Povestea crocodilului care plange, de Vladimir Colin

Trimis de AnideScoala la Mar, 03/09/2010 - 17:38

1 2 3 4 5

Voturi: 212

Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea, plângea cu lacrimi de crocodil.- Vai, vai, cât de rău îmi pare! Vai, vai, sunt nemângâiat!- Ce-ai păţit, crocodilule? întrebă o căprioară. De ce plângi?Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere:- Cum să nu plâng, cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator, cu puşcă şi raniţă,  cu tot?Căprioara, care nu-l avea la inimă pe crocodil, râse bucuroasă:- Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej, aşa-i?- Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!... Ce puşcă? Mă doare inima, inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit... Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic, care cunoştea toate pădurile sălbatice, toate cotloanele pământului... Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit, cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos, un nelegiuit... N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi!Şi plângea, plângea crocodilul, plângea cu lacrimi de crocodil

Căprioara, care se ţinuse departe, se apropie de crocodil, dacă-i văzu durerea, încercă să-l mângâie:- Dragă crocodilule, spuse ea, dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa... Văd că-ţi pare rău...- Rău! Rău! strigă crocodilul. Dar vino mai aproape, că nu te aud prea bine... Căprioara se apropie.- Bietul explorator! grăi ea. L-ai înghiţit, deşi nu ţi-a făcut nimic... Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori, nu-i aşa?- Nu! Nu! strigă crocodilul. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă, ca tine...- Dragul meu! şopti înduioşată căprioara.- Da, da! Am să pasc iarbă, spuse din nou crocodilul. Numai că...- Ce e?

- Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. Nu crezi?

Căprioara râse şi-l linişti pe dată:- Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci, acrişoare sau amare...- Nu, nu, nu vreau amare! strigă crocodilul. Arată-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu putinţă... Uite, iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă...

Căprioara se apropie de crocodil, se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.- Proasto! mârâi el apoi. Auzi, iarbă dulce... Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă, aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha, dar bine am mai mâncat azi.

Un papagal, care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase, clătină din cap şi strigă:- Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil!Şi a aflat toată pădurea, şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului, care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, tot plângând, i-a povestit cele întâmplate. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară, şi, pe cuvântul meu, bine a făcut!

Culesul porumbuluiIon Agarbiceanu

Primavara fusese secetoasa pana dupa Sangeorgiu, araturile grele, cu brusi mari si tari, asa ca plugarii nici nu cutezara sa arunce grauntele de porumb sub brazda. De ce ar fi semanat?Sa hraneasca norii de ciori care se lasau cand ici, cand colo,peste araturi? De unde se vor fi adunat atatea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru?

Incercasera o vreme cu grapile de fier sa sparga brusii, dar coltii sareau de pe un brus pe altul si nu-i puteau zdrobi.

Plugarii erau tacuti, incruntati: isi schilavisera vitele cu aratul in cremene si cu zadarnice incercari de grapat. Priveau zadarnic cerul senin si se scarbira de vanturile mari si reci care bateau necurmat de la miazanoapte de vreo trei saptamani. Multe locuri ramasesera nearate.

— Anul asta am pus-o de mamaliga! ofta cate unul.

— De! Au mai fost primaveri secetoase.

— Ca asta n-am mai apucat, si-s om batran.

De-acum pentru porumb e tarziu. La Sangeorgiu trebiue sa se afle samanta in pamant, si nu intr-unul uscat cum sunt araturile noastre de azi. Eu ma gandesc ce sa seaman in locul porumbului.

— Ce sa semeni? Eu tot porumb voi semana, altfel ce mancam la iarna?

— Tot nu vei manca la iarna mamaliga, chiar daca ar ploua maine!

— Sa fie numai ploaie destula, sa-i umble vreme potrivita si sa fie o toamna lunga! Sa vezi ce cucuruze se vor face. Cand se vor muia de ploaie araturile din iest an si se vor faramita brusii de atatea vanturi, sa vezi ce tarana se va face! De-a dragul sa sameni!

Asa si intr-alte chipuri vorbeau plugarii din sat si chiar cei carora le pierise nadejdea sa mai samene porumb asteptau ca pe ace sa ploua. Ce ar putea face un an fara mamaliga?

La Sangeorgiu se implinisera cu strasnicie toate riturile stravechi pentru ploaie: nu ramasese fata mare, dar nici fetiscana, pe care feciorii sa nu toarne galeti de apa din fantanile satului si nu ramasera copile si baieti neurzicati, ei intre ei.Toti aveau mainile pline de basici.

Totusi nu ploua pana la trei saptamani dupa Sangeorgiu.Atunci, intr-o noapte, se descuie cerul. O saptamana a plouat mereu: cand a mazguit, cand a ciuruit, cand s-a descarcat in picuri mari si tari ca grindina.

Oamenii umblau cu capul gol: las’ sa-i ploua, sa le fie si lor si araturilor si pasunilor! Caci si pasunile abia de-acum se vor infiripa, sa pasca vitele mari. Se muiara si se risipira brusii de coltii greblelor de fier peste grauntele semanate acum. Dupa ploaie urmara calduri de mai, si iarasi ploi, a umblat tot vreme potrivita, asa ca in secere oamenii se trezira ca ispravisera cu prasitul de-al doilea ca si intr-alti ani. Porumbul era inalt pana la piept, cu fire puternice, cu frunze negre si grase.

— Iata, ne arata sa nu mai cartim, ziceau cei care deznadajduisera in primavara.

— V-ati facut pacate degeaba, raspundeau cei care ramasesera tari in credinta. Niciodata omul nu stie ce-l asteapta.

— De-acum numai de-ar fi o toamna lunga! Oricat de frumos, porumbul e in intarziere cu patru-cinci saptamani. Sa aiba vreme sa se coaca!

La mijlocul lui septembrie a brumat usor, iar pe munti s-a pus un strat subtire de zapada. Dar atata a fost toata primejdia. Dupa o saptamana, vremea s-a incalzit si s-a pus o toamna cu seninatati statornice, care a tinut pana la sfarsitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior si in noiembrie, pana pe la jumatatea lunii.

Ce porumb s-a facut? Padure! Cate doi si trei tulei pe-un fir,cat le radea oamenilor inima.

In aceeasi zi a intrat satul intreg la cules, la inceputul lui noiembrie. Diminetile erau racoroase, dar indata ce se ridicasoarele, o caldura buna incepea sa joace in valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate fosneau incet la adierea boarei si o mireasma imbatatoare se risipea in aer. Era coapta si canepa de samanta, semanata printre porumb, iar pe miezuine crescuse deasa si inalta, cat nu-i ajungeai cu mana la maciuliile grele, pline de samanta. Mireasma ei taia pe a porumbului, o aroma tare si ametitoare.

Plugarii isi lungeau carele cu inima cea lunga si le inaltau laturile cu scanduri, sa incapa cat mai mult porumb.Se culegea cu foi cu tot si il dezghiocau numai acasa, insuri, sa nu piarda bunatatea de nutret.

In toate lanurile se auzea cum rup tuleii si-i arunca in gramezi. Se ridica in vazduh larma vorbelor, a glasurilor parand o neintrerupta fierbere. Din cand in cand se itea in larma asta cate-un chicotit de fata pe care cate-un fecior o atingea, ca din nebagare de seama, cu un stiulete.

Cantece nu se auzeau, ci numai fosnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegatorii.Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnitelor si vitele mestecau, cu grumajii vinetii, intinsi, jipii de pe care se culesesera tuleii, tot miscandu-si coarnele albe.

Uneori aflau si cate-un stiulete, uitat ca din intamplare pe fire, si rumegatoarele il mancau cu placere, cazandu-le, din cand in cand, cate-un bob din marginea gurilor late.

* * *

Nu era car care sa nu fi adus copii si copilite din sat. Cei mai marisori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu si curand ii dureau mainile. Cei mai mici isi incercau in zadar puterile. Asa ca cei mai multi se pierdeau prin delnitele lor, tot scobind frunzele de matase ale stiuletilor, sa afle vreunul rosu sau pestrit. Si cand aflau, chiuiau de bucurie si se adunau doi-trei sa-l rupa cu puteri unite si-apoi il dezghiocau cu infrigurare,mirandu-se mereu de frumusetea lui.

Altii cautau bete uscate de canepa de samanta si le rupeau,adunandu-le in manunchi, apoi alergau cu ele la un luminis sa desfaca canepa, sa-si impleteasca biciul. Dupa culesul canepii de vara, acum era cel din urma prilej din an sa-si faca biciul, caci pe cele facute atunci le prapadise de mult. Bete de codarste isi luasera de acasa, incrustate gata la capatul unde sa prinda biciul.

Cei cuprinsi cu munca asta isi uitau in graba de culesul porumbului. Impleteau cu harnicie; mergeau unul de la altul sa vada cum impleteste, cum isi face biciul, sa nu ramana unul in urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subtire, sau cu mai putine sfori.

Si nu peste mult incepeau sa pocneasca rasunator, si de ici si de colo, mandri de ceea ce au facut.

Unii mai marisori trebuiau sa faca bice si pentru fratii mai mici. Copilele erau multumite daca puteau strange in brate un stiulete ros sau pestrit.

Uneori copiii mai mari se faceau nevazuti prin porumbisti si se intorceau tarziu de tot cu cativa stiuleti cu frunze verzi in brate. Ei se jurau ca-s inca in lapte, dar unghia abia le intra in boabe.

Puteau cauta porumb de fiert nu numai in delnitele lor, ci si la straini, nu se supara nimeni. Intr-alti ani aflau inca multi stiuleti, in lapte, dar anul asta erau tare greu de aflat, asa ca era mare biruinta pentru cei ce gaseau.

Friptul, acum indata, era tot asa de greu, caci nu era urma de lemn sau de gateje, si focul il faceau numai cu jipi care nu tin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decat se frigea.

Dar ce bun si aromat era, Doamne! Trebuiau sa le dea numaidecat si celor mici, care izvorau din toate partile de prin delnite, chemati de aroma, si faceau roata in jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Putin era, dar cum sa nu le dea, cand cei mici nu-si mai luau ochii de la stiuletii din foc,tot mutandu-se de pe un picior pe altul?

* * *

Carele se incarcau mereu dupa cat de multi si harnici erau culegatorii. Unele porneau spre sat, scartaind de povara, altele veneau goale din sat. Nu lasau porumb cules in delnita peste noapte. Jitarii mai pazeau inca, dar oamenii stiau ca acum paza cea mai buna era la ei in sura.

In toate carele se incarcau deasupra panusi de canepa de samanta, si cuibarit intre ele era cate un copil caruia i se vede anumai fruntea si palarioara. Pana acasa, mireasma tare a canepii il ametea, dar copiilor le placea mirosul asta salbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Samanta maciuliilor nu o foloseau numai la semanatul de primavara a canepii de lucru, ci si pentru ulei, iar cu cotoarele inalte si groase ardeau cuptoarele de paine.

* * *

E bine cand se fac bucate din belsug si cand este sanatate.Dar daca nu-i sanatate, toata lumea asta nu mai plateste oceapa degerata.

Asa se gandea Dumitru Marcului care culegea in delnitalui alaturea de nevasta si de doi copilandri. Culegea tacut si cu un fel de scarba. Il taia mereu prin maruntaie si uneori se oprea din lucru, se facea carlig si abia mai rasufla. Cand se apuca iar de cules, fruntea-i era imbrobonata de sudoare.

De cate ori se-ncarliga, si nevasta si baietii se opreau pe-o clipa din lucru, cu rasuflarea oprita. Cunosteau dupa semen cand ii venea rau de tot si cand scapa mai usor. Acum, la cules, nu statea mult ghemuit la pamant, dar ii venea prea des.

— Te-am rugat sa ramai acasa, Dumitre, si eu si copiii. Rau ai facut ca nu ne-ai ascultat, ii zise intr-un rand nevasta.

— Singuri nu ati fi ispravit delnita asta, raspunse el in sila,simtindu-si gura amara ca fierea.

— Daca nu ispraveam azi, am fi ispravit maine. Ce-i intr-asta? Nu-i nici o graba asa de mare. Vremea e buna.

— Dar poate sa se strice, si mai avem de cules in doua delnite. Ar fi pacat sa ducem acasa, udat de ploi, un porumb frumos cum e in iest an.

— Nu se mai strica ea vremea in saptamana asta. Sa stii ca maine nu te mai lasam cu nici un pret sa vii. Vei ramane in pat sa ti se aseze durerea.

Dumitru facu o miscare cu mana, ca si cand ar fi zis: „Cat despre asta, pace buna!”

Lucrau tuspatru in tacere grea. Crasnea fiecare stiulete rupt de pe fir, si larma asta lui Dumitru ii facea rau.

Era bolnav de multi ani, din an in an tot mai greu. Azi ii venea neputinta neobisnuit de des.

— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ti-am adus tundra. Intinde-te pe ea si las’ ca ispravim noi.

— De intins ma voi intinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frica.

— Nu mai culege, tata, zisera baietii cu inima rece.Ispravim noi si fara dumneata.

— Mai copii, vedeti-va de lucru si dati-mi mie pace. Las’sa mai culeg si eu inca o data, pe urma tot voi veti culege.

Dup-o vreme se incarliga iar si se lasa la pamant. Nu-l tinu mult nici acum, dar pana pe la ojina ii veni raul inca de vreo cinci ori. Si iar se apuca de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe intreg trupul.

Cand se zgarci si se lasa a sasea oara la pamant, nu mai statu ghem, ci se intinse cazand pe spate, izbi de cateva ori din picioare, din brate, apoi se cutremura scurt si se linisti,pana nu apuca nevasta si copiii sa ajunga langa el.

Safta, nevasta, se lasa in genunchi, ii asculta rasuflarea,cum facuse adeseori in anii din urma, dar acum nu mai simti nimic.

— Doamne sfinte, si n-avem o lumanare! Petre, Ioane, dati fuga in vecini, poate are cineva o lumanare!

Baietii, buimaci de spaima, incepura sa alerge prinporumbisti, unul la dreapta, altul la stanga.

Dar cine sa vina cu lumanarea la culesul porumbului? Nu avea nici un culegator de gand sa innopteze aici.

Ci nici nu mai era nevoie de lumanare! trupul lui Dumitru incepuse sa se raceasca si sa se intepeneasca. Safta-si aduse aminte ca daca nu-i inchizi din vreme pleoapele mortului,ramane cu ochii deschisi.

I le inchise, apoi isi puse frante mainile in poala si ramase muta. Se astepta ea de mult la moartea barbatului, dar nu asa,nu intr-un lan de porumb si fara lumanare.

Durerea si nenorocirea ei ca nu-l aflase moartea in pat, era mai mare ca pierderea lui. Daca n-a vrut s-o asculte, sa fi ramas acasa! Ea ce sa faca? Ce-ar mai putea face?

Si deodata izbucni intr-un plans cu hohote, care se topi intr-un bocet amar, ce se inalta in vazduh ca o alarma a nenorocirii.

Cei doi baieti nu aflara lumanare in vecini si alergara si mai departe, dar cand se intoarsera cu mana goala, erau insotiti de vreo zece barbati si femei.

Barbatii cu capul gol isi dadura iertaciunile, privind tinta la mort, femeile se alaturara la bocetul Saftei, iar cei doi baieti erau inca tot buimaci de spaima.

Dup-o vreme un om zise:

— Mai aveti de cules?

— Putin de tot, poate o jumatat’ de ceas, raspunse un baiat.

— Pentru mort e mult si atat. Veniti cu totii sa ispravim repede culesul si sa incarcam carul. Unde vi-s vacile?

— Acol’ langa car.

— Prinde-le la jug si adu carul aici.

Si barbatii si femeile care au venit s-au apucat de cules, in vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din baieti statea langa mort cu capul gol, cu mainile fara putere de-a lungul trupului.

Pana ispravira de cules si incarcara carul, intepeni bine si trupul lui Dumitru si-l urcara deasupra porumbului, intre panusile de canepa mirositoare.

Se urca langa mort si unul din baieti, iar celalalt cu mama-sa mergea alaturea de vaci cu capul in piept.

Safta se mai boci pana iesira din delnita in drum, apoi amuti de tot.

Intre culegatori vestea se lati repede, de la vecin la vecin,asa ca pana seara toti stiau ca a murit, in malaistea lui, Dumitru Marcului, culegand la porumb.

Oamenii nu se prea mirara, il stiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria si lumina culesului li se asternu tuturor un nor pe suflet.

Si larma omeneasca inceta sa se mai ridice deasupra lanurilor, numai fasaitul frunzelor uscate crestea mereu, cu cat se apropia inserarea.

Si din cand in cand se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le incercau sa nu-i dea de rusine deseara, din carele incarcate cu porumb, in drum spre casa.

Si numai semnalele acestea scurte si seci pareau ca mai raspandesc viata si veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fasaia vantul in frunzele uscate.

La Sanius de Ion Agarbiceanu

La inceputul saptamanii fluturau rar cativa fulgi de nea prin vazduhul sur. Se opreau pentru o clipa nehotarati, apoi coborau iar si iar se opreau. Parca le parea rau dupa inaltimile din care veneau. Numai la o saptamana si iarna s-a instapanit peste lume,pana la marginea zarii. -Cojoc gros ca in anul acesta n-a mai avut dumneaiei de mult, vorbesc intre ei batranii. Ulitele satului sunt acoperite de un covor alb si gros. Casele par mai mici, dormitand sub acoperisurile grele. Gerul s-a mai muiat si copiii sa-tului au si pornit cu saniutele pe coasta. Locul e larg, asa incat pot pleca deodata zeci de saniute ce vin ca trasnetul pana la poale. Mult s-au mai rugat Vasilica si Niculaita de parinti sa-i lase si pe ei cu saniuta. - Daca patiti ceva? Acolo sunt si sanii mai mari care va pot dobori. Dar, pana la urma, au primit ingaduinta. Se facura amandoi cai si pornira in fuga catre coasta saniusului. Obrajii le ardeau de bucurie si ochii le scanteiau. -Sezi tu inainte, Vasilica! -Ba sezi tu! -Sa sada cel care stie sania mai bine, zise un baiat de alaturi. Pana la urma se aseza Vasilica in fata. Apoi ceru sa conduca si Niculita.Sania se rasturna de doua ori. Trecu la carma iar Vasilica. Si tot asa, nici nu stiau cum fuge timpul. Se insera cand copiii intrara in curte. - Acum se vine? le striga mama. N-ati patit nimic? -N-am patit. Si copiii intrara bucurosi in casa, cu gandul ca a doua zi vor merge iar la saniat.

Puiul de Ion Alexandru Bratescu-Voinesti

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo catevazile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapteoua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o

firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?!Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand sepotolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara inamurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii.Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asaindarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.”Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste.— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:— Unde fugi? inapoi, Nero!Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscareaaripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nuface truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultauin tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipseaunul.— Unde e nenea?— Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste

pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:— Nu ma lasati! Nu ma lasati!A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Nicusor, de Ioan Alexandru Bratescu-Voinestiby hrnicu

La marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburiialbastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandu-te la ea.Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa in oras.Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand, ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la mana stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu…Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata copilului?Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. – Acolo,un broscoi de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oaravedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea.La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozavde rau, crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:- Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine.- Ce spui, ma? A fost si poimaine?- Da, a vazut-o si Lenuta.- Care Lenuta?- Lenuta, sora mea…Si clatinand din cap:- Da’ lui Vasilica nu i-o arat.- Care Vasilica?- Vasilica a lu’ nenea Dumitru de la zudecatorie.- Si de ce nu i-o arati si lui?- Ca fin’ca da cu pietre.- Bravo! sa nu i-o arati.- Tt!- Dar pe tine cum te cheama?- Nicusor a lui Ionita, odaiasu’ de la casierie, si sunt de sase ani.- Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sa-ti cumperi covrigi.Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu,razand cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i,zice: “Saru’ mana” si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios daca la spiterie se vinde oua de furnica.- Ce sa faci, ma, cu oua de furnica?- Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea…Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa,incat a luat pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoiobrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat:- Ptiu! Mars d-aici, potaie mica!…Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii striga: “pst! ma hotule, vino-ncoa!” si-i da cate un ban, cum da si Lenutei, pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ, incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care

de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros, negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi placuta pentru blandetea ochilor…Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati in lanturi pe sarma…*Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie.La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo, randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numelecopilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor.In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si se framanta… mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la scuturat – si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la carciuma… iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri…A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare un brad mare, mare… pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi, cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat in… dar a inchis spiterul usa… si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile… Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul de Craciun …pomul de Craciun!!… Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate sa se uite, ca e zapada pana la gat… E! dar daca ar vrea conu Misu… “Te, conu Misu nu e om bun? Ba e bun.” Nu-i da lui intotdeauna cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa…Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun,numai nitel, nitel de tot.Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il imbranceste inainte: “Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi pomul… pomul!”, iar cealalta il trage inapoi: “Fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate”…Se aud sanii venind dinspre targ… Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie?poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. “Hei! la o parte!” striga birjarul degeaba, iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul in drum:- In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa!Si saniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au napadit in ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere…I-a zis asa: “Mars acasa!”, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa, nimeni… Si cosul de la soba tiuie… Si-i e urat… Si cum sta in drum, parca-i sopteste cineva la ureche: “Stii ce? poate ca se vede de la poarta prin ferestre.” O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in curte si se uita cu incordare… Ies valuri de lumina pe ferestre, dar pomul nu se vede… Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e un pui de lautar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! stie el unloc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos.Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte… Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Craciun! Sta… si-si face in gand socoteli de om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine lume… Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte, tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocoleste in varful picioarelor casa… mai sunt cativa pasi…A ajuns!… na! perdelele lasate… ba nu, una e ridicata! Paseste binisor, binisor …Aaaa! ce frumos! ce

frumos!Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesatiu… Cum sclipeste beteala! Uite si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si niste iepurasi albi, mici si draguti…Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!” Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze… dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor… Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. “Mars Leu! mars Leu!” striga conu Misu dand cu piciorul in caine…Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta…*Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime.Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

PrivighetoareaIoan Alexandru Bratescu-Voinesti

— Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat.

— E!...

— Ba nu zau, ti s-a intamplat ceva?

— Mi s-a intamplat o ticalosie... Nici nu stiu cum sa-ti spui... Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul morilor. Cand n-am ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in stanga scarii (c-am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in care arunc in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un pumn de grau fiert: nada la peste... Si uneori, cand e apa merie, mai ales acuma primavara, se da bine si prinz... nu cine stie ce pesti mari, dar in sfarsit: cleni, mrene... Am prins de multe ori si mai maricei — asa, cat un cutit de masa obisnuit... Tu nu esti pescar; n-ai dat cu undita niciodata... E pacat...

La mine, acolo, e frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si apa aia care curge lin printre salcii pletoase... Sa vii o data sa vezi... Acum, eu am undite sistematice, de se strang, se fac baston; dar aici in iaz nu le intrebuintez, ca prea sunt lungi... Iau cate o nuia de alun, ii pun ata, plumb si carlig, si gata; iar cand plec de acolo, infasor ata pe nuia si o bag intrun tufis de rachita.

In tufisurile astea si in salciile de pe marginea iazului vin privighetori si canta toata noaptea... Foarte de multe ori, cand stau linistit la pescuit, vin saracele pana langa mine, aproape de tot, sa le prinzi cu mana, parca ar fi oarbe: umbla dupa oua de furnici si dupa rame... Ce e azi? Joi. Alaltaseara, marti, a venit pe la noi capitanul Delescu cu nevasta-sa si am stat cu totii in pridvor sa le ascultam.

Nu canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul... Si cum era o luna ca ziua si mirosea liliacul... am petrecut o seara... sa-l intrebi pe el... Mai ales una, chiar in gradina la mine, intr-o salcie pletoasa, canta...

Doamne,Dumnezeule!... De cate ori incepea, facea intr-un fel nou. Inca Victorita, nevasta capitanului, luase un condei sa insemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea.

Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!...

iar cand ispravea intr-o cascada de triluri, zau daca nu-ti venea s-o

aplauzi ca pe-o primadona... Si din crina ii raspundeau altele si altele...

Frumoasa seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne intrebam cu totii, daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de pe pamant se trag dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de altele numai silite de imprejurarile deosebite prin care au trecut — ce fel de imprejurari au fost alea, care au putut sili privighetoarea sa ajunga sa cante asa, iar carsteiul bunaoara sa haraie, ca un ceasornic de buzunar cand il intorci? Mare taina! E!... Pe la douasprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua “Buna-seara”, a facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: “La revedere, puica, pe mane seara!”

Si au venit si aseara; dar in salcie nu mai canta privighetoarea...

Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz, o multime; aici insa nu... Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si s-o fi dus dupa ea in zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe cantec; dar, ori ca era prea departe si nu puteam deosebi toate sunetele, ori ca nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea un sunet; n-n-auzeam pe niciuna facand: clings!

Nu-l auzeam si sa vezi de ce... Azi-dimineata, neavand treaba, ma cobor la

garla. Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis... O caut: nimic. Zic:

sa stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si incurcata in rachita. Ma iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si acuma mi se sfasie inima... Lasasem rama in carligul unditei; si biata privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit carligul!...

Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cat

trebuie sa se fi chinuit!... Acum sta moarta, cu aripioarele intinse, iar pe ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera furnicile... Pre legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti tulbura mintea, iti zdruncinacredinta...

Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in gusulita aia, care scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata cum am rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu viersul ei!

Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!... Ah! ochisorii

aia negri pe care napadisera furnicile!...

In padurea Petrisorului de Mihail Sadoveanu

Era pe la sfârşitul lui august, şi pădurea Petrişorului, bătrână şi nestricată de mână de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi, printr-un şuiet adânc, sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit, şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile.

În ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur sta nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare ; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gâtul şi da drumul unei fluierături gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite culori, se chemau de pe vârfuri de nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori sticliţi ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri şi fărîmau melodios chemările, fâlfâiau apoi uşurel, şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau, tremurându-şi frunzele lucii.

Înfiorarea vieţii mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineaţă de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucişau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se îngrămădească miresme calde. Şi într-un covru scurmat în pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. în mângâierea căldurii dormita ; îşi lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis.Pe cărări, înlăuntru, era încă umezeală. Numai ici-colo, mişcarea vieţii: răzbătea o chemare nedesluşită moale, stânsă; o gârneaţă subţire se clătina încet; foşneau un timp foile galbene ale anilor trecuţi.

Pe la amiază începu un glas de corn să adie din poiană în poiană. Bătaia copoilor răspunse

răsunător: chiaf! chiaf! Se auziră şi voci omeneşti. Şi pe poteci, din lumină, intrară, cercetând cu ochii desi şurile, doi oameni. Unul era «boierul» ; se cunoştea după îmbrăcămintea de postav verde, după pălărioara cu pană de gaiţă, după puşca curată şi lucitoare, fără cucoaşe. Era un bărbat tânăr încă, cu faţa plină, roşcovană, cu puţină mustaţă bălaie, cu puţin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulţămit şi cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt şi spătos, cu mustaţa groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede şi senină. Avea taşcă cu nasturi de alamă la şold, în stânga, şi ducea în cumpănă o puşcă sub cocoaşele căreia, ca să nu ruginească oţelele, pusese câte-un petec de blăniţă de iepure.

— Ia mai strigă, Vasile, cânii… zise boierul, întorcînd capul spre pădurar.Vasile trase de la şold, din dreapta, cornul, îl duse la gură şi slobozi trei sunete prelungi, îndreptându-l spre marginea pădurii, în urmă. Răsunetele dulci încă vibrau, când un câne răspunse, bătând ascuţit de trei ori.— Asta-i capauca mea, zise Vasile, întinzând urechea. Un alt lătrat mai plin, mai puternic se auzi. Pădurarul începu să cheme:— Na, na, Frişca, naa!Lătrăturile se apropiară. Un câne frumos, negru, cu botul roşcat, ieşi la douăzeci de paşi în urmă, pe cărare, privi la dreapta, la stânga, după aceea se apropie în fugă de cei doi vânători.— Aici, Osman! strigă boierul. Unde mi-ai fost, ticălosule ?Strecurându-se ca o şopârlă printre tufe, ieşi în cărare şi căţeauapădurarului, slabă de i se vedeau coastele prin piele. Vasile ridică mâna şi se aplecă asupra ei. Frişca se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă.

— De-acu’ să mergem, cucoane Grigoriţă, zise pădurarul îndrep-tându-se. O apucăm tot înainte… Ş-apoi la poteca aceea a lor nu se poate să nu dăm peste capre… Le-am văzut şi ieri…Porniră, călcând înăbuşit, cu cizmele cu turetci, lungi, pe poteca umedă. Câinii umblau liniştiţi îndărăt, în lanţuguri.— Iacă, aici, la marginea asta, am puşcat cei doi lupi anul trecut, zise Vasile.— Chiar aici ? întrebă cuconu Grigoriţă.— Chiar aici. Aici, doi. Da’ peste alţii am dat eu în alte părţi… De cum dă omătul, parcă ce fac ? Pe-atâta m-am pus şi eu… Am o ciudă pe dihănii, lucru mare. Când am dat peste urma lor, nu mai am linişte… Asta-i ca o patimă, cucoane Grigoriţă, la mine… lucru mare… Nici nu mănânc, nici nu beau, s-a sfârşit! Vin eu, cucoane Grigoriţă,şi găsesc urmă pe cărarea asta… Erau multe labe pe omăt… Trecuse Sfântu-Andrei, umblau jivinele potăi… Găsesc eu urma, o cercetez, o găsesc afară din pădure până-ntr-un loc, o mai găsesc spre sat, pe urmă spre bahnă, întoarsă… Mă gândesc eu că-s în bahnă… Şi m-am dat aşa la marginea pădurii, cucoane Grigoriţă, m-am dosit între tufişuri, ş-am început să-i urlu… Urlu eu o dată, urlu eu de două ori, numa’ ce-i aud că-mi răspund din bahnă… Acolo erau, în trestii… Iar îi chem, şi mai aştept… Atunci i-am zărit că ies… Erau şase… Da’ unu mare,

înainte, ia aşa, cucoane Grigoriţă… (Şi Vasile înjură şi arată cu mâna, de la pămînt, mărimea lupului). încep eu a scheuna ; se opresc ei, miroasă vântul, pe urmă pornesc spre mine cu cozile târâş pe omăt… Eu tac… Ei s-au apropiat. Atuncea am ridicat puşca şi l-am însemnat pe cel dinainte, pe cel mare… (Aici Vasile înjură iar, de mamă, pe lupul cel mare din frunte.) L-am însemnat, cucoane, şi când am aprins, belciug s-a făcut pe omăt!… Şi când a sărit al doilea peste istalalt, l-am luat şi pe-acela la ochi, şi când am slobozit l-am răsturnat curmeziş peste cel dintâi.

Cu altă înjurătură, pădurarul se opri, privi în urmă la câni, după aceea îşi cercetă oţelele puştii.— Da’ ceilalţi ? zise cuconul Grigoriţă.— Ceilalţi s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai aştepte!… Boierul zâmbea, mulţămit. Scoase, mergând, tutunul ; dădu o ţigară pădurarului, îşi răsuci şi el una ; Vasile scapără ; aprinseră ; şi acuma mergeau tăcuţi prin răcoarea pădurii, pe subt arcurile ramurilor, prin scăpătări de raze pe ici pe colo.O veveriţă se caţără pe trunchiul unui copac în calea lor. Îi privi o clipă cu ochişori negri, se dosi după o cracă, sări ca o minge castanie de păr în alt copac şi se pierdu în frunziş. Boierul tresărise, cu mâna pe puşcă ; apoi se linişti, pe când Vasile zicea încet:— Ia, o biată dihanie mititică…

Aşa merseră o vreme, într-o linişte deplină, prin mirosul umed al pădurii. Ciocănitori tocau în scoarţa arborilor, strigăte melancolice veneau de departe şi se strângeau între frunzişurile neclintite.

Într-un târziu, pădurarul se opri.— Iaca, pe ici, cucoane Grigoriţă, zise el. S-o luăm, aşa, la dreapta. pe vălcica asta. Să te fereşti de crengi, că-i des al dracului! în vale-i jilăveală mare; nu-i departe pârăul; acolo sunt urmele…

Se lăsară la dreapta pe costişa lină, prin bungeturi care păreau ziduri nestrăbătute.-Încet., vorbi Vasile. Şi glasul lui dintr-o dată dobândi un ră sunet deosebit, care tremura ca o suflare de vânt pe vale.Iar merseră o vreme, şi iar se opriră. Câinii trăgeau de lanţuri, neliniştiţi. Vasile se plecă asupra Meiului jilav.— Iaca, se cunoaşte urmă proaspătă…Cuconu Grigoriţă se plecă şi el, privind cu luare-aminte. Îşi aşeză după aceea torba în stânga, cuţitul de vânătoare în dreapta, îşi îndesă pălăria în cap şi-şi pregăti puşca…— Hai, Osman! vorbi pădurarul cătră câni. Puneţi botul… Hai şi tu, Frişca!… Ce ? Nu simţi putoarea caprei?…Copoii, eliberaţi, dintr-o dată porniră în lungul costişei şi dispă rură în tufe. Vasile zise :— De-acuma să ieşim la luminiş şi să aşteptăm… Trebuie să le gonească… Capauca asta a mea, aşa cum o vezi, le ştie sama… îţi aduce, cucoane Grigoriţă, capra la buza puştii…

Boierul tânăr era cam neliniştit. Răsuflă adânc de două ori şi se luă după Vasile, cu puşca pregătită. în curgerea lină a văii, o poieniţă se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate.Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub nişte bolţi nemărginite.Cei doi oameni aşteptară. Nu se auzea nicio chemare de pasere ; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acu’ mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură şi chemă de două ori, iar pădurea tresări pînă în depărtări, hăuind.

Dintr-o dată, când nici nu se aşteptau, când stăteau numai cu urechile aţintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foşnet iute, răsări o căprioară cenuşie, pe picioarele-i subţiri şi sprintene. Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci paşi.Pădurarul tresări. Cuconul Grigoriţă se smuci în sus ca trezit cu spaimă dintr-o visare ; puse puşca la ochi cu repeziciune şi slobozi două focuri unul după altul. Prin fumul risipit văzu căprioara în fuga-i de vânt în lungul poienii. Înghiţi de două ori, frânse puşca cu mâinile tremurătoare, şi o încarcă iar. Dar prin fumul care se trăgea lin la o parte, pădurarul sta cu arma la ochi.-Trage ! strigă cuconul Grigoriţă. Puşca lui Vasile bubui. Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dintâi două împuşcături. Sălbăticiunea, printre copaci, făcu o săritură, o zăriră amândoi după aceea ca o nălucă printre trunchiurile cafenii şi o pierdură din vedere.Pădurarul începu să-şi încarce puşca. Zise cu linişte:— A fost prea departe… Boierul era aţâţat şi mânios :— Cum dracu’ de-a venit aşa ? vorbi el pripit. Nici nu m-aşteptam… Eu ascultam cânii… Am tras prea repede… M-am grăbit…— A fost fără ştire… zice încet Visile. Da’ nu-i nimica… Trebuie să mâie cînii într-acoacea alta… Aici e hăţaşul lor…

Deodată tăcură, cu urechea aţintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură.— Cum dracu ? şopti cu ciudă boierul şi-şi privi de aproape puşca.

Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminişuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca şi cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-şi fuga, îşi făcu loc printre frunzişuri în albia apei. Cu cele două picioare pe dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blăniţa cenuşie îi lucea lin în umbră ; numai capul fin, cu urechile înălţate, cu ochii mari, sta într-un sul de raze. Ascultă puţin. Apoi îşi plecă botul şi atinse de două ori apa de lângă picioarele subţiri. îşi ridica iar ochii. în undele limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sînge. Piciorul de dinainte, din stânga, se zgârci uşurel şi prinse a tremura, De la umăr se prelingea sânge. Acuma picătură după picătură cădea mai des, tulburînd apa pârăului. Căprioara îşi plecă domol capul, ca şi cum voia să-şi privească

în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului, în mişcare de oprire. Apoi avu parcă un geamăt uşurel şi-şi întoarse botişorul negru spre pata de sânge. Sta aşa. Din când în când se pleca spre apă. Din când în când îşi tremura pielea cenuşie. Iar departe, în urmă, vuia cornul, şi stâns, slăbit, răzbătea chefnitul copoilor.

Se trase încet pe iarba malului, îşi trase şi ochii în umbră. Lumina căzu numai asupra apei. Se lăsă pe covorul moale. Din vreme în vreme îşi întorcea capul spre rana care sângera. Dar pe drumul pe care venise ea, deodată răzbătu un ţap spăriat, cu corniţele înălţate. Lângă ea se opri, întinse capul, o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit; parcă spunea ceva, şi ridică botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolţi răsunătoare ; ţapul se scutură, sări sprinten peste pârău şi dispăru în desişuri. Ca şi cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă şi de putere, căprioara se ridică şi intră iar în apă. Şchiopătând uşor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale în susul pârăului. Mergea la deal, şi picături de sânge se tot prelingeau în lungul piciorului stâng şi se închegau în şuviţe roşii. În juru-i copacii stăteau neclintiţi; tufe de ferigi, pe maluri, se plecau în trecerea ei şi iar se îndreptau cumpănindu-se; o pitulice ţârâi uşurel un timp deasupra ei, apoi dispăru undeva.

Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri, în poieniţe, lumina se trăgea spre vârfurile copacilor; câte-un plop cu coajă cenuşie abia îşi clătea rămurelele subţiri şi-şi tremura bănuţii frunzelor, care luceau în două ape.Căprioara suia pe pârâu, la deal. La dreapta şi la stânga malurile creşteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuţite, săreau fărâmându-se în bulgăraşi de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul de pe piatră şi urca încet, pe când pe picior i se scurgea sânge cald.Sus, pe pisc, se înălţa în cer albastru bradul, vestitor al vânturilor. Mai jos, în jghiab pietros, într-o roată de mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe muşchi de stâncă, se alina, se împrăştia, se liniştea într-o lumină care răsfrngea cerul şi pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea şuviţe şi ieşea lunecînd domol pe vale, cu murmur nesfârşit.

Căprioara se opri între mesteceni, în iarba naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintr-o dată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puţine. Sta mută cu privirile aţintite spre apă, în tăcerea măreaţă a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, şi din când în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele.Umbra creştea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se şter-seseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, linişti ca din alte lumi. Şi căprioara sta singură; şi sângele i se scurgea în iarba moale a ţărmului. Îşi plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârşite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai stânse ; bătaia copoilor amuţise ; sara venea, şi prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În linişte, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluţe. Căprioara avea un muget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din

urmă lumină a malului. Aşa sta singură şi murea, sub pletele mestecenilor cu, trunchiuri albe.