De verificat daca cuvantul „din” de la inceput de propozitie e scris cu D mareCharles Perrault POVEŞTI CU ZÂNE

Coperta: Walter RiessRedactor: Mioara PopescuIlustraţii: Viaceslav VutcariovTehnoredactare computerizată: Cristina BucuroiuPentru comenzi şi informaţii adresaţi-vă la: Editura CORINT JUNIOR Difuzare şi Clubul CărţiiStr. Teodosie Rudeanu nr. 21, sector 1, BucureştiTel: 222.19.49, 223,19.28; 222.40.34; Fax: 222.71.78 E-mail: vanzari@edituracorint.ro www.edituracotini.ro

Descrierea C!P a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPERRAULT, CHARLESPovesti tu zâne / Charles Perrault: trad. Petronela Negoşanu. -Bucureşti: Corint Junior, 2004ISBN 973-86888 l-7I. Negoşanu, Petronela (trad.)821.133.l-93-34=135.1

Charles Perrault CONTES

Toate drepturile asupra acestei ediţiisunt rezervate Editurii CORINT JUNIOR, partecomponentă a GRUPULUI EDITORIAL CORINT.

Timbrul literar se plăteşteUniunii Scriitorilor din România.Cont: 2511.1 - 171.1/ROL BCR, Sector 1

Bucureşti, 2004Format: 24/61 x 86; Coli tipo: 5Tiparul executat la: SC. UNIVERSUL S.A.3

Charles Perrault

POVESTI CU ZÂNETraducere de Peironela Negoşanu[CORINT U©'

4Raftul cu autori

Charles Perrault s-a născut la Paris, în 1628. Filozof, scriitor şi poet, el a început să scrie basme şi poveşti abia spre vârsta de 70 de ani, publicând mai întâi, în 1694, volumul Les contes en vers (Poveştile în versuri), iar peste câţiva ani, în 1697, volumul care avea să-i aducă celebritatea, Histoires ou contes du temps passe avec des moralites (Poveşti sau basme de odinioară cumorală).Perrault este un umanist şi un spirit liber, iar faptul că şi-a păstrat întreaga viaţă o inimă tânără este dovedit şi în volumul de faţă, în care sunt reunite — sub un titlu ce le defineşte pregnant, integrându-le în fluxul continuu al tradiţiei populare, aşa cum, de altfel, au şi fost elaborate — scrierile sale în proză pentru cei mai mici cititori. Alături de basmele cunoscute, la vremea lui, de orice copil — Cenuşăreasa, Motanul încălţat sau Scufiţa-Roşie —, sunt publicate şi cele ştiute mai puţÎn — Riquet cel cu Moţ, Zânele etc. —, dar care au acelaşi farmec şi savoare, care au încântat şi continuă să încânte generaţiile succesive de cititori ai poveştilor lui Perrault.7PIELE DE MĂGAR

A fost odată un rege atât de mare şi de iubit de supuşii săi, atât de respectat de vecini, dar şi de aliaţi, încât se poate spune că era cel mai fericit dintre toţi stăpânii lumii. Fericirea lui era şi mai mare de când îşi alesese de soţie o prinţesă pe cât de frumoasă, pe atât de virtuoasă; astfel, fericiţii soţi trăiau într-o armonie desăvârşită. Din dragostea lor se născu o copilă gingaşă, cum nu mai era alta pe faţa pământului, care făcea cât toţi copiii din lume.Măreţia, bunul gust şi abundenţa domneau la palat. Dregătorii erau înţelepţi şi pricepuţi, iar curtenii, virtuoşi şi devotaţi. Servitorii erau credincioşi şi harnici, iar grajdurile mari, pline cu cei mai frumoşi cai din lume, acoperiţi cu harnaşamente1

bogate. Dar ceea

1 Hamaşament - totalitatea obiectelor pentru înrămarea şi conducerea calului. (Notele de subsol aparţin editurii.)8

ce-i uimea pe străinii care veneau să admire aceste grajduri bogate era faptul că pe locul de onoare se afla maestrul Măgar, care se fălea cu urechile lui mari şi lungi. Regele nu-l pusese întâmplător la loc de cinste printre animalele sale, ci datorită unor calităţi deosebite de care acesta dăduse dovadă. Natura îl făcuse astfel încât culcuşul său, în loc să fie murdar şi neîngrijit, era în fiecare dimineaţă plÎn cu flori şi cu bănuţi de aur şi argint.Dar cum norii negri ai vieţii se abat, fără părtinire, şi asupra regilor, şi asupra supuşilor lor, cerul a făcut ca regina să fie lovită de o boală necruţătoare, împotriva căreia, cu toată ştiinţa şi îndemânarea medicilor, nu s-a găsit nici un leac. Tristeţea cuprinse împărăţia de la un cap la altul. Regele, sensibil şi îndrăgostit, în ciuda cunoscutei zicale care spune că o căsătorie este mormântul dragostei, era copleşit de suferinţă şi făcea rugăciuni arzătoare în templele regatului său, gata să-şi dea şi viaţa pentru a o salva pe cea a soţiei mult iubite; dar zeii chemaţi în ajutor rămăseseră de neînduplecat.Regina, simţind că i se apropie sfârşitul, vorbi soţului ei îndurerat astfel:— înainte să mor, făgăduieşte-mi ceva. Dacă vrei să te însori din nou...9

La auzul acestor vorbe, regele începu să strige de durere, îi cuprinse mâinile soţiei sale, udându-i-le cu lacrimi, şi o asigură că era de prisos să-i vorbească de o altă căsătorie.— Nu, nu, zise el, draga mea regină, mai bine cere-mi să te urmez!— Statul, reluă regina cu o fermitate care spori şi mai mult suferinţa regelui, statul are dreptul să pretindă moştenitori şi, cum eu nu ţi-am dăruit decât o fată, trebuie să te grăbeşti să-i dai fiii care să-ţi urmeze la tron. Dar vreau să-ţi cer acum, în numele iubirii pe care ai avut-o pentru mine, să nu te supui dorinţelor neamurilor tale decât atunci când vei găsi o prinţesă mai bună şi mai frumoasă decât mine. Jură-mi şi abia atunci o să morliniştită.Se poate crede că regina nu era prea modestă dacă-i ceruse acest jurământ, gândind că nimeni pe lume n-o să mai fie ca ea, şi, astfel, regele o să-i rămână credincios până la moarte. Nu după mult timp închise ochii pentru totdeauna. Niciodată un soţ nu fu mai nefericit: plângea şi suspina zi şi noapte, şi nu era preocupat decât de măruntele îndatoriri care-i reveneau ca văduv.10Dar marile dureri nu durează o veşnicie. Mai-marii statului se întruniră şi se duseră cu

toţii la rege, rugându-l să le dăruiască un moştenitor. Această dorinţă i se păru nelalocul ei şi-l făcu să plângă din nou. Le spuse de jurământul pe care-l făcuse reginei şi se arătă neîncrezător că s-ar putea găsi o prinţesă mai frumoasă şi mai bună decât soţia sa dispărută, socotind că aşa ceva era un lucru imposibil. Consilierii săi considerau însă că promisiunea făcută era un simplu capriciu şi că frumuseţea avea mai puţină importanţă în alegerea soţiei, singurul lucru care conta şi pe care statul îl cerea de la regii săi fiind doar acela ca regina să fie virtuoasă şi capabilă să-i dăruiască bărbatului ei mulţi copii. Fiica sa avea toate calităţile pentru a fi o mare regină, doar că trebuia să i se găsească un prinţ străÎn pentru căsătorie şi, în această situaţie, acesta fie o va lua cu el, la palatul tatălui său, fie rămânea să domnească împreună în ţara fetei, în acest ultim caz, copiii n-or să aibă acelaşiA.

sânge cu regele şi n-or să-i poarte numele. În afară de asta, popoarele vecine puteau să se ridice la luptă, dând naştere la războaie care să ducă regatul la ruină.11Regele, pus faţă în faţă cu aceste păreri, făgădui că va încerca să se gândească la ele.într-adevăr, el căută printre prinţesele de măritat una care să-i fie pe plac. în fiecare zi i se aduceau portrete încântătoare, dar nici unul nu reda graţia reginei dispărute, astfel că regele nu reuşi să ia nici o hotărâre. Din nefericire, descoperi că fiica sa nu numai că nu era mai puţÎn frumoasă şi mai puţÎn bună, dar o depăşea cu mult în calităţi pe fosta regină, mama sa. Tinereţea şi prospeţimea obrazului ei înflăcărară inima regelui atât de tare, încât acesta nu mai putu să se stăpânească şi, într-o bună zi, îi spuse că s-a hotărât să o ia de soţie, pentru că numai ea îl putea dezlega de jurământ.Tânăra prinţesă, plină de virtute şi pudoare, era cât pe ce să leşine când auzi această îngrozitoare propunere. Se aruncă la picioarele tatăluisău, regele, implorându-l cu toată puterea pecare o găsi în sufletul ei să n-o oblige să facăo asemenea faptă cumplită.Regele, care nu-şi mai putea goni din minteacest plan ciudat, consultă un bătrân druid2, casă mai liniştească astfel sufletul prinţesei.2 Druid = preot la vechii gali.

12Druidul, mai mult ambiţios decât religios, îşi sacrifică onoarea în schimbul cinstei de a deveni confidentul unui rege atât de mare, trecând peste adevăr. Pătrunse cu viclenie în sufletul regelui, convingându-l că lucrul îngrozitor pe care se gândise să-l săvârşească nu era decât o faptă pioasă. Regele, măgulit de cuvintele acestui nemernic, îl îmbrăţişa şi reveni cu şi mai multă încăpăţânare asupra planului său, cerând fetei să-i dea ascultare.Tânăra prinţesă, cuprinsă de o mare durere, se gândi să ceară un sfat naşei sale, Zâna Liliacului. Aşa că plecă într-acolo, în aceeaşi noapte, într-o caretă frumos împodobită, trasă de un berbec mare care cunoştea toate drumurile. Ajunse cu bine la destinaţie. Zâna, care o iubea pe copilă, îi spuse că ştia deja pentru ce venise şi că nu trebuie să fie deloc îngrijorată dacă urma întru totul sfaturile sale.— Pentru că, adăugă Zâna, ar fi o mare greşeală, copila mea, să te măriţi cu tatăl tău. Nu i te opune, dar zi-i că, dacă vrea să-şi împlinească dorinţa nesăbuită, trebuie să-ţi dăruiască o rochie de culoarea timpului. Cu toată iubirea lui, aşa ceva n-o să fie în

stare să-ti ofere.13Prinţesa mulţumi naşei sale şi, a doua zi, dimineaţa, îi zise regelui ce o sfătuise Zâna: că va accepta să-i fie soţie dacă o să aibă o rochie de culoarea timpului. Regele, încântat de speranţa pe care i-o dădea, adună pe cele mai faimoase lucrătoare şi le porunci să facă această rochie, ameninţându-le că, dacă nu vor reuşi, le va spânzura pe toate. Cerul nu e niciodată mai frumos decât atunci când e înconjurat de nori de aur şi tot aşa arăta şi rochia cerută, când a fost gata. Prinţesa se întrista, neştiind cum să iasă din încurcătură. Regele stăruia acum şi mai mult asupra căsătoriei. Fata se duse din nou la naşa ei, care, surprinsă că nu-i reuşise planul, îşi sfătui fina să ceară o altă rochie, de culoarea lunii. Regele, care nu-i putea refuza nimic, trimise din nou să fie căutate cele mai îndemânatice lucrătoare, poruncindu-le să facă, într-o zi şi-o noapte, o rochie de culoarea lunii.Prinţesa, mai încântată de această rochie strălucitoare decât de atenţiile regelui, tatăl ei, se întrista din nou când fu împreună cu slujnicele şi cu doica sa. Zâna Liliacului, care ştia totul dinainte, veni în ajutorul prinţesei mâhnite şi îi spuse:14— Poate că mă înşel, dar cred că, dacă o să-i ceri o rochie de culoarea soarelui, fie c-o să-l scârbim pe rege, pentru că niciodată n-o să reuşească să facă o astfel de rochie, fie, cel puţin, o să mai câştigăm timp.Fata fu de acord şi ceru rochia, iar regele, îndrăgostit, dădu toate briliantele şi rubinele din coroana sa pentru a contribui la realizarea acestei minunăţii, cu gândul de a nu economisi nimic pentru ca rochia să egaleze soarele. Când fu terminată, toţi cei care o vedeau închideau repede ochii, într-atâta era de strălucitoare. Din acea vreme datează lunetele verzi şi sticlele negre. Ce să facă fata, când văzu rochia? Niciodată nu existase ceva mai frumos şi lucrat cu mai mult meşteşug. Se zăpăci şi, pe motiv că o dor ochii, se retrase în camera ei, unde o aştepta Zâna, care, văzând rochia de culoarea soarelui, deveni roşie de mânie.— Cred, fata mea, că este timpul să punem la încă o încercare nedemna dragoste a tatălui tău. Se încăpăţânează să dorească acesta căsătorie, dar se va tulbura când va auzi cererea pe care te sfătuiesc să i-o adresezi: e vorba de pielea măgarului pe care-l iubeşte atât de mult şi pentru care face cheltuieli nesăbuite. Du-te şi nu te sfii să-i spui că doreşti această piele.15Prinţesa, încântată că mai găsise un motiv care avea să mai amâne puţÎn căsătoria pe care o ura, crezând, în acelaşi timp, că tatăl ei nu va putea să se despartă de măgarul său, îl căută pe rege şi-i spuse că dorea pielea acestui deloc frumos animal. Cu toate că regele fu surprins de această dorinţă, nu stătu prea mult pe gânduri. Sărmanul măgar fu sacrificat, iar pielea lui oferită, cu eleganţă, prinţesei, care nu mai vedea nici o scăpare. Se puse pe un plâns cu sughiţuri, când iată că apăru Zâna.— De ce plângi, copila mea? o întrebă, văzând-o că-şi smulge părul din cap. Iată că a sosit cel mai fericit moment din viaţa ta. Acoperă-te cu pielea de măgar, ieşi din palat şi mergi încotro te-or îndrepta picioarele. Când faci totul pentru virtute, zeii ştiu cum să te răsplătească. Pleacă şi o să am eu grijă ca veşmintele tale să te urmeze. În orice loc o să te opreşti, cufărul cu haine şi bijuterii o să-ţi fie alături. Şi ia cu tine nuiaua mea. Dacă loveşti cu ea pământul, cufărul o să apară în faţa ta. E timpul să te grăbeşti!Biata fată îşi îmbrăţişa naşa de mii de ori, o rugă să n-o părăsească, se înfăşură în acea

piele hidoasă, după care-şi dădu pe obraz cu16funingine din sobă şi ieşi din acest palat strălucitor, fără să fie recunoscută de careva.Lipsa prinţesei stârni multă zarvă la palat. Regele, care tocmai comandase o serbare măreaţă, era cel mai mâhnit. Trimise o sută de jandarmi şi mai mult de o mie de muşchetari în căutarea fetei. Dar zâna, care o apăra, o făcea nevăzută în faţa celor mai dibace iscoade, aşa că, în cele din urmă, se resemnară cu toţii.În tot acest timp, prinţesa mergea mai departe, mai departe şi încă mai departe, uitându-se pretutindeni după un loc în care să se ascundă. Şi, dacă cineva îi mai dădea din milă să mănânce, totuşi nimeni nu-i oferea vreun adăpost, într-atât era de murdară. Ajunsese, în cele din urmă, într-un oraş frumos, la intrarea căruia se găsea o moşioară a cărei stăpână avea nevoie de o slugă să spele rufele, să cureţe coteţul curcanilor şi cocina porcilor. Această femeie, văzând-o pe fata noastră atât de murdară, o rugă să rămână la ea, lucru pe care prinţesa îl acceptă cu bucurie, pentru că era teribil de obosită după drumul lung pe care îl făcuse. I se dădu un colţ retras din bucătărie, fiind din primele zile ţinta batjocurii grosolane a argaţilor, atât de dezgustătoare era în pielea17

ei de măgar. însă, pe măsură ce trecea timpul, lumea se obişnuia tot mai mult cu ea. De altfel, avea grijă să-şi îndeplinească toate sarcinile pe care le primea şi, astfel, stăpâna casei o luă sub ocrotirea sa. Mâna turmele de oi spre păşunile cele mai grase şi îngrijea curcanii cu atâta pricepere, încât ai fi zis că toată viaţa nu făcuse decât asta. În mâinile ei frumoase, totul prindea viaţă.într-o zi, cum stătea ea aşa, lângă o fântână, plângându-şi de milă, se aplecă peste ghizduri3 şi se oglindi în apa limpede din adâncuri: se îngrozi de ce îi fu dat să vadă, căci pielea de măgar îi prefăcea înfăţişarea în ceva aproape hidos. Ruşinată de acest chip, îşi spălă faţa şi mâinile, care de veniră mai albe decât marmura, iar obrazul îşi recapătă prospeţimea-i firească. Bucuria de a se vedea atât de frumoasă o îndemnă să se şi îmbăieze. Ca să se întoarcă acasă, trebui să-şi pună din nou pielea de măgar, dar, din fericire, ziua următoare era sărbătoare, aşa că îndrăzni să-şi cheme cufărul cu veşminte, să-şi pieptene părul şi să îmbrace frumoasa rochie de culoarea timpului. Odaia ei era atât de mică,3 Ghizd = perete cu care se căptuşeşte o fântână pe dinăuntru.l8

încât trena acestei minunate rochii nu putea să se desfăşoare în voie.Frumoasa prinţesă se oglindi şi se admiră în singurătate, şi hotărî, spre a-şi alunga plictiseala, să se îmbrace în fiecare duminică şi în celelalte zile de sărbătoare cu veşmintele ei cele mai frumoase. În părul ei bogat, agăţa cu multă măiestrie flori şi briliante şi se gândea, oftând, că, în afară de oi şi de curci, n-avea alţi martori să-i admire frumuseţea, or animalele o iubeau la fel şi în hidoasa Piele de Măgar, după cum începuseră să-i spună cei de la fermă.în ziua în care Pielea de Măgar îmbrăcase rochia de culoarea soarelui, fiul regelui, căruia îi aparţinea această moşie, se opri la casa în care stătea fata, ca să se odihnească după vânătoarea de la care tocmai se întorcea.Prinţul era tânăr şi nespus de chipeş, iar dragostea pe care i-o purtau părinţii săi era bine cunoscută de supuşi. Tânărului prinţ i se oferi, după cum era şi firesc, găzduire aleasă. Apoi el merse să vadă fiecare colţişor care îi aparţinea. Alergând astfel din loc în loc, dădu la capătul unei alei întunecate peste o uşă încuiată.

19Curiozitatea îl îndemnă să privească prÎn gaura cheii şi se întâmplă să o vadă pe frumoasa prinţesă atât de strălucitoare, încât o luă drept o divinitate! Pasiunea pe care o simţi în acel moment l-ar fi putut face să forţeze uşa, dacă n-ar fi fost respectul pe care i-l inspira această încântătoare fată.Ieşi cu greu din aleea întunecată şi sumbră şi primul lui gând fu să întrebe cine locuia în acea cămăruţă. I se răspunse că era o fată nespălată, poreclită Piele de Măgar din cauza pieii cu care se îmbrăca şi că era atât de20

murdară, încât nimeni nu se uita la ea şi nu-i vorbea; fusese angajată din milă pentru a păzi oile şi curcanii.Prinţul, nemulţumit de cele aflate, îşi dădu seama că aceşti neciopliţi nu ştiau mai mult şi că era de prisos să-i mai întrebe ceva.Se întoarse la palatul regelui, tatăl său, mai îndrăgostit decât se poate spune, având în faţa ochilor imaginea acelei divinităţi pe care o văzuse prÎn gaura cheii. Ii păru rău că nu forţase uşa, dar îşi promise s-o facă cu prima ocazie.Neliniştea sângelui, din cauza înflăcăratei sale iubiri, îi pricinui în aceeaşi noapte o febră puternică. Regina, mama sa, era disperată că nici un leac nu-i era de ajutor. Promisese zadarnic cea mai mare răsplată medicilor, care-şi dădeau toată osteneala, dar care nu-l puteau totuşi vindeca pe tânăr.în cele din urmă, descoperiră de ce suferea prinţul. Ei o anunţară pe regină, care, plină de dragoste pentru fiul ei, îl imploră să-i spună care era motivul supărării: dacă dorinţa lui ar fi ca regele, tatăl său, să-i dăruiască regatul, acesta ar coborî de pe tron fără păreri de rău, iar, dacă ar dori vreo prinţesă, chiar dacă regele n-ar fi de acord, având motive întemeiate, va21

sacrifica totul pentru ca prinţul să obţină ceea ce doreşte. Astfel îl imploră ea să se facă bine, căci viaţa nu avea rost fără el.Regina nu termină discursul, fără ca lacrimile să nu-nceapă să-i curgă şiroaie pe obraji.— Doamnă, rosti în cele din urmă prinţul, cu vocea abia şoptită, nu sunt atât de nedemn ca să doresc coroana tatălui meu. Fie pe placul cerului ca să trăiască mulţi ani şi ca eu să fiu cel mai credincios şi mai respectuos dintre toţi supuşii săi. În privinţa prinţeselor pe care mi le oferiţi, eu nu m-am gândit încă să mă căsătoresc. Şi, supus cum sunt dorinţelor voastre, vă voi asculta întotdeauna, oricât m-ar costa.— Oh, reluă regina, nimic n-o să fie prea scump pentru a-ţi salva viaţa, dar, scumpul meu fiu, fie-ţi milă de mine şi de rege, tatăl tău, şi spune-mi ce doreşti. Poţi să fii sigur că ţi se va da.— Ei bine, doamnă, din moment ce trebuie să-mi spun gândul, mă voi supune. Aş face o crimă să pun în pericol viaţa a două fiinţe care-mi sunt dragi. Aşadar, mamă, aş dori ca Piele de Măgar să-mi facă o prăjitură şi să mi-o aducă îndată ce e gata.22

Regina, uimită de acest nume ciudat, întrebă despre cine este vorba.— Doamnă, răspunse unul dintre ofiţerii săi, care, din întâmplare, o văzuse pe această Piele de Măgar, e animalul cel mai îngrozitor, după lup. E îmbrăcat într-o piele neagră, murdară şi sălăşluieşte pe moşia domniei voastre, păzind curcanii şi oile.— N-are importanţă, zise regina. Fiul meu, întorcându-se de la vânătoare, a mâncat poate din prăjiturile ei. Vreau ca Piele de Măgar, chiar dacă se numeşte aşa, să facă de

îndată o prăjitură.Alergară degrabă la fermă. Fu chemată Piele de Măgar şi i se porunci să pregătească o prăjitură cât mai bună pentru prinţ.Unii susţÎn că Piele de Măgar, în momentul când prinţul s-a uitat prÎn gaura cheii, l-ar fi simţit. Şi apoi, prÎn ferestruica ei, l-ar fi zărit atât de tânăr, de mândru şi de chipeş, încât nu l-a mai putut uita, iar amintirea lui o făcea să suspine. Oricum, Piele de Măgar îl văzuse, auzise de multe ori cuvinte de laudă despre el şi se gândea cum să facă să-i fie prezentată. Aşadar, se închise în cămăruţa ei, aruncă pielea de măgar, se spălă pe mâini, îşi23

spălă faţa, îşi pieptănă părul blond şi puse pe trupul ei ca marmura o cămaşă la fel, după care începu să facă prăjitura mult dorită de prinţ. Folosi pentru asta cea mai albă făină, ouă şi unt proaspăt. În timp ce făcea această prăjitură, din întâmplare, un inel pe care-l avea în deget căzu în aluat. Cum termină, puse pe ea îngrozitoarea piele şi dădu prăjitura ofiţerului, căruia îi ceru veşti despre prinţ. Dar acesta nu binevoi să-i răspundă şi alergă într-un suflet cu prăjitura la palat.Prinţul smulse cu nerăbdare prăjitura din mâinile servitorului şi-o mancă atât de repede, încât medicii care erau de faţă spuseră că nu era un semn bun. într-adevăr, prinţul fu cât p-aci să se înece cu inelul ascuns în feliile de prăjitură. II scoase însă cu îndemânare din gură şi pofta i se mai potoli. Privind cu atenţie smaraldul fin, montat pe un suport de aur al cărui cerc era foarte strâmt, se gândi că nu se putea potrivi decât pe cel mai frumos deget din lume.Sărută de mii de ori inelul şi-l puse la căpătâi, şi, ori de câte ori avea ocazia, îl privea pe ascuns. Se gândea tot timpul cum să facă să o vadă pe cea căreia îi aparţinea inelul şi tulburarea pe care o simţea, imaginându-şi24întâlnirea cu Piele de Măgar, care-i gătise prăjitura, creştea neîncetat. Va fi oare lăsată să vină? Nu îndrăznea însă să spună ce văzuse prÎn gaura cheii, de teamă că toţi ceilalţi îşi vor bate joc de el şi vor spune că are viziuni. Chinuit de toate aceste gânduri, febra îi crescu, iar medicii, neştiind ce să mai facă, mărturisiră reginei că prinţul era bolnav de dragoste.Regina se grăbi să alerge la fiul ei împreună cu regele, care era la fel de îngrijorat şi de neliniştit din cauza bolii prinţului.— Iubitul meu fiu, strigă monarhul mâhnit, numeşte-o pe cea pe care o doreşti; jurăm că ţi-o vom da, fie ea şi cea mai ponosită dintre slujitoare.Regina îl îmbrăţişa şi-l asigură că regele îşi va respecta jurământul. Prinţul, înduioşat de lacrimile lor, zise :— Tată şi mamă, nu doresc nici în ruptul capului să fac o căsătorie care să nu vă fie pe plac! Şi, ca probă că vă spun adevărul, adăugă el, scoţând smaraldul de sub pernă, mă voi căsători cu cea căreia îi aparţine acest inel, oricum ar fi aceasta, deşi cred că cine are un deget atât de fÎn nu poate fi nici o mojică, nici o ţărancă.25

Regele şi regina luară inelul şi-l examinară curioşi, gândindu-se că acest giuvaier nu putea aparţine decât unei familii de viţă nobilă. Atunci regele îşi îmbrăţişa fiul şi-l rugă să se facă cât mai repede bine. Dădu apoi sfară-n ţară, prÎn surlele şi trâmbiţele crainicilor, că putea veni oricine la palat spre a încerca inelul şi că tânăra căreia i se va potrivi se va căsători cu prinţul moştenitor.

Mai întâi, sosiră prinţesele, apoi ducesele, marchizele şi baroanele; ele încercară să-şi micşoreze degetele, dar nici uneia nu i se potrivea inelul. Fură poftite cochetele, care, oricât de frumoase erau, aveau degetele prea groase. Prinţul, care se simţea mai bine, încerca el însuşi inelul pe degetul fiecăreia. Fură invitate şi cameristele, dar nici lor nu li se potrivi. În curând, nu mai rămăsese nimeni care să probeze smaraldul. Atunci, prinţul ceru să fie chemate bucătâresele şi servitoarele. Au fost poftite şi ciobăniţele. Degetele lor erau însă scurte şi roşii, de-abia ie intra inelul pe unghie.— Aţi chemat-o şi pe această Piele de Măgar care a pregătit zilele trecute o prăjitură pentru mine? întrebă prinţul.26Toţi începură să râdă şi răspunseră că aceasta era atât de murdară şi de îngălată4, încât nici nu îndrăzniseră să se gândească la aşa ceva.— Să fie chemată imediat, zise regele, ca să nu se spună că am omis pe cineva.Au alergat s-o cheme, râzând şi bătându-şi joc de cea care păzea curcanii.Prinţesa, care auzise tobele şi strigătele crainicilor militari, se îndoia că inelul său făcuse atâta vâlvă; ea îl iubea pe prinţ şi, cum adevărata dragoste e timidă şi lipsită de vanitate, ei îi era teamă că ar putea exista vreo domnişoară care să aibă degete tot atât de delicate ca ale ei. Astfel, se bucură tare mult când auzi bătăi în uşă. De când aflase că se caută un deget pe care să se potrivească inelul ei, o rază de speranţă o îndemnă să se pieptene cu grijă şi să-şi pună rochia argintie, plină de dantele şi presărată cu smaralde. Dar îndată ce auzi ciocăniturile care îi vesteau că era chemată să se înfăţişeze prinţului, îmbrăcă pielea de măgar şi deschise uşa, cu toate că cei veniţi să o coaducă îşi băteau joc de ea, spunându-i că regele o chema pentru a o căsători4 îngălat - neîngrijit, murdar.

27cu fiul său. Astfel, râzând în hohote şi dându-şi coate, o duseră la prinţ, care, până şi el, fu surprins de înfăţişarea fetei şi nu-i venea să creadă că era una şi aceeaşi persoană cu cea pe care o văzuse îmbrăcată în straie strălucitoare.— Tu eşti, o întrebă el, cea care locuieşti în cămăruţa întunecată din a treia curte de păsări a fermei?— Da, Alteţă, răspunse ea.— Arată-mi mâna ta, zise el, cu tremur în glas şi oftând din greu.Doamne, dar cine au fost cei cu adevărat surprinşi? Bineînţeles că regele şi regina, toţi şambelanii şi mai-marii curţii, când din pielea aceea aspră şi murdară ieşi o mână delicată, albă, trandafirie, pe care inelul se potrivi de minune, ca pe cel mai frumos deget din lume. Printr-o mişcare pe care o făcu prinţesa, pielea de măgar căzu de pe ea, lăsând-o să apară în toată splendoarea, aşa încât prinţul căzu în genunchi în faţa ei şi îi strânse degetele cu ardoare, roşind. Regele şi regina veniră s-o îmbrăţişeze cu toată căldura, întrebând-o dacă n-ar dori să se căsătorească cu fiul lor. Prinţesa, tulburată de mângâierile şi de dragostea cu care era înconjurată.28

precum şi de iubirea pe care i-o arăta tânărul şi frumosul prinţ, prinse să le mulţumească, timp în care tavanul palatului se deschise şi Zâna Liliacului, coborând într-o trăsură făcută din ramurile florilor al căror nume îl purta, începu, cu infinită graţie, să spună povestea prinţesei.Regele şi regina, bucuroşi că Piele de Măgar era o prinţesă aleasă, o înconjurară cu şi mai multă dragoste, iar prinţul, recunoscând-o acum, o iubi şi mai mult.

Nerăbdarea prinţului de a se căsători cu fata era atât de mare, încât abia avură timp să facă pregătirile pentru această nuntă măreaţă. Regele şi regina, care erau vrăjiţi de nora lor, o mângâiau şi o îmbrăţişau necontenit. Ea le spuse că nu putea să se mărite fără consimţământul tatălui ei, regele. Lui i se trimise prima invitaţie, fără să i se spună însă cine era mireasa. Zâna Liliacului, care conducea totul după cuviinţă, ceruse acest lucru pentru a înlătura eventualele urmări neplăcute. Veniră regi din toate părţile lumii, unii în litiere5, alţii în cabriolete. Cei mai îndepărtaţi sosiră călare pe elefanţi, pe tigri sau pe vulturi, dar cel mai5 Litieră - mijloc de transport folosit în trecut, sub formă de scaun sau de pat, purtat de oameni sau de cai.29măreţ, mai puternic era tatăl prinţesei care, din fericire, uitase de dragostea lui nepotrivită şi se însurase cu o regină văduvă, nespus de frumoasă, cu care nu avea însă copii. Prinţesa alergă în întâmpinarea lui. Acesta o recunoscu înainte ca ea să-i cadă în genunchi. Regele şi regina îl prezentară pe fiul lor. Nunta avu loc cu tot ceremonialul, iar tinerii soţi, uitând de toată lumea, nu aveau ochi decât pentru ei.Regele îşi încorona fiul în aceeaşi zi şi îl aşeză pe tronul împărătesc, cu toate că tânărul prinţ se împotrivea. Se supuse totuşi părintelui său, căci primise o educaţie aleasă. Nunta a ţinut trei luni şi, dacă, atunci când le-a venit vremea, ei n-ar fi murit, dragostea celor doi soţi ar mai fi durat încă o sută de ani.30SCUFIŢA-ROŞIEA fost odată într-un sat o fetiţă care era cea mai frumoasă din câte s-au putut vedea. Mama ei era de o bunătate rar întâlnită, iar bunica ei, chiar şi mai bună. Bunicuţa îi făcuse o scufiţă de culoare roşie, care-i venea atât de bine, încât, peste tot pe unde mergea fetiţa, i se spunea Scufiţa-Roşie.într-o zi, în timp ce pregătea nişte plăcinte, mama ei o îndemnă:— Du-te şi vezi ce mai face bunica, pentru că am auzit că e bolnavă. Du-i nişte plăcinte şi borcanul ăsta cu unt.Scufiţa-Roşie plecă la bunica ei, care locuia într-un alt sat. Trecând printr-o pădure, îl întâlni pe cumătrul lup, care nu îndrăzni s-o înfulece, pentru că în apropiere se aflau nişte pădurari. O întrebă unde merge. Fetiţa, care31habar n-avea că e periculos să se oprească şi să stea de vorbă cu un lup, îi răspunse:— Mă duc s-o văd pe bunica. Ii duc nişte plăcinte şi un borcan cu unt, pe care i le-a pregătit mama.— Şi unde stă bunica ta? E departe de aici?se interesă lupul.32— Oh, da, răspunse Scufiţa-Roşie. Stă dincolo de moară. E prima casă din sat.— Mulţumesc de lămurire, zise lupul. Vreau să merg şi eu să o văd. Eu o s-o iau pe drumul ăsta, iar tu pe celălalt, să vedem cine ajunge primul.Lupul începu să alerge din toate puterile pe drumul care era cel mai scurt, iar fetiţa merse pe drumul cel mai lung, culegând alune, alergând după fluturi şi făcând bucheţele din floricelele întâlnite în cale.Lupului nu-i trebui mult timp ca să ajungă la casa bunicii şi bătu la uşă: toc, toc!— Cine-i acolo?— E nepoţica ta, răspunse lupul, prefăcându-şi vocea, micuţa Scufiţa-Roşie, care-ţi aduce plăcintele şi un borcan cu unt.

Bătrâna, care stătea în pat pentru că era cam bolnavă, îi strigă:— Trage zăvorul şi uşa o să se deschidă. Lupul trase zăvorul şi, într-adevăr, uşa sedeschise. îndată se aruncă asupra bunicuţei şi o înfulecă pe nerăsuflate, pentru că de trei zile nu mai pusese nimic în gură. Apoi încuie uşa şi se culcă în locul bătrânei, aşteptând-o pe33

Scufiţa-Roşie, care sosi după mult timp şi bătu la uşă.— Cine e?Scufiţa-Roşie, când auzi o voce groasă, fu cuprinsă de teamă, dar, crezând că bunica erarăcită, răspunse:— E nepoţica ta, micuţa Scufiţa-Roşie, care-ţi aduce plăcinte şi un borcănel cu unt, pe care ţi le trimite mama.Lupul, îndulcindu-şi vocea, îi strigă:— Trage zăvorul şi uşa o să se deschidă. Micuţa Scufiţa-Roşie trase zăvorul şi uşase deschise.Când fetiţa intră, lupul se ascunse subcuvertură şi-i zise:— Pune plăcinta şi borcănelul cu unt pe masă şi tu vino să te culci lângă mine.Scufiţa-Roşie se dezbrăcă şi se aşeză în pat, surprinsă de înfăţişarea ciudată a „bătrânei". Mirată, îi zise:— Bunico, ce braţe lungi ai!— Ca să te pot îmbrăţişa mai bine!— Bunico, dar ce picioare mari ai!— Ca să pot alerga mai bine, fetiţo!— Dar ce urechi lungi ai, bunico!— Ca să te pot auzi mai bine, copila mea!34— Dar ce ochi mari ai, bunico!— Ca să te pot vedea mai bine, fetiţo!— Bunico, ce dinţi mari ai!— Ca să te pot mânca!Spunând aceste cuvinte, lupul cel rău se aruncă asupra Scufiţei-Roşii, pe care o înfulecă lacom.35BARBĂ-ALBASTRĂ

A fost odată un om care avea palate şi moşii întinse, tacâmuri de aur şi argint, mobile scumpe şi trăsuri aurite. Din nefericire, omul acesta avea şi-o barbă albastră, ca un căpcăun. Asta îl făcea atât de înspăimântător, că nu exista femeie, fată sau copil care să nu fugă de el.Una dintre vecinele sale, o doamnă cinstită şi bună, avea două fete foarte frumoase. El ceru pe una dintre ele în căsătorie, lăsând-o pe mama lor să hotărască pe care i-o va da. Cele două fete nici nu voiau să audă de aşa ceva, îmbiindu-se una pe cealaltă, căci nu doreau în nici un chip să se mărite cu un bărbat cu barbă albastră. Ceea ce le speria însă şi mai mult era faptul că el fusese de mai multe ori căsătorit şi nu se ştia ce se întâmplase cu toate soţiile lui.

36Ca să le cunoască mai bine, Barbă-Albastră le invită pe ele, pe mama lor, cu încă trei-patru prietene, precum şi pe câţiva tineri din vecinătate, la una dintre moşiile lui, unde au rămas timp de opt zile. Ziua şi-o petreceau în dansuri şi serbări, plimbându-se, pescuind şi vânând, iar noaptea îşi făceau unii altora tot felul de farse. în sfârşit, pe trecură atât de bine, încât fetei celei mari începu să i se pară că barba stăpânului casei nu mai era chiar atât de albastră şi că era de fapt un om foarte cumsecade. De îndată ce s-au întors în oraş, se făcu nunta.într-o zi, Barbă-Albastră spuse soţiei sale că are nişte treburi afară din oraş şi că trebuie să plece pentru cel puţÎn şase săptămâni; o rugă însă să se distreze în tot timpul ăsta, să-şi invite prietenele, să le ducă la ţară, dacă voia, şi să se simtă bine pretutindeni.— Iată, zise el, cheile de la cele două dulapuri mari: acestea sunt cele de la tacâmurile de aur şi de argint, care nu-s folosite în fiecare zi, iar astelalte sunt de la casele mele de bani, pline cu aur şi arginţi, şi de la casetele cu pietre preţioase. în sfârşit, iată cheile de la apartamentele mele. Această cheiţă este de la37odaia care se găseşte la capătul coridorului mare al apartamentului de jos. Deschide peste tot, mergi pe unde vrei, dar această încăpere să nu o descui; îţi interzic cu desăvârşire, iar, dacă totuşi o faci, să te aştepţi la orice de lamine.Ea promise ascultare ordinelor sale, iar el, după ce o îmbrăţişa, se urcă într-una dintre trăsurile sale şi porni.Vecinele şi prietenele ei bune n-au mai aşteptat să fie poftite de tânăra soţie, atât erau de nerăbdătoare să-i vadă toate bogăţiile, căci nu îndrăzniseră să vină în timp ce soţul era acasă, din cauza bărbii lui albastre, de care le era tare frică. Iată-le, aşadar, cutreierând prÎn camere, unele mai bogate şi mai frumoase decât altele. Urcară apoi în încăperile unde se păstrau mobilele, neputând admira îndeajuns tapiseriile numeroase, nespus de frumoase, paturile şi sofalele, cabinetele, gheridoanele6, mesele şi oglinzile în care te priveai de sus până jos, cu rame unele din cristal, altele din argint sau argint aurit, care erau dintre cele mai rafinate din câte puteau să fie pe pământ. Invidiau norocul prietenei lor, care nu se6 Gheridon - măsuţă rotundă, cu unul sau trei picioare.38

distra din cauza nerăbdării ei de a deschide uşa odăii apartamentului de jos.Era atât de curioasă, încât, fără a ţine seama că nu era frumos din partea ei să-şi părăsească invitaţii, coborî pe o scăriţă dosnică cu atâta grabă, că era gata-gata să-şi frângă gâtul de două-trei ori până jos.Ajunsă în faţa uşii, se opri o clipă, gândindu-se la ce o sfătuise soţul ei, şi îi fu teamă că i s-ar putea întâmpla o nenorocire, dacă nu-i va da ascultare. Dar ispita era prea mare ca să-i poată rezista. Luă, aşadar, cheiţa şi, cu mâna tremurândă, deschise uşa.La început nu distinse nimic, pentru că ferestrele erau închise. După câteva momente însă văzu că podeaua era acoperită cu sânge închegat, în care se oglindeau trupurile moarte ale mai multor femei legate de-a lungul zidurilor. Erau cele cu care se căsătorise Barbă-Albastră şi pe care le măcelărise, una după alta. I se făcu o frică de moarte. Cheia odăii, pe care o scosese din broască, îi scăpă din mână. După ce îşi mai veni în fire, o ridică şi încuie uşa, apoi se duse în camera ei ca să se mai liniştească, dar

nu reuşi, atât de mult o îngroziseră cele văzute.39Cheia odăii de la apartamentul de jos era pătată cu sânge şi ea o şterse de două-trei ori, dar sângele nu dispărea şi pace. Zadarnic îl spăla, ba chiar îl frecă cu nisip şi cu gresie, pata rămânea, deoarece cheia era vrăjită şi sângele, chiar dacă dispărea pe o parte, apărea pe cealaltă.Barbă-Albastră se întoarse din călătorie chiar în aceeaşi seară, sub motiv că pe drum primise nişte scrisori în care i se spunea că afacerea pentru care plecase s-a terminat în favoarea sa. Soţia lui făcu tot ce putu ca să-i dovedească cât era de încântată de grabnica sa întoarcere.A doua zi, bărbatul îi cern cheile, pe care ea i le întinse, dar cu o mână atât de şovăielnică, încât el îşi dădu pe dată seama că ceva se întâmplase.— Cum se face că nu e printre celelalte şi cheia de la odaia apartamentului de jos?— Cred că am lăsat-o sus, pe masa mea, îi răspunse ea.— Grăbeşte-te să mi-o aduci, zise Barbă-Albastră.După mai multe amânări, trebui să facă mtocmai. Barbă-Albastră privi atent cheia şi ^e adresă soţiei sale:40

— De ce e plină de sânge?— Nu ştiu, răspunse biata femeie, mai palidă decât moartea.— Nu ştii, reluă Barbă-Albastră, eu însă ştiu. Ai vrut să intri în acea odaie. Ei bine, doamnă, o să intri şi o să iei loc lângă doamnele pe care le-ai văzut.Femeia se aruncă la picioarele soţului ei, plângând şi cerându-şi iertare, cu o sinceră părere de rău că nu l-a ascultat. Până şi o piatră s-ar fi înduioşat, atât era de frumoasă şi de deznădăjduită, dar Barbă-Albastră avea o inimă mai tare decât o stâncă.— Trebuie să mori şi încă imediat! îi spuse el.— Dacă tot trebuie să mor, răspunse ea, privindu-l cu ochii înlăcrimaţi, lasă-mi puţÎn timp să mă rog lui Dumnezeu.— Fie! Ai la dispoziţie un sfert de oră pentru asta, şi nici o clipă mai mult! reluă Barbă-Albastră.Când fu singură, o chemă pe sora ei şi o rugă:— Soră a mea, Ana (pentru că acesta era numele ei), te rog, urcă în turn, să vezi dacă vÎn fraţii noştri. Ei mi-au promis că vor sosi azi şi, dacă cumva-i zăreşti, fă-le semn să se grăbească.Poceşti cu zâne41

42

— Asta nu serveşte la nimic, zise Barbă-Albastră, trebuie să mori!Apoi, prinzând-o cu o mână de păr şi ridicând cu cealaltă satârul în aer, se pregăti să-i taie capul. Biata femeie se întoarse spre el şi, privindu-l cu ochii plini de spaima morţii, îl rugă să o lase un moment să se reculeagă.— Nu, mai bine încredinţează-te Domnului! strigă el şi dădu să coboare satârul.în clipa aceea, se auziră nişte bătăi atât de puternice în uşă, că Barbă-Albastră se opri pe dată. Uşa se deschise şi intrară doi cavaleri, care alergară cu săbiile în mână drept spre Barbă-Albastră.El îşi dădu seama că erau fraţii soţiei sale, unul dragon şi celălalt muşchetar, aşa că

fugi iute ca să se salveze.Dar fraţii îl urmăriră îndeaproape, prinzându-l înainte ca el să iasă din casă. Cei doi îl străpunseră cu săbiile, omorându-l. Biata femeie, aproape moartă de frică, nu mai era în stare nici să se ridice şi să-şi îmbrăţişeze fraţii.Aflară că Barbă-Albastră nu avea nici un fel de moştenitor şi, astfel, soţia sa rămase stăpână pe toată avuţia lui. Cu o parte dinSora ei, Ana, urcă în turn şi, mâhnită şi ea, striga din când în când:— Nu văd nimic, doar soarele care luminează si iarba care înverzeşte.În timpul ăsta, Barbă-Albastră, ţinând în mână un satâr uriaş, îşi strigă soţia cu toată puterea:— Coboară, altfel vÎn eu sus!— Mai lasă-mă puţin, te rog! îi răspunse ; soţia şi îndată după aceea se adresă surorii ei: Ana, soră a mea, nu vezi pe nimeni venind?— Văd, răspunse aceasta, mult praf care se ridică în depărtare.— Sunt fraţii noştri?— Din păcate, nu, doar o turmă de oi.— Nu vrei să cobori? urlă Barbă-Albastră.— Mai lasă-mă puţin, răspunse femeia. Apoi strigă: Ana, soră a mea, nu vezi pe nimeni venind?— Slavă Domnului! strigă aceasta, după o clipă. Sunt fraţii noştri, le fac semn să vină cât mai repede!Barbă-Albastră răcni atât de tare, că se cutremură casa. Sărmana femeie coborî şi se aruncă la picioarele lui, plânsă şi despletită.44

avere îşi înzestra sora, ca să o poată mărita cu un tânăr nobil care o iubea de mult, cu o altă parte cumpără funcţia de căpitan pentru fraţii ei, iar restul averii îl păstră pentru ea. În cele din urmă, se căsători cu un bărbat tare cumsecade, care o făcu să uite de Barbă-Albastră.45MOTANUL ÎNCĂLŢATA fost odată un morar care, murind, lăsă celor trei copii ai săi o moară, un măgar şi un motan. împărţirea şi-o făcură singuri, imediat după moartea bătrânului. N-a fost chemat nici notaml, nici împuternicitul, pentru că aceştia ar fi împuţinat şi mai mult sărăcăcioasa moştenire. Fiul cel mai mare luă moara, al doilea măgarul, iar al treilea se alese cumotanul.Prâslea era nemângâiat de puţinătateapărţii sale.— Fraţii mei, îşi zicea el, or să ducă o viaţă cinstită, lucrând împreună, iar mie, după ce o să mănânc motanul, n-o să-mi mai rămână decât blana, din care să-mi fac un manşon, şi apoi o să mor de foame.46Motanul care auzise aceste cuvinte, dar se prefăcea că nu le-a auzit, îi zise cu un aer liniştit şi grav:— Stăpâne, nu fi supărat. Dă-mi un sac şi comandă-mi o pereche de cizme cu care să merg prÎn mărăciniş, şi o să vezi că partea care ţi-a revenit nu e chiar aşa de rea cum crezi.

Cu toate că stăpânul motanului nu dădu prea mare importanţă celor spuse de acesta, îi meşteri totuşi o pereche de cizme potrivite şi, privindu-l făcând tumbe ca să prindă şobolani şi şoareci, sau făcând pe mortul în păpuşoi, ca să-şi înşele prada, se mai amăgea că avea şi el un ajutor în sărăcia lui.Când motanul primi cele cerute, îşi încălţă cizmele, îşi puse sacul de gât, prinzându-i băierile cu labele dinainte, şi alergă spre un loc unde ştia că sunt o mulţime de iepuri. În sac puse tărâţe, după care se întinse, făcând pe mortul şi pândind vreun iepuraş neînvăţat cu vicleniile acestei lumi, care să se lase ademenit de grăunţele cu care-l momea motanul.De abia se aşeză la pândă, că norocul îi şi surâse. Un iepuraş nătâng intră în sac, iar motanul trase de băieri, prinzându-l, după care îl scoase si-l omorî fără milă.47Mândru de prada sa, se duse la rege şi ceru să-i vorbească. Îl conduseră în apartamentul Majestăţii Sale, unde, după ce făcu din uşă o plecăciune adâncă, îi zise:— Iată, Sire, un iepure de crescătorie, pe care domnul marchiz de Carabas (era numele care-i plăcea să-l dea stăpânului său) m-a însărcinat să vi-l ofer din partea sa.— Spune stăpânului tău, răspunse regele, că-i mulţumesc şi că mi-a făcut plăcere.într-o altă zi, motanul se duse să pândească într-un lan de grâu, tot cu sacul deschis, şi iată că, pe dată, prinse două potârnichi, pe care le luă şi le oferi regelui, la fel cum făcuse şi cu iepurele de crescătorie. Regele le primi cu şi mai multă plăcere şi porunci ca aducătorului să i se dea băutură.Motanul continuă astfel, timp de două-trei luni, să ducă regelui vânat din partea stăpânului său. într-o zi, când fu sigur că regele urma să facă o plimbare pe marginea râului, împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă prinţesă din lume. îi spuse stăpânului său:— Dacă vrei ca norocul să-ţi surâdă, n-ai decât să faci o baie în locul pe care ţi-l voi indica eu şi apoi, las' pe mine.48

Flăcăul nostru ascultă de sfatul motanului, fără să ştie la ce-i putea folosi. în timp ce făcea baie, trecu regele şi motanul începu să strige din toate puterile:— Ajutor! Ajutor! Domnul marchiz de Carabas se îneacă!La acest strigăt, regele deschise portiera şi, recunoscându-l pe motanul care-i adusese de atâtea ori vânat, dădu poruncă gărzilor sale să se repeadă să-l salveze pe marchizul de Carabas.în vreme ce-l scoteau pe bietul marchiz din râu, motanul se apropie de trăsură şi îi şopti regelui că, în timp ce stăpânul său se scălda, apăruseră nişte hoţi care-i furaseră hainele şi că strigase după ei din toate puterile. Adevărul este că motanul însuşi le ascunsese sub o stâncă uriaşă.Regele porunci îndată ofiţerilor să plece şi să aducă cele mai frumoase haine pentru domnul marchiz de Carabas. Apoi, îl îmbărbăta pe tânăr cât putu mai bine şi observă că strălucitoarele veşminte i se potriveau de minune, scoţându-i în evidenţă frumuseţea (pentru că era înalt şi chipeş). Fiica regelui îşi dădu seama că era chiar pe gustul ei şi abia ce49marchizul de Carabas îi aruncă câteva priviri foarte respectuoase, că fata se şi îndrăgosti nebuneşte de el.50

Regele dori ca acesta să se urce în caleaşca şi să continue plimbarea împreună. Motanul, văzând că planul îi reuşeşte, o luă înainte şi, întâlnind câţiva ţărani care coseau, le spuse:— Oameni buni care cosiţi, dacă nu spuneţi regelui că fâneaţa aceasta aparţine marchizului de Carabas, o să fiţi tăiaţi în bucăţele.Regele, într-adevăr, îi întrebă pe cosaşi a cui era fâneaţa.— Este a domnului marchiz de Carabas, răspunseră toţi, pentru că ameninţarea motanului îi înspăimântase.— Ai aici o moştenire frumoasă, îi spuse regele marchizului de Carabas.— Ştiţi, Sire, răspunse marchizul, este o fâneaţa care îmi aduce în fiecare an un venit bogat.Motanul, care o lua mereu înainte, întâlni nişte secerători şi le spuse:— Oameni buni care seceraţi, dacă nu spuneţi că tot acest grâu aparţine marchizului de Carabas, o să fiţi tăiaţi în bucăţele.Regele, care trecu pe acolo după o clipă, voi să afle al cui era tot grâul pe care-l vedea.— Este al domnului marchiz de Carabas, răspunseră secerătorii şi regele se bucură încă mai mult, auzind aceasta.51Motanul, care alerga mereu înaintea caleştii, le spunea tuturor celor pe care-i întâlnea acelaşi lucru, iar regele era uimit de marea bogăţie a marchizului de Carabas.Motanul încălţat ajunse, în sfârşit, la un castel strălucitor al cărui stăpân era un căpcăun, cel mai bogat dintre câţi au existat vreodată, pentru că toate pământurile pe lângă care trecuse regele ţineau de acest castel. Motanul, care avusese grijă să afle cine este acest căpcăun şi ce ştia să facă, ceru să-i vorbească, spunând că n-a putut să treacă atât de aproape de castel fără să aibă onoarea să-i facă o plecăciune.Căpcăunul îl primi cât putu el de cuviincios şi-l pofti să şadă.— Am fost asigurat că puteţi să vă transformaţi în tot felul de animale, că, de pildă, vă puteţi preface în leu sau în elefant.— Aşa este, răspunse căpcăunul de îndată, şi, ca să te conving, o să mă transform într-un leu.Motanul fu atât de înspăimântat când văzu un leu în faţa lui, încât, speriat, se agăţă cu greu de streaşină, din cauză că cizmele sale refuzau să meargă pe ţiglă.După un timp, motanul, văzând că acest căpcăun îşi reia vechea înfăţişare, coborî şi recunoscu că i-a fost tare frică.52— Mi s-a spus, rosti motanul, că puteţi să luaţi şi înfăţişarea unor animale mici, dar nu-mi vine să cred că aţi putea să vă prefaceri într-un şobolan sau... într-un şoarece. Vă mărturisesc că asta mi se pare cu neputinţă.— Cu neputinţă? se indignă căpcăunul. Iată, stai să vezi.Şi, zicând asta, se şi transformă într-un şoarece care începu să alerge pe pardoseală. Iar motanul, abia ce-l zări, că se şi aruncă asupra lui şi îl mancă.între timp, regele, care în trecere văzu frumosul castel al căpcăunului, dori să intre. Motanul, auzind zgomotul trăsurii ce trecea peste podul care se lăsase, alergă înaintea lui şi zise:— Maiestatea Voastră, fiţi bine venit în castelul domnului marchiz de Carabas.— Cum, domnule marchiz, strigă regele, şi acest castel vă aparţine? Nu poate fi nimic mai minunat ca parcul ăsta şi clădirile care îl înconjoară. Am dori să vedem şi

interiorul, dacă ne daţi voie.Marchizul întinse mâna tinerei prinţese şi împreună îl urmară pe rege, intrând într-o sală mare, unde găsiră o masă bogată pe care53

căpcăunul o comandase pentru prietenii săi ce urmau să sosească dintr-o clipă în alta, dar care nu îndrăzniră să intre, auzind că regele se află acolo. Regele, încântat, ca şi fiica sa, de însuşirile deosebite ale domnului marchiz de Carabas, văzând şi marea bogăţie a acestuia, după vreo cinci-şase pahare de băutură, îi zise:— Domnule marchiz, nu depinde decât de dumneata ca să-mi devii ginere.Marchizul, după mai multe reverenţe adânci, primi cinstea pe care i-o făcea regele şi chiar în acea zi se căsători cu prinţesa. Motanul deveni mare senior la curte şi nu mai alerga după şoareci, decât din când în când, doar ca să se distreze.54ZÂNELEA fost odată ca niciodată o văduvă care avea două fete. Cea mai mare îi semăna atât de bine ca fire şi ca înfăţişare, încât oricine o vedea, o confunda cu mama ei. Amândouă erau atât de urâcioase şi de îngâmfate, că nu se putea trăi cu ele. Cea mai mică însă, care era leit tatăl ei, blândă şi cumsecade, era una dintre cele mai frumoase fete din câte se văzuseră vreodată.Cum, de obicei, iubeşti pe cel ce-ţi seamănă, mama o iubea pe fiica ei cea mare, iar pe cea mică nu o putea suferi. O trimitea să mănânce în bucătărie şi tot timpul o punea să trudească.Printre altele, acest biet copil trebuia să meargă de două ori pe zi după apă la o distanţă de jumătate de leghe7 de casă, ca să aducă un ulcior mare, plin.1 Leghe = unitate de măsură variind între 4 şi 5,5 km.55

într-o zi, în timp ce era la fântână, se întâmplă să se apropie de ea o femeie sărmană care o rugă să-i dea nişte apă, pentru că-i era tare sete.— Da, măicuţă! spuse fata şi, clătind ulciorul, scoase apă din cel mai curat colţ al fântânii şi-i dădu să bea, ţinând vasul puţÎn înclinat, pentru ca femeia să nu se ostenească prea tare.După ce bău, măicuţa îi zise:— Eşti atât de frumoasă, de bună şi de miloasă, că nu mă pot opri să nu-ţi fac un dar (femeia era o zână şi luase această înfăţişare ca să vadă cât de departe mergea cumsecâdenia acestei fete). Darul pe care ţi-l fac, continuă zâna, este ca, la fiecare vorbă pe care-o rosteşti, să-ţi iasă pe gură o floare sau o piatră preţioasă.Când această frumoasă fată ajunse acasă, mama ei o certă pentru că întârziase atât de mult la fântână.— Iartă-mă, mamă, zise biata fată, că am întârziat atât.Cum rosti aceste vorbe, îi ieşiră pe dată din gură doi trandafiri, două perle şi două briliante uriaşe.56

— Ce văd aici? rosti mama uimită. Cred că-i ies din gură perle şi diamante. Cum se poate asta, fata mea?(Era pentru prima oară când o numea aşa.) Sărmanul copil îi povesti cu naivitate tot ce i se întâmplase, nu fără a răspândi, în timp ce vorbea, o mulţime de briliante.— într-adevăr, zise mama, trebuie să o trimit şi pe fiica mea cea mare. Fanchon, uite

ce iese din gura surorii tale când vorbeşte. Nu ţi-ar plăcea şi ţie? Nu trebuie decât să mergi să aduci apă de la fântână şi, când o bătrânică o să-ţi ceară, să-i dai să bea, s-o tratezi aşa cum se cuvine.— Am să mă duc, răspunse fata cea mare, morocănoasă, să văd şi eu ce se întâmplă la fântână!— Vreau să mergi chiar acum, insistă mama.Ea se duse, bombănind întruna. Luase cel mai frumos ulcior de argint care se găsea în casă şi, abia ajunse la fântână, că şi văzu ieşind din pădure o doamnă minunat îmbrăcată, care veni să-i ceară apă să bea. Era tot zâna care îi apăruse surorii sale, dar, de data asta, luase înfăţişarea unei prinţese, ca săPof eşti CM zâne

57vadă cât de departe mergea necuviinţa acestei fete.— Oare am venit până aici, îi răspunse fata, plină de răutate, ca să-ţi dau ţie de băut? Am adus oare ulciorul de argint tocmai ca să-i dau doamnei să bea? Părerea mea e că puteţi să vă luaţi şi singură apă de băut.— Nu eşti deloc cuviincioasă, îi răspunse zâna, fără a se mânia. Ei bine, pentru că eşti atât de urâcioasă, îţi hărăzesc ca, la fiecare58vorbă pe care o vei rosti, să-ţi iasă din gură un şarpe sau o broască.îndată ce mama ei o zări, o întrebă:— Ei, fiica mea, cum e?— Cum să fie, mamă! răspunse necioplita şi îi şi săriră din gură doi şerpi şi două broaşte.— O, cerule! strigă mama, ce văd aici? Numai sora ta e de vină, mi-o va plăti!Şi alergă s-o bată. De frică, sărmana copilă fugi în pădurea cea mai apropiată. Fiul regelui, care venea de la o vânătoare, o întâlni şi, văzând-o atât de frumoasă, o întrebă ce căuta singură în pădure şi de ce plângea.— Mama m-a alungat din casă, domnule! Prinţul, care văzu ieşindu-i din gură cincisau şase perle şi tot atâtea briliante, o rugă pe fată să-i spună cum de avea un asemenea dar. Ea îi povesti toată întâmplarea.Fiul regelui se îndrăgosti nebuneşte de ea şi, gândindu-se că acel dar preţuia mai mult decât tot ce i se putea da ca zestre cuiva, o duse la palatul regelui, tatăl său, şi se căsători cu ea.Cât despre sora cea rea, aceasta stârni ura tuturor, ba chiar propria mamă o izgoni pe59nefericită din casă. Ea pribegi mult, căci nimeni nu voia să o primească, aşa că se duse la o margine de pădure, unde, după puţină vreme, muri de supărare.60CENUŞĂREASAA fost odată un nobil care, la a doua sa căsătorie, luă o femeie ce se dovedi a fi cea mai mândră şi mai trufaşă din câte s-au văzut vreodată. Ea avea două fete care-i semănau întru totul. Soţul, la rândul său, avea şi el o fată, dar de o blândeţe şi de o bunătate fără seamăn. Moştenise aceste calităţi de la mama ei, care fusese cea mai bună femeie din lume.Nici nu se termină bine nunta, că mama vitregă îşi şi dădu arama pe faţă. Nu putea suferi însuşirile alese ale acestei fete, care o făceau să se deosebească şi mai mult de

fetele ei rele şi urâcioase. Aşa că îi dădu în grijă cele mai neplăcute treburi din casă: ea trebuia să spele pe jos, în camera doamnei şi în cele ale domnişoarelor şi, mai mult decât atât, trebuia să se culce în pod, pe o saltea de paie, în timp61ce surorile ei dormeau în odăi cu duşumele lustruite, în paturile cele mai moi şi cu oglinzi în care se vedeau din cap până-n picioare.Sărmana fată îndura totul cu răbdare, fără să îndrăznească să se plângă tatălui ei, care ar fi certat-o, pentru că noua lui soţie era cea care conducea întreaga gospodărie.După ce-şi termina treaba, fata se ducea să se odihnească lângă vatră, pe cenuşă, motiv pentru care toţi ai casei îi spuneau Cenuşara. Sora mijlocie, care nu era atât de haină ca aceea mai mare, îi spunea Cenuşăreasa. Dar, în ciuda hainelor ei zdrenţăroase, tot era mai frumoasă decât surorile ei, deşi acestea purtau veşminte alese.Se întâmplă ca fiul regelui să dea un bal, la care invită toate persoanele de vază, printre care se numărară şi cele două surori ale Cenuşăresei, socotite a fi din lumea bună. lată-le acum preocupate de căutarea şi alegerea hainelor şi a unor pieptănături elegante, în timp ce, pentru biata Cenuşăreasa, balul era încă o trudă în plus, pentru că ea era cea care trebuia să le calce lenjeria şi le scrobească manşetele. Tot timpul, în casă, nu se vorbea decât despre veşmintele cu care se vor îmbrăca.62— Eu, spuse cea mare, o să îmbrac rochia roşie de catifea, cu bijuteriile aduse din Anglia.— Eu, zise sora ei, o să port o rochie obişnuită, dar, în schimb, o să-mi pun mantia cu flori brodate şi colanul cu briliante, care, nu-s chiar de lepădat.A fost chemată cea mai pricepută coafeză, care le făcu două rânduri de bucle impozante8, apoi o strigară pe Cenuşăreasa, ca să-şi spună şi ea părerea, fiind bine ştiut că acesteia nu-i lipsea bunul gust. Cenuşăreasa le sfătui cum putu mai bine, oferindu-se chiar şi să le mai aranjeze, lucru pe care ele îl acceptară cu plăcere.în timp ce le gătea, fetele o întrebară:— Cenuşăreaso, n-ai vrea să mergi şi tu la bal?— Ei, domnişoarelor, vă bateţi joc de mine. Asta îmi mai lipsea.— Ai dreptate. Ar râde lumea dacă ar vedea o Cenuşăreasă ca tine ia bal!Altcineva în locul Cenuşăresei şi-ar fi bătut joc de pieptănătura lor, dar ea era bună şi le pieptănă părul cât putu mai bine.8 Impozant - mândru, impunător.63

Aproape două zile n-au pus nimic în gură, atât erau de bucuroase că merg la bal. Rupseseră mai mult de o duzină de corsete care trebuiau să le subtieze talia şi toată ziua erau numai la oglindă.În sfârşit, sosi şi ziua mult aşteptată. Plecară şi Cenuşăreasa rămase acasă, privind în urma lor, până ce nu le mai văzu.Când nu le mai zări deloc, începu să plângă. Văzând-o, naşa ei, care era o zână, o întrebă de ce plânge.— Aş vrea... aş vrea şi eu...Plângea atât de tare, că nu mai putu să termine ce începuse. Naşa ei însă îi ghici gândurile:— Vrei să mergi şi tu la bal, nu-i aşa?— Da, aş vrea, zise Cenuşăreasa, suspinând.

— Ei bine, dacă n-o să mai plângi, o să fac în aşa fel, încât să te duci şi tu la serbare, rosti naşa ei.Apoi o conduse în cameră şi îi zise:— Du-te în grădină şi adu-mi un dovleac. Cenuşăreasa alergă şi alese cel mai frumosdovleac dintre cei care se găseau în grădină, după care se întoarse să-l dea naşei sale,64

neputând ghici ce legătură ar putea să aibă dovleacul cu balul prinţului. Zâna îl despică, scoase miezul şi lăsă doar coaja. Apoi îl lovi cu bagheta, iar dovleacul se prefăcu îndată într-o caleaşca frumoasă, cu totul şi cu totul de aur.Naşa se uită pe urmă în Şorecăria sa, unde găsi şase şoareci vii; îi spuse Cenuşăresei să deschidă puţÎn capcana şi fiecare şoarece care ieşea era lovit cu bagheta fermecată, prefăcându-se pe dată într-un cal frumos, aşa că înhamă la caleaşca şase cai minunaţi, de culoare cenuşie, acoperiţi cu harnaşamente bogate.— Mă duc să văd, zise Cenuşăreasa, dacă nu găsesc vreun şobolan în cuşca şobolanilor, ca să facem din el un vizitiu.— Ai dreptate, rosti naşa ei. Du-te şi caută. Cenuşăreasa aduse cuşca în care se aflautrei şobolani graşi. Zâna alese unul dintre ei, mai mare, şi, atingându-l cu bagheta, îl transformă într-un vizitiu impozant care avea cele mai frumoase mustăţi din câte se văzuseră vreodată. Apoi se adresă Cenuşăresei:— Vezi că, în grădină, în spatele stropitoarei, o să găseşti şase şopârle. Adu-mi-le încoace.65Abia sosi cu ele, că zâna le şi prefăcu în şase lachei, care se urcară la spatele caleştii şi, cum stăteau aşa, în hainele împodobite, la locul lor, păreau că toată viaţa nu făcuseră decât asta.Zâna se adresă atunci Cenuşăresei:— Iată cu ce ai să te duci la bal, îţi place?— îmi place, dar cum să merg cu hainele astea ponosite?66Zâna doar ce o atinse cu bagheta fermecată şi îmbrăcămintea ei se preschimbă toată în straie de aur şi argint, bătute cu pietre scumpe. îi dădu apoi nişte conduri9 de sticlă, cei mai frumoşi din lume. Astfel împodobită, se urcă în trăsură, iar naşa ei o sfătui să nu stea la bal nici o clipită după miezul nopţii, căci, altfel, caleaşca, armăsarii, lacheii şi vizitiul îşi vor relua înfăţişarea, iar propria rochie va redeveni cea de dinainte.Fata promise naşei că nu va sta la bal decât până la miezul nopţii şi plecă plină de bucurie. Fiul regelui, aflând că sosise o mare prinţesă necunoscută, se grăbi să-i iasă în întâmpinare. Când ea coborî din caleaşca, el îi întinse mâna şi o conduse în sala unde era balul. În acea clipă, se făcu linişte, dansul încetă, la fel şi muzica şi toate privirile fură atrase de frumuseţea deosebită a necunoscutei. Se auzi:— Oh, cât este de frumoasă!Regele însuşi, cât era de bătrân, n-o pierdea din ochi şi îi spuse reginei că de mult timp nu mai văzuse o fiinţă atât de fermecătoare.9 Condur = pantof femeiesc cu toc înalt, uneori brodat.

67Toate doamnele erau atente la coafura ei, ca a doua zi să se pieptene şi ele la fel şi să caute pânzeturi asemenea celor pe care le purta Cenuşăreasa, numai că nu ştiau că acestea nu puteau fi găsite nicăieri şi nu avea nici cine să le croiască aşa de bine.

Fiul regelui o conduse la locul cel mai de cinste, apoi o pofti la dans. Graţia cu care dansa făcu să crească admiraţia celor din jur. Se aduseră gustări, din care tânărul prinţ nu servi nimic, atât era de preocupat să o privească.Ea se aşeză lângă surorile ei, fu amabilă cu ele, le dădu portocale şi lămâi din cele oferite ei de prinţ, lucru care le surprinse, pentru că nici prÎn cap nu le trecea că această frumoasă prinţesă ar putea fi sora lor.Pe când balul era în toi, Cenuşăreasa auzi ceasul bătând ora unsprezece şi trei sferturi. Atunci, făcu repede o reverenţă şi plecă îndată, urmând sfatul naşei sale. Ajunsă acasă, îi mulţumi acesteia şi îi spuse că ar vrea să meargă şi a doua zi la bal, pentru că fiul regelui o invitase cu multe rugăminţi. În timp ce-i povestea zânei ce se întâmplase la bal, se auziră ciocănituri la uşă. Alergă să deschidă surorilor ei.68

— Ce mult aţi stat, spuse ea, căscând, frecându-şi ochii şi întinzându-se, ca şi când atunci s-ar fi trezit din somn.— Dacă ai fi fost şi tu la bal, îi spuse una dintre ele, nu te-ai fi plictisit. A venit acolo o prinţesă frumoasă, cea mai frumoasă din câte există, care s-a purtat foarte politicos cu noi, oferindu-ne portocale şi lămâi.Cenuşăreasa nu mai putea de bucurie. Le întrebă de numele prinţesei, dar îi răspunseră că nu-l cunoşteau şi că fiul regelui ar fi dat orice pe lume ca să-l afle. Cenuşăreasa surâse şi le spuse:— Era chiar aşa de frumoasă? Doamne, ce fericite sunteţi! N-aş putea s-o văd şi eu? Ei, domnişoară Javotte, împrumută-mi haina dumitale galbenă, cea de toate zilele, ca să merg şi eu cu voi.— I-auzi, neobrăzata! răspunse sora ei vitregă. Ar trebui să fiu nebună ca să împrumut Cenuşăresei ăsteia urâte rochia mea.Fata se aşteptase la acest refuz şi era ! mulţumită, căci n-ar fi ştiut cum să iasă din încurcătură dacă Javotte ar fi acceptat să-i j împrumute rochia.A doua zi, cele două surori plecară la bal, j iar Cenuşăreasa, de asemenea, dar şi mai j69

frumos împodobită decât prima oară. Fiul regelui se afla mereu lângă ea şi nu mai contenea să-i povestească tot felul de lucruri plăcute.Tânăra domnişoară nu se plictisi deloc şi uită de sfatul dat de naşa ei. Când auzi ceasul bătând miezul nopţii, ea crezu că era ora unsprezece, aşa că se ridică şi alergă la fel de sprintenă precum o căprioară. Prinţul o urmări, dar nu putu s-o prindă. în marea ei grabă, îşi pierdu unul dintre condurii de sticlă, pe care prinţul îl ridică cu mare grijă. Cenuşăreasa ajunse acasă cu răsuflarea tăiată, fără caleaşca, fără lachei şi în hainele ei de toate zilele.Nimic dintre splendorile avute nu-i rămăsese, decât un condur micuţ, a cărui pereche o lăsase să cadă. Gărzile de la poarta palatului au fost întrebate dacă n-au văzut ieşind o prinţesă. Răspunseră că n-au văzut decât o tânără în zdrenţe, care semăna mai mult cu o servitoare decât cu o prinţesă.Când cele două domnişoare se întoarseră de la bal, Cenuşăreasa le întrebă dacă s-au distrat bine şi dacă mai venise frumoasa prinţesă. Ii răspunseră că venise, dar, când sunase miezul nopţii, ea o luase la fugă atât de70

repede, că lăsase să-i cadă unul dintre cei doi conduri de sticlă, cei mai frumoşi de pe lume. Fiul regelui îl ridicase şi-l privise tot timpul şi, fără îndoială, era foarte

îndrăgostit de frumoasa prinţesă căreia îi aparţinea.Fetele spuneau adevărul, pentru că, la puţine zile după aceea, prinţul anunţă printr-un crainic că o să se căsătorească cu cea căreia o să i se potrivească condurul. îl încercară toate fetele din ţinut, dar degeaba. în cele din urmă, a ajuns şi la cele două surori, care s-au străduit cât au putut să le încapă picioarele lor mari în condur, dar acesta tot nu li s-a potrivit. Cenuşăreasa, care-şi recunoscuse condurul, zise, râzând:— Daţi-mi-l şi mie să-l încerc!Surorile izbucniră în hohote de râs, bătându-şi joc de ea. Nobilul domn care fusese pus să probeze condurul, privind-o atent pe Cenuşăreasa şi văzând cât era de frumoasă, spuse că primise poruncă ca toate fetele să încerce. O pofti deci şi pe Cenuşăreasă să şadă şi, apropiind condurul de piciorul ei mic, văzu că i se potrivea ca turnat.Mare le fu mirarea celor două surori, dar şi mai mare când o văzură pe Cenuşăreasă scoţând din propriul buzunar celălalt condur, pe71

care-l încălţă. între timp, sosi şi zâna, care lovi cu bagheta îmbrăcămintea Cenuşăresei, prefăcând-o într-una mult mai strălucitoare decât toate celelalte.Abia atunci, cele două surori o recunoscură pe frumoasa prinţesă de la bal. Se aruncară la picioarele ei, cerându-i iertare pentru purtarea pe care o avuseseră faţă de ea. Cenuşăreasa le ridică şi le spuse că le iartă cu dragă inimă, îmbrăţişându-le şi rugându-le să o iubească mereu. Ea fu dusă prinţului îmbrăcată în veşmintele minunate, iar el, privind-o, socoti că era mai frumoasă ca oricând şi după câteva zile se căsători cu ea. Cenuşăreasa, care era tot atât de bună pe cât era de frumoasă, pofti pe cele două surori să locuiască la palat, căsătorindu-le în aceeaşi zi cu doi mari seniori de la curte.RIQUET CEL CU MOŢ

A fost odată o regină care dădu naştere unui fiu atât de urât şi de strâmb, că multă vreme lumea se îndoi de forma lui omenească. O zână care fusese prezentă la naşterea lui îi asigură pe toţi că o să fie o persoană plăcută, pentru că va avea mult haz. Spunea chiar că darul pe care i-l făcuse o să-l dea, la rândul său, şi persoanei pe care el o s-o iubească cel mai mult pe lume.Toate acestea o consolară oarecum pe săr*•■ mana regină, care era foarte mâhnită că adusese pe lume un copil atât de pocit. E adevărat însă că acest copil, îndată ce începu să vorbească, spunea o mulţime de lucruri frumoase şi în tot ceea ce făcea dădea dovadă de atâta har, încât fermeca, pur şi simplu. Am uitat să vă spun că venise pe lume cu un mic moţ de73păr pe cap, aşa că i se spusese Riquet cel cu Moţ, pentru că Riquet era numele său de familie.Când acesta împlini şapte sau opt anişori, regina unui regat învecinat născu două fete. Prima care veni pe lume era mai frumoasă decât ziua. Regina era atât de fericită, că nu mai simţi durerile facerii. Aceeaşi zână care asistase la naşterea micului Riquet veni şi la patul reginei şi, ca să domolească bucuria acesteia, declară că această mică prinţesă n-o să fie isteaţă, n-o să aibă haz şi că va creşte tot atât de proastă, pe cât era de frumoasă.Auzind toate acestea, regina se mâhni amarnic, iar după câteva momente supărarea îi crescu şi mai mult, pentru că a doua fată care se născu era mai urâtă decât o vrăjitoare.— Nu fiţi atât de supărată, doamnă, îi spuse zâna, această fiică a dumneavoastră o să

fie în schimb atât de isteaţă, că nici nu o să se bage de seamă lipsa frumuseţii.— Dacă aşa vrea Dumnezeu! răspunse regina. Dar nu s-ar putea oare ca şi cea mare să aibe un pic de minte, din moment ce e atât de frumoasă?74— În privinţa asta nu pot face nimic pentru ea, spuse zâna. Dar, în ce priveşte frumuseţea, pot orice. PrÎn urmare, o să-i dau puterea de a-l face frumos pe bărbatul de care se va îndrăgosti.Pe măsură ce prinţesele creşteau, creşteau şi darurile pe care le făcuse zâna şi pretutindeni nu se vorbea decât de frumuseţea celei mari şi de spiritul celei mici. Cu vârsta, sporeau şi defectele lor. Cea mică se urâţea de la o zi la alta, iar cea mare devenea tot mai proastă. Sau nu răspundea la întrebarea ce i se punea, sau spunea baliverne. Pe lângă asta, mai era şi atât de stângace, că, din patru ceşti de porţelan pe care le punea pe un raft, spărgea una şi nici nu putea bea apă fără să verse o jumătate de pahar pe ea.Deşi frumuseţea este un mare avantaj pentru o persoană tânără, fata cea mică avea întotdeauna mai mult succes decât sora ei. La început, lumea se apropia de cea frumoasă ca s-o vadă şi s-o admire, dar nu după mult timp se îndrepta spre cealaltă, care avea mai mult spirit şi spunea lucruri plăcute, şi se mirau cu toţii că, în mai puţÎn de un sfert de oră, cea mare nu mai avea pe nimeni în preajma ei, toţi preferând să stea în jurul celei mai mici.75Cea mare, deşi foarte proastă, tot a observat acest lucru şi ar fi dat frumuseţea ei toată pentru jumătate din inteligenţa surorii sale. Regina, oricât ar fi fost de înţeleaptă, nu se putea opri să nu-i reproşeze, de mai multe ori, lipsa ei de isteţime, lucru care o îndurera mult pe biata prinţesă.într-o zi, pe când se retrăsese într-o pădure pentru a-şi plânge nenorocirea, văzu venind spre ea un om foarte urât la chip, dar îmbrăcat împărăteşte.Era tânărul Riquet cel cu Moţ, care se îndrăgostise de ea, văzându-i portretele răspândite în lume. Părăsise palatul tatălui său pentru a o vedea şi a-i vorbi. încântat să o întâlnească singură în pădure, i se adresă cu tot respectul şi politeţea cuvenite. Observând, după ce-i făcu complimentele de rigoare, că era cam melancolică, îi zise:— Nu înţeleg deloc, domniţă, cum e posibil ca o fiinţă atât de frumoasă să fie atât de tristă. Cu toate că am văzut multe fete de o strălucire peste măsură, nu am întâlnit nici una a cărei frumuseţe să se apropie de a voastră.— Asta vă place s-o spuneţi, domnule, răspunse prinţesa şi se opri aici.76— Frumuseţea, răspunse Riquet cel cu Moţ, e un dar atât de mare, că poate să ţină loc de orice. Când o ai, nu cred că există ceva care să te supere prea mult.— Aş fi mai fericită, zise prinţesa, să fiu tot atât de urâtă ca dumneata, dar să fiu isteaţă, decât să am frumuseţea pe care o am şi să fiu atât de proastă precum sunt.— Nu există, domniţă, nici un semn anume care să dovedească cum că ai spirit decât acela să crezi că nu ai şi e de la natură dat să crezi că, pe cât ai mai mult, această însuşire ţi-ar lipsi.— Despre asta nu ştiu nimic, zise prinţesa, dar ştiu că sunt tare proastă şi de aici îmi vine toată amărăciunea care mă omoară cu zile.— Dacă asta e tot ce vă supără, domniţă, eu pot cu uşurinţă să pun capăt supărării voastre.

— Şi cum aţi face? întrebă prinţesa.— Am puterea, domniţă, zise Riquet cel cu Moţ, să dau spirit celei de care o să mă îndrăgostesc cel mai mult şi, cum dumneata eşti această persoană, nu depinde decât de dumneata să ai atâta isteţime cât doreşti, cu condiţia să te căsătoreşti cu mine.77Prinţesa rămase fără glas şi multă vreme nu zise nimic.— Văd, reluă Riquet cel cu Moţ, că această propunere a mea vă mâhneşte şi nu mă miră. Dar vă las un an ca să vă hotărâţi.Prinţesa nu avea spirit, dar ardea aşa de mult de dorinţa de a-l obţine, încât îşi imagina că sfârşitul acestui an nu va mai veni niciodată, aşa că acceptă pe loc propunerea care i se făcuse. Abia îi promisese lui Riquet cel cu Moţ că peste un an, în aceeaşi zi, se va căsători cu el, că se şi simţi alta decât înainte.78Descoperi că avea o neînchipuită uşurinţă de a spune tot ce dorea şi o făcea acum într-un mod plăcut şi firesc. Din acest moment, începu o conversaţie galantă cu Riquet cel cu Moţ, vorbind cu atâta eleganţă, încât acestuia i se păru că îi dăduse mai mult spirit decât îşi păstrase pentru sine.Când prinţesa se întoarse la palat, curtenii nu ştiau ce să mai creadă despre această schimbare atât de bruscă şi nemaipomenită, deoarece înainte fusese auzită înşirând vorbe nepotrivite, iar acum spunea lucruri pe înţeles şi din cale-afară de spirituale. Curtea fu cuprinsă de o neînchipuită bucurie.Singura căreia acest lucru nu-i era pe plac era sora ei mai mică, pentru că, nemaiavând avantajul de a fi mai spirituală, nu îi mai rămăsese acum decât înfăţişarea ei hidoasă.însuşi regele asculta doar de sfaturile fetei celei mari şi uneori ţinea consiliile chiar în apartamentul ei. Ştirea despre această schimbare în bine se răspândi foarte repede; veneau acum toţi prinţii din regatele învecinate ca să se facă iubiţi de fată şi aproape toţi o cerură în căsătorie. Dar ea nu găsi că aveau destul spirit, îl asculta pe fiecare, dar nu se angaja faţă de nici unul.79între timp, veni un prinţ atât de puternic, de bogat, de isteţ şi de chipeş, încât nu se putu abţine să nu fie binevoitoare faţă de el.Când îl zări, tatăl ei îi spuse că ea era singura persoană care putea să hotărască cum e mai bine să facă. Cu cât ai mai mult spirit, cu atât e mai greu să iei o hotărâre într-o împrejurare ca aceasta, aşa că fata mulţumi tatălui ei că-i lăsa timp de gândire.întâmplător, se duse să se plimbe în aceeaşi pădure unde îl întâlnise pe Riquet cel cu Moţ, ca să cugete în voie la ceea ce avea de făcut.În timp ce se plimba ea aşa, meditând, se auzi sub picioarele ei un zgomot surd care părea făcut de mai multe persoane mergând încoace şi încolo. Ascultând cu mai multă atenţie, ea îl auzi pe unul spunând: „Adu-mi oala aceea", iar pe altul, rostind: „Dă-mi, te rog, acest castron." Altul zicea: „Pune lemne pe foc."Pământul se deschise şi sub picioarele ei văzu un fel de bucătărie plină de bucătari, de rândaşi şi de tot felul de slugi care se pregăteau pentru o serbare măreaţă. Ba exista şi o echipă de douăzeci-treizeci de cârnăţari, care80stăteau în faţa unei mese lungi-lungi, lucrând în cadenţă, pe ritmul unei melodii vioaie.Prinţesa, uimită de tot acest spectacol, îi întrebă pentru cine lucrează.

— Pentru prinţul Riquet cel cu Moţ, care mâine o să aibă nunta, răspunse cel mai arătos dintre slujitori.Prinţesa fu şi mai surprinsă decât înainte şi, amintindu-şi deodată că promisese cu un an în urmă, în aceeaşi zi, să se căsătorească cu prinţul Riquet cel cu Moţ, căzu parcă trăsnită de un fulger. Ceea ce o împiedicase să-şi amintească era faptul că, în momentul în care făcuse această promisiune, era încă proastă, iar, acum, având spiritul pe care i-l dăduse prinţul, uitase de toate prostiile ei.îşi continuă drumul, dar nu făcu mai mult de treizeci de paşi, că Riquet cel cu Moţ se prezentă în faţa ei, plÎn de curaj şi de măreţie, ca un prinţ care se însoară.— Mă vedeţi, domniţă, zise el, gata să-mi respect cuvântul dat şi nu mă îndoiesc că aţi venit aici să vi-l onoraţi pe al dumneavoastră.— Mărturisesc sincer, răspunse prinţesa, că încă nu m-am gândit la ce v-am promis şi că se poate să nu iau niciodată hotărârea pe care o doriţi.81— Mă uimiţi, domniţă, îi răspunse Riquet cel cu Moţ.— Cred, rosti prinţesa, că dacă, aflându-mă aici, aş avea de-a face cu un om brutal şi fără spirit, aş fi într-o situaţie foarte grea. O prinţesă n-are decât cuvântul ei, mi-ar zice acela, şi trebuie să te căsătoreşti cu mine, pentru că mi-ai promis. Dar, din moment ce bărbatul căruia îi vorbesc este omul cel mai spiritual din lume, sunt sigură c-o să mă înţeleagă. Vedeţi dar că, dacă, pe când eram o proastă, nu mă puteam hotărî să mă căsătoresc cu dumneavoastră, cum credeţi că, având spiritul pe care mi l-aţi dat, aş putea să o fac acum, când mi-e şi mai greu să aleg pe cineva? Dacă v-aţi gândit să vă căsătoriţi cu mine, aţi făcut o mare greşeală scăpându-mă de prostie, pentru că m-aţi făcut să văd mai limpede ceea ce atunci nu vedeam.— Dacă unui bărbat fără spirit, răspunse Riquet cel cu Moţ, i-ar da prÎn cap, cum aţi spus, să vă învinuiască de faptul că nu vă lespectaţi cuvântul dat, atunci cum doriţi ca eu să nu mă folosesc de acelaşi lucru într-o situaţie În care e în joc fericirea vieţii mele? Se cuvine oare ca persoanele isteţe să aibă parte de o82soartă mai crudă decât cele care nu sunt astfel? Puteţi să pretindeţi asta tocmai domnia voastră, care aveţi acum atâta spirit şi care aţi dorit atât de mult să aveţi? Dar să ne întoarcem la realitate, în afară de urâţenia mea, mai e ceva care vă displace la mine? Sunteţi cumva nemulţumită de familia din care provin, de spiritul meu, de verva sau de manierele mele?— Deloc, răspunse prinţesa. Tot ceea ce mi-aţi spus îmi place.— Dacă e adevărat, reluă Riquet cel cu Moţ, o să fiu fericit, pentru că aţi putea să faceţi din mine cel mai plăcut dintre oameni.— Cum se poate? se miră prinţesa.— O să se poată, răspunse Riquet cel cu Moţ. Dacă mă iubiţi îndeajuns, aşa va fi. Şi ca să nu aveţi nici o îndoială, aflaţi că aceeaşi zână care, în ziua când m-am născut, mi-a dat puterea de a face o persoană inteligentă din cea care îmi va plăcea, dumneavoastră v-a dat darul de a-l face frumos pe cel pe care o să-l iubiţi, dacă doriţi să-i faceţi acest dar.— Dacă aşa stau lucrurile, zise prinţesa, doresc din toată inima să devii prinţul cel mai încântător din lume şi-ţi ofer cu mare dragoste; darul pe care-l doreşti.83Nici nu pronunţase bine aceste cuvinte, că Riquet cel cu Moţ apăru în ochii ei drept cel

mai frumos om din lume, cel mai mândru şi mai chipeş dintre câţi bărbaţi văzuse vreodată.Unii afirmă că asta nu se datora farmecelor zânei, ci iubirii, doar ea era cauza acestei transformări. Ei spun că prinţesa, reflectând asupra strădaniei prinţului, asupra discreţiei lui şi asupra tuturor calităţilor sufletului şi minţii sale, n-a mai băgat de seamă că acesta era ghebos şi că şchiopăta îngrozitor. Avea impresia că doar îşi înclină puţÎn genunchiul, fapt care îi dădea un oarecare farmec. Lumea mai spune şi că ochii lui saşii i se păreau ca diamantele, şi că prinţesa considera asta ca o dovadă a dragostei sale, iar nasul lui mare şi roşu avea ceva vitejesc şi eroic.Oricum ar fi* prinţesa îi promise pe loc că o să se căsătorească cu el, cu condiţia ca tatăl ei, regele, să-şi dea consimţământul. Regele, ştiind că fiica sa avea multă stimă pentru Riquet cel cu Moţ, pe care-l cunoştea ca pe un prinţ nespus de înţelept, primi cu plăcere să-l aibă ca ginere. A doua zi se făcu nunta, aşa84cum prevăzuse Riquet cel cu Moţ, când poruncise să înceapă pregătirile cu mult timp înainte.85FRUMOASA DIN PĂDUREA ADORMTTAAu fost odată un rege şi o regină, care erau peste măsură de supăraţi ca n-aveau nici măcar un copil. Se duseseră pe la toate apele tămăduitoare din lume, făcuseră pelerinaje, rugăciuni, dar nimic n-a dat roade. În cele din urmă, regina a rămas totuşi grea şi a dat naştere unei fetiţe.I s-a făcut un botez frumos şi ca naşe ale prinţesei au fost poftite toate zânele din ţară, care să-i dea câte un dar, după obiceiul zânelor din acel timp (dintre ele au fost găsite şase). Urmare a acestui obicei, prinţesa a fost înzestrată cu toate darurile pe care şi le poate cineva imagina.După ceremonia botezului, invitaţii se întoarseră la palatul regelui, unde se dădu un mare ospăţ în cinstea zânelor. La masă, în faţa86fiecăreia dintre ele, se afla o casetă de aur masiv în care erau o lingură, o furculiţă şi un cuţit, garnisite cu briliante şi rubine. Dar, pe când se aşezau cu toţii la masă, văzură intrând o zână bătrână, pe care uitaseră s-o invite, pentru că trecuseră mai bine de cincizeci de ani de când nu ieşise din turn.Se credea că murise sau că fusese prinsă de o vrajă. Regele ceru să i se aducă un tacâm, dar nu i s-a putut oferi şi o casetă de aur masiv, precum celorlalte, pentru că nu fuseseră comandate decât şase, pentru cele şase zâne invitate. Bătrâna, închipuindu-şi că e dispreţuită, începu să mormăie printre dinţi nişte ameninţări cumplite.Una dintre tinerele zâne care stătea în apropierea ei o auzi şi, gândindu-se că aceasta ar putea să-i facă un dar neplăcut micuţei prinţese, plănui să se ascundă, îndată ce-or să se ridice de la masă, în spatele unui paravan, ca să repare, pe cât era posibil, răul ce l-ar fi putut aduce bătrâna.între timp, zânele începură să facă daruri pentru prinţesă. Cea mai tânără îi ură să fie cea mai frumoasă fată din lume; cea de a doua îi dori să fie isteaţă ca un înger; a treia, să aibă87graţie în tot ce face; a patra, să danseze mai bine decât oricine; a cincea, să cânte ca o

privighetoare; a şasea, să cânte cu măiestrie la toate instrumentele.Când veni rândul celei de a şaptea zâne, după rangul ce-l deţinea, ea zise, clătinând din cap mai mult din pricina supărării decât a bătrâneţii, că prinţesa o să-şi străpungă mâna într-un fus şi o să moară.Cutremurată de această groaznică ursire, toată lumea începu să plângă. Atunci tânăra zână ieşi din spatele paravanului, rostind cu voce tare:— Fiţi siguri, Maiestăţile Voastre, că prinţesa n-o să moară. E adevărat că nu am atâta putere să înlătur cu totul ce a prorocit10 zâna dinaintea mea. Prinţesa o să se înţepe la mână într-un fus, dar n-o să moară, o să fie doar cuprinsă de un somn greu, care o să dureze o sută de ani, dar din care o va trezi fiul unui rege.Tatăl fetei, încercând să ocolească nenorocirea anunţată de bătrână, dădu o lege prÎn care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, tuturor persoanelor să toarcă şi să aibă asupra lor vreun fus.10 A proroci = a prevedea evenimente viitoare.

88După vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, regele şi regina plecară să se odihnească la una dintre moşiile lor de la ţară. Se întâmplă ca atunci prinţesa, alergând prÎn castel, din cameră în cameră, şi urcând într-un turn mare, să dea într-o odăiţă peste o bătrână care torcea. Bătrânica n-auzise niciodată de opreliştea regelui privind torsul.— Ce faci aici, mătuşica? o întrebă prinţesa.— Torc, fată frumoasă, răspunse bătrâna, care n-o cunoştea.— Ce frumos! reluă prinţesa. Cum faci? Dă-mi să văd dacă pot să fac şi eu la fel.Dar abia ce luă fusul în mână, fiind nu numai zburdalnică, dar şi nebunatică, în acelaşi timp, că, aşa cum prezisese zâna, îşi înţepă mâna şi căzu leşinată.Bătrâna, speriată, strigă după ajutor. Au venit oameni din toate părţile, i-au udat obrazul prinţesei cu apă, i-au dezlegat corsajul, i-au frecat mâinile şi tâmplele cu apă de flori, dar nimic n-a fost de folos ca s-o aducă la viaţă pe tânăra adormită.Atunci, regele, care tocmai sosise, auzind zgomotul, urcă şi, îndată ce văzu ce s-a întâmplat,îşi aminti de prezicerea zânei, făcută în ziua botezului.Porunci ca prinţesa să fie dusă în cel mai frumos apartament din palat şi aşezată pe un pat acoperit cu o cuvertură ţesută din aur şi argint.Jurai că e un înger, într-atât era de frumoasă. Leşinul nu-i îndepărtase culorile vii ale chipului, obrajii erau roz, iar buzele, ca de coral. Doar ochii îi erau închişi şi, auzindu-i respiraţia uşoară, îţi dădeai seama că nu e moartă.Regele porunci să fie lăsată să se odihnească până când va veni vremea să se trezească. Zâna bună, care-i salvase viaţa, îndulcindu-i prezicerea cu un somn de o sută de ani, se găsea la douăsprezece leghe de palat când avusese loc accidentul. întâmplarea i se adusese imediat la cunoştinţă de către un pitic care avea ghete ce făceau într-un singur pas şapte poşte.Zâna porni numaidecât la drum şi fu văzută, după o oră, sosind într-o trăsură de foc trasă de doi balauri înaripaţi. Regele îi întinse mâna, ajutând-o să coboare. Zâna încuviinţă toate pregătirile făcute de rege şi,90

pentru că era foarte prevăzătoare, se gândi că, atunci când o să se trezească, prinţesa o să fie foarte nedumerită, văzându-se singură într-un castel vechi. Drept care, iată ce făcu!

Atinse cu bagheta tot ce se găsea în acel palat (în afară de rege şi de regină): guvernante, domnişoare de onoare, curteni, bucătari, slujitori, gărzi, valeţi; atinse, de asemenea, toţi caii care se aflau în grajduri, împreună cu rândaşii, precum şi curtea de păsări şi pe Pouffe, căţeaua prinţesei, care era sub patul stăpânei ei. De îndată ce a făcut acest gest, adormiră toţi, urmând să se trezească doar o dată cu stăpâna lor, pentru a o sluji atunci când ea va avea nevoie. Chiar şi fripturile de potârnichi şi de fazani, care erau pe foc, adormiră şi la fel, focul. Toate astea se petrecură într-o clipă, căci zânelor nu le trebuie prea mult timp. Atunci, regele şi regina, după ce o sărutară pe scumpa lor fetiţă, fără s-o trezească, părăsiră palatul şi hotărâră ca nimeni să nu aibă voie să se apropie de acesta.De altfel, această oprelişte nici nu era necesară, pentru că, într-un sfert de ceas, în jurul castelului crescu o mulţime de arbori91mari şi mici, iar mărăcinişul pătrunse pretutindeni, încât nu se mai zăreau decât turnurile înalte ale castelului, şi acelea, numai de la mare depărtare. Nu încăpea nici o îndoială că şi aici era tot mâna zânei, care şi făcuse pe deplÎn datoria, ferind-o pe prinţesă de curioşi în tot acel răstimp cât avea să doarmă.Când se scurse o sută de ani, fiul regelui care domnea pe atunci şi care era dintr-o altă familie decât cea a prinţesei adormite plecă la vânătoare spre castelul părăsit, să afle ce era cu turnurile pe care le vedea printre vârfurile înalte ale copacilor. Când întreba pe cineva despre castel, fiecare îi răspundea din auzite. Unii spuneau că e un castel unde veneau stafiile, alţii ziceau că acolo se întâlnesc vrăjitoarele regiunii, pentru a-şi sărbători Sabatul11. Cei mai mulţi credeau că în acel castel sălăşluia un căpcăun care îi ducea acolo pe toţi copiii pe care-i prindea, ca să-i mănânce în voie, fără a fi urmărit, pentru că numai el reuşea să-şi facă o potecă prÎn pădure.Prinţul nu ştia ce să creadă. Un bătrân se apropie, spunându-i:1' Sabat = (aici) adunare de vrăjitoare care avea loc sâmbăta, Ia miezul nopţii, într-un Ioc singuratic.92— Prinţe, am auzit de la tatăl meu că, de mai bine de cincizeci de ani, în acel castel, ar fi cea mai frumoasă prinţesă din câte au fost văzute, care a fost ursită să doarmă o sută de ani şi pe care trebuie să o trezească fiul unui rege, căruia îi este hărăzită.Auzind aceste vorbe, fiul regelui se înflăcăra. Mânat de dragoste şi de dorinţa izbânzii, se hotărî pe loc să vadă despre ce este vorba. Pe măsură ce se apropia de pădure, toţi acei copaci uriaşi, mărăcinişurile şi hăţişurile se îndepărtau de la sine, lăsându-l să treacă.Se îndreptă către castelul care se găsea la capătul unei alei mari, pe care intră, şi fu surprins că nici unul dintre oamenii săi nu putea să-l urmeze, pentru că, îndată după trecerea lui, arborii se apropiau din nou şi doar el reuşea să-şi continue drumul. Un prinţ tânăr şi îndrăgostit e întotdeauna viteaz. El intră într-o curte mare şi ce văzu îi îngheţă sângele în vine. îl izbi o linişte de mormânt. Aerul morţii plutea pretutindeni. La fiecare pas se aflau animale şi oameni care păreau morţi. îşi dădu însă repede seama, după nasurile înroşite şi feţele lor îmbujorate, că nu erau decât adormiţi, iar paharele, în care mai erau93

câteva picături de vin, păreau să spună că ei adormiseră din cauza băuturii.Trecu apoi într-o altă curte mare, pavată cu marmură, şi intră în sala gărzilor, care aveau carabinele la umăr, sforăind de zor. Trecu prÎn mai multe camere pline de nobili

şi de doamne, care dormeau cu toţii, unii în picioare, alţii pe scaune.Intră după aceea într-o încăpere cu totul aurită, unde văzu un pat ale cărui perdele erau trase pe toate părţile şi, îndărătul lor, era cea mai frumoasă imagine pe care-o văzuse vreodată, o frumuseţe care avea aproape ceva divÎn în ea. Se apropie de pat cu sfială şi respect, iar, în cele din urmă, orbit de atâta strălucire, căzu în genunchi lângă pat.Atunci, pentru că vraja trebuia să ia sfârşit, prinţesa se trezi şi-l privi cu ochi mai duioşi decât s-ar îngădui la o primă vedere.— Tu eşti prinţul meu? Da' mult te-ai mai lăsat aşteptat!Prinţul, încântat de aceste cuvinte şi încă mai mult de felul cum fuseseră rostite, nu ştia cum să-şi manifeste bucuria şi recunoştinţa. O asigură că o iubea mai mult decât pe sine însuşi. Cuvintele lui, cu cât erau mai simple,94cu atât produceau o impresie mai puternică: vorbe puţine, dragoste multă. Era mai stânjenit decât ea şi asta nu trebuie să ne mire. Fata avusese destul timp să se gândească la ceea ce avea să-i spună, pentru că, se pare (de altfel, istoria nu ne relatează nimic) că zâna bună, în timpul somnului îndelungat al prinţesei, avusese grijă să o facă să viseze cât mai plăcut. în sfârşit, trecuseră patru ore de când vorbeau şi nu-şi spuseseră nici pe jumătate din câte aveau să-şi povestească.O dată cu prinţesa se trezi şi întregul palat. Fiecare se gândea la ce avea de făcut. Şi cum nu erau toţi îndrăgostiţi, unora le era foame şi sete. Doamna de onoare, grăbită ca şi ceilalţi, îşi pierdu răbdarea şi îi spuse prinţesei cu voce tare că friptura era servită. Prinţul o ajută pe prinţesă să se ridice. Aceasta era splendid îmbrăcată, dar prinţul se abţinu cât putu să-i spună că rochia era cam din vremea bunicii şi că avea un guler cam prea scrobit, dar care nu-i micşora în nici un caz frumuseţea.Trecură în salonul oglinzilor şi fură serviţi de slujitorii prinţesei. Viorile şi flautele prinseră a cânta melodii, ce-i drept, frumoase,dar care nu se mai cântau de acum o sută de ani.După aceea, fără a mai zăbovi, marele preot îi căsători pe cei doi tineri în capela castelului, iar doamna de onoare fu aceea care închise uşa în urma lor, pentru ca aceştia să-şi petreacă în linişte noaptea nunţii. Prinţesa nu prea avea nevoie de somn, iar prinţul plecă în zori, ca să se întoarcă în oraş, unde tatăl său îl aştepta îngrijorat.Prinţul îi spuse că, în timp ce se afla la vânătoare, se pierduse în pădure şi că dormise în coliba unui cărbunar, care-l hrănise cu pâine neagră şi cu brânză. Tatăl său, care era de bună credinţă, îl crezu, dar mama lui nu era convinsă şi, văzând că merge des la vânătoare, că lipsea uneori două sau trei nopţi la rând, fu sigură că totul se datora vreunei iubite. Prinţul trăi astfel cu prinţesa mai mult de doi ani, având şi doi copii. Primul copil era o fetiţă, pe care o numiră Aurora, iar al doilea, un băiat, pe care-l botezară Zori-de-Zi, pentru că părea mai frumos decât sora sa.Regina tot încerca să afle taina fiului său, dar el nu îndrăzni să-i mărturisească secretul.96Deşi o iubea, îi era teamă de ea, pentru că era din neam de căpcăuni şi regele nu se căsătorise cu dânsa decât datorită bogăţiilor ei uriaşe. La curte circula un zvon cum că regina avea înclinaţiile căpcăunilor, pentru că, atunci când vedea copii mici, cu greu se abţinea să nu se arunce asupra lor. De aceea, prinţul nu voia să-i facă mărturisiri.Dar, când regele muri, ceea ce se întâmplă după doi ani, şi când prinţul se văzu stăpân, îşi declară public căsătoria şi plecă cu mare alai să-şi aducă soţia de la castel. Li se

făcu o primire măreaţă, ei şi copiilor ei.După câtva timp, tânărul rege trebui să plece la război împotriva împăratului Cantalabutte, vecinul său. El o lăsă pe mama sa să conducă treburile ţării şi o rugă să aibă grijă de soţia şi copiii lui. Dar, îndată ce regele plecă, regina-mamă îşi trimise nora şi pe copii la o casă, la ţară, într-o pădure, unde putea să-şi îndeplinească mai uşor înfricoşătoarea dorinţă.Câteva zile mai târziu, îl chemă pe slujitorul ei, spunându-i că are poftă să o mănânce, a doua zi, pe micuţa Aurora.— Ah, doamnă! făcu acesta.Poceşti cu zâne97

— Vreau, rosti ea pe un ton de câpcâună care are poftă să mănânce carne fragedă, să mi-o pregăteşti cu sos Robert.Bietul om, dându-şi bine seama că nu se putea juca cu o căpcăună, luă un cuţit mare şi se urcă în camera Aurorei, care avea pe atunci patru ani. Fetiţa îl întâmpină râzând, sărindu-i de gât şi cerându-i bomboane. Atunci, el se înduioşa şi începu să plângă. Cuţitul îi căzu din mână, dar îl ridică şi coborî în curte, tăind gâtul unui mieluşel. îi prepară un sos atât de98Charles Perrault

gustos, încât stăpâna sa îl asigură că niciodată nu mâncase ceva mai bun. O luă apoi pe micuţa Aurora şi o ascunse la soţia sa, într-o căsuţă pe care o avea în fundul ogrăzii.După opt zile, regina cea rea îi spuse slujitorului că voia să-l mănânce la cină pe micuţul Zori-de-Zi.Acesta nu spuse nimic, hotărât s-o păcălească şi de data asta pe regină. II căută pe băiat şi-l găsi cu o săbiuţă în mână, făcând exerciţii de scrimă. II duse la soţia lui, îl ascunse în acelaşi loc cu sora sa, Aurora, şi-i dădu căpcăunei, în locul micuţului, care n-avea decât trei anişori, un ied pe care aceasta îl consideră minunat.Toate mergeau foarte bine, până când, într-o seară, regina cea rea îi spuse slujitorului:— Vreau s-o mănânc pe regină, dar cu acelaşi sos pe care l-ai făcut şi pentru copiii ei.Sărmanul om era disperat, crezând că de data asta n-o va mai putea păcăli. Tânăra regină trecuse de douăzeci de ani, fără să-i mai punem la socoteală pe cei o sută, timp în care dormise. Pielea ei era mai puţÎn moale, cu toate că era albă şi frumoasă. Şi ce animal să găseşti cu o piele ca a ei?99Pentru a-şi salva viaţa, slujitorul luă hotărârea să-i taie gâtul. Urcă în camera ei şi se decise să facă lucrul ăsta dintr-o dată, ca să sufere mai puţÎn atât el, cât şi tânăra regină. Furios, intră cu cuţitul în mână şi, fără a dori să o ia prÎn surprindere, îi mărturisi, cu mult respect, ordinul dat de regina-mamă.— Fă-o, fă-o repede! zise ea şi-i întinse gâtul. Execută ordinul ce ţi s-a dat. O să-mi văd astfel copiii, sărmanii mei copii, pe care i-am iubit atât de mult.Biata femeie îi credea morţi de când îi fuseseră luaţi, fără să i se spună nimic.— Nu, nu, doamnă, îi răspunse slujitorul, înduioşat, n-o să muriţi deloc, ba o să vă revederi şi copiii. Ei sunt acasă la mine, unde i-am ascuns, şi o voi păcăli şi de data asta pe regină, căreia am să-i dau, în locul dumneavoastră, o tânără căprioară.O duse pe tânăra regină în căsuţa lui, lăsând-o să-şi îmbrăţişeze copiii şi să plângă împreună cu ei, şi plecă apoi să caute o căprioară tânără în loc.

Regina-mamă îşi înfulecă cina cu aceeaşi poftă cu care ar fi mâncat-o pe tânăra regină.100Era tare mulţumită de cruzimea ei şi se pregătea să-i spună regelui, la întoarcere, că lupii au fost cei care i-au mâncat soţia şi copiii.într-o seară însă, pe când se preumbla prÎn curte şi prÎn ogrăzile castelului pentru a adulmeca nişte carne proaspătă, auzi dintr-o cameră din căsuţa slujitorului pe micuţul Zori-de-Zi, care tocmai era pedepsit pentru că fusese rău, şi o auzi şi pe micuţa Aurora, care se ruga ca fratele ei să fie iertat.Căpcăuna recunoscu vocea reginei şi a copiilor şi, furioasă că a fost înşelată, porunci pentru a doua zi, cu o voce tunătoare care făcea lumea să tremure, să fie adus în mijlocul curţii un hârdău mare, pe care-l umplu cu broaşte râioase, vipere, năpârci şi şerpi, ca să-i arunce acolo pe regină şi pe copiii ei, pe slujitor cu soţia sa şi pe servitoarea acesteia. Dăduse poruncă ca ei să fie aduşi cu mâinile legate la spate.Călăul tocmai se pregătea să-i arunce în hârdău, când regele, venind mai devreme, intră în curte călare şi întrebă uimit ce însemna acel spectacol îngrozitor. Nimeni nu îndrăzni să-i spună şi, atunci, înfuriată, căpcăuna, care presimţea ce avea să urmeze,101se aruncă ea însăşi în hârdău cu capul înainte şi fu mâncată într-o clipă de lighioanele pe care chiar ea le ceruse. Regele se mâhni, pentru că ea era mama lui, dar în curând îi trecu supărarea şi trăi mulţi ani în pace şi fericire, alături de copii şi de frumoasa lui soţie.102DEGEŢELAu fost odată un pădurar şi nevasta lui, care aveau şapte copii, toţi băieţi. Cel mare n-avea decât zece ani, iar cel mai mic avea şapte. Pare de mirare că apăruseră atâţia copii într-un timp aşa de scurt, dar nevasta sa năştea mereu câte doi prunci.Erau foarte săraci şi cei şapte copii le dădeau mult de furcă, pentru că nici unul dintre ei nu putea încă să-şi câştige singur pâinea.Ceea ce-i supăra şi mai mult era faptul că cel mai mic era prea plăpând şi nu vorbea mai deloc, nu pentru că i-ar fi lipsit inteligenţa, ci pentru că era prea timid şi prea bun la suflet. Era foarte mic şi, când venise pe lume, nu era mai dihai decât un deget de la mână, ceea ce i-a făcut pe ai săi să-i spună Degeţel.103

Acest biet copil devenise nepricopsitul12 casei şi întotdeauna în capul lui se spărgeau toate oalele. Totuşi el era cel mai sensibil şi mai înţelept dintre toţi fraţii şi, dacă vorbea puţin, în schimb asculta mult.Veni un an foarte greu şi foametea care se abătu asupra satului era atât de mare, încât aceşti oameni sărmani se hotărâră să scape de copiii lor.într-o seară, pe când copiii dormeau şi pădurarul cu nevasta sa stăteau lângă foc, el îi spuse, cu inima plină de durere:— Vezi că nu ne mai putem hrăni copiii. N-aş fi în stare să-i văd murind sub ochii mei şi sunt hotărât să-i duc mâine în pădure şi să-i pierd acolo; o să fie destul de uşor, pentru că, pe când ei or să se joace, adunând surcele, noi o să fugim, fără ca ei să ne vadă.— Oh, strigă femeia lui, ai putea să-ţi duci chiar tu copiii la moarte?Degeaba îi vorbea pădurarul de sărăcia lor, nevasta lui nu era de acord şi pace. Erau săraci, dar era mama lor. În cele din urmă, gândindu-se cât de dureros ar fi fost să-i

vadă murind de foame, acceptă şi se duse la culcare plângând.12 Nepricopsit = sărac, nevoiaş; care este bun de nimic.104Degeţel auzise tot ce vorbiseră. Aşa cum stătea, în patul lui, înţelese că vorbeau lucruri importante, deci se dădu jos din pat încetişor şi se aşeză sub scaunul de lemn fără spetează, ca să asculte fără să fie văzut. Când se duse din nou la culcare, nu putu adormi, gândindu-se la ce avea de făcut. Se sculă devreme şi merse pe malul râului, umplându-şi buzunarele cu pietre albe, apoi se întoarse acasă. în sfârşit, plecară, dar Degeţel nu le spuse fraţilor săi nimic din cele aflate.Merseră printr-o pădure deasă-deasă, de nu se vedeau la zece paşi unul cu altul. Pădurarul începu să taie lemne, iar copiii, să adune surcele pe care le legau în grămăjoare.Tatăl şi mama, văzându-i prinşi cu lucrul, se îndepărtară pe nesimţite de ei şi apoi o luară la fugă pe o cărare mai ocolită.Când se văzură singuri, copiii începură să plângă şi să strige din răsputeri. Degeţel îi lăsă să strige, ştiind că va găsi cu uşurinţă drumul spre casă. Venind spre pădure, el lăsase să-i cadă pe tot drumul câte o pietricică din buzunar, aşa că îi linişti, zicându-le:— Nu vă fie teamă, fraţilor! Tata şi cu mama ne-au lăsat ei aici, dar eu o să vă duc acasă.105Băieţii îl urmară şi el îi conduse înapoi, pe acelaşi drum pe care veniseră în pădure. La început, n-au îndrăznit să intre, ascultând ce vorbeau părinţii.În ziua când se înapoiaseră acasă, pădurarul şi nevasta lui căpătaseră banii pentru o datorie mai veche a seniorului satului, pe care nu mai sperau să o primească. Aceasta le salva viaţa, pentru că cei doi erau cu adevărat muritori de foame.Pădurarul trimise imediat pe femeia lui la măcelărie, de unde aceasta cumpără de trei ori mai multă carne decât de obicei, pentru că de mult nu mai mâncaseră aşa ceva.— Vai, unde sunt acum copiii noştri? Sărmanii, acum am avea destulă carne pentru a-i hrăni. Numai tu, tu ai vrut să-i omori, ţi-am spus eu că o să ne pară rău! Ce-or fi făcând acum în pădure? Vai, poate că lupii i-au şi mâncat. Eşti lipsit de omenie, dacă ţi-ai părăsit copiii în felul ăsta.Pădurarul îşi ieşi din fire, pentru că nevasta îi repetă de mai bine de douăzeci de ori că ea avusese dreptate când îi spusese că se vor căi pentra fapta lor. O ameninţă că o s-o bată dacă nu tace.106Pădurarul era poate chiar mai supărat decât soţia lui, dar ea îl cicălea şi el făcea parte dintre bărbaţii care iubesc femeile care vorbesc cu înţelepciune.Soţia lui continua să plângă:— Vai, unde or fi acum copiii mei?Femeia rostise vorbele astea cu atâta putere, încât copiii, care erau la uşă, auzind-o, începură să strige cu toţii:— Aici suntem! Aici suntem! Bucuroasă, femeia alergă repede la uşă şi odeschise, spunându-le, în timp ce-i îmbrăţişa:— Ce fericită sunt că vă am din nou lângă mine, dragii mei copii! Sunteţi obosiţi, vă e foame, iar tu, Petrişor, cât eşti de murdar, vino să te speli pe obraz!Acest Petrişor era fiul cel mai mare, pe care ea îl iubea cel mai mult dintre toţi, pentru că era roşcovan, aşa cum era şi ea.

Copiii se aşezară la masă şi mâncară cu poftă, lucru care le făcu plăcere mamei şi tatălui lor, cărora le povestiră, vorbind întruna, toţi deodată, cât de frică le fusese în pădure.Aceşti oameni cumsecade erau fericiţi să-şi vadă din nou copiii cu ei, dar fericirea lor dură atât cât ţinură banii.108Astfel, când banii se terminară, fură cuprinşi de vechea durere şi hotărâră din nou să-i piardă. Şi, ca să nu mai dea greş, îi duseră chiar mai departe decât prima oară.Dar nu putură vorbi atât de încet încât micul Degeţel să nu-i audă, făcându-şi ei socoteala că or să iasă din necaz la fel ca data trecută.Deşi se sculase foarte devreme, ca să meargă să adune pietre, băiatul găsi uşa încuiată de două ori. Nu mai ştia ce să facă, dar, cum cei doi părinţi lăsaseră câte o bucată de pâine la fiecare dintre ei pentru prânz, Degeţel crezu că o să se folosească de a sa aruncând în loc de pietre firiimturi, aşa că puse pâinea în buzunar.Tatăl şi mama îi duseră taman unde pădurea era cea mai deasă şi mai întunecoasă şi, îndată ce ajunseră, ei o luară pe un alt drum, lăsându-i acolo.Degeţel nu se supără prea tare, crezând că o să găsească uşor drumul datorită pâinii împrăştiate de el pe drum. Dar fu nespus de surprins când nu mai găsi nici o firimitură. Păsările mâncaseră totul.Iată-i, dar, nespus de necăjiţi şi, cu cât căutau mai îndârjit calea de întoarcere, cu atât109se adânceau mai mult în pădure. La căderea nopţii, se stârni un vânt puternic, care-i înfricoşa din cale-afară. Li se părea că nu auzeau decât urletele lupilor care veneau să-i mănânce.Aproape că nu îndrăzneau să vorbească sau să-şi mişte capul. Se dezlănţui şi o ploaie care-i udă până la os. La fiecare pas, alunecau, cădeau în noroi, de unde se ridicau murdari, neştiind ce să mai facă.Degeţel se urcă atunci în vârful unui copac, ca să vadă dacă nu se zărea ceva înjur, într-adevăr, văzu o luminiţă, dar aceasta era tare departe. Coborî din copac şi, când ajunse jos, nu mai distinse nimic, lucru care-l mâhni tare mult.Intre timp, tot mergând cu fraţii lui, văzu din nou lumina pe care o zărise în pădure.Ajunseră, în sfârşit, la casa unde licărea acel opaiţ, nu fără o oarecare teamă, pentru că îl pierdeau din vedere ori de câte ori coborau într-o vâlcea. Bătură la uşă şi le deschise o femeie, care îi întrebă ce doresc. Degeţel îi spuse că erau nişte copii sărmani, care se rătăciseră în pădure, şi o rugă să-i fie milă de ei şi să-i lase să doarmă undeva.110Văzându-i atât de drăgălaşi, femeia începu să plângă şi le zise:— Vai, dragii mei, unde aţi nimerit! Ştiţi că aceasta e casa unui căpcăun care mănâncă copii?— Vai, doamnă! îi răspunse Degeţel, care tremura ca şi fraţii săi, ce ne facem? Mai mult ca sigur că lupii din pădure or să ne mănânce în noaptea asta, dacă nu ne primiţi aici. Şi ar fi mai bine să ne mănânce domnul căpcăun. Dar poate că o să i se facă milă de noi, mai ales dacă o să-l rugaţi şi dumneavoastră.Femeia căpcăunului, crezând că o să poată să-i ascundă până a doua zi, îi lăsă să intre şi îi aşeză să se încălzească lângă foc, unde se frigea un viţel întreg pentru cina căpcăunului.în timp ce se încălzeau, auziră trei bătăi puternice în uşă. Era stăpânul, ce se întorcea

acasă. Femeia îi ascunse iute pe copii sub pat şi se grăbi să deschidă uşa. Căpcăunul întrebă dacă cina e gata şi dacă a scos vÎn din pivniţă, după care se aşeză la masă. Viţelul mustea în sânge încă, dar lui aşa i se părea şi mai bun. Adulmecă în stânga şi în dreapta şi zise femeii că miroase a carne vie.— Probabil, îi răspunse femeia, că de la viţelul ăsta pe care-l pregătesc acum vine mirosul.111- Eu simt miros de carne vie de om, îţi mai spun o dată, repetă căpcăunul, privindu-şi soţia pieziş. îmi ascunzi ceva.Rostind vorbele astea, se sculă de la masă şi se îndreptă direct spre pat.— Ah, rosti el, iată cum mă minţi, femeie blestemată! Nu ştiu cum mă mai stăpânesc să nu te mănânc şi pe tine. Ai noroc că eşti prea bătrână. Iată vânatul care-mi pică exact la vreme, ca să-i invit pe cei trei căpcăuni, prietenii mei, să vină să mă vadă zilele astea.El îi scoase pe copii târâş de sub pat, unul câte unul.Sărmanii copii îngenuncheară în faţa lui, cerând milă, dar acesta era cel mai crud căpcăun, care, nu numai că nu avea milă, dar îi mânca deja din ochi, spunându-i soţiei sale că o să fie nişte bucăţi delicioase dacă o să le adauge şi un sos bun.Merse să aducă un cuţit mare şi, apropiindu-se de copii, începu să îl ascută pe o piatră lungă, pe care o ţinea în mâna stângă.îl înşfăcase deja pe unul, când soţia sa îi spuse:— Ce vrei să faci la ora asta? N-o să ai timp destul mâine?112— Tacă-ţi gura! se răsti căpcăunul. Mâine o să am o poftă şi mai cumplită.— Dar mai ai atâta carne, încercă să-l înduplece soţia lui. Ai un viţel, doi miei şi o jumătate de porc.— Ai dreptate, se învoi căpcăunul. Dă-le ceva de mâncare, ca să nu slăbească, şi du-i la culcare.Femeia fu cuprinsă de bucurie şi le dădu să mănânce, dar, înlemniţi de frică, bieţii copii nu putură îmbuca nimic.În acest timp, căpcăunul se puse pe băut, încântat că o să-şi poată omeni cum se cuvine prietenii. Bău cu douăsprezece pahare mai mult ca de obicei, fapt care-i tulbură puţÎn mintea, şi se duse să se culce.Căpcăunul avea şapte fete care erau la vârsta copilăriei. Obrajii micilor căpcăune erau tare netezi şi fragezi, pentru că nu mâncau decât carne proaspătă, ca şi tatăl lor, dar aveau ochii mici şi rotunzi, nasurile încovoiate, gurile mari, cu dinţi ascuţiţi si foarte depărtaţi unul de altul. Nu deveniseră încă foarte rele, dar promiteau să fie, pentru că de pe acum muşcau copiii mici şi le sugeau sângele.

113Ele fuseseră duse la culcare devreme. Dormeau toate într-un pat mare, cu câte o coroană de aur pe cap. În acea cameră mai era un pat, la fel de mare, în care femeia căpcăunului îi culcă pe cei şapte băieţi şi se duse apoi şi ea să se culce, lângă bărbatul ei. Degeţel, care observase că fiicele căpcăunului aveau pe creştet coroniţe de aur, de teamă ca nu cumva căpcăunul să fie ispitit în aceeaşi noapte să-i omoare, se sculă şi, culegând cu grijă căciuliţele de pe capetele fraţilor săi, le puse pe capetele fetelor

căpcăunului, luându-le acestora coroniţele, cu care acoperi creştetele fraţilor, în aşa fel, încât uriaşul să îi ia drept fetele sale. Planul reuşi întocmai.Spre miezul nopţii, căpcăunul se trezi şi fu cuprins de păreri de rău că nu-şi îndeplinise dorinţa imediat. Atunci se ridică din pat şi puse mâna pe cuţitul cel mare.— Să merg să văd ce se-ntâmplă cu micuţii. Să nu facem lucrul de două ori, îşi zise el brusc.Dibuind drumul, urcă în camera fetelor şi ajunse lângă patul în care credea că dorm micuţii. Degeţel simţi că-i îngheaţă sângele în vine, când căpcăunul pipăi şi capetele fraţilor săi.114Merse apoi la patul unde dormeau fetele sale şi, văzând că n-au coroniţele, tăie fără şovăire capetele acestora. Foarte mulţumit de ispravă, se întoarse să se culce lângă soţia sa.îndată ce Degeţel îl auzi pe căpcăun sforăind, îşi trezi fraţii şi le spuse să se îmbrace cât pot de repede şi să-l urmeze.Coborâră încet în grădină şi săriră peste ziduri. Alergară toată noaptea, tremurând ca varga, fără să ştie încotro se îndreptau.Când se trezi, căpcăunul îi spuse soţiei sale:— Du-te sus şi îmbracă-i pe micuţii de aseară.Femeia fu cam mirată de bunătatea soţului ei. Credea că-i spunea cu adevărat să-i îmbrace.Urcă deci şi se înspăimântă văzându-le pe cele şapte fete măcelărite, plutind în propriul sânge. Fu cuprinsă de leşÎn (pentru că primul lucru care li se întâmplă femeilor în situaţii asemănătoare e leşinul). Căpcăunul, temându-se ca femeia să nu întârzie prea mult cu ce-i poruncise să facă, urcă să o ajute şi nu fu mai puţÎn îngrozit decât fusese ea văzând acel îngrozitor spectacol.— Oh! urlă el. Ce am făcut? Or să mi-o plătească, nenorociţii, şi încă imediat!115

Aruncă de îndată o găleată cu apă peste faţa soţiei sale, ca să-şi revină în simţiri.— Dă-mi iute ghetele de şapte poşte, zise el, ca să-i prind cât mai repede.Căpcăunul începu să alerge peste câmp şi, după ce răscoli toate drumurile, îi ajunse pe o cărare care se afla la o sută de paşi de casa tatălui lor.Copiii îl văzură pe căpcăun, care păşea din munte în munte, trecând râurile ca şi când ar fi fost nişte pârâiaşe. Degeţel găsi o stâncă cu o scobitură aproape de ei, aşa că îşi ascunse cei şase fraţi în ea şi rămase să vadă ce făcea căpcăunul. Acesta, obosit de lungul drum pe care-l străbătuse degeaba (pentru că el nu-i zărise pe cei şapte copii, iar ghetele de şapte poşte îl obosiseră foarte mult), voi să se odihnească şi se aşeză pe stânca în care tocmai se ascunseseră băieţii.Cum era mort de oboseală, adormi imediat şi începu să sforăie atât de tare, încât sărmanii nu mai ştiau când le-a fost frica mai mare, acum sau când el ţinea deasupra lor cuţitul uriaş cu care voia să le taie gâtul. Degeţel, căruia îi era mai puţÎn teamă, le spuse fraţilor săi să alerge iute acasă, cât timp căpcăunul116încă dormea, şi să nu se sinchisească de el. Ei îi urmară sfatul şi ajunseră repede la părinţi.Degeţel se apropie de căpcăun şi îi scoase ghetele, încălţându-se cu ele. încălţările erau foarte mari şi foarte largi, dar, cum ele erau fermecate, puteau să se mărească sau să se

micşoreze după picioarele celui care le purta.Degeţel alergă glonţ la casa căpcăunului, unde o găsi pe femeia acestuia plângându-şi fetele ucise.— Soţul dumneavoastră, îi spuse Degeţel, se află în mare pericol, pentru că a fost atacat de o bandă de hoţi care au jurat c-o să-l ucidă dacă nu le dă tot aurul şi banii pe care îi are. în timp ce tâlharii ţineau cuţitul deasupra lui, m-a zărit şi m-a rugat să vÎn să vă spun în ce situaţie se află şi să-mi daţi toată averea, pentru că altfel or să-l omoare fără milă. Cum lucrul care i se întâmplă e foarte grav, mi-a dat încălţările lui de şapte poşte, pe care le vedeţi, ca să nu credeţi că vă păcălesc.înspăimântată de cele auzite, femeia îi dădu tot ce avea, pentru că, deşi mânca copii, acest căpcăun era totuşi un soţ foarte strângător.Există mulţi oameni care nu sunt de acord cu această ultimă întâmplare şi care susţÎn că Degeţel nu l-a prădat pe căpcăun. Aceşti117

oameni ne asigură că ştiu adevărul dintr-o sursă de încredere, pentru că au mâncat şi au băut în casa pădurarului.Tot ei ne încredinţează că, atunci când Degeţel s-a încălţat cu ghetele căpcăunului, s-a dus la curtea regală, iar cei de acolo erau îngrijoraţi de soarta unei armate care se lupta la douăzeci de leghe depărtare. Băiatul se înfăţişase, promiţându-le să aducă ultimele veşti despre armată înainte de sfârşitul zilei. Regele îi făgăduise o mare sumă de bani dacă reuşea. Degeţel venise cu veşti chiar în aceeaşi seară şi această faptă îi aduse faimă. Astfel, avea acum tot ce-şi dorea, pentru că regele îl plătea bine, deoarece transmitea ordinele sale armatei, şi mai multe femei îi ofereau sume mari de bani pentru a le aduce veşti despre iubiţii lor. Acesta fu, de fapt, cel mai mare câştig al său.După ce făcu un timp meseria de curier13 şi agonisi destulă avere, se întoarse la tatăl său, unde bucuria revederii fu nemăsurat de mare. Degeţel dărui familiei sale tot ce avea, ducând până la sfârşitul zilelor un trai îmbelşugat şi fericit.13 Curier = cel însărcinat de un suveran, de un guvern să ducă anumite scrisori la destinaţie. (N.tr.)118CUPRINSRaftul cu autori........................5Piele de Măgar........................7Scufiţa-Roşie ........................30Barbă-Albastră.......................35Motanul încălţat......................45Zânele.....................................54Cenuşăreasa ...........................60Riquet cel cu Moţ...................72Frumoasa din pădurea adormită..85Degeţel...................................102