Alexandru (Leca) Morariu (n. 13/25 iulie1888, Pătrăuţi, judeţul Suceava - d. 15

decembrie 1963, Râmnicu Vâlcea) a fost scriitor,publicist, folclorist, profesor universitar şi istoricliterar din Bucovina.

Tatăl său, preotul Constantin Morariu, a fostscriitor naţionalist şi participant în „ProcesulArboroasei”, intentat studenţilor de teologiecernăuţeni în 1878. Era nepot de frate alMitropolitului Silvestru Morariu.

Leca Morariu a efectuat studii la Facultatea deLitere şi Filozofie din Cernăuţi (1908-1912). În anul1921 a obţinut doctoratul în filologie la Cluj, cu teza“Morfologia verbului predicativ român”, elaboratăsub îndrumarea lui Sextil Puşcariu.

După absolvirea facultăţii, a predat ca profesorsuplinitor de latină şi română la Liceul „PrincipeleCarol” din Gura Humorului (1913-1914). Dupăînceperea primului război mondial, a fost mobilizatîn perioada 1 august 1914 - 31 octombrie 1918.

A predat între anii 1922-1940 ca profesor laCatedra de literatură modernă şi folclor aUniversităţii din Cernăuţi, îndeplinind şi funcţia dedecan al Facultăţii de Litere şi Filozofie (1936-1938). În paralel cu activitatea didactică, a îndeplinitfuncţiile de preşedinte al Societăţii “Armonia” şidirector al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1933-1935).

Leca Morariu a desfăşurat o activitate culturalăextrem de diversă şi bogată la Cernăuţi: a fostfondator şi director al revistelor "Făt-Frumos"(1926-1944), "Buletinul Mihai Eminescu" (1930-1944), "Fond şi Formă" (1938-1944), a fost secretarde redacţie la "Junimea literară" (1923-1927) şicolaborator permanent la gazeta "GlasulBucovinei". El a cules şi publicat poveşti, poezii şicimilituri populare, a militat pentru constituireafolcloristicii ca disciplină autonomă şi a ţinut zeci deconferinţe despre folcloristică, Mihai Eminescu, IonCreangă şi familia Porumbescu, istro-românism etc.De asemenea, a urmat cursuri de violoncel la nou-înfiinţatul Conservator de muzică din Cernăuţi, deşiera deja cadru didactic universitar.

Profesorul Alexandru (Leca) Morariu, însoţit desoţia sa Octavia Lupu Morariu (1905-1992), apărăsit Cernăuţiul la 21 martie 1944 fiind evacuaţiîn oraşul de pe Olt. În anii '44-'60 ai secolului alXX-lea, ei s-au întreţinut, predând limbi străine şilimba română, dar şi susţinând concerte camerale,precum şi lecţii de violoncel, ghitară şi pian, înparticular, şi mai apoi la Şcoala de Muzică şi ArtePlastice din Râmnicu Vâlcea. Pe lângă acestea, înperioada 1945-1946, a epuraţiei, a comercializatlame de ras, reascuţite. Ei au organizat şi condusprima orchestră semisimfonică din oraş.

Leca Morariu a murit la Râmnicu Vâlcea, iarapoi soţia sa s-a mutat în oraşul Suceava în anul1967. Rămăşiţele pământeşti ale profesoruluiMorariu au fost ulterior reînhumate în Cimitirul

„Pacea” din Suceava. În prezent, a fost înfiinţatăFundaţia Culturală „Leca Morariu”. O stradăcentrală din municipiul Suceava îi poartă numele.

(Material modificat prin adăugire dinEnciclopedia Liberă - Wiki - şi apărut înromanul open „Oglinda”, de PetreCichirdan, Ed. Almarom, 2011)

NOTE, REFERINŢE

„Regionalismul cultural, departe de-a fi o igno-minie, e - în orice ţară civilizată!... - un bla-

zon de nobleţe precum trebuie să rămână un amvonde năzuinţă către Excelsior. A voii să-l desfiinţezi cuatotnivelatorul tăvălug, venit de undeva, dintr-uncine ştie cât de îndepărtat centru, e o crimă şi, maiales - din fericire - o imposibilitate” (Leca Morariu,„Regionalismul cultural”, în „Capitala”, VIII, 1943,nr. 2295, 22 şi 23 sept., p.3, citat din „Cuvânt înain-te”, de Liviu Papuc, la „Opere, Jurnal vâlcean ...”)

„Cum o fi acest (...) ca om? Om îi, ori coadă decâine? Înţeleg: să aibă ceva vertebră şi demnitate şiomenie, O-me-ni-e; că de presumţioşi şi lingăi şilaşi suntem sătui şi arhisătui-mai ales în rândul dăs-călimii. Pentru mine Omenia candidatului(ţilor) eaproape mai importantă decât celelalte.” (LecaMorariu, scrisoare din 31 martie 1935, BAR, Fond„I.E.Torouţiu”, cota S 41 <<157>> / XLIV - notă 19„Opere vol. III Jurnal vâlcean...” pag. 11)

„Numai la Cernăuţi, d. Morariu se ţinea la o parte detendinţa generală către fabricaţiile influenţate deApus, ce rupeau cu o tradiţie literară care e una dincele mai preţioase moşteniri ale unui atât de zbuciu-mat trecut” (N. Iorga, „Domnii profesori şi literatu-ra”, în „Cuget clar”, II, 1938, nr. 30, 3 feb., p. 466 şiLiviu Papuc, notă 24, „Cuvânt înainte”, „Opere vol.III Jurnal vâlcean...”, pag. 12)

„Dacă luat pe fiecare dimensiune în parte, folclorist,dialectolog, istoric literar, compozitor şi violoncelistde talent, Leca Morariu n-a atins cote maxime, per-sonalitatea sa în totalitate merită atenţie, ca punct deinterferenţe.” (Constantin Ciopraga, „Centenar LecaMorariu”, „Cronica”, 1988, nr. 30, 22 iulie, p.5 şi„Cuvânt înainte” de Liviu Papuc, „Opere vol. IIIJurnal vâlcean...”, pag. 13)

„La Şcoala de Muzică, cu LecaMorariu

( …)P.C. – Fratele meu iubea mult violoncelul,

el, studiind contrabasul şi văzând în mine un virtualvioloncelist.

Spunea că violoncelul are voce umană. Trăise înanturajul lui Leca Morariu (12), profesorul de laŞcoala de Muzică condusă de Ionescu Basu (apoi,clasa de violoncel a fost preluată de Teodor Geantă(13), când Leca nu se mai putea deplasa normal-târşea picioarele şi avea un diabet acut).

R…. Leca a fost o mare pesonalitate!

LECA MORARIU„JURNALUL VÂLCEAN 1944-1948”

Anul I - nr. 1 - octombrie 2012ISSN 2285 – 6919 ISSN-L 2285 – 6919 Publicaţie trimestrială a Asociaţiei ECOSTAR 21

Revistă de cultură

Pagina 1

LANSARE LA RÂMNICUVÂLCEA - VOL III - OPERE

JURNALUL VÂLCEAN 1944-1948 SCRIS DE

LECA MORARIU

Joi 27 septembrie 2012, la Biblioteca Judeţeană, ora 12, a fost lansat „Jurnalul vâlcean 1944 -1948” al cunoscutului om de cultură Leca Morariu,activ pe tărâmul artei literare şi muzicale, profesorde l.română, franceză, germană, latină, şi devioloncel, timp de 19 ani, după ce a fost evacuat dinBucovina de Nord, la 21 martie 1944.

La manifestare au participat persoane care l-aucunoscut pe autor, presa audio-video vâlceană,membrii Forumului Cultural al Râmnicului - care aşi organizat întreaga manifestare publică şi nu înultumul rând Maria Olaru şi Ion Olaru, doamnaOlaru fiind şi preşedintele Fundaţiei Leca Morariudin Suceava. A moderat Ioan St. Lazăr şi au cuvân-tat: Petre Cichirdan, Maria Olaru, Petre Petria,Gheorghe Dumitraşcu, Mihai Sporiş, Ion Soare,Virginia Sturzu, Eugenia Stilea. Înainte deînceperea manifestării, conform unui obicei al vio-loncelistului Morariu-interpretarea Baladei deCiprian Porumbescu în semn de bun venit înlocuinta personală, elevul...a interpretat, la vioară,această lucrare.

Povestea Vorbii 21Asociaţia oamenilor de ştiinţă şi artă

REVISTĂ DE CULTURĂ

P.C. Leca Morariu a fost unul dintrevâlcenii (adoptaţi) celebri, de cea mai înaltă clasă.Pe lângă faptul că era un mare profesor de violoncel,un mare cărturar, preşedintele Societăţii «Armonia»din Cernăuţi, membru corespondent al AcademieiRomâne, fiul cărturarului bucovenean, ConstantinMorariu (15), pe care Nicolae Iorga (16) îl consideraunul dintre cei mai importanţi oameni ai timpuluiprin ideea cărţilor şi a românismului exacerbat,nepotul Mitropolitului Bucovinei (familia protec-toare a lui Ciprian Porumbescu (17)), a fost şi soţulunei pianiste excelente numită Octavia Lupu(făceau în unele seri triouri muzicale cu profesorulNeh, alterori cvartet, împreună cu pictorul EmilŞtefănescu: violoncel, două viori şi pian).

R…. Facem ce facem şi ajungem iar lainterferenţă

P.C. Asta nu este interferenţă, estesublima muzică de cameră, laboratorul de creaţie şicercetare al oricărui mare compozitor. Dar artaadevărată, cea de competiţie este o continuăinterferenţă între domenii (fenomene) majoritateaadiacente, complementare, alterori chiar opuse. Esteunul din marile miracole ale vieţii, în general, că nunumai specialităţile pot interfera, ci şi oamenii,înşişi, prin personalităţile lor, şi care în final secheamă câştig cultural, creaţie. Leca avea părul alb,ca laptele, fiindcă în tinereţe un urs îi ieşise în cale,speriindu-l. Avea o meteahnă frumoasă. Indiferentde câte ori mergeai la el, te punea să-ţi ştergi tălpilecu o perie de podele, deci nu-ţi dădea voie să tedescalţi, apoi îşi scotea violoncelul şi îţi cânta“Balada” lui Ciprian Porumbescu (repet, ori de câteori mergeam la el)… apoi, vizita îşi urma scopul.

Violoncelul era instrumental lui deosebit de preţios;multă vreme Vladimir Orlov (18)(marele nostru vio-loncelist de renume mondial) a venit la Vâlcea,dorind să-l cumpere. Leca locuia în superba vilă desub Capela, deasupra garajului unde de o perioadăfuncţionează Agenţia Dacos (suntem în 2003).

R. …Cât ai studiat violoncelul?

P.C O etapă de câteva luni la şcoala demuzică cu Leca Morariu, apoi m-am dedatatletismului, părăsind muzica interpretativă (nu şi pecea de ascultat). După o pauză de un an, am studiatiarăşi câteva luni la el acasă, apoi, iarăşi, după opauză sportivă, la şcoala de muzică cu TeodorGeantă (Publicitatea 1, 6-13 mai, 2003, InterferenţaArtelor. De vorbă cu ing. Petre Cichirdan).”

Masacrul Prizonierilor Români de la Bălţi

Prin intermediul călugărilor români de laSfântul Munte Athos, ne-a parvenit o scrisoarezguduitoare, pe care şi ei au primit-o pe căiocolite din partea Ierodiaconului NicodimŞchiopu din Bălţi, Basarabia.

«În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşticare-au ocupat Basarabia, armata roşie a

făcut zeci de mii de prizonieri militari. În oraşulBălţi, au fost concentraţi cea. 50.000 militari aiarmatei române, care ţinuseră piept hoardelordezlănţuite. Din cei cincizeci de mii, 80% erauromâni, iar ceilalţi erau aproximativ: cinci miigermani, două mii unguri, iar restul cehi şipolonezi. În Nord-Estul oraşului, unde curge râulRăut şi se formează mlaştini, KGB a găsit locul celmai nimerit să amplaseze lagărul, înconjurat degarduri înalte cu sârmă ghimpată. Chinurile acestorprizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelulnumărul unu, însoţit de lipsa de higienă; bolile,frigul şi umezeala produceau decese fără număr.Din acel lagăr, unii mai curajoşi au evadat, dar aufost mitraliaţi. Totuşi au mai fost şi fugari scăpaţi,pe care nu i-a mai găsit nimeni, decât atunci cânds-au făcut singuri cunoscuţi, după destrămareaUniunii Sovietice.

Informaţii despre crimele petrecute în acestlagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din oraşulBălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul maiapare şi acum, dar ştrangulat şi ameninţat de cătrecei care urăsc tot ce este românesc. Din declaraţiile

celor evadaţi s-au stabilitcrimele KGB săvârşite înBălţi.

Toţi cei cincizeci de miide prizonieri au fostîmpuşcaţi în ceafă demilitarii KGB-ului şiaruncaţi în şanţurile mocirloase pe care tot ei şi le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor KGB-işti, întocmai ca în cazul Katynului, unde diferănumai numărul celor asasinaţi).

Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate,s-au făcut sondaje în mlaştini, în anii 1991-1992.Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele,nici lopeţile nu au mai putut fi utilizate din cauzamulţimii scheletelor şi osemintelor răspândite înaceste mocirle.

Inimile îndurerate ale bunilor români, aleevlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul„Curierul de Nord”, i-au împins pe aceştia să facă opiramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe unloc mai uscat, peste care s-a aşternut o marecantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat în felulacesta un deluşor mai înalt, o movilă în trepte, totdin ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă.Troiţa de lemn sculptat a fost darul credincioşilordin raionul Răşcani, din apropierea Bălţilor.

Pe data de 7 mai 1992, s-a sfinţit această troiţăde către Preasfinţitul Petre de Bălţi, cu sobor depreoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii decredincioşi români şi autorităţile orăşeneşti. Atunci,cu ocazia cuvântului solemn, întocmit deIerodiaconul Nicodim Şchiopu, s-a lansat chemareaca pe acel loc să se construiască o „Biserică sau

Mănăstirea Oaselor”,pentru ca zi şi noapte preacuvioşii monahi şicucernici preoţi săpomenească sufletele celor50.000 de martirinevinovaţi, ucişi mişeleşte

cu gloanţe trase în ceafă, de către militarii sovietici.Preasfinţitul Petru de Bălţi a învestit ca preot

paroh al viitoarei „Biserici a Oaselor” pe tânărulpreot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălţi.

După aceea, lucrurile au luat o întorsăturătragică: Preasfinţitul Petru a fost atacat cu arme şibâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grupde călugări şi preoţi, adepţi ai ArhiepiscopuluiVladimir Căntăreanu, care ţine de Patriarhia deMoscova. Atacurile au fost extinse şi la cele douămănăstiri din Eparhia de Bălţi şi mai continuă şi azi,după doi ani, împotriva a tot ce este românesc.

În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilormoscoviţi, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu.Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut dearhitecţi inimoşi, din cauza lipsei de fonduri, dincauza sărăciei, în care se zbate Biserica româneascădin Basarabia, sub persecuţia moscovită.

Oare de ce nu se vorbeşte nimic despre acestgenocid împotriva poporului român? De ce nu sestabileşte adevărul în privinţa masacrelor făcuteîmpotriva neamului nostru? Căci şi aceste crimemonstruoase ce sunt altceva decât tot holocaust,trecut însă sub tăcere? Oare nici chiar morţii nu sunttoţi egali în faţa lui Dumnezeu?»

Aici se încheie cutremurătoarea scrisoare acucerniciei sale, Ierodiaconul Nicodim Şchiopu.

Nicolae D. RUSU

După ce, în primăvară, am expus la Budapesta,la “Stamp Museum”, o gravură pe tema

“Human and Nature, Human and Technology”dedata aceasta expun în Italia , la Teramo, lucrareaalăturată, tot o gravură. Expoziţia este deschisă cuocazia “International Holocaust Day”, când secomemorează eliberarea “câmpului morţii “ de laAuschwitz. Este organizată de “LaboratorioAbruzzese di didactica della Storia” , la ea participă118 artişti plastici din întreaga lume...Organizatoriiintenţionează itinerarea expoziţiei prin Italia,deocamdată fiind anunţate ca locaţii: localitateaL’Aquilla şi “Jewish Museum “din Roma. Am fostinvitat să particip la expoziţie de către unul dintre

organizatori, distinsa doamnăTiziana Baracchi, artist plasticşi om de cultură , pe care amcunoscut-o la un salon de artăîn Germania, cu care amrămas în contact, făcând cudumneaei chiar un schimb delucrări. Astfel, reciproc, avemîn colecţia particulară, fiecare,o lucrare de a celuilalt. De fapteu am mulţi prieteni artişti înîntreaga lume cu care am făcutschimb de mici lucrări prinpoştă de-a lungul timpului şimă pot lăuda astăzi cu o colecţie serioasă formatăastfel. Chiar am de gând, cât de curând, să deschid

o expoziţie cu aceste lucrari, pe care am s-o intitulez, probabil : “Eu şi restul lumii ”.

In vara aceasta am fost invitat să participla o expoziţie la “National Museum ofContemporary Art” din Seul, Coreea, undeorganizatorii chiar au facilitat schimbul delucrări între participanţi. Astfel, gravuratrimisă de mine a fost aleasă de un artistjaponez, Shuzo Azuchi Gulliver, eltrimiţăndu-mi, la rândul lui, o lucrare.

Prin aceste schimburi, opera de artădevine parte a unui “happening”, (oîntâmplare artistică), specie de artă

practicată astăzi pe scară largă în lume sub cele maidiferite forme.

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A HOLOCAUSTULUICristian SIMA

Pagina 2

Genocid ascuns 50 de ani!

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

S-a născut la 9august 1912, în

Copăceni, jud. Vâlcea,din părinţi ţărani.Cursurile primare le-afăcut în satul natal,cele secundare, înoraşul Râmnicu-Vâlcea. A urmat

Seminarul teologic „Sfăntul Nicolae" dinRâmnicu Vâlcea în perioada 1924-1932 şi aleFacultăţii de Teologie din Chişinău între 1932-1936, luîndu-şi licenţa în teologie. Urmează apoicursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie laBucureşti şi ale cursurilor Institutului de Artăbizantină şi a sud-estului european de laUniversitatea din Strasbourg, precum şi cursurile deArtă creştină şi Bizantinologie la „Ecole Pratiquedes Hautes Etudes” din Paris. Elev al bizanti-nologilor André Graber,Gabriel Millet şiI.D.Ştefănescu. Îşi dă docto-ratul în Arte la Facultatea deLitere şi Filozofie aUniversităţii din Bucureşti.

Ca ofiţer în rezervă ia partela războiul anticomunist dinrăsărit, fiind decorat cuOrdinul ,,CoroanaRomâniei", cu spade, îngradul de Cavaler cu panglicăde ,,Virtute Militară". Esteiniţiatorul, în 1947, imediatdupă ocuparea Romăniei decătre sovietici, al mişcării derezistenţă ,,Vlad Ţepeş II",contra comunismului.

Manifestele grupului setipăreau şi multiplicau subnasul Siguranţei la MinisterulCultelor unde, în 1947,Gheorghe Popescu-Vâlcea era director. Aici eraacompaniat de prietenul său, preotul de la BisericaStavropoleos din Bucureşti,cu un nume înădit şi el de lasatul de origine tot din Vâlcea,Dumitru Iliescu-Palanca.Preotul Iliescu primea chiar înaltarul Bisericii „SfinţiiArhangheli Mihail şi Gavril"jurămintele celor ce aderau lamişcarea de rezistenţă. Arestatîn 1948, torturat la M.A.I şicondamnat de TribunalulMilitar Bucureşti la 20 de anide muncă silnică, execută 16ani în temniţele de la Jilava,Văcăreşti, Aiud, Lugoj şi Gherla.

În închisoare a scris un imnal rezistenţei naţionale care„se bătea la perete" înînchisorile rezistenţilor (“Voi,ce-aţi căzut în cătuşe, şi fiare, / Voi, ce-aţi căzut pealtarele sfinte,/ Voi, schingiuiţi fără de cruţare/Lauri prinos, lacrimi pe morminte.// Lupta voastră,jertfa noastră,/ Toţi jurăm, vă vom urma,/Jertfavoastră-i viaţa noastră,/ N-am trădat, nu vomtrăda…”).

A fost eliberat prin graţiere în anul 1964.A lucrat ca inspector general de specialitate,

vicepreşedinte şi profesor la Comisia de Pictură

Bisericească aP a t r i a r h i e iRomâne, pănă lapensionare.

Specialistreputat în artabizantină, ne-alăsat în 1940,,,Simbolul cruciiîn gândirea şiarta creştină”; 1941,

„Consideraţiiasupra arteibizantine”; 1989,,,Cărţile populare

miniate şi ornate”.După o muncă asiduă de documentare,

încredinţează tiparului albumul ,,Miniaturaromănească” în anul 1981, afirmănd: ,,Dorinţailuştrilor noştri înaintaşi-exprimată aproape în

termeni de poruncă de către BogdanPetriceicu Haşdeu şi Ioan Bogdan-se împlineşte astăzi prin nobilainiţiativă a editurii Meridiane de apublica seria <Manuscris> cuscopul de a explora şi valorifica pecale editorială, în condiţii graficeoptime, tot ceea ce s-a mai păstratdin tezaurul miniaturisticii şicaligrafiei romăneşti” (MiniaturaRomănească., Editura Meridiane,Bucureşti, 1981, p.8.)

A inteprins nenumărate cercetărilegate de motivul iconografic,,Hristos-viţa de vie”.

În 1993 îi apare la EdituraIBMBOR, Bucureşti cartea deversuri ,, Cuvinte din temniţă”.Dincolo de marile teme ale poezieiromâneşti de detenţie, în genere,prezente şi în lirica sa (boala,foamea, suferinţa, cumplitele

avataruri ale “reeducării”, credinţa în Dumnezeu şidorul după lumină şi liberate al deţinutului politic),

poezia lui Gheorghe Popescu-Vâlceaimpresionează prin rafinamentulexpresiei şi delicateţeasentimentelor. “Bate vânt de toamnă-afară,/ Printre ramuri plâng castanii,/Peste viaţa mea amară,/ Pică frunze,zboară anii.// Peste ţarini pustiite,/ dede-asupra se cern norii,/ Dormzăvoaie ruginite,/ Către zări se pierdcocorii.// In pridvor, bătrâna mamă,/Toarce-n caier şi veghează,/ Varsălacrimi în năframă,/ Aşteptând ca sămă vază.// De la biata gându-mi vine/ La mormântul fetei, care,/ A muritgândind la mine,/ A murit de dor şijale.// Peste lespezi funerare,/ Defrunziş şi iederi pline,/ Arde-un muc

de lumânare,/ Ţes păinenjenii ruine.// Dinsprezările de-acasă/ Mă întorc din nou în mine,/ Greusurghiunul mă apasă,/ Si cătuşa strâns mă ţine

(…)”. A murit la 7 aprilie 1998.

Bibliografie:Dr.G.Popescu-Vălcea ,,Miniatura romănească”,Editura Meridiane, Bucureşti, 1981;Ghe.Popescu Vălcea ,,Cărţile populare miniate şiornate”, Editura Meridiane,Bucureşti,1989;Ghe.Popescu-Vălcea ,,Cuvinte din temniţă”,Editura IBMBOR, Bucureşti,1993.

Mihai POPA

SE OTRĂVEŞTE LUMEA

Legaţi şi azi de-ale plugului vechi coame ne mai târâm în urma vitelor tăcuţi şi învăţăm să tot răbdăm de foame după „metoda paşilor mărunţi".

Savanţii scot tratate la Academie -, e concurenţă pentru orice mâine. Pasă cuiva că unul dintr-o mie are pe masă bucata lui de pâine.

Noi, disperaţi „din primăvară până-n toamnă",plângem la unison pe-o coardă de vioară şi n-am dori, când unii vor da seamă cândva, să fie şi ultima oară.

Nu dîntr-o lege-a noastră, omeneasc-a firii,ne ducem grija vieţii de atâţia ani,ci pentru câte s-au jertfit martiriişi pentru viaţa noastră aspră de plugari

Când cei mai mulţi, cândva, „au vrut pământ" jurând că, nici Hristoşi sâ fie, n-au scăpare. (Deşi Hristos este al Lumii Sfânt), „ai noştri sfinţi" în ce Legi au scăldare ?

Cum pot fi aşa ridicoli în vreme plină de criză,când noi păstrăm mereu în minteatâtea neajunsuri reieşite dintr-o analiză,iar ei socot, ca alţii, că mai „lipsesc morminte".

Putem pune noi speranţa într-o mană dintr-o rouă, când atâtea gânduri sumbre nu pot să ne mai alineşi oriunde-n ţara asta, când doream o viaţă nouă, din dragoste arzândă de moarte se tot repetă crime ?

Actorii de scenă - titulari de cabinete-sunt surzi, când lumea e buimacăşi strigă întruna de foame şi sete,iar ei iscă scandaluri, s-o facă, să tacă.

Bătrâni şi copii, şi nu mai ştim câţi sărmaniîşi târăsc ca viermii o viaţă strivităde nelegiuirile, care stau în picioare de anişi nu doresc, niciodată, sa fie duşi în ispită .

Alergaţi, cetăţeni, degrabă la urne !E timpul să-i ridicăm pe soclu' de piatră,să nu poată nicicând cineva spuneca n-au vrut chiar ei să-şi vadă moartea o dată.

încep să pută hoituri, le pipăi pe orbeşte;s-au încurcat nerozii în mrejele măririi, iar stricăciunea în capul de la peştese simte în adâncuri, dar o resping martirii.

Ziua de azi, de mâine, nimeni n-o mai iubeşte, că în haosul produs lumea se otrăveşte.

CU TRUDĂ

Ne asemănăm ca fiinţe: stăm vertical faţă-n faţăca două bibelouriaşezate cu dragoste pe masă.

Ne iubesc ai casei şi alţiica pe pietre nestemate.Ne-am şlefuit rostogolindu-ne din munţipe povârnişuri şi pe pietrişul din ape.

Am suferit să devenim rotunzi,deşi unii sunt bănuitori, că le-am scăpat de mult din mâini şi chiar din priviri deseori.

Ne-am aşezat puternic pe soclu,cu trudă am ridicat această zidire.Şi vine lume şi lumede pretutindeni să ne admire.

100 de ani de la naşterea istoricului de artă

GHEORGHE POPESCU-VÂLCEAION I. PARAIANU

Logofătul Petrache, Autoportret(„Erot. 1787”)

Dionisie Ecclesiarhul, Voievodul Cantacuzino, doamna Maria

şi fiul lor Gheorghe („Condica m-rii Cotroceni, 1799-1806”)

Dionisie Ecclesiarhul, Voievodul Constantin

Ipsilanti. Voievodul Şerban şi

arhimandritul Visarion („Condica 1799-1806”)

Pagina 3

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

Este romanul-poveste al scriitoarei dinTârgovişte, Atena Gabriela Stochiţă, apărut laantipozi cu sprijinul scriitorului româno-australianOctavian Sărbătoare, în Mai 2012 la SarbatoarePublications, Sydney. NSW. Cartea, o realizarefrumoasă, ca obiect în sine, se bucură dereferinţele competente a doi oameni de cultură,care fiind departe de acel acasă cu rădăcinistrăbune, sub tensiunea dorului, trăiesc amplificatsubstanţa mitică a cărţii. Dr. George Coandă (mem-bru al Academiei Americano-Române de Arte şiŞtiinţe din S.U.A.) în prefaţa romanului remarcăscriitoarea autentică,cu viziune, influenţată tematicde un zamolxian. Remarcă utilitatea unor lecturicurate, luminoase într-o perioadă cu multămaculatură, învălmăşită de marasm, aproape horor,dar şi structurarea cărţii, fluenţa scriiturii, utilizareaunor simboluri sacre pentru potenţarea misterului şiresuscitarea unei istorii prea ocultate. Referinţadacistului consemnată pe coperta IV ne dă una dincheile de descifrare a tâlcului cărţii: suntem un neamde nemuritori, trăind solar şi pământean dualitateamamă-tată pe numelor sfiinţite de demult: Bendis(zeiţă amazoană, stăpâna plaiurilor), Zalmoxe,înţelepciune adâncă şi simultan cerească.

Puşi în temă fiind, inclusiv de citatul dinRugăciunea unui dac (iată-l şi pe M. Eminescu,recomandându-ne peste vreme să ne iubimstrămoşii!), parcurgem cu mult interes cele patrupărţi ale cărţii ca un imn dedicat luminii.

În urmă cu câţiva ani seda o recomandare…europeană, asupra moduluide tratare a istoriei. Spiritulştiinţific, rece, arid cerea, peşleau, demitizarea istoriei.În acelaşi timprecomandările turistice depe meleagurile elene, cecolcăie de mitologie te

îndemnau să-ţi trăieşti miturile fără inhibiţii. Întreistoria celor foarte puţini specialişti în domeniu şiadevărul istoric omeneşte posibil se căsca, în modvoit, poate cu scop politic şi propagandistic(?!) oadevărată prăpastie. Lumea globală îşi proiectapropria viziune asupra ce va să vie! Trebuia sădesfinţeze spiritul naţional, să se aboleascăfascinanta tradiţie, meşteşugurile, să se unifice,cumva, credinţele. Efectele au fost contrare, în ceeace-i priveşte pe români: Daciştii şi-au ţinut vreo 14congrese, localităţile şi-au rescris monografiile,manualele de istorie alternative (scrise la comenziinternaţionaliste în care Fundaţia Soroş a fostcampioană, prin susţinerea ideei!) au fost rapidcontestate şi au apărut din societatea civilă, pe contpropriu (fără sprijin din resurse publice!) numeroasecărţi cu subiect istoric. A apărut şi o literatură cu unabil amestec al ficţiunii, cu mitologia răspunzătoarede încifrări ale adevărului transgresat în legendă, cutrăirea desacralizantă a pieţei mondiale cu actorii ei.Să amintim aici de Pavel Coruţ, în principal, într-uncurent în care o încadrăm şi pe scriitoarea dincetatea de scaun a Târgoviştei.

Povestea cărţii este ţesută să ne păstrăm candoareacoplăriei, copilărie a neamului nostru geto-dac,căruia un moment istoric neprietenos i-a schimbatcertificatul de naştere. Nişte notari aserviţiimperiilor, schimbându-ne data naşterii, numele şitrecând cu vederea toate rădăcinile, cele încă vii.Avem tradiţia, acest suflet tăcut şi continuu lucrătorîn firea-ne legată de cer şi pământ. Povestea noastrătrebuie însă lăsată copiilor. Personajele serecomandă subtil. Şi-au luat numele din legendă săne ţină vie credinţa în nemurirea sufletului: Cerion(cer+Ion), Arian (trimitere la spaţiul arian, cubărbaţii înalţi şi blonzi, cum vor fi fost geto-dacii!),Ilarion (dacii fraţi buni cu ilirii!), Dachiana(individualizarea maternităţii dacice!), Silian(stareţul amintind silnicia răbdării învingătoare, desciţi şi de solaritatea slujită a numelui Ilie!), Bendisa(sora soarelui , după cum Artemis-Diana era sora luiApolo!) . În romanul –poveste apare şi trimiterea larealitatea Olteniei de sub munte: Polovragi (Apolovraciul, peştera, cheile Olteţului cu crucea dinvecinătate, deasupra căreia, cu adevărat, se rotescvulturi, Mănăstirea de călugări cu efigia munteluisfânt în fresca pridvorului bisericii), lupul alb?Suntem în ţinutul lupilor getici!

Scrisă sub semnul infinirii curgerii, carteasugerează ciclicitatea regeneratoare în alternanţaluminii cu întunericul, a stării de veghe cu somnul,luminat de vis. Salutăm cu respect pe cei ce au datviaţă acestei cărţi frumoase, între care Bendis,merită o recunoştinţă specială, pe care o transmitemla Târgovişte.

Bendisa: lumina

Aapărut la Editura Fortuna dinRâmnicu Vâlcea în 2012,

realizat de însuşi directorul EmilCatrinoiu, al prestigioasei edituri.Ivirea acestei cărţi, de mare utilitateturiştilor şi pelerinilor, estecompetent şi riguros argumentată înprefaţă şi pe coperta IV de autor. Ocarte frumoasă cu chipul luminos albisericii Patriarhiei, pe coperta I, neoferă pe lângă prezentarea structuratăa fiecărui lăcaş de cult (nume, viaţămonahală, adresă, acces rutier şi

C.F.R. , istoric) Harta administrativă aMitropoliilor, Arhiepiscopiilor şiEpiscopiilor din România, copertaII ,Calendarul Hramurilor Mănăstirilorşi Schiturilor din România, Indexul,în ordine alfabetică şi cel ordonat , totalfabetic, după judeţele României, alcelor 668 de schituri şi mănăstiri dinRomânia cu viaţă monahală. Autoruldă lămuriri, privind regulile decomportament în mănăstiri şi schiturişi ne oferă de asemenea un glosar şidesluşirea abrevierilor. Bibliografia

selectivă, căreia îi adăugăm noi uriaşul pelerinaj alautorului în timpul şi orizontul creştin ortodoxromânesc şi nu numai, ne arată pe cercetătorul nudoar al izvoarelor scrise, dar şi, la faţa locului, alpisanilor. El este cercetător al chipurilor interioare şiexterioare al bisericilor, case ale Domnului (vară,toamnă, iarnă, primăvară), dar şi trăitorul cu evlaviea celor sfinte, cu bucuria comuniunii cu semenii săi,pe la hramurile unde se adună mulţime de popor cadovadă a unităţii sub patronajul unor domni deveniţisfinţi.

Cartea este dedicată celor ce au colaborat laîntocmirea ei, tuturor celor ce au avut norocul să-lcunoască pe omul de suflet Emil Catrinoiu, să şi-lfacă prieten de nădejde. Îl preţuim pe omul Fortuneica pe un prieten câştigat demult şi îi mulţumimpentru darul său, văzând în el un dar pentru totromânul în cărarea lui de Dumnezeu.

Ghidul Mănăstirilor şi Schiturilor dinRomânia

Fenia Driva, din Călimăneştiul nostru iubit, netransmite o nouă mărturie, ca o epistolă

anuală a iubirii, cum rar poţi constata la alţii, poate şiei îndrăgostiţi de locuri, prin atâta fervoare şiconsecvenţă. Pretextul? Călimăneşti, Căciulata,Cozia ghid istoric, cultural, turistic, o carte nouădespre locurile natale apărută la Editura Silviana,Râmnicu Vâlcea, 2012. Am fost pus într-o oarecareîncurcătură de frumoasa carte ce se recomanda dreptghid turistic. Studiasem Ghidul… primit de la EmilCatrinoiu, privind desfăşurarea pe teritoriulRomâniei a schiturilor şi mănăstirilor, vreo 668 dedirecţii ce aveau nevoie de îndrumare clară şi acumpentru un areal dens, concentrat la intrarea în defileulOltului de la Cozia, primeam tot un …ghid. Întredouă cărţi frumoase, scrise bine, cu evidentăutilitate, încercam să mă dumiresc, privind diferenţa

specifică.Am procedat… geometric.

Am considerat un cerc, conţinândcartea Feniei, într-un cercnaţional al ghidului primit de laEmil Catrinoiu, proiectate,evident, la o anumită scară caresă-mi permită să stau pecircumferinţa cărţii despreCălimăneşti, Căciulata, Cozia…pe care o ţineam în mână, dar cufruntea, căutând orizontul foarteîndepărtat al fruntarilorRomâniei. Una mă lua de mânăsă-mi arate Ţara cea mare, să mă facă părtaş lageografia cea mare a neamului căruia îi aparţinem,încercând să ne lărgească dimensiunea orizontului şi

să ne dea o cută a frunţilor, în plus.Cealaltă mă ţinea strâns de mână sămă ducă în curte să-mi aratefiligranul, îndelung ţesut şi irigat desângele unei inimi, foarte personale,rezonantă bătăilor de inimă a celorce se vor fi ivit de acolo, din ceculcel strâmt. În afară, către departe,trebuia privit rece, cu detaşare desimţul pipăitului, gustului, văzului,mirosului, auzului, dar cu conştiinţatrează a îndelungii învăţături deminte. Pentru acest lucru ghidulspre depărtări mă convinsese.Îndrumarul inimii spre inima locu-lui în care te vei fi aflat ocazional,ghid şi el, altfel de ghid, este o carte

a unui sine, care dă din sinea locului iubit, ca oscriere monografică, sentimentală, cu toate simţuriletreze (gustul şi mirosul apei izvoarelor minerale, al

O iubire mărturisită…ghid

Pagina 4

Mihai Sporiş, critic literar. Trei recenzii de cartePOVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

aerului, adiind vânticel cu aroma fâneţurilor, apoamelor, al fumului tămâiat purificare şi a mirului,ori aghiasmei cu busuiocul topit să nebinecuvâteze; văzul trezit cu silueta masivuluiCozia, a umbrei mănăstirii în apele verzui alstăvilitului Olt; auzul, desluşind dangătulclopotelor de aproape de la aşezarea clopolniţelorCoziei, vechi şi noi, ale Bolniţei, ale Ostrovului,supravieţuind pe o insulă nouă, dar desluşind uneorişi freamătul sonor de la Turnu, ori Stânişoara înamestec cu fiorul cetinii; pipăim aerul cu nările, apacu mângâierea ei termală a adâncului, ori răcoareaizvoarelor dulci, focul, ori asprimea iernii, leostoim în prelungirea celor case ale noastre, încasele ospeţiei, unde cei ce poposesc trebuie să aflecă sunt într-un loc binecuvântat de Dumnezeu şiîmpodobit de dragostea oamenilor trăitori pe aici,sau îndrăgostiţi de locuri, după ce le vor fi cercetatcu mintea şi cu sufletul.

Ghidul, tratare monografică, este o adevăratăcarte de vizită pe care ar trebui să o primeascăfiecare nou oaspete, la trecerea lui, prin cercul dedefiniţie. Ar trebui să se găsească pe fiecare noptirădin camerele de odihnă, aşa cum la orice hotel dinlumea largă, ce se respectă, există o… Biblie. Laieşirea… în curte, după o sumară răsfoire (carteastructurată riguros, are informaţiile necesare foarteaccesibile, o ierarhizare coerentă dumireşte foarteimportantul, de obişnuit, utilitatea fiziologică derafinamentul unui gust pentru cele culturale,provocările pentru cercetarea vecinătăţilor înfuncţie de durată evadărilor programabile înafara… cercului), ceva te ia de mână şi povestea din

cortex se desluşeşte firesc. Aici se ascunde Fenia învibraţia ei consonantă bătăilor de inimă ale locului,iar cadenţa paşilor sigur lustruieşte miile de urmeale paşilor îndrăgostiţi de locuri ai autoarei.

Provocaţi la amănunte, fără a cârti în vreun felasupra unui lucru făcut cu pasiune, sugerămautoarei ca la o ediţie viitoare (sigur va fi, pentru căo astfel de carte lăsată, din întâmplare, prinpensiuni, hoteluri, la chioşcurile de promovareturistică, se va… topi iute!), să sublinieze, special,câteva amănunte importante:

Oltul, beneficiar şi el al cărţii, ca un imn dedicat,este cel mai lung râu al României cu o curgereintegrală prin ţară şi nu este comparabil, nici cumama Dunăre europeană, nici cu Mureşul partajatla vărsarea în Tisa cu Ungaria, nici Siretul, oriPrutul care îşi au izvoarele în Ucraina. Asta ca unsemn de respect pentru frumosul nostru râu cunumele încifrat demult în altare;

Prezentul adaugă şi el însemnele care apoi devintrecutul foarte apropiat. L-am adăugat în cimitirulBolniţei pe Dumitru Panu Misăilescu, însă faptul căeste autorul pomenitei cruci de pe muntele Cozia şial paraclisului de la Stânişoara nu se cunoaşte şiaceste informaţii nu sunt valorificate în scop turis-tic, ori de pelerinaj;

Recuperare blazonului cantacuzin, pentru ValeaOltului (Călimăneştiul fiindu-i perla coroanei!)trebuie să nu scape nici un amănunt. Credem că aiciputem recupera: motivul alegerii hramului:TăiereaCapului Sfântului Ioan Botezătorul, (29 August)pentru Schitul Cornet, este un Cantacuzino…decapitat; crucea de la Mănăstirea Turnu (luată de

la Robeşti de pe locul accidentului de automobil,mortal, din 1927 al primarului Bucureştiului, MihaiCantacuzino.), este un important însemncantacuzin;

Am fi subliniat mai apăsat, pentru că acest lucrunu a prea intrat în conştiinţa publică, faptul căMănăstirea Cozia este necropola familiei lui MihaiViteazul ;

Vorbind despre amenajarea hidroenergetică aOltului, cu centrul ei de greutate, chiar laHidrocentrala Turnu (cea mai mare de pe cascadade hidrocentrale a Oltului!), dincolo de răul provo-cat prin afectarea curgerii naturale, trebuiesurprinsă necesitatea noii curgerii, cu imensele eibeneficii şi că acest destin fusese anticipat, dupăposibilităţile tehnice ale trecutului, de însuşi MateiBasarab care îşi pusese morile de hârtie între Turnuşi Ostrovul de azi, locuri acum hărăzite unorproiecte megaenergetice;

Am dori să se insereze şi posibilele traseeturistice, de pelerinaj în Loviştea (Gruiul Lupului,Blănoi, Boia, Târgul de la Titeşti, Posada de laPerişani etc.).

Mulţumim autoarei, Fenia Driva nu doar oprolifică scriitoare despre oameni şi locuri, în careCălimăneştiul este chiar în inimă, ci mai ales oconştiinţă culturală vie, un factor de emulaţieculturală, într-o vreme în care mai multe senăruiesc. Să ne trăieşti şi să nu uiţi ca ţi-am cititepistola acestui an, ţi-am răspuns şi aşteptămcontinu, mulţi ani, gândul tău.

IOANA OLTEANU: „JURNAL DUHOVNICESC”

Apărută cu Binecuvântarea ÎPS. Calinic,Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, în

2010, Editura şi Tipografia Nectarie Kefalas, întehnoredactarea Elenei Deaconu şi Paul AdrianCristescu, în corectura şi prefaţarea cunoscutuluiprofesor din Curtea de Argeş, ConstantinVoiculescu, volumul Ioanei Olteanu „este o carte depoezii creştin ortodoxe (...) care exprimă ideea căîntr-o lume atât de profană, cum este ceacontemporană, poezia fiorului religios nu poate fidecât un dar venit de la suflet cu mare credinţă înDumnezeu şi îndreptat către cei mulţi...”

Nu credeam însă, dat fiind carcterul totalreligios, ca într-o carte scrisă în stilul unei culegeride rugăciuni să întâlnim o atât de reuşită construcţiede idei spirituale, versus, aproape mereu, realităţiloromeneşti - eticii şi moralei societăţii con-temporane... Construcţie bine legată, cu un lexicbogat-variat, poezii în care rima nu este forţată, dincontră, parcă vine de la sineşi, nu se caută. Ceea ceremarcăm, cum spuneam, realitatea înconjurătoareeste pusă în tasul cântarului divin...”Ţi-ai vărsatacum mânia/ Peste toată România/ Dar revarsă-ţimila Ta/ Peste suflarea din ea/ Că deşi noi suntemrăi/ Suntem totuşi fiii Tăi/ Şi suntem zidirea Ta/ ODoamne nu ne lăsa!...” („O, Doamne, aiîndurare!...”, pag. 54)...Nu, nu resimţim ethosul(uşurinţa) popular, poate cât de cât o lejeritate înversul cu metrică scurtă.

Volumul se deschide cu poezia „Jurnalduhovnicesc”, aceasta, dovedindu-se ca o adevăratăprefaţă a întregului volum, în care autoarea sedestăinuie, privind menirea versului, dar şi a vieţiiei: „Acest jurnal e însăşi viaţa mea,/ Vi-l las, acumiubiţi creştini, drept mărturie,/ Chiar dacă eu n-amvrut să fie-aşa,/ Nu voia mea, ci voia Domnului săfie!” (pag. 5). Tot în acest început de drum, Jurnalul

duhovnicesc, Ioana Olteanu se teme de reproşuldumnezeiesc de a nu transmite mai departe„talantul” dat dintr-un început şi netransmis: „Dacătalantul ce mi-ai dat odinioară/ L-aş ţine ascuns, lace mi-ar folosi,/ Şi ce-o să-i spun când Domnul osă-mi ceară/ Să vadă ce-am lucrat sprea-l înmulţi!”...Primeşti har dar trebuie a şti a-l folosi, şi, foarteimportant, a-l transmite mai departe!

De la începutul volumuluisesizează diferenţa care existăîn viaţă la naştere-creştere,între naşterea involuntară,omenească, şi renaştereamatură prin mărturisireatotală în Dumnezeu...”SlavăŢie, împărate,/ Căci prinTine-am renăscut.” („Imn deslavă”, pag. 6)

Asumarea păcateloromeneşti, inevitabile, consti-tuie baza de plecare în acestlung drum dintre naştere şimoarte, mărginit de ispitelevieţii - ca dar primit; asumare,reprezentând esenţialitateamaterială în această con-strucţie, sfântă putere,credinţa în Dumnezeu: „...Şi să mă ierţi, ca unPreabun Părinte,/ Căci dintre oameni,/ Sunt cel maipăcătos.” („Rugăciune pentru iertarea păcatelor”.

Jertfa propriului eu (nu alter ego) întru mân-tuirea prin Iisus este tema acestui al câtelea?! poemreligios de început: „Te rog, Iisuse!” (pag.8) dincare selectăm două stări specifice iubirii creştine,vieţii model, viaţa Mântuitorului: „Te rog, Iisuse,ajută-mă să fiu ca Tine,/ Şi-atunci când cineva îmiface rău,/ Eu să răspund la rău, cu bine,/ S-ascultîntotdeauna sfatul Tău. (...) Ajută-mă să merg pecalea Ta,/ Şi dă-mi credinţă, nădejde şi iubire,/ Să

nu mă mai abat vreodată de la ea/ Căci este caleacătre mântuire”.

Iată, deci, Imnul de slavă: definiţie; Rugăciunepentru iertarea păcatelor: conţinut; Te rog Iisuse:îndemn de viaţă; totul axat să formeze o construcţiede viaţă în spiritul şi demnitatea unei puternicecredinţe. Acestei axe, primare, condiţie esenţială aunei vieţi de om cu minim păcat, îi este aplicată în

contrasens, poema spirituală„Îndemn spre pocăinţă”, careparcă încheie acest prim(nepronunţat) ciclu, care esteomul şi Dumnezeu Iisus. Ne dăde înţeles poeta, că suntem exactacolo unde nu trebuie. C-ampărăsit pe Hristos, am părăsitcredinţa, zi de zi ne urâm tot maimult; spune domnia sa, atenţie,avem nevoie de pocăinţă: „Cumpatimile-au pus stăpânire pe noi,Cum mergem afundaţi până-n gâtîn noroi, Cum ura şi vraja pe toţine-au răpus, De ce nu vedemoare, unde-am ajuns?” (pag.10).

Volumul continuă şi mai multpe linia dintre mistic şi realitate,dezvoltă versul către icoana

luminoasă a Maicii Domnului, principalii sfinţi, şiadânceşte şi mai puternic diferenţa dintre idealulspiritual şi realitatea lumii contemporane aflată,iată, la începutul unui mileniu trei, controversat în afi sau a nu fi în adevărul lui Iisus, cuplat cu cel alomului.

Poezia Ioanei Olteanu vine ca un dicteu dinsprePărinţii noştri veşnici, din Ceruri, şi spre fericireaei-autoarei-se aşterne cu profunzime, în sufletelenoastre.

Petre CICHIRDAN

Pagina 5

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

La Editura SITECH, Craiova 2010, a apărutvolumul închinat lui Alexandru-Toma

Firescu, scris de fratele său mai mic, Teodor Firescu,la autor, existând menţiunea „Ediţie îngrijită de ...”.Îmi place să cred, totuşi, mie, că autorul unei cărţieste cel care o face...E drept mai puţin „jurnalele”

Am primit cartea de la Teodor, i-am solicitat-o,când am auzit de ea, fiindcă Alexandru Firescu, în2003, în revista de cultură „Raţiunea” îmi dedicaseun articol (pentru mine tulburător) despre expoziţiade pictură Carmina Burana pe care o avusesem laCraiova, la Sala Radio. Aşa că am vrut să-l cunoscpe acest om, care, din păcate, nu mai este printre noişi despre care, fratele meu din Craiova mi-a spuscând l-am întrebat, că este un om deosebit, mare

cunoscător de literatuă şi artă;altfel spus, că este un tip „ca şitine” (eu) care nu are graniţe înînţelegerea artelor (credea într-o inter-ferenţă a lor). A maiadăugat fratele meu-ModestCichirdan, că tot ce s-a întâm-plat bun în Craiova i s-adatorat lui Alexandru Firescu...

Citind cartea datorată luiTeodor Firescu, am întâlnitpăreri asemănătoare, cu mult mai multe argumente,şi toate (părerile) bine argumentate.. .Scriu despreilustrul om de cultură (secretar literar al TeatruluiNaţional din Craiova, redactor la nu ştiu câte

publicaţii, autor de monografii,şef al Direcţiei de Cultură,Dolj...): Emil Boroghină, MihaiBuşe, Ovidiu Ghidirmic, PetreGigea, Ilarie Hinoveanu, EmilLăzărescu, Dan Lupescu,Alexandru Racu, Doru Moţoc,Cornel Rusu, Florin Rogneanu,Emilia Stănescu - Gighera,Cornel Sorescu, Geo Saizescu,Felix Sima (normal, nu ultim-ul!)...

M-am gândit, la doi ani dupăapariţia cărţii, ca un omagiu aduslui Alexandru Firescu, persona-lităţii sale multiple, să public arti-colul semnat chiar de el în 2003,în revista Raţiunea, în care seexprimă asupra unei expoziţii de

pictură, văzând tablorile şi citind pliantul deexpoziţie...

pcickirdan

TEODOR FIRESCU „PRIVIND TĂCEREA

ALEXANDRU TOMA FIRESCU”

Câtva timp în urmă, la Radio Arts Craiova, amasistat la un eveniment puţin obişnuit:

expoziţia de pictură pe sticlă a artistului oltean (prinadopţiune) Petre Cichirdan, cu lucrări - mirabiledictu! inspirată de celebra cantată profană „CarminaBurana „ de Carl Orff...

Până la acest impact - surpriză cu arta lui PetreCichirdan, am ştiut destul de puţine lucruri despreacest polivalent creator. Ştiam că este fratele (maimic) al reputatului dirijor craiovean, ModestCichirdan, şi am pus această frăţietate în legătură cupredilecţia sa de a ilustra (plastic) celebra operămuzicală. Mai ştiam că s-a născut la Rm. Vâlcea, în21 februarie 1951 şi că a luat primele lecţii de desencu profesorul - pictor Emil Stefănescu. Vreme de doiani, a învăţat la Institutul de Arte Plastice „NicolaeGrigorescu „ din Bucureşti, şi steaua norocului său1-a privilegiat să lucreze în atelierul marelui sculptorConstantin Lucaci, deprinzând temeinic artadesenului, a modelajului şi a metaloplastiei oţeluluiinoxidabil. Atras, în egală măsură, de tehnologiafabricării maşinilor, a urmat cinci ani de învăţământpolitehnic superior.

Paralel cu activitatea inginerească zilnică(înnobilată cu zeci de brevete de invenţii!), s-a spe-cializat în „sculptura computerizată”- artă nouă,puţin abordată la noi. A fost Laureat al diverselorSesiuni Naţionale de Informatică Aplicată, pentrulucrări pe tărâmul „artei şi tehnologiei”.

Iubitor de muzică şi cunoscător „de profondis’’ înaceastă artă (dar lăsând fratelui mai mare „şansa” dea se realiza strălucit, ca un mare dirijor şi muziciancomplex), Petre Cichirdan a fost organic atras şiimpresionat de frumuseţile inefabile şi grandioaseale cantatei scenice a lui Carl Orff, de limbajul muzi-cal al acesteia, de temele de inspiraţie gregoriană, degravitatea şi multiplicitatea simţămintelor pe care ledegajă, de întreaga orchestraţie - atât de clasică, dartot atât de modernă - a acestei capodopere ieşită dintiparele genului vocal - simfonic-concertant.

Reamintim că marele compozitor germană a scris„Carmina Burana” pe baza unor texte şi melodii dinsecolele XII-XIII, compuse de filosofi poeţi şimuzicieni - călugări, manuscris descoperit în 1803,într-o mănăstire benedictină din Alpii bavarezi.

Factura predominant religioasă (într-o cantată voitprofană) şi permanent imnică, i-a sugerat meloma-nului român Petre Cichirdan ideea de a transpuneplastic, în genul pictural pe sticlă. Marele compozi-tor Claude Debussy a preconizat, cu îndreptăţire, că„muzica începe acolo unde cuvântul rămâne nepu-tincios”: românul Cichirdan a dat picturii saleaceeaşi percepţie şi putinţa insolită de a dacuvântului înveştmântaţia coloristică menită să -1recreeze, formă picturală, acţiune plastică.

Cele 25 de secţiuni ale „Carminei Burana” l-auinspirat direct pe pictor să le ilustreze sau i-auconferit cadrul pentru reflecţii incantatorii proprii.Expoziţia debutează cu un admirabil tablou dupăprologul lucrării orffice (Fortuna ImperatrixMundi), urmat de piese miniaturale de cea mai purăcreaţie în genul picturii pe sticlă, care„reproduc”cele trei părţi ale Cantatei: Primo vere, InTaberna, Cour d’amours. Picturile acestea „cântă”,prin expresivele sugestii plastice însoţind parcăpartitura muzicală, cantabilitatea limbajului atât devariat (vocal, coral, simfonic) din recitative, melismearhaice şi forme ostinate.

Impresionează, de-a dreptul, picturile numite caşi secţiunile muzicale corespondente: Tempus esticondom (Vremea e plăcută), Dulcissime (Tu, celmai iubit), Olim lacus colueram (Odinioară, iubeamlacul), Si puer cum puellula (Dacă un băiat şi o fată),Omnia sol temperat (Soarele le linişteşte pe toate).

În acest prim ciclu de picturi pe sticlă, PetreCichirdan oferă o operă plastică de mare şi lucidăsensibilitate, dovedindu-şi capacitatea de a capta şi aaduce la vizibil raporturile spaţiale şi spirituale, alescriiturii muzicale şi expresiei plastice. În fiecaretablou, desluşim rezolvări plastice ingenioase,eficiente şi de efect, superioare sub aspectul gândiriispeculative. Acest romantic simbolist (dar atât demodern!) îmbină minunat observaţia asupra sursei(muzicale) de inspiraţie, cu invenţia şi incantaţiasufletească proprie. El Conservă admirabil nota degravitate şi cea de amploare, specifică creaţiei luiOrff. În miniaturi care se îmbină exaltare cumomente de reculegere pioasă. Ni se dezvăluie, defiecare dată, priceperea sa de a accentua problemati-ca picturii expresive, la care se adaugă cultul pentruculoarea şi semnificaţia desenului (solemn, chiarfastuos, liniştit, dar şi nervos, pe alocuri!). Unind

tradiţiile specifice picturii pe sticlă cu nuanţele uneimodernităţi aparte, pictorul dă mai puţină atenţie res-tituirii figurative coerente sau expresivităţii fiinţeiumane (mai totdeauna, icoane hieratice). Ochiipictorului văd o lume mirifică, patetică adesea,îmbăgăţită de accente, dar şi de transparenţe subtile,până la imponderabil, cu armonii şi discontinuităţiprin care răzbat, deopotrivă, modelele raţiuniidominante, dar şi modelele emoţiei pure. Pictor eru-dit (deja), Petre Cichirdan a asimilat profund aportulcubismului şi al abstracţionismului în ce priveşteorganizarea suprafeţelor plastice, iar de laimpresionişti a luat modul de înţelegere a luminii şiculorii. Picturile sale, aparent ilustrative, au - înacelaşi timp, o concentrare a liniei şi semnului,acorduri şi ritmuri specifice picturii pe sticlă. O atarevocaţie a miniaturalului, a reducţiei, a fiorului unuisentiment sau relevării unui gând, o vădeşte şi în altelucrări ale sale (din afara ciclului „Carminei...”); deinvocare a ascezei religioase, scenelor şi miturilorbiblice: Adam şi Eva, Regele David, Daniel şi Leii,Maria şi Iisus, Ioan Botezătorul, Iisus şi cele treiMarii, Coborârea de pe cruce, Răstignirea, CălătoriaSf. Apostol Pavel...

Lucrate cu acurateţe, fineţe şi cu deplinăstăpânire a tehnicilor şi procedurilor, picturile pecare le relevăm aici se constituie într-o sincronie deimagini-frescă (să i zicem „imagini reportaj”!), canoutate simultaneitate (muzică-pictură), reflex alunei realităţi stenice.

Pentru a contura mai exact şi mai variat portretulde polivalent creator al artistului pictor şi sculptor,calităţi greu de disociat de o omogenitateimpresionantă, ne vom aduce în faţa ochilor minţiilucrările admirate cu ani în urmă, cuprinse înexpoziţia de la Rm. Vâlcea, numită atât de incitar„COMPUTER & TRADIŢIONAL SCULPTURECICHIRDAN”.

Poezia izvoarelor şi începuturilor acestui genspecial de sculptură ultramodenă ne-a fost descifratăde însăşi declaraţia fără conjur a artistului: „Amlucrat într-o fabrică de avioane, unde se prelucreazăpiese cu geometrie neregulată. A trebuit să mă spe-cializez în proiectarea tehnologică asistată de calcu-lator. Am inventat programe. Piesele pe care le exe-cutam, le tratam ca pe lucrări de artă, le-am executpe utilaje cu comandă numerică. Fără acel începutdin copilărie, nu aş fi putut crea aceste geometriispaţiale care trebuiau să zboare!” Ce frumos!!!

Sculpturile lui Petre Cichirdan (în lemn, oţel cro-mat, moltopren expandat, din aluminiu fagure, dur-aluminiu frezat etc dau impresia că abia s-au des-prins dintr-un bloc primastic de marmură sau gresie

SUPREMA AVUŢIEPetre Cichirdan, un artist complet

Alexandru FIRESCU (1935-2008)

Pagina 6

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

(efectul este extraordinar!), tratat prin mijloace computerizate. Contemplarea lor ne aduc în memorie cuvintele lui Ingres, cel

care afirmă că „linia trebuie să fie cât mai pură”. Sculptorul vădeşteo solidă concepţie stilistică, respectă integralele formei (ca şiexigenţele unei severe geometrii ortogonale). Expune şi creează osculptură modernă, cu inserţii folclorice (impresii ale mediului arti-zanal în care s-a format!), la antipodul tendinţelor expresioniste decare poate fi bănuit. Păstrarea funcţiei decorative şi filozofice seremarcă, mai ales, în lucrările „Un Iisus”, „Fântână”, „Răzvrătiţi”,„Femeia planetă”, „Gânditorul”, „Timpul ostil”, „Lungire pepământ”. Tot astfel, alte valoroase creaţii sunt dominate de esteticanoninfinitului, vădindu-se astfel că „programarea pe calculator’’făureşte artă şi deschide artistului vâlcean orizonturi infinite în câm-pul imaginii artistice.

Din goana implacabilă a timpului,încerc să mă opresc pentru un

scurt popas la însemnările mele. Unrăgaz pentru o scurtă privire aruncatăpeste umăr. De la apariţia primuluivolum, „Potecile destinului” au trecutaproape zece ani, timp în care au maiapărut încă şase titluri. E mult? E puţin?N-are importanţă! Relevant este doarfaptul că ele au fost primite cu interes de publiculcititor. Mulţi dintre ei s-au regăsit printre eroiiromanelor mele. Mărturisesc sincer, că n-am avuthabar de existenţa multora dintre ei, în momentul încare m-am aşezat la masa de scris. Satisfacţia meaeste cu atât mai mare şi ţin să le mulţumesc şi peaceastă cale. E plăcut să ştii că cititorii trăiesc cuintensitate lectura şi se regăsesc în situaţiile descrise.Aceasta este însăşi menirea scrisului şi a scriitorului.Mesajele, cu mici excepţii, sunt descifrabile. În unelesăli de lectură ale bibliotecilor, primul volum a atinspragul maxim de uzură. Cerut cu insistenţă, romanula fost reeditat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că levom revizui şi reedita pe toate.

De ce m-am apucat de scris? Grea întrebare!Parafrazându-l pe George Bernard Shaw, n-am scris

nici pentru bani şi nici pentru onoare.Am simţit pentru scris o atracţieineluctabilă. Am considerat că am cevade spus şi de explicat semenilor mei şiacesta ar fi unicul mod în care aş pute-oface. Am dorit să accentuez sau să atragatenţia asupra unor evenimente reale dinviaţa mea şi să înlătur o posibilă repetarea experienţelor nefaste. Meseriascrisului, ca atare, m-a ţinut într-odilemă existenţială. Cuvintele lui

Eminescu mi-au domolit entuziasmul: „Scriu, scriude meserie, scrie-mi-ar numele … să-mi scrie!” M-am apropiat de scris cu precauţie şi cu teamă. Într-operioadă, asupra căreia nu vreau să mă opresc acum,am fost, chiar, „ajutat” să stau departe de o armă atâtde periculoasă.

Scrisul, pentru mine, e ca un foc purificator.Decantarea în cuvinte e liniştitoare ca susurul unuiizvor liniştitor şi fecund… Îmi amintesc, desigur,primii paşi, primele emoţii şi primele satisfacţii. Mi-a fost greu să încep… Romanele mele nu sunt purăficţiune. Aveam atât de multe experienţe dureroase decomunicat, ale mele şi ale semenilor mei, încât mătemeam că nu sunt capabil s-o fac. Am încercat niştetraduceri de proză satirică. Ironia amară a prins binela starea mea de spirit…

Din mulţimea de cărţi citite şi de scriitori studiaţide-a lungul timpului, care au contribuit, într-ooarecare măsură, la formarea mea, e dificil să măopresc la cineva anume. Sunt totuşi câteva amintiri…

Eram în primii ani de liceu. Mi-a căzut în mânăromanul fluviu al unui cunoscut scriitor român. Eraceva cu totul deosebit faţă de ceea ce citisem, lascriitorii contemporani, până atunci. Poate că atâtcartea, prea atractivă, dar şi spiritul de aventură spe-cific vârstei, m-au determinat să continui lectura şi întimpul unei ore, la şcoală. Am fost prins şi dus la can-celarie. Lucrurile ar fi putut lua o turnură dramaticădacă, profesoara de limba română n-ar fi intervenit şin-ar fi transformat o pedeapsă drastică, într-unaplăcută. Pe perioada vacanţei de primăvară, să fac oanaliză completă, pe minim treizeci de pagini, aromanului, pe care s-o prezint în faţa consiliului.Dată fiind amploarea lecturii şi seriozitatea lucrării,cei mai mulţi profesori s-au declarat mulţumiţi depedeapsă.

Am lucrat aproape trei luni de zile şi am prezentatprofesoarei un caiet de o sută de pagini plin cuînsemnările mele. Descumpănită de mărimeacompoziţiei, profesoara a amânat verdictul, spre dis-perarea mea. Între timp, scriitorul a fugit din ţară şicărţile lui au fost retrase din circulaţie. Lectura în faţaconsiliului profesoral n-a mai putut avea loc.Profesoara m-a chemat într-o zi la ea, mi-a înapoiatcaietul, m-a felicitat pentru lucrare şi m-a îndemnatsă scriu. Am recitit, mai târziu, romanul şi mi-aplăcut mai mult ca prima dată. De atunci, întreaga

TAINA SCRISULUI: I REMEMBER…Ion CATRINA

Pagina 7

…UN FRASIN…

…Eu te-am zărit copac frumosPre dincolo de vârfuri şi de şoapteDe pe un ,,Lotrişor ,, ce se-n –ngâna duiosSpre doruri dinspre ierburi înspre noapte

Dar te-a tăiat pe când erai al meuDoar ,,cineva deştept,, cum nici nu secuvineFără a se gândi un pic la DumnezeuSau la păcatul ce-l îmbia încet spre sine

Şi-acel păcat s-a fost reverberatDe dincolo de inimi şi de-ocarăCăzând încet spre datul neschimbatDinspre lumina zilei înspre seară

Căci înspre noapte tot căzând plăpândNeaşteptându-te la vitregia sorţiiTu te tot lamentezi încet sperândLa treapta de deasupra morţii

Când nu mai ai nimic de aşteptatSpre moartea care-ţi va cere vamăDoar să-ţi-nfunzi într-un prosop vărgatOrtul iubirii de care na-i dat seamă

Un frasin ce-l aveam pe ,,Lotrişor,,De printre inimi de nici-un rău muşcateÎmi roade şi acum un nestăvalnic dorDe printre daturi de-a putea sau nu sepoate...

( ,,La barieră”, iulie, 2012)

MIRCEA VASÎI

…VAI DOAMNE!…

…Vai…DOAMNE…redă-mi zidirea sufletească

Din tot ce Tu dintru-nceput de veci mi-ai hărăzit

Un trezitor de dimineţi spre zarea cea albastră

Din zori, înpre amiezi şi-nspre seninul dedemult râvnit...

From: Revista Expresia <expresia@rexlibris.net>To: Catrina Ion <catrinaion2009@yahoo.com>

Sent: Tuesday, August 7, 2012 3:36 AMSubject: 205 - CATRINA Ion - TAINA SCRISULUI

(16) - I REMEMBER...

Distinsi prieteni,

Ma adresez colaboratorilor care mi-au trimis pe par-cursul anilor materiale literare spre publicare.

Incerc sa initiez un proiect - un grupaj de eseuri cutitlul

TAINA SCRISULUI

...adica primi pasi pe care i-ati facut in domeniulscrisului si continuarea acestora pana in zilele noastre.

O descriere a evolutiei dumneavoastra de scriitor.Realizari, prietenii literare, consacrare...

Poate intr-o zi vom publica si o carte.V-as ruga sa folositi un titlu simplu de cel mult 5

cuvinte.Pe cei care doresc sa participe, ii rog sa imi trimita

materialul sub forma de eseu (proza), de cel mult 1000de cuvinte (adica aprox 2 pag A4 font Arial 12) si o

fotografie portret sau bust.

Cu pretuire,George ROCA

Rexlibirs Media Group14 iulie 2012

pag.8

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

Mereu Te-am aşteptat , dar firea-mi păcătoasăDe multe ori m-a îndemnat spre căile pierzăriiDe nu erai Tu DOAMNE din patima-mi lumeascăCine m-ar fi scos oare, m-ar fi-nălţat înspre luminazării?

Neputincios sunt DOAMNE, redă-mi putereOrb de mă aflu Te rog mă lumineazăSchimbă din rădăcini a mea pierdută vrereŞi-un suflet din ruină într-o conştiinţă trează

Pierdut sunt DOAMNE prin marea de păcateTu cearcă-mă să mă găseşti şi mă adunăRob devenit-am inimii ce-ntru-ntuneric bate Te rog să mă răscumperi ...spre veşnica Ta turmă

Mă liberează DOAMNE, că sunt un osânditM-am prăvălit nevrednic, Tu iarăşi mă ridicăCătuşe grele de păcate m-au tot înlănţuitSpre Tine-am tot sperat, dar îmi tare frică

Mi-e frică de-ntuneric, de cazne şi mormântMi-e teamă de pedepse spre dincolo de visuri Ridică-mă o, DOAMNE cu harul Tău cel sfântScoţându-mă treptat din negrele abisuri...

(Călimăneşti, iul. 2012)

…Din zori şi până-nnoapte Din iarnă până-n varăTrecutele-mi vechi şoapteIarăşi mă îndemnară

Să tot visez spre TineDe printre anotimpuriSă mă gândesc la bine Prin trecere de timpuri

De timpuri ce ne-ndeamnăŞi-aleargă în neştireÎnspre suiş de vamăSpre dincolo de fire

Şi tot visând buimac De-aici din întunericCe suflet să prefacSpre-a deveni feeric?

Gândind la fericirePrin suflet visătorSpre dincolo de fireAşa cuprins de dor?...

Sau poate va veniIzbânda dintr-o razăCare-mi va luminaA mea conştiinţă trează ?...

(Călimăneşti, iul. 2012)

operă a scriitorului mi s-a părut foarte apropiată. Dorinţa de a scrie a devenit imperioasă, posi-

bilitatea de a publica a devenit imposibilă. Ideilemele nu se aliniau cerinţelor vremii. După câtevaextemporale date în faţa „băieţilor cu ochialbaştri”, impulsurile creative s-au mai estompat.Unii vehiculează azi o rezistenţă prin cultură.Sigur că au rezistat, pentru că nu şi-au pierdutnici posturile pe care le deţineau prin universităţisau prin edituri şi nici dreptul de a beneficia devilele de la Cumpătul sau de la Neptun. Cert esteazi că, numărul dizidenţilor e mult mai maredecât numărul scriitorilor de atunci…

Am îndrăznit să refac un material salvat cugreu şi să public un prim volum: „Poteciledestinului.” Mulţi, deşi l-au primit bine, auconsiderat că e vorba de prea multă încrâncenare.Atunci, am publicat „Tărâmul umbrelor”, pentruca exprimarea mea să devină pe deplin

lămuritoare. O doamnă, rezidentă în Chicago, acitit întâmplător o carte de-a mea, „Pământulîngerilor”, fapt datorat şi articolelor publicate dedumneavoastră, şi mi-a spus: „După ce am cititcartea dumneavoastră şi eu m-am considerat căvin din „Pământul îngerilor”.

Nu-i nici timp şi nici nu este locul pentru aface incursiuni mai ample cu recurs la memorie.Important este că scrisul este o parte din sufletulnostru, pe care-l dăruim cu generozitate, tuturorce vor să-l primească. În acest fel şi noi neînnobilăm cu experienţa celorlalţi şi trăimfenomenul de purificare.

Nu ştiu dacă este ceea ce aţi aşteptat de lamine. Eu vă mulţumesc pentru că mi-aţi făcutonoarea de a mă întreba. Mai multe amănunteputeţi găsi la adresa:

http://www.ioncatrina.webs.com

TAINA SCRISULUI...urmare din pag.7

ZIUREL...

Toată viaţa m-ai cioplitDoamnepentru ca sufletul meusă şi cânteprecum pianul cerurilordesăvârşit(2 ianuarie 2012)

•Ochii tăi marilunecoşialbăstriim-au privit în adâncşi am simţitrecunoaşterea lorpână-n ultima fibrăa fiinţei mele

(5 mai 2012, ziua a doua alui Oreste, nepotul meu)

•Neliniştea Apocalipseiînainte de atacni se transmite şi nouămuritorilor de rândîn fiecare ziam avut îndoielidar ne-am agăţatde lumina îngereascăşi ne-am lăsat purtaţi de

vântprecum fuioarele de apăpe întinsul ceruluidoar ochii uriaşiai noilor vniţimai au în eisperanţa cea făr de începutmai vie decât pulsariimai puternică decâtchiar universul

(7 mai 2012)

LIDIA LAZU

Din aerul înserărilor de toamnă mi-a căzutîn palme o carte fragilă, ca o aripă de

fluture. Să citim autograful însemnat pe paginade titlu: ”Cu mii de mulţumiri, doamneiprofesoare Carmen Sima. Mi-aţi deschis ochii înfaţa frumuseţii Limbii şi Literaturii române. Văîmbrăţişez cu drag. Timişoara, 22 august, 2012”.

„Poezie dată” este cartea de debut a SandreiTomescu. Frumoasă. Începutul trebuie să fie,întotdeauna, frumos. Frumosul se va accentua peparcurs. Va căpăta conotaţii mature. Fiecare omva merge pe propriul drum, „tributari educaţiei şivremurilor” după cum citim şi în „Cuvântînainte” semnat de Elena Tomescu.

Deocamdată, cartea aceasta este o rază desperanţă literară. O ţâşnire din călimară, dupăcum vedem şi în grafica de pe copertă semnată deDaniela Lakatos care continuă, în cuvinte, pecoperta a IV-a a cărţii: „Cum a simţit vântul lin înjurul său, a îndrăznit să-şi ia primul zbor spreînaltul cerului albastru şi atunci am observat că în

umbra aripilor sale se puteau vedea curcubeemagnifice... Draga mea, aştept cu răbdare să vădîn ce minunate nuanţe vei colora lumea!”

Parcurgând tristul jurnal caligrafiat pe frunzelece se usucă, aşteptăm din nou ivirea frunzelorverzi în primăvara ce va veni, cândva, la timpulei, adăugând noi capitole vieţii şi tinereţii şi

cărţilor ce îşi aşteaptă rândul a fi scrise...„fiindcă: dincolo de abisul disperării este Viaţa”– pe care trebuie să ne-o trăim. Ne-a fost dată”...Aşteptăm, în continuare, de la poeţi:METAFORE.

Poezie datăFelix SIMA

Din…

Din potirul dragostei Tu-mi sorbi fericireaDin sclipiri de aurMi-arunci nemurirea.Din vină şi ceaţă Se naşte iubireaDin umbre şi gheaţă Revine amorţirea.Din gene-nsetate Învie dorinţaDin inime calde Renaşte fiinţa.Din noi amândoiVin vânturi şi ploiDin suflete caldeNasc valuri înalte.

IONUŢ COSMIN DRĂGHICI

POVESTEA VORBII 21

Dispreţ

Dispreţuiesc acea uitareCe nu te lasă a-ţi aminti.Dispreţuiesc acea chemare De umbre negre şi pustii.Dispreţuiesc acele gânduri,Ce-ţi intră-n minte printrerânduri.Dispreţuiesc acea privireCare te seacă de-amintire.Dispreţuiesc acea purtare Care te pierde în visare.

Lumi paralele

Din umbre de gheaţăSe lasă iar ceaţă.Adesea gândesc că-s cioburi de viaţă.Dar sunt numai gânduri şoptite intens,Lipsite de vlagă şi fără vreun sens.Plutesc în derivă pe aceeaşi cărare,Bătută cu rubini şi mărgăritare.Ajung iar departe: la cerul senin;Descopăr însă viaţa pierdută-n chin.Şi vraja dispare…revin pe pământ:E-o lume cuprinsă de ceaţă şi vânt.

Pagina 8

REVISTĂ DE CULTURĂ

Iordache a dăruit bulgăride sare

Primarul de la Ocne, Petre, Din traistă scoase nişte pietreŞ-apoi în spate urlă ca un leu, Că îi căzură pe bombeu.

Vizită la Sfântul Petru

Cărbunescu dintr-o dată, A dormit un ceas în strană, Că a vrut direct să vadă, Cum va fi pe lume-alaltă.

Mărgele de sticlă

Doar Barbu are competenţă, Să dea în sat, pe drum şi baruri, Din cele mai alese daruri;...Chiar diplome de execlență.

Opriţi maşina

Vai de Petre Cichirdan, Că servind cafea cu lapte, Dimineaţa pe la şapte…S-a stricat la burdihan!

Blesteme preoţeşti

La sfinţire, popa State,A zis că este zi de postŞi cine vrea fripturi e prost…Dar el servea cârnaţi în spate.

Energizante

În grup cu noi e şi Dobrică,Ce stă cuminte pe banchetă, Dar sare-n sus ca o rachetă, Că simte un miros de ţuică.

Reporterfotografic

Gigi Sporiş dă de dracu', Că l-am prins cu aparatu',Făcând poze plin de şoane, Pe sub fuste la cucoane.

Revoltatul

Chiar domnul Lazăr cel bonom S-a înarmat cu un baston, Ş-a pus în frunte alt cioban, Destituind, pe Răducan.

Comoara ascunsă

În microbuz se caţară tiptil, Cu-n sac de cărţi, tăcut Emil;Şi să-l ferim, el ferm ne cere, Că-n sac mai are şi o bere.

Sacrificatul

Se zbate, cheltuieşte banul, Ca la Uzdin să fim prezenţi, Deşi-l bârfesc câţiva orbeţi, Dar tot învinge Răducanul.

Filantropul

Când unii au răbdat de foame, C-ar fi mâncat şi o ursoaică, Micuţ le-a dat doar epigrameŞi tuică tare din pufoaică.

Întoarcere pe brânci

La sârbi ne-am cam făcut de oaie, Că mulţi s-au îmbătat în cramă;Şi se întorc cuprinşi de teamă, Că va afla Dinescu Nae.

roman

Cap. XIV

Continuară drumul întăcere… Doc era-

ngândurat. Nici nu şi-a datseama când a rămas singurîn maşină… Cum să mă daujos din maşină, cum s-o

privesc? Ce întrebare! O privesc prieteneşte,deschis, ce, e ceva de ascuns sau de discutat aici?Ba uite că e! De n-ar fi, nu mi-aş mai pune întrebări,ce naiba, parcă-s copil!... Dar trebuie să mă port nuca adult, ci ca înţelept… Parcă am mai vorbit… nutrebuie să vadă nimic, să simtă nimic, o dăm tot peprietenie, că e păcat… prea tânără pentru mine,adică nu că aş fi eu bătrân, dar prea am trecut prinmulte, nici n-am ce să-i aduc bun, adică vin cu răul,cu disperarea mea de ea, de mamă, de ţară, chiar demine, şi e păcat! Ea trebuie să-şi trăiască viaţa fărănori, fără complicaţii, cu cineva curat, ca şi ea, untânăr, da, un tânăr cuminte… ce-a făcut atunci înPoiana Stampei cu îndrumătorul acela, cum l-o maifi chemând, a fost o experienţă curajoasă, da, foartecurajoasă. Să intre ea în pielea Nataşei, când cuviolul din zăvoi,… a vrut să simtă şi să spargă tabu-uri. Deci n-o trecem la experienţe… ea n-a avutexperienţe şi dacă vin eu acum cu angoasele mele,se poate să se spună că intră în ele, sau că seîmpovărează, nu, şi nu şi nu!

Podelele scârţâiau sub tălpile Kugăi. Făcuse omie de drumuri… praf, praf, praf, jos cu el în fiecarezi! Dar parcă nu-i nici urmă de praf… Şi dacă e?Cumpărături, cumpărături, cumpărături, trebuie, îmitrebuie o mie de lucruri pentru câteva feluri demâncare… şi o carte de bucate… Una de bucătărieinternaţională nu s-o găsi? Dar la ce-mi trebuie?Vreau să fac acum pe experta, când de fapt nu sunt?Merg ca în transă, parcă aş fi îndrăgostită, dar poatesunt… mă port de parcă sunt… mă uit într-una la

ceas, mi se tot pare că aud frână de roţi chiar la minela uşă, asta-i acum! Stai cuminte puţin pe scaun!…Nu trebuie să fiu îndrăgostită şi dacă sunt, nu trebuiesă se vadă, doar am mai discutat cu mine treaba asta,el are nevoie de o femeie caldă, aşezată, o sfântă, iareu sunt o zănatecă, o nebună, nu, categoric, nu.Trebuie să o dau pe prietenie, e comod, e sincer,doar sunt prietena lui, nu? Nu tu feluri de mâncare,nu tu lumină prea difuză, afară! Trebuie să stăm câtmai mult pe afară! Ne plimbăm, mâncăm larestaurant, nicio clipă de intimitate care să-i dea degândit, nimic, doar să mă bucur de venirea lui, atât,doamne, Sfinte Anton, fii aici lângă mine şi nu mălăsa… trage-mă de mânecă dacă sunt preanăvalnică, dar parcă se aude ceva… E cineva la uşă,vai de mine, mi s-au şi înroşit obrajii!!! Ce să mă

fac? Repede, un strop de apă şi vin, adică mă duc,trebuie să mă duc să deschid!...

Doc stătea în uşă neîndrăznind să sune. Sedeschide uşa, aşa din senin… Două trepte, un prag,

doi oameni, un bărbat şi-o femeie, nu-şi dau bineţe,nu zâmbesc, nu sunt trişti, sunt ca de piatră, unul,nici nu ştim care, împinge uşa la perete, doi oameniintră, uşa se închide după ei, un clic, sunt jos, încamera de zi, stau în picioare, la rădăcina părului,fiecare simte o linie mică-mică de sudoare, simt recepe şira spinării, nu ştim care a luat mâna, nu, mâinileceluilalt, sunt patru palme strânse puternic faţă înfaţă, sunt două perechi, se cunosc, se ating şi iar sestrâng, şi se mângâie, unul pune capul pe pieptulceluilalt, nu ştim care pe al cui, dar două capete seodihnesc pe câte două clavicule, câte una de fiecare,se fac paşi ca de dans, nu ştim cine conduce dansul,dar patru picioare, împletite ca într-un vechi tangoînaintează spre mijlocul camerei, apoi se îndreaptăspre colţarul larg, de discuţii, parcă se face maiîntuneric în jurul măsuţei din faţă, umbrele de pepereţi, umbrele bradului din faţa ferestrei auînlemnit, nu se mai aude niciun foşnet de-afară, darce Dumnezeu, unde-s maşinile trecătoare, unde-ifrâna de motor la schimbarea vitezei în dreptulpantei? Să ne apropiem sau să ne depărtăm de ceidoi, nu ştim ce să facem, că dintr-acolo nu vinedecât repetat la infinit –tu, tu, tu, tu tu… să nedepărtăm şi, pe furiş, să mergem afară undeva, laculcare…

Kuga simte că e dimineaţă devreme, e răcoare,ţine încă ochii închişi, îşi aminteşte… îşi trecedegetele pe husa pilotei, ce-i asta? Doar eu nu măacopăr niciodată, îşi bagă mâna înăuntru, sub pilotă,e goală… e goală puşcă! Îşi aminteşte, dar nu tot!De exemplu, de ce e goală, unde-i tricoul ei debumbac şi pantalonii cei scurţi ce-i pregătise doar eapentru culcare în camera ei, cu două seri înainte, ştieacum, nu-şi mai pune întrebări, că-i interiorul plinde respiraţia de alături, e ritmică şi e a ei, ştie că e alui, dar acum e a ei, un val cald de duioşie îi urcănăvalnic spre gene, îi vine să plângă, nu trebuie săfacă nicio mişcare, doar el vine de departe, vine dela drum lung, stă nemişcată, nici ochii nu şi-ideschide, aude un foşnet slab ca o clipire trecând pelângă urechile ei, deschide ochii, îşi scoate mâna desub pilotă şi o pune uşor pe spatele gol al celui ce stă

Pagina 9

IEŞIREA DIN TIMPUL NEVĂSTUICILORAdina DUMITRESCU

Excursie cultural - bahico - gastronomică în Serbia(August 2012)

Ion MICUŢ

Logofătul Petrache - Împărăteasa, Aretusa şi doica în trăsură „Erot. 1787”,

Dr. G. Popescu - Vîlcea, „Miniatura Românească”Ed. Meridiane, 1981

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

lângă ea dezvelit până la brâu, el stă pe burtă, ea-şilasă palma uşor în şanţul coloanei lui vertebrale,încet cum cade o frunză ruptă din peţiol care seîndreaptă spre pământ atunci când nu se simte denicăieri vreun curent de aer, îşi trece palma de lamijlocul lui, tot pe coloană, urcă toată şira spinăriipână ce simte primele lui fire de păr tăiate scurt depe ceafă, îi mângâie umerii, centimetru cu cen-timetru, apoi spatele, la fel, centimetru cucentimetru, până în gât îi urcă un val de sânge denestăvilit, ar sări acum jos şi ar striga, s-ar băgaîntre trompetele şi saxofoanele lui Baron Cohen dinDreidel şi ar cânta s-o audă şi cerul… „ştiam eu deatunci că va fi altfel, da, da, e ca şi când acum lângămine s-au coborât de sus corurile de îngeri!...”Nu-i este foame, nu-i este sete, l-a găsit, l-a găsit peacela!

Doc se trezise înaintea ei, i-a simţit trezirea dinritmul respiraţiei, o clipă ea ş-a oprit-o, apoi şi-areluat-o, o pauză, probabil de coborâre din vis spreprezent, n-a făcut nicio mişcare, i-a simţit palma pecoloana-i cum urcă, i-a simţit mângâierea de peumeri, de pe spate, s-a simţit atunci aşa cum nu sesimţise niciodată, era un erou, era un bărbat întreg,putea să schimbe de dorea, ce voia! Şi orânduiri, şicursuri de ape, putea ca să zboare, putea să-şi punăumărul la orice cărat de poveri, doar era bărbat,avea responsabilităţi pentru ea, pentru mamă şi pen-tru tot neamu' românesc, iar femeia de lângă el, nu,nu este o fetiţă, nu este o adolescentă zănatică decare trebuie să aibă grijă, femeia aceasta are în eatoate femeile lumii, are ieslea şi ţine pruncul înbraţe şi mai are dulceaţa, palma care să te mângâie,buzele care să-ţi dea de băut când ţi-e sete şi mis-terele lumii toate, ea este coasta lui pe care n-asimţit-o lipsă, dar acum ştie cum este cu ea, cât e deîntreg şi de sprinten, s-ar ridica şi-ar intra întretrompetele şi saxofoanele lui Baron Cohen, s-ar da

peste cap ca-n Dreidel strigându-şi bucuria. Cemiracol, ce minune dumnezeiască s-a întâmplatatunci la Negostina, ce înger a făcut-o puţin să sepiardă sub soarele năprasnic al amiezii, ce înger afost acela de l-a plimbat pe el tocmai în faţa ferestreişi tocmai atunci, ca s-o vadă în praful uliţei tocmaipe ea, cu buzele-i cărnoase, uscate de sete…

În prima zi s-au făcut numai drumuri dintrecameră şi bucătărie, erau tăvi peste tot pe jos, erauţigările neterminate ale Kugăi stinse pe farfurii, şiatunci, o singură zi, la infinit, s-au simţit. Bucată cubucată şi fir cu fir… fără nicio oprelişte, fără nici undram de pudoare, ea cu vineţiul din jurul buzelorvinete, ca orice femeie născută-n Uganda, el cufiecare fir de păr alb apărut în gropile de ipocriziedin România.

A doua zi au mers după provizii, aveau amândoio foame de lup şi turceşte, pe pat, s-au uitat la poze,apoi la lucrările ei, la maculatorul cu notiţeleNataşei, au dansat, l-au văzut calculator pe Nureyevîn După amiaza unui faun, l-au ascultat peDeboussi, dar au rămas toată seara pe QuelDommmage cu Jay-Jay Johansen, erau plăcutobosiţi, iar Jay-Jay, în surdină, parcă fredona doarpentru ei.

A treia, au luat la picior pădurea, au văzut loculaccidentului din şosea şi au pus lângă el douăcrenguţe de brad. În mijlocul pădurii Kuga a scos unstrigăt asemănător boncănitului cerbilor, era unstrigăt de ajungere-n vârf, de chemare pe ţancul încare nu are loc decât o persoană, sau două într-una,se simţea pe ea ca mustul zăpezii topite din aprilieurcând printre ramuri, dând năvală, pe el ca pecopia ei fidelă şi simţea iarăşi pădurea… căci deatunci, de la accident, pădurea era o prezenţă, unmartor la nenorocire, dar nu mai intrase în Kuga.Acum erau una… Între ea şi perechea ce se plimba

nu existau diferenţe, rugi opritori, rădăcini ieşite dinstratul de muşchi ce trebuiau ocolite, ei doi erauînsăşi natura, reînvierea şi Duhul Sfânt coborâtprintre raze, printre crengi şi plete încurcate deîndrăgostiţi. Nu au plecat nicăieri, nicăieri preadeparte, aveau în faţă de stabilit atâtea lucruri, parcătimpul intrase atunci la întrecere cu el însuşi, aveauîn faţa lor ca pe planşeta proiectantului dinconstrucţii toţi indicii de care trebuiau să ţină seamapentru viitor, şi-au decis… Ea trebuia să-şi continuestudiile la Cracovia, nici mai mult, nici mai puţintimp decât era prevăzut, el să facă demersurile să sepoată muta acasă, mama lui avea grabnic nevoie deajutor, iar toţi trei, de stabilitate. Trebuia să refacătoată casa, trebuia ca în curte un corp de casă să-i fiearanjat bătrânei, nu este bine ca tinerii, nu-i aşa, săfie toată ziua nas în nas cu părinţii în vârstă… Kugaera fericită să se întoarcă în ţara Nataşei, era doarprintre altele, ţara ei de naştere! Ştiau amândoi şi cepărăseau şi la ce se înhămau, îşi vor păstra locuinţadin Zacopane pentru verile sau iernile când vormerge în vacanţă, iar în rest, în restul lung al zilelor,când între ei distanţele de sute de kilometri le voraduce trăiri paroxistice sau disperări înecate-ntăceri, calculatoarele să le fie oglinda celuilalt,vocile şi gândurile lor, ce din când în când, trebuiausă se facă auzite, şoptite, să nu cadă nici unul, nicicelălalt, în cenuşiul dintre noapte şi zi… Şi erauplini de speranţă, Kuga ieşise din vremeanevăstuicilor, nu se temea de privirile rele dintreulucile gardului ca Nataşa, ştia că ele două seasemănaseră mult, că rămăseseră ca două crengiverzi de brad de pe Zacopane, una mică, de parcăfusese crescută la umbră, după ce toată viaţa căutaseşi dăruise lumină, şi alta subţire, longilină, cu pieleade ciocolată, crescută la soare, ţinută şi adusă însoare…

Precedere

Brusc un vultur mi-a strivit retina, a intrat în lumină fără

să o topească şi ochiul drept a devenit

al lui; în el este cel ce se naşteurmat de cel ce vine,cel ce se naşte a strigat

puternic şi cel ce îl urmează devine tot vultur;acum ochiul stâng plânge cu ochiul drept, adună şi în retina ce-mi creşte în frunte

Stelele

Pereţii galbeni din camera measunt plini cu ochii peştilorpe care îi aleg să cuprindăîn amurgul verdelacrima uitată a tăceriidin care să apărăchipul tânăr al tateiaşteptândora exactă,când aripile mele, prinzând contur,vor aduce mai aproape cerul cu vulturi,iar inima mea, desenândstelele, se va aprindesă înveţe mersul aştrilor.

Sufletul meu cântă

Bună dimineaţa, iubito!strig norilor,strig cerului,am aflat -cea mai frumoasă iubire.Are chipul tăuşi sufletul unui pescăruş rătăcit în palmele mele.Cu adevărat, aripile lui acoperă inima mea obosităcare aşteaptă toamna;acum frigul o alungă spre tine,primeste-o!O poţi înconjura cu un cântec sau cu un sărut,dar cel mai bine strânge-o la pieptul tău!Este firul de iarbă care încolţeşte,lasă-l să crească,el va fi cuib gândului răsfăţat de primăvară.Vino, iubito,sufletul meu cântă.

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ

„COCOŞUL DE HUREZ PENTRU COPII ”

Nu ştie multă lume că, după FestivalulNaţional al ceramicii populare « Cocoşul de

Hurez » de la începutul verii, urmează, ca şi la«Eurovision», varianta pentru copii a acestuia. Deorganizarea lui s-a ocupat, încă de acum zece ani, dela prima ediţie, CLUBUL COPIILOR HOREZU.

Anul acesta, festivalul micilor artişti populari şimeşteşugari s-a ţinut săptămâna trecută, mai precisîntre 05 şi 08 septembrie, în perioada în carehurezenii sărbătoreau, cu mic cu mare, “ZileleOraşului Horezu” şi 525 de ani de la atestareadocumentară a oraşului. S-a bucurat de prezenţa a16 echipaje sosite din diferite zone etnografice ale

României: Moldova, Ardealul, Banatul, Oltenia,Muntenia, Dobrogea...şi de acea explozie debucurie, bună dispoziţie, vitalitate şi zburdălniciespecifice copilăriei. Participanţii s-au întrecut în a-şietala costumele populare specifice fiecărei zone, îna-şi arăta aptitudinile în interpretarea muzicii şidansului popular românesc cât şi în practicarea demeşteşuguri artistice: pictură de icoane pe lemn şipe sticlă, încrustaţii în lemn, ceramică, măşti, ţesut,cusut...Asfel, timp de trei zile, entuziaştii artişti devârste diferite, de la învăţământul primar până laliceu, au cântat, au dansat, au cusut prosoape şi ii, auţesut la gherghef, au cioplit, au pictat, au modelat la

Pagina 10

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

roata olarului, rezultatele asfel obţinute fiind, înfinal, expuse sâmbătă 08 septembrie dimineaţaîntr-o amplă expoziţie în centrul oraşului Horezu,lângă scena pe care domnul primar Ilie Fârtat a urathurezenilor sănătate şi cele mai frumoase împliniri.Domnul primar a fost de fapt tot timpul cu sufletulalături de tot ce s-a întâmplat în tabără, sprijinindcât mai bine şi pe toate planurile această amplămanifestare. CLUBUL COPIILOR HOREZU, în

afara calităţii de organizator, a fost şi participant lafestival prin cercurile de: dansuri populare, cusături,pictură şi ceramică . Cadrele didactice şi personalulauxiliar al clubului aduc toate mulţumirile domnuluiprimar, consiliului local, copiilor, părinţilor şi tutur-or celor care s-au implicat pentru a face din acestfestival, o frumoasă reuşită.

Cristian SIMA

CURSURILE DE VARĂ ALE UNIVERSITĂŢII POPULARE„NICOLAE IORGA”, VĂLENII DE MUNTE, EDIŢIA 2012

Puţine localităţi din ţaranoastră au avut şansa să

devină celebre nu pentrumotivul că o mare personalitates-a născut acolo, ci pentru că,printr-o anumită întâmplare,ele au fost descoperite şiîndrăgite, precum Weimarul luiGoethe, de oameni de geniu ceaveau să-şi identifice existenţacu aceste aşezări neînsemnate.

Este şi cazul orăşelului Vălenii de Munte dinjudeţul Prahova, situat pe valea Teleajenului, întrePloieşti şi Braşov, care l-a atras pe marele nostruistoric Nicolae Iorga prin viaţa sa patriarhală, prinliniştea şi puritatea sufletească a oamenilor săi.Astfel, începând din anul 1908, Vălenii de Munteaveau să devină un centru de spiritualitateromânească, de unde „Apostolul Neamului” avea sărăspândească prin cuvântul scris şi prin viu grai ideeaîndreptăţirii formării unui singur stat naţionalromânesc. Instituţii create aici de Iorga, precum:tipografia „Neamul Românesc”, inaugurată la 21 mai1908, care se va numi după război, din 1924, „DatinaRomânească”; Universitatea Populară de Vară,înfiinţată la 2 iulie 1908; Biblioteca Populară (1908),au avut rolul de a pregăti şi a înfăptui la nivel ideo-logic, în rândul tuturor românilor, Marea Unire de la1 Decembrie 1918. Alte instituţii înfiinţate la Vălenidupă primul război mondial, precum: Şcoala deMisionare Morale şi Naţionale „Regina Maria”(1922), Muzeul de Artă Religioasă, Aşezământulpentru Minoritari „Regele Ferdinand”, Aşezământul„Principesa Elena”, Şcoala Artelor Uitate, Şcoala decântăreţi bisericeşti, care urmăreau trezireaconştiinţei naţionale a poporului român, cunoaştereaistoriei lui, preţuirea valorilor culturale şi ameşteşugurilor populare, pregătirea cultural-naţională a femeii, ajutorarea minoritarilor străini săînveţe limba română, au făcut din Vălenii de Munteo „citadelă a culturii româneşti”, după cum spuneaBarbu Theodorescu, secretarul personal al lui Iorga.

Iată că şi anul acesta, timp de aproape osăptămână (19-24 august), oraşul Vălenii de Munte adevenit un adevărat centru universitar, continuân-du-se iniţiativa marelui savant patriot Nicolae Iorga,din anul 1908. Actuala ediţie, aşa cum menţionaConstantin Stere, directorul Direcţiei de Cultură şiPatrimoniu Naţional, filiala Prahova, care a avut şirolul de organizator şi moderator al manifestării, aavut în program aceeaşi tematică referitoare laBasarabia, gândită de Nicolae Iorga la ediţia din1912, când se împlineau 100 de ani de la sfârtecareatrupului Moldovei de către Rusia ţaristă. În timp ce laChişinău autorităţile ţariste organizau marifestivităţi, în mai 1912, prin care aniversau anexareaBasarabiei, la noi în ţară, nu autorităţile româneşti, cisingur Nicolae Iorga dă o replică pe măsurăcomemorării unui secol de la acest dramaticeveniment, prin cursurile Universităţii Populare dinVălenii de Munte. Publicarea de către Iorga a

volumului „Basarabia noastră”, organizarea, laBucureşti, a primei expoziţii de artă popularăbasarabeană, construirea, la Iaşi, a unui Căminpentru studenţii basarabeni, tematica prelegerilor şi adezbaterilor de la Universitatea Populară, toate erauaxate pe marea dramă a poporului român: răpireapalmei de pământ românesc dintre Prut şi Nistru.

Ca şi atunci, organizatorii ediţiei din 2012, cânds-au împlinit 200 de ani de când Basarabia se află totdeparte de ţară, au decis să dea curs propunerii venitede la Chişinău, respectiv tematica principală acursurilor să fie axată pe acest eveniment: „Basarabia– trecut, prezent şi viitor”. Iată numai câteva dintretitlurile prelegerilor şi ale meselor rotunde: „NicolaeIorga, despre istoria Basarabiei şi a Bucovinei deNord”, „Limba română şi politica de rusificare înBasarabia”, „Statul român şi Basarabia între 1859-1918”, „Basarabia – 106 ani de stăpânire rusească”,„Primul Război Mondial si Unirea Basarabiei şiBucovinei cu România”, „România 1918-1940.Pierderea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei”,„Basarabia după 50 de ani de ocupaţie sovietică.Renaşterea naţională”, „200 de ani de la răpireaBasarabiei”, „Deportările românilor basarabeni înSiberia, destinul unei familii”, „Mihai Eminescudespre răpirea Bucovinei şi Basarabiei”, „Scriitoriromâni din Basarabia reprimaţi de regimul sovietic”,„Ocupaţia rusească oglindită în poezia populară dinBasarabia”, „Pactul Ribbentrop-Molotov şiagresiunea sovietică împotriva României”,„Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, provinciiromâneşti încorporate samavolnic Ucrainei”, „Spaţiiromâneşti în defensivă”, „Relaţiile culturale româno-

ruse, la începutul secolului XIX”, „Cultură naţionalăşi cultură juridică – aspecte mai puţin dezbătute”.

Aceste conferinţe au fost susţinute de reputaţiacademicieni, istorici şi oameni de cultură din întregspaţiul românesc, precum: acad. Valeriu Matei, acad.Răzvan Theodorescu, prof. univ. dr. Ion Bulei, prof.

univ. dr. Constantin Hlihor, prof. dr. Gh. Negru, dr.Constantin Ungureanu, dr. Elena Negru, prof. univ.dr. Ion Negrei, avocat Iosif Friedmann-Nicolescu, dr.în ştiinţe juridice, prof. univ. dr. Petre Ţurlea, prof.dr. Vlad Mischevca, prof. univ. dr. Petru Ursache şialţii. Dr. Gheorghe Negru, Preşedintele AsociaţieiIstoricilor din Republica Moldova, vorbind desprepolitica de rusificare a limbii române din Basarabia,arăta, pe bază de documente din arhivele de laMoscova şi Sankt-Petersburg, că aceasta a acţionatca un tăvălug care a urmărit să uniformizeze toatepopoarele ce făceau parte din imperiul ţarist, adică săle transforme în adevăraţi ruşi. Politica aceasta s-aintensificat mai ales în a doua jumătate a secolului alXIX-lea, când a fost anulată predarea limbii româneîn toate şcolile din Basarabia şi când limba rusădevenea limbă unică. Învăţătorii români care nucunoşteau limba rusă erau eliminaţi din învăţământ,fiind înlocuiţi cu învăţători ruşi care nu cunoşteaulimba română şi recurgeau la gesturi din mâini, eleviiromâni fiind obligaţi să reţină noţiunile predate pringestică. Unicul rezultat al acestei politici, care a avutdrept scop anularea identităţii naţionale a românilor,a fost analfabetismul general în rândul acestora. Înaceastă perioadă, pe penultimul loc de incultură dinBasarabia erau românii, pe ultimul loc fiind ţiganii.Dar această politică de rusificare a avut şi oconsecinţă pozitivă, pentru că a dus la apariţia,dezvoltarea şi intensificarea mişcării naţionale înBasarabia, care a contribuit la dărâmarea imperiuluirus.

Tuturor acestor suferinţe ale fraţilor de peste Prut,le-a dat glas Dunia Pălăngeanu de la Giurgiu, înpoemul „Gând pentru Basarabia”, scris „laîmplinirea a două veacuri triste de când Basarabia afost anexată samavolnic Imperiului ţarist”:

„Două veacuri astăzi strângSuferinţele ce curgPe ogorul cel tăcut,Dorul meu durat în lut.Dorul meu înstrăinat,Dor de tine, frate, satŞi de tine, tată, glie,Mamă, lacrimă ce suie.Ce ştiut îmi pare prunul,Streaşina, grădina, drumul;Plânge limba mea română –Spini înalţi urcând sub lunăŞi-o străpunge ne-ncetatAnotimp învolburat.Basarabie pierdută,În zori cine îţi sărutăOchii trişti, năframa rece?Anii trec şi veacul trece,Încă-ntunecat e drumulDoar Poetul, ca şi scrumulCe se-mprăştie în zări,Veghează pe-un pod de floriŞi mi-l apără de ger –Basarabie şi cer ...Suferinţele ce curgDouă veacuri, astăzi, strâng”.

Pr. Constantin MĂNESCU-HUREZI

Pagina 11

Anonim - „Cetatea Vavilonului” (Alex. sec. XVIII)Dr. G. Popescu - Vîlcea, „Miniatura Românească”

Ed. Meridiane, 1981

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

Un moment inedit, de o excepţionalăsemnificaţie, a fost prelegerea „Deportărileromânilor basarabeni din Siberia, destinul uneifamilii”, prezentată de jurnalistul de investigaţiiGheorghe Mârzenco, care a caracterizat acestestrămutări în masă ale românilor din Basarabia drept„crime împotriva umanităţii” şi „acte de genocid”.Începute în 1920, după Marea Revoluţie Socialistădin Octombrie, deportările românilor au atinsapogeul după 1940 şi au înregistrat trei etape, dupăun plan bine stabilit de ruşi. În primul val, la 14iunie 1941, 20 000 de români erau repartizaţi înregiunile Khazahstanului şi Rusiei, unde au murit defrig, de foame, de boli sau chiar împuşcaţi. Urma aldoilea val, în 1949, alcătuit din 40 000 de români,deportaţi în Siberia cu întreaga familie, pe motivulcă au colaborat cu autorităţile româneşti după 1941,operaţiune care s-a numit IUG (în limba rusă = sud).A urmat al treilea val, în martie – aprilie 1951, cares-a numit „operaţiunea Sever” (=Nord), fiindalcătuit din români care erau denunţaţi de consăteni

că sunt duşmani ai regimului comunist. Dosarele lorerau alcătuite din două file, dintre care o filă cucaracterizarea primăriilor, care erau sovietice deja,şi altă filă cu denunţurile consătenilor, pe ele fiindscrise cuvintele: „Pentru veşnicie!” Acesta a fostdestinul crud al poporului basarabean, care a fosttrimis la moarte pentru că a fost român.

Fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina de Nordau adus cu ei, la Vălenii de Munte, şi numeroasecărţi, pe care le-au lansat cu acest prilej, caretratează, pe etape, zbuciumata istorie bazată pedocumente a acestui petec de pământ românesc.

În Programul Cursurilor din acest an, desemnatca „Anul Cultural Ion Luca Caragiale”, datorităfaptului că a trecut la cele veşnice la 22 iunie 1912şi ca fiu al judeţului Prahova, au fost incluse, în ziuade 22 august, mai multe prelegeri care au evocatmarea personalitate a literaturii române şi univer-sale, intitulate: „Nicolae Iorga şi Ion LucaCaragiale, în istoria literaturii române”, „I. L.Caragiale – 100 de ani de la trecerea din viaţă înistorie”, „Caragiale în muzica cultă”, „Lumea lui

Caragiale”.De asemenea, au fost incluse şi expoziţiile:

„Basarabia 1912-1947 – oameni, locuri, frontiere”,„Mari Tezaure româneşti – Tezaurul de laPietroasa”, „Lumea lui Caragiale” - expoziţie decaricatură, Marian Avramescu, apoi teatru în aerliber, cu spectacolul „Torna Umbra” susţinut deactorii Teatrului „Equinox” Ploieşti, precum şi oexcursie la ansamblurile mănăstireşti Vărbila (1530)şi Apostolache (1650), şi la Parcul Memorial„Constantin Stere” din Bucov, unde a locuit şi acreat marele scriitor şi patriot român basarabean, C.Stere (1865-1936).

Închiderea oficială a Cursurilor de Vară aleUniversităţii Populare „Nicolae Iorga” a avut locvineri, 24 august 2012, ora 12, când toţi participanţiiau cântat imnul „Deşteaptă-te, române!” Am plecatde la Văleni cu mintea încărcată cu istorie şi cusufletul plin de durere, pentru că acolo, undeva,există încă un război între moldoveni şi ...moldoveni.

„SCHIMBAREA LA FAŢĂ”,TRANSFIGURAREA OMULUI PRIN RUGĂCIUNE

Minunea Schimbării laFaţă a Mântuitorului

nostru Iisus Hristos – eveni-ment petrecut pe MunteleTaborului din Galileea şi prăz-nuit în Biserica noastră la 6august – a devenit simbolultransfigurării creştinului prinrugăciune, fenomen afirmatprin mişcarea isihastă recu-noscută ca exprimarea autenti-că a vieţii creştine, aşa cum au

trăit-o sfinţii, reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritua-lităţii ortodoxe.

Sfintele Evanghelii relatează că Iisus a vestit ucenici-lor Săi că „sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gustamoartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeuvenind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1); atunci,a luat pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, şi au mers pemunte ca să se roage, şi „pe când se ruga El” (Luca 9,29), „s-a schimbat la faţă înaintea lor; şi a strălucit faţaLui ca soarele, iar veşmintele I s-au făcut albe ca lumi-na” (Matei 17, 2). Prin această minune mai presus defire, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat şi-a arătat străluci-rea naturală a slavei Sale dumnezeieşti, pe care o avea înEl însuşi şi a păstrat-o şi după întrupare, dar care rămâ-nea, în faţa oamenilor, ascunsă sub acoperământul trupu-lui Său luat din Sfânta Fecioară. Ceea ce Hristos a arătatApostolilor nu era o vedenie nouă, ci manifestarea stră-lucită a îndumnezeirii naturii omeneşti – inclusiv a tru-pului – şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.Spre deosebire de faţa lui Moise, care strălucise de oslavă venită din afară, după revelaţia din Muntele Sinai(Ieşirea 34, 29), faţa lui Hristos s-a ivit pe MunteleTaborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumne-zeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi peveşmintele Sale, adică asupra lumii din afară, pe lucruri-le realizate de activitatea şi civilizaţia omenească.

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că Iisus Hristos „s-aschimbat la Faţă, arătându-le Apostolilor Săi ceea ce eraEl”, adică „lumina cea adevărată, Care luminează pe totomul care vine în lume” (Ioan 1, 9), revărsându-se asu-pra sufletelor şi ale trupurilor celor aleşi, făcându-i săstrălucească „precum soarele” (Matei 13, 43). În acestsens vorbeşte şi Sfântul Simeon Noul Teolog, afirmândcă „Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină”;precum Apostolii pe Muntele Taborului, tot aşa numeroşisfinţi au fost martori ai descoperirii lui Dumnezeu înlumină. Totuşi, această lumină nu este pentru ei doar unsubiect de contemplaţie, ci însuşi harul îndumnezeitor

care le permite să „vadă” pe Dumnezeu, confirmândcuvintele Psalmistului care zice: „Întru lumina Ta vomvedea lumină” (Psalmul 35, 10).

Împreună cu Iisus, s-a arătat Moise şi Ilie, doi mariprofeţi ai Vechiului Testament, reprezentând Legea şiProorocii; ei vorbeau cu El despre Patimile Sale, careurmau să aibă loc în Ierusalim. Uimiţi de cele văzute,Apostolii erau copleşiţi ca de un somn; atunci i-a acope-rit un nor, iar glasul Tatălui din cer a mărturisit despreIisus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am bine-voit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). Lumina luiDumnezeu, care a permis mai întâi Apostolilor să îl„vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziuniişi cunoaşterii omeneşti, cândea a strălucit mai puternic.Ieşiţi în afară de tot ce estevizibil şi chiar din ei înşişi, eipătrunseră atunci în întuneri-cul supra-luminos, în careDumnezeu petrece (Psalmii17, 12). Încă insuficient pre-gătiţi revelaţiei unor aseme-nea taine, Apostolii s-auînspăimântat cumplit; darcând şi-au ridicat privirea,L-au văzut pe Iisus singur –redevenit la starea maidinainte – Care s-a apropiatde ei şi i-a liniştit. Apoi,coborând din Munte, le-acerut să nu vorbească nimă-nui despre cele ce au văzut,până când Fiul Omului vaînvia din morţi (Matei 17, 9).

Specifică isihasmuluieste tocmai învăţătura căorice om, cleric, mirean,împărat, sărac sau bogat,dobândind lumina taboricăare posibilitatea şi trebuie să ajungă la aşa-zisa „comu-niune cu Dumnezeu”, fără a fi nevoie să iasă din mijlo-cul societăţii şi să intre în mănăstire. Această concepţieeste ilustrată de atitudinea Sfântului Grigorie Sinaitulcare, deşi avea convingerea că viaţa consacrată rugăciu-nii curate progresează mai bine în grupuri mici alemonahilor, totuşi avea convingerea că poate fi practicatăchiar şi în lume. Din această cauză, trimite pe uceniculsăi Isidor, înainte de a fi tuns în monahism, la Tesalonic,pentru a fi acolo un „isihast orăşean”, ca model şi călău-zitor al mirenilor, povăţuindu-l să le fie tuturor o pildă...prin tăcerea şi vorbirea sa. Isidor a rămas în Tesalonicaproape zece ani, cucerind un cerc larg de monahi şi laicipentru practicarea rugăciunii curate.

În istoria creştinismului răsăritean, evenimentulSchimbării la Faţă a lui Iisus Hristos s-a bucurat de oatenţie deosebită dând naştere la multiple interpretăriexegetice, fiind descoperite în el sensuri care au fostaprofundate şi trăite de reprezentanţii Ortodoxiei. Privitădin perspectivă teologică, în minunea de pe Tabor, însuşiDumnezeu se revelează în Treime: Vocea Tatălui mărtu-riseşte, Duhul luminează şi Fiul primeşte şi manifestăcuvântul şi lumina, descoperind totodată starea fireascăa omului, frumuseţea sa dintâi, iluminat de strălucireadumnezeiască.

Această spiritualitate s-a afirmat în două zone geo-grafice şi epoci istorice diferite: prima, în Palestina seco-

lelor VII–VIII, unde s-au impus SfântulMaxim Mărturisitorul (†662) cu exegeze-le sale spirituale, precum şi sfinţii AndreiCretanul (†740) şi Ioan Damaschin(†749), cu omiliile lor, iar a doua, în zonaAthosului isihast al secolului al XIV-lea,de unde provin omiliile şi exegezeleduhovniceşti ale Sfinţilor Teolipt alFiladelfiei (†1322), Grigorie Sinaitul(†1347) şi Grigorie Palama (†1359) Dinoperele şi viaţa lor, se constată că insis-tenţa pe misterul Schimbării la Faţă nu arenumai o motivaţie pur teoretică, ci unaprofund existenţială, amplificată de con-textul istoric. Atât secolul al VII-lea, cât şicel al XIV-lea au fost epoci dramatice înviaţa societăţii creştine a Imperiuluibizantin, fiindu-i grav periclitată existen-ţă, prin avansul militar al islamului arab,în secolele VII–VIII, şi al celui otoman, însecolul XIV. Triumful islamului a fosttrăit ca o criză de tip apocaliptic, atât aImperiului cât şi a societăţii creştine, ca ojudecată asupra structurilor şi a soluţiiloristorice, dar şi un apel la convertire spiri-tuală şi reasumare mistică a perspectivei

eshatologice a creştinismului evanghelic originar. Din Schimbarea la Faţă învăţăm că există o singură

lumină dumnezeiască pe care Apostolii au văzut-o, iarsufletele purificate o contemplă încă din viaţa aceasta,fiind însăşi realitatea bunătăţilor viitoare. Iată de ceSfântul Vasile cel Mare afirmă că lumina din Tabor erapreludiul slavei lui Hristos, de la a doua Sa venire. Ca oilustrare vizibilă a efectelor duhovniceşti şi îndumnezei-toare, ce izvorăsc din această minune, pentru neştiutoriide carte au fost redate în Icoană. Cea mai veche repre-zentare iconografică este un renumit mozaic din anul566, păstrat în conca absidei bisericii Mănăstirii „SfântaEcaterina” de la Muntele Sinai; în centrul imaginii,Hristos îmbrăcat în haină albă pluteşte într-o aureolă

Arhim. Veniamin MICLE

Pagina 12

Atanasie Crimca - Autoportret -„Psaltirea 1616”,

Dr. G. Popescu - Vîlcea, „MiniaturaRomânească”

Ed. Meridiane, 1981

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂ

deasupra pământului; la picioarele Sale, prăbuşiţi lapământ, sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan; de-o parte şide alta, Moise şi Ilie. Impresionează faptul că aureola încare stă Hristos devine în mod concentric tot mai întune-cată înspre interior, câştigând tot mai multă lumină înafară.

Cei care au practicat mai întâi isihasmul au fost mona-hii; ca pustnici, trăiau în asceză riguroasă şi viaţă con-templativă, „în isihie”, adică în linişte, motiv pentru careau fost numiţi isihaşti. Mişcarea isihastă de iluminareaomului a format o adevărată şcoală, în cadrul căreia seiniţiau atât viitorii monahi, cât şi numeroşi laici, careurmau să se reîntoarcă în societate unde aveau datoria sărăspândească noua spiritualitate. Primul care consemnea-ză practica isihastă este Sfântul Ioan Scărarul (†649),autorul lucrării Scara Raiului, un adevărat manual forma-tiv pe baza căruia monahii primeau o educaţie, fiindîndrumaţi să rostească rugăciunea monologică, redusă lapronunţarea numelui: „Iisus”. Din această formăminimală, s-a născut cunoscuta rugăciune dezvolta-tă: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, caracteristica spi-ritualităţii isihaste. O contribuţie deosebită la dezvol-tarea acestei învăţături aduc alţi sfinţi părinţi, caMaxim Mărturisitorul (†662) şi Ioan Damaschin(†749), aducând noi precizări.

În secolele X–XI, isihasmul cunoaşte o impresio-nantă renaştere, datorită Sfântului Simion NoulTeolog (†1022), care ridică viaţa creştină pe noiculmi de trăire duhovnicească, fiind numit: „Îngerpământesc şi om ceresc”; el învăţa despre simţireatainică a prezenţei harului divin în viaţa duhovni-cească a omului, simţire la care trebuie să ajungăorice creştin, căci toţi sunt botezaţi în numele SfinteiTreimi, purtând astfel această energie dumnezeiascănecreată, adică harul dumnezeiesc. După SfântulSimion, prezenţa harului divin în sufletele noastretrebuie să fie o certitudine; „dacă acţiunea SfântuluiDuh este inconştientă aici pe pământ, ea va fi la fel şiîn veşnicie şi toată religia este zadarnica”, învăţacelebrul mistic. De asemenea, în secolul al XIV-lea, isi-hasmul cunoaşte o remarcabilă dezvoltare prin naştereaunei mişcări de reînnoire duhovnicească, pornită dinSfântul Munte, care a angajat în sine personalităţi mar-cante ale spiritualităţii ortodoxe cum sunt cei doi sfinţiGrigorie: Sinaitul (1255–1346) şi Palama (1296–1359).Prin activitatea lor, curentul isihast a dobândit o funda-mentare teologică deplină şi a pătruns în toate sferele deactivitate ale societăţii, marcând eşecul încercărilor ante-rioare ale Bizanţului, de a crea o teologie demonstrativă;el învaţă că, pentru a cunoaşte esenţa şi atributele divini-tăţii, calea mistică este mai adecvată decât aceea a afir-maţiilor speculative.

Mai mult, începând cu mijlocul secolului al XIV-lea,curentul isihast pătrunde în ierarhia superioară a Bisericii,schimbând mentalitatea promovată de patriarhul IoanKalekas, recunoscut pentru elocvenţa, instrucţia şi price-perea sa în afacerile Statului, dar mai puţin potrivit culiniştea sfântă a isihaştilor. Integrarea dogmatică a tradi-ţiei isihaste prin Sfântul Grigorie Palama şi recunoaştereaei de către sinoadele de la Constantinopol (iunie şi august1341) au făcut ca isihasmul să se răspândească dincolo demediile monastice datorita patriarhilor isihaşti Isidor(1347–1349), Calist (1350–1354; 1355–1363) şi Filotei(1354–1355; 1364–1376), precum şi ale altor ierarhi, înfrunte cu Sfântul Grigorie Palama, devenit arhiepiscop deTesalonic. Până la sfârşitul acestui veac, scaunul patriar-hal va fi ocupat de persoane provenite în exclusivitate dinmediul călugăresc şi mai cu seamă athonit.

Realizând o Teologie nouă – care se adresa atât cleru-lui, cât şi laicilor – ea cuprinde întreaga societate, prevă-zută ca „o singură credinţă, o singură speranţă, un singurDumnezeu, peste toate şi pentru toate, şi în noi toţi”. Înacest fel se adresa în anul 1349 credincioşilor dinTesalonic Sfântul Grigore Palama, reprezentantul cel maide seamă al curentului isihast din această perioadă; dupăce a fost înăbuşită răscoala zeloţilor din oraş, el se insta-leze arhiepiscop. Într-o stare de spirit similară, vorbindîntregii societăţi bizantine, apare şi patriarhul Filotei într-una din omiliile sale, vizând o armonie generală, careavea mare circulaţie, inclusiv în literatura social-politicăa vremii.

Deşi, manifestare teologică prin excelenţă, aparentfoarte îndepărtată de realităţile concrete ale lumii care l-aprodus, isihasmul a constituit de fapt un răspuns şi la rea-lităţile sociale, care a fost însă dat în sfera vieţii spiritua-

le. Dacă isihasmul palestiniano-sinait din secolul al VII-lea a fost răspunsul la încercarea istorică a invadăriiOrientului apropiat de arabi, isihasmul palamit din seco-lul al XIV-lea a fost, atât o replică anticipată la adresaraţionalismului şi a secularizării, cărora va cădea pradăcivilizaţia occidentală modernă, cât şi o pregătire pentrumarea încercare istorică reprezentată de cotropirea şiaservirea de către otomani a popoarelor ortodoxe dinBalcani.

Mai mult, curentul isihast a promovat şi o culturăbisericească superioară. În secolul al XIV-lea, sub impul-sul dat de această mişcare, călugării din MănăstireaMarea Lavră fac din aşezământul Sfântului AthanasieAthonitul (925–1005), fondat în anul 963, cel mai renu-mit centru de spiritualitate monahală şi cultură ortodoxădin Muntele Athos, fiind ilustrată de personalităţi mar-cante, printre care cunoscuţii Grigorie Sinaitul (†1346) şiPalama (†1360), dar şi Nil Sicheliotul, Nichifor, Teolipt,

Maxim Cavsocalivitul, Avva Dorotei ş. a. În cadrul aces-tei mişcării, Ioan de la Marea Lavră iniţiază marea operăde îndreptare a ortografiei slave fixată de fraţii Chiril şiMetodie în secolul al IX-lea, traducând numeroase cărţide cult din limba greacă în cea bulgară. Prin anul 1365 sestabileşte la Marea Lavră vlahul Eftimie, unde cunoaştepe învăţatul monah Filotei. Ajuns patriarh de Târnovo,Eftimie va continua activitatea culturală iniţiată de IoanLavriotul, fiind sprijinit de o seamă de cărturari, caCiprian şi Grigorie Ţamblac,Andronic, Ioasaf al Vidinului şiIsaia Athonitul. În timpul patriarha-tului său, Eftimie întreţine cores-pondenţă teologică şi duhovniceas-că cu mitropolitul Antim Critopulos(1370–1382) al Ţării Româneşti şicu Sfântul Nicodim (†1406), egu-menul Mănăstirii Tismana.

Majoritatea lucrărilor saleaghiografice şi omiletice, redactateîn noua ortografie slavă, vor ajungeprin intermediul Mănăstirii Studionîn Moldova, de unde se vor răspândiîn toate ţinuturile locuite de români,datorită activităţii neobosite a copiş-tilor.

Curentul isihast a pătruns şi înpalatele împărăteşti, după îndepăr-tarea opoziţiei Curţii, în frunte cuîmpărăteasa Anna de Savoia. Se ştiecă, în Bizanţ, călugării au avut tot-deauna un însemnat rol politic prininfluenţa exercitată asupra lumiilaice. Deşi retraşi de lume, unii asceţi erau la curent cucele ce se petreceau în societatea laică: Sfântul SimeonStâlpnicul se interesa de chestiuni generale, cu totul stră-ine modului său de viaţă, iar Daniel Stâlpnicul era ade-seori vizitat de împăratul Leon I (457–474) şi de alte per-sonalităţi ale Statului, pentru a-i cere sfaturi în problemede politică externă, sau chiar în privinţa acţiunilor milita-re.

Vieţile unor sfinţi din secolul al XIV-lea adeveresc ocomunicare permanentă între ei şi societate. În acest sens,menţionăm pe Maxim Cavsocalivitul. În Viaţa sa, alcă-tuită de Nifon, aflăm despre relaţiile sale dobândite înafara cercurilor monastice; el era reazem şi îndrumător

„nu numai al monahilor, ci şi al împăraţilor şi stăpâniloracestei lumi”; a fost vizitat de împăraţii BizanţuluiAndronic II şi Ioan Cantacuzino (1347–1354), care aumanifestat o predilecţie deosebită pentru călugări. Ceeace place mai cu seamă aceluiaşi autor la Andronic II, estefaptul că în vremea acestuia Curtea imperială devenise overitabilă mănăstire. Efectul formativ al isihasmului asporit din ce în ce mai mult în amploare, observându-seîn anumite formule imperiale, de guvernare autocraticăpe plan politic, în supremaţia teologiei asupra filosofiei şia evoluţiei culturale a acestor popoare, o expansiune dinterenul ascetico-mistic în acela al ansamblului teologieibizantine, iar pe scară socială din cadrele stricte alemediului monastic în lumea laică. Un fenomen de devo-ţiune religioasă cum este acela al „rugăciunii curate”,care la început avea în vedere numai pe călugări şi seadresa numai acestora, îl găsim în secolul al XIV-leapătruns deja pe deplin în lumea laică.

Din Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul, aflăm cămarele dascăl isihast întreţinea corespondenţă cuîmpăraţii Bizanţului şi domnitorii unor ţări ortodoxe,fiind menţionaţi Andronic III Paleologul(1325–1341), Ioan Alexandru al Bulgariei(1331–1371), Ştefan Duşan al Serbiei (1321–1355) şiAlexandru I al Valahiei (1338–1364), existând ostrânsă comuniune spirituală între starea laică şi ceeamonahală, atribuită isihasmului, care s-a manifestatpe multiple planuri ale acestei civilizaţii de sinteză.

Un strălucit reprezentant al mişcării isihaste laicepe teritoriul românesc a fost Neagoe Basarab, formatîn Mănăstirea Bistriţa olteană, unde funcţiona o şcoa-lă organizată pe baza învăţăturilor Sfântului GrigorieSinaitul, potrivit cărora, atât monahii cât şi eleviilaici erau instruiţi în acelaşi spirit; şcoala pregăteacălugări pentru viaţa mănăstirească, dar şi mirenipentru promovarea principiilor isihaste în societateacivilă, unde aveau să-şi desfăşoare activitatea cultu-rală sau politică. Formaţia sa isihastă l-a determinatpe tânărul Neagoe să se apropie de mitropolitulNifon, fost călugăr la mănăstirile athonite Cutlumuş,

Marea Lavră, Vatoped şi Dionisiu; între anii 1503–1505,el a reorganizat viaţa bisericească din Ţara Românească,la cererea domnitorului Radu cel Mare (1495–1508).

Documentele îl atestă pe Neagoe ca cel mai strălucitelev al Şcolii de la Bistriţa, afirmându-se ulterior ca ilus-tru cărturar, scriitor, filozof, ctitor, diplomat, om politic şimilitar. Vasta sa cultură, dobândită aici, cuprindea teolo-gie, mistică, filozofie, istorie, precum şi limbile slavonaşi greaca. Având formaţie de tip isihast, dobândită în anii

săi de şcolarizare, voievodul dispunea de opregătire corespunzătoare pentru a scriemonumentala sa operă: Învăţăturile luiNeagoe către fiul său Teodosie, în cuprin-sul căreia se constată un profund conţinutmistico-ascetic, cum este, spre exemplu,Cuvântul despre frica şi dragostea luiDumnezeu. Din literatura isihastă, care cir-cula în Ţara Românească sub formamanuscriselor, autorul prezintă învăţături,adresate nu numai fiului său şi boierilor, cişi mitropoliţilor şi egumenilor, iar ultimelepagini din cuvântul Despre cinstirea icoa-nelor se referă la întreaga societate con-temporană.

Mai mult, afirmarea în ŢaraRomânească ca teoretician al isihasmuluia lui Neagoe Basarab, care nu aparţineaclerului bisericesc, aminteşte de lumeaBizanţului, unde cel mai cunoscut gândi-tor religios-mistic din secolul al XIV-lea,alături de Sfântul Grigore Palama, eralaicul Nicolae Cabasila (+1397); funcţio-nar şi curtean, prieten cu mulţi isihaşti,

afirma clar: „O astfel de căutare a legii Duhului nu punenici o piedică la îndeplinirea muncii şi a îndeletnicirilornoastre; comandantul comandă mai departe, plugarul îşiară pământul, iar muncitorul îşi vede în pace de lucrărilesale. Toate acestea din pricina că nu ni se cere să trăimsinguri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncărineobişnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea ori săne primejduim vreunul din noi sănătatea, sau să facemvreo bravură ce întrece puterile noastre, ci doar, rămâ-nând acasă, aşa cum suntem şi, nepierzând nimic dinavutul nostru, să petrecem cugetând într-una la LegeaDomnului”.

Pagina 13

Anonim (Ţara Românească) - Iisus la Ana şi Caiafa -„Lirurgherul Mitropolitului Ştefan” - sec. XVII,

Dr. G. Popescu - Vîlcea, „Miniatura Românească”Ed. Meridiane, 1981

Gavril Uric - EvanghelistulLuca - „Tetraev. 1429”,Dr. G. Popescu - Vîlcea,„Miniatura Românească”

Ed. Meridiane, 1981

POVESTEA VORBII 21

REVISTĂ DE CULTURĂPOVESTEA VORBII 21

Se împlinesc doi anide la trecerea în

veşnicie a marelui poetAdrian Păunescu, perso-nalitatea marcantă a culturiinoastre contemporane.

Maestrul a trecut înnemurire pe 5 noiembrie2010, într-o zi frumoasă detoamnă târzie, la Spitalul deUrgenţă Floreasca dinBucureşti.

Sunt aprecieri conform cărora, în perioadapostbelică nimeni nu a făcut atât de mult pentru actulcultural naţional ca Adrian Păunescu.

A fost un om de spirit care a marcat evoluţia culturiiromâneşti. A respectat a iubit şi a promovat valorilenaţionale şi a găsit modalităţi autentice, ca acestea săvibreze în sufletul românilor, printre care se înscrie şiCenaclul Flacăra. Acesta a fost înfiinţat în septembrie1973, din iniţiative poetului şi a prezentat spectacoleîn toată ţara, până în 1985, când a fost interzis pentrucă promova o cultură şi o educaţie fără cenzură şimobiliza multe mii şi zeci de mii de tineri la specta-cole, ceea ce reprezenta un potenţial pericol pentruregimul politic de atunci.

Intenţia declarată a organizatorilor cenaclului afost una generoasă: să schimbe mentalităţi, să readucăîn atenţia publicului mari texte ale literaturii române şistrăine, să lucreze direct asupra conştiinţei tinerilor,să-i înveţe dragostea de libertate şi bucuria de atransforma libertatea în cultură.

După 1990, Cenaclul „Totuşi Iubirea” nu s-a maibucurat de impactul pe care-l avusese CenaclulFlacăra.

Cenaclul Flacăra, condus şi regizat de poetulAdrian Păunescu a avut mai multe reprezentaţii şi laRâmnicu Vâlcea, care s-au bucurat de un real succes.Îmi amintesc că unul dintre spectacole a avut loc pe 30martie 1984, la Arenele Traian, amenajare care s-arealizat în urma preocupărilor insistente ale regretatu-lui Teodor Coman, prim-secretar al fostului comitetjudeţean de partid Vâlcea. A doua zi, echipa fanion ahandbalului românesc, Oltchim Râmnicu Vâlcea ajucat un meci internaţional memorabil în SalaPolivalentă, lângă Arene – manşa retur a finalei CupeiEHF, cu echipa vest-germană Oldenburg, pe care aînvins-o cu un scor categoric, la opt goluri diferenţă,după ce vâlcencele se impuseseră şi în GermaniaFederală, cu un avans de patru goluri. După acest mecide neuitat, formaţia Oltchim a cucerit CUPA EHF,primul trofeu european din istoria vestitului club din

Râmnicu Vâlcea. La partidă au participat multe personalităţi ale vieţii

politice, culturale şi sportive din judeţul Vâlcea şi dela nivel naţional. Printre suporteri s-au aflat poetulAdrian Păunescu, scriitorul Dinu Săraru, precum şiTeodor Coman, care a sosit cu puţin timp înainte deînceperea partidei. În judeţ se discuta că TeodorComan va fi schimbat din funcţie, deşi se bucura destima şi aprecierea vâlcenilor, de multă popularitate,fiind un conducător cu experienţă, cu spirit practic,dornic să lase ceva în urma sa, ceea ce a deranjatconducerea centrală a partidului, cuplul Ceauşescu. Secunoaşte că Teodor Coman acorda aceeaşi atenţietuturor domeniilor vieţii economice şi sociale dinjudeţ şi avea o mare pasiune pentru activitateasportivă, care a atins cele mai înalte cote.

La intrarea în sala arhiplină toţi cei prezenţi s-auridicat în picioare şi în semn de simpatie i-au scandatnumele şi l-au ovaţionat pe demnitarul vâlcean minuteîn şir. Atmosfera a fost electrizantă. Adrian Păunescua avut o scurtă intervenţie în termeni elogioşi la adresa

liderului judeţean, care a amplificat entuziasmul pu-blicului.

În acest vacarm, căpitanul echipei de handbal,Maria Verigeanu a urcat în tribună a mers la TeodorComan, care le-a îmbărbătat pe sportive înainteadisputei care, aşa cum am menţionat, a avut un finalfericit.

Cele întâmplate au grăbit schimbarea lui TeodorComan, care a fost „promovat” la Bucureşti, într-ofuncţie cu mai puţină vizibilitate, cea de preşedinte alComitetului pentru Problemele Consiliilor Populare.

Câştigarea de către echipa de suflet a vâlcenilor acupei europene l-a sensibilizat pe Adrian Păunescu, un

mare iubitor al sportului, care a decis ca cenaclul sădea o nouă reprezentaţie, în cinstea acestei victoriistrălucite.

A doua zi, după acest eveniment sportiv derezonanţă Arenele Traian s-au umplut din nou până larefuz, cu spectatori. Componentele echipei laureate aufost aplaudate la scenă deschisă, alături de antrenori şide conducerea clubului. Acest moment unic a rămasîntipărit peste ani în inimile vâlcenilor pe care şi-lamintesc cu multă plăcere şi cu justificată mândrie.

Iată cum istoria valoroasei echipe de handbalOltchim Râmnicu Vâlcea s-a intersectat cu activitateaprestigioasă a poetului Adrian Păunescu. Acesterânduri se vor şi o pledoarie ca echipa de handbalfeminin Oltchim să rămână acasă, la Râmnicu Vâlcea.Nicăieri nu va străluci ca aici, unde îşi are „părinţii” şisuporterii minunaţi, care au fost alături de ea la bine şila greu. Fiindcă fetele noastre de aur ne-au adus şi neaduc multe clipe de fericire, sentiment pe care româniiîl trăiesc tot mai rar. În context salutăm iniţiativalăudabilă a edilului-şef al Primăriei Râmnicu Vâlcea,Emilian Frâncu, de a organiza un concurs de soluţiipentru reamenajarea Arenelor Traian.

Acum, nici Adrian Păunescu, nici Teodor Comannu se mai află printre noi. Dar vâlcenii nu i-au uitat,

fiindcă ştiu să preţuiască valorile.Este de notorietate că Adrian Păunescu a marcat

istoria culturii noastre naţionale, dar a contribuit şi ladezvoltarea, la afirmarea sportului românesc. Se ştiecă a fost un adevărat înger păzitor al UniversităţiiCraiova, echipa sa de suflet din Bănie, „campioanaunei mari iubiri”, iar în 1983 a compus imnul clubuluide fotbal „Oltenia Eterna - Terra Nova” şi este autorulimnului superb al înfocaţilor suporteri rapidişti –„Suntem peste tot acasă!”.

Şi acestea vin în sprijinul afirmaţiei că AdrianPăunescu a fost un mare om, un român adevărat, ofigură de mare popularitate a ultimelor decenii.

Gheorghe PANTELIMON

Cenaclul Flacăra şi vâlcenii

În urma aplicării Legii 119 din 11 iunie 1948 înjudeţul Vâlcea au fost trecute în proprietatea

statului, ca lucruri ale întregului popor, un număr de64 de întreprinderi din care 47 de interes local.Potrivit articolului 1 din această lege „senaţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu segăsesc în proprietatea statului la data intrării învigoare a constituţiei R.P.R, precum şi întreprinderileindustriale, societăţiile de orie fel şi asociaţiileparticulare...”. În staţiunea noastră existau douăelemente stipulate în această lege şi care făceauobiectul naţionalizării: apele minerale (bogăţii alesubsolului) şi Societatea Govora-Călimăneşti.

După naţionalizare staţiunea a funcţionat în toateanotimpurile anului. S-a pus un accent deosebit peterapia balneară, iar vizitatorii sunt în marea lormajoritate muncitori, ţărani, funcţionari etc.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea s-aurmărit rezolvarea următoarelor problemeîntâmpinate:

- amenajarea şi captareavechilor izvoare minerale şidescoperirea altora prinforare;

- asistenţă medicală decalitate având în vedere celetrei scopuri principale:preventiv, curativ şi recupe-rator;

- dotarea bazelor detratament cu aparaturămodernă şi extinderea lor;

- ridicarea gradului de confort la cazare prinreparaţii curente şi capitale a caselor şi hotelurilornaţionalizate;

- construcţii balneare noi (complexe de cazare şitratament);

- Călimăneşti-Căciulata să devină staţiune deinteres naţional şi internaţional.

După anul 1950 s-a depus o activitate susţinută pemultiple domenii pentru rezolvarea problemelormenţionate mai sus. Treptat, treptat au fost amenajateşi recaptate vechile izvoare şi au început descoperireade noi surse prin foraje. S-a insistat foarte mult pe ca-racterul de tratament balnear în staţiune şi mai puţinpe cel de „odihnă” aşa cum s-a practicat în primajumătate a sec. al XX-lea.

Pagina 14

Gheorghe MĂMULARU

Deceniul 1970-1980, apogeul dezvoltăriistaţiunii balneare Călimăneşti-Căciulata

REVISTĂ DE CULTURĂ

Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şiorînduielilor Gramaticii rumâneşti

(225 ani de la apariţie)

Istoria tiparului în Râmnicu Vâlcea începe în anul1705, când episcopul Antim Ivireanu aduce

prima tiparniţă în oraş. Aici vor fi realizate lucrăriimportante pentru cultura şi istoria noastră.

Astel în 1787 se publică prima lucrare de gramati-că din Ţara Românească de către Ienăchiţă Văcărescunumită „Observaţii sau băgări de seamă asupra regule-lor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti”.

Autorul, reprezentant al curentului iluminist şiurmaş al vistiernicului Ianache de lacurtea lui Constantin Brâncoveanu,s-a implicat la rândul său în istoriaţării, având roluri importante în poli-tica externă a Ţării Româneşti.Erudit, cu vastă cultură, poliglot,adeptul latinităţii poporului român,resimte lipsa unei lucrări de speciali-tate dedicată regulilor de scriere alimbii.

Lucrarea publicată la RâmnicuVâlcea, cu prefaţă închinată episco-pului Filaret, conţine note ale autoru-lui referitoare la istoria românilor,precum şi părerile despre istoria lim-bii române şi despre limba românăcontemporană lui. Această operă dinsecolul XVIII, apărută şi la Viena,era necesară pentru păstrarea unităţiilimbii române supuse influenţelorbalcanice şi ale imperiilor vecine.

Lucrarea pe care si-o propuneaera de întemeiere a limbii conformunor reguli care să fie accesibile tutu-ror. Definiţia acordată de el gramati-cii este:

Gramatica e meştesug ce-arată –alcătuire,

Si toti print-însă pot verice povăţuire.S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate Pa toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toateŞi versuri înmeşteşugite arată d-a sa face Silţi-vă a o învăţa sau faceţi cum vă place.

Cu ultimul vers al definiţiei lasă libertatea cititoru-lui să decidă asupra opţiunii de utlizare a regulilor pro-puse de el ca observaţii. Artist, nu impune forţat regu-lile gramaticale. Cu entuziasm de poet şi cunoscân-du-şi limitele de „om plin de neştiinţă”, în lipsa uneilucrări similare, s-a simţit obligat să facă o încercare

cât de slabă, numai să aducăun folos oarecare şi să dea şialtora îndemn să lucreze cevamai bun.

În prefaţă, I. Văcărescuindică faptul că „lipsesc dinlimba noastră toţi termenii şti-inţii” şi alege posibilitateafolosirii neologismelor, iar înprima parte propune catego-riile gramaticale.

Contribuţia sa se constitu-ie în observaţiile pe care leexprimă, folosind în lipsaunor termeni adecvaţi neolo-gisme din italiană, aceastalimbă fiind folosită ca sursăde provenienţă pentru terme-nii gramaticali pe care îiintroduce cu ajutorul unortermeni slavoni cunoscuţi deşcolile româneşti ale vremii,ca „nome”, „pronome”, „gra-matica”, „sostantivu perfet şiiperfet” (perfect, imperfect),

termeni adaptaţi fonetic sau morfologic în limba româ-nă ş.a.

A dorit să alcătuiască şi cuvinte în limba română ca

„spre graiu” pentru adverb, „cădere nemuitoare” pen-tru caz genitiv, „modă indicativă, adică arătătoare sauhotărâtoare”, „infinitivă, adică nesăvârşitoare saunehotărâtoare” etc., dar acestea nu au fost acceptatepentru utilizare curentă.

În partea a doua „Prozodia” enunţă reguli deortografie, descrie semnele de punctuatie si accentul.

În partea a treia, „Sintaxa” se ocupă de origineapărţilor de propoziţie şi foloseşte termeni grecesti exdiftongul, sylabe, lexis, unde identifică 15 reguli .

Simplifică scrierea cu litere chirilice acceptânddoar 33 de litere din acest alfabet pentru utilizare, pecare le subîmparte în glasnice (vocale) şi neglasnice(consoane). El nu propune eliminarea cuvintelor slavedin limbă si recomandă îmbogăţirea vocabularului,introducând neologisme din limba greacă.

Partea a IV-a, „Despre poetică”, e dedicată poeticii,în spirit clasic, expune principii de tehnică a versifica-ţiei, pe care le susţine cu numeroase exemple, dupămodelul prozodiei antice şi moderne.

Observaţiile gramaticale elaborate de el s-au doritun îndreptar şi ghid în constituirea unor norme genera-le pentru cei interesaţi de studiul limbii. Lucrarea sa depionierat este de nivel mediu, dar va reprezenta unmodel pentru Ion Heliade Rădulescu care în 1828 laSibiu va tipări „Gramatica românească”.

Aceste prime lucrări de gramatică, ale lui I.Văcărescu si I.H.Rădulescu, orientează studiul limbiipe latinitatea poporului român.

Bibliografie critică selectivă-Al. Piru, Istoria literaturii române, II, Epoca

premodernă, EDP, Bucureşti, 1970..-Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, Editura Tineretului,

Bucureşti, 1967.-Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Editura

Cartea Românească, Bucureşti, 1980.

Ovidiu Cristian DINICĂ

Călimăneşti-Căciulata a cunoscut în a douajumătate a sec. al XX-lea o dezvoltare treptată care aculminat cu deceniul 1970-1980, socotit apogeu aldezvoltării. În cele ce urmează menţionăm ele-mentele care definesc acest apogeu:

Izvoarele minerale: La Călimăneşti a fost executatîn 1974 forajul 1005 la adâncimea de 1200m şi s-aobţinut apă sulfuroasă cu temperatura de 43gr.Celsius; grupul de izvoare 1, 2 şi 3 din DealulGlodului au fost recaptate în anul 1976; au fostdescoperite izvoarele 4 şi 5 şi captate separat în1977. La Căciulata în anul 1978 s-a efectuat forajul1004 la o adâncime de 1200 metri şi temperatura apeide 47 gr C. Peste doi ani, în 1975, lângă sondă s-aamenjat un ştrand termal cu apă sulfuroasă cu spijinulTrustului de Construcţii de Hidrocentrale Ciunget(ing. Dan Predov, Director General). La Cozia s-aexecutat încă 3 foraje: Cozia 2 în anul 1970 laadâncimea de 200 de m, temperatura apei 13 GradeC; Cozia 3 - în anul 1971, la adâncimea de 311 m,temperatura apei 23 Grade C; Cozia 4 în anul 1972,la adâncimea de 236 m, temperatura apei de 9 GradeC; Cozia 5 - executat în anul 1974-1975 la adâncimeade 916,23 m si temperatura de 45 Grade C.

Bazele de tratament: Au cunoscut şi ele odezvoltare majoră şi au fost dotate cu aparaturămodernă şi a crescut numărul lor. În acest deceniu(1970-1980) au funcţionat la Călimăneşti 3 baze detratament: Pavilionul Central, Vila Oltul şi Clinica deBalneologie; la Căciulata 5 baze: Sanatoriul de copii,Vila Teilor, Sanatoriul de silocoză, Hotel Vâlcea şiComplexul UGSR, iar la Cozia o singură bază

modernă. Au existat şi 2 ştranduri termale cu apăminerală, unul la Căciulata şi altul la Cozia.

În acest deceniu capacitatea bazelor de tratamentpentru o zi era de 13.928 de proceduri de balneo-fizio-terapie. Pentru a ilustra mai bine dezvoltareabazei de tratament în perioada 1965-1980 prezentămcâteva cifre: în anul 1965 s-au efectuat 795.000 deproceduri de balneofizioterapie, iar în anii următorinumărul lor a crescut: 955.701 în 1970; 1.589.809 în1975 şi 2.384.451 în 1980.

Asistenţa medicală: se compunea din douăprincipale activităţi: la nivelul cabinetelor unde seacordau consultaţiile medicale şi se prescriatratamentul şi la nivelul policlinicii care cuprindeacabinetele de specialitate - radiologie, ORL, stoma-tologie, ginecologie, laboratorul de analize medicaleşi serviciul salvării.

Medicii staţiunii (peste 30 de cadre), pe lângăactivitatea lor curentă, au efectuat şi numeroaselucrări susţinute la manifestări ştiinţifice:simpozioane, congrese, etc. din ţară şi peste hotare.Multe au fost publicate în revistele medicale despecializare.

În aceste lucrări s-a abordat acţiunea terapeutică aizvoarelor minerale existente şi a noilor surse forate,modul de administrare, indicaţiile şi contraindicaţiile.

În acest deceniu au funcţionat: 1. Sanatoriul de copii (7-14 ani) care aveau

sechele după infecţia epidermică; înfiinţat în anul1957;

2. Sanatoriul de silicoză, unicul din ţară, înfiinţatîn anul 1957;

3. Clinica de balneologie înfiinţată la 1 aprilie1974;

4. Secţia Clinicii a Institutului Naţional deGeriatrie înfiinţată în ziua de 1 aprilie 1975.

Construcţii balneare: în acestă perioadă s-auconstruit complexe balneare prevăzute cu spaţii decazare, centre şi baze de tratament. La Căciulata aufost construite două complexe: unul cu 240 de locuriHotelul Vâlcea, al Ministerului Turismului, inauguratla 29 decembrie 1971 şi altul al UGSR-ului cu 50 delocuri, inaugurat la 12 februarie 1972. La Cozia s-aconstruit un complex compus din trei hoteluri, fiecarecu 400 locuri de cazare şi o modernă bază de trata-ment. La 28 iunie 1976 au fost inaugurate HotelulCăciulata şi baza de tratament, în august 1977Hotelul Cozia şi în decembrie 1979 Hotelul Oltul.

La începutul anului 1972 Călimăneşti Căciulata afost integrată în circuitul internaţional balnear. Înluna aprilie 1972 au venit la tratamentul balneargrupuri organizate de turişti din Finlanda, RFGermania, URSS, Franţa, Italia, Israel, SUA, etc.

În decembrie 1975 staţiunea a fost decorată cuOrdinul Muncii clasa I prin decretul numărul 250/24decembrie 1975 „pentru contribuţia deosebită adusăla dezvoltarea activităţii balneare...” A fost singurastaţiune balneară din ţară decorată în a doua jumătatea secolului XX.

Am prezentat mai sus elementele care au stat labaza apogeului dezvoltării staţiunii noastre în deceni-ul 1970-1980.

Pagina 15

POVESTEA VORBII 21

Pagina 16

REVISTĂ DE CULTURĂ

NOTĂ: Întreaga responsabilitate a conţinutului articolelor revine autorilor.

Privitor la laculP e t r i m a n u ,

mă leagă o frumoasăamintire a unuieveniment, pot spunede familie, petrecutcândva, într-o vară,exact la jumătatea ei(15 iulie), cu mulţiani în urmă.

Cred că serbamonomastica cuiva dintre noi sau era osimplă ieşire în natură la sfârşit desăptămână.

Pe atunci, Mihai - fratele meu şi înacelaşi timp organizatorul acţiunii, încămai lucra ca inginer şef la Ciunget şilocuia cu familia în „Colonia Beneficiar”,la Voineasa (numele acestui microcartier,„lipit” de Staţiunea Voineasa, rămăsesemoştenit încă de pe vremea de început apunerii în funcţiune a HidrocentraleiLotru, când se făceau angajări de personalspecializat, şi cărora li se asigura cazare,aici.

Aceste locuinţe, care la vremearespectivă aparţineau statului,Hidrocentralei Lotru, se aflau subacoperişul unor vile cochete, astăziproprietatea personală a fiecărui fostchiriaş. Imediat după ’90 acestea au fostreevaluate şi vândute chiriaşilor...).

Împreună cu noi se mai afla singur,fratele nostru mai mare - Ion, de laPloieşti şi familia inginerului Florescu –colegul de servici al lui Mihai, şi copiii –de fiecare familie, câte unul. Fiecaredintre componenţii grupului, după sosireaaici, într-o după amiază spre seară, activape cont propriu – Mihai şi Dan Florescu,colegi de slujbă, jucau şah; soţiile lorpregăteau cele trebuincioase pentru masă;eu mă ocupam de aprinderea focului pevechea vatră din curtea vilei, iar copiii,avându-l şef pe fratele nostru de laPloieşti, „pescuiau” craieţi pe malul lacu-lui.

Se dusese vestea printre vizitatorii deocazie, ca mine, că în lacul Petrimanu,datorită golirilor repetate nu mai existănici urmă de peşte! Binenţeles că zvonul afost generat de către cei interesaţi, adicăde cei care lucrau la supraveghereabarajului şi nu doreau să vină cineva dinafară, nişte inşi nepoftiţi, să le ia prada desub nas.

Seara, la lumina focului, fiecare copilse lăuda cu prada de craieţi pescuită,făcându-mi în necaz. Le-am promis că, adoua zi dis de diminaţă, mă voi duce lapescuit şi le voi demonstra că eu nu prindcraieţi, ca ei.

O dimineaţă splendidă, a doua zi,numai bună de plutit cu barca. Firicele deaburi argintii se ridicau scânteind de peluciul apei la văzul primelor raze ale unuisoare prevestitor de o nouă zi frumoasă.Liniştea profundă, punctată arareori decâte o pasăre a nopţii, era deranjată doarde vâsla care spărgea oglinda de culoareapădurii, propagând în jur segmente circu-lare ce se pierdeau în pâcla de deasupraapei. Atunci, în acea dimineaţă, cândtraversam nepăsător lacul spre malul opuscelui pe care poposisem, apare în câmpulmeu vizual, în apa limpede ca şi cristalul,un „monstru” de peşte care stătea înţepenit

într-o poziţie oblică faţă de luciul apei, cucapul înspre fund, răsturnat pe o parte şicu coada înotătoare, deschisă ca un evan-tai, deasupra apei. Din prima privire l-amrecunoscut, după banda longitudinală, căera un păstrăv curcubeu. Simţeam cumviteza sângelui îmi circulă prin artere,crescând. Dacă-l... rapid am luat hotărâreasă mă apropii cu barca până la el şi să-lapuc de baza cozii, cu ambele mâini.Coada era aproximativ comparabilă cupalma mea deschisă, ca suprafaţă, parcăceva mai mare. Am pus vâsla lângă mineşi am manevrat barca cu „lopeţiile”mâinilor până m-am apropiat de peşte. Numai văzusem niciodată până în aceadimineaţă, de 15 iulie, un asemeneapăstrăv, şi curcubeu! Eram lângă el. Nuştiam dacă este mort cu adevărat, este lovitsau se află în transă! Mi-am luat „inima îndinţi” şi am purces la treabă aşa cum

plănuisem în gând, adică să fac ambelemâini cleşte şi să-l prind cu de rădăcinacozii evantai. Toată operaţiunea a duratcâteva secunde. L-am apucat strâns şil-am săltat peste bordul bărcii. Imediat,după ce a luat contact cu barca, a lipăit aşade tare din coadă de m-a umplut de apă cunoroi până sus pe faţă, intrându-mi chiarşi-n ochi. A trebuit să-mi clătesc faţa şiochii cu apă din lac, pentru a-i limpezii, şi

a putea vedea minunea ce se întâmplase.Primul gest care l-am făcut a fost acela dea-i băga degetele pe sub bronhile vineţii şia-l sălta să-l văd mai bine. În timpulacestei manenvre s-a declanşat din el unşir de bobiţe străvezi cât bobul demazăre... Îmi dădusem seama că, de fapt,aceast peşte pe care-l lovisem cu capul demetalul bărcii era o femelă de păstrăvcurcubeu aflată în depunerea de icre.

Această constatare o făcusem preatârziu - peştele murise. Eram şi trist,pentru că ar fi trebuit să-l arunc imediat înapă, dar şi vesel, pentru că pescuisem unpeşte de o asemenea mărime în mijloculunui lac, având cu ce mă lăuda copiilor, şide ce nu şi celor mari. În dorinţa de a learăta copiilor că am prins peştele la undiţăi-am înfipt cârliguţul în buza superioarăşi-am încercat să-l ridic de pe fundulbărcii, operaţiune care m-a dat imediat de

gol prin ruperea firului...Încă nu se trezise nimeni când eu insta-

lam „trofeul” în chiuveta cu picurător dela bucătărie. Aceasta s-a dovedit a fi multprea mică pentru un peşte atât de mare,care a încăput doar parţial - atât partea cucapul, cât şi cea dinspre coadă, rămânândpe dinafară.

După această operaţiune, pe jumătaterezolvată, am dat alarma în dormitorulcopiilor, chemându-i să să vadă„craietele”.

Mihăiţă, al fratelui Mihai, a fost celcare a văzut primul „monstrul”, trezind petoată lumea, să vină să vadă „craietele”prins de „Tata Gigi”.

Concluzia, aproape unanimă, a celorde la Baraj, care au venit şi ei să vadăpăstrăvul şi care locuiau pe scaraalăturată, a fost aceea că peştele fuseseatacat probabil de o vidră – pentru că avea

„vânătăi” pe corp şi când eul-am găsit, acesta se afla înagonie! toată lumea a vrut săfacă poze cu el. Raportat camărime, ţinut atârnat pelângă corpul meu, măsuradin dreptul creştetuluicapului până puţin mai jos debuzunarul de la pantaloni!

Prima clădire, rămasă depe timpul construcţiiloramenajărilor hidroenerge-tice de pe această vale, din

vremea când pe actualul fund al laculuiexista o mare colonie de muncitori, este ocabană tip hotel - părăsită, care se află pemicul platou întâlnit pe stânga cum se urcăde la baraj, adică pe malul drept al lacului,aşa cum de fapt sunt aşezate toateconstrucţiile de la Petrimanu.

Aceasta, pe vremea când funcţionapentru organizare de şantier, găzduia circa100 de oameni. Lângă ea, mai existaunişte construcţii, care, după cum arătau caformă, găzduiseră în interiorul lor ocentrală termică şi probabil ateliereleşantierului. Mai târziu, cred că după 1990,Direcţia Taberelor Vâlcea a cedat acesthotel instituţiei similare din Călăraşi,pentru a-l readuce la viaţă şi a-l exploata.

De la Petrimanu, unde la coada laculuise mai văd fundaţiile din beton ale fostelorpavilioane din organizarea de şantier,imediat pe stânga, porneşte drumul, destulde larg, ce urcă spre Curmătura Olteţului –punctul cel mai apropiat de unde se poateajunge în drumul Transalpina şi StaţiuneaRânca.

De la Petrimanu, lăsând în urmă punţilesuspendate ce înlesnesc accesul spre unelecaptări de apă secundare, drumul autourcă în pantă uşoară pentru ca apoi să seaccentueze în apropierea barajuluiGalbenu – al doilea obiectiv de acest felde pa Valea Latoriţei şi care se află la odistanţă de 4 km sau 40-50 minute de merspe jos.

Barajul Galbenu – primul mare stăvilaral apelor venite din amonte, de acolo undeiau naştere izvoarele frumosului râu cunume de fată – Latoriţa, adună în spatelelui mulţimea de ape, coborâte din acestmare circ montan format la obârşia văiiaşezată între marele Parâng şi MunţiiLatoriţei, pentru ca de aici să fie dirijate, oparte gravitaţional pe căi subterane, pe submunte, în lacul mare de la Vidra, iar sur-

plusul lor spre lacul Petrimanu.Lacul Galbenu, ca şi lac artificial,

este situat la cea mai mare altitudine de lanoi din ţară, de 1304 m, cu o adâncimemaximă de 49 m şi este aşezat la gurile devărsare a pâraielor ce coboară de peversanţii nord-nord-estici ai Parângului şicei sud-vestici ai Munţilor Latoriţei.

Urmând drumul, care-şi păstreazăaceeaşi parte dreaptă de pe conturul lacu-lui, întâlnim câteva pâraie cu debit de apămai mic sau mai mare, cum ar fi: Igoiu,care izvoreşte de sub Dosul Micăii şimuntele cu acelaşi nume; Izvorul Stânei şiGalbenu, ambele, cu origine sub muntelecu acelaşi nume a celui din urmă şi ValeaUrdele sau Latoriţa de Jos. Aceasta, îşiaflă izvoarele principale în marea căldareglaciară Urdele, care se formează subabrupţii porniţi de sub vârfurile: Urdele(2228 m), Iezer (2157 m) şi Cărbunele(2162 m) urmând să primească până lavărsare în lacul Galbenu, pâraiele:Dengheru, Cioara şi Bălescu izvorâte desub munţii cu aceleaşi nume.

Un alt emisar principal, ce-şi aducecontribuţia consistent la acumularea dinlacul Galbenu, este Muntinu sau Latoriţade Mijloc. Acesta îşi află izvoarele încăldarea glaciară cu acelaşi nume, înarealul căreia se află micuţul lac „IezerulMuntinului” şi, care, împreună cu flora şiformaţiunile stâncoase din jur formeazăRezervaţia mixtă Muntinu. Aceastăvijelioasă vale, îndeosebi în a douajumătate a ei se uneşte cu Latoriţa de Vestundeva aval de Cascada Dracului aflată pecursul superior al acesteia...

Pentru iubitorii de drumeţie, în aceastăzonă sălbatică şi de mare atracţie se poateajunge în circa 2 ore şi numai cu însoţitor-călăuză care cunoaşte bine potecile. Deaici, legătura cu cele două drumuri decreastă: „Transalpina”, de pe Parâng şi„Drumul Strategic”, aflat pe culmeasuperioară a Latoriţei, se face pe jos cupreponderenţă prin golul alpin al celor doimunţi.

Valea Latoriţei, spre izvoareGheorghe SPORIŞ

REVISTĂ DE CULTURĂTRIMESTRIALĂ

produsă de ECOSTAR 21 şi Editura

INTOL PRESS

Editor şef: Petre CICHIRDANRedactor şef: Bogdan CICHIRDANSecretar de redacţie: Felix SIMATehnoredactare: SC INTOL SRLColaboratori:

Constantin POENARU Valentin DOLFIMihai SPORIŞ

Marian PĂTRAŞCUVasile GREVUŢU

Constantin GEANTĂGeorge MĂMULARU

Gheorghe MĂMULARUCorector: Leontina RUSRedacţia: Rm. Vâlcea, Calea lui Traian nr. 169,bl. 5, sc. E, ap. 3Telefoane: 0250.736615

0350.4012540746.029824

E-mail: cichirdan@yahoo.comcontact@globalartfusion.com

Website: www.globalartfusion.comwww.publiconline.ro

www.publictv.roISSN: 1582-7852 Preţ: 3 lei

POVESTEA VORBII 21