CUPRINS

Există un număr de tendinţe clare (care nu erau nici continue nici uniforme) de la australopitecii timpurii (primate) până la oamenii actuali: volumul creierului în creştere, mărimea corpului în creştere, folosirea şi perfecţionarea continuă a uneltelor, micşorarea dinţilor, diminuarea robusteţii scheletului. Nu există separare netă între câteva exemplare târzii de Australopithecus gracile, şi alte câteva de Homo timpuriu, între erectus şi sapiens arhaic sau între sapiens arhaic şi sapiens modern.

În ciuda faptului, există puţin acord în privinţa arborelui nostru genealogic. E unanim acceptată opinia că A. robust (aethiopicus, robustus şi boisei) nu sunt strămoşii noştri, fiind o ramură izolată care nu a lăsat urmaşi. Dacă Homo habilis descinde din A. afarensis, africanus sau din ambele, sau din nici una, este încă o problemă de dispută. Este posibil ca nici una din speciile de australopiteci să nu fie strămoşul nostru. Descoperirile de A. ramidus şi A. anamensis sunt atât de recente, încât e greu de spus ce efect vor avea asupra teoriilor actuale. E general acceptat că H. erectus descinde din H. habilis, însă legătura între H. erectus, H. sapiens şi H. neanderthalensis este încă neclară. Afinităţi cu oamenii de Neanderthal se pot detecta la anumite exemplare de sapiens arhaic şi modern.

IntroducereCuvântul “hominid” se referă la membrii familiei Hominidelor, familie alcătuită din toate speciile

asemeni nouă, ale ultimului strămoş comun al hominidelor şi al maimuţelor vii. Unii oameni de ştiinţă folosesc o definiţie mai largă a Hominidelor care include maimuţele uriaşe.

Hominidele sunt incluse în suprafamilia tuturor maimuţelor, aceea a Humanoidelor, ai cărei membrii sunt numiţi hominizi. Deşi descoperirile fosile de hominizi sunt departe de a fi complete, iar dovezile sunt cel mai adesea fragmentare, există destule pentru a contura istoria evolutivă a hominizilor. Momentul separării dintre hominizi şi maimuţele vii se credea că s-a produs cu 15–20 de milioane de ani în urmă sau chiar acum 30–40 de milioane de ani. Anumite maimuţe care au existat în acea perioadă, ca de pildă Ramapithecus, erau considerate hominide şi posibili strămoşi ai hominizilor. Descoperirile fosile ulterioare au dovedit că Ramapithecus era înrudit mai de aproape cu urangutanul, iar noile dovezi biochimice au indicat că ultimul strămoş comun al oamenilor şi maimuţelor a existat în perioada cuprinsă între 5–10 milioane de ani şi probabil în lanţul evolutiv inferior. Prin urmare, Ramapithecus nu mai este considerat hominid.

Domeniul ştiinţei care studiază dovezile fosile umane e cunoscut sub denumirea de paleoantropologie. Este intersecţia paleontologiei (studiul formelor vechi de viaţă) cu antropologia (studiul hominizilor).

Specii HominideSpeciile menţionate aici sunt înşirate aproximativ în ordinea apariţiei dovezilor fosile (observaţi că

această ordonare nu intenţionează să reprezinte o succesiune evolutivă), cu excepţia faptului că cele din familia Australopithecus robustus sunt menţionate împreună. Fiecare nume e alcătuit dintr-o denumire a genului (ex. Australopithecus, Homo), care apare prescurtat întotdeauna cu literă de tipar (ex. A., H.) şi o denumire a speciei (ex. africanus, erectus), întotdeauna ortografiată cu literă mică. În texte, denumirile genului sunt adesea omise pentru concizie.

Ardipithecus ramidusSpecia reprezintă o descoperire recentă, anunţată în septembrie 1994. Este cea mai veche specie

hominidă cunoscută, datând de acum 4,4 milioane de ani. Majoritatea fosilelor sunt fragmente craniene. Dovezi indirecte sugerează posibilitatea că specia era bipedă şi că anumiţi indivizi măsurau până la 122 cm înălţime. Dinţii intermediază între cei ai maimuţelor timpurii şi ai A. afarensis, însă dintele unui pui e foarte primitiv, semănând cu dintele unui cimpanzeu mai mult decât cu orice alt dinte de hominid cunoscut. Alte descoperiri fosile cu privire la A. ramidus dau indicii că ar fi fost un posibil

locuitor al pădurilor. Aceste indicii pot determina modificarea teoriilor actuale referitoare la evoluţia bipedă; teorii care, frecvent, leagă mersul biped de o migraţie spre un mediu de savană.

Australopithecus anamensisAceastă specie a fost denumită abia în august 1995. Materialul constă din 9 fosile, în mare parte

găsite în 1994, provenind din Kanapoi, în Kenya şi 12 fosile, cu precădere dinţi, găsite în 1988, de provenienţă din Allia Bay în Kenya. A. anamensis a existat în perioada cuprinsă între 4,2 şi 3,9 milioane de ani şi are un amestec de trăsături primitive ale craniului cu trăsături avansate ale corpului. Dentiţia şi maxilarele se aseamănă mult cu cele ale primatelor. Un fragment din osul tibial (osul mai mare din cele două care formează porţiunea inferioară a piciorului) constituie o dovadă puternică a mersului biped şi un fragment inferior de humerus (porţiunea de sus a braţului) este extrem de asemănător omului. De remarcat că, deşi craniul şi oasele se consideră ca aparţinând aceleiaşi specii, acest lucru nu este confirmat.

Australopithecus afarensisA. afarensis a existat în perioada cuprinsă între acum 3,9 şi 3 milioane de ani. A. afarensis aveau o

faţă de maimuţă cu fruntea teşită, o formaţiune osoasă deasupra ochilor, un nas turtit şi nu aveau bărbie. Indivizii speciei aveau maxilare proeminente cu molari mari. Capacitatea craniană varia de la aproximativ 375 până la 500 cm3. Craniul se aseamănă cu cel al cimpanzeului, excepţie făcând dinţii mai apropiaţi de cei ai omului. Dinţii canini sunt mult mai mici decât cei ai maimuţelor moderne, însă mai mari şi mai ascuţiţi decât cei ai hominizilor, iar forma maxilarului se situează între forma dreptunghiulară şi forma parabolică la hominizi. Totuşi, osatura pelvisului şi a picioarelor este mult mai apropiată de cea a omului actual. Această observaţie nu lasă nici o îndoială asupra faptului că aceste australopithecine erau bipede (deşi adaptate mai degrabă la mers decât la alergat). Osatura lor arată că, din punct de vedere fizic erau foarte puternice. Femelele erau considerabil mai scunde decât masculii, fapt cunoscut sub denumirea de dimorfism sexual. Înălţimea varia între aprox. 107 cm şi 152 cm. Falangele membrelor superioare şi inferioare sunt curbate şi proporţional mai lungi decât la hominizi, însă membrele superioare sunt, în mare parte, la fel cu cele ale hominizilor. Unii oameni de ştiinţă consideră acest fapt ca fiind dovada adaptării parţiale la căţăratul în copaci, iar alţii îl consideră doar un moment al acumulării bagajului evolutiv.

Australopithecus africanusA. africanus a existat în perioada cuprinsă între acum 3 şi 2 milioane de ani. Este o specie similară

cu A. afarensis, de asemenea bipedă, însă dimensiunea corpului era cu ceva mai mare. Volumul creierului, în egală măsură, se poate să fi fost cu ceva mai mare, variind între 420 şi 500 cm3. Ceea ce înseamnă că este cu ceva mai mare decât creierul cimpanzeilor (în ciuda unei dimensiuni corporale asemănătoare), dar încă nedezvoltat în emisfera limbajului. Molarii erau puţin mai mari decât la afarensis, incisivii, premolarii, caninii – puţin mai mici. Deşi dentiţia şi maxilarele speciei africanus sunt mult mai dezvoltate decât la hominizi, sunt asemănătoare mai mult dentiţiei umane decât celei a maimuţelor.

Forma maxilarului era complet parabolică, ca aceea a hominizilor, iar mărimea caninilor e mult redusă în comparaţie cu specia afarensis.

A. afarensis şi africanus sunt cunoscute sub denumirea de australopithecine zvelte, din cauza constituţiei lor fragile, gracile, îndeosebi a craniului şi dentiţiei (gracile înseamnă “zvelt” şi în paleoantropologie termenul e folosit ca antonim la “robust”). În ciuda acestui fapt, erau totuşi robuste, masive.

Australopithecus aethiopicusA. aethiopicus a existat în perioada cuprinsă între acum 2,6 şi 2,3 milioane de ani. Specia se

defineşte de la un specimen major – Craniul Negru – descoperit de Alan Walker, şi după mandibula căzută a altor câteva specimene, posibil aparţinând aceleiaşi specii. S-ar putea să fie un strămoş al speciilor A. robustus sau A. boisei, însă are un amestec îndoielnic de trăsături primitive şi avansate. Volumul creierului este foarte redus, de 410 cm3 şi segmentele craniului, cu precădere cele posterioare,

sunt primitive, asemănătoare cu cele ale speciei A. afarensis. Alte caracteristici, precum masivitatea feţei, a musculaturii acesteia şi a singurului dinte găsit, precum şi cea mai mare creastă sagitală (creasta sagitală e o formaţiune osoasă pe creştet, pe care se inserează muşchii masticaţiei) întâlnită până acum la hominide, sunt mai degrabă, reminiscenţe ale speciei A. boisei.

Australopithecus robustusA. robustus avea un corp asemănător cu cel al speciei A. africanus, însă craniul şi dentiţia erau mai

dezvoltate. A existat în perioada cuprinsă între acum 2–1,5 milioane de ani. Avea o faţă plată, fără frunte şi cu orbitele înfundate, cu arcade proeminente. Dinţii din faţă erau relativ mici, însă molarii mandibulei erau masivi şi puternici. Majoritatea specimenelor aveau creste sagitale. Hrana lor era rudimentară, însă alcătuită din elemente care necesitau multă masticaţie. Volumul creierului era în medie de 530 cm3. Oasele găsite la un loc cu scheletele din specia A. robustus indică posibilitatea ca acestea să fi fost folosite ca unelte de săpat.

Australopithecus boisei (fost Zinjanthropus boisei)A. boisei a existat în perioada cuprinsă între acum 2,1 şi 1,1 milioane de ani. Era asemănător cu A.

robustus, însă faţa şi caninii erau mult mai masive, unii molari ajungând până la 2 cm în diametru. Mărimea creierului e asemănătoare cu cea a speciei robustus, aprox. 530 cm3. Câţiva experţi consideră A. boisei şi A. robustus variante ale aceleiaşi specii.

A. aethiopicus, A. robustus şi A. boisei sunt cunoscute sub denumirea de australopithecine robuste, deoarece construcţia lor craniană, în special, este mai greoaie, masivă.

Homo habilisH. habilis, “omul îndemânatic”, a fost numit astfel datorită uneltelor descoperite împreună cu el. H.

habilis a existat între acum 2,4 şi 1,5 milioane de ani. Se aseamănă în multe privinţe cu A. Faţa sa e la fel de primitivă, însă mai puţin proeminentă; molarii mai mici, însă considerabil mai mari decât la omul actual. Mărimea creierului, în medie de 650 cm3 este apreciabil mai mare decât la A. Mărimea creierului variază între 500 şi 800 cm3, depăşind genul A. în lanţul evolutiv inferior şi H. erectus în lanţul evolutiv superior. Forma creierului este, de asemenea, asemănătoare hominizilor. Protuberanţa sferei lui Broca, esenţială vorbirii, este vizibilă în mulajele făcute după creierul lor şi indică faptul că specia era probabil capabilă de vorbire rudimentară. Se crede că H. habilis avea în jur de 127 cm înălţime şi cântărea aprox. 45 kg.

H. habilis a fost o specie controversată. Unii oameni de ştiinţă nu au acceptat asta, fiind de părere că toate specimenele de H. habilis ar trebui să fie atribuite genului A., fie celor din categoria H. erectus. În prezent, mulţi consideră că H. habilis combină exemplare din cel puţin două specii diferite ale genului H.

Homo erectusH. erectus a existat între acum 1,8 milioane şi 300 000 ani. Ca la specia H. habilis, faţa are maxilare

proeminente cu molari masivi, nu are bărbie; prezintă arcade pronunţate şi craniu alungit, cu capacitatea variind între 750 şi 1225 cm3. Specimenele timpurii de H. erectus înregistrează o medie de 900 cm3, pe când cele târzii au o medie de 1 100 cm3. Unele cranii de H. erectus asiatic au creastă sagitală. Scheletul e mai robust decât la hominizii evoluaţi, implicând mai multă forţă; proporţiile corporale variază; băiatul de la Turkana e înalt şi zvelt, ca hominizii evoluaţi din aceeaşi zonă, pe când cele câteva oase de membre ale speciei omului de Beijing indică o construcţie mai scundă şi mai solidă. Studiul scheletului speciei băiatului de la Turkana indică faptul că H. erectus posibil să fi fost mai eficient la mers decât hominizii evoluaţi, ale căror schelete au trebuit să se adapteze pentru naşterea urmaşilor cu creier mai mare. H. habilis şi toată familia Australopithecilor se găsesc numai în Africa, însă H. erectus avea o arie mai largă de răspândire şi se găseşte peste tot în Africa şi Asia (se găsea, probabil, şi în Europa, însă dovezile fosile sunt ambigue). Dovezile din zona Chinei, unde a fost descoperit omul de Beijing, indică faptul că erectus folosea focul, iar uneltele din piatră pe care le folosea sunt mai sofisticate decât cele folosite de H. habilis.

Homo sapiens (arhaic)

Formele arhaice de H. sapiens au apărut pentru prima dată cu aprox. 500 000 de ani în urmă. Termenul cuprinde o diversitate de cranii care au trăsături de la H. erectus şi de la hominizii evoluaţi. Volumul creierului este mai mare decât la H. erectus şi mai mic decât la marea majoritate a hominizilor evoluaţi, având în medie 1 200 cm3, iar craniul e mai rotunjit decât la H. erectus. Scheletul şi dentiţia sunt, de regulă, mai puţin dezvoltate decât în cazul lui erectus, dar mai dezvoltate decât la hominizii evoluaţi. Majoritatea prezintă încă arcade mari, frunte şi bărbie. Nu există o separare netă între H. erectus târziu şi H. sapiens arhaic, multe fosile datând între acum 500 000 şi 200 000 de ani sunt greu de clasificat ca aparţinând unei specii sau celeilalte.

Homo sapiens neanderthalensis (fost Homo neanderthalensis)Omul de Neanderthal a existat între acum 150 000 şi 35 000 de ani. Dimensiunea medie a creierului

e cu ceva mai mare decât la hominizii evoluaţi, de aprox. 1 450 cm3, însă aceasta e corelată cu circumferinţa craniului. Totuşi, cutia craniană e mai lungă şi mai joasă decât la hominizii evoluaţi, cu o protuberanţă marcată în partea posterioară a craniului. Ca şi H. erectus, aveau mandibula proeminentă şi fruntea retrasă. Bărbia era de regulă slab reprezentată. Şi mijlocul feţei e proeminent, trăsătură care nu se găseşte la H. erectus sau la H. sapiens şi care poate fi o adaptare la frig. Există şi alte deosebiri anatomice minore faţă de hominizii evoluaţi, cele mai neobişnuite fiind anumite particularităţi ale osului umărului şi ale osului pubian. Oamenii de Neanderthal trăiau mai ales în zonele cu climă rece; dimensiunile corporale se aseamănă cu acelea ale oamenilor actuali adaptaţi la frig: scunde şi solide, cu membre scurte. Bărbaţii măsurau aproximativ 168 cm în înălţime. Osatura lor era densă şi grea şi prezintă semne de inserţie puternică a musculaturii. Oamenii de Neanderthal, conform standardelor actuale, ar fi fost extraordinar de puternici, iar scheletele lor arată că au avut un trai greu, brutal. S-a găsit un număr mare de unelte şi arme, mai avansate decât cele folosite de H. erectus. Oamenii de Neanderthal sunt primii oameni care şi-au îngropat morţii, cel mai vechi teren de îngropare având o vechime de peste 100.000 ani. H. neanderthalensis se găsesc prin toată Europa şi în Orientul Mijlociu. Neanderthalienii vest-europeni au de regulă o constituţie mai robustă şi sunt numiţi, uneori, “Neanderthalieni clasici” deoarece Oamenii de Neanderthal descoperiţi în alte zone tind să fie mai puţin robuşti.

Homo sapiens sapiens (actual)Formele actuale de H. sapiens au apărut pentru prima dată acum 120 000 ani. Oamenii actuali au

volumul mediu al creierului de aprox. 1 350 cm3. Fruntea se înalţă, arcadele sunt mici sau cel mai adesea absente, bărbia e proeminentă şi scheletul e foarte zvelt. Cu aprox. 40 000 de ani în urmă, odată cu apariţia culturii de tip Cro-Magnon, uneltele lor au început să fie remarcabil mai sofisticate, folosind o varietate mai mare de materii prime precum os, corn de cerb şi putând fi folosite la confecţionarea îmbrăcămintei, gravare şi sculptură. Ei creează lucrări artistice deosebite sub forma uneltelor decorate, a mărgelelor, a figurinelor de oameni şi animale în fildeş, de lut, a instrumentelor muzicale şi a picturilor rupestre spectaculoase au apărut în următorii 20 000 ani ai acelei perioade.

Chiar în perioada cuprinsă între ultimii 100 000 ani, se poate distinge tendinţa pe termen lung spre molari mai mici şi robusteţe descrescătoare. Faţa, maxilarul şi dentiţia omului din Mezolitic (aprox. acum 10 000 ani) sunt cu aprox. 10% mai robuste decât ale noastre. Oamenii din Paleoliticul superior (aprox. acum 30 000 de ani) sunt cu 20–30% mai robuşti decât condiţia actuală în Europa şi Asia. Aceştia sunt consideraţi oameni actuali, deşi uneori denumiţi “primitivi”. În mod curios, anumiţi oameni actuali (aborigenii australieni) au mărimea dinţilor specifică lui H. sapiens arhaic. Cei mai mici dinţi se găsesc la exemplarele din zonele unde masticaţia a fost folosită pe perioadă îndelungată. Acesta e un exemplu probabil de selecţie naturală care a avut loc în decursul ultimilor 10 000 de ani.

PeriodicitateDiagrama arată în linii mari perioada în care a trăit fiecare specie hominidă. Erele sunt măsurate în

milioane de ani, fiecare asterisc al poziţiei respective reprezentând 100 000 ani. Această reprezentare e puţin rudimentară pentru a reprezenta cu acurateţe speciile cele mai actuale.

Fosile hominide marcanteLista include fosile care sunt importante fie pentru interesul lor ştiinţific, fie istoric sau pentru că

sunt adesea menţionate de către creaţionişti. Putem citi uneori că toate fosilele hominide ar încăpea într-un cufăr (ladă), pe o masă, sau pe o masă de biliard. Asta este o imagine înşelătoare, fiindcă acum există mii de fosile hominide. Ele sunt totuşi, în mare parte fragmentare, adesea constând dintr-un singur os sau dintr-un dinte izolat. Craniile şi scheletele complete sunt rare. Lista e împărţită pe specii, începând de la specii mai vechi până la specii mai recente. În cadrul fiecărei specii, dovezile fosile sunt sortate în ordinea în care au fost descoperite. Fiecare înregistrare va consta dintr-un număr al specimenului, dacă acesta se cunoaşte (sau numele zonei, dacă au fost găsite mai multe fosile în acelaşi loc), poreclele lor în ghilimele şi numele speciei. Numele speciei va fi urmat de un semn de întrebare, dacă este ceva suspect. Dacă fosila era iniţial plasată într-o altă specie, şi acest lucru se va menţiona. Se foloseşte terminologia următoare. Craniul cuprinde totalitatea oaselor capului. Un “cranium” este craniul fără mandibulă. Cutia craniană este “cranium”-ul minus faţa şi maxilarul. Calota craniană este porţiunea superioară a cutiei craniene.

ARA-VP, “Zonele 1, 6, şi 7”, Ardipithecus ramidusDescoperit de o echipă condusă de T. White, B. Asfaw şi G. Suwa (1994) în 1992 şi 1993, la

Aramis, în Etiopia. Datarea aproximativă: acum 4,4 milioane de ani. Descoperirea constă din fosile de la 17 indivizi. Majoritatea fragmentelor sunt dinţi, însă există şi o porţiune de mandibulă a unui copil, o porţiune a bazei craniului, fragmente ale osului braţului de la 2 indivizi.

ARA-VP-6/1, constă din 10 dinţi de la un singur individ.ARA-VP-7/2, constă din părţi de la cele 3 oase ale membrului stâng de la un singur individ, cu o

îmbinare între trăsăturile hominizilor şi primatelor.KP-27 “Kanapi Hominid”, A. anamensisDescoperit de B. Patterson în 1965, în Kanapi, Kenya. Acesta este un fragment uzat al porţiunii

inferioare al umărului stâng, vechi de aproximativ 4 milioane de ani.KP-29281, A. anamensisDescoperit de P. Nzube în 1994, la Kanopi, în Kenya.Este o mandibulă cu toţi dinţii, datând de acum 4,15 milioane de ani, cu aproximaţie.KP 29285, A. anamensisDescoperit de Kamoya Kimen în 1994, la Kanopi, în Kenya.Este un os tibial, din care lipseşte porţiunea mijlocie.Este cea mai veche dovadă de mers biped hominid, datează de 4 milioane de ani.AL 129-1, A. afarensis Descoperit de D. Johanson în 1973 la Hadar, Etiopia.Perioada estimată este de aprox. acum 3,4

milioane de ani. Această descoperire a constat din fragmente ale membrelor inferioare, incluzând o articulaţie completă a genunchiului, care este aproape o miniatură a articulaţiei genunchiului uman, însă, aparent, aparţinând unui adult.

AL 288-1, “Lucy”, A. afarensisDescoperit de D. Johanson în 1974, la Hadar, Etiopia.Perioada estimată: aprox. acum 3,2 milioane

de ani. “Lucy” era o femelă adultă, în jur de 25 de ani. Cam 40% din schelet a fost găsit, pelvisul, femurul (osul coapsei) şi osul tibial, toate demonstrând mersul biped. Măsura cam 107 cm (mică pentru specia ei) şi cântărea în jur de 28 de kg.

AL 333, Zona / Plasament, “Prima Familie”, A. afarensis?Descoperit în 1975 de către echipa lui D. Johanson la Hadar, Etiopia.Epoca estimată: acum 3,2 milioane de ani; Descoperirea a constat din fragmente de la cel puţin 13

hominizi, de toate vârstele. Mărimea acestor exemplare variază considerabil. Oamenii de ştiinţă dezbat apartenenţa specimenelor la o singură specie, la două sau chiar la trei. Johanson crede că aparţin unei singure specii, în care masculii sunt considerabil mai robuşti decât femelele. Alţii cred că specimenele mai robuste aparţin unei specii primitive de Homo.

Laetoli, „amprente ale piciorului”, A. afarensis?Descoperit în 1976, la Laetoli, în Tanzania. Perioada apreciată este de aprox. acum 3,7 milioane de

ani. Urmele constau din amprente fosilizate ale labei piciorului, provenind de la doi sau trei hominizi bipezi. Mărimea acestora şi lungimea indică faptul că ei aveau cam 140 cm, respectiv 120 cm în înălţime. Mulţi oameni de ştiinţă susţin că urmele labei piciorului sunt efectiv identice cu acelea ale hominizilor evoluaţi, în timp ce alţii susţin că degetele mari se îndepărtează uşor (ca la maimuţe) şi că degetele sunt mai mari decât la hominizi, însă mai scurte decât la maimuţe. S-a făcut o tentativă de atribuire a amprentelor la A. Afarensis, fiindcă nu se cunoaşte altă specie hominidă din acel timp.

AL 444-2, A. afarensisDescoperit de B. Kimbel şi Y. Rak la Hadar, Etiopia. Datarea aproximativă: acum 3 milioane de ani.

Este un craniu în proporţie de 70% complet, aparţinând unui mascul adult, recunoscut cu uşurinţă ca fiind cel mai complet craniu cunoscut aparţinând speciei afarensis. După părerea descoperitorilor, aceasta argumentează ipoteza că toate fosilele “Primei Familii” aparţineau membrilor unei singure specii, pentru că deosebirile între AL 444-2 şi craniile mai mici din colecţia respectivă sunt în conformitate cu alţi hominizi dimorfici sexual.

Copilul Taung, A. africanusDescoperit de R. Dart în 1924, în Taung, în sudul Africii. Descoperirea constă din faţă, dinţi şi

maxilare complete, şi dintr-un mulaj endocrinal al creierului. Probabil datează între acum 2,5 şi 3 milioane de ani, însă aceasta şi majoritatea celorlalte fosile sud-africane au fost găsite în depunerile din peşteri, care sunt greu de datat. Dentiţia acestui craniu provenea de la un copil de 5-6 ani (se crede acum că membrii genului A. s-au maturizat mai rapid decât hominizii şi că, astfel, copilul Taung avea 3 ani). Volumul creierului era de 410 cm3, şi avea să fie de 440 la maturitate. Creierul mare şi rotunjit, dinţii canini mici şi nu ca ai maimuţelor, precum şi poziţia foramen-ului magnum (foranem magnum este gaura în craniu prin care trec măduva şi nervii spinali. La maimuţe, aceasta e situată spre partea posterioară a craniului, din cauza poziţiei lor patrupede. La oameni, ea este plasată în porţiunea de jos a craniului, deoarece capul nostru se mişcă pe o coloană vertebrală verticală. Şi la Australopithecus ea este poziţionată anterior spre deosebire de maimuţe, cu toate că nu întotdeauna la fel de anterior poziţionată ca la hominizi), l-au convins pe Dart că exemplarul era un strămoş uman biped, pe care l-a numit A. africanus (maimuţă africană sudică). Deşi descoperirea a devenit faimoasă, interpretarea lui Dart a fost respinsă de către comunitatea ştiinţifică până la mijlocul anilor 1940, urmând descoperirea altor fosile similare..

TM 1512, A. africanus (fost Plesianthropus transvaalensis)Descoperit de R. Broom în 1936 la Sterkfontein, Africa de Sud. A doua descoperire de A., a constat

din părţi ale feţei, maxilar şi cutie craniană.Sts 5, Domnişoara Ples, A. africanusDescoperit de R. Broom în 1947 la Sterkfontein, Africa de Sud. Este un craniu de adult, foarte bine

conservat. Se credea că ar fi aparţinut unei femele, însă revendicări recente îl atribuie unui exemplar mascul. Este cel mai bun exemplar al speciei A. africanus. Volumul creierului este de aprox. 485 cm3.

Sts 14, A. africanusDescoperit de R. Broom şi J. T. Robinson în 1947, la Sterkfontein. Perioada estimată e de aprox.

acum 2,5 milioane de ani. Această descoperire a constat dintr-o coloană vertebrală aproape completă, câteva fragmente costale şi o parte din femurul unei femele adulte, foarte scundă. Pelvisul e mai degrabă apropiat de cel al omului, decât al maimuţei şi constituie o dovadă puternică a mersului biped la africanus, cu toate că se poate să nu fi avut deschiderea pasului la fel de puternică precum hominizii actuali.

KNM-WT 17000, “Craniul Negru”, A. aethiopicusDescoperit de A. Walker în 1985, lângă West Turkana, în Kenya. Perioada apreciată e aproximativ

acum 2,5 milioane de ani. Descoperirea e un craniu intact, aproape complet. Volumul creierului e

foarte redus pentru un hominid, în jur de 410 cm3, iar craniul are un amestec problematic de trăsături primitive şi avansate.

TM 1517, A. robustus (fost Paranthropus robustus)Descoperit de R. Broom în 1938, la Kroomdraai, Africa de Sud. A constat din fragmente de craniu,

cinci dinţi şi câteva fragmente de schelet. A fost primul exemplar de robustus.OH 5, “Zinjanthropus”, “Spărgătorul de nuci”, A. boiseiDescoperit de M. Leakey în 1959 la Peştera Oldoway, în Tanzania. Perioada apreciată: aproximativ

acum 1,8 milioane de ani. Este un craniu aproape complet, cu volumul de aprox. 530 cm 3. A fost primul exemplar al acestei specii. L. Leakey l-a considerat, în linii mari, un strămoş al omului, însă a renunţat la această teorie când a fost găsit Homo habilis, la scurt timp după aceea.

KNM-ER 406, A. boiseiDescoperit de R. Leakey în 1969, lângă lacul Turkana, în Kenya. Descoperirea a constat dintr-un

cranium intact şi complet de la care lipseau doar dinţii. Perioada estimată: aprox. acum 1,7 milioane de ani. Volumul creierului era de aproximativ 510 cm3 (vezi ER-3733).

KNM-ER 732, A. boiseiDescoperit de R. Leakey în 1970, lângă lacul Turkana, Kenya. Cranium asemănător cu cel de la

OH5, însă este mai mic şi are alte deosebiri, precum absenţa crestei sagitale. Perioada apreciată cu aproximaţie: acum 1,7 milioane de ani. Volumul creierului este în jur de 500 cm3. Majoritatea experţilor îl consideră un caz de dimorfism sexual, femela fiind mai scundă decât masculul.

H. habilisDescoperit de Leakey şi echipa lui în anii 1960, în ruptura Oldoway. S-au găsit exemplare

fragmentare.OH 7 (Copilul lui Johnny), descoperit de J. Leakey în 1960, a constat dintr-o mandibulă şi două

fragmente craniene aparţinând unui copil, şi câteva oase ale mâinii. Perioada estimată: acum 1,9 milioane de ani. Volumul creierului era în jur de 680 cm3.

OH 8, găsit în 1960, a constat din oase ale piciorului, set aproape complet, excepţie făcând porţiunea externă a osului calcaneu şi a vârfului falangelor (membrelor inferioare). Perioada estimată: acum 1,8 milioane de ani. Oasele piciorului erau adaptate aproape în întregime la mersul biped, ca şi hominizii evoluaţi. Curbura plantară e foarte bine dezvoltată şi degetul mare se aliniază cu celelalte, nu se depărtează ca şi în cazul cimpanzeilor şi maimuţelor.

OH 13 (Cindy), descoperit în 1963, a constat din mandibulă şi dinţi, porţiuni de maxilar şi un fragment cranian. Perioada apreciată: acum 1,7 milioane de ani; volumul creierului de aprox. 650 cm3.

OH 16 (George), descoperit în 1963, a constat din dinţi şi câteva fragmente foarte mici de craniu. Din păcate, George a fost călcat în picioare de către o turmă de cornute Masai înainte de a fi prelevat; mare parte a craniului a fost astfel irecuperabilă. Perioada estimată: acum 1,7 milioane de ani; volumul creierului – în jur de 640 cm3.

OH 24, (Twiggy), H. habilisDescoperit de Peter Nzube în 1968 la Oldoway. A constat dintr-un craniu foarte sfărâmat şi şapte

dinţi. Are o vechime de aproximativ 1,8 milioane de ani; volumul creierului de 590 cm3.KNM-ER 1470, H. habilisDescoperit de B. Ngeneo în 1972, la Koobi Fora, Kenya. Perioada estimată: cu 1,9 milioane de ani

în urmă. Este cel mai complet craniu cunoscut al speciei H. habilis. Volumul creierului este în jur de 750 cm3. Iniţial datat acum 3 milioane de ani, fapt care a cauzat multă confuzie, fiindcă la vremea respectivă, specia era mai veche decât orice varietate de A., din care se presupune că ar fi descins acesta. A rezultat o dezbatere însufleţită asupra exemplarului notat cu 1470. Craniul este surprinzător de modern în multe privinţe. Cutia craniană e mult mai mare, dar mai puţin robustă decât orice craniu de A.; şi de asemenea, nu prezintă arcadele mari tipice la H. erectus. Are însă o faţă puternică. Un număr de oase ale membrelor inferioare s-a găsit pe o arie de câţiva kilometri şi se crede că aparţineau

aceleiaşi specii. Cel mai complet, KNM-ER 1481, consta dintr-un femur stâng întreg, ambele extremităţi ale unui os tibial stâng şi extrema inferioară a fibulei (osul mai mic dintre cele două care alcătuiesc segmentul inferior al membrului inferior = peroneu). Acestea se aseamănă destul de mult cu osatura hominizilor evoluaţi.

KNM-ER 1805, Craniul misterios, H. habilis??Descoperit de P. Abell în 1973, la Koobi Fora, Kenya. Perioada estimată este de aprox. acum 1,85

milioane de ani. Descoperirea a constat din mare parte a unui cranium cu o construcţie masivă, conţinând mulţi dinţi. Volumul creierului era în jur de 600 cm3. Câteva trăsături, precum creasta sagitală, sunt tipice la A. boisei, însă dinţii sunt prea mici pentru specia respectivă. Diverşi cercetători au fost de părere că putea să aparţină oricărei specii imaginabile, însă se aseamănă cel mai mult cu H. habilis.

KNM-ER 1813, H. habilis??Descoperit de K. Kimeu în 1973, la Koobi Fora. Exemplarul se aseamănă cu 1470, însă e mult mai

mic, cu volumul creierului de 510 cm3. Perioada estimată este acum 1,8–1,9 milioane de ani. Unii oameni de ştiinţă consideră că e un caz de dimorfism sexual, alţii cred că arhitectura creierului diferă şi că 1813 e o altă specie de H.; alţii sunt de părere că aparţine genului A. Ca şi craniul anterior, 1805, acesta e lăsat deoparte până la noi dovezi.

OH 62, Dik-dik hominid, H. habilisDescoperit de T. White în 1986, la Oldoway. Perioada estimată: acum 1,8 milioane de ani.

Descoperirea a constat din porţiuni de craniu, braţ, oase ale piciorului şi dinţi. Aproape toate trăsăturile craniene se aseamănă de aproape cu fosilele de habilis, precum OH 24, ER 1813, ER 1470 şi nu cu acelea ale genului A. Înălţimea apreciată e însă foarte redusă, poate cam de 105 cm, iar braţele sunt foarte lungi comparativ cu picioarele. Acestea sunt trăsături specifice la A. şi oasele scheletului se aseamănă foarte mult cu cele de la “Lucy”. Descoperirea e semnificativă, pentru că e singura dovadă fosilă la care oasele membrelor au fost atribuite în mod cert la specia H. habilis. Din cauza înălţimii mici, aceasta era, cu siguranţă, o femelă. Cum e cazul la A., masculii ar fi fost considerabil mai robuşti.

Omul de Java, Pithecanthropus I, H. erectus (fost Pithecanthropus erectus)Descoperit de E. Dubois în 1893, lângă Trinil, în Java. Epoca acestuia este nesigură, însă se crede că

a existat aprox. acum 700.000 ani. Descoperirea a constat dintr-o calotă craniană foarte groasă şi teşită, câţiva dinţi (care pot fi de urangutan) şi dintr-un femur găsit la distanţă de 12 m de celelalte. Volumul creierului este de aprox. 940 cm3. Trinkaus şi Shipman (1992) afirmă că majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că femurul aparţinea unui om actual, însă puţine din referirile ulterioare menţionează asta.

Omul de Heidelberg, H. erectus? (fost H. heidelbergensis)Descoperit de muncitorii de la o carieră de pietriş în 1907, lângă Heidelberg, în Germania. Perioada

estimată între acum 400.000 şi 700.000 ani. A constat dintr-o mandibulă cu bărbie retrasă, normală şi cu dentiţia completă. Maxilarul extrem de larg şi robust, ca la H. erectus, însă dinţii, ca mărime, se aseamănă cu ramura inferioară a lanţului erectus. Prin urmare, e identificat cu erectus pe criteriul de vârstă, însă poate fi un H. sapiens arhaic.

Omul de Peking, H. erectus (fost Sinanthropus pekinensis)Între 1929 şi 1937, 14 cranii parţiale, 11 mandibule, mulţi dinţi, câteva fragmente de schelet şi o

mulţime de unelte de piatră au fost descoperite în Lower Cave, în Situl 1, la Zhoukoudian, lângă Beijing, în China. Perioada estimată este cuprinsă între acum 500.000 şi 300.000 de ani. Un număr de fosile de hominizi actuali a fost de asemenea descoperit în Upper Cave în 1933). Cele mai complete dovezi fosile, toate fiind alcătuite din cutii craniene sau calote craniene sunt:

Craniul III, descoperit la Locus E, în 1929, este un tânăr cu volumul creierului de 915 cm3.Craniul II, descoperit la Locus D, în 1929, dar identificat abia în 1930, e un adult sau tânăr cu

volumul creierului de 1030 cm3.

Craniile LI, LII şi LIII au fost descoperite în Locus L, în 1936. Se crede că au aparţinut unor adulţi, cu volumul creierului de 1225 cm3, 1015 cm3 şi respectiv 1030 cm3.

Craniul 5: două fragmente craniene au fost descoperite în 1966, care se potrivesc cu mulajele altor două fragmente găsite în 1934 şi 1936, pentru a reconstitui o calotă craniană. Aceste bucăţi au fost găsite la alt nivel, şi, aparent, sunt mai actuale decât celelalte calote craniene.

Cea mai mare parte a studiului acestor fosile s-a făcut de D. Black, până la moartea acestuia, în 1934. F. Weidenreich a continuat studiul fosilelor până a părăsit China în 1941. Fosilele originale au dispărut în 1941 în timpul transportului cu vaporul spre Statele Unite; fiind dude înspre acolo, din motive de siguranţă, în timpul celui de-al doilea Război Mondial; însă au rămas mulaje şi descrieri excelente. După război, alte fosile de H. erectus s-au găsit în zonele menţionate şi în China.

OH 9, Omul Chellean, H. erectusDescoperit de L. Leakey în 1960, la Oldoway. Perioada estimată este de acum 1,2 milioane de ani.

A constat dintr-o cutie craniană destul de completă, cu volumul creierului de 1050 cm3.OH 12, Pinhead, Homo erectusDescoperit de M. Cropper în 1962, la peştera Oldoway. Este asemănător cu, dar mai puţin complet

decât OH 9, şi mai mic, cu un volum al creierului de numai 750 cm3. Perioada din care datează este estimată între 600.000–800.000 ani.

Sangiran 17, Pithecantropus VIII, H. erectusDescoperit de S. Sartono în 1969 la Sangiran, în insula Java. Constă dintr-un craniu aproape

complet, cu volumul creierului de aprox. 1000 cm3. Este cea mai completă descoperire de H. erectus din insula Java. Craniul e foarte robust, cu o faţă uşor proeminentă şi pomeţii mari. Se credea că datează de acum 800.000 ani, însă o datare recentă l-a situat în jur de 1,7 milioane ani. Dacă datarea anterioară e corectă, înseamnă că H. erectus a migrat în afara Africii mult mai devreme decât se credea.

KNM-ER 3733, H. erectusDescoperit de B. Ngeneo în 1975 la Kobi Fora. Perioada estimată: cu 1,7 milioane de ani în urmă.

Această superbă descoperire a constat dintr-un cranium aproape complet. Volumul creierului este de aprox. 850 cm3, craniul se aseamănă în întregime cu câteva fosile de Om de Peking. Descoperirea acestei fosile în acelaşi strat cu ER-406 (A. boisei) a dat lovitura de graţie ipotezei speciei unice: ideea că niciodată nu a existat mai mult de o specie hominidă în orice moment al istoriei.

KNM-WT 15.000, Băiatul din Turkana, H. erectusDescoperit de K. Kimeu în 1984 la Nariokotome, lângă lacul Turkana, în Kenya. Este un schelet

aproape complet al unui băiat de 11–12 ani, singurele omisiuni majore fiind oasele membrelor superioare şi inferioare. Unii oameni de ştiinţă consideră că H. erectus s-a maturizat mai rapid decât hominizii evoluaţi şi că era, de fapt, numai de 9 ani. Este cel mai complet exemplar de erectus care se cunoaşte, precum şi unul dintre cele mai vechi, datând de acum 1,6 milioane de ani. Volumul creierului era de 880 cm3 şi s-a estimat că ar fi ajuns la 910 cm3 la maturitate. Băiatul măsura 160 cm în înălţime şi ar fi ajuns la 185 cm ca adult. Ceea ce înseamnă surprinzător de înalt, indicând că exemplarele de H. erectus ar fi putut fi la fel de robuste ca omul actual. Cu excepţia craniului, scheletul se aseamănă foarte mult cu cel al tinerilor actuali, deşi există un număr de mici deosebiri.

Omul de Rhodesia, H. sapiens arhaic (fost H. rhodesiensis)Descoperit de un muncitor în 1921, în Broken Hill, în nordul Rhodesiei (acum Kabwe în Zambia).

Era un craniu complet şi foarte robust, cu arcade puternice şi fruntea retrasă. Perioada estimată e între acum 200.000 şi 125.000 ani. Volumul creierului era de aproximativ 1280 cm3.

Petralona 1, H. sapiens (arhaic)Descoperit de sătenii din Petralona, în Grecia, în 1960. Perioada estimată este cuprinsă între acum

250 000–500 000 ani. Se poate considera alternativ ca fiind un H. erectus târziu şi H. neanderthalensis. Volumul creierului este 1220 cm3, mult pentru H. erectus şi puţin pentru H. sapiens; faţa e largă, cu maxilare deosebit de late.

Scheletul de Neanderthal, H. sapiens neanderthalensis

Descoperit de Johann Fuhlrott în 1856 în Valea Neander, în Germania. Descoperirea a constat dintr-o calotă craniană, oasele coapselor, o parte din pelvis, câteva coaste şi câteva oase ale braţului şi umărului. Antebraţul stâng a fost fracturat în timpul vieţii şi, prin urmare, oasele braţului stâng erau mai mici decât cele de la braţul drept. Fuhlrott l-a recunoscut ca fiind un om primitiv, însă instituţia germană condusă de R. Vircow a respins această optică, susţinând în mod incorect că era un caz patologic. Au existat de fapt două descoperiri anterioare de oameni de Neanderthal. Un craniu parţial al unui copil de 2,5 ani descoperit în 1829, în Belgia, n-a fost recunoscut până în 1936. Un craniu de adult, descoperit în Gibraltar în 1848, a zăcut în muzeu până când a fost recunoscut în 1864 ca aparţinând unui H. neanderthalensis.

“ Spy 1 şi 2”, H. sapiens neanderthalensisDescoperit de M. de Puydt şi M. Lohest în 1886, la Spy d'Orneau în Belgia. Perioada estimată este

de acum aprox. 60.000 ani. Descoperirea a constat din două schelete aproape complete. Excelentele descrieri ale acestor schelete au stabilit că erau foarte vechi şi, în mare măsură, au discreditat ideea că fizicul omului de Neanderthal era o condiţie patologică, însă, în mod eronat, au mai concluzionat şi faptul că omul de Neanderthal mergea cu genunchii îndoiţi.

“Zona Krapina”, H. sapiens neanderthalensisDescoperit de D. Gorjanovic-Kramberger, lângă Krapina, în Croaţia. În acest teritoriu s-au

descoperit rămăşiţe de la două–trei duzini de indivizi, dinţi şi fragmente de maxilar de la mulţi alţii. Când Gorjanovic şi-a publicat descoperirile în 1906, acestea au confirmat o dată şi pentru totdeauna că neanderthalienii nu erau cazuri patologice.

Bătrânul, H. sapiens neanderthalensisDescoperit de A. şi J. Bouyssonie în 1908, lângă La-Chapelle-aux-Saints în Franţa. Datează de acum

50.000 ani; volumul creierului este de 1620 cm3. Acest schelet aproape complet a fost reconstituit de M. Boule, care a scris o lucrare definitivă şi influentă despre “Bătrânul”, şi care a reuşit să fie total greşită în majoritatea concluziilor ei. A exagerat caracteristicile de maimuţă ale fosilei, popularizând stereotipul, care s-ar perpetua de-a lungul deceniilor, unei maimuţe–om ghemuite, care-şi târăşte picioarele cu genunchii îndoiţi. Acest exemplar avea 30–40 de ani când a murit, însă avea o coastă ruptă şi vindecată, artrită severă a şoldului; gât, spate şi umeri coborâţi (lăsaţi în jos), şi îşi pierduse majoritatea molarilor. Faptul că a supravieţuit timp atât de îndelungat dovedeşte că neanderthalienii trebuie să fi avut o structură socială complexă.

“Zona Shanidar”, H. sapiens neanderthalensisR. Solecki a descoperit nouă schelete de oameni de Neanderthal între 1953 şi 1960 în peştera

Shanidar, în Irak. Datează între acum 70.000 şi 40.000 ani. Unul dintre acestea, Shanidar 4, se pare că a fost îngropat cu ofrande de flori (deşi interpretarea a fost rediscutată recent). În 1971, Solecki a scris o carte intitulată Shanidar, răsturnând stereotipiile anterioare de brute semi–umane. Alt schelet, Shanidar 1, aparţinea unui exemplar parţial nevăzător, cu un singur braţ şi infirm. Şi supravieţuirea acestuia dovedeşte o structură socială complexă.

Neanderthalul de Saint-Cesaire, H. sapiens neanderthalensisDescoperit de F. Leveque în 1979, lângă satul Saint-Cesaire, în Franţa. A constat dintr-un schelet

foarte sfărâmat. Craniul era în mare parte complet, lipsind doar partea posterioară. Datează de acum aprox. 35.000 ani şi este cel mai recent H. neanderthalensis cunoscut. Descoperirea a prezentat interes special pentru că s-au găsit şi unelte, care anterior au fost asociate culturii Cro-Magnon, în loc de obişnuitele unelte folosite de H. neanderthalensis.

“Zona Cro-Magnon”, H. sapiens sapiens (actual)Descoperit de muncitori în 1868 la Cro-Magnon, în Franţa. Perioada estimată: acum 28.000 ani.

Aşezarea a produs scheletele aproximativ ale unei jumătăţi de duzini de indivizi, la un loc cu unelte din piatră, coarne de ren cioplite, pandantive din fildeş şi scoici. Oamenii din cultura Cro-Magnon au trăit în Europa între acum 35.000 şi 10.000 ani. Sunt aproape identici cu oamenii actuali, fiind înalţi,

muşchiuloşi şi ceva mai robuşti decât majoritatea oamenilor actuali. Erau vânători pricepuţi, făuritori de unelte şi artişti faimoşi pentru arta rupestră în locuri precum Lascaux.

Taxonomii alternativeLista de mai sus a folosit un sistem de numire destul de conservator. Recent, un număr de oameni de

ştiinţă au sugerat diverse schimbări în aceste numiri.Mulţi oameni folosesc acum numele genului Paranthropus, iniţial atribuit speciei robustus, pentru a

se referi la australopitecii robust (robustus, boisei şi aethiopicus). Această schimbare are sens dacă toate aceste specii formează o încrengătură (toate speciile se desprind dintr-un strămoş comun), însă nu se cunoaşte încă dacă este cazul aici.

H. habilis este, cum am mai spus, o specie controversată. Există un dezacord privind următoarea problemă: care exemplare aparţin speciei habilis, şi care nu aparţin acestei specii. Un număr de oameni de ştiinţă folosesc acum denumirea de H. rudolfensis pentru a face referire la ER 1470 şi la câteva fosile similare. Exemplarele mai mici asemănătoare speciei habilis, precum ER 1813 şi ER 1805 sunt atribuite alternativ la habilis, H. ergaster sau altei specii încă nenumite. Denumirea de H. microcranous a fost recent propusă pentru 1813. Anumiţi oameni de ştiinţă au propus de asemenea separarea categoriei Homo erectus. Astfel, fosilele de la Turkana Boy şi 3733 s-ar transforma în H. ergaster. H. erectus ar avea o valoare medie mai mare a creierului decât H. ergaster, şi arcadele ar putea avea o formă diferită, distanţându-se. S-a propus de asemenea ca denumirile de H. heidelbergensis şi H. neanderthalensis să fie reluate ca denumiri de specii pentru H. sapiens arhaic şi pentru H. neanderthalensis.

Există o mulţime de alte descoperiri recente care ar putea schimba gândirea actuală în momentul în care vor fi analizate:

Anumite fosile hominide găsite de curând în Spania şi datând de mai mult de 780.000 ani, ar fi cei mai vechi hominizi europeni, dar nu e încă limpede cărei specii aparţin.

Noi descoperiri în Spania şi Croaţia sugerează că oamenii de Neanderthal posibil să fi supravieţuit mai mult decât se credea, probabil până în urmă cu numai 30.000 ani.

Patru oase ale piciorului de A., datând de acum 3,5 milioane de ani sunt cele mai vechi fosile hominide găsite până acum în sudul Africii. Par să fie adaptate la mersul biped, însă au un amestec dilematic de trăsături umane şi de cimpanzeu.

Argumentele creaţionistului

Reacţia obişnuită a unui creaţionist la aceste fosile este aceea de a susţine că nu există intermediari; fiecare fosilă este fie umană, fie de maimuţă. Nu contează că o parte din “oameni” au mărimea creierului cu mult sub mărimea normală la om, că au arcadele ochiului foarte proeminente, că nu au bărbie şi că dinţii sunt mai mari decât cei ai oamenilor moderni şi că sunt aşezaţi într-un maxilar proeminent, sau că o parte din “maimuţe” erau bipede, cu dinţi foarte asemănători cu cei ai oamenilor şi cu creiere mai mari decât ale altor maimuţe de statură similară. De asemenea există nişte cranii care nu pot fi atribuite cu certitudine nici unui gen.

Exact la asta ne-am aştepta dacă evoluţia ar fi avut loc. Pe de cealaltă parte, dacă creaţionismul ar fi adevărat, ar trebui să fie uşor să separăm fosilele hominide în oameni şi maimuţe. Dar nu este aşa. După cum se va arăta, creaţioniştii înşişi nu pot să se pună de acord care fosile sunt umane şi care sunt maimuţe. Nu ar conta nici dacă creaţioniştii s-ar putea decide să pună linia de separare a oamenilor de maimuţe. Indiferent de unde este aceasta plasată, oamenii chiar deasupra liniei şi maimuţele chiar de sub ea, vor fi mult mai asemănători între ei decât vor fi cu alţi oameni sau cu alte maimuţe.

AustralopiteciiIn 1950, W. Le Gros Clark a publicat o lucrare care a clarificat în mod definitiv problema

australopitecilor, dacă erau sau nu maimuţe. El a făcut un studiu morfologic (bazat pe formă şi funcţie) al dinţilor şi maxilarelor din moment ce acestea constituiau cea mai mare parte din fosile. Studiind fosilele umane şi cele ale maimuţelor moderne, Le Gros Clark a întocmit o listă cu 11 diferenţe substanţiale dintre oameni şi maimuţe. Examinând A. africanus şi robustus (singurele specii cunoscute de australopiteci), a descoperit că erau asemănătoare mai mult oamenilor decât maimuţelor din orice punct de vedere. După aceleaşi criterii, A. afarensis se situează undeva între oameni şi maimuţe, şi posibil mai aproape de maimuţe. White şi alţii nu au evaluat A. ramidus după aceste criterii, dar este clar că ramidus este chiar mai asemănător cu cimpanzeii decât afarensis. Oasele braţului la ramidus prezintă de asemenea un amestec de caracteristici hominide şi de maimuţă.

S. Zuckerman a încercat să demonstreze prin studii biometrice (bazate pe măsurări) că australopitecii au fost maimuţe. Zuckerman a pierdut această dezbatere în anii '50, iar poziţia lui a fost abandonată de toţi ceilalţi. Creaţioniştilor le place să citeze opiniile lui ca şi când acestea ar constitui un punct de vedere acceptabil din punct de vedere ştiinţific.

C. Oxnard (1975), într-o lucrare citată în mare măsură de creaţionişti, susţinea pe baza analizelor sale foarte variate, că australopitecii nu sunt mai strâns înrudiţi cu oamenii, sau mai asemănători, decât maimuţele moderne. Howell (1978) a criticat această concluzie din mai multe motive. Rezultatele lui Oxanard se bazau pe măsurătorile câtorva oase ale scheletului de obicei fragmentare şi deseori prost conservate. Măsurătorile nu descriau forma completă a unor oase, şi nici nu distingeau între aspectele care erau şi cele care nu erau importante pentru înţelegerea locomoţiei. În sfârşit există “un volum copleşitor de dovezi”, bazat pe munca a aproximativ 30 de oameni de ştiinţă, care contrazice lucrarea lui Oxnard. Aceste studii au folosit o gamă variată de tehnici, inclusiv cele utilizate de Oxnard, şi s-au bazat pe multe şi diferite părţi ale corpului şi complexe de încheietură. Acestea indică în mod copleşitor că australopitecii se aseamănă mai îndeaproape cu oamenii decât cu maimuţele din ziua de azi.

Creaţioniştii citează deseori şi aprobativ calificările lui Oxnard şi faptul că a folosit calculatoare pentru a-şi efectua calculele. Aceasta este o pledoarie specială; mulţi alţi oameni de ştiinţă sunt la fel de calificaţi şi folosesc şi ei calculatoare. Gish afirmă că: “[un] calculator nu minte, [un] calculator nu este influenţabil”. Destul de adevărat, dar rezultatele obţinute de calculator sunt doar la fel de bune ca datele şi ipotezele introduse. În acest caz, ipoteza principală ar părea să fie aceea că metodele lui Oxnard sunt o modalitate folositoare de determinare a relaţiilor. Aceasta pare improbabil, dat fiind câteva din celelalte rezultate neobişnuite ale studiului lui Oxnard. De exemplu, el plasează Ramapithecus ca

maimuţa cea mai apropiată de oameni, iar Sivapithecus ca strâns înrudită cu urangutanii, deşi aceştia sunt atât de asemănători încât sunt consideraţi în prezent a fi aceeaşi specie Sivapithecus.

Într-un mod mai puţin controversat, Oxnard susţine de asemenea că, deşi probabil bipezi, australopitecii nu mergeau identic cu oamenii moderni. Creaţioniştii citează câteodată această concluzie într-un sens greşit înţeles, spunând că Oxnard a dovedit că australopitecii nu puteau să meargă în poziţie verticală, pentru ca apoi să adauge, ca o paranteză, “cel puţin nu într-un mod uman”.

Creaţioniştii nu sunt , în general, înclinaţi să accepte că australopitecii, inclusiv Lucy, erau bipezi. Afirmaţia lui Weaver că “Australopithecus afarensis…demonstrează o adaptare virtual completă la mersul în poziţie verticală” este respinsă de Willis ca fiind o “supoziţie absurdă”. Willis adaugă: ”Mulţi antropologi competenţi au examinat cu atenţie aceste rămăşiţe ale “Australopitecilor”[sic], dar nu numai, şi au concluzionat că Lucy nu putea să meargă în poziţie verticală”.

Dovada lui Willis constă într-o declaraţie a lui S. Zuckerman din 1970; o declaraţie din 1971 a lui Richard Leakey că “s-ar putea ca australopitecii să fi mers în articulaţiile degetelor” şi un citat din Ch. Oxnard despre relaţia dintre oameni, australopiteci şi maimuţe. De fapt, nici unul din aceste citate nu se referă la Lucy. Două dintre ele au fost concepute înainte ca Lucy şi A. afarensis, să fie încă descoperiţi (şi al treilea a fost conceput la foarte puţin timp după aceea, înainte ca Lucy să fie studiată).

Chiar şi în 1970, punctele de vedere ale lui Zuckerman erau deja de mult discreditate. Willis spune că Leakey “s-a referit la Lucy ca la o maimuţă care nu putea să meargă în poziţie verticală”, cu trei ani înainte ca Lucy să fie descoperită, ceea ce este în mod evident o născocire. Leakey a făcut doar o sugestie (despre australopitecii robust) pe care a retractat-o la scurt timp. În altă parte a aceleiaşi lucrări la care se referă Willis, Oxnard menţionează în mod repetat că australopitecii s-ar putea să fi fost bipezi, şi din acel moment a susţinut că australopitecii, inclusiv Lucy, au fost bipezi.

Gish face o analiză lungă a dezbaterii despre locomiţia lui Lucy. El citează considerabil din Stern şi Susman, care enumeră multe trăsături ale lui A. afarensis comune cu ale maimuţelor şi argumentează că aceasta a petrecut o perioadă de timp semnificativă în copacii. După cum Gish recunoaşte, nici unul din oamenii de ştiinţă pe care-i menţionează nu neagă faptul că Lucy a fost bipedă, dar el continuă să sugereze, fără vreo dovadă sau confirmare, că s-ar putea ca A. afarensis să nu fie mai bipezi decât maimuţele din ziua de azi, care sunt bine adaptate la mersul patruped şi totuşi merg în două picioare pe distanţe mici. Dimpotrivă, labele picioarelor, genunchii, picioarele şi pelvisurile australopitecilor sunt adaptate puternic mersului biped, în timp ce mâinile şi încheieturile mâinilor nu arată nici o adaptare la orice formă de mers patruped. Concluzia lui Gish este respinsă puternic de Stern şi Susman, şi, în mod aparent, de oricine altcineva:

“Faptul că mersul biped a fost o parte fundamentală a comportamentului australopitecilor mai pronunţată decât la orice altă primată non-umană dispărută sau existentă (= în viaţă) este un fapt indiscutabil”.

“…trebuie să subliniem faptul că sub nici o formă nu contestăm afirmaţia că bipedalitatea terestră a fost o componentă a comportamentului lui A. afarensis cu mult mai semnificativă decât la orice altă primată non-umană existentă”.

Gish scrie ca şi când demonstrarea faptului că A. afarensis “nu merge în poziţie verticală la fel ca omul” este îndeajuns pentru a-l descalifica din statutul de precedesor al omului. Dar nu este nici un motiv pentru care bipedalitatea, atunci când s-a produs pentru prima oară, trebuia să fie identică cu cea umană; acest ultim pas putea să se fi produs mai târziu. După cum Stern şi Susman declară:

“După părerea noastră, A. afarensis este foarte aproape de ceea ce ar putea fi numit "veriga lipsă". Posedă o combinaţie de trăsături complet potrivite unui animal care a călătorit mult pe drumul spre bipedalitatea permanentă…”

Un alt creaţionist scrie:“De la gât în jos, anumite indicii i-au sugerat lui Johanson că Lucy a mers într-o poziţie puţin mai

ridicată decât cimpanzeii din ziua de azi. Această concluzie, bazată pe interpretarea lui a unui os

incomplet al şoldului şi a unui os a genunchiului, a fost contestată cu înverşunare de mulţi paleoantropologi”.

Aproape totul din citatul acesta este o denaturare (numele lui Johanson şi al lui Lucy sunt aproape singurele excepţii). “Anumite indicii i-au sugerat” nu menţionează faptul că întreaga descoperire striga “bipedalitate” oricărui om de ştiinţă calificat care ar studia-o. “Poziţie puţin mai ridicată”, când toată lumea crede că Lucy avea o poziţie perfect dreaptă. Osul incomplet al şoldului şi un os al genunchiului, din moment ce Lucy are un pelvis şi un picior complet (luând în considerare imaginea simetrică şi excluzând laba piciorului), “a fost contestată cu înverşunare”, când nici un paleoantropolog respectabil nu neagă faptul că Lucy a fost bipedă. Dezbaterile sunt în legătură cu: dacă Lucy a fost şi arboricolă sau nu, şi despre cât de asemănătoare este biomecanica locomoţiei ei cu cea a oamenilor. Având în vedere că avem cea mai mare parte a piciorului şi a pelvisului lui Lucy, trebuie să ne întrebăm ce fel de dovadă legată de fosile ar fi necesară pentru a-i convinge pe creaţionişti de bipedalitatea australopitecilor.

Pentru a susţine ideea că australopitecii sunt doar maimuţe, Parker spune:“Criticându-l pe Leakey, Johanson şi White notează: ”După definiţia lui [a lui Richard Leakey],

cimpanzeii moderni ar fi clasificaţi ca A. africanus”. Până la urmă maimuţe?”Când examinăm lucrarea lui Johanson şi White, este evident că Parker a scos acest citat din context

în aşa fel încât îi schimbă aproape în întregime semnificaţia. Leakey nu a numit A. africanus un cimpanzeu, şi nici Johanson şi White nu-l acuză de aşa ceva. Ei au criticat definiţia lui Leakey pentru că a fost destul de imprecisă pentru a include şi cimpanzeii. Bineînţeles, o astfel de critică are sens doar dacă A. africanus nu este un cimpanzeu.

În 1987, creaţionistul Tom Willis l-a acuzat pe D. Johanson de fraudă, susţinând că scheletul cunoscut sub numele de “Lucy” este format din oase care au fost găsite în două locuri diferite la o distanţă de aproximativ 2,5 km depărtare unul de celălalt. De fapt, Willis a confundat două descoperiri separate care aparţin aceleiaşi specii. (Şi asta în ciuda faptului că o carte de mare succes conţine fotografii ale ambelor fosile: AL 129-1 este un genunchi drept, în timp ce Lucy are un femur drept şi o tibie stângă). Aceasta a fost o eroare spectaculoasă care ar fi fost comisă cu greu de o persoană care ar fi făcut cea mai banală cercetare, dar asta nu a oprit un număr de alţi creaţionişti să recepţioneze afirmaţia şi s-o repete.

Creaţioniştii abordează rar subiectul în ce priveşte motivul pentru care australopitecii au un foramen magnum la baza craniului. Gish critică raţionamentul lui Dart că băiatul de Tang mergea drept, bazat pe poziţia foramen-ului magnum. Gish susţine corect că poziţia foramen-ului magnum este mai apropiată la maimuţele şi oamenii tineri decât la adulţi (la maimuţe se deplasează înapoi în timpul creşterii), şi concluzionează că Dart nu a fost justificat în analizarea acestei trăsături la un craniu tânăr. Acesta este acelaşi tip de critică cu care Dart s-a confruntat şi la început din partea oamenilor de ştiinţă, dar Gish a uitat să menţioneze că dovezi mai recente dovedeau analiza lui Dart ca fiind corectă şi reduceau la tăcere pe critici.

De asemenea creaţioniştii menţionează rar dinţii australopitecilor. Gish spune că “[Dart] a subliniat multele trăsături ale craniului ca de maimuţă, dar credea că nişte trăsături ale craniului, şi în special ale dinţilor, erau asemănătoare cu ale oamenilor”.(Observaţi insinuarea înşelătoare că trăsăturile de maimuţă există cu adevărat, în timp ce trăsăturile de om sunt rodul imaginaţiei lui Dart). Gish contestă acest lucru, subliniind faptul că molarii lui africanus sunt foarte mari. Ceea ce Gish nu spune cititorilor este că aceasta este una dintre puţinele diferenţe dintre ei şi dinţii umani. Când dinţii copilului Tang au putut fi examinaţi în sensul strict al cuvântului, afirmaţia lui Dart a fost puternic confirmată, şi acum este acceptată în mod universal:

“De fapt, deşi molarii erau mai mari decât ceea ce este considerat acum normal, marea parte a dinţilor [copilului Tang] ar fi putut aparţine unui copil din ziua de azi”.

Homo habilis

În ciuda importanţei lui, Homo habilis este realmente ignorat de creaţionişti. Singura excepţie este ER 1470, care este prea cunoscut pentru a fi complet ignorat. Creaţioniştii au păreri diferite despre 1470, dacă este o maimuţă sau un om. Celelalte fosile habilis nu sunt niciodată analizate, dar puţinii creaţionişti care le menţionează sunt de acord că sunt în totalitate maimuţe.

Craniul ER 1470 a fost descoperit în 1972, şi a făcut publicitate ca fiind uimitor de uman, cât şi extrem de vechi, de aproape trei milioane de ani. Creaţioniştii se folosesc cu înflăcărare de afirmaţia lui Richard Leakey, de descoperirea sa, că 1470 “anulează tot ceea ce am fost învăţaţi despre evoluţia omului [ceea ce s-a dovedit a fi greşit], şi nu am nimic să ofer în locul ei”. Creaţioniştii dau câteodată impresia că este un craniu uman modern. Dar, în ciuda unor trăsături moderne, are un număr de trăsături comune cu australopitecii, şi o mărime a creierului de aproximativ 750 cm3. Gish atrage atenţia asupra mărimii sale mici, dar afirmă că vârsta şi sexul lor sunt necunoscute, probabil căutând să insinueze că poate să aparţină unui copil. Aceasta nu este probabil, după cum reiese şi din fotografii comparative. Faţa lui 1470 este foarte robustă şi la fel de mare ca cea a craniului Cro-Magnon modern, în ciuda unei mărimi mai mici a creierului şi a faptului că craniul are o formă considerabil diferită. De asemenea există şi alte dovezi că era un adult.

În mod curios, ca o tactică de dezbatere cu scopul de a discredita alte fosile hominide, creaţioniştii acceptă deseori 1470 ca fiind uman, deşi mulţi dintre ei resping specimenele erectus cu creier mai mare ca fiind maimuţe. Dar dacă 1470 este uman, s-ar putea construi atunci un caz puternic cum că craniul ER 1813, foarte asemănător dar mai mic, este de asemenea uman. Totuşi, este improbabil ca creaţioniştii să găsească foarte atrăgătoare ideea unui om cu un creier de mărimea 510 cm3.

În 1979, Gish a acceptat de probă 1470 ca fiind în întregime uman. Până în 1985 se pare că el şi-a schimbat părerea şi a sugerat că ar trebui plasat, în general, pentru a justifica plasarea tuturor fosilelor H. habilis, inclusiv 1470, în genul australopitecilor. OH 8, desigur, nu aparţine lui 1470 şi s-ar putea ca niciodată să nu fi aparţinut vreunui membru al aceleaşi specii, deci este irelevant în determinarea apartenenţei lui 1470. Gish sugerează că evaluarea anterioară a lui 1470 a fost bazată pe informaţii preliminare, dar fotografiile şi descrierile pe care Gish şi-a bazat părerea lui precedentă au fost publicate în 1973. Gish nu dă nici o informaţie nouă despre 1470 care ar justifica reclasificarea ei de la om la maimuţă.

Dacă 1470 a fost o maimuţă, ar fi una cu adevărat extraordinară. Creierul este cu mult mai mare decât al oricărei alte maimuţe, exceptând câteva gorile foarte mari, de sex masculin. Cutia craniană este cu mult mai rotunjită şi mai subţire decât al oricărei alte maimuţe, iar creierul urmează mai mult tiparul celui uman decât celui de maimuţă.

Cronin et. al enumeră nouă trăsături ale lui 1470 care fie sunt comune cu A. africanus, sau intermediare între africanus şi alte specimene H. habilis. Gish enumeră câteva din acestea pentru a-şi susţine afirmaţia că 1470 este australopitec, dar, dând un bun exemplu de citare selectivă, n-a reuşit să includă o altă secţiune din acelaşi paragraf care enumera alte trăsături aparţinând lui 1470 asociate în general cu genul Homo.

Lubenow consideră dimpotrivă că 1470 este în întregime uman. Deci doi dintre cei mai de seamă experţi creaţionişti în paleoantropologie sunt siguri că 1470 nu este un intermediar între om şi maimuţă, şi totuşi unul dintre ei crede că este o maimuţă, iar celălalt crede că este om! Nu s-ar putea găsi o demonstraţie mai convingătoare în ceea ce priveşte statutul tranziţional al lui 1470.

Deşi 1470 este de obicei plasat în genul Homo, el în mod sigur este un om modern. Există o amplă dovadă a acestui lucru:

“Capacitatea endocraniană şi morfologia lui calvaria [cutia craniană] sunt caractere ce sugerează includerea în genul Homo, dar maxilla [maxilarul superior] şi regiunea feţei sunt altfel decât ale oricărei forme de hominid cunoscute”.

“KNM-ER 1470, ca şi alte specimene timpurii de Homo, prezintă multe caracteristici morfologice comune cu australopitecii zvelţi care nu aparţin specimenelor ulterioare ale genului Homo”.

“Nu există nici o dovadă a faptului că acest craniu se aseamănă în mod deosebit cu H. sapiens sau H. erectus după datele fenetice şi cladistice. Din punct de vedere fenetic, KNM-ER 1470 este cel mai apropiat de rămăşiţele din Olduvai [considerate maimuţe de creaţionişti] respectiv H. habilis”.

La scurt timp după ce 1470 a fost descoperit, anatomistul A. Cave a declarat într-un interviu că era, “din câte îmi pot da seama, tipic uman”. Creaţioniştii interpretează asta astfel încât să însemne că a fost craniul unui om modern. Mult mai probabil, Cave spunea că craniul aparţinea şi avea trăsături tipice genului Homo.

O altă fosilă pe care Lubenow o consideră umană este ER 1590, care este constituită din fragmente craniene şi dinţi ai unui copil de 6 ani. Nu este destul de completă pentru ca mărimea creierului să fie măsurată direct, dar pare a fi foarte apropiată de mărimea lui 1470. Totuşi acest copil avea dinţi mai mari decât cei ai lui Homo erectus, care sunt la rândul lor mai mari decât cei ai lui Homo sapiens. În plus, secvenţa dezvoltării dintelui se aseamănă puţin cu cea a lui Homo sapiens.

Deşi Lubenow consideră 1470 uman, el etichetează fosilele habilis mai mici, ca de exemplu OH 24, OH 62, ER 1805 şi ER 1813 ca australopiteci. Cea mai mare dintre ele are mărimea creierului de aproximativ 600 cm3 (1470 are 750 cm3), câtuşi de puţin suficient pentr a constitui “o discrepanţă semnificativă” care să separe, după cum spune Lubenow, australopitecii de oameni. Şi Lubenow nu menţionează că mai există alte două cranii habilis (OH 13 (650 cm3) şi OH 7 (680 cm3), dintre care nici unul nu este adult) care se plasează direct în mijlocul acestei discrepanţe.

Pentru a susţine ipoteza că 1470 este uman şi alte fosile habilis sunt maimuţe, Lubenow citează dintr-o lucrare de Falk, care afirmă că endocast-ul lui 1470 urmează un tipar uman, în timp ce endocast-ul lui 1805 este de maimuţă (acestea au fost singurele fosile despre care Falk vorbeşte). Totuşi Tobias arată că alte fosile habilis cum ar fi OH 7, OH 13, OH 16 şi OH 24 (pe care creaţioniştii le consideră maimuţe) au în comun cu ER 1470 multe trăsături avansate. ER 1813 (510 cm 3) are de asemenea multe din aceleaşi trăsături pe care creaţioniştii le folosesc pentru a justifica clasificarea lui 1470 ca om modern. Este construit uşor, cu un craniu rotunjit şi fără creastă sagitală, cu arcadele ochiului modeste şi o mică proeminenţă a nasului. Acestea se combină cu un maxilar şi cu dinţi asemănători cu, dar mai mari decât cei ai oamenilor moderni. Încă o fosilă tradiţională! Deoarece creierul era cu mult mai mic decât orice creier uman, creaţioniştii nu au avut de ales decât s-o numească maimuţă, în ciuda faptului că 1470 se aseamănă mai mult cu 1813 decât cu un craniu uman modern.

De fapt, în ciuda mărimii mai mari a creierului, Cronin et al. consideră 1470 a fi mai primitiv, cu mai multe trăsături ale australopitecilor decât 1813. Dinţii lui 1470 (după cum s-a dedus din alveole) erau de mărimea celor ai australopitecilor, în timp ce 1813 avea dinţi mai mici, de mărimea celor ai lui Homo erectus. Alţii consideră că 1470 aparţine aceleiaşi specii ca fie OH 7, fie 1813. Şi OH 62 se aseamănă îndeaproape cu 1470. Alegerea apartenenţelor exacte a acestor fosile este foarte dificilă, dar este clar că toate se aseamănă între ele, având un amestec de trăsături de Homo şi Australopithecus. Nu există nici o “discrepanţă semnificativă” care să separe pe 1470 de celelalte fosile.

Homo erectusSingurele fosile Homo erectus menţionate de mulţi creaţionişti sunt fosilele omului de Java (Java

Man) şi omului de Peking (Peking Man) (discutate în următoarele secţiuni). Majoritatea creaţioniştilor le consideră ca fiind maimuţe, deşi Lubenow le consideră oameni. Sunt şi câţiva creaţionişti care consideră omul de Java o maimuţă şi omul de Peking un om, în ciuda faptului că multe cărţi subliniează asemănarea lor foarte strânsă.

Câţiva autori menţionează şi alte fosile erectus în trecere. Morris sugerează (deşi nu este clar la care specimene se referă) că ele sunt oameni degeneraţi.

“Se prea poate ca Homo erectus să fi fost un om adevărat, dar oarecum degenerat în mărime şi cultură, posibil din cauza endogamiei, dietei sărace şi mediului ostil”.

Gish sugerează că multe fosile erectus ar fi fost atribuite omului de Neandertal dacă nu ar fi fost aşa-zisa vârstă a lor, şi de aici probabil că consideră morfologia erectus a fi cauzată de boală.

Nu există nici o explicaţie pentru motivul care aceste condiţii nefavorabile ar provoca o asemenea putere fizică a lui H. erectus şi de fapt mulţi erectus s-ar putea să fi fost de mărimea medie a unui om (vezi articolul despre fosila Turkana Boy). Nici nu este explicat de ce toate craniile umane de peste 500.000 ani vechime sunt erectus, sau de ce , având în vedere numărul oamenilor moderni care întâmpină o dietă săracă şi un mediu ostil, nici un specimen erectus nu este găsit în ziua de azi.

Un singur specimen Homo erectus, Turkana Boy, este recunoscut de Gish ca uman. În mod inevitabil, din moment ce este vorba despre un craniu erectus ataşat unui corp care este aproape în întregime modern. Gish sugerează că, exceptând mărimea creierului, toate aspectele majore ale scheletului sunt în limitele Homo sapiens, şi că dacă vârsta lui nu era estimată la 1,6 milioane de ani, ar fi atribuit acelei specii. Această afirmaţie este incorectă; craniul Turkana Boy este un craniu tipic erectus, ce diferă de cel al oamenilor moderni în mai multe privinţe, nu numai mărimea creierului. Este mult mai asemănător cu 1470 (H. habilis), sau cu alte specimene erectus cum ar fi calotele craniene ale omului de Peking, decât cu cele ale oamenilor moderni. Scheletul are de asemenea un număr de diferenţe minore faţă de cele ale oamenilor moderni.

Omul de Java (Java Man)Mulţi creaţionişti au afirmat că omul de Java descoperit de E. Dubois în 1893, a fost “ştiinţă rea”.

Gish spune că Dubois a găsit două cranii umane în apropiere de Wadjak la acelaşi nivel şi le-a ţinut secret; că Dubois a hotărât mai târziu că omul de Java este un gibon uriaş; că oasele provin de la acelaşi individ. Cei mai mulţi oameni ar considera surprinzător ceea ce înţelege Gish prin “aproape”: craniile Wadjak au fost găsite la 65 de mile de regiune rurală muntoasă depărtare de omul de Java. La fel şi în cazul expresiei “la acelaşi nivel”: craniile Wadjak au fost găsite în zăcămintele unei peşteri din munţi, în timp ce omul de Java a fost găsit în sedimentele unui râu într-o vale inundabilă. Dubois a reportat scurt craniile Wadjak în trei publicaţii separate în jurul anului 1890, dar, recunoscând că erau moderne, şi-a dedicat toată atenţia omului de Java de îndată ce a fost descoperit. Având la bază propriile teorii despre modul în care creierul a evoluat şi gânduri inspirate de dorinţe, Dubois a declarat într-adevăr că omul de Java are proporţiile unui gibon uriaş, dar nu a spus niciodată că ar fi unul, şi nu a încetat niciodată să creadă că a găsit un strămoş al omului modern.

Creaţioniştii au dreptate în privinţa unui lucru. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord că femurul este mai recent decât calota, aparţinând unui om modern. O parte din dinţii găsiţi sunt consideraţi acum a fi ai unui urangutan mai degrabă, decât ai unui Homo erectus.

Este instructiv să-l ascultăm pe Gish prezentând calităţile calotei, asemănătoare cu cele ale maimuţei:

“Acum vedem că şi calota este de maimuţă; observaţi că nu are frunte, este foarte plată, foarte tipic maimuţei. Observaţi arcadele ochiului foarte proeminente, foarte tipic maimuţei”.

În ciuda celor de mai sus, calota nu aparţine în mod definitiv nici unei maimuţe, şi în nici un caz unui gibon. Este prea mare (940 cm3, în comparaţie cu 97 cm3 caracteristic unui gibon), şi este similară multor altor fosile Homo erectus care au fost descoperite. Una dintre ele este Sangiran 17, găsită şi ea pe insula Java. Acest craniu, niciodată menţionat de creaţionişti, este aproape complet şi este în mod evident uman, deşi primitiv. Alte fosile sunt Turkana Boy şi ER 3733, ambele recunoscute de creaţionişti ca fiind umane.

Dacă cineva ar încerca să clasifice omul de Java fie ca o maimuţă sau ca om, a-l numi om este fireşte cea mai bună alegere, dar Lubenow pare să fie singurul creaţionist care a procedat astfel. Totuşi încearcă să descalifice omul de Java ca om primitiv folosind dovezi faunistice pentru a arăta că este de aceeaşi vârstă cu craniile Wadjak. Lubenow dă următorul citat din Hooijer:

“Tapirus indicus, după cum se presupune dispărut în Java din Pleistocenul Mediu, s-a dovedit a fi reprezentat în colecţia Dubois de la Wadjak, în centrul insulei Java, care este din timpul Pleistocenului Târziu dacă nu din Post-Pleistocen”.

Lubenow spune că din moment ce această specie de tapir a fost găsită în faunele Trinilului (locul în care a fost găsit omul de Java) şi Wadjakului, aceste fosile pot să fie de aceeaşi vârstă. Această concluzie este susţinută de alte trei citate din Hooijer, toate descriind dificultăţi în folosirea metodelor faunale pentru a data (= a fixa în timp) fosilele din Java. Argumentarea lui Lubenow este şubredă din mai multe motive.

Chiar dacă metodele faunale ar fi complet false, asta nu ar fi o dovadă că omul de la Wadjak şi omul de Java au aceeaşi vârstă. Cel mult s-ar putea spune că vârstele lor sunt necunoscute. Şi Hooijar nu a spus niciodată că metodele faunistice sunt nefolositoare, sau că faunele Wadjakului şi Trinilului ar fi aceleaşi.

De departe cea mai simplă soluţie a discrepanţei tapirului este, după cum afirmă şi Hooijer, ca Tapirus indicus a supravieţuit mai mult decât s-a crezut la început în Java (Lubenow admite această posibilitate). Acest lucru este în concordanţă cu restul dovezilor. Fauna Wadjakului este modernă, şi, prin urmare, omul de Wadjak este considerat a avea o vârstă sub 50.000 ani, şi mai probabil de aproximativ 10.000 ani. Fauna Trinilului conţine mult mai multe specii dispărute, şi este deci mai veche.

În principiu, Lubenow sugerează că omul de Wadjak şi omul de Java au aceeaşi vârstă deoarece o singură specie de tapir este în ambele faune, ignorând faptul că există multe alte specii care nu sunt comune celor două faune, şi că speciile dispărute se află exclusiv în fauna Trinilului.

Lubenow susţine că Dubois a ascuns fosilele Wadjak deoarece discrepanţa tapirului ar fi contrazis afirmaţia sa că omul de Java era mult mai bătrân decât Wadjak. Acest lucru nu pare plauzibil deoarece Dubois a fost unul dintre primii colecţionari în Java, iar informaţii detaliate despre faunele Javei nu au fost compilate decât cu câteva decade mai târziu.

Ca o paranteză, este probabil ca tapirul să fi fost singurul menţionat de Hooijer nu pentru că este o anomalie, după cum Lubenow pare să suspecteze. Probabil i-a stârnit interesul deoarece această specie de tapir trăieşte încă în Asia de sud-est, şi nu este, după cum afirmă Lubenow, dispărută. Hooijer a susţinut că a dispărut doar în Java, nu şi în altă parte.

Parker îşi exprimă uimirea că Johanson consideră omul de Java a fi o fosilă adevărată. Bineânţeles că este o fosilă adevărată deoarece calota trebuia să fie legată de ceva, dar Parker o respinge pur şi simplu ca fiind “ştiinţă rea”. (El pare a fi de părere că a fost o maimuţă, dar nu o spune în mod explicit).

Omul de PekingOmul de Peking este o altă ţintă favorită. Creaţioniştii susţin că fosilele omului de la Peking sunt

rămăşiţele maimuţelor antropoide sau a maimuţelor mai puţin asemănătoare omului mâncate de hominizi; că s-ar putea ca fosilele originale să fi fost înlăturate pentru a ascunde dovada fraudei; că rămân doar modele ale fosilelor; şi că sunt denaturate pentru a corespunde preconcepţiilor evoluţioniste. Gish discută pe larg despre omul de Peking, luându-şi cea mai mare parte a materialului din Boule şi Vallois. Această carte, care, când scria Gish, era apărută deja de aproape 30 de ani, a fost o uşoară revizuire de către Vallois a unei cărţi scrise original de Boule mai înainte cu aproximativ 20 de ani.

Gish, amintind “faptul” că bazele craniilor fuseseră sparte astfel încât creierele să poată fii extrase, spune că “Toţi specialişti sunt de acord că fiecare dintre indivizii Sinanthropus [omul de Peking] fuseseră ucişi de vânători şi mâncaţi”. Această afirmaţie ar fi putut să fie adevărată în 1957 (deşi Boule şi Vallois nu spun aşa ceva). Boule şi Valois discută afirmaţiile multor evoluţionişti cum că Sinanthropus fusese mâncat de hominid, sau chiar de Sinanthropus (cu alte cuvinte canibalism). Gish ignoră cea de-a doua opţiune şi declară că, din moment ce oamenii au fost responsabili, Sinanthropus

nu ar fi putut să fie strămoşul nostru, şi că trebuie să fi fost o maimuţă uriaşă. Concluzia aceasta este desigur incorectă; speciile-strămoşi şi speciile-descendente pot coexista. Aproape toţi experţii noi (Jia este o excepţie) resping ideea că Sinanthropus a fost vânat. Părţile lipsă ale craniului sunt cele mai fragile şi cel mai puţin probabil să rămână intacte. Mai probabil este că aceste cranii să fi fost prada hienelor, ale căror oase şi fecale au fost găsite des în timpul săpăturilor. Deci, argumentul lui Gish este greşit din mai multe puncte de vedere: nu există nici o dovadă, sau măcar o probă considerabilă cum că craniile Sinanthropus au fost mâncate de cineva, ca să nu mai vorbim de hominizi. Şi dacă ar fi fost, totuşi, omul de Peking nu ar fi descalificat ca un om primitiv.

Supoziţia lui Gish că calotele craniene aparţin maimuţelor este forţată în mod asemănător. Cea mai mare calotă, de aproximativ 1225 cm3, este de două ori mai mare decât a unei gorile de sex masculin. Orice maimuţă cu un creier de mărimea aceea ar fi enormă, dar nici o astfel de maimuţă nu a fost găsită la Zhoukoudian sau în orice altă parte, iar maxilarele omului de Peking sunt mult mai mici decât cele ale unei gorile. Calotele sunt totuşi, foarte asemănătoare cu (dar mai mari decât) cele ale unor cranii Homo erectus, dintre care unul este ataşat unui corp recunoscut ca uman până şi de Gish (Turkana Boy). În mod evident, a presupune că omul de Peking a aparţinut aceleiaşi specii are mai mult sens decât a imagina maimuţe uriaşe.

Gish afirmă că “Trăsăturile maxilarelor inferioare descrise de Boule şi Vallois erau ca de maimuţă cu excepţia formei arcadei dentare…”De fapt, Boule şi Vallois enumeră trei caracteristici de maimuţă şi una de om, dar menţionează că sunt mai multe de fiecare tip. Sunt de acord cu concluzia lui Weidenreich, care a spus că maxilarele inferioare prezintă “un amestec veritabil de caracteristici pitecoide [de maimuţă] şi umane”.

Gish afirmă în mod asemănător că dinţii erau de maimuţă, “cu foarte puţine excepţii”. Boule şi Vallois afirmă într-adevăr că dinţii sunt ca de maimuţă, deşi nu la fel de insistent ca Gish. Ei enumeră şase trăsături, trei de maimuţă, una de om şi alte două a căror semnificaţie nu este clară

Gish nu menţionează cele câteva oase ale scheletului care au fost gîsite, probabil pentru că discuţia lui Boule şi Vallois arată că toate erau asemănătoare sau identice cu oasele corespunzătoare ale oamenilor moderni, deşi fragmentele osului membrului erau foarte groase. Boule şi Vallois suspectau că s-ar putea ca ele să nu aparţină aceloraşi creaturi ca şi craniile, dar noile descoperiri au confirmat că Homo erectus are într-adevăr un craniu primitiv combinat cu un schelet robust, dar în fond modern.

Concluzia lui Gish că Sinanthropus era o maimuţă este obişnuită prin accentuarea trăsăturilor de maimuţă ale fosilelor şi prin acordarea de mai puţină importanţă trăsăturilor umane. Această concluzie nu este susţinută de Boule şi Vallois, de oricare din ceilalţi autori citaţi de ei, sau de oricare din specialiştii moderni. Opiniile sunt împărţite în ceea ce priveşte dacă Sinanthropus este destul de avansat pentru a fi considerat om, dar nimeni nu crede că este o maimuţă. Boule şi Vallois afirmă că omul de Peking are “caracteristici fizice intermediare între grupul maimuţelor antropoide şi grupul hominizilor”, şi că multe caracteristici ale craniilor “care, dacă nu se conformează exact tipului morfologic uman, sunt extraordinar de apropiate”.

O altă supoziţie este aceea că rămân doar modele ale fosilelor, care, fiindcă au fost făcute de evoluţionişti, ar putea să nu fie copii exacte. Se pare că Gish este confuz în privinţa cuvintelor “mulaj”şi “model”, folosindu-le ca şi când ar fi sinonime. Un mulaj, făcut într-o formă a fosilei, este o copie aproape perfectă. Mulaje excelente ale fosilelor omului de Peking au fost făcute, şi sunt menţionate în multe cărţi, printre care se numără şi cea scrisă de creaţionistul Lubenow. Modelele craniilor complete la care Gish se referă ar putea reflecta parţial punctele de vedere subiective ale autorului lor din moment ce informaţia lipsă va fi trebuit să fi fost ghicită, dar dovada primară a afinităţilor omului de Peking rămâne mulajele şi documentaţia vastă a materialului original, nu craniile reconstituite. Afirmaţia lui Gish că “Tot ceea ce avem la îndemână sunt modelele făcute de Weidenreich” este complet falsă.

Gish afirmă că un model de craniu Sinanthropus făcut de Weidenreich, apărut în Boule şi Vallois, diferă într-un mod evident de descrierile anterioare din texte, şi de un model al omului de Java arătat

anterior în carte. Modelul lui Weidenreich (care arată mult mai uman decât s-ar putea deduce din descrierea lui Boule) a fost creat folosind părţi de la cel puţin patru indivizi diferiţi. Până în acel moment tot materialul legat de omul de Peking fusese găsit, şi aproape toate părţile craniului erau cunoscute, aşa că s-ar putea ca reconstrucţia lui Weidenreich să fie precisă. Cutia craniană, de exemplu, era cunoscută exact şi este clar mai asemănătoare cu cea a omului modern decât cu a oricărei alte maimuţe. Reconstrucţia omului de Java s-a bazat pe fosile mai puţine şi mai puţin complete, aşa că nu este la fel de sigură. O parte din diferenţă este datorată probabil faptului că craniile omului de Java au fruntea mai plată şi teşită în comparaţie cu craniile mai convexe ale omului de Peking (şi de fapt, o frunte mai plată este diferenţa principală între ceea ce Gish numeşte reconstrucţii “evident” diferite).

Dacă Boule era înclinat să facă ceva, după cum susţine Gish, el făcea ca Sinanthropus să pară mai asemănător cu maimuţa decât era în realitate. Insistând că omul de Peking a fost o maimuţă, Gish se alătură mai degrabă înclinaţiei lui Boule, decât să o corecteze. Gish nu explică nicăieri de ce discrepanţa dintre descrierea lui Boule a unei creaturi intermediare între maimuţă şi om şi reconstrucţia mai umană a lui Weidenreich oferă dovada că omul de Peking a fost o maimuţă.

Dacă omul de Peking a fost o maimuţă, Weidenreich trebuie să fi fost incredibil de incompetent pentru a produce o reconstrucţie atât de umană. Dar descrierile lui Weidenreich şi a muncii sale folosesc deseori cuvinte ca “meticulos”, “obsesiv de atent”, “detaliat”, iar mulajele pe care le-a făcut fosilelor omului de Peking sunt descrise de obicei ca “excelente”. Pe lângă asta, Weidenreich a produs sute de pagini de monografii despre fosile, cu fotografii, măsurători, desene şi chiar radiografii.

Singura modalitate în care aceste fosile ar putea fi maimuţe ar fi dacă Weidenreich a inventat sistematic nu numai reconstrucţia craniilor, dar întregul său volum de muncă. Nici aşa ceva nu ar fi suficient, deoarece o parte din fosilele mai vechi au fost fotografiate, descrise, şi le-au fost făcute mulaje, înainte ca Weidenreich să le vadă măcar. Mulţi oameni de ştiinţă au văzut de asemenea fosilele originale. Şi ele sunt adevărate mai puţin în cazul în care a existat o conspiraţie extraordinar de bine răspândită între oamenii care le-au descoperit, care au lucrat cu ele, care le-au fotografiat sau le-au văzut. Ca o dovadă a acurateţei acestor mulaje, câteva părţi ale craniului găsite în 1966 se potrivesc perfect cu mulaje ale porţiunilor descoperite anterior şi formează marea parte a unei calote craniene.

În mod interesant, Gish spune că dacă modelul lui Weidenreich este considerat corect, afirmaţia lui Boule şi Vallois că omul Peking este un intermediar între maimuţă şi om ar putea fi cu greu respinsă. Toate dovezile constau în faptul că modelul era corect, dar cei care nu-l acceptă ar trebui să observe că modelul lui Weidenreich este uimitor de similar altor cranii erectus cum ar fi WT 15000 şi ER 3733. De aceea, aceste fosile sunt, după logica lui Gish, forme tranziţionale.

Cealaltă sursă folosită de Gish este “Science of Today and the Problems of Genesis” (Ştiinţa de azi şi problemele genezei) de Rev. Patrick O'Connell, un preot romano-catolic care a fost în China în anii 1930, O'Connell susţinea că omul de Peking era o fraudă la scară mare, care probabil ar fi trebuit să implice majoritatea oamenilor care au lucrat cu fosilele, şi că fosilele ar fi putut fi distruse intenţionat pentru a înlătura dovezile. O'Connell nu a vizitat niciodată Choukoutien, nu a văzut niciodată fosilele, în mod aparent nu avea nici o expertiză relevantă, iar dacă avea vreo dovadă care să-i susţină afirmaţiile nebuneşti, Gish nu o redă.

Gish nu susţine aceste afirmaţii, dar este cel puţin indulgent în privinţa lor. Opera lui O'Connell pare să nu aibă destulă substanţă pentru a merita să fie adresată.

Gish afirmă de asemenea: “Boule vizitase Peking şi Choukouten şi examinase originalele”. C. Loring Brace, într-o dezbatere cu Gish din 1982, a numit acest lucru o “pură invenţie”. Boule nu a vizitat nici unul dintre aceste locuri, şi a lucrat din fotografii şi descrieri. În ciuda acestei corectări, Gish a repetat afirmaţia în 1982, şi în dezbateri recente din 1992.

Efortul depus de Gish pentru a discredita omul de Peking pare complet irosit, deoarece este anulat de lucrarea mult mai competentă a lui Lubenow, un alt creaţionist. Lubenow acceptă omul de Peking ca Homo erectus, ca ceva firesc, şi, deşi trebuie să fi fost familiar cu criticile lui Gish, nu a considerat aparent nici una din ele demnă de repetat.

Omul de Piltdown şi omul de NebraskaNici un creaţionist care discută registrul fosilelor umane nu evită să menţioneze omul de Piltdown

sau de omul de Nebraska. Omul de Piltdown (Eoanthropus dawsoni) a fost descoperit în Anglia de către un amator, Charles Dawson, între 1908 şi 1912. Este format din părţi ale unui craniu uimitor de modern asociat unui maxilar inferior surprinzător de asemănător cu al unei maimuţe. Fragmente ulterioare din 1913 şi 1915 păreau şi ele să prezinte o combinaţie de caracteristici de maimuţă şi de om, şi a calmat suspiciunea că oasele originale aparţineau la două creaturi diferite. În 1953 Piltdown a fost descoperit a fi o farsă, fiind format dintr-un craniu uman modern şi o mandibulă de urangutan. Cu mult înainte de asta, Piltdown devenise o anomalie enigmatică în comparaţie cu alte fosile hominide, iar comunitatea ştiinţifică s-a simţit uşurată să o poată da uitării.

Comunitatea paleontologică a fost foarte stânjenită de dezvăluirea Piltdown-ului şi pe bună drepate. Un număr de oameni de ştiinţă făcuseră, privind în retrospectivă, nişte afirmaţii foarte pripite despre cranii, elaborând despre “caracteristicile lui de maimuţă de neconfundat”. Acceptarea lui Piltdown a fost ajutată probabil şi de faptul că se conforma prejudiciilor despre cum ar arăta un craniu uman primitiv. De fapt un număr de oameni de ştiinţă credeau într-adevăr că craniul şi maxilarul nu aparţineau aceleiaşi creaturi, dar nimeni nu suspectase falsul.

Omul de Nebraska (Hesperopithecus haroldcookii) a fost numit de la doi dinţi asemănători cu ai oamenilor găsiţi în 1922. După cum spun creaţioniştii, evoluţioniştii s-au folosit de un singur dinte pentru a construi o întreagă specie a omului primitiv, completată cu ilustraţii cu el şi familia lui, înainte ca săpăturile să scoată la lumină faptul că dintele aparţinea unui porc. Povestea adevărată este mult mai complexă. Desenul imaginat a fost opera unui ilustrator ce colabora cu un om de ştiinţă englez, şi a fost făcut pentru Illustrated London News, nu pentru o publicaţie ştiinţifică. Alţi câţiva oameni de ştiinţă susţineau că e strămoşul omului. Unii, inclusiv cei care l-au descoperit, l-au identificat ca fiind o maimuţă. Mulţi alţii erau sceptici şi în această privinţă. Este o exagerare a spune că omul de Nebraska a fost acceptat în general ca om, sau chiar ca o maimuţă de oamenii de ştiinţă.

Identificarea dintelui ca aparţinând unei primate mai avansate nu era atât de pripită precum sună; molarii porcilor sunt foarte asemănători cu cei ai oamenilor, iar specimenul era vechi, prin urmare identificarea a fost şi mai grea. Creaţioniştii susţin deseori că omul de Nebraska a fost folosit ca o dovadă a evoluţiei în timpul procesului Scopes Monkey în 1925, dar această afirmaţie este apocrifă. Nici o dovadă ştiinţifică nu a fost prezentată la proces. (Nişte dovezi au fost citate în registrul procesului dar nici acestea nu se refereau la omul de Nebraska).

Omul de Nebraska nu ar trebui să fie considerat o ruşine. Oamenii de ştiinţă implicaţi s-au înşelat, dar nu au fost incompetenţi sau necinstiţi. Întregul episod a fost de fapt un excelent exemplu de cum ar trebui să decurgă un proces ştiinţific. Confruntaţi cu o problemă de identificare, oamenii de ştiinţă au continuat, au găsit alte date care au falsificat ideile lor iniţiale şi apoi le-au abandonat prompt (un puternic contrast cu modul de abordare al creaţioniştilor).

NeandertaliiCreaţioniştii subliniază deseori, în mod corect, că Neandertalii erau oameni, dar tind să exagereze

asemănarea lor cu oamenii moderni:“În zilele acelea (anii 1860) creaţioniştii au răspuns: un moment, Neandertalii sunt nişte oameni

obişnuiţi, o parte din ei suferind de o boală a oaselor!”“În ziua de azi, evoluţioniştii sunt de acord cu creaţioniştii: Neandertalii au fost oameni obişnuiţi,

care nu erau mai diferiţi de oamenii care trăiesc astăzi cum nici oamenii unei naţiuni existente nu este diferită de cealaltă”. Parker afirmă “În ziua de azi, omul de Neandertal este clasificat ca Homo sapiens, complet uman”.

De fapt, Neandertalii sunt clasificaţi ca Homo sapiens neanderthalensis, o subspecie a omului, ca recunoaştere a unor diferenţe substanţiale cum ar fi arcadele ochiului proeminente, un craniu turtit şi

lung, un schelet robust şi altele.(Unii oameni de ştiinţă cred că diferenţele sunt destul de importante pentru a justifica o specie separată, Homo neanderthalensis). Evoluţioniştii secolului trecut susţineau că acestea erau diferenţe reale între noi şi Neandertali, şi aveau dreptate. Creaţioniştii afirmau că diferenţele erau urmarea unor boli diferite, şi nu aveau dreptate. Pentru Parker a susţine că creaţioniştii au câştigat această dezbatere este o rescriere a istoriei.

Uimitor, cu un secol după ce oamenii de ştiinţă ştiau altfel, majoritatea creaţioniştilor continuă să creadă că Neandertalii erau doar oameni moderni, deformaţi de boli cum ar fi rahitism, artrită sau sifilis. Câţiva, dar sub nici o formă toţi, Neandertalii au fost descoperiţi cu urme ale acestor boli sau ale altor probleme de sănătate. Dar Neandertalii au multe trăsături distincte, şi nu este nici un motiv pentru care aceste boli (sau altele) ar cauza multe, ce să mai vorbim de toate, din aceste trăsături unui individ, darămite mai multora. Cunoaşterea modernă şi experienţa contrazic de asemenea ideea că boala este cauza trăsăturilor Neandertalilor.

Secolul trecut, faimosul patologist Rudolf Virchow a fost unul care a susţinut că prima fosilă Neandertal găsită a fost a unui suferind de rahitism. După cum subliniază Trinkaus şi Shipman, Virchow, un expert în rahitism, ar fi trebuit să fie primul care să-şi dea seama cât de ridicol era acest diagnostic. Oamenii cu rahitism sunt subnutriţi şi au puţin calciu, iar oasele le sunt subţiri şi slăbite. Oasele primului Neandertal, dimpotrivă, erau cu aproximativ 50% mai groase decât cele ale unui om modern mediu, şi aparţineau în mod evident unui individ extrem de atletic şi musculos.

Lubenow, bazându-se pe expertiza lui Virchow şi Ivanhoe susţine că Neandertalii (şi H. erectus şi arhaicul sapiens) au fost cauzaţi de o inundaţie ce a urmat epocii de ghiaţă: cer acoperit cu nori, nevoia de a se adăposti, de a purta haine groase, şi o lipsă de sursă de vitamina D, s-ar fi combinat producând astfel rahitismul.

Această explicaţie este şubredă din mai multe motive: Rahitismul nu produce morfologia unui Neandertal sau Homo erectus; este clar din multe surse

că scheletul original Neandertal nu era ca nici unul deja cunoscut, chiar şi într-un secol în care rahitismul era o boală foarte bine cunoscută.

Nici Virchow, după cum sugerează Lubenow, nu acceptă rahitismul ca fiind singura cauză. În 1872 Virchow a hotărât că omul de Neandertal avusese rahitism în copilărie, răni la cap la vârstă mijlocie, şi artrită cronică la bătrâneţe. O întreagă populaţie din oameni ca acesta pune la încercare credibilitatea, pe puţin.

Oamenii au putut cu greu să fi stat în adăpost tot timpul; procurarea hranei le-ar fi cerut să petreacă mult timp afară (şi probabil mult mai mult timp decât majorităţii oamenilor moderni de la oraş).

Cele mai mari diferenţe faţă de oamenii moderni (H. erectus) sunt în general găsite în regiuni ca Africa şi Java, care au fost întotdeauna tropicale; exact opusul a ceea ce ar fi prezis ipoteza lui Lubenow.

Creaţioniştii susţin de obicei că marea parte a registrului fosilelor a fost depusă de Potopul lui Noe. Şi totuşi există sute de fosile a oamenilor “de după Potop”, care se presupune că au trăit într-o perioadă cu populaţie scăzută şi fosilizare puţină. De ce, sub aceşti oameni de după Potop nu descoperim o mulţime de oameni fosilizaţi de dinainte de Potop?

Creaţioniştii sugerează uneori că o lucrare de Straus şi Cave a arătat că Neandertalii erau identici cu oamenii moderni. Straus şi Cave au dat peste cap stereotipul creat de Boule, că Neandertalii erau oameni-maimuţă semidrepţi cu un mers târşâit şi degetul mare de la picioare divergent, şi au demonstrat în schimb că poziţia lor era identică cu a noastră. Dar au adăugat în continuare:

“Asta nu neagă faptul că membrele lui, la fel ca şi craniul, prezintă trăsături distinctive – trăsături care colectiv îl disting de toate grupele de oameni moderni”.

Expoziţia Neandertalilor la Muzeul ICC (Institutul pentru Cercetarea Creaţiei) spune (sau obişnuia să spună):

“Multe trăsături Neandertal sunt asemănătoare cu cele ale oamenilor în vârstă din ziua de azi. Din moment ce oamenii trăiau până la vârste înaintate în generaţiile iniţiale după Potop şi Babel, poate că trăsăturile se datorează în primul rând vârstei avansate…”

De fapt, nici una din trăsăturile distinctive ale Neandertalilor nu sunt asemănătoare celor ale oamenilor în vârstă, în nici un caz oase şi muşchi puternici. Acest argument este în special ridicol pentru că şi copiii Neandertal sunt distinctivi. Oricine a scris acest lucru, poate căci crede de asemenea şi că Neandertalii sunt oameni moderni cu artrită.

Cel puţin doi oameni de ştiinţă evoluţionişti au reânviat ideea că morfologia Neandertalilor ar putea fi rezultatul unor boli congenitale cum ar fi rahitismul (Ivanhoe) sau sifilisul (Wright). După părerea lui Day nici unul din aceste cazuri nu a fost susţinut adecvat sau justificat ulterior. Ambele afirmaţii par să se fi dat la fund fără nici o urmă, mai puţin printre creaţionişti. Gish merge chiar mai departe, susţinând într-un mod necinstit că şi comunitatea ştiinţifică acceptă aceste afirmaţii:

“Au ajuns la concluzia că aceste trăsături primitive ale oamenilor de Neandertal nu au fost de ordin genetic, ci patologic”.

Straus şi Cave au făcut un comentariu impresionant: “Cu toate acestea, dacă el s-ar putea reâncarna şi pus într-o staţie de metrou din New York – cu condiţia să fie spălat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne – este greu de crezut că el ar atrage mai multă atenţie decât oricare alt cetăţean”. Aceasta ar putea fi o sursă pentru ideea creaţionistă că Neandertalii sunt “nişte oameni obişnuiţi”. Observaţi, totuşi, că nu este ceea ce citatul vrea să spună. Oricine care a călătorit cu metroul în Big Apple va fi probabil de acord că Neandertalii ar putea arăta destul de ciudat şi totuşi ar îndeplini criteriul destul de vag al lui Straus şi Cave. Gish deformează acest citat afirmând că un Neandertal într-un costum de afaceri ar putea să se plimbe pe stradă în oraş şi să nu atragă mai multă atenţie decât oricare alt individ, o supoziţie care este probabil falsă.

Johanson şi Edey extind exemplul spunând că dacă pui un Homo erectus într-un metrou, “oamenii probabil s-ar uita suspicios la el”. Pune-l pe Homo habilis în locul lui şi “oamenii s-ar îndrepta probabil spre celălalt capăt al vagonului”. Berra afirmă că “curăţat, ras şi îmbrăcat într-un costum de afaceri [omul de Neandertal] ar putea trece drept un evanghelist de la televizor”.

Următorul citat din Trinkaus şi Shipman respinge afirmaţiile că Neandertalii nu diferă de oamenii moderni mai mult decât rasele existente între ele:

“Indivizi neobişnuiţi printre oameni moderni pot să aibă în comun una sau chiar câteva caracteristici anatomice ale Neandertalilor, dar nici un om – cu atât mai puţin o populaţie – nu se poate dovedi a avea o întreagă constelaţie de trăsături ce definesc Neandertalii”.

Fosile neobişnuiteO afirmaţie a creaţioniştilor spune că omul a existat împreună cu presupuşii săi strămoşi sau a preexistat acestora,

rămânând fosilizat. Taylor conţine o lungă listă de asemenea exemple (manifestând o anume nesiguranţă, o îndoială – “rămăşiţe pe care unii cercetători le-au sugerat [dar nu şi demonstrat] a fi dovezi în sprijinul ideii că diferitele “verigi lipsă” erau contemporane sau că omul şi aceste creaturi erau contemporane”).

Multe din aceste cazuri reprezintă diferite fosile hominide, care apar fosilizate în poziţie corectă. Unele dintre acestea au fost deja amintite: specimenul Petralona, 1470, Turkana Boy şi Krapina.

Alte exemple:Urmele Laetoli – adepţii teoriei creaţioniste găsesc uimitoare asemănarea dintre aceste urme

de paşi şi urmele omului modern, dar adeseori uită să ia în considerare dimensiunea lor foarte mică şi faptul că sunt asemănătoare picioarelor australopitecilor care au trăit în aceeaşi perioadă.

KP 271 – Lubenow afirmă că nu se poate sesiza clar o diferenţă între acesta şi un os uman. Lubenow citează un număr de oameni de ştiinţă, care afirmă că acest KP 271 este foarte asemănător unui os uman, dar nu constituie unul, în schimb, Feldesman, care a afirmat că acest specimen, departe de a avea trăsături mai apropiate de uman decât Australopithecus, în mod evident se poate asocia cu hiperrobustul Australopitec de la Lacul Turkana.

KP 271 a fost de obicei atribuit ca aparţinând clasei Australopitecinelor (şi recent, lui A. anamensis), pentru că nici un alt hominid nu este cunoscut că ar fi existat acum patru milioane de ani.

Deşi Lubenow consideră această concluzie de-a dreptul zguduitoare, există motive plauzibile în favoarea acestuia. Capătul inferior al humerusului la cimpanzei este foarte asemănător cu cel uman şi astfel, este rezonabil să se creadă că australopitecii ar prezenta şi mai multe asemănări, mai ales din moment ce capătul superior al humerusului, aparţinând australopitecilor (colul humeral) se găseşte şi la regnul uman.

Patterson şi Howell afirmă că atât KP 271, cât şi australopitecii au colul humeral în urma unor calcule, identic virtual cu cel al omului modern, Lubenow chiar concluzionează că KP 271 este izbitor de asemănător (sublinierea îi aparţine) cu omul modern, în timp ce colul humeral este doar aproape similar, fapt bazat pe o evaluare vizuală.

Datorită faptului că partea inferioară a humerusului este puţin cunoscută la hominizi şi reprezintă un indicator slab de evaluare este prematur să se pretindă că acest KP 271 nu ar putea fi o fosilă aparţinând clasei australopitecilor.

Omul din Swanscombe: două fragmente de craniu, descoperite în 1935 şi 1936 de Alvan Marston în Anglia şi al treilea fragment, descoperit în 1955, care se potriveşte celor anterioare. Oasele sunt foarte groase, reprezentând o combinaţie de trăsături primitive şi moderne, iar dimensiunea creierului este estimată la 1325 cm3. Provin, probabil, de la un vechi Homo sapiens, o versiune compatibilă cu vârsta lor, estimată de la 200.000 de ani la 300.000 ani.

Omul din Fontechevade: un fragment dintr-un acoperământ de cap, dificil de clasificat, şi a cărui datare este îndoielnică, reprezintă probabil tot un vechi Homo sapiens.

Omul dinVertesszollos: câteva fragmente de dinţi şi o parte din craniul unui adult. Fragmentul de craniu este foarte gros şi lat, o combinaţie de trăsături moderne şi primitive. Este şi el considerat probabil un Homo sapiens. Acest lucru s-ar potrivi vârstei, care a fost estimată în mod variat de la 160.000 la peste 350.000 ani.

Dintre celelalte fosile hominide neobişnuite, majoritatea sunt fosile umane, care s-au descoperit a fi intruzii, deoarece au fost îngropate în depozite mai vechi decât fosilele respective. Exemplele sunt următoarele:

Abbeville sau Moulin Quignon, falcă: descoperit de Jacques Boucher de Perthes în 1863 în Abbeville, Franţa. Acest modern os de falcă provenea din depozite foarte vechi. Totuşi, datorită puternicei dovezi reprezentate de moderna falcă ce fusese pusă acolo probabil de muncitorii lui de

Perthes, care erau plătiţi pentru descoperirile interesante, puţini oameni de ştiinţă l-ar fi acceptat ca fiind original.

Omul din Oldoway: craniu şi schelet găsite de Hans Reck la Peştera Olduvai, în 1913. În 1932, s-a crezut a fi un modern Homo sapiens, îngropat acum 20.000 de ani, în vechi depozite, care fuseseră descoperite din greşeală. Taylor scrie: “Unii au sugerat că acest schelet ar fi îngropat în mod forţat”, când, de fapt, această explicaţie a fost acceptată unanim (chiar şi de către încăpăţânatul ultra-cunoscut Louis Leakey).

Omul din Kanjera, falcă Kanam: descoperit de Louis Leakey, în 1932; el susţine că este foarte vechi. Această periodizare se dovedeşte, totuşi, a nu fi sigură, sunt probabil oase aparţinând omului modern.

Omul din Castenedolo: Morris şi Parker afirmă: fosilele oamenilor obişnuiţi din Terţiarul Mijlociu (vechi de zeci de milioane de ani, de fapt, datează de acum 1,5 milioane ani) au fost găsite în Castenedolo, în Italia, în anii 1800. Un raport oficial despre aceste schelete, din 1899 afirmă că toate fosilele din depozit erau impregnate cu sare, în afară de cele umane. Acest fapt duce la concluzia că au fost înmormântate recent, fapt confirmat de testele cu colagen din 1965 şi respectiv cu radiocarbon din 1969.

Omul din Guadelupe: W. Cooper a pretins, în 1983 că un schelet modern, găsit în 1983, fusese estimat la 25 de milioane de ani, datând din Miocen. Excelenta stare în care s-a păstrat şi faptul că fusese găsită cu alte schelete (toate demonstrând aceeaşi teorie), împreună cu un câine şi nişte unelte, arată că ar fi vorba de o înmormântare recentă. Mai mult, nimeni în afară de Cooper nu a afirmat că ar aparţine depozitelor datate din Miocen.

Omul din Galley Hill: acesta reprezintă un schelet din epoca modernă, descoperit în 1888 în vechi depozite. Chiar în ultimul secol, mulţi au crezut că e un om modern şi acest fapt a fost confirmat în 1948, în urma testului cu fluor.

Henry Morris a pretins în 1974, că au fost găsite calote de Homo erectus vechi de 10.000 de ani, la Kow Swamp în Australia; în consecinţă, erectus nu poate reprezenta strămoşul omului modern. Această logică este deficientă, de vreme ce nu există nici un motiv potrivit căruia populaţia de erectus să nu fi supravieţuit mult timp după ce a apărut Homo sapiens pentru prima dată. Morris a greşit în unele privinţe; caracteristici ale craniilor Kow Swamp au condus la ideea că unele trăsături ale lui Homo erectus supravieţuiseră în ele, potrivit citatului pe care îl dă Morris din Thorne şi Macumber. Afirmaţia lui Morris, potrivit căreia ar fi cranii de erectus este incorectă. Se crede acum că cea mai evidentă caracteristică primitivă, şi anume frunţile turtite, par să fă fost cauzate de ritualul specific al legării capului. Insistă asupra faptului conform căruia craniile Kow ar aparţine lui Homo erectus, pretinzând că există cauze patologice sau culturale sugerate, care ar putea în mod egal să fie aplicate unor cranii de erectus mult mai vechi. Lubenow susţine că aceste cranii Kow au multe în comun cu Homo erectus, dar nu dă dovezi plauzibile, decât arătând că sunt mai primitive decât craniile omului modern. Este posibil ca, craniile Kow să fie considerate primitive după standardele moderne, fără să atingă gradul de primitivism al vechiului Sapiens sau erectus, dar Lubenow nu oferă nici o dovadă care ar exclude această posibilitate. Afirmaţiile sale sunt puternic contrazise de Gamble ”Nu există nici o îndoială că toţi oamenii care au trăit vreodată pe continent (Australia) nu ar reprezenta din punct de vedere anatomic oameni ai epocii moderne”, şi de Burenhult “Analiza acestor schelete a arătat, evident, că toate aparţin oamenilor moderni, Homo sapiens sapiens”.

Thorne şi Macumber menţionează că oasele frontale ale craniului sunt în special arhaice, fiind foarte similare cu unele aparţinând craniilor erectus din Java. Ceea ce implică faptul că restul craniului nu este arhaic, în special, din moment ce s-a afirmat de asemenea că craniile au conservat caracteristici ale primului sapiens. În plus, Kennedy arată că femurul scheletului Kow este identic cu cel al omului modern, şi într-o mare măsură diferit de acelea aparţinând lui Homo erectus.

Câţiva adepţi ai teoriei creaţioniste insistă asupra Peşterii Olduvai unde australopitecii sunt consideraţi contemporani cu Homo habilis şi erectus, deasupra unui alt strat, care conţine rămăşiţele

unei locuinţe circulare de piatră , construită, pe cât se pare de oameni. Cum ar putea australopitecii să fie strămoşul lui habilis, sau habilis lui erectus, dacă au fost descoperiţi împreună? Şi cum ar putea erectus fi strămoşul omului modern, dacă urme ale omului modern au fost depistate înaintea lui? Există câteva erori în ceea ce priveşte acest raţionament. În primul rând, australopitecii în cauză sunt robuşti şi nu sunt consideraţi strămoşii lui Homo. Şi chiar dacă ar fi, nu ar fi nici un motiv pentru care ei nu ar putea coexista cu o specie descendentă. În sfârşit, afirmaţia că cercul de piatră este un artefact nu s-a mai considerat a fi valabilă. Reprezintă doar o aşezare primitivă ce ar fi putut la fel de bine să fie formată de apă sau în urma altei activităţi în trecut. Chiar dacă era artificială, nu există nici un motiv să se creadă că habilis sau erectus ar fi fost incapabili să o construiască.

Dimensiunile creieruluiDimensiunile creierului (*) variază considerabil în cadrul fiecărei specii, dar această variaţie

nu trebuie neapărat să aibă legătură cu inteligenţa, ci se corelează, în mare, cu dimensiunile corpului; oameni bine construiţi tind să aibă creiere mai mari. Ca rezultat, femeile de înălţime medie vor avea creiere mai mici decât bărbaţii, iar pigmeii vor avea creiere mai reduse decât zuluşii, dar inteligenţa medie a tuturor acestor grupuri este aceeaşi, din câte se poate afirma.

(*) Notă: pentru uşurinţă utilizez termenul “dimensiunile creierului” în loc de “capacitate craniană”. Din cauza faptului că creierul nu umple cavitatea craniană, dimensiunea acestuia este mai redusă decât capacitatea craniană, dar ultima valoare este, evident, singura care poate fi determinată după cercetarea unui craniu.

Cifrele corespunzătoare dimensiunilor creierului mediu tind să varieze după surse, dar o valoare recunoscută este de 1350 sau 1400 cm3. Următoarele cifre vor sublinia rata normală a variantei în ceea ce priveşte creierul uman. Burenhult afirmă că 90% din oameni se înscriu în categoria 1040-1595 cm3, şi varianta extremă este 900-2000 cm3. S.J. Gould în cartea sa “Disproporţiile omului”, reia un studiu din secolul al XIX-lea a lui Morton, a 600 de cranii care variau de la 950 la 1870 cm3 (şi 25% din aceste mostre aparţineau locuitorilor de statură redusă din Peru, astfel încât cifra de 950 cm3 este mai joasă decât ar fi putut să fie pentru 600 de oameni aleşi în mod aleatoriu). Morton a clasificat craniile sale după rasă, cifra minimă pentru fiecare rasă fiind 1230 cm3.

Diferite surse, unele din ele creaţioniste, găsesc limite şi mai reduse pentru dimensiunile creierului uman, de 900, 855 şi 830 cm3. Oamenilor normali li se găsesc valori şi mai mici decât acestea, dar situaţiile sunt foarte rare. Microcefalii, care au o inteligenţă sub media normală, pot avea 600 cm3, dar acest fapt se datorează unei stări patologice şi astfel de cranii nu pot fi considerate normale.

Comparaţi acest gen de cranii cu cele 5 ale omului din Java. Acestea ajung până la 930 cm3

(mai puţin decât minimum din cele 600 de creiere ale omului modern amintite mai sus), cea mai mică dimensiune fiind de 815 cm3. Mai mult, spre deosebire de oamenii moderni cu dimensiuni craniene scăzute, aceste cranii sunt foarte robuste, cu cutii craniene turtite şi arcade mari.

Aceste cifre evidenţiază cât de extraordinar e Turkana Boy. Ca adult, ar fi măsurat peste 1,83 m înălţime, fiind extrem de înalt chiar după standardele moderne. Oamenii moderni care ar fi măsurat atâta ar fi trebuit să aibă dimensiunea creierului de cel puţin 1500 cm3, dar Turkana Boy, din punct de vedere al creierului, este estimat la 910 cm3, mai mic cu o fracţiune decât creierul oamenilor moderni de toate mărimile şi de ambele sexe.

Pentru a compara, varianta de 900 cm3 este dimensiunea medie a creierului pentru un copil al epocii moderne de 3 sau 4 ani şi cântărind 15 kg.

Lubenow afirmă că rata umană normală este de 700-2200 cm3. O parte a motivului pentru această mare variaţie se datorează faptului că avem o vastă arie de dimensiuni, comparată cu orice specie dispărută. Evident, extremele sunt foarte rare. Este , cu siguranţă, neplauzibil pentru Lubenow să declare că ER 1470, având 750 cm3, se înscrie în varianta normală, când este mult sub limita pe care majoritatea o consideră ca minimă dimensiune pentru oamenii moderni normali. Unii ar putea, la fel de credibil, să afirme că 122 cm constituie înălţimea normală de adult, în locurile unde unii oameni au

numai 107 cm înălţime. Probabilitatea de a găsi un creier de adult la fel de mic ca ER 1470 este foarte redusă (probabil mai puţin de 1 la 10.000 de indivizi). Este mult mai probabil că 1470 a fost doar un exemplar tipic al populaţiei sale, mai degrabă decât un caz extrem. Iată ce găsim: alte fosile de habilis, foarte similare lui 1470, sunt şi mai mici, mai reduse decât cea mai joasă limită găsită de Lubenow, şi anume 700 cm3.

Cimpanzeii au dimensiunea creierului între 300 şi 500 cm3, cu o medie de 400 cm3. Gorilele au o medie de 500 cm3, indivizii mai înalţi urcând spre 700 cm3 sau chiar 750 cm3. Cei mai potriviţi ca termeni de comparaţie pentru hominizi sunt cimpanzeii, asemănători lor, mai mult decât gorilele, care sunt mult mai mari.

Lubenow afirmă că elementul crucial nu este reprezentat de dimensiunea creierului, ci de organizarea lui. Un creier mare de gorilă nu este mai apropiat de starea umană decât un creier mic de gorilă. Este adevărat, dar multe din fosilele lui Homo habilis, pe care Lubenow şi alţi creaţionişti le consideră aparţinând maimuţelor se apropie de condiţia umană: interiorul craniilor lor trădează multe caracteristici moderne. Unele dintre ele se situează între 600 şi 700 cm3; mai mici decât creierul uman, dar mult mai mari decât ale cimpanzeilor şi de o mărime respectabilă chiar şi pentru o gorilă.

Între specii cu dimensiuni medii ale creierului, atunci când este aplicată o formulă de corectare a dimensiunilor corpului, se indică inteligenţa relativă. Rezultatele sunt aproximative, fiindcă ele depind de ce formulă este folosită, şi de asemenea de mărimea creierului şi a corpului, ambele dificil de estimat pentru cele mai multe fosile hominide. Totuşi se pare că australopitecii erau inteligenţi în măsura în care erau sau probabil un pic mai inteligenţi decât cimpanzeii. Homo habilis şi erectus erau intermediari între cimpanzei şi oameni moderni. Walker şi Leakey şi Tobias au la activ multe încercări de a estima inteligenţa relativă a speciilor hominide.

Oase care au iscat controverseArgumentul principal al cărţii lui Marvin Lubenow “Oase controversate” constă în faptul că

variatele specii hominide nu pot fi ierarhizate pe o scară evolutivă pentru că există o discontinuitate a existenţei lor în timp.

În primul rând el argumentează că o specie nu poate supravieţui odată ce o alta a luat naştere. Spre deosebire de alţi creaţionişti, el încearcă să justifice acest fapt. Se presupune astfel, că cea mai nouă şi evoluată specie descendentă, şi-ar conduce părinţii la dispariţie, datorită superiorităţii sale. Acest argument nu prezintă validitate, deoarece membrii-părinţi ai speciei pot trăi în alte regiuni, separaţi de noua specie. Dacă speciile interelaţionează din nou, n-ar mai exista nici o competiţie, fiindcă s-au luptat destul ca să ocupe diferite straturi superioare ecologice.(Mulţi oameni de ştiinţă ar fi de părere că până şi separarea de teritoriu nu este necesară). În plus, ar fi o neînţelegere în ceea ce priveşte teoria evoluţionistă să pretinzi că o specie nouă este superioară speciei părinţilor, în sens absolut. Corespunzător, ambele specii vor fi “superioare”, trăind, fiecare în propriul strat.

Acest argument este atât de vast, încât nu numai că ar dezaproba evoluţia umană, ci întreaga evoluţie; Lubenow afirmă, în principal, că o specie nu se poate diviza în două specii. Evident, aceasta nu este părerea unanimă referitoare la evoluţia speciei, din moment ce consecinţa acestei opinii ar fi stagnarea speciei vii.

Argumentul este, de asemenea, contrazis de exemple reale din lume, cum ar fi acela a treisprezece specii de cinteze din Insulele Galapagos. Este atât de evident că acestea au un strămoş comun, fapt ce majoritatea creaţioniştilor îl acceptă, ca mărturie a evoluţiei “în cadrul unui gen creat”. Dacă Lubenow ar avea dreptate, chiar şi o asemenea micro-evoluţie ar fi imposibilă. Folosind acest argument, noile specii de cinteze ar trebui să-şi ducă strămoşii la pieire. Asta nu se întâmplă, fireşte, pentru că hrana lor diferă.

În al doilea rând, Lubenow afirmă că, în unele cazuri, o specie descendentă a preexistat unei specii din care se presupune că a evoluat. În mod clar, acest lucru este imposibil atâta timp cât există teorie evoluţionistă.

De exemplu, Lubenow pretinde că Homo erectus depăşeşte perioada în care se găseşte Homo habilis. Cel mai vechi specimen habilis ar avea 1,9 milioane ani (cu posibilitatea ca altul să-l depăşească în vârstă – 2, 35 milioane ani).

Lubenow îl critică pe Klein pentru prezentarea unui grafic în care habilis l-ar preceda pe erectus în timp ce, nici una din fosilele de habilis abordate de Klein nu datează înainte de 1,9 milioane de ani. În acest caz, Lubenow nu l-a citit pe Klein îndeajuns de atent. Klein menţionează, la pagina 133 şi în graficul de la pagina 112, existenţa unor fosile asemănătoare lui Homo habilis, care, datează de 2,3 milioane de ani. Acestea sunt câteva fragmente de dinţi atribuite lui Homo, descoperite la Omo în Etiopia şi datate acum 2,3-2,4 milioane de ani. Sunt relativ neimportante şi Klein n-a mai acordat importanţă discuţiilor legate de ele.

Dar nu există nici un motiv să se creadă că au fost găsite fosile pe parcursul întregii perioade în care a existat habilis. Aproape toate fosilele de habilis au fost găsite în bogatele depozite de la Oldoway Gorge şi Koobi Fora (mai puţin de 2 milioane de ani), pe când există o penurie de regiuni fosilifere având între 2-2,5 milioane ani. Unii s-ar putea aştepta ca să existe alte fosile, care să mărească periodizarea în care activează Homo habilis şi asta s-a şi întâmplat. Hill şi alţii a analizat un os al craniului, KNM-BC1, găsit în Kenya în 1967. A fost identificat ca aparţinând lui Homo (deşi nu lui erectus sau sapiens) şi l-au aproximat la 2,4 milioane ani. Şi Schrenk şi alţii a anunţat descoperirea în Malawi a unui maxilar hominid, UR 501, pe care l-au atribuit lui Homo rudolfensis (o specie propusă asemănătoare cu habilis) datând între 2,3 şi 2,5 milioane de ani.

În mod similar, Lubenow afirmă că omul a fost creat acum 4,5 milioane ani, înaintea australopitecilor. Înainte de 2 milioane de ani, dovada acestora constă în numai două fosile, urmele de paşi Laetoli şi Hominidul Kanapoi (dataţi încă la 4,1 milioane ani). Acesta este argumentul cel mai puternic al lui Lubenow, deoarece ambele fosile provin, se spune, de la oameni. Problema constă în faptul că nu există altă dovadă, astfel încât să excludă posibilitatea ca ambele fosile să aparţină clasei australopitecilor.

Mai multe fosile de evaluare, asemeni craniilor sau scheletelor parţiale, ar putea dovedi existenţa omului, dar până acum, orice dovadă de acest gen evidenţiază numai existenţa clasei australopitecilor, acum 3 milioane de ani.

Există mai multe fosile, pe care Lubenow le consideră sapiens, dar care sunt la fel de vechi ca şi puţinele fosile de erectus (acum aproximativ 2 milioane de ani). Acestea constau din câteva de netăgăduit fosile de habilis ca ER 1470 şi câteva fosile aparţinând de obicei lui erectus sau habilis. Aceste fosile sunt părţi ale corpului, greu de clasificat, pentru că alte specii de Homo sunt foarte slab cunoscute, şi nu prezintă diferenţe majore da la gât în jos, din câte ştim, faţă de oamenii moderni. Lubenow admite această dificultate, dar consideră că ţin oricum de Homo sapiens.

Mare parte a cărţii lui Lubenow este dedicată documentării, umplerii golurilor care falsifică evoluţia omului, în opinia sa. Odată ce s-a realizat că acest argument se bazează pe o neînţelegere elementară a teoriei evoluţioniste, nu mai rămâne mult din cartea sa care trebuie infirmat.

Privire de ansambluCând o persoană citeşte literatura creaţionistă despre înregistrarea fosilelor umane, există un

model stabil cu privire la fosilele alese pentru discuţie.Huse, într-un sumar al “unora din cele mai importante aşa-numite fosile maimuţă-om”, discută

despre nesemnificativul om din Nebraska, omul din Piltdown, Lucy, omul de Neanderthal, fosilele originale ale omului din Java, ignorând toate celelalte fosile aparţinând lui Homo erectus, lui Homo habilis şi lui A. Africanus.

Taylor, (“Fiecare din cele mai importante verigi-lipsă este discutabilă”) dedică doar două propoziţii lui Homo habilis, nedenumind fosilele şi transformându-l în maimuţă. El foloseşte de asemenea, în mod greşit timpul trecut, pentru a sublinia faptul că nici evoluţioniştii nu-l mai acceptă pe habilis ca pe o formă de tranziţie – o implicaţie care este total incorectă. Pentru Homo erectus, numai omul din Peking şi fosila originală a omului din Java, sunt menţionaţi în textul principal.

Parker pretinde că toţi “candidaţii propuşi ca strămoşi evoluţionişti au fost şterşi de pe listă” şi apoi dă lista, de unde inexplicabil lipseşte Homo erectus (este luat în considerare împreună cu omul din Java) şi Homo habilis şi australopitecii zvelţi.(Mai apoi, Parker se contrazice singur, admiţând că australopiteci zvelţi sunt încă posibili candidaţi).

Gish analizează omul din Java, omul din Peking şi ER 1470, dar aproape că uită complet să amintească celelalte fosile de H. habilis şi H. erectus.

Doar Lubenow pare să fie conştient de importanţa fosilelor şi se apropie foarte mult de dovadă, dar eşuează în analiza câtorva din cele mai importante fosile intermediare cum ar fi OH 7, OH 24 şi ER 1813 (deoarece cartea lui tratează fosilele umane şi el consideră cele mai multe specimene habilis a fi maimuţe). Lubenow este, practic, singurul adept al creaţionismului, care nu decade în absurditatea de a proclama că omul din Java şi omul din Peking sunt maimuţe.

Se pare căci creaţionişti evită discuţiile pe tema fosilelor care reprezintă cea mai elocventă dovadă a evoluţiei umane. Acest fapt include superbele fosile OH 9, ER 3733 şi Sangiran 17 (uman, dar cu caracteristici primitive) Sts 5 (asemănător maimuţei dar având câteva trăsături moderne) şi OH 7, OH 13, OH 24 şi ER 1813 (fiind tranziţionali, este foarte dificil să îi clasifici). În contrast cu omisiunile amintite mai sus, este aproape imposibil să găseşti o lucrare a creaţioniştilor care să nu amintească de omul din Nebraska (Lubenow este excepţia), în ciuda faptului că nu constituie decât o slabă dovadă a evoluţiei umane, chiar în perioada de scurtă strălucire, de acum 70 de ani şi omul din Piltdown, în ciuda faptului că farsa a fost descoperită cu peste 40 de ani în urmă. Ramapithecus, care a fost deseori amintit a fi strămoş uman, prin anii 1960, 1970, este frecvent menţionat.

Câteva fosile de tranzit sunt deseori amintite în literatura creaţionistă, în special Omul din Java şi omul din Peking şi, câteodată ER 1470. Acest lucru se datorează probabil faptului că majoritatea creaţioniştilor, necunoscând prea multe despre fosile şi preluând informaţia de la o altă sursă creaţionistă, trăiesc cu greşita impresie că acele fosile trebuie să fie ori de maimuţă ori în totalitate umane. Când creaţioniştii se ocupă de propria lor cercetare, ei fac dovada incapacităţii de a se pune de acord în privinţa dilemei care fosile sunt maimuţe şi care sunt umane: fapt care reprezintă exact ceea ce s-ar fi aşteptat dacă evoluţia ar fi avut loc.

Şi mai surprinzător, creaţioniştii aproape că nu fac comparaţii anatomice, nici chiar în privinţa fosilelor pe care le abordează. În mod caracteristic, ei vor afirma că o fosilă este un om sau o maimuţă. Nici nu fac fotografii, astfel încât cititorii să poată hotărî singuri dacă fosilele sunt de tranziţie sau nu. Dacă omul din Java este maimuţă cum pretind cei mai mulţi dintre ei, o fotografie comparativă a unei maimuţe, omul din Java şi un om ar constitui cel mai uşor mod de a o demonstra. Dacă ei au încredere în stabilirea datei, de ce nu le arată şi cititorilor dovezile?

Altă trăsătură a literaturii creaţioniste o reprezintă apropierea ei de autoritatea ştiinţifică. Creaţioniştii nu par să facă vreo încercare pentru a cântări dovezile; ei acceptă adeseori, fără să arunce un ochi critic, orice declaraţie făcută de un om de ştiinţă, dacă poate fi folosită în avantajul lor, în timp ce opiniile contrare sunt ignorate. Astfel de oameni de ştiinţă folosiţi în acest sens îi include pe Oxnard, Zuckerman şi Ivanhoe. Rezultatele lor sunt deseori tratate ca şi cum ar fi autorizate, când, de fapt există multe opinii în minoritate în comunitatea ştiinţifică.

Abordarea creaţionistă potrivit căreia toate fosilele trebuie înseriate fie la maimuţe, fie la oameni, este necinstită, deoarece exclude formele intermediare prin ignorarea lor. Nici un creaţionist nu va defini vreodată ceea ce ar fi acceptabil în calitate de fosilă de tranziţie validă, deoarece ar putea fi găsite exemple cărora să li se potrivească orice definiţie rezonabilă. În schimb, creaţioniştii sunt obligaţi să evidenţieze fosile irelevante, să reprezinte greşit câteva exemple alese cu grijă şi să ignore cea mai puternică dovadă în sprijinul evoluţiei.