Colegiul National “Nicolae Titulescu” PucioasaF

FORMAREA CONSTIINTEI ISTORICE

Elevi: Constantin Cristian D

iaconescu Ioana

Dumitrache MirunaOproiu Theodora

Teodoroiu Ioana Profesor : Iuliana Ancuta

Cuprins1. Constiinta istorica- Definitie

Constiinta istorica- Definitie in context romanesc

Constiina istorica- Definitie in context european

2. Formarea costiintei istorice si

evolutia acesteia

Formarea constiintei istoricesi impactul sau in cultura-Romania

Formarea limbii Romane in Literatura

3. Primele iniţiative de

conservare a istoriei naţionale

4. Cele patru momente ale sincronizarii culturale

5. Scrierile istorice- de la realitate la fictiune

6. Critica si istoria literara

interbelica.

7. Influenta comunismului in literatura

8. Cenaclul flacara9. Eseu

I Constiinta istorica- Definitie

Formarea conştiinţei istorice este încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni prin raportarea la alte popoare, naţiuni, urmărind :

- situarea în timp şi spaţiu- evenimente istorice

- limba- cultura şi civilizaţia- mentalităţile

1.Constiinta istorica- Definitie in context romanesc

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinta istorică a româniilor sunt : originile, limba, continuitatea evenimentelor istorice şi instituţia domniei.Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

2.Constiinta istorica- definitie in context european

Se pot pune intrebari asupra constiintei istorice europene in trei sensuri: care este situatia ei actuala? cum va evolua? si, in final, ce putem face in acest sens? Este vorba deci atit despre fenomene existente, de viziuni asupra unei istorii a culturii europene, cit si despre interventii active in procese, prin care se articuleaza constiinta istorica, sau chiar de actiuni intentionate si planificate, cum ar fi predarea istoriei, prezentarile muzeale si expozitiile.In contextul acesta divers, data fiind situatia de necuprins din Europa, se poate afirma cu certitudine numai atit: constiinta europeana nu este – sau, mai precis, nu poate si nu are voie sa fie – o constiinta istorica impusa politic de institutii europene, produs al unei practici politice de implementare.

II Formarea costiintei istorice si

evolutia acesteiaDacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa

supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor

intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istoric este esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor) .

Formarea limbii romane, originea ei sunt strict legate de formarea si evolutia poporului roman. Referitor la etnogeneza romaneasca, s-au afirmat diverse puncte de vedere unele dintre ele contradictorii sau fara o argumentare concludenta.

-orginea pur Latina a limbii si a poprului roman;-teoria asimilarii elementului latin, adaugandu-se si

teoria rezistentei;-teoria continuitatii daco-getice;-teoria expansiunii spiritualitatii daco-geto-

tracice;Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.

Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă,

conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. In acest caz credem oportun să ne re ferim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.

În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).

Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.

R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii.

Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rosler erau următoarele:- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii;- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani

(timpul stăpânirii romane în Dacia);- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie

la 275;- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi

pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză,

dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre;- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la

nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se

aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre;

- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor;- românii erau păstori nomazi.Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de

istorici străini şi români, chiar în perioada când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga ş.a.). Argumentele lor sunt următoarele:

- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană .

- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirea romană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană (vezi capitolul 4);

- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice, date lingvistice, mărturii epigrafice etc.;

- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de numeroase studii ale lingviştilor români;

- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană);

- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;

- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Balcanic;

- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici;

- păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.

Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.

De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate: munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească.

Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam - neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nici o şcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de români.

Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă,

apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural, iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromână. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsire! Daciei de către legiunile romane (271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migrato-rilor - a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - în Transilvania, cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova - Costişa-Botoşana-Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de turnat cruci.

Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică).

Ca urmare, populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-românilor ş.a.

În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Aici populaţia

autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători ^de animale sedentari, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Formarea limbii române. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.

Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată, iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor.

Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht numire germanică a romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor.

Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre şi "muntele mare".

Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită "Gesta Hungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.

Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândeşte, ca achiziţii definitive, ideea originii romane a poporului şi cea a latinităţii limbii noastre. Romanitatea este elementul esenţial al identităţilor lingvistice şi culturale ale poporului român. Călătorii străini care ajung în Ţările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmaşi ai romanilor, atât prin numele pe care şi-l dau lor înşişi – romani – cât şi prin asemănările dintre limba vorbită de ei şi latina. La rândul lor, primii umanişti originari din ţinuturile româneşti, precum Nicolaus Olahus, apoi curtenii şi învăţaţii din Ţările Române, formaţi la şcolile din Polonia sau Italia, descoperă noi argumente care să confirme cuvintele cronicarului moldovean: „de la Rîm ne tragem”. Toate acestea urmează a fi punctate pe parcursul acestei lucrări.

1. Formarea constiintei istorice

si impactul sau in cultura-Romania

Formarea statului national unitar roman - Cu dreptate si in numele dreptatii dovedind deplina hotarare,poporul român si-a desavarsit unitatea sa politica,naţionala si statala la sfarsitul primului razboi mondial.A fot un act istoric obiectiv,realizat prin hotararea cu caracter plebiscitar de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.Formarea statului national unitar roman .Scrieri care dovedesc impactului pe care nevoia de unire l-a generat in constiinta romanilor, nationalismul fiind acum foarte pronuntat.“Dac' aveţi în vine sânge, dacă aveţi în voi simţire,Pentru biata României, pentru scumpu-i viitor,Cu toţi mâna daţi odată şi' nchinaţi pentru UnireFiţi uniţi, v-o zice asta, un biet bătrân cerşetor.”- Eugeniu Carada, Catren

2. Formarea limbii Romane in Literatura

Formarea statului national unitar roman - Cu dreptate si in numele dreptatii dovedind deplina hotarare,poporul român si-a desavarsit unitatea sa politica,naţionala si statala la sfarsitul primului razboi mondial.A fot un act istoric obiectiv,realizat prin hotararea cu caracter plebiscitar de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.Formarea statului national unitar roman Scrieri care dovedesc impactului pe care nevoia de unire l-a generat in constiinta romanilor, nationalismul fiind acum foarte pronuntat.“Dac' aveţi în vine sânge, dacă aveţi în voi simţire,Pentru biata României, pentru scumpu-i viitor,

Cu toţi mâna daţi odată şi' nchinaţi pentru UnireFiţi uniţi, v-o zice asta, un biet bătrân cerşetor.”- Eugeniu Carada, Catren

III.Primele ini ţ iative de

conservare a istoriei

na ţ ionale

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.1

Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.2

Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi de origine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor mai reprezentative ale epocii. Triada Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, precum şi stolnicul Cantacuzino, urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de

1 Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei (…), Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, pag. 92 Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia Clasicii Români, pag. 1.

pe poziţii de clasă precise, cu limitele generate de apartenenţa la acestea, însă îi simţim vorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresie unor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române.

Nicolaus Olahus este primul umanist român de anvergură europeană. Acestuia îi aparţin cele mai importante opere de cultură în limba latină din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Criticul Al. Piru îl recunoaşte ca pe o personalitate importantă a umanismului românesc: ,,Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra provenienţei sale, şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa, făcându-l cunoscut nu numai în patria sa adoptivă, dar şi în toată Europa.”3

Nicolaus Olahus se impune prin lucrări teologice, istorice, poezii şi scrisori. Importante pentru cultura românească sunt în primul rând scrierile istorice, Hungaria, Atilla şi un Chronicon în care a însemnat evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458), şi terminând cu încoronarea lui Ferdinand I (1551).

Hungaria, deşi reprezintă un tablou geografico-etnografic al ,,Panoniei”, oferă şi informaţii despre români, pe care Nicolaus Olahus îi prezintă drept poporul din care provine el însuşi.

Este pentru întâia dată când, pana unui român afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania: ,,moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii. [...]

Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sînt colonii de romani”4. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei, N. Olahus deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare stăpâne, şi anume faptul că ,,valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această zonă.

Redactând prima cronică în limba română, Grigore Ureche e nevoit să inventeze o limbă scrisă, cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. Fără îndoială că, scriindu-şi cu mari eforturi de investigare şi 3 Al. Piru - ,,Literatura română veche”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pag. 47-48.4 Şt. Bezdechi - ,,Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română”, Editura RAM, Aninoasa Gorj, 1939, pag. 30.

documentare cronica, autorul a fost animat de gândul unei relatări obiective şi de năzuinţa reaşezării în drepturi a adevărului istoric, precum el însuşi afirmă: ,,ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate”5 . Doar redat într-un desăvârşit spirit veridic, letopiseţul poate fi un izvor de înţelepciune pentru generaţiile care vor urma, fixând în memoria lumii actul de naştere a poporului nostru. Grigore Ureche consideră că realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa păşească pe treapta culturii şi, în acelaşi timp, conştientizează faptul că un popor care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne ,,asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”6 .

Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul târziu şi cu Antichitatea latină, cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al regatului polon. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze, la rându-i, începuturile unei culturi istoriografice în spaţiul său originar. Deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu, n-a izbutit să ajungă decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594).

Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu

an, întâmplările importante din viaţa unui popor;Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în

Evul Mediu, care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;

Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează pe izvoare istorice, dar şi pe legende populare;

In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.

Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:

Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;5 Grigore Ureche - ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955, Colecţia Clasicii Români, pag. 2.6 Grigore Ureche – op. cit., pag. 1

Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române;

Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;

1. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de memoria orală. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinşi cu scrisul.

Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea bisericilor.

2. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Deocamdată, numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu timpul, anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare.

Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea

unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.

3. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:

cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial;

cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său;

cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut; cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită lui”.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:

originile limba continuitatea evenimentele istorice instituţia domniei

Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva

expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.

Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectivă s-ar face, trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. Recopierile consecutive, făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul, înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor, e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă, care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin, imaginativ, libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului, cu o simplă etichetă alăturată numelui. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune, lăsându-i să se spună pe ei înşişi. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin, iar Neculce, povestitorul mim, în maniera teatrului popular, va imita şi gesturile, şi spusele personajelor sale.

Portretul total, recunoscut astăzi ca text clasic, e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă, dar interpretată.

În formă şi conţinut, Letopiseţul, care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. Aceasta este opera care trasează linia de demarcaţie, ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în limba română. De aici începând, istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari, pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă

conţinutul, organizat, în general, în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.

Cronicarul,bogat şi cult,iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere,fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale,ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor. Recurge,de aceea,la sintetizarea informaţiei din surse scrise,interne sau externe, şi orale,după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită,Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”,aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului.

Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie,în proză şi în versuri,Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ,situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului,Grigore Ureche. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce, mare admirator,de altfel,a lui Miron Costin.

Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş.Cioculescu) e reflexivitatea. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă. Însă,moralizarea nu e făcută frust, cu violenţă de vocabular, ca la Neculce, si discret, prin meditaţii şi parabole. Costin este,de asemenea, singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei,care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede,nu se întâmplă tot aşa de repede”.

Letopiseţul,compus din evocare şi memorialistică,începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu, aşa cum a văzut-o autorul. Miron Costin este scriitor de cronică,dar mai întâi scriitor. Perspectiva se modifică,deoarece,pentru prima dată,faptele prezentate au fost trăite de autor,el fiind nevoit să evalueze,având îndoieli, admirând sau dispreţuind faptele

şi personajele despre care scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu,în relatarea căruia se implică. Pagina ne apare elaborată ca stil, naraţiunea are nerv spiritual,e tensionată de sentimente şi resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-mi înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.Structura materiei istorice povestite,în capitole şi paragrafe nu urmează,nici ca intitulare,metoda lui Ureche. Dispunerea diacronică rămâne,totuşi,în varianta primă a scrisului cronicăresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv,aşa cum şi Neculce va impune unul,de marcă orală,ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti. Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche,la Costin „sintaxa narativă” este mai variată,mai nuanţată. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă),conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu), răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.

Există,totuşi,în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei, descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti.

Suntem,în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului,dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie),în alt tip de discurs,într-o povestire care istoriseşte şi interpretează,căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura,pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală, universală.

De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice,în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă);eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul);bunul,piosul(Ieremia Movilă);bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. Spre deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor. Îl separă şi de Neculce faptul că portret,pentru el, înseamnă figura interioară, temperamentul,psihologia, intelectul şi de aici conduita. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.

Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche,Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român,astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor. Opera a rămas neterminată,dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că, prin scrisul său responsabil,el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.

Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor,Grigore Ureche şi Miron Costin, Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi, acesta produce o istorie paralela,alcătuită din cele patruzeci de povestiri,adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. Cum prefaţa o spune,povestitorul îşi ia distanţă de predecesori, înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin,dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi, şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică realitatea,ci aşează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcţie de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile. .

Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.

Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările, ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări.

Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea,a identificat

cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce a literatură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un cuvânt, anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.

O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Ironia rezultă din intonaţia orală,precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea morală

Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au scris aice”.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.

Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini

omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.

Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca,unii anonimi,autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala,un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat.

Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc, operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor,opera anonimă. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti, plasată la 1290, şi se termină cu referiri la anul 1688, când, pentru o curta perioadă, cele două familii rivale se împacă.

Suirea pe tron, în 1688, a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate, dar noul domnitor le dezaprobă, nu pentru atitudinea lor partizană, ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune, care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu, învăţat recunoscut în epocă, unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu, oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă, atribuită lui Radu Popescu, un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale

contemporanilor şi pe observaţii proprii. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717.

In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. S-au păstrat două letopiseţe semnate de acesta, unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă, partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare.

Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni, fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor, vădind calităţi de istoric, superioare cronicarilor moldoveni. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică, desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti.

Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti, putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat în continuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.

O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului, cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal, legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. Caracterul evident polemic le dă, însă, valoarea literară.

De asemenea, putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.

Aşa cum constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in

planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice), ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone). Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare, s-a născut scrisul cronicăresc, însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară, ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat...”(Grigore Ureche ) ; „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii...”(MironCostin)). In viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţa, nici forţa vizionară, asemănându-se „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele, câte scriu” (Miron Costin).

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor. Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

IV.Cele patru momente ale sincronizarii culturale

Sincronizarea culturii romane cu cea europeana dovada a activitatii Scolii Ardelene si a cronicarilor?

Pe plan cultural, alinierea europeană a României este evidentă. Au fost patru mari momente alesincronizării culturii româneşti cu cea europeană:

1.Primul moment e în veacul al XVI-lea. Saşii, vrând să convertească pe români la protestantism, letipăresc cărţi bisericeşti în româneşte. Cel mai important fapt cultural este opera tipografică adiaconului Coresi, care, prin cărţile sale, a contribuit la crearea şi răspândirea limbii române literare.

2.Al doilea moment important străin e în secolul al XVII-lea în Moldova, când civilizaţia Apusuluiîşi arată adevărata influenţăasupra românilor prin polonezi. Popor de cultură europeană, datorităculturii lor latine, polonezii au, încă din veacul al XVI-lea, o mare influenţă asupra spaţiuluiromânesc. Grigore Ureche, Costineştii, mitropolitul Dosoftei şi alţii sunt mai mult sau mai puţinfamiliarizaţi cu cultura apuseană, ştiu însă limba poloneză şi pe cea latină, în care puteau citi maimult. În jurul lor, alţii, mai puţin cărturari, învaţă şi ei ceva de la ei. Ion Neculce, de exemplu, deşinu cunoştea vreo limbă străină, e şi el un om ,,cultivat”. Aceşti cărturari şi principele DimitrieCantemir, cosmopolit, având o vastă cultură europeană, constituie o veritabilă mişcare culturalăcapabilă să sincronizeze Ţările Române cu Europa.Epoca fanariotă a rupt Ţările Române, pentru circa 100 de ani, de cultura europeană.Iluminismul, expresie a spiritului european, a fost totuşi prezent la noi, în special prin ŞcoalaArdeleană, promotoare a ideologiei naţionale. În secolul al XIX-lea, Ţările Române au fost,,reeuropenizate”, rezonând cu Europa la 1848, la 1856 şi în 1918.

2.Al doilea moment important străin e în secolul al XVII-lea în Moldova, când civilizaţia Apusuluiîşi arată adevărata influenţăasupra românilor prin polonezi. Popor de cultură europeană, datorităculturii lor latine, polonezii au, încă din veacul al XVI-lea, o mare influenţă asupra spaţiuluiromânesc. Grigore Ureche, Costineştii, mitropolitul Dosoftei şi alţii sunt mai mult sau mai puţinfamiliarizaţi cu cultura apuseană, ştiu însă limba poloneză şi pe cea latină, în care puteau citi maimult. În jurul lor, alţii, mai puţin cărturari, învaţă şi ei ceva de la ei. Ion Neculce, de exemplu, deşinu cunoştea vreo limbă străină, e şi el un om ,,cultivat”. Aceşti cărturari şi principele

DimitrieCantemir, cosmopolit, având o vastă cultură europeană, constituie o veritabilă mişcare culturalăcapabilă să sincronizeze Ţările Române cu Europa.Epoca fanariotă a rupt Ţările Române, pentru circa 100 de ani, de cultura europeană.Iluminismul, expresie a spiritului european, a fost totuşi prezent la noi, în special prin ŞcoalaArdeleană, promotoare a ideologiei naţionale. În secolul al XIX-lea, Ţările Române au fost,,reeuropenizate”, rezonând cu Europa la 1848, la 1856 şi în 1918.4.La rândul ei, prima jumătate a secolului al XX-lea s-a impus prin sincronizarea culturii şicivilizaţiei româneşti cu civilizaţiile şi culturile apusene. D. Gusti, P.P. Negulescu, SimionMehedinţi, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Al. Rosetti sunt doar câţiva dintr-o pleiadă strălucită desavanţi integraţi în spiritul european. Procesul este, în mod firesc, bivalent. La începutul secolului alXX-lea, Occidentul beneficiază de contribuţia unor mari personalităţi de origine română: contesaAnna de Noailles, Martha Bibescu, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia. În perioada interbelică, cultura română a cunoscut un moment de excepţională dezvoltare, îmbogăţind-o pe cea europeană cu operele lui Constantin Brâncuşi (creatorul sculpturii moderne), George Enescu (cel mai mare compozitor român), Emil Cioran (un mare eseist revendicat şi de culturafranceză), Eugen Ionescu (creatorul teatrului absurdului), Nicolae Iorga (mare istoric, celebru înlume), Ştefan Odobleja ş.a.

V. Scrierile istorice- de la realitate la fictiune

Evenimentele istorice inregistrate de catre istorci tind foarte des sa fie duse catre hiperbole, catre exagerari ce vin in ajutorul “orgoliului” unui popor. Aceasta mentalitate este evidentiata in special in aceasta perioada, contemporana, cat mai multi istorici spunandu-si punctul de vedere despre ceea ce este fictiune si ceea ce este adevar in istoria romanilor.

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? Toţi stim că da. A învins Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine? Fără îndoială - afirmăm cu toţii la unison. Au fost prieteni Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş? Toţi susţinem că da. Au ţinut piept Ţarile Române otomanilor în timp ce occidentalii  îşi construiau catedrale? Da - ne spun manualele de istorie. Istoricul Marius Diaconescu a spulberat, în emisiunea „Ce este România?” realizată de Ovidiu Nahoi la RFI, toate aceste mituri istorice adânc înrădacinate în conştinţa poporului român.„După 20 de ani de la Revoluţie, suntem încă tributari istoriografiei comuniste naţionaliste. Cea mai bună dovada este încercarea profesorului Lucian Boia de a scoate în evidenţă o parte din istoria reală a României prin cartea Istorie şi mit în conştiinţa română. Se ştie foarte bine modul cum a fost primită această carte inclusiv de membrii Academiei Române. Din păcate, încă predomină în cărţile de istorie o imagine falsă a domnitorilor români pe care copiii şi-o însuşesc,” a declarat profesorul Marius Diaconescu.„A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni”„Pentru noi românii bătălia de la Călugăreni este un mare succes. Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să faca faţă armatei otamane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul? (...)În literatura română, epoca medievală s-a manifestat diferit spre deosebire de literatura europeană medievală, necultivându-se nici poemele eroice, nici poezia trubadurilor, nici genul alegorico-didactic (“fabliau”) sau dramaturgia medievală a miracolelor, farselor sau misterelor. Au avut însă o mare răspândire romanele cavalerești, viețile de sfinți și apocrifele religioase. În Evul Mediu propriu-zis majoritatea cărților se scriau în slavonă.Așa-zisa “literatură religioasă” este o serie de traduceri de cărți bisericești, culminându-se cu Biblia lui Șerban Cantacuzino din 1688.

Ultimele urme ale Evului Mediu în literatura română se găsesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea – traduceri de apocrife religioase de la greci, vieți de sfinți, apocalipse și scrieri escatologice.În literatura română, modernismul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind prefigurat de creatorii afiliați simbolismului și naturalismului, între primii interesați de experiența subiectivă și de studiul psihologiei personajelor.Curentul include tendințe foarte diverse, care-i dau o consistență eterogenă; nașterea modernismului coexistă cu „epigonii” romantismului târziu, cu simboliștii (încadrați de unii critici laolaltă cu moderniștii), iar de-a lungul existenței sale va avea parte de mai multe curente formate ca reacții la estetica sa: tradiționalismul, semănătorismul ș.a.Modernismul în literatura română a durat până la încheierea perioadei interbelice și a cuprins tendințe și concepții noi, între care: expresionismul (astfel de tendințe pot fi recunoscute în scrierile de Lucian Blaga), ermetismul (Ion Barbu), experimentele avangardiste (dadaismul lui Tristan Tzara, suprarealismul) ș.a. Acestora se adaugă estetica urâtului, inițiată de poetul Tudor Arghezi.După încheierea perioadei proletcultiste din anii cinzeci, regimul politic a dorit atragerea autorilor către un stil asemănător celui din anii interbelici; noi „moderniști” au construit ceea ce va fi mai târziu intitulat literatura neomodernă, o poetică fundamentată în jurul conceptelor-cheie (un reprezentant de seamă a ei este poetul Nichita Stănescu). În același timp, mulți alți creatori de literatură au preferat să se păstreze în zona experimentului, dând naștere unor scrieri incomode pentru regimul comunist de atunci (pentru o descriere mai amănunțită a grupurilor în care au activat acești autori).

VI.Critica si istoria literara

interbelica

In jurul lui 1900,in critica si istoria literara romaneasca putem constata un prim moment important ,legat atat de continuitatea maiorescianismului,cat si de reactiile la el.Titu Maiorescu a fost nu numai intaiul mare critic in sensul modern al cuvantului,dar si creatorul unei scoli de critica ce s-a perpetuat sub numele de “critica estetica”pana azi. Inca in timpul vietii marelui critic au aparut si liniile unei orientari noi,sociologice,reprezentate la 1900 de N.Iorga si G.Ibraileanu. Dupa razboi ,atat critica estetica ,cat si achizitiile ulterioare (sociologice ,filozofice a culturii etc.) se gasesc reunite in opera unor critici remarcabili :intaiul fiind E.Lovinescu, a carui activitate creeaza o bogata descendenta,ultimul este G.Calinescu ,marcand prin monumentala sa “Istorie a literaturii romane “ din 1941 apogeul perioadei respective . Spre a ne forma o idee corecta despre evolutia gandirii critice si despre diversificarea metodelor practice,trebuie sa ne referim la semnificatia acestor trei momente din posterioritatea maioresciana: acela ce premerge intaiul razboi mondial; momentul E.Lovinescu de dupa razboi ; momentul G.Calinescu din a doua parte a deceniului al 4-lea.

Intai C.Dobrogeanu-Gherea,apoi N.Iorga si G.Calinescu domina cu autoritate mentalitatea critica de la sfarsitul sec. al XIX-lea si din primele doua decenii ale sec. al XX-lea. Critica lor este,ca si a lui Titu Maiorescu , proponderent culturala: interesata adica de literatura ca de un factor in evolutia culturii nationale,dar , spre deosebire de a lui Titu Maiorescu ,ea este mai apasat sociologica si ideologica; in plus ,dezvolta in latura analitica ceea ce Maiorescu prefera doar sa sugereze,fara a elucida. Distanta de la Cercetarea critica din 1867 a lui Maiorescu la Spiritul critic din 1908 al lui Ibraileanu nu e totusi atat de mare cum a putut parea candva. Accentuand pe estetic,Maiorescu facea si el , obligat de imprejurari,campanie culturala. Dealtfel ,o parte din ideile lui au trecut la generatia urmatoare ( formele fara fond ) si chiar preocuparea de specificul national,asa de vie la 1900,nu e straina de Maiorescu;la randul lui ,mentorul Junimii se apropie de ideologia literara a inceputului de secolul ,imbratisand unele din ideile generatiilor noi. In ce priveste specificul de

secol ,el apare ca o tema centrala la toti,si N.Iorga,si G.Ibraileanu intemeiaza pe ideea de specific nu doar o anumita literatura,dar chiar o politica literara.Specificul determina valoarea-iata propozitia lor cheie.

Cu E.Lovinescu(1881-1943) se intampla un fapt semnificativ. Cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu si Iorga ,debuteaza cam odata cu cel dintai si scrie pana la razboi o publicistica literara foarte angajata in pRoblemele timpului dar autoritatea critica o detin ceilalti doi,nu atat prin cantitatea operei ,ci prin faptul ca pe ei ii “selecteaza” epoca (este ,dealtfel,o idee a lui Ibraileanu,aceea a selectarii scriitorului ). Autoritatea lui E.Lovinescu incepe in 1919, cand criticul se apropia de 40 de ani si publicase deja cateva carti ;aceasa autoritate i-o confera rolul jucat in miscarea modernista . E randul lui sa fie selectat. Punand bazele modernismului romanesc ,E.Lovinescu devine ,mentorul noilor generatii. Ca orice politica literara ,si aceea lovinesciana are caracter programatic ,partizan si anticipator .In revista si cenaclul “ Sburatorul “ sunt lansati scriitori noi si combatuti scriitori vechi . Ion Barbu este opus lui A.Vlahuta, proza modernista aceleia semanatoriste . Volumele de Critice ale lui E.Lovinescu tind sa imprime un spirit si sunt polemice prin excelenta. Istoria literaturii romane contemporane( 1900-1937) e o lucrare cu teza .Teza aceasta,Lovinescu a exprimat-o in mai multe randuri ,consacrandu-i chiar o carte despre civilizatia romaneasca ,menita a o fundamenta (Istoria civilizatiei romane moderne).

VII. Influenta comunismului in literatura

Dislocarea culturii incepe cu atacurile impotriva scriitorilor consacrati precum Blaga, Arghezi, Calinescu, cu infiintarea cenzurii ce stabilea ce autor putea fi tiparit sau nu, cu

aruncarea in inchisoare a dizidentilor sau a celor ce erau doar banuiti ca erau adversari ai regimului.In manualele scolare si in beletristica prima pagina trebuia sa fie ocupata de portretul dictatorului, Nicolae Ceausescu.

VIII. Cenaclul Flacara

Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural care s-a desfășurat între anii 1973 și 1985 condus de poetul Adrian Păunescu. De la poezia compusă de însuși Adrian Păunescu (uneori și instant, pe scenă) și până la versurile recitate din poeziile poeților consacrați, de la muzica timid îngânată de

debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă și până la unele piese deja cunoscute a unor formații sau grupuri muzicale și a unor soliști deja afirmați, Cenaclul

Flacăra a delectat publicul cu muzică începând de la melodii populare și până la muzică clasică, folk și rock.

Spectacolele aveau loc la început luni după-masa/seara în sala teatrului Ion Creangă din București, dar mai târziu s-au făcut turnee în toată țara, spectacolele desfășurându-se pe

stadioane, sălile de spectacol devenind neîncăpătoare

Conştiinţa istorică a românilor începe să se exprime odată cu scrierea istoriei lor. Consemnarea evenimentelor pune în

evidenţă două constante în viaţa lor zbuciumată – doua fronturi de luptă: unul extern, reprezentat de confruntarea cu duşmanii, şi unul intern, reprezentant de rivalitati şi conflicte

pentru putere. Vârsta eroică a feudalităţii româneşti este dominată de figurile emblematice ale voievozilor glorioşi,

între care strălucesc Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, despre ale căror fapte de arme povestesc cronicarii. Alte nume de

seama ale istoriei, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, sunt fixate în memoria medievală mai ales pentru

vitregia destinului lor. În scrierile timpului este consemnată astfel si cealaltă faţă a istoriei, legată de luptele lipsite de

glorie, în care se înfruntă oameni de acelaşi neam şi de aceaşi lege.