1

PR. DR. FLORIN DOBREI

.

REVISTA TEOLOGICĂ

„ALTARUL (MITROPOLIA) BANATULUI”

(1944-1947; 1951-2011)

– REPERE MONOGRAFICE –

Volum tipărit cu binecuvântarea Î. P. S. Dr. Nicolae CORNEANU,

Mitropolitul Banatului

2

Referenţi ştiinţifici: Acad. pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma

Coperta I: Coperţile revistei „Altarul (Mitropolia) Banatului” Coperta IV: Catedrala mitropolitană din Timişoara

Coperta: pr. Mircea Mihuleţ Corectura: prof. Diana Velciov

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOBREI, FLORIN Revista teologică "Altarul (Mitropolia) Banatului" : (1944-1947;1951-2011) : repere monografice / pr. dr. Florin Dobrei ; pref.: Î.P.S. dr. Nicolae Corneanu. - Cluj-Napoca : Editura Academia Română. Centrul de Studii Transilvane ; Timişoara : Editura Învierea a Mitropoliei Banatului, 2013 ISBN 978-973-7784-89-6 ISBN 978-973-8970-31-1

I. Corneanu, Nicolae (pref.)

050(498):281.9 Altarul Banatului"1944/1947;1951/2011"

3

PR. DR. FLORIN DOBREI

REVISTA TEOLOGICĂ

„ALTARUL (MITROPOLIA)

BANATULUI”

(1944-1947; 1951-2011)

– REPERE MONOGRAFICE –

Academia Română Editura Învierea

Centrul de Studii Transilvane a Mitropoliei Banatului

2013

4

BIO-BIBLIOGRAFIE

DOBREI FLORIN, născut la 22 august 1978, în Deva. Studii: Seminarul teologic „Ioan Popasu” din Caransebeş (1993-1998), Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu (1998-2002), Facultatea de Istorie „Nicolae Lupu” din Sibiu (2003-2007), studii post-universitare masterale (2002-2003) şi doctorale (2003-2009) la Facultatea de Teologie din Sibiu, specializarea Istoria Bisericii Ortodoxe Române; doctor în teologie din 20 octombrie 2009. Cadru didactic asociat (2004-2005) la Departamentul „Teologie Ortodoxă Didactică” din Caransebeş al Facultăţii de Teologie, Ştiinţe Sociale şi ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa, asistent universitar (2005-2009) şi apoi lector (din 2009); cadru didactic asociat la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (din 2010). Preot în Deva (din 2012), consilier cultural al Episcopiei Devei şi Hunedoarei (din 2011). Redactor al revistei eparhiale „Dacia Creştină” şi membru al „Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România «Clio»”. Participant la numeroase simpozioane şi manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.

Publicaţii: Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Reşiţa, 2010, 734 p.; Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (coautor), Bucureşti, 2010, 767 p.; Autocefalie şi responsabilitate (coautor), Bucureşti, 2010, 1096 p.; Bisericile ortodoxe hunedorene, Reşiţa, 2011, 664 p.; Repertoar al bisericilor de lemn din judeţul Hunedoara (coautor), Reşiţa, 2011, 457 p.; Judeţul Hunedoara, monografie (coautor), vol. III, Deva, 2012, 471 p.; Silviu Dragomir (1888-1962) – 50 de ani de la trecerea în veşnicie (coord.), Cluj-Napoca, 2012, 326 p.; Sf. Vasile cel Mare – organizator al asistenţei sociale, în T, nr. 4/2005, p. 140-168; Protopop Stavrofor Dr. Sebastian Stanca – micromonografie, în RT, nr. 1/2006, p. 131-143; Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în soluţionarea conflictului bulgaro-constantinopolitan din anii 1870-1945, în AB, nr. 7-9/2006, p. 35-44; Ortodoxie şi prozelitism latin în timpul păstoririi mitropolitului Ioan de Caffa al Transilvaniei, în vol. În memoria lui Alexandru Elian, Timişoara, 2008, p. 361-375; Ioan de la Prislop – un ierarh hunedorean pe scaunul mitropolitan al Bălgradului, în RT, nr. 1/2008, p. 76-88; Mitropolitul Ghenadie II al Transilvaniei (1627-1640) – repere biografice, în RT, nr. 2/2008, p. 173-184; Legăturile mitropolitului Andrei Şaguna cu românii ortodocşi hunedoreni, în vol. Mitropolitul Andrei Şaguna, creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Sibiu, 2008, p. 359-367; Cuviosul Sofronie de la Cioara. 250 de ani de la începutul mişcării sale de redeşteptare bisericească, în T, nr. 2/2009, p. 128-143; Mitropolitul Iosif Budai al Ardealului (1680-1682), în RT, nr. 2/2010, p. 87-97; The Exarchate of Bulgaria (1870-1945), în T, nr. 3/2011, p. 83-95; Prin Banatul sârbesc de altădată, în „Europa”, Novi Sad, nr. 8/2011, p. 91-95; Orthodoxy and Calvinist Reformation in Hunedoara lands (16th-17th centuries), în RT, nr. 1/2012, p. 124-145; Harta bisericilor-monument istoric din judeţul Hunedoara, Deva, 2012 (text şi foto); The Transylvanian Orthodox confessional education during the Austrian-Hungarian dualism, în „Research in Pedagogy”, Vršac-Beograd, II,2/2012, p. 99-108 etc.

5

Cuvânt înainte

Apariţia revistei „Altarul Banatului”, ca „revistă de zidire sufletească

şi de ştiinţă teologică a Eparhiei Caransebeşului”, a constituit un reper teologic important în istoria vieţii bisericeşti din părţile Banatului montan mai întâi şi din întreg Banatul, ulterior. Citim în cuvântul către cititori al vrednicului de pomenire episcop Veniamin Nistor al Caransebeşului despre dorinţa ca „jertfa ce o aducem la «Altarul Banatului» să fie cât mai curată şi neprihănită, cu dorinţa de a sluji numai binele Bisericii şi al slujitorilor ei [...]. Am dori să strângem în jurul acestui altar toate forţele intelectuale ale slujitorilor Bisericii şi ale tuturor binevoitorilor şi sprijinitorilor binelui şi înaintării Bisericii noastre şi a instituţiunilor ei” („Altarul Banatului”, anul I, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1944, p. 1-3).

Au trecut, iată, aproape 70 de ani de la scrierea acestor rânduri şi revista „Altarul Banatului” este în continuare cu apariţia la zi, mereu căutând, în vremuri cu totul altele, să îşi împlinească menirea dintru început. Chiar şi în timpurile când supus cenzurii a fost nu numai cuprinsul ei, cât şi însuşi titlul („Mitropolia Banatului”), revista a căutat să aducă în actualitate dezbateri teologice şi informaţii din lumea creştină, care au fost de mare folos cititorilor. Din anul 2011, prin grija Biroului de presă al Centrului eparhial, revista beneficiază de o pagină proprie pe internet, condiţie pentru recunoaşterea ştiinţifică a acesteia.

Personal, am avut privilejul să alcătuiesc articole încă de la primele numere ale revistei şi de atunci am rămas ataşat de aceasta, sprijinind-o cu toate puterile mele, împreună cu colaboratorii de la Centrul eparhial şi cu redactorii de ieri şi de azi ai revistei.

Acum, nu pot decât să mă bucur de faptul că Părintele consilier Florin Dobrei de la Episcopia Devei şi Hunedoarei a alcătuit o atât de cuprinzătoare Monografie a revistei „Altarul (Mitropolia) Banatului” care, apărând la Editura „Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei, credem că va folosi cu siguranţă clericilor, cercetătorilor, teologilor şi tuturor celor care doresc un îndrumător util de folosire a arhivei revistei mitropolitane.

Cu aceste gânduri, dorind revistei viaţă cât mai lungă în peisajul publicistic ortodox românesc, binecuvântez deopotrivă strădania autorului şi râvna cititorilor.

† NICOLAE,

Mitropolitul Banatului

6

7

Lista abrevierilor Abrevieri bibliografice

AB – „Altarul Banatului”, Caransebeş (seria veche)/Timişoara (seria nouă) AEC-IV – „Arhiva Episcopiei Caransebeşului” (Sectorul Cultural), Caransebeş AMB-B – „Arhiva Mitropoliei Banatului” (Sectorul Administrativ-Bisericesc),

Timişoara AMB-C – „Arhiva Mitropoliei Banatului” (Sectorul Cultural), Timişoara ASA – „Anuarul Seminarului teologic-pedagogic «Andreian»”, Sibiu BB – „Biserica Bănăţeană”, Timişoara BOR – „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti FA/FD – „Foaia (Arhi)diecezană”, Caransebeş GB – „Glasul Bisericii”, Bucureşti LB – „Ziarul Lumina. Ediţia de Banat”, Timişoara MA – „Mitropolia Ardealului”, Sibiu MB – „Mitropolia Banatului”, Timişoara MMS – „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi MO – „Mitropolia Olteniei”, Craiova O – „Ortodoxia”, Bucureşti RT – „Revista Teologică”, Sibiu SIB – „Studii de Istorie a Banatului”, Timişoara ST – „Studii Teologice”, Bucureşti T – „Teologia”, Arad TR – „Transsylvanian Review”, Cluj-Napoca Abrevieri uzuale arhid. – arhidiacon arhim. – arhimandrit colab. – (în) colaborare cons. – consilier coord. – coordonator diac. – diacon dr. – doctor ed. – ediţie Fer. – Fericitul ic. (stavr.) – iconom (stavrofor) ierod. – ierodiacon ierom. – ieromonah

i.p. – (intercalare) între paginile

jud. – judeţ mss. (dact.) – manuscris (dactilografiat) n.n. – nota noastră onor. – onorific pens. – pensionar prot. – protopop reed. – reeditare Sf. – sfântul subl.n. – sublinierea noastră trad. – traducător † – decedat

8

9

1. Preliminarii În urmă cu aproape nouă decenii, preotul David Voniga, unul dintre

ctitorii publicisticii teologice bănăţene, evidenţia „importanţa şi puterea presei” în misiunea actuală a Bisericii, recomandând să fie apreciată „după valoarea şi după efectele ei”; în sens contrar, „în zădar vom ridica şcoli şi biserici, dacă vom negligea presa şi dacă nu vom ţinea samă” de adevăratul ei caracter de „amvon al timpului modern”. Iar „a-i recunoaşte aceste calităţi şi a i le aprecia însemnează a-şi impune sieşi datoria de a şi-o crea şi a şi-o susţinea la nivel”1. Acest rol de căpătâi al presei în aprofundarea, în apărarea şi în transmiterea pe scară largă a învăţăturilor de credinţă a fost conştientizat de către ierarhii, preoţii şi dascălii Bisericii noastre încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dovadă şi începuturile timpurii ale actului publicistic în spaţiul eclezial ortodox românesc, premergătoare sau sincrone cu cele ale publicisticii laice; enumerăm doar câteva foi şi gazete de acest fel: „Vestitorul bisericesc” (Buzău, 1839), „Eho eclesiastic” (Bucureşti, 1850), „Telegraful Român” (Sibiu, 1853), „Predicatorul” (Bucureşti, 1857), „Preotul” (Iaşi, 1861), „Predicatorul moralului evanghelic şi al umanităţii” (Iaşi, 1864), „Ecclesia” (Bucureşti, 1866), „Speranţa” (Arad, 1869), „Lumina” (Arad, 1872), „Biserica şi Şcoala” (Arad, 1877), „Biserica şi Şcoala” (Galaţi, 1889), „Amvonul” (Bucureşti, 1891), „Vocea Bisericii” (Bucureşti, 1894), „Viitorul” (Iaşi, 1898), „Păstorul Ortodox” (Piteşti, 1900), „Cuvântul Adevărului” (Râmnic, 1902), „Legea Românească” (Oradea, 1921), „Lumina satelor” (Sibiu, 1922), „Renaşterea” (Cluj, 1923), „Glasul monahilor” (Bucureşti, 1924), „Apostolul” (Bucureşti, 1924), „Viaţa monahală” (1933), „Calea Mânturii” (Arad, 1935) etc., respectiv câteva reviste teologice: „Biserica Ortodoxă Română” (Bucureşti, 1874), „Ortodoxul” (Bucureşti, 1880), „Candela” (Cernăuţi, 1882), „Revista Teologică” (Iaşi, 1883) „Revista Teologică” (Sibiu, 1907), „Cultura” (Bucureşti, 1911), „Revista Ortodoxă” (Iaşi, 1912), „Studii Teologice” (Bucureşti, 1929) etc. Unele dintre acestea au avut o apariţie efemeră, altele dăinuie până astăzi2.

O dezvoltare similară a cunoscut, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi presa teologică bănăţeană, individualizată în „peisajul” publicistic românesc prin conţinutul său bogat şi diversificat, în consonanţă, de altfel, cu cerinţele cititorilor. Unele erau publicaţii teologice propriu-zise, precum „Progresul” (Caransebeş, 1868), „Foaia Diecezană” (Caransebeş, 1886), „Anuarul Institutului teologic-pedagogic din Caransebeş” (Caransebeş,

1 David Voniga, Presa bisericească. Importanţa ei şi mijloacele de întreţinere, Timişoara,

1925, p. 9. 2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. III, Iaşi, 2008,

p. 262-266, 275-279, 411-413.

10

1910), „Lumina” (Caransebeş, 1918), „Buletinul Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Timişoarei” (Timişoara, 1940; redenumită, în 1941, „Biserica Bănăţeană”), „Revista preoţilor” (Timişoara, 1910), „Duh şi Adevăr” (Timişoara, 1941), pe când altele aveau un caracter divers (naţional-politic, economic, didactic, literar etc.); este vorba de „Deşteptarea” (Lugoj, 1879), „Luminătorul” (Timişoara, 1880), „Calendarul Românului” (Caransebeş, 1888), „Educatorul” (Oraviţa, 1909)3 etc.

Dintre toate, doar revista „Altarul Banatului” a reprezentat însă adevărata „tribună teologică” a românilor bănăţeni4. Referinţele bibliografice privitoare la apariţia, evoluţia şi cuprinsul acestei prestigioase publicaţii teologice sunt însă extrem de sărace. Astfel, prezentări mai detaliate ale acesteia au făcut doar dr. Ioan D. Suciu, un reputat istoric bănăţean, şi preotul dr. Ioan Petreuţă, fost profesor la Academia teologică din Oradea (mutată, în perioada anilor 1940-1948, la Timişoara). În primul caz este vorba despre cunoscuta Monografie a Mitropoliei Banatului (Timişoara, 1977), lucrare de referinţă în ceea ce priveşte trecutul bisericesc al românilor din părţile de vest ale ţării. Ediţia veche a revistei este prezentată astfel: Între 1944-1948, profesorii de la Academia teologică din Caransebeş, împreună cu clericii din eparhie, scot revista de ştiinţă teologică „Altarul Banatului”, care va adăposti în coloanele ei şi articolele unor teologi din alte colţuri ale patriei, ca Simion Reli, Milan Şesan, I[on] Grămadă, Leca Morariu, D[imitrie] Onciulescu ş.a. La aceştia se adaugă colaborările profesorilor de la Academiile teologice din Caransebeş şi Timişoara: L[aurenţiu] Busuioc, Dimitrie Belu, Mircea Chialda, Dimitrie Cioloca, diaconul Nicolae Corneanu, Marcu Bănescu, Gh[eorghe] Cotoşman, Zeno Munteanu, Virgil Turcan, Petru Rezuş, precum şi ale unor preoţi ca Iacob Creţiu, Damaschin Daicoviciu etc. şi ale unor laici, dintre care amintim pe Cornel Corneanu şi Pavel Jumanca (p. 235-236). Apoi, începând cu 1950, oficiosul Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi al Episcopiei Aradului îşi schimbă titlul, apărând sub denumirea de „Mitropolia Banatului” (p. 242). A venit apoi rândul ediţiei mitropolitane: În 1963 s-a purces la reorganizarea revistei „Mitropolia Banatului”. Revista cuprinde studii teologice, cercetări de istorie bisericească, îndrumări liturgice, omiletice şi catehetice, note, comentarii, prezentări bibliografice, descrierea vieţii religioase din cuprinsul Mitropoliei, din ţară şi străinătate. Apare de patru ori pe an şi, pe lângă răspândirea în interior, este solicitată în peste alte 30 de ţări. Pentru accesul mai uşor al

3 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 232-233, 241-242;

Constantin Brătescu, Gazeta „Foaia Diecezană” din Caransebeş, în „Arhiva română”, Bucureşti, an. 2, 1995, nr. 2, p. 121-125; I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1990), ed. a II-a, Bucureşti, 1996, passim; Ioan Munteanu, Presa timişoreană până la Primul Război Mondial, în SIB, an. 23-25, 1999-2001, p. 108-110; Florin Carebia, Presa bisericească bănăţeană în trecut şi astăzi, în AB, an. 13 (52), 2002, nr. 7-9, p. 171-184 etc.

4 R[omulus] G. Ancuşa, Lumina noastră este Hristos, în AB, nr. 1-2/1944, p. 5

11

străinilor, începând cu anul 1967, revista apare cu un rezumat în limba franceză. Revista este apreciată pentru înalta sa ţinută ştiinţifică, publicând şi teze de doctorat ca „Rugăciunile pentru autorităţile statului în cultul creştin” de episcopul Vasile Coman al Oradiei sau „Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei” de episcopul-vicar Timotei Seviciu-Lugojanul. În jurul ei s-au grupat colaboratori apreciaţi, atât clerici, cât şi laici, care prin studiile lor ridică nivelul calitativ al revistei. Din cler, îi amintim pe ierarhii Nicolae [Corneanu] al Banatului, Nicolae [Mladin] al Ardealului, Teoctist [Arăpaşu] al Moldovei şi Sucevei, Vasile [Coman] al Oradiei, Visarion [Aştileanu] al Aradului, Antonie Plămădeală, Timotei Seviciu-Lugojanul etc. Alături de ei, întâlnim în coloanele revistei numele a numeroşi profesori de la Institutele teologice, clerici şi cunoscuţi mânuitori ai condeiului ca Silviu Anuichi, Eugen Arădeanul-Glück, Alexandru Bădăuţă, Dimitrie Belu, Virgil Birou, Ene Branişte, Victor Brătulescu, Gh[eorghe] I. Cantacuzino, Ioan Clopoţel, Ioan Gh. Coman, Aurel Cosma, Petru Deheleanu, Al[exandru] Elian, Costin Feneşan, Iova Firca, Vasile Frenţiu, Aurel Jivi, Gheorghe Liţiu, Traian Magoş, Damaschin Mioc, Virgil Molin, Vasile Muntean, Ion B. Mureşianu, Nicolae Neaga, Atanasie Negoiţă, Teodor Nădăban, Mircea Păcurariu, Atanasie Popa, Caius Pascu, Grigorie Popiţi, Petru Râmneanţu, Petru Rezuş, Constantin Rudneanu, Nicolae Stoicescu, Milan Şesan, I. D. Ştefănescu, Theodor N. Trâpcea, Vasile Vărădean, precum şi numeroşi alţii care îşi dau contribuţia ştiinţifică în probleme de istorie, arheologie etc. (p. 244-245). Textul prezintă însă două inexactităţi, anume faptul că revista „Altarul Banatului” ar fi apărut până în anul 1948, când, de fapt, aceasta îşi încheiase apariţia încă din 1947, şi că ediţia mitropolitană de la Timişoara s-a editat cu începere din anul 1950, pe când, în realitate, cel dintâi număr al acesteia a văzut lumina tiparului abia în mai 1951; referinţele ulterioare la cele două ediţii ale revistei mitropolitane au preluat, de obicei, aceste date eronate.

În celălalt caz este vorba de o lucrare manuscrisă dactilografiată, păstrată în biblioteca mitropolitană, intitulată Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului (Timişoara, 1980), în care se schiţează, de asemenea, istoricul şi cuprinsul revistei: Organul oficial de azi al Arhiepiscopiei este revista «Mitropolia Banatului». Ea apare din mai 1951 încoace, ca urmare a hotărârii adusă de Sfântul Sinod în iunie 1950. Potrivit acestei hotărâri, buletinele oficiale eparhiale de până aici urmau să se contopească într-o singură revistă pentru fiecare Mitropolie. În executarea acestei hotărâri, «Foaia Arhidiecezană», organ oficial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, şi «Buletinul Eparhiei Aradului», începând cu luna mai 1951, şi-au încetat apariţia, locul lor luându-l, pentru cele două eparhii, revista «Mitropolia Banatului». Aceasta apare de şase ori pe an, cu un material bogat, cuprinzând, pe lângă articolul de fond, studii teologice şi istorice, articole despre învăţătura Bisericii, probleme ale vremii, probleme pastorale şi liturgice, îndrumări omiletice, cronica evenimentelor bisericeşti,

12

note, comentarii, prezentări bibliografice şi descrierea vieţii religioase din cuprinsul Mitropoliei. Ea serveşte pentru orientarea şi documentarea teologică, pastorală, predicatorială şi socială a preoţimii. Întrucât are abonaţi şi în străinătate, conţinutul ei, începând cu anul 1967, e reprodus în rezumat în limba franceză (p. 24). Ediţia caransebeşeană este prezentată pe scurt: „Altarul Banatului. Revistă de teologie”. A apărut în Caransebeş, între anii 1944-1947. Primul ei redactor a fost prof. dr. Petru Rezuş, de la fosta Academie teologică din Caransebeş (p. 25).

Cele două ediţii ale revistei bănăţene – ediţia de la Caransebeş şi cea de la Timişoara – au beneficiat de o succintă prezentare şi în studiul Presa bisericească bănăţeană în trecut şi astăzi al Pr. dr. Florin Carebia, apărut în urmă cu un deceniu, în seria nouă a „Altarului Banatului” (AB, nr. 7-9/2002). În ceea ce priveşte ediţia veche se precizează: Între 1944-1948, profesorii de la Academia teologică din Caransebeş, la iniţiativa preotului profesor dr. Petru Rezuş, împreună cu clericii din eparhie, vor scoate revista de ştiinţă teologică „Altarul Banatului”, care va adăposti în coloanele ei articolele unor teologi din toate colţurile patriei (p. 180). Prezentarea ediţiei secunde a publicaţiei s-a făcut astfel: Mitropolia Banatului va edita organul său oficial şi care va apărea neîntrerupt până în vremea noastră, intitulat „Mitropolia Banatului”. Revista, ce apărea în chiar tumultul suferinţelor cauzate de cel de-al doilea Război Mondial, s-a dovedit a fi, încă de la începuturile sale, un nou focar de lumină în ofensiva creştin-misionară. Existenţa ei a fost asigurată prin preocupările spirituale teologico-bisericeşti, prin „arderile culturale mici”, preocupări însuşite de întregul cler eparhial. Revista cuprinde studii teologice, cercetări de istorie bisericească, îndrumări liturgice, omiletice şi catehetice, note, comentarii, prezentări bibliografice, descrierea vieţii religioase din cuprinsul Mitropoliei, din ţară şi străinătate (p. 181). Ediţia actuală timişoreană este prezentată astfel: Din 1990, revista oficială a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi-a reluat numele de „Altarul Banatului”, renunţându-se la vechea titulatură de „Mitropolia Banatului” (p. 181). În text apare însă o greşeală de datare, anume că seria primă a revistei de la Caransebeş s-a editat până în 1948, pe când, în realitate, aceasta îşi sistase apariţia la finele anului anterior.

În paginile Enciclopediei Ortodoxiei Româneşti (Bucureşti, 2010) se precizează succint: „Altarul Banatului. Revistă de ştiinţă teologică”. S-a editat la Caransebeş, între anii 1944 şi 1948, sub redacţia preotului profesor Petru Rezuş (1913-1995). În paginile sale au apărut studii şi articole semnate de profesori de la Academia teologică, de preoţi din eparhie ori de colaboratori din alte colţuri ale ţării: Simion Reli, Milan Şesan, Ion Grămadă etc. (p. 22). Despre ediţia timişoreană s-au scris următoarele: „Mitropolia Banatului”, organ oficial al Mitropoliei Banatului, cu apariţie trimestrială, editat la Timişoara din 1950. Publică studii de istorie şi spiritualitate ortodoxă, pagini patristice, îndrumări liturgice, catehetice şi omiletice, o

13

rubrică de noutăţi bibliografice, precum şi o cronică bisericească, prezentând informaţii de actualitate. Între colaboratori s-au remarcat: Gheorghe Cotoşman, Ion B. Mureşianu, Gheorghe Liţiu, Vasile V. Muntean, I. D. Suciu, Constantin Rudneanu, Eugen Glück (Arădeanul) etc. Din ianuarie 1990 apare sub titulatura „Altarul Banatului” (p. 402). Şi în rândurile de mai sus s-au strecurat aceleaşi inexactităţi; în plus, nu s-a făcut precizarea că „Mitropolia Banatului” este o continuatoare a revistei teologice de la Caransebeş, motiv pentru care, în anul 1990, s-a şi optat pentru revenirea la denumirea iniţială.

O abordare mai aprofundată a ediţiei vechi a „Altarului Banatului”, care ne aparţine, se regăseşte în studiul intitulat Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului (1941-1949) – ctitor de revistă teologică românească, tipărit în volumul Taină şi mărturisire (Caransebeş, 2011, p. 319-332); rând pe rând, s-au prezentat începuturile revistei, evoluţia, programul şi tematica acesteia, colaboratorii, aria de răspândire a publicaţiei, precum şi conţinutul detaliat al rubricilor. De asemenea, ne aparţin şi consideraţiile referitoare la Istoricul revistei „Altarul Banatului” din „Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei pe anul 2012” (Timişoara, 2011); este vorba de o prezentare sumară a evoluţiei acestei reviste teologice bănăţene, raportată, în permanenţă, la contextul istoric al apariţiei sale de-a lungul celor aproape şapte decenii de existenţă. Întrucât ambele materiale sunt dezvoltate în actualul volum, nu vom recurge la inserarea acestor texte, precum s-a procedat mai sus.

Cu excepţia referinţelor amintite, în rest întâlnim doar menţiuni sporadice, cu un caracter „telegrafic”5. Lipsind, aşadar, o prezentare detaliată a acestei prestigioase reviste, am socotit necesară întocmirea unei lucrări monografice complexe, care să ofere publicului cititor nu doar o înşiruire sistematică a vastului material editat de-a lungul celor aproximativ şapte decenii de apariţie cvasicontinuă – astfel de demersuri s-au concretizat, până în prezent, în elaborarea minuţioşilor indici bibliografici ai publicaţiilor teologice „Biserica Ortodoxă Română”6, „Studii Teologice”7 şi „Ortodoxia”8 de la Bucureşti, „Revista Teologică”9 şi „Mitropolia Ardealului”10 de la Sibiu, 5 Vezi N. Sebeşan [Nicolae Corneanu], Contribuţia Banatului la teologia şi spiritualitatea

românească, în MB, nr. 9-10/1983, p. 566-567; Petru Bona, Episcopia Caransebeşului. Contribuţii istorice, ed. a II-a, Timişoara, 2006, p. 219; M. Păcurariu, op. cit., III, p. 412, 453, 476; Autocefalie şi responsabilitate (coord. P. S. Varlaam Ploieşteanul), Bucureşti, 2010, p. 775, 779, 843 etc.

6 Alexandru Stănciulescu-Bârda, Bibliografia revistei „Biserica Ortodoxă Română” (1874-1994), vol. I-III, Bârda, 2000-2002 (ed. a II-a, Bârda, 2006-2008).

7 Alexandru Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia revistei „Studii Teologice” (1929-2008), Bârda, 2010, 806 p.

8 Idem, Bibliografia revistei „Ortodoxia” (1949-2008), Bârda, 2011, 555 p. 9 Valeria-Gemma Moraru, Revista Teologică, organ pentru ştiinţă şi viaţă bisericească

(1907-1916; 1921-1947). Indice bibliografic, Cluj-Napoca, 2010, 380 p. 10 Idem, Mitropolia Ardealului, revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului, Arhiepiscopiei

Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopiei Alba Iuliei şi Episcopiei Oradiei (1956-1990). Indice bibliografic, Cluj-Napoca, 2011, 431 p.

14

lucrări însoţite doar de scurte consideraţii introductive –, ci şi o aprofundare a cadrului cultural-istoric şi a etapelor de apariţie ale „Altarului (Mitropoliei) Banatului”, a structurii rubricilor şi a dinamicii tematice ale acestora, precum şi schiţarea microbiografiilor celor care au trudit la redactarea şi la tipărirea acesteia. De asemenea, acest demers se doreşte a fi o frescă a realităţilor publicistice (deopotrivă teologice, istorice şi sociale), a diverselor preocupări teologice, a variatelor aspecte ale istoriei, precum şi a vieţii sociale din timpul dictaturii comuniste şi din perioada postdecembristă, prin evidenţierea caracteristicilor vieţii şi ale activităţii bisericeşti dintr-un anume timp şi spaţiu, anume cel specific zonei de apariţie a acestei valoroase tribune teologice mitropolitane.

Prin urmare, nădăjduim că lucrarea de faţă, pe care am intitulat-o Revista teologică „Altarul (Mitropolia) Banatului” (1944-1947; 1951-2011) – repere monografice, va constitui nu doar o incursiune în trecutul unei publicaţii cu un netăgăduit rol în dezvoltarea teologiei ortodoxe şi a culturii noastre româneşti, ci şi un binevenit „instrumentum theologicum bibliographicum”, pus la dispoziţia cercetătorilor de orice fel, doctoranzi, masteranzi, studenţi şi seminarişti, preoţi şi profesori de religie, precum şi a cititorilor simpli; în ceea ce priveşte ultimul aspect, ne bazăm pe faptul că încă din primăvara anului 1987 preoţii bănăţeni reclamau, în contextul unui realizării unui chestionar la nivelul tuturor protopopiatelor Arhiepiscopiei Timişoarei şi a Caransebeşului, necesitatea întocmirii unei „cronologii a articolelor deja apărute” în paginile publicaţiei în discuţie11.

În acest volum vor fi detaliate cele trei ediţii ale revistei – denumite, convenţional, ediţia caransebeşeană (1944-1947), ediţia mitropolitană (1951-1989) şi ediţia nouă (din 1990 şi până azi) –, cu exemplificarea etapelelor de evoluţie ale fiecăreia (de la selectarea materialelor primite şi până la actul tipografic propriu-zis, urmat de distribuţia publicaţiei către abonaţi) şi a ţinutelor grafice, respectiv cu evidenţierea trudei (în cazul redactorilor şi al preşedinţilor de redacţie cu întocmirea bio-bibliografiilor acestora) tuturor acelora care au pus umărul la apariţia acesteia; colaboratorii, aria de răspândire a revistei, precum şi diferitele detalii administrativ-redacţionale sunt abordate în mod distinct. Partea centrală a volumului îşi propune relevarea dimensiunilor tematice ale publicaţiei, făcându-se o analiză minuţioasă a structurii şi a conţinutului rubricilor sale; în acest sens, sunt enumerate, întregite şi sistematizate, în ordine alfabetică (după autori) sau în ordine cronologică (ştirile privitoare la viaţa cultural-bisericească şi politico-socială din ţară şi de peste hotare), titlurile tuturor studiilor, ale articolelor, ale predicilor, ale catehezelor şi ale meditaţiilor teologice (structurate atât pe autori, cât şi tematic), ale notelor şi ale comentariilor, ale recenziilor şi ale prezentărilor bibliografice din cuprinsul celor 26 de rubrici

11 AMB-C, dosar 47, nr. 1.867/1987, f. 1.

15

ale publicaţiei, unele cu caracter permanent, altele având doar o existenţă efemeră. În ultima parte se reliefează importanţa acestei reviste mitropolitane, socotită, începând chiar de la ediţia sa caransebeşeană, o veritabilă „tribună academică, un admirabil mijloc de difuziune a unui amplu evantai de cunoştinţe din variate paliere ale formării şi perfecţionării personalităţii clericale”12.

La baza elaborării volumului de faţă a stat colecţia integrală a revistei, consultată – şi nu a fost deloc o muncă uşoară – număr cu număr; menţionăm şi dificultatea procurării spre cercetare a ediţiei vechi, caransebeşene, răzleţită astăzi în mai multe biblioteci eparhiale, arhive şi colecţii particulare. De asemenea, un izvor nepreţuit l-au constituit documentele păstrate în Arhiva Episcopiei Caransebeşului şi în Arhiva Mitropoliei Banatului. La sursele menţionate s-au adăugat mai multe cărţi, studii şi articole, înşiruite în lista bibliografică de la finalul volumului. De mare folos în acest demers au fost şi informaţiile obţinute prin viu grai de la redactorii şi de la membrii comitetului de redacţie al revistei. Conjugate, aceste informaţii sunt în măsură să ofere o imagine detaliată a contextului istoric în care a apărut revista, a evoluţiei şi a importanţei acesteia în cadrul presei teologice ortodoxe în general şi a celei româneşti în special.

Ca limită temporală superioară de prezentare am ales anul 2011, spre a marca prin aceasta aniversarea a cinci decenii de neîntreruptă apariţie a revistei la Timişoara, sub vechiul şi actualul veşmânt editorial mitropolitan. Fiind vorba de trimiteri bibliografice repetate în interiorul aceleiaşi publicaţii, am adoptat un sistem de citare restrâns, anume prescurtările AB („Altarul Banatului”, ambele ediţii) şi MB („Mitropolia Banatului”), însoţite de numărul şi de anul de apariţie; pentru celelalte trimiteri, unele la surse arhivistice, altele la unele periodice româneşti, s-a folosit tot o formă prescurtată, indicată în lista de abrevieri. Apoi, întrucât lucrarea se adresează unui public cititor larg, au fost intercalate, între paranteze drepte, informaţii (completări) succinte referitoare la localizarea geografică a oraşelor şi a satelor întâlnite în titluri, prin indicarea judeţelor de provenienţă. De asemenea, s-a recurs la întregiri de cuvinte (în cazul abrevierilor din text) şi la actualizarea acelor localităţi redate sub vechea lor denumire, precum Constantin Daicoviciu (anterior Căvăran, jud. Caraş-Severin), Eftimie Murgu (anterior Rudăria, jud. Caraş-Severin), Pojejena Română (anterior Pojejena de Jos, jud. Caraş-Severin), Victor Vlad Delamarina (anterior Satu Mic, jud. Timiş), Păltiniş (anterior Valea Boului, jud. Caraş-Severin), Valea Timişului (anterior Cârpa, jud. Caraş-Severin) etc.

De asemenea, pentru actualizarea şi uniformizarea textului, s-a folosit ortografia în vigoare (â, sunt, niciun/o ş.a.); arhaismele, precum şi unele structuri gramaticale şi lingvistice uzitate la data întocmirii şi a publicării diferitelor texte au fost lăsate neschimbate. Pentru cursivitatea enumerării autorilor în cadrul

12 Petru Călin, O prestigioasă revistă teologică, în FD (serie nouă), an. 4, 1998, nr. 9-10, p. 17.

16

rubricilor, s-au eliminat toate titulaturile şi distincţiile onorifice clericale, administrative sau ştiinţifice ale acestora. În ceea ce priveşte materialele semnate prin diverse iniţiale sau pseudonime, atunci când identitatea autorilor s-a lăsat dezvăluită, acest fapt s-a lămurit prin trimiteri la notele subsidiare. În fine, din pricina necunoaşterii, insuficiente sau deloc, a limbilor străine în care apar redate în paginile revistei numele unor autori străini, precum şi titlurile materialelor acestora, este posibil ca în paginile de mai jos să se fi strecurat anumite greşeli de transcriere, pe care ni le asumăm.

La finalul acestor scurte consideraţii introductive, gândurile mele de aleasă gratitudine se îndreaptă spre Î. P. S. Părinte Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, „sufletul” acestei prestigioase reviste teologice bănăţene de peste cinci decenii, căruia îi mulţumesc pentru bunăvoinţa de a fi întocmit cuvântul de binecuvântare din deschiderea cărţii. Se cuvine să îl amintesc apoi pe distinsul Părinte Prof. univ. dr. Sorin Cosma din Caransebeş, cel care m-a ajutat, cu multă dăruire şi competenţă, să înţeleg contextul elaborării revistei de-a lungul diferitelor sale etape de apariţie, precum şi neîncetata ei dinamică. Recunoscător le sunt şi Î. P. S. Părinte Timotei Seviciu (Arhiepiscopul Aradului), P. S. Părinte Lucian Mic (Episcopul Caransebeşului), P. S. Părinte Gurie Georgiu (Episcopul Devei şi al Hunedoarei), P. S. Părinte Paisie Lugojeanul (Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei), Pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu (membru corespondent al Academiei Române), Pr. prof. univ. dr. Vasile V. Muntean (istoric din Lugoj), Pr. dr. Pavel Vesa (istoric din Arad), Pr. dr. Ionel Popescu (vicar administrativ al Arhiepiscopiei Timişoarei), Pr. Zaharia Pereş (consilier cultural al Arhiepiscopiei Timişoarei), Pr. lect. univ. dr. Daniel Alic (consilier cultural al Episcopiei Caransebeşului), Pr. conf. univ. dr. Eugen Jurca (fost redactor), Pr. Petru Dorobanţu (fost redactor) şi Pr. dr. Adrian Carebia (redactor actual), respectiv Dnelor Diana Velciov, profesor pensionar din Deva, Eghita Pop, bibliotecar la Biblioteca Episcopiei Caransebeşului, şi Ecaterina Kiss, fost arhivar la Arhiva Mitropoliei Banatului, pentru sfaturile şi pentru sprijinul felurit acordate.

17

2. Revista teologică „Altarul (Mitropolia) Banatului” (1944-1947; 1951-2011)

2.1. Început de drum. Ediţia caransebeşeană

În istoria Banatului (în special a celui montan), străvechea urbe a Caransebeşului a reprezentat un reper cultural-religios de o vădită importanţă, dovadă numărul mare de instituţii bisericeşti ce i-au marcat trecutul: Episcopia Ortodoxă (1865-1949, reînfiinţată în 1994), „Reuniunea învăţătorilor români” (1868), „Societatea culturală a teologilor din Caransebeş” (1868), Tipografia şi Librăria diecezană (1886), publicaţiile „Foaia Diecezană” (1886), „Calendarul Românului” (1889), „Educatorul” (1909) şi „Altarul Banatului” (1944), Editura „Biblioteca religioasă morală” (1930) etc. În ceea ce priveşte învăţământul teologic, prima şcoală a fost înfiinţată în 1865, ca urmare a transferării secţiei româneşti a seminarului de la Vârşeţ, din Banatul sârbesc, de către întâiul episcop al Caransebeşului, Ioan Popasu (1865-1889). Între anii 1876 şi 1924 a funcţionat, în paralel, şi o secţie pedagogică, destinată pregătirii dascălilor din învăţământul confesional; cursurile, desfăşurate pe durata a trei ani (se primeau doar absolvenţi de gimnaziu), s-au ţinut iniţial la Episcopie, iar din 1891 într-o clădire proprie. În acest context amintim şi faptul că „Societatea de lectură a tinerimii ortodoxe de la Institutul diecezan” (1869) redacta foaia în manuscris „Progresul” (1886); profesorii, nume de referinţă ale Teologiei româneşti (Iuliu Iosif Olariu, Petru Barbu, Dimitrie Cioloca, Vasile Loichiţa, Gheorghe Cotoşman, Petru Rezuş, Nicolae Popovici, Mircea Chialda etc.), editau „Anuarele Institutului teologic-pedagogic” (1910) şi colecţia „Biblioteca religioasă morală” (1930). Institutul, transformat în anul 1927 în Academie teologică, a fost desfiinţat de autorităţile comuniste în 1948. În loc, s-a înfiinţat o simplă şcoală de cântăreţi bisericeşti (de doi ani), transformată, la scurt timp, în „Şcoală medie de cântăreţi”; în 1955, acesteia i s-a adăugat un curs teologic de trei ani; prin contopire, acestea au dat naştere ulterior seminarului teologic propriu-zis, cu cinci ani de studiu, folosind ca local clădirile fostului Centru eparhial13.

În toamna anului 1943, deci într-o perioadă dificilă, de plin război, aici, în acest leagăn cultural-bisericesc, se puneau bazele unei publicaţii de o înaltă ţinută academică, „Altarul Banatului”, o „revistă de zidire sufletească şi de

13 Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, p. 72-90; Andrei

Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, ed. II, Timişoara, 2000, p. 165-215; Vasile Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeş (1865-1927). Contribuţii istorice, Reşiţa, 2005, 356 p.; P. Bona, op. cit., p. 131-138; Sorin Cosma, Aspecte ale continuităţii învăţământului teologic în Caransebeş, în AB, nr. 4-6/2011, p. 89-126 etc.

18

ştiinţă teologică” ce s-a impus în timp, prin conţinut, eleganţă a ideilor şi prestanţă, în câmpul publicistic-teologic românesc14. Acest demers, însoţit de greutăţile inerente începutului, este înfăţişat pe larg de către cel dintâi redactor al ediţiei caransebeşene, reputatul profesor dr. Petru Rezuş: „[În] octombrie 1943, m-am hotărât să dau piept cu greutăţile legate de publicarea unei reviste. Am luat din vreme măsuri pentru favorizarea muncii. Am primit în seamă conducerea bibliotecii şi am solicitat ajutorul material al P[rea] Sf[inţitul] Episcop Veniamin Nistor, rugând pe colegi să întocmească liste de cărţi pentru specialitatea fiecăruia. Am comandat Dicţionarul de Teologie catolică, până la fascicola apărută. N-am primit nicio listă de la colegi. Singurul interesat de cărţile comandate, mai ales de istoria arianismului, publicând şi un studiu, a fost profesorul dr. Gheorghe Cotoşman. În primul consiliu profesional am pus şi problema publicării unei reviste teologice, după pilda altor instituţii similare: «Revista Teologică» de la Sibiu, «Studii Teologice» de la Bucureşti şi «Candela» de la Cernăuţi. Cât mai convingător, am pledat pentru publicarea materialelor ştiinţifice pe care presupuneam că le are fiecare, accesul nostru la alte publicaţii fiind anevoios, dacă nu imposibil. Colegul Marcu Bănescu nu venise definitiv de la Anina la catedră şi, după cum ştiam, depozita, ca şi mine, lucrări teologice şi literare în sertar. Toată expunerea mea a fost primită cu răceală, iar de unii şi cu ostilitate, ceea ce s-a adeverit mai apoi din firavele şi rarele colaborări. M-am hotărât, atunci, să mă adresez episcopului Veniamin Nistor şi consilierilor, dintre care aveam sprijinul consilierului cultural Nicu Cornean şi al consilierului Romulus Ancuşa, al doilea om influent din eparhie după vlădică. La consfătuirea programată în 20 octombrie 1943, au fost convocaţi profesorii şi consilierii. M-am pregătit, în consecinţă, cu planul viitoarei reviste şi l-am prezentat cât mai convingător, arătând avantajele unei asemenea publicaţii pentru prestigiul eparhiei şi al profesorilor”15.

Revista a fost socotită, încă dintru început, o publicaţie diecezană, însuşi redactorul ei, Petru Rezuş, lămurind că era „a Eparhiei Caransebeşului, deci nu a Academiei teologice, după cum aveam intenţia să precizez iniţial”16. Iniţiativa acestui dascăl era în asentimentul ierarhului locului, revista apărând, după cum se preciza, „sub patronajul P[rea] S[finţiei] S[ale] Episcopului Veniamin al Caransebeşului”17. Din acest motiv a şi fost socotită de către contemporani drept „una dintre ctitoriile Prea Sfinţiei Sale”18. Căci „ce este revista «Altarul Banatului», dacă nu grija părintească a P[rea] S[finţiei] Sale

14 I. D. Suciu, op. cit., p. 235-236; P. Călin, op. cit., p. 17; F. Carebia, op. cit., p. 180. 15 Petru Rezuş, Amintiri din perioada primei serii a revistei „Altarul Banatului”, în AB,

7-8/1990, p. 113. 16 Ibidem, p. 114. 17 A se vedea AB, nr. 1-2/1944, coperta I. 18 Episcopului Veniamin Nistor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, în AB, 1-6/1946,

p. LXXXII.

19

de a avea în eparhie un cler luminat şi conştient?” se întreba, la doi ani după apariţia numărului-pilot, protopopul Isaia Suru al Caransebeşului19.

În articolul redacţional Existenţa unei reviste se sublinia faptul că „datorim miracolul apariţiei noastre mai întâiu preocupărilor noastre principale, care sunt cele teologico-bisericeşti, preocupări însuşite de întreg clerul eparhial de la centru şi de la periferie [...], preocupări spirituale care au aflat ecou şi în sufletul unor oameni de bine din oraşul Caransebeş, din eparhie, cât şi din afara ei, cari ni s-au alăturat crezului nostru de muncă, sprijinind înfăptuirea materială a acestei reviste prin abonamente şi dări de seamă binevoitoare”20. În articolul Lumina noastră este Hristos, semnat de „prot. stavr. R[omulus] G. Ancuşa, consilier referent eparhial”, se preciza, de asemenea, că revista, „întemeiată de râvna şi zelul apostolic al unui mănunchiu de teologi cărturari şi având sprijinul şi colaborarea celor mai distinşi preoţi din eparhie”, este „menită să fie un organ de luminare a clerului nostru, o tribună de apărare a intereselor sfintei noastre Biserici”21. Potrivit articolului intitulat Ceva despre misiunea unei reviste bisericeşti, al „presb[iterului] Petru Toma, secretar eparhial”, această publicaţie teologică era destinată a fi „o orientare a cetitorilor noştri în învăţăturile şi problemele bisericeşti, desbateri de diferite probleme pastorale, studii istorice-religioase, recenzii de opere religioase apărute şi indicarea lucrărilor noi, informarea asupra diverselor fapte etc., scrise şi redactate la timp”, încât „ea să fie un bun şi nedespărţit prieten, de aici înainte, atât preoţimei din cuprinsul eparhiei noastre, cât şi intelectualilor şi bunilor noştri credincioşi, chiar din cel mai izolat şi îndepărtat cătun din acest colţ de ţară”22.

Motivaţia apariţiei acestei reviste, scopul, destinatarii şi importanţa acesteia sunt schiţate în cuvântul de deschidere Către cetitori al episcopului Veniamin Nistor. Astfel, se arată că publicaţia a apărut din „dorinţa de a sluji numai binele Bisericii şi al slujitorilor ei”, iar întrucât „organul oficial al Eparhiei noastre [„Foaia Diecezană” n.n.] nu putea satisface aceste cerinţe şi necesităţi”, am „pornit la lucru cu acest plug în ogorul Domnului”, pentru a umple „un gol de mult simţit în vieaţa Eparhiei noastre”. Revista, socotită a fi un „organ de promovare a culturei teologice şi de îndrumare a vieţii sufleteşti, de ştiinţă şi vieaţă bisericească”, îşi propunea să aducă „schimbarea la faţă a slujitorilor altarelor prin înnoirea minţii”, să bată „la uşa minţii şi sufletului cetitorilor ca să trezească şi să sporească râvna pentru lucrul Domnului în ogorul sufletesc al poporului nostru”. Era destinată preoţimii, „dornică de hrană sufletească pentru a-şi îndeplini cât mai bine misiunea sa apostolică în mijlocul poporului”, dar şi simplilor „cetitori”, care „vor afla hrană duhovnicească” şi „luminarea problemelor ce-i interesează cu privire la 19 Isaia Suru, Din prilejul celor 60 de ani, în AB, nr. 1-6/1946, p. LXX. 20 Existenţa unei reviste, în AB, nr. 5-6/1944, p. 256. 21 R. G. Ancuşa, op. cit., p. 5. 22 Petru Toma, Ceva despre misiunea unei reviste bisericeşti, în AB, nr. 1-2/1944, p. 32.

20

credinţa, ştiinţa şi vieaţa bisericească”. Într-adevăr, îndeplinirea acestor scopuri nu se putea realiza decât dacă se vor „strânge în jurul acestui «altar» toate forţele intelectuale ale slujitorilor Bisericei şi ale tuturor binevoitorilor şi sprijinitorilor binelui şi înaintării Bisericii noastre şi a instituţiilor ei”. Ca atare, se apela „la toţi purtătorii de condei să ne vină într-ajutor prin colaborarea lor, ca de pe acest «altar» să cadă cât mai bogată hrană duhovnicească pentru toţi cei dornici după ea”, rugându-se totodată „cetitorii” să dea „tot sprijinul moral şi material, pentru a putea scoate revista în condiţiuni cât mai mulţumitoare”23.

Aceeaşi motivaţie a întemeierii revistei, precum şi a alegerii titlului acesteia este înfăţişată şi în nota „Altarul Banatului”, semnată de redactorul Petru Rezuş: „M-am gândit mai întâiu la ceea ce putem dărui noi, colaboratorii revistei, cu modestele noastre puteri, publicului cititor, dar nu puteam înfăptui din lipsa unui organ de publicitate corespunzător şi m-am gândit şi la ceea ce formează preocupările noastre publicistice principale în acest îndepărtat şi mândru colţ bănăţean de ţară şi am ajuns la concluzia că vom trebui să ne unim şi să ne străduim din toate puterile noastre spre a aduna tot lucrul nostru bun, toate intenţiile noastre frumoase, tot sprijinul moral şi material într-un sfânt altar de zidire spirituală şi de ştiinţă teologică”24. Apoi, într-o altă „notă”, acelaşi cunoscut dascăl de teologie răspundea mai multor „nedumeriri”. Astfel, celor care sugerau că, în linii generale, „cuprinsul unei reviste bisericeşti ar trebui să se asemene cu cuprinsul unui ziar”, li se răspunde că „marele cuprins al unei reviste bisericeşti şi teologice se înalţă peste tonul, stilul şi fondul găzetăresc”, iar celor care îndemnau ca „revista noastră să caute să se asemene cât mai mult cu vreuna dintre revistele teologice din ţară”, li se replica prin aceea că „drumul unei reviste teologice tinere trebue să devie cât mai independent, pe zi ce trece, de venerabila influenţă a revistelor noastre teologice consacrate, căci numai aşa va progresa şi va mai aduce şi ea ceva nou”; în sfârşit, pe „sfătuitorii [...] cei mulţi, bine intenţionaţi şi rău intenţionaţi, cu vederi largi şi cu vederi simple, cu planuri de lucru minunate, dar şi cu pretenţii dintre cele mai meschine”, redactorul îi asigura că „ne dăm silinţa să îmbunătăţim zilnic coloanele revistei şi să ne justificăm apariţia, fiindcă «Altarul Banatului» are o misiune bine definită de îndeplinit în această eparhie de Dumnezeu păzită şi în acest colţ de ţară”25.

Apariţia primului număr al revistei „Altarul Banatului” era anunţată şi la Timişoara, anume în paginile săptămânalului „Biserica Bănăţeană”: „Sub conducerea Părintelui Dr. Petru Rezuş, prof[esor] la Academia Teologică din Caransebeş, un fecund scriitor bisericesc, a apărut recent la Caransebeş o revistă de zidire sufletească şi de ştiinţă teologică, întitulată «Altarul Banatului». Semnează, în nr. 1-2, pe Ianuarie-Februarie 1944, articole de 23 Veniamin Nistor, Către cetitori, în AB, nr. 1-2/1944, p. 1-3. 24 Petru Rezuş, „Altarul Banatului”, în AB, nr. 1-2/1944, p. 85. 25 Idem, Cuprinsul „Altarul Banatului”, în AB, nr. 3-4/1944, p. 141-142.

21

sinteză teologică şi probleme religioase, Î. P. C. Sa Arhim. Dr. L[aurenţiu] Busuioc, Prof. Dr. Zeno Munteanu, Prof. Dr. G[heorghe] Cotoşman, Dr. M[ircea] Chialda, Prof. Dr. Petru Rezuş, cons[ilierul] eparhial N[icolae] Cornean, Dr. [Marcu] Bănescu, O[ctavian] Tursa etc.”26 Într-o recenzie din aceeaşi publicaţie, întocmită de preotul Ştefan Bădescu, se aprecia faptul că „revista bisericească a Episcopiei Caransebeşului, al cărei redactor este Dl. Prof. Dr. Petru Rezuş, se bucură, pe aceste vremuri, de o regularitate excepţională în apariţia sa. În plus, colaborarea este fără reproş, prin variaţia subiectelor şi tratarea lor”27. De asemenea, bucuria apariţiei unei „noi tribune”, în paginile căreia „să-şi dea întâlnire cele mai alese gânduri şi mai chibzuite preocupări pentru progresul – înainte de toate sufletesc – al poporului”, este exprimată şi de consilierul eparhial Nicolae Cornean, care preciza că „revista noastră se adresează cu precădere preoţilor şi altor factori cu răspundere”, îndemnând, în consecinţă, ca „grija statornică a redactorilor să fie exclusiv de a le procura toate elementele necesare pentru o uşoară şi bună conducere sufletească a acestui popor”28.

După risipirea „rezervei” iniţiale, entuziasmul editării unei noi publicaţii i-a cuprins, rând pe rând, pe toţi cei din jur; întâiul ei redactor, profesorul Petru Rezuş, rememora peste ani: „Articolele mele erau senzaţionale şi mi se comunica, din felurite cercuri, că sunt citite de toată lumea. Erau articolele: Destinul preoţimii (an. I, nr. 3-4), „Vă vor da pe voi afară din biserici, dar nu vă temeţi” (nr. 5-6), ceea ce s-a împlinit cu vârf şi îndesat, fiindcă au fost dărâmate şi bisericile!, Calvarul refugiului (nr. 7-8), articol care era plângerea noastră după ultimatumul lui Molotov-Ribbentropp şi pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu Herţa, Pacea popoarelor (nr. 9-10), Înfrăţirea oamenilor (nr. 11-12), Misiunea creştinismului, sub sugestivul motto: «Învăţaţi şi păstraţi tot ce v-am poruncit!», Constructivism ortodox (an. II, nr. 5-7), Ecumenism ortodox (nr. 9-10), Utilitatea socială a creştinismului (an. III, nr. 11-12), Configuraţii spirituale moderne (an. IV, nr. 4-6) etc.”29

Revista se tipărea cu aprobarea Ministerului Propagandei30, fiind înscrisă în „Registrul publicaţiunilor periodice” al Tribunalului Caransebeş, în dreptul documentului cu nr. 4/1944; hotărârea fusese comunicată Episcopiei Caransebeşului prin ordonanţa nr. 2.928 din 19 octombrie 1943. Acest act cultural, de fondare a unei noi publicaţii, era adus la cunoştinţa preoţilor şi a credincioşilor din cuprinsul eparhiei printr-o circulară31. Pe coperta I a ultimului număr pe anul 1945 al „Altarului Banatului” se menţiona şi

26 BB, an. V, 1944, nr. 1, p. 7. 27 BB, an. VI, 1945, nr. 34-35, p. 6. 28 Nicolae Cornean, La „Altarul Banatului”, în AB, nr. 1-2/1944, p. 17-18. 29 P. Rezuş, Amintiri..., p. 115. 30 AEC-IV, dosar 20, nr. 187/1946, f. 1-2. 31 AEC, Protocolul şedinţelor Consiliului Eparhial Ortodox Român al Caransebeşului – Secţia

Culturală, nr. 6.303/1943, f. 43.

22

„autorizaţia de apariţie” a revistei, cu „nr. 2.970/1945”, emisă de Cenzura Militară a Presei32; reînnoită în 1946, noua autorizaţie, cu nr. 3.513, a rămas în vigoare şi în anii următori33.

Redacţia îşi propusese iniţial o frecvenţă de apariţie de şase numere pe an; într-o notă redacţională, intitulată Existenţa unei reviste, se preciza că „revista noastră şi-a fixat deocamdată apariţia, din cauza nevoilor prin care trecem, la fiecare două luni. Acest lucru îl comunicăm tuturor colaboratorilor noştri din localitate şi din afară, pentru a-şi pregăti preţioasele lor colaborări ţinând seamă de timpul când trebue să apară respectivul număr al revistei”, anume „ca articolele, studiile, comentariile, recensiile etc. să-i fie înaintate cel puţin cu o săptămână înainte de 1 Aprilie,1 Iunie, 1 August, 1 Octomvrie etc., pentru a le putea rândui şi prezenta la cenzură”34. Din păcate, dată fiind perioada grea în care această revistă a văzut lumina tiparului, periodicitatea iniţială nu a putut fi respectată decât până la mijlocul anului 1945. De altfel, publicaţia nu a cunoscut decât 18 apariţii, anume şase apariţii în anul I (1944), cinci apariţii în anul II (1945), patru apariţii în anul III (1946), respectiv trei apariţii în anul IV (1947).

În paginile sale s-au regăsit materiale diverse, de la studii de specialitate, corespunzătoare celor patru mari ramuri ale Teologiei, şi până la note şi comentarii, lecturi morale, portrete ortodoxe, file de cronică bisericească, recenzii şi recomandări bibliografice; această linie structural-tematică a fost preluată, dinamizându-se apoi, în ediţiile ulterioare timişorene, anume cea mitropolitană şi cea actuală.

Redactor a fost, cu excepţia ultimului număr (AB, 7-12/1947), cunoscutul teolog şi dascăl Petru Rezuş (1913-1995), cel care s-a străduit, în permanenţă, să ridice prestigiul revistei, prin lărgirea paletei sale tematice şi prin cooptarea unui colectiv cât mai variat şi mai valoros de colaboratori. Peste ani, acesta rememora cu nostalgie atât momentul plecării sale la Suceava, locul strămutării cunoscutei Facultăţi de Teologie din Cernăuţi, cât şi ultimele clipe de existenţă ale acestei prestigioase întâi ediţii: „[În anul 1947] a venit însă momentul părăsirii Caransebeşului. La plecarea mea, lăsasem material pentru numerele viitoare. Revista obţinuse prin strădaniile mele «Bun de apariţie» de la cenzura centrală. Deci ea putea să apară în continuare, ceea ce şi aşteptam. Colegii însă s-au scuturat de povară, de rubrici, compartimente, corecturi, muncă încordată cu tipografii, sacrificii de timp şi de trândăveală. Era mai bine fără bătaie de cap. Cel mai bun teolog bănăţean, dr. Marcu Bănescu, n-a putut face nici el nimic. Revista trebuia să-şi înceteze apariţia. Am plecat singur, aşa cum am venit, ca de la o târlă fără stăpân. Nu mi-am luat rămas bun de la nimeni. Lăsam după mine inima mea, de bucovinean care-şi aflase a doua patrie în Banat, pe care îl iubeam cum iubeam şi 32 AEC-IV, dosar 20, nr. 213/1946, f. 1. 33 AEC-IV, dosar 20, nr. 1.297/1946, f. 1. A se vedea şi AB, nr. 1-6/1946 (coperta I). 34 Existenţa unei reviste, în AB, nr. 5-6/1944, p. 255-256.

23

Bucovina, unde mă întorceam [...]. Condusesem revista «Altarul Banatului» patru ani şi plata mea era de la Domnul. Banii erau ai eparhiei, care-mi onora munca cu vreo câteva exemplare gratuite. Adică am muncit pentru Biserică pe gratis”35.

Prin plecarea celui dintâi redactor ca dascăl la prestigioasa Facultate de Teologie din Cernăuţi (mutată atunci la Suceava), coordonarea revistei a revenit, pentru un singur număr, unui alt erudit dascăl de la Academia teologică din Caransebeş, anume preotului Marcu Bănescu (1911-1995). Acesta a fost, de altfel, şi ultimul, căci, la 27 ianuarie 1948, redactorul de atunci preda Serviciului de Siguranţă a Statului din Caransebeş autorizaţia de apariţie a publicaţiei diecezane36; la scurt timp, Ministerul Comunicaţiilor făcea cunoscută, printr-o adresă, anularea aprobării plăţii pentru expedierea revistei37. Cele două documente consemnează astfel, în mod oficial, sistarea apariţiei prestigioasei tribune teologice bănăţene.

Deodată cu aceasta, la Timişoara dispăreau alte două publicaţii, anume „Biserica Bănăţeană”, organul oficial al arhidiecezei timişorene, respectiv „Duh şi Adevăr”, revista omiletică a clerului bănăţean. În loc rămânea vechiul periodic caransebeşean, ctitoria marelui ierarh Ioan Popasu, ridicat acum la rang de „Foaie Arhidiecezană”; într-o înştiinţare apărută în paginile sale se aduceau următoarele lămuriri: „Prin Decretul prezidial Nr. 133 din 1949, publicat în «Monitorul Oficial» Nr. 30 din 5 Februarie 1949, prin care s-a confirmat noua organizare canonică administrativă a Bisericii Ortodoxe Române, Episcopia Caransebeşului s-a contopit cu Arhiepiscopia Timişorii, formând Arhiepiscopia Timişorii şi Caransebeşului. Ca urmare a contopirii celor două eparhii, urma să apară un singur organ oficial al Arhiepiscopiei Timişorii şi Caransebeşului. Ţinând seamă de vechimea revistei «Foaia Diecezană», care împlineşte cu demnitate 64 ani de existenţă, în tot acest răstimp fiind o vatră de lumină, o tribună a Ortodoxismului, Consiliul nostru arhiepiscopesc a solicitat, iar Onor[atul] Minister al Artelor şi Informaţiilor, cu adresa Nr. 769/[1]949, a aprobat apariţia revistei «Foaia Arhidiecezană», ca organ oficial al Arhiepiscopiei Timişorii-Caransebeşului, urmând să-şi îndeplinească şi de aici înainte misiunea de îndrumătoare a Onor[atei] Preoţimi”38.

35 P. Rezuş, op. cit., p. 115. 36 AEC-IV, dosar 20, nr. 335/1948, f. 1. 37 AEC-IV, dosar 20, nr. 403/1948, f. 1-2. 38 FA, seria II, an. 64, nr. 1/1949, p. 1.

24

25

2.2. Etape ulterioare ale evoluţiei revistei

2.2.1. Într-un nou veşmânt: „Mitropolia Banatului” La 7 noiembrie 1939, după îndelungate şi vii dezbateri, în „Monitorul

Oficial” s-a publicat Decretul-Lege pentru înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Timişoarei, ca sufragană a Mitropoliei Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, cu reşedinţa la Timişoara39. Congresul Naţional Bisericesc, întrunit la 12 iunie 1940, l-a ales apoi ca întâistătător al ei pe episcopul Vasile Lazarescu al Caransebeşului, hotărâre validată la 24 iunie. Visul credincioşilor bănăţeni de reînfiinţare a vechii Mitropolii româneşti medievale rămânea însă neîmplinit. Un prim pas s-a făcut la 24 aprilie 1947, dată la care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, „apreciind stăruinţa în dreapta credinţă şi ataşamentul faţă de Biserica străbună ale fiilor săi duhovniceşti de pe frumoasele plaiuri bănăţene” (extras din gramata patriarhului Nicodim din 24 iunie 1947), a aprobat ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române a Timişoarei la rangul de Arhiepiscopie, hotărâre votată apoi în şedinţa Adunării Deputaţilor din 30 mai şi validată la 7 iunie 1947 prin Legea pentru înălţarea scaunului episcopal ortodox român al Timişoarei la rangul de scaun arhiepiscopal (Legea nr. 195/1947, publicată în Monitorul Oficial la 17 iunie). Abia la 3 iulie 1947, acelaşi Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe Române decidea înfiinţarea Mitropoliei Banatului, hotărâre votată în Adunarea Deputaţilor la 19 septembrie şi sancţionată prin Legea pentru înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului (Legea nr. 325/1947) din 26 septembrie; Dr. Vasile Lazarescu a fost învestit în treaptă la Bucureşti, în ziua de 11 octombrie 1947, fiind instalat în catedrala din Timişoara la 26 octombrie, ca arhipăstor al unei Mitropolii formate din Arhiepiscopia Timişoarei, Morisenei şi Lipovei, respectiv Episcopia Caransebeşului40. Dat fiind însă faptul că în cadrul amplei „reorganizări” a vieţii bisericeşti din întreaga Patriarhie Română se preconiza desfiinţarea istoricei eparhii a Caransebeşului – în aceste condiţii era periclitată însăşi soarta Mitropoliei, care nu putea funcţiona cu o singură dieceză41 –, în şedinţa Adunării Eparhiale a Episcopiei Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului din 26 iunie 1948 s-a hotărât desprinderea acesteia de Mitropolia Ardealului şi trecerea sa la Mitropolia Banatului; la 1 aprilie 1949 sub jurisdicţia eparhiei arădene a trecut şi judeţul Hunedoara, desprins din Arhiepiscopia Sibiului42. Cererea a fost aprobată de

39 I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,

vol. II, Timişoara, 1980, p. 1023-1025. 40 Ibidem, p. 1027-1031. 41 I. D. Suciu, op. cit., p. 240. 42 Florin Dobrei, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Reşiţa, 2011, p. 419.

26

Congresul Naţional Bisericesc la 14 iulie, Sfântul Sinod consfinţind această translaţie la 18 octombrie 1948.43 Din dispoziţia noilor autorităţi comuniste, la data de 5 februarie 1949 Episcopia Caransebeşului şi-a încetat existenţa, protopopiatele şi parohiile acesteia dând naştere, prin contopire (până în 1994, anul reînfiinţării sale), Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului44.

Într-adevăr, vremurile deveniseră tulburi şi apăsătoare. Lovitura de stat de la 23 august 1944, urmată de instaurarea celui dintâi Guvern prosovietic la 6 martie 1945 şi apoi de abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, a constituit, pentru statul român, preludiul unor profunde schimbări de ordin politic, social, economic şi cultural45. Între instituţiile „duşmane” statului s-a numărat şi Biserica Ortodoxă Română, supusă, timp de jumătate de secol, unei represiuni continue. Încercând o periodizare a acestei dezlănţuiri demonice46 la care a fost supusă Biserica, vom remarca trei etape distincte: a) 1948-1963 (izolarea totală a Bisericii, arestarea preoţilor opozanţi şi instituirea unui control economic şi politic strict asupra întregii sale activităţi); b) 1963-1980 (limitarea prezenţei sociale şi culturale a Bisericii în viaţa cotidiană); c) 1980-1989 (încercarea de lichidare a acesteia ca instituţie)47. La începutul anului 1948, Biserica avea în faţă două alternative: a) confruntarea directă, deschisă, care ar fi dus la înveşmântarea ei în sângele martirilor şi, în cele din urmă, la desfiinţarea sa (cazul Albaniei şi al Chinei); b) adoptarea unei linii de „dialog” pe termen lung cu regimul ateu. Considerându-se că opoziţia ar fi fost similară sinuciderii, s-a optat oficial pentru cea de-a doua variantă, anume pentru un „modus vivendi” cu statul comunist, ca „Biserică slujitoare”, fapt ce i-a pemis să existe ca instituţie; „pogorămintele” făcute nu i-au afectat prerogativele ecleziale. Dincolo însă de această „coabitare”, prin iadul temniţelor comuniste au trecut mii de preoţi, monahi şi credincioşi48; se reactiva astfel dictonul persecutorilor păgâni din primele secole creştine Non licet esse vos!.

Scoasă oficial din viaţa statului, Biserica a devenit astfel o instituţie „tolerată”, lipsită de atribuţiile sale culturale, filantropice şi misionare îndătinate. Interdicţiile şi abuzurile au fost multiple; enumerăm naţionalizarea proprietăţilor parohiale şi a localurilor fostelor şcoli confesionale, desfiinţarea

43 I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., II, p. 1031-1037. 44 P. Bona, op. cit., p. 220-224. 45 A se vedea, in extenso, Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub

regimul comunist. 1945-1958, vol. I, Bucureşti, 2001; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, 2005.

46 Nicolae Cornean, Istoricul Bibliotecii Episcopiei din Caransebeş, în vol. Valeriu Leu, Studii şi documente bănăţene, II, Timişoara, 2011, p. 154.

47 Ioan Dură, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în AB, an. 13 (52), 2002, nr. 10-12, p. 35-36.

48 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III/1, Bucureşti, 2006, p. 171-172.

27

Facultăţilor şi Academiilor teologice de la Suceava, Oradea, Arad şi Caransebeş, precum şi a majorităţii Seminariilor teologice (singurele păstrate au fost Institutele teologice din Bucureşti, Sibiu şi, provizoriu, Cluj, respectiv Seminariile de la Bucureşti, Buzău, Craiova, mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca şi Caransebeş), a posturilor de arhierei-vicari şi a numeroase eparhii (însoţită de pensionarea forţată a circa 20 de ierarhi), suprimarea cvasitotală a revistelor şi a periodicelor bisericeşti interbelice, interzicerea icoanelor şi a educaţiei religioase în şcoli, a legăturilor cu diaspora, a asociaţiilor bisericeşti de orice fel („Oastea Domnului”, „Frăţia Ortodoxă Română”, „Societatea Femeilor Ortodoxe”, Societatea «Sfântul Gheorghe» a Tinerilor Creştini”, „Societatea «Anastasia Şaguna» a Tinerelor Ortodoxe” etc.), a misionarismului şi a asistenţei sociale în spitale, orfelinate, azile, cazărmi şi penitenciare; Episcopia Armatei a fost dizolvată, iar posturile de preoţi confesori scoase în afara legii. Activitatea păstorilor sufleteşti s-a limitat strict la cadrul parohial, nedepăşind „graniţele” lăcaşurilor de cult; nu a fost permisă decât catehizarea credincioşilor „maturi” (deci nu a tineretului) în cadrul Vecerniei. „Inspectorii de culte” au devenit o prezenţă permanentă, în „atribuţiile” lor intrând supravegherea strictă a centrelor eparhiale, a protopopiatelor, parohiilor, mănăstirilor şi a şcolilor teologice49.

În aceste condiţii, la Timişoara s-a decis reapariţia, sub o titulatură diferită, anume „Mitropolia Banatului”, a prestigioasei reviste teologice caransebeşene „Altarul Banatului”, reînveşmântată însă într-o nouă haină, dictată de vremi; publicaţia apărea „cu binecuvântarea şi îndrumarea Înalt Prea Sfinţiei Sale D. D. Dr. Vasile Lazarescu, Arhiepiscop şi Mitropolit”50. Acest nou început este suprins şi într-o adresă a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului către Inspectoratul Presei şi Tipăriturilor Arad, purtând data de 8 iunie 1951, în care se arăta că „în şedinţa sa din Iunie 1951, Sinodul Permanent a hotărât, între altele, contopirea buletinelor oficiale eparhiale pe Mitropolii, după cum urmează: buletinele eparhiale se contopesc în cinci buletine pe Mitropolii, sub următoarele titluri: «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», organul oficial al Arhiepiscopiei Iaşilor, Episcopiei Romanului şi Dunării de Jos, «Mitropolia Olteniei», organul oficial al Arhiepiscopiei Craiovei şi Episcopiei Râmnicului, [şi] «Mitropolia Banatului», organul oficial al Arhiepiscopiei Timişorii şi Caransebeşului şi Episcopiei Aradului. Sinodul Permanent roagă pe Î. P. S. Patriarh Justinian să facă demersurile cuvenite pe lângă forurile în drept, pentru înlesnirea formalităţilor de cenzură şi pentru repartizarea cantităţii de hârtie necesară apariţiei acestor organe [...]. Aducându-vă acestea la cunoştinţă, binevoiţi a cunoaşte că, începând cu data de 1 Mai a.c. [1951 n.n.], «Buletinul Eparhiei Aradului», organul oficial al eparhiei Aradului, precum şi «Foaia Arhidiecezană», organul oficial al 49 M. Păcurariu, Istoria Bisericii…, III, p. 426-430. 50 Această informaţie este inserată tardiv, fiind prezentă pe coperta secundă a revistei abia din

nr. 5-6/1961.

28

Arhiepiscopiei Timişorii şi Caransebeşului, şi-au sistat apariţia, iar ca organ oficial pentru cele două eparhii din Mitropolia Banatului va apărea revista «Mitropolia Banatului»”. Noul organ oficial «Mitropolia Banatului» se va tipări în Tipografia Diecezană Arad, în format octav 70/100, cuprinzând dispoziţii primite de la Onoratul Minister al Cultelor, Sfânta Patriarhie şi de la Centrul Eparhial, precum şi succinte note informative privind viaţa bisericească din eparhie. Redacţia şi administraţia este la Consiliul Eparhial al fiecărei eparhii, fiind redactată de un colectiv”51. Şi pe prima pagină a numărului-pilot al noii ediţii „Mitropolia Banatului” se găseşte un comunicat al redacţiei, intitulat Organul oficial „Mitropolia Banatului”, în care se arată că „Sfântul Sinod, în şedinţa sa din iunie 1950, a hotărât, între altele, contopirea Buletinelor Oficiale eparhiale pe Mitropolii. De aceea, «Foaia Arhidiecezană», organul oficial al Arhiepiscopiei Timişorii şi Caransebeşului, precum şi «Buletinul» Eparhiei Aradului, începând cu luna mai 1951 şi-au sistat apariţia, iar ca organ oficial pentru cele două eparhii din Mitropolia Banatului apare, începând cu numărul de faţă, «Mitropolia Banatului». Prin contopirea celor două publicaţii eparhiale, preoţimea din cele două eparhii va avea prilejul să urmărească desfăşurarea vieţii bisericeşti din întreaga Mitropolie”52.

Acest organ oficial mitropolitan apărea, precum s-a precizat, într-o perioadă istorică şi politică total defavorabilă Bisericii, determinată de supremaţia comunismului ateu asupra libertăţii conştiinţei. Pentru înţelegerea acestor aspecte se cuvin câteva scurte precizări. În România celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, Partidul Comunist controla toate sectoarele de activitate ale vieţii sociale; iar aceasta o făcea în special prin „braţul său armat”, Securitatea. Biserica, tolerată „de ochii lumii”, era socotită, din pricina mărturiei sale opuse ideologiei „oficiale” a timpului, un perfid „duşman de clasă”; asemenea şi publicaţiile sale teologice, neconforme, prin conţinut, noilor „interese şi idealuri ale poporului”. Prin urmare, şi în România, la fel ca în întreg „lagărul socialist”, vigilenţa cu care statul comunist „veghea” neîntrerupt la afirmarea şi la păstrarea ideologiei de partid a îmbrăcat haina cenzurii.

În România, cenzura comunistă a urmat îndeaproape modelul sovietic, „Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor” împropriindu-şi toate „atribuţiile” temutei „Direcţii pentru Apărarea Secretelor Militare şi de Stat în Presă” („Glavlit”), instituţia omologă din „Imperiul Fratelui mai mare de la Răsărit” (fondată în 1922, s-a reorganizat în 1933, fiind desfiinţată abia în decembrie 1991); era vorba de centralizarea controlului asupra tipăriturilor, a radioului, a televiziunii şi a repertoriului artistic. În ceea ce priveşte controlul tipăriturilor, acesta a cunoscut trei etape distincte (dar complementare): cenzura manuscriselor, cenzura materialului tipărit (punerea vizei „bun de tipar”) şi 51 AMB-C, dosar 24, nr. 3.469/1951, f. 1-2. 52 Organul oficial «Mitropolia Banatului», în MB, nr. 1-2/1951, p. 1.

29

postcontrolul (aplicarea vizei „bun de difuzat”). Deşi în România această cenzură a dispărut oficial în anul 1977, cenzorii au rămas, fiind „adoptaţi” de Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste. Interesant este faptul că autocenzura a funcţionat, din acel moment, mai riguros decât instituţia în sine, de vreme ce răspunderea se transfera direct asupra celui care semna un material sau altul. A fost o situaţie paradoxală, întrucât desfiinţarea cenzurii a condus, în fapt, la o şi mai accentuată înăsprire a ei53.

Deţinând pârghiile puterii politice, pe care le folosea discriminatoriu, ideologia comunistă a acţionat cu fermitate şi cu cruzime în direcţia creării „omului nou”. Iar în acest scop era nevoie de o vigilenţă sporită mai ales în ceea ce privea intelectualitatea, singura în măsură să elaboreze materiale care să submineze avântul autenticei „revoluţii culturale” socialiste. Ca atare, o atenţie deosebită s-a acordat tineretului, care, format de mic, putea să depăşească definitiv tarele vechii ideologii „retrograde”. Prin urmare, o armată de activişti, anume recrutaţi şi formaţi, a primit însărcinarea de a supraveghea îndeaproape activitatea tuturor instituţiilor statului.

În noua societate „multilateral dezvoltată”, religia, morala şi mistica creştină erau socotite, aşadar, duşmănoase „idealurilor de progres şi civilizaţie ale poporului român”, înscris acum pe traiectoria edificării unei „societăţi ideale”, capabilă întru totul să împlinească visurile milenare ale umanităţii. În această direcţie, se pleca de la premisa că poporul român „dorea în mod sincer” să fie comunist, întrucât el luptase de veacuri pentru dreptate şi libertate, idealuri ale jertfei sale îndeplinite acum de noua orânduire. În consecinţă, celelalte ideologii erau condamnate; intelectualii, formaţi în vechile şcoli „burgheze”, erau socotiţi „reacţionari”, adică „duşmani de clasă”, mulţi dintre aceştia sfârşind în temniţele şi în lagărele de exterminare comuniste.

Pe acelaşi ton s-a desfăşurat şi dialogul cu Biserica, avertizată, prin însăşi limbajul ei, că „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Cu alte cuvinte, toţi cei care nu se conformau, neangajându-se pe drumul străbătut de România „spre comunism în zbor”, erau declaraţi „duşmani ai poporului” şi „retrograzi”, iar retrograzii urma să fie marginalizaţi, ostracizaţi, supuşi diabolicului proces al „reeducării”. Era nevoie, prin urmare de „oameni noi”, precum lăsa să se întrevadă, în ultimul număr al ediţiei caransebeşene, şi profesorul Laurenţiu Busuioc54, semnatar care, „la fel ca şi ceilalţi reputaţi colaboratori, nu puteau bănui pe atunci că această deja prestigioasă revistă, căutată şi citită în variate medii, urma să-şi încheie existenţa, să fie suprimată. Era începutul instaurării dictaturii staliniste şi ateiste, ce urmărea să pună capăt oricărei gândiri libere. Atunci au dispărut dintr-o dată nu numai vechi cotidiene independente de informaţie şi cultură, ci şi o seamă întreagă de 53 Alina Ioana Dida, Cenzura în regimul comunist, în rev. „Rost”, Bucureşti, nr. 99/2011,

p. 12-15. 54 Laurenţiu Busuioc, Oameni noi, în AB, nr. 7-12/1947, p. 153-157.

30

reviste bisericeşti, cu tradiţie bogată şi un larg evantai de materiale de conţinut diferit, savurate de mulţimea cititorilor. Negura luase locul mugurilor democraţiei şi se proiectase ca o caracatiţă peste toate eşaloanele vieţii sociale. «Omul nou», în care în acei ani de cumpănă se investiseră atâtea speranţe, a fost transformat treptat într-o alcătuire amorfă, depersonalizată, menită să rămână, în fapt, sluga docilă a dictaturii ateiste. Religia nu mai avea ce căuta în structura spirituală; trebuia combătută, ironizată, nimicită. Oricine călca pragul unui lăcaş de închinare trebuia urmărit, determinat să-şi modifice opţiunea şi în final să renunţe, «pentru binele său». Literatura religioasă şi de edificare spirituală trebuia şi ea redusă la cât mai puţine exemplare, pentru a nu corespunde numărului credincioşilor, iar din umbră, ţesută cu abilitate o stare de confuzie şi intrigă împotriva propriilor lor păstori sufleteşti”55.

Pentru a se evita însă izolarea României de lumea aflată dincolo de „Cortina de fier”, cu care ţara noastră întreţinea relaţii de natură diplomatică şi economică, autorităţile de stat comuniste au fost nevoite, la un moment dat, să ia în calcul respectarea drepturilor omului (inclusiv a libertăţii sale de conştiinţă), drepturi reclamate de toate forurile internaţionale. Iar aceste aspecte puteau fi relevate cu prisosinţă prin intermediul publicaţiilor bisericeşti, cu o circulaţie din ce în ce mai extinsă. Într-adevăr, autorităţile îngăduiseră difuzarea revistei şi în exteriorul ţării, dorindu-se, şi prin aceasta, obţinerea unei imagini cât mai bune a României peste hotare. În paralel, un alt scop, nedeclarat, era şi acela al „apropierii” diasporei româneşti din Occident, o diasporă intelectuală care îngloba, în bună parte, elemente „dizidente”, ostile regimului de la Bucureşti, elemente care acuzau însăşi Biserica Ortodoxă că a pactizat cu regimul. Or, prin intermediul publicaţiilor ecleziastice de acest fel, românilor din străinătate li se demonstra că Biserica nu este aservită, că beneficiază de toate libertăţile şi că, mai mult, credincioşii înşişi simpatizează comunismul, printr-o adeziune sinceră la realizările sale; în acest sens, rubrica Trepte ale dezvoltării patriei era socotită a fi emblematică.

Apoi, dincolo de aceste calcule politice, Biserica reprezenta o realitate vie, adânc întipărită în conştiinţa poporului român; rolul pe care l-a avut aceasta în timp în susţinerea elementului naţional şi a valorilor sale culturale de asemenea nu putea fi neglijat. Prin urmare, vrând-nevrând, forurile aflate la cârma României socialiste s-au văzut nevoite, la un moment dat, să ţină cont de existenţa Bisericii şi să-i ofere unele libertăţi. Un indiciu preţios al acestei „destinderi” l-a constituit apariţia în cadrul rubricii Îndrumări omiletice, începând cu anul 1976, a unei serii de cateheze, tipărite sub titulatura Cuvânt de învăţătură; includerea lor s-a datorat dorinţei autorităţilor de a dovedi Occidentului că în România Socialistă drepturile fundamentale ale omului, înscrise în Constituţia ţării şi apărate de legile în vigoare (pe baza adeziunii la Declaraţia drepturilor omului de la Helsinki, din anul 1975), erau preţuite şi

55 Regăsirea drumului întrerupt odinioară, în AB, nr. 1-2/1990, p. 3-4.

31

respectate. De altfel, revista mitropolitană bănăţeană era singura publicaţie teologică în care se editau distinct, număr de număr, aceste apreciate îndrumări omiletice şi catehetice (subl. n.), extrem de incomode cenzurii, prin „propovăduirea” unui alt spirit decât cel oficial; de aici şi interdicţia folosirii termenului propriu-zis de „cateheză”. Prin urmare, din precauţie, se „preferau” predicile tematice bine ancorate în actualitate, precum pacea între semeni, folosul muncii ori dragostea de neam şi de ţară.

Într-adevăr, începând cu anii ’70, „politica de partid” a îmbrăcat tot mai mult haina unui naţionalism exacerbat, culminând, în perioada imediat următoare, cu însăşi preaslăvirea „conducătorului iubit” Nicolae Ceauşescu. În aceste condiţii, Biserica a putut şi chiar a fost încurajată să-şi afirme în publicaţiile sale valorile tradiţionale româneşti, permiţându-se, ca atare, studierea şi evidenţierea unor aspecte anterior prohibite. Acest accent pus pe tematica naţional-istorică s-a tradus în paginile revistei prin semnalarea şi serbarea festivă a unor evenimente şi a unor personalităţi marcante din trecutul neamului; subrubricile conexe de Comemorări, Aniversări şi Evocări sunt elocvente.

Apoi, întrucât mai ales în vestul ţării proliferau cultele neoprotestante, toate orientate spre Statele Unite ale Americii şi spre Apusul Europei – funcţionând pe „firmă străină”, acestea erau considerate duşmănoase ideologiei comuniste –, Bisericii Ortodoxe i s-a dat întrucâtva libertatea de a-şi apăra credinţa; astfel au apărut în revistă, începând cu anul 1971, articole bine fundamentate, cuprinse în rubrica Dreapta învăţătură a Bisericii, o reactivare a sectologiei clasice, însă prin evitarea spiritului polemic, aflat în antiteză cu ecumenismul oficial, din ce în ce mai intens promovat.

Aşadar, amintita cenzură a însoţit îndeaproape publicaţia teologică bănăţeană pe tot parcursul apariţiei ediţiei sale mitropolitane (1951-1989), imixtiunea autorităţilor făcându-se resimţită atât la nivelul tematicii abordate, cât şi în procesul tipografic propriu-zis. De altfel, în cel dintâi deceniu de apariţie al organului oficial mitropolitan, cele două redacţii diecezane urmaseră un „tipar” editorial generalizat la nivelul întregii Patriarhii, „expresie unitară a modului de gândire şi de acţiune al Bisericii Ortodoxe Române”56; dacă am compara – spre exemplu – structura şi conţinutul numerelor paralele din luna mai, anul 1951, ale publicaţiilor „Mitropolia Banatului” (an. I, nr. 1/1951) şi „Mitropolia Olteniei” (an. II, nr. 5/1951), constatarea ar fi aceea că ele sunt aproape identice; este vorba de rubrici şi subrubrici precum Ştiri din Arhiepiscopie, Administrativ-bisericeşti, Dispoziţii generale etc.

În ceea ce priveşte ultimul aspect, cel al cenzurii actului tipografic propriu-zis, trebuie accentuat faptul că în cazul apariţiei fiecărui număr de revistă se urma un tipic aparte, complex şi alambicat; documentele 56 Ion Bria, Revistele bisericeşti – mijloc de integrare a Teologiei în preocupările actuale ale

Bisericii, în vol. Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române (1948-1968). La a XX-a aniversare a înscăunării Preafericitului Patriarh Justinian, Bucureşti, 1968, p. 394.

32

contemporane, păstrate în Arhiva Mitropoliei Banatului, permit reconstituirea minuţioasă a acestei traiectorii sinuoase. Astfel, o etapă premergătoare o constituia obţinerea avizelor necesare publicării şi difuzării revistei către cititori. Într-o scrisoarea expediată de mitropolitul Vasile Lazarescu Episcopiei Aradului la 17 ianuarie 1951, se preciza că, „în conformitate cu adresa Onoratului Minister al Cultelor, Direcţia Evidenţei şi Coordonării, no. 13.806/1950, materialul destinat să apară în organul oficial trebuie înaintat din timp spre aprobare Onor[atului] Minister al Cultelor”57; după câteva luni, anume la 29 octombrie 1951, se revenea cu precizarea ca „întregul material destinat să apară în organul oficial «Mitropolia Banatului» din partea Eparhiei Aradului, în afară de circularele primite de la Onor[atul] Minister al Cultelor spre a fi difuzate unităţilor în subordine, să se scrie la maşină, în câte trei ex[emplare], şi să se trimită Consiliului nostru arhiepiscopesc spre a fi înaintate apoi cu materialul nostru Onor[atului] Minister”58.

Redactorului responsabil îi revenea, în conformitate cu îndatoririle trasate în dosarul postului, sarcina adunării şi a trierii materialelor primite la redacţie, din care era selectată o parte spre publicare. Din partea redactorului era necesară o „vigilenţă” sporită, de teama de a nu se strecura în paginile revistei materiale „ostile” regimului; în acest caz, ar fi tras ponoasele atât el, cât şi autorul textului. Se elabora apoi un plan al viitorului număr, care era discutat ulterior într-o şedinţă neoficială, la care participau doar mitropolitul, consilierul cultural şi redactorul; celui dintâi îi revenea aprobarea conţinutului. În primii ani de reapariţie la Timişoara, revista era rezultatul colaborării a două comitete de redacţie distincte, fapt menţionat explicit şi în adresa nr. 3.469/8 iunie 1951 a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului către Inspectoratul Presei şi Tipăriturilor Arad, anume că „redacţia şi administraţia este la Consiliul Eparhial al fiecărei eparhii, [fiecare secţiune] fiind redactată de un colectiv”59; coredacţia arădeană a revistei avea obligaţia „să-şi predea materialul la tipografie totdeauna pe ziua de 1 a lunii de apariţie, iar revista să fie expediată cel mai târziu pe data de 25 a lunei”60. Din 1962, anul încetării existenţei coredacţiei amintite61, materialele cuprinzând ştiri din Episcopia Aradului au fost elaborate fie de secretarii eparhiali, fie de consilierii bisericeşti (amintiţi, din 1969, în caseta redacţională), fiind trimise apoi, spre sistematizare şi corectură, redacţiei timişorene.

Odată „asamblată”, publicaţia intra într-o nouă „etapă”, ce consta în înaintarea materialelor către Direcţia de Studii, Documentare şi Relaţii Externe a Departamentului Cultelor, „lectorul de serviciu” pus să vegheze la siguranţa statului. Cu alte cuvinte, fiecare număr, pentru a putea vedea lumina

57 AMB-C, dosar 24, nr. 408/1951, f. 2. 58 AMB-C, dosar 24, nr. 5.853/1951, f. 1-2. 59 AMB-C, dosar 24, nr. 3.469/1951, f. 2. 60 AMB-C, dosar 24, nr. 4.626/1951, f. 1. 61 AMB-C, dosar 64, nr. 4.713/1962, f. 1.

33

tiparului, era trimis la Bucureşti pentru primirea avizului de apariţie, anume a acelui „Bun de tipar”. Uneori era nevoie şi de o scrisoare suplimentară, de mijlocire, precum cea adresată la 18 februarie 1963 „Domnului Secretar General al Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru”, cu rugămintea „să binevoiţi a ne mijloci obţinerea vizei «Bun de imprimat»”62.

Dacă unul sau mai multe materiale nu corespundeau „viziunii” puterii, de la Bucureşti erau transmise, în scris sau telefonic, „sugestiile” de modificare, solicitându-se astfel revederea textelor incriminate; aceleaşi indicaţii se primeau şi în cazul constatării unor „scăpări”, precum absenţa unor materiale cu caracter politic din anumite rubrici. De obicei, exemplarele remise redacţiei erau însoţite de corecturile şi indicaţiile de „refacere” aferente. Astfel de „îndrumări pentru următoarele numere ale revistei” primite din partea Departamentului au fost aduse la cunoştinţa mitropolitului Nicolae Corneanu de către consilierul cultural Petru Dorobanţu, într-o notă scrisă purtând data de 26 aprilie 1984: „Comitetul de redacţie trebuie să fie alcătuit în conformitate cu Legea presei din R. S. R. (nr. 3/1974), cel puţin chiriarhul trebuind să facă parte din acest comitet, iar ceilalţi membri să fie incluşi în funcţie de răspunderea ce şi-o asumă sau o au în editarea organului de presă mitropolitan şi contribuţia efectivă ce şi-o aduc la apariţia acestuia. În revistă să nu mai apară materiale sau rubrici fără semnătură [...]; toate ştirile, notele etc. care se vor include la rubrica de «Cronică bisericească» să aibă la sfârşitul fiecăreia semnătura celui care o redactează. Să fie omis cu desăvârşire din c