Presa pedagogică din Transilvania...

VASILE POPEANGĂ

Presa pedagogică din Transilvania 1860-1918

VASILE POPEANGÄ

■

Presa pedagogică din Transilvania

1860-1918

BCU Cluj-Napoca

llllillllllllllllll4060 011 7269

EDITURA DIDACTICĂ Şl P ED A G O G IC ĂBUCUREŞTI—1966

C A P IT O L U L I

Şcoala poporală românească din Transilvania în1perioada 1848-1918.

După revoluţia de la 1848, în Transilvania începe o perioadă de dezvoltare mai intensă a economiei capitaliste. Interesată în consolidarea poziţiilor ei economice, burghezia urm ăreşte dezvoltarea forţelor de producţie. Din rîndul foştilor iobagi se recrutează mina de lucru to t mai mult solicitată de industrie. Capitalul bancar austriac pătrunde în Transilvania, grăbind dezvoltarea mai ales a industriei metalurgice. Burghezia din Transilvania se dezvoltă în mod inegal : mai puţin şi mai încet cea românească decît cea maghiară şi germană, datorită asupririi nâţionale exercitate asupra celei dintîi. Burghezia românească, alcătuită din neguţători, meseriaşi, liberi profesionişti, intelectuali, era concentrată în oraşe : Braşov, Sibiu, Arad etc. Ea era ţinută departe de conducerea treburilor politice, fiind împiedicată să participe la conducerea aparatului de stat de către politica oficială habsburgică şi de adversitatea aristocraţiei maghiare şi a patriciatului săsesc din Transilvania, care manifestau mult interes pentru deţinerea poziţiilor cheie în economie.

In istoria zbuciumată a Transilvaniei, în 1867 începe o epocă şi mai plină de frămîntări, care avea să dureze o jum ătate de veac, pînă în 1918, cînd datorită mişcărilor de eliberare

1 In cuprinsul lucrării, termenii „şcoală poporală“ şi „şcoală populară“ sínt folosiţi în accepţia pe care au avut-o în epoca respectivă ; şcoală de bază, menită să asigure o pregătire elementară copiilor între 6 şi 12 ani.

6 Şcoala poporală românească din Transilvania 1848—1918

naţională, monarhia habsburgică se va prăbuşi. Prin pactul dualist din 1867 Transilvania îşi pierde autonomia, aparţi- nînd din punct de vedere politic Ungariei. Unirea oficială încheiată în 1867 între Austria şi Ungaria avea un caracter de clasă, iar „clasele dominante care au încheiat pactul dualist erau : de o parte burghezia şi aristocraţia austriacă, de altă parte moşierimea maghiară, susţinută de unele elemente din marea burghezie''1. Clasa dominantă austriacă îşi asociază moşierimea şi marea burghezie maghiară în acţiunea de asuprire a maselor din cuprinsul monarhiei habsburgice. Asuprirea capătă din această pricină un dublu aspect social şi naţional. Populaţia românească majoritară a fost împiedicată în dezvoltarea ei din cauza acestei politici. Masele populare româneşti din Transilvania — ţărănimea, muncitorimea în dezvoltare şi intelectualitatea legată de mase — sínt nevoite să-şi înteţească lupta împotriva acestei asupriri. „Lupta de eliberare socială şi naţională de sub jugul moşierimii şi burgheziei maghiare — al monarhiei austro-ungare — formează trăsătura de căpetenie social-politică a Transilvaniei după 1867. în cadrul ei, rolul principal a revenit naţiunii române, care era cea mai numeroasă. Lupta sa formează o parte integrantă a luptei pentru realizarea deplinei unităţi naţionale a poporului român".2

Deşi dualismul a consolidat principalele piedici care frîna- seră pînă atunci dezvoltarea economiei în Transilvania, fixîn- du-i un anumit profil, totuşi această perioadă marchează o accelerare a ritmului de dezvoltare a economiei Transilvaniei. Paralel cu dezvoltarea producţiei capitaliste se dezvoltă şi proletariatul. Creşterea numerică a proletariatului este însoţită de o creştere a nivelului său de organizare şi a conştiinţei

1 Din istoria Transilvaniei, vol. II, Editura Academiei R.P.R., 1961, p. 187.2 Ibidem, p. 189.

Şcoala poporală românească din Transilvania 1848—1918 7

sale politice. Apar în Transilvania asociaţiile muncitorilor cunoscute sub denumirea de asociaţii generale ale muncitorilor. Aceste asociaţii — profesionale şi muncitoreşti — au un caracter politic şi sínt un mijloc de luptă împotriva exploatării capitaliste. Înfiinţarea organizaţiilor muncitoreşti sporeşte com bativitatea şi puterea de luptă a muncitorilor. A stfel, la 11 octombrie 1868, este înfiinţată „Asociaţia generală a muncitorilor din Timişoara“, al cărei iniţiator a fost muncitorul Carol Farcaş, care cunoscuse principiile socialismului ştiinţific în Europa apuseană1. Asociaţia generală a muncitorilor din Timişoara a difuzat printre muncitori unele lucrări ale lui Marx şi Engels : Manifestul Partidului Comunist, Statutul Internaţionalei a I-a şi Procesul comurtist de la Colonia.2

0 nouă asociaţie muncitorească ia fiinţă în anul 1870, la Arad. Asociaţia Generală a Muncitorilor din Arad a avut ca organizator pe muncitorul tipograf Carol Fiertinger. Această asociaţie a activat pînă la începutul anului 1872, cînd a fost dizolvată. Pentru educaţia membrilor ei, această Asociaţie a organizat conferinţe şi a înfiinţat o bibliotecă.3 Formarea unor organizaţii muncitoreşti constituie un imbold şi pentru alte categorii de oameni ai muncii ca să-şi întemeieze organizaţii profesionale. învăţătorii se agită şi ei pentru înfiinţarea reuniunilor învăţătoreşti. La sate se înfiinţează asociaţii corale. Statutele organizaţiilor profesionale sínt respinse sau sínt aprobate cu mari amînări, pentru că erau considerate ca

1 v. A. D e a c. Mişcarea muncitorească din Transilvania 1890—1895. Editura ştiinţifică, 1962, p. 66.

2 v. A. E g y e d . Istoricul asociaţiilor muncitoreşti din Transiloaniaîntre anii 1868—1872. Influenţa Internaţionalei I asupra mişcării muncitoreşti din Transilvania, în: „Studii“, 1956, an. IX, nr. 6, p. 35.

3 v. C o v a c h Q h e z a . începuturile mişcării muncitoreşti din Arad, în : „Studii şi articole de istorie“, vol. III, p. 317.


fiind periculoase de către regimul exploatator. Presa epocii publică informaţii tot mai dese despre activitatea revoluţionară a muncitorilor şi difuzează date despre conducătorii proletariatului internaţional Marx şi Engels. Astfel, în revista „Familia“ au fost publicate în numărul 51/1871 unele materiale despre Internaţionala I-a şi despre Karl Marx.

In anii ce urmează, la Cluj, Arad, Oradea, Timişoara etc. se ţin adunări muncitoreşti, în care sínt dezbătute probleme ale luptei muncitorilor şi se fac cunoscute idei ale socialismului ştiinţific. Se difuzează manifeste socialiste şi se creează cercuri muncitoreşti, în care se ţin conferinţe pe teme politice şi cultural-artistice. Este demascat cu mai multă insistenţă caracterul exploatator al statului burghezo-moşieresc austro- ungar. Se intensifică şi lupta împotriva asupririi naţionale la care era supusă naţiunea m ajoritară română. în 1892, un grup de fruntaşi ai partidului naţional român au înaintat cunoscutul Memorand împăratului de la Viena, în care denunţă asuprirea naţională pe care o îndurau românii din Ungaria. îm păratul a refuzat însă să primească delegaţia trimisă spre a-i înmîna Memorandul, iar guvernul maghiar a deschis un proces politic fruntaşilor care au participat la elaborarea lui. Procesul, care a avut loc la Cluj între 7—25 mai 1894, s-a încheiat cu condamnarea acestora.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, capitalismul intră într-o nouă fază a dezvoltării sale : stadiul imperialist. în monarhia austro-ungară se formează în această perioadă monopoluri şi se înjghebează o puternică oligarhie financiară. In comparaţie cu provinciile vestice ale Austro-Ungariei, economia Transilvaniei, caracterizată prin m enţinerea unor rămăşiţe feudale şi printr-o dezvoltare mai puţin intensă a industriei, e mai înapoiată. Dotarea rudim entară şi concurenţa produselor industriale din vest dă exploatării un caracter şi mai intens. Dar forţa de luptă

Şcoala poporală românească din Transilvania 1848—1918

a proletariatului industrial din Transilvania creşte, ei i se adaugă şi forţa pe care o reprezintă proletariatul agricol format spre sfîrşitul secolului.

In lupta lor împotriva exploatării, muncitorii din Transilvania organizează în primul deceniu al secolului al XX-lea o serie de mari greve, care cuprind oraşele : Reşiţa (1900 şi 1903), Cluj, Braşov, Arad, Tîrgu-Mureş, Satu-Mare, Timişoara şi Lugoj (1904). Mişcările greviste continuă în 1905 la O radea şi în alte oraşe ale Transilvaniei, pentru a atinge în anul 1906 un punct culminant prin cele 188 greve organizate de muncitori, care dădeau luptei greviste un caracter politic mai pronunţat.1 In 1907, cînd a izbucnit greva generală din Ungaria, muncitorii din Transilvania au declarat şi ei grevă. In perioada prem ergătoare primului război mondial, muncitorii de aici luptă împotriva pregătirilor de război şi a politicii brutale de oprimare pe care o promovau guvernele reacţionare maghiare.

La începutul secolului al XX-lea au loc în Transilvania şi puternice mişcări ţărăneşti. In timpul secerişului proletarii agricoli de pe marile latifundii declarau greve. Astfel de mişcări greviste au loc în anul 1903 la Curtici, M acea şi Şepreuş din fostul comitat Arad. Luptele ţăranilor săraci izbucnesc cu mai multă violenţă în anul 1904 la Aleşd (Bihor), unde peste 4 000 de ţărani cer îm părţirea pămîntului. în anii urm ători au loc noi mişcări ţărăneşti în comunele din comitatele vestice : Arad, Bihor, Timiş şi Torontal.

Acţiunile de luptă ale muncitorilor şi ţăranilor săraci erau sprijinite de presa muncitorească din Transilvania. în 1903 a apărut ziarul social-democrat în limba română „A devărul“ (Glasul poporului), care a contribuit la difuzarea ideilor m ar

1 v. Din istoria Transilvaniei, vol. II Editura Academiei R.P.R., 1961, p. 305.


xiste în rîndul maselor muncitoare. în paginile acestui ziar au fost analizate şi probleme de învăţăm înt şi a fost elogiat zelul învăţătorilor pentru promovarea culturală a maselor populare.1 In alt articol2, învăţătorii sínt îndemnaţi să lumineze ţărănimea.

Influenţaţi de mişcarea şi de presa muncitorească, unii învăţători critică în presa pedagogică de data aceasta învăţă- mîntul confesional şi sistemul de control existent în învăţă- mîntul din Transilvania. în „Foaia scolastică" se prezintă, de pe poziţiile ideologiei burgheze, „cum s-a născut, cum s-a dezvoltat, cum vede el (socialismul n.n.) societatea omenească şi cum plănuieşte pe cea viitoare"3. Autorul articolului citează din Manifestul Partidului Comunist. Ideile promovate de mişcarea muncitorească găsesc un ecou tot mai pronunţat în activitatea învăţătorilor din Transilvania.

Şcoala poporală între anii 1848-1868

în viaţa şcolii româneşti din Transilvania, după revoluţia de la 1848 se conturează două perioade distincte : de la 1848 pînă la 1868, cînd a fost elaborată legea învăţămîntului, şi de la 1868 pînă în 1918, cînd o dată cu prăbuşirea statului austro-ungar a încetat şi aplicarea acestor legi.

Starea în care se aflau şcolile româneşti din Transilvania, lipsite de o organizare unitară, după revoluţia din 1848, era departe de a corespunde cerinţelor vremii. Sinodul din 1850 constată că şcolile „au nevoie pentru organizarea lor tem ei

1 v. Q .A. Luminătorii satelor. „Adevărul“, an IV, nr. 20, 1906.2 v. C. R. ( R a c o v s c h i ) . învăţătorii. „Adevărul“, an IV, nr. 15, 1906.■* T. Ş u t e u . Socialismul, în „Foaia scolastică“, an VI, nr. 17, 1904.

Şcoala poporală între anii 1848—1868 11

nică de învăţători bine pregătiţi, cărţi scolastice bine întocmite, casă de şcoală, cuvenita înzestrare a învăţătorilor şi a şcoalelor şi aşezarea inspectorilor şcolari1". Curtea de la Viena lasă însă întreţinerea şcolilor pe seama comunităţilor, ceea ce îngreuna starea maselor populare, apăsate şi mai mult din punct de vedere economic după revoluţie.

La începutul anului 1854, guvernul Transilvaniei comunică autorităţilor şcolare că împăratul a statornicit ca principiu de bază al politicii şcolare a guvernului că „şcoalele populare din Transilvania, pe cheltuiala comunităţilor să fie de a se ridica şi susţine2". Curtea de la Viena urmărind însă să atragă pe românii din Transilvania de partea aristocraţiei austriace în disputa pe care aceasta o avea cu moşierimea şi burghezia maghiară, face promisiuni şi concesii — de mică importanţă de altfel românilor. Asemenea concesii s-au făcut în susţinerea materială a şcolilor populare. Prin ordinul 5543/727 din 22 martie 1854 se comunică de către guvern senatelor şi com isiilor‘şcolare că din ordinul împăratului şcolile trebuie să fie susţinute de comunităţi, dar că acolo unde com unităţile româneşti nu puteau susţine şcoala din cauza sărăciei lor, „se poate face propunere, fără referinţă la confesiunea religioasă a românilor, pentru o trecătoare vremelnică ajutorinţă din partea statului3".

A jutorarea şcolilor româneşti din Transilvania cu bani din visteria statului, pe lîngă faptul că era extrem de redusă, se lovea şi de împotrivirea organelor administrative locale.

In 1851, desfiinţîndu-se graniţa m ilitară din Transilvania, şcolile grănicereşti n-au mai depins de regimentul I şi regimentul II de pedestrime cu sediile, respectiv la O rlat şi Nă- săud. După desfiinţarea regimentului I de graniţă s-a înfiinţa t în anul 1861 „Fondul scolastic al foştilor grăniceri din re-

1 I. L u p a ş . Mitropolitul A. Şaguna, Sibiu, p. 131.* Arhiva Consistorului Arad (A.C.A.) : doc. 5/18543 A.C.A. : doc. 5/1854.


gimentul român prim", iar în 1862, reprezentanţii comunelor grănicereşti de pe teritoriul ce-a aparţinut fostului regiment II din Năsăud au hotărît ca „fondul provenţelor" să devină fond şcolar, destinat susţinerii şcolilor din Monoru, Prundul Bîrgăului, Sîngeorz, Telciu şi Zagra. Fostele comunităţi grănicereşti au propus să se reorganizeze şcoala normală de 4 clase din Năsăud şi pe lingă ea să se înfiinţeze o şcoală de fete. De asemenea, au cerut să se construiască un local pentru „un gimnaziu complet naţional român din Năsăud", în care studiile să se facă în limba română, şi să se construiască şi un internat în care să fie primiţi 100 elevi din cele 44 de comune grănicereşti. Pentru gestiunea fondurilor şcolare ale comunelor grănicereşti din Năsăud, s-au alcătuit 2 comisii : „Comisia adm inistratoare de fondurile şcolare din Năsăud" şi „Comisia fondurilor scolastice grănicereşti din districtul Nă- săudului1".

La graniţa militară a Banatului existau, de asemenea, şcoli româneşti ce depinseseră de regimentele grănicereşti. Astfel, în comunele ce aparţinuseră „Regimentului de pedestrim e românesc banatic nr. 13" era 80 de şcoli româneşti cu 80 de învăţători ; de „Regimentul de pedestrime illyrico-banatic nr. 14" depinseseră 4 şcoli româneşti, iar „Regimentul de pedestrime germano-banatic nr. 17" avusese subordonate 8 şcoli româneşti.

în Banat funcţionau în 1854 urm ătoarele şcoli româneşti :1. In prefectura Lugoj — 210 şcoli româneşti

cu 214 învăţători.2. In prefectura Timişoara—-129 şcoli româneşti

cu 132 învăţători.3. în prefectura Becicherec — 31 şcoli româneşti

cu 31 învăţători.

1 V. Ş t r o p a şl N. D r a g a n u . Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913, p. 9.


In total erau deci 370 şcoli româneşti în cadrul cărora funcţionau 377 învăţători.1

Nevoia înfiinţării de şcoli noi pentru şcolarizarea unui număr mai mare de copii se resimte puternic după revoluţia din 1848. Statisticile din 1851 înregistrează un număr de 742 şcoli româneşti, frecventate de 44 306 copii români din 75"272 de copii recenzaţi.2 în cele 43 rapoarte şcolare ale directorilor şcolari districtuali din 1865 se dau informaţii despre clădirile şcolare construite după 1850 şi despre situaţia şcolilor.3

Analiza rapoartelor inspectorilor şcolari districtuali permite evidenţierea unor aspecte ale vieţii şcolare din Transilvania în perioada absolutismului şi a „regimului liberal". După revoluţia de la 1848 se înregistrează în rîndul maselor populare o preocupare constantă pentru construirea localurilor de şcoală. Prin eforturile lor', masele populare din Transilvania au construit 339 localuri de şcoală pentru populaţia de religie ortodoxă,4 dînd astfel dovada unui interes susţinut pentru şcoală, în ciuda adversităţii cu care erau întîmpinate iniţiativele lor de către autorităţile locale. în unele cazuri autorităţile se văd silite să aprobe şi să ajute material înfiinţarea şcolilor. Astfel, în anul 1859 Consiliul locotenenţial a

1 v. Arhiva Mitropoliei Banatului (A.M.B.) : Note statistice despre Bana- tul-Temeşan. Manuscrisul cuprinde, printre altele, date selecţionate din lucrarea : Handbuch der Wojwodschaft Serbien und des Temeser-Banates, sammt der Militär Gräme für des iahr 1854, tipărită în Timişoara în tipografia statului.

3 Din istoria Transilvaniei, vol, II, Editura Academiei R.P.R., 1961, p. 401.3 v. Adunarea rapoartelor de la directorii districtului de şcoală în arhidiece-

sana greco-răsăriteană din Ardeal. Sibiu, 1865.4 T. I, u p a ş. op. cit. p. 305.


aprobat înfiinţarea a 15 şcoli comunale centrale în pretura Baia de Criş din comitatul Zărandului.1

In părţile muntoase ale Hălmagiului şi Bradului întreţinerea şcolii şi plata salariilor învăţătorilor constituie o povară pentru ţărănime. învăţătorii fiind salarizaţi prin contribuţia ţăranilor, de la fiecare familie din comunele în care se înfiinţaseră şcoli se încasa o contribuţie anuală de 29—63 coroane pentru a se putea plăti salariul anual al învăţătorului în valoare de 200 fl.2 Dar sărăcia era atît de mare, încît nu se putea încasa la timp contribuţia şcolară şi învăţătorii nu primeau salariile cu lunile. Petre Moldovan, inspectorul şcolar al cercului Hălmagi, informează pretura locală în anul 1860 că „nici leafa din anul trecut 1858/1859 nu şi-au scos învăţătorii"3. în acelaşi cerc, remarcă P. Moldovan, miulte şcoli funcţionează în localuri închiriate. Acest fenomen se întîlneşte şi în alte multe părţi ale Transilvaniei. Dornici de cultură, deşi nu putuseră să ridice localuri de şcoală corespunzătoare, ţăranii închiriau case particulare şi organizau şcoli acolo. Cînd situaţia m aterială permitea cît de cît, se organizau colecte pentru construirea de şcoli. Astfel, în 1858, Zaharia Boiu roagă pe A. Şaguna să obţină de la prefectura din Sibiu aprobare pentru o colectă publică în vederea construirii unui local de şcoală în Sighişoara4. în acelaşi an se face o colectă publică pentru zidirea şcolii din Lăpuşul- Unguresc5.

1 (Arhiva Mitropoliei Ardealului). A.M.A. doc. 301/1860.2 v. „Telegraful român“, an, VIII, nr. 12, 1860.* v. A.C.A., doc. 4/1860.4 v. A.M.A., doc. 340/1858.5 Ibidem, doc. 326/1858.

Şcoala poporală între anii 1848—7868 15>

Din rapoartele şcolare şi din alte documente de epocă re zultă lipsa de înţelegere cu care organele administrative în- tîmpinau iniţiativele ţăranilor români pentru susţinerea şcolii.. Conducerea politică a comunelor nu se interesa de starea şcolilor româneşti şi nici nu le acordau — decit foarte rar — ajutoare materiale. In raportul său din anul 1864, consilierul şcQlar Vasici subliniază că „juzii comunali şi inspectorii de şcoală mireni nu-şi fac datoria ce o au faţă de şcoală în privinţa ordinei din afară a cerinţelor m ateriale ''1.

Salarizarea învăţătorilor se stabilea de către comune. Nu exista nici un normativ pe baza căruia să se stabilească drepturile învăţătorilor. Din această cauză, fiecare -Comunitate stabilea, în mod arbitrar, salariile învăţătorului. Comitetul districtului Făgăraş propune, într-un document semnat de Ion Codru Drăguşanu2, „sistematizarea salariilor învăţătorilor",, pentru a se şti ce salariu se cuvine fiecărui învăţător. Se propunea ca, dată fiind lipsa de sprijin material din partea statului, toţi locuitorii comunei să contribuie la constituirea fondului de salarizare a învăţătorilor, iar în comunele în care există locuitori aparţinînd celor două confesiuni ale românilor din Transilvania să se înfiinţeze o singură şcoală populară pentru ambele confesiuni. In raportul înaintat guvernului despre starea şcolilor, I. Maior, consilierul şcolar pentru şcolile unite, rem arcă o scădere a fondurilor şcolare, după 1859. Felul cum se plăteau salariile punea pe învăţător într-O' situaţie de gravă inferioritate faţă de funcţionarii adm inistrativi ai comunelor.3

1 A.M.A., doc. 337/1864.2 v. Arhiva Statului Blaj. doc. 979/1862.s Ibidem. Protocollum Praesidiale Metropolitanum Officiosarum Corespon-

dentiarum de anno 1865. nr. 879.


Baza materială a şcolilor populare era — după cum se vede — •extrem de precară şi de această situaţie grea se izbeau toate încercările de îmbunătăţire a frecvenţei şcolare şi de înzestrare a şcolilor cu material didactic şi mobilier. Inspectorul şcolar al Sibiului raporta superiorilor săi de la Blaj că „nici una din şcolile populare din acest tract n-are bază sigură pentru existenţa sa în viitor, din cauză că nici una nu e prevăzută cu un fond propriu, ci se susţine numai din contri- buirile poporului"1. Pentru îm bunătăţirea stării materiale a şcolilor, autorităţile şcolare de la Blaj propun în raportul înaintat guvernului înfiinţarea unei comisii şcolare în fiecare cerc şcolar2. Această comisie ar avea menirea să cerceteze starea materială a comunei, izvoarele ei de viaţă şi •de venit şi să se îngrijească de construirea localurilor de şcoală, de buna organizare a şcolilor existente şi de înzestrarea cu mobilierul necesar funcţionării lor. Un alt obiectiv al activităţii comisiei şcolare trebuie să fie salarizarea la timp a învăţătorilor. Plata salariului învăţătorului să se facă de judele comunal.

In raportul său despre îndrum area şcolilor pe care l-a înain tat guvernului transilvănean, Ion Maior propunea înfiinţarea unui fond şcolar din care să primească salarii toţi învăţătorii,3 fond care s-ar fi alimentat din :

— decimele care sínt proprietatea gimnaziului din Blaj şi venitul de provente al foştilor grăniceri -,

— colectele ce se vor introduce la sărbători în biserică ;— taxe ce s-ar impune în acest sens pentru anumite ser

vicii bisericeşti ;

1 Arhivele Statului Blaj, doc. 148/1863.2 Ibidem, doc. „Protocollum...“ protocol nr. 40 din 21 ianuarie 1865.3 Ibidem. „Protocollum...“, 458/1864.


— taxe ce s-ar încasa de la părinţii care nu-şi trim it copiii la şcoală ;

— obligaţiile unui împrumut naţional.

Greutăţile pe care le întîmpinau şcolile populare din Transilvania, opoziţia administraţiei locale, baza m aterială slabă, salarizarea precară a învăţătorilor, frecvenţa şcolară scăzută erau bine cunoscute de guvern, care este nevoit, prin ordinul emis în 16 noiembrie 1864, să reactualizeze principiile conducerii şcolilor populare din Transilvania şi anume :

— să amintească în mod formal că autorităţile trebuie să aibă în preocuparea lor dotarea şcolilor şi frecventarea lor de către copiii de v îrstă şcolară ;

—- să reafirme principiul confesional în organizarea şi în drumarea procesului de învăţămînt prin ream intirea ordinului nr. 7750/1861 şi a ordinului nr. 2671 din 1857 în care se p revedea că şcolile populare româneşti trebuie să se conducă „după acel principiu, că trebile lor dinăuntru, şi anume în- văţămîntul şi procedarea metodică, disciplina şi m oralitatea tinerimei, apoi capacitatea, punerea, aplicarea şi purtarea morală, rem unerarea şi pedepsirea învăţătorilor să cadă mai aproape în cercul activităţii al inspecţiunii preoţeşti1''.

Reîntărirea acestor dispoziţii mai vechi, rămîne desigur la fel de formală.

Dezvoltarea şcolii populare româneşti din Transilvania în tre anii 1848—1868 rămîne în continuare dependentă direct de starea grea materială a poporului care era apăsat de u rmările „fostei sale grele iobăgii"2. Reglementarea raporturilor a determinat numeroase litigii între ţărani şi moşieri, ţăranii fiind nevoiţi să-şi cheltuiască bruma de venituri în

1 A.M.A. Doc. 337/1864.3 Ibidem.

2 . Presa pedagogică din Transilvania


interminabile procese urbaniale. Sărăciţi, recurg din nou la învoieli agricole sau iau drumul oraşelor, căutînd de lucru in întreprinderile care se dezvoltau.

întreţinerea şcolilor — în aceste condiţii — apăsa greu pe umerii maselor populare. Consilierii şcolari dr. Vasici, Ion Maior şi Constantin Ioanovici şi-au făcut o preocupare principală din îm bunătăţirea stării şcolilor şi a frecvenţei şcolare. Dar roadele acestor preocupări entuziaste, nu puteau fi decît modeste.

\ £~sDupă 1860, statul cedează din ce în ce mai mult autorităţii clericale dreptul de organizare şi îndrumare a şcolii. Din această pricină, în sistemul confesional de organizare a şcolilor elem entare din Transilvania, mulţi învăţători au

o,,*™-;» ci împovăraţi de preoţi cu ac-

e sub tutela clericală devenea tot mai mult o cerinţă pe care organele de presă ale reuniunilor începuseră să o difuzeze. Organizarea confesională a şcolii diviza şi posibilităţile maselor populare de a susţine şcolile populare. Observatorii lucizi ai acestei stări de lucruri îşi dădeau seama că pentru progresul cultural al poporului ar fi fost mai bună organizarea unei singure şcoli populare pentru ambele confesiuni. Intr-o scrisoare adresată de un tînăr lui Iosif Hodoş este exprimat acest gînd care a fră- mîntat mintea şi a altor cărturari ardeleni : „Ceea ce nu-ţi pot lăsa neam intit încă este însă că şcoalele noastre populare (primare) nu stau nici într-o comună mai rău ca acolo unde sínt două confesiuni : gr. ort. şi gr. cat... M-am ocupat adeseori de cugetul : că oare unde românii sínt de 2 con-

( 1 cî. „Observatorul“, an. I, nr. 31. 1878.


fesiuni s-ar putea să ridice şi să susţină şcoală comună Un astfel de tip de şcoală-comună era concepută ca un factoi de progres după 1860 şi susţinută de organe de presă progresiste, influente, ca „Amicul şcoalei" de exemplu.

Analiza situaţiei şcolilor populare din Transilvania după revoluţia de la 1848 relevă cîteva trăsături caracteristice pe care le vom aminti în continuare.

Accentuarea caracterului confesional al şcolii populare a dăunat sistemul de învăţăm înt din Transilvania, lipsind şcoala populară românească de unitatea de care ar fi avut nevoie — material şi moral — pentru dezvoltarea ei.

Condiţiile materiale în care se desfăşoară învăţăm întul erau din cele mai vitrege. Susţinerea şcolii era o obligaţie exclusivă a maselor populare, ceea ce era de natură să ducă la înrăutăţirea situaţiei economice a acestora. Din această cauză, mulţi părinţi se vedeau nevoiţi să nu-şi trimită copiii la şcoală. Şcolile funcţionau în clădiri vechi necorespunzătoare, cu mobilier învechit şi nepotrivit chiar cerinţelor mai modeste ale vremii. La chemarea învăţătorilor şi a intelectualilor legaţi de popor — dintre care marea majoritate funcţionau ca profesori la gimnazii şi preparandii — masele populare ale naţionalităţilor asuprite şi îndeosebi ţărănimea ro mână din Transilvania, au făcut eforturi susţinute pentru construirea unor localuri de şcoală şi pentru înzestrarea lor cu mobilier corespunzător. Faptul atestă creşterea interesului părinţilor pentru şcoală împotriva tuturor piedicilor care stăteau în calea şcolilor populare.

Administraţia comunală şi organele politice ale statului departe de orice intenţie de a le susţine material, au consti- 1

1 E n e a H o d o ş . Din corespondenţa lui Simeon Bărnuţ şi a contemporanilor săi. 1944, p. 100.


tuit, prin atitudinea lor ostilă faţă de şcoala populară, o piedică în calea dezvoltării învăţămîntului. Clasele exploatatoare nu erau interesate în „culturalizarea maselor populare, deoarece aceasta ar fi dus la o creştere a conştiinţei maselor, la intensificarea luptei lor pentru un trai mai bun. Clasele exploatatoare n-aveau nevoie de un popor cult, ci de robi supuşi, care să lucreze pentru ele"1.

Organele administrative ale statului, sprijinite de marii latifundiari şi subordonate intereselor acestora, puneau tot felul de piedici artificiale, mai ales în calea şcolii populare româneşti. Astfel, în puţinele cazuri cînd autorităţile locale acordau subvenţii pentru susţinerea şcolilor populare, şcolile româneşti, în special cele ortodoxe, erau excluse1 2. Toate acestea se reflectă în presa pedagogică apărută în această perioadă, care în marea ei m ajoritate a dus o luptă curajoasă pentru apărarea şcolii populare şi pentru perfecţionarea profesională a cadrelor didactice.

Şcoala poporală între 1868-1918

Instaurarea dualismului austro-ungar în 1867 are serioase urmări şi în domeniul învăţămîntului. Parlamentul maghiar votează în 1868 legea XXXVIII, a învăţăm întului care prevedea că „instituţiile publice pentru instrucţie populară se pot înfiinţa şi susţine în modul stabilit prin lege atît prin confesiunile din patrie, cît şi prin societăţi private, comunităţi

1 G h e o r g h e G h e o r g h i u-D e j. Articole şi cuvîntări — ed. 4, E.S.P.L.P. 1956, p. 454.

2 V. A.M.A. doc. 567/1858.


şi prin stat"1. Instituţiile de învăţăm înt public a căror organizare e legiferată prin această lege sínt : şcolile populare — elementare şi superioare — şcolile civile şi preparandiile.

Confesiunile puteau înfiinţa şcoli în comunităţile respective pe cheltuiala lor. Confesiunea care înfiinţa şcoala avea dreptul să stabilească salariul învăţătorilor şi profesorilor şi să aprobe cărţile şcolare.‘ Prin noua lege, statul are grijă să prevadă dreptul său de

a inspecta şi şcolile confesionale. în lege se prevedea că în unele comune, unde confesiunile nu puteau organiza o şcoală confesională, autorităţile adm inistrative erau obligate să înfiinţeze o şcoală pentru instrucţia elementară. Inspecţia efectuată de organele de stat în şcolile confesionale se referea şi la cunoaşterea raporturilor dintre şcoală şi autorităţile comunale, durata cursurilor, respectarea planului de învăţămînt alcătuit de data aceasta de stat, frecvenţa şcolară, înfiinţarea fondurilor şcolare.

Şcolile populare ‘aveau două cursuri : „instrucţia cotidiană", cu durata de 6 ani, şi „instrucţia şcolară repetitoare", cu durată de 3 ani. în oraşele cu peste 5 000 locuitori se prevedeau şi şcoli populare superioare cu durata de 3 ani pentru băieţi şi de 2 ani pentru fete. Cursurile lor erau frecventate de către absolvenţii şcolii populare inferioare.

Şcolile civile (cetăţeneşti) se puteau înfiinţa în localităţile cu o populaţie mai numeroasă. Durata învăţămîntului era de 6 ani pentru băieţi şi de 4 ani pentru fete.

Pentru pregătirea învăţătorilor era prevăzută înfiinţarea a 20 de şcoli pedagogice („preparandii") în diferite părţi ale ţării. Se stipula înfiinţarea de şcoli de aplicaţie pe lîngă

1 „Telegraful român“, an XVIII, nr. 41, 1869.


preparandii, în care viitorii învăţători să dobîndească iniţierea metodică necesară predării lecţiilor. Durata cursurilor în în- văţăm întul pedagogic era fixată la 3 ani. în lege, se stabilea că preparandii (şcoli pedagogice) pot înfiinţa numai statul şi instituţiile sau asociaţiile care susţin şcoli populare, pentru care trebuia să se pregătească învăţători.

Legea învăţământului din 1868 acordă confesiunilor şi asociaţiilor dreptul de a înfiinţa şcoli şi de a stabili limba de predare, dar prevedea limba maghiară, bineînţeles, ca obiect de studiu obligatoriu prin planul de învăţăm înt stabilit de ministerul instrucţiunii. Învăţăm întul în limba m aternă era astfel posibil, dar numai în şcolile populare, şi medii. Fixarea conţinutului învăţămîntului prin planuri, programe şi manuale, constituie un drept al statului. Numai în limitele fixate de stat, confesiunile îşi pot elabora planuri şi programe proprii. Şcolile confesionale erau întreţinute din fondurile şcolare şcolare înfiinţate şi adm inistrate de comitetele parohiale. ^ Pentru susţinerea şcolii populare al cărei caracter confesional e legiferat, masele populare plătesc „darea de c u lt" / destinată măririi fondurilor şcolare.

Această lege formulată în termeni generali care înlesneau interpretări largi, în baza căreia s-a organizat şi în- văţămîntul popular din Transilvania, a apărut, după cum se ştie, în perioada imediat urm ătoare alipirii forţate a Transilvaniei, cînd guvernele de la Budapesta — temîndu-se de o răscoală — duceau o politică de relaţii moderate. A ceastă lege — departe de a fi expresia unei politici şcolare liberale faţă de naţionalităţile din imperiu — dovedeşte de fapt că statul asupritor s-a dezinteresat de înfiinţarea şi organizarea şcolilor, dar şi-a asigurat controlul sever asupra conţinutului. Concesia aparentă făcută confesiunilor este şi „o dovadă că


clasele dominante nu vedeau un pericol esenţial în a admite educarea tineretului şi de către cler"1.

învăţăm întul confesional rămîne forma de învăţăm înt predominantă în Transilvania. In 1885, din 16 305 şcoli populare din Ungaria 13 639 (deci 83,65%) erau confesionale2.

Pe baza legii învăţăm întului din 1868 a fost elaborat „Statutul organic", sancţionat în 28 mai 1869. Caracterul confesional al şcolilor populare româneşti din Transilvania astfel legiferat a dăinuit pînă la istoricul act al unirii din 1918.

Obligată de lege să se organizeze pe confesiuni, şcoala populară românească din Transilvania a fost lipsită de unitate. Fiecare confesiune îşi elabora în liniile fixate de stat planul şi programele sale de învăţămînt. In 1870, funcţionează în Transilvania 2 569 şcoli confesionale cu limba ’de predare română3.

Confesionalismul a dezbinat şcoala populară şi chiar naţiunea română din Transilvania, dăunînd eforturilor depuse pentru progresul ei cultural. „Dezbinarea naţiunii în două confesiuni a produs mult rău şi a cauzat un fel de antagonism confesional care adeseori se potenţiează cu o ură formală ce împiedică activitatea comună pentru binele naţiunii"4, sublinia E. Brote într-un raport al său. Dar reprezentanţii înaintaţi ai naţiunii române au luptat împotriva unei atari situaţii. Amendamente cu un conţinut progresist au fost prezentate chiar în parlament cu ocazia votării legii învăţămîntului, dar ele au fost, bineînţeles, respinse.

' Din istoria Transilvaniei, vol. II, Edit. Academiei R.P.R., 1961, p. 236.2 v. „Biserica şi şcoala“, an. X, nr. 46, 1886, p. 374.3 v. „Observatorul“, nr. 68, 1879.4 E. B r o t e . O privire asupra activităţii „Asociaţiei transilvane pentru lite

ratura română şi cultura poporului român de la înfiinţarea ei pînă la a XIV adunare generală, în : „Foişoare telegrafului român“, an. I, nr. 13, 1876, p. 97.


O poziţie înaintată în problema şcolilor populare a avut G. Bariţiu. Pentru el, „şcolile noastre confesionale au totodată şi caracter naţional, atît de aprig pronunţat, încît nici un român întreg nu este capace de a-şi face idee despre şcolile confesiunii sale fără limbă românească ca domnitoare în acele şcoale"1. El a luptat pentru o şcoală naţională care să servească cauza întregului popor. Confesionalismul, subliniază Bariţiu într-un articol, a dezbinat tineretul şi l-a educat după 1850 în spiritul unor idei reacţionare2.

Conducerea şi îndrumarea şcolilor populare de către autorităţile clericale a fost criticată şi de Visarion Roman, redactorul periodicului „Amicul şcoalei", care se arată adversar neîmpăcat a lui Şaguna şi al conducerii acţiunilor politice de către preoţi3. El susţine laicizarea învăţămîntului şi opune şcolii populare conceptul nou al şcolii naţionale, considerată ca un element de progres faţă de formele de organizare şcolară preconizate de biserică.

Tendinţa de emancipare a şcolii de sub tutela adm inistrativă a clerului şi comitetelor parohiale e susţinută şi de Vin- cenţiu Babeş. Şcolile populare, arată Babeş, nu corespund : edificiile sínt precare, învăţătorii utilizează manuale necorespunzătoare şi unii dintre ei, fiind slab pregătiţi, folosesc metode învechite. Aşa cum se recunoaşte necesitatea culturii pentru popor, tot aşa trebuie să recunoaştem, afirmă Babeş, „absoluta şi urgenta necesitate de emancipare a şcolii şi în

1 Arhivele Statului Blaj, doc. 33/181/1869.2 v. Q. B a r i ţ i u . Confesiunile religioase în politică şi în viaţa naţională,

în: voi. „Scrieri soeial-politice“, E.P. 1962, p. 231.* v. V. N e t e a. Noi contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii lui V. Ro

man. Corespondenţa sa cu G. Bariţiu şi Iosif Hodoş. Sibiu 1942, p. 11.


văţătorilor poporului"1. Prin sistemul de administrare al şcolii confesionale, învăţătorii nu sínt scutiţi de abuzurile preoţilor şi ale comitetelor parohiale. V. Babeş propune organizarea şcolii şi a învăţătorilor ca „factori de sine şi principali în viaţa noastră publică". Emanciparea şcolii şi a învăţătorilor trebuie să se facă în spiritul democraţiei.

In ce priveşte starea m aterială a şcolii populare, şi după 1869 condiţiile sínt extrem de grele. In multe sate cursurile şcolare se ţineau în continuare în localuri vechi şi necorespunzătoare. Astfel, în 1869 inspectorul şcolar al cercului Li- pova raporta senatului şcolar din Arad că şcoala din Alioş, construită în 1815, era din pămînt bătut, iar cea din Buzad — ridicată în 1857 — era acoperită cu paie. Multe şcoli zidite înainte de revoluţie sau în anii 1850—1860 nu corespundeau nevoilor şcolare2. Aceeaşi situaţie grea a şcolilor a fost arăta tă şi de G. Bariţiu la congresul şcolar întrunit în Blaj la 1 iunie 1873. La acest congres, cele 718 şcoli din arhidiecesă, avîndu-se în vedere starea lor materială, au fost îm părţite în 5 categorii : categoria I, cele deplin corespunzătoare cerinţelor legii din 1868, în număr de 11 ; categoria a Il-a, cele cu puţine defecte, în număr de 288 ; categoriile a IlI-a şi a IV-a, acele pentru a căror susţinere trebuie să se însoţească mai multe comune, în total 337 şcoli ; categoria a V-a, care cuprindea 69 şcoli din comunele care nu puteau întreţine o şcoală aşa cum cerea legea din 18683.

Numărul mic al preparandiilor româneşti din Transilvania şi contingentele mici de absolvenţi pe care le dădeau, făceau ca numărul de învăţători să fie insuficient faţă de nevoile

1V. B a b e ş . Şcoala, şcolile şi învăţătorii populari, în : „Albina“ an. V,nr. 67—68, 1870.

3 v. A.C.A., doc. 16/1869.3 v. Arhivele Statului Blaj. Mapa congresul şcolar, doc. 2544/1873.


de şcolarizare a copiilor. Din această cauză funcţionau mulţi învăţători necalificaţi. In anul 1873, la şcolile din diecesa Aradului erau 226 învăţători necalificaţi şi 113 calificaţi1. N umărul şcolilor şi al învăţătorilor fiind mic, o parte însemnată a contingentului de elevi din aceste comune răm înea în afară de şcoală. Din 39 822 copii recenzaţi, numai 15 033 frecventau cursurile şcolare.

Noi măsuri legislative în domeniul învăţăm întului se iau prin legea din 1876. Noua legiuire merge şi mai departe în privinţa controlului exercitat de stat. Ea prevede că inspectorul şcolar trebuie să verifice planurile de învăţămînt, manualele şcolare şi m aterialul didactic de care se foloseau învăţătorii. Dacă inspectorul găsea între manualele şcolare cărţi care nu erau aprobate de guvern sau de împuterniciţii confesionali, era obligat prin lege să anunţe comisia administra tivă a comunei, pentru confiscarea acestora. Legea din 1876 da posibilitate inspectorilor să propună ministerului înlocuirea şcolilor confesionale „necorespunzătoare'' cu o şcoală comunală sau de stat în care limba de predare era — după cum se ştie — maghiară. Întrucît situaţia materială a şcolilor româneşti, şcoli confesionale susţinute prin contribuţia maselor populare, era în multe locuri precară, se dădea astfel un prilej legal pentru intensificarea tendinţelor de asuprire prin înlocuirea şcolilor confesionale cu cele de stat.

Intensificarea reacţiunii politice a guvernului se concretizează şi mai pregnant prin legea din 1879. Politica de oprimare naţională la care erau supuşi romârnTdin Imperiul austro-ungar dobîndeşte o formulare expresă în noua lege. Drepturile, şi aşa puţine, acordate pînă acum populaţiei româneşti pentru instruire sínt restrînse mult prin această lege. Pe baza

1 v. A.C.A., doc. 64/1874.


ei de exemplu studiul limbii maghiare devine obligatoriu în preparandii. Incepînd din anul 1882, nici un absolvent al p reparandiilor — confesionale sau cu alt caracter — nu putea fi numit învăţător, dacă nu şi-a însuşit limba maghiară, astfel ca s-o poată preda în şcolile populare. învăţătorii aflaţi în funcţiune sau cei care vor absolvi cursurile preparandiale pînă în 1882 erau obligaţi ca în timp de 4 ani de la intrarea în-vigoare a legii să se prezinte la un examen de verificare a cunoştinţelor, în limba maghiară. Calificarea în domeniul limbii maghiare se dovedea printr-un examen instituit de minister printr-un ordin special.

Prevederile legii din 1879 au fost supuse unor severe critici. Autorităţile şcolare româneşti au înaintat memorii de protest, dar fără nici un rezultat. Pînă şi unele ziare maghiare iau atitudine critică faţă de lege, încă din faza ei de proiect. Astfel, ziarul „Neues Pester Journal" consideră că prevederile proiectului de lege constituie „o dispoziţie aspră şi în practică nu se poate'executa". Autorul articolului — relatează revista „Biserica şi şcoala" — recunoaşte că „ceea ce s-ar ajunge cu siguranţă prin acest proiect este înmulţirea tem erilor şi fricţiunilor naţionale. Această măsură este un izvor de nenum ărate conflicte între învăţător şi autorităţile şcolare, în tre comune şi învăţători"1. Proiectului de lege i s-a opus şi deputatul maghiar L. Mocsary, care a criticat atitudinea şovină a legiuitorului.

Ca o continuare a acestei politici şcolare, apare legea din 1883, prin care se introduce în mod obligatoriu studiul limbii miâghiare şi în şcolile medii. Legea a intrat în vigoare înce- pînd cu anul şcolar 1883—1884. Pe baza acestei legi statul exercită, de asemenea, un control mai accentuat în viaţa şco-

1 „Biserica şi şcoala“, an. III, nr. 18, p. 138.


Iilor medii. Durata studiilor şcolare este fixată la 8 ani, atit în gimnazii, cit şi în şcoala reală. Se puteau înfiinţa şi gimnazii inferioare cu durata de 4 ani. Aci confesiunile stabileau limba de predare în şcolile pe care le susţineau. Durata anului şcolar era de 10 luni, iar numărul orelor de studiu pe săptămînă era de maximum 30 în clasele inferioare şi 32 în cele superioare. Prin noua lege statul îşi rezerva dreptul de inspecţie a şcolilor prin comisari numiţi de minister. Comisarul delegat de minister asista la examene şi lua informaţii despre organizarea şcolii, desfăşurarea învăţămîntului şi re zultatele la învăţătură. Statul primea informaţii despre şcolile care nu erau sub jurisdicţia sa directă, prin situaţii statistice, rapoarte şi prin cercetarea manualelor utilizate în şcoală.

Politica de asuprire, intensificată pe cale legislativă, se concretizează şi în măsurile de interzicere a cărţilor ro mâneşti în şcoală. In 1896, M inisterul cultelor şi instrucţiunii publică lista cărţilor româneşti interzise în şcolile populare. Lista cuprindea 80 titluri, printre care amintim : T. Ceontea, Geografia universală, Arad, 1884, I. Manliu, Gramatica română, Bucureşti, 1892 ; I. M. Moldovan, Geografia Ardealului pentru şcolile populare, Blaj, 1878 ; C. Negruzzi, Convorbiri literare, 1894; P. Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Budapesta, 1883 ; Aron Pumnul, Lepturariul românesc, Viena, 1862—1865; Ion Slavici, Istoria universală, Bucureşti, 1893 ; V. A. Ureche, Legende române, Bucureşti, 1894; V. Petri, Elementar sau abecedar pentru şcolile româneşti.

Din cauza greutăţilor materiale şi a politicii de asuprire naţională care devine din ce în ce mai pronunţată, în ultimul sfert al secolului al XIX-lea numărul şcolilor populare româneşti din Transilvania începe să scadă. In anul 1876, statistica oficială înregistrează 3 057 şcoli cu limba de predare română,


ale căror cursuri au fost frecventate de 169 432 copii.1 Statisticele ulterioare înregistrează un număr mai mic de şcoli. Astfel, în 1879 numărul şcolilor româneşti din Transilvania este de numai 2 848, iar în 1881 numărul lor scade la 2 781. în acelaşi an frecvenţa şcolară a fost de 54%. Din 382 433 copii de. v îrstă şcolară au frecventat cursurile şcolare 208 293 copii.2 Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea se constată existenţa unui mare număr de învăţători provizorii. Din cei 963 învăţători de la şcolile subordonate senatului şcolar de la Sibiu, în anul şcolar 1898—1899, 508 erau provizorii. în anul 1900 se înregistrează multe posturi vacante : Avrig — 9 ; Bran — 1 ; Braşov — 4 ; Cîmpeni — 11 ; Cetatea de Piatră — 3, Cohalm — 2, Dobra — 7, Haţeg — 15, Mediaş — 7, M ercurea — 6, Orăş- tie — 4, Mureş — 5, Sebeş — 15, Sighişoara — 9, Selişte — 15, Unguraş — 7. Numărul posturilor vacante de învăţători creşte în primii ani ai secolului nostru.3

La începutul secolului al XX-lea şcoala românească din Transilvania are de înfruntat situaţii grele. în 1004, sub ministeriatul lui Berzeviczy, se intensifică acţiunea de modificare a articolelor de lege din anii 1868 şi 1879 în direcţia accentuării studiului limbii maghiare în învăţămînt. Proiectul de lege cuprinde o noţiune nouă : „şcoală ilicită". Se considera şcoală contrară legii orice instituţie educativă în care un învăţător care nu era cetăţean maghiar pregătea mai mulţi copii la obiectele prevăzute în planul de învăţăm înt al şcolii populare. în proiect se prevedea că planul de învăţăm înt al şcolii populare trebuie aprobat de minister. Dacă susţinătorii şcoalei confesionale nu puteau asigura salariul minim al

1 v. „Observatorul“, an I, nr. 5, 1878.2 cf. „Şcoala română“, an. I, nr. 10, 1882, p. 315.3 cf. „Foaia pedagogică“, an. IV, nr. 7, 1900.


învăţătorilor, aceştia din urmă erau încunoştinţaţi că pot cere ajutor de la stat. Dar cînd se acorda ajutor de la stat unui învăţător pentru întregirea salariului, numirea învăţătorului se făcea cu aprobarea ministerului. în proiect exista şi o altă stipulaţie retrogradă care prevedea că împtoriva învăţătorilor de la orice tip de şcoală se puteau executa cercetări disciplinare de comisia administrativă, dacă învăţătorul n-a obţinut succese în predarea limbii maghiare. în caz de cercetare, comisia adm inistrativă putea suspenda pe învăţător. In proiect se prevedea că învăţăm întul în toate preparandiile trebuia să se desfăşoare în limba maghiară. Proiectul de lege Berzeviczy a provocat vii nemulţumiri şi numeroase critici. Ton Vidu, intr-un articol publicat în „Drapelul", denunţînd politica de oprimare îşi arată încrederea în viitorul popoarelor, subliniind că „soarta popoarelor nu e hotărîtă de miniştri în cabinetele lor"1.

Aristocraţia şi burghezia ungară urmăreau de fapt, sub masca învăţăturii limbii statului, asuprirea celorlalte popoare şi naţionalităţi din monarhie. „Programele şcolilor ro- mîneşti erau supraîncărcate cu ore de limba m aghiară ; re zultatul a fost că cei mai mulţi şcolari nu învăţau nici scrierea şi nici citirea în limba română"2.

Această politică dobîndeşte o formulare nouă prin legea din 1907. învăţătorii şcolilor comunale şi confesionale sínt acum asimilaţi funcţionarilor publici. Salariul lor se fixează prin lege şi confesiunile erau obligate să-l achite învăţătorilor respectivi. în caz că susţinătorii şcolii nu puteau achita învăţătorilor salariul minim, salariile se întregeau prin ajutorul statului. Aparent favorabilă învăţătorilor, legea ţintea de fapt în altă parte. Ea preciza că dacă susţinătorii legali ai

1 Ministrul, noi şi societatea, în : „Drapelul", an. IV, nr. 86, 1904.2 Din istoria Transilvaniei, vol. II, Edit. Academiei R.P.R., 1961, p. 291.


şcolii nu solicitau ajutor de la stat şi nu plăteau salariile legale, ei pierdeau dreptul de a mai susţine şcoli. A jutorul de stat se acorda numai învăţătorilor care ştiau să scrie şi să vorbească limba maghiară şi depuseseră jurăm întul de credinţă faţă de stat. Politica antidemocratică de maghiarizare forţată dobîndeşte o formulare expresă în paragraful̂ 2 0 ,a l legii : învăţătorii, fără „considerare la caracterul şcolii şi la împrejurarea că beneficiază de ajutor de stat sau nu, se îndatorează a dezvolta şi întări în sufletul elevilor sufletul de alipire către patria maghiară şi conştiinţa aparţinerii la naţiunea maghiară, precum şi modul de gîndire reiigios-moral. Punctul acesta de vedere să predomine întreaga instrucţiune"1*

Legea mai prevedea că în şcolile unde 20% din numărul total al elevilor era constituit din elevi care aveau ca limbă m aternă limba maghiară, predarea să se facă în limba m aghiară, indiferent de numărul celorlalţi elevi care aveau altă limbă maternă ; se prevedea, de asemenea, ca învăţătorii care predau după manualele aprobate de minister, redactează actele şcolare în limba m aghiară şi aplică un plan de învă- ţăm înt aprobat de minister, să primească ajutor de la stat. Spiritul şovin în care a fost redactată legea din 1907, al cărei autor a fost A lbert Apponyi, ministrul cultelor şi instrucţiunii, a provocat puternice proteste din partea tuturor popoarelor asuprite din cadrul imperiului austro-ungar.

După intrarea în vigoare a legii Apponyi numărul e lev ilor de la şcolile populare româneşti scade simţitor. A cest lucru e recunoscut şi de o publicaţie oficială2 a guvernului care difuza politica cercurilor reacţionare. După votarea legii Apponyi, organele administrative închid numeroase şcoli. Problema instrucţiunii în şcolile populare a devenit după 1907

1 „Educatorul“, an. V, nr. 9— 10, 1913.3 cf. „Magyarorszag Közoktatás ügye az 1905 évbén“. Budapest, 1906.


una din cele mai complicate chestiuni pe care directorii şcolilor trebuiau să le rezolve. Existenţa şcolii populare era condiţionată de soliditatea edificiului şcolar, înzestrarea lui cu rechizite şi succesul în predarea limbii maghiare. Din această cauză, numeroase şcoli populare din Transilvania au fost obligate să-şi închidă porţile. Persecuţiile împotriva celor existente se ţin lanţ.

încep, după cum atestă documentele, o serie de acţiuni disciplinare împotriva învăţătorilor din părţile Aradului, Bihorului, Timişului şi Carasului, pentru faptul că „şcolarii nu ştiu în clasa a IV-a să vorbească limba m aghiară aşa cum cerea legea"1. Şcolile din diecesa Aradului n-au primit ajutor din partea statului, din cauză că în comitatul Arad comisia adm inistrativă nu a înaintat guvernului cererile şcolilor de a fi aju tate2.

Administraţia şcolară se complică, devine extrem de anevoioasă după 1907. Astfel, pentru a solicita ajutorul de stat, şcolile erau obligate să anexeze cererii următoarele documente : 1) Actul de dotaţie a şcolii. 2) Protocolul de dotaţie. 3) Certificatele de servici ale învăţătorilor. 4) Documentul de dotaţie în care se înregistra salariul ce revenea învăţătorului pe baza legii din 1907. 5) Proiectul de buget al parohiei. 6) Proiectul de venituri culturale. 7) Inventarul averei comunei. 8) Conspectul impozitului direct, comunal şi cultural. 9) Certificatul despre sărăcia parohiei. 10) Certificatul de cetăţenie. 11) Diploma de calificare a învăţătorului. 12) Declaraţia dată de preşedintele comitetului parohial care atestă pe răspunderea sa că învăţătorul ştie să scrie şi să vorbească limba maghiară. 13) Planul şcolii. 14) Inventarul şcolii. 15) Declaraţia comitetului parohial că se obligă ca în termen

1 A.G.A. doc. 47/1907.2 Ibidem, doc 41/1911.


de 3 ani să înzestreze şcoala cu rechizitele din grupa a Il-a. 16) Conspectul copiilor obligaţi să frecventeze cursurile şcolare. 17) Declaraţia învăţătorului că se va conduce în predare după planul de învăţăm înt aprobat de guvern. 18) Nota cu manualele şcolare folosite în predare. 19) Nota despre starea învăţămîntului din comună în care să se arate dacă în comună este şcoală de stat. 20) Declaraţia autorităţilor şcolare superioare că sínt de acord ca şcoala să solicite ajutor de stat. 21) Documentul despre depunerea jură- mîntului către stat. 22) Aprobarea dată de minister în caz că şcoala a beneficiat de ajutor de stat înainte de 19071.

După votarea legii Apponyi, împotriva şcolilor populare se comit multe abuzuri. In comitatul Hunedoarei, unde comunele erau mici, resfirate şi sărace, „organele adm inistrative, neţinînd seamă de îm prejurările locale, au decretat în fiinţarea de şcoli comunale" şi au închis şcolile populare ro mâneşti.2 Raportul înaintat de către mitropolitul Meţianu către contele Zichy, •ministrul învăţămîntului, nu are nici un rezultat.3 Abuzuri m ari în acţiunea de închidere a şcolilor populare româneşti se înregistrează şi în comitatul Făgăraş.

O altă piedică în dezvoltarea şcolii româneşti o constituie lipsa de învăţători calificaţi. Din cauza persecuţiilor la care erau supuşi învăţătorii de către organele administrative, tineretul nu se înscrie la şcolile pedagogice. La Sibiu, în anul şcolar 1912—1913 nu se înscriseseră în anul I decît 22 de elevi.

Aplicarea legii Apponyi a avut urmări grele pentru şcoala populară. In 1907, în arhidiecesa Sibiului erau 861 şcoli, iar în 1912 numărul lor scăzuse la 670, deci în decurs de 5 ani *

* v. A.C.A., doc. 42/1913.* Ibidem, doc. 357/1912.* v. AM.A., doc. 403/191).


34 Şcoala poporala românească din Transilvania 1848—1918

numărul şcolilor populare româneşti a scăzut cu 191. Statistica oficială a guvernului arată că între 1908—1910, s-au închis în Transilvania 420 şcoli cu limba de predare română.* 1

Masele populare româneşti şi îndeosebi ţărănimea, care constituia partea cea mai numeroasă a naţiunii române din Transilvania, au făcut eforturi mari pentru a susţine şcoala populară. Astfel, din 1907 pînă la sfîrşitul anului şcolar 1911—1912 au fost clădite în cercurile şcolare subordonate senatului de la Sibiu 177 localuri noi de şcoală. De asemenea, s-au renovat 117 şcoli pentru a nu fi închise. în aceleaşi cercuri, numărul învăţătorilor a scăzut însă.2 Din 1907 pînă în 1912 s-au desfiinţat 116 posturi de învăţători, deci numărul învăţătorilor a scăzut de la 894, cîţi funcţionau în 1907, la 794 spre sfîrşitului anului şcolar 1911—1912. în anul şcolar 1911—1912, pe tot cuprinsul Transilvaniei erau 2 648 şcoli populare româneşti şi 2 840 învăţători repartizaţi astfel :S i b i u ............................................................................ 670 şcoli şi 852 învăţători.3A r a d .....................................................................................416 şcoli şi 416 învăţători.O r a d e a ............................................................................ 234 şcoli şi 249 învăţătoriC a r a n se b e ş ................................................................... 232 şcoli şi 263 învăţători.B l a j ............................................................................ 469 şcoli şi 472 învăţători.Gherla ................................................................... 380 şcoli şi 370 învăţători.L u g o j ........................................................ 72 şcoli şi 73 învăţători.O r a d e a ............................................................................175 şcoli şi 145 învăţători.

T o t a l : 2 648 şcoli şi 2 840 învăţători4. Numărul acestor şcoli se micşorează în continuare, ajungînd în 1914 la 2 1705.

1 v. A.M.A., doc. 537/1912.2 Jbidem. doc. 516/1912.3 Cifra s-a micşorat în cursul anului ajungînd la 794.4 A. G h i b u. Anuar pedagogic. Sibiu, 1912. p. 222—223. Cifrele sínt apro

ximative. în cursul anului s-au produs schimbări chiar după comunicarea datelor statistice. Raportul senatului şcolar Arad, — vezi dos. 44/1917 A.C.A.— înregistrează 395 învăţători în funcţiune la sfîrşitul anului.

5 v. Din istoria Transilvaniei, vol. II, Edit. Academiei R.P.R., 1961, p. 402.

Şcoala poporală intre anii 1868—1918 35

Condiţiile grele în care se desfăşura învăţămîntul au avut ca urmare şi micşorarea contingentului de elevi care frecventau cursurile şcolare. în multe sate, şcolile populare ro mâneşti îşi închiseseră porţile, întregul contingent de copii de v îrstă şcolară rămînînd neşcolarizaţi. în satele în care funcţionau şcoli cu altă limbă de predare şi nu erau şcoli in care să se predea româneşte, mulţi copii se îndreptau spre şcolile cu limbă de predare maghiară şi germană.

în ce priveşte metodele de predare, o altă urmare negativă a aplicării legii Apponyi a fost promovarea unui în- văţăm înt mecanic şi formal în şcolile populare. Se resimţea adînc necesitatea înnoirii învăţămîntului atît în privinţa înzestrării şcolilor cu material didactic modern, cît şi în privinţa metodelor de predare. învăţătorul D. Boariu din Arad semnalează în presă această problemă şi propune organizarea în timpul verii a unor cursuri metodice pentru în văţători1.

Urmările nefaste pentru dezvoltarea învăţămîntului a legii Apponyi au fost demascate de presa socialistă maghiară. „Népszava" (Glasul poporului) considera că legea Apponyi ocupă un loc important ,,în şirul înşelăciunilor pe ţară ale coaliţiei guvernam entale".2 în organul Partidului social-democrat din Ungaria se subliniază, de asemenea, caracterul diversionist al legii şi tendinţele ei pronunţate de maghiarizare : „M ătrăguna naţională a fost introdusă în legea în care apare maghiarizarea nesocotită şi forţată şi aplicarea pe şcoli a tot felul de insigne naţionale”.

Un alt aspect învechit şi reacţionar al legii îl constituia nu mai puţin, tendinţele ei clericale. După votarea legii — arată acelaşi ziar — au rămas două lucruri : „învăţătorul

1 V. D. B o a r i u , Şcoala modernă, în: „Biserica şi şcoala“, nr. 39, 1904.2 cf. „Népszava“, nr. 99 din 25 aprilie 1907, p. 1.


poporului în mizerie şi şcoala poporului aservită definitiv puterii clericale.1 Se arată — în continuare — că legea din 1907 servea interesele „celor cu 1 000 iughere" de pămînt, şi este calificată drept un „atentat criminal împotriva în- văţăm întului popular"2.

In timpul primului război mondial situaţia şcolii româneşti din Transilvania devine dezastruoasă : învăţătorii sínt concentraţi, localurile de şcoală sínt rechiziţionate pentru armată, frecvenţa şcolară scade.3

Numărul învăţătorilor calificaţi descreşte simţitor, iar cei angajaţi pentru suplinirea celor plecaţi pe front nu au pregătirea necesară. Agitaţia susţinută de clasele dominante maghiare împotriva şcolilor româneşti, care au fost înfăţişate de presa şovină drept „cuiburi ale uneltirilor antistatale ale agitatorilor panslavi şi daco-români“4, se intensifică la începutul războiului şi şcoala românească trece printr-o grea perioadă, datorită politicii de discriminare şi de asuprire dusă împotriva naţiunii române m ajoritare din Transilvania.

Guvernul ungar creează o „zonă culturală" în regiunile de graniţă, în ţinutul Braşovului, Făgăraşului, Sibiului, H unedoarei şi Caransebeşului, iar „cei 400 de învăţători ro mâni sínt mobilizaţi, şcolile închise, iar bunurile lor au tre cut în patrimoniul statului".5 Din această situaţie gravă, şcoala românească nu va ieşi decît după unirea Transilvaniei cu România, înfăptuită la 1 decembrie 1918, datorită luptei maselor populare.

' v. „Népszava“, nr. 99 din 25 aprilie 1907, p. 1.2 Ibidem, nr. 100, din 26 aprilie 1907. ||\* 1.3 I. M a t e i . Şcoala noastră şi războiul. Sibiu, 1915, p. 22.4 Destrămarea monarhiei austro-ungare. Sub redacţia C. D a i c o v i c i şi

M. C o n s t a n t i n e s c u — E.A. R.S.R. 1964, p. 126.5 Din istoria Transilvaniei, vol. II, Editura Academiei R.P.R., 1961, p. 402.

Sistemul de îndrumare a şcolii româneşti din Transilvania 37

Sistemul de îndrumare şi control al şcolii româneşti din Transilvania

Stabilirea liniilor de dezvoltare a şcolii româneşit din Transilvania după revoluţia de la 1848 punea probleme care tre buiau rezolvate de urgenţă pentru a se putea face din şcoală un factor de progres. Necesitatea şcolarizării unui număr mai mare de copii impunea accelerarea ritmului de construire a noilor localuri de şcoală. Pe lingă problema construcţiilor şcolare se impunea îm bunătăţirea sistemului de pregătire a învăţătorilor, înfiinţarea de preparandii care să asigure un contingent anual sporit de învăţători, precum şi editarea de m anuale didactice şi organizarea unui sistem de îndrumare şi control. Atunci cînd funcţiile respective sínt deţinute de persoane calificate, care pot da îndrumarea de specialitate necesară, îndrumarea şi controlul se dovedesc necesare, pozitive. Astfel, în 1856 sínt numiţi consilieri de şcoli Pavel V asiéi şi Ion Maior care întreprind o acţiune viguroasă de în drumare a şcolii populare.

In rubrica pe care o deschide cu primul număr din 1857 al „Telegrafului român", P. Vasici expune observaţiile făcute cu ocazia inspecţiilor şcolare. In articolele lui Vasici se găsesc idei înaintate privind organizarea şcolii populare, a cărei destinaţie el o vede în a da viitorilor cetăţeni elementele fundamentale ale culturii. Şcoala populară — subliniază el — nu se poate rupe de viaţa ţăranului. In ea trebuie să se predea cunoştinţe în legătură cu nevoile lui. In felul acesta, copiii sínt pregătiţi pentru viaţă. Colaborarea dintre şcoală şi familie contribuie la realizarea sarcinilor educative ce revin şcolii. Şcoala populară trebuie să pregătească pe copii să cunoască limba şi moravurile poporului.

Vasici indică şi m ijloacele de înlăturare a neajunsurilor şcolii populare. Astfel, după părerea sa, unul din mijloacele


prin care se poate asigura progresul şcolilor populare îl constituie pregătirea învăţătorilor. Pentru a avea învăţători bine pregătiţi sínt necesare institute pedagogice judicios organizate. Şcoala populară e chemată să asigure copiilor o p regătire superioară aceleia dată de şcoala trivială. De aceea, se impune ca învăţătorii să aibă un orizont larg cultural. Numai o pregătire temeinică a învăţătorilor — arată el — susţinută de un cald sentiment de dragoste faţă de şcoală, va putea asigura pregătirea corespunzătoare a copiilor.

In 1858, Ministerul de Culte şi Învăţămînt hotărăşte introducerea în viaţa şcolii populare a „inspectorilor locali mireni de şcoală". Instrucţiunile stabilesc că menirea inspectorilor mireni de şcoală era „să apere mai cu seamă interesele părinţilor, să facă paşii cei cuviincioşi pentru ţinerea rîndului celui bun din afară al şcolii şi pentru delăturarea deosebitelor scăderi ce s-ar iv i"1. Instrucţiunile stabileau urm ătoarelor prevederi în legătură cu instituirea inspectorilor locali mireni :

a) Inspectorii mireni de şcoală vor fi aleşi de parohi în înţelegere cu reprezentanţii obşteşti şi rezultatul alegerii va fi adus la cunoştinţă diregătoriei politice. Inspectorii laici erau întăriţi de prefectură, b) Inspectorii mireni de şcoală vor aparţine confesiunii de care ţin şcolile. Decretele lor de numire se vor trim ite prin diregătoriile politice, c) Inspectorii locali mireni vor determina pe părinţi să participe la tre burile şcolii şi se vor strădui să înlăture scăderile ce dăunează bunului ei mers.

Atribuţiile inspectorului local mirean de şcoală, fixate de către M inisterul de Culte şi Învăţămînt, erau următoarele2 :

1 A.M.A. doc. 502/1858.2 v. Instrucţiune pentru activitatea oficială a inspectorilor locali mireni de

şcoală. (Arhiva Episcopiei Arad), A.E.A., doc. 13/V/1858.

Sistemul de îndrumare al şcolii româneşti din Transilvania 39

— Să urmărească îm bunătăţirea frecvenţei şcolare. In această direcţie el era obligat ca în fiecare toamnă, în colaborare cu învăţătorul, să recenzeze copiii de vîrstă şcolară şi să viziteze şcoala cel puţin o dată la 14 zile, controlînd frecvenţa şcolară.

— Să se îngrijească de buna desfăşurare a învăţămîntului, otjservînd dacă învăţătorul efectuează orele de curs şi dacă nu foloseşte copiii în gospodăria sa personală în timpul lecţiilor.

— Să supravegheze conduita morală a elevilor.— Să se îngrijească de achitarea drepturilor învăţătorului

şi de aprovizionarea şcolii cu lemne de foc.— Să aibă în pază buna stare a localului şcolii.— Să însoţească pe inspectorul districtual de şcoală în

inspecţiile sale şcolare.Instituirea inspectorilor locali mireni ca organe locale de

îndrumare şi control contribuia la întărirea tendinţelor de laicizare a şcolii.

Diploma din 20 octombrie 1860, prin care se înlocuia re gimul absolutist printr-un aşa zis regim constituţional de guvernare, proclama libertatea religioasă a confesiunilor din imperiu. Urmările instaurării noului regim „liberal" se răs- frîng şi asupra şcolii. Guvernul Transilvaniei, prin ordinul 7750/1861 — semnat de contele Miko Imre, primul preşedinte al guvernului transilvănean — aduce la cunoştinţă autorităţilor clericale ordinul imperial referitor la conducerea de către biserică a şcolilor confesionale1. Prin noua dispoziţie, statul încredinţa bisericii grija organizării şcolare şi dreptul de inspecţie. *

* v. A.M.A. doc. 963/1861.


In anii următori, sistemul de inspecţie şcolară capătă forme precise. Prin ordinul 49 173 din 2 august 1862 se stabileşte că inspectorul districtual de şcoală se numeşte de către con- sistorul diecesan. La şcolile populare funcţia de director e îndeplinită de preotul din sat. Numirea învăţătorilor cade în atribuţia autorităţilor şcolare ale consistoriului. Posturile devenite vacante se publicau pentru concurs, „cu acea băgare de seamă că recurenţii au să aştearnă rugările sale jurisdic- ţiunii diecesane"1 însoţite de actele necesare.

Atribuţiile inspectorului districtual de şcoli sínt arătate prin ordinul 47 015 din 22 iunie 1863, emis de Consiliul loco- tenenţial al Ungariei2. El supraveghea buna desfăşurare a instrucţiei şcolare. îndruma şi controla activitatea directorilor locali, a învăţătorilor din district (cerc şcolar) şi a comunităţilor respective, referitor la îngrijirea şi întreţinerea şcolilor. Inspectorii districtuali erau obligaţi să aibă o evidenţă a şcolilor, a veniturilor şcolare şi a învăţătorilor din cerc. De asemenea, ei erau datori să aibă evidenţa copiilor obligaţi să frecventeze cursurile şcolare şi a celor care frecventau efectiv.

Inspectorul districtual de şcoli era obligat să controleze dacă învăţătorii ţineau cu regularitate orele de curs, dacă predau toate obiectele prevăzute în planul de învăţăm înt şi „nu neglijează un obiect de învăţăm înt în timp ce în p redarea altora s-ar extinde prea mult". Inspectorul avea şi dreptul de control al activităţii directorilor locali şi a autorităţilor comunale însărcinate cu întreţinerea şcolii. El trebuia să controleze cel puţin o dată pe an fiecare şcoală din cercul său. Controlul activităţii şcolare se făcea în perioada exame

1 A.E.A. doc. 1 l/V/1862.a v. Instrucţie provizorie pentru inspectorii districtuali ai şcoalelor g.n.u.

Sistemul de îndrumare a şcolii româneşti din Transilvania 4Ü

nelor. Inspecţia efectuată de inspectorul districtual se des- făşura astfel :

— Inspecţia şcolară începea printr-o scurtă cuvîntare adresată copiilor.

— Se continua prin cercetarea catalogului, a documentelor şcolare, a lucrărilor elevilor, a obiectelor confecţionate de ei şi a stării de igienă a şcolii şi mobilierului.

— Se trecea la exam inarea elevilor pentru a cunoaşte n ivelul pregătirii lor. In decursul examinării, inspectorul adresa elevilor întrebări din toate obiectele prevăzute în planul de învăţămînt. La sfîrşitul examenului, evidenţia pe elevii cu rezultate bune.

— La term inarea inspecţiei, inspectorul arăta învăţătorului şi reprezentanţilor comunităţii ce lipsuri a observat în activitatea şcolii. Constatările făcute de inspector erau notate în registrul său. Procesul-verbal era semnat de învăţător şi re prezentanţii comunităţii. Constatările făcute de inspectorul districtual cu ocazia inspecţiei erau semnalate autorităţilor şcolare superioare.

Dreptul de inspecţie şcolară aparţinea pe baza legii din 1868 confesiunilor care organizau şcolile. Dar şi statul avea dreptul^j e control în aceste şcoli confesionale, pentru a constata cum îşi îndeplinesc îndatoririle învăţătorii confesionali. Concluziile la care ajungeau autorităţile administrative în privinţa organizării şi desfăşurării activităţii şcolare erau aduse la cunoştinţa senatelor şcolare ale dieceselor de care depindeau şcolile.

Problemele organizării învăţămîntului au fost înscrise în ordinea de zi a Congresului naţional bisericesc ţinut la Sibiu în 1870. înainte de congres, învăţătorii au discutat problem a organizării inspecţiei şcolare, făcînd propuneri. Astfel, învă


ţătorii din Banat au făcut propunerea ca inspecţia şcolară să fie exercitată numai de membri ai corpului didactic. Consis- torul arădean, căruia i s-a adresat cererea, afirma în rezoluţie că „petiţia respectivilor învăţători nu s-a putut lua în considerare, din cauză că fieştecarele învăţător e neîntrerupt legat de oficiul său"1, pe cînd inspectorul şcolar are obligaţia de a vizita şcolile din cercul repartizat. Congresul naţional bisericesc a hotărît îm părţirea eparhiilor în mai multe cercuri şcolar^, fiecare cerc fiind condus de un inspector şcolar. In spiritul prevederilor „Statutului organic", congresul hotărăşte că „toate şcolile confesionale, inferioare, superioare şi cetăţeneşti stau sub jurisdicţia sinoadelor parohiale, respectiv pro- topopeşti"2. Senatul şcolar parohial, căruia îi revenea dreptul de inspecţie şi conducere a şcolilor din eparhie, numea inspectorii şcolari cercusli.

Atribuţiile inspectorilor şcolari cercuali (districtuali) erau fixate de senatul şcolar al diecesei respective. în 1870, senatul şcolar al eparhiei Aradului delimitează cele 32 cercuri şcolare şi emite, pe baza propunerilor făcute de dr. P. Vasici, „Instrucţiunea pentru inspecţiunea şcoalelor populare române confesionale gr. or. din districtul arădan"3. Cu ocazia inspectării şcolilor, inspectorii şcolari erau îndrumaţi să observe : 1) frecvenţa şcolară; 2) ţinerea cu regularitate a cursurilor de către învăţători ; 3) progresul elevilor în studiul obiectelor de învăţăm înt şi dacă nu se extinde studiul unui obiect de învăţămînt în detrimentul altui obiect ; 4) starea de disciplină

1 A.E.A. doc. 268/1870.a Organizarea provizorie a învăţămînt ului naţional confesional în mitro

polia gr. or. a românilor din Ungaria şi Transilvania. Lugoj, 1872, p. 18.3 A.E.A. doc. 180/1870.


a elevilor ; 5) m enţinerea în bună stare a documentelor şcolare ; 6) dacă directorul şcolar şi comitetul parohial ser'înte=- resează de şcoală ; 7) starea edificiului şcolar ; 8) dahă şcoala e înzestrată cu bibliotecă şi cu m aterialul didactic necesar ; 9) dacă şcoala are grădină de pomi şi ce progrese s-au realizat în instruirea elevilor în acest domeniu ; 10) cum progresează elevii la gim nastică; 11) dacă s-a înfiinţat de către co'mună un fond şcolar ; 12) dacă învăţătorii primesc salariul cu regularitate ; 13) ce lipsuri s-au observat în predarea obiectelor de învăţăm înt şi ce măsuri s-au luat pentru în lăturarea lor ; 14) dacă părinţii se interesează de şcoală, colaborează cu învăţătorii şi ce piedici opresc pe copii să frecventeze regulat şcoala ; 15) starea de igienă a şcolii. Inspectorul şcolar era obligat să înainteze către senatul şcolar un raport, în care trebuia să prezinte situaţia şcolilor. în conferinţele învăţătoreşti, inspectorul districtual prezenta învăţătorilor măsurile ce trebuiau luate pentru îm bunătăţirea învăţămîntului.

Şcolile de stat şi comunale erau controlate de inspectorul de stat (inspectorul regesc d&-şţ:oli). Raporturile dintre inspectorul de stat şi şcolile confesionale sínt precizate în 1876. Se sublinia că inspectorul de stat este dator să vegheze la îndeplinirea legii din 1848 privind autonomia bisericii. Prin articolul de lege 28 din 1876 inspectorul de stat controla ca „obiectele de învăţămînt, care prin lege sínt obligatorii şi pentru şcolile confesionale, să se predea în toată extensiunea ce o pretinde planul de învăţăm înt"1. Inspectorul de stat avea în obligaţiile sale să se îngrijească de efectuarea recensămîn- tului copiilor de v îrstă şcolară, de îm bunătăţirea frecvenţei şcolare, înzestrarea şcolilor cu material didactic etc. în caz

1 Manuducere la afacerile învăţămîntului poporan. Arad, 1890, p. 86.


că inspectorul de stat observa deficienţe în activitatea şcolară, trimitea dări de seamă comisiei adm inistrative a comitetului sau ministerului.

Atribuţiile inspectorului cercual (districtual) sínt formulate clar în Regulament pentru organizarea învăţământului în şcoa- lele populare, aprobat în ^895^ jn care se precizează că „toate şcolile dintr-un district (protopresbiterat) stau sub nem ijlocita supraveghere a protopresbiterului ca inspector districtual de şcoli"1. Pe lîngă atribuţiile cu caracter adm inistrativ organizatoric, în regulamentul din 1895 sínt menţionate şi cîteva sarcini — puţine la număr — privind funcţia de îndrumare şi control ce revine inspectorului. El era obligat să asiste la lecţii şi, prin examinări făcute personal, să constate progresul realizat la învăţătură. Se prevedea în regulament că atunci cînd constată greşeli, el e obligat să dea îndrumări învăţătorilor în vederea înlăturării lipsurilor. Spre deosebire de directorul local, a cărui sferă de activitate se restrînge la activitatea didactică, inspectorul districtual avea în atribuţiile sale şi pe aceea de a controla activitatea comitetului parohial local.

O privire de ansamblu asupra sistemului de îndrumare şi control al şcolii populare din Transilvania ne permite să facem cîteva constatări. O primă constatare e aceea că pe lîngă confesionalismul de conţinut, ce se manifestă în procesul de învăţămînt, confesionalismul apare şi sub aspectul organizatoric-administrativ. Prin sistemul de conducere şi control legiferat, şcoala populară din Transilvania era subordonată ierarhiei clericale. M onarhia asupritoare austro-ungară se dezinteresa de susţinerea şi înzestrarea şcolii româneşti, lă- sînd-o pe seama bisericii, care prin încasarea „dării cultuale"

1 Regulament pentru organizarea învăţămînt ului. Sibiu, 1906, p. 45.


de la masele populare, procura fondurile şcolare din care se plăteau salariile învăţătorilor.

Sistemul de îndrumare şi control al şcolii româneşti din Transilvania, organizat pe baza „Statutului organic", a trezit numeroase proteste şi propuneri din partea învăţătorilor. Inspecţia şcolară era efectuată în m ajoritatea cazurilor de cadre necalificate pentru învăţăm înt şi din această cauză ea avea în primul rînd un caracter administrativ, lipsindu-i principalul atribut al unei inspecţii şcolare calificate : îndrumarea pedagogică a învăţătorilor, îndrumarea procesului de învăţămînt. Din această cauză, numeroşi învăţători au cerut organizarea unei inspecţii şcolare efectuată de cadre didactice. Astfel, în 1870, Emeric Andreescu, învăţător în Chesinţ, Ion Tuducescu din Lipova, şi alţi 15 învăţători au înaintat Congresului naţional bisericesc convocat la Sibiu în 1870, un apel „în chestia emancipării şcoalelor şi a învăţătorilor". Autorii apelului re vendicau autonomia şcolilor şi organizarea unei inspecţii şcolare constituită numai din învăţători. Semnatarii apelului arătau că e necesar ca şcolile să se organizeze în mod independent, căci „orice instituţie sau corporaţie îşi are organele sale proprii din sinul său, numai şcoalele şi învăţătorii noştri stau sub tutoratul altora. Administraţia şcoalelor trebuie să fie exclusiv condusă de preîngrijirea dascălilor"1.

Ideea organizării unei inspecţii prin cadre didactice cîştigă teren. în 1893, în diecesa Gherlei s-a înfiinţat un inspectorat diecesan. Au fost numiţi membri ai acestui organ profesorii A. Domide, A. Gheţie, Ioan Hossu şi Uariu Boroş. S-a alcătuit şi un regulament în care erau fixate atribuţiile inspectorilor în privinţa controlării şcolilor.

1 G. J o a n d r e a . Primii şase ani din trecutul Reuniunii noastre învăţă- toreşti. 1869— 1874. Caransebeş, 1910 p. 29.


Ideea inspecţiei şcolare efectuată de cadre didactice a fost discutată şi în adunarea generală a învăţătorilor români ţinută la Sibiu în 1906. Pentru îndrumarea şi controlul şcolilor, învăţătorii propuneau ca în fiecare cerc şcolar să fie numit inspector un învăţător bine pregătit, care să ajute cu sfatul şi priceperea sa pe învăţătorii şcolilor populare. In presa pedagogică apar tot mai numeroase articole în care se militează pentru organizarea inspecţiei şcolare pe baze noi. Iuliu Vuia, preşedintele „Reuniunii învăţătorilor din stînga M ureşului", propunea într-un articol publicat în „Foaie pedagogică" din Sibiu1 ca inspecţia şcolară să nu se restrîngă la vizita în clasă, ci la cunoaşterea întregii activităţi şi situaţii şcolare. I. Vuia cerea ca inspecţia şcolară să nu se facă din birou, ci între cei patru pereţi ai clasei.

In organele reuniunilor învăţătorilor e criticat sistemul de îndrumare şi control existent în acel timp. In „Foaia scolastică", din Blaj, se ia, de asemenea, atitudine critică faţă de sistemul de control existent. învăţătorul Ion Mango propune înlocuirea sistemului de control în vigoare cu un altul mai bun, care ar contribui la propăşirea învăţămîntului nostru popular2. Analizînd din punct de vedere pedagogic controlul şcolii populare, P. Zoţu, învăţător în Arad, arată că observaţiile făcute de director, care era preotul local, produc iritare în rîndul învăţătorilor din cauză că inspecţia e făcută de oameni fără pregătire şi activitate pedagogică. învăţătorul arădean susţine că sistemul de control efectuat de cler e depăşit şi a devenit „o roată împiedicată la trăsura înaintării noastre

1 v. „Foaia pedagogică“, nr. 2, an III, 1899.2 v. I. M a n g o. La începutul anului scolastic, în : „Foaia scolastică“, nr. 25,

an. VII, 1906, pag. 225.


culturale"1. El arată că la dezvoltarea şcolii noastre populare poate contribui numai organizarea unui sistem nou de îndrumare şi control.

Devenise evident că numai efectuarea inspecţiei şcolare de către învăţători bine pregătiţi şi cu experienţă poate constitui un factor de progres în viaţa şcolii populare. în adunările reuniunilor e agitată ideea revizoratului şcolar, adică a instituirii unui organ de inspecţie şi control în cadrul senatelor şcolare. Revizorul şcolar urma să aibă un cerc de activitate bine delimitat : să aibă o evidenţă clară a şcolilor şi învăţătorilor din districtul său, să controleze administraţia şcolilor, să asiste la lecţiile învăţătorilor, să îndrume pe în văţători în activitatea lor. în revista „Reuniunea învăţătorilor" se propunea ca revizorul şcolar să se recruteze dintre învăţătorii care în decursul a 15—20 ani de activitate au do- bîndit autoritate morală în faţa colegilor lor.2 Ideea revizoratului şcolar e îm brăţişată şi de alte reuniuni învăţătoreşti. Astfel, „Reuniunea ‘ învăţătorilor din arhidiecesa Alba-Iulia şi Făgăraş" hotărăşte în adunarea sa generală din toamna anului 1911 să solicite senatului şcolar al consistoriului crearea unui post de revizor şcolar.

în 1910, M inisterul cultelor şi instrucţiunii organizează o nouă formă de inspecţie şcolară : „vizitatori de şcoală". Aceste organe de control aveau sarcina să cerceteze dacă dispoziţiile legii reacţionare din 1907 sínt respectate de învăţători şi dacă activitatea lor nu e contrară intereselor monarhiei austro-ungare. Prin „vizitatorii de şcoală" statul supune unui control extrem de sever activitatea învăţătorilor. „Vizitatorii de

1 P. Z o ţ u. Controlarea şcoalei, în : „Reuniunea învăţătorilor“ an. IV,, nr. 9— 10, 1907, p. 251.

2 Revizorul şcolar, în „Reuniunea învăţătorilor“, an. VIII, nr. 10, 1911, p. 202.


şcoală“ cercetau şi activitatea extraşcolară a învăţătorului. Prin instituirea acestei forme de control, statul urmărea să dea educaţiei tineretului o direcţie cit mai conformă cu interesele clasei dominante.

Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti, mijloc de perfecţionare a cadrelor didactice

Dezvoltarea şcolii populare româneşti din Transilvania nu se putea realiza fără perfecţionarea profesională a cadrelor didactice. In viaţa şcolii populare din Transilvania se întîl- nesc două forme distincte de perfecţionare profesională a Învăţătorilor : conferinţele şi _ reuniunile.

Conferinţele erau organizate şi îndrumate de inspectorii districtuali. Tematica lor era stabilită de senatele şcolare ale dieceselor.

Reuniunile au izvorît din tendinţa de asociere a învăţătorilor. Prin ele se cultiva în rîndul învăţătorilor spiritul de asociere profesională. Tematica lor, mai largă, era fixată de învăţători în adunările lor generale. Prin reuniuni, învăţătorii au luptat pentru culturalizarea maselor populare, pentru organizarea unei inspecţii calificate, cît şi pentru îndeplinirea unor revendicări materiale. Reuniunile au avut scopuri mai largi decît conferinţele şi, din cauza tendinţelor sociale şi laice manifestate în adunările lor generale, s-au ivit conflicte între reuniuni şi organele statului şi între reuniuni şi ierarhia bisericească.

Ideea organizării conferinţelor învăţătoreşti, considerate de învăţători ca mijloace eficace de perfecţionare metodică, este difuzată şi prin presă. Visarion Roman se adresează în

Conferinţele şi reuniunile învătâtoreşti. 49

văţătorilor1, cerîndu-le să găsească noi mijloace pentru a înlătura greutăţile ce împiedică perfecţionarea lor. V. Roman lansează lozinca : „docendo discimus", care trebuie să călăuzească — arată el — activitatea învăţătorilor români. Şcoala populară, argumentează V. Roman în chemarea sa, trebuie să aibă o altă misiune decît aceea din timpurile trecute. Ea trgbuie să fie un mijloc de propagare a culturii în mase. Popoarele sínt dornice de cultură şi „anii din urmă făcură ca ea să nu mai fie proprietatea numai de la un număr, de la o clasă, ori castă a poporului, ci să servească de bun comun al tuturor, al celor lipsiţi, ca şi al celor avuţi, al celor de sus, ca şi al celor de jos"2. Spiritul nou a schimbat m entalitatea „claselor de jos ale poporului". învăţătorul epocii trebuie să fie altul decît al timpurilor trecute, căci „spirit nou, condiţionează formaţie nouă". Pentru a pregăti tineretul în spiritul timpului, învăţătorii au nevoie de o pregătire nouă. în acest scop, subliniază el, în unele ţări s-au introdus „conferinţele învăţătoreşti", concepute ca un mijloc de perfecţionare. Nevoia perfecţionării învăţătorilor se simţea în Transilvania cu atît mai mult cu cît nu era „nici o foaie pedagogică cît de mică de unde ar mai putea să mai culeagă cîte ceva învăţătorii noştri"3. Conferinţele învăţătoreşti trebuie să fie un mijloc de cultivare a învăţătorilor şi de aceea V. Roman se adresează directorilor şi inspectorilor cu rugă- gămintea să sprijine organizarea lor.

încercări de perfecţionare metodică a învăţătorilor s-au făcut în Transilvania şi înainte de organizarea conferinţelor.

în Banat, au fost organizate în 1858 prelegeri practice

1 v. V. R o m a n . O provocare prietenească către toţi învăţătorii şcolilor noastre populare, în : „Telegraful român“, an. V, nr. 6— 10, 1857.

2 Ibidem, nr. 8, p. 9.s Ibidem, nr. 9, p. 33.

4 . Piesa pedagogică din Transilvania


denumite „Metodul" sau „cursuri de metod", îndrumate de „consilierii regeşti de şcoală"1. Problemele metodice au fost dezbătute în 1859 în adunările generale ale învăţătorilor din părţile Oradiei. In aceste adunări au fost discutate temele : „cum va face învăţătorul plăcută şcoala tinerilor şi pruncilor?; cum va stărui şi susţine luarea aminte sub timpul învăţăturii fără de obosirea şcolarilor ? ; care mod de învăţare e mecanic şi care e iscusitor sau cultivator ? ; care e modul aplicării le gendarului. Să se ia un exemplu din legendar despre lucrarea pămîntului şi folosirea lui cea mai bună şi să se explice copiilor după regulile metodicei ; ce e calculaţia din cap şi care e metodul ei ?2 ; ce sínt frînturile3 zecimale ?"

Se observă din această tematică interesul pe care-1 purtau învăţătorii pentru studiul problemelor de metodică. Procedeele mecanice, care făceau apel la memorie şi mai puţin la gîndirea copilului — procedee specifice şcolii feudale — încep să dispară în practica învăţătorilor. Ei sínt în căutarea celor mai bune procedee de trezire a atenţiei elevilor în timpul lecţiei, de prevenire a oboselii copiilor şi de predare raţională a citirii şi aritmeticii.

încă din primul an de apariţie „Amicul şcoalei" ridică problema perfecţionării învăţătorilor4. Progresul cultural nu e privilegiul unei clase. Toţi oamenii au dreptul să-şi însuşească valorile culturale. Pentru învăţători, lărgirea orizontului cultural e cerută de specificul activităţii lor. De aceea, în paginile revistei se recomanda învăţătorilor să nu piardă din

1 Almanah editat de „Reuniunea învăţătorilor de la şcolile confesionale gr. cr. din diecesa Caransebeşului“, Caransebeş, 1899, p. 42.

2 „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, nr. 3, 1860.3 fracţiile.4 v. Ce să facă învăţătorul ca să înainteze în cultura sa proprie ?, în „Ami

cul şcoalei“, nr. 1, p. 46.

Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti 51

vedere ridicarea nivelului lor profesional prin lectură, discuţii, vizitarea altor şcoli şi pregătirea temeinică a lecţiilor. Prin pregătirea temeinică a lecţiilor învăţătorii se perfecţionează din punct de vedere metodic şi ştiinţific. în această direcţie se formulează teza „că fără pregătire nu există instrucţie corespunzătoare''1.. Ideea perfecţionării învăţătorilor cîştigă teren. în 17 septembrie 1862, consistoriul din Sibiu hotărăşte organizarea conferinţelor învăţătoreşti la sfîrşitul anului şcolar 1862— 1863. Au fost numiţi 9 comisari pentru organizarea acestor conferinţe. Tematica lor era fixată de consistor. în 1863, în conferinţele învăţătorilor s-au dezbătut probleme de m etodică ridicate de utilizarea în şcolile populare a abecedarului elaborat de Z. Boiu. în cadrul conferinţelor din 1863 s-au dezbătut şi probleme privind bunul mers al învăţămîntului, ca de exemplu : în ce timp se ţin cursurile şcolare ? ; ce cărţi se întrebuinţează ? ; care a fost purtarea părinţilor în privinţa trim iterii la şcoală ? ; care a fost purtarea elevilor în afara şcolii ? ; cum s-a menţinut disciplina ? ; cum frecventează elevii şcoala ? ; care sínt cauzele care împiedică frecventarea regulată a şcolii ? ; care mijloace ar fi mai potrivite pentru a face elevilor şcoala plăcută ? Alte probleme discutate se refereau la conducerea şi controlul şcolii populare. în cuvîn- tările lor, comisarii şcolari desemnaţi pentru conducerea conferinţelor au stăruit asupra rolului conferinţelor în viaţa şcolii, arătînd că scopul lor este „de a perfecţiona şi pregăti pe învăţători"2 3.

Tematica dezbaterilor din conferinţele învăţătoreşti din 1864 e mai variată, vizînd toate laturile educaţiei. Din dome

1 Ce să ţopăi învăţătorul ca să înainteze în cultura sa proprie ? în „Amiculşccalei“, nr. 1, p. 51.

3 Adunarea cuvîntărilor comisarilor şcolari din anii 1863 şi 1864. Sibiu 1864, p. 147.


niul educaţiei fizice s-au discutat unele probleme de interes educativ, ca de exemplu : prin ce se poate dezvolta trupul şi pune fundamentul unei sănătăţi d u rab ile ,• despre hrana copiilor ; ce foloase aduce curăţenia şi activitatea pentru dezvoltarea şi sănătatea trupului ; se vatăm ă sănătatea prin îmbulzirea copiilor în bănci, prin vicierea aerului în sala de clasă nepotrivită cu numărul şcolarilor ?

Din domeniul educaţiei intelectuale au fost dezbătute la conferinţele din 1864 probleme privind predarea abecedarului şi a aritmeticii. Iată cîteva din temele dezbătute : care sínt trăsăturile fundamentale ale scrierii ? ; din ce se compune vorbirea şi cuvîntul ? ; cum se deosebesc consoanele după organele vorbirii şi după modul de exprimare ? ; în ce fel de cuvinte, spre mai mare înlesnire, trebuie căutate sunetele ? ; cum să se procedeze pentru a trece pe copil de la sunete la litere ? ; cum se va deprinde copilul mai lesne a lega consoanele cu vocalele ? ; cum are să se urmeze trecînd de la literele scrise la cele tipărite ? ; cu ce se înlesneşte socotitul mintal şi în scris ?

Se observă din analiza tematicii că problemele de metodică a predării abecedarului ocupau primul loc. Organizarea conferinţelor învăţătoreşti s-a făcut după utilizarea în şcoala populară a abecedarului alcătuit în 1862 de Z. Boiu după metoda fonetică — sub aspectul ei scriptoleg. De aceea conferinţele învăţătoreşti organizate în arhidiecesa Sibiului prin dezbateri pe această temă au contribuit la orientarea învăţătorilor în direcţia utilizării metodei fonetice. Prin dezbaterile purtate la conferinţe învăţătorii români se familiarizează deci cu metode noi de predare, cu organizarea concentrică a materiei şi cu procedee raţionale de expunere a cunoştinţelor.

în 1866, conferinţele învăţătoreşti au fost introduse şi în diecesa Caransebeşului. în acest scop au fost numiţi „comisari şcolari", „care ţinînd cu învăţătorii conferinţe şi prele

Conferinţele şi reuniunile învâfătoreşti 53

geri, să-i aducă pe aceştia la un grad de perfecţiune mai înaltă şi aşa să se înainteze şi sporul elevilor şcolari în creştere şi în învăţătură"1. Conferinţele din diecesa Caransebeşului aveau o tematică asemănătoare cu cele organizate în senatul şcolar din Sibiu. Şi învăţătorii din părţile Caransebeşului au prezentat observaţiile lor în legătură cu manualele lui Z. Boiu. La sfîrşitul conferinţelor, învăţătorii participanţi au fost âxaminaţi de „comisarii şcolari" din urm ătoarea tem atică : a) „din cunoaşterea literelor, silabisire şi citire ; b) din scriere cu felurite litere ; c) din socoteala din cap şi cu cifre şi d) din unele reguli principale privitoare la sănătatea şi curăţenia tinerim ei"2.

In instrucţiunile elaborate de senatul şcolar de la Caransebeş au fost fixate anumite atribuţii pentru comisarii şcolari. Aceste atribuţii ne dezvăluie concepţia de care erau conduse senatele şcolare în organizarea conferinţelor. Comisarul şcolar era îndrumat ca în cuvîntarea de deschidere a conferinţelor să le* arăte învăţătorilor „înalta şi frumoasa lor chemare şi neapărata trebuinţă ce are un învăţător de a studia neîncetat pentru buna lui perfecţionare"3. Autorităţile şcolare erau atente la fixarea strictă a cadrului în care să se poarte discuţiile. Dezbaterile erau limitate la probleme de pedagogie şi metodică. în instrucţiuni se stipula că învăţătorii şi comisarii şcolari „în cuvîntările lor vor avea a se mărgini numai la afacerile şcolare, la teoria şi praxa ştiinţelor pedagogice şi la experienţele lor ce şi le-au cîştigat ca învăţători teoretici şi practici. Vasăzică în cuvîntările lor nu

1 Instrucţiune pentru comisarii şcolari şi învăţătorii din diecesa Caransebeşului compusă în privinţa conferinţelor învăţătoreşti pe anul 1866. A.M.B. (Arhiva Mitropoliei Banat) doc. 1015/1866. Fondul Caransebeş.

3 Ibidem.3 Ibidem.


se vor slobozi în politică1". Limitarea dezbaterilor numai la problemele metodice şi încercarea de a separa discutarea problemelor şcolare de politică au creat conferinţelor un cadru prea restrîns faţă de scopurile reale urmărite de învăţători. Aceştia vor căuta noi forme de organizare care să corespundă aspiraţiilor şi luptei lor. Astfel s-a născut ideea reuniunilor învăţătoreşti.

In 1870, se introduc conferinţele învăţătoreşti şi pentru învăţătorii din confiniul militar bănăţean. Aceste conferinţe s-au ţinut la Caransebeş şi tematica lor a privit mai ales probleme de predare a gramaticii. Li s-a recomandat învăţătorilor de la şcolile din fostul regiment de graniţă să utilizeze cărţile de citire elaborate de Z. Boiu în locul cărţilor de citire de la Viena, procurate de „comanda m ilitară“2. Au participat la prelegerile ţinute la Caransebeş 37 învăţători de la fostele şcoli grănicereşti. Senatul şcolar al diecesei Caransebeşului subliniază că aceste conferinţe învăţătoreşti sínt „unul dintre mijloacele cele mai puternice pentru înaintarea şi propăşirea instrucţiunii publice3".

Pentru conferinţele învăţătoreşti din diecesa Aradului s-a alcătuit o comisie care să elaboreze un regulament al conferinţelor. Dr. Vasici înaintează în această problemă senatului şcolar un raport, în care îşi expune concluziile la care a ajuns asistînd la conferinţele învăţătorilor.

El arată că Statutul organic prevede ca pentru conferinţele învăţătorilor, senatul şcolar să denumească comisari din corpul învăţătorilor şi profesorilor şi subliniază : „După modesta mea părere, atît din punct de vedere pecuniar, cît şi didactic, nu este nimeni mai indicat de a conduce conferinţele ca în

1 A.M.B. (Arhiva Mitropoliei Banat) doc. 1015/1866. Fondul Caransebeş.2 A.M.B. Fondul Caransebeş, doc. 228/1870.3 A.M.B. Protocolul cons. şcolar 1870, proces-verbal 163.


săşi inspectorii de şcoale cercuali, care cunosc atît starea şcoalelor, cit şi statutul învăţătoresc"1. Vasici a alcătuit un „Regulament pentru conferinţele învăţătorilor şcolilor populare". In concepţia sa, scopul conferinţelor învăţătoreşti e „reciproca instruire a membrilor asupra obiectelor de învă- ţăm înt ale şcoalelor populare, metoda instrucţiunii şi disciplină şcolare, discutarea despre cîştigarea mijloacelor de instrucţiune, cărţilor didactice, ziarelor pedagogice"2. Conferinţele trebuie să se ţină în timpul vacanţelor, în prezenţa inspectorului şcolar. Conferinţele învăţătoreşti erau concepute de Vasici ca un mijloc de „înlăturare din şcoală a în- văţă'mîntului mecanic" şi de însuşire a metodei intuitive. Învăţătorii mai bine pregătiţi trebuie să arate colegilor lor „prin probe de învăţăm înt cu elejvii cum se pot cîştiga aceştia pentru şcoală şi învăţămînt, cum este de a se întreprinde cu ei metoda literalizării, metoda sonetică şi scriptolegică"3.

In problema organizării conferinţelor învăţătoreşti şi a fixării scopului lor, Vasici dovedeşte o concepţie înaintată privind rolul conferinţelor în cadrul activităţii şcolare. El n-a lim itat rostul lor la o simplă informare cu caracter metodic, ci l-a conceput ca „un loc de luptă ştiinţifică", în care învăţătorii să exerseze în mod practic diferite metode de învăţămînt şi să-şi confrunte opiniile lor metodice şi pedagogice. Pentru a contribui la progresul şcolii populare, „conferinţele sínt numai mijloc spre scop, niciodată însă însuşi scopul"4. Rolul conferinţelor este de a contribui la perfecţionarea m etodică a învăţătorilor şi la lărgirea orizontului lor cultural prin dezbaterea unor probleme de ştiinţă şi cultură.

1 A.C.A. doc. 181/1870.2 Ibidem.3 Ibidem.4 Ibidem.


In primii ani de organizare a conferinţelor învăţătoreşti, ele au jucat un rol pozitiv în perfecţionarea metodică a învăţătorilor, stimulînd gîndirea pedagogică, prilejuind un larg schimb de experienţă între învăţători şi contribuind la dezvoltarea în rîndurile lor a interesului pentru studiu şi perfecţionare profesională. învăţătorii le priveau ca o instituţie menită să slujească interesele şcolii populare. „Conferinţele învăţătoreşti, aceste frumoase mitinguri pedagogice"1, erau considerate ca o chezăşie de progres în pedagogie şi ca un mijloc de a face şcoala apreciată de părinţi şi de popor.

După zece ani de experienţă în acest domeniu se observă din partea învăţătorilor o intensă preocupare pentru îmbunătăţirea lor, pentru mai buna lor organizare ca şi pentru găsirea unor forme mai bune de perfecţionare a muncii didactice. In ziarul „Albina" se publică în 1872 un apel al unui învăţător în care se propune ca să rămînă ca formă de perfecţionare numai reuniunile2. In 1874, conferinţa învăţătorilor din tractul I al Braşovului, ţinută la Satulung, propune să li se dea conferinţelor învăţătoreşti altă destinaţie, pentru a introduce în şcoală principiile pedagogiei moderne. Se propune ca toate conferinţele învăţătoreşti să-şi trim ită reprezentanţii lor la o conferinţă anuală ţinută la Sibiu şi ale cărei lucrări să fie tipărite pentru a fi puse la îndemna tuturor învăţătorilor. învăţătorii din Braşov stăruiau în cererea lor de a se moderniza şcoala şi învăţămîntul.

învăţătorul N. Aron din Brad difuzează ideea organizării unor cursuri pedagogice3. Aceste cursuri ar da posibilitatea tuturor învăţătorilor să-şi întregească în mod temeinic cunoş

1 I. P e t r a ş c u. Sublimitatea conferinţelor învăţătoreşti, în : „Telegraful român“, nr. 33/1869.

2 v. „Albina“, nr. 72, 1872.' v. N. A r o n . i/n răsunet, în: „Telegraful român“, nr. 55/1874.


tinţele lor de pedagogie şi metodică. Învăţătorul Ion Roman propune să se convoace o conferinţă generală a învăţătorilor, în care să se discute problema organizării conferinţelor1.

In anul 1875, în locul conferinţelor învăţătoreşti a fost organizat de către senatul şcolar mitropolitan de la Sibiu un curs cu o durată de 18 zile. Tematica acestui curs, stabilită de senatul şcolar, era urm ătoarea : „1) Socotitul şi măsurile metrice. 2) M etoda scrierii şi citirii. 3) Principiile pedagogice pentru m enţinerea disciplinei şcolare. 4) Deprinderi de muzică şi gimnastică". La acest curs, din vara anului 1875, au participat 433 învăţători din cercurile şcolare ce aparţineau senatului şcolar din Sibiu"2. în eparhia Caransebeşului, conferinţele învăţătorilor au continuat pînă în 1888. Dar, în general, în această perioadă perfecţionarea învăţătorilor a fost asigurată mai ales prin reuniunile lor.

In 1898 se reintroduc conferinţele învăţătoreşti ca mijloc de perfecţionare a învăţătorilor în arhidiecesa Sibiului. Senatul şcolar de la Sibîu abandonează sistemul reuniunilor şi re vine la conferinţă, grupînd învăţătorii în 12 cercuri. In primul an de reactivare, conferinţele învăţătoreşti au acelaşi scop de a contribui la perfecţionarea metodică a învăţătorilor şi de „a produce acea unitate de gîndire şi simţire, ce e indispensabilă pentru acţiuni care ţintesc spre scopuri înalte culturale"3. în primul an de reactivare, în conferinţe au fost dezbătute planul de învăţăm înt din 1882 şi problema acordării recompenselor. Perfecţionarea metodică a învăţătorilor ră- mîne ca principal obiectiv al conferinţelor învăţătoreşti. în

1 v. I o n R o m a n . Un rejtex la răsunetul d. învăţător N. Aron, în : „Telegraful român“, nr. 58/1874.

* „Foişoara telegrafului român“, nr. 8, 1876, pag. 64.* Conţerinţele învăţătorilor din Arhidiecesa ortodoxă română a Transilva

niei ţinute la 30 şi 31 august 1898. Sibiu 1899, p. IV.


adunarea învăţătorilor din cercul Hunedoarei, profesorul Pavel Oprişa atrăgea atenţia învăţătorilor că scopul conferinţelor rămîne „perfecţionarea învăţătorim ei în principiile didactice-metodice, ridicarea nivelului ei cultural în privinţa morală şi intelectuală, precum şi răspîndirea culturii generale prin educaţie asupra tinerimei şcolare"1. în conferinţele de după 1898 tematica se referă îndeosebi la problema treptelor formale herbartiene.

Reactivarea conferinţelor învăţătoreşti n-a adus însă rezultatele sperate, la aceasta mai adăugîndu-se şi faptul că prin încetarea activităţii reuniunii învăţătorilor în arhidiecesa Sibiului e stingherită coloborarea între învăţători. De aceea, se fac propuneri susţinînd activitatea reuniunilor2.

Articole publicate în presă arată că trebuie găsită o formă de organizare mai bună decît conferinţele, care să asigure perfecţionarea metodică a învăţătorilor şi progresul şcolii3. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cercetarea pe care re ferentul şcolar al consistoriului din Sibiu o întreprinde asupra situaţiei învăţămîntului primar din arhidieceză la începutul secolului al XX-lea4.

Organele şcolare constată creşterea interesului pentru dezbaterea problemelor de metodică a limbii române şi ştiinţele naturii şi micşorarea interesului învăţătorilor pentru dezbaterea problemelor de metodică a religiei. în anii 1910—1912, conferinţele pedagogice au avut o tematică mai largă. A lături de prezentarea unor dări de seamă despre starea învăţă-

1 Conţerinţele învăţătorilor din Arhidiecesa ortodoxă romană a Transilvaniei ţinute la 30 şi 31 august 1898, p. 105.

3 v. I. M o l d o v a n , Din viaţa dăscălească, în: „Vatra şcolară“, an. V. nr. 2, 1912, p. 64.

s Ibidem.4 v. O. G h î b u, Cercetări privitoare la situaţia învăţărmntului nostru pri

mar şi la educaţia populară. Sibiu, 1911.

Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti, 59

mîntului în cercul şcolar respectiv au fost discutate şi probleme culturale. In 1910 s-a analizat posibilitatea de înfiinţare a unor biblioteci pedagogice şi s-a propus editarea unei re viste pedagogice. In 1911 este supusă discuţiilor conferinţelor o „Dare de seamă despre mişcarea literară pedagogică la români în anul 1910— 1911“. Darea de seamă era elaborată de un învăţător din cerc1. Se pune de asemenea accentul pe metodica limbii române. Au fost supuse dezbaterii învăţătorilor problemele : 1) Importanţa limbii materne în învăţămînt,2) Metodica scris-cititului, 3) Cartea de citire. Modul de tra tare al cărţii de citire, 4) Gramatica română. Importanţa studiului ei. Modul de procedare la propunerea gramaticii, 5) Exerciţiile de stil şi compunere în clasele I—IV, 6) Poezia în şcolile populare, 7) Literatura în şcoala populară, 8) Legendele şi tradiţiile populare. în 1910, se introduc în viaţa şcolii populare şi conferinţele didactice, care întruneau pe învăţătorii din aceeaşi localitate. In conferinţele didactice se discutau planurile de‘învăţămînt, lecţiile învăţătorilor, munca şcolii în rîndurile părinţilor, se dezbăteau lucrări elaborate de învăţători şi se discutau procedee şi metode noi de in trodus în şcoală.

Ideea perfecţionării învăţătorilor prin forme de organizare cit mai corespunzătoare, fundamentată teoretic de A. Dies- terw eg2 —■ cîştigă tot mai mult teren. Asociaţiile, reuniunile apar acum ca forme de perfecţionare a învăţătorilor alături de conferinţele organizate de autorităţile şcolare. Spre deosebire de conferinţe, asociaţiile sau reuniunile devin forme de asociere cu un cadru mai larg, dobîndind pe lingă funcţia de perfecţionare, şi pe aceea de apărare a intereselor în văţătorilor.

1 v. „Anuar pedagogic“, 1911, p. 160.a v. A. D i e s t e r w e g , Texte pedagogice alese. E.D.P., 1963, p. 216.


La 3 iulie 1867, Eötvös lansează un apel pentru înfiinţarea de reuniuni care ar avea ca scop educaţia poporului. Educaţia tineretului necesită reforme structurale. Eötvös, animat de idei liberale în problemele culturii şi educaţiei, arată că libertatea educaţiei e o condiţie specială pentru dezvoltarea psihică a cetăţenilor. In proiectul lui Eötvös e afirmat principiul organizării confesionale a reuniunilor. Ele urmăresc îm bunătăţirea frecvenţei şcolare, înfiinţarea de şcoli populare şi de biblioteci şi trezirea interesului pentru lectură în rîndurile elevilor şi adulţilor.

Ideea înfiinţării reuniunilor e propagată în conferinţele în- văţătoreşti. Periodicele pedagogice „Foaia învăţătorilor populari" şi „Ungarischer Schulbote" o difuzează, de asemenea, printre învăţători. în 16 noiembrie 1867, Carol Schaffer, învăţător în Timişoara, cheamă învăţătorii bănăţeni la o adunare generală în acest oraş1. Apelul de convocare a adunării din Timişoara era semnat de un grup de învăţători, printre care Iosif Rill şi Traian Lungu. în 27—28 decembrie 1867, se ţine astfel la Timişoara adunarea de constituire a „Asociaţiei învăţătorilor din Banat", la care au participat peste 300 învăţători bănăţeni. Iosif Rill, învăţător în Vinga, a condus adunarea, în a cărei ordine de zi au fost înscrise următoarele probleme :

„— Relaţiile şcolii cu alţi factori de cultură.— Despre asociaţiile pentru cultivarea poporului.— Despre Asociaţia învăţătorilor din Banat".

Cea de a doua adunare a „Asociaţiei învăţătorilor din Banat" s-a ţinut în 11 şi 12 august 1868 la Jimbolia. Dezbaterile ei au fost axate în jurul conceptului de şcoală populară. La

1 v. A.M.B. Fondul Caransebeş, doc. 236/1867.

Conferinţele şi reuniunile inväfätoreşti 61

adunarea de la Jimbolia s-au discutat în spirit progresist tem ele :

„— Şcoala populară şi spiritul... prezent.— Conceptul, scopul şi problemele şcolii populare.— Despre cauzele care au determinat puţina influenţă a

şcolii asupra vieţii şi sínt ascunse chiar în şcoală şi despre mo'dul cum s-ar putea îndrepta.

— Instrucţiunea geografiei".

La conferinţele învăţătoreşti din anii 1868—1869 se discută despre organizarea reuniunilor. în 1868, la conferinţele învăţărilor din părţile Caransebeşului se aleg cîte doi delegaţi care să participe la o adunare al cărei scop este întemeierea unei organizaţii a învăţătorilor confesionali subordonaţi senatului şcolar al diecezei. învăţătorul Vasile Nicolescu din Lugoj elaborează un proiect, care e discutat în februarie şi aprilie 1869. Adunarea învăţătorilor ţinută la Lugoj la 9 aprilie 1869 dezbate proiectul de statut, care e aprobat şi de Ministerul cultelor şi instrucţiunii în 17 iulie 1869. Adunarea generală de constituire a reuniunii a fost convocată pentru 27 septembrie 1869 în Lugoj. Astfel ia fiinţă „Reuniunea învăţătorilor români gr. or. de la şcolile confesionale din dieceza Caransebeşului". Preşedinte al reuniunii a fost ales în văţătorul Vasile Nicolescu. în statut se prevedea că scopul reuniunii e promovarea culturală a membrilor ei şi „prevederea cu pensie a învăţătorilor".

Tot în septembrie 1869, a fost constituită Reuniunea învăţătorilor din inspectoratul Lipovii, care îşi propune ca scop al activităţii sale „înaintarea învăţămîntului, promovarea culturii poporului, lăţirea cunoştinţelor şi experienţelor cele mai practice pe terenul ştiinţific-pedagogic, lăţirea celui mai

62 Şcoala poporală românească din Transilvania 1848—J.918

corespunzător metod de predare, îm bunătăţirea stării m ateriale a învăţătorilor şi înfiinţarea unui fond învăţătoresc"1.

Ideea înfiinţării reuniunilor entuziasmează pe învăţătorii de la alte şcoli româneşti. în rîndurile învăţătorilor sínt difuzate tot mai mult ideile pedagogice ale lui Pestalozzi şi Diesterweg. La adunarea generală a ' învăţătorilor bănăţeni, ţinută la Oraviţa între 10— 12 august 1869, Iosif Rill a vorbit despre opera pedagogică a lui Pestalozzi. învăţătorul Petre Fogaraşiu din Dobra lansa în 1869 un apel către toţi învăţătorii din Transilvania, chemîndu-i la acţiune hotărîtă pentru înfiinţarea reuniunilor. ,,Din toate părţile lum ii— scrie Fogaraşiu în apelul său — răsună vocea înaintării şi prosperării. Se află constatat pe deplin, că calea cea mai sigură şi salutară, ce duce la îndeplinirea acestui scop, e întrunirea socială pe terenul intelectual, moral şi material. Vocea înaintării ne provoacă şi pe noi, fraţilor colegi, spre însocire. Deviza noastră încă nu poate fi alta decît a înfiinţa întruniri în care cu puteri unite să delăturăm neajunsurile şi scăderile noastre, iar pe de altă parte să ne perfecţionăm la acea culme a culturii care a o poseda cu tot dreptul se pretinde de la noi"2... Apelul lui Fogaraşiu conţine un întreg program de activitate pentru înfiinţarea reuniunilor, al căror scop era perfecţionarea învăţătorilor prin dezbaterea unor teme „despre agricultură, grădinărit, pomologie, metode şcolare etc." De asemenea, se propune întemeierea „unei biblioteci din opere istorice, ştiinţifice şi din alte opere literare, prin a căror lectură, fiecare învăţător să-şi poată lăţi ştiinţele sale şi să se poată perfecţiona"3.

1 A.E.A. doc. 52/1869.2 „Speranţa“ an I, nr. 17, 1869.3 ibidem.

Conferinţele şi reuniunile invăţăforeşti 6$

Presa pedagogică a epocii militează pentru înfiinţarea re uniunilor, care sínt considerate ca mijloace de progres în domeniul învăţămîntului. în paginile revistei „Magazinul pedagogic" învăţătorii sínt îndemnaţi să folosească dreptul de întrunire şi să organizeze reuniuni şi congrese învăţătoreşti, „al căror folos este evident pentru dezvoltarea şcolii noastre"1. De aceea, e necesar să se înfiinţeze în fiecare district. cîte o reuniune, cu ajutorul cărora se vor înfiinţa biblioteci şi se vor organiza fonduri şcolare. Reuniunile îşi vor trimite reprezentanţii lor la congrese învăţătoreşti, care vor dezbate probleme şi vor căuta mijloace potrivite de ridicare a şcolilor populare. într-un articol publicat în 1871 în „Speranţa" din Arad se propune înfiinţarea unei reuniuni generale a învăţătorilor din întreaga dieceze a Aradului2. în 1871 învăţătorii, arădeni au constituit un comitet de consultare din care făceau parte : dr. Vasici, A. Şandor, I. P. Desseanu, E. M. Stă- nescu, Ion Tuducescu. Comitetul a convocat adunarea generală de constituire a* reuniunii pentru data de 20 aprilie 1872. Preşedinte al adunării generale a învăţătorilor arădeni a fost ales Vincenţiu Babeş. Scopul reuniunii a constituit obiectul, dezbaterilor din adunarea generală, învăţătorii arădeni pro- punîndu-şi prin reuniunea lor să urm ărească : „înaintarea învăţămîntului în general şi promovarea culturii poporului român, extinderea mijloacelor literare ştiinţifico-pedagogice,, lăţirea şi perfecţionarea celui mai corespunzător metod de propunere, îm bunătăţirea stării materiale a învăţătorilor, dezvoltarea şi atragerea poporului pentru interesele culturii sale şi peste tot ridicarea lui la o stare înfloritoare a culturii”3..

1 Reuniuni şi congrese, în : „Magazinul pedagogic“ III, fasc. 8—9, 18G9>2 v. La mişcămintele din sfera învăţămîntului, în : „Speranţa“, an. III. 18713 Statutele reuniunii, în : „Minte şi inimă“, an. II, nr. 1, 1878.


învăţătorii din părţile Năsăudului încep să agite şi ei după 1868 problema organizării unei reuniuni. în 1869, s-au întrunit într-o conferinţă în care au discutat înfiinţarea ei. Dar reuniunea din Năsăud ia fiinţă numai în 17 decembrie 1872. In anii următori ideea înfiinţării reuniunilor e agitată tot mai mult de învăţătorii din celelalte districte şcolare aflate în subordinea comisiei şcolare de la Blaj.

La 1 iunie 1873 este convocat un congres şcolar la Blaj, cu scopul de a se elabora un proiect de organizare şcolară. In cuvîntul rostit în şedinţa de constituire a congresului, G. Ba- riţiu, conformîndu-se concepţiei iluministe care vedea în lum inarea maselor soluţia tuturor problemelor sociale, a arătat că de prosperarea şcolilor noastre populare atîrnă schimbarea îm prejurărilor m ateriale şi politice în care trăieşte poporul. Congresul a luat în discuţie şi cererea învăţătorilor de a se înfiinţa reuniuni, pentru motivul că reuniunile înviorează spiritul de asociere. A dunarea îm părtăşeşte punctul de vedere al învăţătorilor şi „doreşte fierbinte înfiinţarea reuniunilor"1. învăţătorii din părţile Clujului au înaintat Congresului un memoriu în care cer să se înfiinţeze reuniuni în cercurile şcolare din arhidiecesă.

Ideea înfiinţării reuniunilor cercuale e dezbătută de învăţători şi în anii următori. In 17 septembrie 1875, Ştefan Pop, preşedintele conferinţei învăţătoreşti de la Blaj, înaintează o adresă consistoriului mitropolitan în care arată că în luna august fiind adunaţi peste 200 de învăţători la conferinţe, s-au întrunit în 3 şedinţe în care au hotărît formarea a 15 reuniuni cercuale şi a unei reuniuni arhidiecesane. în 6 octombrie 1875, comisia şcolară de la Blaj discută proiectele de statut ale reuniunii.

» Arhivele statului Blaj. Fondul mitropolitan, doc. 2544/1873.

Conferinţele şi reuniunile invăţatoreşti 65

In proiectul de statut al „Reuniunii învăţătorilor din arhidieceza Alba-Iulia şi Făgăraş se prevedea că scopul ei e instruirea tuturor învăţătorilor"... pentru înaintarea culturii poporului prin înălţarea şcolii poporale la starea ce-i compete şi în special ţinteşte promovarea şi lăţirea ştiinţelor şi cunoştinţelor pedagogice-metodice şi didactice între toţi învăţătorii... conform pedagogiei m oderne"1. în 1881 au fost supuse spre aprobare statutele acestei reuniuni, însă ministerul nu dă răspuns. In 1896, ministerul a comunicat că nu mai aprobă funcţionarea reuniunilor care n-au statute aprobate. Se elaborează un nou proiect de statut, în care trebuie p revăzut că reuniunea se dizolvă prin hotărîrea membrilor săi şi poate fi dizolvată atunci cînd ea s-ar abate de la scopul său şi ar depăşi cercul său de activitate, periclitînd interesele statului.

In acest fel, în proiectul de statut regimul politic reacţionar introduce limitarea activităţii reuniunii şi sancţionarea ei cu dizolvarea în cazul cînd interesele monarhiei austro-ungare ar fi lezate.

în 1896, noile statute au fost trimise spre aprobare ministerului care condiţionează însă aprobarea lor de introducerea altor modificări. Modificările afectau formularea scopului re uniunilor în sensul că reuniunea trebuie să urm ărească perfecţionarea cultural-ştiinţifică a învăţătorilor şi apoi se cerea introducerea precizării că documentele adunărilor generale trebuie să se redacteze atît în limba română, cit şi în cea maghiară, trimiţîndu-le în copie inspectoratului şcolar al statului. Noile proiecte de statut au fost aprobate în 3 februarie 1897.

1 Arhivele statului Blaj. Fondul mitropolitan, doc. 2544/1873.

5. Presa pedagogică din Transilvania


La sfîrşitul secolului al XIX-lea m ajoritatea învăţătorilor din Transilvania erau organizaţi în reuniuni. Printre cele care aveau o activitate mai susţinută pot fi menţionate u rmătoarele :

„Reuniunea învăţătorilor din dieceza Caransebeşului, care avea 477 membri împărţiţi în 11 despărţăminte.

Reuniunea învăţătorilor din părţile Aradului, cu 238 membri din 7 inspectorate din dreapta Mureşului.

Reuniunea învăţătorilor din Năsăud, cu 152 membri care activau în 4 cercuri.

Reuniunea învăţătorilor din districtul Sibiului cu 112 membri.

Reuniunea Gherlei avea 157 membri.Reuniunea învăţătorilor din arhidieceza de Alba-Iulia şi

Făgăraş. In anul 1912, reuniunea avea 689 membri.Reuniunea învăţătorilor din cercul Lugojului care avea

37 membri.Reuniunea învăţătorilor din părţile Haţegului cu 87

membri"1.t în părţile sătm ărene învăţătorii erau organizaţi în „Reuniu- \ nea învăţătorilor români sălăgeni".

Reuniunile învăţătorilor au dezbătut în adunările lor generale tot mai insistent probleme privind culturalizarea maselor populare şi organizarea activităţii extraşcolare a învăţătorilor. Astfel, în 1906, Reuniunea învăţătorilor arădeni dezbate în adunările ei teme, ca : Despre alcoolism, învăţătorii şi pomăritul etc. în 1907, discuţiile s-au dus în jurul problemelor : Rolul învăţătorului în afară de şcoală, Poziţia socială a învăţătorului. în 1911 : A ctivitatea extraşcolară a învăţă-

1 „Almanahul învăţătorului român“, anul II, 1899— 1900.


torului. în 1912 în adunările cercuale sínt dezbătute probleme privind culturalizarea şi educaţia maselor, ca : Şcoala şi poporul nostru (Cojocna), Pomăritul (Cluj), Luminarea şi cultivarea poporului român (Ludoşul de Mureş), Lupta noastră cu întunericul (Mureş), Scăderile creşterii în familie (Mureş), Dgspre stupărit (Uioara), Mijloace pentru promovarea educaţiei (Reghin).

Reuniunile învăţătorilor au avut preocupări multiple : perfecţionarea profesională a membrilor lor, apărarea drepturilor învăţătorilor, culturalizarea maselor populare şi apărarea intereselor şcolii în perioada accentuării tendinţelor de m aghiarizare. Prin lucrările dezbătute în adunările generale, reuniunile învăţătorilor au contribuit la difuzarea în rîndurile învăţătorilor a principiilor şi metodelor intuitive de învăţă- mînt. în adunări a fost combătut conservatorismul şi dogmatismul, metodele învechite de predare a limbii române şi a aritmeticii şi s-au promovat noi metode, ca de exemplu, metoda fonetică în predarea citit-scrisului. Organizaţi în reu niuni, învăţătorii au dovedit mult interes pentru ideile moderne în pedagogie şi s-au preocupat intens de orientarea practică a învăţămîntului, îm bunătăţirea frecvenţei şcolare şi ridicarea nivelului pedagogic al familiei.

Una din preocupările constante ale reuniunilor a fost şi îm bunătăţirea manualelor şcolare. Astfel, Reuniunea învăţătorilor arădeni a numit o comisie condusă de profesorul T. Ceontea — cunoscut autor de manuale — care să cerceteze manualele şcolare. în 1889 comisia a recomandat utilizarea în şcoală a manualelor elaborate de V. Petri, I. Popescu,


I, Dariu, I. Tuducescu.1 Aceeaşi reuniune ridică în adunarea ei generală din anul 1902, ţinută la Hălmagi, problema unificării „terminologiei şcolare şi peste tot a limbii româneşti folosită în instrucţiunea şcolilor noastre"2 3. A dunarea conchide că un rol însemnat în rezolvarea acestei probleme îl au manualele şcolare, a căror redactare trebuie să se facă pe baza unei terminologii ştiinţifice unitare.

1 v. I. D a r iu . Gramatica limbii româneşti, ed. I, 1886.V. P e t r i . Nou abecedar românesc, ed. IV, 1885, ed. V. 1886. Idem. Legendariu, ed. IV, 1887.I. P o p e s c u. Intîia carte de lectură, ed. VII, 1888.I. T u d u c e s c u . Exerciţii intuitive şi gimnastice, ed. II, 1885. Idem. Introducere în economie, ed. III, 1885.Idem. Istoria naturală, ed. III, 1886.

3 A.C.A., doc. 228/1890.

C A P I T O L U L II

Presa pedagogică din Transilvania

La începutul secolului al XIX-lea sporesc proiectele de editare a unor gazete româneşti în Transilvania. Unele din aceste proiecte sínt legate de activitatea şcolară. Astfel, după înfiinţarea Preparandiei din Arad, în jurul ei a început să se înfiripe o mişcare culturală. Pentru a da intensitate şi amploare activităţii culturale desfăşurate în cadrul şcolii, autorităţile şcolare se gîndesc la înfiinţarea unui ziar românesc, în acest sens, inspectorul şcolilor neunite din Ungaria, UroşNestorovici, trim ite în ianuarie 1814^consiliului profesoral# 'al şcolii o adresă prin care solicită opinia profesorilor în legătură cu editarea unei gazete rom âneşti1. Consiliul profesoral al preparandiei e rugat să comunice numărul şi numele locuitorilor dornici să se aboneze la o gazetă românească. Uroş Nestorovici menţionează în adresa respectivă că o foaie românească editată la Arad ar avea menirea de a contribui la difuzarea culturii în masele populare. Luînd act de adresa lui Nestorovici, conferinţa profesorală hotărăşte să difuzeze adresa printre negustorii din localitate.

Planul lui Nestorovici de a scoate o gazetă românească nu s-a putut îndeplini. O nouă încercare, tot neizbutită, va face

1 Index adoram de anno 1814, adresa 21, din 22 ian. 1814.

70 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918)

mai tîrziu A. Gavra. El încearcă să editeze un periodic1 ce urma să apară la 1 ianuarie 1835. Animat de o concepţie iluministă asupra dezvoltării societăţii, el îndeamnă tineretul să se îndrepte spre şcoală. Pe lingă cărţi, pentru dezvoltarea culturii naţionale, sínt necesare şcoli. Programul de ridicare culturală a poporului este sintetizat lapidar de Gavra într-o formulă pentru care a militat toată viaţa : „Şcoli pentru cei tineri şi cărţi pentru toţi din toată vîrsta şi din toate ungherele"2.

Pentru realizarea programului său cultural, Gavra iniţiază organizarea unei asociaţii care să editeze şi să difuzeze cartea în mase. El îşi propunea ca asociaţia să se ocupe „de ridicarea şcolilor, de lăţirea învăţăturilor şi de tipărirea cărţilor"3. In paginile periodicului pe care voia să-l scoată, Gavra aduce un cald elogiu şcolii şi cărţii.

In perioada revoluţiei de la 1848, în paginile gazetei editate de T. Cipariu, „învăţătorul poporului", erau dezbătute şi probleme şcolare. în fruntea primului număr, T. Cipariu a tipărit un articol-program, în care consemna şi lipsa şcolilor şi a învăţătorilor bine pregătiţi. T. Cipariu arată că neavînd şcoli în limba română, copiii românilor se înscriu la şcoli săseşti şi ungureşti, unde-şi uită limba maternă. Mulţi copii nu merg la şcoală şi ei nu ştiu nimic din ceea ce ar trebui să ştie. Poporul n-a putut să progreseze pentru că „n-a avut şcoli româneşti, unde românul să înveţe româneşte". T. Cipariu crede că pentru progresul poporului avem nevoie de gazete. Ne trebuie

1 „Ateneul românesc — foarte interesante lucruri în sine cuprinzător“, nr. 1, din Aradul Vechiu de la Institutul românesc bibliograficesc, în 1 ianuarie 1835. Manuscrisul se păstrează în biblioteca Filialei din Cluj a Academiei R.S.R.

2 Ibidem.3 Ibidem, p. 8.

Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918) 71

gazete, cărţi şi şcoli, pentru a fi „învăţaţi şi bine crescuţi". Acesta era programul cultural pe care Cipariu îl formula în plin avînt revoluţionar la 1848.

N ecesitatea unei foi pedagogice este argumentată de P. Gru- escu într-o expunere1, cuprinzînd un program de organizare a aşezămintelor culturale de care poporul român, ţinut în întuneric şi incultură de organizarea feudală a societăţii, avea nevoie după revoluţia de Ia 1848. Spiritul feudal, argum entează Gruescu, a fost izgonit cu greu din şcoală. în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, arată el, unul din profesorii Preparandiei din Arad a fost convocat la Carlovitz şi „pentru că au propus în şcoală spre mai exactă înţelegere a metodului catehisaţiei unele reguli din psihologie, logică şi filozofie, a fost aspru dojenit şi ocărit"2. P. Gruescu susţinea că naţiunea română poate progresa în cultură prin înfiinţarea de şcoli poporale, care, alături de aşezăminte culturale, ştiinţifice şi industriale, să contribuie la progresul poporului. Pentru pregătirea învăţătorilor e necesară înfiinţarea unui institut pedagogic în fiecare dieceză. Pentru perfecţionarea lor profesională, învăţătorii au nevoie de „foi publice". De asemenea, arată Gruescu, ar fi necesară întemeierea unei redacţii. în fiecare lună, unul din redactori va publica o broşură în care va examina „tot felul de metoduri noi ce pot înlesni propăşirea şcolară, deşteptarea tinerimii şi deşteptarea şi luminarea poporului, precum şi alte aflări noi ce pot să ascută activitatea unui învăţător naţionalnic"3. Ceilalţi redactori s-ar ocupa în articolele lor lunare cu alte probleme:

1 Timpul său, zis despre unele aşezăminte naţionale de cultivare a poporului român din monarhia austriacă. Autorul manuscrisului a fost identificat de I. B. Mureşianu.

2 Ibidem, p. 6.3 Ibidem, p. 29.


educaţia femeii, dezvoltarea gustului pentru lectură în rîn- durile tineretului etc.

P. Gruescu analizează în proiectul său sistemul de învă- ţămînt de care românii din Transilvania au nevoie : şcoli poporale, gimnazii, şcoli reale, şcoli agro-economice, academii, o universitate naţională şi o politehnică. Baza acestui sistem de instrucţie o constituie şcoala populară, care în concepţia lui e văzută ca un mijloc de înlăturare a sclaviei feudale. Un număr corespunzător de învăţători — subliniază el — este o condiţie a progresului, deoarece : ,,o naţiune pînă nu va avea învăţători buni şi abili, pînă atunci să nu zică că este civilizată"1.

Proiectul elaborat în 1855 de Gruescu pentru organizarea învăţămîntului şi editarea organelor de presă conţine idei democratice şi e pătruns de spiritul revoluţionar de la 1848.

Gruescu condamnă în term eni aspri feudalismul şi aristocraţia, pe asupritorii poporului. Administraţia politică, „ce era în mîna aristocraţiei de naştere"2, s-a dezinteresat de cauza şcolară. Românii au fost lipsiţi de drepturi prin teroare şi înşelăciune. Masele populare, arată el, sínt lipsite de şcoli, deşi cei mulţi „au nutrit, au îmbrăcat, au susţinut cu cel mai mare lustru mai bine de jum ătate de milion de suflete aristocratice"3. Culturalizarea maselor şi lupta împotriva aristocraţiei feudale — dusă de pe poziţiile burgheziei în ascensiune — nu se puteau face fără şcoli şi organe de presă, în concepţia lui Gruescu, presa pedagogică are menirea de a contribui la perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi la culturalizarea maselor populare.

1 Timpul său, zis despre unele aşezăminte naţionale de cultivare a poporului român din monarhia austriacă, p. 67.

2 Ibidem p. 5.3 Ibidem p. 9.

Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918) 73

Rolul presei pedagogice şi al societăţilor învăţătoreşti în perfecţionarea profesională a învăţătorilor a fost subliniat în acel timp în Germania de A. Diesterweg. Adresîndu-se învăţătorilor, Diesterweg îi îndeamnă să folosească presa pedagogică pentru pregătirea lor : „Folosiţi orice prilej pentru a vă adinei pregătirea ; beţi din apa vie pedagogică ! Ea este, după părerea mea, în toate publicaţiile — periodicele, ziarele, revistele — cu conţinut pedagogic. Spre a le preţui însemnătatea, ajung să ne gîndim unde am fi fără ele şi unde am ajunge dacă ele ar înceta cu desăvîrşire ?"1 Consideraţiile lui Diesterweg despre rolul presei pedagogice în formarea personalităţii învăţătorului sínt dezbătute de învăţători în adunările lor şi în Transilvania. Unii învăţători apelează la sfaturile lui. Astfel, I. Rill i-a scris în 1860 lui A. Diesterweg, expunîndu-i planul de înfiinţare a Reuniunii învăţătorilor bănăţeni2. Diesterweg l-a sfătuit pe învăţătorul bănăţean să înfiinţeze şi un periodic pentru a prezenta în el activitatea reuniunii. In acelaşi an apare şi primul periodic pedagogic românesc din Transilvania : „Amicul şcoalei".

Apariţia primelor periodice pedagogice este rezultatul luptei învăţătorilor. Aflînd de apariţia revistei „Organul pedagogic", autorităţile diecezei arădene difuzează în 1862 ştirea printr-o circulară : „în anul viitor 1863, se anunţă în circulară, îşi va începe cursul său şi va ieşi din Sibiu foaia nouă periodică cu nume „Organul pedagogic", a (1) căruia scop este a răspîndi cunoştinţe folositoare şi ştiri în sfera scolastică"3, în circulară se subliniază rolul revistei în pregătirea acelora cărora le e încredinţată creşterea tineretului. „Ne vedem

‘ A. D i e s t e r w e g . Texte pedagogice alese. E.D.P., 1963, p. 313—314.3 v. „Şcoala română“, nr. 24, 11, 1877, p. 186.3 Arhiva parohiei Siria, Protocolul circularelor de la 1853—1863 din opiăut

Şiria. Tomul IV.


îndemnaţi, se sublinia în circulară, a îndruma . . . cu deosebire pe inspectorii şi învăţătorii şcoalelor poporale ca fieşte- care să-şi caute modul a prenumera la numita foaie scolastică", iar acolo unde mijloacele m ateriale ar lipsi, abonamentul să se facă de comunităţile locale. Inspectorii şi învăţătorii erau îndemnaţi ca : „organul acesta pedagogic la nici una şcoală să nu lipsească". Difuzarea presei pedagogice in rîndul învăţătorilor devenea un factor de ridicare a calităţii activităţii didactice.

Analiza conţinutului principalelor gazete şi reviste pedagogice transilvănene pune în lumină bogăţia şi interesanta varietate a tematicii pedagogice dezbătute şi arată însemnatul rol pe care l-a avut ea în viaţa social-politică.

„Amicul şcoalei, scriptură pedagogică pentru învăţători, educatori şi toţi bărbaţii de şcoală", e s te— aşa cum s-a m enţionat — prima revistă pedagogică în Transilvania. A apărut în ianuarie 1860 la Sibiu, sub redacţia lui Visarion Roman. De la 6 ianuarie 1862, revista apare cu titlul : „Amicul şcoalei, îoaie pentrti înaintarea învăţămintului şi a educaţiei la români", iar din ianuarie 1865 are titlul : ,,A m icul şcoalei, scriere pedagogico-didactică pentru părinţi, învăţători şi toţi bărbaţii de şcoală".

Ţelurile revistei sínt precizate de către redactorul ei încă de la apariţia primului număr. în articolul „întreprinderea noastră", V. Roman, însufleţit de concepţii iluministe, subliniază că scopul editării revistei e de a contribui la înaintarea m aterială şi culturală a poporului. Educaţia e unul din m ijloacele cele mai eficace „de-a face un popor bun şi înţelept". Redacţia îşi propune să facă din revistă un factor de progres a l şcolii şi învăţămintului : „Amicul şcoalei pasă astăzi ca un bun amic al progresului, ca un ostaş credincios şi pururea

Amicul şcoalei (1860) 75

iuptaciu al luminei contra întunericului şi ca un amic al adevărului"1. Invitînd pe cititorii săi să se aboneze şi pe anul 1863, „Amicul şcoalei" precizează că scopul rămîne acelaşi : lupta pentru „înaintarea învăţămîntului, cultura şi educaţia poporului".

Concepţia redacţiei despre şcoala populară este expusă în primul număr din 1863. Se subliniază ideea că „fără şcoli poporale este imposibilă înălţarea noastră. Şcoala poporală este şi trebuie să fie alfa în cartea progresului şi înălţării noastre. Şcoala e baza existenţei şi viitorului nostru"2. Concepţia iluministă ce avea în centrul ei premisa că şcoala e factorul ce asigură progresul material şi cultural al poporului este p rezentă în paginile revistei. Se subliniază că, pentru a face din şcoală un factor eficace de progres naţional, trebuie să se în temeieze cît mai multe şcoli populare, în care învăţători bine pregătiţi şi deyotaţi poporului să asigure tineretului o educaţie temeinică. Pregătirea învăţătorilor trebuie să se rea lizeze şi prin intermediul presei şcolare. Revistele şcolare sínt „organe de comunicare a ideilor, mijloace de a lăţi cultura şi principiile educaţiei"3. Ideile pedagogice difuzate prin interm ediul presei pedagogice contribuie la înaintarea învăţămîntului şi la lărgirea orizontului cultural al învăţătorului, în paginile revistei se face distincţie între cultura generală şi cultura profesională, care e înţeleasă ca o totalitate de cunoştinţe şi idei pentru desfăşurarea în bune condiţii a unei activităţi profesionale.

Problema perfecţionării cadrelor didactice e de asemenea dezbătută în coloanele revistei. Sínt expuse mijloacele prin care un învăţător îşi poate lărgi orizontul său cultural. Se

1 „Amicul şcolar“, an. I, nr. 1, 1860, p. 3.2 Ibidem, an. IV, nr. 1, 1863, p. 1.3 Problema diurnalelor scolastice, în : „Amicul şcolar“, an. IV', nr. 6, 1863.

76 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918).

enumeră astfel : a) Lectura operelor pedagogilor renumiţi. De asemenea, lectura presei pedagogice contribuie, prin ideile pe care le difuzează, la pregătirea temeinică a învăţătorilor. b) Notarea într-un jurnal a experienţelor pe care le face învăţătorul, a extraselor din lucrările citite şi a întîmplărilor mai însemnate, ele avînd darul de a îmbogăţi experienţa pedagogică a învăţătorului, c) Pregătirea temeinică a lecţiilor, subliniindu-se că pregătirea nu trebuie să vizeze numai conţinutul ştiinţific al lecţiilor, ci şi alegerea metodelor de p redare. d) V izitarea altor şcoli.1

0 analiză judicioasă a situaţiei şcolilor populare din Transilvania e făcută de dr. P. Vasici în articolul : „Despre starea de acum a şcoalelor noastre poporale din Transilvania''2. Vasici a fost numit în 1850 membru în comisia şcolară, iar în 1856 consilier şcolar. în acest an, Vasici a inspectat şcolile poporale din Transilvania şi a făcut propuneri pentru îmbunătăţirea situaţiei lor. El îşi baza activitatea pe ideea că menirea şcolii populare e de a asigura progresul poporului. Vasici susţine că pentru progresul şcolii româneşti din Transilvania e necesară instituirea consilierilor şcolari ca organe ale statului. A tribuţiile acestor consilieri ar fi : vizitarea şcolilor şi îndrumarea învăţătorilor, controlul frecvenţei şcolare, îndrumarea populaţiei să construiască şcoli etc. Pentru a se asigura progresul învăţămîntului, el subliniază că, pe lîngă dotarea şcolilor, este necesară pregătirea mai temeinică a învăţătorilor, căci „ei sínt sufletul, ei sínt cei care dau viaţă şcoalei, ei sínt factorii de căpetenie pentru informarea şi formarea plăpîndei tinerimi, şi aceştia nu pot fi destul de bine pregătiţi, ci au pururea lipsă de necontenită perfecţiune"3.

1 cf. Ce să facă învăţătorul ca să înainteze în cultura sa proprie, an. I, nr. 1, 1860.

2 cf. „Amicul şcoalei“, an. II, nr. 2, 1861.3 Ibidem, nr. 2, an II, 186Q p. 149.


In paginile revistei erau arătate piedicile existente în calea progresului învăţămîntului. Găsim astfel amintite : a) absenţa unor instrucţiuni potrivite pentru inspecţia şcolară. Din această cauză, organele de inspecţie nu-şi cunoşteau îndatoririle. b) Lipsa planurilor de învăţămînt. c) Absenţa unor manuale şcolare corespunzătoare, d) Greşita alcătuire a contractelor şcolare încheiate de învăţători cu reprezentanţii comunelor, care făceau din cadrele didactice nişte simbriaşi ai comunelor. e) N epăsarea şi neglijenţa unor organe locale însărcinate cu conducerea şi îndrum area şcolilor : protopopi, inspectori de şcoli etc.

Vasici propunea organizarea unei inspecţii şcolare calificate, care să contribuie la progresul şcolii populare. Pe lîngă aceasta, el subliniază că mai era necesară şi înfiinţarea de preparandii, în care viitorii învăţători să dobîndească o p regătire temeinică. Vasici şi Ion Maior — cei doi consilieri pentru şcolile populare româneşti din Transilvania — considerau astfel că vor*contribui la progresul învăţămîntului dacă „vor lua iniţiativa pentru ridicarea de preparandii, dar p reparandii cu învăţături solide, cerute de spiritul timpului, spiritul poporului şi indigentele lui, iar nu preparandii fără nici un fundament, fără nici un metod, fără nici o ştiinţă practică". De aceea, redacţia îşi propune să lupte pentru înlăturarea din practica didactică a „metodelor seci, searbăde, ruginite"1. Pentru progresul învăţămîntului, „Amicul şcoalei" semnala urgenţa şi necesitatea utilizării în şcoli a unor metode bune de predare, a elaborării în număr suficient de manuale şcolare necesare şcolilor populare şi a îndrumării pedagogice a învăţămîntului. De asemenea, revista editată de V. Roman sprijinea înfiinţarea reuniunilor învăţătoreşti şi propunea şi „înfiinţarea unei asociaţii de pedagogi pentru elaborarea de

1 „Amicul şcoalei“, nr. 9, an. IV, 1863, p. 66.

78 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918}

cărţi"1. Devotamentul învăţătorului pentru profesiunea sa e considerat ca un factor de progres şi de aceea, în articolul de fond : „învăţătorul trebuie să se consacre cu totul misiunii sale", se considera ca o calitate de preţ a personalităţii învăţătorului îndeplinirea obligaţiilor sale profesionale cu zel şi conştiinciozitate.

Revista „Amicul şcoalei" a analizat în paginile sale probleme referitoare la progresul învăţămîntului şi teoria educaţiei. In anul al III-lea de apariţie, începînd cu numărul 45 din 10 noiembrie 1862, e dezbătută „Chestiunea reformării şcoa- lelor poporale". Autorul acestui articol arată că în Germania sínt agitate probleme importante privind dezvoltarea învăţămîntului. Discuţiile se duceau, în special, în jurul problemei despărţirii şcolii de biserică. Pe lingă emanciparea şcolii de sub tutela bisericii, învăţătorii germani, în spiritul ideilor lui Diesterweg, mai cereau : pregătirea cit mai temeinică a unui număr mai mare de învăţători necesari pentru şcolile populare, organizarea inspecţiei şcolare şi încadrarea în funcţia de inspectori a unor cadre temeinic pregătite în domeniul pedagogiei. In articol sínt aduse argumente în favoarea emancipării şcolii de sub tutela bisericii. Deşi se referea la situaţia din Germania, articolul difuza idei care corespundeau stării de spirit existente în multe şcoli din Transilvania. Contradicţiile dintre şcoală şi biserică sínt semnalate în „Amicul şcoalei", luîndu-se atitudine împotriva unor preoţi care doresc să-i facă „pe docinţi vasali, să-i aplice la lucruri servile, să le fie maşinile lor în scopuri neumane . .. Unii preoţi puţin se interesează de prosperarea şcoalelor poporale"2. De asemenea, „Amicul şcoalei" publică un protest din partea a

1 „Amicul şcoalei“, p. 67.* Ibidem, an. III, nr. 48, 1862, p. 386.


14 comune româneşti din cercul Birchişului împotriva tre cerii şcolilor populare din Banat sub jurisdicţia protopopiatelor1.

în cadrul problemelor teoretice, „Amicul şcoalei" analizează în paginile sale conceptul de educaţie. Analiza se extinde şi asupra altor noţiuni fundamentale ale pedagogiei : scop, metodă, dezvoltare armonică etc. Educaţia e concepută ca o influenţare a omului cultivat asupra celui necultivat. Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, e condiţionată de etică şi psihologie. Etica determină scopurile vieţii omeneşti, iar psihologia îi oferă pedagogiei date în legătură cu mijloacele de influenţare asupra elevului. Se arată că principala grijă a educatorului trebuie să fie formarea caracterului moral al tineretului. Formarea caracterului moral depinde de „dispu- seţiunea firească"2 şi de condiţiile în care se dezvoltă copilul: experienţa sa, exemplele bune sau rele şi relaţiile sale cu ceilalţi copii. Instrucţia e unul din mijloacele principale ale formării caracterului moral, iar alături de ea un alt mijloc educativ e disciplina. Practica educativă e influenţată de starea moravurilor şi a culturii, de spiritul vieţii publice şi familiale. în articol e subliniată influenţa pe care o exercită mediul şcolar asupra dezvoltării copilului şi se accentuează că scopul final al educaţiei e „cultivarea armonică a tuturor plecărilor şi puterilor"3. Meritul articolului constă în faptul că pune probleme fundamentale ale educaţiei şi face cunoscute unele din ideile lui Montaigne, Rousseau şi Pestalozzi.

Pe lingă dezbaterea unor probleme teoretice privind educaţia, „Amicul şcoalei" a acordat importanţa cuvenită şi problemelor de metodică. E analizată astfel predarea arit-

’ „Amicul şcoalei“, an. III, nr. 34.2 cf. Educaţiunea, an. I, nr. 1, 1860, p. 20. * Ibidem, p. 21.


meticii, muzicii, poeziei şi gramaticii în şcoala populară. Întrucît frecvenţa şcolară în şcoalele populare era slabă, în „Amicul şcoalei'' au fost analizate şi cauzele care dăunau frecvenţei şcolare în şcolile din Transilvania. Aceste cauze sínt văzute în slabul potenţial economic al familiei şi insuficienta pregătire pedagogică a învăţătorilor, carë nu ştiau să trezească interesul copiilor pentru şcoală. De aceea, „Amicul şcoalei" militează pentru perfecţionarea metodică a învăţătorilor, subliniind că numai prin respectarea normelor didactice poate să crească valoarea lecţiei1.

Revista redactată de Visarion Roman a acordat atenţie şi tratării problemelor de metodică a predării cunoştinţelor agricole. Se dau, de exemplu, îndrumări metodice în legătură cu creşterea şi îngrijirea viermilor de mătase, cu activitatea în grădină etc. Predarea cunoştinţelor agricole e dezbătută în articole ca : „Despre învăţarea agronomiei în şcolile poporale"2, „Ceva despre cultura pom ilor''3, „Unele observaţiuni despre instrucţiunea agronomică"4 şi „Conversaţie cu copiii asupra păm întului''5. în aceste articole se punea accentul pe îndrumările practice ce trebuie date învăţătorilor din şcoala populară.

în paginile revistei „Amicul şcoalei" s-a oglindit şi lupta dusă de învăţători împotriva asupririi exercitate de aristocraţia şi burghezia maghiară. în articolul : „Cum stăm şi ce avem să facem ?"6 se arată că în multe şcoli solgăbirăii terorizează pe învăţători şi introduc cu forţa studiul limbii

1 v. Despre metodele de învăţătură, în : „Amicul şcoalei“, an. II, nr. 13, 1861.

2 Ibidem, nr. 29, anul II, 1861.3 Ibidem.4 Ibidem, anul III, nr. 37, 1862.6 Ibidem, anul III, nr. 38, 1862.8 Ibidem, anul II, nr. 29, 1861.


maghiare în şcoală, iar adm inistraţia comunală nu acordă subvenţii şcolilor romîneşti. Autorul articolului îndeamnă pe învăţători să lupte pentru şcoală şi pentru cauza poporului şi subliniază că, pentru a duce cu succes această luptă, ei trebuie să studieze, să se perfecţioneze şi să lupte uniţi pentru cauza şcolii populare. Se arată apoi că un mijloc de progres, de perfecţionare metodică a învăţătorilor îl constituie, de asemenea, conferinţele învăţătoreşti. Ele sínt pentru învăţători „o şcoală de progres în cultură şi de aceea e necesar ca la acestea să participe activ toţi învăţătorii"1. Revista publică temele ce urmau să fie discutate în conferinţele învăţătorilor şi informaţii în legătură cu ele.

Prin ideile pe care le-a difuzat în rîndurile învăţătorilor din Transilvania pe perioada 1860— 1865, revista „Amicul şcoalei" se situează pe poziţiile iluminismului şi dem ocratismului burghez. în paginile ei se militează pentru progresul poporului, pentru cultură, şcoală şi educaţie. Şcoala populară e concepută ca un factor de progres. Revista ia atitudine în favoarea şcolilor populare naţionale. Se ştie că şcolile populare din Transilvania erau organizate pe baze confesionale. Inspecţia şcolară, de asemenea, avea un caracter confesional. în acest context şcoala naţională era concepută ca un mijloc de a scoate şcolile de sub tutela preoţimii. „Amicul şcoalei" accentuează că datoria presei e de a pregăti drumul şcolilor naţionale, de a difuza această idee în mase. Prin difuzarea ideii şcolii naţionale, prin promovarea concepţiei despre şcoala populară şi prin îndrumările metodice date în legătură cu predarea obiectelor de învăţămînt, „Amicul şcoalei" se situează pe poziţii avansate pentru epoca respectivă în rezolvarea problemelor fundamentale ale şcolii româneşti din Transilvania. Revista a adus astfel o con

1 „Amicul şcoalei“, an. V, nr. 3, 1864.



tribuţie im portantă pe linia dezvoltării şcolii populare româneşti din Transilvania, a combaterii metodelor feudale învechite şi a luptei împotriva tendinţelor de desnaţionali- zare pe care aristocraţia şi burghezia maghiară le manifestau tot mai violent.

Promovarea ideii şcolii naţionale urmărea şi înlăturarea dezbinării confesionale care avea urmări negative asupra şcolilor noastre. Confesionalismul este criticat ca principiu de organizare învechit1. Tineretul iese dezbinat chiar din şcoală, datorită organizării ei confesionale. De aceea sínt necesare şcoli naţionale. Concluzia la care ajunge revista în urma analizei situaţiei şcolilor populare din Transilvania e că întîiul pas ce trebuie făcut pentru cultura românească e „realizarea şcolilor naţionale române"2, ele constituind un mijloc de progres naţional şi cultural. Ideea şcolilor naţionale şi înlocuirea confesionalismului ca principiu de organizare a şcolii populare constituie o concepţie pedagogică înaintată de organizare a şcolii româneşti din Transilvania. Ea exprimă interesele burgheziei româneşti în ascensiune, care făcea din aceste idei un mijloc de luptă pe plan ideologic împotriva feudalismului, a aristocraţiei şi burgheziei maghiare.

„Organul pedagogic, pentru educaţie şi instrucţie“ a apărut în 1863 la Sibiu. Revista era redactată de cunoscutul pedagog fon Popescu. Concepţia pedagogică şi culturală de care era animat redactorul revistei este expusă încă de la

1 Şcoalele noastre — scoale naţionale, în : „Amicul şcoalei“, an. II, nr. 31, 1861.

2 Ibidem, p. 266.

Organul pedagogic (1863) 83

primul ei număr. Ideile iluministe ale burgheziei din perioada ei de ascensiune determină orientarea generală a revistei. Şcoala e considerată ca principalul mijloc de progres cultural al unui popor. Poporul român — se arată în revistă — a îndurat grele suferinţe, care l-au ţinut în întuneric şi l-au îndepărtat de binefacerile culturii, de care s-au bucurat numai asupritorii poporului : „partea cea mai numeroasă a societăţii, aşa numitul popor, fiind despoiat de toate drepturile omeneşti şi fiind condamnat de a trăi şi a muri pentru altă clasă de oameni privilegiaţi, pentru domni şi boieri, se înţelege de la sine, lua parte şi la cultură numai atît cit cerea şi ierta interesul acestora din urm ă"1.

Redacţia revistei priveşte cultura ca un bun comun pentru toate clasele societăţii. Ca preocupări însemnate, prezente în coloanele revistei2, se disting :

— analizarea situaţiei şcolilor populare şi a organizării lor;—■ învăţăm întul în şcoala populară ;— dezbaterea unor probleme de bază ale educaţiei.Şcoala populară e concepută ca un factor de cultură şi de

educaţie a maselor largi muncitoare, ca o instituţie publică, în care „viitorii mădulari ai poporului, adică a clasei aceleia din societate ce trăieşte partea cea mai mare după lucrul mîinilor"3, dobîndesc elementele de cultură de care au nevoie. Şcoala populară nu e o instituţie care să pregătească elevii pentru o anumită profesiune, ci le transmite doar elementele de cultură generală. Ea e chemată să contribuie şi să perfecţioneze educaţia din familie. Un alt obiectiv al şcolii populare e de a înlesni elevilor să dobîndească în cursul şcolarizării cunoştinţele necesare pentru viaţă.

1 „Organul pedagogic“, an. I, 1863, p. 3.2 Au apărut 9 numere, începînd cu 15 ianuarie 1863.3 „Organul pedagogic“, an. I, 1863, p. 6.

84 Presa pedagogică din Transilvania (J860—1918)

Modul de organizare a şcolilor populare e stabilit în funcţie de scopul formal şi material al învăţămîntului. In organizarea internă a şcolilor, partea formală precizează cum trebuie m enţinută disciplina, iar partea materială stabileşte conţinutul învăţămîntului. Obiectele prevăzute în planul de învăţăm înt sínt stabilite în funcţie de v iaţa copilului în familie (citire şi scriere) şi de experienţa sa socială (aritmetică, ştiinţele naturii, geografie). Prin revista pe care a redactat-o, Ion Popescu promovează principiul organizării concentrice a m ateriei de învăţăm înt şi al corelaţiei între obiectele de studiu.

Şcoala populară, ca instituţie de bază în educaţia tineretului, îşi îndeplineşte menirea — se subliniază în revistă — dacă ea se acomodează „împrejurărilor vieţii", căci „o ne- respectare a îm prejurărilor în care trăiesc şcolarii şi părinţii lor numai ar aduce şcoala în conflict cu familia şi peste tot cu v ia ţa"1. Legătura şcolii cu familia şi cu viaţa dă educaţiei tineretului o orientare sănătoasă, la care erau chemate să contribuie şi autorităţile şcolare. Se arată, de asemenea, că întregul organism şcolar trebuie îndrumat de autorităţi şcolare calificate. Ion Popescu promovează, prin paginile revistei pe care o redacta, ideea că inspectarea şcolilor aparţine deopotrivă statului şi bisericii, combătînd teza oficială care o atribuia exclusiv clerului.

Problemele educaţiei s-au bucurat de o analiză constantă în paginile revistei redactate de Ion Popescu. Educaţia e văzută ca o acţiune cu scop, prin care oamenii formaţi contribuie la dezvoltarea tineretului. In spiritul pedagogiei lui Pestalozzi e afirmată posibilitatea educaţiei pe baza ideii că omul e o fiinţă susceptibilă de dezvoltare. Educaţia e m ărginită în influenţa ei de individualitatea elevului, v îrsta lui

1 „Organul pedagogic", an. I, 1863, p. 45.


şi „nepărtinitoarea stare a vieţii în care trăieşte"1. E datoria educatorului de a se îngriji să supravegheze influenţele care se exercită asupra copilului. Pentru a preveni influenţele dăunătoare, se subliniază, într-un spirit nou pentru gîndirea pedagogică din vremea aceea, necesitatea colaborării cu părinţii : ,,o consfătuire cu părinţii poate să ajute foarte mult în privinţa aceasta"2.

Ca mijloace ale educaţiei sínt arătate personalitatea educatorului, instrucţia şi predarea. Educatorul influenţează asupra copilului, prin puterea cuvîntului şi autorităţii sale. Prin instrucţiune, se comunică elevului cunoştinţe şi i se dau „îndreptări" pentru viaţă. Cunoştinţele comunicate elevului au eficacitate educativă, dacă sínt accesibile şi dacă sínt transmise ţinîndu-se seama de „natura individuală şi starea copilului"3. Principiile pe care se bazează educatorul în acţiunea sa educativă alcătuiesc „teoria educaţiei", iar ştiinţa care le studiază este pedagogia. Educaţia fiind o activitate, educatorul nu rămîne numai în cadrul teoriei, ci pune principiile la baza activităţii sale practice. Succesul în activ itatea practică depinde de talentul pedagogic, definit de I. Po- pescu ca o însuşire a personalităţii educatorului, ca o capacitate de a se apropia de elevi. Tactul pedagogic se dobîndeşte în practica educaţiei, care nu este suficientă însă pentru manifestarea lui. Pe lîngă practică şi experienţă, tactul presupune studiu îndelungat şi temeinic.

Invăţămîntul e definit ca o „comunicare de idei şi cunoştinţe ce înavuţesc viaţa spirituală şi cultivă pe om"4. Unele cunoştinţe se dobîndesc de către elevi din viaţă, prin ex

1 „Organul pedagogic“, an. Í, 1863, p. 15.3 Ibidem, p. 16.* Ibidem, p. 18.4 Ibidem, p. 53.


perienţa lor. Invăţămîntul e un mijloc de educaţie, de aceea el trebuie să fie educativ şi devine educativ cînd cunoştinţele comunicate contribuie ,,la dezvoltarea inteligenţei şi la formarea caracterului educativ în elev"1. Pentru a contribui la realizarea scopului educaţiei, invăţămîntul trebuie să se bazeze pe anumite principii, pe care le studiază didactica. In paginile revistei se încerca analiza unora dintre ele.

Astfel, se arată că predarea fiecărui obiect se realizează cu efecte educative, dacă se acomodează gradului de dezvoltare a copilului, şi se subliniază că invăţămîntul trebuie să se desfăşoare în funcţie de condiţiile vieţii sociale ale elevilor2.

M ateria de predat va fi organizată în cadrul diferitelor obiecte de învăţăm înt în aşa fel încît predarea să decurgă de la uşor la greu.

„Organul pedagogic" n-a ocolit nici analiza problemelor de metodă. Metoda e definită ca modul de desfăşurare a predării. Metodele sínt clasificate în elementare şi ştiinţifice. Metodele elementare pornesc de la concret la abstract şi se bazează pe intuiţie, pe cînd cele ştiinţifice urmează calea de la principii la exemplu. Arta de a mînui metoda se dobîndeşte prin ştiinţă şi practică, dar ceea ce dă viaţă învăţămîntului e personalitatea învăţătorului. Intuirea obiectelor, element de bază al metodei elementare, depinde de tactul didactic al învăţătorului. Intrucît intuiţia are o mare însemnătate în formarea unor idei clare despre obiecte şi fenomene, ea este „fundamentul învăţămîntului în şcoala poporală"3. însuşirea cunoştinţelor devine temeinică numai dacă este legată de intuiţie.

1 „Organul pedagogic“, an. I, 1863, p. 55.a Ibidem, p. 56.s Ibidem, p. 152.


în concepţia lui Ion Popescu, învăţăm întul în şcoala populară trebuie orientat şi în direcţia nevoilor vieţii. A ceasta se realizează prin activităţi practice. în şcoala populară, elevii vor fi deprinşi să lucreze, să activeze, să facă exerciţii, pentru a dobîndi abilitate în muncă : „Şcoala poporală, mai mult ca oricare alt institut de creştere şi învăţămînt, este şi are să fie o şcoală practică, o şcoală de deprinderi şi exerciţii, în care nici un elev să nu stea măcar un minut în nelucrare"1. în pregătirea elevilor pentru viitoarele lor îndeletniciri, un rol însemnat îl au cunoştinţele din domeniul ştiinţelor reale. De aceea, în şcoala populară e necesară transm iterea unor cunoştinţe cu privire la electricitate, magnetism, chimie, ştiinţele naturii etc.

O problemă larg dezbătută în presa pedagogică din Transilvania, de care n-a rămas străin nici „Organul pedagogic", a fost aceea a predării limbii materne. Scopul predării limbii materne în şcoală este acela de a contribui la îm bogăţirea vocabularului elevilor şi de a-i face să întrebuinţeze cit mai corect limba lor maternă. Predarea limbii române trebuie să se bazeze, de asemenea, pe principiul intuiţiei. Cunoştinţele gramaticale nu trebuie să se predea în mod abstract, ci în mod intuitiv, pe baza analizei compunerilor şi lecturilor.

în dezvoltarea gîndirii pedagogice româneşti din Transilvania, „Organul pedagogic" a jucat un rol însemnat, mar- cînd trecerea de la dezbaterea problemelor pedagogice în spiritul dogmatic-deductiv, caracteristic învăţămîntului feudal, la difuzarea unor idei pedagogice înaintate, avînd ca bază concepţia pedagogică a lui Rousseau, Pestalozzi etc. Prin „Organul pedagogic", Ion Popescu a difuzat idei pedagogice înaintate, pe care burghezia din Transilvania continua să le propage. Astfel, „Organul pedagogic" a militat

1 „Organul pedagogic“, an. I, 1863, p. 191.

Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918)

pentru orientarea practică a învăţămîntului şi pentru legarea lui de viaţă. Prin paginile revistei a fost difuzată ideea că şcoala populară trebuie larg deschisă copiilor proveniţi din rîndul maselor populare.

„Organul pedagogic" a contribuit, prin discutarea noţiunilor fundamentale ale pedagogiei, la cunoaşterea ei tem einică. Astfel, în paginile revistei s-a pus în lumină ideea că rezolvarea problemelor educative trebuie să se facă în funcţie de particularităţile psihice ale copilului. în articolul „Cunoştinţe psihologice aplicate la pedagogie"1 se ajunge la concluzia că problema fundamentală a educaţiei este „de a dezvolta în armonie toate fenomenele vieţii spirituale şi de a da acelora îndreptare spre bine încă din cea mai fragedă etate". A utorul accentuează că educaţia trebuie să contribuie „prin mijloace pozitive, de exemplu, deprinderile gimnastice, la sănătatea, puterea şi abilitatea corpului". în locul unei concepţii strimte şi deformate despre educaţie, pe care o promovează învăţăm întul feudal, „Organul pedagogic" difuzează ideea dezvoltării armonioase şi m ultilaterale a copilului şi a respectării particularităţilor sale psihice.

Deşi a avut o existenţă scurtă, „Organul pedagogic" se înscrie pe linia publicaţiilor pedagogice care au contribuit la dezvoltarea învăţămîntului românesc din Transilvania.

între 1 iulie 1865 — 15 octombrie 1867 şi 15 ianuarie — 15 septembrie 1872, Grigore Silaşi a redactat bilunarul „Sionul românesc, foaie bisericească, literară şi scolastică".

Programul revistei este expus în primul ei număr. Pornind de la constatarea că „spiritul epocii e pătruns de emulaţie în

1 „Organul pedagogic“, an. I, 1863, p. 362.

Sionul românesc (1865—1867; 1872) 89

ştiinţă şi cultură", redacţia urmăreşte să facă din revistă un factor de difuzare a culturii. La baza acestei acţiuni de propagare a culturii stau tot ideile iluministe. „Lupta ce decurge înaintea ochilor noştri pe întinsul cîmp de activitate a spiritului omenesc e m ăreaţă şi uimitoare, e demnă de secolul luminilor. Pe terenul tuturor cunoştinţelor, atît al celor abstracte, cît şi al celor reale, pe cel al teologiei şi filozofiei, nu mai puţin ca pe cel al fizicii, al istoriei naturale şi al celorlalte ramuri, ea se combate cu agerime şi îndemînare nemaicunoscută. Iară luptătorii parcă s-au unit întru a-şi scrie fiecare pre flamura sa, dar fiecare din punctul său propriu de vedere, deviza generală : ştiinţa, căci ştiinţa e putere"1. în lumina acestor idei, revista acordă importanţă şi problemelor şcolare, şcoala populară fiind considerată ca un factor de propagare a culturii.

„Sionul românesc" a atras atenţia asupra necesităţii de a se organiza cît mai temeinic învăţămîntul popular, care — aşa cum era pe atunci — nu mai corespundea vremii. In paginile revistei se face constatarea că rămăşiţele feudalismului se resimt în diferite sectoare ale vieţii sociale, că poporul n-a făcut progresele aşteptate în învăţămînt, în care domină principiile de organizare absolutiste. Se subliniază că in troducerea limbii germane ca studiu obligatoriu în şcolile populare, în perioada absolutistă, a împiedicat studierea limbii române. Organizarea şcolilor populare era considerată ca o problemă importantă, de a cărei soluţionare depindea înlăturarea din aceste şcoli a vestigiilor feudalismului.

în articolele în care sínt dezbătute problemele de bază ale educaţiei, se resimte influenţa lui Pestalozzi în modul cum concepe fenomenul educativ. Pornindu-se de la premisa că

1 Programia noastră, în : „Sionul românesc“, anul I, nr. 1, 1865, p. 1.


„educaţia priveşte natura ca un tot organic"1, se formulează concluzia că educaţia trebuie să aibă un caracter armonios, în colegii trebuie să se asigure un mediu educativ, caracterizat prin umanitate, familiaritate şi colegialitate.

Educaţia e definită ca o influenţă exercitată asupra copilului în scopul dezvoltării şi cultivării lui. Pedagogia e definită ca „învăţătura educaţiei, adică învăţătura despre conducerea naturii omeneşti spre dezvoltarea sa proprie"2. în şcoala elementară, unde se pun bazele educaţiei omeneşti, copiii dobîndesc cunoştiinţe şi li se dezvoltă dispoziţiile. Instrucţia e definită ca ajutorul acordat cuiva pentru a dobîndi cunoştinţe. Şcoala e un institut de instrucţie şi educaţie totodată. Instrucţia are valoare în procesul dezvoltării copilului, dacă ea e educativă3. Scopul instrucţiei e fixat în accepţia pestalozziană : dobîndirea cunoştinţelor şi dezvoltarea posibilităţilor psihofizice ale copilului.

în revistă se arată că materia ce alcătuieşte conţinutul instrucţiei în şcoala populară e fixată în planul de învăţă- mînt, care trebuie să cuprindă : religia, limba maternă (citirea, ortografia, gramatica şi stilul), aritmetica, geografia, istoria, caligrafia, desenul şi formele geometrice, agricultura şi cîntul. Ştiinţele naturale şi tehnologia nu constituiau obiecte separate de studiu, ci se predau pe baza legendariu- lui. Volumul cunoştinţelor e determinat de vîrsta copiilor şi de „ocupaţia viitoare a copiilor". Aşa, în „şcoalele poporale ai căror discipoli în mai mare parte vor fi agricultori, trebuie să se propună cu deosebită diligenţă ştiinţele naturale şi agricultura ; iar în şcoalele capitale, ori în altele, ai

1 M. P., Educaţia colegială, în „Sionul românesc“, an. I, nr. 2—4, 1865, p. 19.

2 Ş t e f a n P o p , Studii pedagogice, ib., an II, nr. 11— 12 1866.3 Instrucţia, ib. an. II, nr. 23, 1866, p. 271.

Sionul românesc (1865—1867 ; 1872) 91

căror discipoli în mare parte vor fi maeştri ori industriaşi, e de a se propune cu deosebită diligenţă tehnologia1. Astfel, instrucţia dobîndea o anumită orientare în funcţie de profesiunea pentru care se pregăteau tinerii.

Pentru a pregăti pe viitor învăţătorii, Ştefan Pop propune introducerea predării cunoştinţelor agricole ca materie obligatorie în preparandie2. Ştefan Pop, care se afla la studiu în Praga împreună cu G. Munteanu, a studiat în capitala Boe- miei modul cum era organizat învăţămîntul agricol. Concluziile acestui studiu şi alte date referitoare la agricultură au fost utilizate în lucrarea sa : Am icul economiei practice. Se observă deci creşterea interesului pentru predarea cunoştinţelor agricole în şcolile populare. Acest fenomen era determ inat de dezvoltarea burgheziei româneşti din Transilva- vania.

Astfel, cu toate preocupările diverse ale „Sionului rom ânesc" : literare, economice etc., redacţia a abordat şi probleme educative. în dezbaterea problemelor de educaţie se resimte influenţa pedagogilor clasici şi în prinţul rînd a lui Pestalozzi şi Komensky. Noţiunile fundamentale ale pedagogiei sínt definite în spiritul concepţiei pedagogice a lui Pestalozzi.

în paginile revistei ,,Sionul românesc" a fost publicat, de către Cosma Anca, Maxim Pop şi V. Petri, programul rev istei „Magazinul pedagogic", pe care aceştia l-au înfiinţat la

1 cf. Materia de instrucţie în şcoalele capitale şi poporale, ib., an. II, nr. 1, 1867.

a S t P o p , Necesitatea de a se propune ştiinţele agriculturii ca studiu obligat in institutele noastre teologice şi pedagogice ca şi în şcoalele poporale, ib., an II, nr. 6, 1867.


Năsăud în 1867. Scopul revistei — aşa cum era fixat în anunţul de apariţie — era de a contribui la înflorirea şcolilor naţionale, prin lărgirea orizontului cultural al învăţătorilor. în program se arată că revista va căuta să realizeze aceasta prin publicarea de : „dizertaţii pedagogice de interes comun, practic, biografii bune ale pedagogilor celor mai renumiţi, prin comunicări de cazuri disciplinare interesante, descrieri de serbări şcolare, îm părtăşirea altor experienţe interesante culese de pe cîmpul educaţiei"1. în ceea ce priveşte perfecţionarea metodică a învăţătorilor, revista îşi propune să aducă o contribuţie prin publicarea de „disertaţiuni din sfera didacticii universale, alegerea şi ordonarea m aterialului de învăţăm înt pentru diferite clase şcolare, tra tarea lui după principii metodice, pregătind astfel elaborarea şi statornicirea unui plan de învăţămînt corespunzător"2. Pentru a contribui la lărgirea orizontului cultural al învăţătorilor, revista îşi propune, de asemenea, să publice articole şi studii din „domeniul pedagogiei şi din diverse ramuri ale ştiinţelor reale, a căror influenţă extraordinară asupra vieţii practice nu o poate nega nimeni"3. Preocuparea de a contribui la perfecţionarea metodică a învăţătorilor rămîne constantă în activitatea revistei.

Redactorii revistei pun accentul pe tratarea problemelor de metodică. Se expun procedeele de predare a unor lecţii, folosind, în special, manualele elaborate de Vasile Petri şi Visarion Roman. Problemele metodice tratate în paginile „Magazinului pedagogic" se pot grupa în probleme privind metodica predării ştiinţelor reale, aritmeticii, istoriei şi învă- ţămîntului intuitiv.

1 „Sionul românesc“, an III, nr. 1, 1867, p. 11.2 Ibidem p. 11.3 Ibidem p. 11.

Magazinul pedagogic (1867) 93

Metodica predării ştiinţelor reale (ştiinţe naturale, fizice, cunoştinţe agricole) a fost o preocupare constantă a redacţiei revistei. A ceastă preocupare se încadrează în eforturile făcute în Transilvania în cea de a doua jum ătate a secolului al XlX-lea de a se da o orientare practică învăţămîntului popular. învăţătorii care militau pentru această orientare urm ăreau să formeze din elevii lor viitori cetăţeni care să ştie cum să cultive raţional pămîntul sau să fie pregătiţi pentru o meserie. Pentru aceasta era necesar ca învăţătorii să aibă o pregătire metodică corespunzătoare.

„Magazinul pedagogic" îşi propunea, prin articolele despre învăţăm întul real pe care le va publica, să răspundă la anumite probleme pe care le ridica predarea acestor discipline în şcoala populară. Astfel de probleme ridicate de practică erau, de exemplu : Cum se alege şi se împarte pe ani de învăţăm înt m aterialul din diferite domenii ale ştiinţelor reale ? Cum se predau ştiinţele reale în corelaţie cu celelalte obiecte de învăţăm înt ? Cum să se predea ştiinţele reale pentru a influenţa asupra memoriei, raţiunii şi sentimentelor elevilor ? Ce particularităţi prezintă instruirea şcolarilor prin predarea ştiinţelor reale ? In consecinţă, redacţia revistei îşi propunea să trateze, ca răspuns la aceste probleme, urm ătoarea tem atică: 1) Scopul şi metoda instruirii în ştiinţele reale în şcoala populară. 2) Principiile didactice ce stau, la baza acestei instrucţii. 3) Alegerea m ateriei de învăţămînt. 4) îm părţirea materiei pe ani şcolari. 5) Metoda de predare a materiei de învăţămînt.

Pentru a putea face faţă sarcinilor pe care le ridică instruirea tineretului în domeniul ştiinţelor reale, era necesar ca învăţătorul să fie un bun cunoscător al naturii, să cunoască temeinic aspectul geografic al ţinutului în care locuieşte, flora şi fauna locului şi a împrejurimilor ţinutului respectiv. Cunoaşterea acestor elemente e indispensabilă pentru aţin-


gerea scopurilor urmărite prin predarea ştiinţelor reale în şcoala populară, şi anume cunoaşterea de către elevi a naturii şi a legilor ei",1 dezvoltarea aptitudinilor lor practice, înţelegerea de către elev a felului cum poate fi utilizată natura de către om în folosul lui. Se arată că alegerea materiei de învăţămînt trebuie să se facă de învăţător cu grijă, astfel încît să existe posibilitatea realizării scopurilor predării ştiinţelor reale în şcoală. De aceea, se vor alege clase de obiecte şi fenomene care sínt mai reprezentative şi se va stărui asupra influenţei pe care obiectele şi fenomenele realităţii o exercită asupra omului.

Predarea ştiinţelor reale în şcoala populară se bazează pe anumite principii. Se subliniază că nu se poate preda în mod întîmplător, căci atunci activitatea instructivă ia forma unei munci dezorganizate. Principiile pe care trebuie să se bazeze predarea ştiinţelor reale — arată revista — sínt urm ătoarele :

Să se favorizeze o intuiţie clară, vie şi precisă a obiectelor din natură, a însuşirilor şi schimbărilor pe care ele le suferă. Intuiţia e punctul de plecare. După intuiţie urmează formarea conceptului şi utilizarea cuvîntului. Pentru a fi clară şi vie, inutiţia nu se va produce în mod întîmplător, spontan, ci în mod organizat, sub conducerea învăţătorului, respectîndu-se normele învăţăm întului intuitiv.

Al doilea principiu al predării ştiinţelor reale e ridicarea de la percepţie la generalizare, la cunoaşterea legii. învăţătorul va urmări să facă ,,pre şcolar, după ce şi-a adunat un număr însemnat de intuiţii, ca să afle prin comparaţii şi deosebire legea şi să o exprime prin cuvinte"2. Pe baza comparaţiei se stabilesc asemănările şi deosebirile. Prin compa

1 „Magazinul pedagogic“, vol. I, 1867, p. 82.Ibidem, vol. 1, 1867, p. 127.

Magazinul pedagogic (1867) 95.

raţii succesive, trebuie să ridicăm pe copii la înţelegerea conceptelor care oglindesc obiecte şi fenomene, clase şi genuri. Cunoştinţele elevilor trebuie să urmeze calea firească : intuiţie, comparaţie, abstracţie, concept. însuşirea conceptelor depinde de claritatea intuiţiei şi a comparaţiei. E necesar ca învăţătorul să pună accent în lecţii pe claritate şi cohe- renţă logică.

Dezvoltarea interesului şi a curiozităţii de a şti e cel de-al treilea principţu al predării ştiinţelor reale. învăţătorii tre buie să procedfeze cu tact şi în această direcţie. Ceea ce poate şcolarul observa singur nu trebuie să i se arate de către în văţător. M aterialul intuitiv trebuie ales în legătură cu viaţa şi activitatea elevilor. „Aceasta se va putea înfăptui — se arată în revistă — prin aceea dacă va provoca învăţătorul pe' şcolar de a privi aceste sau acele obiecte sau fenomene din natură şi apoi va refera despre ele ; sau dacă va conduce pe şcolar de a usca plante, de a strînge minerale, sau dacă va scruta el singur cite o dată ţinutul satului sau în priv inţa botanicii, zoologiei, mineralogiei sau economiei ; sau dacă cearcă lucrătoarele sau atelierele d.e. mori de hîrtie, făurii, berării,... sau va ajuta părinţilor a lucra, de exemplu, aratul, semănatul, stingerea varului etc.1".

Aplicarea principiilor didactice analizate este exemplificată prin lecţii expuse în revistă. în „Magazinul pedagogic" se dau astfel exemple de lecţii de fizică şi ştiinţe naturale. Se stăruie asupra particularităţilor metodice pe care le prezintă predarea cunoştinţelor despre minerale, plante, animale şi fenomene ale naturii. în toate aceste cazuri, învăţătorul va urmări ca elevii săi să reţină însuşirile caracteristice ale- obiectelor şi fenomenelor studiate.

1 „Magazinul pedagogic“, vol. I, 1867, p. 132.


„Magazinul pedagogic" a analizat in paginile sale şi problema predării geografiei. Se arată că studiul geografiei tre buie să înceapă cu studierea şcolii şi a ţinutului înconjurător. Prin intermediul excursiilor, elevii vor putea cunoaşte te meinic formele de relief şi li se vor explica noţiunile respective : şes, deal, vale, luncă etc1. După ţinutul natal se va studia regiunea. Deci studiul geografiei se va face progresiv, pornindu-se de la apropiat la îndepărtat. Principiile şi normele metodice analizate sínt exemplificate cu diverse tipuri de lecţii predate in şcoala populară.

Metodica predării aritmeticii a fost, de asemenea, o preocupare principală a redacţiei „Magazinului pedagogic". Se subliniază că în şcoala populară socotitul e un studiu important, deoarece el dezvoltă posibilităţile intelectuale „ale copilului şi-l pregăteşte pentru viaţa casnică, civilă şi socială2".

Volumul cunoştinţelor de aritmetică predate în şcoala populară trebuie fixat în funcţie de considerente practice : se vor preda acele elemente de care viitorul cetăţean va avea nevoie în viaţa sa. De aceea, în şcoala populară e necesar să se pună accent pe însuşirea celor patru operaţii. M ateria de predat trebuie să se împartă pe ani de studiu, în funcţie de vîrsta copiilor.

In predarea aritmeticii e necesar să se aibă în vedere în primul rînd dezvoltarea gîndirii. Ca exemplificări privind metodica predării matematicii, „Magazinul pedagogic" a publicat diverse lecţii de aritmetică pentru şcoala populară — ele constituind un un bun mijloc de perfecţionare a învăţătorilor români din Transilvania, în condiţiile în care statul exploatator austro-ungar se dezinteresa de soarta lor.

1 „Magazinul pedagogic", vol. I, 1867, p. 360.2 Ibidem, p. 411.

A m ic u l u scóleiscriptura pedagogica

pentru

invetiatori, educatori si loti barbatii de scola

reriigata de

V. R n m m «

Sib iiii 1860.E ditura li tipariulu lui S. F lK seh.

Coperta revistei .Amicul şcoalei“ apărută în 1860 la Sibiu.

m agazin»

Organii pentru educatori, invotia tori si barbat i de scobi,

Tomulu I, fascior’u 5,pentru Julin.

N A S A U » U,1 § « V

Cu tipăriulu erediloru lui J. £. Filtsch in Bfctriti»

redigatu

COSMA ANCA, . MAXIMU POP.U,invetiatoriu si directorii» prof. gimn. si cateehetu Ih

normale. st'oUjle normali ■ ^

BASILIU PETRI,prof, preparandiale.

Ï3.ÎL

Coperta revistei „Magazinul pedagogic“ apărută în 1867 la Năsăud.

Magazinul pedagogic (1867) 97

Predarea istoriei în şcoala populară a constituit, de asemenea, o preocupare constantă pentru revistă. Cei vechi au numit istoria magistra vitae, tocmai datorită însemnatei ei valori educative. Studiul istoriei dezvoltă gîndirea, întăreşte voinţa, o orientează spre bine şi pregăteşte pe elevi pentru viaţă. Deosebită valoare educativă o are cunoaşterea vieţii poporului şi biografiile oamenilor de seamă.

Învăţămîntul intuitiv a stat şi el în atenţia „Magazinului pedagogic". Noţiunea de învăţăm înt intuitiv e analizată în paginile revistei, arătîndu-se că trebuie să se înţeleagă „toate acele pregătiri, de care se foloseşte şcoala, spre a ajuta pe prunci la conceperea lumii externe, la cugetare şi vorbire"1. în spiritul concepţiei lui Pestalozzi, problemele învăţămîntului intuitiv sínt cercetate din punctul de vedere al procesului didactic ce se desfăşoară în şcoala populară. După discutarea problemelor teoretice, se dau exemple de lecţii bazate pe intuiţie, folosindu-se în acest scop manualul lui V. Petri. Predarea desenului este bazată pe intuiţie, ea trebuind să înceapă în şcoala populară după intuirea obiectelor şi după exerciţii intuitive, ordinea fiind dictată de în- tîietatea percepţiei faţă de activitatea de redare a formei.

Din dorinţa de a contribui la pregătirea învăţătorilor în activitatea practică pe care ei o desfăşoară în şcoală, „M agazinul pedagogic" a publicat articole despre pomărit, despre altoirea pomilor şi a îndemnat pe învăţători să predea cît mai multe cunoştinţe de agricultură în şcoala populară.

în paginile „Magazinului pedagogic" au fost analizate şi alte probleme larg dezbătute de cadrele didactice. O asem enea problemă era aceea a inspecţiei şcolare. învăţătorii şcolilor populare româneşti din Transilvania militau — aşa cum am văzut — pentru efectuarea inspecţiei şcolare de către

1 „Magazinul pedagogic“, vol. II, 1868, p. 96.



cadrele didactice calificate. Se sublinia în paginile revistei că : „întreaga reformă a şcoalelor populare depinde în cea mai mare parte de personalitatea, abilitatea de prestaţiune şi zelul de chemare al inspectorilor"1. De aceea, se cerea inspectorului şcolar o bună pregătire, încredere în învăţător şi devotament în muncă.

Revista „Magazinul pedagogic" a dezbătut în paginile ei şi probleme privind dezvoltarea ştiinţei. Discutarea chestiunilor religioase ocupă un spaţiu restrîns. Se cultiva în rîndu- rile învăţătorilor şi tineretului interesul pentru însuşirea ştiinţei. Cu ocazia unei cuvîntări ţinute la gimnaziul din Nă- săud, directorul I. Papiu face elogiul ştiinţei şi al culturii şi subliniază că o caracteristică a vremii este că : „state, naţiuni şi popoare năzuiesc spre dezvoltarea puterilor spirituale pe calea ştiinţei şi a culturii"2. în spirit iluminist, directorul gimnaziului din Năsăud afirmă că : „puterea şi starea de progres a unui popor depinde de şcoală, care e adevăratul focar de ştiinţă, m oralitate şi cultură".

Dacă „Amicul şcoalei" a pus accentul mai mult pe lupta învăţătorului şi pe îndeplinirea dezideratelor lui profesionale, „Magazinul pedagogic" a dezbătut îndeosebi probleme de educaţie, probleme practice ale şcolii, constituind un însemnat ajutor dat învăţătorului în munca sa de perfecţionare profesională.

La Arad, a apărut la 13 august 1872 foaia „Lumina“, care avea printre variatele ei preocupări şi dezbaterea problemelor de învăţămînt. Redacţia îşi propunea să publice în pagi

1 „Magazinul pedagogic“, vol. III, 1869, p. 28.a Ibidem, vol. II, 1868, p. 394.

Lumina (1872) 99

nile revistei „articoli instructivi şi disertaţiuni din diferite ramuri ale ştiinţelor : didactică pentru învăţători, cuvîntări ocazionale şi orice elaborate şi discuţii de valoare în sfera drepturilor... şi adm inistraţiei şcolii''1. „Lumina" publică încă de la primele numere ştiri despre viaţa şcolară din părţile bănăţene şi arădene şi instrucţiuni referitoare la planul de învăţămînt, manuale şi examene.

în această revistă, Vasici publică o suită de articole pe tema „Igiena şi şcoala". Arătînd că sănătatea şi cultura sínt factori care asigură progresul poporului, el subliniază că aceşti doi factori se pot realiza numai avînd ca bază datele ştiinţei. învăţătorii, a căror menire e de a contribui la progresul poporului, trebuie să-şi însuşească două ştiinţe, indispensabile activităţii lor : pedagogia — ştiinţa educaţiei — şi igiena — ştiinţa îngrijirii sănătăţii. Obiectivele educative u rmărite în şcoală nu se pot realiza dacă învăţătorul nu asigură condiţiile igienice necesare desfăşurării procesului de învăţăm înt : local salubru, mobilier corespunzător etc.

Vasici arată că şcolile populare funcţionează în edificii care lasă mult de dorit, că mobilierul şcolar e cu totul nepotrivit etc. „în Transilvania — afirmă Vasici — cea mai mare parte a edificiilor de şcoală este necorespunzătoare scopului : nişte caverne întunecoase, mucede, reci, jum ătate ru inate"2. în ceea ce priveşte mobilierul : „scaunele sínt ori prea scunde, ori prea înalte, picioruţele celor mici spînzură în jos, fără să atingă pămîntul şi cu aceasta se obosesc"3.

„Lumina" s-a bucurat şi de colaborarea unui fruntaş al literaturii noastre : Ion Slavici. Problemele învăţăm întului

1 „Lumina", anul I, nr. 1, 1872.2 Ibidem, an. I, nr. 5, 1872, p. 18.3 Ibidem, an. I, nr. 3, 1872, p. 11.


au reţinut atenţia lui Slavici încă de pe vremea cînd se afla la studii la Viena şi publica la periodicul arădean „Speranţa1".

într-una studiu publicat în „Lumina", Slavici subliniază rolul presei în formarea opiniei publice : „nimic nu formează mai sigur decit ele conştiinţa comună. De loc ce apar ideile în public, ele se cristalizează : cele rele rămîn ale individului şi numai acele, care apar publicului de a fi bune, capătă o valoare generală, devin o parte a convingerii comune"2.

In studiul său, Slavici face consideraţii şi asupra fenomenului educativ, arătînd că educaţia este un proces în schimbare, „datorită influenţelor externe, datorită faptului că omul e legat în mod necesar de societate". Astfel — arată el — în antichitate, caracterul militar şi religios al educaţiei era în funcţie de interesele castelor conducătoare. De asemenea, el pune în lumină strînsa legătură dintre scopul educaţiei şi organizarea dată educaţiei în vederea realizării acestui scop.

Slavici a subliniat în mod deosebit influenţa pe care o are mediul asupra dezvoltării copilului. „în decursul dezvoltării sale — scrie el — omul e supus influenţelor neîntrerupte ale lumii exterioare. Omul rezultă din acestea tocmai ca din sine însuşi"3.

Educatorul are o misiune nobilă, el trebuind să pregătească pe copil pentru a îndeplini o activitate socială.

Slavici arată, de asemenea, însem nătatea care trebuie dată educaţiei femeilor, avînd în vedere rolul lor în societate.

1 „Speranţa“ — foaie literară bisericească — era organul societăţii! de lectură a studenţilor de la Institutul teologic Arad. A apărut între 13 febr. — 27 dec. 1869 şi 22 ian. 1871 — 15 iunie 1872.

2 I. S l a v i c i , Despre creştere şi mai cu seamă despre creşterea junelor române, în „Lumina“, an II, nr. 8— 12, 1871, p. 58.

3 Ibidem, nr. 9, p. 69.

Lumina (1872) 101

Educaţia fetelor trebuie să aibă un caracter practic, pentru a fi pregătite să organizeze viaţa economică a familiei. Ele trebuie ferite de influenţa religioasă catolică care se exercită în pensioane. Femeia trebuie educată spre a deveni o bună mamă.

Chestiunea inspecţiei şcolare a reţinut, de asemenea, a tenţia lui Slavici. El militează pentru dreptul învăţătorilor de a o organiza, pentru că preoţii nu au calificarea necesară inspectorilor şcolari. în concepţia pedagogică a lui Slavici, atribuţiile inspectorului sínt incompatibile cu „starea preoţească"1. El a abordat probleme privitoare la învăţămîntul popular într-un şir de articole2. Şcoala populară e concepută de Slavici ca o instituţie „menită a fi paza naţionalităţii" şi un factor de răspîndire a culturii în mase, ceea ce în condiţiile de atunci din Transilvania erau idei corespunzătoare. Prin cultură poporul se oţeleşte şi îşi dobîndeşte drepturile pe care le merită. I;ără cultură nu se poate îmbunătăţi starea poporului şi masele nu îşi pot dobîndi drepturile lor. De aceea, Slavici militează pentru emanciparea şcolilor populare, pentru organizarea lor mai temeinică şi pentru rid icarea nivelului învăţămîntului.

1 I. S l a v i c i , Inspecţia şcoalelor în „Lumina“, an II, nr. 41, p. 195.2 Învăţămîntul. Aşezămintele noastre, în : „Lumina“, an. III, nr. 3, 1874.— Poziţia organică a aşezămintelor de înuăţămînt, ib., an. I, nr. 18, 1874.— Poziţia organică a aşezămintelor de învăţămînt, ib., an. II, nr. 19, 1874.— Poziţia organică, ib., an. III, nr. 20, 1874.— învăţămîntul poporal, ib., nr. 21, 1874.— Ivirea învăţămîntului poporal, ib., nr. 22, 1874.— Menţiunea (menirea, n.n.) învăţămîntului, ib., nr. 23, 1874.— Formarea facultativă, ib., nr. 25, 1874.— Formarea politică, ib., nr. 26, 1874.— Poziţia învăţămîntului poporal, ib-, nr. 27, 1874.— Premisele organizării, ib., nr. 28, 1874.


Pornind de la o concepţie organică asupra societăţii, pe care şi-o însuşise în anii studiilor universitare la Viena, unde studiase cursurile sociologului Schăffle, partizan al teoriei organiciste, Slavici analizează dezvoltarea istorică a învăţă- mîntului în cadrul organismului social.1 Dezvoltarea învăţă- mîntului este consecinţa organică a unor stări sociale. Fenomenele şi instituţiile sociale stau într-o legătură organică unele cu altele. Slavici încearcă să arate care sínt premisele sociale ale apariţiei şi dezvoltării învăţămîntului. „Lipsa de cunoştinţe" a fost — spune el — cauza care a determinat apariţia învăţămîntului. Dezvoltarea ulterioară a fost influenţa tă de „stările sociale" ale diverselor epoci. A pariţia şcolilor elementare a fost cauzată tot de „stările sociale". O dată cu dezvoltarea societăţii burgheze — statornicită pe alte temelii decit cea feudală — învăţămîntul popular începe să se dezvolte îmbrăcînd forme noi. Scopul său e legat de nevoile economice ale societăţii şi de aceea contribuie la satisfacerea trebuinţelor care i-au determinat apariţia. învăţăm întul poporal — afirmă Slavici — are menirea de a asigura tineretului o pregătire economică, necesară pentru viaţă, precum şi dezvoltarea sa morală şi intelectuală.

După „reconstituirea societăţii pe temelii liberale — re constituire care este rezultatul unei reacţiuni mai mult sau mai puţin acute a claselor ce au fost lipsite de libertate"2, — scrie Slavici — dezvoltarea societăţii cuprinde nu numai sectoarele economice şi politice, ci şi învăţămîntul. Tineretul trebuie deci, format din punct de vedere economic, politic şi etic, pentru a putea contribui la progresul social. Statul are datoria să se îngrijească de dezvoltarea învăţămîntului, să vegheze la stăvilirea abuzurilor şi la dezvoltarea economică,

1 I. S l a v i c i , Lumea prin care am trecut, 1930, p. 59.2 „Lumina“, an III, p. 23, 1874, p. 106.

Lumina (1872) 103

politică şi morală a tineretului. Organizarea învăţămîntului popular nu e întîmplătoare, ci are o cauzalitate bine determinată. Rezumînd concepţia despre învăţămîntul popular, Slavici afirmă : ,,... am aflat premisele ivirii : stările sociale ; am aflat premisele susţinerii : trebuinţele economice şi etice ; am aflat menţiunea organică : satisfacerea acestor trebu- ig ţe"1.

Avînd meritul de a fi sesizat conţinutul de clasă al educaţiei, Slavici a rămas însă tributar unui punct de vedere înapoiat, nedemocratic, preconizînd — de pildă — educarea fiecăruia conform cu starea socială din care provine sau la care aspiră.

în aplicarea metodelor de educaţie, cunoaşterea stărilor locale şi a psihologiei poporului erau — pentru Slavici •— condiţii esenţiale de influenţare asupra poporului : ,,Fără de cunoaşterea aplecărilor fireşti, a facultăţilor specifice, a modului de a gîndi, a. slăbiciunilor tipice şi îndeosebi fără de cunoştinţa firei individuale a unui popor, este peste putinţă ca să statorim modul în care să putem să înrîurim binefăcător asupra lui"2. Metodele educative utilizate în şcoala populară — subliniază el — nu se aleg în mod întîmplător, ci în funcţie de firea poporului şi de condiţiile lui de viaţă.

Colaborarea acestui clasic de frunte al literaturii noastre la revistele pedagogice a contribuit la intensificarea in teresului pe care acestea l-au trezit în epocă.

Revenind la revista „Lumina" menţionăm că a dezbătut şi problema metodei predării citit-scrisului3. Autorul articolului respectiv cere să se renunţe la vechile metode de predare a citit-scrisului şi să se predea scrierea şi citirea deodată, folo-

1 „Lumina“, nr. 28, p. 138.2 Ibidem.3 Scriptolegia, în : „Lumina“, an I, nr. 14, 1874.


sindu-se manualele lui Z. Boiu şi Ştefan Pop. în articol se dau indicaţii privind utilizarea metodei fonetice — scriptolege, ceea ce arată interesul purtat în Transilvania pentru această metodă, care constituia obiectul unor preocupări didactice şi din partea lui Ion Creangă.

Asigurîndu-şi colaborarea lui Vasici şi Ion Slavici, „Lumina" a reuşit să trezească în părţile arădene interes pentru studiul problemelor de pedagogie şi pentru îm bunătăţirea situaţiei învăţătorilor şi a învăţămîntului poporal.

„Lumina" a popularizat în paginile ei problema înfiinţării unei reuniuni generale a învăţătorilor din părţile Aradului, considerînd conferinţele învăţătorilor ca mijloace insuficiente pentru perfecţionarea lor metodică.

Printre revistele care au văzut lumina în tiparniţele Blajului se numără şi „Foaia scolastică". Ea a apărut la 13 mai 1873, ca un adaos al foii, ,,Economul“, şi a avut ca redactor pe Ştefan Pop. De la 13 februarie 1876 revista apare separat, avînd ca redactor pe I. M. Moldovan. Titlul foii după 1876 este : „Foaie scolastică. Organ pedagogic — didactic pentru şcolile române'1. Liniile directoare ale activităţii revistei sínt fixate încă din primul număr, în articolul : „Programul nostru". Programul pe care redacţia îşi propune să-l urmărească e axat pe ideile iluministe ale vremii. Revista se adresează învăţătorilor, cerîndu-le să contribuie la răspîndirea luminii în popor. Scopul urmărit de revistă e de ,,... a procura armele necesare învăţătorilor, de a-i pregăti şi a-i ajuta în această luptă îm preunată cu atîtea greutăţii"1. Armele cu care revista

1 „Foaia scolastica“, an I, nr. 1, Í873, p. 2.

Foaia scolastică (1873) 1 0 5

urma să înarmeze pe învăţători în lupta pe care ei o duceau pentru educarea tineretului şi difuzarea ştiinţei de carte în popor erau : „pedagogia, didactica şi metodul raţional, pe care le vom pertracta în coloanele acestui organ mic şi încă prin lecţiuni practice"1. Astfel, prin însuşirea temeinică a cunoştinţelor de pedagogie şi didactică, învăţătorii se vor perfecţiona din punct de vedere profesional şi ei vor putea lupta cu mai mult succes, pentru progresul şcolii populare. Revista îşi propune să susţină cu deosebire şcolile populare româneşti din Transilvania.

îm bunătăţirea instrucţiei în şcoala populară fiind considerată ca o necesitate naţională pentru românii din Transilvania, „Foaia scolastică" militează pentru buna organizare a învăţământului în aceste şcoli. Progresul poporului se asigură prin şcoală, susţin — în conformitate cu vederile iluminiştilor — redactorii „Foii scolastice". Revista adresează învăţătorilor, încă din primul număr, un călduros apel, cerîndu-le să activeze cu pasiune pe ogorul şcolii.

Analizînd planul de învăţămînt al şcolii populare, „Foaia scolastică" subliniază rolul deosebit pe care trebuie să-l aibă studiul limbii române în educaţia tineretului, deoarece fără însuşirea temeinică a limbii materne, tineretul nu-şi va putea îndeplini datoria ce o are faţă de naţiunea sa. Revista ajunge la concluzia că : „studiul limbii române trebuie să se propună şi încă cu cea mai mare diligenţă şi în şcoala elem entară şi aici mai bine ca ori şi unde"2. Numai dacă şi-a însuşit temeinic limba maternă, copilul poate progresa în însuşirea cunoştinţelor predate la alte obiecte de învăţămînt. După ce se arată rolul pe care-1 are studiul limbii române în şcoala populară, se dau îndrumări metodice referitoare la predare.

1 „Foaia scolastică“, an. I, nr. 1, 1873, p. 2.2 Ibidem, an. I, 1873, p. 10.

.106 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918)

Întrucît copilul învaţă în familie limba română prin conversaţie cu părinţii săi, cea mai bună metodă de predare a limbii române în şcoala populară e conversaţia învăţătorului cu ■elevii. Conversaţia trebuie dusă într-o limbă corectă. Gramatica se va preda progresiv, pornindu-se tot de la conversaţia învăţătorului cu elevii.

O problemă des dezbătută în presa pedagogică din Transilvania a fost aceea a educaţiei naţionale a tineretului, ea fiind privită ca o chestiune deosebită în perioada accentuării tendinţelor de deznaţionalizare. Educaţia naţională constituie o preocupare principală a învăţătorilor şi conţinutul ei îl formau elementele de bază ale limbii, istoriei şi culturii noastre naţionale. „Foaia scolastică" stăruie şi ea asupra acestei problem e1. Educaţia naţională nu trebuie să fie exclusivistă ; se subliniază că această educaţie nu trebuie să provoace dispreţuirea altor naţiuni. în perioada dualismului austro-ungar, cînd cele mai reacţionare vîrfuri exploatatoare urm ăreau deznaţionalizarea românilor prin şcoală, învăţătorii îşi îndreptau •atenţia spre familie, considerînd-o ca un mijloc eficace de cultivare a dragostei faţă de popor şi limbă. Cîntecele şi jocurile populare sínt considerate ca un puternic mijloc de educaţie naţională, atît în cadrul familiei cît şi în şcoală2.

„Foaia scolastică" s-a ocupat în paginile ei şi de rolul ştiinţelor naturii şi a cunoştinţelor agricole în formarea omului. Fizica e concepută ca mijloc de ridicare a nivelului ştiinţific, ea contribuind la luminarea oamenilor şi la eliberarea lor de superstiţii. Incultura e un teren favorabil înfloririi superstiţiilor : „poporul necult e aplecat superstiţiilor"3. Superstiţiile po t fi înlăturate prin ştiinţă : „cînd poporul va avea cunoştinţe

1 „Foia scolastică“, an IV, nr. 7—8, 1876.a v. „Foaia scolastică’’, an IV, nr. 6, 1875.-a „Foaia scolastică“, an I, nr. 3, 1873, p. 17.

Foaia scolastică (1873) 107

despre legile după care se întîmplă nenum ăratele fenomene în natură, atunci nu va mai fi superstiţios, nu se va mai expune pericolului aşa des ; ci din contră legile naturale le va şti întrebuinţa uneori în folosul său"1. De aceea e necesară predarea fizicii în şcoala populară. Cunoştinţele vor fi accesibile şi se va folosi metoda intuiţiei, pentru a putea fi asimilate de elevi.

Scopul predării ştiinţelor naturii e dat în funcţie de însemnătatea lor pentru activitatea practică în industrie, comerţ şi agricultură. în predare se recomandă să se ţină seama de principiile pedagogice stabilite de J. A. Komensky şi J. H. Pestalozzi. Pentru îndrum area învăţătorilor, „Foaia scolastică" a publicat în paginile ei lecţii de fizică, geografie, a ritmetică. în predarea geografiei se recomandă să se pornească de la cunoaşterea ţinutului natal.

„Foaia scolastică" n-a rămas străină nici de discuţiile purtate în presa pedagogică din Transilvania în legătură cu introducerea gimnasticii în planul de învăţăm înt al şcolii populare. Unii pedagogi — tributari concepţiilor pedagogice feudale — considerau că gimnastica nu are o valoare educativă şi ea poate fi înlocuită prin jocurile copiilor în timpul recreaţiilor. „Foaia scolastică" militează pentru introducerea gimnasticii în planul de învăţăm înt al şcolii populare şi subliniază valoarea educativă a gimnasticii2. Exerciţiile de gimnastică pe care le fac elevii contribuie la întărirea puterii lor, la dezvoltarea lor fizică. Gimnastica e şi un mijloc de formare a caracterului elevilor şi de întărire a voinţei.

„Foaia scolastică" a participat şi ea la acţiunea comună a presei pedagogice din Transilvania pentru difuzarea în rîndul învăţătorilor a concepţiilor pedagogice ale lui Komen-

1 „Foaia scolastică“, an. I, nr. 3, p. 18.8 „Foaia scolastică“, an. IV, nr. 4—5, 1876.

108 Presa pedagogică din Transilvania ( 1860—1918)

sky, Rousseau, Pestalozzi, Diesterweg, Fröbel şi Herbart. Astfel, în paginile „Foii scolastice" au apărut articole în care se expune concepţia pedagogică a lui Diesterweg1, punîndu-se în lumină principiul educaţiei armonioase, a dezvoltării a rmonioase a tuturor dispoziţiilor.

Promovarea principiului dezvoltării armonioase era un aspect al luptei duse împotriva pedagogiei feudale.

Ca şi alte reviste de profil pedagogic din Transilvania, „Foaia scolastică" a militat şi pentru educaţia fetelor. Prin înfiinţarea şcolilor pentru instruirea fetelor se asigură educaţia şi instrucţia viitoarelor mame şi se contribuie la înlăturarea neştiinţei de carte din lumea satelor2.

în problema cantoratelor, a serviciilor prestate de învăţătorii şcolilor populare, „Foaia scolastică" era împotriva executării de către învăţători a sarcinilor cantorale care îi puneau pe aceştia într-o situaţie dependentă faţă de preot. De asemenea, „Foaia scolastică" ia o atitudine critică faţă de nivelul scăzut al inspecţiei şcolare. Inspectorii şcolari, recrutaţi din rîndul clerului, nu aveau o pregătire didactică corespunzătoare. Ei vizitau foarte rar şcolile şi controlul avea doar un caracter formal : „învăţătorii noştri sínt dedaţi a aştepta pe inspector numai la examen, de nu cumva vine şi atunci cutare mandatar, ştii ca economul care merge numai toamna la cules, iar la semănat nu"3. De aceea, „Foaia scolastică" propune îm părţirea diecezei de Alba-Iulia în inspectorate şcolare bine organizate şi cere ca la congresul bisericesc din 1875 de la Alba-Iulia să participe mai mulţi laici, pentru a putea fi discutate problemele şcolii, printre care cele mai importante erau : elaborarea unui plan de învăţă-

1 „Foaia scolastică“, an V, nr. 11, 12, 15, 22, 24, 1877.2 „Foaia scolastică“, an. VII, nr. 1—2, 1879.3 „Foaia scolastică“, an. II, nr. 3, 1874.

Şcoo/a (1875) 109

mint, editarea cărţilor şcolare, funcţionarea şcolilor pomicole, înfiinţarea reuniunilor învăţătoreşti şi asigurarea şcolilor cu manuale şcolare.

La 4 octombrie 1875 a văzut lumina tiparului la Gherla : „Şcoala, foaie pedagogică, didactică şi economică“. Redactorul foii era Alexandru Mica. Revista a avut o apariţie de scurtă durată : în 15 mai 1876 a fost tipărit ultimul număr. Scopul revistei era — aşa după cum preciza redactorul ei în invitaţia de abonare — să ţină ,,pre învăţătorii noştri în curentul dezvoltării şi perfecţionării tuturor ştiinţelor pedagogice-didactice", spre a se putea asigura progresul material, intelectual şi moral al poporului. în vederea realizării acestor obiective, redacţia anunţă că revista va publica :

,,— Articole pedagogico-didactice . . . după cei mai renumiţi şi experţi bărbaţi de şcoală întru toate cu teoria îm- preunînd practica cea mai aplicabilă la starea şi indigenţele noastre.

— Toate legile referitoare la învăţămînt.— Articole din economia domestică şi rurală, precum şi

tratate din alte ştiinţe cum e istoria, fizica etc.— Revista evenimentelor cursive, corespondenţe, diverse".

De asemenea, se spune că vor apărea şi „articole beletristice din sfera vieţii şcolare".

Redactorul foii, Alexandru Mica, a fost unul dintre iniţiatorii organizării reuniunii învăţătorilor din împrejurimile Gherlei. Preocuparea redacţiei de a contribui la perfecţionarea metodică se reflectă şi în articolele privind utilizarea intuiţiei ca metodă de învăţăm înt şi predarea citit-scrisului pe baza metodei scriptolegice1.

1 „Şcoala, foaie pedagogică, didactică şi economică“, an. II, nr. 3, 1876.


Privitor la pregătirea învăţătorilor, în revistă se arată că ea trebuie orientată în direcţia sarcinilor pe care le are de îndeplinit şcoală populară1. In recrutarea învăţătorilor, o deosebită însemnătate o au însuşirile morale necesare profesiunii. In centrul activităţii învăţătorului trebuie să stea educaţia temeinică a tineretului, pentru aceasta învăţătorul trebuind să ducă o luptă perseverentă pentru asigurarea înscrierii şi frecventării regulate a şcolii de către copii.

Revista a avut o existenţă scurtă şi un conţinut relativ sărac. Preocupările ei erau însă determinate de problemele agitate de învăţători şi reuniunile învăţătoreşti în deceniul al VIII-lea al secolului trecut.

Tot în anul 187^?a apărut la Sibiu „Şcoala română", foaie pedagogică şi didactică pentru interesul institutelor de cultură şi ale organelor acestora". Redactorii ei erau ion Can- drea şi Vasile Petri. De la numărul 19 din anul II, revista a fost redactată numai de V. Petri, Ion Candrea decedînd la17 mai 1877. Revista a apărut la Sibiu între decembrie 1875 —decembrie 1876, octombrie 1878—iulie 1879 şi la Năsăud intre aprilie 1880—aprilie 1881 şi de la 8 ianuarie pînă la18 iunie 1891.

Programul revistei a fost expus în primul număr în cuvîn- tul adresat cetitorilor. Revista porneşte la drum cu deviza : ,,Un popor se înalţă sau decade în măsura culturii de care dispune"2 şi subliniază că pentru românii din Transilvania cultura este o condiţie a existenţei lor naţionale. Factorul principal de propagare a culturii în masele populare fiind

1 „Şcoala, foaie pedagogică, didactică şi economică“, an. I, nr. 2, 1875.„Şcoala română“, an. I, nr. 1, 187E02

Şcoala română (1875) I U

şcolile, e necesar ca ele să fie bine organizate şi conduse cu pricepere de învăţători pregătiţi temeinic.

Pornind de la concepţia iluministă asupra progresului poporului, revista îşi propune obiective concrete, bine precizate : „...înmulţirea şcolilor române ; organizarea lor in ternă şi externă după principiile pedagogiei moderne, încetînd o dată de a călca pururea în urma părăsită de alţii ; educaţie şi > instrucţie raţională, prin urmare combaterea mecanismului orb ; învăţători calificaţi şi asiguraţi în existenţa lor m aterială, ca astfel să poată lucra cu devotament şi efect, cu- noscînd că învăţătorul e şcoala ; concentrarea pe lîngă şcoală a tuturor factorilor interesaţi de prosperarea ei ,- iată unele din problemele noastre speciale, pentru a căror rezolvare ne-am propus a conlucra cu rezoluţiune şi perseverenţă"1. Se desprinde din programul revistei intenţia re dactorilor ei de a pune accent pe problemele de metodică. Combaterea procedeelor mecanice şi dogmatice, care răm ăseseră în învăţăm înt ca un ecou îndepărtat al şcolii feudale, organizarea judicioasă a activităţii şcolare şi tendinţa de a găsi şi evidenţia procedee metodice noi utilizate în practica didactică alcătuiau un program vast şi bine definit de activitate călăuzită de ideea progresului şcolii populare.

Invitînd învăţătorii să se aboneze, „Şcoala română" face- consideraţii şi asupra rolului presei pedagogice în viaţa şcolilor : „O foaie pedagogică este totodată un barometru,, după care lumea pedagogică judecă starea cauzei şcolare la un popor"2. La sfîrşitul primului an de apariţie, făcînd un bilanţ al activităţii sale, redacţia arată că, pornind de la premisa că învăţătorii constituie factorul principal al organismului şcolar, ea şi-a îndreptat atenţia spre pregătirea lor-

1 „Şcoala română“, an. I, nr. 1, 187^2 „Şcoala română“, an. I, nr. 51, 1876 p. 401.


In 1891, ,,Şcoala română" publică un apel către învăţătorii din Transilvania, în care arată situaţia grea a revistelor pedagogice, multe din ele fiind nevoite să-şi înceteze apariţia, ca : „Şcoala şi familia", „Convorbiri pedagogice", „Şcoala practică" şi „Foaia scolastică". La reapariţia ei în anul 1891, „Şcoala română" îşi reactualizează programul, anun- ţînd că va publica :

„ — Tratate teoretice din sfera pedagogiei, didacticii şi metodologiei.

— Lecţiuni practice din toate obiectele de învătămînt.— Informaţiuni referitoare la progresele, reformele şi îm

bunătăţirile făcute pe cîmpul şcolar.— Corespondenţe relative la stările şcolilor noastre.— M aterii din domeniul ştiinţelor, menite a completa stu

diile învăţătorilor şi instrucţiunea şcolară".1Deşi, în cursul apariţiei sale, „Şcoala română" a supus

analizei probleme variate ale învăţămîntului şi şcolilor populare, studiile publicate în revistă se pot grupa în jurul u rm ătoarelor probleme, care au constituit o preocupare constantă :

— Probleme de educaţie şi învăţămînt.— Predarea limbii materne în şcolile populare.— O rientarea ştiinţifică şi practică a învăţămîntului.

Noţiunile fundamentale ale educaţiei au fost supuse unei analize consecvente în paginile revistei „Şcoala română". Scopul educaţiei e văzut în perfecţionarea posibilităţilor psihofizice ale copilului. Ştiinţa educaţiei e pedagogia. Ea e , , . . . suma tuturor principiilor şi regulilor pentru educaţie"2. Pedagogia are un caracter complet, fiind ştiinţă şi artă, teo-

» „Şcoala română“, an. 5, nr. 1, 1891, p. 2. 2 Ibidem, an. î, nr. 4, 1878, p. 25.

Anul I

Prin noi înşine

Dumnerieu !

Giuia, 113. Februarie 189b

L U M I N Aa

Lumina iut

í Christos iuminô-

j a*â tuturor !I

Organ eclesiastico-didactic. social şi literar Apare de ikue-on pe luna.PREŢUI, ABONAMENTULUI

Pi »* *« S »I *»• •' Î „ I n SOcr 3

Aiionatiicnu* u:.<t tm».l «U«â* ţ»e. Vj, 1 nu i»<* )>rim< .*><*.

Reciade» re*pwnd»bil ;D . V O N I C A .I fim coUbor.itoi

Prol Or E te tte re t cu

h‘«<l»<ţlH "I .-VtUlIII i-«l.<U«GlULA (**>uU) *i». li.mi una nr. 2.M«**tcr>|ri* M ( • • n t t r t «u te ratTMMt

S<*ri-«>»tU‘ la-fr-ueaU- -e r**tu-a.

SocialismulSoclul-iioxlru vii «*t**rnîsi* poutru p<*-t«-

ritate eelea mul liiHMimatv m>>ni«*uto «lin vieu(a şi deavol tarea «ulturalu ,i nmouiumi : utr ist«»rîa va insi-rie {>• paciméi»* .sal«- lmy:a- !«•. cetea mai «Iceăjetoaro nmimoit* ju-ntni » * * » . viitoare a KO«*ietaţii ..im-nosti,

Hutnj»emi lanţurilor -»Liviéi. Hiiertaleu popoarelor, au dcachis « ah-a *i«*-\«>ltarh a»'«**- |<*ia }»*- terenul lor «le mtivitnt«*. Ştiinţa şi arta. industria şi eomeniuf. îmvuţiuniie şi dene«.peririle au aprins hi jurul nostru lumina şi ot!o*ni«iM'a, «i«'i;i înălţimea per-t» . ţ»un«*i sal»-. «* mamira <!»' -*. iul in «..retnmşfe.

Par, la nujele Imnmn, -i «Im îualţinien ju-itVa ţînm » »al«*. «nn<>M «'-mlu-'şi «ttimiiimea iu«'ftir«-a s*a : i.şt simţeşte *t»r«-a apasan^M«’ ut uin traeşt«* şi < ar»* ii timG- .Mat» a m«»tivi* pentru mtnnlţumir«*. şi dreptuli la plân- Iferile sal«* juste.

Şi « -and m-ninlţuimiva so j»«»ft*nţ» a/.a. râmi plihip-Hlo -«* spor*-«*. «*âml raemi şi a mÍH«-ri»*i -«* «rata t««t mat «!«•* ut»mul »*»« i* taţilor. «âml in inima ,u « -t.u.i -.<>imulGa amara« iiiui-a şi -ut» rinţa : \.' » inp« . şi mi nuia -«• re*Gtmut«*ui<. iu «lotriim-ntul statului şi a <»r«Íili«-l -s teiul«- uit va « mioaşt*«*ruţar«\

Şi a« «'.iHt.i poruir»*. .»< •--! . ui« nt numit h»»lnavi»i«rt», a« »*asta Goala numita p»*ri» ulo.t-a a »«H'lului mistrii. »1»' »ar»* «|i«« ţi. «a ml*r< .««a s«ni»'tat«*a »»menească «• inio«i.Mu au»liţiltiGuil»aţii<»r »1**1» putere! nu «• » ur»*nt

«t«j.«I« ,!up»a

Gol na v şi mei {ţoala p< ri<*ul«»as». »1* » ar» ai ti tuiestata so»*ieîat«a. * i • . tinsul u turtii al -laţii <l*'pWaM!<* i' <:■!»• .»«M-la -.**e alla: «*st* tvucţium-a n.Muiata a .o ţim.»l.*i apasatoare «‘n>»‘|'i*îMi .* siipr.i • i -i asupra«dr»a-a, in 1»h* de eomputiiuire .«piuaţi -n*- p i ţ i un ca ş» «»«lini. iu !«««• »I«- ajutor p.*r*

şl in foe *»*-«* a »»nit «Iţi \»‘ inţ<*ai««ţl laţ« deeatra «*a. Aţi inţ* l> - mGuiGaţiL.r putere 't

Sul«' «!»• mii -unt. « an iu «oii'.« ti! mal mar»* «lisp«-mţiune «.iitinua yt* tt pentru m « «m-ul» rai.«» I«»i < -t-fmţa !

Sut»* »I»* mii -unt. « nu -uG inutil nu-«- rie» în t’Jirc «.•'»* « h ţip» t «I« «Im. I« -irma «tui tui*eria şi Hamei» «le vu ii m.r«*apa '

O ştiţi. »«•ewiea liiGuilMţilor !>«»mnt«Gla put«*!«* î '*

Şi Ştiţi . a«« ;iHt» .. -ul« <1* ..ni, nu \«*<*er niel mila -i ni. i ..jutóiul v.»-t*u .i «« ia li s e »I.« l i i i - r n . « ti - i n u m i « i . « u - u « l « . a

rea loţei l«»r -«»‘şj « aştiu*- pan» a ; nu |>i« tm»l «Ireptttl »lt«'>ra. *» »Ireptul toi «I« vifţtiit* • oala imlreptaţire, şi iiattu» umana ’ Lu v. i ii numiţi ho*• ia I i - t I, u umniţt r « - v «.» r 11 . « i şi iu mân» G »■«•lor imn maţi it «laţi. «a »«•ineivu »««intra -«* tio alinata şi lini-»« a - t . - tűim .simmuu.

Mar nst-tel nu -e-v.» put«-»» im»,* — I *-»,1 «a l»»ra. «;ui «lupa vi«aţa strica şt ni« i \.» -laGi put« r«a .*« «**mi s»** iali-m p«*riiul«»-. >.i- r«» uim iiinta eu «•»•stmuam -tat. in-tiiuţumi şi ordin«* s»»« iala. Nu. « a» i pr» « uni liG. iia - t«>a lum iuA a a p r in s , «st-lel lu m in a li- í»e r t a t «> p re t in d e , «*«» ra<}« !«■ «-I Gni«-ta«'e-

Prima pagină a gazetei „Lumina" apărută la Arad în 1872.

A dausu la „Econom ulu“.

\pnre de doue ori In huni, de odnln cu ECONOMULU" vi rutin pentru prenume nwtii nrctlni'u 1 //. r. n. prr nun

I r . 3 . Blasiu 1\l-1 Juniu 1S73 A m ilii I .

Finie'» ln »cor» poporale.

Ponorulu nc cultu e a|»l»*«*-atn snperstitiunei. Klu a vciliiilu smei eu coda de (ucu, strigoi si mai scie l»u- niilu Dilién câte de tote. Amu audiţii si ace a, eà in cutare comuna s’a arşii o femeia după morte, soli pre- lestu, câ ar’ fi foslu strigoia. Apoi câte comune atâtea dîle de serhatore; uncie femei serbia Marti’a, ea se nu vina Martiolea, altele Venerea, câ se nu le Iuta acesta. Cunoscemu comune unde femeile nu lucra D>- minec’a, Marti’a, Venerea si Sambat’a, adeca nu lucra preste septemanti 4 dilc, rcmanendu-lc numai ô dite de lucru. De aci vene apoi lenea, care dandui-se ocasiune, se incuihéza in corpulu dedaţii a ticne serbatorile păgâne, câ altu-monterlca nu le potemu numi. Avemu noi prea multe serbatori hasericesci, asia numite legate, I for» de a fi lipsa de a se mai*serbi si unele dile m i fia caro septemana.

Cône va potc calculă daun’a caro o sufere naţiunea, ! prein in activitatea membroloru sean polo si membriloni ci? Ufiti omeni nu vedemu alergându iu l’ug’a mare m tempn de vre o tempestate, er alţii se ascundu sub

Prima pagină a gazetei „Foaia scolastică" apărută la Blaj în 1873.

Şcoala română (1875) 113

rie şi practică. Intre teorie şi practică e o legătură firească, învăţătorul care nu cunoaşte regulile pedagogice nu-şi poate da seama dacă a procedat corect sau nu. Educatorul adevărat cunoaşte temeinic regulile pedagogice şi le aplică ra ţional în practica educaţiei. Educaţia nu are o putere nelimitată, ci e un fenomen dependent de anumiţi factori : însuşirile şcolarilor, activitatea lor proprie şi „împrejurările externe"1.

în paginile „Şcoalei române" sínt analizate şi alte noţiuni fundamentale de pedagogie : învăţămînt, metodă, plan de în- văţăm înt etc. Pe lingă stăpînirea materiei de predat, un bun învăţător trebuie să ştie „cum să apropie obiectul de învăţăm înt de obiectul învăţământului"2. Pentru un bun învăţător, stăpînirea unei metode raţionale de predare e o condiţie indispensabilă profesiunii sale. O metodă bună, care să contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor, trebuie aleasă în funcţie de particularităţile psihice ale copiilor, scopul învă- ţămîntului şi natura obiectelor de învăţămînt. în lumina pedagogiei herbartiene, V. Petri analizează procesul de învăţămînt, arătînd că în predarea fiecărui obiect de învăţăm înt trebuie urmărit un întreit scop form al: 1) şcolarii să posede un anumit fond de observaţii şi idei clare ; 2) să gîndească logic despre ideile dobîndite ; 3) să expună frumos şi corect ideile însuşite. Corespunzător acestui întreit scop formal — arată V. Petri — sínt cele trei operaţii didactice : ,,1) înţelegerea sau perceperea intuitivă a materiei de învăţămînt ; 2) consolidarea sau deprinderea sigură a celor învăţate ; 3) reproducerea sau aplicarea conştientă a celor

1 L . P e t r o v i c i, Plnă unde se extinde responsabilitatea învăţătorului, în : „ Ş c o a l a r o m â n ă “ , a n . I I , n r . 12, 1877.

a Despre metodul învăţămînt ului, în : „ Ş c o a l a r o m â n ă “ , a n . I I , n r . 39 , 1877, p . 305 .



deprinse"1. Celor trei operaţii didactice le corespund urm ătoarele activităţi din partea elevilor : 1) ascultarea receptivă ; 2) repetarea ; 3) vorbirea şi scrierea. Deci, învăţă- mîntul, în concepţia lui V. Petri, se compune din 3 stadii : al „receptării, consolidării şi reproducerii". Cele trei stadii sínt succesive şi ordinea lor nu poate fi schimbată. Fiecărui stadiu îi corespund mijloace specifice de învăţăm înt : „recep- ţiunea" — expunerea liberă a învăţătorului sprijinită pe intuiţie ; „consolidarea", care se face pe baza manualelor didactice, şi „reproducerea", care se realizează prin conversaţie şi prin aplicaţii practice.

Obiectele de învăţăm înt predate în şcoala populară sínt clasificate în : 1) Obiecte reale : a) cunoaşterea naturii (fizica, istoria naturală), b) cunoaşterea omului (istoria şi geografia),

j c) cunoaşterea lui Dumnezeu (religia) ; 2) Obiecte iormale: i a) limba cu toate ramurile ? b) socotitul şi geometria ;! 3) Obiecte tehnice : cint, desen, gimnastică, industrie de casă.2

Obiectele reale trebuie să constituie centrul instrucţiei în şcoala populară. Se observă uşor criteriul arbitrar al acestei clasificări. Cu toate că şi planul de învăţăm înt alcătuit de V. Petri plăteşte un tribut teologiei prin introducerea religiei în grupa ştiinţelor reale, se realizează un progres prin sublinierea im portanţei educative a acestora din urmă.

Revista „Şcoala română" n-a rămas străină nici de preocupările manifestate în şcoala românească din Transilvania în a doua jum ătate al secolului al XlXlea în legătură cu folosirea intuiţiei ca metodă fundamentală în procesul de învăţămînt.

1 „ Ş c o a la r o m â n ă “ , a n . I, n r . 13, 1876, p . 97 .a Obiectele de Învăţămînt în şcoala poporală, în : „ Ş c o a la r o m â n ă “ , a n . I I ,

n r . 22, 1877, p . 167.


Se arată că învăţăm întul care porneşte de la intuiţie şi se bazează pe intuiţie asigură înarm area elevilor cu date bogate şi certe despre realitate. în paginile „Şcolii române", noţiunea „învăţăm înt intuitiv" e folosită în două sensuri : ca principiu didactic şi ca disciplină de învăţămînt. Ca principiu, „învăţăm întul intuitiv" constituie o normă pe care întregul învăţăm înt „al limbii, al aritmeticii, ştiinţelor naturii, trebuie s-o respecte". Ca disciplină, „învăţămîntul intuitiv" e obiect de sine stătător în planul de învăţăm înt şi are scopuri bine determ inate.1 Aceste scopuri sínt : clarificarea şi ordonarea intuiţiilor false sau dezordonate ale copiilor ; 2) ordonarea şi înlocuirea prin cuvinte corecte a denumirilor date de copii obiectelor şi însuşirilor acestora ;3) dobîndirea unor intuiţii noi ; 4) îmbogăţirea vocabularului ; 5) dezvoltarea atenţiei şi a spiritului de observaţie, a gîndirii şi sentimentelor. Cunoştinţele predate în cadrul învăţăm întului intuitiv se expun gradat, pornind de la studierea locului natal.

Stadiul limbii române în şcoala populară a constituit, de asemenea, obiectul unor studii publicate de „Şcoala română" încă din primul an de apariţie, subliniindu-se că în Transilvania studiul limbii române în şcoalile populare nu se bucura de atenţia cuvenită. Se arată că în planul de învăţăm înt al şcolilor populare studiul limbii române — important mijloc de educaţie naţională — trebuie să ocupe locul central, deoarece, fără înţelegerea şi stăpînirea temeinică a limbii m aterne, şcolarii nu pot fi instruiţi în celelalte obiecte de în văţămînt.

Predarea gramaticii — problemă care a prilejuit numeroase discuţii în presa pedagogică din Transilvania — constituie obiectul unei polemici între V. Petri şi Ştefan Pop, ultimul

1 învăţămîntul intuitiv, în : „Şcoala română“, an. I, nr. 37, 1876.


fiind de părere că în şcolile populare nu e necesar studiul gramaticii ca obiect aparte, deoarece „cunoştinţa teoretică a gramaticii nu se poate pretinde de la copii"1. V. Petri susţine un alt punct de vedere. în şcoala populară — arată el — învăţătorii trebuie să dezvolte la copii exprimarea corectă, iar gramatica să se înveţe în mod inductiv, pornindu-se de la studiul fenomenelor limbii. Predarea gramaticii în şcoala poporală e grea, fiindcă se face pe baza metodelor învechite, procedîndu-se dogmatic şi deductiv. Experienţa practică a dovedit că acest procedeu e greşit. Regulile gramaticale sínt abstracţiuni, de aceea, în şcoala populară studiul gramaticii trebuie să se bazeze pe metoda inducţiei, pornindu-se de la analiza formelor lingvistice. Sintaxa şi morfologia nu se vor tra ta separat, ci într-o corelaţie firească. Predarea gramaticii în şcoală e necesară pentru a învăţa tineretul să scrie şi să citească corect. Se procedează metodic dacă se respectă următoarele trei momente : 1) formularea exemplelor ; 2) reflecţii asupra lor şi formularea regulii ; 3) exerciţii practice pentru aplicarea normelor învăţate. Exemplele ce se analizează cu elevii vor fi formulate într-o formă corectă şi aleasă, ferită de provincialisme şi localisme supărătoare.

V. Petri subliniază astfel că procedeul metodic inductiv în predarea gramaticii cere formularea regulilor pe baza citirii corecte a bucăţilor de lectură din manual. După ce copilul citeşte corect româneşte, se va trece la însuşirea conştientă a normelor gramaticale. Introducerea studiului gramaticii în şcoala populară e cerută în mod imperativ de nevoia de a învăţa pe elevi să scrie corect.

Tendinţele de orientare realistă a învăţămîntului în şcoala populară, manifestate în presa pedagogică din Transilvania, găsesc răsunet şi în revista „Şcoala română". Paul Tanco

1 „Şcoala română“, an. I, nr. 3, 1876, p. 20.


arată că dacă în trecut ştiinţele reale au fost considerate ca un obiect de lux, ele trebuie să ocupe locul central în planul de învăţăm înt al şcolii populare1. M etoda de predare a ştiinţelor reale trebuie să fie intuiţia, deoarece ea e izvorul cunoştinţelor noastre. E necesar să urmăm în predare calea de la concret la abstract, legile naturii puţind fi cunoscute de către elevi pe baza observării şi experienţei.

Legile naturii nu se fundamentează pe autoritate, nici pe tradiţie şi nici pe rug ; baza cunoştinţelor noastre e percepţia şi pe ea trebuie să se sprijine învăţămîntul.

0 atitudine critică faţă de importanţa minoră care se acorda studiului ştiinţelor reale în şcoala populară a luat A. P. Alexi. Analizînd ponderea pe care o au diferite obiecte în planul de învăţămînt, A. P. Alexi afirmă : ,,la noi e mult catehism şi istorie biblică şi prea puţină botanică, zoologie etc., pe cînd ar trebui să fie contrariu"2. Datoria celor care se îngrijesc de bunul mers al şcolilor e de a înfăptui o reformă a învăţămîntului, în care studiului ştiinţelor naturii să i se dea rolul cuvenit. în studiul botanicii să se urmărească dezvoltarea interesului şi dragostei copiilor pentru natură, iar cunoaşterea plantelor să rezulte din descrierea lor exactă pe baza intuiţiei. Plantele studiate se vor alege dintre acelea care sínt reprezentative pentru o clasă întreagă, precum şi dintre acelea care sínt „de un interes particular pentru viaţa practică''3. învăţătorilor trebuie să li se asigure în preparandii o pregătire ştiinţifică temeinică.

1 P . T a n c o , M eto d a ştiin ţe lo r fizico -n a tu ra le , î n : „ Ş c o a la r o m â n ă “ , a n . I,

n r . 2 , 1876.2 P . A l e x i , B ota n ica în şc o a la p opora lă , în : „ Ş c o a la r o m â n ă “ , a n . I, n r .

18, 1876, p . 139.

3 P . A l e x i, B otan ica în şc o a la popora lă , în : „ Ş c o a l a r o m â n ă “ , a n . I , n r .

13, 1876.


Ideea unei reforme a studiului ştiinţelor naturale în şcoala populară e analizată de Dr. A. P. Alexi şi în alt studiu : „Unele idei despre necesitatea de reforme privitoare la instrucţiunea ştiinţelor naturale din institutele noastre de învăţăm înt"1. A. P. Alexi evidenţiază importanţa teoretică şi practică a studiului ştiinţelor naturale. Studierea lor ascute spiritul de observaţie şi contribuie la îm bunătăţirea stării materiale. O stare materială bună este concepută de A. P. Alexi ca o condiţie esenţială pentru progresul în cultură şi civilizaţie : „...un popor lipsit de bună starea materială este împiedicat în progresul cultural"2. Cultura înfloreşte acolo unde e o stare materială bună şi istoria popoarelor confirmă acest adevăr. Pentru români — arată A. P. Alexi — decurge din acest adevăr o concluzie logică : dacă vrem să înaintăm din punct de vedere cultural, trebuie să ne îmbunătăţim starea materială prin industrie şi comerţ. E necesară înfiinţarea şcolilor reale, industriale, comerciale, şcolile fiind chemate să pregătească tineretul în această direcţie.

Pentru şcolile populare din Transilvania se impune, susţine A. P. Alexi, reforma planului de învăţămînt, dîndu-se studiului ştiinţelor naturii, atît de vitregit, ponderea corespunzătoare.

Pe cînd în planul de învăţăm înt elaborat la Sibiu, religiei îi sínt rezervate 4 ore, în care se învaţă mecanic canoane şi dogme religioase, studiului ştiinţelor naturii i se dă un loc cu totul secundar, învăţăm întul avînd astfel un caracter unilateral şi dăunător, datorită spiritului dogmatic şi mistic. Planul de învăţăm înt suferea şi de contrazicere evidentă, încercîndu-se o împăcare a ştiinţei cu religia.

1 „ Ş c o a la r o m â n ă “ , a n . I I , n r . 1, ş i u rm ., 1877.

3 Ib idem , nr. 1, p. 9.


„Ştiinţa — subliniază A. P. Alexi — trebuie să rămînă ştiinţă, chiar cu riscul de a displace popimii şi în şcoală nu este nimeni îndreptăţit s-o falsifice"1. Un plan de învăţămînt care respectă cuceririle ştiinţei trebuie ferit de ambiguitate şi „lipsit de astfel de bazaconii".

Alegerea, distribuirea şi ordonarea materiei din ştiinţele naturii este greşită şi e făcută fără „sistem pedagogic" şi precizie ştiinţifică. A. P. Alexi solicită autorilor planului să respecte adevărurile ştiinţifice în planul de învăţăm înt şi în manuale, ştiinţa trebuind să fie obiect de cunoaştere pentru copii şi nu un prilej de afirmaţii eronate. Planul de învăţămînt, tradus din limba germană, avea şi alte lipsuri : nu era adaptat stărilor reale în care trăiau românii în Transilvania şi nu avea o orientare practică. Desfăşurarea examenelor a scos în evidenţă numeroase deficienţe privind instruirea în domeniul ştiinţelor naturii. Pe lîngă absenţa unui control calificat, se întrebuinţau şi metode mecanice de predare şi se neglija metoda intuiţiei. Multe şcoli erau lipsite de m aterial intuitiv necesar predării ştiinţelor naturii.

Principala reformă ce trebuie realizată în domeniul predării ştiinţelor naturii — arată A. P. Alexi — este introducerea spiritului ştiinţific în şcoală. Studiul ştiinţelor naturii trebuie legat de activitatea practică, de viaţa şi ocupaţiile copiilor după term inarea şcolii. Pentru ca învăţămîntul ştiinţelor naturii să se desfăşoare cu succes, A. P. Álexi consideră că e necesar ca în planul de învăţăm înt al şcolii populare să se prevadă în primele două clase un volum bine definit de cunoştinţe, care vor fi predate în orele destinate „învăţăm întului intuitiv", iar în clasa a IlI-a să se predea zoologia şi fizica, fiecare în cite 2 ore pe săptămînă ; în clasa a IV-a, mineralogia în 2 ore pe săptămînă în cursul semestru-

1 „Şcoala română“, an. II, nr. 51, 1877, p. 401.


lui I, iar botanica, tot în 2 ore săptămînale, în semestrul II. Tot în clasa a IV-a, în tot cursul anului să se predea noţiuni elementare de chimie organică şi anorganică.

Studiile privitoare la predarea ştiinţelor naturii publicate de A. P. Alexi conţin idei înaintate, progresiste. Din aceste idei, unele, ca : afirmaţia că numai dezvoltarea economică poate asigura şi dezvoltarea şcolii, introducerea spiritului ştiinţific în şcoală, delimitarea riguroasă a preocupărilor ştiinţei şi excluderea amestecului religiei în domeniul ştiinţelor, depăşesc limitele concepţiei iluministe care stăteau la baza activităţii multor pedagogi ai epocii. Astfel, A. P. Alexi a răspîndit şi unele idei m aterialiste privitoare la dezvoltarea societăţii. Spre deosebire de mulţi pedagogi ai epocii care făceau din şcoală şi cultură o premiză a dezvoltării sociale, A. P. Alexi arată — dimpotrivă — că dezvoltarea materială a societăţii determină progresul cultural. Pornind de la premisa că starea materială a poporului e factorul determinant al dezvoltării lui culturale, A.P. Alexi militează pentru dezvoltarea industriei şi a comerţului ca mijloace de îm bunătăţire a stării lui materiale. Studiul ştiinţelor naturii e subordonat aceluiaşi scop : îm bunătăţirea stării materiale a poporului. De aceea, A. P. Alexi consideră că e necesar ca predarea ştiinţelor naturii să fie orientată practic spre a pregăti pe elevi pentru viaţă.

Analizînd proiectele de plan de învăţăm înt elaborate la Sibiu şi Blaj, A. P. Alexi arată că acestea nu asigură unitatea învăţămîntului, iar scopul unui bun plan de învăţă- mînt este „de a introduce în fiecare şcoală o uniformitate şi a nu lăsa ca fiecare şcoală să-şi aibă altă îm părţire de ore după arbitrariul sau capriciul învăţătorului, pentru că în acest caz tare uşor se poate întîmpla o unilateralitate a învăţătorului în folosirea timpului de şcoală, adică să folo


sească pluralitatea orelor pentru unul sau două obiecte, pentru care are predilecţie.1

A. P. Alexi critică de asemenea unilateralitatea planurilor de învăţămînt care nu au în vedere dezvoltarea armonioasă a copilului. Gimnastica e complet nesocotită, muzica vocală desconsiderată. A. P. Alexi critică şi orientarea religioasă a muzicii în şcoală şi propune introducerea în planul de învăţăm înt a muzicii populare, care e factor însemnat de educaţie.

în studiile publicate de A. P. Alexi se găsesc astfel idei raţionaliste şi materialiste, a dăror subliniere se impune în procesul de valorificare a tradiţiilor progresiste ale gîn- dirii pedagogice româneşti.

Revista „Şcoala română" şi-a făcut o preocupare perm anentă din publicarea de note, informaţii şi articole despre şcolile de meserii, cursuri de agricultură şi predarea cunoştinţelor agricole. în paginile revistei „Şcoala română" au fost publicate astfel date despre şcoala de meserii din Orăş- tie, înfiinţată în octombrie 1874, cu scopul de a pregăti viitori meseriaşi. Elevii acestei şcoli dobîndeau cunoştinţe de cultură generală şi primeau o iniţiere practică în ramura pe care şi-o alegeau la intrarea în şcoală. Şcoala avea trei clase: prima era o clasă de pregătire, iar în celelalte două se p re dau obiectele prevăzute în planul de învăţămînt. în anul şcolar 1875—1876, cursurile erau frecventate de următorii elevi provenind din ramuri productive : comerţ, 4 ; lăcătuşi, 17; fierari, 9 ; tinichigii, 1 ; mesari, 13 ; rotari, 5 ; brutari, 2 ; cizmari, 26; pantofari, 20; curelari, 5 ; cositori, 12; pînzari, 20 ; funari, 2 ; zidari, 3 ; lemnari, 3 ; pieptănari, 3 ; sitari, 1 ; cojocari, 4 ; pălărieri, 3 ; tăbăcari, 8 ; olari, 1 ; măcelari, 5 ; perieri, 1. în total 168 de elevi, repartizaţi în trei clase.

1 „Şcoala română“, nr. 1, p. 379.


Toate cunoştinţele se predau în limba română. Eforia şcolilor asigura întreţinerea gratuită a elevilor în internat. Inspectarea şcolii revenea unei comisii şcolare compuse din 7 membri. Programa şcolară prevedea predarea unor cunoştinţe generale din următoarele obiecte : limba română,maghiară, germană, socotit, cunoştinţe cambiale, geografie, istorie, chimie, mecanică, „conceptul mercantil" (aritmetica comercială), contuaria, desen liber, fizică, geometrie şi statistică.

In istoria presei pedagogice din Transilvania, revista „Şcoala română" rămîne ca un factor de răspîndire, printre învăţătorii şcolilor populare, a ideilor pedagogice înaintate, privind orientarea ştiinţifică a învăţămîntului, folosirea intuiţiei în procesul de învăţămînt, combaterea misticismului şi orientarea practică a învăţămîntului. Problemele metodice ale predării limbii române, învăţămîntului intuitiv, geografiei, cunoştinţelor agricole şi ştiinţelor naturii au fost analizate în paginile revistei şi exemplificate cu lecţii practice. Prin discutarea problemelor de învăţăm înt şi metodică, revista „Şcoala română" a contribuit la perfecţionarea pregătirii profesionale a învăţătorilor şi la înlocuirea treptată a m etodelor dogmatice de predare cu procedee noi, raţionale, bazate pe experienţă şi fundamentate teoretic din punct de vedere psihologic şi pedagogic.

întîlnim de asemenea în paginile revistei încercarea de a fundamenta psihologic intuiţia ca metodă de învăţămînt.

Deşi „Telegraful român" discutase în coloanele sale şi probleme de educaţie şi de organizare a şcolii româneşti din Transilvania, editorii lui au socotit că interesele culturii şi învăţăm întului fac necesară apariţia unei publicaţii de sine

Foişoara telegrafului român (1876) 123

stătătoare pentru asemenea probleme. Astfel, la 1 ianuarie 1876 a apărut „Foişoara telegrafului român". în programul de activitate expus din primul număr, revista militează pentru progresul şi cultura maselor prin şcoală şi cere difuzarea cunoştinţelor în masele largi ale poporului. Pentru dezvoltarea noastră culturală : „trebuie să începem cu cultivarea masei poporului şi să ne folosim de şcoală, ca mijlocul cel mai acomodat care face ca cultura să devină un izvor de apă vie din care să se adape întreg poporul"1. Subliniind că factorul principal în realizarea progresului cultural al poporului e şcoala, revista îşi îndreaptă atenţia spre analiza „mijloacelor celor mai potrivite pentru înaintarea şi prosperarea institutelor în care au să se crească şi să se lumineze fiii poporului"2. Prin dezbaterea problemelor de pedagogie se urm ăreşte să se pună în lumină rolul şcolii în viaţa societăţii şi în acţiunea de înarm are a tinerei generaţii cu elementele fundamentale ale culturii.

Revista îşi propune să analizeze şi deficienţele metodelor de educaţie şi învăţămînt şi urmăreşte „introducerea unei metode mai raţionale de predare a învăţătorilor şi a unei discipline bune şi înţelepte"3.

Pornind de la teza că „sufletul unei şcoale bune este un învăţător bun", „Foişoara telegrafului român" ridică — alături de celelalte publicaţii pedagogice ardelene — problema calificării învăţătorilor. Revista îşi propune să se ocupe „şi cu arătarea modalităţilor celor mai potrivite pentru ca să ajungem la învăţători harnici şi pătrunşi de chemarea lor, va recomanda reformele pe care spiritul modern le pretinde de

1 Către onoraţii cititori, în : 1876, p . 1.

2 Ibidem.3 Ibidem

F o iş o a r a t e le g r a f u lu i r o m â n ' an. I, nr. I,

124 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918]

la institutele pedagogice şi va arăta mijloacele ce tind a îmbunătăţi soarta materială a învăţătorilor, fără care orice activitate mai intensivă în sfera spirituală va rămîne lipsită de rezultatul dorit"1.

Programul revistei cuprinde astfel idei înaintate, progresiste pentru acel timp : difuzarea cunoştinţelor în mase şi progresul poporului prin şcoală, combaterea deficienţelor şi necesitatea modernizării învăţămîntului, perfecţionarea pro fesională a învăţătorilor.

llarion Puşcariu examinează într-o serie de articole unele din problemele fundamentale ale pedagogiei. Articolele publicate de Puşcariu în ,,Foişoara telegrafului român" au apărut apoi într-un volum2. Pedagogia e considerată de el ca o ştiinţă sistematică, bazată pe cunoştinţe teoretice, pe principii. Calificarea pedagogului nu se asigură numai prin practică pedagogică, ci e necesară şi însuşirea principiilor. Teoria şi practica pedagogică stau într-un strîns raport. Teoria pedagogică fixează principiile şi normele generale, pe care educatorul le aplică în practica sa. Teoria şi practica se completează reciproc. Teoria e definită ca „suma tuturor experienţelor pedagogice încadrate într-un sistem"3. N ormele pedagogice, izvorîte din practică, se verifică în activitatea practică a educatorului.

Educaţia cuprinde, după Puşcariu, atît un aspect pozitiv cit şi unul negativ. Partea negativă se realizează prin disciplină, iar cea pozitivă prin învăţămînt. El analizează problemele învăţămîntului şi disciplinei de pe poziţiile pedagogice herbartiene. în acordarea premiilor şi a recompenselor, Puşcariu recomandă folosirea lor cu multă precauţie.

1 „ F o iş o a r a t e le g r a f u lu i r o m â n “ , a n . I, n r . 1, 1876, p . 1.2 I. P u ş c a r i u . P rin c ip ii d in p e d a g o g ia gen era lă . S ib iu , 1880.3 I. P u ş c a r i u . P e d a g o g ia ca ş tiin ţă teo re tic ă ş i p ra c tică , în : „ F o i

ş o a r a . . . , a n . I, n r . 1, 1876, p . 3.


în ceea ce priveşte cunoştinţele, el arată că trebuie date într-o ordine, în mod organizat. Lipsa de ordine în cunoştinţele transmise elevului micşorează valoarea şi eficacitatea acestora. Unitatea tuturor cunoştinţelor se realizează prin personalitatea omului. Ea nu este înnăscută, ci se formează prin învăţăm înt1.

Formarea personalităţii omului e scopul suprem al educaţiei. Nerespectarea principiului concentric în învăţăm înt duce la predarea unor cunoştinţe separate, dezmembrate, lipsite de un centru spre care să graviteze. Planul de învăţămînt al şcolii populare trebuie elaborat cu grijă, pentru a fi închegat într-un tot armonic, care să se structureze organic în individualitatea elevilor. Ca şi Herbart, Puşcariu accentuează ideea valorii educative a învăţămîntului şi consideră învăţământul educativ ca un mijloc de întărire a moralităţii, ca o şcoală a umanismului.

în articolul lui D. P. Barcianu : „Despre însem nătatea şi folosul studiului ştiinţelor naturale"2 3 se observă tendinţele de orientare ştiinţifică a învăţămîntului, tendinţe prezente în presa pedagogică din Transilvania în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea. El constată că timp îndelungat studiul ştiinţelor naturale a fost neglijat, deoarece în cultură a dominat o metodă neraţională, care a îndepărtat inteligenţa omenească de observarea şi studierea atentă a realităţii şi a înăbuşit in teresul pentru studiul ştiinţelor naturii. Progresul ştiinţelor reale a fost împiedicat şi de ierarhia clericală, îndeosebi de cea apuseană. Tendinţele realiste ale timpului însă au dat un puternic avînt dezvoltării studiului ştiinţelor naturii.

i I , P u ş c a r i u . Concetitraţiuriea învăţămîntului, în : „ F o iş o a r a . . . “ a n .

I I , n r . 1, 1877.

3 D . P . B a r c i a n u . Despre însemnătatea şi folosul studiului ştiinţelor naturale, în : „ F o i ş o a r a . . . “ . a n . I, n r . 4 , p . 2 5 .


D. P. Barcianu arată rolul experienţei în dobîndirea cunoştinţelor şi subliniază că nu poate fi obiect de controversă între partizanii apriorismului şi cei ai empirismului în privinţa izvorului ideilor noastre. Copilul nu poate cuprinde cu mintea sa secretele naturii decît observînd natura în mod sistematic, după un plan.

Cunoaşterea metodică a naturii e determinată şi de nevoia de a observa lucrurile în ceea ce au ele esenţial. Aceasta se poate realiza numai prin învăţămînt. Studiul ştiinţelor naturii face apel la gîndirea copilului şi-i determină convingeri bazate pe intuiţii şi observaţii proprii. Prin activitatea proprie, independentă, prilejuită de cunoaşterea naturii, psihicul copilului îşi măreşte necontenit puterea şi capacitatea sa de cunoaştere metodică a realităţii.

Prin studiul ştiinţelor naturii — subliniază Barcianu — vom ajunge să creştem o generaţie independentă în cugetare şi capabilă de progres : „Scăpată din cătuşele obiceiuriloradese iraţionale, care, bazate pe tradiţii vechi şi privite de sfinte şi inviolabile, fac imposibil progresul, şcea generaţie va fi în stare a da progresului împiedicat un puternic impuls"1.

D. P. Barcianu subliniază şi influenţa pe care a exercitat-o studiul ştiinţelor naturii asupra dezvoltării altor discipline : psihologie, pedagogie, filozofie, istorie etc. O rientarea psihologiei spre experiment — rem arcă D. P. Barcianu — e rezultatul dezvoltării ştiinţelor naturii. în legătură cu dezvoltarea psihologiei a stat şi va sta şi progresul pedagogiei. C laritatea la care a ajuns psihologia modernă în analiza procesului de formare a intuiţiilor şi noţiunilor a impus în pedagogie şi învăţăm înt principiul intuiţiei.

Studiul ştiinţelor naturii — arată D. P. Barcianu — l-a înarmat pe om cu o viziune dinamică asupra lumii. în locul unei concepţii statice despre lume, omul a ajuns la înţele-

1 „ F o iş o a r a t e l e g r a iu lu i r o m â n “ , a n . i , n r . 7 , 1876, p . 52.


gerea dezvoltării ei. Omul a ajuns la convingerea că şi el. face parte din întreaga natură şi că tot ce se întîmplă e u rmarea firească a unei necesităţi. Schimbîndu-şi ideile despre natură, omul şi-a schimbat şi concepţia sa filozofică. Filozofia, care are rădăcini în studiul ştiinţelor naturale, îl înarmează pe om cu o privire de ansamblu asupra realităţii.

Cunoaşterea şi studierea neîntreruptă a naturii are importanţă şi pentru dezvoltarea vieţii materiale a omului. A gricultura, industria, comerţul au progresat în urma studiului mai temeinic al ştiinţelor naturii. De aceea, studiul ştiinţelor naturii — conchide D. P. Barcianu — a contribuit şi contribuie la progres, la ridicarea civilizaţiei pe trepte noi. Din această cauză, studiul ştiinţelor naturii trebuie să dobîn- dească în şcoală însem nătatea cuvenită. Un popor care doreşte să înainteze pe calea progresului — subliniază el — trebuie să aibă o cultură întemeiată pe studiul aprofundat şi riguros organizat al ştiinţelor naturii.

în paginile „Foişoarei telegrafului român" au fost publicate de către dr. Salfeld, directorul şcolii de agricultură din M ediaş, date despre cursurile de agricultură organizate pentru- învăţătorii şcolilor populare. Astfel, găsim menţionat că în aprilie 1875 şi aprilie şi august 1876 s-au organizat cursuri de perfecţionare a învăţătorilor în domeniul predării cunoştinţelor agricole. La cursurile din 1876 au participat 21 de- învăţători români şi 58 de învăţători germani.

„Foişoara telegrafului român" a avut un program de activitate în care se urmărea modernizarea învăţămîntului, prin introducerea în practica şcolară a noilor cuceriri ale ştiinţei şi pedagogiei moderne. Deşi această publicaţie pedagogică, apărînd numai 2 ani (în 1876 şi 1877), n-a putut să-şi realizeze în întregime programul, ea a reuşit totuşi să desfăşoare o susţinută activitate progresită în folosul şcolii populare româneşti.


■In afară de activitatea depusă ca îndrumător al şcolilor

populare din Transilvania în perioada cit a fost consilier de şcoală, P. Vasici a contribuit la dezvoltarea învăţămîntului din Transilvania si la orientarea lui ştiinţifică şi prin editarea revistei : „Higena şi şcoala, foaie pentru sănătate, educaţie şi instrucţie“. Revista a apărut săptămînal la Gherla, între 15 februarie şi 1 decembrie 1876, şi a continuat să apară la Timişoara, între ianuarie 1877 şi februarie 1880. Vasici semnează în primul număr al revistei articolul program, în care expune ideile care vor călăuzi revista în activitatea ei.

Arătînd însem nătatea cultivării sănătăţii, el subliniază că: „în timpul acesta atît de critic şi nefavoratoriu pentru poporul român, este numai sănătatea şi şcoala ce-1 pot feri de rele. Aceşti doi factori bine făcători trebuie dară îngrijiţi şi cultivaţi din răsputeri''1.

Analizînd felul cum se desfăşoară educaţia copiilor, Vasici semnalează, pe baza experienţei dobîndite în 25 de ani de activitate ca inspector şcolar, că ea se desfăşoară în condiţii necorespunzătoare, că educaţia, „adică dezvoltarea corporală şi intelectuală a elevilor după regulile higienistice dietetice, e departe de a se şi numi dezvoltare1'2. El urm ăreşte să facă din revistă un mijloc de înarmare a părţilor şi educatorilor cu metode potrivite de educaţie, cu ajutorul cărora să se asigure dezvoltarea armonioasă a tineretului. Vasici îşi propune să dea indicaţii, „despre tot ce atinge sănătatea şi şcoala, părinţilor, învăţătorilor şi tuturor bărbaţilor care

1 „Higiena şi şcoala“, an. I, nr. 1, 1876, p. 1.2 Ib id e m , an. I, nr. 1, p. 2.

F ftsd A ra 7.____________A prile i f i 79. A n a l H l,

FÓIE LUNARĂpeutru

înaintarea educaţiunei şi instrucţiunei.Redactată de

VASILK PETRI.

PlIKUMIlÂţlUIÎll*nnt m ** *<lr*a» U . R a d » e ţ t» a * » ,S e « U i Române* in ftàhiti i Hermann «tadt, S -î»*b«a)

A»0*AM**TTTL:P» nn a n « d . » . » , — p e o ţaniţtat* 3 f i. » . » . teatru Romi»»»- p-* ua an tnt*«# un gtl^n.

Bibliotece şcolari şi poporali.D i P t i r * • P «tr» to « ,

„A i c a r t e , ai p a r t e “ este o (Jicere vechie la poporul nostru. Ea este dovadă, că In sângele poporului nostru eliste de mult timp convicţiunea, că învăţătura, adecă cultura este un mediu puternic pentru bunăstarea iudividjilui şi a popdrălor. Scopul nostru aici nu este a cerceta motivele, pentru cart acésti convicţiune n'a produs un mai mare résultat In popor, nice nu vom sonda argumente pentru a demonstra, că sub lmpregiurările, in cari an trăit antecesorii noştri, nu se putea face mai mult. Acésta se ţine de domeniul istoriei. Susţinem Insă finn, că de sici Înainte este o necesitate imperativă, d’a ne tngrigi mai mult de cultura poporului, şi pentru scopul acesta să sacrificăm totul.

Da. pentru scdle s’a lucrat şi se lucră mult şi nici odată nu vom puté <}ice, c'am fi terminat cu Îmbunătăţirea Din contră ele şi de aici Încolo ne vor fi ţinta principal*. Sculele sătescl lasă nu sunt de loc In stare a ne mulţămi cu resultatele respân- djte prin ele. Înţeleg, că de ar fi o sculă cât de bună, de ar »vé tnvăţâtort cât de harnici, cunoscinţele elevilor, câştigate In

i*

Prima pagină a gazetei „Şcoala română". Gazeta a apărut la Sibiu în 1875.

F O I S O A R ATELEGRAFULUI ROMAN.

Nr. 4 Sibiiu 12 Februarie IS76. A nul LAp«r* U ÍHM «-j.tr*»**!. a* as séreuses 'ta scăsspeess **»** m sdes-aî ,4-1sam f*i»«srâ**.

DESPRE ÎNSEMNĂTATEA Şl FOLOSUL STUDIULUI ŞTIINŢELOR NATURALE

Prctutindinea •untom incunjuraţi da objecte)« natúréi, ori fi unde n* vom iudrept* privirii« observ*«» lucrare* necontenit* * puterilor el Kiwi« au acte pre* ceinaCBiuat, nimic prea grandios, încât natura »a M-i poarte 4« grije. FU »ji manifeste*«* activitatea sa ca aceeaşi acurntrţă iit rota|iun«a planetelor fi iu »un** rea Uni a aepli rolui, in firicelul de earbá fi ia stájerul vânjos, iu vermuieţut umilit fi in organismul complicat- al omului, In grăuntele de uărip fi in *»uu-

*i ridică creştetul păiâ in tutori. Forma, sub car* natura ne îi.făpfsxă lucrare* ea, se sebuubâ no- eontenît, dar preste t»ate aceste schimbări p'noeaaă kg» nestrămutate, cari duntinsaxă fi ţrgulessă i*»trw;ul.

Omul, *» el mimai o făptură a naturel, s’a ridicat mai pr« sus de toate celelalte fiinţe fi priu Jose* firile spirituale s'a pus in po*iţiunwa de a-ţi supune natúr* *i puterile ei scopurilor sale. Această influinţ* a ounilui asupra usturoi insă na este oecoudrjionatA, căci e l un mai int r ' at&t o ponte t r age in loi i>» al «cu, int ru câ t o cunoască fi »• c»i ) f f l rm«»i i l eg i l o r natura}«, cari ragele*«* uunnntai rtol intră fiinţă fi fiinţă, ci isi est iad puterea lor as») ra do#ro!t*rei spirituale a untului oblar. Despre acest adevăr o urni a trebuit *â se convingă tuai- mult sau mai puţin iscă foarte de timpuria ( fi ai cugeta de« că, studiul natúréi >â so fi cultivat necontenit din timpurile colo mai vechi, j &nă astăal. Dir s’a intăuiplat co öt rarul. Timp i <*ro; .Jelungat studiul Butur*) a f.n ca total n»-L u ... s*m& *i pe rând alle oc> paţitnd u* cultivau vu uuihâ plăcere *t «li’igînţă, mai rdmcmtl tiU-i trcuu âi n minta r& s!u- di<*e cwinţ».--‘ţi l i r ic a oh jav letör tu«, ni ». t» j >rtul, ce•si*W iutr& dit- 1 i,irţw si i ’ A ivres:* .i m, t ’a

fir lang de secai» a tracul, până ce atee‘.»«inc* omului sa îndreptat asupra natúrét, lavórul nesecat al bogăţiilor sale spirituale fi matériádé. Meritai 4« a fi ridicat Studiul naturel la ianeeuoâtetea «e I se envie», a fost reservat timpului mai uoa. Ducând cu primele descoperiţi iu semnai«, reesdtola din o aer,..avă stadia* re a feaotuenelor naturale, interesai pentru aceste oca* pápuái « câştigat tot mai watt teren, fi dia nebăgata ia samă, ea m a *1« mai 'naiate, aatàci au ajua* a-fi esc reia tafluinţa aproapa asupra tuturor r«ao?tinpdor oMseaesd.

Ca toate aceste am m poate aoatetea că, fi lavechi«»# oameni* s'*s ocupat încât va cu do •legareaccsţiunel despre originea aniversulai presta tut fi ia deosebi a pământului, despre raportul ii.tr4 di terítek» fiiefs, precum fi do«p*« legile, după cari a* coala»* »neaafi' întreg *}. Dovadă suutiihamf.ili» fi cosmogonii!* acelor j**>pu«re, cari au făt *t c-J d'AntU pari sprs «ă* villaaţluer. tYioetpiiin tu*?, pa cari s'a ridicat aidirun aeel«»' filosofii fi eostangoe«*, cr..,u mai iu«U ne?te de* dacţiuni abstracte ale spiritului, decăt na sistem Imsst pa studiul iute o a v al incaşi naturel. A f«»t deci o

urinara firească ea, ele să via* da «unite ori in contra*ks*rn eu rcdiutiu fi s* induc* asttVl pe om ia rătăcire. Totufl chiar m'esta teorii, da. à ar fi putut străbate 1« mas«» poporului, im* ar fi pr >d«s mult bina prie dedare* iui U rellaewuae ?» pr.n osii mises* privirilor. Dar la lipsa scoalalor, a artei ţipatului ?» * Ct,;aer«liuJ«i des voltat, — acestor fac* ori, cari eu deo- scbîre eor.?ril>a©sc ia tiu»pu»»le n>a*!rv U «v*p*udi- rta cunoştinţelor d ' tot fidel -r rosnltatol# eugetăru fil*-*<.filnr antici au putut rträSat« iu ««*»•* poporului, cl «u re : s tot numai in Augustul c.-re » u»«r p'-pnl osmani luvvţnţl. tWioa preponderent* a p>}MU- lui rcti & i'*« ii.mirant*, ca ^ ta-.* ’ualut*', * * na-şi lw» ustA’cui;» *» st»4 bate cu pătrundere* »a j .Uwt inlănu- t* ul liţ.-j .rilor, căci ereden * 1* cano** *- pe deplin, f -.i-l. A, .ic «pareren le ava* kudnte* uch.lwr, Ast*

Prima pagina a gazetei „Foisoara telegrafului român" apărută la Sibiu în 1876.

Higiena şi şcoala (1876) 129

se vor interesa de această chestiune atît de ponderoasă"1. Revista se adresează nu numai învăţătorilor, ci unui cerc mai larg de cititori : părinţi, învăţători şi cetăţeni, care se interesează de problemele şcolare. în numărul doi al rev istei se stăruie din nou asupra scopului urm ărit şi se accentuează ţelurile umaniste ale revistei : „ . . . Obiectul foii noastre e omul, de el avem să ne ocupăm ''2. Revista urm ăreşte să familiarizeze pe cititorii ei cu metoda prin care se poate asigura dezvoltarea armonioasă a tineretului şi prin care se poate dobîndi sănătatea şi fortificarea lui fizică. Pentru a contribui la educaţia tineretului în şcolile populare, învăţătorilor li se cere să cunoască metodele de instrucţie. Dar cunoaşterea acestora nu e suficientă pentru a asigura copiilor dezvoltarea armonioasă, sănătatea şi fortificarea fizică. în văţătorii din şcolile populare trebuie să stăpînească şi cunoştinţele de bază din domeniul „antropologiei".

Revista „Higiena*şi şcoala" a contribuit încă de la apariţia primelor ei numere la răspîndirea cunoştinţelor ştiin ţifice în rîndurile cititorilor. Revista a contribuit la propagarea darvinismului în România. Vasici a fost el însăşi, prin lucrările şi articolele sale, un înfocat propagator al darvinismului în Transilvania3. „Prin teoria lui Darwin — accentuează Vasici — s-a schimbat întreaga sistemă a istoriei naturale, s-a dat omului locul cuvenit în natură"4.

în paginile revistei sínt popularizate şi probleme de fizică, de exemplu : expansibilitatea, extensiunea, întinderea, im penetrabilitatea, despre aer şi lumină etc. ; medicină

1 „Higiena si şcoala“, an. I, nr. 1, 1876, p. 2.a Ibidem, nr! 2, 1876, p. 18.8 V. M î r z a, în : prefaţă la Originea speciilor. Edit. Acad. Republicii

Socialiste România, 1957.4 „Higiena şi şcoala“ nr. 8, an. III, 1878, p. 128.

9. Piesa pedagogică din Transilvania


elem entară : despre tifos, insolaţie, îngrijirea pielii, despre îmbrăcăminte, hrană, apă şi întrebuinţarea ei, despre somn şi căldură, apele minerale şi întrebuinţarea lor ; de asemenea, se descriu şi se dau indicaţii despre tratam entul scar- latinei, icterului şi răcelii etc. ; probleme de chimie : elementele chimice şi procesele chimice etc. ; problemele de geografie : despre pămînt, stele, plante etc. In unele articole sínt analizate noţiuni de bază, ca : materie, mişcare, repaos etc : „M ateria este pururea activă, ea produce neîntrerupt, în veşnicul schimb se nasc forme ce sínt sacrificate peri- ciunii ca să facă loc altora. Schimbarea materiei urmează neîncetat. Repaos nu există. Ce numim noi repaos este numai o relativă nem işcare"1. V iaţa e o schimbare neîntreruptă de materie. Această schimbare perm anentă se petrece în cadrul unor legi. V iaţa omului e subordonată aceleiaşi legi a dezvoltării, care guvernează întreaga realitate2. Corpul omului trece printr-o schimbare permanentă, necontenită, „aşa cît să putem zice : că ce-a fost el astăzi, nu va mai fi mîine, sau ce-a fost el ieri, nu mai este astăzi"3. Dezvoltarea omului nu e întîmplătoare, ci „urmează tot după acele veşnice legi, ca şi dezvoltarea oricărui corp natural4. Concepţia lui Vasici despre lume şi viaţă sparge tiparele gîndirii teologice feudale. Afirmînd ideea dezvoltării naturii şi a omului în cadrul unor legi generale care guvernează această dezvoltare şi sublinind dezvoltarea perpetuă a m ateriei, Vasici promovează idei înaintate despre natură şi viaţă.

„Higiena şi şcoala" a dezbătut în paginile sale şi probleme privind obiectul, scopul şi m ijloacele educaţiei. Caracterul

1 „Higiena şi şcoala“, an. I, nr. 2, 1876, p. 20.2 Ibidem, an. III, nr. 8, 1878, p. 128.2 Ibidem, an. IV, nr. 3, 1879, p. 49.4 Ibidem, an. III, nr. 8, 1878, p. 129.

Higiena şi şcoala (1876) 131

educativ al învăţăm întului se poate realiza prin dezvoltarea posibilităţilor psihice ale copiilor. De la naştere, copilul trece printr-o dezvoltare, printr-un „precis şir de schimbări determinate, ce se numesc grade de dezvoltare, perioade de viaţă, vîrste, etăţi etc"1. Aceste perioade nu sínt precis despărţite unele de altele „ci una într-alta trece pe nesimţite ; fiindcă procesul dezvoltării trupeşti şi spirituale nu se leagă strîns nici de an, nici nu este asemenea la toţi oamenii din lume, ci oreşcum se schimbă după climă, modul vieţii, educaţie, gen, temperament, constituţie, viaţă"2. Educaţia trebuie să se acomodeze fiecărei vîrste.

Dezvoltarea fizică şi psihică a copilului se poate realiza prin învăţăm înt şi gimnastică. Mulţi învăţători — se subliniază — consideră în mod greşit exerciţiile de gimnastică drept nişte jocuri fără valoare3, nesocotind că gimnastica influenţează pozitiv asupra dezvoltării fizice şi psihice a copiilor.

în dezvoltarea învăţăm întului din Transilvania în cea de-a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, revista „Higiena şi şcoala" a militat de pe poziţii înaintate. Prin paginile ei a fost difuzat darvinismul în Transilvania şi în coloanele ei au fost dezbătute probleme de pedagogie, s-a subliniat rolul educaţiei fizice în dezvoltarea armonioasă a copiilor. De asemenea, prin orientarea şi conţinutul său, revista a militat pentru a se acorda studiului ştiinţelor naturii un rol însemnat în procesul de învăţămînt. Revista consideră ştiinţa ca un însemnat factor de progres şi militează pentru luminarea poporului prin difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice.

1 „Higiena şî şcoala“, an. II, nr. 1, 1877, p. 10.2 Ibidem, p. 10.3 Ibidem, an. III, nr. 1—3, 1878.


Legea învăţămîntului din 1868, pe baza căreia s-a accentuat caracterul confesional al şcolilor populare româneşti din Transilvania, a influenţat şi dezvoltarea presei pedagogice, în cadrul diecezelor din Transilvania apar publicaţii care dezbat în paginile lor problemele şcolii, alături de cele bisericeşti. O asemenea publicaţie oficială destinată a se ocupa în paginile sale de chestiuni de interes bisericesc şi şcolar a fost şi „Biserica şi şcoala", al cărei prim număr a apărut la Arad în 11 februarie 1877. Cu toate că în acest organ oficial al diecezei m area m ajoritate a spaţiului e ocupat de comunicate şi anunţuri ale senatului şcolar şi ale inspectoratelor, prin care se publicau posturile vacante în învăţămînt, în paginile săptămînalului arădean au apărut şi studii şi articole de pedagogie, în care erau analizate probleme importante privind educaţia tineretului. Aceste articole şi studii se referă la : probleme de teoria educaţiei, promovarea învăţămîntului intuitiv, predarea limbii române, orientarea practică a învăţămîntului.

Revista îşi propunea încă de la primul ei număr să lupte pentru a face din şcoală un factor de cultură naţională. Pentru realizarea acestui deziderat era necesar ca în revistă să apară articole şi studii care să analizeze problemele de bază ale pedagogiei. în discuţii e adus astfel conceputul de educaţie. Lazăr Petrovici, profesor de pedagogie al preparandiei arădene şi autor al unui manual de pedagogie1, critică direcţiile negative ale educaţiei moderne2, educaţia concepută ca joc, educaţia prin favoruri şi plăceri, care împing

> 1 P e t r o v i c i , Compendiu de pedagogie. Arad, 1880.2 v. Direcţiile rele in educaţie, în : „Biserica şi şcoala“, an. III, nr. 1, 1879

şi Scăderile educaţiei moderne, an. III, nr. 3—4, 1878.

Biserica şi şcoala (1877) 133

copilul spre „abisul corupţiei", educaţia despotică, natu ralismul, care sustrage pe copii de sub influenţa educativă a societăţii, intelectualismul, care-şi propune ca ţel cultivarea intelectului în dauna celorlalte procese psihice, precum şi pietismul, care promovează cultivarea religiozităţii şi m isticismul. Dintre deficienţele ce se observă în practica educaţiei moderne, L. Petrovici analizează critic educaţia unilaterală din familie, absenţa colaborării dintre şcoală şi familie şi atenţia slabă ce se acordă educaţiei fizice.

Observînd că se comit greşeli în utilizarea pedepselor, L. Petrovici expune şi regulile pe care învăţătorul trebuie să le respecte atunci cînd dă pedepse elevilor săi. Pedepsele au eficacitate pedagogică dacă se respectă principiul : „pedepseşte, ca şcolarul să se îndrepte ; pedepseşte conform naturii şi cu deosebită privire la individualitatea fizică şi spirituală a copilului"1.

Lazăr Petrovici îşi expune în paginile revistei şi concepţia sa despre educaţie. Militînd de pe poziţii iluministe, el consideră educaţia ca „primul fundament la fericirea omenească". Spre deosebire de educaţia feudală, unilaterală prin scop şi metode, educaţia modernă trebuie să cultive toate „puterile omeneşti ale copiilor", să fie o educaţie armonioasă.

Tot pentru o educaţie armonioasă militează şi P. Pipoş. Tineretului trebuie să i se dezvolte toate posibilităţile sale psihice şi să fie pregătit temeinic pentru viaţă : „pentru a-1 face om, şcoala e chemată a-1 pregăti pentru orice poziţie a vieţii"2. Mijlocul cel mai potrivit pentru educaţia arm onioasă a tineretului e instrucţia educativă. Şcoala populară

1 L. P e t r o v i c i , Despre pedepse, în : „Biserica şi şcoala“, an. III, nr. 8, 1879.

2 P. P i p o ş , Şcoala, ibidem, an. VIII, nr 5 —6, 1884 p. 47.


— spune Pipoş — „e chemată nu numai a instrui, ci mai presus de toate are datoria de a educa"1. Educaţia bună ce se dă tineretului în şcoală e un factor de progres. Instrucţia e şi un mijloc de disciplinare a elevului, toate obiectele de învăţăm înt — dacă sínt bine predate — contribuind la disciplinarea lui. Disciplina şcolară se poate asigura dacă învăţătorul dă dovadă de iubire părintească, înţelepciune, consecvenţă în relaţiile sale cu elevii şi exclude pedepsele corporale din rîndul mijloacelor de disciplinare a elevilor.

Pipoş şi-a expus în coloanele revistei şi ideile sale despre fenomenul educaţiei. Omul nu e format, nu e educat de la natură, ci : „după cum a ieşit el din sînul naturii, este inert, neştiutor şi neîndemînatic"2. Dezvoltarea copilului trebuie să fie firească. Educaţia e definită ca : „lucrarea aceea p remeditată, ce are de scop a dezvolta armonic toate puterile pruncului fraged, spre a forma din el om nobil, luminat, lucrător. Minte luminată, inimă nobilă, corp abil pentru a servi voinţa spiritului, acestea sínt roadele educaţiei"3. Omul e o fiinţă capabilă de progres. Dezvoltarea sa este în firea lucrurilor : „Legea dezvoltării stăpîneşte firea întreagă. O rganismele toate, din moment în moment, se îmbracă în alte şi iar alte forme şi chiar această schimbare perpetuă este sufletul lumii"4. Pipoş nu e de acord cu Rousseau că : „totul se strică sub mîna omului". Omul poate face deosebire între bine şi rău, poate găsi în procesul educaţiei m ijloacele potrivite scopului propus. Părinţii şi educatorii trebuie să se îngrijească de educaţia copilului, urmărind dezvoltarea sa

1 P. P i p o ş , Şcoala, in : „Biserica şi şcoala“, an VIII, nr. 5—6, 1884 p. 47.

2 P. P i p o ş , Cugetări despre educaţie, în : „Biserica şi şcoala“, an. IX, nr. 1, 1885, p. 2.

s Ibidem.* Ibidem, an. X, nr. 18, p. 141.


completă. Omul e o fiinţă educabilă, deoarece e supus legii dezvoltării.

Educaţia tineretului se realizează — arată Pipoş — în primul rînd, în şcoala populară, care e chemată să dea elevilor o dezvoltare multilaterală. A ceastă dezvoltare se obţine datorită învăţămîntului educativ, care este ,,unul din cele mai fecunde rezultate ale pedagogiei moderne“1. Pipoş critică orientarea unilaterală a educaţiei, difuzînd conceptul de educaţie armonioasă : „educaţia trebuie să îmbogăţească nu numai mintea elevului cu idei şi cunoştinţe, ci este mai datoare încă mai vîrtos a nobilita sentimentele şi a îndrepta voinţa către sublima cărare a virtuţii"2. îmbogăţirea in telectului cu idei şi cunoştinţe, dezvoltarea sentimentelor şi a voinţei se pot obţine în procesul educativ numai dacă se respectă natura copilului. Pipoş reactualizează unul din principiile fundamentale ale educaţiei : respectarea naturii copilului. O bună educaţie solicită din partea educatorilor mult suflet şi devotament pentru şcoală. M enirea şcolii e nobilă : în ea se făureşte viitorul culturii naţionale.

Şcoala populară — în concepţia lui Pipoş — e chemată să înarmeze pe elevi cu elementele fundamentale ale culturii. Influenţa familiei asupra educaţiei copiilor fiind foarte mare, e necesar ca familia şi şcoala să colaboreze efectiv în rezolvarea problemelor educative.

Militînd de pe poziţii democratice, Pipoş se declară cu hotărîre pentru o şcoală care să nu excludă de la binefacerile ei pe copiii celor lipsiţi de avere. El subliniază că şcoala populară nu trebuie să facă deosebiri între elevi în ceea ce priveşte averea şi naţionalitatea : „Şcoala poporală primeşte în sînul său prunci din toate clasele societăţii, îi creşte pe toţi cu aceleaşi mijloace, după aceleaşi reguli şi totuşi nu

1 „Biserica şi şcoala“ p. 149.a Ibidem, p 150.


pierde din vedere individualitatea singularilor elevi. Şcoala poporală nu consideră nici originea pruncilor, nici naţionalitatea s.c.L, ci, condusă de nişte nobile principii umanitare, tine în vedere totdeauna curat numai fiinţa omenească ca atare, stăruieşte a dezvolta pe tot insul aşa, incit să ştie progresa mai tîrziu de sine stătător pînă unde îi permite puterile1". învăţătorul trebuie să respecte particularităţile copiilor, adică se va proceda „după legile firii". Cei doi factori ai unei bune educaţii sínt învăţătorul şi disciplina. Scopul învătămîntului este transm iterea de idei, cunoştinţe şi dexterităţi. Factorii învătămîntului sínt : învăţătorul, elevul şi m ateria de învăţat.

în concepţia lui Pipoş, învătămîntul este : „o lucrare (pedagogică) cu scop şi plan, îndreptată asupra unui individ, pentru a-i înmulţi cunoştinţele şi a-i lărgi orizontul de cugetare2". Efectele lui se resfrîng asupra întregii personalităţi a elevului : „se luminează judecata, se nobilitează sentimentele şi se fortifică voinţa". Problema principală pe care o are de rezolvat învăfămîntul elementar e de „a promova în mod armonic întreaga educaţie" a copilului. Cînd învăţămîntul este astfel organizat — subliniază Pipoş — încît contribuie la dezvoltarea armonioasă a tineretului, el devine educativ. Greşesc acei pedagogi care susţin că învăţămîntul are ca scop numai dezvoltarea gîndirii copilului. Învăţămîntul educativ contribuie la dezvoltarea psihicului copilului, fortifi- cîndu-i voinţa şi înălţîndu-i sentimentele. Învăţămîntul care contribuie la dezvoltarea posibilităţilor psihice ale copilului se numeşte «învăţămînt formal», iar cel care are ca scop transm iterea de cunoştinţe se numeşte «învăţămînt mate-

» P. P i p o ş , „Sfera de activitate a şcoalei poporale“, în : „Biserica şi şcoala“, nr. 4.

2 P. P i p o ş , Despre învăţămînt, idem, an. XI, nr. 5, 1887, p. 35.


rial»“. Şi prin terminologia folosită de Pipoş apare clar influenţa exercitată asupra gîndirii sale de Pestalozzi şi Her- bart.

Cunoştinţele trebuie să se predea în şcoală metodic, într-o anumită ordine şi formă : „Ordinea în care au să urmeze cunoştinţele unele după altele, forma sau haina lor externă, apoi spiritul şi conduita învăţătorului cu toate mijloacele caire se aplică spre a împărtăşi minorilor cunoştinţe şi dexterităţi fac laolaltă metodul de învăţăm înt1". O bună metodă de învăţăm înt e necesar să îndeplinească următoarele calităţi : a) să contribuie la transm iterea unor cunoştinţe accesibile gradului de dezvoltare a elevilor ; b) să folosească o formă de expunere accesibilă ; c) să trezească interesul şi dorinţa elevilor de a învăţa. Analizînd forma de expunere, Pipoş stăruie asupra rolului însemnat pe care-1 are un limbaj ales, îngrijit în transm iterea noilor cunoştinţe.

Invăţăm întul trebuie să urm ărească dezvoltarea arm onioasă a psihicului “copilului şi, fiind o influenţă sistematică şi cu scop, e necesar să se desfăşoare după un anumit plan şi pe baza anumitor principii. Pornind de la principiile formulate de către pedagogii clasici şi în special de către Ko- mensky şi Pestalozzi, Pipoş formulează următoarele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească învăţăm întul : să fie „educativ, natural, individualizat, intuitiv, clar, adevărat şi orientat practic".

Deşi în prima parte a activităţii sale Pipoş a fost influenţat de concepţia pedagogică a lui Herbart, mai tîrziu, sub influenţa psihologiei experimentale, s-a depărtat de pedagogia herbartiană, pe care o consideră o expresie a psihologiei intelectualiste. El arată că e necesar să se „aplice la rezolvarea problemelor didactice metoda experimentală (experi

1 p. P i p o ş , Despre îtiDăţămint, idem, an. XI, nr. 7, 1887, p. 53.


mente psihologico-didactice), observaţiunea exactă şi datele statistice...1''. Didactica experimentală — axată Pipoş — se bazează pe următoarele principii : a) experimentele didactico- pedagogice se fac asupra unor persoane în dezvoltare, deci asupra copiilor ; b) observaţiile se fac asupra unor clase întreg i în care se stabilesc diferenţe individuale : c) didactica experim entală priveşte viaţa psihică a copilului în toată complexitatea ei ; d) experimentul didactic nu va ajunge la aceleaşi rezultate ca cel psihologic, fiindcă în didactică se lucrează cu elevii ; e) experimentul didactic nu e altceva decît exerciţiul exact al instrucţiunii2. Un experiment didactico- pedagogic se compune din 3 momente : ipoteza, execuţia experimentului şi aplicarea în practică.

în paginile revistei sínt analizate şi popularizate şi alte probleme de didactică. Astfel, P. Span expune principiul respectării particularităţilor individuale. După ce arată im portan ţa cunoaşterii individualităţii elevului în procesul educativ, P. Span analizează definiţia dată conceptului de individualitate în istoria pedagogiei. Baza individualităţii o constituie condiţiile psihofizice şi sociale. Aceştia sínt factorii determ inanţi ai formării individualităţii. Viaţa psihică a individului — spune P. Span — este condiţionată de 2 factori : „de constituirea organismului fizic şi de îm prejurările şi de referinţele vieţii între care este dat să trăiască3". în acţiunea sa educativă, educatorul trebuie să ţină seama de individualitatea elevului şi de factorii care o determină. Caracteristica unei bune acţiuni educative şi a unui bun plan de în-

1 P . P i p o ş , Dezvoltarea mai nouă a didacticii în raport cu psihologia, idem, a n . X X IX , n r . 11, 12, 13, 1904, p . 98 .

2 v . Ibidem, p . 103.

* P . S p a n , Individualitatea în educaţie, în : „ B is e r ic a ş i ş c o a l a “ , a n . X IV ,

m r. 2 5 — 29, p . 212 .


văţăm înt este supleţea lui, în funcţie de particularităţile psihice ale copiilor. Scopul educaţiei e de a înzestra pe copil cu o cultură m ultilaterală, pe care nu şi-o poate forma dacă nu i se dezvoltă interesul pentru ştiinţă. Se observă în studiul lui P. Span influenţa lui Herbart în formularea interesului m ultilateral ca scop al educaţiei.

Acţiunea educativă — subliniază el — îşi poate atinge scopul său dacă se bazează pe cunoaşterea particularităţilor individuale ale copilului : „Toată educaţia, dacă e ca ea să poată realiza succesele dorite, are să se bazeze pe individualitate, să încopcie cultura sa la cunoştinţele, sentimentele, dorinţele, voinţele care constituiesc individualitatea elevului, parte adăugind la acestea altele noi, parte îndreptînd ceea ce e de îndreptat şi dînd spiritul aceluia o constituţie bine organizată"1.

Planurile de învăţăm înt ale şcolilor populare trebuie să respecte particularităţile de vîrstă ale elevilor. E necesar ca învăţătorii să cunoască individualitatea elevilor ce le-au fost încredinţaţi.

încă din primii ani de apariţie, revista „Biserica şi şcoala" a publicat articole în care militează pentru educaţia fetelor. Ideea era susţinută şi de profesorii preparandiei arădene. Alexandru Gavra a înaintat un raport senatului şcolar al diecezei arădene, în care face observaţii interesante referitor la educaţia fetelor, arătînd că aceasta este necesar pentru rid icarea culturală a poporului. „Dacă mamele fiilor noştri vor fi mai culte, atunci şi fiii noştri vor fi oameni mai culţi2", afirmă Gavra, motivîndu-şi propunerile lui de educaţie a femeii. El arată că este necesară organizarea unei preparandii de fete.

1 „Biserica şi şcoala“, an XIV, nr. 28, p. 219.a A.C.A., doc. 111/1874.


Dacă planul lui Gavra referitor la educaţia femeii a rămas înmormîntat în arhivă, Lazăr Petrovici militează prin presă pentru educaţia fetelor. Pe lingă o educaţie morală aleasă, arată el, e necesar ca fetele să fie iniţiate şi în gospodăria casei, în confecţionarea unor lucruri casnice, deci să li se formeze deprinderile practice de care ele au nevoie în familie.

Emilia Lungu arată că pentru educaţia fiicelor de ţărani e necesară înfiinţarea preparandiilor de fete, în care să fie p regătite viitoarele cadre didactice1.

în discuţia privitoare la educaţia femeii participă şi P. Pi- poş. într-un studiu al său2, el arată că femeia trebuie să fie „egal îndreptăţită cu bărbatul". Viitorul, afirmă Pipoş, va deschide femeii posibilităţi mai mari de manifestare în domeniul culturii, ştiinţei şi artei. De aceea e necesar să ne îngrijim de educaţia completă a fetelor.

îndeosebi era neglijată educaţia fetelor din mediul rural. Se constată cu durere că : „femeia română din popor, ţăranca română e neglijată : la urcarea nivelului ei cultural pînă acum nu ne-am prea gîndit3". Şcolile de menaj şi de „gospodărie de casă" erau puţine şi ele îşi recrutau elevele în special din rîndurile orăşenimii. Se simţea nevoia înfiinţării de şcoli populare pentru fetele de la sate, deoarece „pentru masa cea mare a femeii din popor nu e făcut nimic ; trebuie să punem deviza şi opinia publică să înceapă a pretinde... să ne îndreptăm acţiunea noastră culturală şi spre mişcarea n i

1 E . L u n g u . Istrucţia femeii române, în : „ B i s e r ic a ş i ş c o a l a “ , a n . IV ,

n r . 40 , 1880.a P . P i p o ş . Femeea, studiu istorico-pedagogic, ibidem, a n . V I I , n r . 7 — 8 ,

1883.

* E . U n g u r e a n u . Cultura ţărancei române, ibidem, a n . X X X IV , n r . 44 ,

1910, p . 3 .


velului cultural şi economic al ţărancei rom âne1". E. Ungu- reanu critică atitudinea de nepăsare faţă de problema educaţiei femeii şi îndeosebi faţă de luminarea ţărăncii care tră ieşte în întuneric şi neştiinţă2.

Promovarea învăţămîntului intuitiv a fost de asemenea un obiectiv urm ărit prin articolele publicate în paginile revistei. Astfel, Teodor Ceontea se ocupă, în spiritul ideilor lui Pestalozzi, cu această problemă încă din primii ani de apariţie ai revistei. Intuiţia e definită ca „prezentarea obiectelor externe la simţuri şi stîrnirea conştiinţei impulsurilor lor3" şi se subliniază că învăţăm întul modern se bazează pe intuiţie, iar izvorul intuiţiilor pe care le dobîndesc copiii sínt obiectele şi fenomenele realităţii. A lături de geometrie, care are un caracter intuitiv, fiind o ştiinţă a raporturilor spaţiale, instrucţia intuitivă se poate realiza şi prin predarea geografiei, unde se pot folosi ca material intuitiv hărţile, globul pămîntesc, atlase, diferite fotografii etc. Instrucţia intuitivă nu poate fi redusă la studiul geometriei şi geografiei. Predarea ştiinţelor naturii, a istoriei şi a limbii materne — rem arcă Ceontea — se poate de asemenea baza pe intuiţie.

Problemele învăţăm întului intuitiv au solicitat şi atenţia lui Petre Pipoş, care defineşte învăţăm întul intuitiv astfel : „...exerciţiile de intuiţie, deprinderile în cugetare şi vorbire, împreunate cu explicări din partea învăţătorului, poartă nu mirea sumară de învăţăm înt intuitiv4". El arată că învăţămîntul modern se bazează pe intuiţie şi ea poate fi folosită în predarea tuturor obiectelor de învăţămînt. Exerciţiile intuitive constituie baza pe care ulterior se vor dezvolta cunoş

1 „E. U n g u r e a n u , Cultura ţărancei române, în „Biserica şi şcoala“, an XXXIV, nr 44, 1910. p. 3.

a Ibidem.3 Th. C e o n t e a , Instrucţie intuitivă, ibidem, an. II, nr. 7, 1878.4 P. P i p o ş , învăţămîntul intuitiv, ibidem, an. XII, nr. 2, 1888 p. 10.


tinţele transm ise în cadrul diverselor obiecte de învăţămînt. Ele trebuie să se desfăşoare metodic, potrivit celor 3 momente constitutive : a) elevii observă cu atenţie obiectul, b) reflectă asupra celor observate şi c) se discută despre obiectele intuite şi însuşirile lor. Prin întrebări puse cu tact, învăţătorul trebuie să conducă pe elevi să observe obiectele şi să reflecteze asupra însuşirilor acestora. Pipoş priveşte învăţămîntul intuitiv nu ca un obiect aparte în planul de învăţăm înt al şcolii populare, ci „ca un principiu metodic normativ", ceea ce înseamnă că la toate obiectele de învăţăm înt cunoştinţele se dobîndesc de către elevi prin intuiţie. El analizează şi dezvoltarea istorică a principiului intuiţiei, arătînd contribuţia lui Montaigne, Komensky, Locke, Rousseau, Pestalozzi şi Diesterweg la dezvoltarea învăţăm întului intuitiv.

Predarea limbii române a trezit un larg interes în rîndurile învăţătorilor din Transilvania şi presa pedagogică a epocii a oglindit preocupările de a se găsi soluţii metodice mai bune pentru predarea ei. Interesante observaţii asupra predării limbii române în şcoala populară face P. Pipoş într-un studiu amplu : „învăţăm întul limbii materne în şcoala poporală1". Limba e un mijloc de comunicare între oameni, afirmă Pipoş. Prin intermediul ei comunicăm idei şi sentimente. Scopul în- văţăm întului limbii în şcoala populară — arată Pipoş — este dublu : a) elevii să înţeleagă uşor şi bine gîndirea altor persoane dacă este exprimată într-o limbă corectă şi b) să li se formeze elevilor deprinderea de a se exprima corect. Aşadar, „înţelegerea limbii şi dexteritatea în vorbire" sínt scopuri ale învăţăm întului limbii materne. Dezvoltarea vorbirii şi formarea unei exprimări corecte se realizează prin exerciţii de vo rbire şi prin cunoaşterea gramaticii.

1 P. P i p o ş . învăţămîntul limbii materne în şcoala poporală, în „Biserica şi şcoala“, an XII, nr. 17—20, 1888.


Prin studiul gramaticii, elevii învaţă cum să deosebească singuri formele corecte de exprim are de cele eronate. în în- văţăm întul elementar, gramatica limbii nu poate ocupa decit: un loc de frunte. Studiul gramaticii nu e pe nici o treaptă şcolară un scop, ci un mijloc de a conduce pe elevi la înţelegerea fenomenelor de limbă. Pentru înţelegerea fenomenelor, lingvistice, copiii trebuie să înţeleagă raporturile logice dintre cuvinte. Scopul predării gramaticii stă nu în însuşirea regulilor, ci în „înţelegerea deplină a legilor limbii şi mai presus de toate dexteritatea de a le aplica corect, atît în vorbă cit şi în scris1". în timpurile vechi, gramatica se preda dogmatic. în şcoala populară, gramatica trebuie să se predea inductiv : exemplu — abstractizare — definiţie — aplicare. Studiul limbii — arată Pipoş — are o mare însemnătate educativă : „Prin cunoaşterea perfectă a limbii materne poate deveni elevul un membru folositor al societăţii2". Cu ajutorul limbii se asigură legătura între membrii colectivităţii iar fiecare popor trăieşte prin unitatea limbii sale.

M ijloacele învăţăm întului limbii în şcoala populară sínt, după Pipoş, următoarele : „1) vorbirea învăţătorului cu elevir săi ; 2) cartea de citire al cărei conţinut va fi cunoscut de către elevi în cadrul lecţiilor ; 3) învăţarea normelor de g ramatică, ortografie şi stilistică ; 4) exerciţii de aplicare a normelor gramaticale". Exprimarea învăţătorului are valoare educativă dacă e corectă. Pipoş atrage atenţia asupra importanţei exprimării corecte — care trebuie să fie conformă legilor gramaticii şi logicii.

Şcoala e datoare să îndepărteze din exprim area elevilor lo- calismele şi regionalismele şi să-i conducă spre folosirea limbii literare. Prin limba literară, Pipoş înţelege „cu deose-

1 P . P i p o ş , Jnoăţămintul limbii materne în şcoala poporală, în „Biserica- ş i ş c o a l a “ , a n X I I , n r . 17— 20 , 1888, p . 152.

2 Ibidem, p . 157.

'144 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918)

bire acel limbaj pe care îl aflăm la scriitorii noştri cei ais- tinşi, Negruzzi, Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu1". El atrage atenţia asupra faptului ca studierea limbii literare nu înseamnă îndepărtarea învăţăm întului şi a elevilor de limba vorbită de popor, „care st= exprim ă în forme atît de frumoase în cîntecele, poveştile şi proverbele sale" ci, dimpotrivă, studierea lor, „căci precum se ştie, limba e graiul viu al poporului, este acel izvor nesecat, din care limba poporului primeşte culoare şi v iaţă2". M ijloacele cu ajutorul cărora se cultivă exprim area elevilor sínt „exerciţiile de cugetare şi vorbire".

Citirea — cel de-al doilea mijloc al învăţăm întului limbii — este de trei feluri : mecanică, logică şi estetică. Analizînd acest mijloc de învăţămînt, Pipoş subliniază că citirea estetică se realizează prin sesizarea „elementelor muzicale ale vorbirii". Aceste elemente sínt : ritmul, melodia şi dinamica vorbirii. Pentru a sesiza dinamica vorbirii şi muzica ei, trebuie să i se desluşească elevului sentimentele pe care le cuprinde bucata respectivă de citire.

Pipoş ridică în studiul său şi problema manualelor de citire. Un bun manual de citire — arată el — trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : 1) Conţinutul său să fie luat „,din sfera vieţii în care trăiesc elevii şcoalelor elem entare3”. De aceea, în manual vor fi şi lecţii în care se cuprind unele noţiuni de economie, industrie, igienă şi din viaţa socială. 2) M anualul de citire să cuprindă fragmente de valoare din literatura naţională, aceste fragmente însă să corespundă, prin conţinut şi formă, puterii de înţelegere a elevilor. Pipoş pune astfel în lumină problema respectării particularităţilor

1 P. P i p o ş . Inoăţămintut limbii materne în şcoala poporală în „Biserica •şi ş c o a l a “ , a n X I I , n r . 17— 20, 1888, p . 3.

a Ibidem, p. 3.s Ibidem, p. 5.


de vîrstă în alcătuirea manualelor. 3) M ateria expusă în m anual să fie organizată pe baza principiului concentric, iar textele să fie astfel alese incit ele să poată servi elevilor ca m aterial de intuiţie pentru partea teoretică, adică pentru formele sintactice şi gramaticale, pentru ortografie şi stilistica limbii1.

în ceea ce priveşte predarea metodică a unei lecţii de citire, Pipoş arată că e necesar să se respecte urm ătoarele momente: 1) povestirea de către învăţător a conţinutului bucăţii; 2) citirea model a lecţiei ; 3) citirea bucăţii de către elevi ;4) analiza conţinutului lecţiei ; 5) povestirea lecţiei de către elevi. Predarea gramaticii se face pe baza puterii de în ţelegere a elevului, plecîndu-se astfel în studiul ei de la analiza fonetică a propoziţiei : cuvinte, silabe, sunete. Noţiunile de sintaxă şi morfologie se vor preda în strînsă legătură una cu alta.

Consideraţiile făcute de P. Pipoş asupra predării limbii ro mâne în şcoala populară l-au dus la definirea conceptului de educaţie naţională : „Prin educaţie naţională avem să în ţelegem un proces de cultivare intelectuală şi morală, întocmit aşa incit generaţia tînără să se introducă în modul de cugetare, simţire şi voinţă al întregii naţiuni2 3". Cea dinţii chemare a educaţiei naţionale e de a face cunoscutCtineretului creaţiile artistice şi literare ale poporului. Procesul de educaţie naţională e opera şcolii şi a familiei. îm prejurările locale în care trăieşte copilul îl influenţează adine, lăsîndu-i urme în suflet pentru toată viaţa. Baza educaţiei naţionale se pune încă în şcoala populară, care e — subliniază Pipoş — „custodele

1 v. P i p o ş , Incăţămîntul şcoli materne în şcoala poporală, în Biserica şişcoala“, an X II , nr. 17— 20, 1888, p. 10.

3 P. P i p o ş . Elementul naţional în educaţie, ibidem, an. XVI, nr. 14— 15, 1892, p . 115.



limbii naţionale". Poezia şi literatura naţională sínt un puternic factor educativ. Scopul şi mijloacele educaţiei naţionale nu contrazic scopul general al educaţiei. în tre educaţia naţională şi cea generală este o corelaţie organică. Prin educaţia naţională, omul abstract devine concret, devine membru al unei colectivităţi naţionale. Educaţia naţională şi cea generală nu se exclud, ci se întregesc reciproc. Prin educaţia naţională omul devine folositor umanităţii.

în perioada de dezvoltare a burgheziei române din Transilvania, nevoia crescîndă de braţe de muncă pune pe plan şcolar problema pregătirii viitorilor muncitori şi necesitatea orientării practice a învăţămîntului. Problema are puternic ră sunet în presa pedagogică. Teodor Ceontea se adresează învăţătorilor îndemnîndu-i să educe tineretul în spiritul dragostei faţă de munca industrială. El arată că părinţii şi învăţătorii pot contribui la orientarea tineretului spre munca în industrie şi subliniază că „trebuie să lucrăm cu toţii pentru ca să familiarizăm poporul cu acest factor important al îmbunătăţirii m ateriale1".

Văzînd foloasele practice ale trim iterii copiilor la şcoală, părinţii vor susţine mai mult şcoala, şi frecvenţa se va îmbunătăţi — rem arcă într-un articol din „Biserica şi şcoala" Ion Simu, viitorul redactor al revistei „Ludimagister". El cere introducerea unor cunoştinţe despre industrie şi agricultură2. Tendinţa de orientare practică a învăţămîntului sporea importanţa predării economiei şi a ştiinţelor naturii. Se atrage

1 T . C e o n t e a . Industria şi foloasele sale cu respect la poporul român, ibidem, a n . I I , n r . 5 , 1878, p . 36.

2 I o n S i m u . Şcoala poporală faţă de concepţiile poporului, ibidem, a n .

I I I , n r . 11, 1879.


atenţia asupra faptului că studiul ştiinţelor naturii influenţează bunăstarea unui popor, de aceasta fiind legată direct activitatea agricultorilor. De aceea, în şcoalele populare e necesar să se intensifice studiul ştiinţelor naturii, atît sub aspect teoretic cit şi practic1.

In paginile revistei sínt analizate şi prevederile programei pentru „studiul economiei". învăţătorul N. Avram, cunoscut prin strădaniile sale pentru orientarea practică a învăţămîn- tului prin predarea cunoştinţelor agricole, fixează conţinutul studiului economiei la urm ătoarele discipline : agronomie, grădinărit, m ătăsărit şi stupărit, îngrijirea vitelor şi economia casei. Aurelia Păcăţean-Rubenescu propune ca studiul economiei să înceapă din clasa a V-a, şi programa acestui obiect să cuprindă : 1/ economia pămîntului, cultivarea bucatelor, a plantelor de cultură, industriale şi medicinale, 2/ pomicultura, 3/ grădinăritul (legumărit şi pomărit), 4/ îngrijirea animalelor domestice, 5/ vieritul, 6/ albinăritul, 7/ cultura v ie rmilor de m ătase2.

Economia e considerată de învăţători ca un obiect de bază în şcoala populară, pentru faptul că prin studiul acestui obiect sínt pregătiţi copiii pentru viaţă. Se arată că studiul economiei se face în mod necorespunzător, că programa are caracter general şi nu fixează precis temele ce trebuie să fie p redate. Studiul economic e neglijat. M ateria prevăzută pentru a fi predată nu e îm părţită pe clase şi nu se disting cunoştinţele teoretice de cele practice. Petre Vancu propune ca studiul economiei să se facă în două ore pe săptămînă, înce-

1 C . J i a n u . Ştiinţele naturale in raport cu agricultura, ibidem a n . X,

n r . 21 , 1886.

a A . P ă c ă ţ e a n - R u b e n e s c u . Reţlexiuni asupra planului de tnuă- ţămînt, ibidem, a n . X X X II, n r . 32 , 1908.


pînd din clasa a IlI-a1. Cursul complet de economie predat în şcoala populară trebuie să cuprindă noţiuni din principalele ramuri ale îndeletnicirilor agricole. Şcoala este chemată să pregătească pe elevi pentru viaţă, pentru activitatea lor ulterioară, şi această pregătire nu se poate asigura decît prin mai multă activitate practică. în şcoală trebuie să i se acorde mai multă însem nătate muncii fizice2. Educaţia ce se dă tineretului în şcoalele populare trebuie orientată în direcţia intereselor sale de viaţă.

N ecesitatea orientării practice a învăţăm întului e văzută de pe poziţii iluministe. Şcoala este considerată ca principalul factor de progres material şi cultural. Mai timid, începe să apară şi ideea că îm bunătăţirea stării m ateriale a poporului determină progrese şi în celelalte sectoare de activitate şi de aceea trebuie asigurată mai înainte această bunăstare m aterială. Se recunoaşte astfel factorului economic un rol determinant în viaţa societăţii : „Sínt indivizi care neagă cum că dezvoltarea materială premerge celei spirituale, eu din contră zic că mai înainte trebuie să ne cîştigăm starea materială pentru ca, cu ajutorul acesteia, să întreprindem cultura spiritului3" — se spune intr-un articol din „Biserica şi şcoala". De aceea e văzută necesară intensificarea instrucţiei populare în direcţia agriculturii şi economiei rurale. în şcoală, pe lingă cunoştinţele agricole, sínt necesare şi activităţi practice, iar în sat învăţătorul trebuie să arate ţăranilor cum se lucrează raţional pămîntul.

1 P . V a n c u , Studiul economiei in şcoalele poporale, ibidem, a n . X II , n r .

6 — 7, 1898.

2 I . V u i a , Să creştem tinerimea pentru viaţă, idem, a n . X X III , n r . 3 — 4.

1899.

3 Pentru îmbunătăţirea stării materiale a poporului, idem, a n . I, n r . 15.

1877, p. 177.

Minte şi inimă (1877) 149

„Minte şi inimă" — Arad 1877. După organizarea învăţă- mîntului din Transilvania pe baza legii 28 din 1868, învăţătorii români sínt preocupaţi de găsirea unor forme de organizare mai potrivite pentru perfecţionarea lor profesională. Conferinţele învăţătoreşti din mitropolia ardeleană, organizate încă din anul 1863, se dovediseră a fi o formă de perfecţionare depăşită. învăţătorii români din Transilvania devin din ce în ce mai conştienţi că asocierea lor le poate fi de mult folos. Ideea lui Diesterweg că reuniunile învăţătorilor sínt mijloace eficace de promovare culturală a lor se răspîndeşte în rîndurile cadrelor didactice din părţile Gherlei, Năsăudului, Aradului şi Caransebeşului.

In părţile Aradului, ideea reuniunilor învăţătorilor capătă contur bine precizat într-un program de organizare a acestor forme de asociere, în septembrie 1869, cînd ia fiinţă „Reuniunea din inspectoratul Lipovii". Obiectivele principale ale acestei asociaţii învăţătoreşti sínt perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi promovarea culturii poporului. Ideea asocierii învăţătorilor din eparhia Aradului într-o reuniune centrală a fost larg dezbătută în presa epocii. In „Speranţa" şi „Lumina" s-au publicat articole în care se milita pentru înfiinţarea unei reuniuni a învăţătorilor din părţile arădene şi bănăţene, cele două reviste arădene jucînd astfel un rol însemnat în difuzarea lor. Reuniunea pentru care s-a militat a luat fiinţă în aprilie 1872, cuprinzînd un număr de 310 învăţători de la şcolile populare.

Se simţea însă nevoia editării unui organ al reuniunii, care să difuzeze în rîndurile învăţătorilor rezoluţiile adunărilor generale şi în care să se publice lucrările prezentate de


învăţători în şedinţele plenare. Reuniunea învăţătorilor arădeni a reuşit să editeze în acest scop revista „Mirite şi inimă“, primul număr apărînd la 22 mai 1877. In 31 mai 1878 şi-a încetat apariţia.

In articolul de fond intitulat „Programa", se expune scopul urmărit de reuniune prin editarea revistei : „de a trata pe scurt m aterialul cuprins în planul de învăţămînt... a înregistra şi a dezbate pe scurt chestiunile şi evenimentele... şcolare de interes pentru învăţători şi peste tot pentru cultura poporului român, a oferi lecturi instructive pentru popor, a susţine între învăţători legătura necesară pentru dezvoltarea noastră"1. Revista era condusă de un grup de învăţători, dintre care se distingea Ion Tuducescu, cunoscut autor de manuale şcolare. Comitetul redacţional îndeamnă pe învăţători să lupte pentru progresul cultural al poporului. Prin cultură şi şcoală, — se declară în revistă — poporul nostru poate ajunge să ocupe un loc de frunte între popoarele care-1 înconjură. „Factorii de cultură : cartea şi lucrul, cu aburul şi cu telegraful, împing naţiunile înainte pe calea progresului. Sau că vom înainta, sau că vom cădea sub roţile de la căruţa repede a progresului modern, dezmoşteniţi şi zdruncinaţi", se afirmă de către inimoşii redactori în articolul program. De aceea, încă din primul număr, redacţia înserează în coloanele revistei un a rticol : „Cinci gimnazii", în care autorul, George Popa, referent şcolar, susţine înfiinţarea a cinci gimnazii româneşti, în care să fie cuprins un număr mai mare de tineri români. „Pentru o cultură uniformă şi naţională — arată el — ne tre buiesc gimnazii româneşti."2 înfiinţarea gimnaziilor româneşti este văzută astfel ca o „necesitate culturală naţională".

1 „Minte şi inimă“, an. I, nr. 1, 1877, p. 1.- „Minte şi inimă“, an. I, nr. 5, 1877, p. 69.

Minte şi inimă (1877) 151

Temele pedagogice analizate de preferinţă în paginile re vistei sínt din domeniul predării limbii române şi a ştiinţelor naturii. Acest lucru era solicitat, de altfel, de cititorii re vistei — cadre didactice din părţile Aradului. Intr-adevăr, în numărul 3 al revistei găsim o notă în care redactorul rev istei arată că pentru a corespunde „dorinţelor ce ni s-au des- cbperit de mai multe părţi, dăm preferinţă în foaie temelor din limbă şi din obiectele reale. Pînă să acoperim în cîtva această lipsă, am întrerupt temele din religiune şi din alte obiecte"1. în consecinţă, revista a acordat spaţiul necesar dezbaterii problemelor de metodica predării limbii române şi a ştiinţelor naturii, publicînd îndeosebi planuri de lecţii. Astfel, învăţătorul Ion Tuducescu de la Lipova prezintă în paginile revistei planuri de lecţii de fizică, zoologie şi botanică. în- trucît mulţi învăţători întîmpinau dificultăţi în îm părţirea m ateriei de învăţăm înt la „istoria naturală", Ion Tuducescu publică şi o programă a acestui obiect, în care m ateria e împărţită pe ani de învăţămînt.

Deşi a avut o existenţă scurtă, revista „Minte şi inimă" s-a rem arcat prin încercarea susţinută de a da o orientare ştiinţifică tematicii ei.

Un rol însemnat în perfecţionarea metodică a învăţătorilor din Transilvania în deceniul al IX-lea al secolului trecut l-a jucat revista „Şcoala practică“, ,,Magazin de lecţiuni şi materii pentru instrucţia primară". Revista a apărut la Năsăud, între 1 aprilie 1882 şi 1 martie 1886. Programul revistei e p rezentat în primul număr în articolul „Invitare la prenumera- ţiune", în care Vasile Petri arată că publicaţia are ca scop

1 „Minte şi inimă“, an. I, nr. 3, 1877, p. 48.


„să se ocupe numai cu partea practică a instrucţiunei, cu arta de a preda materiile de învăţăm înt după principii m etodice"1. Vasile Petri imprimă revistei o orientare practică încă de la primul număr şi această orientare va rămîne preocuparea sa constantă. Predarea metodică a cunoştinţelor este — în concepţia pedagogului din Năsăud — o artă. Perfecţionarea m etodică a învăţătorilor ridică valoarea instrucţiei, care trebuie să aibă o orientare educativă variată, să contribuie la dezvoltarea personalităţii copilului.

„Instrucţia metodică sau raţională — spune Petri — luminează mintea, încălzeşte inima, întăreşte voia, înalţă fruntea şcolarului ; lipsită de metod ea îngreunează numai memoria.''2

Urmărind să contribuie la perfecţionarea profesională a învăţătorilor, „Şcoala practică" îşi propunea să publice : „1/ lecţii practice din toate obiectele de învăţămînt, executate deplin sau numai schiţate ; 2/ materii didactice, înfă- ţişînd numai rezultatele instrucţiunii din şcoală ; 3/ propuneri privitoare la promovarea cauzei şcolare peste tot ; 4/ ştiri şcolare de interes practic ; 5/ informaţii pentru învăţători la interpelaţiunile ce ni se vor face de către lectori în cauze şcolare şi personale ; 6/ recenzii de scrieri pedagogice"3. Soluţionarea problemelor practice pe care predarea cunoştinţelor le ridica rămîne preocuparea de căpetenie a revistei.

Invitîndu-şi cititorii să se aboneze în continuare în cel de-al doilea an de apariţie, V. Petri arată că-şi va continua programul : „Programa rămîne aceeaşi lăsînd altor foi tra tatele teoretice, «Şcoala practică» va cultiva cu predilecţie partea metodică a instrucţiunii"4. El subliniază că perfec

1 „Şcoala practică“, an. I, nr. 1, 1882 p. 1.* Ibidem, an. II, nr, 1, p. 2.* Ibidem, an. I, nr. 1, p. 3.4 Ibidem, an. II, nr. 11, 1883, p. 322.

Şcoala practică (1882) 153

ţionarea profesională a învăţătorilor se realizează prin însuşirea temeinică a metodelor de predare : „...problema „Şcoa- lei practice" este de a cultiva cu deosebire metodul partea practică a învăţămîntului. Este convingerea noastră că fără metod nimeni nu poate să fie un bun învăţător"1.

în preocuparea sa intensă de a contribui la perfecţionarea profesională a învăţătorilor, V. Petri a supraevaluat rolul m etodei. „Metodul este în stare a face minuni chiar". Personalita tea învăţătorului este apreciată — spune el — numai în funcţie de pregătirea sa metodică : „Metodul face pe învăţător şi învăţătorul face şcoala"2. „Puterea învăţătorului stă în metodul său"3, afirmă V. Petri. Supraapreciind rolul metodei în activitatea învăţătorului şi în desfăşurarea lecţiei, V. Petri a neglijat analiza celorlalţi factori care contribuie la sporirea eficacităţii educative a lecţiei şi ca atare a văzut problema pregătirii învăţătorului într-un mod unilateral : însuşirea metodelor de predare.

V. Petri a alcătuit şi un „Plan de lecţiuni pentru şcolile elem entare româneşti", publicat ulterior şi în broşură. în acest plan el acordă intuiţiei un rol important în însuşirea cunoştinţelor : „toată învăţătura ce se predă şcolarilor tre buie să succeadă de la intuirea obiectelor de predare"4, însuşirea conştientă a cunoştinţelor e urmarea firească a intuirii clare a obiectelor şi fenomenelor prezentate în lecţie. în structura planului de învăţămînt stabilit de V. Petri se observă influenţa lui Pestalozzi şi Herbart. Scopul formal al învăţăm întului este accentuat, învăţătorul trebuind să

1 Şcoala practică“, an IV, nr. 11— 12, 1885, p. 378.2 Ibidem, an. I, nr. 1, 1882, p. 2.3 Ibidem, an. IV nr. 11— 12, p. 378.4 Ibidem, an. I, nr. 1, p. 11.


urmărească „deşteptarea şi dezvoltarea înclinaţiilor copilului"1. Pentru realizarea acestui scop — arată el — trebuie să se procedeze metodic, respectîndu-se în procesul predării cunoştinţelor următoarele trepte : înţelegerea, deprinderea, aplicarea. înţelegerea cunoştinţelor predăte depinde de măiestria metodică a învăţătorului, de priceperea de care dă dovadă în folosirea materialului intuitiv şi de metoda folosită în transm iterea cunoştinţelor.

Procesul comunicării cunoştinţelor este analizat în „Şcoala practică" în lumina terminologiei herbartiene. învăţarea este un proces psihic „care se compune din 5 stadii sau acte". Cele 5 acte specifice procesului învăţării sínt : 1) pregătirea sau prepararea psihicului copilului pentru asimilarea noilor cunoştinţe ; 2) predarea noilor cunoştinţe sau introducerea lor în psihicul copilului ; 3) scoaterea reprezentărilor ; 4) sistem atizarea reprezentărilor ; 5) aplicarea celor învăţate. Prin analizarea acestor „stadii" ale învăţării, revista „Şcoala practică" a contribuit la răspîndirea ideilor lui H erbart în Transilvania. Tipurile de lecţii prezentate de V. Petri în „Planul de lecţii" nu fac excepţie de la rigiditatea şi uniformitatea pe care treptele herbartiene le impuneau structurii lecţiei.

în condiţiile specifice activităţii învăţătorului din şcoala populară, organizarea temeinică a activităţii independente a elevilor era un mijloc important de însuşire a cunoştinţelor de către aceştia. Ocupaţiile independente ale elevilor — arată Petri — trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : a) să fie în legătură strînsă cu activitatea directă a învăţătorului ; b) munca independentă să fie adecvată puterii de muncă a elevilor ; c) temele să fie explicate înainte de a fi executate :şi e necesar controlul învăţătorului după executarea lor.

1 „Şcoala practică“, an. I, nr. 1, p. 11.


Şcoala populară era, în concepţia lui V. Petri, în primul rînd o instituţie educativă, ea urmărind „să transforme sau să schimbe natura elevului, din neperfectă, cum este ea la început, făcînd-o pas cu pas mai perfectă"1. Dar ea are şi o im portantă funcţie socială : acea de a contribui la promovarea culturii în popor.

.Difuzarea culturii în mase contribuie la îm bunătăţirea stării poporului. Dar acest adevăr e formulat în mod greşit, răstur- nîndu-se raportul firesc dintre situaţia economică şi nivelul şcolii : „Soarta unui popor nu se poate ameliora decit prin cultură, cu ajutorul şcoalelor bune"2. Aşa cum am văzut, alţi pedagogi români din aceeaşi epocă înţeleseră chestiunea în măsură mult mai corespunzătoare.

Cultura — constată V. Petri — se transmite prin interm ediul obiectelor de învăţămînt, ele oferind educatorului posibilitatea de a transm ite elementele culturii. Cultura se transmite, în special, prin intermediul obiectelor ştiinţifice. Baza culturii — subliniază V. Petri —■ o formează disciplinele ştiinţifice, în rîndul cărora, în mod greşit, el încorporează şi re ligia.

Obiectele de învăţăm înt avînd o anumită autonomie determinată de contribuţia specifică pe care ele o aduc la cultura elevului, decurge că nici unul din ele nu poate fi neglijat sau suplinit prin altul. Dacă unul este nesocotit, celelalte nu vor mai putea fi uşor însuşite de către elevi. Numai prin progresul realizat de elevi în însuşirea tuturor obiectelor, elevul îşi formează o cultură armonioasă. N eglijarea unui obiect de învăţăm înt înseamnă o mutilare a învăţămîntului.

în afară de aceasta — se arată — „mai este un fel de m utilare neiertată, ce se face obiectelor de învăţămînt, că părţi

1 „ Ş c o a la p r a c t i c ă “ , n r . 2, 1884, p . 33 .2 Ibidem, n r . 1, 1884, p . 8.


esenţiale din ele rămîn cu totul nepredate"1. A ceasta se da- toreşte faptului că învăţătorii nu se gîndesc la îm părţirea m ateriei pe întregul an şcolar, — împărţire care trebuie să aibă un caracter proporţional, dîndu-i-se fiecărui obiect importanţa cuvenită.

în planul expus de V. Petri în paginile revistei „Şcoala practică" e analizată şi problema predării limbii române în şcoala populară. Limba română trebuie „să formeze sufletul învăţămîntului public, fiindcă dînsa este temelia pe care se sprijină învăţătura tuturor celorlalte ramuri ale ştiinţei"2. Predarea limbii române în şcoală are un triplu scop : ,,a) să facem şcolarii să înţeleagă gîndirea semenilor lor, b) să-şi poată împărtăşi cugetele proprii şi c) să-şi însuşească datele necesare despre formele şi legile limbii şi să înţeleagă producţiile literare". Ramurile limbii române în şcoală sínt — în concepţia lui V. Petri — citirea, gramatica, deprinderile ortografice şi deprinderile stilistice. Metodele de predare specifice limbii române sínt : „a/ intuiţia formelor lingvistice, b/ înţelegerea legilor pe care se bazează formele şi c/ deprinderi în aplicarea legilor descoperite"3.

Citirea este considerată ca un mijloc de promovare a culturii poporului şi de aceea în şcoli trebuie să se acorde importanţă formării acestei deprinderi. Formele citirii sínt : m ecanică, logică şi estetică, aceste trei forme fiind privite de V. Petri ca „grade sau stadii" prin care trece şcolarul în procesul de formare a unei citiri corecte şi expresive. Predarea metodică a unei lecţii trebuie să cuprindă următoarele momente : 1/ citirea sau povestirea bucăţii de către învăţător ; 2/ citirea de către elevi ; 3/ analiza logică a bucăţii ; 4/ for-

1 „Şcoala practică“, nr. 2, 1884, p. 36.8 Ibidem, nr. 3, 1882, p. 65.8 „Şcoala practică“, nr. 3 ,1882, p. 66.


m ularea ideii fundamentale ; 5/ dispoziţia bucăţii ; 6/ reproducerea liberă a cuprinsului -, 71 citirea bucăţii pînă la dexteritate ; 8/ aplicaţii gramaticale, ortografice şi stilistice.

Deşi pleacă de la o definiţie greşită dată deprinderii : „învăţături sau cunoştinţe care pun în mişcare organe ale corpului nostru"1, V. Petri, bazat pe experienţa sa didactică, enumără norme valabile în privinţa formării deprinderilor. Intre instrucţie şi deprinderi este o corelaţie organică : „instrucţia pregăteşte deprinderile, deprinderile întregesc instrucţia”2. în desfăşurarea exerciţiilor de formare a deprinderilor, se subliniază că pedagogul va trebui să fie atent la introducerea unor elemente noi de activitate, care să producă o variaţie în munca elevilor şi să preîntîmpine oboseala şi plictiseala. E necesar ca exerciţiile să fie adecvate vîrstei elevilor, şi după term inarea lor, învăţătorul va face observaţii asupra felului cum au lucrat elevii.

Revista „Şcoala practică" a contribuit la îm bunătăţirea metodelor de predare în şcolile populare din Transilvania. Prin orientarea sa practică, revista a umplut un gol în literatura noastră didactică. In rezolvarea problemelor de metodică, revista a contribuit la difuzarea ideilor herbartiene şi, în special, a planului de lecţii folosit de şcoala herbartiană. Revista „Şcoala practică" a adus un aport susţinut la opera de perfecţionare profesională a învăţătorilor şi la trezirea interesului lor pentru studiul problemelor de metodică.

Numărul publicaţiilor pedagogice din Transilvania din deceniul al IX-lea al secolului trecut sporeşte prin apariţia la Blaj în 1883, a rev is te i: „Foaia scolastică. Organ peda-

1 „Şcoala practică“. Deprinderea celor învăţate, nr. 10, 1884, p. 289.> Ibidem, p. 291.


gogic, literar şi ştiinţiiic“. Revista — redactată de Ion Germ an— a apărut 4 ani, pînă la 15 decembrie 1886. în articolul redacţional : „Către fraţii învăţători“ este expus programul revistei, în care se arată că progresul mare al ştiinţelor obligă învăţătorii să activeze pentru progresul poporului. Viitorul şi bunăstarea poporului depind de şcoală şi de educaţia ce se dă tineretului : „Dacă învăţătorul îşi face datorinţa din inimă, cu zel şi cu ardoare, dacă răspîndeşte cunoştinţe adevărat sănătoase şi sădeşte în inimile fragede ale pruncilor sentimente morale, şcoala prosperează şi înfloreşte“1. Redacţia îşi propune ca prin răspîndirea cunoştinţelor să contribuie la dezvoltarea şcolii şi la slujirea cauzelor ei.

încă din primul an, în paginile revistei e analizat un cerc larg de probleme metodice : metodica predării limbii române, geografiei, aritmeticii etc. Pe lingă problemele de metodică specială, redacţia include între preocupările ei şi probleme privind activitatea învăţătorului, verificarea cunoştinţelor elevilor, precum şi teme de igienă şcolară. în paginile rev istei se ia atitudine critică faţă de şcoala vremii. *

Pentru a face din limba română obiectul central în procesul de învăţămînt, „Foaia scolastică" acordă spaţiul necesar tratării unor probleme privind metodica limbii române. Pornind de la teza că „elementul de viaţă al unui popor e limba sa maternă", că „în limbă e încorporat spiritul lui", redacţia militează pentru îm bunătăţirea predării limbii române în şcoală. Predarea limbii române în şcoala populară e subordonată unui scop material şi formal, stabilit în spiritul terminologiei lui Pestalozzi, scopul m aterial al p redării limbii fiind înţelegerea conţinutului, vorbirea logică şi dexteritatea exprimării ideilor în mod cit mai clar şi

1 „Foaia scolastică“, an. I, nr. 1, 1883, p. 1.


raţional1. învăţarea limbii materne trebuie să se bazeze pe anumite reguli metodice : 1/ copilul este introdus în cunoaşterea regulilor gramaticale prin elementul vorbirii şi scrierii cu referinţă la cele observate de el în jurul său ; 2/ exemplul să premeargă regulii, succesiunea logică fiind alegerea exem plelor, analiza lor şi formularea definiţiei ; 3/ părţile vorbirii nu se predau separat, ci în legătură cu construcţiile lingvistice. Exprimarea corectă se obţine prin citirea textelor literare. Citirea poate fi mecanică, „citire cu înţeles" (conştientă) şi „citirea frumoasă" (expresivă).

Predarea limbii române în şcolile populare includea un cerc larg de probleme. Una din temele analizate în revistă e aceea a formării deprinderilor stilistice. Compunerile sínt v ăzute ca mijlocul cel mai potrivit pentru formarea deprinderilor stilistice şi ele trebuie să fie cit mai variate : descrieri, naraţiuni, scrisori şi redactări de acte publice. în predarea noţiunilor de stilistică e necesar să se respecte principiile următoare : a) gradarea instrucţiunii, pornind de la lucrări uşoare spre grele ; b) alegerea temelor corespunzătoare pentru compuneri ; c) compunerile să fie elaborate întîi verbal de către elevi şi după aceea în scris ; d) compunerile să fie corectate, luîndu-se în considerare atît fondul, cit şi forma şi insistîndu-se îndeosebi asupra greşelilor de ortografie şi stil. învăţarea normelor ortografice şi folosirea lor în scris — formarea deprinderilor ortografice — trebuie să se bazeze pe anumite norme metodice, cum sínt : 1) exprimarea corectă a cuvîntului precede scrierea lui şi 2) cuvîntul trebuie scris corect, respectîndu-se derivaţiile şi flexiunile lui.

Predarea geografiei în şcoala populară şi în gimnaziu a constituit de asemenea o temă mult dezbătută în paginile „Foii

1 v. V. L e ş i a n u, Metodul limbii materne în şcoala elementară, în: „Foaia scolastică“, an. II, nr. 6, 1884.


scolastice". După ce se subliniază că pedagogi de seamă, cum sínt : Komensky, Francke, Basedow, Pestalozzi, au pus în lumină im portanţa educativă a studiului ei, se arată că predarea geografiei în şcoala populară trebuie să se bazeze pe două principii metodice : 1/ respectarea naturii copilului şi a gradului său de dezvoltare ; 2/ considerarea particularităţilor obiectului1. Studiul geografiei în şcoala populară tre zeşte interes şi ridică probleme. Unii învăţători erau de părere să se predea numai topografia, alţii geografia fizică, iar alţii propuneau geografia matematică sau politică. V. Leşianu analizează aceste opinii şi îşi expune punctul său de vedere, în sensul că predarea geografiei trebuie să îmbrace toate ramurile respective2. Predarea geografiei — se spune în re vistă — are eficacitate educativă, dacă se procedează metodic, pornindu-se de la cunoscut spre necunoscut şi de la apropiat spre îndepărtat. Studiul geografiei va începe cu intuirea locului natal şi a formelor geografice apropiate. E necesar ca învăţătorul ,,să-şi cunoască din punct de vedere geografic cit de bine şi detailat locul său natal şi locul unde funcţionează"3. Se va folosi un variat material intuitiv (globuri, hărţi etc.)4 şi prin compararea intuiţiilor se vor forma conceptele. M ateria de învăţămînt ce se predă la lecţiile de geografie în şcoala populară trebuie să aibă ca scop îmbogăţirea cunoştinţelor de cultură generală.

Ideea dezvoltării armonioase a tineretului, atît din punct de vedere psihic cit şi fizic, cîştigă teren în cea de-a doua jum ătate a secolului al XIX-lea. Una din consecinţele pătrunderii

1 Geografia in şcoata poporală, în : „Foaia scolastică“, an. III, nr. 13, 1885.2 V. L e ş i a n u , Propunerea geografiei în şcoalele poporale, în : „Foaia

scolastică“, an. III, nr. 16, 1885.3 Ibidem, p. 273.4 Instrucţia geografiei să fie intuitivă, idem, an. III, nr. 17, 1885 p. 278.


acestei idei în practica pedagogică e preocuparea tot mai constantă de a asigura condiţiile igienice în clasă şi şcoală. „Foaia scolastică" publică articole care analizează problema. Se afirmă deschis că o şcoală îndeplineşte cerinţele pedagogice noi numai dacă se îngrijeşte şi de sănătatea copiilor. Cunoaşterea particularităţilor de dezvoltare ale copiilor contribuie la aceasta. M enirea învăţătorilor e de a respecta aceste particularităţi şi „a se acomoda după ele"1. Respectarea particularităţilor individuale ale copiilor şi grija pentru fortificarea lor fizică ne obligă să fim atenţi la construirea şi mobilarea sălilor de clasă, ele trebuind să îndeplinească anumite condiţii igienice : volum, aerisire, căldură şi lumină. Preocuparea pentru condiţiile igienice ale şcolii era cu atît mai îndreptăţită cu cît multe din şcolile populare româneşti funcţionau în localuri cu totul necorespunzătoare : „Avem multe şcoli care sínt transformate din poieţi sau sínt în apropierea coteţelor şi a altor locuri necurate, de unde amoniacul şi alte gazuri stricăcioase sănătăţii ajung în şcoală şi incontinuu infectează aerul"2.

In revistă se arată mai departe condiţiile grele în care se desfăşura învăţămîntul. Unele din sălile de clasă erau sub orice aşteptare : „Intr-una fiind îndesaţi copiii unul lîngă altul, sínt condamnaţi a se frige în căldura lor. Unii şed chiar lîngă cuptor, aceştia, apoi, ca să poată fi atenţi, trebuie să se lupte cu căldura cea inadmisibilă. în tr-altă şcoală, toată iarna zgribulesc copiii de frig pentru că chilia nu se poate încălzi ; în deşert lipeşte învăţătorul ferestrele încît pînă prim ăvara nu se mai pot deschide, căci podelele deasupra nu sínt lipite, uşa e crăpată, casa nu e padimentată şi aşa

1 Şcoalele noastre şi igiena, în : „Foaia scolastică“, an. II, nr. 20, 21, 22 şi 23, 1884.

3 Ibidem, p. 314.



continuu e umedă. într-altă şcoală, prin crăpăturile uşei şi ale ferestrelor e curent de aer continuu, din care cauză pe copii deseori îi dor dinţii şi urechile... Avem şcoale mizere, la care ochii de fereastră sínt supliniţi de zeci de ani cu h îrtie"1.

în asemenea condiţii, din cauza nerespectării regulilor igienice elementare — se subliniază în revistă —, dezvoltarea fizică a copiilor e împiedicată.

Situaţia grea a şcolilor populare se răsfrînge şi asupra frecvenţei şcolare. „Copilaşul cu un suman rău, subţirel, fără de încălţăminte, flămînd, cum va frecventa şcoala ?" se întreabă îndurerat unul din colaboratorii revistei. Procentajul copiilor care frecventează şcoala rămîne mereu scăzut. în comitatul Alba, în anul şcolar 1882—1883, din 25 529 de copii obligaţi să frecventeze şcoala, au avut o frecvenţă regulată 15 149 de copii (59,30%) şi n-au frecventat cursurile 10 380 de copii (40,70 %)2.

Considerînd rem edierea situaţiei m ateriale ca principalul mijloc pentru îm bunătăţirea frecvenţei şcolare, revista nu omite să se ocupe şi de alte mijloace care pot contribui la aceasta. Un astfel de mijloc e văzut în perfecţionarea activităţii învăţătorilor. Se subliniază rolul pe care-1 are pregătirea şi personalitatea învăţătorului în şcoală. Pentru a desfăşura o activitate instructivă cît mai bine organizată şi pentru a atrage pe copii spre şcoală, învăţătorul trebuie să posede cunoştinţe temeinice şi bogate, tărie de caracter, consecvenţă şi imparţialitate, stăpînirea metodelor, demnitate, blîndeţe şi iubire de copii3.

1 „Foaia scolastică", an. II, nr. 24, 1884, p. 373.2 Ibidem, an. II, nr. 8, 1884, p. 126.3 G. M u n t e a n u . Funcţiunea învăţătorului şi însuşirile lui, în : „Foaia

scolastică“, an. III, nr. 6, 1885.


In paginile revistei „Foaia scolastică" sínt prezente şi preocupările şi străduinţa cadrelor didactice din Transilvania pentru orientarea practică a învăţămîntului. Ioan Pop Rete- ganul, aducînd în discuţie problema pregătirii elevilor pentru îndeletnicirile practice agricole, critică pe acei învăţători care nu se ocupă cu formarea deprinderilor agricole ale elevilor şi dă îndrumări practice despre felul cum trebuie să se lucreze cu elevii în grădină1. Se întîlnesc articole în care se dezbate şi problema îndrumării elevilor spre alte profesiuni decît spre agricultură. Revista milita astfel pentru îndrumarea tineretului spre diferite meserii, subliniindu-se că nu e suficient să li se dea elevilor numai cunoştinţe teoretice, ci „înainte de toate trebuie ca, în legătură cu cunoştinţele ce dăm pruncilor, să le arătăm şi folosul practic ce vor să aibă din acelea în v iaţă"2. îndrum area tineretului de la sate spre diverse meserii — idee difuzată prin paginile revistei — corespundea nevoii de muncitori calificaţi, pentru industria în formare şi dezvoltare.

în paginile revistei a fost analizat şi rolul familiei în educarea copiilor. Deficienţele întîlnite în educaţia în familie sínt iubirea prea mare, „care degenerează în dezmierdare, răsfăţare"3, şi exigenţa exagerată, care nu îngăduie copilului să-şi manifeste posibilităţile sale. Creşterea greşită în familie creează dificultăţi şcolii în acţiunea ei educativă. T răsăturile pozitive dobîndite de copii în familie constituie baza pe care şcoala va forma personalitatea lor. Astfel, interesul pentru şcoală, disciplina în activitatea şi comportarea cuviincioasă, dobîndite în familie, constituie premisele activităţii

1 I. P. R e t e g a n u l . Lucrul în lunile de toamnă în grădinile de pomi, idem, an. II, nr. 18, 1884.

2 Să învăţăm şi meserii, idem, an. II, nr. 10, 1884.3 I. F. N e g r u ţ i u. Părinţii trebuie să-şi pregătească copia pentru şcoală

idem, an. IV, nr. 4—5, 1886, p. 53.


educative organizate de şcoală. De aceea, e necesar ca părinţii să pregătească pe copii pentru şcoală, dezvoltîndu-le dragostea faţă de această instituţie şi respectul faţă de profesori. E necesar ca familia să fie mai mult interesată în buna desfăşurare a activităţii şcolare, colaborarea dintre şcoală şi familie fiind un factor de progres în viaţa şcolii1.

Progresul realizat în educaţia copiilor depinde şi de unitatea de cerinţe şi măsuri educative stabilite de şcoală şi familie. Acolo unde se constată absenţa unei colaborări între şcoală şi familie în educaţia copiilor, se întîlnesc cazuri de rămînere în urmă la învăţătură şi lipsă de disciplină a copiilor. Adeseori, învăţătorul are de luptat cu prejudecăţile unor părinţi sau cu interpretarea eronată a faptelor. Şcoala e chemată să lărgească orizontul pedagogic al familiei şi să le arate părinţilor direcţia în care trebuie să orienteze educaţia copiilor. Privindu-se în acest mod problema raporturilor dintre şcoală şi familie, în paginile revistei „Foaia scolastică" sínt precizate problemele pedagogice pe care învăţătorul trebuie să le discute cu părinţii — scopul principal al activităţii învăţătorului în rîndurile părinţilor fiind apropierea poporului de şcoală.2

Revista „Foaia scolastică" a privit problemele fundamentale ale educaţiei de pe poziţii raţionaliste, raţionalismul fiind considerat de colaboratorii şi redactorii ei ca un principiu fundamental al ştiinţei şi artei pedagogice3. Privit în această lumină, se constată că fenomenul educaţiei are un caracter istoric, el suferind transformări şi dezvoltîndu-se

1 V. Gr. B o r g o v a n . Puntea dintre şcoală şi casă, idem, an. II, nr. 2, 1884.

2 Uelăturarea unor piedici ce stau în calea educaţiei, idem, an. IV, nr. 10, 1886.

3 Principiul de căpetenie al educaţiei, idem, an. IV, nr. 17, 1886.

Ludim agísfer (1886) 165

în decursul timpului. Se arată că educaţia trebuie să fie adecvată timpului, epocii istorice, în funcţie de epocă, stabilin- du-se conţinutul materiei de învăţămînt, principiile şi m etodele educaţiei. Ideea că principiile raţionaliste trebuie să constituie fundamentul teoretic al acţiunii educative, al cărei conţinut are un caracter istoric, constituie o concepţie progresistă, ea fiind o reacţie împotriva fundamentării educaţiei pe dogmele religiei şi a considerării fenomenului educativ ca un fenomen atemporal, rupt de epocă.

O revistă care şi-a propus ca scop apărarea intereselor învăţătorilor a fost „Ludimagister", organ pentru trebuinţele învăţătorilor. Revista a văzut lumina tiparului la Reşiţa, în 17 martie 1886, apariţia fiind bilunară. Numerele au apărut cu întreruperi : de la 4/17 martie 1866 pînă în decembrie 1888 şi iulie-decembrie 1891, redactorul ei fiind învăţătorul Ion Simu. Din 15 ianuarie 1887 a purtat titlul : „Pedagogul român“. începînd cu luna iulie 1890, redactorul revistei a fost Ion Vidu. în articolul de fond din primul număr al revistei este expus programul de activitate. Ion Simu semnează acest articol întitulat : „Prospect" şi arată că scopul revistei este „promovarea şi apărarea intereselor învăţătorilor români din Ungaria şi A ustria ,. . . este luminarea, este cultivarea noastră proprie prin noi, prin propriile noastre puteri ; este unirea noastră într-un agregat solid şi de valoare ; pentru ca să nu mai stăm şi de aici înainte ca nişte atomi resfiraţi şi de puţină însemnătate, suflaţi şi spulberaţi de vînturi mici prea dese . . . ci să putem forma elementul educativ al


organismului societăţii, puternic şi abil, aşa precum îl cere viaţa şi trebuinţele m oderne"1.

Revista urm ărea aşadar — sub influenţa mişcării muncitoreşti din Reşiţa — să dezvolte spiritul de asociere şi combativitate al învăţătorilor, care, numai prin unirea lor, puteau să-şi îm bunătăţească situaţia.

„Ludimagister" îşi propune o tematică cuprinzătoare, combativă, avînd următoarele obiective :

„va urmări pas de pas viaţa învăţătorilor în şcoală, în reu niuni, în societate, în familie ;

va promova cunoştinţele şi experienţele învăţătorilor, aju- tîndu-i la dezvoltarea lor ulterioară ;

se va ocupa cu chestiunea pregătirii învăţătorilor, cu chestiuni despre educaţia şi instrucţia publică ;

va publica şi probe de lecţiuni din disciplinele şcolare ; va publica ştiri despre starea şi îniîmplările învăţătorilor,

iar mai vîrtos va apăra pe învăţători, contra agresorilor lor, fie aceştia ori cine ar fi, şi va lupta pentru ameliorarea sorţii lor"2. Deşi nu era un organ al reuniunii învăţătorilor, revista îşi propunea ca un prim obiectiv al activităţii sale lupta pentru îm bunătăţirea vieţii învăţătorilor. O rientarea revistei în acest sens era dată de redactorul ei, învăţătorul Ion Simu, legat prin activitatea sa de „Reuniunea învăţătorilor din dieceza Caransebeşului".

Perfecţionarea metodică a învăţătorilor — temă înscrisă cu prioritate pe ordinea de zi a adunărilor generale ale reuniunilor învăţătorilor — solicită deopotrivă şi atenţia revistei, care urm ăreşte să popularizeze metode şi procedee noi de predare a diferitelor obiecte de învăţămînt. In paginile re vistei se întîlnesc şi reflecţii critice faţă de învăţătorii care

1 I o n S i m u . Prospect în: „Ludimagister“, an. I, nr. 1, 1886, p. 1.2 Ibidem, p. 2.

Ludimagister (1886) 167

nu se preocupă de perfecţionarea lor profesională. De asemenea, se ia atitudine critică împotriva supraîncărcării învăţătorilor de către conducerea clericală a şcolilor confesionale cu diverse obligaţii, care aveau urmări negative pentru dezvoltarea învăţămîntului, împiedicînd pe învăţător de a se preocupa de perfecţionarea sa profesională1. Deşi aceasta nu convenea cercurilor clericale, revista a rămas consecventă în apărarea drepturilor învăţătorilor. în 19 august 1887, scriindu-i la Arad profesorului A. Şandor că redactează „foile" „Pedagogului român" şi „Balaurul", pe care le culegea şi tipărea el însuşi, Ion Simu subliniază : „Fireşte, programa foilor şi spiritul acestora redigete de mine nu prea convine clerului"2.

La 15 ianuarie 1887 a apărut primul număr al revistei cu noul titlu : „Pedagogul român". Programul revistei rămîne acelaşi. în numărul 1, an V, 1890, al revistei „Pedagogul român" găsim menţiunea că întreruperea apariţiei în decembrie 1889 se datoreşte lipsei de fonduri, la care se mai adaugă şi atitudinea ostilă a preoţilor. De aceea — se arată în rev istă — „Pedagogul român" începînd cu anul V al existenţei sale va lucra „numai întru a promova cauzele învăţămîntului, ale educaţiei şi şcolii, fără . . . a mai da în credinţă"3. Totuşi, revista nu renunţă de a sfătui pe învăţători să aducă la cunoştinţa poporului divergenţele dintre ei şi preoţi în publicaţiile cotidiene.

„Pedagogul român" îşi propune să publice şi cîntece şi m elodii, făcîndu-se „resimţită tot mai mult nevoia de arii m uzicale pentru poeziile didactice". „Alţi învăţători — constată revista — mai puţin inventivi pe terenul cîntărilor nu le cîntă

1 Inuăţătoria şi cantoratul, idem, an. I, nr. 2, 1886.3 Biblioteca Academiei R.S.R., mss. 1015, file 271.* „Pedagogul român“, V, nr. 1, 1890, p. 2.


de loc cu şcolarii săi, deşi unele poartă titluri ca : cîntec de vară, cîntec de iarnă etc., însă, dacă nu e cunoscută melodia, cîntecul rămîne mut...''1. Consecvent acestui punct de program, „Pedagogul român" îşi propune să publice şi cîntece organizate pentru coruri m ixte şi bărbăteşti.

Noţiunea de educaţie — tema de predilecţie a presei pedagogice din Transilvania — constituia şi subiectul unor a rticole în „Ludimagister". Ion Simu motivează necesitatea educaţiei prin folosul pe care ea îl aduce la „reconstituirea organismului social pe baze raţionale"2. M ilitînd pe făgaşul iluminismului, revista promovează rolul însemnat al educaţiei tineretului în dezvoltarea societăţii.

Ştiinţa educaţiei — pedagogia — are un conţinut determinat de specificul fenomenului educativ, problemele pe care ea trebuie să le rezolve fiind cele referitoare la subiectul, obiectul, scopul, mijloacele şi metodele educaţiei.3

Ştiinţa educaţiei se bazează pe experienţă şi, pusă în practică, nu trebuie să fie contrazisă de practică. Prin exerciţiu şi ştiinţă — spune Ion Simu — educaţia devine artă, arta educativă putîndu-se număra printre ştiinţele frumoase.4 Pedagogia cuprinde ştiinţa şi arta educaţiei. Instrucţia e subordonată educaţiei, ea are valoare în procesul complex al educaţiei, al cărei scop e perfecţionarea omului, numai dacă este educativă.5 M ijloacele educaţiei numai atunci au valoare, cînd se aplică metodic, metodele trebuind să fie adecvate gradului său de dezvoltare. Structura şi eficienţa metodei

1 „Pedagogul român“, an. V, nr. 1, 1890, p. 3.2 I o n S i m u . Necesitatea educaţiei, în: „Ludimagister“, an. I, nr. 18, 1886.3 I o n S i m u . Educaţia, idem, an. I, nr. 8, 9, 15, 1886.« Ibidem, Arta educaţiei, an. I, nr. 19, 1886.5 N. B o s c a i u. Educaţie şi instrucţie şi raportul dintre ele, idem, an. II,

nr. 9, 1887.

Ludimagister (1886) 169

depind de m ăiestria educatorului.1 Deci, pentru I. Simu, m etoda e dependentă de anumiţi factori şi nu are o valoare absolută, spre deosebire de V. Petri, care îi acordă o importanţă primordială în reuşita procesului instructiv-educativ.

A lături de „Şcoala şi familia" de la Braşov şi „Telegraful român" de la Sibiu, „Pedagogul român" a difuzat concepţia pedagogică a lui G. Moian despre introducerea lucrului m anual în planul de învăţăm înt al şcolii populare. Subliniind caracterul unilateral al educaţiei ce se dădea tineretului, G. Moian arată că educaţia poate fi întregită numai prin in troducerea lucrului manual în şcoală2, dată fiind valoarea lui educativă. Lucrul de mină nu este a se introduce în şcoală între obiectele de învăţămînt, iacă aşa numai de dragul lui — precizează G. Moian — ci pentru chemarea cea înaltă a lui în serviciul educaţiei formale a tinerimei şcolare, şi aceasta nu numai la copii, ci şi la copile, pentru că şi unii şi alţii sínt oameni, şi .unii şi alţii au chemarea a lucra în viaţă, deosebirea este numai că pe cînd pentru copii se potrivesc unele soiuri de lucrări, conform trebuinţelor vieţii lor, pe atunci pentru copile se potrivesc alte soiuri de lucrări, corespunzătoare cu cercul activităţii lor familiale"3. în privinţa valorii lucrului manual se conturau două direcţii : o direcţie considera necesară introducerea lucrului manual în şcoală pentru utilitatea lui practică, iar a doua direcţie punea accentul pe valoarea educativă a acestuia. Declarîndu-se în mod hotărît partizanul celei de-a doua direcţii, G. Moian cere în primul rînd introducerea tîmplăriei şi apoi alături de ea şi a altor activităţi practice, ca : legatul cărţilor, împle- titul din nuiele, din paie etc. în planul instrucţiei practice se

1 I o n S i m u . Metoda în educaţie, II, nr. 16, 1887.3 G. M o i a n , O chestiune arzătoare, idem, nr. 1, 1889.3 „Pedagogul român“, an. III, nr. 1—2, p. 4.


vor introduce lucrări ce se pot efectua folosind produsele naturale ce se găsesc la ţară : nuiele, paie, papură etc.

în paginile „Pedagogului român" sínt analizate şi problemele de igienă şcolară. Asemenea probleme se întîlnesc tot mai des în presa pedagogică din Transilvania în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. într-un articol, „Din igiena şcolii", dr. G. Crăiniceanu încearcă să răspundă la întrebarea : Cum trebuie să fie o şcoală pentru a creşte o generaţie sănătoasă ? El arată condiţiile igienice pe care tre buie să le îndeplinească localul de şcoală şi emite ideea ca medicii şcolari să colaboreze strîns cu învăţătorii şcoalelor populare. Revista „Pedagogul român" îşi propune de asem enea să publice articole despre hrănirea copiilor, îngrijirea sănătăţii — îmbrăcămintea, somnul şi jocurile lor.

„Ludimagister" — „Pedagogul român" — avea un mic număr de abonaţi. Apariţia ei se datoreşte pasiunii unor învăţători entuziaşti, ca Ion Simu şi Ion Vidu. în 1890, din cauza lipsei de fonduri, redacţia n-a reuşit să editeze decit un singur număr, neavînd decit 4 abonaţi. Cu toate acestea, revista n-a rămas străină de preocupările majore ale şcolii populare româneşti din Transilvania. în paginile ei au apărut studii despre operele unor clasici ai pedagogiei, ca Jean Jacques Rousseau şi Friederich Fröbel. De asemenea mai sínt publicate ştiri din viaţa învăţătorilor din ţară şi din străinătate. în nr. 7 din 1886 apare un apel adresat învăţătorilor din Banat, prin care aceştia sínt chemaţi la o adunare generală la Timişoara în 30 august 1886, în vederea reorganizării reuniunii.

„Ludimagister" a apărat drepturile învăţătorilor români, a militat pentru înfiinţarea de reuniuni ale acestora şi a publicat informaţii bibliografice pentru învăţători.

Revista a luat atitudine fermă împotriva încărcării învăţătorului cu funcţii bisericeşti de către direcţia şcolilor confesionale, funcţii care nu aveau nimic comun cu şcoala şi în-

Şcoala şi familia (1886) 171

văţăm întul şi „sínt în contradicţie cu cele educative". „Poporul nostru, în 1848, s-a eliberat de iobăgia marilor proprieta ri — arată revista — dar învăţătorii sínt iobagii comunelor lor bisericeşti, sîntem sclavii bisericii."1 Din cauza poziţiei sale înaintate, progresiste — poziţie care poate fi privită ca un pas pe drumul laicizării învăţăm întului — revista şi-a atras ostilitatea cercurilor clericale. Acest lucru e amintit şi de Ion Simu în corespondenţa sau cu A. Şandor.

Una din revistele pedagogice din Transilvania care a adus o contribuţie însem nată la dezbaterea problemelor educative este „Şcoala şi familia", foaie pentru creştere şi învăţămînt, care a apărut Ia Braşov la 4 aprilie 1886. Revista era organul de presă al „Reuniunii învăţătorilor români din districtul al X-lea — Braşov" <şi avea ca director pe Ştefan Iosif, iar ca redactor pe Ion Dariu.

In cuvîntul introductiv din primul număr al revistei, adresat cititorilor pentru a le face cunoscut programul ei, se subliniază că şcoala e locul unde se pregăteşte un popor pentru cultură, că orice popor care voieşte să asigure un viitor mai bun generaţiilor viitoare trebuie să se îngrijească de educaţia tineretului. în şcoală, copilului i se infiltrează în suflet ideile de bine, frumos şi adevăr şi prin aceasta ea contribuie la formarea caracterului. Şcoala transm ite tineretului cunoştinţe, îi dă „lumină în spirit" şi „tăria de caracter". Şcoala nu-şi poate însă îndeplini menirea ei — arată revista — dacă nu are asigurate condiţiile m ateriale şi învăţători bine pregătiţi. Pregătirea învăţătorului se asigură prin lecturi de specialitate, şi de aceea e necesară editarea de cărţi pedagogice.

1 Inoăţătorimea şi cantoratul, în „Ludimagister“, an. I, nr. 1, 1886, p. 2.


A lături de şcoală, familia e un alt factor educativ. Pentru a contribui la progresul celor doi factori educativi : şcoala şi familia, se subliniază în revistă, „Reuniunea învăţătorilor români din districtul al X-lea Braşov" editează o foaie cu caracter pedagogic, a cărei menire ar fi printre altele : „Să se dezvolte şi trateze în mod practic şi cît se poate de poporal principiile pedagogice şi didactice, să se facă studii asupra stării actuale a şcoalelor împreunate cu combaterea defectelor şi indicarea remediilor. Să se facă observaţii critice asupra stării materiale a învăţătorilor, împreunate cu arătarea mijloacelor de îmbunătăţire, să se trateze puncte mai însemnate din istoria pedagogiei generale şi în special de la ro mâni"1. Revista se situează pe linia preocupărilor pe care le aveau reuniunile învăţătorilor români din Transilvania : difuzarea cunoştinţelor de bază de pedagogie şi didactică, cunoaşterea stării reale a şcolilor pentru a se putea îndrepta lipsurile, precum şi îm bunătăţirea stării m ateriale a învăţătorilor.

Cercul de preocupări al revistei „Şcoala şi familia" este bogat, variat. In programul revistei se specifică următoarele: „Un ciclu însemnat de articole să aibă de scop a da părinţilor îm părtăşiri practice despre creşterea în familie ; un alt ciclu de articole să ţină pe lectori în curent cu chestiuni ştiinţifice şi cu reforme mai noi făcute în învăţăm inte"2. Urmărind cu perseverenţă lărgirea orizontului cultural al învăţătorilor şi părinţilor, precum şi colaborarea dintre şcoală şi familie, revista îşi propune ca în paginile ei „să se facă dări de seamă asupra operelor mai noi apărute şi care vor apărea de aici încolo cu privire la creştere şi învăţăm înt -, o ru brică să cuprindă povestiri şi poezioare de interes pentru

1 „Şcoala şi familia“, an. I, nr. 1, 1886, p. 2.2 Ibidem.


învăţători şi părinţi spre a putea fi aplicate la copii ; o altă rubrică să cuprindă lecţiuni practice din toate obiectele de învăţăm înt"1.

Problema educaţiei în familie e o preocupare a revistei încă din primele pagini. Sub forma unui dialog între învăţătorul şi primarul unei comune din Transilvania, Ion Dariu arată ce trebuie să urm ărească părinţii prin educaţia copilului în familie, iar Ştefan Iosif, ca director al gimnaziului din Braşov, ducînd mai departe preocupări practice mai vechi în direcţia strîngerii legăturii dintre şcoală şi familie, preocupări consemnate în 18782, le continuă pe plan teoretic, în paginile revistei „Şcoala şi familia".

Analizînd colaborarea dintre şcoală şi familie, A. Bîrseanu arată că multe cazuri negative întîlnite în educaţia copiilor se datoresc izolării şcolii de casa părintească şi dezinteresului pe care-1 manifestă unele şcoli pentru educaţia în familie. Deoarece „casa părintească, familia, este locul unde se pun primele baze ale educaţiei"3, e necesar ca părinţii să le ofere copiilor exemple demne de urm at şi să le sădească în suflet cunoştinţe folositoare în viaţă. A ctivitatea educativă a familiei va fi continuată în şcoală, dar pentru a merge la şcoală cu entuziasm şi interes, copilul trebuie pregătit de către părinţi. La şcoală, părintele e dator „să convină cu în văţătorul sub privegherea căruia se va încredinţa copilul şi să-i îm părtăşească cu toată sinceritatea convingerile sale despre caracterul şi capabilitatea băiatului"4.

1 „Şcoala şi familia“, an. I, nr. 1, 1886, p. 2. a Programă a gimnaziului din Braşov, pe anul şcolar 1877—1878.3 A. B î r s e a n u . Casa părintească şi şcoala, în : „Şcoala şi familia“, nr. 3,

1886, p. 26.♦ Ibidem, p. 27.

174 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918f

Preocupată de educaţia în familie, revista a popularizat concursul organizat de „Despărţămîntul reuniunii învăţătorilor români din districtul X al Braşovului" pe tema : „Cum să fie creşterea ce părinţii o dau copiilor lor, pentru ca şcoala să-şi poată ajunge mai cu înlesnire înaltul său scop ?" în revistă apar şi îndrumări referitoare la orientarea copiilor spre tipul de şcoală medie care se potriveşte particularităţilor psihice şi intereselor lor.1

E subliniată ideea că părinţii au obligaţia morală de a supraveghea în continuare pe copii şi după ce au trecut porţile şcolii medii.

Revista şi-a făcut o preocupare de căpetenie în „a stabili, o legătură cit mai strînsă, o procedură cit mai armonică, între cele două foculare ale creşterii, între familie şi şcoală"2. Legătura strînsă între şcoală şi familie contribuie la realizarea sarcinilor educative ce-i revin atît familiei cit şi şcolii. La o colaborare strînsă între familie şi şcoală se poate ajunge prin „comunicări regulate între ele şi dacă se pun în legătură una cu alta şi se înţeleg asupra scopului şi m ijloacelor comune"3. Şcoala are la îndemînă mijloace variate pentru a grupa în jurul ei pe părinţii copiilor.

Utile pentru întărirea legăturii dintre şcoală şi familie sínt adunările cu părinţii. în paginile revistei „Şcoala şi familia" au fost dezbătute probleme privind rolul şi metodica adunărilor cu părinţii. „Mai uşor putem ajunge la scopul propus — se arată în revistă — de a provoca o legătură intimă între şcoală şi familie, dacă învăţătorii adună pe părinţii copiilor în jurul lor în reuniuni de educaţie sau în adunări

1 I o n D a r i u. Părinţii, idem, an. I, nr. 11, 1886.2 Legătura intimă dintre şcoală şi familie ca un mijloc puternic de educaţie,

idem, an. II, nr. 22—24, 1888, p. 551.3 Ibidem, p. 553.


ale părinţilor care au copii de şcoală ... şi dacă în astfel de adunări fac (învăţătorii) rapoarte despre activitatea lor pe terenul educaţiei, dacă clarifică pe părinţi despre însemnătatea chemării lor învăţătoreşti şi despre întocmirile noi şcolare, dacă ţin prelegeri şi dizertaţiuni despre întrebările mai ponderoase pedagogice şi dacă discută dimpreună cu părinţii asupra acestor întrebări şi dau ocazia părinţilor (nu numai bărbaţilor, ci eventual şi mamelor) a-şi arăta şi ei observările lor cu privire la dezvoltarea spirituală şi corporală a copiilor de şcoală, la lucrările de acasă şi pe stradă, şi cu privire la alte lucruri, care interesează deopotrivă pe părinţi şi învăţători."1

Adunările cu părinţii nu trebuie să se desfăşoare în mod spontan. Valoarea lor educativă creşte dacă ele sínt organizate în mod judicios. Concluzia revistei e că „adevărata putere educativă se bazează pe o acţiune concentrată din toate părţile asupra elevului"2. De aceea, se impune ca o consecinţă firească legătura şcolii cu familia şi colaborarea lor armonioasă în rezolvarea problemelor pe care le ridică educaţia copiilor.

Colaborarea şcolii cu familia priveşte un cerc larg de activităţi, cu scopul de a forma la elevi bune deprinderi de conduită. Dezvoltarea firească a copiilor presupune şi întărirea lor corporală. „Ştiinţa igienei" ne arată cum să asigurăm copiilor sănătatea, dar deşi această ştiinţă e importantă pentru educaţie, ea nu se află în programa şcolară. „în unele şcoli — remarcă Ion Dariu — se propun o mulţime de limbi,, dar numai limba igienei nu vrea s-o înveţe nimeni"3. Igiena

1 „Şcoala si familia“, an. II, nr. 22—24, 1888, p. 558.2 Ibidem, p. 559.3 I. Da r i u . . Higiena şcolară sau educaţia fizică şi psihică a copilului im

şcoală şi familie cu referinţe la sănăiate, idem, an. I, nr. 6—7, 9, 14, 16„ 1886, p. 63.


trebuie pusă în serviciul educaţiei atît în familie, cit şi în şcoală, şi aceasta se poate face prin cunoaşterea şi aplicarea regulilor igienice de către părinţi şi învăţători. Deşi s-au obţinut progrese — se arată în revistă — în domeniul igienei şcolare, în privinţa aşezării elevilor în bănci, asigurarea condiţiilor igienice ale sălii de clasă, ţinuta elevilor în bancă1 etc., părinţii şi învăţătorii trebuie să se îngrijească şi de organizarea raţională a timpului liber al elevilor şi de efectuarea temelor de casă.

„Şcoala şi familia" nu şi-a restrîns preocupările ei numai la tema colaborării dintre şcoală şi familie. Ea a dezbătut şi alte probleme : pedepsele şcolare, predarea muzicii, a geografiei, fizicii, istoriei, a limbii române şi a limbilor clasice în şcoală. Preocupările pedagogice au fost extinse şi asupra unor probleme generale, ca : intuiţia în procesul de învă- ţămînt, elaborarea manualelor şcolare, introducerea lucrului manual în şcoală etc.

Astfel, Ion Slavici analizează într-un articol2 rolul intuiţiei în procesul de învăţământ. Arătînd însem nătatea intuiţiei, el atrage atenţia că trebuie folosită în mod raţional, fără a se face abuz de ea. „Abuzul de intuiţie se face atunci cînd voim să-i comunicăm copilului, pe cale intuitivă, un adevăr, pe care el pe altă cale îl află mai sigur şi mai uşor".3 Intuiţia poate fi utilizată în predarea tuturor obiectelor de învăţăm înt — pe baza adevărului cunoscut pe cale intuitivă copilul făcînd generalizările necesare. Intuiţia contribuie la clarificarea noţiunilor ce se formează copilului în procesul de învăţămînt.

1 D r. I. M o g a. Progrese in igiena şcolară, idem, an. II, nr. 6, 1887.* I. S l a v i c i . Intuiţia in învăţămînt, în : „Şcoala şi familia“, an. II, nr. 5,

1887.3 Ibidem, p. 104.

/?4% i

Nr. 1. Nàaëud, 1 Aprile 1882. Tom. I.

Magazii de lecţinni ei materii pentrn i i i s tm f s in f i s ^

V A S IL E P E T K I^ ^ ^ y

Apare la prima no-căm luni in tm- mert* »le tâte 2 eóle, şi costă pe an

3 H. plătiţi înainte.

A b o n a m e n t e l e »ï fa«’ la . I le d a c ţ i u n e a „Sitólei l*r*©tíor* ln

Náséud (Naszód, Transihanía.)

îa riU i» dt p r ta a a tra ţ lu » .V éte lid , că Határi învăţătorii a trei tniliónc de Komin!

din A ustrol’ngaria uu mai au nici un organ de specialitatea lor, iipunónd- uim dupA alur amăndoue foile pedagogice, earl mai apăreau in timpul din urmă — „Scula Română'* şi „Fúia Scolastică“ delà HU, — in'am hotărit, U insistărilo unor amici zeloşi de înflorirea idilelor miitre, a roapuo* de nou condeiul de redactor, spre a împle după putinţă, acest gol, pe cât de ruşinos, pe atât de vătămător pentru invăţătorime* română de dineciee de Carpaţi.

Luând liotirirca acăsta, am căutat a-mi da samă de neajunsurile iciilelor mistre şi de modul, cura ele ar pută fi intimpinate mai cu succes, şi m'ara convins, că suli tmpre- giurărilo actuale nu aşi pută faoe un mai bun serviţ causei şcolare, decât a seAte la lumină un ÿ iar, care lăsând la o parte tractatele teoretice, pentru cari mulţi din învăţătorii

1 noştri au arătat până acum puţin intere», unii cbiar şi puţină precopere, s i se ocupe singur numai cu p a r t e a p r a c t i c ă a i ii s t r ii c ţ i u n e i , cu a r t a de a p r e d a m a t e r i i l e de î n v ă ţ ă m é n t d u p ă p r i n c i p i i me t o d i c e .

Mi am î» adecă, că deşi sculele primare sunt institute de cresc ere, totuşi mijlocul principal pentru atingere« acestui

Prima pagină a revistei „Şcoala practică" apărută la Năsăud în 1882.

L U D I M A G I S T E R . SCrfílS.

Orfan« ptRli « triOuifltei* n v « U tw « tti!.

Nr. 1. Jtefticzft. 16. Mwiiu 188H st. ». I. nnu.gflT M n U eáeéesrí»v*»ea«»«i.e»*- - *. ; p» ane R. I.M v. a -«s*

PR 0 8 PECTU.

Cu la tn á ér t deplină ia virtutea ţi maturitate* marelat ţi intoligeatalû tUiO iBvCţătoreectt » ' tui re*o- Uie U «dam «ouată foi, ee pdftă .vechiul« Bastra nume in frânt«* Mu

SecpnlB rt eet« promor*«* ţi apărarea interesei loto Ut*t*toriior« rom io i din l'agari» ţi A natria <Je artadl ţi ori de e nade »'ara arta ei; cete laini- oarca, «*to cultivarea adatrft proprii prin aut, pria propriei« sastru puteri; « te unire* nóatri iatr'ua« agregata solida ţi de raldte; peatru c* a i ou mat *tâ- ■Ml ţ i 4* *et Inain t« c* ainee atomi reaâraţl ţi de pufin ! laserotiăiate, suflaţi ţi spulteraţl de viata ri nie! pre-adew la eitro a* ai place; ci a i paterna forma elemeatula educativ* «la organiaoanînl »oeietiţi. puter- aiefi ţi abila aţa pre eut» llü cere viaţa ţi trebuinţei# moderne.

Féia L u d ; m » g i * t « r eato o repeţită lacerear* * ebet* de * sta „mare-mare*, de * p iţi pre pkiórui* o-istr«, r*4 imiţi ou mal pre * Je d Art re fbrţu,

Este tiropulB, să i t i a t bine ţi fără frie* ; e4-ct p>‘>n# aruoia dertule Încercări a’aD fteolü, ia earl treu radutQ. Ert* timpolO i l Upadàma de ht noi faţiei* prnaciei ţi «i au mai avem* trebuinţă de braeele ailor* peatru viaţa ţi dearoitarea oórtrt intelectuali ţi pentru indcpeodiaţa aArtrtt morali.

Spre ajuageiea scopului aoatru arcraQ trehuinţi de orgaafi propriu, scutite do or! co iafluioli atriini fviito de ori ce tatonate arogante âpre a p«Ui lucra, oriiuptdeeaţi la marele opii aia eduraţioael poporului ţi prin triasuh la fericirea patriei, ţi »pre a da crista- tiţaţiuael corpului n-şatra formele aale naturali, proprit ţi uportarbate.

îareţătonuln carele in ijin* da arti-ji *e laduo- «ar* de»pre aecesitat<<« nuci fol d« specialitate, sae m geasre crade, ewn-că uu este togmel aţa de lipsă a line ţi a ceti jnraal«, so «da cuprinse de o prediopoei- ţium? morbid! ţi ou înţeleg« spiritul« timpului.

Enuln ea «certa aaeund# lumina sa subi ohro. a. deci lutru ader#r* « poşede, »ubt obrocula egoismului, de iade atei ca&db au-i va Ia»iB« vru o idei practică

pentru viaeolcie luptei d e e s U t io ţă ţ i p eB U u « •b iu n a - r«a »a.

CoO a r tö - f e l i o de colega se şt c u n o sc « iodati do după faptele ţi purtarea sa, l ip s ite d e n o b le ţă s p ir i tu lu i , lipeite de spiritul« do iudcpeadioi* ţ i d e libertato l 'n u iu ca «ceata vegetată numai tntrandu-se de neuitatei« alto r a ţi lamenttada asupra so r ţ i p ro p ri i

organul ti de publicitate ««te pentru fli-cine ace», ce este aaûi« pentru‘ori-o. ElO ue pun» ia legături ca «el de aprdpe ţi ca cei dio depărtare ţi «erreece iu cela mal ioalta grada ia dcavotlar«« »pirítania ţi pria simpla iaspartaţire numai * siaguratecelertt latompia- n ilt« .

Elf* orga«« de paWicitate d«vd«m» la adâncimea iatuaerecalul spirituai* a acaiera, ce gemu sob presiunea ignor«aţei ţi pdrtâ jugula despot»— «iei, c* as ne lasă să an bncurima de biaeiaemla MesUţi ţi« le eiviiuaţiuaei, deaprs cart cei di» vrenul« cele vechi aici no cntoaaa a cuget*.

Rădimaţi pru cele o ţM i |* ergaaai« «entraM voma decide la timpu pentru întreprinderi, meat* a aduce fobtu a6* ţi «docaţtuae» preste tot*. *ţ pr-a •ceasta a aduce foloao societăţi, ţB care* trăim» ţi fericire frust AscI B Astre patrie.

MulU diotr* colegi vorO t lipmţi chiar* ţi do BeiaaSteaaU »um* a abonamentului !

Durere; o seim« aceasta pr* bine Nituaţianea economici a învăţătorilor«, cu deueehir* a cdor» románt este fórt* precarii.

Ciae lase va grigi de «ml la prima liai*, deci B0 grigri a* B boi laţiae t fir* de grigit*. eem tom« gngi ; dec* na voma avé organ o de înţelegere, rarei« >ă a« unésca la cuget», u ae aaăeea ia * « ţ m «* carele u ae lacuBoeciaţeir pre toţi despre «Arie* tuturora ?

latelifiaţii race«W , ,, au «rma cea»,agere, cum-r* nunta, prin învăţători buni ţi lua« M lanuti se p«ie aduce |«u ia la mărire ţi aaţiuaea I* frrie»re. «, et p«- rur,i vo,u prtttr« buna ocrotire » S av fţ« tor »Io«« ;abacaraaţtl In«- rari mat prut«ti*4**v »uut .'..odoreto* rii ignoraaţilori», vora cootiaua metr* d* « pn>voca oeasiuni. ca »a pusa porturile tnveţ«t»,v>ei I« lu-itet'* uue niieueuda. peutni c* pun mia*na x* ae prt* ţmd

Prima pagină a revistei „Ludimagister“ apărută la Reşiţa în 1886.

Ş c o a la ş i fa m ilia (1886) 177

Redacţia revistei „Şcoala şi familia" şi-a îndreptat atenţia şi spre unele probleme ale literaturii pentru copii. Ion Dariu insistă asupra necesităţii de a se feri copiii de cărţile ce conţin exemple negative şi de cărţile al căror conţinut nu-1 înţeleg.1 Educatorii şi părinţii trebuie să aleagă cu grijă cărţile destinate copiilor. Cele mai potrivite cărţi pentru copii — subliniază I. Dariu — sínt acelea care cuprind povestiri şi basme. Ele au meritul că sínt corespunzătoare mentalităţii copiilor şi introduc sufletul lor într-o lume în care binele învinge. După povestiri şi basme, un loc însemnat în literatura copiilor îl ocupă fabulele, istorioarele morale şi descrierile din natură. Numai după ce copiii au trecut prin acest fel de lectură, li se pot pune la dispoziţie cărţi mai grele şi de o extensiune mai mare : amintiri, descrieri de călătorie, biografii etc.

0 altă problemă analizată în paginile revistei a fost aceea a cerinţelor pedagogice pe care trebuie să le îndeplinească manualele şcolare. In această privinţă, P. Span arată că un autor de manuale trebuie să respecte anumite cerinţe pedagogice. El nu trebuie să piardă din vedere pentru cine şi pentru ce alcătuieşte un manual. M anualele sínt pentru elev un ajutor, el amplificîndu-şi şi completîndu-şi cunoştinţele transm ise de învăţător. P. Span militează pentru înlocuirea „legendarelor enciclopedice"2 cu manuale alcătuite pe baze ştiinţifice.

Revista „Şcoala şi familia" a dus o propagandă stăruitoare şi entuziastă pentru introducerea lucrului manual în şcolile populare. Astfel, găsim publicate informaţii despre cursul practic de lucru manual, organizat la Braşov între 7—31

1 I. D a r i u. Ce să nu citească şi ce să citească copiii noştri, idem, an. I, nr. 18 şi 22, 1886.

2 P. S p a n, Un cuvînt asupra cărţilor de şcoală, idem, an. II, nr. 8—9, 1886.



august 1887 de către G. Moian şi Candid Muşlea. G. Moian fusese şi în Germania, unde a urmat un curs de perfecţionare pentru lucrul manual. Cursul fusese organizat la Lipsea de către „Reuniunea germană pentru lucrul manual". G. Moian publică în revistă impresiile sale de la acest curs1. La cursurile cu învăţătorii de la şcolile din Lipsea se predaseră tîmplăria, sculptura, cartonajul şi lucrările din metal, aceste cursuri fiind urmate de 71 de învăţători din diferite părţi ale Europei.

introducerea lucrului manual în şcoala populară era considerată de G. Moian ,,o chestiune arzătoare"2. Şcoala, după modul ei de organizare, arată el, nu asigură o educaţie armonioasă, din cauză că nu urmăreşte" dezvoltarea corporală necesară pentru trebuinţele vieţii practice. în şcoală nu se formează deprinderi de mînuire a uneltelor. Chemarea şcolii populare e de a pregăti pe elevi pentru viaţa practică. Mîinile omului au rol important în activitatea sa ; de aici urmează necesitatea exersării lor încă de timpuriu în tot felul de lucrări. Şcoala are chemarea de a dezvolta, a perfecţiona şi cultiva puterile omului, dar educaţia dată este unilaterală. „U nilateralitatea instrucţiei şcoalelor noastre, după întocmirea de acum — arată G. Moian — constă în aceea că tinerelor odrasle ale generaţiilor omeneşti li se dezvoltă numai puterile spirituale, ignorînd — am putea zice — cu totul deprinderea şi cultivarea mîinilor. Aceasta e una din cele mai mari şi neiertate scăderi ale şcoalelor noastre".3 Educaţia şcolară nu e completă, căci ea înnăbuşe tendinţele naturale în direcţia întrebuinţării şi perfecţionării mîinilor.

1 G. M o i a n . Şcoala de lucru de mină în Lipsea, idem, an. III, nr. 7, 1888.a G. M o i a n . O chestiune arzătoare, idem, an. III, nr. 8—9, 1888.3 G. M o i a n. Necesitatea şi scopul lucrului în şcoală, idem, an. III, nr. 8—

9 , 1 8 8 8 , p . 2 6 7 .


Scopul lucrului manual în şcoală este „întregirea învăţă- mîntului"1, sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi do- bîndite de elevi în procesul de învăţăm înt întregindu-se prin activitatea desfăşurată de ei la lucrul manual. Introducerea lucrului manual în şcoală — arată G. Moian — are din punct de vedere educativ însemnate foloase2 : 1) se stabileşte un ajutor reciproc între instrucţia teoretică şi cea practică ; 2) lucrul serveşte ca mijloc de a deştepta în copii plăcerea şi iubirea de activitate ; 3) copilul, avînd plăcerea de a lucra, va da o întrebuinţare raţională timpului ; 4) individul activ va fi reţinut de la multe fapte imorale. Copiii comit abateri din lipsă de ocupaţie ; 5) va înflori starea m aterială a individului şi cea naţională ; 6) tihna şi îndestularea vor fi însoţitoare credincioase nu numai singuraticilor indivizi, ci şi a familiilor şi prin urmare poporului întreg ; 7) va creşte v ita litatea individului ca şi a poporului, pentru că lucrul m anual întăreşte corpul, agereşte judecata şi înveseleşte inima ; 8) prin deprinderile de lucru formate, copilul învaţă să-şi întrebuinţeze mîinile la ceva folositor şi devine mai îndemî- natic ; 9) prin lucru, copiii sínt deprinşi cu ordinea, exactita tea şi curăţenia ; 10) prin lucru, li se dezvoltă copiilor spiritul de observaţie. A tenţia lor devine mai încordată şi capabilă de a susţine eforturile copiilor; 11) lucrul manual în tăreşte legătura şcolii cu casa părintească. Obiectele efectuate de elevi, folositoare pentru scopul casnic, vor convinge pe părinţi de utilitatea şcolii. Copiii vor fi îndrumaţi să vină la şcoală şi ca atare frecvenţa şcolară se va îmbunătăţi ; 12) poporul, avînd mai multă încredere în şcoală, va contribui la înzestrarea ei cu materialul necesar; 13) lucrul de mină

1 „Şcoala şi familia“, an III, nr. 8—9, 1888, p. 268a Ib idem .


oferă învăţătorului posibilitatea să cunoască înclinaţiile elevilor săi şi să-i orienteze spre profesiunea care se potriveşte acestor înclinaţii. Lucrul manual are o valoare educativă, şi pentru acest motiv trebuie introdus ca obiect de învăţămînt".

La discuţia privind introducerea lucrului manual în şcoală ia parte şi P. Span. El insistă asupra valorii educative a lucrului manual şi subliniază că, deşi opinia publică nu vede clar necesitatea introducerii lucrului manual, el e convins că ideea va avea succes.

Introducerea lucrului manual în şcoală cerea precizarea terminologiei şi a orientării sale. Pentru lucrul manual unii utilizau term enul „industrie de casă", alţii „industria poporală", sau „lucrul de mină". în discuţiile purtate se conturau două direcţii de orientare : a) „direcţia practică", ai cărei susţinători puneau accent pe rolul lucrului manual în dezvoltarea economică a maselor populare şi în pregătirea elevilor pentru activitatea în industrie şi b) „direcţia pedogogică“1, ai cărei adepţi priveau lucrul de mină ca un mijloc de formare a deprinderilor manuale şi de dezvoltare a gîndirii. Instruirea în domeniul lucrului manual era subordonată dezvoltării armonioase a elevilor.

Revista a militat de asemenea pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii, organizarea bibliotecilor şcolare şi difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice în popor. Din paginile ei aflăm că la Braşov, în 1886, au fost ţinute conferinţe de popularizare a ştiinţei sub denumirea de „întruniri literare", ca, de exemplu: A. Bîrseanu, Descoperirile mai nouă africane şi îndeosebi despre călătoria lui A. Stanley din 1874—1877 ; St. Bobancu, Despre unele obiceiuri ale slavilor de sud ; I. Ilasievici, Form aţiunea pămîntului ; I. Socaciu, Socialismul modern".

1 S. R o şu . Lucrul de mină în şcoala poporală de băieţi, idem, an. !l, nr. 13, 1887.


în paginile revistei „Şcoala şi familia" găsim şi îndrumări metodice făcute în spiritul concepţiei pedagogice a lui Her- bart, ale cărui idei de bază au fost expuse în revistă de Ion Dariu1. în spiritul pedagogiei herbartiene analizează P. Span şi desfăşurarea exam enelor2. în anul IV al apariţiei sale — 1903 —, în paginile revistei găsim analizate formele principale ale interesului, treptele formale herbartiene şi originea lor.

Revista „Şcoala şi familia" a promovat preocupări noi în privinţa colaborării şcolii cu familia. Aceste preocupări oglindeau strădaniile şi experienţa şcolilor din Braşov — conduse ani îndelungaţi de o eforie şcolară — de a strînge legăturile cu familia. în tratarea temelor de pedagogie, re vista n-a rămas la înregistrarea unor constatări empirice, ci datele izvorîte din experienţa didactică le-a îmbinat cu teo retizări formulate pe baza studierii literaturii de specialitate, îndeosebi a literaturii pedagogice germane din acea vrem e3.

' I o n D a r i u . Ş co a la p e d a g o g ic ă h erbartian ă , în : „Şcoala şi familia", an. IV, nr. 5—8, 1903.

2 P. S p a n . L a ch estiu n ea exam en elor, an. III, nr. 3, id em , 1888.3 Menţionăm spre exemplificare cîteva cărţi folosite în bibliografia unor

probleme de pedagogie publicate în paginile revistei :

— Ke h r . D ir P ra x is d e r V olkssch u le. Gothe 1869;— K a r l S c h m i d t . G esch ich te d er P ä d a g o g ik . 1873;— W. G r u b e . C h a ra k terb ild er au s d er G esch ich te u n d S a g e . Leipzig,

1882.— H e r m a n P e r t h e s . Z ur R eform d e s la te in isch en U n terr ich tes auf

G ym n a sie n und R ea lsch u len , Berlin, Weidmann, 1876 ;

— G. F r ö l i c h . G esta ltu n g d e r Z ucht und d e s L eb en s einer erzieh en den S ch u te, Eisenach, 1878.


In 17 ianuarie 1886 a apărut la Caransebeş „Foaia diecezană". Redacţia îşi propunea să analizeze şi probleme şcolare, scopul urmărit fiind îm bunătăţirea metodelor de predare. „Prin tratarea materiilor de valoare teoretică şi practică, alese din toate ramurile de instrucţie elementară, foaia noastră — afirmă comitetul redacţional — va căuta să întregească treptat cunoştinţele şi deprinderile învăţătorului din sfera educaţiei şi instrucţiunii. Aceste materii, servind în parte ca continuare la materiile parcurse în conferinţele învăţătoreşti, vor atinge la rîndul lor chestiuni care atît în cuprins cît şi în formă se vor mişca în cercul de gîndire şi de zilnică trebuinţă al învăţătorului"1.

„Foaia diecezană" îşi propune să publice şi articole în care să discute probleme de limbă şi literatură română.

Urmărind să asigure pregătirea învăţătorilor şi în domeniul predării cunoştiinţelor agricole, „Foaia diecezană" a publicat articole privind predarea botanicii, cultivarea plantelor textile şi a cerealelor2. Astfel au fost articolele profesorilor Iosif Bălan şi George Cătană. în direcţia lărgirii orizontului ştiinţific al învăţătorilor a activat şi dr. Leo Mu- reşan, care a analizat în paginile revistei probleme de igienă a copilului3.

O. Velceanu a popularizat prin cititorii revistei problema învăţămîntului intuitiv4. Subliniind că fără intuirea obiectelor nu ne putem forma idei clare despre lume, el arată că

1 „Foaia diecezană“ an. I, nr. 1, p. 8.2 cf. C u ltiva rea p la n te lo r de to rs , în : „Foaia diecezană“, an. III, nr. 21,

1889 şi C u ltiva rea griu lu i, în : an. VII, nr. 22—23, 1892.3 cf. C ircu la ţia s ln g e lu i, idem , an. II, nr. 22—23, 1887.4 I. V e l c e a n u . E xcursiile şco lare , în: „Foaia diecezană“, an. XVIii,

nr. 24, 25, 1903.

Foaia diecezană (1886) 183

învăţătorul trebuie să se bazeze în activitatea sa didactică pe intuiţie. Iosif Velceanu, ca şi George Cătană, subliniază necesitatea perfecţionării metodice a învăţătorului, şi în acest scop ei cer organizarea bibliotecilor şcolare şi înzestrarea lor cu lucrări de specialitate.

în paginile revistei „Foaia diecezană" au fost dezbătute şi probleme privind activitatea socială a învăţătorului. Pentru a contribui la progresul material al poporului — spune Vuia — e necesar ca şi în şcoală să se intensifice acţiunea de pregătire a viitorilor cetăţeni prin studiul economiei, p redarea cunoştinţelor agricole şi organizarea activităţii practice a elevilor în domeniul agricol1.

Cu toate stăruinţele depuse, periodicul din Caransebeş n-a reuşit să grupeze în jurul său un mănunchi activ de profesori care să analizeze problemele educaţiei. Revista nu s-a putut ridica la valoarea celorlalte publicaţii pedagogice din Transilvania.

Ioan Pop Reteganul, cunoscut nu numai datorită activităţii sale folclorice, ci şi colaborării lui la diverse periodice din Transilvania, a redactat, în colaborare cu Petre Stoica, re vista „Convorbiri pedagogice", al cărei prim număr a apărut la Satul Nou la data de 1 iunie 1886. De la 1 mai pînă la 1 decembrie 1888, revista a apărut la Braşov, avînd ca redactor pe I. Dariu. Această publicaţie pedagogică, ce se intitula „revistă pentru educaţie şi instrucţiune", îşi precizează programul încă de la primul număr. Scopul revistei e „ridi

1 I u l iu V u i a , Organizarea noastră economică, idem, an. XXVII, nr. 19, 1912.


carea poziţiei sociale a învăţătorului, dezlegarea chestiunilor pedagogice pe bază ştiinţifică şi introducerea reformelor trebuincioase în organizarea învăţăm întului public şi familial. în coloanele revistei «Convorbiri pedagogice» — preciza redacţia — vom publica articole interesante despre tre burile învăţăm întului şi educaţiei. Vom primi şi apăra tot ce e bun şi drept, dar vom combate răul, oriunde îl vom afla. Vom îngriji ca nu numai învăţătorii ca specialişti, dar şi părinţii să tragă folos din cetirea revistei noastre".

Revista redactată de I. Pop Reteganul, P. Stoica şi Ion Da- riu a avut o tematică cuprinzătoare, publicînd : biografii, articole cu teme literare, studii de pedagogie, ştiri şcolare, iar la rubrica bibliografică erau prezentate cărţi şi reviste. Problema organizării şcolilor populare şi a rolului învăţătorului reţine atenţia redacţiei. De la şcolile populare se aştepta „înainte de toate, după cum se ştie, ca ele să pună în stare pe clasele muncitoare ale societăţii, pe popor, de a se şti folosi de carte"1. M enirea şcolii populare e de a contribui la difuzarea ştiinţei de carte în mase, dar tocmai din această cauză — se arată în revistă — guvernele reacţionare din cele mai multe state neglijează şcoala populară, nu fac aproape nimic pentru instrucţia poporului. „Această stare de lucruri este foarte regretabilă şi ne face să credem că cele mai multe state europene gem încă şi acum sub jugul reacţionarilor, care cred că poporului nu trebuie să i se dea mijloace de a-şi cîştiga cultură mai înaltă spirituală, căci atunci nu-1 vor putea guverna''2. Autorul articolului face remarca justă că statul exploatator nu se interesează de •

• Io n P o p e s c u . La chestiunea organizării şcoalelor, în : „Convorbiri pedagogice“, an. I, nr. 3, 1886, p. 72.

2 P. S t o i c a . Statul şi instrucţia populară, idem, an. III, nr. 2, 1888, p. 34.

Convorbiri pedagogice (1886) 185

organizarea şcolilor populare, pentru că astfel va putea menţine mai uşor poporul în stare de exploatare.

Progresul şcolii depinde şi de buna frecvenţă a şcolarilor. Ioan Pop Reteganul analizează problema frecvenţei şcolare şi caută soluţii pentru îm bunătăţirea ei. Copiii — spune el — frecventează şcoala dacă „învăţătorul ştie trata bine cu băieţii, dacă are cărţi şi rechizitele trebuincioase la învăţă- m lnt"1. Ion Pop Reteganul militează pentru editarea cărţilor de şcoală şi pentru îm părţirea gratuită a lor şcolarilor — idee care nu şi-a găsit realizarea decît în zilele regimului nostru democrat-popular. Pentru a trezi interesul copiilor pentru şcoală, învăţătorul trebuie să procedeze cu tact în relaţiile cu ei. De aceea, el e dator „să ştie tra ta bine, blind cu copiii, să vorbească cu ei o limbă u şo a ră . . . să se expună la firea lor, să le concedă jucării între ore, să nu dea lecţii prea grele şi prea mari, iar cele ce le dă să le explice bine, in tuitiv . . . să nu pedepsească pentru toată nimica, iar de pe depse corporale să* se ferească ca de foc"2. Ioan Pop Reteganul recomandă învăţătorului să atragă copiii spre şcoală prin iubire şi blîndeţe : „învăţătorul cu iubire îşi umple şcoala de copii, iar cu josnicia şi-o goleşte, fie deci fiecare învăţător model de iubire, bunătate, blîndeţe şi atunci bucura-se-va de mulţi şcolari"3. Prin atitudinea şi personalitatea sa învăţătorul trebuie să atragă copiii spre şcoală.

Revista „Convorbiri pedagogice" a criticat sistemul taxelor şcolare uniforme, sprijinind sistemul practicat în cercul Caransebeşului, unde se fixau taxe şcolare proporţionale cu venitul părinţilor.

1 I. P o p R e t e g a n u l . Care copii frecventează şcoala mai neregulat, idem, an. I, nr. 1, 1886, p. 7.

2 I. P o p R e t e g a n u l . De ce fug copiii de la şcoală? an. II, idem, nr. 1, 1887, p. 8.

3 Ibidem, p. 9.


Revista subliniază îm potrivirea faţă de acest sistem pe care a manifestat-o burghezia rurală : „gazdele (adică burghezii cei mai proşti) care sínt membri în comitetele parohiale, avînd o contribuţie mare, nu le place nicidecum să plătească repartiţie de şcoală după florinul de dare, ci după numărul caselor, adică să plătească şi ei numai atîta cit cei mai săraci"1. Atitudinea revistei în problema taxelor şcolare e în sprijinul maselor muncitoare, care „au ajutat, mai mult decit cei bogaţi", la progresul şcolii. în amintirile sale, Ioan Pop Reteganul constată cu durere în suflet că a fost ajutat mai mult de cei săraci, nu de „cei cestrigă la dese ocasiuni în gura mare : naţia, neamul trebuielum inat"2.

Ioan Pop Reteganul şi-a expus în paginile revistei şi concepţia sa despre şcoala populară şi despre instruirea practică. O bună şcoală populară — spune el — trebuie să aibă un edificiu corespunzător, grădină de pomi, să fie încadrată cu învăţători calificaţi şi clasele să nu depăşească 50 deelevi. Şcolile populare să aibă un fond de salarizare şi deaprovizionare a elevilor cu manuale. Şcoala populară, şi „îndeosebi a noastră cea românească, să pună deosebit pond pe limba maternă, comput, geografie şi istorie. Apoi nici de la o şcoală de-ale noastre, să nu iasă copil fără a putea zice: ştiu cultiva pomii şi legumele"3. N eglijarea iniţierii elevilor în domeniul pomăritului şi legumăritului ar constitui o greşeală şi revista se adresează învăţătorilor, atrăgîndu-le atenţia în această privinţă.

1 „Convorbiri pedagogice“, an. II, nr. 10, 1887, p. 223.2 I. P o p R e t e g a n u l . Eu despre mine, idem, an. II, nr. 11, p. 249.3 I. P o p R e t e g a n u l . Industria domestică în şcoala populară, idem,

an. II, nr. 3, p. 57.

Convorbiri pedagogice (1886) 18 7

Şcoala populară nu trebuie să pregătească elevii pentru anumite profesiuni. Ei vor dobîndi cunoştinţe şi priceperi din toate ramurile industriei casnice, urmărindu-se să li se dezvolte îndemînarea necesară executării oricărei profesiuni A ceasta s-ar putea realiza prin introducerea lucrului m anual. Se arăta însă că există o greutate în calea introducerii luçrului manual în şcoală, deoarece nu este cunoscută o m etodă de predare corespunzătoare1. Din cauză că prin introducerea lucrului manual în şcolile populare se punea accent pe formarea priceperilor şi deprinderilor practice, s-a răs- pîndit ideea că noul obiect să se numească „învăţăm întul îndemînăr|ii". Congresul internaţional didactic ţinut! în Franţa (Le Havre) în 1885 a subliniat că lucrul de mînă constituie un element component şi întregitor al educaţiei generale şi a recomandat introducerea lui în planul de învăţă- mînt al şcolii populare.

Introducerea lucrului manual în planul de învăţămînt era susţinută cu argumente de ordin educativ şi social. Lucrul de mînă este un obiect de învăţăm înt care contribuie la realizarea unei educaţii armonioase şi pregăteşte pe copii şi pentru activitatea practică de mai tîrziu.

Pregătirea practică a tineretului era văzută, de asemenea, ca un mijloc de îm bunătăţire a stării materiale a poporului. Un tablou al înapoierii m ateriale în care erau ţinute masele populare în imperiul austro-ungar ne prezintă în paginile re vistei învăţătorul P. Grama : „cea mai mare parte din poporul nostru se află în o stare materială foarte decăzută, nu are moşie, nu are vite pentru lucrarea pămîntului, lucră cît e vara de mare în moşiile proprietarilor mari în parte, adică : două părţi pe seama proprietarilor şi numai a treia parte o

1 I. L ă z ă r i c i. îndemînarea, ca obiect de învăţămînt în şcoala poporală, idem, an. II, nr. 5.

188 Presa pedagogică din Transilvania ( 1860— 1918)

capătă el ca renum eraţiune pentru lucrul de o v a r ă . . . Dacă ar lucra şi asuda ţăranul român numai pentru subsistenţa sa proprie încă tot ar mai fi ceva, dar durere, bietul ţăran are prea mulţi a nutri, încălţa şi îmbrăca, din spatele lui tră iesc foarte mulţi domni cu papuci şi cu mănuşi care îl mulg şi tund pînă ce rămîne numai cu suflet în oase"1. Căile de îmbunătăţire a situaţiei maselor asuprite, P. Grama le vede în cadrul ideologiei iluministe. El susţine că învăţătorii sínt chemaţi „să instruiască poporul pe terenul industriei de casă, grădinăritului, stupăritului". De aceea, este necesar să se predea aceste studii în mod obligatoriu în şcolile pedagogice, care pregătesc învăţători pentru şcolile populare.

„Convorbiri pedagogice" a promovat şi popularizarea experienţei pedagogice. învăţătorul P. Popescu expune, sub titlul „Experienţe pedagogice", concluziile la care a ajuns în activitatea sa în ceea ce priveşte disciplina elevilor. Ioan Pop Reteganul se referă mereu la experienţa sa didactică, ideile sale pedagogice fiind rezultatul acestei experienţe şi al contactului strîns cu poporul şi învăţătorii. Revista a popularizat şi figurile de pedagogi care au lucrat cu mult suflet pentru binele şcolii populare. Ioan Pop Reteganul a publicat astfel date biografice despre V. Petri, Cosma Anca, Vasile Gr. Borgovan, iar P. Stoica a prezentat date biografice despre Teodor Ceontea, fon Lăzărici şi Ştefan Velovan.

în scurta sa perioadă de apariţie, „Convorbiri pedagogice" şi-a orientat tem atica în funcţie de nevoile şcolii populare. Organizarea judicioasă a şcolii, îm bunătăţirea frecvenţei şcolare şi orientarea practică a învăţăm întului sínt după cum s-a văzut — temele de predilecţie ale revistei. în problemele privind organizarea şcolii populare, revista are o atitudine

1 P. G r a m a . Industria de casă în şcoalele poporale, idem, an. II, nr. 7, p. 143.

Foaia bisericească şi scolastică (1887) 189

democratică, susţinînd dreptul maselor populare la cultură. In paginile revistei, sub influenţa mişcării muncitoreşti din deceniul al IX-lea al secolului trecut, este demascată exploatarea maselor populare de către burghezie. Prin ideile progresiste referitoare la organizarea şcolilor de către stat, stabilirea taxelor şcolare în mod proporţional cu veniturile părinţilor şi orientarea practică a învăţămîntului, „Convorbiri pedagogice „se situează pe poziţii înaintate în gîndirea pedagogică românească de la sfîrşitul secolului trecut.

La Blaj a apărut la 1 octombrie 1887, ca organ oficial al senatului şcolar, „Foaia bisericească şi scolastică". Această publicaţie avea două părţi : confesională şi şcolară, şi fiecare parte îşi avea redactorul său responsabil şi un consiliu. Partea şcolară a acestei publicaţii blăjene, redactată de profesorul Alexandru Uilăcanu, îşi propunea să publice „studii pedagogico-didactice şi metodice conform trebuinţelor învăţămîntului mediu şi primar". Revista urmărea, de asemenea, să publice lecţii practice, studii de istoria pedagogiei şi literaturii romíné, „studii asupra şcolilor noastre, studii comparative asupra şcolilor şi mijloacelor de învăţăm înt din alte ţări". Redacţia îşi propune să publice şi articole în care să fie dezbătute probleme economice, precum şi instrucţiuni, ştiri şcolare şi informaţii bibliografice.

Dintre problemele educaţiei, reţin atenţiei redacţiei acelea ale educaţiei morale şi în primul rînd asigurarea disciplinei,

care e concepută ca un factor de educaţie şi de ordine în şcoală1.

1 I. F. N e g r u ţ i u, Disciplina ca factor al educaţiei, în „Foaia bisericească şi scolastică“, an. I, nr. 1 şi 6.


Două greşeli dăunătoare — arată revista — se pot comite în privinţa disciplinei : liberalismul şi severitatea necontrolată. Dintre mijloacele de disciplinare a copiilor sínt analizate pedepsele şi recompensele. Acestea sínt de două feluri : naturale, acelea care derivă din fapte ca o urmare necesară, întocmai ca şi efectul din cauză şi libere, acelea care depind de voinţa educatorului. Pedepsele naturale sínt insuficiente în educaţie, de aceea e necesar să ne folosim şi de cele libere, adică de acelea care-s date de educator potrivit unor principii sau norme. Dintre pedepse n-au eficacitate educativă următoarele, de „care nu este iertat să se folosească în văţătorul"1 : arestul, îngenunchierea, pedepsele pecuniare şi eliminarea din şcoală.

Pentru a corespunde menirii sale, şcoala populară trebuie să dea elevilor săi cunoştinţe de care aceştia să se poată folosi în viaţă. De aceea, e necesar ca şcoala să dea cunoştinţe de geografie a locului natal, de geometrie, ştiinţele naturii, igienă şi industrie casnică. Utilitatea practică a cunoştinţelor din aceste domenii e dublă : „omul scapă de superstiţii şi exploatează în folosul său bunurile naturii"2. Raportul dintre şcoală şi societate nu e unilateral. Societatea influenţează asupra şcolii, fixîndu-i direcţia ei de activitate. Toate eforturile de a asigura educaţia tineretului ar fi zadarnice fără concursul societăţii.

Gradul de instrucţie şi educaţie arată starea culturală a popoarelor a căror dezvoltare depinde de organizaţia lor socială"3.

Tendinţele de orientare practică a învăţămîntului apar clar în articolele referitoare la predarea ştiinţelor naturii şi cunoş-

1 I. F. N e g r u ţ i u. Remuneraţiile şi pedepsele in educaţie, idem, an. II, nr. 3, 1888, p. 106.

* Să creştem pentru viaţă, idem, nr. 22, 1888.3 Influenţa vieţii sociale asupra instrucţiei şi şcolii, idem, an. II, nr. 18, 1888.

Foaia bisericească şi scolastică (1887) 191

ţintelor agricole. Subliniindu-se însemnatul rol al grădinii şcolare, se arată că o cauză a slabei activităţi în această privinţă o constituie organizarea defectuoasă şi îndrumarea slabă, necalificată ce se dă învăţătorilor în domeniul respectiv1. Printr-o organizare temeinică a activităţii copiilor în grădinile şcolare şi prin legarea mai strînsă a acestei activităţi de cunoştinţele de ştiinţele naturii, efectele educative ale acestei activităţi ar fi mult mai bune.

Se arată de asemenea însem nătatea introducerii în şcoală a lucrului manual. Unul din scopurile predării lucrului m anual e de a-i deprinde pe elevi să mînuiască uneltele si să lucreze cu diferite materiale : hîrtie, carton, lemn etc. Un alt scop educativ al lucrului manual e întărirea sănătăţii elevilor. Prin introducerea lucrului manual în şcoală, instrucţia dobîndeşte o bază mult mai solidă, iar educaţia îşi pierde din unilateralitate. De asemenea, prin activitatea lor practică, depusă la lucrul manual, elevii se disciplinează, deci lucrul manual contribuie şi la întărirea disciplinei în şcoală2'.

„Foaia bisericească şi scolastică" a avut o scurtă perioadă de apariţie. în 1890, redacţia anunţă că revista nu va mai apărea de la 1 ianuarie 1891. în scurta ei perioadă de apariţie, revista şi-a orientat eforturile în direcţia popularizării rolului grădinilor şcolare, a prezentat programul cursurilor de lucru manual organizate pentru învăţătorii din diferite părţi ale Transilvaniei şi a publicat articole pe diverse teme de m etodică : pregătirea elevilor pentru scris-citit, predarea unei lecţii de citire şi de geografie etc.

1 Urădinile şcolare, an. II, nr. 13, 1888.2 R. S i ni u, Cugetări preţioase referitoare la o reformă a educaţiei poporu

lui prin propunerea raţională a lucrului de mină în şcolile populare elementare, idem, II, nr. 7—8, 1889.


Dintre periodicele editate spre sfîrşitul secolului al XIX-lea de reuniunile învăţătorilor face parte şi „Şcoala poporală, organ pedagogico-didactic al reuniunii învăţătorilor din jurul Gherlei“. Revista a apărut în perioada 6 aprilie 1893—28 iunie 1894 şi a avut ca redactor pe Ilariu Boroş.

Simţind nevoia de a avea un organ de presă periodic, „Reuniunea învăţătorilor din jurul Gherlei" a hotărît, în adunarea ei generală de la Beclean, editarea unei reviste care să aibă ca program : „a) a cultiva pedagogia, ca ştiinţă şi artă, comunicînd tratate teoretice, din psihologie, didactică şi metodică, arătînd docentului modul de a se pregăti cit se poate mai corespunzător la predarea lecţiilor sale, dînd schiţe din istoria pedagogiei ; b) a comunica lecţiuni practice din fiecare obiect de învăţămînt, prelucrate incit se poate după planul de model ; c) a ţine corpul învăţătoresc în curentul progreselor şi reformelor ce se fac în domeniul cel vast al educaţiei şi al instrucţiei ; d) a nutri şi dezvolta spiritul de corporaţie între docenţi ; e) a anunţa apariţia operelor pedagogice şi literare"1. Se distinge din acest program preocuparea susţinută a revistei pentru perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi întărirea spiritului de solidaritate a corpului didactic.

Dintre problemele metodice, predarea limbii române reţine îndeosebi atenţia revistei. Ioan Pop Reteganul se ocupă de metodele şi procedeele de predare a exerciţiilor de stil. Pentru a învăţa pe elevi să redacteze o compunere, învăţătorul trebuie să le dezvolte în prealabil gîndirea, căci ,,a compune putem învăţa pe elevi numai atunci cînd sínt în stare a-şi exprima cugetele în scris, şi încă într-un mod clar, fluent,

1 „Şcoala poporală“, an. I, nr. 1, 1893, p. 2.

SCÚLA SI FAMILIA, 3 ß . . . .

FOÍA PENTRU PĂRINŢI ŞI INV EŢATORI.E S E D E D O U É OFtI P E L U N Ă

Redactori: Joan P opea şi A n d re iu B ă r s e a n u .

Ai» <i »iu m c »1 >i : IVnl u AustroUngaria pe an i îl. • * « ;', «.ţ* 1 , nn i <! I - «» ' România pe •,«> io Ici; pe */* an 5 Iei

N r. 5 . Braşov, 1 (13) Iun » ù 1 8 8 7 . A n u l I I .

C u p r i n s u l : l l P ' i . P u ! . * a i n n' >> u . « i*\ * ' m • n* .. i i i K .m ş r nia uoNtrâ im pora iâ r . t î^ -v n uh-s.a v;Vrt t - t privit** l;t Iînau-n.» o i .Ia ră

po*s:> *{.iflN<i;i; •• Muri*«-,

In tu iţiu n e a In învăţăm ânt.De loan Slavici

Somităţile p e d a g o g ic e a le t im p u lu i nostru su it de acord, eA ttivdţAuiciitul, in L sa geht Tain. treime sA lie „/«- tui t i r , “ pentru-i*! să pótA da ivsult.Uclt ..ilnrit*•. •* >i ui.-t cA sê Utal pdte astAlJl discuta acest p l i l ic ip if l p e d a g o g ic , fără ca sA lie socotit drept un ignorant a ce la , care sc incimictA a-1 pune în discuţiune.

Şi. vorbind in tesA geticialA, treime să şi admită ««rl şi cine ude v iru l, cA ceea ce numim „intuiţiilor,- constitue unul din cele mal pu tun icc niijlóce' de instrucţiune.

Nn treime insA sA perdem din vedere. eA fórte mnlţt. daeA nu chiar cel mat mulţi din aceia, care au sA s fölösé seA de acest mijloc puternic, nu sein nici ce \ i să <|ieA „ i u t u i ţ i u m nici care anume sünt ac -le résultat" „ d o i r . - » Astfel sè face (dite a lese-orl alms de „ i n t u i ţ i l o r ■ * •* pcrvle timpul în zadar şi li *£ ia şcolarilor rîvmt pentru invA- ţAtttră.

Acest alms pole, ered e d . ort-şi-cine să 1 e<mil>atA. fflrA ea sA ntingA principiul pus mal presus de ml şi ce discuţiune şi făr A ea sA parA un ignorant iu materie i!e pedagogie.

Căci, la urm i unitelor, ht.veţAloril n'aii să facA eu j

A l i e , I .■ I. , t.lm iNi-t .tT. :»\ ion Daria u U » <>■

« t a r t o r i « r f î » I t r s ş o v

Prima pagina a revistei „Şcoala si familia“. Revista a apărut la Braşov în 1886.

CONVORBIRI PEDAGOGICERevistă pentru educaţiune şi instrucţiune

Director: P. STOICA. Redactor: i. POPU Reteganul

-«»ST

ANUL (TOMUL) I.

(Cu 7 portrete fotolitografice.)

' S j n i e T & P o p o v i c

Coperta revistei „Convorbiri pedagogice" apărută la Satul nou în 1886

Şcoala poporală (1893)

precis, conform naturii obiectului şi în conformitate cu firea limbii"1. In clasele mici, I—IV, elevii vor fi pregătiţi pentru a putea elabora mai tîrziu compuneri, iar în clasele mari, a V-a şi a Vl-a, se vor face propriu-zis lecţii de compunere. Scopul exerciţiilor stilistice pe care le fac elevii e de a-i deprinde să compună în mod independent. Ioan Pop Rete- ganul dă în special indicaţii metodice pentru elaborarea scrisorilor. O bună scrisoare trebuie să aibă un mers logic şi să exprime clar gîndurile autorului. De aci decurg anumite cerinţe stilistice pe care scrisoarea trebuie să le respecte. Principiile metodice pe care e necesar să le respecte în predarea modului de a se elabora o scrisoare sínt urm ătoarele :a) gradarea instrucţiei ; la început învăţătorul va familiariza pe elevi cu modul de elaborare a unor scrisori mai uşoare ;b) alegerea temei se va face ţinînd seama de cercul de activitate a elevilor. După elaborare, compunerile vor fi corectate cu ajutorul eleyilor. La corectarea greşelilor se pune accent nu numai pe conţinut, ci şi pe forma exterioară a lucrării, pentru a le dezvolta copiilor gustul pentru frumos.

Ioan Pop Reteganul face reflecţii şi asupra predării limbii române în şcoala populară. El critică pe acei învăţători care nu depun stăruinţă destulă pentru însuşirea temeinică a limbii române de către elevi. La examene — spune el — se observă elevi care citesc în mod mecanic şi defectuos şi nu înţeleg conţinutul bucăţilor de lectură citite. Ioan Pop Reteganul cere îm bunătăţirea predării limbii materne în şcoala populară, astfel încît elevii să-şi expună cu uşurinţă şi corect ideile, atît verbal cit şi în scris.

0 problemă educativă larg dezbătută în presa pedagogică din Transilvania a fost aceea a recompenselor şi pedepse

1 I o a n P o p R e t e g a n u l , Epistola în şcoala populară, î n : „ Ş c o a la p o p o r a l ă “ , n r . 9 ş i u rm ., 1893, p . 137.

Í9Ü



lor. Interesul pentru studierea acestei probleme e semnificativ pentru înlăturarea din practica şcolară a metodelor dogmatice, specifice şcolii feudale : bătaia, arestul şi pedepsele fizice, al căror rost era de a face din elevi cetăţeni supuşi regimului despotic. Problema pedepselor figurează pe ordinea de zi a numeroase conferinţe şi adunări generale ale învăţătorilor. Intr-un studiu publicat în „Şcoala poporală"1, Ion Dariu motivează necesitatea respectării unor principii atunci cînd se dau pedepse. Astfel de principii pedagogice sínt — arată el — respectarea individualităţii elevului şi gradarea pedepselor în funcţie de greşeala comisă.

„Şcoala poporală" a popularizat prin paginile sale şi noţiuni de igienă şcolară. Medicul Elefterescu, cunoscut prin colaborarea sa la presa predagogică din Transilvania, publică articole în care arată cum se pot preveni unele boli.

Colaborarea doctorului Elefterescu la „Şcoala poporală" nu s-a limitat numai la probleme de igienă. El a abordat în studiile sale şi probleme de pedagogie2. Educaţia în familie îi reţine atenţia în mod deosebit. Elefterescu subliniază rolul educativ al exemplului părinţilor. Eficienţa educativă a acţiunilor pe care le întreprind părinţii depinde nu numai de autoritatea lor morală, ci şi de solidaritatea părinţilor în rea lizarea obiectivelor propuse. El condamnă utilizarea mijloacelor represive de educaţie, atît de către părinţi, cît şi de către educatori, şi pune în lumină valoarea educativă a exemplului şi a comportării bazate pe blîndeţe şi înţelegere în raporturile cu copiii.

O educaţie sănătoasă în familie ridică problema pregătirii mamelor în această direcţie. Educaţia ce trebuie dată fete

1 I. D a r i u , Ce pedepse sínt aplicabile in şcoală conform cu starea actuală de cultură şi scopul învăţămîntului idem, a n . I I , n r . 18 ş i u rm ., 1894.

2 E l e f t e r e s c u . Studii pedagogice, idem, I I , n r . 13, 1894.

Şcoala poporală (1893) 195

lor, subliniază Elefterescu, e necesar să fie, în primul rînd, o educaţie morală. Nu e bine să fie neglijate şi alte laturi ale educaţiei : cultura fizică, lărgirea orizontului intelectual şi formarea priceperilor de a conduce gospodăria familiei. Educaţia fetelor trebuie să aibă un caracter raţional, pentru a forma din tinerele vlăstare mamele de care societatea modernă are nevoie.

Ca organ al unei reuniuni a învăţătorilor, „Şcoala poporală" a dezbătut în paginile sale şi problema pregătirii şi perfecţionării profesionale a corpului didactic. V. Gr. Bor- govan evidenţiază intr-un studiu1 im portanţa şcolilor de aplicaţie pentru pregătirea profesională a viitorilor învăţători. O bună şcoală de aplicaţie, remarcă V. Gr. Borgovan, e un model pentru şcolile populare. A ctivitatea viitorilor învăţători în şcoala de aplicaţie nu trebuie restrînsă la p regătirea şi predarea lecţiilor, ci trebuie completată prin analiza lecţiilor şi studiul psihologic al şcolarilor. Cunoaşterea individualităţii copiilor e necesară, deoarece şcoala nouă îşi bazează tot mai mult principiile şi metodele sale pe psihologia copilului. învăţătorul poate pune de acord educaţia cu psihicul copilului numai dacă îl cunoaşte pe baza unui studiu temeinic. Cunoaşterea psihologiei copilului e necesară şi pentru fundamentarea metodelor de predare. Numai înarm at cu metode bune, învăţătorul poate obţine rezultate frumoase. Regulile unei bune metode nu pot fi stabilite decit prin cunoaşterea psihologică. Cunoaşterea psihologiei copilului este — afirmă I. F. N egruţiu —2 „ars artium et scientia scientiarum" pentru un pedagog.

1 V . G r . B o r g o v a n . Prepararea învăţătorului, idem, I , n r . 3 , 1893.

3 I . F . N e g r u ţ i u . învăţătorul poate deveni om de specialitate numai prin studiu continuu, idem, a n . I I , n r . 19 ş î u rm ., 1894.


Cunoaşterea normelor educaţiei nu e suficientă pentru formarea unui bun educator. învăţătorul se convinge de valoarea şi sfera de aplicabilitate a acestora, prin experienţă. El tre buie să cunoască în mod concret manifestările şi aptitudinile copilului în timpul lecţiilor, în activitatea practică. îndrum area elevilor cere din partea învăţătorului cunoaşterea particularităţilor psihice ale acestora şi priceperea de a le organiza activitatea. Pe lîngă iubirea faţă de copil, învăţătorul trebuie să aibă şi deprinderea psihologică de a observa şi de a aplica fiecărui elev un tratam ent adecvat individualităţii lui. De aceea, dobîndirea deprinderilor de observare psihologică e una din condiţiile formării unui bun învăţător1.

Perfecţionarea educatorului presupune lărgirea orizontului său cultural, stăpînirea temeinică a noilor metode de educaţie şi cunoaşterea literaturii pedagogice. în afară de aceste m ijloace, perfecţionarea profesională a învăţătorului se mai rea lizează şi prin redactarea planului fiecărei lecţii în primul an de învăţămînt, pregătirea temeinică a lecţiilor, discutarea problemelor pedagogice cu alţi învăţători, vizitarea altor şcoli pentru a cunoaşte experienţa colegilor săi şi participarea la reuniunile învăţătoreşti. De asemenea, se recomandă învăţătorului să caute să cunoască cît mai bine firea poporului şi în acest scop este îndemnat să studieze creaţiile poporului (legende populare, balade etc.)2.

Revista nu a neglijat nici popularizarea ideilor marilor pedagogi. Astfel, într-un interesant studiu în care expune viaţa, activitatea şi principiile pedagogice ale lui I. A. Ko-

1 J. H o d o r e a n u . Să ne ciştigăm deprinderea psihologică, idem, a n . I.

n r . 4, 1893.

a I. Ş t e f a n P a v e 1 e a. Ce să facă învăţătorul ca să înainteze în cultură, a n . I, n r . 6 — 8, 1893.

Lumina (1894) 197

mensky, Ion Darin arată rolul marelui pedagog ceh în dezvoltarea pedagogiei moderne.

Apariţia revistei „Şcoala poporală" a fost determinată de nevoia, adine resim ţită de corpul didactic românesc din Transilvania de a avea organe de presă care să servească ca factor de perfecţionare profesională a învăţătorilor. Intr-adevăr, în centrul preocupărilor revistei „Şcoala poporală", apărută ca organ oficial al „Reuniunii învăţătorilor din jurul Gherlei", a stat problema pregătirii şi perfecţionării învăţătorilor. A ctivitatea reuniunii şi dezbaterile purtate în adunările ei generale au fost publicate în revistă, care-şi făcuse un crez de luptă din progresul învăţămîntului şi înflorirea şcolilor populare. Timpul scurt de apariţie a revistei nu a îngăduit realizarea integrală a planului propus.

La sfîrşitul anului 1894, a apărut la Giula revista „Lumina organ eclesiastico-didactic, social şi literar“. Această foaie, cu preocupări pedagogice, a fost redactată de D. Voniga şi avea ca prim colaborator pe dr. Elefterescu. Revista a avut o perioadă scurtă de apariţie : decembrie 1894—28 iunie 1895.

Programul revistei e precizat în primul ei număr. Revista se adresează învăţătorilor, ca unor oameni care sínt pătrunşi de interes pentru progresul societăţii, îndemnîndu-i să participe alături de muncitori la lupta pentru progresul societăţii româneşti. Deviza acestei lupte este „ştiinţă şi progres".

Revista constată că starea apăsătoare şi nemulţumirea maselor cresc. Sute de mii de oameni duc o luptă grea pentru existenţă, sínt asupriţi şi revoltaţi. în articolul „Socialismul“ revista denunţă exploatarea maselor muncitoare de către „domnii" şi „îmbuibaţii de la putere". „Şi cînd nemulţumirea se potenţează — subliniază revista — cînd plîngerile se spo


resc, cînd semnele sărăciei şi ale mizeriei se arată tot mai des în sinul societăţilor, cînd în inima acestora se încuibă am ărăciunea şi suferinţa, va erupe şi în furia sa răzbunătoare, în detrimentul statului şi-a ordinei sociale, nu va cunoaşte cruţare. Şi această pornire, acest curent numit bolnăvicios, această boală numită periculoasă a secolului nostru, de care ziceţi că întreaga societate omenească e infectată — auziţi, îmbuibaţilor de la putere — nu e curent bolnav şi nici boală periculoasă, de care ar fi infectată societatea, ci este efluxul natural al stării deplorabile în care aceasta se află ; este reac- ţiunea naturală a acţiunilor apăsătoare exersate asupra ei, şi asupra căreia, în loc de compătimire, aplicaţi suspiciunea şi odiul, în loc de ajutor, persecutare şi în loc s-o ascultaţi vă întoarceţi faţa către ea. Aţi înţeles, îmbuibaţilor de la putere ?"1.

Revista subliniază lupta curajoasă a maselor exploatate şi condamnă în termeni aspri înnăbuşirea acestei lupte de către aparatul de stat burghez, instrument de asuprire în mina capitaliştilor.

Deşi articolul demască exploatarea şi arată suferinţa şi mî- nia maselor populare, el nu trage concluziile fireşti în privinţa mijloacelor de luptă împotriva exploatării. In loc de a sublinia rolul revoluţiei în înlăturarea nedreptăţii sociale, autorul se adresează poporului român cerîndu-i să nu se răzvrătească împotriva nedreptăţilor sociale, care pot fi înlăturate — în concepţia reformistă şi iluministă a autorului — prin măsuri de îm bunătăţire parţială a stării economice şi prin răspîndi- rea culturii.

In paginile revistei „Lumina", dr. Elefterescu publică studii despre educaţie şi igienă. Astfel, prin sfaturile medicale pe care le da prin articolele sale, dr. Elefterescu urm ărea să familiarizeze pe cititorii săi cu mijloacele de prevenire a boli-

1 Socialismul, în : „ L u m in a “ , a n . I , n r . 3 , p . 1.

Lumina (1894) 199

lor. Dr. Elefterescu analizează şi problemele de educaţie, situ- îndu-se pe poziţii înaintate. In privinţa disciplinei, el militează pentru tratarea umană a elevilor. în şcoala trecutului dominau metodele brutale de disciplinare a elevilor, metode lipsite de umanitate. A utoritatea educatorului nu trebuie să se bazeze pe bici, ci pe cuvînt şi atitudine blîndă.

în articolele sale, dr. Elefterescu s-a ocupat şi cu problema educaţiei fetelor. Femeia trebuie să se bucure de binefacerile educaţiei, spre a se pregăti pentru viaţă şi pentru a putea să-şi crească şi educa mai bine copiii. V iitoarele mame şi gospodine trebuie să dobîndească în şcoală noţiuni elem entare din domeniul economiei, igienei, educaţiei fizice. Prin educaţie, fetele trebuie să fie înzestrate cu însuşiri alese, ca : disciplina în muncă, blîndeţea, modestia. Educaţia femeilor, în concepţia lui Elefterescu, e o necesitate socială, căci în societate ele au un rol însemnat în educaţia tineretului.

Revista „Lumina"*a avut o existenţă scurtă. îndeosebi, a popularizat probleme de igienă, atrăgînd atenţia părinţilor asupra grijii pe care trebuie să o aibă pentru dezvoltarea fizică a copiilor.

Revistele pedagogice editate de învăţători sau de asociaţiile învăţătoreşti aveau o scurtă perioadă de existenţă. Acest fapt crea îngrijorare în sufletul învăţătorilor dornici de a contribui la progresul şcolii româneşti din Transilvania. în vederea editării unei reviste care să reziste greutăţilor m ateriale şi să contribuie la progresul învăţămîntului, Sinodul ar- hidiecezan din 1885, dînd urmare propunerilor făcute de în văţători, a numit o comisie compusă din trei profesori, care să elaboreze un proiect de editare a unei reviste pedagogice. Proiectul a fost prezentat sinodului în anul următor, 1886, dar n-a întrunit adeziunile necesare. Ideea a continuat să fie dis-

cutată în adunările învăţătorilor din părţile Sibiului, grupaţi în Reuniunea învăţătorilor români ortodocşi orientali din districtul Sibiului. Reuniunea a elaborat un proiect de editare a unei reviste pedagogice şi în 1892 acest proiect a fost înaintat şi celorlalte reuniuni, pentru a-1 consulta.

Proiectul elaborat de Reuniunea învăţătorilor din districtul Sibiului, modificat in urma propunerilor primite de la învăţători şi celelalte reuniuni, a stat la baza programului „Foii pedagogice", ce apare ia 1 ianuarie 1897, cu intenţia de a contribui ,,la înaintarea trebilor noastre şcolare, în ceea ce priveşte învăţământul, educaţia şi întocmirea bună şi potrivită a şcolilor peste tot, şi îndeosebi la ridicarea la un nivel mai înalt a întregului stat învăţătoresc, ca factor de mare însem nătate în dezvoltarea noastră culturală naţională"1. Pentru a contribui la perfecţionarea metodică a învăţătorilor, „Foaia pedagogică" editată de profesorii D. P. Bar- cianu, D. Comşa, P. Span şi I. Stroia îşi propune să publice : articole de pedagogie şi didactică, planuri de lecţii din diferite obiecte de învăţăm înt ale şcoalei populare, dări de seamă despre mişcarea literară şi pedagogică românească şi ştiri despre activitatea reuniunilor învăţătorilor.

în scurta ei apariţie, „Foaia pedagogică" a întîmpinat dificultăţi m ateriale mari. Din cei aproape 2 000 de învăţători subordonaţi senatului şcolar din Sibiu, nici măcar 200 nu erau abonaţi la „Foaia pedagogică". Cu toată campania de sprijinire iniţiată de învăţători, „Foaia pedagogică" n-a putut înfrunta greutăţile m ateriale şi la sfîrşitul celui de-al patrulea an de existenţă (1 ian. 1897— 1 dec. 1900) a hotărît să-şi înceteze activitatea.

Problemele de educaţie tratate în revistă erau destul de variate. P. Span, în spiritul pedagogiei lui Herbart, se ocupă


1 „ F o a ia p e d a g o g i c ă “ , a n . I , n r . 1, 1897, p . 2.

Foaia pedagogică (1897) 201

cu educaţia caracterului, subliniind că tăria şi m oralitatea voinţei, ca trăsături indispensabile ale caracterului, se formează prin învăţăm înt şi disciplină.

De asemenea, în articolele de metodică, P. Span difuzează ideile pedagogice ale lui Herbart. Cunoştinţele — arată el — se însuşesc de elevi numai dacă în transm iterea lor se procedează sistematic, după legile psihologice. Propunînd treptele herbartiene — analiza, sinteza, asociaţia, sistematizarea şi aplicarea —, P. Span îndeamnă pe învăţători să fundamenteze pe ele procesul transm iterii cunoştinţelor : „Conducînd învăţămîntul după treptele formale, învăţătorul va produce cele mai frumoase roade pe cîmpul culturii poporului său"1.

M ateria de predat prevăzută în cadrul fiecărui obiect de învăţăm înt trebuie îm părţită în părţi distincte ; fiecare din aceste părţi e necesar să constituie o unitate de sine stătătoare, pe care P. Span o numeşte unitate metodică, şi e formată din „părţile esenţiale ale materiei de învăţămînt". Elementul caracteristic pentru o unitate metodică e constituit de prezenţa unei noţiuni care se predă. Numai m aterialul care face posibilă elaborarea unei noţiuni noi constituie o unitate metodică.2

Tot în lumina pedagogiei herbartiene, P. Span analizează şi metoda repetiţiei. Baza psihologică a repetiţiei este formată de legile asociaţiei şi reproducerii ideilor. M odalitatea de desfăşurare a repetiţiilor e variată şi ea se face în cadrul fiecărei lecţii. Prin repetiţie, Span nu înţelege numai repetarea curentă din cadrul lecţiei, ci şi recapitularea de la sfîr- şitul anului şcolar. Regula după care se desfăşoară repetiţiile e aceea a subsumării noţiunilor cu sferă mai restrînsă faţă

1 P . S p a n . Treptele formale ale învăţămîntului, în : „ F o a ia p e d a g o g i c ă “ ̂a n . I I , n r . 6 , 1898.

2 P . S p a n . Unitatea metodică, idem, a n . I, n r . 11, 1897, p . 173.


de cele subordonate. Unităţile metodice mai mari se corelează organic între ele. Span foloseşte şi o terminologie anumită. Astfel, întîlnim termenii : „repetiţia voluntară", care se desfăşoară după un plan stabilit în prealabil de către învăţător, şi „repetiţia im anentă"1, care apare spontan în cursul lecţiilor.

Metoda recompenselor şi a pedepselor, atît de des întîl- nită în presa pedagogică din Transilvania, e discutată în paginile revistei de doi apreciaţi învăţători din acel timp : Ion Dariu din Braşov şi Iosif Velcean din Reşiţa. Ion Dariu subliniază valoarea educativă a recompenselor şi analizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acestea, stăruind asupra cerinţei ca recompensele să fie urmările naturale ale acţiunilor bune ale elevului. La acordarea recom penselor e necesar ca educatorul să dea întîietate recompenselor de natură morală faţă de cele materiale, să le acorde rar, să le folosească nu ca scop, ci ca mijloc de încurajare şi să se ia în considerare individualitatea elevului.2

Modul de acordare a pedepselor e analizat de Iosif V elcean. Pedeapsa fiind un mijloc negativ de disciplinare a elevilor, poate fi folosită numai atunci cînd activitatea independentă, precum şi alte mijloace de disciplinare a conduitei, de exemplu, iubirea, autoritatea şi personalitatea învăţătorului n-au putut influenţa pe copil. Fiecare pedeapsă tre buie precedată de cercetarea atentă a faptului, pentru a se afla în ce constă vina elevului. Velcean analizează modul de aplicare a pedepselor, condiţiile aplicării lor şi enumeră pedepsele pe care profesorul nu trebuie să le aplice : 1) pedepse nepsihologice — batjocura, insulta, închisoarea şi eliminarea din şcoală, 2) pedepse care atrag după sine pericli

1 P . S p a n . Repetiţiile în îmăţămînt, idem a n . I I , n r . 19, 1898.2 I o n D a r i u . Recompensele sau remuneraţiile, id e m , a n . I I , n r . 21 şi

:22, 1898.

foaia pedagogică (1897) 203

tarea sănătăţii copilului — bătaie, îmbrîncire, împingere.1 Pedeapsa — se subliniază în paginile revistei — trebuie dată la timp, cu spirit de dreptate şi cu măsură, conform vinii şi individualităţii elevilor. In darea pedepselor, învăţătorul tre buie să fie călăuzit de iubire faţă de copii şi de dorinţa de a le corecta comportarea şi de a le da o îndrumare morală.2

Problemele de didactică ocupă de asemenea un loc important în tematica „Foii pedagogice". D. P. Barcianu tra tează problema predării ştiinţelor naturii3, iar Ion Stroia, pe aceea a predării istoriei4 şi organizării excursiilor5. Vechea direcţie pedagogică, pe baza căreia în şcoala populară toate cunoştinţele se predau numai pe baza cărţii de citire, a fost depăşită şi e considerată ca greşită — spune D. P. Barcianu. El arată că pentru a face din ştiinţele naturii un obiect de învăţăm înt educativ e necesar să se introducă schimbări v izűid în primul rînd conţinutul obiectului şi modul de in terpretare a cunoştinţelor. E necesar să se explice elevilor legăturile ce există între fenomene, să se observe cum se „schimbă organele corpului în funcţie de îm prejurările schimbate şi cum la rîndul lor organele modificate schimbă anumite manifestări ale vieţii şi cum în fine diversitatea cea mare de întocmiri şi manifestări ale vieţii se poate reduce la anumite tipuri de organizare şi la anumite legi care le domină"6. Barcianu arată deci că ştiinţele naturii în şcoala

1 I. V e l c e an, Chestiunea pedepselor în şcoala populară, idem, an. III, nr. 15—20, 1899.

2 N. S i m u l e s c u . Disciplina şcolară, idem, an. III, nr. 12— 16, 1899.3 D. P. B a r c i a n u . Reformă în înuăţămîntul din istoria naturală în şcoala

populară, idem, an. IV, nr. 1—3, 1900.4 I. S t r o i a . Istoria profană pentru şcolile populare, idem, an. II, nr. 9—

17, 1898.5 I. S t r o i a , Excursiile şcolare, idem, an. IV, nr. 8—9, 1900.6 D. P. B a r c i a n u. Reformă în înoăţămîntul din istoria naturală în şcoala

populară, idem, an. IV, nr. 1—3, 1900, p. 5.

204 P resa p e d a g o g ic ă d in T ra n silva n ia (1860— 1918)

populară trebuie să dea elevilor cunoaşterea legilor care guvernează natura. E necesar să se arate în lecţii cum fiinţele se acomodează condiţiilor de trai şi „cum intră în raport unele cu altele şi cum în cele din urmă sínt influenţate chiar de lumea anorganică sau, viceversa, cum contribuie ele a schimba împrejurimea anorganică în care trăiesc"1. Se vor reliefa — în mod intuitiv — corelaţiile multiple ce există în natură. Se va pune în lumină cunoaşterea formelor externe, a funcţiunilor organelor şi a legăturii ce există între organ şi funcţiune, între individ şi întreg. în predarea cunoştinţelor de botanică se va observa legătura dintre organism şi condiţiile lui de viaţă. De asemenea, la studiul mineralogiei, metalele nu vor fi predate în mod static, ci în corelaţie, pentru a ne putea da seama de acţiunea interiorului pămîntului asupra scoarţei.

O bservaţia atentă a fenomenelor din natură îi va conduce pe elevi la generalizări corecte şi explicaţii ştiinţifice. Deşi principiul vieţii e unul şi acelaşi, manifestările ei sínt v a riate şi condiţiile ei concrete se schimbă în funcţie de loc şi timp. Trezim interesul elevilor pentru studiul ştiinţelor naturii — arată Barcianu — dacă vom căuta „a aduce în to tdeauna în legătură simţul şi forma lui cu funcţiunea ce o îndeplineşte şi amîndouă în corelaţie (legătură) cu viaţa"2. Ca metodă principală de studiu se impune observarea atentă a naturii, unită cu reflecţia, cugetarea, pentru a se putea formula concluzii corecte. în felul acesta — subliniază el — învăţămîntul ştiinţelor naturii va deveni interesant şi va îmbogăţi conştiinţa copilului cu „o comoară adevărată de idei". Pe baza acestora, copilul va dobîndi posibilitatea de

1 „Foaia pedagogică“, an IV, nr. 1—3, 1900, p. 6.a Ibidem, p. 78.

F o a ia p e d a g o g ic ă (1897) 205

a privi filozofic natura şi viaţa. Atunci multe idei false şi păreri eronate vor dispărea.

Modul cum concepea D. P. Barcianu predarea ştiinţelor naturii în şcoala populară este înaintat ; în el se găsesc elemente bine conturate de gîndire dialectică. Elevul este în drumat să observe legăturile variate ce există în natură. în cadrul acestei corelaţii universale, trebuie studiată cu atenţie în cadrul ştiinţelor naturii corelaţia organism-mediu. A- ceastă legătură nu .are un sens unilateral, ci e o corelaţie dialectică. Predarea ştiinţelor naturii oferă educatorului posibilitatea de a înarma pe elevi cu cunoaşterea legilor generale ale naturii. în locul interpretării şi predării în mod izolat a obiectelor şi fenomenelor, D. P. Barcianu propune să se pună în lumină corelaţia fenomenelor din natură.

în paginile revistei este discutată şi predarea istoriei în şcoala populară. în lumina concepţiei lui Komensky, Pestalozzi şi Diesterweg*, ale căror idei au o vie influenţă asupra învăţătorilor, I. Stroia arată că studiul istoriei naţionale tre buie să formeze în toate şcolile un obiect de învăţăm înt de bază. Predarea istoriei trebuie să aibă ca substrat cunoştinţele geografice. E necesar să se înceapă cu analiza legendelor istorice şi în cursul predării să se insiste asupra evenimentelor sociale, iar în domeniul istoriei naţionale să se acorde importanţă poeziei şi literaturii naţionale.

în predare, se va alege materia ţinîndu-se seama de scopul predării istoriei, de logica obiectului cit şi de puterea de înţelegere a elevului. în studiul istoriei e necesar — arată Stroia — să se ţină seama şi de documentele şi vestigiile istorice locale.

Metodica excursiilor şcolare, care a constituit un punct de discuţii pe ordinea de zi a conferinţelor învăţătorilor din vara anului 1900, a format obiectul unor numeroase articole publicate în presa pedagogică din Transilvania. într-un arti


col publicat în „Foaia pedagogică", I. Stroia arată valoarea educativă a excursiilor. Sínt obiecte — precizează el — care nu pot fi predate fără ajutorul excursiilor. Astfel, cunoştinţele elementare de geografie pot fi însuşite de elevi numai ducîndu-i în mijlocul naturii, pentru a le arăta formele geografice : seş, colină, deal, munte, rîu etc. Ştiinţele naturale, de asemenea, nu se pot preda fără ajutorul excursiilor. Ele au valoare educativă nu numai prin faptul că prilejuiesc contactul direct al elevului cu natura, ci şi prin faptul că „amplifică şi clarifică cele auzite în învăţăm înt".1 Excursiile contribuie în mare măsură la cunoaşterea locului natal şi a mediului geografic, şi fără această cunoaştere nu poate fi concepută predarea în bune condiţii a geografiei.

„Foaia pedagogică" n-a rămas străină nici de problemele ridicate în reuniunile învăţătoreşti privind organizarea inspecţiei în şcolile populare şi nici de încercările de înfiinţare a bibliotecilor şcolare. Iuliu Vuia analizează în paginile re vistei calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un inspector şcolar : pe lîngă o frumoasă cultură, el trebuie să aibă temeinică practică şcolară şi să îndrume şcolile cunoscînd realităţile şcolare, nu în mod administrativ, din birou. Inspecţia şcolară să nu se restrîngă la vizite în clasă, ci la cunoaşterea întregii activităţi şi situaţii şcolare. în fruntea inspecţiei şcolare din Transilvania erau preoţii. Lor le lipsea — se subliniază în revistă — „cunoaşterea fundamentală a vieţii şcolare"2, care e una din calităţile principale ale unui bun inspector şcolar.

Acţiunea întreprinsă de Astra şi de reuniunile învăţătorilor de a se înfiinţa biblioteci săteşti şi şcolare e susţinută şi de „Foaia pedagogică", ele fiind considerate ca un mijloc de

1 I. S t r o ia . Excursiile şcolare, idem, an. IV, nr. 8—9, 1900, p. 259.* I. V u ia . Inspecţia şcolară, idem, an. III, nr. 11, 1899.

R ev ista ş c o la ră (1897) 207

combatere a neştiinţei de carte. „Foaia pedagogică" a publicat şi un regulament pentru bibliotecile şcolilor populare,, în care se specifică că scopul lor e de „a înlesni dezvoltarea intelectuală şi morală a tinerimei şcolare prin o lectură corespunzătoare capabilităţii ei, iar în cele săteşti, în special din secţiunea adulţilor, a da celor ieşiţi din şcoală o lectură plăcută, instructivă şi folositoare".1 în proiect se arată cum se conduce şi se administrează biblioteca, modul de procurare a cărţilor şi de înregistrare a lor.

în timpul celor patru ani de apariţie, „Foaia pedagogică" a avut o activitate susţinută. îndeosebi ea a căutat să difuzeze în rîndurile învăţătorilor concepţia pedagogică her- bartiană.

Tot în anul 1897^ anul publicării „Foii pedagogice", a apărut în 16 ianuarie la Arad „Revista şcolară", redactată de învăţătorul Ion Simu, prin strădaniile căruia a apărut ş i „Ludimagister".

Revista urm'a să apară săptămînal, dar nu s-a putut asigura decît apariţia a două numere.

în articolul program, Ion Simu arată că învăţătorii nu pot activa izolaţi unii de alţii. Fiecare învăţător are nevoie de experienţa celorlalţi, de sfatul şi ajutorul lor. „Revista şcolară" îşi propune să fie un loc de îm părtăşire a experienţei pozitive acumulate de învăţători în activitatea lor, să constituie : „loc de întîlnire, unde în toată săptămîna să se- poată sfătui, unde să-şi îm părtăşească unul altuia cunoştinţele şi experienţele cîştigate în decursul practicei învăţă-

1 Proiect de regulament pentru biblioteci, idem, an. I, nr. 15, 1897, p. 250-


toreşti, să dea unul altuia cu dragoste colegială sfat bun la timp de lipsă şi de nevoie"1. Pentru a ajuta cadrele didactice în muncă, redactorul revistei anuţă că va publica date din activitatea reuniunilor învăţătorilor. Intr-un anunţ din primul număr se arată că „Revista şcolară" s-a înfiinţat „la stăruinţa şi sub auspiciile Reuniunii învăţătorilor din stînga M ureşului" şi va apăra hotărît cauzele învăţătorilor şi ale reuniunilor acestora.2

In cuvîntul către cititori, redactorul „Revistei şcolare" face apel la unirea tuturor forţelor învăţătoreşti, pentru a duce cu mai multă vigoare lupta de apărare a intereselor şcolii. Iuliu Vuia cere învăţătorilor să sprijine organele de presă ale acestora, dînd ca exemplu lupta muncitorilor : ,,... clasele meseriaşilor îşi au în limba lor, organele lor de specialitate"... „noi pionierii culturii să nu înţelegem că ce mare interese sacrificăm prin indiferentismul ce l-am manifestat pînă acum faţă de ziaristica noastră pedagogică ?"3.

învăţătorii sínt chemaţi să susţină presa pedagogică, deoarece „ea este menită, apărînd interesele şcolilor şi ale în văţătorilor, să contribuie mai mult şi mai sigur la cultura poporului"4.

„Revista şcolară" a avut o atitudine netă anticlericală, m ilitînd pentru emanciparea materială şi morală a învăţătorilor de sub tutela autorităţilor clericale. Referindu-se la modul cum au încercat autorităţile confesionale să con

1 „Revista şcolară“, an. I, nr. 2, 1897, p. 30.2 Ibidem, an. I, nr. 1, p. 7.3 I. V u i a . Să avem conştiinţa demnităţii noastre, idem, an. I, nr. 2, 1897,

p. 2.4 Ibidem, p. 8.

F o a ia s c o la s t ică (1899) 20?

ducă adunarea „Reuniunii învăţătorilor timişoreni", redacţia menţiona că „nu ne place terorismul cu sclavia lui".1

Atitudinea anticlericală a revistei a determinat discuţii polemice în unele publicaţii ale epocii.2

„Foaia scolastică", apărută la Blaj în 15 febuarie 1899, e cea de-a patra revistă şcolară ce a apărut din teascurile blăjene. Ea era organul de presă al „Reuniunii învăţătorilor din arhidieceza de Alba-Iulia şi Făgăraş". în şedinţa sa din 10 ianuarie 1899, comitetul reuniunii hotărîse editarea unei foi pedagogice care să discute probleme de pedagogie şi să informeze cititorii săi despre viaţa şcolară. Una din preocupările principale ale revistei era şi îm bunătăţirea situaţiei învăţătorilor.

în problemele de educaţie, „Foaia şcolastică" îşi îndreaptă atenţia spre unele teme discutate în mişcarea pedagogică la începutul secolului al XX-lea. Factorul ereditar, considerat ca unul din premisele fundamentale ale educaţiei, este cercetat cu mai multă insistenţă la începutul secolului nostru. Astfel, A. P. Ciura analizează problemele eredităţii şi arată că ereditatea nu e singurul factor care constituie baza dezvoltării. El ajunge la concluzia că „sínt trei factori : moştenirea, mediul social sau societatea în care creşte cineva şi educaţia sau creşterea propriu-zisă"3. Societatea — rem arcă A. Ciura — exercită o influenţă covîrşitoare asupra copiilor. Datoria educatorului e de a fortifica însuşirile bune ale copilului şi de a extirpa pe cele rele prin educaţie.

1 „Revista şcolară“, an I, nr. 2, 1887, p. 7.a „Dreptatea“, an. IV, nr. 20, 1897 şi „Tribuna poporului“, nr. 24, 1897.•1 A 1. Ciura, Atavismul, an VI, nr. 14, 1904, p. 226.


210 P resa p e d a g o g ic ă d in T ra n s ilva n ia (1860— 7918)

Ciura are o atitudine democratică, recomandînd învăţătorilor să nu permită copiilor celor avuţi să-şi bată joc de colegii lor mai săraci.1 învăţătorul trebuie să fie drept şi să supună pe copii unui tratam ent egal.

Fundamentarea educaţiei pe baze noi e urm ărită în paginile revistei şi de O. Prie, care arată că educaţia trebuie orientată într-o direcţie nouă, deoarece ,,nu mai corespunde, fiind prea catihetică şi aşa nu-i în stare, în urma prea în rădăcinatului birocratism, să crească indivizi harnici de muncă independentă"2. Educaţia se individualizează prin limbă şi naţionalitate, iar „principiul social", subliniază el, devine din ce în ce mai puternic în creşterea tineretului. Ştefan Pop arată în paginile revistei că şcoala, aşa după cum a fost concepută de Herbart, s-a dovedit a fi nerealizabilă, că în locul ei s-a propus organizarea atelierelor practice, în care elevii să dobîndească deprinderi de muncă. Dezvoltarea economică, socială şi culturală a societăţii — motivează Şt. Pop — impune reforma şcolii, care a devenit necorespunzătoare3.

Şcolile — spune Şt. Pop — „se pot socoti pepiniera unui intelectualism exagerat", iar absolutizarea valorii metodei a făcut din învăţător robul acesteia4. „Intelectualismul exagerat şi metodismul pedant" sínt deficienţe însemnate ale şcolii. Ea trebuie orientată practic. O rientarea practică permite valorificarea capitalului intelectual al elevului şi p regătirea lui prin muncă.

Un tur de orizont asupra tendinţelor noi în pedagogie din primul deceniu al secolului al XX-lea face, în paginile re

1 Al. C i u r a . Mediul social, idem, an. VII, nr. 1—3, 1905.2 O. P r i e . Individualitatea şi educaţia, idem, an. IV, nr. 10, 12, 16, 1904.3 Ş t e f a n P o p . Şcoala viitorului, an. XIV, nr. 6, 1912, p. 161.4 Ibidem, p. 164.

F o a ia sco la s t ică (1899) 211

vistei, V. Seni1. Pornind de la constatarea că şcoala organizată pe baza principiilor herbartiene a dus la intelectualism exagerat, el arată că din critica adusă sistemului herbartian a izvorît principiul educaţiei prin muncă. Scopul şcolii fiind de a da statului cetăţeni folositori, şcoala trebuie să dezvolte la elevi interesul pentru muncă. Obiectele din planul de m văţăm înt vor fi alese în funcţie de contribuţia pe care o aduc ele la pregătirea elevului pentru muncă. Critica herbar- tianismului atrage după sine, ca o concluzie firească, şi schimbări în privinţa metodei. Principiul de bază în alegerea metodei va fi promovarea unei activităţi independente.

Deşi în paginile „Foii scolastice" au apărut unele observaţii critice privind concepţia pedagogică a lui Herbart, în revistă au fost publicate şi studii despre pedagogia acestuia. Astfel, Ana Florea a tradus „Umriss pädagogischer Vorlesungen" (Schiţare de prelegeri pedagogice) şi a publicat o schiţă bibliografică asupra operei lui Fîerbart. Influenţa pedagogiei herbartiene se resimte şi în schiţele planurilor de lecţii publicate de „Foaia scolastică".

Influenţa lui H erbart se observă şi în analiza lecţiei, în stabilirea valorii ei în funcţie de respectarea treptelor herbartiene. A ceasta se vede din articolele publicate de V. Seni, care subliniază şi corelaţia dintre teorie şi practică. „In m aterie de educaţie — afirmă Seni în concordanţă cu vederile direcţiei experimentale în pedagogie — ori ce teorie nouă îşi are sorgintea în experienţa zilnică şi e menită să fie iarăşi aplicată în practică."

Metodica ştiinţelor naturii constituie tema unor studii pub licate de „Foaia scolastică" încă din primul ei an de apa

1 V. S e n i . Mişcarea pedagogică în străinătate, idem, an. XVII, nr. 9, 1911.


riţie1. Tendinţa, resim ţită în didactica epocii, de a se înlătura formalismul din predarea ştiinţelor naturii aducea după sine şi o reevaluare a scopului predării obiectului. A lexandru Borza consideră că scopul pe care trebuie să-l urmărească învăţătorii prin predarea ştiinţelor naturii e „cunoaşterea şi utilizarea naturii''2. El critică nivelul ştiinţific şi metodic scăzut al predării cunoştinţelor de botanică în şcoală şi formalismul, dăunător cunoaşterii manifestărilor vieţii.3

încercările de orientare practică a învăţămîntului, tot mai dese în Transilvania la sfîrşitul secolului al XIX-lea, constituie şi tema unor articole publicate de „Foaia scolastică". In special se pune accent pe înarm area elevilor cu cunoştinţe agricole. Se porneşte de la premisa că misiunea principală a şcolii populare e să pregătească temeinic pe viitorii plugari, cărora, pe lîngă cunoştinţe generale, să li se predea şi noţiuni din domeniul industriei, agriculturii şi economiei, în acest sens, planul de învăţăm înt trebuie să aibă în vedere în primul rînd agricultura şi lucrul manual, al căror studiu e necesar să se introducă obligatoriu în şcoala populară4. Fetele, de asemenea, trebuie să primească în şcoală noţiuni elementare de economie casnică şi să li se formeze deprinderi practice pentru ţesut, croit etc.

A tît „Foaia scolastică" cît şi activitatea reuniunii învăţătorilor au fost influenţate de ideile iluministe care au dominat gîndirea şi activitatea Şcolii ardelene şi au creat tra diţii culturale în viaţa Blajului. In paginile „Foii scolastice"

1 T. S á n d o r . Ştiinţele naturale în şcoala populară, idem, an. I, nr. 2—9. 1899.

2 A l. B o r z a . Ştiinţele naturale în şcoala noastră populară, idem, an. XV, nr. 14, 1913, p. 421.

3 A l. B o r z a . Cum să ţacem studiul botanicii interesant, idem, an. XV, nr. 2, 1913.

4 Şcoala în serviciul industriei şi economiei, idem, an. X, nr. 19, 1908.

F o a ia s c o la s t ică (1899) 213

e dusă o vie campanie de stimulare a activităţii de culturalizare a maselor populare, prin conferinţe populare, coruri, serbări şcolare, cursuri de alfabetizare şi biblioteci săteşti. Din informaţiile date de Al. C iura1 reiese că în anul 1907 s-au ţinut în diferite comune din părţile Blajului 341 de prelegeri populare de către 180 de conferenţiari. Astfel, profesorii din Blaj au ţinut, de exemplu, următoarele conferinţe de popularizare2 : A. Maior, „Vacile de prăsilă şi de lapte" ; 1. Maior, „Despre jnarele folos ce-1 aduce gunoiul economiei şi plugarilor noştri ; N. Pop, „Despre folosul viilor şi cultura lor modernă" ; A. Cheţan, „Curăţenia e sănătate" ; A. Pop, „Despre deosebitele feluri de nutreţ" A. Ciura, „Despre literatura noastră populară" ; E. Vlassa, „Despre viaţa plantelor şi nutrirea lor firească" ; I. Maior, „Despre boalele vitelor cornute şi vindecarea lor" ; N. Pop, „Despre albine şi folosul ce-1 aduc acestea omului" ; A. Cheţan, „Hrana bună susţine sănătatea şi voia de lucru" ; I. F. Ne- gruţiu, „Cultura şi folosul cartofilor" ; N. Pop, „Despre lucrarea viei peste an" ; A. Cheţan, „Despre igiena locuinţei, a hranei şi îmbrăcămintei" ; A. Morar, „Despre boalele v itelor şi vindecarea lor" ; A. Cheţan, „Despre folosul ştiinţelor naturale în economie" ; S. Roşianu, „Stricăciunile beu- turilor spirtoase" ; A. Ciura, „Despre sănătatea şi puterea de muncă a ţăranului român".

Intensificarea activităţii de culturalizare a maselor populare punea într-o nouă lumină activitatea social-culturală a învăţătorului. A lături de mijloacele cunoscute de ridicare a nivelului cultural al maselor, revista popularizează şi forme noi : corurile săteşti, reuniunile de citire şi de tineri etc.

1 A l. C i u r a . Prelegeri pentru popor, idem, an. XI, nr. 9— 10, 1909.2 Prelegerile populare ţinute pe teritoriul despărţămîntului, Blaj, idem, an. IX.

nr. 11— 13, 1907, p. 173.


Urmărind să combată analfabetismul din rîndurile populaţiei săteşti, revista militează pentru înfiinţarea şcolilor de adulţi. O rganizarea cursurilor de alfabetizare era văzută ca un mijloc salutar cu ajutorul căruia „ne-am putea mîntui în primul loc de ruşinea secolului luminilor, înţeleg de afurisitul de analfabetism“1.

„Foaia scolastică" a publicat în paginile ei şi articole în care se cerea ca învăţătorii să nu mai fie încărcaţi cu sarcini bisericeşti de către autorităţile clericale. Se arăta că acestea subordonează pe învăţători faţă de preoţi şi p rejudiciază perfecţionarea profesională a învăţătorului, constituind o piedică în calea înaintării învăţămîntului.2 în adunarea generală din 1909, învăţătorii din Sălaj au hotărît să înainteze un memoriu către autorităţile clericale de la Gherla, cerînd să fie absolviţi de aceste obligaţii. Ei au invitat şi celelalte reuniuni învăţătoreşti din Transilvania să acţioneze în acelaşi sens.

Ca organ al „Reuniunii învăţătorilor din Alba-Iulia şi Făgăraş", „Foaia scolastică" a publicat, de asemenea, date şi informaţii din activitatea reuniunii, ai cărei membri erau şi abonaţii revistei.

în primii săi ani de apariţie, revista se tipărea într-un tiraj de 600 de exemplare şi avea 550 de abonaţi, iar din anul al VI-lea — 1904 — a apărut în 800 de exemplare.

Făcînd o privire retrospectivă asupra activităţii sale, re vista sublinia că s-a străduit să-şi realizeze programul, care a avut ca scop : „Emanciparea corpului învăţătoresc prin învăţătură şi muncă din sclavia începuturilor şcolii noastre naţionale şi ridicarea prin forţele proprii, prin munca sa rod

1 M a r i a n Sa s . însemnătatea şcolii de adulţi, idem an. X, nr. 5, 1908, p. 69.a T. Ş u t e u . Cantoratul şi despărţirea lui de docentură, idem, an. XII,

nr. 16, 1910.


nică la acea treaptă socială ce se dă factorilor educaţiei şi instrucţiei în toate ţările culte1. In decembrie 1914, „Foaia scolastică" îşi suspendă apariţia. In paginile foii au scris articole învăţători fruntaşi din Transilvania, ca : M arian Sas, Birou Iuliu, Boer Gheorghe, Cociş Torna, Dop Izidor, Bota Ion, Drăgan Emil, Florea Ana, Găzdac M„ Hurducaciu Mihai, Hgrducaciu Teodor, Idu V., Ilea T., Leşian Gh., M ureşan T., Oros Simion, Pocola Emil, Pop O., Popa Andrei, Simu Torna, Stoia Ion, Şuteu Traian, Viciu A. şi alţii.

în paginile revistei s-au făcut resim ţite tendinţele noi apărute în pedagogie, ca : direcţia experimentală, şcoala muncii etc. şi a fost combătut formalismul în predarea obiectelor de învăţămînt. Revista a criticat intelectualismul şi formalismul şcolii herbartiene. „Foaia scolastică" a informat cititorii săi despre experimentele făcute la Leipzig, după 1880, de E. Schenckendorff şi W. Goetze, care au înfiinţat „Lehrerseminar des deutchen Vereins fur Knabenhandarbeit" Acest seminar avea ca scop instruirea învăţătorilor în direcţia introducerii lucrului manual în şcoală. De asemenea, revista a publicat informaţii despre starea şcolilor şi mişcarea pedagogică din România. Prin ale sale „Scrisori pedagogice", V. Gr. Borgovan a prezentat de asemenea cititorilor re vistei date despre învăţămîntul nostru de peste munţi şi aspecte din v iaţa şi activitatea pedagogică a lui A. Odobescu şi Ion Maiorescu.

„Foaia poporului" din Sibiu deschide o rubrică săptămânală intitulată „Şcoala română". Ziarul „Tribuna" a sprijinit ideea înfiinţări unei rubrici şcolare în „Foaia poporului",

1 „Foaia scolastică“, an. XVI, nr. 17— 18, 1914, p. 478.


rubrică a cărei apariţie a fost susţinută cu multă convingere şi de învăţătorii fruntaşi I. Pop Reteganul, George Catană şi alţii, deşi „Foaia pedagogică" din Sibiu nu era de acord cu înfiinţarea ei.

Rubrica şcolară a „Foii poporului" era concepută ca un organ de presă pedagogică al învăţătorilor români din Transilvania care să nu fie subordonat intereselor confesionale. Menirea lui era de a apăra interesele profesionale ale învăţătorilor români. Unii învăţători militau chiar pentru scoaterea unui organ pedagogic naţional, „fără deosebire de confesiune, care deosebire confesională pentru noi românii n-are altă însemnătate, numai a slăbi puterile poporului ro mân prin astfel de separări şi bigotism!".

Obiectivele urmărite prin rubrica „Şcoala română" au fost precizate în cuvîntul introductiv, în care se arată că şcoala română urm ăreşte acelaşi scop ca şi gazeta «Foaia poporului» : luminarea poporului. „Rubrica destinată şcolii române, deschisă în „Foaia poporului", trebuia „să devină un puternic organ de publicitate pentru interesele şcolii şi învăţătorului rom ân"1, trebuia să trezească în rîndurile învăţătorilor „spiritul de solidaritate şi entuziasmul pentru cariera nobilă, dar spinoasă de învăţător al poporului"2.

Conţinutul acestei rubrici urma să fie alcătuit din articole în care să se analizeze probleme pedagogice, planuri de lecţii, să se dea informaţii bibliografice, ştiri şcolare şi în general tot ceea ce era de natură a apăra interesele şcolii populare româneşti, făcîndu-se abstracţie de confesiunea care patrona şcoala. E accentuată în mod perseverent ideea întrunirii într-o singură asociaţie profesională a tuturor învăţătorilor români din Transilvania, indiferent de confesiune.

1 P. C i p o u . Cum să fie foaia scolastică, în: „Foaia poporului“, an. II, nr. 2, p. 20.

2 „Foaia poporului", an. VII, nr. 1, 1899.

Şcoala română, rubrică a „Foii poporului" (1899) 217

In această rubrică şcolară a „Foii poporului", I. Pop Rete- ganul supune unei analize atente două probleme viu dezbătute în presa pedagogică a epocii : desfăşurarea examenelor şi folosirea pedepselor corporale în şcoală.

El considera examenul ca o trecere conştiincioasă în re vistă a cunoştinţelor învăţate de către elevi, nu o paradă cu scopul de a impresiona pe cei prezenţi.1 împotriva folosirii pedepselor corporale în şcoală, I. Pop Reteganul ia o hotă- rîtă atitudine. Pedeapsa trebuie folosită numai după ce celelalte mijloace de disciplinare s-au dovedit ineficace. El ex clude pedeapsa corporală din mijloacele de educare a tineretului şi pune accentul pe procedeele pedagogice bazate pe iubire2.

O altă problemă de pedagogie dezbătută în cadrul rubricii şcolare a „Foii poporului" a fost aceea a valorii educative a gimnasticii şi a jocurilor3. Autorul, plecînd de la premisa justă că natura fiinţei umane impune caracterul m ultilateral al educaţiei, arată că şcoala nu se poate ocupa numai de dezvoltarea psihicului elevilor. Ea are datoria de a se îngriji şi de dezvoltarea fizică. Aceasta se obţine prin gimnastică, scopul gimnasticii fiind ca prin deprinderi bine formate să fortificăm corpul elevilor, să le dezvoltăm agilitatea şi să contribuim la educaţia lor morală. Gimnastica are influenţă şi asupra dezvoltării psihice a elevilor, contribuind la disciplinarea atenţiei, fortificarea voinţei şi formarea caracterului. La aceasta se ajunge prin patru mijloace : a) exerciţii de ordine, b) exerciţii libere, c) exerciţii la aparate şi

1 I. P o p R e t e g a n u l . Examenele în şcoalele populare, idem, a n . V II,,

n r . 19, 20 , 1899.2 I . P o p R e t e g a n u l . Pedepsele corporale în şcoală, idem, a n . V II ,

n r . 47 , 1899.3 P . R o ş e a . Despre jocurile de băieţi, idem, a n . V I I , n r . 3 1 — 4 3 , 1899-


d) jocuri. P. Roşea îşi propune să analizeze metodica organizării jocurilor, subliniind influenţa binefăcătoare a jocului asupra sănătăţii copilului. El subliniază valoarea educativă a jocului : dezvoltarea curajului şi a puterii de hotărîre, fortificarea voinţei elevului, posibilitatea oferită educatorului de a cunoaşte mult mai uşor şi mai bine pe elev.

Rubrica şcolară a „Foii poporului" a apărut numai în cursul anului 1899. în anii următori e înlocuită cu ştirile şcolare ce apăreau în coloanele ziarului.

După ce a redactat împreună cu D. P. Barcianu, D. Comşa şi Ion Stroia revista „Foaia pedagogică", P. Span încearcă să editeze o nouă revistă şcolară : „Pedagogia nouă", din care n-a apărut decît prima fascicolă, în ianuarie 1900. Intenţia lui P. Span, m ărturisită în programul noii reviste, era „de a da un nou avînt literaturii noastre pedagogice"1. El urmărea să grupeze în jurul revistei sale „ceea ce românii au mai bun pe acest teren", adică pe terenul educativ şi al gîndirii pedagogice. Ca adept convins al concepţiei pedagogice a lui Herbart, ale cărui idei le-a difuzat prin studii, conferinţe şi lucrări de pedagogie, P. Span orientează revista pe linia popularizării gîndirii herbartiene. El anunţă că va publica în paginile revistei tot „ce va fi în concordanţă cu vederile pedagogice ştiinţifice herbart-zilleriene".

Precizînd conţinutul revistei, P. Span arată că în revistă va publica „tratate originale şi traduceri bune din ramurile pedagogiei, anume : pedagogia generală şi specială, istoria pedagogiei, organizaţia şcolară, legile şi ordinele ministeria le privitoare la şcoala română, enciclopedia pedagogică,

1 Un cuvînt către învăţătorii români, în „Pedagogia nouă“, nr. 1, p. 1.

Pedagogia nouă (1900) 219

istoria şcoalelor, momente din viaţa actuală şcolară, chestiuni privitoare la zidirile şi întocmirile şcolare, privitoare la dotaţia învăţătorilor, alte chestiuni care stau în mişcarea culturală a şcolii, precum şi apariţiuni de acele din domeniul culturii care stau sau pot fi aduse în combinaţie cu progresul şcolii"1.

intenţia lui P. Span de a face din „Pedagogia nouă" un mijloc de propagare a concepţiei pedagogice herbartiene n-a putut fi realizată. Din revistă n-a apărut decît un singur număr, în care P. Span semnează articolul „Un orfelinat român", mi- litînd pentru înfiinţarea unui orfelinat la Sibiu, şi recenzează două lucrări : „Pintea Viteazul" de Ion Pop Reteganul şi „Întîia carte de citire. A doua carte de citire" de „mai mulţi prieteni". Difuzarea didacticii herbart-zilleriene va rămîne una din preocupările lui Span, pe care o va pune la baza activităţii sale de la „Vatra şcolară".

Cel de-al doilea periodic al Asociaţiei învăţătorilor din părţile Aradului a fost „Reuniunea învăţătorilor români de la şcoalele poporale confesionale ortodoxe din protopresbi- teratele Arad, Chişineu, Şiria, Boroşineu, Buteni, Radna şi Hălmagi“.

Ca organ al „Reuniunii învăţătorilor arădeni", revista — apărută la 1 octombrie 1904 — oglindea în mare măsură activitatea organizatorică, pedagogică şi culturală desfăşurată de învăţători în adunările lor. Dezbaterile şedinţelor reuniunii şi lucrările membrilor ei erau publicate în revistă. Pe lîngă problemele pedagogice, revista acorda spaţiu discutării unor probleme legate direct de activitatea învăţătorilor

1 „Pedagogia nouă“, nr. 1, 1900, p. 1.


ca : desfăşurarea examenelor, organizarea inspecţiei şcolare, îm bunătăţirea situaţiei învăţătorilor etc.

Exprimînd tendinţa de orientare practică, pe care învăţătorii voiau s-o dea învăţămîntului cu scopul de a face din şcoală un factor de progres, revista militează în paginile ei pentru intensificarea studiului economiei. Studiul acestui obiect se putea realiza prin introducerea pe scară mai largă a îndeletnicirilor practice în planul de învăţămînt. Cititul, scrisul, aritmetica, geografia şi cîntul nu erau suficiente pentru a asigura dezvoltarea intelectuală a copilului. Era necesară o lărgire a orizontului cultural al viitorului cetăţean prin predarea în şcoala populară a unor noţiuni de fizică, chimie, botanică, agrotehnică etc. Predarea noţiunilor teoretice din aceste domenii trebuia să se facă în strînsă legătură cu aplicaţiile practice. De aceea — se arată în re vistă — e necesar ca şcoala populară „să fie şi şcoală de praxă, trebuie să suplinească lipsa omului sărac şi să in- strueze poporul în ale econom iei.. ."*.

Dar studiul obiectelor reale să nu se facă prin supraîncărcarea elevilor, ci prin reducerea orelor acordate unor studii care nu prezentau im portanţă educativă pentru educaţia tineretului : religia şi istoria imperiului habsburgic.

Tendinţele de orientare ştiinţific-practică a învăţăm întului se fac tot mai simţite în paginile revistei. Aceste tendinţe erau promovate de învăţători care, datorită legăturii lor cu masele populare, sesizaseră aspectele negative rezultate din orientarea religioasă a învăţămîntului. Superstiţiile şi neştiinţa de carte duceau la practici dăunătoare în lumea satelor : „poporul nostru, în lipsa de carte, în toate mişcările sale e călăuzit de credinţe deşarte, obiceiuri, datine, 1

1 G. P u r c a r u . Sărăcia şi avuţia, în „Reuniunea învăţătorilor români“ an. I, nr. 4, 1904, p. 60.

Reuniunea învăţătorilor români (1904) 221

zacoane, usuri"1. învăţătorilor le revine menirea de a lupta pentru a se da tineretului în şcoala populară o educaţie sănătoasă, accentuîndu-se studiul ştiinţelor naturii.

învăţătorii din părţile Aradului, reuniţi în conferinţele lor, luau o atitudine critică împotriva conservatorismului şi rutinei din şcoala populară. Ei cereau să se facă schimbări în* structura planului de învăţămînt, în sistemul de inspecţie şi în organizarea şcolilor populare. M anualele şcolare de asemenea — găsim în revistă — erau depăşite şi multe conţineau greşeli de ordin pedagogic. în privinţa stilului, se arată că situaţia era alarm antă : ,,cîte cărţi, am putea zice, atîtea term inologii"1 2. Pentru înlăturarea anarhismului lexical din manualele şcolare, Ion Roman propunea înfiinţarea unei comisii permanente care să supravegheze elaborarea m anualelor. Se sublinia că este necesar ca, intr-un congres al învăţătorilor ce s-ar ţine la Sibiu, să se discute problema re formei învăţăm întului precum şi alte aspecte importante ale învăţăm întului popular. Se considera că lipsurile principale ale şcoalei populare erau : caracterul abstract al predării, surmenajul elevilor şi starea materială rea a învăţătorilor : ,,Dacă vom studia temeinic întreg sistemul nostru de învăţămînt, vom afla că relele care bîntuie şcoala modernă sínt trei : materiile abstracte, de aici apoi surmenajul, şi starea mizeră a învăţătorilor"3.

Pentru a face din şcoală o instituţie care să corespundă trebuinţelor şi nevoilor poporului, era necesar — se arată în revistă — ca învăţăm întul să dobîndească o orientare practică şi să se îm bunătăţească situaţia învăţătorilor. Iosif Stanca

1 D. M i c u. Noi, învăţătorii şi poporul nostru, idem, an. I, nr. 7, 1904, p. 10.1 I o n R o m a n . Reformarea învăţămîntului nostru confesional, idem,

an. II. nr. 3, 1905, p. 72.3 I o s i f S t a n c a . Şcoala practică, an. IV, nr. 4—5, 1907, p. 108.


făcea rem arca justă că, prin orientarea practică a învăţămîn- tului, poporul s-ar entuziasma pentru şcoală, „deoarece ar vedea că învaţă cu adevărat pentru viaţă".

Ideile iluministe sínt prezente în paginile „Reuniunii învăţătorilor". Se cere înfiinţarea de biblioteci populare şi ţinerea de prelegeri populare. Aceste izvoare — spun autorii articolelor — sínt mijloace care conduc poporul adult la fericirea m aterială şi morală1. învăţătorii erau conştienţi de starea de înapoiere în care se aflau oamenii muncii, dar nu vedeau că adevărata cauză a acestei stări este exploatarea socială şi naţională la care erau supuse masele populare. De aceea, şi soluţiile pe care le căutau ei nu puteau să ducă la rezultatele dorite.

Revista „Reuniunea învăţătorilor" urm ărea şi îm bunătăţirea calificării profesionale a învăţătorilor grupaţi în jurul ei. Un mijloc eficace de realizare a acestui obiectiv îl constituia conferinţele cu teme pedagogice ţinute de profesorii Preparandiei din Arad. Aceste conferinţe erau difuzate prin re vista reuniunii. Astfel, P. Pipoş a ţinut în cadrul unei adunări a reuniunii conferinţa : „Principiile supreme ale didacticii din punct de vedere istorico-critic", conferinţă care a fost publicată de Reuniunea învăţătorilor2. Problemele didacticii sínt rezolvate de Pipoş în spiritul concepţiei pedagogice herbartiene, dar de pe o poziţie critică faţă de această concepţie. El analizează concepţia pedagogică a lui H erbart în lumina cuceririlor mai noi ale pedagogiei şi psihologiei şi în special în lumina cercetărilor iniţiate de psihologia experimentală. Profesorul de pedagogie al Preparandiei din Arad arată că „reducerea tuturor fenomenelor psihice la reprezentări

1 V. D. B o a r i u, Rolul învăţătorului în afară de şcoală, idem, an. IV, nr. 3, 1907, p. 57.

2 v. „Reuniunea învăţătorilor români“, an V, nr. 9— 10, 1907, p. 209—228.

Reuniunea învăţătorilor ramâni (1904) 223-

(şi îndeosebi derivarea voinţei din inteligenţă) este o teorie falsă"1. Pipoş critică şi diviziunea dihotomică a obiectelor din planul de învăţăm înt în obiecte etice (istorie, literatură) şi obiecte reale (ştiinţele naturale şi matematica). A ceastă distincţie — subliniază el — încetăţenită în pedagogie de către herbartieni e nefirească, întrucît toate obiectele din planul de învăţăm înt pot fi valorificate din punct de vedere educativ pentru formarea caracterului elevilor.

Pipoş face observaţii critice şi asupra altor aspecte ale didacticii herbartiene. Voinţa nu poate fi redusă la reprezentări şi ca atare cultura intelectuală singură nu e suficientă pentru a asigura educaţia voinţei. Fortificarea şi îndrum area morală a voinţei nu sínt dependente exclusiv de educaţia intelectuală, după cum afirmă H erbart şi discipolii săi. Cu toate că educaţia intelectuală influenţează asupra educaţiei voinţei, aceasta, afirmă Pipoş, îşi are dezvoltarea sa proprie. Pipoş dovedeşte netemeinicia şi a altor aserţiuni ale didacticii herbartiene. Interesul elevului se dezvoltă prin procesul de învăţămînt, dar nu constituie momentul principal al lecţiei. Pipoş critică pe herbartieni pentru faptul că urmăresc tre zirea în mod mecanic a interesului de cunoaştere, care tre buie să se producă şi să se menţină prin activitatea desfăşurată de elev în cadrul obiectului respectiv.

în paginile revistei „Reuniunea învăţătorilor", Pipoş a mai publicat două studii de istoria pedagogiei. Studiul „W. Rein şi activitatea sa pedagogică"2, subliniază ideile noi pe care Rein le-a promovat în comparaţie cu Herbart. Celălalt studiu, „J. J. Rousseau, ideile sale pedagogice şi critica acestora"3, l-a publicat cu ocazia bicentenarului lui J. J. Rousseau.

1 „Reuniunea învăţătorilor români“, an. V, nr. 9— 10, 1907, p. 221,2 v. „Reuniunea învăţătorilor români“, an. VIII, nr. 11, 1911.3 Ibidem, an. IX, nr. 11, 1912.


Pipoş consideră ca scăderi ale concepţiei pedagogice a gîndi- torului francez : excluderea societăţii ca mediu educativ, exagerarea educaţiei negative, analiza vagă a mijloacelor educaţiei, individualizarea exagerată a educaţiei, absenţa oricărei îndrumări privitoare la educaţia în colectiv, educaţia spontană, lipsa oricărui plan de învăţăm înt şi caracterul teoretic exagerat al întregii sale opere. Subliniind că Rousseau e autorul unui sistem original de educaţie, prin care marele gînditor francez a întemeiat „naturalismul pedagogic", Pipoş arată că autorul lui „Emil" a cultivat dragostea şi respectul pentru copil, a fundamentat principiile pedagogice pe particularităţile psihice ale copilului, a pus educaţia fizică de acord cu cea morală şi a stabilit temeinic principiile de bază ale educaţiei intelectuale. Pipoş subliniază importanţa pe care a acordat-o Rousseau învăţării unei meserii pentru rea lizarea unei educaţii armonioase. De asemenea, consideră ca idei de valoare în istoria pedagogiei im portanţa pe care Rousseau a acordat-o principiului intuiţiei în învăţăm înt şi dezvoltării interesului ca motiv al învăţării.

Revista „Reuniunea învăţătorilor" a luat atitudine faţă de planul de învăţăm înt legiferat în 1907, prin care se accentuau tendinţele de desnaţionalizare a populaţiei nemaghiare prin intermediul şcolii. Intr-un articol de fond în care analiza planul de învăţămînt, Vancu, redactorul responsabil al revistei subliniază : „Nu sîntem în stare să purtăm jugul că e prea greu. Susţinerea şcoalelor, conform recerinţelor legii, pretinde o jertfă, pe care poporul nostru, sărăcit de atîtea dări, nu o poate da"1. In special, rolul minor care se da studiului limbii române în şcoalele populare îngrijorează pe învăţători, care îşi dădeau seama de pericolul desnaţio- nalizării prin şcoală. Ei se agită şi cer să se afecteze un

1 „Reuniunea învăţătorilor români“, an. VI, nr. 8, 1909, p. 66.

Câte-va cuvinte cătrâ poporulü romanüínimiculu cclfi mai mare a omului este neştiinţa, ne-

creşcerea, nfcultura; de aci vine, că tote-I mêrgù pre dosii, nu se póte ferici.

Nu e mirare, déea omenii cu animă nobila şi pre- vedători, a cărorii animă a sângerată vedindu decadmţa ómenilorú; scăpă tare a lorii in cele morale şi materiale, tot-deauna numai la şcdlă au cugetutu, ta la unii remediu, neinşălătoriu.

Câte popon- cu minte sânătosă au trâitii şi trăescii pre largulu pâmêntit, — tóté au avuţii cea mai mare grigiă de şciVIă; tot« s au pusu im rederea in inveţăturii seu crescători. Şi Koinânulu im a, se mteres^tj.i de urni tèmpù in cuce de şcola si de nivelatorii). t and se pre tinde ceva sacrificiu pentru şcola. ceva ajutorii! iii lucru seu bani; numai celu mai depravaţii şi mai reutaciosu de- negă acestú ajutoriù. komânulii cu minte bine vede. că cultura adevărată e cea mai mare avere a unei

Prima pagină a revistei „Şcoala poporală" apărută la Gherla în 1893.

x>PV X jxş," r I L i J '»ii

Nr. 2 ______Bkţlft, IS Iummíti 1504. Anni 71

FOIA SCOLASTICAr

Orçaa sű Reuniunii lnveţatorilor gr. cat dia Archidiecesa gr. cat de Alti-Iiilia ţi Fagaras.

Apare ln 1 şi IS a fle-c4r»l inai.

K dtior

U<Uicţmtirn: t 'o m i t v in t r rdm efü m a t . Rrdmetor / m h f \ A > ÿ r w f i A .

Invitare !a abonament.(’« I ixiiuaria 1904 deschidem

ahoiiameui »oit U .. K iiia şeolus tieft“ . A l in i a l V I len

IVeţul alKiuameiitiilal pe un an: Pentru Auntio-t'nKHi'i« 0 eor. Pentru România IO fr. Alimmmentu! se pute piftii ţi

in i) cate anticipative.ADMINISTRAŢIA.

Să luminăm şi cultivăm poporul.

Multe veacuri triste şi pline «ie suferinţe “O trecut preste capul nostru şi »lin causa «c<<ata poporul mistrii n renias tndérCpt, pentru aceea treime sa lucram «lin reapnteil pentru luminarea şi cultivarea iubi» tulul nostru popor. Aedsta treime sa o fa< a cu atftt mal vtrtos, ile dre-ce, mulţamiia cerului, timpurile

vecii! «le trista aducere aminte au dispărut şt «cum. câini ş i pentru noi a resarit şi lucesc# artrele mult dorit al libertăţii, ni-se da posibilitatea de a ne deştepta si lumina.

Cu căi ne rom foloai mat bine de aet!sta Împrejurare şt cu oftt vom lucra cu mat mare r!vna. cu atât şi Intunerecul neaeiinţel mal tngraha va disjiare din |iopor şt locui lut II va ocupa lumina atftt de mult dorita.

intre loti factorii chemaţi a conlucra la desvoltarea culturala a poporului nostru romftncac, se pdtr dicr. ca rolul cel mal principal i-s'a reaervut aprópe numai şcdlel, adee* tnveţftt orilor poporali, cari avem chemare pe căt de sflnta şi mardi» pe aiAl de grea şi spindsft Aş puld dice. cafrumsetacaricrci n.lslre tocmai In acea stft, ea eate fdrte grea, iar greutatea el in multele datonnte împreunate cu ea.

Prima pagină a gazetei „Foaia scolastică". Gazetaa apărut la Blaj în 1899.

Nr 18 FOAIA ŞCOLASTICA P f 297

Dar 'lotte silinţele lor au fr.at zâ- darniee. Aş» că în c«*le din urmA »u tost siiîţi să recunrasrâ. <ă e rn neputinţă a srhimoi »tarea sooialâ A t* 1 s- tO te l a declarat : — „ Unii oct mer i se íj « mc &J fm şelari, iar alţii sd le fie stăpâni.* - Ia r Setteca a zia: r Xe naştt.m neega li"

Afiatu-a'au $i io timpurile următoare, bArbaţi, ta ri s ’an ocupat cu chestiunea socială. Aşa găsim iu Anglia fucA in veacul al XV I-lea pe un Torna* ; Morun. De asemenea găsim in ■"«acul | ai X V I I I iea pe ('timpanelit şi Moreit. | Găsim apoi pe marii socialişti şt eoono- j; mişti ai aedului X IX . Amintim pe \ — Proudkon. Şaint Simon, Tourier, |Otreu, Uihet, S t ’km idi. cari ridică ches- i| tiunea sociali la aiatem ştiinţific. IV t Ungi ucestia putem remarcă bărbaţi |dm zilele noastre ca : M a rj, Engeln, ’jLa «Mille Richter, S. MiU, Laforgue. Hebel ». a .

Sá ctreăm lasă dupà naşterea ao- cialiamtiloi.

*

Starea morală şi materială a po porului muncitor se vedeA Intr'o deca dttiţâ perpetuâ. Situaşiunea marilor capii aiişti şi întreprinzători, deveniâ din ce în ce mai asigurată — mai conioadă Din ce mergea societatea omenească se vedeâ împărţită In două tabere cu vederi opuse.

Diferetiţarea aceasta mai bine au observat’n bărbaţii veacul«» trecut. N ’au ; beai tat dec» şi fără a perdu momentul au j det alatm. Alarmai a lost auzit. Şi o parte din savi.nţii serialei au şi sărit in ajutor. Unii bărbaţi de stat, alţii de litt re, Alţi» filozofi. — toţi Insă bărbaţi su inşi — , toţi gânditori profunzi.

Ceri-ând după adevăr, au afiat. că i:t-8t rău social tşi are originea în pro-

grefarea ştiinţit. Ha constatat, că de e«md ştiinţa >’a pus în foto-ui omenimiţ pi in* aflat ea «birului şi-a m afinei sau născut aceste divergiuţe intre popoară.

Ştiinţa a fost, care a descoperit manie invenţium, atât pe terenul industrial cât şi pe cel comercial

Ca exemplu voiu aduce progresai ce la făcut i l u m i n a t u l Ştim că a sfârşitul veacului ai X V I I I . Á rp iu l şi Cârcel, au inventat iimpa cu curent duplu. ('urând după aceia Ch*i'reui descopere lumina de Stearin. Rând pe rând «ă găseşte apoi: gazul, petioleui «i lampa electrică. O de rămân acum invenţtunile ştiinţii mecantee, chimice şi fizice ? î !

Dorul de-a inventa a devtiut aşa de negaţie-, torit au creat chiar fabrici de invenţintii. *)

Din toate acestea muncitorul u’a câştigat, fftrâ din contră & perdut. A perdut. căci aceste progrese au dat naştere {a dirijarea m uncit Braţele bărbăteşti sunt înlocuite cu putere mtvhawci Şi astf-1 mulţi au rămas fără lucru, ţipaţi pe stedéit oraşelor !n cea mai neagră mizerie.

In cele mai moite locuri bărbaţii I sunt înlocuiţi cu femei şi cu copii. —

..Ou cât munca manuală cere mai puţină îndemânare şi patere . . . cu atât munca femeii«: fnlocucşte munca bărbaţilor* — ne Apune M arx şi Engels *}

Au câştigat Insă capitaliştii şi întreprinzătorii, impunând lucrătorilor munca de noapte. Ş i pentru asta: — - „apăsătorii şi apăsaţii ît» opunere statornică au dna nn răsbotu neîntrerupt, oăte odată pe faţă »ăte odată Im aacunm — an I âaboiu care totdeauna a’a sfârşit san prin o transformate revoiuţiottară a societăţi întregi, »au prii» sfărimare* celor două clas« în luptă.“ *)

Nu voiu merge mai departrţ decât la revoluţii franzelă. Aceasta rvroluiv ne-a arătat cât dc grozaxa e răzbunarea «regalităţii sociale. SăUgtle au cui»

>\ — â e t * Uit. A»*rir» rtăimU» In. fi fa is I» «eM rulai W » *

*» ». ,M*nif*0*u( <-#<h«wm*Î 4# Cm* I*’r . #0.») A<*i*f - p*4 *>■

Pagină din gazeta „Foaia scolastică" apărută la Blaj în 1899.

Numér de probă,

4+ Redactată

Dr. Petru Şpan

Apare în fascicol lunar de cite 1’/> coaie, ţi se poate abona numai pe jaaètate de an şi pe nn an latre*.

Abonamentul pt an:te Austro-Ungaria 5 eoroana. te rtrftm&ut« 8 franci

Mxmumnflm«ţa» triant* m h •drena* M n n li Saaat

I« mi\* «m . < m.••U trimită l* ftr. M ir « | p i i

la Si Mia <**it*J*ig. 1%.

S ib ilu .Proprietar ţi «litor: Hedaotoml.

Coperta revistei „Pedagogia nouă" apărută la Sibiu în 1900.

Reuniunea învăţătorilor ramâni (1904) 225

număr mai mare de ore pentru studiul limbii române, care e supusă unui „tratam ent maşter". Situaţia şcolilor populare ro mâneşti e comparată cu aceea a unei „păsări prinsă în la ţ"1, învăţătorul Iosif Stanca alcătuieşte o listă de scriitori şi opere, a căror studiere în şcoala populară o consideră necesară pentru a le forma elevilor o imagine globală asupra dezvoltării literaturii române. Sínt trecute în listă opere literare aparţinînd unor fruntaşi ai literaturii noastre : Emi- nescu, Creangă, Caragiale, Alecsandri, Coşbuc, Slavici, Vla- huţă, Goga, Agîrbiceanu etc. Planul de învăţămînt din 1907 e supus continuu criticii în articolele publicate în revista „Reuniunea învăţătorilor".

A ceastă luptă era urm ărită şi pe un alt plan : pe acela al îm bunătăţirii metodelor de predare a limbii române. Prezen- tînd programul de activitate pe anul 1906—1907, revista „Reuniunea învăţătorilor" propune ca temă de studiu : „Care ar fi procedura cea mai acomodată prin care s-ar ajunge cu mai multă uşurinţă la o scriere corectă din punct de vedere ortografic ?" Redacţia revistei acordă astfel prioritate articolelor ce popularizau experienţa pedagogică în domeniul predării limbii române. E pus în lumină, de asemenea, rolul limbii române ca factor educativ, subliniindu-se că „limba maternă, ca un organ de transm itere a cunoştinţelor, este mijlocul cel mai important al educaţiei"2. Prin studiul literaturii şi al limbii se dezvoltă elevilor conştiinţa demnităţii naţionale. Pentru a veni în ajutorul învăţătorilor, revista publică planuri de lecţii pentru limba română şi recomandă metodele cele mai potrivite de predare în funcţie de vîrsta elevilor şi conţinutul lecţiilor.

1 I o s i f S t a n c a . Situaţia şcolilor noastre, idem, an. VI, nr. 10, 1909.3 Educaţia naţională, idem, an. X, nr. 1—2, 1913, p. 27.



A părarea şcolilor populare faţă de tendinţele de desna- ţionalizare tot mai accentuate ale regimurilor de atunci de la Viena şi Budapesta constituie, în anii prem ergători p rimului război mondial, un obiectiv de seamă al revistei „Reuniunea învăţătorilor".

In condiţiile de atunci, de asuprire socială şi naţională, şcoala populară avea menirea de a lupta pentru ridicarea culturală a maselor, ea constituind forţa de rezistenţă morală a poporului. „Forţa unui popor — se subliniază în re v is tă — nu trebuie să se măsoare după numărul baionetelor, ci după numărul şcolilor sale. Ceea ce în trecut au fost fortăreţele, bastioanele, pentru apărarea unui popor contra inamicilor, azi şcoalele au rolul acelora"1.

Prin problemele însemnate pe care le-a analizat în paginile sale, prin apărarea intereselor culturale ale poporului, prin preocupările susţinute de perfecţionare profesională a învăţătorilor şi de orientare ştiinţifică şi practică a învăţă- mîntului, revista „Reuniunea învăţătorilor" a avut un rol de frunte în presa pedagogică din Transilvania.

La începutul anului 1907 a apărut la«^Sibiu revista „Vatra şcolară". Ea urm ărea să contribuie la perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi se adresa, în special, învăţătorilor tineri. După patru ani de apariţie, analizînd într-o privire retrospectivă programul şi activitatea revistei, P. Span accentuează că ea şi-a fundamentat activitatea pe ideile promovate de Herbart : „în cercetările noastre ne-am orientat după pedagogia ştiinţifică herbartiană"2, scopul urmărit de

1 N. B o ş c a i u, Cuvînt de deschidere, idem, an. X, nr. 9— 10, 1913, p. 229.3 P. S p a n , Tendinţa şi direcţia revistei noastre, în: „Vatra şcolară“,

an. IV, nr. 1, 1911, p. 3.

Vatra şcolară (1907) 227

revistă fiind difuzarea concepţiei herbartiene. Astfel, prinV atra şcolară" el ducea mai departe cu tenacitate încer

carea care eşuase cu editarea revistei „Pedagogia nouă".In limitele concepţiei lui Herbart, P. Span analizează în

paginile revistei diferite probleme pedagogice cum este aceea a pedagogiei ca ştiinţă.

El arată că izvorul cunoştinţelor este experienţa umană, că pedagogia ca şi celelalte ştiinţe „au răsărit din cîmpul larg al experienţei"1, ştiinţa fiind „un sistem de cunoştinţe culese din experienţa mai multora, în cursul unei vremi mai îndelungate"2. P. Span, deşi porneşte de la consideraţii juste asupra izvorului cunoştinţelor şi a constituirii pedagogiei ca ştiinţă, împrumută de la Herbart ideea derivării pedagogiei din etică şi psihologie, arătînd că etica indică scopul educaţiei, iar psihologia, mijloacele ei. Herbart fixează ca scop al educaţiei formarea caracterului moral, tăria de caracter.

A ctivitatea educativă e o artă, susţine Span, „căci ea e chemată să întruchipeze idealul din mintea educatorului în mintea elevului"3. Acţiunea educativă pe care o întreprinde educatorul se bazează pe experienţa şi tactul său, tactul fiind necesar educatorului din cauză că „forţele psihice de multe ori sínt latente şi variază de la individ la individ"4.

Particularităţile psihice ale elevului sporesc dificultăţile ce stau în faţa educatorului şi fac tehnica educativă anevoioasă şi dificilă. Din această cauză, „arta educaţiei e superioară tuturor artelor existente"5. Pedagogia are un caracter complex fiind artă şi ştiinţă, şi anume — arată Span— „artă

1 P. S p a n . Pedagogia ca ştiinţă, idem an. IV, nr. 2, 1911, p. 39.2 Ibidem, p. 39.3 Ibidem, p. 38.4 Ibidem, p. 39.5 Ibidem, p. 39.


numai în a doua linie, fiind ea la locul prim ştiin ţă"1. Potrivit clasificării herbartiene el împarte teoria educaţiei în trei părţi : disciplină, învăţăm înt şi conducere.

Disciplina are ca scop formarea caracterului moral al elevilor. Continuînd educaţia morală începută în familie, şcoala nu îşi restringe activitatea sa numai la transm iterea cunoştinţelor, ci e chemată să asigure şi educaţia tineretului, acesta îndeplinind o funcţie socială în „mişcarea de reîno- ire şi primenire a societăţii omeneşti"2.

Deci, P. Span consideră educaţia ca un factor de transformare socială, avînd un rol însemnat în progresul ompnirii. Se resimte şi aici influenţa lui Herbart, care concepea educaţia ca o „condiţie a umanităţii".

Procesul de formare a caracterului elevilor se bazează pe cunoaşterea particularităţilor psihice ale copiilor. A ctivitatea ordonată şi organizată de formare a caracterului începe în şcoală, personalitatea educatorului avînd un rol însemnat în acest proces : „înrîurirea învăţătorului prin personalitatea sa asupra educaţiei elevilor e de o putere covîrşitoare şi penetrantă"3. Formarea caracterului elevilor e una din misiunile principale ale şcolii şi ea trebuie realizată în aşa fel incit să răspundă acestei chemări, dar statul asupritor — constată P. Span — impune „cu forţa dispoziţii culturale" străine de interesele şcolii româneşti şi în opoziţie cu cerinţele pedagogice4.

1 „Vatra şcolară”, an IV, nr. 2, 1911, p. 39.2 P. S p a n . Începutul formării caracterului in şcoală, idem, nr. 4 an II,

1909.3 P. S p a n . Temelia pozitivă la formarea caracterului in şcoală, idem,

III, nr. 1, 1910, p. 3.4 v. Contribuţii!s generale ale şcolii în formarea caracterului, idem,

an III, nr. 2, 1910.


Locul naşterii, „vatra părinţilor", are însemnătate în procesul educativ. Pe educaţia în familie, pe cunoştinţele dobîn- dite de copil prin propria lui experienţă acum ulată în ţinutul său natal „se reazimă toată cultivarea ulterioară a generaţiilor"1. „Vatra părintească", prin care P. Span înţelege locul natal : familia, şcoala, comuna, cu viaţa lor, este concepută de el ca un important mijloc educativ, — de aceea, învăţă- mîntul diferitelor obiecte trebuie legat de viaţa socială şi de mediul înconjurător2.

Este necesar ca sţudiul fizicii şi chimiei să pornească de la observaţiile copiilor, deoarece numai astfel legile fizicii şi ale chimiei nu vor fi nişte abstracţiuni care dispar repede, ci date ştiinţifice integrate armonios în sistemul de cunoştinţe al elevilor. în ce priveşte studiul geografiei — remarcă P. Span — „astăzi nu mai trage nimeni la îndoială, că în ţelegerea lui fără cunoaşterea locului natal e cu neputinţă"3. Pentru a avea eficacitate educativă însă, cunoaşterea n aturii trebuie să se facă sistematic şi metodic.

Întrucît ştiinţa îşi are izvorul în „practica vieţii, unicul teren mănos în care poate să se formeze o cultură solidă şi dăinuitoare"4, cunoştinţele ce se transm it elevilor în procesul de învăţăm înt trebuie să aibă acelaşi punct de plecare. De aceea, e necesară folosirea intuiţiei, ea nefiind „alt ceva — defineşte P. Span noţiunea — decît formarea cunoştinţelor prin primirea de impresii directe de la fiinţele, obiectele, fenomenele şi întîmplările"5 ce există în natură.

1 Vatra părintească în educaţie, idem, an I, nr. 1, 1907, p. 6.2 Ibidem, /, nr. 4 1907.3 P. S p a n . Rolul vetrei părinteşti în cunoaşterea şi iubirea naturii, an I,

nr. 8, 1907.4 P. S p a n , Intuiţia ca principiu didactic, idem, an I, nr. 9, 1907.6 Ibidem, p. 259.


P. Span a fost un fervent apărător al concepţiei herbartiene şi el a orientat şi revista „Vatra şcolară" în această direcţie. Cu toată că Span i-a imprimat revistei „Vatra şcolară" o orientare herbartiană, în paginile ei au apărut studii care discutau problemele noi. Astfel s-a făcut critica herbar- tianismului şi au fost expuse ideile şcolii active. Această varietate tematică şi de preocupări pedagogice ne arată că la începutul secolului al XX-lea presa pedagogică românească din Transilvania era în miezul problemelor pe care gîndirea pedagogică din acel timp le frămînta.

Unul dintre redactorii revistei — V. Stan — analizează intr-un studiu1 curentele noi de gîndire socială şi pedagogică. El se referă la concepţia socialistă, arătînd că aceasta nu este o apariţie întîmplătoare, ci urmarea firească a unor stări sociale : „ca o reacţiune faţă cu noua robie aproape to t atît de cotropitoare ca şi robia evului mediu, se iveşte concepţia socialistă despre lume"2. Revoluţia franceză a sfă- rîmat lanţurile iobăgiei grele, dar capitalismul a creat o îngrămădire enormă de capital în mîinile celor puţini care „prin puterea banului, exploatează munca indivizilor celor mulţi şi lipsiţi de capital"3. Ca o reacţiune faţă de noua robie în care au fost aruncaţi cei mulţi — arată V. Stan — a apărut concepţia socialistă, potrivit căreia „procesele de viaţă socială, politică şi spirituală în general sínt determinate de felul de producţie a vieţii materiale, deci factorii economici sínt a se privi de bază fenomenelor sociale (Marx şi Engels)“4. V. Stan subliniază că gîndirea socialistă are adinei implicaţii instructiv-educative. Astfel, istoria, de exemplu,

1 v. V. S t a n , Pedagogia herbartiană şi socială, idem, an. III, nr. 3. 1910.

s Ibidem, p. 84.3 Ibidem.4 Ibidem.


nu va i i povestirea războaielor şi prezentarea instituţiilor de stat, ci va explica lupta dintre clase, „dovedind că viaţa omenimei nu este altceva decit lupta pentru existenţă a claselor care alcătuiesc societatea"1. Autorul popularizează prin articolul său predarea istoriei pe baza concepţiei marxiste.

U nilateralitatea concepţiei psihologice şi pedagogice a lui Herbart, care reduce toate fenomenele psihice la mecanismul reprezentărilor, este criticată în paginile revistei2. Se arată că scopul educaţiei morale în concepţia lui Herbart — tăria de caracter, m oralitatea — nu poate fi realizat în cadrul intelectualismului exagerat al concepţiei sale. Se promova şi o în ţelegere îngustă a noţiunii de personalitate, care ar fi, după herbartieni, cu atît mai pronunţată, cu cit ar fi mai intense şi mai închegate reprezentările. Cu mult mai greu îi putea reuşi lui Herbart să explice cum derivă din dinamica reprezentărilor fenomenele afective şi voliţionale. Deşi psihologia şi pedagogia lui Herbart — se arată în revistă — conţin numeroase greşeli, sistemul său pedagogic a cunoscut totuşi o largă răspîndire datorită faptului că principiile didacticii sale sínt izvorîte din activitatea practică, din experienţă, sínt deci altfel construite decît cele expuse în psihologia lui.

„Vatra şcolară" a discutat în paginile ei un cerc variat de probleme metodice : predarea limbii materne în şcoală şi lectura tineretului, predarea ştiinţelor naturale, lucrului manual şi muzicii. De asemenea, a analizat activitatea socială a învăţătorului. In problemele predării limbii române a promovat punctul de vedere că studiul limbii române trebuie să se facă neîntrerupt şi să se realizeze prin intermediul tuturor obiectelor de învăţămînt. Formarea deprinderilor de exprim are corectă trebuie să constituie o preocupare susţi

1 „Vatra şcolară", an III, nr. 3, 1910, p. 85.2 v. P. R o ş e a , Formarea caracterului prin instrucţiune, idem, an V,

numerele 4 şi 5, 1912.


nută din partea profesorului. Multe greşeli de exprimare avînd cauza în folosirea provincialismelor, este necesar ca învăţătorul să deprindă pe elev cu folosirea limbii literare. Cultivarea exprimării corecte a elevilor trebuie urm ărită prin p redarea tuturor obiectelor din planul de învăţăm înt al şcolii populare. Pe lîngă „cultura generală a limbii"1 realizată prin intermediul tuturor obiectelor de învăţămînt, elevii trebuie să dobîndească şi o instrucţie specială î d domeniul limbii ro mâne, prin predarea lecturii, gramaticii şi compunerii.

Şcoala trezeşte elevilor gustul pentru lectură prin predarea tuturor obiectelor de învăţămînt. Ea trebuie să orienteze pe elevi în activitatea culturală a epocii şi să le dezvolte posibilităţile psihice, pentru ca, mai tîrziu, prin activitatea lor proprie, să-şi îmbogăţească volumul de cunoştinţe. Pentru a dezvolta gustul de lectură al elevilor, cartea de citire trebuie să îndeplinească anumite condiţiuni: ,,a) bucăţile de citire să fie bogate în întîmplări pentru a atrage pe elevi ; b) să nu depăşească puterea de înţelegere a elevilor şi vîrsta lor cu particularităţile ei ; c) în bucăţi să existe o idee morală ; d) cartea de citire să fie o adevărată colecţie de modele de literatură clasică şi naţională, potrivite pentru tinerime ;2 e) să aibă un conţinut variat, pentru a putea contribui la realizarea sarcinilor educaţiei intelectuale, morale şi artistice".

In paginile revistei a fost analizată şi problema predării ştiinţelor naturii, punîndu-se accentul pe aspectul educativ, îndeosebi al dezvoltării interesului potrivit concepţiei herbartiene3.

1 A. S i c a , Limba română în şcoalele primare, idem, an V, nr. 8, 1912, p. 273.

2 Ibidem, p. 279.* v. N. V ă tă ş a n u, Valoarea educativă a ştiinţelor naturale, idem, an II,

nr. 5, 1907.


în ce priveşte scopul predării ştiinţelor naturii, „Vatra şcolară" a promovat punctul de vedere că atît scopul teoretic cit şi cel practic pot fi urmărite prin predarea ştiinţelor naturii, care oferă educatorului posibilitatea rea lizării învăţămîntului activ şi înlăturării ruperii de viaţă a şcolii populare.

Pregătirea tineretului pentru viaţă se realizează şi prin introducerea lucrului manual în şcoala populară. Revista „Vatra şcolară" se alătură celorlalte reviste pedagogice din Transilvania care arătau valoarea educativă a lucrului manual. Prin lucrul manual elevii dobîndesc şi cunoştinţe, deoarece „ştiinţa exactă modernă nu se bazează numai pe intuiţie, ci cu deosebire pe experimentare şi pe prelucrarea obiectelor"1. Lucrul manual contribuie şi la formarea unor deprinderi tehnice, de care elevul se va putea folosi în activitatea lui practică ulterioară. De asemenea, lucrul m anual are o influenţă binefăcătoare asupra organismului elevilor, contribuind la fortificarea lui. Lucrul manual nu trebuie subordonat unui practicism îngust, diminuîndu-se astfel valoarea lui educativă. în predarea lucrului manual nu trebuie urm ărită numai munca fizică : „nu iarăşi lucrarea fizică, ci înţelegerea, inventivitatea şi dexteritatea conştientă face din lucrul manual un teren de rodnică aplicare a principiului şcoalei active"2. Lucrul manual nu tre buie privit ca un obiect izolat în planul de învăţămînt, ci în corelaţie cu celelalte obiecte. P. Roşea ia atitudine şi faţă de înţelegerea unilaterală a şcolii active, arătînd că nu se realizează principiile şcolii active numai prin introducerea lucrului manual. „Dacă nu se face o schim

1 I. O ţ o i u, Lucrul manual în şcoala populară, idem, an VII, nr. 1—5, 1914, p. 15.

2 Şcoala activă şi lucrul manual, idem, an VII, nr. 3, 1914, p. 103.


bare radicală în metoda predării tuturor studiilor, şcoala rămîne pasivă, indiferent că am introdus lucrul manual ori nu"1.

Revista „Vatra şcolară" a discutat în paginile sale şi problema educaţiei artistice a elevilor prin intermediul predării muzicii. T. Popovici, analizînd aspectele metodice ale predării acestui obiect, stăruie asupra rolului educativ al muzicii şi arată că „valoarea educativă a cîntecului rezidă în puterea lui de influenţare a sufletului copiilor"2.

In şcoala populară, muzica trebuie să se predea în corelaţie cu celelalte obiecte din planul de învăţămînt : limba română, istorie, geografie, ştiinţele naturii. Problemele metodice speciale pe care le ridică muzica în şcoală sínt : alegerea cîntecelor şi predarea lor.

Scopul predării muzicii în şcoală este perceperea şi în ţelegerea frumosului muzical de către elevi. Cultivarea auzului muzical şi al vocii sínt considerate de T. Popovici ca mijloace necesare pentru atingerea scopului.3 Ca material de instrucţie muzicală în şcoala populară, învăţătorul se va folosi de cîntece uşoare, simple, cu caracter liric. Cîntecele sínt împărţite de T. Popovici în cîntec popular şi cîntec artistic, cîntecul popular fiind „expresia fidelă a modelului de gîndire şi simţire al unui popor, a firii sale"4. De aceea, susţine T. Popovici, materia ce se predă la muzică în şcoala populară e necesar să fie aleasă, în primul rînd, din cîntecele populare româneşti. Cîntecul popular constituie adevărata muzică naţională a unei naţiuni şi izvorul creaţiilor

1 „Vatra şcolară“, an VII, nr. 3, 1914, p. 103.3 T. P o p o v i c i , Cintarea în şcoala populară, idem, an IV, nr. 6 1911.3 v. T. P o p o v i c i , Problema instrucţiunii cîntării în şcoala populară,

idem, an. V., nr. 1, 1912.* T. P o p o v i c i , Ce fel de cîntece să folosim în şcoala populară, idem,

an V., 1912, p. 196.


muzicale : „muzica populară trebuie să formeze totodată te melia muzicii naţionale în înţeles artistic mai înalt"1.

în predarea cîntecului — spre a-şi atinge scopul — trebuie să se respecte anumite norme metodice : a) textul cîntecului să aibă o formă literară ; b) exprimarea vocalelor să fie curată ; c) melodia să fie corect studiată şi bine însuşită de elevi şi să se studieze cîntece cu valoare educativă.2

*în paginile revistei „Vatra şcolară" au apărut şi informaţii despre activitatea reuniunilor şi conferinţelor învăţătorilor în domeniul perfecţionării profesionale a cadrelor didactice. De asemenea, a fost dezbătută problema activităţii cultural- sociale a învăţătorilor, revista popularizînd acţiunea în treprinsă de învăţătorii din districtul Zărandului, care au luat hotărîrea „de a ţine cursuri de citit şi scris cu cei ce nu ştiu ceti şi scrie din comunele lor, începînd din octombrie pînă la sfîrşitul lui februarie cel puţin de două ori pe săptăm înă“3. Activitatea extraşcolară a învăţătorului a fost popularizată în paginile revistei*, indicîndu-se metode şi procedee de sporire a eficacităţii ei educative.

Revista arăta că şcoala populară este chemată să lupte pentru ridicarea nivelului cultural şi economic-social al poporului asuprit, că învăţătorii au un tărîm foarte larg de activitate pentru luminarea păturilor de jos ale poporului"4 prin organizarea de şcoli pentru adulţi, conferinţe săteşti, serbări populare, biblioteci, — gradul de civilizaţie şi cultu ră fiind determinat de nivelul cultural al maselor.

1 T. P o p o v i c i. In ce măsură se cultivă muzica naţională în şcolilenoastre populare ?, idem, an. V., nr. 10, 1912, p. 345.

3 v. T. P o p o v i c i. Îndrumări metodice la instrucţia cîntării în şcoală, idem, an VII nr. 5, 1914.

3 „Vatra şcolară" an. I nr. 6, 1907, p. 190.4 V. S t a n . Activitatea socială a învăţătorului, idem, an. II, nr. 10, 1909,

p. 316.

236 Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918]

Ca factor de culturalizare a maselor populare, învăţătorul trebuie să-şi lărgească mereu orizontul cultural. George Că- tană, cunoscutul folclorist bănăţean, recomandă învăţătorilor să citească operele scriitorilor noştri clasici. Ii îndeamnă de asemenea să scrie luîndu-şi subiecte din viaţă. ,,Dar ce să scriem, unde e subiectul? — se întreabă George Cătană. Eu zic : ridică împrejur ochii tăi şi vezi. In şcoală ai de lucru cu poporul mic ; aici e un cîmp destul de mare şi subiecte felurite de tratat. Cîte şi mai cîte observaţii şi experienţe pedagogice poate face învăţătorul, cîte individualităţi ale elevilor şi alte amănunte din viaţa şcolarilor nu-i vin înain te"1. învăţătorii trebuie să „iese afară în largul lumii" şi acolo vor găsi „atîtea subiecte care aşteaptă să capete în trupare artistică, trecînd prin sufletul nostru"2. El însuşi a expus în „Vatra şcolară" sub titlul „Experienţe pedagogice"3 o serie de cazuri din lumea şcolară, arătînd cum a reuşit să îndrepte unele deficienţe ale şcolarilor săi : minciună, întîrziere la cursuri, ţinută dezordonată etc. George Cătană a militat pentru o literatură pedagogică inspirată din nevoile şcolii româneşti şi el a rămas consecvent acestei concepţii, care se desprinde din întreaga sa colaborare la presa pedagogică din Transilvania.

In revista „Vatra şcolară" au fost analizate şi planurile de învăţăm înt ale şcolii populare, arătîndu-se lipsurile lor. Planurile erau prea încărcate, ducînd la suprasolicitarea memoriei elevilor cu tot felul de date şi amănunte nesemnificative. Din această cauză, „tinerii ieşiţi de prin şcoli nu se aleg decit cu anumite date, numere şi terminologii seci, fără un

1 G. C ă t a n ă, Ce să citim şi să scriem noi, învăţătorii români, idem, nr. 4,1912, p. 142.

3 Ibidem.3 v. „Vatra şcolară“, an III, nr. 10, 1910.


fond de cultură reală". Planurile de învăţăm înt nu răspundeau nevoilor maselor populare din Transilvania, nu corespundeau realităţii. în vederea îm bunătăţirii lor, P. Span propune alcătuirea unor planuri generale care ,,să servească de îndreptar pentru alcătuirea de planuri speciale teritoriale". Prin ideea alcătuirii unor „planuri teritoriale", precum şi prin concepţia sa despre „vatra părintească" şi despre influenţa educativă a locului natal, P. Span poate fi considerat ca precursor al regionalismului educativ, concepţie dezvoltată de pedagogia românească între cele două războaie mondiale.

Concepţia iluministă, care a exercitat o puternică influenţă asupra pedagogiei româneşti din Transilvania în secolul al XIX-lea, se vede şi în modul cum era organizat învăţământul agricol. Pentru îm bunătăţirea stării materiale a ţă ră nimii erau folosite de învăţătorim e diferite mijloace ca : reuniuni economice, şcoli agricole, cursuri agricole, conferinţe economice. R'evista „Vatra şcolară" susţine înfiinţarea unor şcoli agricole de iarnă, care să completeze instrucţia agricolă a ţărănimii, dînd fiilor de ţărani cunoştinţe din toate ramurile agriculturii, astfel ca ei să se deprindă a cultiva raţional pămîntul.

Referitor la modul de organizare se prevedea : a) cursurile durează de la 1 noiembrie la 1 aprilie, timp de 2 ani consecutivi ; b) în timpul cursurilor se predau cunoştinţe agricole, iar în timpul verii, sub îndrum area profesorilor agronomi, elevii fac practică în gospodăria părinţilor ; c) în tim pul verii profesorii ţin conferinţe pe teme agricole ; d) şcolile agricole sínt conduse de agronomi. Obiectele care se predau în aceste şcoli sínt urm ătoarele : 1/ calculul, 2/ noţiuni de geometrie, măsurători agricole şi construcţii rurale, 3/ noţiuni de geologie, botanică şi mineralogie, 4/ agricultură, legumicultura şi pomicultură, 5/ creşterea vitelor şi p re lucrarea laptelui, 6/ industrii agricole şi comerţul cu pro


duse agricole, 7/ noţiuni de contabilitate, 8/ igiena umană, 9/ igiena şi legislaţia veterinară, 10/ noţiuni de asigurări, cooperaţia şi legislaţia agricolă. „Vatra şcolară" a popularizat şi programul „Astrei" de ridicare a nivelului economic al ţărănimii. Astfel se arată în 1912, „Astra" a angajat un conferenţiar agronomic permanent, care ţinea conferinţe şi organiza demonstraţii practice în diferite localităţi din Transilvania.

La 1 martie 1907 a apărut la Gherla din iniţiativa unui grup de învăţători „Pedagogia română", revistă social- pedagogică avînd ca redactor şi editor pe Anton Domide, In primul număr este expus programul în care se arată că revista îşi propune să susţină ştiinţa şi munca sinceră pusă în slujba poporului, — ca prim punct de activitate, redacţia urmărind să dezvolte „arta de a învăţa şi pe alţii raţional"1. Programul, bogat şi variat, prevedea urm ătoarele : 1) să arate deficienţele şcolii şi să propună m ijloacele de îndreptare ; 2) să adune material pentru „crearea pedagogiei româneşti" ; 3) să publice modele de lecţii din diferite obiecte din planul de învăţăm înt al şcolii populare ; 4) să adune material folcloristic accesibil copiilor : „Se vor aduna cîntări, istorioare şi jocuri, precum şi melodii, ce se vor afla originale în diferite ţinuturi şi se vor primi şi încercări de a crea o literatură pentru copii". O altă preocupare a revistei o va constitui iniţierea metodică a învăţătorilor în vederea organizării şi predării „lecţiilor social-economice pentru adulţi".

„Pedagogia română, an. I, nr. 1, p. 2.

Pedagogia română 1907) 239“

Revista „Pedagogia română", constatînd că învăţătorii sínt dezbinaţi din motive confesionale, îşi propune să ducă o activitate susţinută ca să facă „din învăţătorim ea noastră de ambele confesiuni un trup şi un suflet"1. Această idee a revistei de a depăşi confesionalismul şi de a face din învăţători un corp unitar, n-a fost bine primită de cercurile clericale şi de unele reviste. In raportul de activitate pe anul 1907 elaborat de comitetul redacţional al „Foii scolastice”, se arată că „Pedagogia română" are „un program liberal şi o ţinută independentă"2 şi este exprimată nedumerirea că o parte din învăţători s-au alăturat revistei.

Revista „Pedagogia română" arată că redacţia urm ăreşte susţinut ca prin studiile publicate să contribuie la „crearea pedagogiei româneşti" ale cărei începuturi se află în experienţa educativă dobîndită de învăţătorii români, experienţă care din lipsă de organizare nu s-a putut dezvolta.

Revista afirmă ca un crez al său asigurarea legăturii cu poporul : „să fie al nost poporul şi noi ai poporului", — ară- tînd că o condiţie de reuşită este cunoaşterea psihologiei poporului. Astfel, revista publică încă din primul număr articolul „Din psihologia poporului nostru". Tot în primul număr e publicat articolul „Cîntul în şcoala şi în viaţa neamului nostru", în care e discutată problema muzicii pentru copii. Revista invită pe învăţători „să spicuiască din literatura noastră poezii uşurele pentru copiii de 4—12 ani", pentru care să se compună melodii pe motive din muzica populară. De asemenea, autorul articolului solicită învăţătorilor să adune jocuri populare şi să caute cîntece pentru ele. Pentru a uşura munca învăţătorilor în această direcţie,, articolul propune organizarea unui curs de muzică.

1 „Pedagogia română“, an I, nr. 1, p. 2.* „Foaia scolastică, an IX, nr. 17, 1907, p. 241.

240 Presa pedagogică din Transilvania Í1860—1918)

Deşi revista „Pedagogia română" a avut o scurtă perioadă de existenţă — a apărut doar primul număr — însemnătatea ei constă în faptul că a susţinut cu fermitate si curaj — idei înaintate ca : generalizarea experienţei educative a învăţătorilor, depăşirea confesionalismului care dezbina pe învăţători şi încadrarea lor într-o organizaţie Drofesională unitară, necesitatea lucrărilor de constituire a pedagogiei rom âneşti şi orientarea activităţii învăţătorilor în funcţie de nevoile poporului.

Reuniunea învăţătorilor din eparhia Caransebeşului pupe în discuţie în şedinţa sa din 23 mai 1909 problema editării unei reviste care să înlocuiască „Analele" ce constituiseră între 1904—1907 organul oficial de presă al reuniunii. A stfel apare în iunie 1909 la O raviţa „Educatorul", organ oficial al Reuniunii învăţătorilor din eparhia Caransebeşului. Revistă lunară pentru educaţia poporului. Directorul comitetului redacţional era învăţătorul Petre Bizerea. Comitetul redacţional considera că „în titlul acestei publicaţii e cuprins pe de-a întregul şi programul, care nădăjuim că va îmbărbăta pe salahorii culturii a ne aduce, care cum poate, cîte o pietricică la ridicarea acestui modest pod de trecere la o viaţă mai bună şi a învăţătorului şi a susţinătorilor şcoalei rom âneşti"1. Urmărind să facă din revistă un mijloc de înaintare culturală a învăţătorilor şi de progres al şcolii, comitetul redacţional adresa un cald apel membrilor reuniunii : „invităm acum pe toţi tovarăşii noştri cei buni să se grupeze cu dragoste de frate sub acest mic stindard cultural"2.

1 O, J i a n u, Cărare nouă, în „Educatorul“, an. I, nr. 1, 1902, p. 1.3 Ibidem.

VATRA ŞC O LA R AAnul V. Sibiiu, Ianuarie, 1912. Nr. 1.

m TREBUE ŞCOALE AGRICOLEIîn desvoltarea noastră culturală cel mai ramas în

urină ram este agricultura. Va să zică ramul acela, cu care îşi câştigă pânea de toate zilele majoritatea covârşitoare a Românilor din această ţară. De câteori ne vine în minte ţăranul nostru şi traiul său plin de greutăţi, cu strângere de inimă trebue să recunoaştem, că progresul său pe terenul ştiinţelor agricole faţă cu trecutul eşţ^dâîîeîuşem naţj^

Prima pagină a revistei „Vatra şcolară". Revista a apărut la Sibiu în 1907.

Coperta revistei „Pedagogia română“ apărută la Gherla în 1907.

Educatorul (1909) 241

Oglindind în paginile sale preocupările „Reuniunii învăţătorilor din eparhia Caransebeşului", revista „Educatorul" publică lucrări prezentate de învăţători la adunările generale ale reuniunii, rnibrăţişînd teme diverse : relaţiile dintre şcoală şi familie, pregătirea copiilor pentru şcoală, personalitatea învăţătorului, predarea lucrului de mină în şcolile. săteşti, organizarea examenelor, predarea educaţiei fizice, metodica predării obiectelor din planul de învăţămînt al şcolii populare etc.

Metodica predării limbii române a constituit o temă principală de discuţii în diverse adunări generale ale reuniunii, în adunarea învăţătorilor din districtul Caransebeşului, cunoscutul învăţător folclorist George Cătană a prezentat o dizertaţie cu tema : „Exerciţiile de stil şi compoziţia în şcoala populară"1, în care arată cum să se repartizeze exerciţiile stilistice şi compunerile pe toată durata celor şase ani ai şcolii populare, pentru a se da învăţămîntului un caracter progresiv. El insistă asupra cerinţelor metodice pe care trebuie să le respectăm în predarea noţiunilor de stil. Pornind de la premiza că stilul frumos şi corect e produsul întregii culturii individuale a unui om, George Cătană motivează necesitatea corelaţiei dintre exerciţiile stilistice şi celelalte obiecte de învăţămînt, scoţînd în evidenţă că elevii devin mai îndemînatici în expunerile lor şi mai atenţi la exprim area corectă a gîndirii lor, dacă tematica lucrărilor de compunere se stabileşte în legătură cu diversele obiecte de învăţăm înt : istorie, geografie, ştiinţele reale etc. Exprimarea corectă şi clară se obţine prin exerciţii continui şi printr-o lectură bogată. De aceea, e necesar ca elevilor să li se recomande „cărţi bune, scrise într-o limbă frumoasă rom ânească”. însuşirea temeinică a limbii materne

1 „Educatorul“, an U, nr. 4 1910, p. 50.

16 Presa pedagogică din Transilvania


contribuie şi la dezvoltarea gîndirii copiilor, dezvoltîndu-li-se spiritul critic, claritatea raţionamentului şi înţelegerea sensului cuvintelor. In cadrul lecţiilor nu e necesar să se dea explicaţii privind derivaţia cuvintelor, ci se va urmări ,,ca elevul să fie stăpîn pe înţelesul vorbelor legate logic în construcţia zicerii"1.

Învăţămîntul gramaticii şi lecţiilor de citire — se arată în revistă — vor avea eficienţă educativă dacă vor fi orientate în direcţia dezvoltării gîndirii. Citirea bucăţilor din manual este un mijloc excelent de cultivare a elevilor, atît prin conţinutul bucăţilor, cit şi prin exerciţiile de gîndire pe care elevul le face neîncetat, deoarece necesitatea de a-şi concentra atenţia asupra anumitor noţiuni care alcătuiesc conţinutul bucăţilor de citire, de a le înţelege şi memora contribuie atît la dezvoltarea gîndirii cit şi a sentimentelor elevului.

Predarea lucrului de mină, a ştiinţelor naturii şi orientarea practică a învăţăm întului au constituit de asemenea obiectul unor articole şi discuţii în paginile revistei „Educatorul". Partizanii unui practicism îngust vedeau scopul lucrului manual în pregătirea elevilor pentru o meserie pe care ei o vor practica în viaţă. Pentru partizanii învăţămîntului educativ, introducerea lucrului manual ca obiect de învăţăm înt avea ca scop de a contribui la dezvoltarea m ultilaterală a copiilor, — pe lingă formarea deprinderilor practice, lucrul manual fiind şi un mijloc de fortificare fizică a elevilor şi de educaţie morală.

O rientarea practică a învăţăm întului asigurîndu-'se nu numai în cadrul orelor de lucru manual, ci şi prin studiul

1 P. B a n d i i , In ce măsură contribuie învăţămîntul limbii materne ta dezvoltarea cugetării, în „Educatorul“, an III. nr. 12, 1911, p. 288.

Educatorul (1909) 243

ştiinţelor naturii, în paginile revistei e criticat faptul că în planul de învăţăm înt se prevede un număr prea mic de ore pentru studiul ştiinţelor naturii : maximum 3 ore săp- tărnînale pentru studiul fizicii, chimiei, istoriei naturale şi economiei. O cauză a nivelului scăzut al studiului ştiin ţelor naturii — arată revista — este lipsa laboratoarelor şi a grădinilor şcolare. Predarea acestor discipline nu poate fi despărţită de aplicarea ei în practică, de activitatea practică. Pentru predarea în bune condiţii a ştiinţelor naturii — ştiinţă de observaţie, de experienţe şi de lucrări p ractice —■ este necesar să se utilizeze pe scară mai largă experimentul. în şcoala populară, experimentul se face pe o scară foarte redusă1, nesocotindu-se faptul că dezvoltă gîndirea cauzală a elevilor.

în revista „Educatorul" s-au publicat şi articole privind igiena şcolară. Dr. Ion Fometescu semnează articole în care dă îndrumări practice în legătură cu m enţinerea sănătăţii copiilor şi curăţeniei clasei. Dezvoltarea fizică normală a elevilor se asigură nu numai prin curăţirea clasei, ci şi prin folosirea în sălile de clasă a unui mobiler adecvat, acesta trebuind să îndeplinească anumite condiţii igienice şi pedagogice.2 Şi alte probleme de igienă şcolară reţin atenţia redacţiei revistei : prevenirea oboselii elevilor, p re gătirea copiilor pentru şcoală etc.

Revista „Educatorul" a discutat în paginile sale şi problema personalităţii învăţătorului. P. Bizerea consideră conştiinţa profesională a învăţătorului ca elementul de bază al personalităţii sale. Conştiinţa şi atitudinea etică nu e

1 v. S. E v u ţ i a n, Ştiinţele naturale in şcoala populară, în : „Educatorul", an V, nr. 6, 1913.

2 v. I. F o m e t e s c u , Banca şcolară, în: „Educatorul“, an IV, nr. 3, 1912


înnăscută, ci se dobîndeşte prin educaţie, studiu şi practică, ea se formează : „Personalitatea învăţătorului nu e un ce înnăscut, gata, ci este şi trebuie să fie o creştere (progresare) continuă"1.

In activitatea lor, învăţătorii îşi perfecţionează metodele de muncă şi îşi îmbogăţesc cunoştinţele. în felul acesta, personalitatea învăţătorului apare şi ca rezultatul unei acţiuni conştiente de autoformare şi de valorificare a propriei experienţe didactice. Personalitatea învăţătorului se defineşte nu numai prin activitatea din clasă, ci şi prin acţiunile extraşcolare pe care le întreprinde, acestea contribuind la progresul social. Conţinutul acestei activităţi — a- rată Gh. Joandrea — este în funcţie de cerinţele sociale ale epocii şi poate consta în organizarea cursurilor pentru analfabeţi, înfiinţarea şi conducerea de coruri, organizarea unor biblioteci populare, întocmirea unor conferinţe populare etc. Joandrea insistă asupra conferinţelor ţinute în faţa ţăranilor, învăţătorului revenindu-i sarcina să lumineze poporul în problemele agricole şi economice.2

Ca şi celelalte reviste ale reuniunilor învăţătorilor, re vista „Educatorul" publică şi informaţii din viaţa şcolii, iar cu ocazia adunărilor generale ale reuniunii, ea face cunoscute programul şi tem atica lucrărilor discutate. Perfecţionarea metodică a învăţătorilor a fost urm ărită şi prin publicarea unor planuri de lecţii, în special ale celor de geografie. Prezentarea planurilor pentru lecţii de geografie, de exemplu : Valea-Oltului, Munţii Apuseni etc., era şi un mijloc de a face cunoscute frumuseţile patriei noastre.

1 P. B i z e r e a. Personalitatea învăţătorului, idem, an I, nr. 3, 1909, p. 46.2 V. G h. J o a n d r e a . Activitatea extraşcolară a învăţătorului, idem, an IV,

nr. 5—6, 1912.

Gazeta învăţătorilor (1912 245

0 revistă pedagogică transilvăneană care a depăşit cadrul didactic-metodic şi a cuprins un cerc variat de probleme privind activitatea învăţătorilor români din Transilvania a fost „Gazeta învăţătorilor", organ dîdactic-politic al învăţătorilor romani din Imperiul habsburgic. A apărut la Şimleu la 6 octombrie 1912, avînd ca redactor pe Ion La- zăr, iar ca secretar de redacţie pe Simion Oros.

Programul noului periodic pedagogic este expus în primul său număr. în el se arată că învăţătorii români din Transilvania au o soartă vitregă, nefiind sprijiniţi de guvern şi nici de autorităţile bisericeşti. A ctivitatea şi strădaniile în văţătorilor sínt nesocotite „pentru că lipseşte copcia puternică care să ne adune pe toţi fără deosebire de confesiune, sub un steag comun, unde, lucrînd împreună, să ne apărăm interesele faţă de to ţi"1. învăţătorii nu sínt suficient de bine organizaţi şi le lipseşte un organ de presă care să lupte pentru drepturile lor. Acest rol îl va avea „Gazeta învăţătorilor", care se va deosebi de celelalte periodice pedagogice dependente de reuniuni sau de senatele şcolare ale diecezelor din Transilvania, datorită faptului că nu va fi subordonată autorităţilor clericale : „Obştea învăţătorilor români însă doreşte o gazetă independentă, care să fie nemijlocită expresiune a opiniei publice învăţătoreşti fără deosebire de confesiune"2. Propunîndu-şi să înlăture -confesionalismul din organizarea învăţătorilor, revista devine astfel un mijloc de luptă şi de organizare a învăţătorilor români într-un corp unitar, care să nu fie dezbinat pe

1 Sus steagul, fraţi învăţători, în „Gazeta învăţătorilor'“, an I, nr. 1, 1912,p. 1.

a Ibidem.


motive artificale. De asemenea, „Gazeta învăţătorilor" îşi propunea să apere „interesele învăţămîntului popular în general şi pe ale celui român în special, năzuind a-1 ridica la nivelului timpului în care trăim "1 şi să lupte spre a i se crea învăţătorului român din Transilvania o situaţie m aterială şi socială mai bună. Deşi învăţătorul e sufletul şcolii — se remarcă în numărul 3 din 10 noiembrie 1912 al Gazetei —■ el nu se bucură de preţuirea pe care o merită din partea autorităţilor, de aceea revista va lupta pentru rid icarea prestigiului şi întărirea autorităţii învăţătorilor în societate.

Consecventă faţă de principiul anunţat în programul de activitate, revista publică în 1912 ştiri despre greva învăţătorilor evanghelici reformaţi din Deva, care cereau mărirea salariilor. „Gazeta învăţătorilor" are meritul de a fi difuzat printre învăţători ideea de a folosi ca mijloc pentru împlinirea revendicărilor lor organizarea de congrese ale învăţătorilor, în locul petiţiilor pe care conferinţele sau adunările generale ale reuniunilor le înaintau autorităţilor de stat sau clericale. „Gazeta învăţătorilor" militează astfel pentru organizarea unor congrese ale învăţătorilor, în care să fie formulate revendicările lor m ateriale şi culturale şi în care să se sublinieze — se arată în revistă — că învăţătorul e chemat să propage în masele populare cultura naţională, nu cea confesională.

Pregătirile pentru convocarea unui congres al învăţătorilor au început încă din aprilie 1912. în februarie 1912, se întruniseră la Cluj delegaţii reuniunilor învăţătoreşti din Transilvania, iar în prim ăvara anului 1912 reuniunile învă- torilor au început să facă propuneri pentru programul con-

1 „Gazeta învăţătorilor“, an I, nr. 1, 1912, p. 1.

G a z e ta în v ă ţă to r ilo r (1912 247

greşului. învăţătorii din despărţămîntul Buziaşului propuneau ca la congresul învăţătorilor să se discute, printre alte chestiuni importante privind bunul mers al învăţămîntului din Transilvania, problema clasificării învăţătorilor şi aceea a predării limbii române. în numărul 28 din 1913 „Gazeta în văţătorilor" anunţă că în 24 şi 25 august 1913 se va ţine la Cluj congresul proiectat, ordinea de zi fiind urm ătoarea1 : \! „Constituirea congresului. 2/ învăţătorul confesional în adm inistrarea învăţămîntului. 3/ Clasificarea învăţătorilor confesionali. 4/ Reforma planului de învăţămînt. 5/ Problema repartiţiei şcolare. 6/ Dificultăţi pedagogice în educaţie. 7/ Catehizarea. 8/ Chestiunea cantoratului. 9/ Substituirea în văţătorilor în caz de boală. 10/ A ctivitatea extraşcolară a în văţătorilor. 11/ învăţătorim ea şi organizaţia ei economică. 12/ Calificarea continuă a învăţătorilor. 13/ Problema organizării pe viitor a învăţătorilor. 14/ închiderea congresului".

Apelul pentru convocarea congresului a fost semnat de 40 preşedinţi ai reuniunilor învăţătorilor, 9 directori şcolari, 22 învăţătoare şi peste 280 învăţători. în apel se sublinia că asocierea tuturor forţelor învăţătoreşti e necesară ca un m ijloc de luptă pentru îm bunătăţirea situaţiei lor m ateriale şi profesionale. Cu toate demersurile făcute de I. P. Lazăr, re dactorul, „Gazetei învăţătorilor", autorităţile şcolare centrale din Budapesta au interzis ţinerea congresului, iar autorităţile clericale de la Oradea au oprit pe învăţători să participe la un asemenea congres. Astfel, autorităţile administrative ale statului exploatator secondate de cele bisericeşti, au făcut imposibilă ţinerea congresului menit a fi expresia solidarităţii profesionale a învăţătorilor români din Transilvania, indiferent de confesiunea căreia aparţineau.

1 v. „Gazeta învăţătorilor“, an II, nr. 28, 1913.


Ideea organizării unui congres al învăţătorilor în afara discriminărilor de ordin confesional n-a fost abandonată. în 25 ianuarie 1914 „Gazeta învăţătorilor" lansează un „Apel către toţi colegii", în care se subliniază că este de datoria învăţătorilor „să aibă glasul şi gîndirile aţintite spre o organizaţie largă şi puternică a dăscălimei" româneşti din Transilvania fără deosebire de confesiune1. Revista protestează împotriva organizării unui congres „în haină confesională" arătînd că un asemenea congres sparge unitatea şi solidaritatea învăţătorilor, fiind un prilej de divizare a şcolii româneşti şi înnă- buşire a „pornirilor bune” ale şcolii : „Ştim şi noi cu toţii, că toate pornirile bune, fie acelea româneşti, sociale, economice, politice — ori mai mult şi mai puţin — s-au stricat sub haina confesionalismului"2.

Un domeniu de activitate în care „Gazeta învăţătorilor" a încercat să mobilizeze forţele învăţătorilor a fost lupta îm potriva analfabetismului, exploatarea la care erau supuse masele populare fiind cauza principală a acestei stări de lucruri. Mulţi învăţători fără sprijinul oficialităţii organizau cursuri de alfabetizare şi desfăşurau o susţinută activitate pentru îm bunătăţirea frecvenţei şcolare. Sărăcia maselor ţărăneşti, care nu puteau plăti decît un învăţător la 120—150 copii obligaţi să frecventeze cursurile şcolare, determina sporirea continuă a neştiutorilor de carte. „Gazeta învăţătorilor" propune înfiinţarea de cursuri pentru analfabeţi şi organizarea unor prelegeri populare destinate ridicării nivelului cultural al sătenilor. „Reuniunea învăţătorilor români din Sălaj" recomandă învăţătorilor să consulte în acest scop lu crarea învăţătorului Ion Porumb : „Despre stîrpirea în genere a datinelor stricăcioase din mijlocul poporului român".

1 v. „Gazeta învăţătorilor“, an III, nr. 7, 1914.a Idem, an III, nr. 17. 1914.

Gazeta învăţătorilor (1912 249

în paginile „Gazetei învăţătorilor" se publică informaţii din viaţa şcolilor şi din activitatea reuniunilor învăţătorilor, se prezintă rezultate de la examene şi se discută procedeele m etodice folosite în desfăşurarea lor. Astfel, G. Cătană, în calitatea sa de comisar şcolar la examenele din districtul şcolar al Caransabeşului, îm părtăşeşte colegilor săi unele aspecte observate. El remarcă faptul că unii învăţători nu s-au stră duit să-şi lărgească orizontul cultural şi îi îndeamnă să se aboneze la periodicele culturale şi pedagogice ale epocii. De asemenea, subliniază că sínt învăţători care nu notează cu regularitate elevii şi nu folosesc un sistem de notare uniform, calificativele alternînd cu notele. în unele locuri, cataloagele şi celelalte documente şcolare nu sínt completate şi învăţătorii n-au fost îndrumaţi în acest sens de către director.

Făcînd observaţii asupra desfăşurării examenului la obiectele de învăţăm înţ din planul şcolii populare, G. Cătană insistă asupra scopului urm ărit prin predarea acestora. Astfel, scopul predării limbii române este „1/ ca elevul să ştie ceti bine, în ton firesc, neforţat şi cu logica recerută . . . ; 2/ ca elevul să ştie scrie frumos, caligrafic, observînd regulile ortografice de lipsă şi semnele de interpretare ; 3/ ca elevul să fie în stare a-şi pune pe hîrtie ideile sale şi a le expune prin viu grai cu înţeles aşa ca să fie pricepute de to ţi"1. El rem arcă că la examenul de limba română mulţi şcolari „erau deprinşi prin exemplul învăţătorului la o citire logică şi estetică de-ţi era mai mare dragul să-i asculţi"2. La compunere,

1 M a r i a n S a s , Analfabetismul nostru, idem an II, nr. 37, 1913 ; învăţătorii şi serviciul poporului nostru“, idem an II, nr. 46—47, 1913.

5 O. C ă t a n ă . Observări asupra examenelor de la şcoalele noastre confesionale gr. or. române din protopresbiteratul Caransebeşului, la finea anului şcolar 1912—1913, idem nr. 32 şi urm. 1913.


elevii aveau deprinderi de alcătuire a scrisorilor şi a formelor de corespondenţă oficială.

In ce priveşte aritmetica, G. Cătană observă că puţini învăţători pun accent pe elementele fundamentale ale socotitului şi nu fac exerciţii suficiente pentru formarea deprinderilor de calcul. La geografie constată o pronunţată lipsă de hărţi şi m aterial intuitiv, iar la ştiinţele naturale, deşi li s-au predat elevilor noţiunile fundamentale prevăzute în plan, „partea practică însă, lucrul mai de căpetenie nu s-a făcut, neavînd învăţătorii nici instrumentele de lipsă, nici grădini de pomărit, dar nici sprijin, aplicare şi voie către acest ram economic, de la care depinde în mare parte bunăstarea m aterială a poporului nostru"1. Studiul desenului şi al gimnasticii — constată George Cătană — s-a bucurat de puţină atenţie din partea unor învăţători.

G. Cătană constată la şcolile populare din Transilvania absenţa unei îndrumări calificate şi a unui control eficient. Controlul exercitat avea un caracter exclusiv administrativ, de îndrumare pedagogică a procesului instructiv-educativ ne- putînd fi vorba, în condiţiile în care era exercitat de persoane a căror activitate era străină de şcoală, — directorii şi inspectorii fiind din rîndurile clerului. Din această cauză, în adunările generale ale învăţătorilor, s-a ridicat de nenum ărate ori problema organizării judicioase a inspecţiei şcolare şi a numirii dintre învăţători a unui inspector şcolar pentru fiecare district şcolar.

„Gazeta învăţătorilor" a luat atitudine şi faţă de unele probleme sociale care erau viu dezbătute în acel timp. Astfel, revista difuzează ideea îm proprietăririi ţăranilor din România, arătînd că 6 milioane de ţărani stăpîneau în 1913 numai

1 „Gazeta învăţătorilor“, nr. 40—41, p. 7.

Gazeta învăţătorilor ( 1912 251

3 153 000 ha. pămînt, în timp ce 4 000 moşieri aveau în proprietatea lor moşii în valoare de peste 4 miliarde lei. Se subliniază că pentru a repara această nedreptate socială, reforma agrară se impune ca o necesitate socială.

„Gazeta învăţătorilor" a militat pentru modernizarea în- văţăm întului şi organizarea lui pe baze ştiinţifice, arătînd că învăţătorii trebuie să-şi lărgească orizontul lor pedagogic si cultural, să fie la curent cu progresul ştiinţei, ei fiind propagatori ai culturii în mase. M odernizarea învăţămîntului, organizarea lui pe baze ştiinţifice şi orientarea lui practică erau considerate de „Gazeta învăţătorilor" ca factori de progres cultural.

Prin lupta sa pentru em anciparea învăţătorilor şi „asocierea lor într-o organizaţie unitară fără caracter confesional", „Gazeta învăţătorilor" a dus mai departe tradiţiile progresiste ale luptei învăţătorilor români din Transilvania.

C A P IT O L U L III

SiIdei pedagogice râspîndite prin presa de specialitate din Transilvania

Şcoala feudală, caracterizată prin orientarea mistică a în- văţămîntului, dogmatism metodic, îndepărtare de viaţă şi de nevoile practice ale maselor, devenise o instituţie perimată, care nu mai corespundea noilor relaţii de producţie capitaliste ce se dezvoltau după revoluţia de la 1848. Transformarea şi dezvoltarea şcolii era o necesitate.

în acest proces de dezvoltare a şcolii româneşti din Transilvania în perioada 1890—1918, presa pedagogică a ju cat un rol progresist. în activitatea ei complexă şi variată de răspândire a ideilor pedagogice, se observă bine conturată concepţia democrată şi combaterea ideilor reacţionare, promovate de aristocraţie, marea burghezie şi de cercuri clericale. Concepţia aceasta era reprezentată de gînditori înaintaţi, le gaţi de popor, care erau sprijiniţi în activitatea lor de masa largă a cadrelor didactice.

în condiţiile de asuprire socială şi naţională a maselor ro mâneşti din Transilvania presa pedagogică, ca şi învăţământul, organizat pe baze confesionale, n-au putut avea o unitate de organizare.

Din punctul de vedere al surselor de întreţinere, revistele pedagogice apărute se grupează în :

1/ Reviste editate de reuniunile învăţătorilor : „Minte şi inimă", Arad ; „Şcoala şi familia", Braşov ; „Şcoala poporală",

Idei pedagogice răspîndite prin presa din Transilvania 253

G herla; „Foaia scolastică", Blaj (1899); „Reuniunea învăţătorilor, Arad ; „Educatorul", Oraviţa.

2/ Reviste editate de senatele şcolare ale diecezelor : „Lumina", A rad; „Biserica şi şcoala", A rad ; „Foaia diecezană", Caransebeş ; „Foaia bisericească şi scolastică", Blaj.

3/ Reviste editate de către învăţători şi profesori : „Amicul şcoalei", Sibiu ; „Organul pedagogic", Sibiu ; „Sionul românesc", Viena ; „Magazinul pedagogic", Năsăud ; „Foaia scolastică", Blaj 1873 ; „Şcoala", Gherla ; „Şcoala română", Sibiu ; „Foişoara telegrafului român", Sibiu ; „Higiena şi şcoala", Gherla ; „Şcoala practică", Năsăud ; „Foaia scolastică", Blaj 1883 ; „Ludimagister", Reşiţa ; „Convorbiri pedagogice", Panciova ; „Lumina", Giula ; „Foaie pedagogică", Sibiu; „Revista şcolară", A rad; „Pedagogia nouă", Sibiu; „Pedagogia română", Şimleu ; Vatra şcolară", Sibiu şi „Ga- zeta învăţătorilor", Şimleu.

Revistele şcolare din Transilvania au contribuit la difuzarea unor idei pedagogice noi şi au pus în discuţie probleme care frămîntau pe învăţători şi profesori.

Prin posibilităţile de vehiculare a ideilor, presa pedagogică din Transilvania a contribuit la realizarea în bună măsură a unei anumite unităţi de conţinut a învăţăm întului românesc, lipsit după cum am văzut de unitate organizatorică.

Revistele pedagogice din Transilvania au avut de înfruntat greutăţi mari în ce priveşte apariţia. M aterialiceşte, erau prea puţin susţinute, numărul abonaţilor era mic, de aceea existenţa multora dintre ele a fost efemeră. La acestea se mai adăugau şi piedicile puse de cenzura exercitată de statul asupritor, care intenta procese de presă sau interzicea apariţia unora dintre reviste. Astfel, cunoscutului redactor al re-

254 Idei pedagogice răspîndife prin presa din Transilvania

vistei „Convorbiri pedagogice", P. Stoica, i s-a intentat un proces, iar lui Ştefan Albu, învăţător în Reşiţa, pentru articolul „Zur Lage der Romänen in Ungarn" (Despre situaţia românilor din Ungaria), publicat în „Romanische Revue", i s-a dat o condamnare de 3 luni închisoare de către curtea de juraţi din Budapesta.

La începutul secolului al XX-lea devin tot mai dese mişcările ţărăneşti din comitatele Bihor, Arad, Timiş şi Torontal împotriva opresiunii exercitate de marii latifundiari. Clasele exploatatoare înăspresc măsurile represive, dintre care unele îndreptate împotriva învăţătorilor care ţineau partea ţă ra nilor. într-un reportaj în care redă aspecte din viaţa ţă ra nilor de pe valea Crişului Alb, Vidu demască acţiunea de deposedare de pămînt a ţăranilor de către „domnii" care huzureau în alte colţuri ale lumii. „Dacă Crişul e graţios, ca să ne mai lase cîte un şes mănos, acela face parte din moşia domnească, domn ce doară nici nu trăieşte în această ţară, ci numai suge această ţară pentru ca să poată trăi atît mai îmbuibat în alte ţări"1. în anul 1903, Vidu a publicat cîteva producţii muzicale. Pentru aceste compoziţii Vidu a fost trimis în judecată pentru delictul revoltei"2. în acelaşi an i s-a înscenat un proces de presă şi învăţătorului Ion Dariu din Braşov pentru lucrările sale : „Carte de cîntece diverse" şi „Carte de cîntece pentru tinerim ea şcolară"3.

Reuniunile învăţătorilor au dus o susţinută luptă pentru înfiinţarea de periodice pedagogice. în 1886, Ion Popescu,

1 I. V i d u , Pe valea Crişului Alb, în: „Tribuna poporului“ an V ii, nr 171, 1903.

2 cf. Procesul Vidu, în : „Drapelul“ an IV, nr. 6, 1904.3 Ibidem, anul IV, nr. 120, 1994.

Idei pedagogice răspîndite prin presa din Transilvania 255

D. P. Barcianu şi I. Crişan au prezentat consistoriului din Sibiu un proiect pentru înfiinţarea unei foi pedagogice, dar fără nici un rezultat. In 1890 în adunarea generală a învăţătorilor din Sibiu, P. Span a ridicat din nou problema editării unei foi pedagogice1. Reuniunea învăţătorilor din Sibiu se adresează tuturor reuniunilor din arhidieceză, cerîndu-le să ia în dezbatere problema unei foi pedagogice. „Reuniunea învăţătorilor din Braşov", care editase din proprie iniţiativă revista „Şcoala şi familia", propune şi ea înfiinţarea unei reviste pedagogice a tuturor reuniunilor învăţătoreşti din arhidieceza Sibiului2.

Ideea înfiinţării unui organ de presă a frămîntat şi pe în văţătorii grupaţi în Reuniunea învăţătorilor români din stînga Mureşului, dieceza Ardului. Preşedintele acestei reuniuni, Iuliu Vuia, adresîndu-se în 1896 învăţătorilor şi reu niunilor învăţătoreşti, le expune planul reuniunii pe care o conduce de a edita un organ pedagogic „cu menirea de a ţine legat corpul învăţătoresc român în o acţiune culturală comună şi solidară şi în acelaşi nivel al culturii pe care îl pretind principiile pedagogiei moderne"3.

Revista proiectată n-a putut vedea lumina tiparului.Pentru editarea unui periodic militează şi învăţătorii gru

paţi în Reuniunea învăţătorilor din dieceza Caransebeşului. A dunarea generală a Reuniunii, ţinută la Orşova în 22—23 mai 1890, a hotărît editarea unui periodic în care să se pu blice lucrări pedagogice. Comitetul Reuniunii îşi propunea ca

1 v. Edarea unei joi pedagogice, în : Telegraful român, an XII, nr, 2 1893.2 v. Chestiunea înfiinţării unui organ pedagogic, în : Telegraful român“"

anul IX, nr. 38, 1892.3 A.C.A. doc. 286, 1896.

256 Idei pedagogice ràspîndite prin presa din Transilvania

revista să apară de la 1 ianuarie 1900. G. Joandrea considera apariţia revistei ca necesară în primul rînd pentru apărarea drepturilor învăţătorilor1. Revista n-a văzut lumina tiparului, din cauză că nu s-au putut acoperi cheltuelile necesare tipăririi.

Intr-o caracterizare pe care o face foilor literare ce apăreau în deceniul al VIII-lea al secolului trecut, A. M. Marie- nescu arăta că presei literar-pedagogice, pe lingă faptul că este efemeră, îi lipseşte unitatea, spiritul conducător2. Pentru a avea o presă cit mai corespunzătoare nevoilor poporului, A. M. M arienescu credea că ar fi necesare următoarele condiţii : 1/ Presa din Transilvania să aibă un for conducător. Acesta ar fi Astra ; 2/ să se realizeze o cooperare a forţelor intelectuale menite să susţină aceste organe ; 3/ să se dezvolte în mase gustul pentru citit. Printre revistele pe care A. M. M arienescu le credea necesare era şi o revistă pedagogică, a cărei menire ar fi să familiarizeze pe învăţători cu noile metode de predare şi să le facă accesibile noile cuceriri ale ştiinţei şi pedagogiei.

Dar cu toate străduinţele depuse, editarea unei reviste pedagogice ca organ de presă al tuturor învăţătorilor din Transilvania n-a putut fi realizată.

Deşi presei pedagogice din Transilvania i-a lipsit unitatea organizatorică, deşi unele publicaţii au avut un caracter efemer, ea a contribuit la progresul învăţămîntului prin dezbaterea consecventă a problemelor fundamentale ale şcolii populare din această perioadă. Prin revistele pedagogice din

1 v. G. J o a n d r e a . Un cuvînt la apariţia Foii „Reuniunii învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului“, în : Foaia diecezană“, an XIV, 1889, nr. 14.

2 v. A. M. M a r i e n e s c u , Foile literare române dincoace de Carpaţi, în: „Foişoara telegrafului român“, an I, nr. 6, 1876.

Şcoala poporală, factor de culturalizare 257

Transilvania au fost difuzate idei şi concepţii pedagogice la ordinea zilei şi au fost apărate interesele învăţătorilor. Din analiza conţinutului presei pedagogice din Transilvania se pot desprinde ideile directoare care s-au bucurat de o largă dezbatere şi care au constituit preocupările fundamentale ale revistelor de specialitate în perioada 1860—1918. Despre acestea vom vorbi în paginile care urmează.

Şcoala poporală, factor de culturalizare

Secolul al XIX-lea îmbogăţeşte terminologia utilizată în pedagogie cu o noţiune nouă : şcoala populară. Şcoala feudală, accesibilă unui număr restrîns de copii, era depăşită datorită transformărilor de ordin social-economic şi politic. Concepţia promovată de Pestalozzi despre menirea şcolii îşi face loc în ambianţa culturală a epocii şi cîştigă adepţi, fdeea lui — utopică de fapt — de a face din şcoală o instituţie de ridicare culturală a poporului şi de zăgăzuire a izvoarelor sărăciei maselor populare, cîştigă teren. în Germania, ideile lui pedagogice sínt aplicate de Grüner în şcoala sa de la Frankfurt şi de Diesterweg în institutele pedagogice de la Mörs şi Berlin. Ecouri ale acestor idei întîlnim şi în concepţia despre şcoala populară.

în Transilvania, presa pedagogică e un factor activ de dezbatere a problemelor şcolii populare. M enirea învăţămîntului popular e de a contribui la culturalizarea maselor populare, în spiritul gîndirii iluministe de nuanţă wolffiană, şcoala, ca factor de cultură, e concepută ca un mijloc de înlăturare a relelor şi neajunsurilor de care suferea societatea. Şcoala tre-


258 Idei pedagogice râspîndite prin presa din Transilvania

buie să răspîndească în mase cultura şi să dezvolte raţiunea. Masele luminate prin ştiinţă şi înălţate prin dezvoltare intelectuală — considerau partizanii acestor idei iluministe — vor să-şi îm bunătăţească starea economică.

In spiritul ideilor democratice prezente în rîndurile unor intelectuali legaţi de popor, „Amicul şcoalei" consideră cultura ca o valoare ce trebuie difuzată în mase. „Cultura este şi trebuie să fie un bun comun al tuturor, prin urmare ea nu e numai privilegiul unor clase"1. învăţătorul Ion Simu arată în 1878 în adunarea generală a „Reuniunii învăţătorilor din dieceza Caransebeş,’ necesitatea înfiinţării şcolilor populare superioare"2 şi propune ca în fiecare cerc şcolar să se înfiinţeze cel puţin trei şcoli populare superioare.

M enirea şcolii populare e de a contribui la progresul poporului. Printr-o temeinică organizare, şcolile populare trebuie să devină un factor de dezvoltare naţională. „Prin ele se asigură progresul poporului în ştiinţă, industrie, economie şi cultură"3. „Buna organizare a şcolilor populare pot ridica poporul şi-l pot pregăti pentru o viaţă mai bună4.

Se arată că şcoala populară trebuie să aibă o acţiune educativă formativă. Ea trebuie să dezvolte cugetarea, spiritul critic şi independenţa gîndirii. Cugetarea conduce pe om spre observarea realităţii şi înlăturarea superstiţiilor şi a credinţelor false. Aceasta e o condiţie a emancipării individuale şi de aceea trebuie să se urm ărească în şcoala populară dezvol-

1 Ce să facă învăţătorul ca să înainteze în cultura sa proprie ? în : „Amicul şcoalei“, an 1, nr. 1, 1864, p. 46.

a Protocolul adunării generale a IX-a a Reuniunii învăţătorilor Arad, 1889 p. 63.

8 I. V. Reuniunea şcoalelor populare pentru români, în „Amicul şcoalei“, an II, nr. 48, p. 385.

4 cf. „O voce sinceră în interesul şcoalelor noastre populare“, în „Amicul şcoalei“, an V, nr. 24, 1864.


tarea cu precădere a gîndirii şi a puterii de judecată a elevilor pentru a forma din ei cetăţeni luminaţi şi spirite libere.1 Revista arată că în multe şcoli predomină învăţămîntul mecanic, formalismul, şi subliniază că pentru a face din şcoală un mijloc de dezvoltare a gîndirii copilului, e necesară schimbarea vechilor metode de predare.

‘Problema legăturii care trebuie să existe între şcoala populară, familie şi societate a constituit un obiect de reflecţie şi de discuţie în presa pedagogică. Ion Popescu analizează în revista „Organul pedagogic” aceste relaţii, arătînd că prin familie şi societate, şcoala intră într-o legătură complexă şi adîncă cu viaţa poporului, din care ia elemente p reţioase pentru educaţia copilului. Dar această influenţă nu este unilaterală, ea are un caracter reciproc, şcoala influen- ţînd la rîndul ei asupra vieţii poporului. Şcoala e „o putere mişcătoare în viaţa poporului şi tocmai pentru aceea ea trebuie să se facă şi m ijlocitoare între ştiinţă şi viaţă, cu alte cuvinte să fie un canal prin care să se strecoare din ştiinţe în viaţă toate acele idei şi cunoştinţe ce pot contribui la dezvoltarea stării materiale şi spirituale a poporului"2.

Pentru a face din şcoala populară un factor educativ activ e necesară organizarea ei judicioasă, de aceea primele re viste pedagogice au militat pentru organizarea temeinică a şcolilor populare. „Amicul şcoalei" şi „Organul pedagogic" au argumentat din punct de vedere pedagogic necesitatea organizării vieţii şcolare. I. Popescu stabileşte o corelaţie între scopul şcoalei populare şi organizarea ei, subliniind că şcoala nu-şi poate atinge scopul, dacă activitatea care se desfăşoară în cadrul ei nu e organizată în mod raţional. Organi-

1 cf. „Şcoala populară ca şcoală de cugetare*t în „Amicul şcoalei“, anul V, nr. 2, 1864.

2 „Organul pedagogic“, 1863, p. 9.

260 Idei pedagogice räspindite prin presa din Transilvania

zarea şcolii populare trebuie să fie determinată de trebuinţele poporului, de cerinţele vieţii. A ctivitatea educativă desfăşurată în şcoală trebuie să fie subordonată unui scop mai larg : ridicarea culturală a poporului. De aceea, e necesar ca în şcoala populară tineretul să dobîndească o pregătire te meinică şi o orientare culturală mai largă, care să-i dea posibilitatea să folosească cu mai mult succes în munca sa cunoştinţele primite în şcoală.

In ce priveşte colaborarea şcolii cu familia, se arată că ea reprezintă o necesitate, deoarece prin depărtarea şcolii populare de familie educaţia copiilor ar suferi, iar efectele negative ce s-ar ivi în dezvoltarea copiilor ar îngreuna activitatea şcolii. Ideea colaborării şcolii cu familia, dezbătută de revista „Organul pedagogic" în 1863, este reluată şi argum entată de pe poziţii iluministe şi de revista „Şcoala şi familia" de la Braşov şi de P. Pipoş în studiile sale de pedagogie publicate în periodicul arădean „Biserica şi şcoala". „Şcoala şi familia" a analizat în paginile ei acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a atrage pe părinţi în această colaborare care sporeşte eficienţa educativă a şcolii şi devine un mijloc de educaţie1. Printre procedeele indicate sínt : adunările cu părinţii, dizertaţiile pe teme pedagogice ţinute de educatori în faţa părinţilor, discuţiile cu părinţii despre situaţia şcolară a copiilor şi recomandarea unor cărţi şi reviste pedagogice.

Ocupîndu-se de problemele şcolii populare, P. Pipoş arată că rolul ei este de a înarma pe viitorii cetăţeni cu elem entele fundamentale ale culturii şi acest obiectiv nu se poate realiza dacă ea nu-şi deschide larg porţile tuturor copiilor, fără deosebire de origine socială şi naţionalitate. Democra-

1 cf. Legătura intimă între şcoală şi familie ca un mijloc puternic de educaţie, în : „ Ş c o a l a ş i f a m i l i a “ , n r . 2 2 — 2 4 , a n I I , 1888.


tismul lui Pipoş se împleteşte cu umanismul său, el solicitînd învăţătorului să se conducă în acţiunea educativă de principii nobile, de dragostea profundă faţă de om şi copil şi să urm ărească dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane.

Sfărîmarea lanţurilor robiei feudale a fost o condiţie a înfiinţării şcolii populare. Ţăranul iobag era ţinut în întuneric şi «putea fi mai uşor exploatat dacă rămînea neştiutor de carte. „Iobagul era o simplă unealtă de cîştig stăpînului său despotic, — afirmă P. Pipoş — el era ţinut în întunericul neştiin- ţei, pentru ca să poată să rămînă cît mai umilit"1. Şcoala populară e o creaţie a noilor rînduieli, o instituţie modernă de educaţie şi învăţăm înt deschisă tuturor copiilor. Rolul şcolii populare e de a transmite tineretului cultura elementară, Pipoş înţelegînd prin aceasta cunoştinţele şi deprinderile ce servesc „ca bază atît pentru cultivarea ulterioară a individului, cît şi pentru diferitele sfere de activitate ce-şi va alege în viaţă fiecare"2. Deci, şcoala populară îşi îndeplineşte menirea ei prin înzestrarea tinerilor cu o cultură umană generală, pe care se va baza mai tîrziu cultura specială necesară profesiunii pe care o vor exercita în viaţă.

In şcoala populară copilul dobîndeşte cunoştinţe despre îndatoririle fiecăruia, ea fiind instituţia care învaţă pe individ „să lucreze o dată cu semenii săi pentru binele ome- nirei". Copilul trebuie considerat în şcoală ca un membru al societăţii şi ca atare trebuie educat fără deosebire de clasă şi naţionalitate, orice individ avînd drept la cultură. Pipoş e astfel adeptul unei concepţii democratice care trebuie să stea la baza culturii şi subliniază că dreptul individual de a se cultiva este înnăscut şi că omul devine conştient de dato-

1 O privire în istoria şcoalei, în : „ B is e r ic a ş i ş c o a l a “ a n . X I, n r . 2 , 1877,

p . 13.2 Ibidem, a n X I, n r . 3, p . 19.

262 Idei pedagogice răspîndite prin presa din Transilvania

riile sale şi de scopul vieţii omeneşti numai prin cultură. Apărătorul acestui drept fundamental al individului trebuie să fie statul, care e obligat să-şi pregătească cetăţenii de care are nevoie. De aceea, statul trebuie să sprijine cuprinderea tineretului în şcolile populare. Individul are obligaţia de a activa în direcţia realizării binelui obştesc deoarece — arată Pipoş — el este un membru al societăţii, nu este o entitate izolată, ruptă de societate.

Presa pedagogică din Transilvania s-a ocupat în mod deosebit şi de rolul şi importanţa personalităţii învăţătorului în munca instructiv-educativă. S-a arătat astfel că trăsăturile de bază ale personalităţii învăţătorului ca factor de culturalizare a maselor şi de progres social sínt dragostea faţă de popor şi şcoală, caracterul moral şi pregătirea profesională tem einică. In „Organul pedagogic" se subliniază eficienţa educativă a exemplului învăţătorului, — personalitatea, demnitatea şi nobleţea constituind baza autorităţii sale. Revista „Şcoala română" consideră pe învăţător ca factorul principal în activitatea şcolară, iar „Foaia scolastică" accentuează importanţa activităţii extraşcolare a învăţătorului şi a pregătirii lui profesionale temeinice. De aceea, datoria educatorului este de a-şi însuşi bazele culturii şi de a stăpîni metodele adecvate pentru predarea cunoştinţelor1. „Şcoala română" a militat pentru continua perfecţionare profesională a învăţătorilor şi a analizat mijloacele prin care ea se poate realiza. Prin buna sa pregătire şi dragoste faţă de profesiune, profesorul sporeşte eficienţa educativă a activităţii sale. P. Pipoş considera că un educator pregătit temeinic, apropiat de copii şi devotat şcolii va putea face din şcoala populară un factor

1 v . G M u n t e a n u . Funcţiunea docentului şi însuşirile lui, în : „ F o a ia s c o

la s t i c ă “ , a n I I I , n r . 6, 1885.


educativ de prim ordin1. în aceeaşi direcţie a militat cu mult zel şi Ioan Pop Reteganul.

Revistele pedagogice au contribuit la perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi au sprijinit colaborarea dintre p reparandii şi şcolile populare, această colaborare fiind considerată ca unul dintre factorii de perfecţionare metodică a învăţătorilor, ca un factor de progres în viaţa şcolii româneşti. Problema legăturii dintre şcoala populară şi preparandie a fost analizată în „Foaia scolastică" 2, preparandiile fiind concepute ca centre ale culturii pedagogice populare. Se arată că baza activităţii pedagogice a preparandiei o constituie şcoala populară, ea ajutînd preparandia şi în recrutarea elevilor care vor fi pregătiţi pentru activitatea didactică din şcolile superioare. Legătura dintre preparandii şi şcolile populare a fost realizată îndeosebi prin reuniunile învăţătorilor a căror activitate în această direcţie a fost larg popularizată de presa pedagogică din Transilvania. Profesorii preparandiilor au participat la constituirea reuniunilor învăţătorilor şi la organizarea activităţii lor. Astfel, „Reuniunea învăţătorilor arădeni a fost condusă la înfiinţarea ei de T. Ceontea, profesor de m atematică al Preparandiei din Arad. „Reuniunea învăţătorilor din dieceza Caransebeşului" a avut în persoana lui Ştefan Ve- lovan un zelos îndrumător. V. Petri a dat îndrumări învăţătorilor din părţile Năsăudului cu privire la desfăşurarea muncii lor metodice3. Astfel, observînd că se întîmpină dificultăţi în formarea deprinderilor de citire corectă, el dă îndrumări în-

1 v. P. P i p o ş, Calităţile învăţătorului, în : „Şcoala şi familia", an II, nr. 18— 19, 1888.

2 v. Ke h r , Influenţa reciprocă a preparandiilor şi şcoalelor populare asupra ridicării şi dezvoltării uneia alteia, în : „Foaia scolastică“, an III, nr. 9— 11, 1885.

3 cf. Circular către învăţătorii din cercul Rodnei, în „Şcoala română“, an IV, nr. 18, 1880.


văţătorilor asupra felului cum trebuie să-şi organizeze activitatea viitoare. O stăruitoare activitate de perfecţionare a învăţătorilor au depus şi profesorii A. Şandor, P. Pipoş, D. P. Barcianu şi P. Span. A. Şandor a prezentat în adunarea generală din 1879 a „Reuniunii învăţătorilor din dieceza Caransebeşului o lucrare cu tema : „Despre îmbinarea ortografiei etimologice cu cea fonetică1". P. Pipoş a participat la adunările Reuniunii învăţătorilor arădeni şi a conferenţiat despre J. J. Rousseau şi W. Rein.

La începutul secolului al XX-lea, cînd şcolile populare româneşti din Transilvania au de rezolvat probleme grele privind existenţa lor grav am eninţată de legea Apponyi, presa pedagogică a apărat cu mult curaj şcolile populare şi pe învăţătorii lor. In fruntea luptei se situează „Gazeta învăţătorilor", care îi mobilizează pe aceştia pentru apărarea drepturilor lor. In concluzie şcoala populară este văzută, în spiritul iluminismului, ca un puternic mijloc de culturalizare a m aselor şi de progres social ; ea constituie o preocupare de bază a întregii prese pedagogice româneşti din Transilvania.

Limba română, obiect central de studiu în şcoala poporală.

In lupta lor pentru studierea temeinică a limbii române în şcoală şi pentru cultivarea dragostei elevilor faţă de limba maternă, învăţătorii români din Transilvania au avut de înfruntat adversitatea moşierimii şi burgheziei maghiare, care,

1 cf. Protocolul adunării generale a IX-a a „Reuniunii învăţătorilor.-, din dieceza Caransebeşului“, 1880, p . 39 .

Limba română, obiect central de studiu în şcoala poporală 26S

în tendinţele lor de desnaţionalizare a celorlalte populaţii, re duceau şi studiul limbii române, limba m ajorităţii locuitorilor din Transilvania, la ceva cu totul secundar şi încercau s-o scoată din planul de învăţămînt. G. Bariţiu arată cu deosebit curaj, dînd dovadă de orientare justă în problemele sociale, că tendinţa de maghiarizare a tineretului român din Transilvania aparţinea „celei mai mari părţi din nemeşimea m aghiară"1. Vârfurile moşierimii retrograde, partizane ale ideilor învechite ale feudalismului, propuseseră încă la 31 ianuarie 1842, în dieta Transilvaniei, scoaterea limbii române din şcoală, iar după revoluţia de la 1848 au sprijint politica de germanizare a şcolii româneşti din Transilvania.

Denunţînd aceste încercări, cărturarii români arată că studiul temeinic al limbii m aterne în şcoală constituie o condiţie a progresului cultural al oricărui popor. In „Telegraful român" apar o serie de articole, în care se susţine „cultivarea limbii materne a fieştecărei naţii"2. Numai cunoştinţele transmise în limba maternă pot *fi înţelese şi însuşite temeinic. Din acest punct de vedere însuşirea corectă a limbii materne este o condiţie a dezvoltării individuale. Evident că problema capătă im portanţă naţională, atunci cînd o raportăm la situaţia şi starea întregului popor. A lături de „sărăcia cea peste măsură şi starea cea tristă în care se află de sute de ani această naţie"3, se considera că una din cauzele rămînerii în urmă în domeniul culturii era şi studierea insuficientă a limbii române în şcoală. Presa pedagogică cheamă de aceea, pe învăţători şi profesori să cultive prin toate mijloacele în rîndul tineretu-

1 G . B a r i ţ i u , „Studii şi articole“, Sibiu, 1912, p. 21.2 O privire asupra propăşirii culturii, ştiinţelor îndeobşte şi îndeosebire a

filozofiei şi a princinilor acelora care o împiedică, în : „Telegraful român“ an III, nr. 92—103, 1855.

3 Ibidem, an III, nr. 99, 1855.

2 66 Idei pedagogice räspindite prin presa din Transilvania

lui dragostea pentru limba română şi interesul pentru studierea ei.

încă de la apariţia primelor organe de presă pedagogică, problemele de metodică a predării limbii române în şcoală sínt supuse unei analize atente. Cînd în 1861 se introduce la gimnaziul din Satu-Mare limba română ca a doua limbă de predare pe lingă cea maghiară, P. Bran, profesorul de limba română de la acest gimnaziu, propune organizarea unei conferinţe învăţătoreşti care să discute problema predării limbii române în şcoală. Revistele conduse de V. Petri : „Magazinul pedagogic", „Şcoala română" şi „Şcoala practică" supun unei dezbateri atente problemele de metodică a predării limbii române şi arată că prin studierea limbii m aterne tînăra generaţie este educată în spiritul dragostei faţă de popor1.

V. Petri a contribuit prin întreaga sa activitate pedagogică la clarificarea multor probleme privind metodica limbii ro mâne. în afară de manualele şcolare pe care le-a elaborat, el a publicat în presa pedagogică numeroase lecţii practice de citire şi gramatică şi în cunoscutul său „Plan de lecţiuni pentru şcoalele elementare româneşti" a dezbătut şi probleme de metodică. Limba română — mijlocul de comunicare a ideilor şi sentimentelor între români, trebuie să formeze sufletul în- văţăm întului popular, trebuie să fie obiectul central din planul de învăţămînt. Pentru că V. Petri vedea în studiul limbii ro mâne şi „temelia pe care ne sprijinim în învăţătura tuturor celorlalte ramuri ale ştiinţei"2, scopurile studiului limbii române în şcoala populară erau numeroase. Elevii trebuie să înţeleagă judecăţile exprimate de semenii lor, să fie deprinşi să-şi exprime în mod clar propriile lor gînduri şi să-şi lărgească ori-

1 Inouţămintul lingvistic în şcoala populară, în : „ M a g a z in u l p e d a g o g ic “ ,

a n I, n r . 1, 1867, p . 233.2 „ Ş c o a la p r a c t i c ă “ , a n I, n r . 3 , 1882, p . 65.

Limba română, obiect central de studiu în şcoala poporală 267

zontul cultural, să-şi însuşească noţiuni despre formele şi legile limbii.

Şi în paginile revistei „Şcoala română" au fost analizate problemele predării limbii române. Revista a acordat o importan ţă deosebită citirii, deoarece influenţa ei educativă asupra tineretului nu poate fi egalată, aşa după cum a rem arcat Dies- terweg, decit de „înrîurirea nemijlocită a v ieţii1". De aici decurge necesitatea ca manualele şcolare să fie redactate într-o limbă frumoasă şi clară, pentru a fi adevărate modele pentru şcolari. Studiul limhii române constituie şi un mijloc de dezvoltare intelectuală a elevilor2. Prin cunoaşterea limbii ro mâne, elevii cunosc geniul creator al poporului şi dezvoltarea sa culturală. Toate acestea fac din limba română un obiect central de învăţămînt, studiul ei temenic fiind un factor de progres cultural al poporului.

Metodica predării limbii române în şcoala populară a fost dezbătută şi în adunările generale ale reuniunilor şi presa pedagogică a popularizat această activitate. Reuniunea învăţătorilor români din Ţara Birsei a analizat în adunarea generală din 4—6 aprilie 1879 probleme privind studiul limbii române, fiind prezentate lucrările : „Introducerea în scriere şi citire pe baza intuiţiei", „Cum! se vor tra ta piesele de citire în limba maternă", „Introducerea în gramatica limbii m aterne3". în coloanele presei pedagogice problemele teoretice ale predării acestei discipline sínt exemplificate cu planuri de lecţii de gramatică, citire şi compunere.

Problema manualelor de limba română a fost de asemenea dezbătută în presa pedagogică sub diferitele ei aspecte : con-

1 „ Ş c o a la r o m â n ă “ , a n I , n r . 9 , 1876, p . 68 .2 v . A . V i z a n t i. Importanţa şi utilitatea studiului limbii române, în :

Ş c o a la r o m â n ă “ , a n I I I , n r . 1, 1878.3 c f. „ Ş c o a l a r o m â n ă “ , a n I I I , n r . 7 , 1879, p . 307.


ţinutul manualului, forma de expunere a lecţiilor, volumul cunoştinţelor de gramatică, ortografia folosită, valoarea educativă a lecţiilor etc. în „Foaia scolastică" s-a argumentat necesitatea introducerii în manualele de citire a unor date referitoare la limba română, aceste date trezind interesul elevilor pentru studiul operei literare1.

Presa pedagogică a militat pentru utilizarea limbii literare în şcoală. Formarea la elevi a deprinderilor de exprimare corectă e necesar să constituie o preocupare însemnată în predarea limbii române şi ea se realizează prin predarea citirii, ortografiei, gramaticii şi stilisticii. P. Pipoş arată importanţa educativă a pronunţării corecte şi a corectării pronunţiei greşite a elevilor, exprimarea elevilor trebuind ferită de provincialisme şi localisme supărătoare2. Se arată că este absolut necesar ca în şcoală să fie folosită limba românească literară.

Ca modele de limbă literară, P. Pipoş recomandă opere din scriitorii noştri clasici : Negruzzi, Alecsandri, Bolintineanu şi Eminescu. Se cere aplicarea în şcoală a normelor ortografice stabilite de Academia română, utilizarea aceloraşi norme o rtografice asigurînd unitatea de limbă a poporului.

Spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, şcolile populare româneşti din Transilvania întîmpină însă mari dificultăţi în înzestrarea bibliotecilor cu operele scriitorilor noştri. La aceasta se adaugă faptul că în 1896, ministerul instrucţiunii interzice folosirea în şcoală a poeziilor lui D. Bolintineanu, a nuvelelor lui Negruzzi şi a altor lucrări ale scriitorilor noştri. în aceste condiţii se făcea cu atît mai necesară organizarea bibliotecilor şcolare, valoarea lor instructiv-educativă fiind evidenţiată

1 v. Istoria literaturii române in şcoalele populare, în „Foaia scolastică“, an I, nr. 9, 1883.

2 v. P. P i p o ş , „Inoăţămîntul limbii materne in şcoala populară“, în : „Biserica şi şcoala“, an XII, nr. 16, 1888.

Limba română, obiect central de studiu în şcoala poporală 269

de „Pedagogul român" şi „Higiena şi şcoala". Intr-un articol publicat în „Higiena şi şcoala"1 G. Trif expune modalitatea organizării bibliotecilor şcolare, indicînd folosirea contribuţiei părinţilor, subvenţiile comunale, donaţiile etc.

în lupta lor pentru recunoaşterea dreptului limbii române de a fi obiect central de studiu în planul de învăţămînt, învăţătorii au adus argumente întemeiate pe concepţiile pedagogilor progresişti, îndeosebi pe concepţia pedagogică a lui Ko- mensky. în articolul pe care îl închiria pedagogului ceh în re vista „Reuniunea învăţătorilor2", N. Cristea relevă că una din ideile de valoare ce se desprinde din gîndirea pedagogică a lui Komensky este aceea referitoare la rolul limbii materne în şcoală. Studiul limbii materne este pentru intelect „o gimnastică naturală, puternică şi indispensabilă"3 ; prin predarea limbii materne li se comunică elevilor cele dintîi noţiuni despre realitatea înconjurătoare. Aceste noţiuni lărgesc orizontul copiilor şi-i pregătesc mai temeinic pentru viaţă.

Am văzut însă cum pe parcursul perioadei de care ne ocupăm au fost luate de către cercurile guvernante asupritoare tot felul de măsuri care să împiedice predarea limbii române în condiţii satisfăcătoare. S-a mers pînă acolo încît din b ibliotecile şcolare s-au scos operele scriitorilor noştri clasici, iar perfecţionarea profesională a învăţătorilor în această d irecţie se face cu mare greutate, exclusiv prin iniţiativele lor particulare. Studierea limbii române în şcoală devenea tot mai anevoioasă. Presa pedagogică din Transilvania a dat un ajutor preţios şi în dezbaterea acestei probleme.

1 v . Lipsa şi mijloacele creerii bibliotecilor populare şi şcolare, în „ H i

g ie n a ş i ş c o a l a “ , a n I I I , n r . 11, 1878.a v . J . A . K o m e n s k y , în : R e u n iu n e a în v ă ţ ă to r i l o r “ a n I I I , n r . 4— 5

1906.* c f . Rostul limbii materne în şcoala populară, î n : „ V a t r a ş c o l a r ă “ a n V ,

n r . 2 , 1912.


Orientarea realist-practicâ a învăţămîntului

Presa pedagogică din Transilvania a adus o contribuţie pozitivă la orientarea ştiinţifică şi realist practică a învăţămîn- tului. A ctivitatea în această direcţie desfăşurîndu-se în limitele concepţiei iluministe, una din ideile vehiculate era aceea că ridicarea economică a ţărănimii este posibilă prin progresul cultural. Progresul realizat de ştiinţele naturii în secolul al XIX-lea a influenţat şi asupra conţinutului învăţămîntului, vechile explicaţii teologice despre originea şi structura pă- mîntului etc. fiind înlocuite în manuale cu date ştiinţifice. O rientarea învăţăm întului a fost mult dezbătută în presa pedagogică din Transilvania, formulîndu-se în unele aspecte ale problemei, opinii şi teze avansate care au intrat în patrimoniul pedagogiei româneşti.

Constatînd locul minor pe care-1 ocupau ştiinţele în planul de învăţămînt, revista „Amicul şcoalei" arată că în „Veacul lu minilor" datele elementare ale ştiinţei sínt încă necunoscute poporului. Studiul ştiinţelor îşi face loc cu greu în şcolile populare, în care s-au predat decenii întregi catehismul, ceaslovul, psaltirea şi noţiuni elementare de aritmetică, deoarece a dominat părerea — greşită şi dăunătoare pentru progresul şcolii — că datele ştiinţei sínt nefolositoare poporului. O asemenea opinie retrogradă stătea ca un zid în calea răspîndirii cunoştinţelor în mase. Din cauză că nu cunosc legile naturii, oamenii cred în diferite explicaţii false. Dar legile naturii pot fi cunoscute de om. Cunoaşterea legilor naturii îl face pe om liber de credinţe deşarte. Progresul realizat în cunoaşterea legilor naturii va avea ca urm are „nimicirea superstiţiei şi a tuturor prejudecăţilor prin lumina ştiinţei şi ridicarea vieţii

Orientarea realist-practicä a învăfămîntului 271

poporului". Pornind de la aceste considerente revista sublinia necesitatea studierii ştiinţelor naturii în şcoală.

Tendinţa de orientare ştiinţifică a învăţăm întului se resim te în dezbaterile ce au loc în presa pedagogică în legătură cu planul de învăţămînt. Astfel, în paginile revistei „Magazinul pedagogic" se demonstrează necesitatea introducerii ştiinţelor î n 'p lanul de învăţămînt. Scopul studierii ştiinţelor naturii este cunoaşterea legilor care guvernează fenomenele fizice. O educaţie sănătoasă ce upna să se dea tineretului, presupune de aceea în mod obligatoriu cunoaşterea lor.

în „Plan de lecţiuni pentru şcoalele elementare româneşti", V. Petri arată că scopul predării fizicii este de a „explica şcolarilor legile fireşti cărora le sínt supuse toate fenomienele ş l corpurile din natură, a arăta aplicarea lor în viaţă, a combate superstiţia şi a deprinde pe şcolari să cugete clar şi exact"1. Reuniunea „Mariană" dezbate în adunarea sa generală din 26/27 mai 1B85 tema „însem nătatea ştiinţelor reale şi modul tratării lor în şcoala populară" şi hotărăşte să ceară organelor şcolare să se îngrijească de înzestrarea şcolilor cu aparate de fizică şi să dezbată în viitoarele şedinţe ale reuniunii teme din domeniul ştiinţelor naturii. „Foaia scolastică"- din Blaj — în prima ei formă apărută ca supliment al gazetei „Economul" — difuzează în rîndul învăţătorilor ideea că studiul şi cunoaşterea legilor naturii nimiceşte însăşi baza superstiţiilor, care este ignoranţa. „Foaia scolastică" merge mai departe : cunoaşterea legilor naturii dă posibilitate omului să le utilizeze în folosul său. De aceea — se subliniază — este necesară introducerea lor în planul de învăţămînt.

O poziţie înaintată în problema orientării realiste a învăţămîntului au avut cei doi profesori ai liceului din Năsăud r Paul Tanco şi A. P. Alexi. Ei au militat pentru intensificarea

1 „ Ş c o a la p r a c t i c ă “ , n r .10 , a n . I , 1882, p . 289 .

272 Idei pedagogice răspindite prin presa din Transilvania

studiului ştiinţelor naturii, în scopul formării unei imagini obiective despre natură. P. Tanco consideră că ştiinţele naturii trebuie să ocupe un loc central în planul de învăţămînt, prin studiul acestora copiii cunoscînd legile naturii şi devenind astfel pregătiţi pentru viaţă, A. P. Alexi motivează necesitatea orientării practice a învăţămîntului, a pregătirii tineretului pentru activitatea practică, subliniind că dezvoltarea industriei contribuie la rîndul ei la îm bunătăţirea stării m ateriale a poporului, care e factorul determinant al dezvoltării lui culturale.

Tendinţele de orientare realistă a învăţăm întului şi a titudinea critică faţă de planul de învăţăm înt care neglija studiul ştiinţelor naturii îşi face loc şi în paginile periodicului „Foi- şoara telegrafului român". D. P. Barcianu dezbate în studiul său „Despre însem nătatea şi folosul ştiinţelor naturale" necesitatea cunoaşterii naturii, care îndreaptă gîndirea spre o observare atentă a realităţii. Accentuînd rolul ştiinţelor naturii în educarea tineretului, vom împiedica influenţa dăunătoare pS care o exercită asupra personalităţii copilului concepţiile ifaţionaliste şi apriorice ce s-ar strecura în procesul de învă- ţâmînt.

A tît în paginile periodicului „Lumina" din Arad cît şi în re vista „Higiena şi şcoala" pe care a redactat-o, P. Vasici a militat consecvent pentru orientarea realistă a învăţămîntului. Vasici are o concepţie înaintată despre ştiinţă, considerînd-o un factor de progres social. învăţătorii sínt obligaţi prin specificul profesiunii lor să-şi însuşească datele ştiinţei. Prin paginile revistei „Higiena şi şcoala", Vasici a difuzat şi ideile darviniste în problema evoluţiei speciilor.

Elemente de gîndire dialectică găsim în modul cum rezolva problema predării ştiinţelor naturii, D. P. Barcianu. în studiul său „Reforma în învăţăm întul din istoria naturală în şcoala populară", publicat în „Foaia pedagogică", critică metodele

Orientarea realist-practică a învâfâmîntului 273

dogmatice de predare a ştiinţelor naturii, arătînd că pe baza acestor metode cunoştinţele erau predate izolat unele de a ltele, fragmentar, ducînd la formarea unei imagini false despre corelaţiile variate ce există în natură. Prin cunoaşterea acestor corelaţii : a corelaţiei dintre organisme şi condiţiile lor de viaţă, a caracterului universal al legăturilor din natură, tînă- rul — arată Barcianu — se va ridica la o interpretare filozofică a “naturii şi va înlătura ideile eronate pe care i le-ar putea strecura religia.

D. P. Barcianu încearcă şi o fundamentare pedagogică a m etodicii ştiinţelor naturii1, pornind de la premiza că izvorul cunoştinţelor noastre este dublu : experienţa şi convieţuirea cu alţii. M aterialul brut pe care ni-1 oferă experienţa şi convieţuirea este prelucrat şi sistematizat în cadrul obiectelor de învăţămînt, care pot fi clasificate în două grupe : istorico- lingvistice — care corespund convieţuirii — şi naturale-ma- tematice, care corespund experienţei. Introducerea studiului ştiinţelor naturii — obiect ce face parte din grupa a doua de studii — contribuie la înzestrarea tineretului cu elementele de cultură generală de care acesta are nevoie în viaţă. Studiul ştiinţelor naturii e indispensabil pentru a cunoaşte „legile generale pentru existenţă şi dezvoltare", precum şi cauzalitatea din natură.

Eficienţa educativă a acestui studiu se asigură prin dozarea în mod chibzuit a materialului care se predă în şcoala populară. A ceastă cunoaştere, însă, nu trebuie să se mărginească la o descriere a naturii, a obiectelor şi fenomenelor, „ci va avea să ne arate astfel lucrul, încît natura să se înfăţişeze ca un produs al unei dezvoltări, care s-a făcut şi continuă a se face după legi veşnice şi nestrăm utate, încît să în ţelegem cu toţii, că nimic nu este numai din întîmplare, că nimic nu stă izolat, ci intră în nenum ărate raporturi cu cele-

1 D . P . B a r c i a n u . Istoria naturală în şcoala pooulară. S ib iu , 1890..

ÎS. Presa pedagogică din Transilvania


laite fiinţe şi lucruri, că nimic nu se pierde, din ceea ce este, deşi în continuu formele celor ce există se schimbă"1. D. P. Barcianu, care s-a ridicat în studiile sale la o înţelegere a dialecticii raporturilor din natură, orientează studiul ştiinţelor naturii în direcţia sesizării de către elevi a acestor raporturi şi a înţelegerii dezvoltării la care e supusă întreaga natură. Din punct de vedere metodic, predarea ştiinţelor naturii, bazată pe principiul intuiţiei, este considerată ca un m ijloc de dezrădăcinare din conştiinţa oamenilor a superstiţiilor care izvorăsc din neştiinţa de carte. Revista „Reuniunea învăţătorilor", organ al „Reuniunii învăţătorilor arădeni", apreciază în articolele sale că învăţămîntul este unilateral orientat din cauză că nu se acordau ore suficiente pentru studiul ştiinţelor naturii. Unilateralitatea învăţăm întului se poate înlătura prin aprofundarea studiului fizicii, chimiei, ştiinţelor naturale şi economiei. Prin studiul acestor obiecte, pregătirea intelectuală a elevilor devine armonioasă şi orizontul lor cultural se lă rgeşte.

Pregătirea practică a elevilor era concepută şi ca un mijloc de formare a unor membri folositori ai societăţii. De aceea, în presa pedagogică, o dată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură, se dezbat probleme privind înarm area elevilor cu cunoştinţe şi deprinderi agricole. Astfel, revista „Amicul şcoalei" publică articole în care se dădeau îndrumări metodice în această privinţă. In direcţia difuzării cunoştinţelor agricole în rîndurile învăţătorilor şi a dezbaterii problemelor metodice ridicate de predarea cunoştinţelor de economie au activat şi alte reviste pedagogice din Transilvania : „Magazinul pedagogic", „Foaia scolastică" şi „Şcoala română".

în „Foaia scolastică" au fost cercetate, de asemenea, probleme privind predarea cunoştinţelor agricole. în revista

1 D . P . B a r c i a n u . istoria naturală in şcoalele populare. S ib iu , 1890.

p. 30.

Orientarea realist-practicä a învăfămîntului 275

„Şcoala română", D. Comşa, profesor de agronomie la Preparandia din Sibiu, subliniază valoarea instructiv-educativă a activităţilor practice desfăşurate de elevi în grădina şcolii1. Datorită activităţii desfăşurate în grădina şcolii, elevii dobîn- desc cunoştinţe de botanică, zoologie şi chimie, se valorifică elementele educative din ştiinţele naturii şi se stabileşte o corelaţie firească între aceste obiecte şi activitatea practică a elevilor. în paginile periodicului „Foişoara telegrafului ro mân", grădina şcolii este privită ca un mijloc de învăţămînt pentru înarm area viitorilor agricultori cu cunoştinţe despre cultivarea raţională a pămîntului2.

în strădaniile sale de a introduce spiritul ştiinţific în şcoală prin predarea metodică a cunoştinţelor de zoologie, botanică, mineralogie, fizipă şi chimie, P. Alexi, profesorul de ştiinţe n aturale de la liceul din Năsăud, insistă asupra rolului activităţii practice pe terenul agricol al şcolii. în concepţia sa, instrucţia în domeniul ştiinţelor naturii nu se putea desfăşura în bune condiţiuni, dacă şcoala nu avea o grădină în care cultivarea plantelor să se facă avîndu-se în vedere rezultatele instructive ce se pot obţine prin cultivarea acestora. Cultivarea grădinii trebuie să se facă pe baza unui plan care să permită utilizarea cunoştinţelor teoretice însuşite de elevi. Pentru A. P. Alexi, reuşita activităţii practice în domeniul agriculturii depinde de calificarea învăţătorilor, de perfecţionarea lor profesională.

Devansate mult pe linia unor atari preocupări, autorităţile şcolare încep să dea şi ele, unele instrucţiuni privind orientarea practică a învăţămîntului. în 1880, senatul şcolar

1 v . D . C o m ş a . Pomăritul în grădină şcolii, î n : Ş c o a l a r o m â n ă “ , a n I,

n r . 36, 1876.- v. Urădina şcoalei populare, mijlocul cel mai puternic peniru progresul

in agricultură şi împiedicarea sărăciei progresive, î n : „ F o i ş o a r a t e l e g r a f u l u i r o m â n “ , a n I, n r . 2 — 3, 1876.

276 Idei pedagogice râspindite prin presa din Transilvania

din Caransebeş dă şcolilor indicaţii pentru introducerea mă- tăsăritului în şcoală. învăţătorii sínt îndrumaţi să instruiască pe elevi în cultivarea duzilor şi îngrijirea viermilor de mătase. „Scopul şcoalelor populare — se precizează în îndrumările date — nu poate fi numai creşterea intelectuală şi morală a tinerimei şcolare, ci este necesar ca toate cunoştinţele cîştigate prin învăţăm înt să le folosească la cîştiga- rea celor de lipsă pentru traiul vieţii şi la ridicarea valoarei lucrului mîinilor"1. O rientarea practică a învăţămîntului — aşa cum am văzut — era concepută, în limitele gîndirii pedagogice iluministe, ca un mijloc de îm bunătăţire a stării m ateriale a poporului ; „Problema şcoalei este deci totodată şi de a învăţa tinerim ea şcolară ca să poată afla mijloacele de vieţuire şi prin acestea de a ajunge la o mai bună stare"2. Planurile de învăţămînt încep să fie orientate în această direcţie, introducîndu-se în ele studiul economiei. De asemenea, în diverse îndrumări şcolare, se accentua necesitatea organizării unei grădini şcolare, în care să se efectueze practica agricolă a elevilor.

Dar în paginile presei pedagogice, Ioan Pop Reteganul a mers mai departe, arătînd necesitatea extinderii activităţii practice a elevilor în grădina şcolii la un număr mai mare de ramuri ale agrotehnicii : pomicultură, florării, legumicul- tură, viticultură etc., iar Ion Simu, redactorul periodicului „Ludimagister" ce apărea la Reşiţa, şi Iosif Stanca în articolele publicate în „Reuniunea învăţătorilor", au rem arcat că intensificarea practicii elevilor pe lotul agricol al şcolii are ca urm are educativă, pe lingă formarea deprinderilor practice, atît îm bunătăţirea frecvenţei şcolare — părinţii observînd foloasele practice ale trim iterii copiilor la şcoală—cit şi înlă-

1 A .M .B . doc. 152/1880 .2 Ib idem .

Orientarea realist-practicä a învăţămîntului 277

turarea unor deficienţe ca izolarea şcolii de viaţă, caracterul abstract al învăţămîntului, surmenajul elevilor etc.

O rientarea practică a învăţămîntului n-a fost lim itată la formarea deprinderilor agricole. Dezvoltarea economiei capitaliste în Transilvania cerea pregătirea viitorilor muncitori necesari industriei. Presa pedagogică a epocii militează pe'ntru transm iterea unor cunoştinţe elementare de fizică şi pentru formarea deprinderilor de mînuire a uneltelor. Unii dintre pedagogii epoçii iau atitudine în această direcţie. Teodor Ceontea îndeamnă pe învăţători să cultive în rîndurile elevilor lor dragoste pentru munca industrială. în acelaşi sens militează prin paginile periodicului „Ludimagister" şi Ion Simu. I. Lăzariciu introduce în circulaţia de idei pedagogice a epocii term enul de „îndemînare", considerată ca o condiţie necesară exercitării oricărei munci productive. în- demînarea se formează prin „lucrul de mină", fără introducerea acestui obiect în planul de învăţăm înt educaţia rămî- nînd unilaterală.

Pentru a uşura introducerea lucrului manual în planul de învăţăm înt al şcolii populare era necesară pregătirea învăţătorilor în această direcţie. Acest aspect în pregătirea v iitorilor învăţători a fost sesizat de D. P. Barcianu, care, în 1883, a propus introducerea lucrului manual în institutul pedagogic din Sibiu şi în şcolile populare de băieţi1. Introducerea lucrului manual era văzută ca un mijloc de dezvoltare multilaterală a personalităţii copilului şi ca un factor de în tărire a legăturii şcolii cu viaţa.

Analizînd procesul de învăţămînt, D. P. Barcianu constată că şcoala s-a ocupat prea puţin de formarea deprinderilor. „Şcoala de pînă acum — afirmă el — cultivînd cu predilecţie

1 v. D. P. B a r c i a n u . Lucrul de mînă în şcolile de băieţi şi în institutul pedagogic", Sibiu 1885.


intelectul, a sporit în măsură deosebit de mare receptivitatea, în acelaşi timp, în care a neglijat aproape cu totul productivitatea1". Copilul pregătit în acest fel va fi însă un membru puţin folositor societăţii. Un asemenea învăţămînt unilateral a trezit critici în sensul că influenţează prea puţin asupra dezvoltării vieţii poporului, asupra îm bunătăţirii condiţiilor lui de existenţă. Analiza pe care o face D. P. Barcianu pune în lumină valoarea lucrului manual pentru dezvoltarea intelectuală şi morală a elevilor.

Lucrul manual, pe lîngă contribuţia pe care o are la dezvoltarea abilităţii fizice a copiilor, este un puternic factor educativ sub influenţa căruia se formează trăsături pozitive de caracter ca ordinea, disciplina în muncă, punctualitatea şi independenţa gîndirii. Lucrul manual constituie şi un mijloc de odihnă din punct de vedere psihic pentru elev. Introducerea lucrului manual în şcoală trebuie să se facă în mod organizat, iar predarea lui e necesar să se bazeze pe anumite principii. Scopul introducerii acestui obiect în planul de învăţămînt nu e formarea de profesionişti, ci dezvoltarea multilaterală a elevilor. Activităţile pe care le vor executa elevii în cadrul acestui obiect vor fi variate. Astfel, se vor executa lucrări de lemnărie, împletituri de sîrmă, modelarea unor obiecte din gips şi lut, împletituri de paie şi nuiele etc. D. P. Barcianu propune să se organizeze cursuri suplimentare în timpul vacanţelor cu învăţătorii care vor preda lucrul manual în şcolile populare. Scopul acestor cursuri e perfecţionarea pedagogică a cadrelor care vor preda acest obiect.

Revistele pedagogice din Transilvania şi îndeosebi periodicele „Şcoala şi familia", „Ludimagister", şi „Convorbiri

1 D. P. B a r c i a n u , Lucrul de mină in şcolile de băieţi şi în institutul pedagogic", Sibiu, 1885, p. 11.

Orientarea realist-practică a invăfămîntuiui 2 79

pedagogice" au militat pentru introducerea lucrului manual în planul de învăţămînt.

In articolele sale G. Moian, subliniind eficienţa educativă a lucrului manual, arăta că el stabileşte o legătură firească între teorie şi practică, învăţăm întul devine activ şi se dezvoltă la copii spiritul de observaţie şi deprinderile practice. Lupta sa pentru introducerea lucrului manual în planul de învăţămînt a fost susţinută cu entuziasm şi în alte organe de presă ale vremii. La începutul secolului nostru, revista „V atra şcolară" subliniază că eficienţa educativă a lucrului m anual se observă mai ales în direcţia pregătirii tineretului pentru viaţă.

Presa pedagogică a contribuit în mare măsură la punerea în lumină a valorii educative a activităţilor practice şi a popularizat lucrările de metodică a ştiinţelor agricole1, manualele de agrotehnică şi cursurile organizate pentru perfecţionarea profesională a învăţătorilor. Astfel de cursuri au fost cele organizate în 1876, pe teme agricole, şi cursul de lucru manual organizat în 1887 la Sîn-Jude de către Petru Grama. învăţătorul Teodor Negruţiu a organizat în vara anului 1888 la şcoala populară din Mureş-Ludoş un curs de pregătire a învăţătorilor în domeniul lucrului manual2. De largă popularitate în presă s-a bucurat cursul organizat în august 1880 de G. Moian pentru iniţierea învăţătorilor în m etodica predării lucrului manual. De asemenea, a fost popularizat cursul de pomărit organizat în 1893 de către învăţători la Cluj-Mînăştur. O rientarea realist-practică a învăţă- mîntului a constituit astfel o idee de bază a activităţii presei pedagogice din Transilvania.

1 v. ' P. V a s i ci . Cunoştinţe practice despre grădini şi cultivarea lor. Sibiu, 1868. T. R o ş u. Economia pentru şcolile populare. Gherla, 1870 ; G. V i n- t i 1 ă. Curs de practica grădinăritului şi de economia casei. Braşov, 1872.

2 Cf. „Foaia bisericească şi scolastică“ an II, nr. 17, 1888, p. 272.


Lărgirea orizontului pedagogic al învăţătorilor, mijloc de îmbunătăţire a calităţii învăţămîntului

Statul austro-ungar nu s-a interesat de perfecţionarea profesională a învăţătorilor. Ideea perfecţionării profesionale rămîne o preocupare exclusivă a învăţătorilor, fiind dezbătută în revistele pedagogice din Transilvania încă de la apariţia primului periodic. învăţătorii solicitau să se editeze organe de presă de specialitate, care să-i pună la curent cu problemele fundamentale ale pedagogiei moderne. Cu alte cuvinte ei vedeau în presa pedagogică un mijloc de perfecţionare. I. Pop Reteganul consideră literatura pedagogică drept un mijloc de lărgire a orizontului cultural al învăţătorilor şi-i îndeamnă să scrie.1 Prin intermediul acestor re viste învăţătorii au criticat metodele învechite ale pedagogiei feudale şi, în spiritul ideilor democratice, promovate de revoluţia de la 1848, au militat pentru efectuarea unor reforme în domeniul educaţiei. Pentru a realiza reformele educative pe care spiritul timpului le cerea, se impunea însă ca învăţătorii să fie familiarizaţi cu ideile noi în domeniul pedagogiei şi cu metodele de predare a căror valoare fusese confirmată de practică. Revistele pedagogice puteau îndeplini cu prisosinţă acest rol de răspîndire a ideilor noi în domeniul pedagogiei şi de dezbatere a problemelor ei de bază.

în adevăr, ideea perfecţionării învăţătorilor prin studierea literaturii didactice, introducerea în procesul de învăţămînt

1 I. P o p R e t e g a n u l . Ce să citească şi ce să scrie învăţătorii noştri, în : „Şcoala română“ an V, nr. 3, 1891.

Lărgirea orizontului pedagogic al învăţătorilor 281

a noilor metode de predare, îndrumarea calificată a învăţătorilor şi dezbaterea problemelor pe care pedagogia modernă le frământa au constituit o tem ă principală în revistele pedagogice.

Inţelegînd m area însem nătate pe care o poate avea presa de specialitate în lărgirea orizontului lor cultural, învăţătorii ati susţinut m aterialiceşte apariţia unor asemenea organe. Astfel, Reuniunea învăţătorilor din dieceza Caransebeşului a hotărît să susţină material apariţia revistei „Şcoală rom ână"1, în 1879, „Reuniunea" a hotărît să se adreseze tuturor învăţătorilor şi să-i îndemne să se aboneze la această revistă. Tot în adunarea generală din 1879 a învăţătorilor din dieceza Caransebeşului, Ion Tuducescu, arătînd rolul cărţii, îndemna pe învăţători să studieze neîncetat pentru lărgirea orizontului lor pedagogic. Cultura pedagogică fiind un mijloc de îm bunătăţire a învăţămîntului prin ridicarea calităţii p redării, ea contribuie la pregătirea temeinică a tinerei generaţii.

Reuniunea învăţătorilor din Arad considera organele de presă ale reuniunilor „florile vestitoare de prim ăvară şi de un viitor mai bun pentru neamul românesc"2.

Organul de presă al Reuniunii învăţătorilor arădeni în- demha pe învăţători să reflecteze asupra experienţei lor şi concluziile la care au ajuns să fie împărtăşite prin presă cercurilor largi de învăţători. Perfecţionarea învăţătorilor prin intermediul reuniunilor a rămas un obiectiv constant pentru a cărui realizare presa pedagogică a militat în mod susţinut. în cuvîntul de deschidere rostit la adunarea gene-

1 Protocolul celei de-a IX-a adunări generale a Reuniunii învăţătorilor români de la şcolile confesionale gr. or. din dieceza Caransebeşului. Arad,1880, p. 16.

2 „Reuniunea învăţătorilor“ an. IV, nr. 1—2, 1907, p. 2.


rală a învăţătorilor arădeni ţinută în toamna anului 1911, Iosif Moldovan, preşedintele reuniunii, a arătat că scopul principal al adunărilor şi întrunirilor învăţătorilor e perfecţionarea lor didactică. în concepţia lui Iosif Moldovan, perfecţionarea didactică era o noţiune cu un conţinut determ inat, ea realizîndu-se prin „modernizarea şcolilor, prin răspîn- direa şi aplicarea celor mai noi şi mai practice metode de îmbunătăţire a învăţămîntului, prin introducerea uniformităţii şi a direcţiei practice"1. Aceste obiective nu puteau fi atinse decit printr-un larg schimb de opinii şi prin dezbaterea problemelor educative specifice epocii.

Ideea lărgirii orizontului cultural al învăţătorilor prin activitatea desfăşurată de ei în cadrul reuniunilor, lectura presei, analiza de opere pedagogice, cursuri pedagogice, organizarea bibliotecilor etc. au constituit obiective fixate în programul tuturor revistelor pedagogice. Cu ajutorul presei de specialitate s-a creat în Transilvania printre învăţători un curent de opinie favorabil lărgirii orizontului lor pedagogic şi pregătirii lor profesionale cît mai temeinice. Căutarea de noi metode de predare nu se făcea numai pe calea informaţiei, ci prin valorificarea experienţei proprii. Ideea aceasta a valorificării experienţei şi a formulării unor concluzii cu caracter de generalitate pornind de la experienţă este promovată de I. Pop Reteganul şi George Cătană. Ambii împărtăşesc experienţa lor pedagogică în coloanele presei. G. Cătană prezintă cazuri individuale de corectare a unor defecte ale elevilor.2 Pentru îm bunătăţirea predării, învăţătorii au căutat şi alte mijloace : înfiinţarea de către reuniuni a bibliotecilor de specialitate, discutarea lecţiilor practice în adunările generale ale reuniunilor şi studierea pre-

1 „Reuniunea învăţătorilor,,, an VIII, nr. 11, 1911, p. 331,2 Cf. Experienţe pedagogice, în : „Vatra şcolară“ an III, nr. 10, 1910.

Lărgirea orizontului pedagogic al învăţătorilor 283

sei pedagogice din alte ţări pentru a fi la curent cu ideile noi în pedagogie.

Revistele pedagogice au fost receptive la ideile noi pe care pedagogia modernă le dezbătea, arătînd că inovaţiile şi procedeele metodice noi introduse în şcoală contribuie la progresul şcolii.1 Pentru îm bunătăţirea activităţii instructiv- eçlucative desfăşurate în şcoală, e necesar ca învăţătorii să studieze aceste procedee metodice noi şi să studieze literatura pedagogică. Numai astfel, şcoala va progresa şi va contribui la buna educaţie a tineretului.2

Formarea unor învăţători devotaţi cauzei şcolii şi ridicarea calitativă a procesului de învăţăm înt era considerată ca o cerinţă imperioasă a epocii. Progresul cultural şi rezultatele obţinute de alte popoare europene în domeniul şcolar erau prezentate în aşa fel încît să constituie stăruitoare în demnuri la lupta pentru ridicarea învăţământului românesc din Transilvania. Intr-un cuvînt adresat învăţătorilor din părţile Aradului, delegatul senatului şcolar subliniază în 1906 : „Datorinţa noastră dar este de a ne îngriji de şcoli bune şi de învăţători apţi, fără de care naţiunea română nu poate exista... şi asigurarea noastră despre un viitor mai bun e expusă la mare pericol"3.

Pregătirea profesională temeinică a învăţătorilor era p rivită aşadar ca o cerinţă de prim ordin şi ca un mijloc de îm bunătăţire a învăţămîntului. De aici izvora un spirit de emulaţie pentru buna organizare a şcolii şi îm bunătăţirea procesului instructiv-educativ, spirit întîlnit în rîndurile m ultor învăţători români din Transilvania. Ca rezultat al acestui spirit activ se poate considera şi colaborarea consecventă a

1 v. „Reuniunea învăţătorilor“ an III, nr. 3, 1906, p. 33.2 v. Ibidem, nr. 1, p. 13.* Ibidem, nr. 1, p. 13.


învăţătorilor la periodicele pedagogice şi căutarea perm anentă de procedee metodice noi.

Personalitatea învăţătorului este văzută într-o lumină nouă. Spre deosebire de pedagogia veche, care punea accent în special pe calităţile lui morale, presa pedagogică din Transilvania, în spiritul cerinţelor noi, include printre trăsăturile pe care trebuie să le aibă învăţătorul şi calităţile profesionale specifice activităţii sale. Datoria principală a învăţătorului este de a stăpîni metodele cele mai potrivite pentru predarea cunoştinţelor,1 de a dobîndi prin studiu şi schimb de opinii o pregătire temeinică în domeniul pedagogiei, de a-şi însuşi priceperea de a lucra cu şcolarii şi de a organiza în bune condiţii întregul proces instructiv-educativ. Ion Popescu, V. Petri şi P. Pipoş au analizat c u , competenţă în unele articole calităţile profesionale pe care trebuie să le aibă învăţătorii, arătînd rolul presei pedagogice şi al literaturii didactice în formarea şi perfecţionarea acestor calităţi.

Lărgirea orizontului pedagogic al învăţătorului, perfecţionarea sa metodică şi dezvoltarea calităţilor profesionale au format deci obiectul unei cercetări atente în coloanele presei pedagogice. în astfel de artfcole se arăta ce cunoştinţe tre buie să fie însuşite pentru a se asigura lărgirea orizontului pedagogic şi a defini direcţia în care trebuie orientată perfecţionarea profesională a învăţătorului, direcţie ale cărei componente principale sínt : cunoaşterea concepţiilor şi metodelor pedagogiei moderne, familiarizarea învăţătorilor cu principiile învăţămîntului intuitiv, valorificarea pedagogică a noilor cuceriri ale ştiinţei, cercetarea istoriei pedagogiei, colaborarea cu părinţii în probleme educative şi altele.

1 G. M u n t e a n u. Funcţiunea docentului şi însuşirile lui, în : „Foaia scolastică“, an III, nr. 6, 1885.

Lărgirea orizontului pedagogic a! învăţătorilor 285

Revistele pedagogice au avut un rol activ în criticarea metodelor învechite, scolastice şi în familiarizarea învăţătorilor cu procedeele metodice moderne.

La începutul secolului al XX-lea începe să se utilizeze şi term enul de „şcoală modernă". învăţătorul D. Boariu consideră că specificul şcolii moderne se bazează pe însuşirea activă a cunoştinţelor, de aceea modernizarea şcolii se face prin introducerea în procesul de învăţăm înt a noilor metode de predare, care pot fi popularizate prin intermediul presei pedagogice şi în cadrul unor cursuri metodice.1 P. Span subliniază un alt aspect al spiritului modern în domeniul pedagogiei : pedagogia modernă ţine să accentueze la orice pas că educaţia poate contribui la dezvoltarea copilului numai în măsura în care se asigură cunoaşterea şi respectarea individualităţii lui2. E>in acest principiu fundamental al pedagogiei moderne decurge pentru învăţători obligaţia profesională de a-şi studia cît mai temeinic şcolarii. I. Petrovici subliniază că „direcţia modernă" în educaţie include dezvoltarea m ultilaterală a elevilor.

Presa pedagogică a analizat în paginile sale şi problema învăţăm întului intuitiv, acesta constituind una din cele mai dezbătute teme ale periodicelor pedagogice. Au fost expuse procedee de utilizare a intuiţiei în predarea limbii materne, a aritmeticii, geografiei, ştiinţelor naturale etc. Cercetarea procedeelor de folosire a intuiţiei în predarea geografiei au pus în faţa pedagogilor problema rolului educativ al cunoaşterii ţinutului natal. P. Span introduce în terminologia pedagogică de la începutul secolului al XX-lea noţiunea de „vatră părintească", prin al cărei conţinut se accentua îndeosebi

1 v. I. D. B o a r i u . Şcoala modernă, în : „Biserica şi şcoala“ an XVIII, nr. 30 1904.

2 v. P. S p a n . Reforma învăţămîntului popular în faţa pedagogiei, îr, : „Telegraful român“, an III, nr, 49, 1904.


valoarea educativă a cunoaşterii locului natal. P. Span a arătat şi rolul instructiv-educativ al unui muzeu şcolar în cadrul şcolii.1

Pentru fundamentarea pedagogică şi psihologică a intuiţiei ca principiu fundamental al învăţămîntului, revistele pedagogice au prezentat ideile de bază ale pedagogilor clasici în această problemă. Astfel, au apărut în publicaţiile pedagogice numeroase studii de istoria pedagogiei, în care erau analizate concepţiile pedagogice ale lui Komensky, Rousseau, Pestalozzi, Diesterweg, Fröbel, Herbart şi Tolstoi.

Condiţiile deosebit de grele în care şcolile populare îşi duceau activitatea au adus la ordinea zilei problema colaborării cu părinţii, al căror sprijin putea să contribuie la rezolvarea multor probleme şcolare. Străduinţele depuse în această direcţie de presa pedagogică au culminat cu apariţia periodicului „Şcoala şi familia", care şi-a făcut din iniţierea pedagogică a părinţilor preocuparea centrală. Cercetarea consecventă a rolului educativ al familiei şi a posibilităţilor multiple de colaborare a şcolii cu familia conturează clar o notă de originalitate a gîndirii pedagogice româneşti din Transilvania acestei epoci.

în ce priveşte preocuparea pentru difuzarea metodelor noi de predare, este semnificativă discutarea insistentă a predării citit-scrisului. Ca o reacţiune faţă de metodele vechi, mecanice, de buchiseală, în publicaţiile pedagogice au fost p rezentate încercări metodice noi, ca metoda fonetică în varianta ei scriptolegă, precum şi cercetările făcute în această direcţie de Ion Creangă şi Zaharia Boiu. De asemenea, re vistele „Foaia scolastică" şi „Reuniunea învăţătorilor" s-au ocupat de metoda cuvintelor normale şi metoda fonomimică.

1 v . I. P . S p a n . înfiinţarea unui muzeu şcolar, î n : „ F o a i a p e d a g o g i c ă “ ,

a n I I I , n r . 5, 1899.

Lărgirea orizontului pedagogic al învăţătorilor ?37

Subliniem încă o dată, în concluzie, acea latură progresistă a activităţii pedagogice oglindite în presă, care urm ărea consecvent perfecţionarea profesională a învăţătorilor, prin lărgirea orizontului lor pedagogic şi de cultură generală. Numai astfel întregită personalitatea învăţătorului putea constitui un factor de ridicare a prestigiului şcolii în rînduL poporului.

Contribuţia presei pedagogice la formarea şi unificarea terminologiei ştiinţifice în domeniul pedagogiei

Publicaţiile pedagogice din Transilvania oferă cititorului şi o imagine de ansamblu asupra schimbărilor prin care a trecut terminologia .ştiinţifică în domeniul pedagogiei.

Şi în acest domeniu terminologia s-a îmbogăţit şi schimbat paralel cu progresele înregistrate în practica educativă şi în organizarea şcolară. O dată cu trecerea de la orînduirea feudală la cea capitalistă, unii termeni învechiţi au ieşit din uz.. După revoluţia de la 1848 au intrat în circulaţie şi au dobîn- dit o utilizare largă mulţi termeni ştiinţifici. Dezvoltarea şcolii populare şi a învăţămîntului românesc în general au impus utilizarea unor termeni ştiinţifici noi care oglindeau aspecte noi ale procesului instructiv.

în evoluţia terminologiei se disting două perioade, pentru prima 1780—1860 fiind specifică tendinţa de asimilare a ştiinţei moderne, de introducere a unei orientări realist practice şi de dezvoltare a interesului pentru ştiinţă, în timp ce pentru perioada a doua, după 1860, sínt vădite încercările de


creaţie originală în diferite domenii ale ştiinţei.1 Celei din urmă etape îi corespunde perioada de activitate a periodicelor pedagogice de care ne ocupăm. Se poate afirma că rolul lor în formarea gîndirii pedagogice este evident şi prin contribuţia pe care au avut-o la fixarea terminologiei ştiinţifice în acest domeniu.

Termenii din domeniul pedagogiei pe care-i utilizează re vistele pedagogice din Transilvania — cu toată influenţa ten dinţelor latiniste ce s-au exercitat asupra ei — sínt apropiaţi de limba literară. Revistele pedagogice auêvitat exagerările latiniste întîlnite de exemplu, în pedagogia lui Bărnuţiu,2 în care găsim term eni ca : judeciul, sagacitatea, leptură, stremur, sepsual, facultate adoperativă, sentimentalitate vitupe- rabile, amicetia, beneiicientia, carapter, necapace, nenocenti, volios, fatigatoriu (jocul e fatigatoriu) laboriosu, premiul şi pună, însocirea, mendacitatea, amorea, stremur im itativ etc. Dar, a rămas şi ea tributară unor forme învechite utilizînd şi termeni care nu puteau contribui la unitatea terminologiei ştiinţifice româneşti în domeniul pedagogiei. în 1914 secţia şcolară a „Asociaţiei" face propunerea să se unifice term inologia pedagogică cerînd ca în şcolile din Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, să fie utilizată aceeaşi term inologie ca şi în România, pentru a întări caracterul unitar al limbii române. Şcoala civilă de fete din Arad propune ca terminologia pedagogică să fie precizată de către filologi şi să se studieze evoluţia ei, întrucît schimbările pe care le-a suferit şcoala populară se oglindesc şi în terminologia pedagogică.3

1 v. N. A. U r s u , Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti. E. S. 1962,p. 10.

2 v. S. B ă r n u ţ i u , Pedagogia, Iaşi 1870.* v. Raport către şedinţa secţiei şcolare a Asociaţiuni ţinută în Sibiu la

30 iunie 1914, Sibiu, 1914.

Contribufia presei pedagogice la formarea terminologiei 289

Secţia şcolară a Astrei propunea să fie înlocuiţi următorii termeni utilizaţi în practica şcolară din Transilvania : ior scolastic (autoritate şcolară)1, substitut (suplinitor), internist (intern), privatist (elev particular), prelegere (lecţie), oara de prelegere (lecţia), programa de ore (orarul), a clasiiica răspunsul (a nota), a bucta Ia examene (a respinge la examen), didactru (taxă şcolară), înmatriculare (înscriere), jurnal de clasă (registru de clasă), rescript (ordin), protocol (proces verbal), raţiuni (buget), a admonia (a dojeni, a avertiza), a supsterne (a trimite), a numeriza (a numerota), praxă (practică), testimoniu (certificat), călămariu (călimară), iiocul băncii (sertarul băncii), a petiţiona (a cere, a solicita), ierie (vacanţă), ţintă (scop), remuneraţie (recompensă) şi altele.

întîlnim însă şi alte cuvinte provenite din limba latină care erau utilizate ca term eni în domeniul pedagogiei.

Pentru exemplificare, vom arăta conţinutul cîtorva termeni pedagogici folosiţi în revistele de pedagogie din acel timp.

Adm oniţiune (cf. lat. admonitia) — avertisment, dojană, ca formă de pedeapsă.

De exemplu : ,, . .. iar altui învăţător i-a dat o admoniţiune pentru neglijarea datorinţelor sale faţă cu şcoala" („Şcoala practică, nr. 9, I. p. 284).

Calcul (cf. lat. calculus) — notă.De exemplu : „calculi speciali ; eminent, lăudabil, bun, su

ficient, nesuficient" („Şcoala română", î, p. 253) ; „dacă un candidat a raportat calcul îndestulitor" („Lumina", 16, II, p. 77) ; „...care au depus examen cu calcul bun" („Reuniunea învăţătorilor", VIII, 1, p. 6). Termenul se menţine în uz pînă la începutul secolului nostru, însă cu o circulaţie din ce în ce mai restrînsă.

1 v. Termenul din paranteză trebuia introdus în practica şcolară.


290 Idei pedagogice rőspíndite prin presa din Transilvania

Caracter (cf. lat. character). Termenul intrase în term inologia pedagogică la apariţia primului organ de presă din Transilvania : „Amicul şcoalei", care dezbate şi discută în paginile sale problema formării caracterului (nr. 1, an. I,p. 20).

Problema este dezbătută şi în revista „Organul pedagogic" în articolul „Formarea caracterului (p. 248). Termenul caracter are în „Organul pedagogic" sensul de voinţă constantă şi consecventă subordonată ideilor morale.

Clasiiicaţie (cf. fr. classification) — repartizarea elevilor într-o ordine determinată de situaţia la învăţătură şi disciplină. Termenul se utiliza în sens de notare. A clasifica răspunsul unui elev însemna a nota pe acel elev. La sfîrşitul examenului de sfîrşit de an li se citea elevilor rezultatul obţinut : „Cu finea examenului să se citească şcolarilor clasiii- caţiunea“ („Amicul şcoalei", nr. 3, an. I. p. 270).

Conîerinţe invăţătoreşti (cf. lat. conferro). Adunări ale învăţătorilor prin care se urm ărea perfecţionarea lor metodică. Termenul se întîlneşte des, ştiut fiind că presa pedagogică a dezbătut pe larg problema organizării conferinţelor învă- ţătoreşti.

Conscrietea copiilor — recensăm întul copiilor. In „Amicul şcoalei" : „Să se facă în tot anul conscrierea tinerimei îndatorate a umbla la şcoală" (1, p. 77).

Coregere (cf. lat. corrigo) — a îndrepta, îndreptare, corectare. Se utilizează paralel cu termenul corect, care se va impune. „Scopul învăţăm întului intuitiv : ... a corege cuvintele co ru p te . . . a deprinde pe şcolari să exprime corect cugetele cîştigate" („Şcoala practică", I. p. 34). Termenul e u tilizat şi ca ad jectiv : „...trebuie să se exprime şi încă într-un limbaj c o r e c t (I. b.). In „Lumina" se întîlneşte participiul cotes : „toate lucrările, ale tuturor candidaţilor au să fie co- rese conştiincios" (nr. 14, an. II, 1873, p. 69).


Cultivare (cf. lat. cultivare) e întrebuinţat în sens de creştere, îngrijire, educaţie. Se întîlneşte în „Amicul şcoalei" : „In timpii vechi, pe cînd popoarele duceau o viaţă nomadă, cultivarea pruncilor sta numai în mina părinţilor" (nr. 2, an. I. p. 109).

Deprindere (ci. lat. deprehendo şi deprendo). Termenul e utilizat cu sensuri diferite în presa pedagogică. In primele reviste e întîlnit în sens de exerciţiu : „Dexterităţile ce se cere să şi le cîştige elevii pentru viaţa practică precum sínt : cetirea, scrierea (poate şi desenul), computul şi cîntarea, acelea se învaţă prin deprinderi (exerciţii) îndelungate". („Organul pedagogic", p. 190) ; „...ca ocupaţie independentă, elevilor li să dădea să rezolve deprinderi" („Şcoala practică", 1, p. 53). V. Petri îl utilizează cu determinări în funcţie de obiectul de învăţăm înt : „deprinderi ortografice".

Didactică (cf. fr. didactique) — disciplină care tratează despre principiile sau regulile generale după care este de a se întocmi învăţăm întul peste tot" („Organul pedagogic", p. 55). Totalitatea acestor principii sau reguli alcătuiau teoria didactică : „teorii pedagogice, didactice şi metodice (idem p. 97).

Se întîlneşte şi termenul „artă didactică" : „Arta didactică şi-o poate cîştiga învăţătorul prin studiu şi prin practică" (idem p. 59).

întîlnim şi adjectivul didactic utilizat pentru diverse determ inări : manual didactic, op didactic, material didactic. Educaţie (cf. lat. educatio). Termenul se întîlneşte la D. Ţi- chindeal, care defineşte pedagogia ca „învăţătură pentru buna educaţie a pruncilor"1. Naum Petrovici utilizează termenul creştere. „Pentru începutul creşterii scolastice şi pentru cele

1 v. Ardtare despre starea acestor noao introduse sholasticeşti instituturi. Buda 1813, retipărită de T. Botis şî A. Sădean : Cei dinţii ani din trecutul şi viaţa preparandiei române din Arad. 1912, p .162.


ce sínt cătră dînsa lipsă"1. Termenul educaţie e utilizat în diferite formule : educaţie individuală, educaţie publică, sistem de educaţie, în lucrarea : „Computu public al fondului Reuniunei femeilor romane", de Maria Nicolau, Braşov, 1854.2 în „Amicul şcoalei" se întîlneşte termenul educaţie, alături de cel vechi, — creştere : „Pentru a ne face un concept determinat despre educaţiune“ (pag. 17). în „Organul pedagogic", principiile pe care se bazează educaţia alcătuiesc „teoria educaţiei“. Şi în alte lucrări se mai întîlneşte term enul de creştere. într-un manuscris de pedagogie din 1865, partea I e intitulată „învăţătura creşterii“3. Presa pedagogică din Transilvania a contribuit pe scară largă la difuzarea noţiunii de educaţie. La începutul secolului al XX-lea, se mai întîlneşte term enul creştere pentru educaţia morală : „Creşterea m or a l ă („Vatra şcolară", an. V. nr. 3, 1912, p. 77).

în unele cazuri, conceptul de educaţie e utilizat în sens de dezvoltare şi îndrumare morală : „Educaţia şi instrucţiunea în gimnaziu" („Foaia scolastică", I, p. 318) ; Gimnaziile erau „institute de educaţie şi instrucţiune" („Amicul şcoalei", 1,p. 68).

Empiric — cunoştinţe empirice. Apare şi ca determinativ pentru ştiinţe, ale căror concluzii se bazează pe experienţă. Astfel, în 1881 apare la Sibiu : „Psihologia empirică sau ştiinţa despre suflet în marginile observaţiunii", lucrare în care I. Popescu înlocuieşte o parte din terminologia folosită de latinişti.

1 v. N a u m P e t r o v i c i . Pedagogia şi metodica pentru învăţătorii şcoa- lelor orăşeneneşti şi săteşti, după Villom, Buda 1818 p. 1.

2 v. Se dau în lucrare fragmente din Educaţia mamelor de familie sau civilizaţia neamului omenesc, de L'Aimé-Martin, tradusă de I. D. Negulici, Bucureşti, voi. I. 1844 ; vol. II, 1846.

3 v. Pedagogia, manuscris aflat în Biblioteca parohiei Arad I.


Examen (cf. lat. examen). în „Amicul şcoalei" : essamene şi a essamina (1, p. 55). Se întîlneşte şi forma „esamen“ : „esa- m enele semestriali" („Foaia scolastică", II, 1884, p. 2). Examenele în scris erau denumite „esamene scripturistice" („A- micul şcoalei", nr. 31, an II, p. 261).

Exemplu (cf. lat. exemplum). în „Amicul şcoalei" se în tîlneşte forma esemplu : „creşterea şi instrucţiunea în casa părintească constă mai ales din esemple bune" (I, p. 29). Termenul are circulaţie în presa pedagogică din Transilvania.

Explicaţie (cf. lat. explicatio) — tîlcuire, lămurire, clarificare a unei teme, a unui fenomen. La Naum Petrovici se întîlneşte termenul „tilcuială“ : „Bine şi foarte de lipsă iaste a tîlcui cînd şi cînd temeiul poruncilor"1. Termenul e utilizat şi de C. Diaconovici Loga. în „Amicul şcoalei" se întîlneşte termenul ,,esplicaţiune" : „învăţătorul ... să cerceteze care punct are trebuinţă de esplicaţiune mai multă, cum s-ar putea es plică mai bine" (1, p. 51). Acelaşi termen e utilizat şi de „Foaia scolastică" ‘(1- P- 69).

Facultate (cf. lat. facultas) — putere sufletească. „Facultatea vorbirii, mijlocul împărtăşirii reciproce de cugete" („Amicul şcoalei") ; „Scopul principal al instrucţiun ii... e să-i dezvolte iacultăţile spirituale" („Foaia scolastică", II, p. 29).

Ferie sau ferii — vacanţă, timpul în care şcoala nu funcţionează. Se întrebuinţează şi în sensul de timp liber al şcolarilor : „Joia după amiază e totdeauna ieria" („Amicul şcoalei", 1, p. 90) ; „învăţătorul în timpul ieriilor" („Biserica şi şcoala", an. IX, nr. 29, 1885). Se întîlneşte şi termenul vacanţă : „La finea vacanţei învăţătorul va raporta" („Lumina" nr. 44, an. II, 1875, p. 210) ; „în vacanţele de vară să-şi împrospăteze puterile" („Vatra şcolară", an. V, nr. 1, 1912, p. 39).

' v. Pedagogia şi metodica pentru învăţătorii şcoalelor orăşeneşti şi săteşti după Villom, Buda 1818, p. 12.

294 Idei pedagogice räspindite prin presa din Transilvania

Frecvenţă şcolară (cf. lat. frequentare). Se întîlnesc term enii a umbla (a umbla la şcoală) ; a cerceta (cercetarea şcoa- lei): „... pentru datorinţa umblării la şcoală", şcoalele populare publice din Viena sínt ...cercetate“ („Amicul şcoalei, 1, 1860, p. 74). In unele documente şcolare se întîlneşte term enul irecventaţiune : ,,... fiecare învăţător îşi va face pentru şcoala sa o consemnare de irecventaţiune“ („Ordinaţiune pentru umblarea pruncilor la şcoală", Arad 1873, p. 2). Dar şi unele reviste pedagogice, utilizează termenul frecventa- ţiune : „Stăm rău cu irecventaţiunea“ („Biserica şi şcoala", an. XII, nr. 32, 1888, p. 253). Termenul cercetare este de asemenea folosit : " . . . pentru înscrierea şi cercetarea regulată a şcoalei" („Vatra şcolară, an. V, nr. 2, 1912, p. 60).

Imagine (cf. lat. imago) — închipuire, icoană. Se utilizează iniţial term enul întipuire : ..."eara acele care numai prin în- tipuire se pot cunoaşte" („Amicul şcoalei", I. p. 59). „Foaia scolastică" propune înlocuirea termenului întipuire (Einbildung) cu reprezentare. Apoi presa pedagogică a adus o contribuţie hotărîtoare la consacrarea term enului intuiţie , u tilizat în „Amicul şcoalei" (,,Intuiţia, cugetarea şi vorbirea", an. V, nr. 10 p. 105) şi definit în „Şcoala română" („întipui- rile clare şi precise produse prin directă sau nemijlocită privire a obiectelor se numesc intuiţiuni", nr, 23, 1, p. 179).

Instinct (cf. lat. instinctus). „Amicul şcoalei" utilizează te rmenul „bold" („Boldul de a învăţa adevărul", I, p. 25) şi dis- puseţiune îireascâ („formarea caracterului depinde parte de la dispuseţiunea iirească“, p. 20). V. Petri utilizează termenul „bold“ în revistele pe care le-a redactat : „îndestulirea boldului spre activitate..." („Şcoala practică", nr. 4, I, p. 109).

Instrucţiune (cf. lat. instructio) — învăţătură, învăţămînt. „Instrucţiunea este unul din mijloacele .. . educaţiei" („Amicul şcoalei", 1, p. 20) ; „Prin învăţăm înt ori instrucţie se comunică elevilor cunoştinţe şi desterităţi" („Organul pedago-


gic", p. 8). Termenul e întrebuinţat şi de „Şcoala română" ; „Scopul instrucţiunii e de a produce junimei anumite cunoştinţe şi desterităţii" (nr. 4, an. I, p. 26). Sub influenţa pedagogiei lui Pestalozzi şi a lui Herbart se introduce în terminologia pedagogică termenul invăţăm înt educativ.

Noţiunea de instrucţie dobîndeşte un sens mai larg : instrucţia e şi un mijloc de formare a omului, de educare a lui. Pentru I. Popescu mijloacele educaţiei sínt : „personalitatea educatorului, instrucţiunea şi dedarea“. Raportul dintre educaţie şi instrucţie a definit astfel în „Şcoala română", în 1876 : „Instrucţiunea este educaţia intelectuală" (p. 289). Definind astfel instrucţia, ea devine o noţiune subordonată noţiunii educaţie, în a cărei sferă sínt cuprinse noţiunile educaţie fizică şi educaţie spirituală : intelectuală, morală şi estetică.

invdţdciei-şcolar, elev. S-au utilizat termenii învăţăciel şi şcolar, impunîndu-se acesta din urmă. In „Amicul şcoalei" întîlnim „...ca în învăţăciel să se nască şi consolideze" (I, p. 20). De asemenea : „Conversaţiunea cu şcolarii asupra gramaticii" (idem, p. 57). „Foaia scolastică" utilizează şi ea term enul învăţăciel : ,,.... trebuie să învingă iubirea de învd- ţăcielii săi" (I, p. 24). După cum se vede nu există o unitate în privinţa utilizării acestor termeni. în acelaşi articol : „Cum să-şi atragă învăţătorul iubirea şcolarilor săi" („Şcoala ro mână", an. I, nr. 3, p. 17) întîlnim şi termenul discipul : „învăţătorul va întîmpina şi trata discipulii săi cu iubirea unui părinte adevărat".

învăţător. Termenul e întîlnit des în presa pedagogică din Transilvania şi în lucrări pedagogice româneşti apărute înainte de 1860. „Amicul şcoalei" îl utilizează încă de la apariţia primului număr : „ce să facă învăţătorul ca să înainteze în cultura sa proprie ?" (I. p. 46). In perioada de instabilitate în utilizarea term inologiei pedagogice româneşti din cea


de-a doua jum ătate a secolului al XIX-lea se utilizează şi alţi termeni. Astfel, în „Amicul şcoalei" se întîlneşte te rmenul „docinte" ; „Docintele va fi..." (nr. 4, I, p. 325). în „Şcoala română" se întîlnesc pentru aceiaşi noţiune şi alţi termeni : institutor şi dascăl : „Subiectul instrucţiunii e persoana ajutătoare numită învăţător sau instructor (institutor, dascăl, docente)“ (I, p. 26). Presa pedagogică a contribuit la consacrarea term enului învăţător, prin folosirea lui pe scară largă.

învăţăm înt intuitiv. Noţiunea e utilizată în presa pedagogică din Transilvania în două sensuri : ca formă de învă- ţămînt şi ca obiect de studiu. în „Organul pedagogic" se consideră că prezentarea obiectului despre care se vorbeşte în faţa elevilor constituie forma tipică de învăţăm înt : „în- văţăm întul predat după forma tipică se numeşte învăţămînt intuitiv" (p. 152). Intuiţia e „fundamentul învăţământului în şcoala populară" (p. 152). V. Petri fixează printre scopurile învăţămîntului intuitiv pe acelea de : „a clarifica şi rectifica, a complecta şi ordina întipuirile defecte" („Şcoala română", an. I, nr. 2, p. 34) ; „întipuirile clare şi precise produse prin directa sau nemijlocita privire a obiectelor se numesc intuiţiuni" (ibidem, nr. 23, an I, p. 179).

Învăţămîntul intuitiv este învăţămîntul fundamental şi pregătitor pentru celelalte obiecte de învăţămînt. De aceea : „în primii doi ani de învăţăm înt el formează un obiect de sine, cu materie proprie şi cu ore anumite" („Şcoala română", an. I, nr. 2, p. 33). Conţinutul său trebuie să fie bogat: „Exerciţiile de intuiţie, deprinderile în cugetare şi vorbire, împreunate cu explicări din partea învăţătorului poartă nu mirea sumară de învăţăm înt intuitiv". („Biserica şi şcoala, an. XII, nr. 2, 1888 p. 10).

Învăţămînt educativ. Termenul se întîlneşte în „Organul pedagogic". învăţăm întul educativ e o condiţie a însuşirii

Contribuţia presei pedagogice la formarea terminologiei 297

cunoştinţelor : „căci numai fiind educativ va produce cunoştinţe (54). Sub influenţa pedagogiei lui Pestalozzi, presa pedagogică din Transilvania a discutat în paginile sale problemele învăţâm întului educativ.

Invăţâmînt mecanic, adică învăţământul bazat pe memorizarea excesivă şi lipsită de înţelegerea necesară a cunoştinţelor. în „Organul pedagogic" se vorbeşte de metoda m ecanică, adică memorizarea fără explicarea conţinutului. în lăturarea predării mecanice din şcoală era un obiectiv al p resei pedagogice. Acest obiectiv se putea realiza prin noi metode de predare : „Mecanismul se poate exila din şcoală numai prin metoda euristică" (p. 350). Sistemul nou de învăţare nu constă în „îngrămădirea de reguli", ci în „esplica- rea, tîlcuirea prelecţiunilor" („Şcoala română", an. I, nr. 2r p, 133).

Junime studioasă e întîlnit adesea în presa pedagogică : „Stîlpul unui popor e a lui junim e“ („Amicul şcoalei", I, p. 91) „ . . . în c e p u a se înfiinţa o bibliotecă pentru studio- simea română" (Ibidem, p. 71). I. Slavici utilizează şi el te rmenul într-un articol : „Despre creştere şi mai cu seamă despre creşterea junelor române („Speranţa", an. II, nr. 8r p. 58).

Legendar (carte de citire). Termenul e întrebuinţat în presa pedagogică şi în lucrări de pedagogie. în „Amicul şcoalei" : „deschideţi legendarul" (I, p. 67). Se întrebuinţează şi term enul „legerea" (citirea), („Foaia scolastică", nr. 7, an. II, 1884, p. 104).

Termenul legendar se mai întîlneşte încă şi în 1874 : Ion Papiu, ,,Legendariu sau cartea de citire pentru şcolile rom âneşti populare", Gherla ; Alexiu Viciu „Legendariu românesc", Blaj, 1884.

Manual — carte care cuprinde elementele fundamentale ale unei ştiinţe prevăzută în programa şcolară. Presa pedagogică


■din Transilvania utilizează term enul „carte scolastică“ („Organul pedagogic", p. 194) şi manual. Unele cărţi şcolare au în titlu term enul manual : G. Bellissimus, „Manual de limba română", Sibiu, 1859. „Amicul şcoalei" a utilizat şi el terme- nual manual (I, p. 96). „Şcoala română" analizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească manualele şcolare : (nr. 13,1, p. 97).

Mapă (cf. lat. mappa, fr. mappe şi lat. charta) — hartă. Iosif Iorgovici întrebuinţează în manuscrisul manualului său de geografie1 termenul mapă. Acest termen îl întîlnim şi în p resa pedagogică : „La învăţarea geografiei patriei se cere o mapă bună". (Foaia scolastică, 1, 1883, p, 258). In 1885, „Şcoala practică" utilizează tot term enul mapă în terminolgia geografică : „Mapa de perete a Europei" (III, p. 208).

— M etod (cf. lat. methodus sau neogrecescul methodos) — metodul învăţăturii, metodul învăţătoresc şi alte utilizări. Termenul se întîlneşte în „Amicul şcoalei" : Preparaţiunea învăţătorului . . . să fie . . . nu numai la obiectul de instrucţiune, ci la metod (I, p. 51). în „Foaia scolastică" noţiunea e definită astfel : „Metod numim modul instrucţiuni" (I, p. 22). In „Organul pedagogic" se întîlneşte şi forma metodă. „Metoda . . . sau modul în care este de a se desfăşura fiecare obiect de învăţăm înt" (p. 56). Termenul metodă e întîlnit şi în „Şcoala română" : „Metoda ştiinţelor fizico-naturali" (nr.2, an. I, 1876).

Monitor (cf. lat. monitor, fr. moniteur — monitor, elev care supraveghează activitatea colegilor săi urmărind menţinerea disciplinei. Termenul s-a impus o data cu sistemul Bell-Lan- caster. „Amicul şcoalei" îl utilizează : „formează mai vîrtos

1 v. Manuscriptum geographiarum matematico-psihico ac politicae. Manuscrisul, elaborat în anii 1815—1817, a fost utilizat în predarea geografiei .în Preparandia din Arad.


adjutanţii şi monitorii tăi" (nr. 14, II, p. 111). Revista „Şcoala practică" arată cum „se va folosi de monitori învăţătorul în activitatea sa" (an I, nr. 16. p. 122). In „Şcoala română" apare un articol în care se analizează „Sistema monitorilor în şcoală" (an I, nr. 30, 1876, p. 234).

Oficiul învăţătoresc (cf. lat. officium) — funcţia de învăţător. Termenul e utilizat de „Organul pedagogic" : „Oiiciul învăţătoresc era unul din posturile cele mai căutate" p. 176). E întîlnit şi în „Amicul şcoalei" : „Să lăsăm această parte a oficiului învăţătoresc" (an V, nr. 3, p. 30). In „Şcoala română" se întîlneşte term enul „scaun“ în sens de post de învăţător. „ . . . . numai pe lîngă înfiinţarea de scaune învăţătoreşti" (an I, nr. 30, p. 239). In revista „Vatra şcolară" : „ . . . nici părinţii, nici scaunele şcolare“ (an, V, nr. 5, p. 166). Se utiliza şi te rmenul staţiune în sens de post : „La publicarea concurselor pentru staţiunile învăţătoreşti", (an III, nr. 3, p. 43). E folosit şi termenul post : Diploma de învăţător . . .îndreptăţeşte perespectivul a recurge la orice post de învăţător de la şcoalele populare" (Ibidem, p. 45).

Op. (cf. lat. opus) — carte, lucrare. „Amicul şcoalei" îl utilizează paralel cu termenul carte : „Citind învăţătorul o carte b u n ă ,. . . .u n op istoric, geografic . .." (I, p. 48).

Praxă şi practică (cf. lat. praxis şi practicus, a, um). Se în- tîlnesc simultan ambii termeni : „Punerea în praxe a educa- ţiunii, fireşte, în toate timpurile, a depins de la starea m oravurilor şi a culturii" („Amicul şcoalei", I, p. 21). Se utilizează şi expresia „aplicarea practică" : „E problema pedagogiei moderne . . . ca tot învăţăm întul să purceadă pe baza intuiţei şi a aplicării practice“ („Foaia scolastică", nr. 2, an 1 ,1883, p. 23): „Iată dar clasicul ne este perceptor şi de pedagogie practică“ (ib).

Prelegere — lecţie. „Cînd începe prelegerea . . . învăţătorul . . . " („Foaia scolastică", II, p. 27). Presa pedagogică din


Transilvania a utilizat şi term enul „lecţiune" : „pregătirea învăţătorului chiar şi din Iecţiuniie cele mai uşoare" („Foaia scolastică" I, p. 23) : „ . . . Cel mai puternic argument ce-1 aduce domnul profesor în contra lecţiunilor practice . . . " („Reuniunea învăţătorilor", VIII, p. 27).

Privatist (Cf. lat. privatus) — particular, elev pregătit în p articular. Termenul apare ca adjectiv — elev privatist, ocupa- ţiuni private ; „ocupaţiunile private numite şi ocupaţiunile de casă" („Organul pedagogic", p. 192) ; „instrucţie privată". („Amicul şcoalei", I, 861, p. 74).

Profesiune (Cf. fr. profession). Se întîlnesc termenii stare, carieră şi profesiune : „pentru ca tinerim ea să-şi poată afla intr-insul dezvoltarea cerută spre a putea îmbrăţişa alte cariere sau profesiuni" („Amicul şcoalei", an II, nr. 1, p. 122) ; fiind însă că fiecare stare, fiecare chemare are dorinţele sale speciale" (ib. an I, nr. I. 46). In acelaşi sens e utilizat te rmenul şi în „Organul pedagogic" : „Prin învăţăm întul educativ, deşi nu sínt de a se pregăti elevii pentru vreo profesiune, pentru vreo stare în viaţă" (p. 220).

Propune (Cf. lat. propono) — a expune, a preda cunoştinţe. „Preparaţiunea învăţătorului însă să nu fie relativă numai la ceea ce să propună, ci şi la aceea cum să propună" („Amicul şcoalei", 1, p. 51) ; „Întrucît se ţine de metodul propunerii („Foaia scolastică", I, p. 148). Se utilizează paralel şi term enul predare, care se va impune : „Scopul ne e mai mult a suplini aceea ce nu se prea găseşte în gramatică, adică m etodul predării ei". („Amicul şcoalei", I, p. 64). Termenul e în- tîlnit în terminologia pedagogică folosită de presa din Transilvania şi la începutul secolului al XX-lea : „iar cu propunerea limbii" („Reuniunea învăţătorilor", VIII, I, p. 16).

Rechizite (cf. germ. Requisit) — se întrebuinţa pentru a denumi totalitatea obiectelor necesare şcolarului în procesul de învăţămînt, exceptînd cărţile. Termenul se întîlneşte în „Ami-

Contribuţia presei pedagogice la formarea terminologiei 301

cui şcoalei" : „Şcoala trebuie prevăzută şi cu recuisitele" (an I, nr. 4, p. 328) şi în „Organul pedagogic" : „cărţile scolastice... şi toate requisitele de scris" (p. 194). Se întîlneşte şi termenul ,,recvizite“ („Vatra şcolară" an V. nr. 5, p. 166).

Remuneraţie (ci. lat. remuneratio)—răsplată, recompensă. In „Amicul şcoalei" sínt întîlniţi termenii remuneraţie, rem unerare şi răsplată. „Şcolarul, care într-un răstimp anumit n-a lipsit de la şcoală, să capete un semn de diligenţă sau de remuneraţie“ (an. I, nr. 4, p. 321). în articolul : ,,Despre rem unerare şi pedepsire în şcoală" (an I, nr. 17, p. 129) se utilizează term enii remunerare şi răsplată. în „Minte şi inimă" e publicat un articol pe teme : „Remuneraţiile şi pedepsele în şcoala populară" (I, 20).

Recreaţie (cf. lat. recreatio şi fr récréation)—utilizat în sens de timp de odihnă şi destindere rezervat elevilor în timpul săptămînii. Timpul de odihnă şi destindere din timpul anului şcolar se numea ferie sau vacanţă : „Afară de zilele de re- creaţiune de peste săptămînă, mai sínt încă feriile (vacanţele) de peste an" („Organul pedagogic" p. 46). Cu acelaşi sens îl aflăm şi în revista „Reuniunea învăţătorilor" la începutul secolului al XX-lea : „Zilele de recreaţiune sínt numai pentru şcolari (nr. 3, 1906, p. 35).

Scolastic (cf. lat. scholasticus) utilizat ca determinativ sub înrîurirea etimologiei latinizante. La Ţichindeal : ,,scholasti- ceşti instituturi". La Blaj a apărut „Foaia scolastică“ (1873 1883 şi 1899). Termenul apare ca determinativ : an scolastic („Amicul şcoalei", I, p. 69), senat scolastic („Foaia scolastică", I, p. 128), inspectorele scolastic (ib. p. 53). Se întrebuinţa şi „for scolastic" în loc de autorităţi şcolare. La începutul secolului nostru, term enul scolastic a fost înlocuit prin şcolar. „Prin noua lege şcolară“... („Reuniunea învăţătorilor", VIII, p. 35).

Scopul sau ţinta (educaţiei). Ambii termeni : ţin tă cf. sl. centa) şi scop (cf. lat. scopus) se întrebuinţau pentru a denumi

302 Idei pedagogice rcspîndite prin presa din Transilvania

ţelul acţiunii educative. Se utilizează ambele forme pînă la începutul secolului al XX-lea, cînd termenul „scop" este consacrat. Termenul „scop" e folosit pentru determ inarea ţelului final al acţiunii educative : „întrebarea clară despre scopul ed uca ţie i. . . („Amicul şcoalei" I, p. 18). Sub influenţa term inologiei pestalozziene se întrebuinţează şi diviziunea scopului în formal şi material. („Foaia scolastică" an II, nr. I, 1884, p. 2). Cu o întrebuinţare mai rară şi termenul „ţintă" se în- tîlneşte în presa pedagogică. Ion Popescu îl foloseşte în definiţia educaţiei : „Educaţia ca o lucrare pracugetată trebuie să aibă o ţintă". („Organul pedagogic p. 12). El întrebuinţează şi termenul de „scop" : „Pentru realizarea scopului educaţiei". (Ibidem, p. 14). E precizat şi conţinutul noţiunii : „Scopul, ţinta, educaţiei este dezvoltarea omnilaterală a facultăţilor cu care este înzestrat omul de la natură" (ibidem, p. 219).

în unele cazuri termenul „ţintă" înlocuieşte termenul „scop": „Este lucru cunoscut, cum şcoala noastră confesională în situaţia cea nouă tot mai mult se depărtează de ţinta pentru care a fost creată" („Vatra şcolară" V, 1912, p. 77). Paralel cu pătrunderea ideilor pedagogice promovate de Pestalozzi, termenul „scop" va avea o utilizare mai largă şi cu un sens bine precizat, întrînd în terminologia pedagogică românească.

Senat scolastic (lat, senatus, „consilium publicum") sfat şcolar. Se întrebuinţează în presa pedagogică în sensul de autoritate şcolară. Senatul şcolar avea dreptul de control al şcolilor populare : „Suprema înspecţiune şi conducerea şcoalelor confesionale compete senatului şcolar eparhial" („Organizarea provizorie a învăţămîntului nostru confesional", Lugoj, 1872, p. 19). „Ca autoritate şcolară se întîlneşte şi eioria şcolară, („Amicul şcoalei", II, 1861, p. 261),

Stipendiu (cf. lat. stipendium)—bursă, ajutoare acordate elevilor şi studenţilor în perioada anilor de studii : „Spre scopul

Contribuţia presei pedagogice la formarea terminologiei 303:

conferirii de stipendii din „Fundaţiunea lui Gojdu" („Biserica şi şcoala", nr. 23, XXXI, p. 7).

Teoria educaţiei. în revista „Organul pedagogic" se defineşte teoria educaţiei ca suma principiilor „probate şi constatate prin experienţă mai îndelungată" (p. 18) pe care se bazează educaţia. Teoria şi practica sínt unite în experienţa educatorului : „între teorie şi practică este o diferenţă mare, o p răpastie, peste care duce numai un singur pod, esperiinţa proprie". („Organul pedagogic", p. 97).

Testimoniu (cf. lat* testimonium)—dovada, document oficia! înmînat unui elev la term inarea unei şcoli „ . . . Testimoniu ce ar dovedi că elevul a cercetat alte şco li. . . " („Amicul şcoa- lei", II, p. 306) şi „Din 202 învăţători numai 44 au testimoniu de calificaţie". („Şcoala română" III, p. 384). Se întîlneşte ş ! termenul diplomă : „ . . . l-au prevăzut cu testimoniu sau diplomă de învăţător". („Lumina, an. II, nr. 16, 1873, p. 77).

Ziar de clasă — condica clasei. Termenul ziar e utilizat cu semnificaţia : registru, condică, în care învăţătorul îşi notează activitatea sa din timpul lecţiilor, observaţiile şi rezultatele experienţelor. Cu acest sens îl întîlnim în „Amicul şcoalei" : „Aşa ar trebui ca fiecare învăţător să ducă un ziar . . . " (an: I., p. 50). în 1847, „Foaia scolastică" propunea să se introducă în practica şcolară „un diuariu“ de clasă.

Terminologia pedagogică folosită în presa de specialitate din Transilvania pînă în anul 1914, în parte e diferită de te rminologia pedagogică de azi.

După cum se vede din străduinţele depuse, în presa pedagogică, în manuale şi lucrări de pedagogie, de a se crea o terminologie pedagogică românească, sub influenţa Şcolii a rdelene, se făcea apel la limba latină.

Treptat, s-a ajuns însă la folosirea unor termeni consacraţi şi azi în pedagogie, ca : învăţămînt, intuiţie, învăţăm înt educativ, scop, vacanţă etc.


mPresa pedagogică din Transilvania, factor activ în apărarea unităţii culturale a poporului nostru

Difuzarea ideilor pedagogice de peste munţi, din vechea Românie, a constituit o dimensiune majoră, o preocupare constantă, a presei pedagogice din Transilvania.

Publicînd date informative despre sistemul de învăţămînt de peste Carpaţi şi popularizînd unele îndrumări metodice răspîndite în şcolile din România, presa pedagogică din Transilvania a devenit şi ea un factor de apărare a unităţii culturale a românilor. Ideile şi preocupările educative de peste Carpaţi trezesc un ecou larg în Transilvania, fiind difuzate prin organele de presă pedagogică editate la Sibiu, Blaj, Arad, Braşov etc. Periodicele pedagogice şi-au informat cititorii despre sistemul de învăţăm înt din România, au dezbătut probleme pedagogice care frămîntau oamenii şcolii de pe ambele versante ale Carpaţilor şi au publicat informaţii cu caracter bibliografic, făcînd cunoscute operele scriitorilor noştri clasici.

Astfel, „Amicul şcoalei" a publicat în 1861, „Instrucţiuni pentru inspectorii generali, inspectorii de judeţe, subinspec- torii de plăşi şi plaiuri şi pentru învăţătorii comunali" din România, recomandîndu-se învăţătorilor să urm ărească „îmbunătăţirea treburilor şcolare" din Transilvania.

Scopul publicării acestor instrucţiuni şcolare era nu numai de a oferi cititorilor un model pentru eventuale proiecte, ci de a face cît mai cunoscut în Transilvania sistemul de învăţămînt public din România. Revista a publicat, de asemenea, decretul de înfiinţare a U niversităţii din Bucureşti.

Presa pedagogică in apărarea unităţii culturale 305

In anul 1877, în perioada războiului pentru independenţă, N. Bălăşescu a publicat în revista „Biserica şi şcoala" informaţii despre şcolile din Dobrogea, arătînd cum s-a înfiripat şi dezvoltat învăţăm întul românesc în provincia dintre Dunăre şi Marea N eagră1. In 1878, tot în periodicul arădean sínt prezentate date despre serbarea de sfîrşit de an de la şcolile de fete din Bucureşti. Este publicată cuvîntarea pe care a rostit-o cu acest prilej Paulina Zaharescu, directoarea şcolii p ro fesionale de fete din Bucureşti, care arăta necesitatea măririi numărului şcolilor profesionale de fete, în care să se asigure viitoarelor mame şi gospodine cunoaşterea a „cîtorva m eserii practice indispensabile vieţii"2. „Şcoala practică" a publicat date despre programa şcolară din România,3 iar „Şcoala poporală" un studiu despre „Învăţămîntul public în România4. In acest din urmă articol, G. Trif face un istoric al dezvoltării şcolilor de peste Carpaţi şi analizează programele şcolare. De asemenjea, V. Gr. Borgovan a analizat intr-un articol publicat în „Foaia scolastică"5, rezultatele aplicării legii învăţămîntului din 1864.

Presa pedagogică din Transilvania a făcut cunoscut şi diferite metode de învăţăm înt cu circulaţie în celelalte şcoli româneşti. Astfel, în paginile revistei „Şcoala" după cum am văzut, cu prilejul prezentării metodei fonetice — varianta scripto-legă, se arată contribuţia lui Ion Creangă la folosirea

1 v. N. B ă l ă ş e s c u , Românii din Turcia, în nr. 25, 26, 28, 29, 44, 46, 47, 48, an I. 1877.

2 v. Distribuirea premiilor la şcolile de fete din Bucureşti, în : „Biserica şi şcoala“, an II, nr. 29, 1878, p. 227.

3 v. Programa în vigoare a studiilor pentru şcoalele primare din România şi a cărţilor corespunzătoare, în : „Şcoala practică“, nr. 6, an II, 1883.

4 v. „Şcoala poporală“ nr. 2, şi următoarele, an I, 1893.5 v. Reforma învăţămîntului primar în România, în : „Foaie scolastică“,

an VIII, nr. 3, 1906.


acestei metode în învăţămînt. Revista anunţă de asemenea în paginile ei apariţia lucrării lui Ion Creangă : „Metoda nouă de scriere şi citire" şi precizează că Ion Creangă va oferi învăţătorilor şi o altă lucrare metodică : „Povăţuitor la citire prin scriere după sistema fonetică". în revista „Convorbiri pedagogice”, redactorul ei, P. Stoica, publică un articol în care se atrage atenţia asupra nepreţuitei valori pe care o prezintă pentru literatura română opera lui Creangă1. P. Stoica subliniază valoarea literaturii didactice a lui Creangă.

Toate revistele editate de învăţătorii din Transilvania au făcut cunoscute marile valori ale literaturii noastre. Lucrările unor scriitori clasici şi datele biografice publicate despre I. Creangă, M. Eminescu, V. Alecsandri şi I. L. Caragiale au contribuit la lărgirea orizontului cultural al învăţătorilor şi la menţinerea mereu vie a sentimentului unităţii culturale a poporului nostru. Folosind toate acestea în procesul de în- văţămînt, s-a sădit în conştiinţa tineretului din Transilvania dragostea faţă de literatura noastră naţională. în perioada războiul de independenţă, revista „Minte şi inimă" din Arad publică poeziile lui Alecsandri : „Peneş Curcanul" şi „Odă ostaşilor români"2. în 1878, revista „Biserica şi şcoala" publică poezia „Cîntecul gintei latine" şi o scrisoare adresată de V. Alecsandri fruntaşilor arădeni care-1 felicitaseră cu ocazia succesului obţinut la M ontpellier3. „Şcoala practică" popularizează în 1884 volumul de poezii al lui M. Eminescu, publicat de Titu Maiorescu, subliniind farmecul poeziilor şi marea lor valoare literară.

Periodicul arădean „Biserica şi şcoala" a publicat şi două conferinţe ale lui B. P. Haşdeu pe teme de educaţie, una privind educaţia femeii, cealaltă problema eredităţii. Cu ocazia

1 v. „Convorbiri pedagogice“ an III, nr. 6, 1888.2 v. „Minte şi inimă“, an II, nr. 2, 1878.3 v. „Biserica şi şcoala“, an II, nr. 25, 1878.


Presa pedagogică în apărarea unităfii culturale 307

unei cuvîntări rostite la festivitatea de distribuire a premiilor şcolare în oraşul Bucureşti, în iunie 1880, Haşdeu face reflecţii interesante asupra educaţiei femeii. El arată că adevăratul democratism al culturii şi al educaţiei nu se realizează pînă ce femeea nu va fi egală în drepturi cu bărbatul pe tărîmul educaţiei : „cultura şcolară nu poate fi adevărat democratică, nu va fi niciodată pe deplin umanitară, pînă ce, pe tărîmul în- văţămîntului, femeea nu se va egala cu bărbatul, după cum i-a egalat pe amîndoi natura pe tărîmul inteligenţei"1. In această conferinţă, Haşdeu face consideraţii şi asupra problemei posibilităţii educaţiei, subliniind că omul este ,,o fiinţă înzestrată cu o nemărginită perfectibilitate". Pe această idee a perfectibilităţii fiinţei umane, Haşdeu fundamentează tezele sale asupra posibilităţii educaţiei şi a egalităţii femeii cu bărbatul în domeniul învăţămîntului. Consideraţii asupra unor probleme fundamentale de educaţie a făcut Haşdeu şi în conferinţa „Ereditatea culturii la poporul român”, ţinută în sala de festivităţi a liceului din Craiova2. Pornind de la ideile lui Darwin asupra eredităţii, el susţine că însuşirile dobîn- dite se pot transmite, în anumite condiţii, urmaşilor. Haşdeu analizează apoi trăsăturile morale ale poporului nostru şi arată necesitatea luminării poporului prin cultură.

Progresul cultural al poporului se poate asigura numai prin răspîndirea culturii în masele largi, căci, afirmă Haşdeu, „cultura unei părţi a poporului, numai cultura unei singure clase, este asemenea munţilor pe suprafaţa globului. N aţiunea în întregul ei se consideră necultă, precum pămîntul, cu toată înălţimea munţilor de pe suprafaţa sa, în întregul său se consideră rotund". Ideile lui Haşdeu despre democratizarea educaţiei, luminarea poporului prin cultură şi ridicarea cul-

1 v. „Biserica şi şcoala“, an IV, nr. 29, 1881, p. 228.* Ibidem, an VII, nr. 43.


turală a maselor populare au găsit un larg ecou în rîndurile învăţătorilor români din Transilvania, care luptau prin reuniunile lor pentru realizarea aceloraşi ţeluri culturale expuse şi de Haşdeu în conferinţele sale.

Popularizarea de către presa pedagogică transilvăneană a activităţii culturale a cadrelor didactice de peste Carpaţi a constituit de asemenea un preţios ajutor dat muncii de o rganizarea culturală din Transilvania.

Astfel, „Foaia scolastică" a publicat informaţii despre activitatea de culturalizare a maselor populare iniţiată de Spiru Haret. De asemenea, în paginile revistei de la Blaj a fost publicat studiul lui Haret : Societatea corpului didactic primar şi Liga învăţăm întului1, în care el îşi expune ideile referitoare la rolul învăţătorului în societate.

Urmărind acelaşi obiectiv al pregătirii învăţătorilor pentru activitatea culturală, „Foaia scolastică" a publicat memoriul revizorului şcolar al judeţului Neamţ, adresat M inisterului Instrucţiei, cuprinzînd propuneri referitoare la organizarea cercurilor culturale2.

Scopul acestor cercuri era astfel fixat în memoriu :

— îm prospătarea cunoştinţelor pedagogice ale învăţătorilor.— Combaterea superstiţiilor, viciilor şi relelor din popor.— Dezvoltarea gustului de citit prin difuzarea cărţii şi or

ganizarea de conferinţe şi şezători săteşti.— Dezvoltarea spiritului de asociaţie între săteni.— Să îndemne pe locuitori la o mai raţională creştere a

copiilor.

1 v. „Foaia scolastică“ an II, nr. 23—24, 1900 şi an III, 1—5, 1901.2 v. G. N i c o 1 a u, Cercurile culturale, în : „Foaia scolastică“ an IV, nr. 3,

1902.

Preso pedagogică în apărarea unităfii culturale 309

— Dezvoltarea sentimentului naţional.— Formarea juriilor săteşti care să împace sătenii împri-

cianţi.

Informaţii despre activitatea cercurilor culturale a publicat şi V. Gr. Borgovan. El subliniază în articolul „Pentru cultura satelor''1, activitatea culturală pe care o desfăşoară în văţătorii de dincolo de Carpaţi în rîndul sătenilor prin conferinţe, şezători şi manifestări culturale.

Articolele publicate în presa pedagogică din Transilvania despre activitatea ciilturală a învăţătorilor din România n-au deci numai o valoare informativă, ci poartă semnificaţii mult mai profunde.

Legaţi de popor prin strădaniile depuse pentru lărgirea orizontului cultural al maselor, învăţătorii dau activităţii culturale pe care o desfăşoară în cadrul reuniunilor — în Transilvania — şi cercurilor culturale — în România de pe atunci — un sens democratic. Cercul preocupărilor culturale ale învăţătorilor în rîndul maselor populare se lărgeşte. în văţătorii includ în activitatea lor cu masele, obiective noi : combaterea superstiţiilor, dezvoltarea spiritului de asociere, organizarea de reuniuni, înfiinţarea de tovărăşii etc. Asemenea obiective dădeau un sens nou activităţii culturale a învăţătorilor, diferenţiind-o de activitatea de culturalizare desfăşurată de învăţători de pe poziţiile iluminismului în secolul al XIX-lea.

Un alt aspect al activităţii învăţătorilor din România, oglindit în periodicele pedagogice din Transilvania, l-a constituit relatarea despre congresele corpului didactic. Revistele pedagogice din Transilvania au făcut cunoscută cititorilor ordinea de zi a acestor congrese şi hotărîrile luate. Problemele de

1 v. Foaia scolastică“, an VIII, nr. 4, 1906.


pedagogie dezbătute la congresele corpului didactic din statul român interesau în mod deosebit cercurile didactice, redacţiile revistelor şi reuniunile învăţătorilor din Transilvania, în 1882, revista „Biserica şi şcoala" publică apelul Societăţii corpului didactic din România pentru convocarea unui congres al corpului didactic, care să dezbată probleme organizatorice şi pedagogice privind învăţămîntul. Revista „Şcoala practică" publică şi ea date despre Congresul corpului didactic din România.

Problemele dezbătute la Congres, ca de exemplu orientarea învăţămîntului într-o direcţie mai realistă, colaborarea şcolii cu familia etc., erau discutate şi în presa pedagogică din Transilvania şi cunoaşterea opiniilor pedagogice ale învăţătorilor de dincolo de munţi contribuie la stabilirea unor soluţii apropiate sau comune la problemele care stăteau în faţa şcolii româneşti de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Presa pedagogică din Transilvania a publicat în paginile ei discuţiile purtate de Academia Română pentru stabilirea ortografiei limbii noastre şi raportul prezentat de Titu Ma- iorescu în 1880 asupra noului proiect de ortografie. Dezbaterile de la sesiunile Academiei Române erau publicate în periodicele pedagogice de peste Carpaţi, ea fiind privită ca un for cultural şi ştiinţific al tuturor românilor. De asemenea, sărbătorirea unor personalităţi ale vieţii culturale trezea un interes legitim şi peste Carpaţi. în 1912, „Vatra şcolară" arată că învăţătorim ea română din Transilvania a participat cu tot sufletul la sărbătorirea lui Spiru Haret. în articolul omagial, publicat de această revistă, V. Stan arată că din activitatea lui Spiru H aret „din cînd în cînd a străbătut cîte o rază şi la noi, trezind energii care au rodit spre folosul şcoalei şi al poporului"1. în acelaşi an, „Vatra şco-

1 V. S t a n , Sărbătorirea domnului Spiru C. Haret, în: „Vatra şcolară“, an V, nr. 2, 1912, p. 42.

Presa pedagogică în apărarea unitâfii culturale 311

Iară" prezenta cititorilor săi aspecte şi extrase din cuvîntă- rile rostite cu prilejul dezvelirii monumentului lui AL I. Cuza şi cu ocazia sărbătoririi lui I. L. Caragiale la împlinirea vîr- stei de 60 de ani.

Presa pedagogică din Transilvania n-a rămas astfel străină de preocupările educative din vechea Românie, ci a răspîndit ideile despre educaţie, care preocupau pe învăţătorii de aici.

Circulaţia de idei pedagogice din vechea Românie în Transilvania, intensificată prin intermediul presei, a constituit şi un mijloc de luptă .împotriva tendinţelor de desnaţionalizare la care era supus poporul român de către regimul austro- ungar.

In acest fel, revistele editate de cadrele didactice au contribuit la întărirea unităţii culturale a românilor, care a premers actului istoric din 1918, cînd Transilvania s-a unit cu patria mamă.

Valoarea documentar-istorică a presei pedagogice româneşti din Transilvania

Presa pedagogică din Transilvania are pentru istoria învăţă- mîntului şi a gîndirii pedagogice din ţara noastră o necontesta tă valoare documentar-istorică. Evoluţia ei între 1860—1918 reflectă transformările prin care a trecut şcoala românească, iar bogata şi variata ei activitate a contribuit la întărirea unităţii şi la modernizarea procesului de învăţămînt.

In tendinţele lor de înnoire a învăţămîntului, învăţătorii şi profesorii români n-au rămas străini de frămîntările şi preocupările pedagogiei din acea vreme. Revistele pedagogice din Transilvania au contribuit astfel la difuzarea în rîndurile


corpului didactic a ideilor moderne în pedagogie şi la analizarea tendinţelor ei de dezvoltare.

Ideile pedagogice ale lui Komensky, Rousseau, Pestalozzi, Diesterweg, Fröbel, Tolstoi ca şi diferitele încercări şi experienţe pedagogice din acel timp au fost expuse în revistele pedagogice.

Astfel, revistele şi gazetele pedagogice au oglindit încercările efectuate în direcţia orientării practice a învăţămîntului. Căutările experimentale şi tendinţele de modernizare a învăţămîntului au trezit interes în activitatea tuturor pedagogilor români.

în dorinţa lor de perfecţionare profesională şi de dezvoltare a şcolii româneşti, învăţătorii şi profesorii n-au devenit nicidecum imitatori ai unor modele educative străine. Tendinţele şi preocupările pedagogice ale vremii au fost supuse unui proces de reflecţie şi analiză. Presa pedagogică a îndeplinit atît rolul de răspîndire a ideilor pedagogice noi, cît şi de valorificare a rezultatelor obţinute de învăţătorii români. Timidă la început, tendinţa de valorificare a experienţei proprii deveni din ce în ce mai pronunţată, concretizîndu-se în împărtăşirea experienţei bogate pe care învăţătorii o expuneau în adunările lor generale şi în formularea unor concluzii cu caracter de generalitate.

Semnificative pentru tendinţele şcolii româneşti din Transilvania de a fi în pas cu orientarea pedagogiei moderne, de a asimila ceea ce e valoros într-un mod propriu, de pe poziţii originale, sínt încercările lui Ioan Pop Reteganul de a-şi valorifica propria sa experienţă, preocupările metodice ale lui V. Petri, entuziasmul cu care a luptat G. Moian pentru introducerea lucrului manual în procesul de învăţăm înt şi studiile lui în această direcţie, preocupările metodice ale lui A. P. Alexi şi D. P. Barcianu pentru sporirea eficienţei educative a studiului ştiinţelor naturii, poziţia critică a lui P. Pipoş

Valoarea documentar-istoricä a presei din Transilvania 313

faţă de principiile didacticii moderne şi alte preocupări şi căutări educative care dau o notă de originalitate gîndirii pedagogice româneşti din Transilvania.

Astfel, presa pedagogică a dezbătut cu insistenţă roadele utilizării intuiţiei în procesul de învăţămînt, predarea citit- scrisului pe baza metodei fonetice etc. Revistele pedagogice ay popularizat figurile unor pedagogi care s-au distins în acţiunea lor de dezvoltare şi consolidare a şcolii româneşti, în paginile revistei „Convorbiri pedagogice" au fost p rezentate astfel date din activitatea cultural-pedagogică a unor fruntaşi ai şcolii din secolul al XIX-lea ca Ion Popescu, D. P. Barcianu şi alţii.

Valoarea documentar-istorică a presei pedagogice rezultă atît din faptul că ea ne prezintă o imagine a frămîntatului şi viului orizont de idei pedagogice din cea de a două jum ătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, cît şi din faptul că în ea se găseşte o varietate de date re feritoare la şcoala românească din Transilvania şi la activitatea cadrelor ei. Aceste date ne permit să sesizăm mai uşor progresul realizat de învăţămînt în această epocă, piedicile care au stat în calea dezvoltării şcolii româneşti, contradicţiile dezvoltării ei. Aceste date contribuie la conturarea unei imagini mai clare despre dezvoltarea şcolii şi despre tendinţele de organizare care s-au manifestat în istoria ei. în paginile revistelor pedagogice din Transilvania s-a concretizat concepţia despre şcoala populară ca şcoală de mase, şcoală ce se voia deschisă tuturor copiilor de vîrstă şcolară, cărora trebuia să li se transm ită în perioada şcolarizării elem entele fundamentale ale culturii.

Presa pedagogică din Transilvania a oglindit lupta adeseori dramatică a învăţătorilor şi profesorilor români — la care ea însăşi a participat din plin — spre a asigura progresul

-314 Idei pedagogice răspindite prin presa din Transilvania

şcolii româneşti şi culturalizarea maselor populare în condiţiile vitrege de atunci.

Revistele pedagogice au dus o luptă permanentă pentru înlăturarea răm ăşiţelor învăţământului scolastic, ale dogmatismului, a tot ce era retrograd, pentru folosirea în procesul de învăţăm înt a metodelor moderne.

Noţiunea de educaţie este supusă astfel unei adîncite analize critice. Sínt respinse concepţiile educative de tip feudal care limitau educaţia copilului la o dezvoltare intelectual- morală orientată în sens religios.

Ideea dezvoltării m ultilaterale a copilului prin procesul instructiv-educativ cîştigă teren şi acest fapt are urmări pozitive asupra concepţiilor pe care se fundamentau planurile de învăţămînt, programele şi manualele.

Se dă un sens mai larg noţiunii de educaţie, care devine un concept cu semnificaţii mai bogate pentru formarea omului. Conceptul de educaţie dobîndeşte sensuri noi pe care i le dă dezvoltarea pedagogiei ca ştiinţă.

Clarificarea conceptului de educaţie în paginile revistelor pedagogice lărgeşte orizontul activităţii învăţătorilor şi profesorilor. A ctivitatea educativă dobîndeşte un caracter mai complex. Componentele educaţiei nu mai sínt limitate la educaţia morală şi intelectuală. Sínt incluse în procesul de învăţămînt preocupări privind educaţia estetică şi se consolidează orientarea practică a învăţămîntului prin introducerea lucrului manual.

Problema educaţiei nu mai e rezolvată în mod strimt, izolat de cerinţele vieţii. „Pe lîngă scopul culturii morale, care fără •cea intelectuală şi estetică nu se mai poate naşte, nici propaga şi consolida, trebuinţele vieţii externe încarcă pe om cu -alte scopuri secundare, subordonate1", se afirmă în „Ami-

1 Educaţiunea, în : „Amicul şcoalei an I, nr. 1, 1862, p. 19.

Valoarea documentar-istorică a presei din Transilvania 315

cui şcoalei". Aceste scopuri educative — considerate secundare, dar afirmate în gîndirea pedagogică a epocii — sínt însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor necesare pentru exercitarea unei profesiuni.

Revistele pedagogice au dezbătut şi problema includerii gimnasticii în planul de învăţămînt, pentru a se asigura dezvoltarea armonioasă a tineretului. Presa pedagogică a popularizat ideile promovate de Pestalozzi în pedagogia modernă şi a susţinut cu multă convingere ideea posibilităţii educaţiei.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, revistele pedagogice au răspîndit în Transilvania ideile pedagogice ale lui Herbart. Prin revistele la care au colaborat, V. Petri, P. Pipoş şi P. Span au militat pentru fundam entarea pe concepţia herbartiană a educaţiei (P. Span), metodicilor speciale (V. Petri) şi didacticii (P. Pipoş). Dar în aceleaşi reviste s-a manifestat şi reacţiunea faţă de gîndirea herbartiană. P. Pipoş critică în „Reuniunea învăţătorilor" unilateralitatea concepţiei pedagogice a lui Herbart şi semnalează direcţia nouă pe care o reprezintă în pedagogie cercetările experimentale.

Presa pedagogică din Transilvania a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea problemelor privind constituirea pedagogiei ca ştiinţă. Delimitarea obiectului pedagogiei a constituit şi o premisă pentru stabilirea corelaţiilor organice pe care le are cu disciplinele apropiate : etica, psihologia, filozofia omului, sociologia. Pedagogia e considerată ştiinţă pe temeiul cercetărilor ei teoretice, şi artă prin modalitatea aplicării în practică a principiilor teoretice pe care cercetarea pedagogică le formulează.

Sínt analizate ramurile pedagogiei : generală şi specială, teoretică şi practică, organizaţie şcolară şi istoria pedagogiei, pedagogia fiind concepută ca un sistem de discipline pedagogice.


Constituirea pedagogiei ca ştiinţă şi dezvoltarea preocupărilor ei teoretice prin lărgirea sferei noţiunii de educaţie a pus şi problema raportului dintre teoria şi practica pedagogică. Cercetarea atentă a conceptelor fundamentale cu care opera pedagogia în cea de-a doua jum ătate a secolului al XIX-lea a avut ca urm are analiza din puncte de vedere noi a proceselor metodice izvorîte din practica şcolară.

Presa pedagogică din Transilvania din perioada studiată a fost purătoarea ideilor progresiste cu privire la învăţămînt. Elementele înaintate ale intelectualităţii legate de popor, credincioasă ideilor paşoptiste, urmăresc organizarea unei şcoli populare pe baze democratice. G. Bariţiu şi Visarion Roman sínt adepţii şcolii naţionale, organizată pe baze laice. După apariţia legii învăţămîntului din 1868, se consolidează organizarea şcolilor populare româneşti din Transilvania pe baze confesionale, conducerea şi îndrumarea lor fiind încredinţată autorităţilor clericale.

Prin presa pedagogică, învăţătorii au luptat pentru organizarea unei inspecţii şcolare calificate şi pentru conducerea şcolilor de către învăţători. Laicizarea întregului sistem de învăţăm înt revine în paginile „Gazetei învăţătorilor" ca una din temele principale.

O dată cu dezvoltarea mişcării muncitoreşti, presa pedagogică ridică mai hotărît problema culturalizării maselor populare, a îm bunătăţirii stării m ateriale a învăţătorilor şi a folosirii asociaţiilor învăţătoreşti pentru apărarea drepturilor lor. Adunările generale ale reuniunilor devin prilej de răspîndire a cunoştinţelor de cultură generală în mase. Profesorii de la şcolile medii din Braşov organizează cursuri gratuite pentru ucenicii şi meseriaşii din oraş1. Se accentuează

1 Cf. Raport despre activitatea Asociaţiunii pentru sprijinirea învăţăceilor şi sodalilor romani meseriaşi. Braşov 1882,

Valoarea documentar-istoricä a presei din Transilvania 317

tendinţele de orientare ştiinţific-practică a învăţămîntului, pentru a-1 apropia mai mult de nevoile maselor populare. Presa pedagogică devine un mijloc de luptă a învăţătorilor pentru îm bunătăţirea stării lor materiale. In adunarea generală a Reuniunii învăţătorilor arădeni, învăţătorul Ion Vancu cere învăţătorilor „să strige în gura mare" pentru a arăta maselor nedreptăţile ce li se fac1.

Sub influenţa mişcării muncitoreşti, în publicaţii pedagogice ca : „Lumina", „Foaia scolastică" şi „Vatra şcolară" apar articole despre concepţia marxistă. In „Lumina" e demascată exploatarea crîncenă la care erau supuse masele de către „domni" şi „îmbuibaţii" de la putere. In „Foaia scolastică" sínt prezentate teze ale gîndirii marxiste, făcîndu-se trimiteri la Maniiestul Partidului Comunist, iar în „Vatra şcolară" este analizată concepţia socialistă în pedagogie, ară- tîndu-se că gîndirea socialistă, interpretînd de pe poziţii noi dezvoltarea societăţii, arătînd rolul luptei de clasă — aduce un nou mod de a vedea în toate sectoarele de activitate.

Publicaţiile pedagogice din Transilvania dezbat astfel în paginile lor probleme ridicate de presa socialistă. în cercurile muncitoreşti şi în coloanele gazetelor muncitoreşti sínt discutate probleme şcolare ca : etatizarea tuturor şcolilor, desfiinţarea şcolilor confesionale2. Gazetele muncitoreşti se ocupă şi de educaţia femeii, laicizarea învăţămîntului.

Problemele pedagogice discutate de presa muncitorească şi socialistă sínt analizate şi de presa pedagogică. Revistele pedagogice militează astfel pentru educaţia femeii şi aduc în acest sens argumente de ordin filozofic şi pedagogic. Ion Simu arată necesitatea despărţirii şcolii de biserică. P. Pipoş susţine cu energie şcoala populară, depăşind poziţiile bur-

1 „Reuniunea învăţătorilor“, an IV, nr. 6—7, 1907, p. 145.2 cf. „Presa muncitorească şi socialistă“, vol. I, partea II, E.P. 1965, p.367.


gheziei în privinţa şcolarizării copiilor şi apropiindu-se de o înţelegere democratică a dreptului individului de a se bucura de binefacerile culturii. El arată că orice copil are drept la cultură, iar şcoala populară e chemată să înveţe pe fiecare copil „să lucreze o dată cu semenii săi pentru binele omeniei1". Apărătorul acestui drept fundamental al individului trebuie să fie statul, căruia îi revine însă şi datoria de a ajuta pe cetăţenii săi să se cultive şi să progreseze prin însuşirea culturii. Deşi a arătat că statului şi nu bisericii îi revine datoria de a se îngriji de educaţia tineretului şi a militat pentru cultivarea prin şcoală a tuturor copiilor, indiferent de naţionalitate şi clasă socială, Pipoş nu a putut înţelege însă că acest obiectiv educativ nu este în măsură să fie realizat de către statul care reprezintă interesele burgheziei.

în primele două decenii ale secolului al XX-lea, problema emancipării învăţătorilor de sub tutela organelor clericale şi a apărării drepturilor lor prin unirea tuturor forţelor învă- ţătoreşti într-o organizaţie profesională puternică este larg dezbătută, îndeosebi în paginile „Gazetei învăţătorilor". Sub influenţa mişcării muncitoreşti unii învăţători se ocupă de probleme pedagogice şi în alte organe de presă. Astfel, învăţătorul Avram Indreica editează în 1910 la Timişoara gazeta „Zorile" cu subtitlul : „foaie economică-culturală şi socială". In paginile acestei gazete, A. Indreica luptă împotriva „capitaliştilor şi speculanţilor", fără a aştepta ajutor de la stat, căci statul apără interesele lor. Prin gazeta „Zorile", A. Indreica se adresează învăţătorilor, îndemnîndu-i să lupte pentru luminarea poporului, „dar nu cu rugăciuni, ci cu ştiinţă" şi să arate maselor, „ticăloşia claselor dominante2". Sub in-

1 P. P i p o s, Problema şcoalei populare şi raportul ei către familie, biserică şi stat, în : „Biserica şi şcoala“, an XI, nr. 3 1887, p. 19.

* „Zorile“, an. I, nr. 22—23, 1910, p. 2.

Valoarea documentar-istoricä a presei din Transilvania 319’

tluenţa mişcării muncitoreşti s-a făcut o apropiere mai pronunţată a şcolii şi a învăţătorilor de masele populare, presa pedagogică devenind un factor de legătură a şcolii cu v iaţa şi interesele poporului.

Presa pedagogică din Transilvania a avut un rol activ în dezvoltarea învăţăm întului popular. Ea a prilejuit o dezbatere vie a problemelor de bază ale şcolii populare, a contribuit la perfecţionarea profesională a învăţătorilor şi la introducerea metodelor noi de predare. Tendinţele democratice care s-au manifestat prin publicaţiile pedagogice au fost promovate de elemente avansate ale cadrelor didactice, care, legate de masele populare, au contribuit prin activitatea şi ideile lor la dezvoltarea învăţămîntului românesc. Presa pedagogică a adus o preţioasă contribuţie în mobilizarea forţelor progresiste din şcoală la lupta împotriva formalismului,, a conservatorismului didactic şi a gîndirii şcolastice, împotriva măsurilor care urm ăreau deznaţionalizarea.

Prin schimbul viu de opinii pe care l-a provocat şi prin dezbaterea problemelor educative, ea a constituit un factor activ în rezolvarea problemelor m ajore ale şcolii rom âneşti din Transilvania.

Cuprinsul

CAPITOLUL IŞcoala poporală românească din Transilvania în perioada 1848—1918Şcoala poporală între anii 1848— 1868 10Şcoala poporală între anii 1868— 1918 20Sistemul de îndrumare şi control al şcolii româneşti din Transilvania . 37Conferinţele şi reuniunile învăţătoreşti, mijloc de perfecţionare a ca- 48

drelor didactice...............................................................................................

CAPITOLUL IIPresa pedagogică din Transilvania (1860—1918)Amicul şcoalei (1 8 6 0 ).........................................................................................................74Organul pedagogic (1 8 6 3 ) .......................................................................................... 82Sionul românesc ( 1 8 6 5 ) ...................................................................................... 88Magazinul pedagogic (1867) 91Lumina ( 1 8 7 2 ) .................................................................................................................. 98

Foaia scolasţişă ( 1 8 7 3 ) ...................................................................................... 104Şcoala (18ţ)5y ................................................................................................................ 109Şcoala română (1 8 7 5 )................................................................................................... 110Foişoara telegrafului român ( 1 8 7 6 ) ........................................................................... 122Fligiena şi şcoala ( 1 8 7 6 ) .......................................................................................... 128Biserica şî şcoala (1877) (f5iTMinte şi inimă (1 8 7 7 )................................................................................................... 149Şcoala practică (1 8 8 2 )............................................................................................... 151Foaia scolastică ( 1 8 8 3 ) ...................................................................................... 157Ludimmagister ( 1 8 8 6 ) .......................................................................................... 165Şcoala şi familia ( 1 8 8 6 ) ......................................................................................... 171Foaia diecezană ( 1 8 8 6 ) ...................................................................................... 182

Presa pedagogică din Transilvania (1860—1918)322

Convorbiri pedagogice ( 1 8 8 6 ) ............................................................................ 183Foaia bisericească şâ scolastică ( 1 8 8 7 ) ................................................ 189Şcoala poporală ( 1 8 9 3 ) ...................................................................................... 192Lumina ( 1 8 9 4 ) ............................................................................................... 197Foaia pedagogică ( 1 8 9 7 ) ................................................................... 199Revista şcolară (1 8 9 7 )............................................................................................... 207Foaia scolastică ( 1 8 9 9 ) ...................................................................................... 209Şcoala română, rubrică a „Foii poporului“ (1899) . . . . 215Pedagogia nouă ( 1 9 0 0 ) ...................................................................................... 218Reuniunea învăţătorilor români ( 1 9 0 4 ) ...................................... . 219Vatra şcolară (1 9 0 7 ) ............................................................................................... 22ßPedagogia română (1 9 0 7 ) ............................................................................ 238Educatorul ( 1 9 0 9 ) ............................................................................................... 240Gazeta învăţătorilor ( 1 9 1 2 ) ....................................................................................245

CAPITOLUL IIIIdei pedagogice râspîndite prin presa de specialitate din TransilvaniaŞcoala poporală, factor de culturalizare................................................................ 257Limba română, obiect central de studiu în şcoala poporală . . . 264Orientarea realist-practică a în v ă ţă m în tu lu i.......................................................270Lărgirea orizontului pedagogic al învăţătorilor, mijloc de îmbunătăţire

a calităţii învăţăm întului............................................................................ 280Contribuţia presei pedagogice la formarea şi unificarea terminologiei

ştiinţifice în domeniul p ed a g o g ie i......................................................... 287Presa pedagogică din Transilvania, factor activ în apărarea unităţii

culturale a poporului n o s tr u ...................................................................... 3041Valoarea documentar-istorică a presei pedagogice româneşti din Tran-

s i l v a n i a ............................................................................................... 311

Redactor responsabil : ORGHIDAN ION Tehnoredactor: ERBÄRESCU ELISABETA

Dat la cales 13.08-65 Ban de tipar 21. V. 1966 Apărat 1966 Tira] 2500+1301li pînză■ Htrtie tipar tnalt A 80 glim, 16161X86. Coli editoriale 17,859■ Coli de tipar 21 planşe 16. A 10.257 C- Z. pentra bibliotecile mart 07:37 (R. 4) C. Z. pentra

bibliotecile mici 37.

întreprinderea Poligrafică Oltenia, str. Mihai Viteazu nr. 4. Republica Socialistă România — Comanda nr. 4801.

Date post:	07-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	7 times
Download:	0 times

Presa pedagogică din Transilvania...

Documents