Precedentul judiciar şi practica judiciară prin prisma Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat în vigoare la 3 august al aceluiaşi an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii Britanii şi Irlandei de Nord, punea bazele unei organizaţii politice supranaţionale de cooperare interguvernamentală şi parlamentară. Scopul declarat al Consiliului este, în conformitate cu art. 1 din statut, realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, în scopul apărării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie ,,moştenirea lor comună”. Principiile în funcţie de care-şi orientează activitatea sunt: democraţia pluralistă, respectarea drepturilor omului şi a statului de drept. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei, care a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Convenţia, semnată iniţial de 1
Transcript
Precedentul judiciar şi practica judiciară prin prisma Convenţiei Europenepentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a
intrat în vigoare la 3 august al aceluiaşi an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, punea bazele unei organizaţii politice supranaţionale
de cooperare interguvernamentală şi parlamentară. Scopul declarat al Consiliului
este, în conformitate cu art. 1 din statut, realizarea unei uniuni mai strânse între
membrii săi, în scopul apărării şi promovării idealurilor şi principiilor care
constituie ,,moştenirea lor comună”.
Principiile în funcţie de care-şi orientează activitatea sunt: democraţia
pluralistă, respectarea drepturilor omului şi a statului de drept.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei, care a fost semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Convenţia,
semnată iniţial de reprezentanţi a treisprezece guverne, reuneşte toate statele
membre ale Consiliului Europei.
Este necesar de menţionat că la patru ani de la semnarea convenţiei ( 18 mai
1954), Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima dată,
membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului în faţa căreia, în mod
obligatoriu, începea orice proces introdus în baza convenţiei. La 21.01.1959
Adunarea Consultativă Parlamentară a Consiliului Europei alege, la rândul său,
pentru prima dată, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, chemată să
examineze, după Comisie, unele din aceste cauze şi să le soluţioneze prin hotărâri
definitive şi obligatorii.
Convenţia obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor
cetăţenilor, condiţia pentru ca aceasta să opereze, era aceea ca statele să accepte
jurisdicţia reglementată de aceasta. Spiritul în care a fost enunţată, a rămas însă
acelaşi în ciuda celor 11 protocoale care, în fapt, n-au făcut altceva decât să
1
accentueze necesitatea respectării drepturilor protejate sau să adauge altele precum
dreptul la proprietate, libertatea de circulaţie, libertatea alegerilor, drepturi sociale,
civile, economice şi culturale diverse.
Prin Convenţie se crea practic un mecanism de control internaţional care se
adăuga mecanismelor naţionale, toate statele membre acceptând competenţa
organului acestei convenţii: Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Acest
organism de apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi regional are rolul
unei instanţe internaţionale cu caracter subsidiar cailor de atac interne.
Aşadar, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se acţiona pentru
luarea primelor măsuri originale de asigurare a unei garanţii efective a drepturilor
enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.
Convenţia consacra pe de o parte o serie de drepturi şi libertăţi civile si
politice şi stabilea, pe de altă parte, un sistem privind garantarea respectării
obligaţiilor asumate de statele contractante. Trei instituţii împărţeau
responsabilitatea acestui control:
- Comisia Europeană a Drepturilor Omului – instituită în 1954;
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în 1959 şi
- Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, compus din miniştrii
Afacerilor Externe ai statelor membre sau reprezentanţii acestora.
După Convenţia din 1950, statele contractante şi, acolo unde acestea din
urmă aveau să accepte dreptul la un recurs individual, reclamanţii/petiţionarii
individuali (particulari, grupe de particulari sau organizaţii nonguvernamentale)
puteau sa sesizeze Comisia cu cererile îndreptate contra statelor contractante care,
aşa cum estimau, au violat drepturile garantate prin Convenţie.
Cererile făceau mai întâi obiectul unui examen preliminar în Comisie, care
statua admisibilitatea lor. Acelea care erau reţinute lăsau loc unei tentative de
reglementare amiabilă. În caz de eşec, Comisia redacta un raport ce stabilea faptele
şi formula un aviz asupra fondului cauzei, care era transmis Comitetului de
Miniştri. Ulterior era stabilit un termen de probă de 3 luni, socotit de la
transmiterea raportului la Comitetul de Miniştri, pentru a aduce cauza în faţa
2
Curţii. În cazul în care cauza nu era adresată Curţii, Comitetul de Miniştri decidea
dacă aceasta viola sau nu Convenţia şi acorda victimei, dacă era cazul o „satisfacţie
echitabilă”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic;
ea a fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi de
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului. Declaraţia Universală
ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenţiei Europene. Tot odată, nu
ar trebui subapreciată importanţa textului european în cadrul protecţiei drepturilor
omului la nivel internaţional. În Preambulul său, Convenţia enunţă într-adevăr
principii importante: „Bazele justiţiei şi a păcii în lume... a căror menţinere se
sprijină în mod esenţial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, şi, pe
de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din
care decurg acestea;...”
Guvernele statelor europene însufleţite de acelaşi spirit - şi posedând un
patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice - de respectarea libertăţii şi de
supremaţia dreptului (sunt hotărâte) să ia primele măsuri menite să asigure
garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunţate în Declaraţia Universală.
Există în acest text termeni nedefiniţi juridic: pace, regim democratic, respect
comun.
Preambulul formulează noţiunea de democraţie politică ce nu figurează în
Statutul Consiliului Europei. La fel de important este şi accentul pe care
Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument
internaţional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecţia unui larg
evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce
din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părţi Contractante, iar pe de
altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel
intern. Cea mai profundă contribuţie a sa se regăsea probabil în dispoziţia
articolului 25 în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă putea accepta
controlul Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura era
3
pornită de un individ şi nu de către stat. Succesul Convenţiei poate fi dimensionat
prin recunoaşterea de către toate înaltele Părţi Contractante a acestui drept de
recurs individual.
În statele post-coloniale şi post-totalitare, cum este şi ţara noastră, noţiunile de
Drepturi şi Libertăţi ale Omului nu au fost cunoscute, până în momentul obţinerii
independenţei naţionale şi demarării reformelor democratice. La fel nu a fost
cunoscută nici Curtea Europeană, până în momentul aderării Republicii Moldova
la Consiliul Europei, la 13 iulie 1995 şi după care a ratificat, la 25 iulie 1997
Convenţia şi cele 11 protocoale adiţionale, care din 12 septembrie 1997 sunt
obligatorii pentru Republica Moldova.
Prin Convenţia din 1950 au fost create o Comisie Europeană şi o Curte
Europeană a Drepturilor Omului: prima cu rol de a examina cazurile propuse de
statele părţi, dar şi plângerile individuale împotriva acelor state care acceptă o
asemenea procedură printr-o declaraţie expresă şi ultima cu rol de a examina
litigiile care-i sunt supuse de Comisie sau de un stat membru, dacă statul vizat a
acceptat printr-o declaraţie expresă jurisdicţia Curţii.
Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării
drepturilor omului, aşa cum prevedea iniţial Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului, fiind un organism important de
protecţie a drepturilor omului, alcătuită dintr-un număr de membri egal cu acela al
statelor. Aceştia erau aleşi în mod individual de către Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri era
alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare şi, apoi, era supusă Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei pentru a se asigura de o selecţie cât mai riguroasă.
Mandatul Comisiei era de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura continuitatea
şi finalizarea unor cauze supuse Comisiei. După alegere, Comisia îşi desfăşura
activitatea pe baza propriului său Regulament, în baza căruia îşi alegeau un
Preşedinte şi doi vicepreşedinţi pe o perioadă de trei ani. Sediul Comisiei era în
oraşul Strasbourg, Franţa. Lucrările comisiei nu erau publice. Dosarele erau
4
confidenţiale, iar şedinţele se desfăşurau în mod secret, ţinând seama de
implicaţiile fiecărui caz adus în faţa acestui organism european.
Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la
Convenţie şi care acţionau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ
independent, cu competenţe cvasi judiciare şi de conciliere. Aceasta rezultă din
faptul că în faţa acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze:
examinarea admisibilităţii cererii adresate de către persoana care se considera
victimă a violării unui drept recunoscut de Convenţie şi examinarea cauzei în fond.
Din aceste considerente, prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea
exprimându-se printr-o hotărâre definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar
faza a doua nu este considerată ca judiciară, întrucât în cazul admisibilităţii cererii
şi nesoluţionării acesteia pe cale amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză,
aceasta putând fi înaintată, în anumite condiţii, Curţii Europene a Drepturile
Omului, sau în caz de nesesizare a Curţii, Comitetului Miniştrilor al Consiliul
Europei care se pronunţa în cauză pe baza raportului înaintat de Comisie.
Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se întâlnească
orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzută în Convenţie,
indiferent dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană
fizică.
Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor
primite: procedura sumară, specifică situaţiilor când plângerea nu ridica probleme
deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, şi
procedura în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai
complexă.
În timpul examinării cererii, Comisia putea desfăşura şi o activitate de
soluţionare amiabilă, ea oferindu-şi bunele oficii, iar în caz de reuşită se ajungea la
stingerea deferentului. În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un
raport destinat comitetului Miniştrilor, în care arăta faptele şi opinia sa referitoare
la faptul dacă a constatat o încălcare a drepturilor petiţionarului din partea statului
reclamat.
5
Al doilea organ care intervenea în procesul de soluţionare a unei plângeri
privind încălcarea unor drepturi reglementate de Convenţie este Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, fiind singurul organ jurisdicţional propriu-zis din sistemul
existent, care a fost creat în anul 1958 şi a început să judece, un an mai târziu, în
anul 1959. Constituirea Curţii a fost considerată a fi necesară pentru a oferi
garanţiile pe care le aşteaptă europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost
consacrate.
Curtea se compunea dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor
membre, care, pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii erau
aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de
procedura folosită în cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor
Omului.
În cazul soluţionării recursurilor cu caracter statal, procedura se declanşa în
baza art.24 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în cazul
soluţionării recursurilor individuale, temeiul juridic al declanşării procedurii îl
constituia art.25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Evident, este
vorba de procedura, mai întâi în faţa Comisiei, împuternicită să sesizeze Curtea.
Atât Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Comitetul de Miniştri puteau
sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea putea fi sesizată şi direct de
către un Stat-parte la Convenţie ori de către statul al cărui cetăţean a fost victima
unei încălcări sau unor încălcări.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experienţă, care a confirmat rolul
important al acestor mecanisme în domeniul protecţiei şi garantării drepturilor
omului.
Atât Comisia, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au acumulat o
experienţă bogată în domeniul soluţionării unor cazuri concrete de încălcare a
drepturilor omului în diferite ţări europene.
Art. 46 din Convenţie stabileşte că statele părţi trebuie să accepte printr-o
declaraţie, competenţa Curţii. Aceste declaraţii se pot face sub formă pură şi
6
simplă, sub condiţia reciprocităţii din partea anumitor sau mai multor state sau
pentru o anumită perioadă de timp. Se întâlnesc în acest sens situaţii diferite, unele
state recunoscând competenţa Curţii pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt
apoi reînnoite, iar alte state au recunoscut competenţa Curţii pe perioade
nedeterminate. S-a recunoscut în literatura de specialitate un drept pe care l-a avut
Comisia de a reprezenta persoanele care au pretins că li s-au încălcat drepturile.
Comitetul Miniştrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei
căreia Convenţia îi recunoştea competenţe şi atribuţii şi în domeniul garantării
drepturilor omului. Acestui organ i se recunoşteau funcţii judiciare, prevăzute de
art. 32 şi 54 din Convenţie, înainte de modificarea acesteia.
Într-o altă opinie, Comitetul Miniştrilor era considerat organ politic de
decizie. Alţi autori, analizează intervenţia Comitetului, ca organ politic, într-o
procedură quasi-judiciară, fapt pentru care a fost deseori criticat, încercându-se
găsirea unor explicaţii în situaţia conjuncturală a Europei din deceniul şase, când
adoptarea Convenţiei Europene a însemnat o revoluţie în garantarea juridică a
drepturilor omului şi când, din considerentul că era posibil ca nu toate statele să
recunoască competenţa jurisdicţională a Curţii, s-au conferit asemenea competenţe
Comitetului Miniştrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale
politică.
Considerăm că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul
situaţiei Europei postbelice, dar, în acelaşi timp, ne raliem opiniei conform căreia
sistemul Consiliului Europei, deşi era cel mai avansat dintre toate sistemele
existente, nu era lipsit de imperfecţiuni, fapt care a dus la numeroase critici, iar în
cele din urmă a determinat necesitatea reformării sale. În acest sens, s-a acţionat tot
mai mult pentru crearea unui singur organ în locul Comisiei şi Curţii, care se
aprecia că va fi mai eficient, având în vedere şi situaţia care se prevedea, respectiv
de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea
cărora se estima primirea unui număr apreciabil de plângeri, motiv pentru care a
stat la baza adoptării Protocolului nr. 11.
7
Exista o diferenţă între compoziţia Comisiei şi cea a Curţii, aceasta din urmă
fiind formată dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale
Consiliului Europei. Din aceste considerente, numărul membrilor Comisiei era mai
mic decât cel al Curţii, întrucât, de regulă, de la primirea unui stat ca membru al
Consiliului Europei este necesară o perioadă de timp până la ratificarea Convenţiei,
fapt care permite reprezentarea statului şi în Comisie.
Membrii Comisiei erau aleşi conform art.22 de către Biroul Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, pe baza propunerilor făcute de către statele
părţi la Convenţie. Fiecare stat putea propune până la trei candidaţi, cel puţin doi
trebuind să aibă cetăţenia statului respectiv. Comitetul Miniştrilor alegea Comisia
prin vot secret, pe baza majorităţii absolute, fiind exclusă posibilitatea alegerii a
doi membri cu aceeaşi cetăţenie.
Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioadă de şase ani, acesta
putând fi reînnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a şapte membri stabiliţi prin
tragere la sorţi expiră după trei ani, în scopul reînnoirii a aproximativ jumătate din
membrii Comisei din trei în trei ani, a asigurării în acelaşi timp a continuităţii.
Acest sistem s-a dovedit însă imperfect, conducând în practică la o serie de
situaţii dificile, ca urmare a faptului că noi state ratificau Convenţia şi se impunea
alegerea membrilor Comisiei propuşi de statele respective. Întrucât mandatul
acestora urma să fie de şase ani de la data alegerii, nu se mai încadra în perioada
alegerilor trienale, din aceste considerente, prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a
amendat articolul 22 din Convenţie, în sensul că s-a stabilit ca înaintea alegerii
oricărui membru prin alegeri ocazionale să se fixeze şi termenul mandatului
acestuia, care nu va putea fi mai mare de nouă ani, dar nici mai mic de trei ani, în
vederea alinierii acestuia la unul din cele două grupuri de membri existente.
Puteau fi propuşi candidaţi pentru comisie, aşa cum cerea art.2 din
Protocolul nr.8, persoane care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi
care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitare de înalte funcţii judiciare sau să
fie persoane care sunt recunoscute pentru competenţa lor în domeniul dreptului
naţional sau internaţional.
8
Membrii Comisiei acţionau în cadrul acesteia cu titlu individual, aşa cum
preciza art. 23 din Convenţie. Ca urmare, nu puteau fi aleşi în Comisie funcţionari
guvernamentali şi nu puteau primi instrucţiuni din partea guvernelor statelor ai
căror cetăţeni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul nr.8,
art.3, se statua ca aceştia nu puteau să-şi afirme în timpul mandatului funcţii
incompatibile cu cerinţele de independenţă, imparţialitate şi disponibilitate care
sunt inerente respectivului mandat, la preluarea căruia ei semnau o declaraţie în
acest sens.
În vederea asigurării independenţei, atât membrii, cât şi Comisia beneficiau
de indemnizaţiile şi privilegiile prevăzute de cel de-al doilea Protocol privind
Acordul general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei.
Comisia îşi alegea preşedintele şi doi vicepreşedinţi al căror mandat era de
trei ani. Preşedintele prezida lucrările Comisiei, iar în absenţa lui această sarcina
revenea primului vicepreşedinte, respectiv celui de-al doilea.
Articolul 35 din Convenţie prevedea că reuniunile Comisiei au loc atunci
când împrejurările o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului
Europei. Ca urmare însă a creşterii permanente a numărului cazurilor cu care
Comisia a fost sesizată, aceasta ţinea aproximativ opt reuniuni anuale, fiecare cu o
durată de două săptămâni.
Sesiunile Comisiei se desfăşurau cu uşile închise, conform art.33 din
Convenţie. Această prevedere a Convenţiei a dat naştere unor critici ca urmare a
faptului ca părţile implicate în cauză nu sunt autorizate să facă public informaţii
referitoare la modul de desfăşurare a procedurii. Erau avute în vedere mai ales
cazurile cu rezonanţă politică care ar impune desfăşurarea publică a lucrărilor
acesteia, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni, cu atât mai mult cu cât rolul său era
acela de apărător al drepturilor omului. Pe de altă parte, având în vedere rolul pe
care îl avea de a realiza o soluţionare amiabilă a cazului, se aprecia că aceasta se
putea realiza mai bine în cadru confidenţial decât în public şi permitea o mai
completă egalitate între persoana fizică şi guvernul acuzat de încălcarea unor
9
drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publică, sau pentru a proteja statul de
plângeri nejustificate sau rău-intenţionate.
Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era
asigurat de către Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Convenţie).
În afară de Secretar, acesta mai cuprindea şi un număr de jurişti proveniţi din
statele membre ale Consiliului şi funcţionari administrativi. Principalele sarcini
ale Secretariatului constau în asigurarea corespondenţei cu persoanele fizice şi
statele implicate în cazurile cu care era sesizată Comisia, pregătirea cazurilor în
vederea examinării lor, supunerea de rapoarte Comisiei cu privire la problemele de
legislaţie internă a statelor membre sau a reglementărilor Consiliului Europei,
acordarea de asistenţă membrilor Comisiei în vederea redactării deciziilor şi
rapoartelor.
Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz în care au un
interes personal sau dacă au participat la luarea oricărei decizii legate de cazul în
speţă, sau în calitate de consilier al vreuneia din părţile implicate. Comisia decidea
în cazurile în care preşedintele acesteia considera că un membru nu participa la
examinarea unui caz din considerente de asigurare a imparţialităţii.
De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, să nu participe la
examinarea unui caz, consultându-se cu preşedintele Comisiei. În caz de dezacord
între aceştia, decidea Comisia (regula 21, paragr.2 şi regula 22).
Comisia putea examina cererile primite în trei compuneri diferite: în plen, în
camere şi în comitete. Competenţa Comisiei europene a drepturilor omului este
analizată în literatura de specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae
şi ratione temporis.
-Competenţa ratione loci
Competenţa Comisiei se exercită pe teritoriul statelor părţi la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Aceste teritorii cuprind atât teritoriile naţionale,
cât şi cele la care statele respective asigură relaţiile internaţionale. Din acest punct
de vedere, Convenţia europeană are caracterul unui tratat închis, nepermiţând
aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.
10
-Competenţa ratione personae
Comisia era competentă în ceea ce priveşte sesizările provenind de la orice
stat parte (art. 24) sau orice persoană fizică, orice organizaţie nonguvernamentală
sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violări a drepturilor
lor de către un stat parte la Convenţie, în cazul în care acesta a declarat că
recunoaşte competenţa Comisei în această materie. Dreptul de „a sesiza" se referă
la dreptul de a iniţia o procedură de control prevăzută de Convenţie pe baza unei
acuzaţii de încălcare a acesteia de către un stat parte. Se distingeau deci, din art. 24
şi 25 ale Convenţiei, două categorii de sesizări ale Comisiei: prin cerere de sesizare
interstatală şi prin cerere individuală de sesizare.
- Cererile interstatale
Sesizarea interstatală se baza pe art. 24 din Convenţie. Este recunoscută în
dreptul internaţional procedura când un stat aduce pe altul în faţa instanţei
internaţionale pe motivul că acesta este presupus autor al unei violări a obligaţiilor
internaţionale asumate printr-un tratat.
În cadrul protecţiei diplomatice a cetăţenilor săi, un stat poate introduce o
acţiune împotriva altui stat pe motiv că cetăţenii săi au fost trataţi într-un mod
contrar normelor dreptului internaţional.
În baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului un stat poate introduce o
cerere de sesizare privind violarea de către alt stat a drepturilor nu doar faţa de
cetăţenii săi, ci şi faţă de persoanele care nu au cetăţenia statului reclamant, care
sunt fără cetăţenie, precum şi în cazul cetăţenilor statului acuzat. Se recunoaşte
dreptul oricărui stat de a reclama nerespectarea drepturilor omului din Convenţie
de către alt stat în cadrul legislaţiei interne, fără ca să se facă referire la persoanele
care au fost victime ale acestor situaţii, prin aşa numitele „reclamaţii abstracte"
Această situaţie este apreciată ca instituind un sistem de garanţie colectivă a
respectării Convenţiei, ceea ce face ca fiecare stat sa fie responsabil de respectarea
drepturilor omului pe întreg teritoriul pe care Convenţia are aplicabilitate, motiv
pentru care s-a apreciat că dreptul de a introduce o reclamaţie în această privinţă
11
dobândeşte mai mult caracterul de datorie a oricărui stat parte faţă de comunitatea
Consiliului Europei.
Dreptul statului de a introduce o sesizare împotriva altui stat care încalcă
drepturile cetăţenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite legături
a fost recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamaţiilor adresate de Cipru
contra Turciei privind încălcarea drepturilor ciprioţilor în timpul ocupării acestei
insule sau în cazul Greciei privind acuzaţiile aduse Marii Britanii referitor la
tratamentul ciprioţilor de origine greacă.
Din analiza cazurilor aduse în faţa Comisiei spre examinare, în urma
sesizării interstatale, se constată că statele au acţionat doar în acele situaţii în care
ele au avut un interes, fapt pentru care ipoteza „garanţiei colective" menţionate nu
şi-a dovedit aplicabilitatea şi eficienţa. Această situaţie îşi poate găsi explicaţia în
faptul că introducerea unei sesizări de către un stat împotriva altui stat intervine
mai ales în momente de criză politică, iar prin acţionarea în faţa Comisiei nu se
ajunge de regulă la rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea unei sesizări în
alte momente decât cele afectate de raţiuni politice ar fi ea însăşi de natură să
creeze tensiuni între respectivele state, fapt pentru care în general statele manifestă
o reţinere în folosirea acestor proceduri.
Cererile individuale
Introducerea în Convenţie a dreptului de sesizare individuală a Comisiei cu
privire la încălcarea drepturilor recunoscute de Convenţie nu s-a făcut fără unele
dificultăţi.
În general, statele manifestă reticenţă în acordarea dreptului de plângere al
persoanelor fizice împotriva lor. Frecvent întâlnită în plan internaţional cu ocazia
discutării diferitelor documente în cadrul O.N.U., această dispută s-a manifestat şi
cu prilejul adoptării textului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului între
Adunarea consultativă şi Comitetul Miniştrilor.
Astfel, în timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual de
sesizare în orice situaţie, Comitetul Miniştrilor susţinea că acesta să fie executat
numai cu consimţământul guvernului în cauză, precum şi recunoaşterea unui drept
12
de veto al statului cu privire la examinarea de către Comisie a unei sesizări. În
final, prin compromis s-a ajuns la prevederea din Convenţie conform căreia dreptul
Comisiei de a primi sesizări privind încălcarea unor drepturi era condiţionat de
recunoaşterea acestuia în mod expres de către stat (art. 25).
Această prevedere a Convenţiei era considerată ca o realizare progresistă,
întrucât înlătura principalul motiv pentru care individul nu avea drept de petiţie în
dreptul internaţional. De asemenea, dreptul individual de petiţie suplineşte
garantarea drepturilor şi în cazul în care un stat manifestă reţineri în reclamarea
altui stat cu privire la Convenţie.
În cazul în care un stat a recunoscut competenţa Comisiei, conform art. 25,
orice persoană care este sub jurisdicţia statului respectiv (art. 1) putea să adreseze o
plângere împotriva statului în cauză, cetăţenia persoanei respective neavând nici o
relevanţă, aceştia putând fi cetăţeni ai altor state parte la Convenţie, cetăţeni ai
unor state care nu au aderat la aceasta sau persoane fără cetăţenie. Pot adresa o
sesizare şi organizaţiile nonguvemamentale şi grupuri de persoane.
Referitor la organizaţiile nonguvemamentale s-a stabilit de către Comisie că
acestea trebuie să fie organizaţii private şi nu organizaţii administrative locale.
Grupurile de persoane trebuie să fie constituite conform reglementărilor
interne ale unuia dintre statele părţi, iar în caz contrar respectiva va trebui să fie
semnată de către toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, aşa cum a
stabilit Comisia cu prilejul primei sale reuniuni.
Spre deosebire de art.24 care permitea, în cazul sesizărilor interstatale,
admisibilitatea acestora în orice cazuri de încălcare a dispoziţiilor Convenţiei, art.
25 cerea ca subiectele care fac plângerea, să pretindă că sunt victime ale încălcării
drepturilor recunoscute de Convenţie, nefiind admise deci acuzaţii abstracte sau cu
privire la cazurile altor persoane fizice.
Comisia a admis totuşi unele plângeri individuale care aveau parţial caracter
abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depăşesc cadrul
individual, devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea
13
noţiunii de victimă şi la unele persoane care aveau un interes personal şi care a fost
violat.
Pentru admisibilitatea plângerii se cerea, pe lângă condiţia că persoana care
o adresează să pretindă că este victima unei violări a unui drept şi că acuzaţia se
referă la un stat parte la Convenţie. Nu sunt admise plângerile care privesc statele
care nu sunt parte la Convenţie, care au semnat-o dar nu au ratificat-o sau care nu
au recunoscut competenţa Comisei, conform art. 25.
Limba oficială este engleza şi franceza, dar simt admise şi cereri formulate
în limbile statelor membre care au făcut declaraţii de acceptare a dreptului
individual la petiţie. În cazuri excepţionale, Comisia poate autoriza ca cererile să
fie înaintate în altă limbă decât în acestea.
Acelaşi text stabileşte în sarcina statelor angajamentul recunoscut
persoanelor fizice de a adresa plângeri împotriva acestor state întrucât în practică
astfel de situaţii apar mai ales în cazul persoanelor aflate în detenţie, prin
prevederile Acordului European privind persoanele care participă la procedurile în
faţa Comisiei europene a drepturilor omului, s-au stabilit unele măsuri care să
garanteze acestor persoane dreptul la liberă corespondenţă cu Comisia şi Curtea,
precum şi alte măsuri care să atingă acelaşi scop.
-Competenţa ratione materiae
Competenţa Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de
către Convenţie şi de către protocoalele adiţionale ale acesteia.
-Competenţa ratione temporis
Competenţa Comisiei se întindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrării
sale în vigoare, pentru fiecare parte contractantă.
În ceea ce privesc faptele anterioare intrării în vigoare a Convenţiei, Comisia
a stabilit că li se aplică prevederile acestora nu mai dacă şi în măsura în care sunt
susceptibile de a produce o violare continuă a prevederilor Convenţiei şi după data
intrării ei în vigoare.
14
Comisia era sesizată de către un stat parte la Convenţie, de către persoana
fizică, organizaţia neguvernamentală sau grupul de persoane printr-o cerere
adresată Secretarului General al Consiliului Europei. Aceasta era transmisă
preşedintelui Comisiei, fiind înregistrată de către secretariatul acesteia. Nu se
admiteau decât cererile scrise.
Cererea trebuia să conţină: numele, vârsta, ocupaţia şi adresa reclamantului,
numele, ocupaţia şi adresa reprezentantului său (dacă este cazul), nominalizarea
statului împotriva căruia este adresată cererea, obiectul reclamaţiei şi prevederile
Convenţiei care sunt reclamate a fi fost încălcate, prezentarea faptelor şi
argumentelor pe care se bazează acuzaţia, orice alte documente şi elemente care
consideră că sunt necesare în sprijinul acesteia. După sesizare urma examinarea
admisibilităţii cererii.
Articolul 28, paragr. 1 b) din Convenţie statua că dacă o cerere era reţinută
de către Comisie, „ea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în vederea unei
reglementări amiabile a cazului, care să se inspire din respectarea drepturilor
omului, aşa cum sunt ele cunoscute de către Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Se constata o atenţie importantă acordată de autorii Convenţiei în vederea
rezolvării cauzei prin conciliere, fapt care se apreciază că ar justifica şi dezbaterea
cu uşile închise a cererii.
Rezolvarea amiabilă a cazului depinde în mare măsură de particularităţile
fiecăruia. Se constata că în practică aceasta depinde destul de mult de opinia
Comisiei privind existenţa unei violări a Convenţiei. Dacă Comisia ajungea la
concluzia existenţei unei violări din partea unui stat a drepturilor recunoscute de
Convenţie, de regulă statul accepta procedura reglementării amiabile, spre
deosebire de situaţia contrară - Comisia propunea rezolvarea amiabilă părţilor fie
separat, fie în cadru comun.
Ajungerea la o reglementare amiabilă de către parţi trebuia aprobată de către
Comisie care veghea în acest fel la respectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a
15
Drepturilor Omului şi asigurarea cu privire la faptul că soluţionarea s-a făcut fără
constrângerea reclamantului de către stat.
În situaţia rezolvării amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport în
baza articolului 28, paragr.2, care trebuia să cuprindă o scurtă descriere a faptelor
şi soluţia la care au ajuns părţile implicate. Raportul era trimis parţilor, Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei şi Secretarului General al Consiliului Europei
care dispunea publicarea acestuia.
Pe măsură ce mecanismul Convenţiei şi eficacitatea acestuia pentru protecţia
drepturilor Omului deveneau tot mai cunoscute şi un număr crescând de state au
acceptat dreptul la un recurs individual, numărul cauzelor adresate Comisiei şi
Curţii s-au mărit considerabil. Situaţia în cauză a dus la soluţionarea cererilor într-
un termen crescând, ceea ce a pus sub pericol termenul rezonabil de examinare a
acestora.
Astfel, a apărut necesitatea de operare a unor modificări în acest sens, care şi
au avut loc prin Protocolul nr.11 la CEDO, adoptat la 11 mai 1994 şi care a întrat
în vigoare la 1 noiembrie 1998. Protocolul în cauză a prevăzut instituirea unei
Curţi unice şi permanente, situaţie existentă până la momentul actual, pentru a
înlocui sistemul de două nivele : în faţa Comisiei şi în faţa Curţii.
Actualmente Curtea activează ca un organism permanent şi este compusă
dintr-un număr egal de judecători a celui Înaltelor Păţi contractante.
Judecătorii sunt aleşi de către Asambleea parlamentară din partea fiecărei
Părţi contractante, cu majoritate de voturi exprimate şi de pe o listă de trei
candidaţi, prezentaţi de către Înaltele Părţi contractante.
Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani şi pot fi realeşi. Durata
mandatului a jumătate din judecătorii aleşi i-a sfârşit la trei ani, prin tragere la
sorţi, îndată după alegerea acestora. Mandatul judecătorului i-a sfârşit la atingerea
de către acesta a vârstei de 70 ani.
Curtea activează în Plen, Comitete, Camere şi Marea Cameră.
În funcţiile Plenului Curţii sunt :
16
- alegerea, pentru o perioadă de trei ani a Preşedintelui şi a unu sau doi
Vicepreşedinţi, care sunt reeligibili;
- constituirea de Camere pentru o perioadă determinată;
- alegerea Preşedinţilor Camerelor, care sunt reeligibili;
- adoptarea Regulamentului Curţii;
- alegerea grefierului şi a unui sau mai mulţi grefieri-adjuncţi.
Pentru examinarea cererilor în faţa Curţii, Curtea activează în Comitete de
trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de
şaptesprezece judecători. Camerele constituie Comitetele pentru o perioadă
determinată.
Judecătorul ales din partea unui stat este membru de drept a unei Camere şi a
Marii Camere.
Comitetul este în drept prin vot unanim şi printr-o decizie definitivă, să
declare inadmisibil sau să radieze de pe rol un recurs individual, întrodus în
conformitate cu art.34 al Convenţiei, dacă o astfel de decizie poate fi emisă fără o
examinare suplimentară.
În situaţia în care nici o decizie nu a fost emisă conform art.28 a Convenţiei,
o Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului recursului individual.
Dacă în cadrul examinării recursului într-o careva din Camere, este ridicată
o întrebare de interpretare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, sau soluţia
dată poate fi în contradicţie cu o hotărâre anterioară a Curţii, Camera fără a emite
hotărârea, este în drept să se desesizeze în favoarea Marii Camere, dacă măcar una
din părţi nu se opune.
Marea Cameră se pronunţă asupra recursului întrodus în conformitate cu
art.33 sau 34 a Convenţiei, dacă Camera s-a desesizat în conformitate cu art.30 sau
cauza a fost trimisă conform art.43 a Convenţiei.
Marea Cameră mai examinează şi avizele consultative întroduse în
conformitate cu art.47 a Convenţiei.
17
Este necesar de menţionat că de competenţa Curţii ţine interpretarea
normelor din Convenţie şi a Protocoalelor acesteia în condiţiile art.art.33, 34 şi 47
a Convenţiei.
Pentru a releva mai bine cele menţionate este necesar să ne amintim de
existenţa tratatelor internaţionale cu caracter declarativ şi a tratatelor internaţionale
cu caracter obligatoriu.
În acest aspect trebuie să menţionăm că prin prisma art.4 a Constituţiei
Republicii Moldova, normele din Convenţie cât şi din Protocoalele acesteia,
constituie norme de drept intern pentru Republica Moldova. Or, din dezideratul că,
Convenţia implică măsuri de influenţă a Consiliului Europei asupra Înaltelor Părţi
contractante, în caz de nerespectare a normelor acesteia, concluzia este că
Convenţia constituie un tratat internaţional cu caracter obligatoriu.
După câte am observat din cele menţionate mai sus, Curtea interpretează
Convenţia şi prin hotărârile adoptate, din care considerente, cu toate că în sistemul
de drept al Republicii Moldova precedentul judiciar nu constituie un izvor de
drept, interpretările date de către Curte în hotărârile sale, constituie norme
obligatorii pentru Republica Moldova. Din considerentele menţionate, judecătorii,
la motivarea hotărârilor judecătoreşti, sunt în drept şi chiar obligaţi de a face
referinţă la hotărârile şi jurisprudenţa CEDO.
Petru a lua cunoştinţă de hotărârile CEDO este destul de a accesa la sit-ul
CEDO, care cuprinde toate hotărârile CEDO, însă care din păcate este numai în
limbile franceză şi engleză.
Pentru a studia mai profund interpretarea dată Convenţiei, în situaţia
juriştilor din Republica Moldova, care în mare parte vorbesc limba română şi rusă,
este necesar de a lua cunoştinţă de manualele cu denumirea „Comentariu la
Convenţia Europeană” în două volume, autor, actualul judecător român la Curtea
Europeană – Corneliu Bârsan şi „Compendiumul Convenţiei Europene”, autor
Michele de Salvia, traducere în limba rusă, cât şi multă altă literatură de
specialitate.
18
Procedura în faţa Curţii constă din:
- introducerea plângerii;
- contacte preliminare cu grefa Curţii;
- înregistrarea plângerii;
- repartizarea către o cameră a plângerii;
- desemnarea unui judecător – raportor de către cameră;
- examinarea de către un comitet de 3 membri;
- comunicarea plângerii către Guvernul respectiv;
- depunerea observaţiilor şi stabilirea faptelor;
- audierea;
- decizia dată de cameră asupra admisibilităţii;
- posibilitatea de negociere, în vederea unei reglementări pe cale amiabilă;
- hotărârea Curţii.
Astfel, orice stat contractant sau particular care se consideră victima unei
violări a Convenţiei poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere ce are în
vedere violarea de către un stat contractant a unui drept garantat prin Convenţie.
Referitor la sesizarea Curţii este necesar ca cererile să îndeplinească o serie de
condiţii: generale şi speciale. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului este contradictorie şi publică. Recurentul individual poate trimite Curţii
petiţii, dar reprezentarea printr-un avocat este recomandabilă şi chiar necesară
pentru audieri sau o data ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a
creat un sistem de asistenţă judiciară pentru reclamanţii cu resurse insuficiente.
Părţile contractante sunt reprezentate de către agenţi, care pot fi asistaţi de
consultanţi sau de către consilieri.
Persoanele fizice, organizaţiile nonguvernamentale şi grupurile de persoane
particulare despre care este vorba în art.34 al Convenţiei pot supune Curţii iniţial
nişte petiţii, fie acţionând direct, fie prin intermediul unui reprezentant, care trebuie
sa fie un consultant abilitat să-şi îndeplinească funcţia pentru oricare dintre Părţile
19
contractante şi având reşedinţa pe teritoriul uneia dintre acestea sau o altă persoană
agreată de preşedintele camerei. Preşedintele camerei poate, acolo unde
reprezentarea ar fi în mod normal obligatorie, să-l autorizeze pe petiţionar să-şi
asume el însuşi apărarea intereselor sale, dacă este necesar cu asistenţa unui
consultant sau a unui alt reprezentant.
La rândul său, fiecare petiţie individuală este atribuită unei secţiuni,
preşedintele desemnând un raportor. După un examen preliminar al cauzei
raportorul decide dacă aceasta trebuie examinată de un comitet de 3 membri sau de
o cameră. Un comitet poate în unanimitate să declare o petiţie inadmisibilă sau să o
şteargă din registrul Curţii, astfel încât o decizie în acelaşi mod poate fi luată fără
un alt examen. Alte cauze le sunt atribuite direct raportorilor camerelor, aceştia
pronunţându-se asupra admisibilităţii. În afara cauzelor care le sunt repartizate
direct de raportori, camerele au cereri individuale nedeclarate, inadmisibile de
comitetul celor trei membri, precum şi cereri statale. Ele se pronunţă în privinţa
admisibilităţii, ca şi a fondului cererilor, în general prin decizii separate, dar când
este cazul, prin decizii unice. Camerele pot orice moment să se desesizeze în
favoarea Marii Camere când cauza priveşte o problemă gravă referitoare la
interpretarea Convenţiei sau pentru ca soluţia problemei poate conduce la o
contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.
Primul stadiu al procedurii este de ordin scris chiar dacă în cadrul camerei se
poate decide să se ţină audienţă. Pentru ca cererea să fie acceptată, aceasta trebuie
să aducă elemente noi faţă de cererea anterioară, dacă a mai existat una identică,
care a fost supusă Curţii. Se consideră ca fiind elemente noi informaţiile de natură
să modifice motivele pe care s-a bazat Curtea în respingerea cererii anterioare.
Luate cu majoritate, deciziile camerei asupra admisibilităţii trebuie să fie motivate
şi făcute publice.
O dată ce camera a decis să reţină o petiţie, să admită cererea, ea poate invita
părţile să trimită probe suplimentare şi observaţii scrise, inclusiv în ceea ce-l
priveşte pe reclamant o eventuală cerere de ,,satisfacţie echitabilă” şi să asiste la
audierea publică privind fondul cauzei.
20
Preşedintele camerei poate, în interesul unei bune administrări a justiţiei să
invite sau să autorizeze toate statele contractante care nu participă la procedură sau
toate persoanele interesate, altele decât cele reclamante, să trimită observaţii scrise
sau în circumstanţe excepţionale sa i-a parte la audienţă. În timpul procedurii în
fond negocierile vizând concluzia unei reglementări amiabile pot fi duse prin
intermediul grefierului, negocieri care sunt confidenţiale. Preşedintele camerei
conduce dezbaterile şi determină ordinea în care sunt chemaţi sa ia cuvântul
agenţii, consultanţii şi consilierii părţilor.
Orice judecător poate pune întrebări agenţilor, consultanţilor şi consilierilor
părţilor, martorilor, experţilor ca şi oricărei persoane care se prezintă în faţa
camerei.
Dispoziţiile care reglementează procedura în faţa Camerelor se aplică la fel
şi în faţa Marii Camere.
În baza art.43 al Convenţiei, oricare dintre părţi poate, cu titlu de excepţie, să
depună în scris la grefa, într-un interval de 3 luni începând cu data pronunţării unei
hotărâri date de o cameră, o cerere de retrimitere la Marea Camera indicând
problema gravă cu privire la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale sau problema gravă de ordin general care potrivit părţii merită să
fie examinată de Marea Camera.
Camerele i-au hotărâri cu majoritatea de voturi. Fiecare judecător care i-a
parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa hotărârii, fie opinia sa separată,
fie o simplă declaraţie de dezacord.
Hotărârea camerei devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau
înainte dacă părţile declară ca nu au intenţia de a face apel la Marea Camera sau
daca colegiul de 5 judecători a respins asemenea cerere.
Dacă colegiul accepta cererea, Marea Camera se pronunţă asupra cazului cu
majoritatea de voturi sub forma unei hotărâri, care este definitiva, hotărâri care
sunt obligatorii pentru statele pârâte interesate.
Comitetul Miniştrilor răspunde de supravegherea executării hotărârilor şi
anume lui ii revine astfel sarcina de a verifica daca statele care au fost considerate
21
că au violat Convenţia au luat măsurile necesare pentru a se achita de obligaţiile
specifice sau generale ce rezultă din hotărârile Curţii.
Accesul la principalele hotărâri ale Curţii, documentarea, cercetarea
jurisprudenţei bogate a Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă o
necesitate cu atât mai mult cu cat drepturile şi libertăţile conferite prin legea
fundamentală a ţării trebuie interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care Republica Moldova este parte şi
care au prioritate conform art.4 din Constituţie, în caz de neconcordanţă cu
legislaţia internă.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră,
a dobândit aplicabilitate în dreptul intern, motiv pentru care interpretarea dată de
Curte prevederilor acesteia este esenţială. Avându-se în vedere importanţa
jurisprudenţei Curţii şi a influenţei pe care o exercită în dreptul intern al fiecărei
ţări s-a apreciat că hotărârile sale duc, deseori, la schimbări ale legislaţiei, ale
jurisprudenţei sau ale practicii, mai ales în domeniul procedurii judiciare şi a
libertăţilor publice.
Funcţia majoră a Curţii, aşa cum se subliniază în doctrină, este aceea de
a ,,completa”, de a ,,remedia lacunele şi slăbiciunile dreptului intern”, fără a se
substitui însă acestuia. Dreptul intern rămâne principalul instrument de protecţie a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Cel mai bun mijloc de a sensibiliza judecătorul naţional să aplice principiul
subsidiarităţii care-i dă misiunea de a decide el însuşi în raport cu violările
Convenţiei este să cunoască hotărârile Curţii şi să le utilizeze în propria
jurisprudenţă.
Este necesar de reliefat valoarea juridică şi morală a hotărârilor Curţii,
eficacitatea practică a acestora, atribute esenţiale care subliniază pregnant
necesitatea aprofundării jurisprudenţei bogate a Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
22
Hotărârile Curţii sunt definitive, neputând face obiectul unui recurs la o altă
autoritate. Sunt obligatorii, dar nu executorii, în sensul că nu anulează şi nu
modifică nici un act al statului în culpă.
Controlul executării hotărârii este asigurat însă de Comitetul Miniştrilor ai
Consiliului Europei, care poate adopta, în cazul refuzului statului de a aplica
hotărârea, o recomandare.
Sancţiunea nerespectării acesteia poate atrage retragerea sau excluderea
statului respectiv din Consiliul Europei.
Curtea hotărăşte în ceea ce priveşte respectarea sau nerespectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului consacrate prin Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului din 1950, aşa cum a fost amendata prin protocoalele adiţionale.
Astfel, sancţionează nerespectarea următoarelor drepturi şi libertăţi:
- libertatea fizică:
- dreptul la viată;
- interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane si
degradante;
- interzicerea muncii forţate sau obligatorii;
- dreptul la libertate şi la siguranţă;
- libertatea de a pleca şi a veni ş.a.
- drepturile de procedură:
- dreptul la un proces echitabil;
- dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale;
- dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori ş.a.
- drepturile vieţii personale:
- dreptul de a se căsători;
- dreptul la respect pentru viaţa de familie;
- dreptul la respect pentru viaţa privată;
- dreptul la respect pentru domiciliu;
23
- dreptul la respect pentru corespondenţa
- dreptul la respectul proprietăţii private, ş.a.
- libertăţile spirituale:
- libertatea religiei;
- libertatea de exprimare;
- dreptul la instruire ş.a.
- libertăţile acţiunii sociale şi politice:
- libertatea de întrunire;
- libertatea de asociere;
- dreptul la alegeri libere ş.a.
După cum am menţionat, Convenţia constituie un tratat internaţional
obligatoriu pentru Înaltele Părţi contractante.
Convenţia este compusă din norme de drept material şi din norme de drept
procedural. Or, toate drepturile şi libertăţile stipulate în Convenţie se află sub
protecţia acesteia. Înaltele Părţi contractante sunt în drept de a lărgi totalitatea
drepturilor şi libertăţilor stipulate în Convenţie şi în acest caz toate acestea vor
cădea sub protecţia Convenţiei.
După cum rezultă din normele Convenţiei, fiecare din normele de drept
material, în alineat (1), stipulează respectarea unui drept sau libertăţi, iar în alineat
doi, stipulează ingerinţa statului în respectarea unui drept. Conform Convenţiei,
pentru ca ingerinţa să fie recunoscută legitimă este necesar respectarea
următoarelor principii :
- ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege;
- ingerinţa trebuie să aibă un scop legitim;
- ingerinţa trebuie să fie recunoscută necesară într-o societate democratică
(respectarea principiului de proporţionalitate între interesul public şi cel privat).
Circumstanţele ce le-am expus ţin de apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale prin prisma normelor din Convenţie. În acelaşi timp, trebuie să
24
conştientizăm că, Curtea Europeană nu constituie o careva a patra verigă pentru
jurisdicţia Republicii Moldova. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
trebuie să fie respectate la nivel naţional, pentru a nu avea hotărâri de condamnare
a Republicii Moldova. În acest sens un rol deosebit în apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului îi revine instanţelor de judecată din Republica
Moldova. Anume la acest nivel, naţional, şi trebuie aplicată în direct Convenţia.
Actualmente instanţele de judecată din ţară tot mai des în hotărârile sale fac
referire la normele din Convenţie şi jurisprudenţa Curţii, ceea ce pozitiv
influenţează autoritatea puterii judecătoreşti.
Ţinem să menţionăm în acest sens şi deciziile Colegiului civil şi de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, prin care, constatând
violarea art.6 al.(1) şi art. 1 Protocol Adiţional la Convenţie, a fost aplicat în direct
art.41 a Convenţiei şi în beneficiul victimelor a fost încasată satisfacţie echitabilă
(vezi anexa nr.1).
Considerăm această practică importantă în aplicare, deoarece aceasta v-a
duce la scoaterea de pe rol a cererilor recurenţilor depuse la Curtea Europeană.
Considerăm binevenită practica agentului guvernamental în ultimul timp cu
privire la încheierea tranzacţiilor amiabile şi recurgerea la prevederile art.449 lit.j)
CPC.
În ultimul timp, deseori în societate sunt discutate hotărârile CEDO
împotriva Republicii Moldova şi se invocă vina judecătorilor naţionali în
despăgubirile plătite de către stat recurenţilor. În luna martie 2006, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat chiar şi modificări la Legea cu privire la Agentul
guvernamental, conform cărora plăţile încasate de la stat de către Curtea
Europeană, în caz de constatare a careva violări, pot fi încasate de la persoanele,
care au comis greşeli din vinovăţie sau din culpă gravă.
Mai departe, pentru a cunoaşte mai bine caracterul greşelilor comise de către
instanţele naţionale, vom face o scurtă retrospectivă asupra hotărârilor CEDO
împotriva Republicii Moldova la momentul actual.
25
Actualmente avem 30 de hotărâri al CEDO, prin care a fost constatat
încălcarea unui drept stipulat în Convenţie (vezi anexa nr.2). Dintre aceste
hotărâri :
- 7 vizează greşeli ale instanţelor naţionale şi anume încălcarea art.art.9 –
libertatea de religie – un caz; art.10 - trei cazuri – libertatea de expresie, inclusiv o
hotărâre a Curţii Constituţionale; art.11 – libertatea la reuniune şi asociere – un
caz; încălcarea art.6 al.(1) – dreptul la un proces echitabil – două cazuri, unul
dintre care vizează admiterea incorectă a cererii de revizuire (termenul şi temeiul
admiterii ), iar altul necitarea legală a părţii în proces.
Situaţia existentă ne obligă pe noi judecătorii, la momentul actual, să
atragem o deosebită atenţie anume la aplicarea articolelor menţionate din
Convenţie.
- 13 vizează neexecutarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti, ceea ce dă dovadă
faptul că nivelul de executare a acestora este sub cel dorit, din care motiv, ar fi
binevenite modificări în legislaţie la acest compartiment.
- 9 vizează încălcarea art.3 – interzicerea torturii; art.5- dreptul la libertate şi
siguranţă; art.8- dreptul la respectul vieţii private şi de familie; art.6 al.(1) –
dreptul la un proces echitabil (cazuri de admitere a recursului în anulare,
prevăzut la moment de legislaţia naţională).
După cum vedem din cele relatate, am putea vorbi de careva greşeli ale instanţelor
de judecată numai în 7 cazuri din cele 30 în care a fost condamnată Republica
Moldova.
Situaţia menţionată nu lipseşte judiciarul de necesitatea aplicării corecte a
normelor de drept material şi procedural, inclusiv a Convenţiei şi Protocoalelor
adiţionale. La pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, instanţele trebuie să aplice
Convenţia şi jurisprudenţa CEDO, inclusiv, şi în primul rând, hotărârile CEDO
împotriva Republicii Moldova, iar în lipsa acestora jurisprudenţa CEDO în privinţa
altor state, pentru a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului la nivel
naţional. Or, pentru a cunoaşte mai bine, este necesar a studia mereu, cu atât mai
26
mult că Convenţia este un „organism viu”, care este în dezvoltare şi respectiv şi
jurisprudenţa Curţii mereu este în dezvoltare.
În consecinţă menţionăm că, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, ţine de obligaţiunea de zi de zi a judecătorilor naţionali,
care trebuie să fie simbolul dreptăţii şi echităţii sociale.
27
Anexa nr.1
dos. nr. 2 ra - 128/06prima instanţă V. Mironovinstanţa de apel T. Duca, V. Toma, Gh. Cobliuc
D E C I Z I E
25 ianuarie 2006 mun. Chişinău
Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
în componenţă: Preşedintele şedinţei, judecătorul Mihai PoalelungiJudecătorii Tatiana Vieru, Eugenia Fistican, Ala Cobăneanu, Andrei Harghel
examinând în şedinţă publică recursul declarat de către Ion Păduraru, reprezentantul Eudochia Ungureanu,
în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Eudochiei Ungureanu împotriva Primăriei Sîngerei cu privire la atribuirea cotei de teren echivalent, repararea prejudiciului material şi moral,
împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, prin care a fost respins apelul declarat de către Eudochia Ungureanu şi menţinută hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005
c o n s t a t ă
La 27 ianuarie 1999, Eudochia Ungureanu a depus cerere de chemare în judecată împotriva Primăriei Sîngerei cu privire la atribuirea cotei de teren echivalent, repararea prejudiciului material şi moral.
În motivarea acţiunii reclamanta, Eudochia Ungureanu a indicat că, în temeiul dispoziţiilor art. 12 al. 4 subaliniatul 9 Cod Funciar beneficiază de dreptul de a i se acorda în proprietate privată cota de teren echivalent în mărime de 1, 51 ha. A menţionat că de către familia ei, a fost transmis colhozului „Cotovschii” 3,50 ha de pământ, ceea ce se confirmă prin extrasul arhivistic din cărţile gospodăriei din or. Sîngerei, în care ea este indicată ca membru a familiei.
28
Reclamanta, Eudochia Ungureanu a menţionat că prin decizia comisiei funciare raionale Sîngerei nr. 9 din 08.12.1998 şi hotărârea comisiei funciare a Primăriei Sîngerei nr. 10 din 29.10.1998 i s-a refuzat acordarea cotei de teren echivalent.
Cere, Eudochia Ungureanu, anularea deciziilor menţionate, obligarea Primăriei de a emite decizia despre atribuirea cotei echivalente de teren, atribuirea în natură a terenului cu suprafaţa de 1, 51 ha, eliberarea titlului de autentificare a dreptului deţinătorului de teren, iar în lipsa terenului, restituirea echivalentului bănesc, repararea prejudiciului material şi moral cauzat.
Prin hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000 acţiunea Eudochiei Ungureanu a fost admisă, au fost anulate decizia comisiei funciare raionale Sîngerei nr. 9 din 08.12.1998 şi hotărârea comisiei funciare a Primăriei Sîngerei nr. 10 din 29.10.1998. Primăria Sîngerei a fost obligată de atribui Eudochiei Ungureanu cota echivalentă de teren în mărimea prevăzută în localitatea respectivă şi să elibereze titlul de autentificare a dreptului deţinătorului de teren (f.d. 35-36). Hotărârea nu a fost supusă căilor de atac şi în temeiul art. 206 CPC, în redacţia Legii din 1964, a rămas definitivă.
La 28 februarie 2001, Procuratura Generală a Republicii Moldova a înaintat, la Curtea Supremă de Justiţie, recurs în anulare, solicitând anularea hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000 şi pronunţarea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii (f.d. 38).
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 recursul în anulare a fost admis cu casarea hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000 şi pronunţarea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii (f.d. 112-113).
Ulterior, Eudochia Ungureanu a depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând că, decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001, prin prisma art. 6 paragraful 1 a CEDO şi art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, încălcă drepturile sale la un proces echitabil şi la proprietate.
La 22.10.2004, Procuratura Generală a Republicii Moldova, la propunerea Agentului guvernamental, care a considerat, că prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 s-a încălcat grav dreptul Eudochiei Ungureanu la un proces echitabil şi dreptul la proprietate, prevăzute de art. 6 paragraful 1 a CEDO şi art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, a depus cerere de revizuire a deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001, în temeiul art. 449 al. (1) lit. j) CPC, cerând casarea acestea.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 02 martie 2005 a fost admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova, cu casarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 şi hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000, cu restituirea pricinii spre rejudecare la Judecătoria Sîngerei.
29
Prin hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005 acţiunea Eudochiei Ungureanu a fost respinsă ca neîntemeiată (f.d. 91- 92).
Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, a fost respins apelul declarat de către Eudochia Ungureanu şi menţinută hotărârea primei instanţe (f.d. 101-102).
Ion Păduraru, reprezentantul Eudochiei Ungureanu a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cerând admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătoreşti şi emiterea unei noi hotărâri cu privire la admiterea acţiunii, repararea prejudiciului material şi moral.
În motivarea recursului a indicat că, la examinarea pricinii au fost aplicate eronat normele de drept material şi procedural. În şedinţa instanţei de recurs, a susţinut recursul, cerând admiterea acestuia cu casarea hotărârilor judecătoreşti şi menţinerea hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000, cât şi repararea prejudiciului material şi moral, în temeiul art. 41 al CEDO.
Reprezentantul intimatului, Primăria Săngerei, în şedinţa instanţei de recurs nu s-a prezentat, fiind legal citat despre locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Audiind reprezentantul recurentei, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră recursul întemeiat şi care urmează a fi admis cu casarea integrală a hotărârilor judecătoreşti, încetarea procedurii în recurs în anulare şi menţinerea hotărârii Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000.
În conformitate cu art. 445 al.(1) lit. d) CPC, instanţa, după ce judecă recursul, este în drept să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi 267 CPC.
În şedinţa de judecată s-a constatat că pricina a fost examinată de către Colegiul Civil al Curţii Supreme de Justiţie în temeiul recursului în anulare a Procurorului General, înaintat conform dispoziţiilor art. 332-333 al Codului de Procedură Civilă (în redacţia Legii din anul 1964). Prin decizia pronunţată la data de 28 februarie 2001 a fost anulată hotărârea Judecătoriei Sîngeriei din 31 ianuarie 2000, care la momentul contestării era irevocabilă şi a fost adoptată o nouă hotărâre privind respingerea cerinţelor Eudochiei Ungureanu ca nefondate.
Ulterior, prin hotărârile adoptate pe marginea cauzei date acţiunea a fost respinsă.
Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constată că este întemeiat argumentul expus în cererea de recurs prin care se invocă violarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al CEDO.
În conformitate cu art. 4 al Constituţiei Republicii Moldova dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile drepturilor omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
30
şi cu celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
Prin hotărârea Parlamentului RM din 24 iulie 1997 a fost ratificată Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, astfel dispoziţiile Convenţiei devenind o parte integrantă a cadrului normativ intern, fiind aplicabile din 12.09.1997 direct şi având prioritate faţă de legile interne.
Conform art. 6 paragraful 1 al CEDO orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.
Colegiul constată că prin reexaminarea pricinii la 28 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie în baza recursului în anularea a Procuraturii Generale a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În temeiul art. 332-333 CPC în redacţia legii din 1964 Procurorul General, care nu era parte la proces a înaintat recurs în anulare, ceea ce presupune atacarea hotărârii definitive. Scopul utilizării acestei căi extraordinare de atac nu era corectarea omisiunilor justiţiei, însă de fapt se urmărea anularea hotărârii pronunţate pe marginea pricinii, la iniţiativa unei părţi implicate la proces.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială, garantat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei, urmează a fi interpretat prin prisma Preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale a preeminenţei este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care înseamnă că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Totodată, principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul lucrului judecat, care constituie principiul executării hotărârilor definitive.
În favoarea opiniei enunţate instanţa de recurs invocă concluziile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Roşca contra Republicii Moldova, unde se menţionează că existenţa a două păreri nu poate servi drept temei pentru reexaminare, iar prin admiterea cererii de anulare înaintat de Procuror a fost redus la zero întregul proces judiciar.
Reieşind din circumstanţele enunţate şi constatând încălcarea art. 6 paragraful 1 al CEDO, Colegiul consideră necesar de a casa decizia Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005 şi decizia Curţii Supreme de Justiţie din 02 martie 2005. În conformitate cu art. 449 al. (1) lit. j) CPC urmează a fi admisă cererea de revizuire depusă de Procurorul General al RM, casată decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001 şi în temeiul art. 3 al. (5) al Legii cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă
31
nr. 227-XV din 5 iunie 2003 clasată procedura în recurs în anulare şi menţinută hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000.
Totodată, din considerentele că a fost constatată încălcarea art. 6 paragraful 1 al Convenţiei şi în temeiul art. 41 al CEDO, care prevede că la constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale, poate fi acordată o reparaţie echitabilă, Colegiul consideră pasibile admiterii şi cerinţele cu privire la repararea prejudiciului material şi moral.
Reprezentantul recurentei, Ion Păduraru, în şedinţa de judecată a menţionat că, Eudochia Ungureanu, în rezultatul procesului desfăşurat în instanţa de judecată a fost lipsită de dreptul de a-şi valorifica dreptul său la cota echivalentă de teren prevăzut de lege. În aşa mod, consideră că, calculele minimale ale pagubei materiale suportate urmează a fi efectuate ţinând cont de cuantumul minimal pentru plata arendei stabilit de legislaţiei, ceea ce reprezintă 2% pentru fiecare an din preţul normativ al pământului, urmând să fie încasată în total suma de 500 euro.
Colegiul constată că prin casarea hotărârii irevocabile, favorabilă recurentei, aceasta a fost privată de dreptul de a folosi şi a beneficia de terenul de pământ care urma să-i fie atribuit şi în aşa mod Eudochiei Ungureanu i s-a cauzat paguba indicată, din care motiv suma cerută va acoperi pierderea venitului ratat.
În opinia instanţei de recurs, sunt justificate şi pretenţiile reclamantei cu privire la prejudiciul moral cauzat, care urmează a fi reparat integral în mărimea solicitată de 1 500 Euro.
Totodată, ţinând cont de faptul că pe parcursul examinării pricinii, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta a beneficiat de asistenţă juridică, care în mod cert implică anumite costuri şi cheltuieli, Colegiul consideră necesar de a încasa suma pretinsă de 450 euro.
În conformitate cu art. 419, art. 445, 449 CPC, art. 3 al. (5) al Legii cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă nr. 227-XV din 5 iunie 2003, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
d e c i d e
Se admite recursul declarat de către Ion Păduraru, reprezentantul Eudochiei Ungureanu.
Se casează decizia Curţii de Apel Bălţi din 18 octombrie 2005, hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 08 iunie 2005, decizia Curţii Supreme de Justiţie din 02 martie 2005.
Se admite cererea de revizuire depusă de către Procurorul General a Republicii Moldova, se casează decizia Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2001, cu clasarea procedurii în recurs în anulare, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Eudochiei Ungureanu împotriva Primăriei Sîngerei cu
32
privire la atribuirea cotei de teren echivalent, repararea prejudiciului material şi moral.
Se menţine hotărârea Judecătoriei Sîngerei din 31 ianuarie 2000.Se încasează de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în beneficiul Eudochiei Ungureanu, a sumei de 500 euro pentru repararea prejudiciului material, 1500 euro pentru repararea prejudiciului moral şi 450 euro pentru compensarea costurilor şi cheltuielilor, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, echivalentul în lei moldoveneşti la momentul executării hotărârii.
Decizia este irevocabilă de la pronunţare.
Preşedintele şedinţei, Mihai PoalelungijudecătorulJudecătorii Tatiana Vieru Eugenia Fistican Ala Cobăneanu Andrei Harghel
33
prima instanţă:M.Dolghieru dos.2ra-302-06instanţa de apel:G.Cobliuc, S.Rotari, V.Tripaduş
D E C I Z I E
15 martie 2006 mun.Chişinău
Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
în componenţă
Preşedintele şedinţei, judecătorul Mihai PoalelungiJudecătorii Svetlana Novac, Galina Stratulat
Ala Cobăneanu şi Iulia Sârcu
examinând în şedinţă publică recursurile declarate de către reprezentantul lui Eduard Enachi, Mihai Belous şi Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Eduard Enachi împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului moral, împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005, prin care a fost admis apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea sumei pentru repararea prejudiciului moral de la 350 000 lei până la 125 000 lei
c o n s t a t ă
Eduard Enachi a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului moral.
În motivarea acţiunii reclamantul Eduard Enachi a indicat că, la 5 decembrie 1998 ilegal a fost reţinut de către colaboratorii Comisariatului de poliţie din raionul Briceni. La 7 decembrie 1998, în baza mandatului eliberat de judecătoria Briceni, învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute de art.art.75 al.(2), 123¹ Cod penal (în redacţia Legii din 24 martie 1961) a fost arestat şi ţinut sub arest până la 9 iunie 2000, când prin sentinţa Colegiului penal al Curţii de Apel a Republicii Moldova a fost achitat.
Consideră reclamantul ilegale acţiunile organelor de cercetare penală şi anchetă preliminară, ale Procuraturii raionului Briceni, deoarece timp de 18 luni a fost privat ilegal de libertate prin ce i s-au cauzat mari suferinţe fizice şi psihice.
34
Cere reclamantul repararea prejudiciului moral în mărime de 500 000 lei.Prin hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 acţiunea a fost
admisă parţial cu încasarea din contul statului, prin intermediul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Eduard Enachi a sumei de 350 000 lei.
Prin decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută hotărârea primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost admis recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 şi hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea sumei pagubei morale de la 350000 lei până la 20000 lei.
La 18 iunie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova, în baza cererii Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind admiterea acţiunii lui Eduard Enache în limita prevăzută de legislaţia civilă sau micşorarea cuantumului sumei încasate.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002 a fost admis parţial recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova şi modificată decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 prin micşorarea sumei încasate în calitate de prejudiciu moral până la 5000 lei.
La 29 octombrie 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la bază demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, cerând admiterea acesteia şi casarea deciziei contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 1 decembrie 2004 a fost admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului Bălţi din 2 ianuarie 2002 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel Bălţi.
Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 a fost admis apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată hotărârea Judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea mărimei prejudiciului moral încasat de la Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în beneficiul lui Eduard Enache de la 350 000 lei până la 125 000 lei.
Reprezentantul recurentului Eduard Enachi, Mihai Belous, a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cerând admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe, invocând că la pronunţarea deciziei, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că în rezultatul privării lui E.Enache de liberate, acestuia i-au fost cauzate mari suferinţe psihice.
35
Reprezentantul recurentului, Eduard Enachi, Mihai Belous, în şedinţa instanţei de recurs, recursul a susţinut.
Suplimentar M.Belous, în şedinţa instanţei de recurs a indicat că, în opinia sa şi a recurentului E.Enache, în situaţia în care instanţa de recurs va considera suma de 125000 lei ca o sumă suficientă pentru repararea prejudiciului moral al lui E.Enache, prin prisma art.41 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi în legătură cu faptul că, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia din 11 septembrie 2002, contrar art.6 al.(1) al Convenţiei a admis recursul în anulare declarat de către Procurorul General, încălcând prin aceasta principiul de stabilitate a raporturilor juridice constatate prin hotărâre judecătorească, a încasa de la bugetul de stat în beneficiul recurentului prejudiciul material în sumă de 27000 lei, prejudiciul moral în sumă de 40000 lei şi costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sumă de 5000 lei.
Ministerul Finanţelor a Republicii Moldova a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cerând admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi emiterea unei noi hotărâri prin care prejudiciului moral să fie încadrat în limite rezonabile.
Reprezentantul recurentului Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în şedinţa instanţei de recurs nu s-a prezentat, despre locul data şi ora şedinţei de judecată a fost înştiinţat în mod legal.
Reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, S.Dorneanu, în şedinţa instanţei de recurs a cerut respingerea recursului declarat de către reprezentantul lui E.Enache, M.Belous şi admiterea recursului declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova.
Audiind reprezentantul recurentului, Eduard Enachi, Mihai Belous şi reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră necesar de a respinge recursurile declarate şi de a menţine decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 din următoarele considerente.
În conformitate cu art.445 al.(1) lit.a) CPC, instanţa, după ce judecă recursul, este în drept să respingă recursul ca fiind nefondat şi să menţină decizia instanţei de apel.
În şedinţa de judecată s-a constatat că, prin sentinţa Curţii de Apel a Republicii Moldova din 9 iunie 2000 Eduard Enache a fost achitat în învinuirea înaintată în baza art.art.75 al.(2) şi 123 prim Cod Penal a Republicii Moldova în redacţia Legii din 24 martie 1961.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 16 ianuarie 2001 recursurile declarate de către procurorul secţiei Procuraturii pentru contribuirea la exercitarea justiţiei în Curtea de Apel şi a părţii vătămate Oleg Beţianu au fost respinse ca fiind nefondate şi menţinută sentinţa Curţii de Apel a Republicii Moldova în privinţa inculpaţilor Eduard Enache şi Anatolie Marco.
La 6 august 2001, Eduard Enache a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova şi prin care a cerut, în legătură cu condamnarea ilegală, încasarea prejudiciului moral în mărime de 500000 lei.
36
Prin hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 acţiunea a fost admisă parţial cu încasarea din contul statului, prin intermediul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Eduard Enachi a sumei de 350 000 lei.
Prin decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută hotărârea primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost admis recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată decizia Tribunalului Bălţi din 22 ianuarie 2002 şi hotărârea judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea sumei pagubei morale de la 350000 lei până la 20000 lei.
La 18 iunie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova, în baza cererii Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind admiterea acţiunii lui Eduard Enache în limita prevăzută de legislaţia civilă sau micşorarea cuantumului sumei încasate.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002 a fost admis parţial recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova şi modificată decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 prin micşorarea sumei încasate în calitate de prejudiciu moral până la 5000 lei.
La 29 octombrie 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la bază demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, cerând admiterea acesteia şi casarea deciziei contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 1 decembrie 2004 a fost admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului Bălţi din 2 ianuarie 2002 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel Bălţi.
Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 a fost admis apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, modificată hotărârea Judecătoriei Briceni din 1 noiembrie 2001 cu micşorarea mărimei prejudiciului moral încasat de la Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în beneficiul lui Eduard Enache de la 350 000 lei până la 125 000 lei.
Examinând în şedinţa instanţei de recurs, recursurile declarate de către reprezentantul recurentului E.Enache, M.Belous şi Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie le consideră neântemeiate şi care urmează a fi respinse cu menţinerea deciziei instanţei de apel.
Instanţa de recurs consideră că suma de 125000 lei încasată de la bugetul de stat gestionat de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, în vederea
37
reparării prejudiciului moral cauzat lui Eduard Enache, este în corespundere cu suferinţele morale suportate de acesta în legătură cu atragerea ilicită a lui la răspundere penală, menţinerea lui Eduard Enache în stare de arest, din care considerente nu pot fi reţinute în acest sens motivele invocate de către recurenţi.
În acelaşi timp, consideră instanţa de recurs, este necesar a aplica art.41 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a încasa de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea hotărârilor judecătoreşti în beneficiul lui Eduard Enache prejudiciul material, moral şi costuri şi cheltuieli, inclusiv legate de reprezentarea lui Eduard Enache în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie la 11 septembrie 2002 a recursului în anulare declarat de către Procurorul General.
În motivarea opiniei enunţate, instanţa de recurs invocă următoarele.Conform art.4 al Constituţiei Republicii Moldova dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale Omului la Care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
În acest sens Colegiul menţionează că prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 a fost ratificată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care este un tratat internaţional obligatoriu pentru Republica Moldova, dispoziţiile căreia au devenit parte componentă a legislaţiei Republicii Moldova, fiind aplicabilă din 12 septembrie 1997.
Conform art.6 al.(1) al Convenţiei, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege.
Urmare a celor menţionate, Colegiul constată că prin reexaminarea pricinii în cauză la 11 septembrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie, în baza recursului în anulare a Procurorului General înaintat în conformitate cu art.art.332-333 CPC în redacţia Legii din 24 martie 1961, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Or, scopul utilizării de către Procurorul General, care nu a fost parte la proces, a recursului în anulare ca cale extraordinară de atac, nu a fost corectarea omisiunilor justiţiei, dar anularea unei hotărâri irevocabile, în situaţia în care acesta nu a fost de acord cu soluţia dată de instanţă şi rămasă irevocabilă.
Colegiul menţionează că, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă obligatorie pentru instanţele naţionale, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială, garantat de art.6 al.(1) al Convenţiei, urmează a fi interpretat prin prisma Preambulei Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale a preeminenţei este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care înseamnă că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Totodată, principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul lucrului judecat, care constituie principiul executării hotărârilor definitive.
38
În acest sens, Colegiul invocă hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Roşca împotriva Republicii Moldova, în care Curtea menţionează că existenţa a două păreri nu poate servi drept temei pentru reexaminare, iar prin admiterea recursului în anulare declarat de către Procurorul General a fost redus la zero întregul proces judiciar.
Astfel, din considerentele menţionate Colegiul constată că în cazul E.Enache împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului moral, prin admiterea la 11 septembrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare declarat de către Procurorul General şi modificarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti inferioare prin micşorarea sumei încasate, a fost violat art.6 al.(1) şi art.(1) Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Urmare a celor menţionate, Colegiul consideră necesar a aplica direct art.41 al Convenţiei, care prevede că la constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale, poate fi acordată o satisfacţie echitabilă, şi ai acorda lui Eduard Enache în legătură cu aceasta următoarele.
Colegiul consideră necesar, conform art.art.619 şi 585 Cod civil, din considerentele că E.Enache a fost lipsit de posibilitatea de a se folosi şi beneficia de suma de bani încasată în calitate de prejudiciu moral prin hotărâre irevocabilă, a încasa în beneficiul acestuia în calitate de prejudiciu material suma de 27000 lei.
Colegiul consideră că lui E.Enache, urmare a admiterii la 11 septembrie 2002 a recursului în anulare şi încălcării stabilităţii raporturilor juridice i-a fost cauzat un anumit stres şi o stare de frustrare, care nu pot fi compensate doar prin simpla constatare a acestora şi pe care Colegiul le estimează la suma de 40000 lei.
Colegiul consideră că lui E.Enache urmează ai fi reparate şi costurile şi cheltuielile în legătură cu examinarea pricinii în cauză, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care Colegiul le consideră reale, necesare şi rezonabile şi care urmează a fi compensate acestuia în sumă de 5000 lei.
În conformitate cu art.art.419, 445 al.(1) lit.a) CPC, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
d e c i d e
Se resping recursurile declarate de către reprezentantul lui Eduard Enache, Mihai Belous şi Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova ca fiind nefondate.
Se menţine decizia Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2005 în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Eduard Enache împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciului moral.
Se încasează de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în beneficiul lui Eduard Enache în calitate de prejudiciu material suma de 27000 (douăzeci şi şapte mii) lei, în calitate de prejudiciu moral suma de 40000 (patruzeci mii) lei, în calitate de costuri
39
şi cheltuieli suma de 5000 (cinci mii) lei, iar în total suma de 72000 (şaptezeci şi două) mii lei.
Decizia este irevocabilă de la pronunţare.
Preşedintele şedinţei, Mihai Poalelungijudecătorul Judecătorii Svetlana Novac Galina Stratulat Ala Cobăneanu
Iulia Sârcu
40
dos.2rh-99-06
Î N C H E I E R E
22 martie 2006 mun.Chişinău
Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
în componenţă
Preşedintele şedinţei, judecătorul Mihai Poalelungi Judecătorii Dumitru Visternicean, Ala Cobăneanu Tamara Chişcă-Doneva şi Eugenia Fistican
examinând în şedinţă publică cererea de revizuire depusă de către Vladimir Grosu, reprezentantul lui Dumitru Grosu, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei unice, împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005, prin care a fost respins ca fiind nefondat recursul declarat de către Dumitru Grosu şi menţinută decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004
c o n s t a t ă
Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei unice.
În motivarea acţiunii reclamantul Vladimir Grosu a indicat că, tatăl lui Dumitru Grosu, în perioada anilor 1970 - 1999 a activat în funcţia de judecător, dintre care în perioada anilor 1977 - 1999 la Curtea Supremă de Justiţie. Prin hotărârea nr.608-XIV din 30 septembrie 1999 a Parlamentului Republicii Moldova a fost acceptată demisia lui Dumitru Grosu. La 14 octombrie 1999, conform ordinului nr.82 „c” a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, el, deoarece i-a fost stabilit gradul I de invaliditate, a fost concediat din funcţia deţinută.
Consideră reprezentantul lui Dumitru Grosu, Vladimir Grosu că, reieşind din prevederile art.33 din Legea nr.544-XII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, care dispune expres că viaţa şi sănătatea judecătorului sunt supuse asigurării de stat în mărime egală cu suma mijloacelor de întreţinere pe 15 ani la ultimul loc de muncă, lui Dumitru Grosu, trebuie să-i fie plătită indemnizaţie unică
41
în mărime de 257 874 lei 15 bani (17191 lei 61 bani salariu mediu anual x 15 ani), încasarea căreia a şi cerut-o.
Prin hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001 acţiunea a fost admisă integral cu încasarea de la bugetul de stat, prin intermediul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Dumitru Grosu a sumei de 257 874 lei 15 bani.
Prin decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută hotărârea primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost respins recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova şi menţinută decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001.
La 8 septembrie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind respingerea acţiunii lui Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu cu privire la încasarea indemnizaţiei unice.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 a fost admis recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova, casate hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001, decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 şi decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 cu emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii.
La 6 mai 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la bază demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002, cerând admiterea acesteia şi casarea deciziei contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2004 a fost admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002, decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel Chişinău în alt complet de judecători.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004 a fost admis apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, casată integral hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001 şi cererea scoasă de pe rol.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005 a fost respins ca fiind nefondat recursul declarat de către Dumitru Grosu şi menţinută decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004.
La 14 martie 2006 Vladimir Grosu, în interesele lui Dumitru Grosu, cu referire la art.449 lit.j) CPC, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei instanţei de recurs, cerând admiterea cererii, casarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005 cu emiterea unei noi hotărâri de admitere a acţiunii, repararea prejudiciului material în mărime de 168 477 lei 76 bani, a prejudiciului moral în
42
mărime de 9 500 euro şi costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în mărime de 1 000 euro.
Reprezentantul revizuentului Dumitru Grosu, Vladimir Grosu în motivarea cererii de revizuire a indicat că la examinarea pricinii au fost aplicate eronat normele de drept material şi procedural.
Reprezentantul revizuentului Dumitru Grosu, Vladimir Grosu în şedinţa instanţei de judecată, cererea a susţinut şi a cerut, prin prisma art.41 a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi în legătură cu faptul că, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia din 9 octombrie 2002, contrar art.6 al.(1) al Convenţiei a admis recursul în anulare declarat de către Procurorul General, încălcând prin aceasta principiul de stabilitate a raporturilor juridice constatate prin hotărâre judecătorească, a încasa de la bugetul de stat în beneficiul lui Dumitru Grosu a prejudiciului material în sumă de 168 477 lei 76 bani, a prejudiciului moral în sumă de 9 500 euro şi costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în mărime de 1000 euro.
Reprezentantul intimatului Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova în şedinţa instanţei de recurs nu s-a prezentat, despre locul data şi ora şedinţei de judecată a fost înştiinţat în mod legal.
Audiind reprezentantul revizuentului, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră necesar de a admite cererea de revizuire cu casarea integrală a hotărârilor judecătoreşti adoptate după 11 aprilie 2002 şi clasarea procedurii în recurs în anulare din următoarele considerente.
În conformitate cu art.449 lit.j CPC, revizuirea se declară în cazul în care Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul Guvernamental, sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărârea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În conformitate cu art.453 al.(1) lit.b) CPC, după ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite încheiere de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărârii sau deciziei supuse revizuirii.
În şedinţa de judecată s-a constatat că, la 20 decembrie 2000, Vladimir Grosu în interesele tatălui său Dumitru Grosu, a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova şi prin care a cerut încasarea, conform art.33 din Legea nr.544-XII din 20 iulie 1995 „Cu privire la statutul judecătorului”, a unei sume de 257874 lei 15 bani în calitate de indemnizaţie unică la concediere, deoarece ultimului, la concediere, i-a fost stabilit gradul I de invaliditate.
Prin hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001, acţiunea a fost admisă integral cu încasarea de la bugetul de stat, gestionat de Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, în beneficiul lui Dumitru Grosu a sumei de 257 874 lei 15 bani.
43
Prin decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova a fost respins şi menţinută hotărârea primei instanţe.
Prin decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 a fost respins recursul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova şi menţinută decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2002.
La 8 septembrie 2002, Procuratura Generală a Republicii Moldova a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, cerând casarea acestora şi emiterea unei noi hotărâri privind respingerea acţiunii lui Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu cu privire la încasarea indemnizaţiei unice.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 a fost admis recursul în anulare a Procurorului General al Republicii Moldova, casate hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001, decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 şi decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 cu emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii.
La 6 mai 2004, Procurorul General al Republicii Moldova, având la bază demersul reprezentantului Guvernului Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a depus cerere de revizuire împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002, cerând admiterea acesteia şi casarea deciziei contestate cu cerere de revizuire.
Prin încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2004 a fost admisă cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova, casate decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002, decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 şi decizia Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 cu restituirea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel Chişinău în alt complet de judecători.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004 a fost admis apelul declarat de către Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, casată integral hotărârea judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001 şi cererea scoasă de pe rol.
Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005 a fost respins ca fiind nefondat recursul declarat de către Dumitru Grosu şi menţinută decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004.
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că, V.Grosu, reprezentantul lui D.Grosu, prin prisma art.6 al.(1) al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.20 al Constituţiei Republicii Moldova, art.5 al.(1) şi al.(2), art.447 lit.j) CPC dispune de dreptul de a depune cererea de revizuire în cauză şi care urmează a fi admisă cu casarea integrală a hotărârilor judecătoreşti adoptate după 11 aprilie 2002 şi clasarea procedurii în recurs în anulare.
În motivarea opiniei enunţate, instanţa de judecată invocă următoarele.Conform art.4 al Constituţiei Republicii Moldova dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
44
celelalte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale Omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
În acest sens Colegiul menţionează că prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 a fost ratificată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care este un tratat internaţional obligatoriu pentru Republica Moldova, dispoziţiile căreia au devenit parte componentă a legislaţiei Republicii Moldova, fiind aplicabilă din 12 septembrie 1997.
Este necesar de menţionat şi hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr.55 din 14 octombrie 1999, privind interpretarea unor prevederi ale art.4 a Constituţiei Republicii Moldova, conform căreia Convenţia constituie o parte integrantă a sistemului legal intern, şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova cu deosebirea că, Convenţia prin prisma prevederilor art.4 al.(2) din Constituţia Republicii Moldova, are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. În acelaşi sens, aderând la Convenţie, Republica Moldova şi-a asumat obligaţia de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor proclamate de Convenţie pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa.
Conform art.6 al.(1) al Convenţiei, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege.
Urmare a celor menţionate, Colegiul constată că prin reexaminarea pricinii în cauză la 9 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie, în baza recursului în anulare a Procurorului General din 8 septembrie 2002, înaintat în conformitate cu art.art.332-333 CPC în redacţia Legii din 24 martie 1961, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Or, scopul utilizării de către Procurorul General, care nu a fost parte la proces, a recursului în anulare ca cale extraordinară de atac, nu a fost corectarea omisiunilor justiţiei, dar anularea unei hotărâri irevocabile, în situaţia în care acesta nu a fost de acord cu soluţia dată de instanţă şi rămasă irevocabilă.
Colegiul menţionează că, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă obligatorie pentru instanţele naţionale, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe de judecată independentă şi imparţială, garantat de art.6 al.(1) al Convenţiei, urmează a fi interpretat prin prisma Preambulei Convenţiei, care enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale a preeminenţei este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care înseamnă că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Totodată, principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectul faţă de principiul lucrului judecat, care constituie principiul executării hotărârilor definitive.
În acest sens, Colegiul invocă hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Roşca împotriva Republicii Moldova, în care Curtea menţionează că existenţa a două păreri nu poate servi drept temei pentru reexaminare, iar prin
45
admiterea recursului în anulare declarat de către Procurorul General a fost redus la zero întregul proces judiciar.
Astfel, din considerentele menţionate Colegiul constată că în cazul Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei unice, prin admiterea la 9 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare declarat de către Procurorul General, casarea hotărârei judecătoriei Râşcani mun.Chişinău din 27 februarie 2001, a deciziei Tribunalului Chişinău din 13 iunie 2001 şi a deciziei Curţii de Apel a Republicii Moldova din 11 aprilie 2002 cu emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii, a fost violat art.6 al.(1) şi art.(1) Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este necesar de menţionat şi faptul că instanţele de apel şi recurs, rejudecând pricina la 2 decembrie 2004 şi 4 mai 2005, după admiterea cererii de revizuire a Procurorului General de către Curtea Supremă de Justiţie la 6 octombrie 2004, incorect şi contrar aceloraşi prevederi ale art.6 al.(1) a Convenţiei şi art.1 Protocol Adiţional la Convenţie, au ajuns la concluzia cu privire la scoaterea cererii de chemare în judecată în cauză de pe rol. Or, instanţele de judecată, prin hotărârile cu puterea lucrului judecat din 27 februarie 2001, 13 iunie 2001 şi 11 aprilie 2002, au recunoscut dreptul lui Vladimir Grosu de a înainta cererea de chemare în judecată în cauză în interesele lui Dumitru Grosu.
În concluzia celor enunţate, prin prisma art.6 al. (1) a Convenţiei, art.449 lit.j) CPC, Colegiul consideră necesar de a admite cererea de revizuire depusă de către Vladimir Grosu, de a casa decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005, decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004, încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2004, de a admite cererea de revizuire depusă de către Procurorul General la 6 mai 2004, de a casa decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 şi în conformitate cu art.3 al.(5) al Legii cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr.227- XV din 5 iunie 2003 de a clasa procedura de recurs în anulare.
Urmare a celor menţionate, Colegiul consideră necesar de a aplica direct art.41 al Convenţiei, care prevede că la constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale, poate fi acordată o satisfacţie echitabilă, indicând următoarele.
Colegiul consideră că lui Dumitru Grosu, urmare a admiterii la 9 octombrie 2002 a recursului în anulare cu casarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile, prin care i-a fost încasată suma de 257874 lei 15 bani şi pe care nu a fost în posibilitatea de ai primi şi utiliza, i-a fost cauzat un prejudiciu material care, având în vedere rata de refinanţare stabilită de Banca Naţională a Moldovei şi prin aplicarea art.619 şi 585 Cod civil, se estimează la suma de 168477 lei 76 bani.
Colegiul consideră că lui Dumitru Grosu, urmare a admiterii la 9 octombrie 2002 a recursului în anulare şi încălcării stabilităţii raporturilor juridice i-a fost cauzat şi un anumit stres şi o stare de frustrare, care nu pot fi compensate doar prin simpla constatare a acestora şi pe care Colegiul le estimează la suma de 9 500 euro.
46
Colegiul consideră că lui Dumitru Grosu urmează a-i fi reparate şi costurile şi cheltuielile în legătură cu examinarea pricinii în cauză, inclusiv şi pentru reprezentarea lui în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care Colegiul le consideră reale, necesare şi rezonabile şi pe care le estimează la suma de 1 000 euro.
În conformitate cu art.art.269-270, art.453 al.(1) lit.b) CPC, art.3 al.(5) al Legii cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă nr.227-XV din 5 iunie 2003, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
d i s p u n e
Se admite cererea de revizuire depusă de către Vladimir Grosu, reprezentantul lui Dumitru Grosu.
Se casează decizia Curţii Supreme de Justiţie din 4 mai 2005, decizia Curţii de Apel Chişinău din 2 decembrie 2004, încheierea Curţii Supreme de Justiţie din 6 octombrie 2004.
Se admite cererea de revizuire depusă de către Procurorul General al Republicii Moldova la 6 mai 2004.
Se casează decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 octombrie 2002 cu clasarea procedurii în recurs în anulare, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Vladimir Grosu în interesele lui Dumitru Grosu împotriva Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova cu privire la încasarea indemnizaţiei unice.
Se încasează de la bugetul de stat, din sumele alocate pentru executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în beneficiul lui Dumitru Grosu în calitate de prejudiciu material suma de 168 477 (o sută şaizeci şi opt mii patru sute şaptezeci şi şapte) lei 76 bani, în calitate de prejudiciu moral suma de 9 500 (nouă mii cinci sute) euro, în calitate de costuri şi cheltuieli, inclusiv şi pentru reprezentarea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, suma de 1 000 (o mie) euro, echivalentul în lei moldoveneşti la momentul executării hotărârii.
Încheierea nu se supune nici unei căi de atac.
Preşedintele şedinţei, Mihai Poalelungijudecătorul Judecătorii Dumitru Visternicean Ala Cobăneanu Tamara Chişcă-Doneva
Eugenia Fistican
47
Anexa nr.2
REZUMATUL HOTĂRÂRILOR ŞI DECIZIILOR CEDO PE MARGINEA
CERERILOR ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA MOLDOVEI
I. Hotărîri1
1. 13.12.2001 – MITROPOLIA BASARABIEI şi alţii v. MOLDOVA (cer. nr. 45701/99) – decizia din 07.06.2001 - violarea art.9 din Convenţie (libertatea de religie) – refuzul de a înregistra un cult religios.
compensaţii morale – EUR 20,000
costuri şi cheltuieli – EUR 7,025
2. 20.04.2004 - AMIHALACHIOAIE v. MOLDOVA (cer. nr. 60115/00) – decizia din 23.04.2002 - violarea art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare) – proporţionalitatea sancţiunii pecuniare pentru critica unei hotărîri a Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.
compensaţii morale – EUR 0
costuri şi cheltuieli – EUR 0
3. 18.05.2004 – PRODAN v. MOLDOVA (cer. nr. 49806/99) - decizia din 07.01.2003 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani şi retrocedarea unui imobil, de către primăria mun. Chişinău; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 11,000
compensaţii morale – EUR 3,000
Curtea nu s-a expus asupra costului unui apartament care urma a fi retrocedat. Această chestiune va fi soluţionată prin-o hotărîre separată.
4. 15.06.2004 – LUNTRE s.a. 14 v. MOLDOVA (cer. nr. 2916/02) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor
1 Prin hotărâri CEDO se expune asupra fondului unei cereri, de obicei, după ce cauza este declarată admisibilă.
48
judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 795
compensaţii morale – EUR 14,000
costuri şi cheltuieli – EUR 0
5. 15.06.2004 – PASTELI s.a. v. MOLDOVA (9898/02) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 386
compensaţii morale – EUR 3,300
costuri şi cheltuieli – EUR 0
6. 15.06.2004 – SIRBU s.a. v. MOLDOVA (73562/01) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 487
compensaţii morale – EUR 6,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,200
7. 06.07.2004 – BOCANCEA s.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 18872/02) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 833
compensaţii morale – EUR 7,300
8. 08.07.2004 – ILAŞCU ş.a. 3 v. MOLDOVA şi RUSIA (cer. nr. 48787/99) - decizia din 07.07.2001 – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) – tratamentul şi condiţiile de detenţie în închisorile din Transnistria; violarea art. 5
49
din Convenţie (dreptul la libertate şi siguranţă) – lipsirea de libertate a reclamanţilor este „contrară legii”; violarea art. 34 din Convenţie (dreptul de a depune o cerere la CEDO) de către Moldova – declaraţia lui V. Voronin precum că dl. Ilaşcu este vinovat de continuitatea detenţiei celor doi reclamanţi deoarece nu a retras cererea de la CEDO; violarea art. 34 (dreptul de a depune o cerere la CEDO) din Convenţie de către Rusia – exercitarea presiunilor asupra Moldovei prin căi diplomatice pentru a retracta poziţia Moldovei în dosar în favoarea Rusiei.
compensaţii morale şi materiale: Federaţia Rusă
Dl. Mr Ilaşcu, EUR 180,000;
ceilalţi reclamanţi – cîte EUR 120,000 fiecăruia;
art. 34 – cîte EUR 7,000 fiecărui reclamant;
compensaţii morale şi materiale: Republica Moldova
Andrei Ivanţoc, Tudor Popa şi Alexandru Leşco – cîte EUR 60,000 fiecăruia;
art. 34 – cîte EUR 3,000 fiecărui reclamant;
costuri şi cheltuieli:
Federaţia Rusă – EUR 14,000
Moldova – EUR 7,000
9. 20.07.2004 – CROITORU v. MOLDOVA (cer. nr. 18882/02) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Finanţelor; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 98.36
compensaţii morale – EUR 800
costuri şi cheltuieli – EUR 69.14
10. 14.09.2004 – TIMBAL v. MOLDOVA (cern. nr. 22970/02) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Ministerul Afacerilor Interne; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 370
compensaţii morale – EUR 800
50
11. 21.12.2004 - BUSUIOC v. MOLDOVA (cer. nr. 61513/00) - decizia din 27.04.2004 – violarea art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare) – obligarea unui jurnalist, pe o cauză de apărare a onoarei şi demnităţii, să demonstreze că concluziile proprii corespund realităţii. Obligarea la plata despăgubirii morale cînd jurnalistul a fost de bună credinţă, efectuînd o anchetă jurnalistică raţională cînd scria un material pe chestiuni de interes public.
compensaţii materiale – EUR 125
compensaţii morale – EUR 4,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,500
12. 18.01.2005 – POPOV (1) v. MOLDOVA (cer. nr. 74153/01) – violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind retrocedarea unei case confiscate de către primăria mun. Chişinău; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii morale – EUR 5,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,000
Curtea nu s-a expus asupra pretenţiilor de ordin material, această chestiune fiind rezervată pentru o hotărîre reparată (a se vedea hotărîrea nr. 26)
13. 01.02.2005 – ZILIBERBERG v. MOLDOVA (cer nr. 61821/00) - decizia din 04.05.2004 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neînştiinţarea reclamantului despre examinarea recursului său la o decizie judecătorească de aplicare a sancţiunii administrative.
compensaţii morale – EUR 0
costuri şi cheltuieli – EUR 1,000
14. 01.03.2005 - MERIAKRI v. MOLDOVA (cer. nr. 53487/99) - decizia din 16.01.2001 – Guvernul Republicii Moldova a recunoscut că cenzurarea corespondenţei deţinuţilor contravine art. 8 (dreptul la respectul corespondenţei) din Convenţie.
compensaţii morale – MDL 14000
costuri şi cheltuieli – EUR 2000
15. 22.03.2005 – ROSCA v. MOLDOVA (cer. nr. 6267/02) - decizia din 30.11.2004 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile privind încasarea unei sume de bani prin admiterea recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării lipsirii de proprietate.
51
compensaţii materiale – EUR 3,500
compensaţii morale – EUR 2,000
costuri şi cheltuieli – EUR 690
16. 24.05.2005 – DUMBRĂVEANU v. MOLDOVA (cer. nr. 20940/03) violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Consiliul Municipal Chişinău; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 3,400
compensaţii morale – EUR 1,360
costuri şi cheltuieli – EUR 390
17. 26.07.2005 – SCUTARI v. MOLDOVA (cer. nr. 20864/03) violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către Consiliul local Orhei; violarea art. 1 al Protocolului adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunurilor.
compensaţii morale – EUR 1,250
18. 13.09.2005 – OSTROVAR v. MOLDOVA (cer. nr. 36475/02) - decizia din 22.03.2005 – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) – condiţiile de detenţie în Închisoarea nr. 3 din mun. Chişinău; violarea art. 8 din Convenţie (dreptul la respectul vieţii private) – dreptul de a avea întrevederi cu membrii familiei şi cenzurarea corespondenţei; violarea art. 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv), citit in conjuncţie cu art. 3 din Convenţie – imposibilitatea de a se opune efectiv tratamentului la care a fost expus; lipsa violării art. 13 citit in conjuncţie cu art. 8 din Convenţie – imposibilitatea de a se opune refuzului pentru a avea întrevederi cu rudele.
compensaţii morale – EUR 3,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,500
19. 04.10.2005 - BECCIEV v. MOLDOVA (cer. nr. 9190/03) - decizia din 05.03.2005 – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) – condiţii de detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Inspectoratului General de Poliţie din mun. Chişinău; violarea art. 5 din Convenţie (dreptul la libertatea şi siguranţă) – motivele pentru arestul reclamantului nu au fost pertinente şi suficiente.
compensaţii materiale – EUR 1,000
52
compensaţii morale – EUR 4,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,200
20. 04.10.2005 - ŞARBAN v. MOLDOVA (cer. nr. 3456/05) – violarea art. 3 din Convenţie (interzicerea torturii) – neacordarea asistenţei medicale necesare persoanei arestate; violarea art. 5 din Convenţie (dreptul la libertate şi siguranţă) – motivele pentru arestul reclamantului nu au fost pertinente şi suficiente.
compensaţii morale – EUR 4,000
costuri şi cheltuieli – EUR 3,000
21. 11.10.2005 – SAVIŢCHI v. MOLDOVA (cer. nr. 11039/02) – decizia din 01.02.2005 – violarea art. 10 (libertatea de exprimare) - obligarea unui jurnalist, pe o cauză de apărare a onoarei şi demnităţii, să demonstreze că concluziile proprii corespund realităţii. Lipsirea reclamantului de posibilitatea de a se apăra cînd el avea sarcina probaţiunii.
compensaţii materiale şi morale - EUR 3,000
Costuri şi cheltuieli – EUR 1,500
22. 18.10.2005 – DANILIUC v. MOLDOVA (cer. nr. 46581/99) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către consiliul local Costeşti; violarea art. 1 din Protocolul adiţional – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 100
compensaţii morale – EUR 1,000
23. 08.11.2005 - ASITO v. MOLDOVA (cer. nr. 40663/98) - decizii din 16.03.1999 şi 10.07.2001 - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile prin admiterea recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării lipsirii de proprietate.
CEDO se va expune prin o hotărîre separată asupra prejudiciilor, costurilor şi cheltuielilor.
24. 15.11.2005 – BAIBARAC v. MOLDOVA (cer. nr. 31530/03) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrii judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către consiliul local Edineţ;
53
violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii morale – EUR 1,000
25. 06.12.2005 – POPOV (2) v. MOLDOVA (cer. nr. 19960/04) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – revizuirea, fără a indica motivele, a unei hotărîri irevocabile care nu se executa, după ce neexecutarea hotărîrii a fost deplînsă la CEDO şi cererea a fost comunicată Guvernului.
compensaţii materiale - EUR 3, 365
compensaţii morale – EUR 3,000
costuri şi cheltuieli – EUR 715
26. 17.01.2006 - POPOV (1) v. MOLDOVA (cer. nr. 74153/01) – ARTICOLUL 41 – prejudiciul material (care nu a fost acordat prin hotărîrea din 18.01.2005)
compensaţii materiale - EUR 14,840
27. 14.02.2006 – PARTIDUL POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT v. MOLDOVA (cer. nr. 28793/02) decizia din 22.03.2005 – violarea art.11 din Convenţie (libertatea de asociere) - suspendarea PPCD între 18 ianuarie şi 08 februarie 2002 pentru organizarea întrunirilor neautorizate de Primăria Chişinău, la care participau minori. Motivele invocate de autorităţile naţionale nu au fost relevante şi suficiente.
Costuri şi cheltuieli – EUR 4,000
28. 21.03.2006 – LUPACESCU s.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03 şi 32759/03) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – neexecutarea hotărîrii judecătoreşti privind plata unor sume de bani de către autorităţile de stat; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării în împiedicarea folosirii bunului.
compensaţii materiale – EUR 2,188.64
compensaţii morale – EUR 9,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,500
29. 21.03.2006 – JOSAN v. MOLDOVA (cer. nr. 37431/02) - violarea art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) – anularea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile prin admiterea recursului în anulare; violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) – lipsa justificării lipsirii de proprietate.
54
compensaţii materiale – EUR 16,000
compensaţii morale – EUR 2,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,250
30. 04.04.2006 – CORSACOV v. MOLDOVA (cer. nr. 18944/02) decizia din 13.09.2005 –violarea art.3 (interzicerea torturii) maltratarea unui minor de către poliţie (bătaia repetată soldată cu internarea în spital timp de 77 de zile, cu pierderea parţială a auzului şi căpătarea gradului 2 de invaliditate - tortură). Violarea art.3 (investigarea învinuirilor de tortură) - procuratura nu a investigat plângerile rapid şi efectiv. Violarea art.13 (dreptul la un recurs efectiv) în coroborare cu art.3 – deoarece nu au fost identificate persoanele care sunt vinovate de tortură reclamantul nu are şanse să obţină reparaţii într-o acţiune civilă.
compensaţii morale – EUR 20,000
costuri şi cheltuieli – EUR 1,000
II. Cereri admisibile2
15.06.2004 – MANOLE ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 13936/02) – cererea este depusă de 9 foşti angajaţi ai Companiei de Stat „Teleradio Moldova”, care pretind că au fost supuşi cenzurii la locul de lucru, fapt care contravine art. 10 din Convenţie (libertatea de exprimare şi dreptul la informare). Decizia din 15.06.2004 este una parţială. Audieri publice 07.03.2006.
05.04.2005 – IORDACHI ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 25198/02) – cererea este depusă de 5 persoane care pretind că corespondenţa lor este interceptată, iar legislaţia naţională nu le acordă garanţii suficiente pentru a se opune ingerinţei cu dreptul la respectul vieţii private în sensul art. 8 din Convenţie (dreptul la respectul vieţii private). Cererea a fost declarată admisibilă.
11.10.2005 – CIORAP v. MOLDOVA (cer. nr. 12066/02) – cererea este depusă de o persoana condamnată la privaţiune de libertate şi vizează 17 capete de acuzare. Acestea ţin de violarea articolelor 3 (interzicerea torturii), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8 (respectul corespondenţei) şi 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie. Cererea a fost declarată admisibilă la data de mai sus în partea condiţiilor de detenţie, hrănirea forţată, echitatea procedurii de evacuare a familiei
2 Cererile pe marginea cărora există o decizie de admisibilitate, când cererea nu a fost declarată inadmisibilă.
55
sale din apartament, cenzurarea corespondenţei şi dreptul de a avea întrevederi libere cu membrii familiei.
III. Cereri inadmisibile3
1. 02.07.2002 GORIZDRA v. MOLDOVA (cer. nr. 53180/99). Reclamantul pretindea că instituirea baremului de 4% pentru a accede în Parlamentul Republicii Moldova la alegerile parlamentare din 1998 este contrară art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţie (dreptul la alegeri libere). Curtea a constatat că instituirea unui barem pentru a accede în Parlament nu este contrar Convenţiei. In temeiul art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţie nu se cere instituirea unui anumit sistem electoral.
Reclamantul mai pretindea că examinarea plîngerilor sale în judecată, privind contestarea rezultatelor alegerilor din 1995 şi 1997, a fost inechitabilă, ce contravine art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Curtea a notat că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil contestaţiilor electorale.
2. 14.09.2004 - FRUNZE v. MOLDOVA (cer. nr. 42308/02) – Reclamantul pretindea că prin casarea în ordine de recurs în anulare a unei hotărîri în favoarea sa a fost încălcat art. 6 al.1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea a fost declarată inadmisibilă pe motiv că ea a fost depusă după 6 luni din ziua admiterii recursului în anulare.
3. 14.09.2004 – RAHOTCHI v. MOLDOVA (cer. nr. 31927/03) - Reclamantul pretindea că prin casarea în ordine de recurs în anulare a unei hotărîri în favoarea sa a fost încălcat art. 6 al.1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea a fost declarată inadmisibilă pe motiv că ea a fost depusă după 6 luni din ziua admiterii recursului în anulare.
4. 30.11.2004 – BISERICA SFÎNTUL HARALAMPIE ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 19967/02) - Reclamanţii pretind că prin emiterea unei încheieri de scoatere a cererii lor de chemare în judecată de pe rol, menţinută prin decizia instanţei de recurs, a fost încălcat art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea a fost declarată inadmisibilă deoarece art. 6 este inaplicabil procedurilor
3 Conform art.35 al Convenţiei, Curtea nu poate fi sesizată decît după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începînd cu data deciziei interne definitive. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă: a) ea este anonimă; sau b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi. CEDO declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, atunci cînd ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
56
intermediare care nu au un efect determinant asupra „dreptului sau obligaţiei cu caracter civil”, or reclamanţii nu sunt împiedicaţi să depună o nouă cerere de chemare în judecată la nivel naţional.
5. 14.12.2004 – LUPAŞCU v. MOLDOVA (cer. nr. 36475/02). Reclamantul pretindea că prin casarea în ordine de recurs în anulare a unei hotărîri în favoarea sa a fost încălcat art. 6 al.(1) din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea a fost declarată inadmisibilă pe motiv că pretenţia privind încălcarea art. 6 al.(1) a fost depus după 6 luni din ziua admiterii recursului în anulare.
6. 04.01.2005 – PENTIACOVA ş.a. v. MOLDOVA (cer. nr. 14462/03). Reclamanţii, care suferă de insuficienţă renală cronică, pretind că prin neacordarea asistenţei medicale strict necesare în cadrul Centrului de Hemodializă Spitalului Clinic Republican ei sunt supuşi unor suferinţe contrare art.3 din Convenţie (interzicerea torturii), aflîndu-se în pericol de moarte, ce contravine art.2 din Convenţie (dreptul la viaţă). Reclamanţii mai pretind că ei nu se pot opune tratamentelor la care sunt supuşi, ce contravine art. 13 din Convenţie (dreptul al un recurs efectiv). În acelaşi timp ei primesc un tratament medical mai rău decît tratamentul primit de bolnavii de insuficienţă renală cronică de la Spitalul de Urgenţă. Cererea a fost recunoscută inadmisibilă. Curtea a examinat cererea prin prisma art. 8 din Convenţie (dreptul la respectul vieţii private) şi a recunoscut-o neîntemeiată pe motiv că nu există o obligaţie generală a Guvernelor în temeiul Convenţiei de a acorda toată gama de asistenţă medicală pe bani publici.
7. 15.06.2005 – CÎRMUIREA SPIRITUALĂ A MUSULMANILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA v. MOLDOVA (cer. nr. 12282/02) – reclamantul pretinde că prin refuzul de a înregistră cultul respectiv la Ministerul Justiţiei a fost încălcat art. 9 din Convenţie (libertatea de religie). Cererea a fost declarată inadmisibilă deoarece înregistrarea a fost refuzată pe motiv că nu au fost prezentate toate documentele necesare pentru înregistrarea cultului. Curtea a constatat că cererea de a prezenta documentele cerute nu era nici arbitrară şi nici imposibilă.
8. 26.11.2005 – GRIŢCO v. MOLDOVA (cer. nr. 15840/02) – reclamantul pretindea că prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti împotriva unei bănci private aflate în procedură de lichidare a fost încălcat art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil). Cererea a fost declarată inadmisibilă deoarece statul nu este obligat, în temeiul Convenţiei, să răspundă pentru creanţele băncilor private.
9. 28.02.2006 - MAC-STRO S.R.L. v. MOLDOVA (cer. nr. 35779/03) – reclamantul pretindea violarea articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) prin respingerea de către instanţele de judecată a plângerii sale de
57
anulare a sancţiunii în mărime de 72,368.40 MDL aplicată de Departamentul Vamal pentru depăşirea cu o zi a termenului de înregistrare a declaraţiei vamale şi prin durata excesivă de examinare a plângerii (10 luni). Curtea a estimat că articolul 6 se aplică acestei cereri, însă nu a găsit nici un indiciu că procedura de examinare a plângerii a fost inechitabilă. Curtea a mai conchis că plângerea a fost examinată în fond şi recurs timp de 10 luni (inclusiv procedura prejudiciară) ce nu contravine rigorilor Convenţiei. Nu existau indici că procedura ar necesită a examinare mai rapidă.
10. 28.02.2006 – OSOIAN v. MOLDOVA (cer. nr. 31413/03) - reclamantul pretindea violarea articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi violarea art. 1 din Protocolul adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti de către Ministerul de Interne timp de 9 luni şi refuzul instanţelor de judecată în indexarea sumelor dispuse spre plată prin hotărârea judecătorească. Curtea a constat că executarea unei hotărâri judecătoreşti privind plata unei sume de bani de către autorităţile publice în mai puţin de un an de zile nu contravine articolului 6. Curtea a mai notat că reclamantul nu a contestat cu recurs refuzul în indexarea sumelor dispuse spre plată prin hotărârea judecătorească de bază, adică nu au fost epuizate toate căile interne de recurs în această parte.
11. 28.02.2006 - TANASENKO v. MOLDOVA (cer. nr. 77608/01) – reclamantul pretindea violarea articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din anul 1998 împotriva unei persoane private privind plata unei sume de bani şi prin scoaterea sechestrului de pe apartamentul debitorului. Cererea a fost declarată inadmisibilă în partea termenului de executare a hotărârii judecătoreşti deoarece statul nu este obligat, în temeiul Convenţiei, să răspundă pentru creanţele persoanelor private, când acestea nu sunt solvabile. Curtea a mai reiterat că pretenţia privind scoaterea sechestrului de pe apartamentul debitorului este tardivă deoarece a fost depusă peste 6 luni din ziua finalizării procedurii privind scoaterea sechestrului.
IV. Radieri în temeiul articolului 37 din Convenţie4
1. 10 ianuarie 2006 – DONIC v. MOLDOVA (cer. nr. 1805/02). Cererea a fost radiată pe motiv că reclamantul nu a răspuns la corespondenţa Curţii. Curtea a ajuns la concluzia că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii pe rol şi nici o circumstanţă specială nu justifică menţinerea cererii pe rol.
4 Conform art.37 al Convenţiei, în orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci cînd circumstanţele permit să se tragă concluzia că: a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau b) litigiul a fost rezolvat; sau c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică. Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.
58
2. 10 ianuarie 2006 – HARCENCO v. MOLDOVA (cer nr. 23606/02) Cererea a fost radiată pe motiv că reclamantul nu a răspuns la corespondenţa Curţii. Curtea a ajuns la concluzia că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii pe rol şi nici o circumstanţă specială nu justifică menţinerea cererii pe rol.
3. 10 ianuarie 2006 – MARIN v. MOLDOVA (cer nr. 31281/02) Cererea a fost radiată pe motiv că reclamantul nu a răspuns la corespondenţa Curţii. Curtea a ajuns la concluzia că reclamantul nu mai doreşte menţinerea cererii pe rol şi nici o circumstanţă specială nu justifică menţinerea cererii pe rol.
V. Acorduri amiabile5
1. 11.03.2003 – GUŢAN v. MOLDOVA (cer. nr. 57507/00) - reclamantul pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind retrocedarea casei. La 14.06.2002 reclamantul a adus la cunoştinţa CEDO că hotărîrea sa a fost executată şi că nu mai doreşte să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.
2. 06.05.2003 - SVETENCO şi JELIMALAI v. MOLDOVA (cer. nr. 52528/99) - reclamanţii pretindeau violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind retrocedarea casei. La 17.02.2003 reclamantul a adus la cunoştinţa CEDO că a acceptat oferta Guvernului de a primi în schimbul casei suma de 52 000 MDL, că sumă a fost plătită şi că nu mai doreşte să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.
3. 30.11.2004 – FURTUNA v. MOLDOVA (cer. nr. 2418/02) – reclamantul pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea a 2 hotărîri judecătoreşti privind plata unor sume de bani. La 20.05.2003 ambele hotărîri au fost executate. Prin două scrisori reclamantul a adus la cunoştinţa CEDO că nu mai
5 După comunicarea cererii Guvernului, fie după declararea ei admisibilă, Curtea propune părţilor încheierea unui acord amiabil, în condiţiile convenite de părţile implicate în litigiu. În cazul încheierii unui acord amiabil, CEDO scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate. Aceasta are forţa juridică a unei hotărâri şi se expediază spre executare Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.
59
doreşte să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.
4. 01.03.2005 – PARIŢCHI v. MOLDOVA (cer. nr. 54396/00) - reclamantul pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind retrocedarea casei. La 03.11.2003 şi 05.05.2004 reclamantul a adus la cunoştinţa CEDO că a semnat un acord cu Guvernul prin care a confirmat primirea sumei de 205,362 MDL în schimbul casei atribuite prin hotărîrea judecătorească. Prin acest acord reclamantul s-a angajat să retragă cererea de la CEDO. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.
5. 25.10.2005 - S.A.COMBUSTIBIL SOLID v. MOLDOVA (cer. nr. 5542/03) - reclamantul pretindea violarea art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a art.1 din Protocolul Adiţional (protecţia proprietăţii) prin neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind plata unei sume de bani. La 26.01.2004 reclamantul a informat CEDO că hotărîrea de neexecutarea căreia se plîngea Curţii, a fost executată şi că nu mai doreşte să menţină cererea pe rolul Curţii. În acest temei CEDO a încetat procedura iniţiată de reclamant.
