Pr iosif trifa__mai_langa_domnul_meu

Mai lângă Domnul meu 1

Preot Iosif Trifa

Mai lângă Domnul meu

2 Preot IOSIF TRIFA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiTRIFA, IOSIF

Mai lângă Domnul meu / Preot Iosif Trifa -Ed. a VI-a, rev. - Sibiu: Oastea Domnului, 2003

ISBN 973-9364-89-6

232.9

© Toate drepturile rezervateEditurii «Oastea Domnului», Sibiu

str. Ch. Darwin, 11tel. 0269/21.66.77; fax 0040/0269/21.69.14

ISBN 973-9364-89-6


Preot Iosif Trifa

MAI LÂNGĂDOMNUL MEU

Ediţia a VI-a

Editura «Oastea Domnului», Sibiu2003

4 Preot IOSIF TRIFA


Cuvânt înainte

Cartea aceasta iese ca o chemare a sufletelor să seapropie de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.Cartea aceasta vrea să arate oamenilor ce dar şi ce pu-tere sufletească primesc cei ce se apropie de Domnul.

Poporul nostru nu cunoaşte îndeajuns pe IisusMântuitorul. Nu cunoaşte darul şi puterea ce o revarsăDomnul Iisus asupra celor ce se apropie de El cu cre-dinţă tare.

Viaţa cea creştinească îşi are şi ea o măsură a ei,un „metru“ al ei. Măsura e aceasta: „Cât de aproapeeşti tu de Iisus Mântuitorul?“ De la „distanţa“ aceastaatârnă puterea vieţii noastre creştineşti, pentru că izvo-rul puterii noastre de creştini este Iisus Mântuitorul şiJertfa Lui cea Sfântă.

Poporul nostru e prea departe de acest izvor, deaceea viaţa noastră e aşa de săracă în fapte de puterecreştinească. Păcătoşii trebuie aduşi la Mântuitorul,trebuie apropiaţi de Mântuitorul, pentru că numaiatunci capătă dar şi putere să iasă din răutăţi.

Cartea aceasta iese şi ca recunoştinţa unui sufletpe care Domnul l-a atras la El din căile pierzării. Eapleacă în lume să spună ce odihnă, ce pace, ce bucurie,ce fericire dulce şi scumpă dă Domnul celor ce seapropie de El şi trăiesc o viaţă cu El.

6 Preot IOSIF TRIFA

Cartea aceasta iese de sub tipar a patra oară; unsemn bun că a pătruns în suflete. Domnul să binecu-vânteze cu dar şi binecuvântare de sus pe cei ce o vorciti şi o vor răspândi, ajutând cu ea sufletele să seapropie de Scumpul nostru Mântuitor.

Sibiu, la 1 iulie 1937

Preot IOSIF TRIFA


„Veniþi la Mine toþi cei osteniþi ºi Eu vãvoi odihni pe voi“...

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Euvă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şiînvăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inimaşi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu ebun şi povara Mea este uşoară“ (Mt. 11, 28-30).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzitu, dragă cititorule, această dulce chemare? Te cheamăIisus la El, te cheamă Mântuitorul lângă El.

O, ce odihnă, ce uşurare şi ce linişte dulce şi sfântă dăDomnul celor ce se apropie de El şi trăiesc o viaţă cu El!

Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că viaţa dupăEvanghelie este un jug greu de purtat.

– Sunt prea tânăr, părinte, să mă bag de pe acum înjug, mi-a răspuns astă-vară un tânăr pe care îl chemamsă intre în Oastea Domnului.

Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un juggreu, dar ea este, dimpotrivă, un jug dulce, „o povarăuşoară“ (Mt. 11, 30).

Lumea de azi e o „vale a plângerii“ plină de neca-zuri, de frământări, de oameni necăjiţi, nervoşi, îndă-rătnici şi răi tocmai pentru că oamenii nu cunosc odihnaşi uşurarea pe care o dă Domnul.

8 Preot IOSIF TRIFA

Undeva am citit despre un biet cerşetor care o viaţăîntreagă a trăit în lipsuri şi mizerie. După moartea sa,dărâmându-se bordeiul în care stătuse, s-a aflat în te-melia lui o comoară de aur, comoara unui împărat dinvechime. O viaţă întreagă cerşise şi suferise bietul om,în timp ce sub el se afla o comoară împărătească. O,cum n-a ştiut el de acest lucru! Dacă ar fi săpat numaicâteva palme în pământul de sub el, ar fi găsit comoaraşi ar fi scăpat îndată de toate mizeriile vieţii.

În chipul acestui om sunt şi creştinii de azi. Ei sezbat neputincioşi în frământări, necazuri, lipsuri şi sufe-rinţe, în timp ce lângă ei se află o comoară nepreţuită:Iisus Mântuitorul, Care îi poate scăpa îndată de toatemizeriile trupeşti şi sufleteşti.

O, cum nu cunosc oamenii această comoară! De arsăpa numai puţin adâncurile Evangheliei, ar afla îndatăaceastă comoară.

Viaţa din lumea aceasta este o viaţă plină de pace,odihnă şi bucurie sfântă pentru cine o trăieşte cu Dom-nul şi s-a apropiat de El. Dar cei necredincioşi nu cu-nosc această viaţă. Nu cunosc dulceaţa acestei vieţi,pentru că ei n-au gustat din ea. Celor necredincioşi înzadar le vorbeşti despre dulceaţa ei.

Un misionar spune într-o carte că a găsit în Africaun trib de sălbatici unde gusturile erau de-a-ndoaselea.Amarul era socotit ca dulce şi dulcele ca amar. În zadara umblat să-i lămurească: negrii ţineau la gusturile lor.

Aşa sunt şi cei mai mulţi din creştinii de azi. Ei auun gust sufletesc stricat şi schimonosit cu totul. Ei au ungust lumesc. Ei nu pot gusta pacea şi bucuria pe care ledau Mântuitorul şi Evanghelia. Acest dulce, lor li se pareamar. Dulcele lor sunt plăcerile şi patimile lumeşti.


Apa mării, în sine, nu e bună de nimic: nici de bă-ut, nici de udat pământul cu ea. Dar, îndată ce se ridicăîn formă de nori şi ia contact cu cerul, devine ploaie bi-necuvântată ce adapă pământul şi se preface în apă dul-ce de băut.

Aşa e şi viaţa noastră. Numai singuri, noi suntemnişte fiinţe pline de otravă. O apă otrăvită de păcat, defirea noastră cea rea.

Dar îndată ce luăm contact cu cerul, cu Dumnezei-rea, viaţa noastră se schimbă. Îşi recapătă preţul ei, da-rul ei. Devine o apă curată şi dulce. Viaţa noastră arepreţ numai în contact cu cerul, iar acest contact ni-l faceScumpul nostru Mântuitor.

„Veniţi la Mine – zice Domnul – şi veţi afla odihnăsufletelor voastre“ (Mt. 11, 28). Sufletul nostru n-areodihnă decât în Domnul, decât în legătura noastră cuDomnul.

Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla tot ce trebuievieţii voastre trupeşti şi sufleteşti.

Fratele meu! Eu ştiu că multe necazuri şi izbeliştiapasă viaţa ta. Dar toate se fac uşoare, toate îşi pierdgreutatea dacă te apropii cu ele de Domnul. O, cum nuştiu oamenii că necazurile şi frământările vieţii ne sunttrimise nouă tocmai să ne apropiem de Domnul! Nesunt trimise tocmai ca să gustăm din dulceaţa şi odihnape care Domnul singur le dă în vreme de necaz.

Pe vremea Mântuitorului, „mulţimea căuta să seatingă de El, pentru că putere ieşea de la El şi-i vindecape toţi“ (Lc. 6, 19). Această putere iese şi azi de la El şiintră în viaţa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti oviaţă cu El. Când te-ai apropiat cu adevărat de Mântui-torul, când „te-ai atins de El“ şi trăieşti o viaţă cu El,

10 Preot IOSIF TRIFA

atunci capeţi o linişte, o pace şi o putere sufletească pecare nimeni şi nimic nu le pot lua de la tine.

Apropie-te, frate dragă, apropie-te de Domnul şi-Ipredă Lui toate grijile tale, toate necazurile tale şi toatefrământările tale.

Predă-I Lui mai ales sarcina păcatelor tale şi veisimţi îndată o nespus de dulce odihnă şi uşurare sufle-tească. Ca un copil mic şi slab, încrede-te în El şi te ali-peşte de El. Spune-I Lui toate necazurile tale, vorbeştecu El despre toate lipsurile tale, cere sfatul Lui şi ajuto-rul Lui în toate lucrările tale. În toate încercările fii li-niştit. Încrede-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te sănu te odihneşti decât în Domnul.


Un rege din Franţa (Carol al IX-lea) l-a întrebatodată pe un renumit scriitor (Torquato Tasso):

– Cine este cel mai fericit om din lume?– Deplin fericit nu e nimeni decât Dumnezeu, răs-

punse învăţatul, iar după Dumnezeu, acela care seapropie mai mult de Dumnezeu.

„Cât eşti de aproape de Dumnezeu“, aceasta tre-buie să fie măsura cu care se măsoară fericirea cea ade-vărată a omului şi rosturile vieţii sale.

Apropie-te, dragă suflete, apropie-te tot mai multde Domnul. Cu cât te vei apropia mai mult de El şi tevei alipi mai tare de El, viaţa ta şi casa ta se vor prefacemai uşoare, mai liniştite, mai pline de pace, de putere,de bucurie şi de mântuire sufletească.

Rugăciune

Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Şi eu am fostnebunul care a căutat în lume odihna şi bucuria. Dar,vai, pe urmă lumea m-a lăsat în drum singur, bolnav şipărăsit. Abia pe urmă, după mulţi ani de suferinţă, amauzit glasul Tău cel dulce şi izbăvitor: „Veniţi la Minetoţi cei osteniţi“.

Îţi mulţumesc Ţie, Preascumpul meu Mântuitor, căm-ai izbit cu atâtea suferinţe, să mă poţi atrage la Tineşi să pot afla odihna Ta. Ah, ce scumpă şi dulce esteodihna Ta! Eu m-aş fi prăpădit de mult dacă n-aş fiaflat această odihnă. O Dumnezeule, cum am putut eusă trăiesc atâţia ani fără să Te cunosc cu adevărat. Îţi


mulţumesc că nu m-ai lăsat să pier în această orbie. Îţimulţumesc pentru toate câte mi-ai făcut mie, ca să Teaflu pe Tine şi să mă apleci la picioarele Crucii Tale.Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să aflu cea mai scumpăcomoară ce o poate afla un om pământean: să Te aflupe Tine, viaţa mea şi mântuirea mea.

Păstrează-mă, Doamne, în odihna şi bucuria Tapână în clipa când voi scăpa cu totul în braţele Tale, casă trăiesc cu Tine în vecii vecilor. Amin.

De câţi ani eşti?

Mai zilele trecute m-a întrebat cineva de câţi anisunt.

– De zece, i-am răspuns eu.Întrebătorul a rămas mirat, eu însă l-am lămurit

îndată:– Da, da, eu sunt numai de zece ani, pentru că

pe ceilalţi i-am trăit în zadar, i-am trăit fără să-L cu-nosc cu adevărat pe Iisus Mântuitorul.

Tu, cititorule dragă, de câţi ani sufleteşti eşti?


Suferinþa m-a adus la Domnul

Sunt treizeci şi cinci de ani de când am trecut şitrec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfâr-şite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zicecineva că „nimic bun nu locuieşte în trupul meu“ (Rom.7, 18), apoi acela sunt eu.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni?Sunt treizeci şi cinci de ani de când boli nesfârşite rodîn corpul meu. Sunt zece ani de când două boli „care nuiartă“ rod în puţinul lut care a mai rămas pe mine. Oa-meni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a munciiistovitoare ce o fac... şi eu totuşi trăiesc... Trăiesc prindragostea şi iertarea Celui răstignit pe Crucea Golgotei.

Treizeci şi cinci de ani de boli şi suferinţe! Mă uitîndărăt peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt îndouă. În mai bine din jumătatea lui vedeam în sufe-rinţă un diavol negru, un „blestem“, o „soartă vitregă“de care umblam să scap. Abia după cincisprezece aniam aflat că „diavolul“ era un înger şi „blestemul“, obinecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce bi-necuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este înge-rul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţi-ne în braţele Lui. Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine şiprin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce


place în cărţile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-apus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost „mierea“ carea uns cărţile Oastei.

Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe minepăcătosul să pot verifica ceea ce spunea ApostolulPavel:

„De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacăomul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă seînnoieşte din zi în zi“ (II Cor. 4, 16).

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la margineamormântului. Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnulmeu“ până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentrutotdeauna în braţele Lui.

„Eu, regele Nicolae...“

Despre un soldat din Anglia, istoria a păstraturmătoarea întâmplare:

Slujind la depozitul cu alimente, soldatul dela-pidase o mare sumă de bani. Fusese judecat la res-tituirea banilor furaţi sau la cinci ani de temniţăgrea. De bani nu putea face rost. Îl aştepta temniţacea fioroasă. În disperarea lui, luă seara o hârtie,scrise pe ea toate sumele ce le furase – şi pe urmăîncheie scrisoarea astfel: „Păcatele mele m-au pussă fur aceşti bani... Se va afla oare o inimă bună şimilostivă care să mă scape de temniţă, plătind înlocul meu? Cine ar plăti în locul meu? Cine?...“

Bietul soldat lipi apoi această scrisoare pe uşalocuinţei sale şi adormi cu lacrimi în ochi.


Dimineaţa s-a nimerit că tocmai trecea pe acoloregele în inspecţie. Văzu scrisoarea, se înduioşă decuprinsul ei şi – ca un răspuns la întrebarea solda-tului: „Cine va plăti în locul meu?“ – scrise dede-subt: „Eu, regele Nicolae“...

Soldatul fu îndată graţiat, spre marea lui bucurie.O, dragă cititorule! Dacă ţi-ai face şi tu socoata

cu toate păcatele tale, dacă le-ai stropi cu lacrimifierbinţi de căinţă şi ai striga: „O, nenorocitul de mi-ne, cine mă va izbăvi din aceste păcate?” – îndată aiauzi şi tu răspunsul: „Eu, Regele Iisus“... „SângeleLui ne curăţeşte de orice păcat“ (I In. 1, 7).


„ªi s-a rezemat Ioan pe pieptul luiIisus...“

O, ce reazem dulce şi sfânt este acesta!

Istoria Cinei celei de Taină este plină de duioşiereligioasă şi de adânci învăţături sufleteşti. Mişcătoreste îndeosebi un amănunt pe care Evanghelistul Ioan îlistoriseşte astfel:

„Iisus, zicând aceasta, S-a tulburat cu duhul şi azis: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Măva vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, nedum-erindu-se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezematla pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iu-bea Iisus (Ioan). Deci Simon Petru i-a făcut semn aces-tuia şi i-a zis: «Întreabă cine este acela despre care vor-beşte.» Şi ucenicul acela (Ioan) s-a rezemat pe pieptullui Iisus şi I-a zis: «Doamne, cine este?» Iisus i-a răs-puns: «Acela este căruia Eu, întingând bucăţica de pâi-ne, i-o voi da». Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-olui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul“ (In. 13, 21-26).

O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet,stătea liniştit şi mânca liniştit la o masă cu Domnul. Darsă-l lăsăm acum de-o parte pe acest Iuda, punându-l înfaţa celor ce cred că pot sluji la doi domni; şi lui Dum-nezeu, şi lui Mamona (Mt. 6, 24).


Să ne întoarcem privirile şi gândurile la Ioan, „în-văţăcelul cel iubit“, care stătea „rezemat la pieptul luiIisus“. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce darmare s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul Domnului!O, cum nu ştiu oamenii că Domnul ne învredniceşte şipe noi de acest dar mare şi sfânt! „Veniţi la Mine toţicei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi“, zice Mântuito-rul. El ne cheamă şi pe noi să ne rezemăm în odihna şipacea Lui cea sfântă.

Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său.O, cum nu ştiu oamenii că şi necazurile, suferinţele, în-cercările şi izbeliştile vieţii sunt o atragere a Domnuluisă ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să nerezemăm în El şi odihna Lui…

Eu mă gândesc la mine, în câte chipuri şi feluri m-a a-tras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.

A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mifăcusem şi în averea ce o strânsesem. Dar acest reazem


s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şia trebuit să plec în lume singur şi pribeag.

M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat câtde slab şi nestatornic este şi acest reazem.

M-am rezemat în desfătările lumii. Dar vai, amar şimincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.

Pe mama n-am cunoscut-o, să mă reazem la pieptulei (a murit când eram de şapte ani).

O, scumpul meu Mântuitor! Poate că Tu ai voit aşa:poate că Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti;ca să Te aflu pe Tine, reazemul cel minunat al vieţii me-le. M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca săpierd toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine,ca să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai înajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acestloc pentru această aplecare a vieţii mele spre Tine, sprereazemul Tău cel scump şi sfânt.

O, ce reazem dulce este Domnul! Şi o, ce dulce, ceuşoară şi ce plină de bucurie e o viaţă rezemată lapieptul lui Iisus! Lumea de azi e plină de frământări, deoameni nemulţumiţi, nervoşi, răi, îndărătnici tocmaifiindcă oamenii nu se ştiu rezema în Domnul, nu cu-nosc oamenii odihna, liniştea, bucuria şi dulceaţa uneivieţi rezemată la pieptul lui Iisus.

O, de ai şti tu, fratele meu, ce dulce şi ce uşoarăeste viaţa când stai rezemat la pieptul lui Iisus; când Îlai pe Domnul de reazem al vieţii tale! Toate bogăţiile,toate comorile şi toate plăcerile acestei lumi nu pot daliniştea, pacea şi bucuria pe care o dă Domnul celorce-şi reazemă viaţa în El.

Văzut-aţi copilul cel mic pe care mama îl ţine înbraţele ei? El nu se simte bine decât la pieptul mamei


sale. De l-ai muta într-un palat şi într-un leagăn de mă-tase, el nu se simte liniştit şi bine decât la pieptul ma-mei sale. Aşa e şi o viaţă aplecată şi rezemată la pieptulDomnului. Lumea cu toate bogăţiile ei nu ne poate daceea ce ne dă Domnul.

O, ce reazem minunat este Mântuitorul pentru viaţanoastră cea trecătoare şi pentru viaţa noastră cea sufle-tească!

Singurul reazem al vieţii noastre celei sufleteştieste El. El este gata să ne primească la pieptul Său petoţi cei ce ne-am pierdut reazemul şi liniştea cea sufle-tească. Domnul este un reazem – este singurul reazem –care ia asupră-Şi toată iertarea şi uşurarea păcatelornoastre.

Fratele meu! Tu eşti împovărat cu păcate multe şigrele. Te văd cum abia păşeşti sub greutatea lor. Aplea-că-te spre Domnul cu ele. Apleacă-te spre Domnul cugreutatea păcatelor tale. Apleacă-te la pieptul Celui ce amurit pentru tine, pentru iertarea ta şi mântuirea ta.Apleacă-te spre El şi îndată vei afla iertare şi uşurare.

Apleacă-te spre El cu lacrimi fierbinţi, rugându-teşi zicând:

Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,căci eu numai prin Tine iertare pot afla.

Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,să-mi plâng mereu cu lacrimi păcatul din trecut.

Apleacă-mă, Iisuse, la sfântă Jertfa Ta,cu sângele Golgotei să-mi ştergi Tu vina mea.


Apleacă-mă, Iisuse, la sfânt mormântul Tău,ca să privesc de-aproape că-i mort păcatul meu.

O Iisuse, Preabunule Doamne, eu mă voi aplecamereu la pieptul Tău, pentru că Tu Te-ai aplecat maiîntâi spre mine şi „ai scos sufletul meu din moarte,ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere“(Ps. 114, 8).

Fratele meu! Eu te întreb: care este reazemul vieţiitale? Te rezemi în puterile tale? O, ce reazem slab esteacesta! Te rezemi în bani şi în averi? Dar într-o singurănoapte poţi deveni sărac. Te rezemi în mărire şi prie-teni? Slab reazem e şi acesta. Poate că te rezemi în des-fătările lumii, dar, vai, amar îţi va fi pe urmă şi acestreazem. Vei cădea cu el într-o prăpastie de suflet pier-zătoare.

La ţară am cunoscut un om bogat şi „fericit“. Aveabani, avea de toate. Dar s-a întâmplat că şoarecii i-auros câteva mii, bani de hârtie, ce-i avea într-o ladă delemn. Şi omul şi-a făcut moarte de necaz. Pentru căreazemul lui fusese banul.

Fratele meu! Reazemă-te în Domnul! Reazemă-teîn El şi învaţă a te rezema numai în El, căci acesta e unreazem pe care „nici suferinţa, nici strâmtorarea, nicifoametea, nici spada“ (Rom. 8, 35) şi nici o altă puteredin lumea aceasta nu-l pot lua de la noi. Ca un copil alDomnului te încrede în El şi te reazemă la pieptul Lui.Viaţa ta îndată se va umple atunci de o nespusă pace,linişte, odihnă, fericire şi bucurie deplină.


Rugăciune

Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Îţi mulţu-mesc pentru toate câte mi-ai făcut mie, ca să Te aflupe Tine şi să mă aplec la pieptul Tău. Îţi mulţumescpentru suferinţele prin care m-ai trecut; Îţi mulţumescpentru reazemele lumeşti pe care mi le-ai prăbuşit.Iartă-mă, bunule Doamne, că Ţi-a trebuit atâta timp şiatâta dragoste, să mă scoţi din lume şi să mă apleci lapieptul Tău.

Iisuse, iubirea mea, eu mă predau cu totul Ţie. Măaplec în braţele iubirii Tale şi Te rog să nu mă mai laşidin braţele Tale. Eu voi trăi şi voi muri la pieptul Tău.Nici moartea, nici viaţa nu mă vor mai despărţi de Tine.

Eu Te rog, Preascumpul meu Mântuitor, să mă lo-veşti iar cu nuiaua când voi încerca să mă depărtez delângă Tine.

Pe Cel ce cuibul casei mi-ai spartŞi m-ai trimis prin lume pribeag,Eu şi astăzi Te rog cu căldură:O, Doamne Preasfinte, de mine Te-ndurăŞi-mi sparge iar cuibul când în el se adunăLumeştile mele gânduri şi planuriŞi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri.Zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anumePribeag şi străin prin ţară şi lume,Să înţeleg în sfârşit că afară de TineEu n-am în această lume pe nime’.Să înţeleg în sfârşit că în orice necazTu singur, Iisuse, cu mine-ai rămas.


Mai lângă Domnul meu, mai lângă El

Un cântec preadulce-nvăţat-am în lume,Îl cânt pe tot locul, mereu să răsune,Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El“.

Chiar El m-a-nvăţat această cântare,Lovindu-mă cu multe necazuri amare,M-a-nvăţat să cânt cu râvnă şi zel:„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.

El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o varăŞi pribeag mă trimise prin lume şi ţară,Simţindu-mă singur, să cânt singurel:„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El“.

O, scumpii mei fraţi, gândiţi-vă bineCă orice necaz în lume ne vinePe noi să ne înveţe să cântăm într-un fel:„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El“.

Cu-această cântare mereu ne-ntărim,Când moartea veni-va, cu drag s-o primim,Ca pe o solie ce ne duce la El:„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El“.


Din piatră, a făcut un tată

Undeva am citit o poveste din ţările Răsăritului.Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin degroază, umbla să scape de pieire. În depărtare, iată,se iveşte un chip de om, dar când se apropie, văzucă omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros deanimal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul,cuprinzând cu braţele sale chipul de piatră, strigădin tot sufletul său:

Tată dragă, scapă-mă!Şi, o minune: piatra căpătă viaţă, chipul se făcu

„tată“ care îşi sărută copilul şi îl scăpă de la pieire.Prin credinţa sa, un copil a făcut tată dintr-o pia-

tră.Cu noi se pare însă că povestea e de-a-ndoa-

selea. Noi avem un Tată viu şi nespus de bun, Carene tot strigă şi ne cheamă la El; noi însă, se pare căsuntem din piatră; nu-L vedem, nu-L auzim, nu-Lascultăm.

Ca şi copilul din pustie, să alergăm la El şi să scă-păm la El în pustia acestei vieţi plină de urletele fio-roase ale patimilor şi ispitelor de suflet pierzătoare.


„Pace vã las vouã, pacea Mea o dau vo-uã; nu precum dã lumea vã dau Eu“

Ceea ce lipseşte omenirii şi oamenilor de azi e pa-cea şi bucuria cea adevărată. Vuieşte lumea, vuiesc ţă-rile şi popoarele de frământări, de nemulţumiri, deduşmănii, de necazuri. Şi vuieşte nu numai lumea, civuieşte în acest clocot şi viaţa oamenilor.

Ori încotro ne-am întoarce ochii, nu vedem decâtcerturi, vrajbe, împerecheri şi duşmănii. Nu-i pace înlume, nu-i pace între popoare, nu-i pace prin ţări, nu-ipace prin sate, nu-i pace între vecini, nu-i pace în caseleoamenilor şi nu-i pace în sufletul oamenilor.

Aproape nicăieri nu mai găseşti azi pace şi bucurieadevărată. De ce? Pentru că lumea şi oamenii s-au de-părtat de „Domnul păcii“; s-au depărtat de izvorul pă-cii, care este Iisus Mântuitorul.

N-avem pace şi bucurie adevărată, pentru că ne lip-seşte pacea lăuntrică, pacea sufletului.

Iisus Mântuitorul a adus în lume şi a lăsat în lumepacea şi bucuria cea adevărată. A adus în lume o pacedespre care El zicea că nu-i din lume şi nu-i ca aceeadin lume. Iisus Mântuitorul a adus o pace a sufletului,o pace sufletească, o pace lăuntrică. Pacea cea adevă-rată este pacea sufletului, este pacea cea dinăuntrul


nostru. Sufletul îşi are şi el lipsurile lui şi cerinţele luipe care trebuie să le ascultăm. O pace adevărată fărăaceastă ascultare a sufletului nu putem avea.

Ce ne cere sufletul nostru? Ne-ar spune el însuşidacă l-am întreba cu psalmistul David: „Suflete al meu,de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?“ (Ps. 42, 6). Elne-ar spune că e mâhnit din pricina păcatului; el ne-arspune că se tulbură şi ne tulbură pentru păcat; el ne-arspune că nu se poate odihni decât în Domnul, într-o vi-aţă trăită cu Domnul.


Ceea ce ne tulbură şi viaţa noastră este păcatul. Pă-catul este o sarcină grea ce apasă sufletul şi-l tulbură.Păcătosul nu simte păcatul, dar sufletul simte greutateapăcatului.

Învăţaţii au aflat că stratul de aer (atmosfera) neapasă cu 15.000 de kilograme. O greutate uriaşă, enor-mă. Noi însă nu simţim această greutate, pentru cătrăim în aer şi aerul ne apasă din toate părţile. Aşa e şipăcatul. Păcătoşii nu simt greutatea păcatului, pentru cătrăiesc în păcat.

Peştele din mare nu simte greutatea valurilor,pentru că trăieşte în apă. Păcătosul nu simte greutateapăcatului, pentru că trăieşte în păcat şi s-a dedat cu el.Dar sufletul simte această greutate şi n-are linişte dinpricina lui. Orice am face, orice am isprăvi, sufletulsimte greutatea păcatului şi de aceea se tulbură şi netulbură şi pe noi.

Oricât de bogat ai fi tu, cititorule, oricât de multe arfi bunătăţile, îndestulările şi desfătările tale, tu n-ai pa-ce şi bucurie adevărată câtă vreme trăieşti în păcat şisufletul tău suspină după lumină.

Iisus Mântuitorul ne dă o pace şi o bucurie deplină,pentru că El dă ceea ce trebuie sufletului, iar ceea cetrebuie sufletului este, înainte de toate, scăparea şi uşu-rarea lui de sub greutatea păcatului.

Domnul Iisus ne dă o pace deplină, pentru că Elne-a împăcat cu Tatăl Ceresc. Dumnezeu a voit – şivoieşte – să împace totul cu Sine prin Iisus Hristos, fă-când pace cu noi prin Sângele Crucii Sale (Col. 1, 20).

Aceasta este adevărata pace. Aici este izvorul păciicelei adevărate: împăcarea noastră cu Tatăl Ceresc prinJertfa cea Sfântă a Fiului Său. Despre această pace zi-


cea Apostolul Pavel: „Vă rugăm fierbinte – ca şi cândDumnezeu v-ar îndemna prin noi – în numele lui IisusHristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu“ (II Cor. 5, 20).

În numele Domnului Dumnezeu, te îndemn şi eu,dragă cititorule, împacă-te cu Dumnezeu prin Jertfa ceaSfântă a Fiului Său, căci fără această împăcare tu nu veiputea avea niciodată o pace adevărată.

Domnul ne dă bucuria celui ce a fost încuiat şi ascăpat, s-a eliberat dintr-o temniţă fioroasă. Domnulne dă eliberarea şi libertatea sufletului din jugul păca-telor. Aceasta este pacea cea adevărată. Despreaceastă pace zicea Mântuitorul că n-o poate da lumea.Lumea de azi caută pacea în păcate, iar cei păcătoşi n-au pace (Isaia 48, 22).

Toţi banii, toate averile şi toate plăcerile nu pot dapace şi bucurie adevărată, pentru că ele nu dau sufletu-lui nimic. Pacea sufletului o poate da numai Făcătorullui. Pacea cea adevărată o poate avea numai cel ce tră-ieşte o viaţă cu Domnul. Pace multă au cei ce iubesc şipăzesc legea Domnului – zice psalmistul (Ps. 118, 165).

Deasupra unei uşi, la o casă, am văzut minunatascrisoare de mai jos:

„Unde este Domnul, nu

este păcat; unde nu este păcat,

acolo este pace şi fericire ade-

vărată.“

Frumoasă şi mult spunătoare scrisoare! Ah, ce bi-ne ar fi să fie scrisă pe toate uşile şi mai ales în toateinimile! Însă pe cele mai multe locuri, această scrisoa-re stă scrisă întors: „Unde nu este Domnul, este păcat,


iar unde este păcat, acolo nu-i pace, ci necaz şi tulbu-rare mare“.

Pacea cea adevărată nu e pacea pe care şi-o închi-puie oamenii şi pe care o doresc oamenii. Oamenii îşidoresc o pace de bun trai, de belşug, de plăceri şi desfă-tări. „Dă-ne, Doamne, pace-n ţară şi prune – zicea un om– să putem face rachiu şi să ne putem îmbăta la iarnă“...Pacea pe care, de regulă, o doresc oamenii aduce păcat.

Pe o veche piatră din Turda, s-a aflat următoareainscripţie: „Pacea creează bogăţia, bogăţia – trufia, tru-fia – dispreţul, dispreţul – nedreptatea, nedreptatea –războiul, războiul – sărăcia, sărăcia – smerenia, smere-nia – pacea şi pacea iar războiul“. Acesta-i chipul uneipăci fără Dumnezeu. Ea se învârte mereu şi se schimbămereu cu necazul şi tulburarea, dar nu-l duce pe om laDumnezeu, la pacea adevărată.

Lumea dă o pace mincinoasă, o pace care se răs-toarnă la cel dintâi vânt de încercare. Eu am cunoscut laţară un om bogat..., avea bani şi avere destulă, ca săpoată fi fericit şi liniştit. Dar s-a întâmplat că şoareciii-au ros 5.000 de lei pe care îi ţinea încuiaţi într-o ladăde lemn. De necaz, omul a căzut jos şi a murit lovit degută. Pacea lui era o pace mincinoasă pe care a plătit-ocu viaţa. Aşa e şi „pacea“ celor mai mulţi oameni: rodşi şoarecii, şi lumea la ea – şi pe urmă se trezesc fărăea. Lumea nu poate da o pace şi fericire adevărate.

O gazetă engleză a pus odată cititorilor săi între-barea: „Ce este aurul?“ Pentru răspunsul cel mai buns-a pus un premiu de câteva mii lei. Răspunsul cel pre-miat a fost acesta: „Aurul este un paşaport universal“(bun pentru toate ţările din lume). Poţi descuia cu el


toate graniţele şi toate uşile. Poţi intra cu el oriunde.Dar nu poţi intra cu el în rai. Uşa raiului n-o poţi des-cuia cu aurul.

Cu aurul poţi cumpăra orice, dar Împărăţia luiDumnezeu şi mântuirea sufletului nu le poţi cumpăra.

Produce aurul orice: case, haine, scumpeturi, prie-teni etc. Un singur lucru însă nu poate produce: pace,bucurie şi fericire adevărată.

Cu banii poţi cumpăra mâncare, dar nu şi pofta demâncare. Poţi cumpăra perne moi, dar nu şi somnul.Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Poţicumpăra multe cărţi, nu însă şi minte. Poţi câştiga mulţiprieteni, nu însă şi credinţa şi prietenia lor statornică.Poţi cumpăra multe desfătări, nu însă şi fericire adevă-rată. Poţi cumpăra cu bani multe desfătări şi lucruri lu-meşti, dar nu poţi cumpăra cu ei fericirea cea adevăratăşi mântuirea sufletului tău.

Domnul Iisus ne dă o pace pe care lumea n-o poatenici da, nici lua. Iisus Mântuitorul ne dă o pace pe carenimenea şi nimic n-o poate lua din sufletul nostru: nicisărăcia, nici lipsa, nici boala, nici o altfel de încercare,precum zicea şi Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţide iubirea lui Hristos? Suferinţa sau strâmtorarea, saufoametea, sau golătatea, sau spada?“ (Rom. 8, 35).

Mântuitorul dă o pace pe care cel credincios o areşi în cele mai grele încercări. Un medic îmi spunea că aavut în spital o femeie ce suferea cumplit, dar era mailiniştită şi voioasă decât ceilalţi bolnavi. „Pacea Mân-tuitorului meu în necazuri de acestea se adevereşte“, zi-cea ea. Domnul a ales vasele cele slabe, să facă cu elede ocară pe cele tari... Peste câteva luni femeia s-a în-sănătoşit prin credinţa ei.


O, ce pace dulce şi sfântă dă Mântuitorul! Daraceastă pace o poate simţi şi o poate avea numai cel cetrăieşte o viaţă cu Domnul. Întrebaţi-l pe cel credinciosdespre această pace şi vă va spune lucruri minunate.Gustaţi şi veţi afla ce pace dulce şi sfântă dă Domnul.

Dragă cititorule! Vrei să ai în sufletul tău şi în casata o pace adevărată şi deplină? Primeşte-L îndată peDomnul Iisus şi o vei avea.

Rugăciune

Iisuse, bunule Doamne! Căutat-am şi eu odată pa-cea şi fericirea în lumea aceasta şi în desfătările ei.Dar, vai, pe urmă ce mincinoasă s-a adeverit aceastăpace! Tu, Scumpul meu Mântuitor, m-ai izbit mereu cunecazuri, cu boli, cu suferinţe, ca să aflu pacea şi odih-na Ta cea dulce.

Îţi mulţumesc, Preabunule Doamne, că m-ai ajutatsă aflu această pace dulce şi sfântă. Acum nu mă temde necazuri, de boli, de sărăcie sau de întristare. Paceaşi odihna mea cea dulce eşti Tu, Preascumpul meuMântuitor. Pacea şi odihna Ta, Doamne, să fie cu minepână la sfârşitul vieţii mele. Amin.


„Rãmâneþi în Mine ºi Eu în voi... cãci fã-rã Mine nu puteþi face nimic“

„Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lu-crătorul... Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlă-diţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâ-ne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în Mine. Eusunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mineşi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nuputeţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, searuncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi learuncă în foc şi ard“ (In. 15, 1-6).

O, ce taină adâncă este pusă în această evanghelie!Este pusă în ea toată taina vieţii noastre de creştini şimai ales toată taina puterii noastre de creştini. Tainaaceasta este simplă. Domnul Iisus Hristos a murit pen-tru noi. Prin moartea Lui şi Jertfa Lui ne-a împăcat cuDumnezeu; a reparat iarăşi legătura noastră cu cerul, cuDumnezeu. Crucea Golgotei leagă cerul cu pământul şipe om cu Dumnezeu. Taina mântuirii noastre e să pri-mim această legătură şi să rămânem neîncetat în ea.Să-L primim pe Iisus Mântuitorul şi să rămânem clipăde clipă în El şi El în noi.

Nimenea dintre muritorii pământului n-a înţeles şin-a trăit atât de mult această taină ca marele Apostol


Pavel. Din înălţimea, din culmea acestei taine, a strigatApostolul Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristostrăieşte în mine; îmi trăiesc viaţa prin credinţa în Fiullui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentrumine“ (Gal. 2, 20). Numai cine a ajuns la această înăl-ţime poate înţelege şi poate trăi cuvintele Mântuitoruluide mai sus: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele“...

Iisus este Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu.„Căci unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor întreDumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, Care pe SineÎnsuşi S-a dat preţ de răscumpărare pentru toţi“ (I Tim.


2, 5). Iisus este marele nostru izvor de putere şi de via-ţă. Toată puterea vieţii noastre de creştini este în El şi laEl. Prin El ne vin tot darul şi toată puterea. Fără El nuputem face nimic.

De când eram preot tânăr la ţară, mi-aduc amintecă în toată duminica le predicam oamenilor, zicându-le:„Faceţi, oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şiceea“... Însă pe urmă am băgat de seamă că predicamea era fără putere. Nu puteam stârpi cu ea răutăţile şinu puteam aduce suflete la Mântuitorul. Oamenii as-cultau cu plăcere sfaturile, dar făceau tot aceleaşi urâci-uni. Atunci am început să cercetez Scripturile şi, adân-cindu-mă în Cuvântul lui Dumnezeu, am început cu opredică nouă. Am citit oamenilor evanghelia de alăturişi pe urmă le-am zis: „Fraţilor, eu tot mereu v-am sfătuitsă faceţi fapte bune şi să vă feriţi de rele. Acum însă vădcă predica mea este zadarnică, pentru că voi n-aveţi pute-re să faceţi binele. Aţi auzit ce zice Iisus în evanghelie:„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadămultă, căci fără Mine nu puteţi face nimic“; nu puteţiface roade de fapte bune, pentru că n-aveţi legătură cuIisus Mântuitorul. Ramurile viţei noastre n-au ieşit dinbutucul vieţii, din Iisus Hristos, şi de aceea n-aveţi pu-tere să faceţi binele. Până nu vă faceţi o legătură cuIisus Mântuitorul, zadarnică este predica mea şi sfatulmeu să faceţi asta şi asta şi să nu faceţi ceea şi ceea. Arînsemna să predic la nişte pădureţi să facă mere bune...

Fiecare dintre noi să se întrebe ce fel de legăturăare cu Mântuitorul. Eşti tu o ramură altoită şi odrăslităîn buciumul Lui? Aici este izvorul şi taina puterii de vi-aţă creştină. De la cine n-are această legătură, în zadaram aştepta să facă fapte bune. Ar însemna să aşteptăm


de la un pom pădureţ să facă mere bune. Tăria şi pute-rea unui creştin adevărat este legătura ce şi-a făcut-o şipe care o are şi o ţine cu Iisus Mântuitorul.

Când viaţa ta este o ramură din butucul vieţii careeste Iisus Hristos, atunci faptele cele bune vin de la si-ne; via vieţii tale înfloreşte şi rodeşte neîncetat.

Când ai această legătură, atunci Domnul curăţămereu via vieţii tale şi îi dă putere ca tot mai multă roa-dă să aducă.

Lumea de azi e plină de fărădelegi; lumea de azi eplină de creştini numai cu numele tocmai din pricină căoamenii au pierdut legătura cea de putere şi de viaţădătătoare cu Iisus Mântuitorul. De aceea viaţa lor e pli-nă de uscăciunile şi poamele sălbatice ale fărădelegilor.

Eu socot că şi viaţa poporului nostru este prea să-racă în fapte bune tocmai din pricina asta, că nu cu-noaşte cum ar trebui pe Iisus Mântuitorul.

O viaţă fără Mântuitorul este o viaţă pierdută, o via-ţă trăită şi cheltuită în zadar.

O, cum se scurg în deşertăciune anii ce trăiesc o vi-aţă fără Hristos! Ei sunt ramurile cele uscate pe care leaşteaptă focul pieirii sufleteşti (In. 15, 6). Dar o, cefrumoasă şi plină de putere şi de bucurie sufleteascăeste viaţa celui ce o trăieşte clipă de clipă cu Domnul şiîn Domnul!

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule! Poate şi viaţa mea este o ra-mură ce a ieşit din butucul vieţii Tale. Mulţi ani amtrăit fără Tine. Viaţa mea s-a umplut de uscăturile fă-


rădelegilor. Ah, ce grozavă a fost viaţa mea fără Tine!Mă întorc iarăşi la Tine, Preadulcele meu Mântuitor.Mă predau Ţie şi Te primesc pe Tine. Primeşte-mă ia-răşi, bunule Doamne, în butucul vieţii Tale, ca săodrăslesc într-o viaţă nouă. Rămâi întru mine şi eu în-tru Tine, căci fără de Tine nu pot face nimic.


„Iatã, stau la uºã ºi bat...“

„Iată, stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasulMeu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu elşi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20).

Minunate vorbe, minunată înştiinţare! Mântuitorula spus aceste vorbe, El ne-a dat această înştiinţare pringura Evanghelistului Ioan. Iisus Mântuitorul este Cel cebate la uşă, iar uşa şi casa unde vrea să intre sunt, dragăcititorule, inima ta şi viaţa ta.

A fi un creştin adevărat nu înseamnă numai a şticine a fost Iisus Hristos... nu înseamnă numai a cu-noaşte viaţa Lui din istoria biblică, ci înseamnă a-Lprimi pe Domnul în inima ta şi în viaţa ta. Înseamnăa-L lăsa pe Domnul să intre în gândurile noastre, învorbele noastre, în sfaturile noastre, în purtările noas-tre... în toată viaţa noastră.

Mântuirea noastră se începe în clipa când Îl lăsămpe Domnul să Se amestece în lucrurile noastre şi segată în clipa când nu ne mai amestecăm noi, ci Îl lăsămpe El să hotărască în toate afacerile şi lucrurile noastre.

Mântuirea noastră se începe în clipa când Îi des-chidem Domnului uşa inimii noastre; şi se sfârşeşte înclipa când Domnul a ajuns Stăpânul şi Cârmuitorulvieţii noastre, când clipă de clipă viaţa noastră este pre-


dată Lui; stă sub ascultarea Lui şi cârma Lui. O viaţăcreştinească fără această predare Domnului n-ajungenimic. Sunt atâţia creştini care ţin anumite datini, facanumite rugăciuni, păzesc anumite porunci, dar de rău-tăţi şi de năravurile rele nu se lasă...


Viaţa lor nu se schimbă şi nu se face mai bunăpentru că nu-L primesc pe Domnul, nu-L suferă peDomnul să Se amestece în viaţa şi purtările lor. Îl lasăpe Domnul să stea numai afară, la uşa inimii lor. Mân-tuirea sufletului nu câştigă nimic câtă vreme Domnul enumai afară la uşă. Mântuirea câştigă numai cândDomnul e înlăuntru, când Îl lăsăm pe Domnul să intreîn casa inimii noastre şi începem o viaţă nouă cu El.

Într-o vară am văzut într-un sat o cârciumă închisă.Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: „Aici se mută şcoala“.

Cârciuma era sub o transformare radicală: îşischimbase stăpânul, trecea sub o stăpânire nouă. O datăcu această mutare îşi schimba şi chemarea ce o avusese.Dintr-o crâşmă plină de beţii şi păcate, se făcea o şcoalăplină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Unduh nou intra în ea; o viaţă nouă se începea în ea.

În această asemănare trebuie să fie şi viaţa noastrăcând Îl primim pe Domnul cu adevărat în casa inimiinoastre. Primirea Domnului înseamnă o schimbare şitransformare din temelie a vieţii noastre, înseamnă căviaţa noastră îşi schimbă stăpânul, trece sub o stăpânirenouă şi, o dată cu aceasta, i se schimbă şi rosturile, şichemările. Se curăţă de toate spurcăciunile, un duh nuse sălăşluieşte în ea.

Mântuirea mea şi a ta, cititorule, începe în clipacând Domnul „se mută“ în inima noastră... când inimanoastră îşi schimbă stăpânul, renunţă la arenda diavo-lului şi patimilor rele şi se face „lăcaş Duhului Sfânt“,se face „casa lui Dumnezeu“ (I Cor. 3,16).

Ah, ce dulce şi liniştită se face viaţa când Domnuldevine chiriaşul şi stăpânul inimii noastre!

Un om, cercetându-mă mai zilele trecute, m-a aflatsingur aplecat la masa de scris.


– Numai singur, părinte, numai singur? m-a între-bat el. De ce nu-ţi bagi un tovarăş, un companist, la olucrare aşa de mare?

I-am răspuns îndată:– O, dragul meu, eu nu sunt singur, eu sunt cu

Domnul, eu mi-am găsit de mult un Tovarăş cu Careîmpreună lucrez. Cu acest Tovarăş mă sfătuiesc, cu Elplănuiesc, cu El mă înţeleg nopţile ce să mai scriu. Ah,ce Tovarăş bun am aflat! El îmi rezolvă necazurile celemai grele. El mă scoate din încurcături. El îmi dă totce-mi trebuie. Toate îmi merg bine şi cu spor de cândlucrez cu El.

Omul meu se uită la mine cu nedumerire. Poate cănu mă înţelegea destul de bine. Cel ce trăieşte o viaţăcu Domnul grăieşte într-o limbă maternă nouă pe carealţii n-o înţeleg şi nici nu le prea place.

O, ce dulce şi ce liniştită este o viaţă trăită clipăde clipă cu Domnul! Oamenii sunt plini de necazuri,de frământări, de lipsuri şi greutăţi tocmai din pricinăcă Domnul e afară la uşă şi nu înlăuntru, în inima şiviaţa lor.

Dragă cititorule! Domnul bate la uşa inimii tale.Bate stăruitor şi aşteaptă răbdător să I se deschidă uşa.Taina mântuirii tale stă în zăvorul de la uşă, stă în vo-inţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi să-I deschizi Dom-nului larg inima ta şi viaţa ta.

Iisus Mântuitorul nu deschide uşa inimii cu forţa.El nu este un spărgător de uşă; El strigă de afară şi aş-teaptă răbdător ca omul să-I deschidă. Taina mântuiriitale sufleteşti, scumpul meu frate, stă în zăvorul de lauşa inimii tale; stă în urechile tale să auzi glasul Dom-nului şi să-I deschizi.


Însă vai, puţini aud şi ascultă acest glas. Unii nu-laud pentru că în casa lor fac larmă şi petrecanie pati-mile şi păcatele. Alţii îl aud, dar nu se îndură să-şi laseplăcerile şi păcatele şi să-L primească pe Domnul în lo-cul lor. Şi iarăşi, alţii L-ar primi pe Domnul, dar aşa, casă nu-I descui toate încăperile. Şi-ar mai lăsa cheile dela unele păcate şi patimi rele. Un om îmi spunea că arintra în Oastea Domnului dacă i-am lăsa pipa,„sudalmele cele mărunte“ şi un pahar de rachiu pe zi.Dar Domnul nu intră decât acolo unde i se predau toatecheile de la toate încăperile inimii.

O, ce glas dulce se aude, iubite frate, la uşa inimiitale – şi tu nu-l auzi? O, ce dragoste bate la uşa inimiitale şi tu n-o primeşti? Bunătatea şi dragostea lui Dum-nezeu bate la uşa inimii tale – şi tu n-o primeşti? Mân-tuirea bate la uşa inimii tale – şi tu o respingi?

De mult, de ani de zile, Domnul bate mereu, batetot mai stăruitor la uşa inimii tale – şi tu nu vrei să-Lprimeşti? Deschide, frate dragă, deschide îndată uşainimii tale, să intre în ea Domnul măririi, Domnul păcii,Domnul vieţii.

Deschide uşa, frate dragă, căci Cel ce bate la uşăvrea să fie Fratele tău, vrea să fie Tovarăşul tău, vrea săfie Mântuitorul tău şi Izbăvitorul tău... El vrea să iaasupra Lui toate greutăţile tale, toate grijile tale, toatenecazurile tale, toate poverile tale sufleteşti şi trupeşti...El vrea să facă o schimbare din temelie în casa ta şi înviaţa ta. El vrea să facă din casa ta şi din inima ta o„casă a lui Dumnezeu“ plină de dar şi putere, plină delumină, de pace, de bucurie şi de fericire adevărată.

Deschide-I uşa, frate, deschide-I îndată uşa, predă-ILui toate cheile de la toate încăperile vieţii tale, ca să


începi o viaţă nouă cu El. Primeşte-L îndată pe Domnulşi te vei mira tu însuţi de ce dar şi binecuvântare a intratîn casa ta şi în viaţa ta.

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorule bune! De mult stai şi la uşa

inimii mele. De mult tot baţi şi mă strigi cu glas duiossă-Ţi deschid inimioara. Ah, nebunul de mine! Atâţiaşi atâţia ani Te-am ţinut afară la uşă. Atâţia şi atâţiaani ai bătut mereu cu dragoste şi răbdare la uşa ini-mii mele – şi eu, nebunul, n-am vrut să-Ţi deschid. Num-am îndurat să mă despart de păcate şi să Te pri-mesc pe Tine.

Mă grăbesc acum să ies din această nebunie desuflet pierzătoare. Eu Îţi deschid inimioara, Scumpulmeu Mântuitor. Intră în ea şi Te fă Stăpânul şi Cârmu-itorul ei. Eu Îţi predau Ţie pe vecie casa inimii mele; Îţipredau Ţie toate cheile de la toate încăperile ei. Îţipredau Ţie tot „inventarul“ acestei case ce a ajuns la„faliment“. Cu darul şi puterea Ta, Doamne, refăaceastă casă şi îi dă o viaţă nouă...

Eu Îţi predau Ţie, Doamne, toate gândurile mele,toate vorbele, toate planurile şi toate faptele mele. EuÎţi predau Ţie şi toate lipsurile, toate necazurile şi fră-mântările mele. Ia-le pe toate, Doamne, în grija Ta ceaSfântă!

Ia-mă pe mine însumi! Fii Tu Stăpân pe mine.Ia-mă cu tot ce am, o Doamne, şi fă ce vrei cu mine.


„Aici locuieşte Iisus Hristos?” Într-o zi, un om străin (pus la cale de un preot)

intră în curtea unei femei din Anglia (care avea obi-ceiul rău de a se certa şi înjura), cu întrebarea: „Aicilocuieşte Iisus Hristos?“

Femeia era cât pe-aci să-i înjure una bună şi îirăspunse răstit: „Vezi-ţi de drum, nebunule!“

Dar după ce s-a depărtat omul, întrebarea înce-pu să o stăpânească. Ori încotro se întorcea, întreba-rea „Aici locuieşte Iisus Hristos?“ o urmărea mereuca un cântec de care nu mai putea scăpa.

După trei zile de zbucium sufletesc, femeia s-aumplut de căinţă sufletească şi s-a lăsat de năra-vurile cele rele.

Dragă cititorule! Dacă cineva ar intra în curtea tacu întrebarea: „Aici locuieşte Iisus Hristos?“, ce felde răspuns ai putea să-i dai?


„Eu sunt Pãstorul cel bun“...

Citiţi Psalmul 22 şi capitolul 10 din Evanghelia dela Ioan şi veţi afla acolo o minunată icoană a mântuiriinoastre sufleteşti şi a creştinului adevărat, pusă în ase-mănarea cu Păstorul cel bun şi oile turmei sale:

„Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de ni-mic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape deodihnă. Îmi înviorează sufletul şi mă duce pe căi drepte“(Ps. 22). „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oileMele şi ele Mă cunosc pe Mine... oile Mele ascultă glasulMeu; Eu le chem şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţăveşnică şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea“ (In. 10).


Minunate cuvinte, minunată asemănare! Iată,aceasta este icoana creştinului adevărat. Un creştinadevărat este o oaie din turma cea binecuvântată a bu-nului Păstor Iisus Mântuitorul. Nu duce lipsă de ni-mic. Domnul „îl paşte în păşuni verzi şi îl duce la apăde odihnă“. Domnul îi acopere toate lipsurile sale su-fleteşti şi trupeşti.

Oaia este chipul creştinului adevărat. Căci cumeste oaia? Ea singură este slabă, neajutorată, neapărată.Ea n-are nimic altceva decât blândeţea, umilinţa, supu-nerea. Încolo toată soarta ei şi toată viaţa ei este în grijapăstorului. Ea se simte în siguranţă numai în turmă.

Aşa e şi creştinul cel adevărat. El singur este slab,neajutorat, neapărat. El este tare numai lângă Domnul,lângă Păstorul lui. Toată soarta lui şi toată viaţa lui suntîn mâna şi grija acestui Păstor. Un creştin adevăratn-are nici o armă de apărare şi de răzbunare contra oa-menilor răi şi necredincioşi. Apărarea lui este Domnul.Ca oaia, el nu are nici un fel de armă decât blândeţea şiumilinţa. Batjocoriţi pe cel credincios, râdeţi de el,daţi-i şi palme şi veţi vedea că toate le suferă ca o oaierăbdătoare din turma Domnului. El n-are nici o altă ar-mă de apărare decât răbdarea şi umilinţa.

Oaia este slabă, dar aceasta e o slăbie ce o apropiemereu de păstor şi o ţine în turma lui. E o slăbie ce seteme să iasă din turmă şi să-şi facă de cap. Aşa e şicreştinul cel adevărat. El are o slăbie ce-l apropie me-reu de Marele Păstor şi-l ţine în turma Lui.

Dar vai, nu de astfel de „oi“ sunt creştinii de azi.Cei mai mulţi dintre creştinii de azi se cheamă numai oidin turma lui Hristos, dar aievea sunt lupi.


Despre un pustnic, am citit undeva că s-a dus la untârg să-şi cumpere nişte oi. Dar nici o oaie nu era peplacul lui.

– Dar ce fel de oi ai vrea dumneata? întrebară oa-menii.

– Apoi vedeţi, oameni buni, eu sunt un pustnic caretrebuie să stau în rugăciune... Eu n-am vreme să ciobănesclângă oi. Mie mi-ar trebui nişte oi care să aibă dinţi cu ca-re să muşte şi gheare cu care să se apere ele singure...

Oamenii începură a râde. Unii ziceau că-i nebun.Dar pustnicul astfel le răspunse:

– Dragii mei, voi sunteţi în chipul oilor pe care lecaut eu. Căci vă numiţi oi din turma lui Hristos, dar vămuşcaţi unii pe alţii ca lupii. Vă numiţi oile lui Hristos,dar de la o poştă vi se văd colţii şi ghearele de lup cucare vă sfâşiaţi unii pe alţii...

Cu adevărat şi noi suntem în icoana aceasta: „oi“cu dinţi şi gheare de câine, de vulpe şi de lup.

Un creştin adevărat este o oaie din turma cea bi-necuvântată a Domnului. El caută păşunea cea duhov-nicească (biserica, rugăciunea, cititul Bibliei, citireacărţilor religioase etc.). El se hrăneşte cu păşuneaDomnului. El se fereşte de păşunea diavolului. Căci şidiavolul îşi are aici în lume păşunea lui: patimile, des-fătările, păcatele. Mulţimea cea mare a creştinilor sehrăneşte cu păşunea aceasta. I-a atras diavolul în ea cuispita şi minciuna.

Undeva am citit o istorioară despre doi fraţi caremoşteniseră o singură oaie. S-au înţeles să facă fiecarecâte o grămadă de nutreţ. Pe urmă să sloboadă oaia dingrajd şi la grămada unde va trage oaia să mănânce, aaceluia să-i rămână.


Fratele cel dintâi s-a apucat să facă o grămadă deotavă aleasă, lângă care a pus şi făină, sare şi apă.Celălalt nu făcea nimic. Dar înainte cu câteva clipede a se deschide grajdul, a luat un braţ de frunzeverzi şi le-a grămădit frumos. Când s-a deschis uşa,oaia a dat buzna la frunze, cu toate că frunza nici nuera bună de mâncat.

În chipul acestei oi sunt şi creştinii de azi. Domnulare de partea Lui nutreţul cel sufletesc, cel adevărat, areşi sarea vieţii şi apa vieţii, are tot ce-i trebuie unui su-flet de om, dar „oile“ Domnului – creştinii de azi –aleargă la frunza Satanei. Cu frunză verde şi frumoasăla înfăţişare îi înşală Satana pe oameni şi îi abate de lapăşunea cea minunată a Domnului.

Cu ispita şi viclenia înşală Satana pe oile Domnu-lui şi le atrage în gălbează.

Aţi văzut cum e gălbeaza? Ea e frumoasă la vede-re. E verde şi înspicată, şi dulce la gustare. Dar vai, ea eplină de viermi care se mută în oaie, fac pui şi o prăpă-desc cu zile.

Aşa sunt şi ispitele Satanei. Frumoase la vedere,dulci la gustare, dar vai, ele sunt pline de viermi produ-cători de moarte trupească şi sufletească. Ah, ce moarteînfricoşată are cel apucat în gălbeaza Satanei! Patimileşi plăcerile îi rod trupul şi sufletul întocmai aşa cumgălbeaza roade carnea şi viaţa sărmanei oi. Feriţi-vă depăşunea diavolului!

Oile Domnului – creştinii cei adevăraţi – cunoscglasul Lui şi merg după El. Ei cunosc şi glasul lumii, şiglasul diavolului şi se feresc de el.

Diavolul este ciobanul cel mincinos. El se îmbracăîn piele de oaie şi face pe păstorul oilor, ca să înşele pe


oile nepricepute şi să le ducă la pierzare. Creştinul celadevărat îi cunoaşte glasul şi fuge de el.

Însă vai, e plină lumea de cei ce ascultă acest glasmincinos. Ah, cum merge lumea după diavol, dupăacest lup mişel îmbrăcat în pieile de oaie!

Duhule Sfinte! Ajută-mă şi mă întăreşte cu darul şiharul Tău cel Sfânt să rămân până la sfârşitul vieţiimele în turma marelui meu Păstor. Ajută-mă să cunoscglasul Lui. Ajută-mă să ascult numai de glasul Lui şi sămerg numai după El.


„Eu sunt lumina lumii“

„Să fie lumină!“ – a zis Dumnezeu la facerea lumii.Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şilumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat peAdam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şidesăvârşită. Întuneric nuse afla în ea. Dar dingreşeala din grădinaEdenului, întunericuls-a amestecat cu lumi-na, binele cu răul – şipe urmă întunericul abiruit lumina. Întunericmare s-a făcut iar pestetot pământul; un fiorosîntuneric sufletesc.

Domnul Iisus a ve-nit într-o lume plină deîntuneric sufletesc.Domnul Iisus a venit înlume ca un al doilea fă-cător de lumină sufle-tească. A venit în lumeca un „soare al dreptă-ţii“, ca o „lumină a cu-


noştinţei“, să-i lumineze „pe cei ce şedeau în umbră şiîntuneric“ (Lc. 1, 79).

O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa lumi-nii. Satana voia să ţină lumea mai departe în întuneric.Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şiÎnvierea Sa, Domnul a despărţit din nou lumina de în-tuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lu-mina cunoştinţei şi lumina vieţii.

Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina ceaadevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume“(In. 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschideochii cei sufleteşti, să ne vedem pe noi înşine şi rostu-rile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumi-na vieţii.

Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şilumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru căuna fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui,ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei.Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul soarelui şi al luminii.

Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scumpdar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina luiHristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuieochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vederesufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pen-tru noi.

Iisus a venit în lume nu numai să aducă luminavieţii, ci El a venit să-i şi tămăduiască pe cei orbi cu su-fletul. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis sădau orbilor vedere“ (Lc. 4, 18). Evangheliile sunt plinecu orbi pe care i-a vindecat Domnul.


Domnul Iisus tămăduia şi orbia cea sufletească. Eltămăduieşte şi azi această orbie. El singur o poate tă-mădui. Lumina lui Hristos are o putere şi o însuşiredeosebită. Ea luminează ca un fulger neaşteptat viaţacea sufletească a omului, ea schimbă deodată şi cutotul vederea cea sufletească a omului, ea schimbă cutotul viaţa omului. Îi schimbă inima, îi schimbă gân-durile, îi schimbă vorbele, purtările şi umblările. Mi-nunea ce s-a petrecut cu Saul pe drumul Damasculuiva rămâne de-a pururi o mărturie despre puterea ce oare lumina lui Hristos.

„Orb am fost şi acum văd“; această vedere dulce ospuneau din om în om orbii tămăduiţi de Domnul. Daraceastă veste o spunea şi Apostolul Pavel, o spuneau şizacheii, samaritencele, magdalenele şi toţi cei care fu-seseră orbi cu sufletul. Această veste dulce o spun şi azitoţi cei care au scăpat de orbia sufletească. Unul din ceice au intrat în Oastea Domnului scrie: „Ca un fulger avenit lumina lui Hristos de m-a scos din întunericulSatanei”... „Eram ca un orb – scrie un altul – dar, decând citesc foaia şi Scriptura, parcă văd altfel şi măsimt altfel“...

Lumina lui Hristos luminează tuturor. Tot cel ceprimeşte această lumină a scăpat de întuneric. Are lu-mina vieţii. Însă vai, nu toţi primesc această lumină.Lumea cea multă trăieşte în orbie sufletească. Aşa afost pe timpul Mântuitorului. Aşa e şi azi.

Domnul Iisus, când a venit pe pământ, a aflat o lu-me cu oameni care „ochi aveau, dar nu vedeau, urechiaveau, dar nu auzeau“. A aflat orbi care aveau ochi şisurzi care aveau urechi, dar n-aveau ochi şi urechi pen-tru Cuvântul lui Dumnezeu. „Lumina a venit în lume,


dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră mai mult în-tunericul“ (In. 3, 19).

Pe mulţi i-a tămăduit Mântuitorul de această orbiesufletească. Dar cei mai mulţi au stăruit în orbia lor ceasufletească. Au murit în orbia lor cea sufletească fari-seii şi cărturarii, şi gloata cea mare a celor ce nu L-auprimit pe Domnul.

Aşa e şi azi. E plină şi lumea de azi de cei orbi cusufletul. Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar oa-menii iubesc întunericul, pentru că faptele lor sunt releşi „oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină,ca să nu i se vădească faptele“ (In. 3, 19-20).

În „foaia Oastei“, am scris despre un orb care a in-trat în Oastea Domnului. S-au împlinit şi aici cuvinteleMântuitorului: „Eu am venit în lumea aceasta pentrujudecată, ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fieorbi“ (In. 9, 39).

Ah, în ce orbie sufletească trăiesc cei mai mulţioameni! De ar avea ochi sufleteşti, de li s-ar deschidedintr-o dată vederea cea sufletească, s-ar îngrozi de sta-rea cea grozavă şi nenorocită în care se află.

Anul trecut am citit într-o gazetă păţania unui că-lător. Într-o noapte, pe vreme de furtună, a intrat laadăpost într-un han părăsit. N-avea unde să-şi plece ca-pul şi era bucuros că a aflat acest adăpost. Dar pe cândera să-şi plece capul spre odihnă, un fulger a luminatîncăperea sălaşului. Atunci văzu o privelişte îngrozitoa-re: un şarpe grozav se târa spre el; alţii se căţărau pe pe-reţi, ochii unei bufniţe străluceau într-un colţ, iar pecelălalt colţ o lighioană stătea cu gura deschisă. Pe josmişunau fel de fel de jivine. Călătorul fugi îngrozit dinacest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.


În chipul acestui călător care pe timp de întune-ric s-a retras în hanul cel plin cu şerpi şi lighioanesunt şi azi cei orbi cu sufletul. Ei trăiesc într-o stareînspăimântătoare, dar nu se înspăimântă pentru că„ochi au, dar nu văd“. Ei trăiesc într-un sălaş sufle-tesc plin cu lighioane fioroase ce stau gata-gata să-lsfâşie. Trăiesc la un loc cu tigrul cel fioros (mânia),cu şarpele cel veninos (zavistia), cu porcul cel mur-dar (beţia), cu ţapul cel puturos (desfrânarea), cubroasca cea scârboasă (zgârcenia) etc. (Aceste li-ghioane se pot vedea pe larg în cartea „Oglinda ini-mii omului“). Şi nu se înspăimântă păcătosul; şade şidoarme liniştit în această şerpărie, pentru că n-areochi sufleteşti şi vedere sufletească să vadă starea fi-oroasă şi nenorocită în care se află.

Cel ce primeşte lumina lui Hristos vede deodatăstarea fioroasă în care se află şi părăseşte păcatele, stri-gând îngrozit: „Ah, nebunul de mine, în ce stare groza-vă am fost! Şi eu am stat liniştit în pierzarea aceasta!“

Ah, în ce cumplită orbie sufletească trăiesc lumeaşi oamenii de azi! Se pare că întunericul a biruit iarăşilumea. Satana domneşte în întunericul acestei lumi(Ef. 6, 12). O teribilă noapte sufletească s-a făcut ia-răşi în lume.

Dar să nu pierdem nădejdea. Mai curând ori maitârziu, lumina va birui întunericul. Întunericul şi-a ajunsculmea. Suntem pe la miezul nopţii. Zorile luminii în-cep a se ivi. Se înmulţesc fulgerările de lumină sufle-tească. Lumina va birui, ea trebuie să biruie.

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi caretrăiţi în lumina lui Hristos! Să ajutăm şi noi, după pute-


rile noastre, biruinţa luminii. Să luptăm din răsputericontra întunericului. Să ajutăm tămăduirea celor orbi cusufletul.

Aşa să lumineze lumina noastră înaintea oameni-lor, ca, văzând ei râvna noastră şi faptele noastre celebune, să li se deschidă şi lor ochii cei sufleteşti şi săprimească lumina lui Hristos, lumina vieţii.

Dragă cititorule! Ia seama, poate şi tu ţi-ai pierdutvederea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ţi-a slăbitnumai această vedere – eu „te sfătuiesc să cumperi dela Domnul doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi săvezi“ (Apoc. 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndatăla Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Milioane şimilioane de orbi şi bolnavi cu sufletul s-au vindecatapropiindu-se de El şi cerând mila Lui.

Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească! Numaidupă ce ai scăpat de ea vezi cât de fioroasă a fost.

– Da’ ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu maibei şi să nu-ţi petreci? îl batjocoreau nişte oameni lu-meşti pe un ostaş din Oastea Domnului.

– O, dragii mei, le-a răspuns ostaşul, eu m-am lăsatde petreceri şi de celelalte răutăţi nu pentru că m-au opritpărintele Trifa de la Sibiu şi Oastea Domnului, ci pentrucă mi s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit;mi s-au deschis ochii să văd lumea şi viaţa în luminaEvangheliei; mi s-au deschis ochii să văd minciuna ceamare în care am trăit. Nu pentru că m-a oprit Oastea Dom-nului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschisochii să văd negru ceea ce mai înainte mi se părea alb...Eu Îl slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu şi pe Scum-pul meu Mântuitor, căci orb am fost, dar acum văd...


Ce mărturie şi ce mărturisire dulce şi scumpă! Vai,ce bucurie mare are un suflet când începe „a vedea“!Are exact aceeaşi bucurie ce o are un orb când începe avedea. Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigătmai dulce, mai duios şi mai binecuvântat decât acesta:„orb am fost şi acum văd!“ (In. 9, 25).

Rugăciune

Iisuse, Lumina lumii! Poate că şi eu sunt un orb cusufletul. Ca şi orbul din Ierihon, cad şi eu în faţa Ta cucredinţă tare şi cu dorinţă fierbinte, strigând: „Iisuse,Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul,căci m-au orbit patimile şi fărădelegile. Deschide-miochii, Doamne, să văd (Lc. 18, 41). Dorinţa mea ceascumpă este să văd; să mă văd pe mine însumi, să vădlumea şi rosturile vieţii mele în lumina EvanghelieiTale. Luminează-mă, Doamne, cu lumina Ta cea sfân-tă, ca să pot şi eu striga: „orb am fost şi acum văd“.


„Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevãrulºi Viaþa»“

Un rege al An-gliei avea între sfet-nicii săi un necre-dincios. Toată lumeaştia acest lucru. În-tr-o adunare a sfetni-cilor, regele luă oBiblie şi o dădu celuinecredincios,zicându-i:

– Te rog, des-chide la Evangheliade la Ioan, capitolul14, versetul 6 şi ci-teşte.

Sfetnicul citi:– „Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine...»“– Destul! Acum te rog, spune dumneata, s-a mai

aflat cineva în istoria lumii să zică despre el că este ca-lea, adevărul şi viaţa? Vezi, dragul meu, eu sunt împă-rat peste 300 de milioane de oameni, dar dacă aş zice căsunt calea şi adevărul, şi viaţa, lumea ar spune că-s ne-


bun. Nimenea dintre muritorii pământului n-a cutezat –nici măcar prin gând nu i-a trecut – să rostească astfelde vorbe. Cel ce le-a spus a fost nu numai om, ci El afost şi Dumnezeu; a fost Fiul lui Dumnezeu...

Necredinciosul a rămas ruşinat şi din acea clipă apărăsit necredinţa.

Iisus Hristos n-a fost numai un Învăţător. El n-a datnumai sfaturi morale. Sfaturi morale mai dau ei şi alţii,destui (dintre care cei mai mulţi ei înşişi nu le ţin).Domnul Iisus este Calea vieţii, El este adevărul, El esteViaţa însăşi.

„Eu sunt Calea“... Înainte de a veni Mântuitorul,lumea trăia „în umbră şi în întuneric“ (Lc. 1, 79);n-avea nici lumina vieţii, nici calea vieţii. Prin Jertfa Sacea scumpă, Domnul ne-a deschis iar calea spre cer.Ne-a scos din căile morţii şi ne-a îndrumat pe căile vie-ţii. Domnul Iisus este Calea cea adevărată a vieţii. Nu-mai prin El putem înainta pe calea ce duce la viaţa ceaveşnică.

Domnul este „calea cea îngustă“ ce duce la cer.„Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi latăeste calea ce duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce in-tră pe ea. Dar strâmtă este uşa şi îngustă este calea ceduce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află“ (Mt. 7, 13-14). Cu adevărat, puţini sunt cei ce află calea vieţii şiumblă pe ea.

Lumea e plină de cei ce aleargă în galop pe căilemorţii. De ce? Pentru că diavolul, mişelul cel mare,atrage pe oameni cu fel de fel de apucături şi minciuniîn căile rătăcirii. Satana pândeşte pas cu pas calea vieţii


noastre şi încearcă pas cu pas să ne abată din căileDomnului. Lumea şi viaţa sunt pline de răscruci şi căiîncurcate de unde pândeşte Satana sufletele, întocmaica păianjenul din păienjeniş.

Văzut-aţi cum face păianjenul? El ţese o pânză în-treagă de căi încurcate şi încâlcite şi pe urmă se puneîntr-un colţ la pândă. Vai de musca ce a dat în pânzaacestor căi încurcate. E pierdută. Păianjenul sare asupraei şi îi soarbe viaţa. Aşa păţesc şi cei ce se lasă înşelaţide căile lumii şi ispitele diavolului.

Bătrânii noştri au ridicat pe vremuri cruci la răs-crucile drumurilor şi la răspântiile hotarelor. Mare în-ţeles sufletesc este în aceste cruci (pe care noi le lăsămsă se răstoarne). La fiecare răspântie, ele ne arată icoa-na lui Iisus cel Răstignit, vrând parcă să ne zică: luaţiaminte că şi viaţa voastră cea sufletească este plină defel de fel de răspântii ispititoare, pe unde vă pândeşteSatana. La fiecare răspântie din viaţa voastră gândiţi-văla Iisus cel Răstignit şi vă rugaţi Lui să vă apere de ca-lea rătăcirii şi a pierzării sufleteşti.

Când vrei să furi, gândeşte-te că ai în faţa ta orăspântie a diavolului, când vrei să desfrânezi, cândvrei să te răzbuni, să înşeli etc... gândeşte-te că toateacestea sunt tot atâtea răspântii ale diavolului princare încearcă să ne atragă în căile morţii. În faţa tutu-ror acestor ispite, trebuie să vedem icoana Celui răs-tignit pe cruce, trebuie să ne aducem aminte de cu-vintele Domnului: „Staţi la drumuri şi întrebaţi de că-rările cele veşnice ale Domnului şi vedeţi care estecalea cea bună şi mergeţi pe ea şi veţi afla odihnă su-fletelor voastre“ (Ier. 6, 16).


Ah, dacă la toate răspântiile vieţii L-am vedea peDomnul şi am asculta de El, ce viaţă curată şi adevăratăam trăi! Însă cei mai mulţi ascultă de diavolul şi aleargăîn galop pe căile lui cele mincinoase.

Din războiul cel mare, un soldat îmi spunea o în-tâmplare plină de învăţătură sufletească.

Pe frontul din Galiţia, soldaţii austrieci au fost laînceput atraşi în cursă de către adversarii ruşi cu o apu-cătură şireată. Pe larăspântiile drumurilorerau tăbliţe cu indi-caţii mincinoase. In-dicaţia de pe tablăarăta că drumul cuta-re şi cutare duce coloşi colo – dar el duceadrept în tabăra vrăj-maşilor, adică drept lamoarte şi prinsoare.

Aşa face şi vrăj-maşul diavol. El a îm-pănat răspântiile vieţii cu înşelăciuni – cu păreri minci-noase despre lume şi viaţă – care duc direct la moarte şipieire sufletească. „Multe căi i se par bune omului, darla urmă ele duc la moarte“ (Prov. 16, 25).

Acestea sunt căile mincinoase ale diavolului.A fi un creştin adevărat înseamnă a putea cânta cu

psalmistul: „Pe căile poruncilor Tale, Doamne, amalergat... Făclie picioarelor mele a fost cuvântul Tău şilumină cărărilor mele“ (Ps. 118). În viaţa cea sufleteas-că nu sunt decât două căi: calea vieţii şi calea morţii(Ier. 21, 8). Pe care din aceste două eşti tu?


„Eu sunt Adevărul“... Mult au umblat şi mult auasudat filosofii din toate timpurile să afle adevărul des-pre lume şi viaţă. Trenuri întregi abia ar putea ducetoate cărţile câte s-au scris despre ce este viaţa, dartoate aceste cărţi se pot azvârli în foc. Ele nu mai valo-rează nimic. Vremea a adeverit că nu sunt adevărate.

Singur Domnul Iisus Hristos a adus în lume adevă-rul cel veşnic, adevărul care rămâne în veci. „Cerul şipământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ – azis Iisus (Mt. 24, 35). Evanghelia şi Biblia cuprind ade-vărul veşnic. În ele se află descoperirea lui Dumnezeudespre rosturile lumii şi ale omului. Acest adevăr stră-luceşte ca lumina, ca soarele.

Însă, vai, cei mai mulţi oameni umblă şi azi în în-tuneric şi trăiesc în minciună. De ce? Pentru că cel maimare duşman al adevărului este diavolul. El este „tatălminciunii“ (In. 8, 44) şi umblă neîncetat să acopereadevărul Evangheliei şi să-l despartă pe om de acestadevăr.

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că îl îndu-plecase pe un cunoscut să-şi cumpere Noul Testament,dar tocmai în clipa când să i-l dea, a sosit un argat al dia-volului, strigând în gura mare: „Asta-i o carte pocăită...fugi de ea şi de acel ce ţi-o dă, că vrea să te facă pocă-it!“ Şi omul a lăsat în grabă Noul Testament, şi-a luatbanii înapoi şi a fugit cu ei la birt, mulţumit şi „liniştit“că scăpase de „rătăcire“.

Aşa ştie diavolul să-i ţină pe oameni departe de Bi-blie, de Cuvântul Adevărului. Atacurile cele mai înver-şunate le dă Satana contra Bibliei, pentru că Biblia cu-prinde adevărul cel veşnic şi descoperirea planurilor cele are Dumnezeu cu noi şi cu mântuirea noastră.


Diavolul este „tatăl minciunii“. El pune înainteanoastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. Dinminciună, Satana a făcut credeuri de viaţă. E plină lu-mea cu astfel de credeuri. „Dacă doară nu-i să mă faccălugăr, să intru în Oastea de la Sibiu – zicea un om –că doară n-am omorât pe nime’ să mă fac pocăit“.„Aşa-i făcută lumea – zic alţii – că ici-colea trebuie sămai şi minţi, să mai şi chefuieşti, să mai păcătuieşti“…Trebuie „să ne trăim viaţa“ – răspund alţii (în chefuri,în beţii, în desfătări lumeşti). Ah, cum a orbit diavolulmintea oamenilor, să nu vadă strălucind lumina Evan-gheliei (II Cor. 4, 4). „Adevărul vă va slobozi pe voi“,zicea Iisus, dar Satana îi ţine pe oameni legaţi cu fel defel de minciuni şi datini de suflet pierzătoare. Ah, ceminciună mare este viaţa celor mai mulţi creştini!

„Eu sunt Viaţa“... Domnul este viaţa. El este izvo-rul vieţii. Cine a apucat pe calea arătată de El şi a primitadevărul adus de El, câştigă viaţa veşnică.

Dragă cititorule! Viaţa noastră cea sufletească aredouă căi, două răspântii. Una e calea cea îngustă, aDomnului, care duce spre lumină, spre adevăr, spre via-ţa veşnică. Cealaltă e calea cea largă a diavolului, careduce spre rătăcire şi pierzare veşnică.

Iisus Hristos este viaţa cea adevărată. El a venit înlume „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţaveşnică“ (In. 3, 15). „Cine are pe Fiul are viaţa, cinen-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (I In. 5, 12).Noi trebuie să trăim o viaţă cu El aici pe pământ, ca săputem continua cu viaţa cea veşnică dincolo de mor-mânt. Cine nu trăieşte o viaţă în Domnul şi cu Domnulnu poate moşteni viaţa veşnică.


Calea, Adevărul şi Viaţa stau faţă în faţă cu Rătăci-rea, Minciuna şi Moartea. Pe care din acestea eşti tu?

Rugăciune

Iisuse, bunule Doamne! Pierdut-am şi eu Caleavieţii. Ajută-mă să mă pot întoarce în ea.

Legatu-m-a ispititorul cu minciunile lui! Slobo-zeşte-mă, Doamne, cu Adevărul Tău.

Omorâtu-m-a lumea cu păcatele ei. Înviază-mă,Doamne, cu viaţa Ta.

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor şi dătăto-rule de viaţă! Ajută-mă să mă pot întoarce din caleapierzării; ajută-mă să pot ieşi din minciunile lumii şiale satanei; ajută-mă să pot învia prin moartea pati-milor şi păcatelor.


„Eu sunt Pâinea vieþii”

Omul e făcut din două părţi: din lut, care este cor-pul, şi din suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul. Şio parte, şi alta îşi au legile şi lipsurile lor. Corpul arelipsă de aer, de hrană, de apă şi lumină. Întocmai acelelipsuri le are şi sufletul. Sufletul îşi are şi el foamea luişi setea lui. Dar lumea aceasta n-are nici un fel de hranăpentru suflet.


Lumea aceasta cu toate plăcerile ei şi cu tot aurulei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de pâine.Sufletul flămânzeşte şi însetoşează după Dumnezeu.„Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tinetrupul meu“ (Ps. 62, 2). Hrana sufletului vine de susdin cer.

În călătoria lor spre Canaan, israelitenii s-au hrănitîn pustie cu mană din cer şi cu apă din stâncă, adică cupâine şi cu apă de la Dumnezeu. De această hrană ce-rească are lipsă şi sufletul nostru; de această hranăavem lipsă şi noi în călătoria vieţii.

O hrană pentru sufletul nostru este şi Cuvântul luiDumnezeu. Scripturile sunt o pâine cerească. Ele suntinsuflate de Dumnezeu: ele sunt o pâine ce s-a pogorâtdin cer. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu totcuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4;Ier. 15, 16). Ferice de cei ce simt „o foame şi o sete dea auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11).

Dar hrană sufletească este şi rugăciunea, „pâineacea de toate zilele“ a sufletului nostru.

Dar sufletului nostru i s-a dat o hrană şi mai scum-pă decât aceasta. Chiar Iisus Mântuitorul S-a dat pe Si-ne Însuşi ca o hrană pentru viaţa şi mântuirea sufletelornoastre. Jertfa Lui cea sfântă este cea mai scumpă hranăa sufletului nostru.

Deci luând Iisus pâinea şi binecuvântând, a zis:„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“; şi, luând pa-harul, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sân-gele Meu... care pentru mulţi se varsă spre iertarea pă-catelor“ (Mt. 26, 26-28). „Eu sunt pâinea vieţii... Eusunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer... TrupulMeu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată


băutură... Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea SângeleMeu, rămâne întru Mine şi Eu întru el“ (In. 6, 48-56; ICor. 11, 22-29).

Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mân-tuirii noastre sufleteşti. Multe ar fi de spus despre CinaDomnului. Vom spune numai câteva pe scurt.

Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara cândDomnul Iisus Se pregătea să-i părăsească. În aceste cli-pe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legăturăcu Domnul, de împărtăşire neîncetată cu El şi cu daru-rile Lui.

Cina cea de Taină le spunea apostolilor că Iisus îiva părăsi, dar pe de altă parte îi asigura că El va rămânede-a pururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, pute-re şi har. Acesta este şi azi punctul cel dintâi din CinaDomnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtăşi-re sfântă cu Domnul vieţii.

Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătu-ră cu El şi El cu noi. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzicineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şivoi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). Această îm-părtăşire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieţiisufleteşti. De pe culmea aceasta a strigat ApostolulPavel: „Hristos este viaţa mea... nu mai trăiesc eu, ciHristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).

A doua oară: Cina Domnului li s-a dat apostolilorîn semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin Cina ceaSfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi dintoţi creştinii o familie de copii ai lui Dumnezeu, o fa-milie de fraţi şi surori care iau parte cu toţii la aceeaşiCină şi la aceeaşi Masă.


A treia oară: Cina Domnului ni s-a lăsat spre ierta-rea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi sfântă princare Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Dom-nului ni s-a lăsat ca o putere în încercări, întărite în ne-cazuri... şi peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hranăpentru sufletul nostru.

Aşa au înţeles apostolii Cina Domnului şi aşa auînţeles-o creştinii cei dintâi. Cina Domnului era pentrucreştinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulatăşi nelipsită. Până în veacul al patrulea, creştinii ceidintâi se împărtăşeau cu toţii în fiecare duminică, dupăfiecare liturghie (liturghia e făcută pentru a se împărtăşila sfârşitul ei toţi credincioşii).

În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creştiniicei dintâi se împărtăşeau din Cina Domnului şi se îm-brăţişau în semn de dragoste şi frăţietate. Această îm-părtăşire în Domnul le dădea har şi putere să trăiascăEvanghelia Mântuitorului. „Şi stăruiau în învăţăturaapostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în ru-găciuni… Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au cre-zut erau una“ (F. Ap. 2, 42; 4, 32).

Dar în curgerea vremilor, râvna creştinilor pentruCina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi?Azi îi poţi număra pe degete pe cei care se împărtăşesccu Cina Domnului.

Ah, ce înţeles mare şi ce putere mare este în CinaDomnului! Dar poate tocmai pentru asta diavolul s-asilit să schimonosească înţelesul acestei Taine şi se si-leşte să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a scor-nit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oa-menii bolnavi şi bătrâni. Creştinii de azi aşteaptă boalaşi moartea să-i apropie de Cina Domnului.


De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că amfost chemat odată să împărtăşesc un bolnav. Dar bolna-vul trăgea de moarte (nu se simţise „destul de bolnav“să mă cheme mai curând). Atunci, ai casei făcură unsemn grozav. Luară o lingură, căscară cu putere guramuribundului şi punând în ea un mic căluş, mă poftirăsă-i torn pe gură Sf. Împărtăşanie, ca „să nu moarănecuminecat“...

– Dragii mei, le-am răspuns eu, taina aceasta nu sedă cu forţa. Ea trebuie primită cu voinţa omului şi cupregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător deuşi sufleteşti. El aşteaptă ca omul să-I deschidă el însuşiuşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai înbucăţica aceasta de pâine, ci în legătura ce şi-o faceomul – prin această taină – cu Iisus Mântuitorul şi cuDumnezeu. Dar această legătură trebuie să şi-o facăomul până trăieşte, căci la moarte, iată, vedeţi, e preatârziu, e prea târziu...

Şi iarăşi, pe alţii îi sfătuieşte Satana să se împărtă-şească fără nici un folos sufletesc. De când slujeam capreot îmi aduc aminte de un bătrân care se cobora re-gulat de sus, de la munte, în fiecare post al Paştilor şise cumineca. Dar după împărtăşire, trăgea să popo-sească la un birt, scotea merinde din traistă, comandao ţuică, două, trei... Şi pe urmă... se îmbăta şi cântacântece lumeşti. În aceeaşi zi se cumineca din douăpahare: şi din paharul Domnului, şi din paharul dia-volului. Se cumineca şi cu Duhul Domnului, şi cu du-hul diavolului, cu toate că Apostolul Pavel spune răs-picat: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharuldracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi lamasa dracilor“ (I Cor. 10, 21).


O astfel de împărtăşire nu foloseşte la nimic.O, ce taină mare şi sfântă este Cina Domnului! Câţi

însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne cheamăpe toţi la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi îm-părtăşire cu El. Dacă toţi am cina regulat cu El şi El cunoi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fiplină lumea de fraţi şi surori în Domnul.

Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceealumea e plină de „creştini“ ce se urăsc şi se duşmănescunii pe alţii.

Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, faţă deCina Domnului?

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Lumea aceastan-are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul meu„însetează după Tine ca un pământ fără de apă” (Ps.62, 2-3) şi ca un flămând fără pâine. Sufletul meu flă-mânzeşte după pâinea Ta cea „din cer“ şi după apaTa „cea vie“. Dă-mi, Doamne, şi mie această pâine şiapă!

Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că lumeaaceasta n-are nici o coajă de pâine şi nici un picur deapă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăninumai cu pâinea cea cerească şi se poate adăpa numaicu apa cea vie.


A murit de sete în mijlocul apelor

Într-un ziar citesc o ştire ciudată. O barcă depescari, apucată de valuri, a fost târâtă în largul mă-rii. Pescarii s-au ţinut contra valurilor, au avut şi me-rinde, dar pe urmă au murit de sete în mijlocul ape-lor mării, pentru că apele acestea sărate nu stâmpărăsetea.

Aşa e şi cu sufletul nostru. Putem avea toate bu-nurile, toate averile şi plăcerile acestei lumi; ele nustâmpără setea sufletului şi nu dau fericirea sufle-tului. Înconjurat de bunuri lumeşti, sufletul moarede foame şi sete dacă nu i se dă pâinea şi apa lui ceaadevărată.


„Fericiþi veþi fi“... când?

„Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte; şi aşe-zându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Şigura, îi învăţa, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, căa lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căaceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vormoşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi înse-tează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi ceimilostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cuinima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcă-torii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este îm-părăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi văvor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voas-tră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,că plata voastră multă este în ceruri“ (Mt. 5, 1-12).

Evanghelia de mai sus e cunoscută în Noul Testa-ment sub numirea „Predica de pe munte”, pentru căMântuitorul a rostit-o stând sus pe o colină. Mulţime depopor asculta această predică. Din această predică suntluate fericirile care se cântă în strană în fiecare dumini-că şi sărbătoare.

Minunată este această evanghelie şi minunate suntînvăţăturile din cele nouă fericiri! Ele înşiră pe cei ce


vor fi cu adevărat fericiţi în lumea aceasta şi în cealaltă.Dar ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericirinu vorbeşte despre bogăţie lumească, nici despre bani,averi şi plăceri.

Fiecare din cele nouă fericiri e legată nu cu lumea,ci cu cerul de sus. Fiecare pleacă din inima omului şi sesfârşeşte cu cerul de sus. Fiecare leagă cerul cu pă-


mântul şi pe om cu Dumnezeu. Fericirea pe care a fă-găduit-o Mântuitorul este înlăuntrul omului şi pleacădinlăuntru în afară. Mântuitorul face fericiţi pe ceiblânzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă. Ba încăpune între cei fericiţi şi pe cei ce sufăr ocări şi prigoane.

Fericirea cea adevărată este cea lăuntrică, cea su-fletească. Însă spre deosebire de această fericire ade-vărată, oamenii caută o fericire lumească, caută o feri-cire ce pleacă din afară înlăuntru. Se trudesc oameniisă se facă mai întâi bogaţi, să se umple mai întâi debani, de plăceri şi de mărire omenească, pentru ca apoisă fie fericiţi.

Fericirea după care umblă cei mai mulţi oameni,fericirea după care se doresc şi pe care şi-o poftesc oa-menii ca: spor la averi, la vite, la belşug şi sănătate, îşiare şi ea rostul ei şi locul ei. Dar în lumina Evangheliei,această fericire n-ajunge nimic, nu valorează nimic. Eaare preţ numai dacă este pusă în slujba mântuirii su-fleteşti.

Oamenii îşi doresc o fericire lumească ce n-are ni-mic cu mântuirea sufletului, ba uneori poate fi chiarprimejdioasă mântuirii sufletului. Daţi unui tânăr sărac,dar cinstit, bani mulţi şi veţi vedea cu ochii cum se stri-că. Banii, în loc să-l facă fericit, îl strică. Eu am cunos-cut o femeie săracă, dar foarte credincioasă. Petrecea oviaţă de rugăciune şi Domnul îi ajuta să petreacă. Darîndată ce a moştenit o avere mai mare, s-a lăsat de ru-găciune; a aruncat Psaltirea, a făcut o căsnicie nelegiu-ită şi s-a pus pe păcate. I-a fost oare spre mântuire„fericirea“ cu averea? Ba!

La ce ne foloseşte chiar şi belşugul de sănătate da-că nu-l punem în slujba mântuirii sufleteşti? Ce folos de


„fericirea“ unui om sănătos dacă prisosul lui de sănă-tate îl foloseşte pentru beţii şi desfrânări?

Lumea nu poate da o fericire adevărată. Averile şibanii nu-i pot face pe oameni fericiţi. Ăsta e lucru do-vedit. Traiurile cele mai nefericite sunt tocmai în pa-latele bogaţilor. Este pus un mare adevăr în istorioaracu împăratul ce căuta cămaşa fericitului şi pe urmă s-aaflat că fericitul nici cămaşă pe el nu avea. Nici ave-rile, nici desfătările lumeşti nu pot da fericirea ceaadevărată. Oare de ce? Pentru că ele nu dau sufletuluinimic. Sufletul se doreşte spre Domnul, sufletul înse-toşează după Dumnezeu, sufletul îşi are lipsurile sale,şi dacă nu e ascultat, el se mâhneşte, el se tulbură şi îltulbură şi pe om.

Zilele trecute am citit în gazetele din străinătatedespre fiorosul sfârşit al unui milionar din America.După ce a gustat din toate plăcerile americane, a plecatcu un vapor al său să cutreiere mările şi ţările. O neli-nişte îl mâna să caute noi plăceri. A umblat mult, agustat mult. Pe urmă s-a tras cu vaporul spre nord, săvadă şi mările îngheţate. Şi aici ce s-a întâmplat? S-asuit pe un munte de gheaţă şi şi-a dat drumul în adânculmării. Şi-a făcut moartea, pentru că a căutat mulţumireaşi fericirea în toată lumea, dar n-a aflat-o.

Fericirea adevărată o poate da numai Domnul. Fe-ricirea cea adevărată se poate afla numai în Domnul,într-o viaţă trăită cu El şi Evanghelia Lui.

Kant, unul din cei mai mari filozofi ai lumii, a zis:„Căutaţi liniştea şi fericirea vieţii în Evanghelie“. Ade-vărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.

Iisus Mântuitorul a adus în lume fericirea cea ade-vărată. El ia sarcina păcatelor de pe sufletul nostru.


Primind pe Domnul, sufletul nostru scapă de sarcinapăcatelor şi aceasta este fericirea cea adevărată. „Feri-ciţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperitpăcatele“ (Ps. 31, 1).

Zis-a Iisus: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi ure-chile voastre că aud“ (Mt. 13, 16). Fericiţi sunt cei careau ochi sufleteşti şi urechi sufleteşti pentru chemările şitainele mântuirii sufleteşti. Nu cei săraci sunt nefericiţi,nici cei bolnavi, nici cei batjocoriţi, nici cei neînvăţaţi,ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce „ochi au şi nu văd,urechi au şi nu aud“... sunt cei orbi şi surzi faţă de lu-crul mântuirii sufleteşti, sunt cei ce nu văd starea gro-zavă şi nenorocită în care trăiesc.

Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică. Ease poate schimba de seara până dimineaţa. În câte casenu este azi fericire, şi mâine plângere... Domnul dă ofericire pe care n-o poate lua nici suferinţa, nici boala,nici prigoana.

Mai zilele trecute, am cercetat pe un credinciosgreu bolnav de ani de zile. L-am aflat într-o stare deplâns pentru un necredincios. Dar el zâmbea plin debucurie sufletească. Atunci mi-am zis: iată, bolnavulacesta este mai fericit decât gloata cea mare care zburdăcu sănătate prin cele crâşme şi păcate.

O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorulcelor care trăiesc o viaţă după Evanghelia Lui! Însălumea cea mare nu înţelege această fericire. Oameniide azi caută fericirea în afară de inima lor şi în afarăde Mântuitorul. De aceea fericirile ce se cântă înstrană nu le vedem în lume şi nu le vedem în viaţaoamenilor.


Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla fericirea ceaadevărată. Veţi afla fericirea pe care lumea n-o poatenici da şi nici n-o poate lua de la voi.

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Căutat-am şi eufericirea în lume, dar n-am aflat decât durere, întrista-re şi tulburare. Acum mă întorc spre Tine, Preadulcelemeu Mântuitor. Primeşte-mă şi pe mine în fericirileTale. Primeşte-mă în odihna, în pacea, bucuria şi feri-cirea pe care o dă Evanghelia Ta.

Duhule Sfinte, Cel ce ai fost făgăduit nouă ca Mân-gâietor şi Învăţător! Învaţă-mă neîncetat să nu caut fe-ricirea în lume, ci să o caut în inima cea curată, să ocaut în Domnul, într-o viaţă trăită cu El.

Învaţă-mă neîncetat să caut fericirea în suferinţe şiîn prigoane pentru Hristos şi sufletul meu. Învaţă-mă,Duhule Sfinte, să „am plăcere şi fericire în defăimări,în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos“ (IICor. 12, 10).

Învaţă-mă, Duhule Sfinte, să mă simt fericit cândsunt „nefericit“. Când în ochii lumii voi fi nefericit,când toată lumea va zice: „Ah, nefericitul de el!“ – euatunci să sorb fericirea cea dulce şi scumpă pe care Tusingur, Doamne, o poţi da sufletului meu.


„Poruncã nouã dau vouã: sã vã iubiþiunii pe alþii”...

Când se apropia ceasul cel mare al răscumpărăriinoastre prin Jertfa Crucii, Domnul Iisus i-a strâns peînvăţăceii Săi la Cina cea de Taină.

În foişorul Cinei celei de taină a rostit Mântuito-rul testamentul tuturor creştinilor din toate vremile:„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii.Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţiunii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţiucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de al-ţii“ (In. 13, 34-35).

Iisus Mântuitorul a adus în lume o învăţătură no-uă: iubirea aproapelui. Evanghelia Mântuitorului este– mai presus de toate – evanghelia iubirii aproapelui.


Mântuitorul a adus în lume porunca cea nouă a iubiriiaproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de reli-gie. Mai mult decât atât: a adus porunca iubirii chiar şia vrăjmaşilor.

Domnul Iisus a lăsat în lume evanghelia iubirii deoameni şi până va dăinui această lume, nu se va ivi oevanghelie mai minunată decât aceasta.

Miezul creştinismului acesta este: iubirea de Dum-nezeu şi de oameni. În porunca iubirii de Dumnezeu şide oameni, zicea Iisus că „se cuprinde toată Legea şiproorocii“ (Mt. 22, 40).

În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghe-lia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostealui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pepământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată,vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să aflimai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi,făpturile Lui.

Izvorul şi puterea dragostei noastre este ÎnsuşiDumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucruApostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragos-tea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcăEl ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă deispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dum-nezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem săne iubim unii pe alţii“ (I In. 4, 10-11). „Cel ce nu iu-beşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumne-zeu este iubire“ (I In. 4, 8).

Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-oneîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu în-săşi Jertfa Sa cea Sfântă.

Cu această evanghelie a iubirii au cuprins apostolii


toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhulvieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâicreştini.

Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că„stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, înfrângerea pâinii şi în rugăciuni... Şi era una sufletul şiinima celor ce au crezut“ (F. Ap. 2, 42; 4, 32). Însă, du-rere, din ce a trecut vremea şi veacurile, dragosteacreştină s-a tot răcit şi a slăbit.

În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragosteacreştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşineam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-astins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni?Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice:„Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru căDumnezeu este iubire“ (I In. 4, 8). Creştinii de azi nu-Lcunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuito-rul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor.

Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu şi Jertfa FiuluiSău este izvorul iubirii; şi când ai aflat cu adevăratacest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creş-tină. „Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pefratele său, mincinos este“ (In. 4, 20). Cei mai mulţi dincreştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă.

Trăim un creştinism de forme goale, fără rădă-cini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos, deaceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubirecreştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea nu-mai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii luiDumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai lapicioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi înge-nuncheat la picioarele Crucii poţi câştiga acea dra-


goste sfântă care toate le sufere, toate le crede, toatele rabdă (I Cor. 13).

Dragostea creştină este o floare curată ce răsarenumai într-un pământ al inimilor ce s-a udat cu SângeleJertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaşte Golgota, cinen-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a sângelui einu poate avea o dragoste creştină adevărată.

Ca pe o „poruncă nouă“ a lăsat Iisus în lume dra-gostea creştină, ca pe un lucru la care trebuia – şi la ca-re trebuie – o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţădospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea şivor trăi oamenii o astfel de viaţă se va vedea între eidragostea creştină.

Apostolul Pavel zice într-un loc despre noi căsuntem – că trebuie să fim – „casa Duhului Sfânt“ (ICor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: cre-dinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se deschidespre Dumnezeu şi ne face legătură cu Dumnezeu, iardragostea este uşa ce se deschide spre aproapele, spreiubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie săfie totdeauna deschise: prin una să primim, prin cea-laltă să dăm.

Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănareaunui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curgeîn noi darul şi puterea cerului de sus, iar prin cealaltăgură trebuie să se scurgă acest dar spre aproapele nos-tru, spre iubirea şi mântuirea lui. În acest înţeles ziceaMântuitorul despre omul credincios că „din inima luivor curge râuri de apă vie“ (In. 7, 38).

Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna des-chise şi totdeauna în plină curgere, adică pe o parte sătragem mereu dar şi putere cerească, iar pe alta să slo-


bozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuireaaproapelui. În acest înţeles zice sfântul Apostol Pavel:„Credinţa lucrează prin dragoste“ (Gal. 5, 6).

O credinţă din care nu curge dragoste este un canalastupat şi stricat. O credinţă fără dragoste faţă deaproapele este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului desus, dar n-o sloboade afară în formă de izvor, ci o ţineîncuiată numai pentru sine. O credinţă fără dragosteeste ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva şicredinţa ta este de felul acesta? Nu cumva şi canalulvieţii tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebuisă curgă dragoste?

Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaştetoţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste uniifaţă de alţii“ (In. 13, 35). Însă acest semn de cunoaşterea creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul din zilelenoastre.

Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământnumai în măsura în care dragostea creştină va cuprindeinimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi câtaş vrea acum să fie aprins“ – zicea Iisus (Lc. 12, 49).Acest foc este focul dragostei creştine pe care trebuiesă-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să-i aprin-dem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimicnu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dra-gostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curândpentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decâtcu dragostea evanghelică.

Despre David proorocul, spune Biblia că linişteacu cântecele sale furia lui Saul.

Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şiazi – mai mult ca orice – sufletele tulburate de valurile urii.


Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume totmai răspicat acest cântec dulce.

Ostaşilor din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi petot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot loculcântecul cel dulce al iubirii evanghelice!

Rugăciune

Duhule Sfinte, aprinde-mă neîncetat şi pe mine cufocul cel ceresc al dragostei creştine! Aprinde-mă şimă ajută să-i pot şi eu aprinde pe alţii cu acest foc ce-resc. Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că Dom-nul Iisus a venit să arunce foc pe pământ şi cât de multdoreşte să fie aprins! (Lc. 12, 49). Ajută-mă să fiu şi euun purtător de astfel de foc ceresc.


Cele douã surori: Maria ºi Marta

Care este partea Martei şi care este partea Ma-riei din viaţa ta?

„Şi pe când mergeau ei, Iisus a intrat într-un sat,

iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezân-du-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, azis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsatsingură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.» Şi răs-punzând, Domnul i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeştişi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căciMaria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua dela ea»“ (Lc. 10, 38-42).

Cele două surori, Marta şi Maria, stau înainteanoastră cu o adâncă învăţătură sufletească. Marta şiMaria închipuie cele două părţi din viaţa noastră: grijade cele sufleteşti şi grija de cele trecătoare. În viaţanoastră, fiecare din noi avem o parte a Mariei şi o partea Martei. Grija de cele sufleteşti este partea Mariei, iargrija de cele trecătoare este partea Martei. Aceste două„surori“ trebuie să trăiască în bună înţelegere. Evan-ghelia nu mustră munca şi alergarea după cele trecătoa-


re şi de lipsă traiului vieţii. Iisus n-a mustrat-o pe Martapentru că alerga în lucrul ei, ci a mustrat-o pentru că ochema pe Maria să se ridice de la picioarele Lui. Mân-tuitorul zicea: Mar-to, Marto, spre mul-te te sileşti... adicăbine faci că eştiharnică, dar îţi maitrebuie ceva; îţi tre-buie şi ţie parteacea bună pe care şi-a ales-o Maria, alt-cum n-ajunge nimictoată hărnicia şialergarea ta...

Aşa e şi cunoi. Trăind în lu-me, trebuie să neîngrijim şi de celetrecătoare ale tra-iului. Ele ni s-audat o dată cu tes-tamentul lăsat lui Adam: „în sudoarea feţei tale îţi veicâştiga pâinea“. Dar păcatul se iveşte atunci când grijilecele trecătoare le înghit pe cele sufleteşti; când Martabiruie pe Maria. E bună partea Martei din viaţa noastră:hărnicia, munca, truda, strângerea de averi, dar e răucând Marta nu lasă pe Maria să stea la picioarele Dom-nului. E rău când grijile cele lumeşti le înghit pe celesufleteşti, când Marta biruie pe Maria.

Între cele două surori, Marta şi Maria, a fost o micăneînţelegere şi Mântuitorul a făcut pace între ele, ară-


tând că Marta trebuie să se aplece spre partea cea bunăa Mariei, să fie supusă ei. În acest fel trebuie împăcateşi în viaţa noastră partea Mariei şi partea Martei, grijilecele sufleteşti cu cele trecătoare.

O cumpănă dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie întregrijile cele sufleteşti şi cele trecătoare.

O înţelegere dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie întrecele două „surori“ din viaţa noastră: între Marta, cu gri-jile vieţii trecătoare, şi Maria, cu grijile vieţii cele veş-nice. Cumpăna celor sufleteşti trebuie să tragă totdeau-na şi să ne atragă spre grija de suflet. „Marta“ trebuie săasculte totdeauna de „Maria“.

Însă, vai, în viaţa celor mai mulţi oameni aceastăcumpănă este stricată.

În viaţa celor mai mulţi oameni cele două surori seceartă întreolaltă. Marta nu lasă pe Maria să stea la pi-cioarele lui Iisus; grijile cele lumeşti şi trecătoare le în-ghit pe cele sufleteşti, Marta biruie pe Maria.

O, ce lucru dureros se vede între creştinii de azi!Partea Mariei, partea Domnului, partea sufletului e par-tea cea mai slabă, aşa după cum Cain a ales din hamba-rul său bucatele cele mai slabe pentru partea Domnului.

De când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că foar-te mulţi credincioşi se scăpau de banii „cei răi“ cumpă-rând pe ei lumânări sau aruncându-i în discul bisericii.Aşa e şi cu partea Domnului din viaţa celor mai mulţioameni. Partea Mariei din viaţa celor mai mulţi oamenisunt cele câteva cruci ce le fac în grabă mare seara şidimineaţa. Cei mai mulţi cred că se pot plăti de aceastăparte aruncând pentru partea Domnului câte un „Tatălnostru“ sau o rugăciune făcută cu grabă. Împărăţia luiDumnezeu se poate cumpăra numai cu o viaţă pusă şitrăită în slujba Domnului.


Eu am cunoscut o femeie care era biruită de „Mar-ta“ chiar şi când mergea la biserică. Lucra şi alerga for-fota duminica dimineaţa până la ora zece şi apoi „se re-pezea puţin“ şi la slujbă; se ruga în grabă să-i deaDumnezeu ajutor la economie, sănătate la vite, belşugîn bucate şi, pe la „Fie Numele Domnului…“, o ştergearepede afară, ca nu cumva predica s-o prindă în bisericăşi să întârzie de la alte „lucruri“ mai grabnice decât cu-vântul lui Dumnezeu.

O, în ce mare greşeală trăiesc cei mai mulţi oa-meni! Viaţa noastră ar trebui să fie copleşită şi biruităde partea Mariei, de „partea cea bună, care nu se va luade la noi“ când vom muri dar e copleşită de parteaMartei, care se va lua de la noi când vom muri.

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, am văzut însatul Betania şi locul unde a fost casa celor două surori,Maria şi Marta. Pe locul acela azi e o ruină de piatră şibolovani. M-am aşezat pe o piatră mare şi am strigat:„Marto, Marto, unde sunt alergările tale, unde sunt bli-dele tale şi cheile tale? Iată, de toate s-a ales praf şipulbere. Dar partea cea bună a Mariei a rămas: partea tas-a prefăcut în pietre şi bolovani, dar partea Mariei nuse va lua de la dânsa“.

De pe această piatră vă întreb şi pe voi, iubiţilorcititori, care este partea Martei şi care este partea Mari-ei din viaţa voastră? De pe piatra aceasta eu vă strig:luaţi aminte să nu vă copleşească, să nu vă biruie parteaMartei, grijile şi alergările lumeşti, căci de acestea prafşi cenuşă se va alege când veţi muri. Numai „partea ceabună a Mariei“ rămâne cu noi şi după moarte.

O, cum i-a orbit lăcomia pe oameni, să trăiască totpentru Marta şi să uite de partea Mariei.


Într-o gazetă am citit o ştire despre cum s-a aprinscasa unei femei. Femeia a scos în grabă mare tot ceavea prin casă. Dar lăcomind să scoată mai întâi banii,hainele şi alte lucruri de preţ, şi-a uitat copilul în foc.

Aşa fac şi cei mai mulţi oameni: tot aleargă, hur-ducă, strâng la chei, lărgesc hambare şi moşii, dar îşiuită sufletul în pieire aşa cum şi-a uitat femeia copilulîn foc.

Maria stătea la picioarele Domnului. Stătea cu su-fletul însetat după „cuvintele vieţii de veci“ şi sorbea cape o „apă vie“ aceste cuvinte.

O, ce dar mare este să trăieşti o viaţă îngenun-cheată la picioarele Domnului! O, cum nu cunoaşte lu-mea această viaţă! O, cum nu ştie dulceaţa, pacea, bu-curia şi puterea ce se pogoară de sus din cer peste cel cetrăieşte o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului!

Lumea nu-L cunoaşte pe Mântuitorul, de aceea nucunoaşte această viaţă. Când L-ai aflat cu adevărat peDomnul, când ai aflat dulceaţa şi puterea unei vieţiaplecate la picioarele Lui, atunci nimeni şi nimic nu tepoate ridica de lângă El. Nici o „Martă“ din lume nu tepoate depărta de lângă El.

Când ai aflat această viaţă, atunci nu mai umblisă-ţi faci „datoria“ faţă de cele sufleteşti şi să scapi deele cu fel de fel de nimicuri, ci atunci viaţa ta întreagăeste o viaţă predată Domnului şi trăită cu El; viaţa taîntreagă curge spre El.

O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvânteazăaceastă viaţă şi cu ajutorarea şi purtarea de grijă a tra-iului vieţii noastre! Când trăieşti o viaţă îngenuncheatăla picioarele Domnului, Domnul „are grijă de tine“ şide toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un


copil mic al Lui. El ia în grija Lui necazurile şi greută-ţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor şi binecuvântare.

Cei mai mulţi oameni sunt veşnic îngrijoraţi caMarta din evanghelie, pentru că lipseşte „partea ceabună“ a Mariei din viaţa lor. Nu-L văd pe Domnul demulţimea alergărilor. N-au spor şi binecuvântare întraiul lor şi în lucrul lor, pentru că nu „caută mai întâiÎmpărăţia lui Dumnezeu“ (Mt. 6, 33), pentru că în via-ţa lor porunceşte Marta.

Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în via-ţa ta cele două „surori“, Marta şi Maria?

Întrebarea unui copil

Un bogat necredincios căzu pe neaşteptate într-oboală grea de moarte. Cum nu mai era vreme să-şifacă testamentul, îi chemă la patul său pe femeia saşi pe copiii săi şi începu a le spune:

– Dragii mei, eu plec în cealaltă lume; vă las vo-uă cu limbă de moarte casa asta şi moşia, şi toatăaverea mea.

– Tăticule dragă, îl întrerupe copilaşul său maimic, care nu pricepea despre ce este vorba, acolounde te duci ai tu altă casă?...

Întrebarea copilaşului străpunse inima tatăluimuribund. În clipa aceea îşi văzu zădărnicia vieţii şiosânda ce-l aştepta. Dar acum era prea târziu, preatârziu...

Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-olume unde n-avea nici „casă“, nici „moşie“.


O altã Marie la picioarele Domnului

– pe aceasta o mustră fariseii şi cărturarii –

„Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cuel. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată,era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade lamasă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şistând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a înce-


put să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capuluiei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cumir. Şi văzând fariseul care-L chemase, a zis în sine:«Acesta, de ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeiacare se atinge de El, că este păcătoasă». Şi răspun-zând, Iisus a zis către el: «Simone, am să-ţi spun ceva».«Învăţătorule, spune», zise el. «Un cămătar avea doidatornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iarcelălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plăteas-că, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubimai mult?» Simon, răspunzând, a zis: «Socotesc căacela căruia i-a iertat mai mult». Iar El i-a zis: «Dreptai judecat». Şi întorcându-Se către femeie, i-a zis luiSimon: «Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şiapă pe picioare nu mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-audat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nuMi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Misărute picioarele. Cu undelemn capul Meu nu l-ai uns;ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic:iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iarcui se iartă puţin, puţin iubeşte». Şi a zis ei: «Iertate îţisunt păcatele».

Şi au început cei ce şedeau împreună la masă săzică în sine: «Cine este Acesta Care iartă şi păcatele?»

Iar către femeie a zis: «Credinţa ta te-a mântuit;mergi în pace»“ (Lc. 7, 36-50).

O femeie păcătoasă îngenuncheată la picioareleDomnului ne arată această evanghelie. CercetătoriiEvangheliei spun că această femeie a fost Maria Mag-dalena. Şi era această Marie o femeie vestită în des-frânări şi păcate. Ce a adus-o pe această Marie păcă-


toasă la picioarele Domnului? Poate undeva în oraş eratocmai petrecere şi joc de unde Maria nu lipsea nicioda-tă; ce i-a venit ei acum să lase jocul şi petrecerea şi săalerge la Iisus?

Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care osimţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea cutoate jocurile şi plăcerile ei n-o putea uşura.

Cercetătorii Evangheliilor spun că această femeiedesfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spu-ne o altă evanghelie că a scos Iisus din ea şapte duhurinecurate (Lc. 8, 2). Această greutate sufletească a duhu-rilor necurate, a patimilor şi a păcatelor o aduseseră peMaria la picioarele Domnului.

Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochiiei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtăde greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnu-lui, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tă-măduire prin credinţă.

Aceasta este calea mântuirii şi pentru noi. Ceadintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufleteas-că în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci acela ca-re nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avuse-se şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori – nu-i aşa? –iubite cititorule, de acest lucru; dar eu te întreb: îţi daitu seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste du-huri rele care sunt cele şapte păcate de moarte? (trufia,desfrânarea, mânia, lăcomia, pizma, zgârcenia, lenea).

Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nuL-a aflat pe Mântuitorul şi n-a luat tămăduire. Şi tu stailiniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară


grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ţi-arda cineva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, niciatunci nu poate să-ţi ia nimeni nici măcar pentru o clipăsarcina şi greutatea păcatului de pe sufletul tău.

Este însă cineva care îţi ia de pe suflet greutateapăcatelor fără nici o plată şi pentru totdeauna. Acelaeste Iisus Mântuitorul. Un singur lucru se cere de la ti-ne, să te apropii de acest Mântuitor şi să te atingi de Elcu toată credinţa sufletului tău, cu toată încrederea căEl a murit pentru tine şi păcatele tale.

Apropie-te, dragă suflete, apropie-te de Domnul înorice stare de ticăloşie te-ai afla. Îngenunchează plân-gând la picioarele Lui, stropeşte-ţi păcatele cu lacrimiletale şi cu Sângele Lui şi îndată vei lua tămăduire şimântuire.

O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei dupăce s-a ridicat iertată şi mântuită de la picioarele Domnului!

Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: Da’ ce-i cu pă-cătoasa asta de femeie că nu mai umblă nopţile, nu maimerge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii... trebuiecă a păţit ceva, nenorocita...

Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşacum se miră şi azi când începi să trăieşti o viaţă cuDomnul). Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a pe-trecut o mare schimbare. Maria cea veche a murit şi înlocul ei trăia alta, adusă la viaţă prin Iisus Mântuitorul.

Aceasta e şi azi dovada cea bună că cineva s-aapropiat cu adevărat de Mântuitorul şi „s-a atins“ de El:să-ţi schimbi purtările şi să începi o viaţă nouă cu El. Ocredinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea păcătoasă n-ajungenimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură,dar nu-şi schimbă purtările.


După iertarea ei, Maria s-a făcut o femeie nouă şi aînceput o viaţă nouă. În tot restul vieţii sale s-a ţinut peurmele Domnului. L-a însoţit pe Domnul în drum spreGolgota, L-a plâns când murea pe cruce, a plâns cândnu L-a aflat în mormânt. Iertarea păcatelor a făcut oschimbare din temelii în viaţa Mariei.

Dintr-o femeie păcătoasă, s-a făcut o vestitoare aDomnului. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi iertareaMântuitorului. Din nişte prăpădiţi şi păcătoşi, să ne fa-cem nişte „nebuni pentru Hristos“ (I Cor. 4, 10).

Nu e destul să luăm iertarea păcatelor, ci trebuie săîncepem o viaţă nouă, stârpind păcatul din rădăcină. Săluăm învăţătură din istorioara de mai jos.

O fetiţă credincioasă curăţa în fiecare zi casa depăianjeni. Într-o dimineaţă, după ce mătură casa, ea serugă astfel: „Doamne Dumnezeul meu, curăţă şi sufle-ţelul meu de păcate aşa cum curăţ eu casa asta de pă-ianjeni“.

„Bine te-ai rugat, fetiţo – îi răspunse un glas ceresc –dar eu te întreb ce folos ai tu că mături în fiecare zi casa depăianjeni şi ei iarăşi se fac? Mai bine te apucă şi omoarăpăianjenii şi atunci nu se va mai face păienjeniş”...

Aşa e şi cu noi. Ce folos că Domnul ne iartă mereupăcatele, ne curăţă mereu de ele, iar noi ne încărcămdin nou cu ele?

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de uniicare veneau la spovedanie regulat, an de an, tot cu ace-leaşi păcate.

Domnul Iisus n-a venit numai să ierte păcatele, ciEl a venit să nimicească păcatul din rădăcină, a venit sănimicească izvorul păcatului, să nimicească boala careface păcatul.


Domnul Iisus ne dă putere să omorâm „păianjenul“care face păienjenişul păcatelor, să nimicim firea noas-tră cea veche, omul nostru cel vechi... El ne dă puterenu numai să stricăm pânza ispitelor, ci ca să alungăm şipăianjenul, pe ispititorul diavol.

Domnul ne dă ajutor să biruim, să omorâm în noipe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, ca să trăim înomul cel nou, în omul cel duhovnicesc şi, scăpând la li-bertate sufletească deplină, să putem începe o viaţă nouă.

Pe Maria aceasta o mustra Simon şi fariseii, şop-tind că-i prea păcătoasă să se apropie de Domnul. Aşapăţesc şi azi cei ce se apropie de Domnul şi îngenun-chează la picioarele Lui. Un ostaş din Oastea Domnuluiîmi scrie că oamenii l-au băgat cu puterea la birt şi l-aupus să bea şi să înjure, spre a dovedi prin asta că nu „s-a pocăit“ şi ţine la „tradiţie“...

O viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului afost, este şi va fi totdeauna mustrată şi batjocorită deoamenii cei lumeşti, cum arătăm în capitolul următor.

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Ca femeia cea pă-cătoasă ce-Ţi spăla picioarele cu lacrimi, vin şi eu şicad cu lacrimi fierbinţi la picioarele Tale. Mă aduce înfaţa Ta greutatea păcatelor mele şi suspinul sufletuluimeu care doreşte după libertate şi viaţă.

Maria Ţi-a adus şi mir cu bun miros. Eu n-amce-Ţi aduce, Doamne, decât lacrimile şi păcatele mele.Mirul cel sufletesc l-am pierdut, l-am prădat cu desfă-tările lumii.


Ca o candelă goală de untdelemn şi ca o floare ceşi-a pierdut frumuseţea şi mirosul, aşa stau înainteaTa. Stau înaintea Ta cu toate lacrimile mele şi cu toatesuspinele inimii mele. Redă-mi Tu, Preabunule Doam-ne, sănătatea şi frumuseţea mea cea sufletească. Ridicăpovara păcatului de pe sufletul meu, ca să pot învia lao viaţă nouă şi să pot începe o viaţă nouă.


Încã o Marie la picioarele Domnului

– pe aceasta o mustra Iuda –

Iisus era în Betania, unde era Lazăr cel înviat dinmorţi. Şi I S-a făcut Lui cină acolo.

„Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat,de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cupărul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul miru-


lui. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, ca-re avea să-L vândă, a zis: «Pentru ce nu s-a vândut mi-rul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săraci-lor?» Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă desăraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din cese punea în ea“ (In. 12, 3-8).

Iuda este pus aici în faţa noastră ca o pildă de be-teşug sufletesc. Iuda era bolnav de lăcomia iubirii deargint.

Mântuitorul şi cei doisprezece apostoli trăiau încomun. Iuda era însărcinat cu cumpărăturile de lipsă. Elera casierul şi financiarul acestei societăţi. Dar Iuda n-abăgat de seamă. Slujba aceasta i-a slăbit râvna apos-toliei. A strecurat în el încetul cu încetul ispita şi otravalăcomiei de bani. Şi pe urmă, otrava l-a biruit.

O, cum n-am eu cuvinte destule către toţi câţi aveţide lucru, fie cu bani publici, fie cu negustorii şi cu alteafaceri şi griji, căci o mare ispită vă pândeşte... Vă pân-deşte beteşugul iubirii de argint. Şi ce nu face acest be-teşug? Îl pune pe om să fure, să facă fraude, să tragă peoameni, să înşele, să mintă şi alte multe păcate, precumfoarte bine zice Apostolul Pavel că „rădăcina tuturorrelelor este iubirea de argint“ (I Tim. 6, 10).

Ispita iubirii de argint şi a „afacerilor“ îi face peoameni să n-aibă nici vreme, nici plăcere pentru celesufleteşti.

Beteşugul iubirii de argint îl făcuse şi pe Iuda fur şitâlhar. Îl făcuse şi mincinos, şi viclean. La masa dinBetania, i se făcuse lui Iuda „milă“ de săraci, numai cămila lui nu ieşea din adâncul inimii, ci din adânculpungii. Îi părea rău că n-a intrat în „casa“ lui preţul mi-


rului. Sunt şi azi destui care predică despre „mila“ şiajutorarea săracilor (şi cer bani), dar nu de mila săraci-lor le arde, ci de punga lor.

Multe ar fi de spus despre Iuda şi despre boala iu-birii de argint. Voi spunea acum numai atât: că banuleste bun ca slugă, dar rău ca stăpân. Banul este bunnumai până-i slugă, până face ce-i porunceşti, dar în-dată ce-ţi porunceşte el, se preface în Mamona.

Ah, ce ispită mare este banul şi iubirea de argint!Eu nu vorbesc aici despre cei săraci, despre cei care cutrudă îşi agonisesc pâinea de toate zilele. Uitaţi-vă lacel bogat. Are asigurat traiul vieţii, dar e robul banului.

O văduvă săracă din judeţul Arad îmi scrie că vin-de în fiecare săptămână câteva ouă să-şi poată cumpăra«Lumina Satelor», câte un exemplar. Vecinul ei e pu-tred de bogat, dar cere de la ea gazeta cu împrumut, săse uite în ea. El n-ar da trei lei pe săptămână, mai binesă-l strângi de gât.

Când vrea omul să-şi cumpere o Biblie, o carte sauo gazetă bună, îndată sare Satana cu şoapta că îi trebuiebanii aceştia pentru alte lipsuri; dar când pleacă la birt,Satana are de grijă să deschidă larg toate încăperilepungii sale.

Şi acum să-l lăsăm pe Iuda şi să ne întoarcem iar laMaria. Câtă deosebire între aceşti doi oameni! Iuda stădupă masă întunecat şi tulburat că s-a „risipit mirul“;pierduse o „afacere“. Maria stă liniştită la picioareleDomnului. Iuda preţuia banul, Maria, pe Domnul. Lapicioarele Domnului, Maria simţea un dar, o binecu-vântare. Iuda nu înţelegea această binecuvântare. Iudamustra acest dar, pentru că sufletul lui era orbit cu pa-tima iubirii de argint.


Trei Marii au îngenuncheat la picioareleDomnului ºi toate trei ºi-au auzit

vorbe de mustrare

În paginile de dinainte, am arătat trei evanghelii cutrei Marii îngenuncheate la picioarele Domnului. Şi, lu-cru ciudat: toate trei şi-au auzit cuvinte de mustrare,pentru că s-au apropiat de Domnul.

Pe Maria din Betania o mustra sora ei, Marta, cănu-i ajută la gătitul mâncărilor.

Pe Maria Magdalena o mustra Simon fariseul şiceilalţi cărturari şi farisei, spunând că-i prea păcătoasă.

Şi iarăşi, pe Maria din Betania o mustra Iuda că„risipeşte“ mirul.

Aşa păţesc şi azi cei ce trăiesc cu adevărat o viaţăîngenuncheată la picioarele Domnului.

Oamenii cei lumeşti, oamenii cei orbiţi de patimi şiispite nu înţeleg binecuvântarea şi pacea unui suflet în-genuncheat la picioarele Domnului. Pentru oamenii ceilumeşti este o nebunie viaţa trăită după Evanghelie. Eirâd de această viaţă, o batjocoresc şi o prigonesc. O vi-aţă îngenuncheată la picioarele Domnului, la picioareleCrucii, a fost, este şi va fi totdeauna batjocorită, mus-trată şi hulită de oamenii cei lumeşti.


Într-un sat din judeţul Sibiu, cunosc trei femei carecitesc cu râvnă mare Psaltirea, «Lumina Satelor» şi altecărţi religioase. De când au intrat în Oastea Domnului,s-au retras cu totul în rugăciune, într-o viaţă ferită deduhul şi modele acestei lumi. Se strâng toate la un loc,se roagă, citesc şi îşi petrec în cele duhovniceşti. Mergregulat şi la biserică. Au însă mare necaz cu lumea şi cuoamenii cei lumeşti. Lumea strigă după ele cu batjocurişi hule. Strigă că „s-au pocăit“ şi stau oamenii să aruncecu pietre în casa lor.

O femeie dintr-o comună a judeţului Fălticeni îmiscrie: „De când m-am înscris în Oastea Domnului s-auînmulţit şi ispitele asupra mea. Bărbatul meu stă să-miarunce cărţile în foc şi zice că sunt bună de dus în pus-tie, iar cei din Oastea Domnului ar trebui scoşi din satşi duşi în pădure...“

Iisus Mântuitorul a spus răspicat că toţi cei ce vorcrede în El şi vor trăi o viaţă cu El vor avea de suferitmulte prigoane. „Dacă pe Mine M-au urât şi pe voi văvor urî... şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu“(Lc. 21, 17; Mt. 10, 22).

Acesta e lucrul diavolului. Până când trăieşte omulo viaţă creştinească searbădă..., până când se mişcă în-coace şi încolo, suflat de vântul tuturor ispitelor, Satananu se ocupă mai îndeaproape cu el. Dar îndată ce un su-flet se apleacă şi îngenunchează la picioarele Domnu-lui, Satana aleargă îngrozit în toate părţile şi mişcătoate meşteşugurile lui, să-l poată ridica şi depărta delângă izvorul mântuirii. Satana se vede în primejdia dea-şi pierde un client, de aceea îi mişcă pe oamenii ceilumeşti contra lui.


Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc căm-ai atras şi pe mine la picioarele Tale. Îţi mulţumesccă m-ai scos din lume şi m-ai îngenuncheat la picioa-rele Crucii Tale. Îţi mulţumesc că m-ai adus în acestloc unde mi s-au deschis ochii cei sufleteşti, să mă vădpe mine însumi şi rosturile vieţii mele în lumina ceaadevărată. În acest loc am aflat că Tu, Scumpul meuMântuitor, ai murit pentru mine, pentru păcatele mele,pentru iertarea mea şi mântuirea mea. În acest loc amaflat că eu nu sunt în stare să mă iubesc pe mine însumiatât de mult cât mă iubeşti Tu.

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Nicăieri în lumen-am aflat un loc mai scump, mai dulce, mai plin de li-nişte şi de bucurie sufletească decât a sta la picioareleTale. Ajută-mă, Iisuse bunule, să stau neîncetat înge-nuncheat la picioarele Crucii Tale, ca să picure pestemine neîncetat Sângele iertării şi împăcării mele cuDumnezeu.

Duhule Sfinte, de putere dătătorule! Lumea cu is-pitele ei umblă neîncetat să mă ridice de la picioareleDomnului. Întăreşte-mă cu darul şi harul Tău, să potbirui aceste ispite. Întăreşte-mă cu darul şi harul Tăucel sfânt, să pot rămâne aplecat la picioarele Domnuluipână la sfârşitul vieţii mele. Amin.


Eºti pãcãtos? Domnul te iartã! Vino la El!

„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o fe-meie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zisLui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asuprafaptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege cape unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu cezici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de cesă-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cudegetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ri-dicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să aruncecel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scriape pământ. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind decuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei maibătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singurşi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şinevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie,unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iarea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi Iisus i-a zis: «Nu teosândesc nici Eu; de acum să nu mai păcătuieşti»“ (In.8, 3-11).

Grozave clipe trăia femeia cea desfrânată dinevanghelie. Ea îşi aştepta moartea; o moarte fioroasă.Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeului Moise (citiţi această lege în Levitic 20,10).


Domnul Iisus a sosit tocmai în clipa când femeiastătea între moarte şi viaţă. Domnul Iisus a scos-o desub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa cândtrebuia să moară.

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie!Toată istoria şi toată taina mântuirii noastre se cuprin-de în ea. În chipul femeii celei păcătoase suntem noi.Suntem cu toţii, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar pă-catul ne duce în faţa „legii“, în faţa judecăţii. Păcatultrebuie pedepsit. Dreptatea lui Dumnezeu cere acestlucru. În chipul femeii din evanghelie stăm şi noi cutoţii aplecaţi sub osânda paragrafului de lege ce zice:„Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). În virtu-tea acestui paragraf trebuie să fim osândiţi. Ah, ce


osândă înfricoşată este aceasta! Mai grozavă decât ceacare se pregătea să moară cu pietre şi bolovani pe fe-meia din evanghelie.

De sub această înfricoşată osândă ne scapă şi penoi – ca pe femeia din evanghelie – Domnul şi Mântu-itorul nostru Iisus Hristos.

Prin Jertfa Sa cea Sfântă, Iisus Mântuitorul nescoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă.„Legea“ prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prinIisus Hristos.

Iisus Mântuitorul este Domnul iertării. El n-avenit în lume ca Judecător. El a venit ca Izbăvitor. Eln-a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea. Eln-a venit să mustre lumea pentru păcat, ci El a venitsă scape lumea de păcat. Iisus Mântuitorul este Dom-nul iertării păcatelor.

Dragă suflete! Eu ştiu că tu stai apăsat de o groza-vă greutate. Te apasă păcatul, căci toţi suntem păcătoşi.Poate că păcatul te-a doborât la pământ. Poate că te-aiticăloşit cu totul şi zaci în noroiul fărădelegilor. Însăoricât de păcătos ai fi, oricât de mult te-ai fi ticăloşit,Domnul nu te judecă. Domnul te iartă. Evanghelia cufemeia desfrânată îţi aduce o veste scumpă şi dulce:Domnul te iartă, Domnul îţi întinde mâna iertării şi mâ-na izbăvirii din ticăloşia în care zaci. Ah, dragă sufletenemântuit, primeşte îndată această Mână! Primeşte-ochiar azi, căci altcum – murind în păcate – această Mâ-nă care îţi întinde acum dragoste şi iertare, în Ziua Ju-decăţii îţi va întinde sabie şi moarte.

Dragă suflete nemântuit! Tu stai sub o osândă te-ribilă. Pentru păcatele tale eşti judecat la moarte su-


fletească. Te aşteaptă o moarte fioroasă, ca pe femeiadin Evanghelie. Dar iată, Domnul soseşte tocmai înclipa pierzării tale. Mâna Lui cea sfântă îţi scrie şi ţiesentinţa iertării: „Sângele Meu te curăţă de orice pă-cat“ (I In. 1, 7). Dar această sentinţă se dă numai celorcare o cer. Domnul nu poate da cu puterea aceastăiertare scumpă şi sfântă.

Dragă suflete nemântuit! Cere şi primeşte îndatăaceastă iertare. Primeşte-L îndată pe Domnul şi ierta-rea Lui.

Însă Mântuitorul nu este Judecător în timpul cât ţi-ne viaţa noastră cea pământească. El ne este azi izbă-vitor de păcate. Dar ca mâine va sosi ziua cea marecând El va fi Judecător... când „va veni pe norii ceruluisă judece pământul“ (Mt. 25, 31). Vai va fi celor care,în viaţă fiind, n-au cerut şi n-au primit iertarea Lui.

Domnul Iisus este gata să ne ierte toate datoriilepăcatelor. Dar cu o condiţie: să cerem acest lucru, iardupă ce am primit iertarea păcatelor să nu ne apucămsă facem altele tot aşa de mari, ba încă şi mai mari.„Du-te, şi de acum să nu mai păcătuieşti“, i-a zis Iisusfemeii iertate.

Domnul Iisus nu este numai un iertător şi descăr-cător de păcate, ci El este începutul unei vieţi noi.Iertarea Lui trebuie să ne fie un hotar de viaţă, care săne facă dintr-un „om vechi“, un „om nou“; dintr-unom lumesc, un om duhovnicesc.

Cu darul iertării păcatelor, omul trebuie să înceapăo viaţă nouă.


Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Păcatul m-a adusşi pe mine în faţa judecăţii. Ca şi femeia cea păcătoasă,stau şi eu legat şi judecat în faţa paragrafului de lege:„Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23).

„O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-oastfel de moarte?“ (Rom. 7, 24).

Tu, Scumpul meu Izbăvitor, ai venit să mă scapi. Aisosit tocmai în clipa înfricoşată când se deschisesemormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. În aceastăteribilă clipă am auzit vestea scumpă şi dulce că Sân-gele Tău mă curăţă de orice păcat (I In. 1, 7).

Duhule Sfinte, adu-mi aminte neîncetat că eu numai sunt al meu, ci sunt al lui Iisus Hristos, Care m-arăscumpărat cu un preţ atât de mare (I Cor. 6, 19-20).


„Adevãrat zic vouã: de nu veþi fi capruncii, nu veþi intra în Împãrãþia Ce-

rurilor”...

„Şi chemând Iisus un prunc, l-a pus în mijlocullor (apostolilor) şi a zis: «Adevărat zic vouă: De nu văveţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intraîn împărăţia cerurilor»“ (Mt. 18, 2-4).

În trei locuri din Evanghelie zice Iisus că nu vomputea intra în împărăţia cerurilor de nu vom fi ca prun-cii: (Mt. 18, 2-4; Mc. 9, 36-37; Lc. 18, 15-17).

Oare de ce? De aceea, pentru că copilul este chipde curăţie, de nevinovăţie şi inimă curată. Vicleşug nueste în inima lui şi nici alte răutăţi.

Aşa trebuie să fim şi noi. Cu mintea să fim oamenideplini, dar inima noastră să fie o inimă curată, de copilnevinovat (I Cor. 14, 20).

Dar copiii cei mici sunt nu numai o pildă de curăţieşi nevinovăţie sufletească, ci sunt şi o minunată pildă şipredică despre cum trebuie să fie legătura dintre noi şiTatăl Ceresc. Copilul este predica cea mai vie şi ceamai grăitoare despre legătura ce trebuie să o aibă omulcu Dumnezeu şi cu Iisus Mântuitorul. Eu, cel care scriuaceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui l-alăsat orfan la vârsta de doi ani). Suntem numai amân-


doi, eu şi copilul. Pentru mine, după Biblie, acest copileste cea mai vie predică despre legătura ce trebuie săfie între mine şi Dumnezeu.

Voi cerceta puţin această legătură.Întâia dată: copilul meu nu are pe nimeni altul în

lume decât pe mine. Îl văd că simte acest lucru şi nunumai îl simte, ci îl şi trăieşte clipă de clipă. Toată în-crederea lui, toată nădejdea şi toată dragostea lui estrânsă în mine.

Copiii se leagă de noi cu o încredere şi dragosteneţărmurită. Pentru ei nu există în lume ceva maiscump decât noi, părinţii lor.


Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Tatăl Cresc. Săne simţim singuri în această lume; să simţim că n-avemîn această lume pe nimeni decât pe El, Tatăl cel bun şimilostiv. Toată încrederea noastră şi toate nădejdilenoastre să fie strânse în El. Să n-avem pe nimeni şi ni-mic aşa de scump ca pe El, Tatăl cel Ceresc.

A doua oară: copilul meu are o încredere nemărgi-nită în mine şi puterea mea. Pentru el, eu sunt un atot-puternic... eu pot face totul.

Copiii noştri cer de la noi şi lucruri în faţa cărorane vine să zâmbim; cer lucruri cu neputinţă, pentru căei văd în noi nişte oameni cărora totul le este cu putinţă.Aşa trebuie să fie şi credinţa şi încrederea noastră înTatăl Ceresc: nemărginită şi tare. Trebuie să ne încre-dem din tot sufletul într-un Dumnezeu atotputernic, Ca-re ne poate da tot ce ne trebuie şi Care poate face mi-nuni în viaţa noastră.

A treia oară: copilul meu îşi cere toate de la mi-ne. Viaţa unui copil mic este o viaţă de neîncetatăstrigare la părinţii lui; copilul mic simte plăcerea săvorbească neîncetat cu părinţii lui, să ceară de la eitot ce-i lipseşte.

Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Săvorbim neîncetat cu El prin rugăciune. Să cerem tot cene trebuie prin rugăciune şi în special „cele bune şi defolos sufletului nostru“. Toate nevoile noastre să ni leînchipuim ca încuiate în cămara milostivirii lui Dumne-zeu, pe care trebuie să o descuiem cu cheia rugăciunii.

Tatăl Ceresc n-are copii muţi. Cel ce nu se roagă eun astfel de prunc mut.

Mai observ un lucru: copilul meu grăieşte cu minenu numai când îi trebuie ceva, ci el strigă mereu „tată“,


„tată“ şi când n-are lipsă de nimic. El mă strigă pe minedin dragoste.

Noi însă Îl strigăm pe Tatăl Ceresc, de regulă, nu-mai când ne trebuie ceva; semn că n-avem dragostedestulă. Între noi şi Tatăl Ceresc e mai mult un raportde cerşetorie decât de dragoste fiască.

A patra oară: văd pe copilul meu că n-are nici ogrijă. El este liber de orice grijă. Toate grijile lui le lasăasupra mea. Pot eu să mă frământ cu gândurile şi grijilecât de mult, el n-are nici o grijă. El este liber de sarcinaaceasta.

Aşa trebuie să trăim şi noi faţă de Dumnezeu. Să-Ipredăm Lui toate grijile noastre şi toate necazurilenoastre. Un copil adevărat al lui Dumnezeu n-are grijişi necazuri. Le-a predat Domnului. Noi suntem plini degriji şi de necazuri tocmai fiindcă nu suntem cu adevă-rat copii ai lui Dumnezeu; nu ne ştim destul încrede încuvintele Lui: „Aruncaţi asupra Domnului toate grijilevoastre şi El Însuşi va avea grijă de voi“ (I Pt. 5, 7).

A cincea oară: copilul meu are şi el o grijă, o în-grijorare şi câteodată are şi mâhnire. Îngrijorarea lui esă nu mă piardă; să nu i se piardă legătura cu mine. Sănu mă depărtez undeva într-o cale mai lungă. Lui nu-iplace ruperea legăturii dintre mine şi el; această rupereîl doare cumplit.

Iar mâhnirea lui e când îl cert pentru ceva.Când copilul a greşit şi noi îl certăm, el nu plân-

ge atât pentru ceartă şi bătaie, cât mai ales pentru căîşi vede ruptă legătura de dragoste dintre el şi noi.Copilul nu se simte deloc bine când e ruptă legăturadintre el şi părinţii lui. El n-are linişte şi bucurie pânănu se restabileşte iarăşi această legătură. O, de ar fi


aşa şi legătura noastră cu Tatăl Ceresc. Noi însă lă-săm cu toată liniştea păcatul să rupă legătura dintrenoi şi Dumnezeu. Sunt oameni care stau cu anul în-treg în legătură stricată cu Tatăl Ceresc, ba sunt alţiicare stau şi o viaţă întreagă şi nu simt nici o dorinţăsă se împace cu Tatăl Ceresc, aşa cum copiii cei mici„se împacă“ cu noi după ce i-am certat. E un semn şiacesta că cei mai mulţi dintre oameni au pierdut le-gătura de fii ai lui Dumnezeu.

Ah, ce legătură tainică este între părinţi şi copii! Ecea mai puternică legătură din lume şi una din cele maigrăitoare predici despre cum trebuie să fie şi legăturanoastră cu Tatăl Ceresc.

Eu mă uit la copilul meu.O, cu câtă dragoste şi încredere se ştie alipi copilul

meu de mine! Şi câtă teamă şi grijă are să nu se piardă!Ani de zile, acest copil n-a dormit seara până când maiîntâi n-a strâns în mânuţa lui cămaşa mea. De multe orişi dimineaţa era cu mânuţele încleştate în cămaşa mea,de teamă să nu mă piardă. El putea dormi liniştit numaicând mă ştia şi mă simţea lângă el: când adormeastrângând cămaşa în mânuţele lui. El dormea atunci li-niştit, pentru că îşi asigurase legătura dintre el şi mine.

Iată o predică vie despre cum trebuie să fie legăturadintre noi şi Tatăl Ceresc. Eu însă mă ruşinez când măgândesc că dragostea şi încrederea ce-a strâns-o acestcopil în sufletul său faţă de mine a întrecut de multe oridragostea şi încrederea ce am pus-o eu în Tatăl Ceresc.

Dragostea şi încrederea ce o pun copiii cei mici înnoi de multe ori întrece dragostea şi încrederea ce oavem noi faţă de Tatăl Ceresc, iar aceasta vine de acolocă noi nu suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu.


Am spus că dragostea dintre copii şi părinţi esteicoană a legăturii de dragoste dintre noi şi Tatăl Ceresc.Dar această icoană este numai o umbră.

De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturorcopiilor din lume faţă de mamele şi taţii lor; de s-arputea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor faţăde copiii lor – această dragoste ar fi numai o umbră faţăde dragostea nemărginită ce o are Tatăl Ceresc faţă denoi. Câţi însă primesc această dragoste şi o folosescspre mântuirea sufletului?

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Eu stau înfaţa Ta ca un copil slab şi neajutorat. În lumea aceastaeu sunt un „copil al nimănui“. Eu n-am pe nimeni afa-ră de Tine. Primeşte-mă în dragostea Ta de Tată Ce-resc. Primeşte-mă cu toate lipsurile mele, cu toate gri-jile mele şi cu toate cererile mele.


„Pãrinte, în mâinile Tale Îmi încredinþezduhul Meu”

Dar tu, cititorule, în mâinile cui îţi vei încredinţasufletul tău?

Iisus Mântuitorul a

rostit şapte cuvinte pecrucea Golgotei. Al şap-telea – şi cel de pe urmă– a fost acesta: „Părinte,în mâinile Tale Îmi în-credinţez duhul Meu!“Cu aceste cuvinte, Mân-tuitorul Îşi încheiase via-ţa şi lucrarea cea pă-mântească. Săvârşise lu-crarea ce I S-a încredin-ţat şi acum Se întoarcela Tatăl. „Părinte, a sositceasul... lucrul pe careMi l-ai dat să-l fac, l-amfăcut. Arătat-am Nume-le Tău oamenilor, spălat-am păcatele lor cu SângeleMeu; împăcatu-i-am cu Tine prin Jertfa Mea; acum Euvin la Tine (In. 17).


Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de as-cultare faţă de Tatăl Ceresc, a fost o viaţă de lucru şi dejertfă. Împlinindu-Şi chemarea, Mântuitorul Îşi apleacă,în semn de rugăciune, capul şi Îşi dă duhul în mâinileTatălui Ceresc. Ce moarte liniştită şi măreaţă!

Ea este pusă în faţa noastră cu învăţătură. Este pu-să în faţa noastră cu cea mai minunată învăţătură des-pre cum trebuie să se sfârşească şi viaţa noastră ceasufletească.

Şi viaţa noastră trebuie să se sfârşească în braţeleTatălui Ceresc. În clipele morţii şi noi va trebui să neîncredinţăm sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. Dar nu-mai o viaţă trăită cu Domnul, numai o viaţă trăită în as-cultare de Tatăl Ceresc îţi poate încredinţa sufletul înmâinile Lui. Pildă ne-a dat Mântuitorul: precum El afăcut, aşa să facem şi noi (In. 13, 15). Urmând pildaLui, să trăim şi noi o viaţă în ascultare faţă de Tatăl Ce-resc, o viaţă de lucru şi de jertfă pentru mântuireanoastră şi a altora, pentru ca în clipele morţii să putemşi noi zice: „Călătoria am plinit, credinţa am păzit, lu-crul ce mi s-a dat l-am săvârşit; în mâinile Tale, Doam-ne, încredinţez sufletul meu“.

O, ce moarte fericită şi liniştită este aceasta! Câţiînsă se silesc să aibă o astfel de moarte?

În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în ca-re să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţelesoţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele pă-rinţilor. În clipele morţii este ceva ce-l face pe om să-şicaute un reazem, un ajutor sufletesc.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte cămi-am îngropat pe rând trei copii. Sărmănuţii de ei!Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare din ei n-a pu-


tut muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele,strigând: „Tată dragă!“ Pe urmă mi-a murit soţia înbraţele mele, strigând: „Soţule dragă!“ Braţele meleerau un reazem, un ajutor sufletesc în clipele trecerii lorîn cealaltă lume.

Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi.Dar mai mult decât moartea lor mă înfricoşează azigândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipelemorţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voidepune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-aiscăpat de gândul acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştitîn braţele Tale.

Un reazem şi ajutor sufletesc caută şi sufletul înclipele morţii. În clipele morţii, sufletul caută braţe su-fleteşti în care să-şi încredinţeze trecerea în cealaltălume. Iar aceste braţe sunt braţele Mântuitorului, suntbraţele în care mucenicul Ştefan şi-a încredinţat sufle-tul, strigând: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!“ (F.Ap. 7, 59).

Ferice de cei ce-L cunosc pe Domnul! Ei vor muriliniştiţi în braţele Lui. Ei nu se vor înfricoşa de arăta-rea morţii, căci „vor trece îndată din moarte la viaţă“(In. 5, 24).

Despre un ostaş din Oastea Domnului am auzit căîn ceasul morţii şoptea mereu: „Aici, aici“. Cei din jurullui îl întrebară de ce rosteşte aceste vorbe. „Tăceţi, răs-punse ostaşul, văd pe Domnul trecând în revistă OasteaSa şi ostaşii răspund la apel: «Aici, aici!...». Tăceţi, căvine imediat şi rândul meu să răspund!“...

Peste câteva clipe, ostaşul strigă cu glas înalt:„Aici!“ – şi sufletul lui trecu îndată în cereasca oaste.


Cel credincios, cel care trăieşte o viaţă cu Domnul,aşteaptă moartea liniştit. Aşteaptă liniştit clipa în care„va părăsi trupul acesta şi va pleca acasă la Domnul“(II Cor. 5, 8). El „doreşte să se mute şi să fie împreunăcu Hristos“ (Filip. 1, 23).

Vai însă de cei care trăiesc o viaţă fără Dumnezeuşi fără credinţă în această lume. Ei vor avea o moartecumplită. „Cumplită este moartea păcătoşilor“. Ei îşivor da sufletul în braţele diavolului.

Istoria păstrează multe pilde înfricoşate despre cemoarte înfricoşată au cei necredincioşi.

Despre un astfel de necredincios spune istoria că înclipele morţii – mustrat de conştiinţa care se trezise înel – striga: Ah, nebunul de mine, cum mi-am cheltuit euviaţa în zadar! Soarele şi-a dat lumina şi căldura sa,pământul a dat pâine şi iarbă, pomii au făcut roade, flo-rile au răspândit miros, numai eu, nebunul, am trăit as-cuns în umbră şi mi-am cheltuit viaţa în cele rele. Ah,de ce n-am fost şi vită care paşte iarbă sau o pasăre carezboară, atunci aş fi scăpat de osânda ce mă aşteaptă!...

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc căm-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Eu de acum nu mai amce să aflu în această lume. Am aflat cea mai scumpăcomoară ce o poate afla vreun om pământean: Te-amaflat pe Tine, viaţa mea şi mântuirea mea.

Te rog, Scumpul meu Izbăvitor, ajută-mă să potpăstra această comoară. Ajută-mă să pot trăi o viaţă


cu Tine până în clipa când voi pleca „acasă“ la Tine...,până în clipa când mă voi apleca în braţele Tale, stri-gând: „În mâinile Tale, Doamne Iisuse, încredinţez su-fletul meu“.

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, Îţi mulţumesc cămi-ai ajutat să scriu această carte! Îţi mulţumesc cămi-ai ajutat să Te aflu pe Tine, că de nu Te aflam peTine nici această carte n-o puteam scrie.

N-am pus cine ştie ce ştiinţă mare în ea. Am stat devorbă cu Tine şi Tu ai stat de vorbă cu mine, şi acesteconsfătuiri le dau acum şi altora, ca să Te cunoască şialţii pe Tine, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul suflete-lor noastre. M-am silit şi prin aceasta să fac cunoscutNumele Tău, căci „în lume ai venit, dar lumea nu Tecunoaşte“ (In. 1, 10).

Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, revar-să-Ţi darul şi harul Tău cel sfânt peste cei care vor citiaceste învăţături şi ajută-i să se poată apropia deScumpul nostru Mântuitor.

Ajută-ne şi ne întăreşte şi pe noi pe toţi care L-amaflat pe Mântuitorul, să putem petrece neîncetat o viaţăîngenuncheată la picioarele Lui, până în clipa când vasosi vremea să plecăm „acasă“ la El şi să trăim cu Elîn vecii vecilor.

Amin.


Þi-a plãcut aceastã carte?

Dar numai cu plăcerea nu te poţi mântui... Plă-cerea trebuie să treacă într-o schimbare din te-melie a vieţii tale... într-o viaţă nouă cu Domnul

Dragă cititorule! Poate că ţi-a plăcut această carte.Pe unele locuri poate că ai şi lăcrimat citind-o. Dar măgrăbesc să-ţi spun că numai cu plăcerea nu te poţimântui.

Diavolul nu se teme de plăcerea ta. De ce? Pentrucă ştie că plăcerea ta şi fiorul tău sufletesc e numai cevatrecător. Ai tresărit o clipă şi pe urmă iar ai adormit înpatimi şi păcate.

Diavolul se sperie numai când plăcerea ta treceîntr-o hotărâre contra păcatelor. Diavolul se cutremurănumai când plăcerea se schimbă într-un cutremur su-fletesc, într-o rupere cu lumea şi păcatele.

Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit când plăce-rea sufletească îl îngenunchează pe om la picioareleCrucii şi acesta îşi predă viaţa Domnului, ca să înceapăo viaţă nouă cu el.

Diavolul se sperie numai atunci când îţi pui hotărâ-re să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcătos, când Îlprimeşti pe Domnul de Împărat, Stăpân şi Cârmuitorpeste viaţa şi inima ta şi începi cu El o viaţă de luptă şi


de biruinţă contra păcatului şi contra ispititorului dia-vol. Despre cum se câştigă această biruinţă, citiţi cartea„Ce este Oastea Domnului“ şi intraţi în Oastea Dom-nului! Oastea Domnului este o mişcare de renaştere su-fletească.

Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu Dom-nul... la o schimbare din temelie a vieţii. Citiţi carteadespre Oastea Domnului şi foaia Oastei, unde veţi aflape larg lămuriri despre această Mişcare.

Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc dincitirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu plăcerea şifiorul sufletesc ce l-ai avut citind-o, ci lasă-L pe DuhulSfânt să lucreze mai departe în sufletul tău şi să te tre-zească la o viaţă nouă. Intră în Oastea Domnului, pri-meşte-L pe Domnul, ca să începi o viaţă nouă cu El!


CUPRINS

Cuvânt înainte ............................................................. 5„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi…“ ............................. 7

De câţi ani eşti? ............................................... 12Suferinţa m-a adus la Domnul ................................... 13

„Eu, regele Nicolae…“ .................................... 14„Şi s-a rezemat Ioan pe pieptul lui Iisus“ .................. 16

Mai lângă Domnul meu ................................... 22Din piatră, a făcut un tată ............................... 23

„Pace vă las vouă…“ ................................................. 24„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…“ ........................... 31„Iată, stau la uşă şi bat…“ ......................................... 36

„Aici locuieşte Iisus Hristos?“ ........................ 42„Eu sunt Păstorul cel bun“ ......................................... 43„Eu sunt lumina lumii“ .............................................. 48„Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa»“ ....... 55„Eu sunt Pâinea vieţii“ .............................................. 62

A murit de sete în mijlocul apelor .................... 68„Fericiţi veţi fi“… când? ........................................... 69„Poruncă nouă dau vouă…“ ...................................... 75Cele două surori: Maria şi Marta ............................... 81

Întrebarea unui copil ....................................... 86O altă Marie la picioarele Domnului ......................... 87Încă o Marie la picioarele Domnului ......................... 94


Trei Marii au îngenuncheat la picioarele Domnului ...... 97Eşti păcătos? Domnul te iartă! Vino la El ............... 100„Adevărat zic vouă: de nu veţi fi ca pruncii…“ ...... 105„Părinte, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul Meu“ .. 111Ţi-a plăcut această carte? ........................................ 116Cuprins .................................................................... 118


Tehnoredactare computerizată, machetareşi îngrijirea ediţiei:

Editura «Oastea Domnului»

Tiparul executat laTipografia «Oastea Domnului», Sibiu

Broşat la POLSIB SA, Sibiu

Date post:	18-Dec-2014
Category:	Documents
Upload:	comorinemuritoarero
View:	233 times
Download:	8 times

Pr iosif trifa__mai_langa_domnul_meu

Documents