Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

20

POZIŢIA GEOGRAFIEI UMANE

ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR GEOGRAFICE

VASILE S. CUCU*

Cuvinte cheie: mediu geografic, geografie umană, geografie economică, geografie socială, sistemul

ştiinţelor geografice

Abstract: Recent geographical literature conveys multiple opinions on the concept of human

geography, anthropogeography and economic geography. This study presents the main opinions in

this domain, bringing arguments for the generalization of the new concept of human and economic

geography. Without underapreciating the classical concept of human geography, arguments are

brought forth concerning the methodological need that geography should reflect the complex

relations established between society and the environment. It is highlighted the interaction between

population – economic development and environment quality, component which, through their

effects, influence on the one hand, the quality of life, and on the other the demands of environment

protection. From this perspective of the effects of the interaction between population – development

and natural environment, it is imperative to established a much clearer taxonomy capable to reflect,

on the one hand, the fundamental characteristics of the human communities, and, on the other hand,

the role of productive activity. This study gives an appropriate content to the specific laws, natural

structures, geo-demographical structures and economic structures to their interaction and

respectively to the unitary character of the system of geographical sciences.

1. Mediul geografic – suportul ştiinţelor geografice

În condiţiile actuale, cerinţele adâncirii studiilor geografice sunt din ce în ce mai

mari, ele trebuie să corespundă nivelului tehnicii contemporane, cerinţelor societăţii de azi

şi de mâine.

Geografia se transformă treptat, într-o ştiinţă complexă, în cadrul căreia se disting

ramuri strâns unite între ele având în acelaşi timp trăsături bine individualizate. Baza

întregului complex o formează legătura strânsă, respectiv interacţiunea obiectelor şi

fenomenelor studiate – adică obiectele şi fenomenele de pe pământ care ne înconjoară şi în

mijlocul cărora trăiesc oamenii şi îşi desfăşoară activitatea lor productivă. Într-un sens mai

larg aceasta reprezintă mediul geografic, în cadrul căruia factorul uman nu numai că este

componentă inseparabilă, ci în zilele noastre deţine chiar locul central, orientând toate

celelalte variabile ale dezvoltării.

Factorul uman dă expresie unui şir de discipline geografice ca geografia populaţiei,

toponimie, etnografie, etc.

Prin geografia umană, unitatea dintre marile componente ale mediului geografic

este indisolubilă. O asemenea abordare elimină acel „dualism” nedecretat, dar recunoscut

uneori între laturile naturale şi sociale ale geografiei. Acest dualism s-a diminuat pe măsura

afirmării în geografie a factorilor sociali şi respectiv a celui uman, afirmare fără precedent

în zilele noastre. Este şi firesc ca omul şi activităţile sale implicate direct în teritoriu să fie

privite ca atare. Această realitate confirmă necesitatea acceptării unei viziuni unitare dar nu

globale a celor două laturi – omul şi activitatea sa.

* Universitatea Valahia Târgovişte

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

21

Evoluţiile contemporane şi mai ales cele previzibile ne impun o abordare concretă,

la „obiect” a relaţiilor existente în interiorul mediului geografic, respectiv o investigaţie a

manifestărilor fiecărui component major caracteristic structurilor naturale, sociale şi

politice.

O asemenea accepţunie transpusă într-o schemă – sistem scoate în evidenţă legătura

organică dintre componentele şi structurile fundamentale; relevă caracterul informativ

formativ, educativ şi tehnologic pe care îl are geografia ca ştiinţă; demonstrează

posibilităţile şi cerinţele de perfecţionare într-o direcţie sau alta, indicând în acelaşi timp

căile de integrare între funcţiile formative şi cele legate de producţia socială. Această

concepţie asupra mediului geografic impune o tratare orientată spre procesele actuale

rezultate din relaţiile omului cu mediul înconjurător.

Abordarea mediului geografic ca un ansamblu de elemente componente diverse

aflate în interacţiune şi formând un tot organizat tinzând spre o anumită finalitate nu este o

chestiune de „modă ştiinţifică”, ci o necesitate imperioasă. Numai un asemenea mod de

tratare sistemică ridică pe o treaptă superioară gândirea teoretică, orientează activitatea

practică în direcţia scopului urmărit.

Se poate astfel constata că ciclurile naturale, comportamentul fiecăreia dintre

componentele naturii, nu pot fi înţelese fără o raportare concretă şi precisă la celelalte

componente şi mai cu seamă la cele „umane”, cum sunt presiunea demografică crescândă,

progresul urbanizării şi industrializării, mobilitatea teritorială a grupurilor omeneşti,

transportul de materii prime, exploatarea accelerată a energiei şi alte activităţi ale omului.

Sistemele naturale sunt deci „deschise” unor modificări mai lente sau mai

accelerate, provocate de om. Aglomeraţiile urbane, bunăoară, depăşesc astăzi limitele unor

regiuni biologice naturale. Creşterea rapidă a oraşelor şi îndeosebi marile aglomeraţii

impun preocupări pe linia unei adaptări active a omului la un mediu în plină evoluţie,

impun preocupări care să asigure hrana şi sănătatea publică, crearea unui mediu sănătos

pentru generaţiile viitoare.

Dacă în trecut prezenţa omului în analiza geografică a constituit un subiect de mari

dispute, astăzi se impune de la sine că omul nu poate să fie considerat ca parte integrată a

ecosistemelor, atât prin calităţile sale fireşti de producător, de consumator, cât mai ales de

„modificator al mediului local”. În calitatea sa de consumator, de exemplu, populaţia tinde

întotdeauna a avea contacte, a asigura schimburi de produse în timp şi spaţiu, ceea ce se

reflectă în realitatea concretă din natură şi societate. Apare astfel, acum mai mult ca

oricând, necesitatea de a controla socialmente forţele naturii, de a calcula şi dirija efectele

îndepărtate ale activităţii noastre.

În zilele noastre rolul de „modificator al mediului local” definit prin ceea ce numim

„presiune umană” este mult mai subtil şi în acelaşi timp alarmant.

3. Apariţia conceptelor de Geografie Umană

Am schiţat câteva elemente ale structurării “mediului geografic” pentru a putea

desprinde “actul de naştere” al Geografiei Umane ceea ce avea să se numească

Antropogeografie.

Efervescenţa ştiinţifică, în general, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

actualitatea ideilor darvinismului, ecoul ideilor ce preocupase pe Montesquien şi mai ales

pe Herder, dar îndeosebi controversele dintre patriarhii geografi Humboldt şi Ritter,

impuneau necesitatea firească a determinării poziţiei omului, comunităţii omeneşti în

relaţiile cu armoniile fizice ale planetei.

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

22

În mod concret în unele lucrări, în speţă în opera lui Humboldt apărea prin excesiva

subordonare a anului, faţă de celelalte componente ale naturii o indiscutabilă lipsă de

simetrie şi de justă perspectivă logică, în ce priveşte studiul fenomenelor geografice.1

În aceeaşi perioadă K. Ritter încerca să argumenteze faptul, că tot pământul era o

casă de educaţie a omenirii. Erau controverse fireşti etapei respective, de dezvoltare a

geografiei care antrenau cugetările şi altor oameni ai ştiinţei. În asemenea condiţii

geografii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea încearcă să anihileze contrazicerile

care împietau dezvoltarea întregii Geografii ca ştiinţă.

Astfel, se creează de către Fr. Ratzel conceptul de Antropogeographie (1892), în

care ideea centrală evidenţiază faptul că omul, comunitatea umană dacă nu poate fi

considerat ultimul scop al planetei, este în mod indiscutabil partea esenţială a

organismului planetar.

Reţinem în acest context opinia dascălului nostru Simion Mehedinţi, care vorbind

despre valoarea operei lui Ratzel – Antropogeographia sublinia: “ea era o întregire şi o

rectificare a Geografiei lui Humboldt şi Ritter...”. Într-adevăr cine răsfoieşte pagină cu

pagină, Cosmos-ul, vede cu mirare că autorul acestei scrieri nu acordă omului decât un loc

foarte mărginit. "...Îţi vine să crezi că fără voia sa, călătorul care îţi pierduse urma ani de

zile în ierburile din Manos, în pădurile Braziliei şi pe vârfurile pustii ale Cordilierilor,

uitase aproape de existenţa neamului omenesc.2 "

Parcă în replică, contemporanul său K. Ritter, scoate în evidenţă, în lucrările sale, ideea că

planeta fusese înadins creată pentru om.3

În asemenea confruntări, geografice geografia ca ştiinţă, trebuie să cuprindă şi

comunitatea umană ca o parte esenţială. Totodată amplificarea proceselor de organizare a

societăţilor geografice, a dus la apariţia accelerată a catedrelor de geografie şi nu mai puţin

conturarea unor şcoli geografice în Germania, Franţa şi alte ţări.

Asemenea preocupări fundamentează în Franţa, în cea de-a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, şcoala de Geografie Umană, recunoscută prin personalitatea

istoricului Paul Vidal de la Blache. Se naşte deci o Antropogeographie şi o Geografie

Umană care aveau ca bază metodologică acelaşi obiectiv: omul ca entitate şi realitate

geografică.

De acum se pune problema clarificării unei metodologii capabilă să dea înţeles

ştiinţific relaţiilor comunităţii umane ca celelalte învelişuri ale planetei.

Semnificativ este faptul că în aceeaşi perioadă (în unele cazuri cu mult înainte)

s-au conturat concepte de “Geografie Socială”4, Geografie Economică5 şi mai presus de

toate conceptul de Geografie Politică6 şi alte concepte complet independente de înţelesurile

date de terminologiile de Geografie Umană sau Antropogeographie.

Asemenea căutări confirmă pe deplin sublinierile lui Simion Mehedinţi care

conchidea în prezentarea operei lui Fr. Ratzel “Antropogeographie” că în acest fel

Geografia a scăpat pentru întâiaşi dată şi cred pentru totdeauna de alternativa de a fi

unilaterală devenind o roabă a ştiinţelor naturale, după cum era în primejdie cu şcolarii

lui Humboldt sau de a deveni, cum fusese pe vremea lui Strabo, o roabă a istoriei, după

cum se îndruma iarăşi cu ucenicii lui K. Ritter.7

3. Incertitudini metodologice

1 Simion Mehedinţi, Antropogeographia şi întemeietorul ei Fr. Ratzel, I.V. Soacu 1904, pag. 13. 2 Simion Mehedinţi, Ibidem 3 K. Ritter, Allgemaine Erkunde, pag. 17-76 4 Nestor V. A. Urechea (1902) 5 N. Gotz (1890) 6 Fr. Ratzel (1898) 7 Simion Mehedinţi, op. Cit pag. 15

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

23

Conturarea celor două şcoli “Antropogeographie” şi “Geografia Umană” au

constituit un moment remarcabil în dezvoltarea Geografiei moderne.

Mediul geografic, ca obiect de cercetare şţtiinţifică al Geografiei, capătă un înţeles

raţional deşi înţelesul lui conceptual avea un caracter relativ limitat.

Schematic conceptul de mediu geografic se definea prin următoarele categorii:

Într-adevăr, este de reţinut că începuturile geografiei se remarcă prin realizări

ştiinţifice remarcabile, capabile să consolideze începuturile sistemului ştiinţelor

geografice.

De reţinut astfel:

Cunoaşterea învelişurilor planetare se află într-un proces ascendent;

Structurile cadrului natural se definesc din ce în ce mai clar prin lucrări de

amploare, de sinteză sau lucrări parţiale;

Structurile sociale capătă un contur geografic determinat în principal de evoluţiile

dualiste (afirmate în timpul lui K. Ritter) şi mai ales de apariţia şcolilor de

Antropogeographie şi Geografie Umană;

Cuprinderea structurilor sociale într-o titulatură adecvată întâmpină o serie de

dificultăţi, datorită definirii incerte a metodologiei celor două mari şcoli germană şi

franceză. Se folosesc astfel termenii de: Antropogeographie, Geografie Umană,

Geografie Socială (Pierre George), Geographie des Mensches (H. Hassinger),

Geografie omenească (Gh. Năstase), Geografia omului (Vintilă Mihăilescu).

La finele secolului al XIX-lea cunoştinţele geografice oferă o imagine exactă a

lumii. Prin intermediul cartografiei deţinem detalii valoroase privind structura suprafeţei

Pământului şi particularităţile geografice ale oceanelor. S-au obţinut primele date despre

natura geologică a continentelor, variaţia climei, structura lumii vegetale şi animale. În

această perioadă cunosc un puternic avânt ştiinţele despre Pământ.

Se dezvoltă geologia, ştiinţa despre structura subsolului Pământului şi a bogăţiilor

minerale, geografia fizică, ştiinţa suprafeţei Pământului, a orografiei, hidrografiei, ale

regnului animal şi vegetal, oceanografia şi meteorologia care studiază principalele

caracteristici ale oceanelor, mărilor, atmosferei şi ale proceselor ce au loc aici; se dezvoltă

vertiginos ramurile geografiei care are la bază structurile social-economice.

Încă din această perioadă evoluţiile cugetării geografice, pe plan mondial şi

naţional confirmă consolidarea fundamentelor geografiei moderne, dând naştere unei

concepţii unitare asupra structurilor naturale şi sociale, care se vor găsi mai târziu la baza

gândirii asupra sistemului ştiinţelor geografice. Se recunosc, caracteristicile fundamentale

ale geosferelor respectiv structurile naturale pe de o parte şi structurile sociale pe de altă

parte.

Incertitudini încep să se evidenţieze în conceptualizarea relaţiilor şi raporturilor

omului cu mediul natural. Reprezentanţii şcolii umane încearcă o legătură expresivă (prin

definirea “modului de viaţă”) între multitudinea trăsăturilor, chiar foarte mici ale modului

de viaţă, material local şi al culturii locale, cu condiţiile naturale ale unei anumite localităţi,

Mediu geografic

Structuri naturale Structuri ale sociosferei Cartografiere geografică

Tendinţe de specializare – integrare - globalizare

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

24

până la dependenţa formelor acoperişurilor caselor, de răspândirea pe verticală a stratului

de zăpadă din munţi. Preponderenţa conceptului “natura oferă, omul dispune” cu toate

incertitudinile metodologice, fundamentează necesitatea abordării structurilor sociale ca

factori inseparabili în cadrul relaţiilor dintre învelişurile planetare şi componentelor

sociosferei.

Asemenea relaţii, în fazele primare ale geografiei moderne sau regăsit adeseori în

conţinutul global a ceea ce s-a definit “biosferă”. “Biosfera” însă nu putea oferi un cadru

adecvat pentru înţelegerea complexităţii structurilor sociale. Fr. Ratzel preia unele

concepte “antropocentriste” promovate încă din antichitate şi încearcă să determine locul

antropogeografiei în cadrul geografiei, în general.

Ulterior, datorită concepţiilor metodologice concrete ale ceea ce s-a definit

“Antropogeografie” se încearcă o determinare mai la obiect. Astfel Otto Maul

individualizează “Geografia omului ca produs al peisajului”. H. Hassinger dă

“Antropogeografiei” un înţeles mai larg “Studiul pământului locuit de oameni”.

Paul Vidal de la Blache “încearcă o conciliere între manifestările omenirii şi

influenţele suferite de om în relaţiile cu celelalte geosfere, definind ca obiectiv general al

cunoaşterii geografice, modul de viaţă”.

Simion Mehedinţi promovează o metodologie conciliantă considerând antropogeografia ca

ramură a geografiei care studiază legăturile dintre cele patru învelişuri ale planetei şi om

urmărind atât acţiunea mediului asupra omenirii cât şi reacţiunea omului asupra celorlalte

învelişuri.

Este interesant de reţinut că în acest proces de efervescenţă metodologică de la

începuturile geografiei moderne, încă în anul 1902 geograful român Nestor V.A. Urechea

nu analizează nici “antropogeografia” nici “Geografia Umană”, ci introduce pentru

prima dată în Geografie noţiunea de “Geografie Socială” publicând studiul “Pentru un

concept de Geografie Socială în România”.

De la acel început de secol şi până astăzi s-a vehiculat o gamă terminologică extrem

de variată (“Geografie Socială”, “Geografia omului”, “Antropogeografie”, “Geografie

Umană" şi “Geografie Economică”). La baza acestor orientări

s-a încercat o determinare a ceea ce s-a numit “Sociosferă – componentă de bază a

mediului geografic”.

Revenind la această terminologie, noi considerăm că această noţiune de Sociosferă,

în înţelesul învelişurilor planetare, dă conţinut terminologiei moderne de “mediu

geografic”. Sociosfera semnifică totalitatea structurilor sociografice adică acele structuri

sociale care conturează ceea ce numim Geografie Umană pe deoparte, Geografie

Economică pe de altă parte, structuri într-o interdependenţă organică reciprocă pe care le

regăsim, la nivel microregional ori macroregional, în raporturi specifice cu geosferele

fizice, naturale ale sistemului planetar.

Sociosfera este învelişul cel mai dinamic atât sub aspectul evoluţiei proprii cât şi

sub aspectul influenţelor pe care le are asupra celorlalte învelişuri. Celelalte învelişuri rămân

în ştiinţă fără finalizare dacă nu sunt raportate la intensitatea influenţei sociosferei.

Dinamica sociosferei este concretizată în ceea ce noi definim sub noţiunea de

presiune a colectivităţii umane asupra învelişurilor planetare. Aspectul de dinamizare al

sociosferei este redat de asemenea de relaţiile pe care noi le urmărim între societate şi

natură. Prin efectul dinamicii sociosferei înţelegem rolul cadrului natural asupra dezvoltării

societăţii.

Sociosfera se distinge prin cea mai înaltă complexitate care este dată de însăşi

modul de existenţă al colectivităţii umane, de la comportamentul demografic până la

modul de organizare, până la gradul colectivităţii de creativitate. Asemenea elemente

constituie baza unei discipline sociale.

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

25

Sociosfera dă expresie legăturilor dintre societăţile omeneşti şi mediul geografic în

ansamblul lui. Ea reflectă complexitatea relaţiilor stabilite între colectivităţile umane şi

însuşirile învelişurilor naturale, precum şi gradul lor de interdependenţă, influenţă sau

determinare.

De reţinut în acest sens sublinierile marelui geograf român Ion Conea, care încă din

anul 1950 încearcă să descifreze conceptele, la modă atunci, privind rolul factorilor

geografici naturali în dezvoltarea societăţii.

Ion Conea sublinia că “în factorii geografici consideraţi în ei însăşi nu trebuie să

vedem aşadar, decât simpla posibilitate latentă, simpla potenţă, care nu devine realitate

activă şi nu influenţează dezvoltarea unei societăţi decât abia după punerea lor în funcţie

umană. Factorului geografic îi este indiferent ca să spunem astfel, dacă el este sau nu poate

deveni favorabil şi în orice măsură. Depinde de om, de voinţa lui şi de puterea lui, de

munca lui, după acest factor geografic poate deveni din indiferent şi pasiv un factor activ în

slujba omului, favorabil acestuia”.8 Din această înţeleaptă accepţiune noi reţinem că în

cadrul mediului geografic se afirmă în primul rând frecvenţa unor structuri social distincte,

echivalente sau chiar prioritare înţelesurilor de “sferă” atribuite învelişurilor fizico-

geografice.

De reţinut în acest concept, faptul că adepţii înţelesului “global” atribuit Geografiei

Umane, deformează înţelesul cuvântului social, ajungând până la crearea unor ramuri de aşa

zisă “Geografie socială atribuită unui anumit gen de activităţi ori cuvântul “social” care are

înţeles axiomatic provenit din latinescul “sociales” înseamnă “propriu societăţii”, legat de

viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau faţă de societate”. Cuvântul

“social” se referă la tot ceea ce a creat societatea, adică acel “humanitas” sau “antropos”

(totalitatea oamenilor, omenirea) şi economie (totalitatea ramurilor muncii sociale,

determinată de stadiul de dezvoltare al forţelor şi relaţiilor de producţie).

Complexitatea acestor structuri sociale, unele dificultăţi de ierarhizare şi de

interpretare a impactului lor cu geosferele naturale au generat adeseori confuzii ce au

influenţat negativ în unele perioade conceptele metodologice de bază ale geografiei.

Aşa se explică faptul că structurile sociale, deşi predominante în componenţa

mediului geografic au fost asimilate de termeni globali de genul “biosferă” sau singulari de

genul “geografia omului”. Se impune deci o “aliniere” firească la nivelul conceptelor

ştiinţifice contemporane determinate de progresul tehnologiei moderne, de cerinţele atât de

diversificate ale societăţii.

Să realizăm în acest context că pe primul plan al interferenţelor geosferelor

planetare se înscriu structurile geodemografice, adică comunităţile umane care

configurează ceea ce numim antroposferă.

Antroposfera stă la baza a ceea ce unii geografi au determinat Antropogeografia

adică ştiinţa care studiază omul şi caracteristicile lui sau aşa cum se precizează în

Dicţionarul explicativ al limbii române, “ramură a geografiei care se ocupă cu studiul

populaţiei şi al aşezărilor omeneşti”.

Termenul “antropogeografie” enunţat pentru prima oară de Fr. Ratzel a avut

corespondent de Geografie Umană în limba franceză preluat de la latinescul “humanitas”.

La origine, înţelesul celor două cuvinte antropos şi humanitas este acelaşi. Nuanţările din

cadrul unor şcoli au dus la terminologii inconsecvente.

Unii geografi au încercat o readucere la înţelesul real promovând termenul de

“Geografie Socială” pentru a cuprinde tot ceea ce este creat de societate, aşa precum tot ce

a fost creat de procesele naturale s-a numit “Geografie fizică”. În asemenea accepţiune noi

definim în structurile sociale antroposfera şi ecosfera.

8 Ion Conea, Principii călăuzătoare în studiul raporturilor dintre societăţile omeneşti şi mediul geografic, volumul: Din lucrările Institutului de Cercetări Geografice, 1950, pag. 8

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

26

Este vorba deci de accepţiunea “mediului geografic” ca obiect de cercetare

ştiinţifică al geografiei moderne. Mediul geografic în accepţiunea modernă vizează în mod

firesc “sudura” organică între tipurile de medii geografice învelişurile naturale şi cele

specifice sociosferei asigurându-le o metodologie şi metode proprii de investigaţie în

scopul obţinerii unei analize concrete, reale a fenomenelor capabilă să ofere o sinteză şi

prognoză corespunzătoare cerinţelor sociale.

Schematic conceptul asupra mediului geografic în etapa afirmării depline a

geografiei moderne s-ar prezenta în felul următor:

În această accepţiune fenomenele sociale se investighează printr-o metodologie

proprie, alimentată într-o anumită măsură de specificul fiecărui tip de mediu. Nu poţi de

exemplu aborda problematica aşezărilor umane şi problematica economico-geografică a

agriculturii sau industriei fără a ţine cont de ceea ce “oferă” prioritar mediile naturale,

precum nu poţi studia o unitate fizico-geografică fără a ţine seama de complexitatea

activităţilor umane.

Înţelesurile de “geografie fizică”, “socială”, “umană”, “economică”, “politică” au o

cuprindere foarte largă necesară în principal cerinţelor de sistematizare didactică sau de

informare mass-media, deoarece în activitatea practică fiecare din disciplinele componente

îşi exercită o metodologie ştiinţifică proprie.

Nu ne gândim câtuşi de puţin ca o consecinţă a integrării sintezei sau prognozei în

geografie ar trebui să fie ignorarea atributelor ramurilor geografiei fizice sau ale geografiei

economice. Viaţa demonstrează că aşa-zisa „integrare brută” a cunoştinţelor pe domenii

geografice mai (ales în învăţământ) a fost şi este principal inacceptabilă. O asemenea

viziune „unitaristă” nu are ca finalitate decât adâncirea şablonizării în predarea geografiei.

Să ne închipuim, de pildă, că am accepta să predăm geografia patriei pe domeniile: munţi

(cu fragmentările lor), dealuri şi podişuri, câmpii ş.a.m.d. Ce ar rezulta? Aceeaşi descriere

clasică (de la geneză, structură şi până la peisaj geografic actual), presărată cu realizările şi

modificările determinate de evoluţia societăţii sau cu „opinii noi” asupra unor fenomene –

în esenţă configuraţia unui almanah.

Este necesară în esenţă o abordare corelativă cu alte domenii ale ştiinţei (mai ales cu

istoria), o adevărată înfăţişare sistemică a fiecărui component geografic fundamental, ceea

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

27

ce implică o concepţie bine determinată asupra structurilor naturale, ne mai vorbind despre

cele sociale. În acelaşi timp, este o necesitate imperioasă a se efectua o cercetare integrată

a realităţii înconjurătoare, a unităţii teritoriale aşa cum se prezintă ele în evoluţia actuală

a peisajului geografic şi în perspectiva imediată, în condiţiile în care factorul de extremă

mobilitate şi de acţiune transformatoare nu este altul decât omul. Numai acest mod de

abordare răspunde comenzii sociale de a orienta şi realiza gestiunea mediului geografic.

Nu întâmplător încă în acea perioadă se sublinia necesitatea de a aprecia la

dimensiunile dezvoltării actuale latura socio-umană în geografie. Aceasta impune în mod

firesc restructurarea arhitectonicii şi metodologiei întregului ansamblu disciplinar al

geografiei. Creşterea calitativă a ponderii socio-umane în contextul sistemului de relaţii

proprii geografiei imprimă acesteia specificul de ştiinţă a corelaţiilor dintre diversele forme

ale mişcării, impune recunoaşterea simultană a tuturor factorilor (naturali şi sociali) impune,

de asemenea, prezentarea cauzelor, explicarea corelaţiilor generate de acestea în raport cu

structurile propriu – zise. Aşa cum subliniam mai înainte, sistemele naturale sunt sisteme

„deschise”, în sensul că ele suferă o influenţă continuă generată în special de către om, de

societatea omenească. Ele semnifică în acest sens necesitatea sublinierii că mediul

înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi

umane, care, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea echilibrului ecologic, determină

condiţiile de viaţă pentru om şi de dezvoltare a societăţii.

2. Tendinţe centrifugale

Interpretarea relaţiilor dintre structurile mediului înconjurător, respectiv cele

naturale, geodemografice şi economice a generat în geografie conceptele de Geografie

umană, Antropogeografie, Geografie economică.

Fiecare dintre aceste orientări îşi are locul şi perioada proprie de apariţie.

Antropogeografia (care preia termenul utilizat în antichitate) se renaşte prin

lucrarea lui Fr. Ratzel „Antropogeographie” publicată în anii 1882-1884.

Geografia umană termen utilizat de Paul Vidal de la Blache – (1845 – 1918) se

individualizează prin activitatea la catedră din perioada finalului secolului al XIX-lea şi

prin lucrarea „Principe de Geographie” publicată în 1921.

Geografia economică este un termen utilizat în anul 1882 de către învăţatul german

N. Götz.

Deci începuturile geografiei moderne sunt marcate de „sistematizarea” a trei

discipline geografice, de către trei „îndrumători” de specializări diferite.

Fiecare din aceşti trei exponenţi au beneficiat de susţinători mai mult sau mai puţin

recunoscuţi. Termenilor de Antropogeografie şi Geografie Umană le-au fost acordate

acelaşi interes. Locul Geografiei Economice în contextul ştiinţelor geografice, a rămas mai

puţin definit.

Încă de la începuturile secolului XX se desprind totuşi trei direcţii:

1. Limitarea fenomenelor economico-geografice la prezentarea unor capitole în cadrul

Geografiei Umane sau Antropogeografiei (P. Vidal, J. Bruhnes, P. Bertoqui ş.a.);

2. Disciplină autonomă divizată în alte ramuri independente (B. Dietrich, H. Leiter,

K. Dove şi alţii);

3. Geografia economică, o disciplină unitară, separată dar dependentă de

Antropogeografie, care îi serveşte ca suport explicativ (Passarge, Sappeer, etc.).

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

28

În geografia românească concluzionând asupra acestor opinii prof. Nicolae

Rădulescu menţionează că „adevărul fiind totdeauna la mijloc”, îşi însuşeşte această din

urmă concepţie”.9

Reţinem atenţia în mod deosebit asupra modului în care distinsul geograf român

explică provenienţa acestor concepte.

Susţinând ideea considerării Geografiei economice drept „disciplină unitară şi separată”,

autorul împărtăşind această concepţie subliniază că „ea aparţine acelei categorii de

specialişti „plecaţi de la Geografie” (subl. N. Rădulescu) care au ţinut ca fenomenele

economice să fie strict geografic încadrate, în timp ce tendinţele centrifugale

aparţin cercetătorilor care au la bază alte specialităţi decât Geografia10”.

Aliniindu-ne întru totul sublinierilor profesorului N. Rădulescu reamintim că

fondatorii „termenilor” şi „conceptelor” de Geografie Umană (Paul Vidal de la Blache) şi

Antropogeografiei (Fr. Ratzel) au fost la bază istoric şi respectiv naturalist.

Reţinem în acest context remarca dascălului nostru, Simion Mehedinţi, care

analizând concepţia fundamentală a lui Fr. Ratzel în lucrarea Anthropogeographia (1882),

sublinia că "valoarea specială a acelei lucrări constă în o întregire şi rectificare a Geografiei

lui Humboldt şi Ritter…" care "... nu acordă omului decât un loc foarte mărginit în această

operă (vezi Cosmos) care era menită să devină normativă pentru geografi." Clasicul scriitor

"...de dragul acestei planete pierduse din vedere pe om, considerându-l ca ceva accesoriu şi de

puţină însemnătate în viaţa pământului”11.

În anul 1964, la Conferinţa Naţională a geografiei, când se încerca negarea completă

a Geografiei Economice este totuşi adoptată concepţia prof. dr. doc. Ioan Şandru, prin care se

reuşeşte încadrarea Geografiei Economice alături de Geografia Fizică, în conceptul şi

metodologia geografică.

Iată schema acestui concept care dăinuie şi astăzi în practica geografică:

9 Este vorba de articolul “Introducere sumară în Geografia economică”, publicat în Revista Geografică Română, anul IV, 1941, pag. 156-169 10 Nicolae Rădulescu, Introducere sumară în Geografia Economică, Revista Geografică Română, anul IV 1941, pag. 166 11 Simion Mehedinţi Antropogeografia şi întemeietorul ei Fr. Ratzel, Bucureşti, I. V. Socecu 1904, pag. 12

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

29

Este clar că pentru acel moment a fost în câştig ştiinţific considerabil disociind

structurile mediului geografic în „fenomene naturale” şi „fenomene economice”, despre

fenomenele geodemografice însă nici vorbă.

Conferinţa Mondială a Populaţiei ţinută sub egida ONU, la Bucureşti, în anul 1974,

precum şi lucrările Congresului Uniunii Internaţionale de Geografie din 1976 au oferit un

cadru extrem de favorabil pentru valorificarea unor concepte geografice din practica

mondială şi nu mai puţin de reconsiderare a unor concepte de tradiţie din literatura

geografică românească.

Ca urmare s-au introdus cursuri de Geografie a Populaţiei şi Aşezărilor Umane la

Facultatea de Geografie din Bucureşti, apoi în celelalte centre universitare din ţară. Apar

manualele şcolare cu titulatura Geografie Umană şi Economică, iar în anul 1984 volumul

al II - lea din Geografia României este denumit „Geografie Umană şi Economică”, marcat

printr-un capitol introductiv prin care se argumentează necesitatea promovării unui

asemenea concept.

Am materializat astfel termenul de Geografie Umană şi Economică atenţionând

faptul că marile „prefaceri” politice, de care geografia nu poate face abstracţie, au de

regulă la bază problemele etnice, evoluţiile demografice, cât mai ales problemele

economice, sferele de influenţă politică şi economică şi nu mai puţin geostrategice

relevând astfel recunoaşterea celor două domenii – uman şi economic ca structuri distincte

dar într-o inseparabilă interdependenţă. Avem în vedere, în primul rând caracterul de

complexitate proprie, continuitate şi stabilitate a fenomenelor umane pe departe, caracterul

de dependenţă şi perisabilitate a fenomenelor economice sub aspectele spaţiale ale

producţiei, distribuţiei, consumului. Esenţialul constă, pentru geografie, de a esenţializa

interdependenţa lor într-o anumită perioadă istorică.

S-a acceptat şi promovat conceptul de Geografie Umană şi Economică regăsit în

toate manifestările ştiinţifice, în teze de doctorat, lucrări de licenţă, etc., fără nici un fel de

obstrucţie sau subtilitate.

3. Sens unic

Geografia este o ştiinţă complexă, un sistem de discipline de o largă diversitate care

în mod firesc se ordonează în sensuri unice alcătuind în final caracterul de ştiinţă unitară.

Fiecare componentă fie naturală ori socială îşi are un sens unic din punct de vedere

metodologic, prin care asigură relaţiile de interdependenţă şi de unitate cugetării

geografice.

În asemenea accepţiune, recunoscând caracterul social al unor componente ale

mediului geografic, au căutat termenul adecvat care să înmănuncheze metodologic

denumirile respective.

Astfel mult înainte de 1984, într-o sesiune ştiinţifică a Facultăţii de Geografie

Economică din cadrul Universităţii din Timişoara s-a emis ideea unui concept unitar, care

să reunească toate ramurile geografiei care au la bază legile sociale predominându-le sub

denumirea generală de Geografie Socială.12

Ne-am bazat totodată pe tradiţiile Geografiei româneşti. Este cunoscut că încă din

anul 1902 Nestor V. A. Urechea pleda “Pentru un concept de Geografie Socială în

România.”13

12 Vasile S. Cucu, Pentru un concept de Geografie Socială, Sesiunea Ştiinţifică Unio – Timişoara (1972) 13 Buletinul Societăţii din România, 1902

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

30

Se avea în vedere recunoaşterea unui şir de discipline ştiinţifice care decurg din structurile

sociale şi mai ales recunoaşterea şi afirmarea tot mai activă a unor discipline ştiinţifice care

promovează concepte de un real interes privind relaţiile spaţiale ale

structurilor populaţiei, aşezărilor omeneşti şi nu mai puţin disparităţilor economice

şi semnificaţia lor din punct de vedere geopolitic şi geostrategic.

În asemenea accepţiune în cadrul sistemului ştiinţelor geografice s-a conturat mult

mai clar ceea ce putem numi Geografie Socială reţinând că noţiunea de „social” exprimă

structurile create de societatea omenească, noţiunea din ce vizează societatea omenească

în ansamblu, raporturile ce se stabilesc în timp între comunităţile umane.

După specificul relaţiilor ce se stabilesc între comunităţile umane putem defini o

anumită „clasă” a societăţii sau distinge anumite „genuri de activităţi” sociale (economice,

culturale, medicale, economice, educative, etc.).

Distincţia în cadrul anumitor direcţionări în ştiinţă (în speţă „geografice”) impun

specificarea genurilor de activitate: „geografie culturală”, „geografie economică”,

„geografie politică” etc.

Denumirea de „Geografie socială nu poate fi deci limitată doar la o anumită

structură a societăţii, la un anumit segment (economic, uman, cultural, ori medical) al

acesteia. Ea vizează ansamblul structurii sociale cu direcţionări care abordează, aşa cum

am mai arătat un anumit domeniu: uman (populaţie, aşezări), economie (activităţi

productive - schimb), ori culturale – sanitare.

Geografia socială reuneşte astfel forţele umane, habitatul, funcţiile sociale şi

politice prin care se afirmă o entitate naţională în limitele unor anumite tipuri de spaţii

geografice. Geografia Socială, astfel, cuprinde genurile de activităţi grupate în:

a) geografie umană adică colectivitatea omenească în raporturile cu însuşirile

spaţiului geografic în care se dezvoltă, având ca ramuri de bază: geografia

populaţiei, aşezărilor umane şi alte discipline;

b) geografia economică adică munca – produsul activităţii colectivităţilor omeneşti

concretizate în domeniile industriei, agriculturii, comunicaţiilor etc.

c) geografia politică care studiază inter-relaţiile spaţiale caracteristice fiecărui stat şi

zonelor în care acestea au apărut şi s-au dezvoltat.

În asemenea accepţiune, geografia nu limitează fiinţa umană la nivelul

fenomenelor biologice. Geografia în mod obiectiv constată prelungirea acestora în timp şi

spaţiu, devenirea lor în fenomene geografice, structuri aflate la nivel naţional, regional sau

mondial bine individualizate în diferite stadii de dezvoltare şi în strânse legături de

întrepătrundere şi interdependenţă. Un asemenea obiectiv fundamental al cercetării

geografice evidenţiază faptul că în condiţiile revoluţiei tehnico – ştiinţifice contemporane,

sfera de acţiune a cercetării geografice depăşeşte considerabil ansamblul proceselor şi

fenomenelor naturale. Geografia, practic, depăşind în cercetările sale studiile primare

asupra naturii, pătrunde adânc în realitatea materială şi umană, participă activ, alături de

alte ştiinţe, la elaborarea de prognoze, la realizarea concretă a obiectivelor de manifestare

socială şi politică de ansamblu sau în profil teritorial.

Asemenea implicare a cercetării geografice capătă forme cu totul noi faţă de

trecutul apropiat datorită ritmurilor actuale de dezvoltare, acţiunii permanente şi de

intensitate neîntâlnită până în prezent pe care o exercită omenirea asupra învelişurilor

planetare, componentelor cadrului natural în general.14

14 Este de reţinut faptul că omenirea, în prezent, a ajuns să valorifice şi să exploateze deja peste 56% din suprafaţa uscatului, să utilizeze aproximativ 15% din debitul apelor curgătoare şi aproximativ 55% din fondul natural al pădurilor. În procesul activităţii economice omul extrage anual din adâncurile pământurilor peste 100 de miliarde tone minereuri şi materiale de construcţii,

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

31

Procesul intens de modernizare relevă cu prisosinţă faptul că omul a devenit o forţă

transformatoare principală, forţă de presiune, la scară planetară şi bineînţeles la scară

zonală, regională exercitând tot mai intens influenţa sa asupra mecanismului tuturor

proceselor naturale.

Este adevărat că în contextul evoluţiilor contemporane populaţia nu poate fi

analizată decât în contextul complexităţii relaţiilor dintre presiunea umană, mediu

înconjurător şi dezvoltare. Fiecare însă din aceşti factori de evoluţie prezintă însă

caracteristici proprii care nu permit globalizări şi abstractizări.

Populaţia bunăoară rămâne componentă fundamentală care configurează conceptul de

Geografie Umană prin diversitatea relaţiilor şi impactului ecosistemului antropic şi natural, prin

influenţarea evoluţiilor geodemografice sau tehnologice. Prin asemenea demersuri capătă valoare

cunoaşterea fenomenelor ce stau la baza Geografiei Economice sau Geografiei Politice şi nu mai

puţin starea de echilibru a învelişurilor naturale.

Pătrunderea accelerată a societăţii în intimitatea proceselor naturale se repercutează

în dezvoltarea echilibrului mobil al autodezvoltării naturii de-a lungul a milioane de ani,

accentuând decalajul dintre capacitatea potenţială a naturii şi cerinţele tot mai mari ale

societăţii.

În faţa unor asemenea probleme specifice ale revoluţiei tehnice ştiinţifice

contemporane, geografia în mod obiectiv îşi remodelează fundamental unele poziţii şi

conceptele sale teoretice, afirmându-se treptat ca o ştiinţă experimentală cu valenţe

transformatoare şi de prognoză în care geografia umană şi economică au roluri prioritare.

Problematica economico-socială, generată de revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală, a

impus astfel lărgirea ariei de fenomene studiate de geografie, ea pătrunzând adânc şi în

disciplinele geografice cunoscute prin profilul lor naturalist dominant. Este un proces firesc de

umanizare a disciplinelor geografice, situaţie ce asigură o calitate nouă în geografie în general,

favorizând amplificarea cercetărilor în scopuri directe solicitate de practică.

Relaţiile de interdependenţă dintre aceste structuri de bază oferă posibilitatea

afirmării unor orientări sau discipline ştiinţifice a căror metodologie decurge din fiecare

asemenea structură.

Paradoxal, unii geografi includ în ultima perioadă în cadrul Geografiei Umane şi

direcţii (discipline)ştiinţifice de mare notorietate cum sunt „Geopolitica”, „Geografia

politică”, „Geografia economică”, ş.a., discipline care au la bază în aceeaşi măsură

structurile naturale, geodemografice şi economice.

Nimeni nu cugeta bunăoară să demonstreze cum poate fi tratată geografia

„agriculturii” sau „industriei”, fără a recunoaşte semnificaţia (uneori determinantă) a

învelişurilor naturale. Poţi oare prezenta un stat ori un sat ignorând favorabilităţile ori

restrictivităţile cadrului geografic natural, istoric şi conexiunea lor cu ceea ce

caracterizează uman şi economic asemenea formaţiuni sociale? Formal da, ştiinţific este

exclus.

Tradiţia şcolii geopolitice româneşti demonstrează necesitatea abordării ştiinţifice,

eliminând formalisme şi combătând ignoranţa.

În complexitatea legilor care stau la baza Geografiei, pentru a promova o metodologie

ştiinţifică, se impune necesitatea selectării unui sens unic pentru fiecare din structurile

componente, fără a exclude elementele obiective de interdependenţă şi osmoză.

Conceptul bunăoară de „Geografie Umană şi Economică” poate fi astfel înţeles prin

analogie cu o bază perfectă în care se reflectă clar atât poziţia subiectului (respectiv

Geografia umană) cât şi a predicatului (Geografia economică).

arde 8 milioane tone combustibil convenţional, aruncă în circuitul apelor 600 miliarde de tone reziduuri industriale şi menajere. În atmosferă se elimină cca. 20 miliarde CO2 (bioxid de carbon), peste 1 miliard tone alte substanţe chimice, etc.

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

32

Schematic poziţia Geografiei Umane şi Economice se prezintă în felul următor:

Se poate afirma că deşi au fost încercări de abatere de la metodologia firească,

şcoala geografică românească a promovat constant unitatea organică dintre Geografia

fizică şi Geografia socială, ca un adevărat sistem de ştiinţe, strâns unite şi interdependente.

Problema cea mai controversată decurge din stabilirea raportului care există şi de

care trebuie să se ţină seama, între cele două tipuri de complexe teritoriale şi între legile

care stau la baza dezvoltării obiectelor de studiu respective. În ambele cazuri avem de-a

face cu legi obiective care generează complexe naturale (zone, regiuni) şi complexe

teritoriale de producţie cu o amplă diversitate geografică umană şi economică. Complexele

naturale se formează şi se dezvoltă potrivit legilor de dezvoltare a naturii, fiind rezultatul

unei dezvoltări îndelungate de sute de milioane de ani, iar complexele teritoriale de

umanizare se dezvoltă potrivit legilor de dezvoltare a societăţii, acestea schimbându-se la

intervale de timp mult mai scurte. Astfel, limitele regiunilor naturale se modifică foarte

lent, pe când ale celor antropice depind de tipurile sociale şi sunt instabile.

Acest lucru ar părea însă că disociază geografia, că duce la pierderea

individualităţii ei în raport cu celelalte ştiinţe, că se confundă cu acestea. Nu se poate

susţine aşa ceva, pentru că în afara ştiinţelor geografice nici o altă ştiinţă nu studiază

complexele teritoriale, iar faptul că ambele categorii de complexe (fizice şi sociale) se

asociază teritorial este foarte important pentru legătura reciprocă dintre geografia fizică,

umană şi economică.

Există deci o unitate a teritoriului, ceea ce duce la apariţia unei puternice legături

între mediu natural, uman şi respectiv productiv. Natura, oamenii şi producţia nu sunt

izolate; ele se influenţează reciproc într-o măsură mai mare sau mai mică. În procesul de

producţie a bunurilor materiale oamenii intră în relaţii de interacţiune cu natura, utilizându-

i resursele, schimbându-i ritmul şi direcţia dezvoltării complexelor naturale, în timp ce, la

rândul lor, acestea influenţează permanent, dar într-un grad diferit, dezvoltarea şi repartiţia

forţelor de producţie. Ori interpretarea necorectă a acestor legături, teama de a nu cădea în

determinism geografic, fuga de ceea ce îi este propriu geografiei, a dus pe unii geografi

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

33

economişti către un economism exagerat. A fost astfel adeseori neglijat specificul lor

teritorial, au fost neglijate deosebirile şi cauzele acestora de la unitate la unitate.

4. Geografia populaţiei – disciplină fundamentală a Geografiei Umane

Populaţia – oamenii, răspândiţi în cele mai diferite regiuni ale pământului, a fost

întotdeauna temă de studiu pentru geografi. Primele descrieri frecvente din cele mai vechi

timpuri – se refereau în primul rând la modul de viaţă al oamenilor. Omul este în prezent în

toate manifestările materiale sau spirituale din toate timpurile. Înţelegerea existenţei

umane, indiferent la ce epocă ne referim, a fost posibilă numai prin intermediul cunoaşterii

relaţiilor obiective existente între om (în sens restrâns), colectivitate umană (în sensul larg

al concepţiei asupra omului) şi realitatea socială şi materială caracteristică vremurilor

respective. În cadrul acestor relaţii, un rol important la avut din totdeauna natura, sau într-

un sens mai concret, diferitele componente ale mediului geografic, ale mediului

înconjurător. Străduinţa, necesitatea de a cunoaşte, de a înţelege conţinutul, esenţa,

direcţiile acestor relaţii, au generat opere istorice, literare, au fundamentat obiectul a

numeroase ramuri în cadrul unor ştiinţe. În rândul acestor ramuri ale ştiinţei, într-un anumit

grad de autonomie sau dependenţă, au apărut o serie de discipline ştiinţifice, cum este

„Geografia Populaţiei”, disciplină ştiinţifică concretă, vie, dinamică.

Prin recunoaşterea geografiei populaţiei ca domeniu al geografiei s-a fundamentat

conţinutul ştiinţific al geografiei umane.

Geografia populaţiei a „consolidat” poziţia colectivităţii umane în geografie,

argumentând faptul că omul nu trăieşte numai pentru a se reproduce. Omul, ca şi alte fiinţe,

intră în contact cu natura pentru a folosi ceea ce aceasta îi oferă, dar, spre deosebire de

celelalte fiinţe, el nu se limitează la ce i se oferă. Omul acţionează mai mult sau mai puţin

raţional asupra naturii, cunoştinţele lui dezleagă treptat tainele mediului înconjurător. Omul

ştie astfel să producă, să-şi creeze sursele existenţei sale, dar în acelaşi timp el consumă.

Asemenea atribute se concretizează în natură prin o puternică varietate de forme de habitat

şi tipuri de economie.

În această accepţiune, pentru înţelegerea relaţiilor dintre om şi mediul său

înconjurător, rezultă de la bun început necesitatea imperioasă de a studia populaţia nu ca

un scop în sine, ci pentru sine, strâns legat de condiţiile naturale şi social – economice date.

Realităţile contemporane privind manifestările populaţiei, prognozele, viitorul

apropiat sau mai îndepărtat confirmă pe deplin faptul că modernizarea structurilor

economice, ascendenţa ritmurilor de creştere a acestora, determină o creştere continuă a

rolului factorului uman.

Evoluţiile numerice ale populaţiei, mutaţiile în structurile ei de bază atestă faptul că

factorul uman a devenit factor hotărâtor pentru dinamismul social-economic şi cultural,

raţiunea tuturor acţiunilor noastre.

Este de la sine înţeles că astăzi populaţia, ca principală forţă de producţie a

societăţii, ocupă locul central în orice domeniu al abordării cercetării ştiinţifice.

Poziţia centrală a populaţiei în optica cercetării ştiinţifice defineşte coordonatele

relaţiilor complexe ce s-au stabilit şi se stabilesc între creşterea numerică a populaţiei,

dezvoltarea social-economică şi calitatea mediului înconjurător.

Relaţia dintre om şi natură devine de asemenea o relaţie activă, care relevă în

ultimă instanţă funcţia şi funcţionalitatea fiecărui component al mediului înconjurător în

general.

Recunoscând, în mod firesc, factorul uman drept variabilă centrală, este de la sine

înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale dezvoltării se raportează la populaţie

ca disciplină ştiinţifică formativă, ca fundament al geografiei umane.

În acest fel „geografia populaţiei” analizează populaţia prin prisma:

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

34

a) dimensiunilor ei specifice în raport cu celelalte dimensiuni ale Terrei: fizice,

valorice şi materiale, de unde se naşte întrebarea: „Poate răspunde dimensiunea

fizică a Planetei la explozia populaţiei?”;

b) relaţiei permanente dintre dezvoltarea economică şi dinamica populaţiei,

considerând-o drept coordonată permanentă a dezvoltării social-economice, pe

plan mondial şi regional;

c) atributele naţionale, reafirmând faptul că populaţia este o latură a independenţei

naţionale, răspunde la comenzile social-naţionale, presupune politici demografice

proprii (naţionale);

d) avuţiei naţionale considerând-o alături de teritorii, ca pe una dintre cele mai

constante avuţii, unii dintre indicatorii fundamentali ai unităţii naţionale;

e) efectele presiunii ce se exercită asupra mediului natural, asupra calităţii vieţii, în

general;

f) impactul dintre populaţie şi resurse, populaţie şi economie, omul înţeles ca

producător, omul în înţelesul de consumator;

g) prin prisma marilor şi complexelor procese concrete de formare şi valorificare a

resurselor de muncă. Poziţia resurselor de muncă în structurile de bază ale

populaţiei arată legătura indisolubilă a acestei valoroase avuţii cu dezvoltarea

social-economică. Valoarea forţei de muncă ca resursă a dezvoltării este direct

proporţională cu capacitatea omului de a cunoaşte legile acestei dezvoltări, de a

prevedea ritmul şi sensul ei, în strânsă corelaţie cu numărul membrilor societăţii.

Puterea de a influenţa dezvoltarea este legată de nivelul de pregătire a celor ce

muncesc, de nivelul tehnic de care dispun, de gradul de ocupare şi de repartiţia lor

teritorială. Pentru a cunoaşte asemenea aspecte ale resurselor umane, este necesară o

privire generală asupra principalelor manifestări actuale ale populaţiei pe plan mondial,

vizând în principal raporturile dintre: populaţie şi habitat, populaţie şi producţie, populaţie

şi consum.

Rezultă, din toate sublinierile de mai sus, că studiul populaţiei din punct de vedere

al geografiei nu se limitează la fenomenele demografice propriu-zise. El abordează

totodată modul de viaţă al omului, modul de organizare al teritoriului, spaţialitatea în care

el îşi desfăşoară activitatea, deci aşezările umane sau în termeni recunoscuţi, habitat urban

şi rural.

În esenţă, putem recunoaşte că geografia populaţiei şi aşezările umane studiază şi

interpretează complexitatea fenomenelor de populaţie, factorii, condiţiile răspândirii ei pe

glob, ţări, regiuni geografice, în funcţie de timp şi spaţiu, de condiţiile concrete, naturale,

economice şi sociale. Geografia populaţiei şi aşezărilor umane se impune ca „disciplină de

reper” în Geografia Umană, contribuind din plin la evidenţierea deosebirilor spaţiale şi

cauzelor ce au determinat legăturile teritoriale dintre caracterul stabilirii oamenilor şi

factorii sau elementele concrete ale cadrului natural, condiţiile sociale şi economice

specifice unei regiuni geografice.

Sarcina de bază a geografului care studiază populaţia şi aşezările umane constă în

aprecierea tipurilor de fenomene, în elucidarea legilor repartiţiei populaţiei şi aşezărilor, în

întocmirea sintezei documentărilor ştiinţifice necesare activităţii practice.

Procedând ca atare, geograful în afară de contribuţiile la cunoaşterea realităţilor

planetei noastre, poate asigura căile ştiinţifice de investigaţie asupra potenţialului de

habitat şi productiv al diferitelor zone geografice şi de valorificare a acestora.

Geografia populaţiei, ca ramură de bază a Geografiei Umane, apare totodată ca un

veritabil liant între disciplinele ştiinţifice ale Geografiei.

Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003

_______________________________________________________________________________________

35

Bibliografie

Conea I., (1950), Principii călăuzitoare în studiul raporturilor dintre societăţile omeneşti şi

mediul geografic, volumul: Din lucrările Institutului de Cercetări Geografice, pag. 8;

Cucu V., (1972), Pentru un concept de Geografie Socială, Sesiunea Ştiinţifică Univ –

Timişoara

Gotz N., (1890), Geografie Economică, Berlin;

Mehedinţi S., (1904), Antropogeografia şi întemeietorul ei Fr. Ratzel, Bucureşti, I. V.

Socecu, pag. 12 - 13

Ratzel Fr., (1898), Geografia politică, Leipzig;

Rădulescu N. Al., (1941), Introducere sumară în Geografia Economică, Revista

Geografică Română, anul IV, pag. 166;

Ritter K., Allgemaine Erkunde, pag. 17-76, Berlin;

Urechea Nestor V. A. (1902), Geografie Socială, în Buletinul Societăţii din România