea generală, Chişinău 2002

28. Trofimov, Contracte civile, Chişinău, 2004.

46

Date post:	15-Feb-2015
Category:	Documents
Upload:	natalia-braga
View:	27 times
Download:	4 times

Prestari-Servicii

Documents