Povești de Crăciun

„Croitorul din Gloucester”, de Beatrix Potter

Astăzi a venit rândul unei povești încântătoare în care un motan șmecher încearcă să prindă mai mulți șoricei în Ajunul

Crăciunului. Scriitoarea engleză Beatrix Potter (1866 – 1943) este și autoarea ilustrațiilor superbe care însoțesc povestea.

Pe vremea săbiilor, a perucilor și a hainelor cu poale lungi și înflorate, când domnii purtau volane și centuri din

dantelă aurită, mătase și tafta, în Gloucester trăia un croitor.

Cu picioarele încrucișate, stătea de dimineața până la căderea întunericului la fereastra unui magazin micuț de pe

Strada Westgate. În fiecare zi, cât era lumină, cosea și peticea, punând cap la cap satinul, pompadour-ul și mătasea;

pe vremea croitorului din Gloucester, lucrurile aveau nume ciudate și erau foarte scumpe.

Însă, deși cosea mătăsuri fine pentru vecinii săi, el era foarte, foarte sărac: un bătrân firav cu ochelari, cu o față trasă,

cu degetele bătrâne încovoiate, îmbrăcat în haine roase și jerpelite. Croia hainele fără să irosească material, iar pe

masă rămâneau împrăștiate doar bucățele foarte mici de stofe. „Prea mici ca să poți face din ele altceva în afară de

veste pentru șoricei”, spunea croitorul.

Într-o zi cumplit de friguroasă din apropierea Crăciunului, croitorul a început să lucreze la o haină – o haină din

mătase de culoare vișinie, cu cordon, brodată cu panseluțe și trandafiri – și la o

vestă din satin de culoare crem, împodobită cu tifon și șnururi verzi din lână,

amândouă pentru primarul din Gloucester. Croitorul muncea, muncea și vorbea

cu el însuși. Măsura mătasea, o întorcea pe toate părțile și îi dădea formă cu

foarfecele sale; masa era plină de bucăți vișinii de material.

„Să nu fie late deloc, să nu fie late deloc; eșarfe și panglici pentru șoricei!”,

spunea croitorul din Gloucester.

Când fulgii de zăpadă au început să se

lovească de ferestrele mici și au blocat

lumina, croitorul își terminase ziua de

muncă; tot satinul și toată mătasea stăteau

tăiate pe masă.

Erau douăsprezece piese pentru haină și

patru piese pentru vestă; și mai erau și

buzunare, manșete și nasturi, toate așezate

în ordine. Pentru căptușeala hainei era tafta

fină galbenă, iar pentru butonierele vestei

era mătase vișinie. Și toate erau gata ca să

fie cusute laolaltă a doua zi dimineață, toate

erau măsurate și suficiente, cu o singură

excepție: croitorul mai avea nevoie puțină

mătase vișinie.

A ieșit din magazin pe întuneric – croitorul

nu dormea acolo noaptea; a închis fereastra

și a încuiat ușa, luând cheia cu el. Noaptea,

în magazin nu locuia nimeni, cu excepția

șoriceilor maronii, iar ei puteau să intre și să iasă fără să aibă nevoie de chei!

În spatele lambriurilor din toate casele vechi din Gloucester sunt scărițe și trape secrete pentru șoricei; ei pot să

alerge din casă în casă prin acele tuneluri lungi și

înguste și pot să parcurgă întregul oraș fără să

iasă în stradă.

Croitorul a ieșit din magazinul său și s-a dus acasă

târșâindu-și picioarele prin zăpadă. Locuia chiar în

apropiere, în College Court, aproape de intrarea pe

College Green; și, deși nu era o casă mare,

croitorul era atât de sărac încât închiriase numai

bucătăria.

Locuia singur cu pisica sa pe nume Simpkin. Cât

timp croitorul era plecat la muncă, Simpkin avea

grijă de casă; și lui îi plăceau șoarecii, însă el nu le

dădea satin pentru hăinuțe!

„Miau?”, a zis motanul când croitorul a deschis

ușa. „Miau?”

Croitorul i-a răspuns – „Simpkin, ne vom îmbogăți, dar sunt tare obosit acum. Simpkin, ia această monedă de 4

penny, ultimii noștri bani, și ia cu tine și un vas din porțelan. De un penny să cumperi pâine, de un penny – lapte, de

un penny – cârnați. Oh, iar cu ultimul penny, Simpkin, cumpără-mi o bucată de mătase vișinie. Dar să nu pierzi ultimul

nostru penny, Simpkin. Altfel sunt pierdut pentru că nu mai am mătase”.

Atunci Simpkin a spus „Miau?”, a luat banii și vasul și s-a

avântat în întuneric. Croitorul era foarte obosit și începea

să se simtă rău. S-a așezat jos lângă vatră și a vorbit cu el

însuși despre acea haină minunată.

„O să mă îmbogățesc – primarul din Gloucester se va

căsători în dimineața zilei de Crăciun și a comandat o

haină și o vestă cu broderie care să fie căptușită cu tafta

galbenă – iar tafta e de-ajuns; nu mai sunt rămășițe din

care să fac eșarfe pentru șoricei @”.

Brusc, croitorului i-a fost întrerupt șirul gândurilor: din

bufetul din colțul opus al bucătăriei s-au auzit mai multe

zgomote:

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

„Ce poate fi asta?”, s-a întrebat croitorul din Gloucester, sărind din scaunul său. Bufetul din bucătărie era acoperit de

porțelanuri și de vase din ceramică, de farfurii cu desene cu sălcii, de ceșcuțe de ceai și de căni.

Croitorul a traversat bucătăria și a stat nemișcat lângă bufet, ascultând și holbându-se prin ochelarii săi. De sub o

ceșcuță s-au auzit din nou sunetele acelea amuzante:

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

„E tare ciudat”, a spus croitorul din Gloucester; și a ridicat

ceșcuța care era cu fundul în sus. Afară a ieșit o doamnă-

șoarece foarte micuță care a făcut o reverență în fața

croitorului! Apoi a sărit de pe bufet și a intrat pe după lambriu.

Croitorul s-a așezat la loc lângă foc, încălzindu-și bietele lui

mâini reci în timp ce murmura pentru sine: „Vesta este croită

din satin de culoarea piersicii – cusături la gherghef și boboci

de trandafiri pe mătasea frumoasă. Oare am fost înțelept când

mi-am lăsat ultimii bănuți pe mâna lui Simpkin? 21 de butoniere

din mătase vișinie!”.

Dintr-o dată, din bufet s-au auzit alte zgomote:

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

„Extraordinar!”, a spus Croitorul din

Gloucester, și a răsturnat o altă ceșcuță

care stătea cu fundul în sus. Afară a ieșit un

mic domn-șoarece care a făcut o plecăciune

în fața croitorului!

Apoi, din tot bufetul s-a auzit un cor de bătăi

și de tropăieli care sunau împreună,

răspunzându-și unele altora, precum

cărăbușii de pe bătrânele obloane mâncate

de viermi de la ferestre.

Tip tap, tip tap, tip tap tip!

De sub ceșcuțe, de sub castroane și de sub

străchini au ieșit alți șoricei care au sărit de

pe bufet și au intrat în spatele lambriului.

Croitorul s-a așezat aproape de foc,

lamentându-se: „21 de butoniere din mătase

vișinie! Trebuie să fie gata până sâmbătă la

prânz. Și azi e marți seara. Oare am făcut

bine că i-am eliberat pe acei șoareci, care erau cu siguranță proprietatea lui Simpkin? Off@ sunt ruinat@ pentru că

nu mai am mătase!”.

Șoriceii au ieșit iarăși, l-au ascultat cu atenție pe

croitor și au ținut minte modelul frumoasei haine. Au

șușotit între ei despre căptușeala din tafta și despre

micuțele eșarfe pentru șoricei. Apoi, dintr-o dată au

fugit cu toții împreună în tunelul din spatele lambriului,

chițăind și strigându-se unii pe alții în timp ce fugeau

din casă în casă; când Simpkin s-a întors cu vasul plin

cu lapte, în bucătăria croitorului nu mai rămăsese

niciun șoarece!

Simpkin a deschis ușa și a sărit înăuntru, cu un „G-r-r-

miau!” furios, ca o pisică supărată: ura zăpada, iar

zăpada îi intrase în urechi, sub zgardă și pe gât, la

spate. A pus pâinea și cârnații pe bufet și a

adulmecat.

„Simpkin”, a spus croitorul, „unde este mătasea

mea?”. Dar Simpkin s-a uitat suspicios la ceșcuțe. Își

dorea cina: șoriceii dolofani!

„Simpkin”, a spus croitorul, „unde este MĂTASEA mea?”

Însă Simpkin a ascuns un mic pachet într-un ceainic, a scuipat și a hârâit la croitor; iar dacă Simpkin ar fi putut să

vorbească, l-ar fi întrebat: „Unde este ȘOARECELE meu?”

„Vai, sunt ruinat!”, a spus croitorul din Gloucester și s-a dus trist să se culce.

Toată noaptea, Simpkin a vânat și a căutat în bucătărie, uitându-se prin dulapuri și pe sub lambriu, precum și în

ceainicul în care ascunsese mătasea; dar nu a găsit niciun șoarece! De fiecare dată când croitorul mormăia și vorbea

în somn, Simpkin spunea „Miau-ger-r-w-s-sch!” și făcea sunete ciudate îngrozitoare, așa cum fac pisicile noaptea.

Bietul croitor bătrân era foarte bolnav: avea febră și se întorcea de pe-o parte pe alta în patul său; și chiar și în visele

sale mormăia: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”.

Toată ziua a fost bolnav, la fel și a doua zi, la fel și următoarea; ce avea să se aleagă de haina vișinie? În magazinul

croitorului din Strada Westgate, mătasea brodată și satinul stăteau tăiate pe masă, la fel și cele 21 de butoniere – și

cine avea să le coasă, dacă fereastra avea bare, iar ușa era încuiată? Însă toate acestea nu îi împiedicau pe șoriceii

maronii; ei intrau și ieșeau fără chei în toate casele din Gloucester!

Afară, oamenii mergeau la piață târșâindu-se prin zăpadă ca să-și cumpere rațe și curcani și ca să-și coacă plăcintele

de Crăciun; însă pentru Simpkin și pentru bietul croitor din Gloucester nu avea să fie nicio cină de Crăciun.Croitorul a

zăcut bolnav timp de trei zile și trei nopți; iar apoi a venit Ajunul Crăciunului. Era noaptea târziu. Luna s-a urcat pe

acoperișuri și pe coșuri și a privit în jos spre College Court. Nu erau lumini la ferestre și niciun sunet în case; tot

orașul Gloucester dormea buștean sub zăpadă. Și

totuși, Simpkin își dorea șoarecii săi, așa că a mieunat

pe când stătea lângă patul croitorului!

Însă în noaptea dintre Ajunul Crăciunului și dimineața

de Crăciun, toate animalele pot să vorbească (deși

sunt destui de puțini cei care chiar le aud și înțeleg ce

spun ele). Când ceasul Catedralei a sunat de ora 12 s-

a auzit un sunet ca un fel de ecou: Simpkin l-a auzit, a

ieșit pe ușa croitorului și a început să hoinărească prin

zăpadă.

De pe toate acoperișurile, frontoanele și bătrânele

case din lemn din Gloucester s-au auzit o mie de voci

voioase care cântau vechi versuri de Crăciun – toate

cântecele vechi de care am auzit vreodată, și unele pe

care nu le știu, precum „Clopoțeii lui Whittington”.

Primii, și cel mai tare, au strigat cocoșii: „Doamnă, scoală-te și coace-ți plăcintele!”

„Oh@”, a suspinat Simpkin.

Într-o mansardă erau lumini și sunete de dans, iar pisicile au venit de peste drum. „Hei! Toate pisicile din Gloucester –

cu excepția mea”, a spus Simpkin.

Pe sub streșinile de lemn, graurii și vrăbiile cântau

despre plăcintele de Crăciun; ciorile din turnul

Catedralei s-au trezit și ele; și, deși era în toiul nopții,

sturzii și prigorii cântau; aerul era plin de ciripeli. Dar

totul mai debragă îi făcea în ciudă bietului și

flămândului Simpkin!

Era supărat în special din cauza vocilor subțiri care se

auzeau din spatele unor zăbrele de lemn. Cred că

erau lilieci deoarece ei au mereu voci foarte subțiri, în

special în nopțile întunecate și reci, când vorbesc în

somn, precum croitorul din Gloucester.

Au zis ceva misterios care suna cam asa: „Muștele și

albinele bâzâie, zumzăie și strigă, și la fel facem și

noi!”

Simpkin a mers mai departe scuturându-și urechile ca

și cum ar fi avut o albină în pălărie. Din magazinul

croitorului din Westgate a venit o lumină; iar când Simpkin s-a strecurat la fereastră ca să tragă cu ochiul, a văzut că

magazinul era plin de lumânări. Erau foarfece și ațe, iar voci subțiri de șoricei cântau voioase:

„24 de croitori

S-au dus să prindă un melc

Cel mai bun dintre ei

Nu a îndrăznit să îi atingă coada

Și-a scos coarnele

Ca o văcuță

Fugiți, croitorilor, fugiți! Sau vă va

Veni tutoror de hac, acum!”

Apoi, fără să facă vreo pauză,

vocile subțiri au continuat:

„Cerne ovăzul stăpânei mele,

Macină făina doamnei mele

Pune-o într-o ladă,

Las-o să stea acolo @”

„Miau! Miau!”, i-a întrerupt

Simpkin, și a zgâriat la ușă. Dar

cheia se afla sub perna croitorului și nu putea să

facă rost de ea.

Șoriceii au râs și au încercat o altă melodie:

„Trei șoricei stăteau așezați

Pisicuța a trecut și i-a privit pe furiș

– Ce faceți, drăguții mei?

– Facem haine pentru domni.

– Vreți să vin și eu să vă tai ațele?

– A, nu, domnișoara Pisicuță, tu ne-ai tăia

capetele!”

„Miau! Miau”, a plâns Simpkin. „Hei!”, i-au răspuns

șoriceii.

„Hei, animal răsfățat!

Negustorii din Londra poartă roșu-aprins;

Mătase la guler și aur la tiv

Așa veseli mărșăluiesc negustorii!”

Ca să țină ritmul, șoriceii loveau ușor în degetare,

însă niciunul dintre cântece nu l-a mulțumit pe

Simpkin; s-a smiorcăit și a mieunat la ușa magazinului.

„Iar apoi am cumpărat

Un mic vas de lut

Cu un singur gologan @

Și l-am pus pe bufetul din bucătărie!”, au adăugat șoriceii obraznici.

„Miau!”, „Scârș, scrâs!”, se încleșta Simpkin la pervazul ferestrei; între timp, șoriceii dinăuntru s-au ridicat în picioare

și au început să strige toți odată cu vocile lor ciripitoare: „Nu mai e mătase! Nu mai e mătase!”. Au închis obloanele și

l-au lăsat afară pe Simpkin.

Totuși, prin crăpăturile obloanelor putea auzi clinchetul degetarelor și voci subțiri de șoricei cântând: „Nu mai e

mătase! Nu mai e mătase!”

Simpkin a plecat de la magazin și s-a întors acasă,

gânditor. Când l-a găsit pe bietul croitor, bătrânul nu

mai avea febră și dormea liniștit. Apoi, Simpkin a

mers tiptil și a luat mica bucată de mătase din

ceainic, s-a uitat la ea în lumina lunii și s-a simțit

tare rușinat de răutatea de care dăduse dovadă,

spre deosebire de bunii șoricei!

Când croitorul s-a trezit dimineața, primul lucru pe

care l-a văzut pe cuvertura peticită a fost o bucată

de mătase vișinie. Lângă patul său stătea Simpkin,

care se căia foarte tare pentru faptele sale!

„Vai, sunt atât de obosit”, a spus Croitorul din

Gloucester, „dar am mătasea!”. Soarele strălucea pe

zăpadă când croitorul s-a sculat, s-a îmbrăcat și a

ieșit în stradă cu Simpkin alergând înaintea lui.

Graurii fluierau pe coșurile caselor, iar sturzii și

prigorii cântau – dar cântau sunetele lor obișnuite,

nu cuvintele pe care le cântaseră noaptea trecută.

„Vai”, a spus croitorul, „Am mătasea mea, dar nu

mai am nici putere, nici timp ca să fac altceva în afară

de o singură butonieră; pentru că azi e dimineața zilei

de Crăciun! Primarul din Gloucester se va căsători la

prânz – și unde e haina lui vișinie?”

A descuiat ușa micuțului său magazin din Strada

Westgate, iar Simpkin a alergat înăuntru, ca o pisică ce

așteaptă ceva. Dar nu era nimeni înăuntru! Nici măcar

un singur șoricel maroniu! Mesele erau curățate; micile

capete de ațe și bucățile de mătase fuseseră toate

îndepărtate de pe podea.

Iar pe masă – o, ce fericire! croitorul a scăpat un strigăt

de bucurie – acolo unde el lăsase bucăți brute de

mătase, se aflau cea mai frumoasă haină și cea mai

frumoasă vestă din satin brodată care fuseseră purtate

vreodată de un primar al orașului Gloucester. Erau

trandafiri și panseluțe pe haină, iar vesta era lucrată cu

maci și albăstrele.

Totul era gata, cu excepția unei singure butoniere

vișinii, iar în locul în care butoniera lipsea era prinsă o

bucată de hârtie cu aceste cuvinte așternute cu un scris tare micuț: „NU MAI E MĂTASE”.

Din acea zi a început norocul croitorului din Gloucester și a ajuns un om bogat. A făcut cele mai frumoase veste

pentru toți negustorii din Gloucester și pentru toți domnii din țară. Nicăieri nu mai fuseseră văzute asemenea manșete

dantelate, asemenea manșete brodate și asemenea pliuri! Însă butonierele sale erau cele care cunoșteau cel mai

mare succes.

Cusăturile acelor butoniere erau atât de fine – atât de fine, încât mă întreb cum de puteau fi făcute de un bătrânel cu

ochelari și cu degetele încovoiate.

Cusăturile acelor butoniere erau așa de mici – așa de mici, încât ai fi jurat că au fost făcute de șoricei!

Sfârșit.