Pompiliu_Tudoran-In_Slujba_Domniei_V1_10__

7/23/2019 Pompiliu_Tudoran-In_Slujba_Domniei_V1_10__

http://slidepdf.com/reader/full/pompiliutudoran-inslujbadomnieiv110 1/233

POMPILIU TUDORAN

ÎN SLUJBA DOMNIEI Volumul 1

MOARA DRACILOR. Primăvara venise ceva mai devreme pe plaiurile bănăţene, în acel an almântuirii, 1616. Ogoarele arate, unele chiar şi semănate, abureau sub soarelemolcom, prevestind un an încărcat de bucate. Barem, dacă peste vară turcii dedincolo de Dunăre i-ar fi lăsat în tihnă pe bieţii plugari, s-ar fi bucurat şi ei demai mult saţ în zilele viforoase ale iernii. Însă, oricum, asta nu stătea în voiaoamenilor locului. Pe drumeagul ce ducea de la Caransebeş către Mehadia, un călător selegăna în pasul domol al calului, bucurându-se şi om şi dobitoc de razelecălduţe ale sfântului soare. După veşminte arăta a fi un oştean în plată, şidupă toate semnele se afla cam de multişor în şa. Frâul atârna pe grumazul

frumosului armăsar, călăreţul odihnindu-şi stânga, care-i atârna pe lângă trup,în vreme ce cu dreapta se căznea să sufle într-o frunză, aşa cum îşi amintea depe vremea când era de-o şchioapă. Îi sălta inima de bucurie recunoscând vreundeal, ori vreun dâmb şi chiar falnicii stejari, ce păreau că nu mai crescuseră decând trecuse ultima dată pe acele meleaguri. Se scurseseră mai bine de şapteani de atunci şi poate că nimeni astăzi nu şi-ar mai da seama, văzându-l peditamai oşteanul că este unul şi acelaşi cu fecioraşul răposatului cneaz Iancude la Borlova, plecat în lume să-şi afle rostul. Dorul după fapte vitejeşti şi maiales sângele străbunilor lui, cnezi din tată-n fiu, l-au îndemnat să apuce caleaarmelor, vânturând ţara în lung şi-n lat, până s-a aciuat în Iaşul Moldovei, lacurtea măriei-sale Io Ştefan vodă Tomşa. Mulţi îl sfătuiseră să-şi schimbe pânăşi numele de Marcu, aşa cum îl căpătase din botez, şi să se dea drept sârb, orineamţ, ca să se poată băga mai lesne lefegiu. Dar el se mândrea cu stirpea lui bănăţeană şi nu vedea pricină să se lepede de un nume ce-l purtau atâţiafeciori prin Borlova. De vitejie, apăi avea ce povesti, căci, de când îi lumea,românii din acel colţ de ţară tot cu arma-n mână şi-au păzit ogoarele.



Ce-i drept, avea o strângere de inimă când se gândea la casa părintească,lăsată de izbelişte după moartea mumă-si, că neamuri apropiate nu prea avea,însă în satul lor nicicând şi nimeni nu s-a lăcomit la bunurile celui plecat vremelnic. Poate că ar mai fi zăbovit prin depărtări, de n-ar fi fost mazilit măriasa vodă Tomşa, chiar în toamna trecută, şi Marcu nu s-a mai încumetat să batădrumurile surghiunului alături de stăpânul său. Nu prea i-a venit la îndemânălui Vodă, când i-a cerut îngăduinţa să se întoarcă acasă, fiindcă domnitorulprinsese mare drag de slujitorul credincios care-i fusese bănăţeanul. „Pas,Marcule, cu mine, că ne-om întoarce iarăşi în ţara Moldovei şi mult bine are să-ţi fie!” îi spusese domnul. „Bucuros mărite stăpân, da în ţara turcului măînăbuş şi doru' de casă mă sfâşâie.” „D-apăi că şi aici în Iaşi fost-ai departe desatul tău, ş-ai trăit fără năcaz.” „Departe, stăpâne, da tot ţară românească săcheamă că îi, şi nu m-am ştiut înstrăinat, da'n ţară turcească… parcă-ialtcum!”

Vodă nu mai avusese ce spune şi-i dăduse dreptate, oftând din adânculrărunchilor, căci urma să apuce calea străinătăţii şi cine ştia de se va întoarce vreodată, măcar că asta-i era nădejdea. Marcu însă i-a făgăduit că de-o fi sămai ajungă la domnie, fie în Moldova, fie în Ţara Românească, n-avea să pregetea i se înfăţoşa, ca slugă credincioasă, orişicând l-ar fi chemat. Din toată inimamăria-sa l-a îmbrăţişat ca pe un vechi şi credincios tovarăş de luptă, dându-i o bunicică răsplată în galbeni, ca să-şi încropească gospodărie răzăşească prinpărţile Banatului, atât de mult lăudate de Marcu. Atunci abia îşi va fi adusaminte feciorul de ochii cei verzi ai Aniţei, codana ce lăcrămase într-ascuns laplecarea lui din Borlova… Cam aste gânduri îi treceau prin cap drumeţului, simţinându-şi sufletulpotolit ca după o grea viforniţă, când bidiviul se opri, ciulindu-şi urechile.Marcu nu se îndoi că cine ştie ce sălbătăciune îl va fi făcut pe cal să rămână-nloc, măcar că nu se spăimânta din orişice. Prinse pe dată frâul, aruncândfrunza de la gură, şi trase şi el cu urechea. Într-adevăr, din depărtare sedesluşea un tropot, iar pe acele vremuri nu aveai cum şti dacă cel ce-ţi ieşea încale nu era vreun vrăjmaş. Oricum, paza bună trece primejdia rea, aşa că-şiroti ochii după vreun adăpost trecător. Îşi amintea bine că după dâmbul dindreapta şleaului era pe vremuri Moara Dracilor, de lângă care începea un colţ

de pădure, cu desiş încâlcit, unde străinii nu s-ar fi încumetat să pătrundă, iarcei din partea locului îşi făceau cruce şi se îndepărtau de un astfel de loc blestemat, aşa că dădu pinteni îndreptându-se într-acolo. Bătrânele ziduri, mucegăite, rămăseseră neschimbate de când le ştia. Unfior îi străbătu şira spinării, aducându-şi aminte cum în copilăria lui sepovestea că vârcolacii şi strigoii de la Moara Dracilor sugeau sângele celor cecutezau să le tulbure liniştea; şi se mai zvonea că mulţi oameni şi-au pierdut



minţile, după un popas în acel loc înfricoşător. Dar nu de teamă ocoli elzidurile, ci spre a-şi priponi calul în desişul lăstărişului, îndepărtându-l cât maimult de drumul-mare. Ajuns în umbra copacilor ce încă nu înfrunziseră deplin,fu nevoit să se afunde mai adânc în pădure, apoi, tiptil, făcând cale întoarsă, sepitulă după o tufă mai răsărită. Dinspre miazăzi, se auzea acum destul de binegoana cailor. N-avu prea mult de aşteptat, că pe dată se iviră câţiva călăreţi şi, ca unfăcut, încetiniră tocmai în dreptul lui, de parcă ar fi căutat şi ei un loc de popasmai ferit. Pâlcul se opri şi cel din frunte arătă cu braţul zidurile morii, apoi cutoţii se zoriră spre locul blestemat. Marcu se lipi cu burta de pământ, fiindcănoii veniţi erau cinci, deşi unul dintre ei atârna de-a lungul şeii, legat cobză. Ajunşi între ruine, ceilalţi îl traseră pe nevolnic doborându-l la pământ şifăcându-l să icnească de durere. După veşminte, Marcu înţelese că era vorba deun închinător al profetului.

— Stăm o vreme, spuse deodată cel ce venise în frunte şi părea căpetenie. Ai lui or să treacă fără să le dea prin cap că suntem aici, după care tăiem caleaprin spate şi ne strecurăm în pădure. Oşteanul pricepu totul, întrucât vorbeau sârbeşte, limbă ce nu-i eranecunoscută. Îi venea chiar să se dea pe faţă, căci dacă străinii s-ar fi ţinut de vorbă să treacă prin pădure i-ar fi văzut calul şi s-ar fi dat astfel în vileag.Căpetenia părea a fi un haiduc spătos şi Marcu îi cunoştea pe aceşti oameni,care veşnic se încrâncenau cu păgânii. Aşa că n-aveau decât să-l spânzure peturc, ori să-i facă ce vor fi poftit, nu era treaba lui. — Mirko, zise unul, ce-ar fi să rămânem cu păgânul numai doi inşi, iarceilalţi să fugă mai departe, încât urmăritorii să nu-şi dea seama că ne-amoprit. Marcu se uită la cel ce vorbise, socotind că nu era prost deloc, căci erafiresc ca urmăritorii să mai tragă şi cu urechea din când în când, spre a-şi daseama încotro s-o apuce. — Bine ar fi precum spui, măi Koceo, încuviinţă Mirko. Vezi tu, frate, căşi-aşa suntem cam puţinei de-ar fi să ne înfruntăm cu spahiii… — Atunci n-avem decât să-l spintecăm pe turc, îl dosim aici printre pietreşi când s-or linişti lucrurile îl ducem în desagă baronului, se băgă în vorbă un

altul. — Stanko, tu ai face mai bine să-ţi mai ţii fleanca, i-o reteză Mirko.Uneori vorbeşte gura fără tine! Deocamdată eu poruncesc, şi voi aşa să faceţiprecum zic! — Spuneam şi eu aşa…, încercă Stanko să se apere. Nimeni nu-i răspunse. Se aşternu o linişte parcă sporită de apaclipocindă a pârâiaşului. Dar îndată urechile ciulite prinseră dinspre miazăzi şi



tropotul înăbuşit dar crescând al urmăritorilor. Gemetele prinsului îl făcură peMirko să se încrunte, iar după o clipită de gândire zise încet: — Koceo, socot că tu ai cugetat bine, aşa că vei rămâne cu păgânul, iardupă ce osmanlâii s-or pierde în depărtare, te tragi frumuşel prin spatele morii,şi dincolo de deal te-om întâmpina şi noi. — Singur?! se miră Kocea. Numai eu cu ăsta… aici în Moara Dracilor?! — Nu care cumva ţi-o fi teamă? râse batjocoritor Stanko. — Atunci rămâi şi tu, viteazule, hotărî Mirko, ţintuindu-l pe cel ce vorbisemai înainte. Marcu îşi dădu seama că haiducii trebuie să fi fost de prin partea locului,de vreme ce cunoşteau faima blestemată a morii. I se păru chiar că l-arcunoaşte pe Mirko, însă nu-şi putea aduce aminte de unde. Era cât pe ce să sedea la vedere, dar se răzgândi auzind caii urmăritorilor în dreptul morii. Nurămaseră, de fapt, decât Kocea, Stanko şi prinsul, că ceilalţi doi se grăbiseră

să-i amăgească pe turci, atrăgându-i pe alte urme. Stanko scoase un cuţitoiciobănesc de la brâu şi aplecându-se asupra turcului i-l propti în beregată,scrâşnind: — Dacă scoţi un singur cuvânt, te-am spintecat ca pe berbeci, câine! Nenorocitul, chiar să fi avut de gând sa dea de ştire alor săi, tot nu maiputea face nimic, căci genunchiul greu al haiducului abia de-i îngăduia să mairăsufle. Abia după ce pâlcul de călăreţi trecu, precum o vijelie, stârnind nori depraf, Stanko slăbi strânsoarea şi îşi puse din nou cuţitul la cingătoare, rânjindmulţumit: — Te temi, liftă spurcată! Se vede treaba că ţii la sufletul tău nelegiuit! — Apă! se rugă prinsul, clămpănind din fălci. Pentru Dumnezeu, daţi-mio gură de apă! Auzindu-l vorbind sârbeşte ca şi ceilalţi, Marcu îşi întări gândul că era vorba de vreun turcit de-al lor, pe care voiau să se răzbune. Dădu să se tragă binişor, să plece, fiindcă în astfel de răfuieli nu era bine să te amesteci, dar…deodată simţi că i se urcă sângele în cap, văzând cum Stanko începu a-şi facenevoile stropind faţa nefericitului rob. — Asta-i apă pentru voi, nemernicilor! hohotea el, în vreme ce turculcăuta să-şi ascundă faţa în ţărână.

Fără să mai judece dacă bine face au ba, Marcu se repezi cu sabia înmână asupra celor doi haiduci, răcnind năprasnic: — Netrebnicilor! Feciori de căţea! Nu vi-i ruşine să batjocoriţi o fiinţăomenească? Pe amândoi vă spintec, ticăloşilor! Prigonitorii holbară ochii cât cepele, fără a scoate o vorbă. În mintea lor,oşteanul, nu putea fi altul decât Satana, stăpânul locului, aşa că începură



grăbit a-şi face cruce. O licărire de nădejde se aprinse în ochii celui legat, darnu zise încă nimic, neştiind ce gânduri avea străinul. — Tu, spurcăciune, se adresă Marcu lui Stanko, adă apă curată dinpârâu şi spală faţa ce-ai batjocorit-o! Nemaiaşteptând vreun alt îndemn, haiducul se repezi să îndeplineascăporunca „necuratului” ce se încăpăţâna să nu piară în faţa potopului de crucipe care şi le făceau cei doi. Ba, pentru a se împăca cu „morarul dracilor” îidădu şi de băut păgânului, ştiind el prea bine că turcu-i frate cu dracu de cândlumea. — Poate porunceşti, stăpâne, să-i desfac şi legăturile? mai întrebă el cuslugărnicie. Şi fără să mai aştepte răspunsul, cu lovitura lui măiastră de cuţit,pe loc îl liberă pe prins. — Tu ai vrut-o! ridică nepăsător din umeri Marcu. Dar dacă-i pe aşa, iadă hangerul acela, şi tu, Kocea, aşijderea!

Auzindu-se chemat pe nume, acesta îşi făcu semnul crucii înainte de a-iînmâna toate armele ce le avea, apoi, ca pentru sine, îşi luă curajul să scuipe:„Piei, satano!” — Lasă, că nu-s chiar dracul, zâmbi Marcu, înţelegând groaza ce stârniseîn sufletele celor doi. Treaba voastră ce veţi face cu turcitul şi unde aveţi să-lcăraţi. — Rogu-te străine milostiv, îndrăzni şi turcul. Ascultă-mă şi pe mine, cămare răsplată vei căpăta de mă scapi de la acest năcaz. Ajută-mă să ajung încetatea Tamasvarului şi te voi acoperi, cu aur. — N-am trebuinţă de banii tăi, căci asta ar însemna multe lacrimi şisânge din partea creştinilor. — Dar eu nu sunt turc, ci creştin! se oţărî prinsul, şi ca s-o dovedeascăîşi făcu şi el o cruce mare, zicând: „Mărire tatălui şi fiului şi spiritului sfânt,acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amen!” — Te pomeneşti că-i fi vreun popă papistaş, râse Marcu. — Popă nu-s, doar catolic morlac, fu răspunsul. — Atunci, pentru ce te-ai mascat în turc şi cum de te-au legat? Ori lor nule-ai spus că eşti creştin?! — Vezi-bine că n-au ţinut seamă de vorbele mele, fiindcă-s nişte tâlhari

năimiţi de vrăjmaşii mei. Am astfel de veşminte fiindcă mă aflu în slujbaîmpărăţiei, mare dregător al padişahului… — Dracu să te ia, că nu mai înţeleg nimic! Până acu mi-ai bălmăjit că ai ficreştin şi deodată o-ntorci că eşti omul sultanului. Cum vine asta? — Minte, stăpâne, dădu cu gura Kocea, care mai prinsese curaj, văzândcă prinsul nu se bucura de prea mare cinste la străin.



— Jur pe rănile Mântuitorului că nu mint, om bun! Eu sunt Gaşpar dinGradaţ, şi poate că vei fi auzit de mine, ori de neamul meu. — De auzit, drept să-ţi spun, n-am auzit nicicând de tine, dar de morlaci,nu zic că nu. Numai că mie-mi place vorba limpede, iar vorbele tale… Se opri pe dată, căci armăsarul ascuns prinse să necheze, aşa cum făceaori de câte ori cineva străin îi dădea târcoale. Nu-i mai băgă în seamă pe cei defaţă şi începu să alerge spre cal, sărind peste un morman de cărămizi, însă abiade mai auzi deznădăjduita chemare a lui Gaşpar, „nu mă lăsa!”, când se pomenicu o izbitură în moalele capului. Îl lovise cineva de după ruine, apoi încă olovitură în burtă şi îşi pierdu firea. Prăvălit la pământ, mâini zdravene îlpriponiră îndată cu legături straşnice. — Bine c-aţi sosit la vreme, fraţilor! se bucură Kocea, în vreme ce Stankoizbea cu cizma în coastele prinsului. — Ce-ai crezut, mă, că ai să scapi de mine? scrâşnea el furios printre

lovituri. Nici frate-tău, dracu, nu te-a putut smulge din mâinile mele,spurcăciune! O să te belesc! — Ajungă-ţi, Stanko! se răsti Mirko, fiindcă el era cel care îl doborâse peMarcu. Ţi-am spus că vreau să-l ducem viu domnului baron. Nu ştiu ce ţi-o ficăşunat pe el, că doar nu-l cunoşti. Dar ăsta cine mai e?! întrebă apoi, dând cupiciorul în foalele lui Marcu, care-şi venise în simţire şi se zvârcoli, căutând să-şi mai slăbească legăturile. — Noi crezurăm că-i chiar „ducă-se pe pustie”, dar ne-am înşelat, dupăcum văd că zace, răspunse Kocea linguşitor. Se vede că tu şi pe ciraci îiînfrângi! — După port, pare a fi oştean în leafă, dar de unde s-a ivit?! Cine eşti? îlîntrebă Mirko, în vreme ce Marcu deschisese ochii şi-l străfulgera cu privirea. — Dar v-am spus o dată că nu mă amestec în trebile voastre, aşa căfaceţi bine şi daţi-mi drumul să-mi văd de drum! îl înfruntă Marcu. — Eşti sârb? Văd că ne ştii limba, zise căpetenia haiducilor, neluând înseamă furia tânărului. — Sunt român şi-s feciorul răposatului cnez Iancu de la Borlova, desprecare poate vei fi auzit. — Cum de nu! Numai că, vezi tu, cel despre care spui de mult şi-o

isprăvit zilele prin ţara leşască, aşa că nu mă îmbrobodeşti pe mine, răspunsetăios Mirko. Iar dacă-i aşa precum zici, pentru ce ai vrut să-l slobozi pe prinsulnostru? — Nici vorbă! M-am mâniat numai pentru că omul tău l-a batjocorit,legat fiind şi de mâini şi de picioare, altminteri nici nu m-aş fi arătat la faţă.



— Oricum, am auzit câte ceva din cele ce vorbişi cu păgânul. Din astăpricină, nu te mai pot slobozi, ci te vom duce acolo unde trebuie şi care-ţi va fisoarta altul s-o hotărască. Acum, că ştii pe cine ducem, nu se mai poate! Cu toate zvârcolirile lui Marcu, acesta fu săltat pe propriul cal şi legat,timp în care Stanko îi împinse pe furiş câteva ghionturi, înjurându-l printredinţi. Cu Gaşpar priponit în acelaşi fel şi cu Mirko în frunte, întreaga ceată oapucă prin lăstăriş şi Marcu se văzu întors din cale, la numai câteva ceasuri dedrum până acasă. Noroc că nu l-au scotocit prin veşminte, că l-ar fi uşurat şide bănetul ce-l avea după cei şapte ani în slujba domniei. Îşi aruncă privirea împrejur, pe cât îi îngăduia strânsoarea, şi-l zări petovarăşul lui de suferinţă prăbuşit pe grumazul calului, părând că nu-şi mai venise în simţiri. „Sărmanul, îşi zise, poate că o fi într-adevăr creştin şi s-atravestit astfel ca să scape de vreo belea”. Îl observă însă căznindu-se de zor să-şi taie legăturile de la mâini, cu ajutorul unei întărituri de fier de la oblânc.

Socoti că n-ar fi fost rău să şi-l facă prieten şi, cum o rupea binişor pe limbaprofetului, îl întrebă în şoaptă: — Şi pe urmă ce-ai să faci? Gaşpar săltă capul şi-i zâmbi cu prietenie, de parcă s-ar fi cunoscut decând lumea. — De-aş avea o spadă, altcum aş vorbi cu tâlharii ăştia! Spusese asta cu glas tare, anume ca să-şi dea seama dacă vreunul dincei patru ar fi putut să priceapă ce vorbeau. — Ia mai tacă-vă fleanca! se răsti haiducul de lângă el. Ziceţi că sunteţicreştini, dar ciripiţi păgâneşte! — Se vede că nu ne înţeleg, zise Marcu, satisfăcut de încercareamorlacului. — Atunci fă cumva să te apropii de mine, că eu m-am dezlegat… Un nou val de sudălmi veni de la străjeri, dar Mirko îi potoli. — Lăsaţi-i să vorbească în voie, că după ce or da ochii cu domnu baronn-or mai şti cum să tacă. Haiducii rânjiră, amintindu-şi de vestitul baron Czobor, „beutorul desânge păgânesc”, ba chiar şi de altă lege, fiindcă luminăţia-sa nu prea stă săaleagă.

— Dă-te cât mai lângă mine, urmă Gaşpar cu prefăcută voce plângăreaţă,ca şi când s-ar fi văitat. Eu aveam un pumnal la coburi şi, de nu mi l-au luat,îţi tai legăturile de la mâini, dar să nu te dai de gol, ci să te prefaci că încă maieşti în laţuri. Când am să-ţi spun eu, sări asupra tâlharului de lângă tine şismulge-i spada. Pe urmă ne-om descurca noi. Ai grijă! Marcu nu era fricos de felul său, dar cutezanţa morlacului i se păru dincale-afară. Oricum, nu avea de ales. „Numai de-ar fi cuţitul la locul lui!”, gândi



în vreme ce se apropiase de Gaşpar. Îşi simţi mâinile slobode, tocmai pe cândKocea se răstea la ei să nu mai meargă aşa de aproape. Se auzi apoi un răcnetde moarte din pieptul lui Stanko, prăbuşit cu inima străpunsă de pumnalulmorlacului, în vreme ce Marcu, smulgând spada străjerului de lângă el, îi retezăcapul dintr-o lovitură, cu propria lui armă. Totul s-a desfăşurat cât ai bate din palme, încât ceilalţi au rămasîmpietriţi, pe când cei doi cutezători, dând pinteni cailor, s-au năpustit printreei ca două năluci, făcându-se nevăzuţi. — Ce-a mai fost şi asta?! întrebă Mirko, făcându-şi cruce. — Doamne apără! bolborosi şi Kocea, cu ochii năuciţi. Ce să fie? Tartorulcare se dădea drept feciorul cnezului din Borlova… l-a înşfăcat pe turc şi l-adus cu el… că făptură omenească n-ar fi fost în stare de asemenea ispravă… — Am ştiut eu că feciorul acela îi mort de mult, se înfioră şi Mirko,uitându-se îngrijorat împrejur.

Abia atunci îşi dădură seama că tovarăşii lor, ucişi, se bălăngăneau încăpe caii care păşeau nestingheriţi alături, de parcă nu s-ar fi petrecut nimicdeosebit. — Dumnezeu să ne ţină, frate dragă, făcu Mirko, dar cu asemeneaplăsmuiri ale iadului eu n-am să mă mai pun la încercare. Domnul baron n-aredecât să-şi năimească alţi oameni, că eu unul nu mă mai bag! — Nici eu! şopti Kocea, închinându-se din nou. SOLUL ÎMPĂRATULUI. Cetatea Cladovei se afla la porţile de miazăzi ale Transilvaniei, având îngrijă să împiedice orice încălcare a vrăjmaşului care ar veni din părţile bănăţene. E drept că tot aşa de bine ar fi prins şi celor din Banat, pentru astăvili năvălirile din miazănoapte, către plaiurile lor. Pe acele vremuri însă,cetatea supusă alteţei-sale ilustrissime Bethlen Gabor, principele Transilvaniei,şi condusă de vestitul căpitan Decsy Iozsef, om de mare credinţă, nu era falnicăşi nici vestită ca altele, dar nu o dată s-au bătut turcul cu neamţul râvnind lastăpânirea ei. Poate şi din astă pricină, multe solii şi dintr-o parte şi din alta şi-au încrucişat drumurile printre zidurile cetăţii. Aşa se întâmplase şi în acea primăvară timpurie din 1616, când Decsy l-aprimit cu toată cinstea pe căpitanul Hans Oster, omul de taină al sfetnicului

împărătesc Ulrich von Butting. Ospeţindu-l ca o gazdă bună ce se afla,căpitanul cetăţii poate că s-ar fi şi despărţit de el ca buni prieteni, dacă a douazi n-ar fi venit de la Deva baronul Czobor Istvan. Întâmplările de mai apoi aucurmat însă acest firav început de prietenie între cei doi ostaşi. Baronul aveafaimă de om crud şi nu se ivea decât în împrejurări întotdeauna urmate demoarte.



Abia descălecat, Czobor întrebă de căpitanul austriac şi porunci să-i fieînfăţişat chiar în odaia de lângă temniţă, unde, cu sprijinul gâdelui Ioska,osândiţii mărturiseau şi ce nu visaseră măcar. Decsy, la rândul său, fu nevoitsă ia parte la astă cercetare grabnică, după cum se cuvenea unei slugicredincioase a prinţului, dar mai cu osebire pentru a lua seamă în viitor cumtrebuiau primiţi unii străini în cetatea Cladovei. Legat de mâini şi de picioare, în scripeţi, nefericitul Oster urma a fi întinsdin încheieturi ori de câte ori Czobor făcea semn cu mâna spre Ioska-gâdele. — Acum poate ai să-ţi aduci aminte! zise batjocoritor Czobor cătrechinuit, după cea dintâi întindere. Neobişnuit cu durerea, austriacul începu a spune tot ce ştia, uimindu-lchiar şi pe baron cu câtă uşurinţă îşi „dădu-se drumul” acest boieraş de curte. — Trebuia să întâmpin solul turcesc care vine la Praga, pentru a-mi da oscrisoare…

— Ce scrisoare? — Nu ştiu! Czobor făcu semn călăului şi un urlet străbătu încăperea. — Ţi-ai adus aminte? — Jur că n-am habar, se tângui solul împărătesc. Aveam însă a-i da deştire că i se pregăteşte o capcană, iar eu trebuia să iau de la el scrisoarea ca nucumva să cadă pe alte mâini. — Despre ce capcană vorbeşti? — Cine anume a întins-o eu n-am de unde şti, dar era vorba să fie ucispe lângă Belgrad. Stăpânul meu, domnul conte, aflând din vreme l-a povăţuitsă treacă Dunărea pe la Severin şi să apuce drumul Banatului, dar se vede căau aflat în răstimp şi vrăjmaşii noştri şi acum îl aşteaptă la Gyula… — Cui să-i fie de trebuinţă viaţa turcului?! gândi Czobor cu glas tare. Numinţi? şi mai făcu un semn către călău. — Nuuu! răcni Oster. Jur pe Sfânta Fecioară că am spus adevărul! — Atunci, spune cine-i sunt duşmanii! — Veneţienii! Ei nu vor pace între noi şi turci şi solul nu trebuie săajungă la curte. Ucigându-l în drum, vor da vina pe noi, iar sultanul, mânios, va porni iarăşi la bătaie. Dacă nu l-au putut atrage pe la sârbi, îl vor omorî la

Gyula. — Da, bine gândit! mormăi baronul. Dar scrisoarea? — Aveam s-o duc domnului conte, fără s-o desfac. — Şi nu ştii despre ce e vorba în ea? — Jur…



— Lasă jurămintele că nu ţi-s de folos. Ia mai saltă-l Ioska!Un vaietprelungit şi sângele parcă fugise de pe faţa bietului Oster, albă ca varul, fie dedurere, fie de spaimă. — Nu ştiu! bolborosi chinuitul. — Să zicem că te cred, dar spui că von Butting te-a trimis? — Da. — Împăratul ştie? — De la majestatea-sa e scrisoarea. — Ahaa, câine! Ziceai că nu ştii ce scrie în ea! — N-aveam cum să aflu, fiindcă nu mi s-a spus şi eu n-am văzut-oniciodată, se grăbi să răspundă bietul sol. Baronul rămase o vreme pe gânduri, spre nedumerirea lui Ioska, fiindcănu era obişnuit să dea osânditului răgaz să răsufle. Totuşi Czobor nu-i mai făcusemn, ci îl întrebă pe Oster:

— Turcul te cunoaşte? Te-a văzut vreodată? — Ba! — Atunci, cum era să ştie cine eşti şi să-ţi înmâneze scrisoarea? Aveţi vreo înţelegere, vreun semn anume? — Da! Eu trebuie să-i dau un inel al domnului conte von Butting şi să-ispun „Gradatz”, iar el să-mi răspundă „Ulrich”, după care prin viu grai să-i cerscrisoarea majestăţii-sale şi să-l previn de primejdia de la Gyula. — Ala-i inelul, de pe mâna ta? — Da! răspunse nefericitul aruncându-şi privirea spre inel, parcă miratcă i-a mai rămas pe deget. — Ioska, dă-mi-l! porunci baronul. Călăul rânji a mulţumire şi cu un cuţitoi reteză degetul dintr-o singurămişcare, vrând să-şi arate dibăcia. Răcnetul solului umplu din nou încăperea,în vreme ce ucenicii gâdelui puneau păcură pe rana deschisă spre a-i oprisângele. — La Gyula? urmă Czobor, de parcă ar fi stat de vorbă la un pahar de vin, te întreb dacă la Gyula tot veneţienii îl aşteaptă? Oster nu mai avu putere decât să încuviinţeze din cap, dar baronul,nemulţumit, făcu din nou semn.

— Jur pe rănile Domnului că nu ştiu altceva, gâfâi austriacul sfârşit dedurere. — Aşa se pare! conchise Czobor. Ioska, saltă-l de tot! Un urlet neomenesc îl făcu pe căpitanul cetăţii să-şi astupe urechile, căcigâdele trăsese scripeţii până i-a smuls nenorocitului amândouă braţeledeodată, iar trupul chinuit se prăvăli fără viaţă în celelalte legături. Decsy nuera milos de felul său, dar era om drept şi cuteză să-l întrebe pe baron:



— Nu mărturisise oare tot ce ştia? — Ba, tocmai! De aceea nu mai aveam nevoie de el. Călăul aşteptă cuviincios să termine vorba căpitanul, apoi îl întrebă pe baron: — Vreţi să-l trezesc? — Nu! Fă-l bucăţele şi dă-l câinilor! N-ai auzit că şi dumnealui, căpitanulDecsy, este de părere că a spus tot ce ştia? — Am înţeles, înălţimea-ta, rânji ţiganul lingându-şi buzele subţiri cândsimţi punga burduşită aruncată de baron. Ieşind din încăpere, Czobor întinse degetul însângerat cu inelul spreDecsy, care se trase scârbit înapoi. — Scoate-l şi spală-l bine, că doară n-o să-l arătăm turcului chiar aşa! Apoi, văzând privirea oşteanului, baronul adăugă zâmbind: Să nu mă crezi ofiară însetată de sânge, cum mi s-a dus vestea, dar nu era să-i dau drumul

acasă, să se plângă de ce-a păţit. Ba, pot spune că am făcut o faptă milostivă,scurtându-i chinurile. Decsy încuviinţă în tăcere, fiindcă dacă ar fi deschis gura nu şi-ar mai fiputut stăpâni nodul din gât, şi n-ar fi fost pe placul oaspetelui crăiesc să vadăce mâncase el, chiar şi cu o zi mai înainte. Vru să plece, chipurile să-şi facănevoile, dar Czobor îi spuse că mai are nevoie de el. — Caută-mi pe dată un om de credinţă, să-l pot trimite în locul lui Oster,dar să mi-l aducă pe turc legat burduf, aici ori la Caransebeş! — Întâmplător, răspunse căpitanul, am chiar acuma la mine un haiducsârb, fost cătană împărătească. Pentru bani buni, ar încerca să-l prindă şi pepaşa de la Buda. — De bună-seamă că am să-l răsplătesc şi chiar bine de tot, numaitreabă să facă. Cheamă-l să-l văd şi eu! După o vreme, răstimp în care baronul se ospătase cu câteva bucăţi depastramă de căprior stropite cu pălincă, se înfăţişă un vlăjgan spătos, îmbrăcatca oamenii de la munte. — Eu îs Mirko, luminăţia-ta! se închină el scurt. — Uite ce-i, feciorule, zise Czobor scobindu-şi dinţii cu unghia. Pe lângă bani, eu îţi pot înlesni şi iertarea tuturor fărădelegilor ce ai făptuit până acum,

de mă slujeşti cu credinţă şi pricepere. — Dar eu îs cinstit, măria-ta! Domnu căpitan Decsy mă ştie doar… — Nu-mi pasă! Faci cum ştii, chiar şi moarte de om la nevoie, dar mie să-mi aduci, mort-copt, pe un dregător păgân pe care ţi-l voi spune eu. — N-are să fie treabă lesnicioasă, înălţimea-ta…



— Eu nu mă tocmesc! îţi dau cât îmi ceri şi se-nţelege că de mi-l aduci viu capeţi şi mai mult. Lesne nu-i, vezi-bine, fiindcă trebuie să-l smulgi dinmijlocul câtorva sute de spahii, dar de izbuteşti, te îmbogăţesc! — Te descurci tu, Mirko, doar n-ai să mă dai de ruşine faţă de domnul baron, se băgă şi Decsy în vorbă. Tu cu oamenii tăi ţineţi piept şi unei oştiriturceşti, la nevoie! îl mai lăudă el. — De, ştiu şi eu? săltă din umeri haiducul. — Ai să capeţi ceva semne anume şi când vei da faţă cu păgânul va credecă eşti de-al lor, spuse şi Czobor. Are să meargă după tine, unde vei pofti, dacă-lpăcăleşti. Totul este să-l scoţi dintre ostaşii lui. Ce zici? — Aşa parcă îmi mai vine la socoteală! se învoi Mirko. Însă ar mai fi ohibă: nici eu şi nici tovarăşii mei nu cunoaştem boabă din spurcata lor limbă.Cum avem să ne înţelegem? — După câte ştiu eu, răspunse baronul, turcu-i sârb. Da, să nu te miri! E

în slujba sultanului, şi se zice că ar fi rămas creştin papistaş şi că vorbeştesârbeşte ca şi tine. — Dacă-i aşa, va fi fiind vreun croat, că ăia se închină papii, dar oricum,ne-om înţelege noi! Când trebuie să plec? — Pe dată. Dar bagă bine de seamă, de te-or prinde, să nu cumva săpomeneşti numele nostru, că nu mai ai scăpare, ori de la el ori de la mine! — Eu zic să-l dovedesc, că doar de-aia mă duc! făcu morocănos haiducul,dar, de-o fi aşa precum zici, să n-ai grijă măria-ta, că mi-oi ţine gura. Unde săţi-l aduc? — La Caransebeş, la hanul lui Tănase-olahul. Şi vezi, nu mă face să teaştept zile în şir. — Prea-bine! şi Mirko plecă îndesându-şi căciula pe cap, după ce seînţeleseră şi asupra răsplăţii. Chiar de a doua zi plecă şi baronul, spre uşurarea lui Decsy, care, pelângă merinde şi beutură, îi mai dădu şi o roată de cătane să-l însoţească. Ajuns la Caransebeş, abia îşi rânduise oamenii prin cămările hanului, uniichiar şi prin târg, că se pomeni cu Mirko, venindu-i cu mâna goală. — Ce făcuşi, nenorocitule? Nu l-ai prins? — Ba, de prins l-am prins eu, numai că l-am scăpat!

— Cum vine asta?! — Păi, luminăţia-ta nu mi-ai spus că am a mă înfrunta şi cu diavolii… şiiacă, la Moara Dracilor şi-au băgat coada şi l-au slobozit! — Mă, tu te-ai ţâcnit, ori îţi baţi joc de mine? Ce prostii îţi umblă prinminte? Sunt eu omul să mă prosteşti cu basme de adormit plozii? Spunedegrabă ce-ai făcut şi cum de ţi-a fugit!



— Apăi să-ţi spun, măria-ta: totul a mers ca pe roate, după povaţa ce mi-ai dat, şi l-am găbjit pe păgân, legându-l fedeleş. Ne îndepărtasem o postată dedrum, când Satana le-a dat de veste spahiilor şi ne-au luat urma. Ce era săfacem, că doar veneau vijelie după noi?! Ne-am ascuns la o moară părăsită, fărăsă ne dăm seama că era un loc blăstămat. — Moara Dracilor? — Aşa-i spune. Numai că acolo i-a venit necuratul în ajutor şi ni l-asuflat din ghiare, ba mi-a mai ucis şi doi oameni. — Măi Mirko, tu ai beut, ori ţi-a luat dracu minţile. Ce fel de poveşti îmiîndrugi? — Nu te mânia, luminăţia-ta, că nu adaug nici atâtica. Precum spusei,tocmai ne trăsesem la fereală să treacă puhoiul spahiilor, când ucigă-l-cruceas-a înfăţişat ca un oştean din Borlova, despre care se ştia că-i dus pe lumeaaialaltă. Eu nu i-am dat crezare, ba l-am mai şi legat alături de turc, dar pe

când ne vedeam de drum şi-a lepădat toate funiile de pe el, i-a scurtat de cappe cei din preajmă şi s-a repezit în zbor, nălucă, prin văzduh, târându-l şi peturc, cu cai cu tot. — Mă dobitocule, şi-a bătut joc de voi! Cine ştie cum îl veţi fi legat, iaroşteanul ăla… de unde ziceai că e? — Din Borlova, dar îi mort de ani de zile! — Vită încălţată! V-a prostit borlovanul şi vi l-a suflat de sub nas pe turc.Mai bine mă înţelegeam cu el, nu cu tine, măgar cu coarne ce eşti! Acolo trebuiesă-l fi dus pe turc, iar voi aţi împuţit nădragii de frică. Ia-ţi banda şi cată-l înBorlova şi fără păgân să nu-mi vii că un ban nu capeţi! Ai priceput? — Nici că ţi-oi cere, domnia-ta, răspunse înciudat Mirko. Cit despre„bandă”, cum spuseşi, apăi nu mi-au mai rămas decât doi feciori şi nu vreausă-i mai bag în bucluc. Rămâi sănătos, domnule baron! — Uşurel, porumbelule, uşurel, că nu scapi tu chiar aşa, făcu Czoborrânjind. Mai întâi să-mi dai inelul şi scrisoarea ce ai scos-o de la turc. — N-am luat nimic de la ei şi nici nu ştiu la ce gândeşti. Cât despre inel,a rămas în sânul lui, că acolo şi l-a băgat de cum l-a văzut şi n-a fost treabamea să-l scotocesc! Iar la Borlova, să afli luminăţia-ta că nu mă duc, de mi-i daşi averile lui Iov. Rămâi cu bine!

Baronul începu să spumege şi chiar îşi trase spada pe jumătate dinteacă, cu gând să-l pălească pe la spate. Se răzgândi însă şi porunci unuihotnog să se ia pe urma sârbului, cu vreo câţiva oşteni, şi să-i facă depetrecanie. Însă Mirko se strecură din han pe nevăzute şi se îndreptă spre poartatârgului de către Cladova, unde îl aştepta Kocea cu caii. Trase câteva înjurăturisârbeşti baronului şi îşi făgădui să nu-i scape prilejul să-l scarmene cândva.



Furat de gânduri, nu băgă în seamă umbrele ce se furişau hoţeşte pe lângăgarduri, dar când mai avea câţiva paşi până să ajungă la cai, se pomeniîmpresurat de vreo zece cătane. — Dă-te prins, Mirko! răcni la el hotnogul, care-i purta o veche ură. — Ba să prinzi pe mumă-ta, câine! răspunse haiducul smulgându-şispada. Cel dintâi oştean ce avu nenorocul să se avânte spre el se prăvăli cu unrăcnet de moarte şi cu coşul pieptului străpuns. Asta îi făcu pe ceilalţi să sepoticnească, nemaicutezând să-l lovească pieptiş, dar hotnogul nu le dădurăgaz. — Pe el feciori! Cine-l dovedeşte capătă un galben şi o butie de vinars. Baronul îi făgăduise o pungă de hani, ştiind el bine că nu avea să-i deanimic, în caz de izbândă, dar oşteanul o luă de bună şi socoti că numai ungalben ajungea pentru o cătană de rând. Îl cunoştea pe sârb, că se mai

înfruntaseră în alte rânduri, aşa că se ţinea mai la o parte, trimiţându-şioamenii să se bată şi pentru el. Cu toată fereala hotnogului, o puternică izbitură, venită pe neaşteptate, îicrăpă ţeasta, prăvălindu-l în colbul uliţei. — Aici-s, Mirko! strigă Kocea. — Dă-i cu sete! îi răspunse acesta bucuros. — L-am mântuit pe ăla de poruncea! — Atunci, hai şi cu ceilalţi, că vin şi ai noştri pe dată. Kocea n-a prea înţeles cine trebuie să le sară în ajutor, căci ştia că altulnu mai era în viaţă dintre ai lor, în schimb cătanele auzind că rămăseseră fărăcăpetenie, ba mai veneau şi alţii cu care să se bată, dădură bir cu fugiţii,lăsând trei morţi, cu hotnog cu tot. — Faină treabă! îl lăudă Mirko pe ortacul lui, ştergându-şi spada de veşmintele unuia dintre cei prăvăliţi în ghearele morţii. Acum hai, fuga cătreCladova, că de nu, „beutorul de sânge” nu se lasă până nu dă de gustul nostru. — De ce la Cladova?! se miră Kocea. Tocmai în gura lupului? Şi nu-iaşteptăm şi pe ceilalţi de care spuneai mai adineauri… Mirko râse şi-l trase de braţ către cai. — Nu aşteptăm pe nimeni, am spus doar aşa, ca să se sperie proştii. La

cetate însă nu are să ne caute, gândind şi baronul asemenea ţie. Apoi, niciDecsy nu mă vinde! Cu tot întunericul ce se aşternuse, fiind o noapte fără lună, cei doiapucară drumeagul ce ducea către miazănoapte, tocmai la ceasul potrivit,fiindcă în urma lor se auzeau nişte strigăte care nu mai lăsau nici o îndoială căfuga le fusese dezvăluită. Mai odihnindu-şi caii, mai trăgându-şi sufletul la pas,după miezul nopţii zăriră şi umbra întunecoasă a zidurilor cetăţii. Nu aveau să



pătrundă chiar atunci, aşa că se traseră lângă un tufiş, căutând să aprindă unfocuşor, pentru dezmorţire. Deodată însă, în preajma şanţului cu apă, zărirănişte lighioane ce păreau a sfârteca o pradă. — Lupii! şopti Kocea, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă. — Ba eu aş zice că-s mai curând nişte javre de câini, după cum scheaunăşi mârâie. Dar de unde atâta belşug de carne în cetate, ori vor fi prins vreun iedde căprior? Ia hai să vedem! Şi Mirko apucă un vreasc aprins, îndreptându-sespre locul cu pricina. Câinii însă le arătară colţii, hotărâţi să nu-şi lase pradacu uşurinţă, aşa că cei doi fură nevoiţi să-i alunge cu lovituri de spadă pentru a vedea despre ce-i vorba. Cu ochii după fiare, Kocea se împiedică de ceva rotund,care se rostogoli printre picioarele lui. Era o căpăţână de om! Mirko, la rândullui, se prăvăli în mijlocul haitei, lunecând pe nişte maţe, care nu puteau fi decâtale aceluiaşi nenorocit dat hrană câinilor. — Ptiu drace! înjură el izbind cu picioarele în şarlele ce se aruncau

asupra lui. Sări Koceo de mi-ajută, că mă sfârtecă joavinile! Numai cu ajutorul focului izbutiră în cele din urmă să împrăştie câiniiînfometaţi, traşi acum la margine şi privind cu jind la cei doi nepoftiţi ce căutausă strângă într-o desagă rămăşiţele ospăţului. Apoi, frânţi de osteneală şi ca sănu mai rămână în preajma câinilor spurcaţi la carne de om, cei doi haiduci setraseră mai în desişul pădurii din preajmă şi îndesându-se în scorbura unuicopac bătrân se cufundară într-un somn fără vise. Când îşi dezlipiră pleoapelesoarele era de două suliţe pe cer, iar caii priponiţi în preajmă fornăiau anerăbdare. — Le-o fi sete! zise Kocea, ridicându-se în capul oaselor. — Hai să-i adăpăm în cetate, răspunse Mirko, mai cu seamă că avem săducem şi desaga asta blăstămată. În pasul domol al cailor pătrunseră pe poarta Cladovei, cerând să fieprimiţi de căpitanul Decsy. — Fă bine, domnia-ta, zise Mirko cu glas domol, trântindu-i desaga lapicioare, porunceşte slujbă de îngropăciune şi dă pământului oasele ăstuinefericit, că mare păcat îţi faci să laşi carnea de om la gura câinelui. — Sărmanul Hans Oster! oftă Decsy. Iată ce-a ajuns! Uşa se deschise şi un slujitor îşi vârî capul.

— Luminăţia-sa domnul baron Czobor a poruncit, jupân căpitane, să-iînfăţoşezi pe cei doi oameni cu oare te afli, în odaia lui Ioska… GAŞPAR DIN GRADAŢ — Acum ce-om face? întrebă Marcu pe tovarăşul său de fugă. Scăparămde hăituire, dar nu pentru multă vreme. — Se pare că ne-au pierdut urma, răspunse Gaşpar. — Ce-i drept, nu se mai aud.



— Dar nici nu ne oprim cât mai e lumină, că frunzişu-i cam rar şi lesneputem fi zăriţi. — Hai la mine, la Borlova, şi ne ascundem vreo două zile, după care poţisă-ţi vezi de drum. — Tocmai acolo nu! Va fi primul loc pe care-l vor cerceta, câtă vreme aiapucat să le spui că eşti borlovan. — E drept că m-am cam fălit cu satul meu, dar nici nu mă aşteptam laasemenea întorsătură. — Viaţa oşteanului numai de astea are parte, şi după veşminte văd căfaci parte din tagma lor. Dar s-o lăsăm acuma şi să vedem ce-am putea face. Deîntors la oamenii mei, nu va fi cu putinţă, aşa că vom merge la Caransebeş. — De ce tocmai acolo?! se miră Marcu. — Nu spuneau ei că acolo voiau să mă ducă? — Ba da.

— Ei vezi? Acolo se află tartorul cel mare, care mă vânează, şi ard denerăbdare să-l dibăcesc, fără ca el să ştie. Pe de altă parte, cei doi haiduci careau scăpat se vor duce tot la el, căci spre Mehadia ar da peste oamenii mei şi nule va fi pe plac întâlnirea. Mai curând socot că ne vor aţine calea, pândindu-nepe drumul către Tamasvar, unde însă vom ajunge mai pe urmă. — Află, prietene, răspunse Marcu înţepat, că noi bănăţenii îi zicemCimişoara şi te poftesc şi pe domnia-ta să-i spui la fel, dacă într-adevăr nu eştiturc. Al doilea, eu m-oi duce la mine acasă, că acolo mi-i drumul! — Bine! râse morlacul îngăduitor. Aşa am să-i spun în veci, mai cu seamăcă sunt şi eu oarecum român. Cât despre despărţire, doar n-ai să mă laşi deizbelişte la necaz. Nu prea cunosc limba, nu ştiu locurile, şi cum sunt îmbrăcatnu apuc să trec de prima aşezare şi mă află vrăjmaşii. Marcu înţelegea prea bine că „turcitul” avea dreptate. Îi şi plăcea tânărulacesta cutezător, căci, deşi îşi lăsase barba mare, se vedea cât-colo că era cucâţiva ani mai tânăr decât el. L-ar fi însoţit bucuros, însă îl trăgea aţa cătrecasă. Şi poate că după aceea n-ar fi zis că nu s-ar vântura iară… — Hai să facem învoială cinstită. Merg cu domnia-ta până la Caransebeşori până dai de oştenii ce te întovărăşeau, după care ne luăm rămas bun şimergem fiecare unde ni-i voia. Mai pe urmă, de-ţi va fi trebuinţă de mine ştii

unde să mă cauţi, fiindcă una-i Borlova în tot Banatul. — Fie şi-aşa! Tot e ceva, că până la Cimişoara nu văd unde n-ar fiprimejdios pentru noi şi uite că se înserează, n-am mâncat şi n-am băut nimictoată ziua şi nici adăpost peste noapte nu avem. — De zorim, cât de cât, trebuie să se arate şi Caransebeşul în caleanoastră. Şi de intrăm până închid porţile, aflăm şi ceva odăi la vreun han. Depildă la Tănase…



— Nici asta nu se poate! Bună ar fi o gazdă oarecare, nu unde se vânturămultă lume. — Păăi, să zic că aş şti eu… ceva neam de-al meu, pe uliţa cojocarilor…de va mai fi acolo. — Trebuie să încercăm, fiindcă ar fi tocmai ce ne lipseşte şi mi s-a făcutşi foame şi sete. Într-un târziu, se pomeniră chiar la porţile târgului. Aici, altă dandana! Veşmintele lui Gaşpar, deşi de stofă scumpă, erau cam zdrenţuite şi murdare,iar pe deasupra mai erau şi turceşti, ceea ce dădea de bănuit cinstiţilor străjeriai târgului. A trebuit ca Marcu să îndruge verzi şi uscate, că prietenul său, sârbfiind, fusese prins de turci, că el l-a scăpat, dar cum era cam goluţ, a luathainele unui paşă ucis chiar atunci… şi aşa mai departe. Poate că şi povestea bănăţeanului să fi prins, ori numai faptul că Gaşpar vorbea sârbeşte ca pe apă,în cele din urmă li s-a îngăduit intrarea în oraş. Dar cel mai mult le-a uşurat

treaba punga cu creiţari dăruită de Gaşpar străjerilor, ca să cinsteascăpentru… izbânda lui asupra turcilor. Când ajunseră la meşterul cojocarGhilezan, neamul lui Marcu, se aprinseseră luminile pe la casele oamenilor. — Uică Lăzărel! Uică Lăzărel! strigă Marcu bătând cu un pietroi înpoartă. Dulăii lăsaţi slobozi peste noapte se repeziră la poartă, stârnind şi pealţii din vecini. — Care-i acolo? se auzi o voce groasă din târnaţ. Cine mă strigă? — Noi ni-s, uică Lăzărel! Io, Marcu, şi un prieten. — Ei, că doar nu-i fi tu, Marcule, bată-te nărocu. Păi tu mai trăieşti? — Vezi-bine! Şi să mai ştii că şi de gârbaci îmi mai aduc aminte, râsefeciorul. — Atunci tu eşti, puiule, râse şi gazda, care ajunsese între timp la poartă,dând cu bâtul după câini. Intraţi, dragii mei, să vă văd în casă la lămpaş, căstele nu-s! Îi împinse de la spate îmbietor, apărându-i de dulăii care nu voiau să selase, bagsamă că simţiseră miros de turc — Bine v-am găsit sănătoşi! zise Marcu şi sărută mâna femeii care-iîntâmpinase în prag, apoi îl îmbrăţişă pe cojocar. — Iacătă-l muiere, ce voinic s-o făcut! se fuduli uica Lăzărel cu nepotu-

su… Ha… ha!… râse el cu voie bună. Şi lumea spune că s-o prăpădit… — Văzut-am şi moartea, nu zic nu, îl întrerupse Marcu. Numai că nu i-oplăcut de ochii mei şi m-o lăsat în pace! Alte râsete şi voia bună-i cuprinse pe toţi, încât uica Lăzărel de bucurie îlîmbrăţişă şi pe străin. Se mâhni însă când auzi că nu ştie decât sârbeşte, iarcând îl mai văzu şi la lumina lămpii că era cu şalvari, se mânie de-a binelea. — Dă ce m-ai lăsat, Marcule, să mă spurc şi să ţuc păgânu?



— Dar nu-i turc, îi creştin! Numai cu slujba-i la împăratul păgânilor, îllinişti oarecum nepotul. — Dacă-i aşa, hai să fie, însă mie tot păgân îmi pare până nu i-oi da niştenădragi d-ai mei şi-o semăna a om. Nu de alta, dar să pot înghiţi bucătura, căaltcum mi-ar sta în guşă. Auzind dorinţa gazdei, Gaşpar se bucură să scape de afurisiţii şalvari,care îl dădeau de gol pretutindeni. — Hait, gătaţi-vă şi să cinstim câta răchie! îi zori uica Lăzărel. Tu,muiere, dă fuga după nişte afumături, ca să meargă mai slobod beutura! — Omule, tu te-ai bolânzât, că doar azi îi post şi nu se cade să te spurci.Ia, că mai avem fiertură… — Las-o ciorilor! o repezi bărbatul. Ţină ele postu, că oamenii-s flămânzişi osteniţi, iar tu îi pofteşti la zamă?! Fă bine şi adu ce ţi-am poroncit, că aşa secuvine obrazului… Spune şi tu, Marcule!

— Mai încape vorbă?… Dar mâncăm şi noi ce s-o găsi, că de foame, dreptsă spun, la amândoi ne chiorăie maţele. — Las' pă mine! îl bătu gazda pe umăr. Dar turcu tău mâncă şuncă şicârnaţi? Se spune că nu li-i îngăduit… — Cât îl ştiu de-nfometat, ar mânca un porc întreg! Cum el îi creştin, nu văd de ce să nu se înfrupte cu dulceaţa cărnii de porc. Tuşa Ana întinse ştergar curat pe măsuţa de lemn şi, după ce oaspeţii sespălară pe mâini, aduse o pită mare cât roata de car, cu coaja rumenă de-ţilăsa gura apă, apoi şi celelalte bucate poruncite de stăpânul casei, de ziceai căle aşezase masă pentru o săptămână. Uica Lăzărel se ivi cu un ciup, făcând săsticlească ochii lui Gaşpar, care părea tare însetat. — Hai să cinstim, copii, şi să deie Domnu belşug de bucate! închină el. Tu, Marcule, să-mi povesteşti de prin ale ţări, pe unde te-ai vânturat, că bagsama că numai noi doi om vorbi. — Ba i-oi mai spune şi lui câte ceva, dar şi noi am pofti să aflăm ce-i mainou pe la oraş. — Păi, ce să-ţi spun?… Numai astăzi s-au arătat nişte cătane din Cladovaşi s-au şi apucat de blăstămaţii. — Din Cladova?!

— Îhî! Cică să prindă un paşă… Marcule! zise el deodată ducând mâna lagură. Nu cumva… — Ba da! Socot că de el îi vorba. — Păi nu-i creştin?! — Numai slujba-i de paşă. — Atunci să vă dosesc pe dată! Să bag caii la fereală la vreun vecin şi voisă vă îmbrăcaţi ca gugulanii. Vă dau eu ţoale!



Marcu îl informă şi pe Gaşpar despre ce vorbeau şi acesta încuviinţă cu vădită recunoştinţă spusele gazdei, dar nu se lăsară până ce nu goliră răchia,culcându-se târziu în noapte. A doua zi vremea se strică, de gândeai că era toamnă, şi o ploaie„mocănească”, cernută prin sită măruntă, făgăduia să ţină barem până-nseară. — Oricum, tot n-ar fi trebuit să plecăm astăzi, spuse Gaşpar. De vreme cespahii nu m-au ajuns până aici, va trebui să mi se şteargă orice urmă. Gazdanoastră va afla ce se mai aude prin târg, iar noi vom sta de poveşti, la o ulcicăde vin. Îţi plac poveştile? — Cu feţi-frumoşi, ori cu balauri? râse Marcu. — Cu de toate! Oricare om poate deveni balaur, când nu-i făt-frumos. — Dar nu poate fi făt-frumos dacă-i balaur! Gaşpar privi la ciupul de pe masă, lăsat de uica Lăzărel ca să le ţină de

urât, cu vorbă către nevastă să aibă grijă să fie mereu umplut-ochi, până o vineel. Marcu îi ghici dorinţa şi umplu ulcelele alăturate, aşezându-se în dreptuluneia. — Dă-i drumul la poveste, domnia-ta, că eu în răstimp oi sorbi din cupă. — Şi eu la fel voi face, ca să-mi ung gâtlejul şi să-ţi pot depăna viaţa meacu mai multă uşurinţă. Noroc! — Noroc! — Nu sunt pe lume de prea multă vreme, deşi după câte am pătimit s-arpărea o veşnicie. De ţi-o place, te vei învoi poate să-mi însoţeşti paşii pe drumul biruinţei, ori al pierzaniei… — Faci ce faci şi vrei să mă vântur iarăşi prin lume! Numai că eu am fostpână acum în slujba domniei şi m-am săturat să tot pribegesc. Vreau să măîntorc acasă. — Spui că ai fost în slujba domniei şi te-ai lăsat?! — Fost! — Te-au alungat? — Ba, s-a mazilit voievodul ce l-am slujit şi… — N-ai dreptul! făcu dârz Gaşpar. Slujba domniei e slujba neamului! Cutoţii suntem într-un fel ostaşi. Domnia e trecătoare, poate fi schimbat domnul,

dar slujba rămâne. Trebuie să te întorci! — Şi domnia-ta? Slujba sultanului e tot aceea?! — Se-nţelege că nu, dar atunci când fi-voi domn al românilor, tot înslujba domniei am să mă ţin că sunt! Marcu se uită la el zicându-şi că vinul unchiului său îl cam tulburase peacest străin de care se simţea legat, parcă fără să vrea.



— Ai toată dreptatea să mă consideri cam zăpăcit, dacă nu nebun, râseGaşpar. Va trebui totuşi să ştii cine sunt şi ce vreau. — Chiar te rog să-mi spui, pentru că… — Ei bine! Află, dragul meu, că eu sunt duce de Naxos şi domn deParos… — Uite ce e, prietene, îl opri Marcu. Dacă numai după două ulcele de vinai început cu prinţii, până în seară ce-ai să mai ajungi? Ia-o mai de jos! Gaşpar zâmbi cu înţelegere. — S-o iau altcum, ca să te luminezi deplin, fiindcă nu vinul vorbeşte! — Mai bine! — De felul meu sunt din Bosnia, că m-am născut în târguşorul Bihac depe malurile Ulnei, şi asta poţi s-o crezi. — De bună-seamă. Văd însă că eşti bosniac şi nu croat, cum spuneai maiînainte. Care-i adevărul?

— Ai să te miri, sau poate nici n-ai să crezi, dar nu-s niciuna nici alta, ciromân, numai că celor de pe la noi li se spune morlaci. — De ce să nu te cred? Am auzit că şi peste Dunăre sunt puzderie deromâni, ba până prin munţii greceşti din preajma Stambulului găseşti de-ainoştri. Însă mă mir, fiindcă nu prea vorbeşti româneşte. — Limba noastră este ceva mai altcum ca a voastră, a celor de lamiazănoapte, dar se pot învăţa cu uşurinţă una de la alta. Eu însă, trăind maimult printre croaţi, am ajuns să le vorbesc mai bine limba lor, uitând oarecumpe cea morlacă. — Ce? Iar eşti croat? Gaşpar ridică uşor arătătorul, în semn de dojană prietenească şi urmă: — În Bihac m-am născut, în luna lui Cuptor din 1591, dar în aprilie,anul celălalt, turcii au pustiit oraşul şi părinţii mei au fugit la Gradaţ, ca săscape de pârjolul otoman. Cum eram pe atunci un ţânc, pot zice că la Gradaţam deschis ochii pentru prima oară, căci pe malul Culpei mi-am petrecut ceidintâi ani de viaţă. Şcoala am făcut-o la Karlstadt, care nu era prea departe,dar cei de acolo încă de pe atunci îmi ziceau gradţanin, adică cel din Gradaţ. Aipriceput acuma? Povestitorul sorbi prelung din ulcică, închizându-şi ochii, după care îşi

şterse buzele şi firele de păr dimprejur cu dosul palmei şi continuă molcom: — Taică-meu n-a putut să ierte turcilor măcelul din primăvara lui 1592şi n-a mai avut stare până ce nu s-a înrolat sub flamura lui Mihai-vodă, cel din Ţara Românească, pe când acesta se pregătea să înfrunte silnicia otomană. — Bun prilej! — Nu zic ba, dar la Călugăreni… un iatagan păgân curmă pe vecie dorulde răzbunare al părintelui meu, care-şi lăsă oasele prin mlaştinile Neajlovului,



fără să aibă măcar o cruce la căpătâi. A rămas în grija voievodului său să-lrăzbune, ca şi pe ceilalţi viteji pieriţi atunci. — Dar ştiu că i-a răzbunat cu vârf şi îndesat! făcu Marcu privind printregene. Mi-amintesc şi eu de răposatul taica, fie-i glia uşoară, care a luptat totatunci, dar la Giurgiu. Viteazul domnitor strânsese sub flamurile sale românide pretutindeni, după cum spui domnia-ta. Ridică ulcica şi lăsă să cadă câţiva stropi pe podea, adăugând: — Să-i odihnească Dumnezeu pe toţi morţii şi vitejii noştri căzuţi atuncişi întotdeauna! — Şi pentru toţi aceia care au pierit în slujba domniei, fiindcă şi părinţiinoştri aşa au luptat! spuse şi Gaşpar, repetând gestul. Vezi, chiar şi acest obiceiîl avem noi, românii din toate ţinuturile, moştenire de la străbunii noştri de laRoma… însă neamurile care m-au crescut apoi n-au avut acelaşi sânge cumine. Căci după un an s-a stins şi biata maică-mea, ducându-se după tata şi

lăsându-mă orfan şi fără sprijin printre străini. — Tristă soartă! suspină Marcu, înrourându-i-se ochii. — S-a găsit un unchi, frate cu mama, Ioan de Orsic, să mă adune de pedrumuri, luându-mă cu el la Orsicagrad, dar nu pentru multă vreme. M-a datmai apoi la o mătuşă de-a mea, tare procopsită, Margareta de Tabis, care aveamoşia de la Sused… Dar ce-ţi povestesc eu despre locuri de care nici barem n-ai auzit…? — Nu-i bai! Zi-i înainte, că cel puţin de atunci ai scăpat de grija zilei demâine şi… — Da de unde! Cam de vreo 40 de ani, văduvă şi fără copii, poate că deaceea se va fi gândit unchiu-meu că aveam să-i fiu ca propriul ei fiu, Margaretaera o hapsână. Zgripţoroaica m-a primit la curtea ei şi m-a făcut mai marepeste şoimii şi câinii de vânătoare, adică un fel de vătaf peste slugi. Zicea că-miface o mare favoare, fiindcă avea patima vânătorii şi ţinea la lighioanele ei maimult decât la iobagi. — Ca peste tot unde-s nobilii stăpâni, interveni Marcu umplând ulcelele. — Nu, n-am dus o viaţă uşoară, cum s-ar fi căzut ca nepot al stăpânei, ba pot spune că tremuram, alături de slugi, de frica ei. Din pricina asta, într-una din zile, când un şoim nu s-a mai întors din zbor, m-a cuprins teama şi mi-

am luat lumea-n cap, asemenea păsării, care poate că-şi alesese slobozenia. — Numai din pricina şoimului?! — Fuga lui a fost ca un semn pentru mine să-mi iau şi eu zborul, ca săzic aşa. M-am însoţit cu nişte neguţători, ca păzitor de marfă, până la Veneţia şiei mi-au schimbat numele pe limba lor zicându-mi Grazziani, nume sub carem-am băgat în slujba solilor Engliterei. Era sol, pe atunci, sir Henri Wotton,căruia plăcându-i de mine m-a dat şi în grija celui care i-a urmat, sir Dudley



Carleton. Oameni cumsecade, aceşti englezi, şi-mi tot cereau să-i întovărăşescîn ţara lor, numai că vezi, ca şi tine, nu mă prea dădeam îndepărtat de plaiurilemele de obârşie. — Aşa sunt toţi românii făcuţi, să-i apuce dorul de casă, ori pe unde arhălădui. — Numai că eu nu mai am casă şi socot să mi-o fac printre cei dinneamul meu, răspunse gânditor Gaşpar. — Aşa se şi cuvine. — Am stat la Veneţia vreo câţiva ani, până când Paul Pindar, care a ţinutcel mai mult la mine, n-a vrut să mă mai lase acolo nici în ruptul capului şi m-a cărat după dânsul la Istanbul. Oricum, pe malurile Bosforului eram maiaproape de casă decât în îndepărtata Engliteră. Prind cu uşurinţă limbilestrăine şi în doi ani vorbeam turceşte, făcându-mă tălmaci al solului englez.Eram fericit, bucurându-mă de mare cinste şi la creştini, dar şi la dregători

otomani, care i-au şoptit sultanului la ureche şi m-a cerut în slujba lui, fără sămă lepăd de legea mea. — Nu ţi-a cerut să te turceşti? — Nici vorbă! Acum vreo 60 de ani, chiar şi fiul dogelui Veneţiei, vestitul Aloisio Gritti, era dregător otoman, dar creştin până la moarte. — Am auzit şi eu câte ceva despre acela, de la moşnegi, cum că fusesepedepsit pentru că se sumeţise asupra lui Petru vodă Rareş de la Suceava, darnu prea ştiu cum a fost. — A vrut şi el să strângă laolaltă cele trei mari ţinuturi româneşti, cum afăcut în urma lui răposatul Mihai cel Viteaz şi, ca şi el, a plătit cu capul. Vezinumai că Gritti ar fi vrut ţara pentru sine şi fiii lui, şi de aceea n-a putut făptuiDacia în vechile ei hotare. — Eheei! Dacia… De copii visăm, din poveştile bătrânilor noştri, la aceaţară de odinioară, dar oare se va mai ridica vreodată? — Trebuie! răspunse Gaşpar cu hotărâre. Însă Dacia se va face cu sabiaîn mână, aşa după cum a încercat Mihai-vodă, şi nu cum ar pofti craiul BethlenGabor, prin treburi politiceşti. Eu am să îmbin şi una şi cealaltă şi voi da viaţăunei Dacii în fruntariile ei fireşti. — Cuuum?! se miră Marcu, crezând că nu auzise bine. Şi domnia-ta

voieşti… — Vezi-bine! Şi nu-i basm ce-ţi povestesc. Eu sunt solul padişahului casă fac pace cu austriecii şi, dacă izbutesc, împăratul creştin mi-a făgăduitscaunul Ardealului, ori al Moldovei, ori al Ţării Româneşti, numai că eu le vreau pe toate trei laolaltă! Marcu dădu peste cap ulcica plină crezând că visează, ori se va fiîmbătat… Tânărul din faţa lui, care avea cam acelaşi număr de primăveri ca el,



îl vrăjise cu vorbe trimise drept la inimă. Se vedea că era un om ales!… şiîncepu a se simţi stânjenit să stea la masă cu el, bând împreună ca doi ortacide aceeaşi tagmă. — Atunci cum de-au cutezat tâlharii să se atingă de măria-ta? — Oamenii aceia erau năimiţi anume să mă prindă, căci ştiau lucruritainice dintre mine şi prietenii mei. Ce mă îngrijorează însă este că duşmanii aupus mâna pe acest inel, care nu putea fi decât la un om de mare credinţă. — Vor fi pus mâna şi pe om… — Altcum nu se poate! încuviinţă Gaşpar şi se scotoci la brâu, de undetrase un pergament. Marcu nu ştia citi nemţeşte, abia o rupea cu vorba la nevoie, darcunoştea destul de bine peceţile împăratului creştin. — Iată, continuă Gaşpar, am aici făgăduiala că mă va pune în locul luiBethlen, dacă izbutesc să închei pacea cu turcii. Teamă mi-e că asta căutau

tâlharii şi trebuie s-o spun pe faţă că mare ispravă făcuseră. De nu te iveai tu,prietene, cine ştie unde mi-ar fi zăcut oasele în ceasul acesta… — Să te fi ucis? De ce n-au făcut-o pe dată? — M-ar fi dus la stăpânul lor şi acesta, poate chiar Bethlen, dacă ar fitrimis sultanului scrisoarea, două parale n-ai mai fi dat pe pielea mea umplutăcu paie şi aruncată în Bosfor. Aleluia vise, şi nici pacea nu s-ar fi încheiat, spremarea bucurie a unora. După cum vezi, ţie îţi datorez viaţa, şi n-ai să mă laşide azi înainte să rămân din nou singur! — Vezi, măria-ta… începu Marcu vădit încurcat. Eu am fost în slujbadomniei şi măria-sa Tomşa m-a slobozit… — Şi cu ce te-ai ales? — M-a răsplătit cu aur, răspunse Marcu, dând la iveală brâul de pieleunde-şi ţinea averea dobândită până atunci. — Nu cu aur, prietene! Nu aurul domnitorului îţi poate răsplăti inima vitează, cu aur se plăteşte şi nemernicia, dar aurul e înşelător şi se poatepierde, numai gloria neamului tău rămâne în veci! Gaşpar nimerise din plin mândria lui Marcu. Aproape că se şiînduplecase să-i facă pe voie, barem un an… şi pe urma o mai vedea! — Cum le zici măria-ta, nu poate omul să nu te urmeze… Aşa să fie!

Cuvintele înflăcărate împreună cu ulcelele de vin golite încălziseră inimilecelor doi şi deodată, ca la un semn, se ridicară şi se îmbrăţişară cu căldură. — Şi când zici că să se facă pace între turc şi neamţ? reluă Marcu,nerăbdător să afle cât mai iute ce va urma să fie. — De îndată ce mă văd în Praga, am şi căzut la învoială. — Păi să-i dăm zor, să se întâmple cât mai curând!



— Tot aşa poftesc şi eu, numai că duşmanii nu mă lasă şi se dau deceasul morţii să mă înlăture. N-ai văzut? Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi deacum încolo… — Cred că ar fi fost mai nimerit să fi apucat drumul pe la sârbi şi să nute fi avântat pe la noi, unde nu sunt suferiţi păgânii. — Ai dreptate, dar atunci cum te-aş mai fi întâlnit? râse Gaşpar. — Soarta tot m-ar fi scos în calea măriei-tale. — Aceeaşi soartă mi-a şoptit şi mie că prin calea de la miazăzi se scurgtoate chervanele şi solii, iar veneţienii sunt numai la o palmă de loc. Tot ea mi-aspus că se şi pregătise o capcană ca să nu mai ajung decât în faţa sfântuluiPetru, la poarta raiului. — Veneţienii? Ce treabă au cu înălţimea-ta?! — Dogele încă se află în război cu sultanul şi nu-i este deloc pe plac dacăîmpăratul creştin încheie lupta cu turcul. Pacea să vie cât mai târziu, ca să fie

slăbită puterea turcului. — Păi, n-ar fi mai bine? — Ar fi, dacă austriacul ar mai avea putere să ţină piept, dar s-a sleit detot. Eu pe el îl scap, dacă-i aduc pacea din partea turcului. Pe de altă parte şisultanul s-a săturat de hărţuielile dinspre miazănoapte şi pofteşte să seîmpace. Vezi, deci, că greu n-ar fi, de nu şi-ar băga coada oamenii dogelui.Pentru asta am apucat calea Banatului, şi de s-ar fi ivit altă primejdie prieteniimei de la Praga m-ar fi înştiinţat, cum de fapt au şi făcut-o, dar în alt fel. — Asta n-o mai înţeleg. — De tine nu mă feresc, Marcule, şi iacă, ţi-oi spune: un căpitan, HansOster, avea să-mi iasă în întâmpinare pe aste meleaguri şi să-mi fie călăuză. Nuputea veni cu oaste, nefiind ţara lor, dar şi numai el singur tot ar fi fost de folos.În locul lui au venit însă cei pe care-i ştii, cu inelul şi cu vorbele tainice decunoaştere. De asta cred că Oster a încăput pe mâna duşmanului care,ardelean ori veneţian, va fi aflat taina mea. — Dar barem să fi luat câţiva spahii în preajmă, când te-ai întâmpinat cutâlharii… — De unde să ştiu? Mi-au spus că Oster mă aşteaptă în pădureaalăturată. Turcii nu trebuiau să afle de umbletele mele în afara poruncii

padişahului, şi aşa am căzut în capcană. Am avut noroc cu tine! Din nou goliră ulcelele, dar începuse a li se face foame. — Parcă a mai rămas ceva de la cină, zise Gaşpar uitându-se prin odaie.Pe lângă plănuiri, mai avem trebuinţă şi de câte ceva pentru burtă, o dădu el peglumă. Marcu se ridică şi ieşi din odaie, întorcându-se curând cu uica Lăzărel,care nu mai era aşa de vesel ca în ziua trecută.



— Mai întâi rogu-mă de iertăciune că muierea mea cea proastă nucutează să vină înlontru cu nescar bucate, dar nu întârzie. Se aşeză la masă şi, umplându-şi şi el o ulcică, închină: — Năroc să dea Dumnezeu şi numai bine! De rele, aibă parte răii!… Apăi,copii, veşti bune nu am a vă da, decât numa că paşa de la Cimişoara a datsocoată pentru toate răutăţile ce le-a făcut şi s-a dus dracului! — A plecat? întrebă Gaşpar, după ce Marcu îi tălmăci vestea. — Ba! I-a retezat careva beregata, că s-au ridicat toţi oamenii din târgasupra lui, cu furci şi topoare, pustiind cetatea. — Am spus mereu că Hadâr e un prost, făcu Gaşpar cu ciudă. Undesfrânat şi un beţiv, care n-a ştiut să se facă iubit nici măcar de oştenii lui.Nu-i nici o pagubă, numai că pentru noi nu va fi bine. — De ce?! se miră Marcu. Ce-avem noi cu el? — Dacă-i răzmeriţă la Cimişoara, are să fie greu să trecem printre cei de

acolo şi eu am nevoie de oşteni de pază pe mai departe. Aşa, vom fi siliţi să nestrecurăm într-ascuns, ceea ce nu se prea cuvine pentru solul padişahului. Darde cătanele de aici ce mai ştie? — Păi asta-i potca! S-a aflat că doi drumeţi, din care unul îmbrăcat caturc, au pătruns aseară şi Czobor o poruncit să fie încuiate porţile până or fiaflaţi ăi doi, răspunse gazda. — Ce-ar trebui făcut? Că n-aş vrea să paţă ceva uica Lăzărel… — Se-nţelege! zâmbi Gaşpar. Plecăm înainte de a ne prinde aici! RĂZMERIŢA. Azapul de strajă la poarta cetăţii, om trecut de prima tinereţe avusese şiel un fiu care ar fi putut fi de vârsta băiatului ce plângea deznădăjduit că nu-iîngăduia să iasă în târg. Fu cuprins de înduioşare şi-i zise cu voce părintească: — Bre Ali, de ce nu pricepi tu că-i spre binele tău să nu te duci printreafurisiţii de ghiauri de-afară? Nu-i auzi cum răcnesc pe limba lor spurcată,împotriva noastră? Mai pe urmă, om mai vedea! Tânărul chiar să fi vrut n-ar fi putut scoate o vorbă, plângându-şi soarta blestemată. — Ce ţi-e şi cu copiii ăştia mofturoşi! Cum nu le faci pe voie, cum bocesc.Ruşine! Hai, nu mai plânge! Omar al meu n-ar fi făcut ca tine… ori mai ştii?!

Oşteanul îşi şterse pe furiş o lacrimă, după care se întoarse spre Ali: — Păi dacă zici că luminăţia-sa însuşi te-a trimis în târg, se cheamă că-imai mare decât Ibrahim-efendi, aşa că eu nu m-oi pune cu porunca stăpânului. Te las să treci. Hai! Îl apucă binişor pe după umăr şi-l îndreptă spre ieşire. Tânărului prinsea-i zvâcni inima, nevenindu-i să creadă că-l lasă cu adevărat. Se opri o clipăuitându-se întrebător în ochii azapului, dar văzându-i zâmbetul se aplecă pe



dată şi-i sărută mâna cea aspră şi bătătorită, apoi o zbughi spre lumea celor vii… — Copil! Ce să-i faci? murmură în urma lui oşteanul, privindu-şi mânasărutată şi stropită de lacrimi. Copil! mai zise el ridicând din umeri. Ibrahim Tavâl nu s-a întristat şi nici nu s-a mâniat când a dat peste leşullui Hadâr, încredinţat fiind că aşa era firesc sa sfârşească un ticălos ca el.Simţea că i se luase o piatră de pe inimă şi dacă s-ar fi aflat de faţă cu ucigaşull-ar fi răsplătit cu două pungi burduşite… „Dar cine s-o fi făcut?!” se gândea el,când îi veni în minte faţa înspăimântată a lui Ali, pe care-l găsise în apropiereaporţii. Ce-i drept, atunci nu i s-a părut chiar aşa, dar acum… „Să ştii că băiatull-a văzut pe făptaş şi încerca să fugă de frica lui”, îşi zise. „De bună seamă că şiucigaşul l-a văzut pe copil şi acum îl caută să-i sucească gâtul. Asta-i! Pentruasta se speriase bietul Ali”… Porunci să fie ridicat leşul, urmând a fi îngropat după datina

musulmană, apoi gândul îi fugi iarăşi la tânărul martor, care-şi căuta scăpareape undeva pe la poartă, căci de ieşit nu mai apucase, de bună-seamă. — Să fie adus la mine Ali! porunci el oştenilor din preajmă, fără a numipe careva anume. Cătaţi bine şi pe dată să mi-l înfăţişaţi! După vreo două ceasuri de cercetare, se întoarseră pe rând, fără ca vreunul să fi dat de urma băiatului. — Aţi scotocit peste tot? — Da! — Nimic? — Parcă l-ar fi înghiţit pământul, de nu va fi apucat să iasă pe poartănevăzut de nimeni, răspunse unul. — Mai ştii…?! făcu gânditor Tavâl. Chiar aşa s-o fi întâmplat! Poate că seaflă undeva în pământ, căci pe poartă n-avea cum să iasă. Dacă vedeţi urme depământ proaspăt, săpaţi şi poate daţi de leşul băiatului. În răstimp se ivi şi Kerim-efendi, alaybeyul ce-l pierduse pe Gaşpar, uluitde vestea căzută ca un trăsnet. — Nu cumva şi pe beyul meu l-or fi căsăpit? întrebă el în şoaptă. — N-are nici o legătură una cu alta, i-o reteză dizdarul. Numai în oraştrebuie cercetată pricina şi socot că este fapta vreunui ghiaur, strecurat pe

furiş, ca să nu mai fie traşi copiii în ţeapă, cum poruncise răposatul. Dacă s-arfi îndeplinit nesăbuita poruncă, abia atunci… Nu-şi putu însă urma firul, căci la picioarele alaybeyului se năpusti unspahiu, suflând ca un gânsac. — Ce veste, Mahmud? Aflat-ai cumva băiatul? întrebă Kerim.



— Înălţimea-ta, eu vin din târg şi abia scăpai cu zile. S-a strâns puzderiede lume, cu furci şi topoare, izgonindu-ne cu pietre. Acuma vin asupra cetăţii şinu cred să mai fi scăpat vreunul dintre ai noştri, de nu va fi avut cal. — Asta ne mai trebuia! se încruntă Tavâl. Aşa-i când îşi bagă Şeitancoada. Am zis eu să nu-i răscolim pe blestemaţii de ghiauri cu porunca… Se opri însă, fiind de faţă şi Kerim, despre care nu ştia în ce ape sescaldă. — A vrut să-l găsim pe Gaşpar-beg, încercă sfios alaybeyul să ia apărarearăposatului paşă. — Pe dracu! înjură dizdarul. Nici nu ştim măcar dacă-i prins ori se va fiaflând undeva la taclale, iar noi dăm vina pe ghiauri. Dacă treaba a fost ticluitămai dinainte, după cum ai spus, atunci oricum nu i-ar da drumul solului, chiarde-am ucide pe toţi locuitorii Tamasvarului. Acuma cum să mai ieşim din cetatesă-l căutăm?!

— De, ştiu eu? ridică din umeri Kerim. Din afara zidurilor se auzea mare larmă şi strigăte de furie, ba şi câtevaîmpuşcături răzleţe. — Să potolim mai întâi mulţimea şi să-i trimitem pe la casele lor, gândi Tavâl cu voce tare. Pe urmă om vedea! — Să nu dau o roată cu spahiii mei? se băgă alaybeyul. — De ei aş avea trebuinţă în alt chip. Cu toţii să fie strânşi în preajmaporţii şi să aştepte călare până oi face eu vreun semn. — Bucuros! încuviinţă Kerim, căruia mintea îi rămânea în urma braţului. Tavâl porunci ca întreaga suflare a cetăţii care putea să ţină o armă-nmână să se adune în faţa porţii celei mari. Mai porunci să fie aduse încă două balimezuri şi să fie îndreptate asupra mulţimii. Dar în loc să se înspăimânte, ghiaurii începură a arunca cu pietre la vederea celor două guri ameninţătoare. Ba unii loveau cu toporul în poarta delemn, aşa că nu mai era vreme de pierdut. Dizdarul încălecă pe un armăsararăbesc şi, în fruntea spahiilor, porunci să se deschidă poarta. Văzându-l, şi cei mai îndrăzneţi se traseră îndărăt, lăsând un loc gol întrerăsculaţi şi oşteni, care nu se clintiseră încă. Atunci se ivi crainicul cetăţii, binecunoscut târgoveţilor, şi, îndreptându-se călare spre mulţime, începu a

striga: — Ascultaţi, oameni buni! Înălţimea-sa Hadâr-paşa a fost ucis mişeleştede… Fu însă acoperit de tumultul mulţimii, a cărei frenezie nu mai cunoşteamargini. Huiduieli şi chiote i se adresau fostului paşă plecat pe lumea cealaltă,cu urarea de a se opri numai în fundul iadului.



Tavâl zâmbi mulţumit, văzând întorsătura pe care o luau lucrurile, aşa căfăcu semn crainicului să urmeze porunca dată. — Înălţimea-sa Ibrahim-efendi, dizdarul cetăţii noastre, a hotărât să vătrageţi fiecare pe la căşile voastre, fără stricăciune, şi nici o sminteală nu vi se va face pentru răzmeriţa, asta. Bucuria răzvrătiţilor deveni fără margini şi chiotele îl siliră la o destul delungă aşteptare. Abia într-un târziu izbuti să continuie: — Porunca straşnică este ca nimeni să nu adăpostească ori să ajute peucigaşul milostivului nostru stăpân… — Huooo!… Huooo! —. ci, ca un cinstit supus, să se înfăţişeze la dumnealui Ibrahim-efendioricine va şti despre ucigaş… Ultimele cuvinte fură din nou acoperite de larmă, dar dizdarul nu semânie, fiindcă nu-i păsa dacă se va afla vreodată cine a scăpat lumea de un

asemenea ticălos. —. aşijderea, cine are vreo ştire de locul unde se află luminăţia-saGaşpar-beg, solul măritului nostru padişah, Alah să-i hărăzească zile fericite… Oamenii păreau a nu mai da ascultare poruncilor, ba unii chiar începurăa părăsi locul, îndreptându-se spre casă. Încetul cu încetul, toată aceamulţime, zăgăzuiţi numai prin dibăcia lui Ibrahim Tavâl, pieri ca prin farmec şiliniştea se aşternu deasupra oraşului. — Aferim, dizdar-efendi, zise încântat alaybeyul. Domnia-ta ai fi bun de beylerbey, şi n-am mai avea nici un necaz. Ibrahim primi măgulit cuvintele stambuliotului, gândind că i se va duce vestea la Poartă de isprava lui. — Avem să dăm noi şi de urma celui pierit. Trimitem olăcari în tot vilaetul Tamasvarului, precum şi iscoade şi nu se poate să nu dăm de el, cât decurând… Reintrând în cetate, Tavâl porunci scotocirea tuturor cotloanelor, doar de va da peste Ali, căci era de datoria lui să-l afle pe făptaş până a nu veni viitorul valiu. Ştia că de la băiat ar fi putut afla ucigaşul, pe care l-ar fi pedepsit pe loccu moarte uşoară, ca răsplată pentru fapta lui bună. În căutarea lui Ali s-au scos până şi pietrele care se mişcau cât de cât,

dar zadarnic. Nimeni nu s-a gândit la paznicul porţii, iar peste ziduri numaipăsările cerului ar fi putut trece. Dar vestea ajunse în cele din urmă şi la bătrânul azap Iusuf, cel care-l făcuse scăpat pe copil, şi cum auzi se şi înfăţişădizdarului. — Stăpâne, eu sunt vinovatul! — Tuuu?! se miră Tavâl, nevenindu-i a crede. Tu să-l fi ucis pe Hadâr-paşa?!



— Nici gând, efendi! Eu însă am dat drumul, pe poartă, lui Ali. Abiaacum am aflat că-l caută pretutindeni, şi iată-mă-s! — Cum i-ai îngăduit să plece, câtă vreme poruncisem să se încuieporţile? Pentru ce n-ai ascultat? — Începuse a plânge şi mi se rupea inima, dar mai pe urmă, când auziică-i căutat, nu mi-a mai părut rău de ce-am făcut şi am venit eu în locul lui săcapăt osânda. — Tu crezi că Ali?… holbă ochii Tavâl. Iusuf încuviinţă în tăcere. — Ţi-a mărturisit-o chiar el? — Să-mi fie cu iertăciune, nu, dar altul n-avea cine, că nimeni nu s-ar fiputut apropia de gâtul înălţimii-sale, în afară de el. În mintea dizdarului se făcu lumină, dar rămase uluit de uşurinţa cucare bătrânul azap se învoia să treacă el drept vinovat.

— Ştii că asta înseamnă să-ţi pui capul, dacă zici că tu l-ai omorât pe beylerbey? întrebă el mai mult în şoaptă. — Eu îs bătrân, dar băiatul are viaţa înainte şi poate o mai face şi altefapte bune! Lui Tavâl mai că-i venea să-l îmbrăţişeze pe acest oştean cinstit, dar seţinu, punându-i numai mâinile pe umeri. — Bre Iusuf, tu ai băut cam mult şi drept pedeapsă Alah ţi-a luat minţile! Aşa ţi s-a părut că i-ai dat drumul lui Ali, dacă ai apucat să spui cuiva. Cum s-ar fi putut ca tocmai tu să-mi încalci porunca?… Nu-i aşa? — Luminate stăpân, în viaţa mea ticăloasă n-am pus strop de licoarespurcată în gura mea. M-am ferit ca de… — Vezi? Tocmai pentru aceea, acuma, când ai gustat şi tu puţin, te-aiîmbătat pe dată şi Alah te-a pedepsit cu vedenia… Pe poartă n-a ieşit nimeni,nici musca! — Dacă aşa-i porunca, eu ce să zic? — Tu întotdeauna ai fost un oştean supus şi nici nu te-ar crede nimeni,dacă i-ai îndruga balivernele cu Ali, adăugă dizdarul bătându-l pe umăr. Azapul făcu nedumerit cale întoarsă, zicându-şi în gând: „Mare eşti tu Alah şi Mehmet îi profetul tău! Voi pe toate le ştiţi şi n-aveţi să vă mâniaţi pe

robul vostru, dacă oi gusta şi eu acum din licoarea cea spurcată”… RĂSPLATA PRINŢULUI. Mirko se uită uluit la căpitanul Cladovei, nevenindu-i să-şi creadăurechilor. Baronul aici?! Cum de izbutise să le-o ia înainte? Se înţelege că în vreme ce ei dormeau în pădure. — De ce-o mai fi venit după noi, dacă ne-a avut la mână în Caransebeş?întrebă Kocea.



— Uiţi de încăierarea de la plecare? îl repezi Mirko. — Pentru numai atâta nu se zbuciuma el să vă ajungă, alta poate fipricina, căută să-i liniştească Decsy. Slujitorul care venise cu vestea rămăsese nemişcat, aşteptând poruncastăpânului său. Căpitanul însă îl mai întrebă: — Când a sosit luminăţia-sa? — Nu cu mult înainte, că nici n-a apucat să se dezbrace… — Aşa îi e obiceiul! dădu din umeri Decsy. Bine, poţi să pleci, iar de te-oîntreba spune că ne ducem pe dată. Mirko săltă capul, fulgerând cu privirea. — Doar n-ai în gând a mă vinde, chiar domnia-ta, căpitane?! Eu de bunăvoia mea am venit aici şi nu poftesc a mă da prins „beutorului de sânge”. — Dar cine a zis că te duci la el? zâmbi Decsy. Au n-a poruncit el să-i ducpe cei doi oameni care-s la mine? De unde să ştie că voi sunteţi aceia? Am să

mă înfăţişez cum a vrut, dar cu alţii în locul vostru. — Şi noi?! se miră Kocea. — Vă strecuraţi binişor în vreme ce eu m-oi duce la baron şi după ce-ţiieşi din Cladova nu eu vă voi povăţui ce aveţi de făcut. — Ştiam eu că dumnealui căpitanul n-are să ne dea vânzării, zise iarăşiKocea cu faţa numai zâmbet. Decsy îi lăsă să se descurce, contând pe şiretenia lor, iar el, chemându-şidouă slugi credincioase, porni spre hidoasa încăpere, stropită nu de mult cusângele lui Oster. — Nu te aşteptai să mă vezi aşa curând, nu-i aşa? rânji Czobor. — Drept să spun, nu, luminăţia-ta! — Unde-s cei doi? — Aicea-s! arătă el spre însoţitori, dar, nu vă fie cu supărare, sunt cinstiţişi oamenii mei de credinţă. — N-am eu treabă cu ei, se răsti baronul. Te întreb de străinii ce ţi-au venit acuma. — Ei sunt! — Cum ei?! se înfurie Czobor. Străjerii mi-au spus c-au intrat doi călăreţice păreau osteniţi de drum. Unde-s?

— Despre alţii eu nu mai am ştire, dar, ce-i drept, şi ei vin de laCaransebeş, unde-i trimisesem săptămâna trecută. Azi în zori au pornit sprecasă şi iată-i ajunşi acum. Aşa-i mă? întrebă el slujitorii. — Întocmai, măria-ta! răspunseră amândoi deodată. — Hm! pufni înciudat baronul. Nădăjduiam să fi fost turcul şi tovarăşullui, după cum îmi spuseseră nişte neguţători. Cică goneau caii nebuneşte către



cetate şi mi-am zis că n-ar putea fi decât cei ce se fereau de mine. Cine să fi fostatunci? — Care turc, înălţime? făcu pe prostul Decsy. Neguţătorii, da! Au plecatînsă, încă de ieri de la amiază, iar altcum, picior de păgân n-a călcat între asteziduri. — Lasă că ştii tu despre cine-i vorba, i-o reteză baronul. Doar ai fost defaţă când a mărturisit neamţul acela şi tu mi-ai dat pe nemernicul de sârb. — Şi nu l-a prins? — Prins pe dracu! Ticălosul nu era decât un fricos şi pe deasupra mi-amai ucis şi câteva cătane, ieri-seară. Cred că era înţeles cu turcul. Ah, dacăpun mâna în ceafa lui… Decsy nu apucase să afle de moartea hotnogului, care era dintre oamenii baronului, nu ai cetăţii, îl ştia însă de om al dracului. Baronul îi povesti ceea ceîşi închipuia el că s-a petrecut cu prinderea lui Grazziani, dar fără să arate şi

vina lui. Ar fi plecat să-i aţină calea spre Timişoara, dacă nu erau afurisiţii deneguţători să-i spună de cei doi călăreţi fugari. — Vezi că am trebuinţă de un olăcar vrednic, urmă el, pe care să-l trimitla alteţa-sa la Deva. — Găsesc eu! răspunse Decsy străfulgerat de un gând. — Atunci să-i pregătesc o scrisoare, să-i spun ce-am făcut până acum şisă trimită pe careva să-i aţină calea şi înspre Arad. Ai grijă că am poruncit sănu mai iasă nimeni din cetate fără voia mea, că eu încă mai gândesc la cei doifugari… de n-or fi fost sârbul cu tovarăşul lui, care au scăpat aseară decătanele mele, ca prin minune. — Nu prea cred… — Ba să crezi! îl opri baronul. Nici nu-ţi dai seama ce ai dracului sunthaiducii ăştia, care nu-s nici ţărani, nici ostaşi. Oricum eu am pus oameni denădejde la poartă, să nu cerce careva! — Dar olăcarul? — Acela da! De altfel va avea şi scrisoarea cu pecetea mea şi slujitorii ştiucă nu trebuie să-i facă greutăţi. Czobor intră în cancelaria cetăţii în vreme ce Decsy se zori să dea pesteMirko şi Kocea, mai înainte de-a ajunge la poartă. Din păcate erau chiar acolo,

certându-se cu străjerii ce nu voiau să-i lase să plece. — Dar scrisoarea pentru alteţa-sa, v-a dat-o domnul baron? întrebăDecsy, apropiindu-se liniştit de ei. Kocea rămase cu gura căscată, dar Mirko pricepu că era vorba de un vicleşug care urma să-i scape şi vru să răspundă, însă căpitanul urmă fără să-iia în seamă: — Mai aşteptaţi aici, că mă duc eu însumi s-o aduc!



După scurtă vreme se înapoie cu o taşcă, pe care le-o întinse în grabă. — Iacă, aici aveţi hârtia, cu pecetea luminăţiei-sale! Nu care cumva să văabateţi din cale, că-i zor nevoie mare să trimită oşteni pe urmele unor ticăloşi. Strângerea de mână a lui Decsy îi spuse lui Mirko mai mult decât vorbele,aşa că nu mai întrebă nimic, ci îşi văzu de drum, împreună cu Kocea. Oameniilui Czobor se uitară uimiţi, dar, fiind şi căpitanul cetăţii de faţă şi scrisoareastăpânului lor, nu mai ziseră nimic. Haiducii însă dădură pinteni luând-o îngalop spre Deva, aşa cum fusese vorba. — Doar n-o să mergem la prinţ? se îngrijoră Kocea oprind fugarul. — De ce nu? zâmbi Mirko. Să vezi ce renghi avem să-i jucăm domnului baron! Nu ştiu ce naiba o fi scriind aici, dar n-am de gând să i-o dau alteţei-sale. — Şi ce-ai să faci? — O să vezi…!

În odaia de sfat a cetăţii din Deva, alteţa-sa ilustrissimă Bethlen Gaborpunea ţara la cale împreună cu sfetnicul său de taină, Ugrai Jeno. — Alteţa-voastră nu are de ce să fie îngrijorată, spunea Ugrai, după câteîmi aduc aminte Czobor dintotdeauna a dus la bun sfârşit slujbele poruncite.Dreptu-i că lasă mult sânge şi blestem pe unde trece, dar altcum nu se poate în vremurile de astăzi. — Jeno dragă, nu de sânge mă tem eu, ci ca nu cumva să fim înşelaţicum că Gaşpar ar avea asupra lui făgăduiala împăratului. Atunci nu ştiu cumaş mai scoate cămaşa la Poartă, oprind solul sultanului, fără pricină. — Asta cam aşa-i, încuviinţă sfetnicul. Dar de s-o găsi? — Ei bine, atunci s-a zis cu Grazziani! Şi nu numai atât! Dacă Ahmed ar vedea amestecurile nemţilor în ţara noastră se va înfuria şi-l va pali pehabsburg. — Dar nici sub turci nu-i bine, cuteză Jeno. — Ai dreptate, dar între două rele o alegi pe cea mai mică, sună o vechezicală. Până acuma s-a văzut că tot cu păgânii eşti mai slobod decât cucreştinii. Pentru asta poftesc să-l dau în vileag pe Grazziani – omul cu douăfeţe. — Nu-i scapă lui Czobor, ilustrissime, de-ar fi să-l taie bucăţele pe acest

italian. Numai să aibă scrisoarea cu pricina asupra lui, că altcum baronul e înstare să-l facă să mărturisească prin cazne că a uneltit contra sultanului şiasta nu-i de ajuns. Am mai putea spune la nevoie că a încălcat ţara noastrăfără ca noi să ştim cine este. N-apucă să-şi termine bine vorba, că uşa se deschise şi un copil de casăintră plecându-se ceremonios. — Ce s-a întâmplat?! se miră prinţul.



— A sosit un olăcar de la Cladova spunând că are să vă spună cevanumai alteţei-voastre, de la baronul… — Adă-l aici! se repezi Bethlen. — E cam murdar… — Aşa cum arată! Pajul ieşi cu aceeaşi plecăciune şi introduse olăcarul, care cum intră peuşă puse un genunchi la pământ. — Ai scrisoare, ori spui prin viu grai? întrebă prinţul. — Măria-ta, am învăţat pe de rost, dar nu mi-i îngăduit să spun decâtnumai alteţei-voastre, răspunse Mirko, uitându-se la Ugrai. — Poţi vorbi liniştit, dacă-ţi poruncesc. Haiducul trase aer în piept şi săltând fruntea închise ochii, apoi începucu vocea ridicată: — Înălţimea-sa domnul baron Czobor Istvan, prea bunul meu stăpân, a

spus că omul prins a scăpat şi alteţa voastră să grijiţi de pază la Inău şi Chioar,căci luminăţia-sa va merge pe urmele lui. Atât! — Inău…?! Chioar…?! îngăimă Bethlen uitându-se la Ugrai. Baronul tăus-a ţicnit, Jeno! Auzi neobrăzare? Să-mi poruncească mie?! — Aşa te-a învăţat stăpânul tău să vorbeşti? îl întrebă Ugrai pe Mirko. — Înălţimea-sa domnul baron Czobor Istvan, prea bunul meu stăpân, aspus că omul prins… — Hoo! Ce, iar o iei de la început? se răsti prinţul. Ceva scris nu ţi-a dat? — Nu, măria-ta! A spus… — Destul! se băgă Jeno. — E tâmpit de tot, ca şi stăpânul, făcu batjocoritor Bethlen. Jeno, oferă-itu ceva bani şi dă-l afară. Cu baronul ne vom socoti cum se cuvine pentru astăneruşinare. Lui Mirko îi venea să sară în sus de bucurie, căci tocmai asta voia, caprinţul să-l pedepsească pe „beutorul de sânge”. Se ţinu însă, făcând maideparte pe prostul până ce părăsi încăperea, după ce Ugrai îi aruncase o pungăcu bani. — Place-ţi? întrebă Bethlen rămas din nou cu sfetnicul. Parcă am simţitcă aşa are să se întâmple cu dobitocul de Czobor! Barem să nu fi făcut vreo

boacănă, întrucât am înţeles de la omul lui că nu l-a prins pe Grazziani. — Zicea că i-a scăpat, dar asta poate să însemneze că i-o fi luatscrisoarea, însă ce să caute la Inău, ori Chioar…?! — Nişte vite încălţate, şi el şi solul lui! Cu mâinile la spate, Bethlen se plimba furios prin dreptul ferestrei. În vale, la poalele muntelui, se întindea târgul Devei, casele înstăriţilor acoperitecu olane roşii, dar şi mahalalele calicimii, pline de câini şi de copii ce se



zbenguiau toată ziulica, până când erau mai răsăriţi şi buni de muncă. Tot peacolo se aciuiseră şi olahii, care de mult fuseseră izgoniţi din preajma dealuluicetăţii, spre a face loc saşilor şi ungurilor. Cerul făgăduia mai zilele trecute săse arate senin şi însorit, însă acum îşi trăsese o perdea de nori plumburii,cernând o burniţă vineţie asupra caselor şi copacilor abia înmuguriţi. — Ce-ar fi dacă ne-am bizui şi pe vicleşug în treaba asta? curmă linişteaUgrai. — Ce vrei să spui?! întoarse capul principele. — Unde n-a izbutit Marte, poate să câştige Afrodita! zâmbi cu înţelesisteţul sfetnic. — Vrei să amestecăm şi femei? — În nici un caz! Numai pe Agnes! — Păi, ea ce-i?! — Sluga supusă a alteţei-voastre, dar mai presus de toate cea mai

ascuţită minte ce a putut clădi vreodată Satana. — Jeno dragă, zâmbi prinţul. De te-ar auzi ce părere bună ai despre ea, Agnes te-ar îmbrăţişa cu toată căldura… — Departe de mine gândul de-a o bârfi, ci mai degrabă mă închin în faţaiscusinţei minţii şi a frumuseţii desăvârşite a contesei. — Ştii bine însă că ea fără Iulia Mikes nu se încumetă niciodată la drum. Amândouă parcă ar fi una! — Nu şi în pat, alteţă, făcu Ugrai, aruncându-i o privire plină deînţelesuri. Altcum, se împlinesc una pe cealaltă. — Vrei să fii răutăcios, prietene, răspunse Bethlen fără supărare, bachiar cu oarecare fudulie, căci el o cunoştea şi mai bine pe Rozsnyai Agnes,stăpâna de la Galda. Drept să-ţi spun, nu m-am gândit la ea şi poate că ar fifost mai bine s-o fi trimis de la bun început, fără să-l mai fi băgat pe măgarulde Czobor. Auzi la el, să-i aţin eu calea la Inău… Cine ştie cum se va fi năpustitfiara de baron, înspăimântând tot ţinutul, iar Grazziani nu putea să nu afle desosirea lui. — Nicicând fiicele Evei n-au dat greş… — Cu atât mai mult Agnes, fiica lui Belzebuth, după cum spui tu, i-oreteză Bethlen luminându-se iar la chip. Prea-bine, cheam-o!

— Pe amândouă! — Nu-i nevoie, ştii bine că nu vine una fără cealaltă, fiind şi vecine demoşie, că doar Mikloslaka îi la doi paşi de Galda. Ugrai încuviinţă din cap. — Va trebui să le trimitem la Temesvar, chiar în cetatea valiului, spuse el.Dacă Czobor l-a băgat în sperieţi pe Grazziani, acesta va căuta sprijinul paşeide acolo şi va trece în pustă pe la Gyula.



— Vorbeşti de parcă ţi-ar fi destăinuit însuşi veneţianul gândurile lui, dartot aşa socot şi eu şi nici nu poate fi vorba de Inău. Fetele noastre vor trebui săse descurce mai înainte de a pătrunde pe pământurile paşalâcului de Buda,căci pe acolo se vântură mai cu uşurinţă iscoadele habsburgilor. — Asta ar însemna ca Agnes să se afle în braţele lui Grazziani în maipuţin de două zile. — Chiar în braţe, Jeno… am auzit că italianul e tânăr, nu-i de lepădat şidoar ştii cum e neamul lor! — Sunteţi cumva gelos, alteţă? Agnes e în stare să facă orice pentruprincipele Transilvaniei… Bethlen roşi până în vârful urechilor, dar sub făloasa lui barbă nu i seputea ghici roşeaţa. — Aş pofti să-l ştiu pe Grazziani la picioarele contesei, dar… mă rog!Binele ţării e mai presus de orice! Oricum, n-ar strica să fie mai zgârcită cu

farmecele ei pentru străin. — Cum văd eu, alteţa-voastră încă n-a uitat-o pe contesă? — Vezi tu, Jeno, eu nu am voie să dau uitării pe nici un supus al domnieimele! se înveseli principele Transilvaniei. În răstimp, Kocea aştepta cu inima cât un purice să vadă ce se va alegedin cutezanţa tovarăşului său. Acuma chiar că şi-ar fi lăsat pielea pe băţ depunea gabja pe ei „beutorul de sânge”. N-avea de unde să ştie el că acesta se şigrăbise să apuce calea spre Timişoara, trecând din nou prin Caransebeş şiluându-i urmele lui Gaşpar Grazziani. Mirko se ivi ţanţoş, săltând în podul palmei punga dobândită. — Aşa se răsplăteşte slujba făcută cu credinţă! pufni el arătându-i luiKocea banii. Hai să mergem la „Lâna de aur” să numărăm câţi galbeni or fi înea! Abia atunci îi veni şi lui Kocea inima la loc, iar după ce se ghiftuiră binedin bucatele vestitului han din Deva, vinul de Ighiu îi făcu să uite cu totul de baronul Czobor. Din păcate n-au apucat să-şi numere mai întâi averea, ci l-auchemat pe hangiu, chipurile să se grozăvească şi faţă de el cu răsplataprinţului. Stăpânul se apropie cu ploconeli şi-i sticliră ochii văzând că sărăntocii

aveau cu ce să plătească, fiindcă dintru început se cam codise să le dea demâncat şi de băut. Numai privirea lui Mirko l-a făcut să se înduplece. Acum seliniştise, dar şi el şi muşterii holbară ochii cât cepele văzând că din pungă nu serăsturnau decât aspri turceşti, care, deşi mulţi, nu păreau a fi destui pentruplată. — Ce înseamnă asta? îngăimă hangiul.



— Bani! nu vezi? Bani cu care ne-a răsplătit alteţa-sa, aşa că nu cârti,pentru cele două hartane de berbec… — Vă bateţi joc de mine, golanilor? se înroşi jupânul… Ei bine, vedeţi voipe dracu! Aţine-te, Pişta! O namilă de ţigan buzat se ridică proptindu-se într-o măciucă. Apoi,cumpănindu-şi cumplita armă, se apropie de ei. — M-ai strigat, stăpâne? mormăi acesta cu voce groasă. — Ia vezi, mă! Scutură-i pe sărăntocii ăştia că poate mai găseşti cevacreiţari dosiţi, iar de nu, trage-le o mardeală bună, să nu uite c-au mâncat depomană la mine! — Apăi, dacă aşa ţi-i vorba, sări Mirko, atunci se schimbă socoteala… Cât ai clipi, scoase un hanger şi se repezi la hapsân, apucându-l cu omână de grumaz, iar cu cealaltă proptindu-i tăişul în beregată. — Adă banii înapoi nemernicule, dacă nu ţi-s pe plac! şi făcu semn lui

Kocea să înşface punga. Iar tu, ţigane, de nu arunci bâta şi nu şezi blând,rămâi slugă fără stăpân, că ţi-l belesc ca pe porc! Toţi cei câţiva muşterii rămaseră înmărmuriţi de cutezanţa haiducului,iar Pişta, rânjind, făcu un pas mai aproape. — Stai în loc, Pişta, că ăsta-i Mirko, haiducul! se auzi o voce. — Întocmai! se fuduli Kocea. Nădăjduiesc că auzit-aţi de noi? — Nu mă ucide! horcăi hangiul. Ia-ţi banii… — Aşa am să şi fac! răspunse Mirko, neslăbindu-i strânsoarea. Dar maiîntâi porunceşte ţiganului tău să se domolească, altfel eu nu ştiu multe! şi-lîmboldi cu hangerul. — Pişta, ţâpă bâta şi şezi în loc! gâfâi el, cu toate că Mirko îi slăbiseanume strânsoarea ca să poată vorbi. Ţiganul dădu nepăsător din umeri şi se trase înapoi, aşezând măciuca peo masă şi aşteptând parcă să vadă ce se va mai întâmpla. — No, aşa-i bine, drăguţule! rânji Mirko, fără să-i lase grumazul. Şi zicică nu-ţi plac banii mei?… iacă, mie îmi plac ai tăi şi fă bine porunceşte să-miaducă aici o sută de ducaţi! — Vaaai de mine, păcatele mele! se tângui hangiul. De unde să scot atâta bănet? De mi-i tăia bucăţele şi tot nu scoţi pe mine atâta!

— Pe tine nu, că eşti numai osânză, dar nu mai zăbovi, că n-am vreme! — Cincizeci! icni jupânul, îmboldit din nou. — Nu mă târguiesc! Numai atâta să preţuiască scârbavnica ta viaţă? Vreisă-mi cat eu singur? Ia vezi Koceo! Acesta se îndreptă mai întâi spre ţigan şi-i luă măciuca din faţă, dupăcare se duse şi trase uriaşul zăvor de la uşă.



— Ia trageţi-vă şi voi mai laolaltă! porunci Kocea spre cei câţiva muşterii,ameninţându-i cu bâta. Puneţi pe masă cuţite, săbii şi pistoale, că de nu, vă cerşi pungile! Cu toţii se grăbiră să îndeplinească voia temuţilor haiduci, dar în afară dedouă bricege şi un hanger nimeni nu mai avu arme. — Faină treabă, Koceo! încuviinţă Mirko, ţinându-l bine pe hangiu. Acuma ia spune cu binişorul unde să caute, că… na, mă jur să nu-ţi iau maimult! — Barem şaptezeci… încercă să se târguiască acesta. — Nu ne-nţelegem, şi-i bai! Koceo, ia aprinde o feştilă să-l vedem mai bine pe jupân! Ard de nerăbdare să-i rad barba, dar cum n-avem vreme, i-opârlesc ca la porc… — Îţi dau, tâlharule! izbucni hangiul înfricoşat. Vedea-te-aş în ştreang,nemernicule, îţi dau!… Mă sărăceşti…

— Las’ că scoţi tu alţii, rânji Mirko. Şi bagă de seamă să vorbeşti maifrumos că mă mânii şi nu-ţi mai cer nimic! Ce dracu te tot văicăreşti? Doar ţi-am arătat şi ţie cum m-a răsplătit pe mine prinţul, şi nu m-am văitat. Eu îţi cernişte bani, doar cu împrumut… Deodată se auziră nişte bătăi în uşa de la intrare. — Deschide, jupâne! Ce, ai închis ziua-n amiază mare?… Hei, n-auzi?Deschide! — Cătanele! spuse unul din încăpere. Caraula! În ochii hangiului licări nădejdea, dar iute se stinse, căci tăişul din beregată îi aminti în ce stare se afla. — Heei, jupâne, se auzi de afară. Păţit-ai ceva? Mirko îşi reveni pe dată şi porunci lui Kocea să tragă brăcinarulcârciumarului, cu care să-l lege, iar celorlalţi le şopti că de scot vreo vorbă dăfoc la cârciumă să ardă peste ei. Dar a fost îndeajuns o clipită de nebăgare de seamă a lui Kocea, ca să-istrice plănuirea lui Mirko. Trecând prin dreptul lui Pişta, acesta îl pocnizdravăn în moalele capului cu pumnul lui de matahală şi Kocea se prăbuşi ca ocârpă. Apoi, cu o iuţeală greu de crezut pentru asemenea namilă, se repeziasupra hangiului, răsturnându-l peste Mirko şi prăvălindu-se toţi trei la podea.

Cârciumarul începu să strige după ajutor, iar Pişta se aşeză cu toată greutateapeste Mirko, înăbuşindu-l. Un muşteriu trase zăvorul şi caraula pătrunse înodaie. ÎN CODRII TIGHECIULUI. Cu toate că primăvara venise şi pe meleagurile de la marginea vestituluicodru ce se întindea de o parte şi de alta a Prutului până hăt departe către vărsare, satul Pojorâta era pustiu. Ai fi putut gândi că va fi fost călcat de vreo



trâmbă tătărească, numai că nu era clintită nici o casă şi nici urmele pojaruluinu se vedeau. Alta trebuia să fi fost pricina băjenirii sătenilor, şi aşa şi era.Slugile vel-armaşului Nicoriţă hărţuiseră necontenit ţăranii să iasă la muncă pemoşia devenită acum boierească, până ce într-o singură noapte întreg satul s-a băjenit, cu căţel, cu purcel. Marele boier bănuia însă că numai blestemata de răscoală ţărănească cemocnise peste iarnă ca să-şi arate colţii o dată cu firul ierbii era adevăratapricină. Şi mai ştia domnia-lui că nu puteau fi duşi prea departe, dar păs de teavântă în codru, când erau aşa de porniţi împotriva lui… Spumega, neavând cucine munci ogoarele, dar n-avea ce face. Prea şi-o luase în cap sărăcimea de când cu domnia Tomşei, dar dupămazilirea acestuia, către sfârşitul lui brumar 1615, le băgase el minţile în capmocofanilor. Acum însă se sumeţiseră din pricina zvonului că şi alte sateapucaseră pe calea dihoniei şi se împotriveau să iasă la muncă pentru boieri.

După înfrângerea lui Tomşa la Tătărani şi înscăunarea măriei-sale Alexandru vodă Movilă, acesta nu-i mai avea la suflet pe răzăşi şi dăduse mână liberă boierimii să-i vecinească. Pojorâtenii erau de când lumea pe aceleaşi meleaguri şi nici cei maigârboviţi de ani nu-şi aminteau să le fi spus moşii lor că ar fi venit de aiurea. Edrept că se mai băjeneau, dar numai la doi paşi, în codru, iar după ce treceaurgia se înturnau în sat, dregeau şi zideau din nou, iar viaţa se relua ca şi cumnu s-ar fi întâmplat nimic. Cum era să plece omul de pe pământul care-lhrănea? Adesea, cu plugul ori hârleţul, răscoleau osemintele străbunilor,îngălbenite şi uscate de vreme, pe care cu grijă le strângeau şi le aduceau lataica-popa să le sfinţească şi cu mare cinste le îngropau în cimitir printre morţiimai tineri. Oale de lut sparte ori întregi semănau într-atâta cu cele din caselelor, încât nu o dată le foloseau de parcă le-ar fi cumpărat de curând. Dumnealui vel-armaşul Nicoriţă căpătase de la răposatul Ieremia vodăMovilă zapise cum că ar avea dreptul asupra Pojorâtei, a iazului şi a mii destânjeni de pădure. Dar mocofanii, în cerbicia lor, nici nu voiau să audă de aşa-ceva şi scoteau la iveală tot felul de urice îngălbenite, unele chiar de pe vremealui Alexandru cel Bun. După ani de confruntări prin divane, găsiseră dreptatela scaunul lui Tomşa. A dat Dumnezeu şi la Tătărani s-a mântuit cu domnia

voievodului calicilor, iar dumnealui vel-armaşul căpătase iarăşi dregătoria îndivanul domnesc. Cine să se mai încumete a înfrunta pe un boier divănit? Cu toate acestea, nu numai ţăranii din Pojorâta dar şi cei din întregţinutul Fălciului şi al Orheiului se răsculaseră, dând crezare unor scorneli cumcă un nepot de-al răposatului Ion Vodă strângea oaste făgăduind slobozenie şidreptate tuturor obidiţilor. Flăcăii satelor îşi ascuţeau topoarele şi îşi prefăceau



în arme necruţătoare paşnicele coase, de care pentru o vreme nu părea să maifie nevoie. Grigore Baltag din Pojorâta, un zdrahon de vreo 25 de primăveri, eracapul tuturor nemulţumiţilor, dar mai cu seamă purta o ură neîmpăcată boierului Nicoriţă. Râca lui era mai veche, încă de pe vremea când stăpânulporuncise să-l ţină pe flăcău vreo două săptămâni în butuc din pricina rocoşeliide care dăduse dovadă. Ca tuturor celor de seama lui, îi sosise şi lui Grigoreceasul însurătorii şi tare o mai îndrăgise pe Ilenuţa lui moş Precup, care fiindcam sărăcuţă se băgase slujnică pe lângă jupâneasă, pentru a strânge o brumăde zestre, măcar că băiatul ar fi luat-o numai cu ce avea pe ea. Dumneaei boieroaica Ilisafta făgăduise s-o răsplătească de s-ar dovedi vrednică, dar nici prin cap nu-i trecuse că boierul cel bătrân s-ar mai fi pututuita la o fetişcană altcum decât la icoana Precestei. S-a întâmplat însă ca într-onoapte, pe când jupâneasa era plecată pe la nişte boieri megieşi pentru mai

lungă vreme, stăpânul să facă un mare bairam. După ce s-au veselit cu niştecotnărel, l-a cuprins deodată poftă de femeie. Pe loc a poruncit să-i fieînfăţişată Ilenuţa şi, fără să mai aibă vreo ruşine de părul său cărunt, a batjocorit-o de faţă cu toţi oaspeţii, poftindu-i şi pe ei să facă aşijderea. Biatacopilă, când s-a văzut scăpată din ghiarele beţivanilor, a fugit aşa cum se afla şinu s-a mai oprit decât cu capul într-o fântână. Au găsit-o mai pe urmă dupăduhoarea ce venea din puţ şi cu mare greutate s-a mai putut cunoaşte ceva dinfata lui moş Precup. Când taica-popa i-a citit rugăciunea de iertare, socotind-otot pe ea vinovată, fiindcă-şi ridicase singură zilele, lui Grigore i-a venit săturbeze de furie şi abia a fost potolit de prieteni să nu se repeadă la preot să-iastupe gura cu ţărână. S-a jurat însă cu glas tare, la mormântul ei, că avea sădea el judeţul cel drept ucigaşului. După câteva zile, flăcăul s-a strecurat la curte cu un baltag pe umăr şicât pe ce să-l pălească pe ticălosul boier dacă o slugă nemernică nu-i băgacodiriştea unei furci taman între glezne. Prăvălindu-se cât era de lung, vel-armaşul s-a năpustit asupra lui pălindu-l cu ciubota peste fălci şi în coastepână ce l-a lăsat în nesimţire, năclăit de sânge. S-ar fi ridicat el, că doar eramai voinic decât ghiujul, dar acelaşi slugoi îi prinsese grumazul între cele douăcoarne ale furcii şi se rânjea mulţumit la el, pe când era zdrobit.

A zăcut aşa, lingându-i câinii sângele de pe faţă până pe-nserat, când auprins de veste ceilalţi flăcăi, care au dat fuga şi l-au luat acasă. Multă vreme s-azbătut între viaţă şi moarte, dar în cele din urmă tinereţea lui a biruit. Nu s-aastâmpărat însă, că-l ţinea legat jurământul făcut Ilenuţei, aşa că abiaînzdrăvenit s-a năpustit călare până în uşa conacului, unde a fost răzbit delefegiii secui ai boierului.



De astă-dată, vel-armaşul Nicoriţă a poruncit ca bezmeticul să fie pus în butuci şi să rămână acolo până avea să crape de foame şi sete, fiind oprit custrăşnicie să se apropie careva de osândit vreo două săptămâni. Porunca boierească n-a ţinut însa multă vreme, fiindcă tovarăşii lui Grigore au năvălitziua în amiaza-mare într-o căruţă trasă de doi armăsari focoşi, aruncând torţeaprinse în clăile de fân şi paie, sub ochii uluiţi ai argaţilor. Vâlvătăile şi larmaau ademenit pe lefegii într-acolo şi pe dată flăcăii au întors căruţa şi cât ai batedin palme au ajuns lângă chinuit, ridicându-l pe sus cu butuc cu tot. Se înţelege că nu mai încăpea împăcare între Grigore Baltag şi vel-armaş,dar nici între săteni şi curte. Povestea asta se petrecea pe când la Iaşi era înscaun Vodă Tomşa, care-i tăia pe boieri „ca pe berbeci” şi din astă pricină nu seîncumetase să-i vină de hac neobrăzatului mocofan. Sătenii îl povăţuiau să seînfăţişeze domniei cu pâră împotriva boierului, dar Grigore nu se încredea înasemenea judecăţi. „Corb la corb nu-şi scoate ochii!” obişnuia el să le

răspundă. — Vedeţi voi toporişca aiasta? întreba el. Apăi, mai domn ca ea nu se aflăşi numai cu direptate giudecă! Iată însă că pe la sfârşitul iernii un alt Ion-vodă a chemat sărăcimea săînlăture pe hulpavii boieri şi să-şi facă singură dreptate. Era tocmai ceea cepoftea şi Grigore, aşa că nu-i de mirare că a fost printre cei dintâi care i-aîndemnat pe ai lui să dea foc curţii boiereşti. Dar n-a mai apucat să-şi ducă laîndeplinire gândurile, fiindcă lefegiii s-au năpustit asupra satului silindu-i peoameni să iasă la muncă, mânându-i ca pe vite. Grigore, prinzând de veste, aizbutit să se strecoare în pădure împreună cu alţi flăcăi şi în două zile întregulsat s-a adunat la locurile ştiute, din adâncul codrului. Acolo s-au sfătuit ca cei vrednici să ducă o armă în mână să se înfăţişeze la oastea măriei-sale Ion-vodă. Noaptea se lăsase mai răcoroasă, fiindcă primăvara se făcea simţită doarla lumina sfântului soare, iar sub cerul spuzit de stele trebuia să ai cojocul înspinare, oricât de tare ai fi fost. — Am ştiri, spunea Grigore către ceilalţi, că cele două giupânese, mamaşi fata, au fost chemate de boier la Ieşi. Altă cale n-au decât prin pădureanoastră şi s-ar putea să le întâlnim. — Să le facem şi noi ce i-o făcut boierul… se auzi o voce.

— De cânele cel bătrân avem trebuinţă, femeile să fie numai nadă, i-o tăieGrigore. — De ce nu? sări Pandele, un flăcău tomnatec. — Apăi duduca Profiriţa îi tocmai bună să te răcorească oleacă şi pe tine,măi Grigoriţă, se băgă în vorbă Vasile al lui moş Codoi. — Parcă giupâneasa Ilisafta are vreun cusur? rânji Pandele.



— Bine, bre! îngădui în şagă Culai. Ţine-o pentru tine, că de giupâniţă neîngrijim noi, după ce s-o îndulci Grigoriţă. Grigoriţă înţelese că n-o va scoate la capăt cu tovarăşii lui, aşa că încercăa-i aduce la gânduri mai bune. — Ce credeţi voi, bezmeticilor, că giupânesele au să treacă taman prinpoieniţa aiasta şi or să ne poftească la giugiulit? Şi ce gândiţi voi, că noi suntem boieri să facem dragoste cu anasâna? — Nu te teme măi, Grigoriţă, spuse Pandele, singurul care se mai lua decăpetenia lor în şagă. Nu s-o azvârli ea giupâniţă în nici o fântână după… — Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie! i-o reteză acesta nemulţumit. Dedragoste cu femeile ne arde nouă amu? Noi trebuie să-l silim pe nemernicul dearmaş să ne lase drepturile străbunilor noştri. Dacă avem să-i batjocorimfemeile, nu ne mai sloboade nicicând, iar de le prindem zălog, nu le înapoiemdecât după ce ne dă zapis la mână că nu se mai bagă în moşia noastră.

— Ce baţi câmpii, bre Grigoriţă? sări Vasile. Până mai ieri ne îndemnai capraful şi pulberea să se aleagă de casa şi acareturile lui Nicoriţă, şi amu vrei săte pui la taclale cu el? — Aşa-i! Aşa-i! încuviinţară ceilalţi. — Cu furca şi toporul se smulge direptatea, nu cu vorbe de clacă! adăugăţâfnos Pandele. Iar dacă ne-om giugiuli şi noi cu muiere boierească, n-a hi nicio pagubă! — Apăi, că voi nu m-aţi înţăles pe mine, răspunse Grigore săltândamândouă mâinile. Eu gândeam că tartorul de boier are să vie să-şi ieie femeiaşi odrasla de la noi, iar atunci puteam pune gabja pe el şi să-l giudecăm ca pehoţii de cai! — Aşa parcă-i mai cu ohibzuinţă, încuviinţă Culai în numele tuturor. Dar în vreme ce flăcăii sporovăiau în inima codrului, jupâneasa Ilisaftaîşi făcea mare grijă cu călătoria la Iaşi. Nu că n-ar fi poftit să mai schimbe tihnade la moşie pe larma curţii domneşti, căci avea să se fudulească faţă decelelalte jupânese cu rangul şi averea domniei-sale. Şi nu era de lepădat nicidregătoria dumnealui vel-armaşului, ce se divănise iarăşi, dovedindu-se boierde viţă veche şi nu din ciocoime. Apoi mai era de trebuinţă să fie scoasă şicopila în lume, căci trecuse de optsprezece ani şi teamă-i era să nu rămâie fată

bătrână, ori s-o dea după vreun boier de la ţară. Nu se cădea o asemeneaînjosire pentru o frumuseţe de fată şi de neam mare şi bogată. La zestrea eiavea să primească peţitori numai de la boierii-veliţi şi poate chiar de la şlehtici,cu care de bună-seamă că avea să deie ochii pe la curtea din Iaşi… Dar cum săse încumete la drum lung, numai ele, două femei, chit că aveau împrejur roatăde lefegii secui? Dumnealui, vel-armaşul, plecase îndată după sfântul Ion şi



trimisese poruncă să-i vină şi familia la curte, dar nu spusese pentru ceanume. Nu putea fi vorba decât de măritişul Profiriţei! Pentru întovărăşire la drum ar fi fost bun şi Toma Melinte, prostălăulmegieş de moşie, care tot da târcoale fetei. Numai că nu avea să se înfăţoşeze cuel dimpreună la curtea lui Vodă… dar găsi-va ea cum să scape de urât. Treabalui ar fi fost doar să le apere pe drum, poate chiar şi de propriii lor lefegii… Şicum nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca Melinte să nu-şi facă niscai treburi pela curtea boierului Nicoriţă, n-a fost prea greu să dea de el. — N-ai vrea matale, bre Tomiţă, să te preumbli cu noi până în târguIeşului? Ai mai vedea lumea care se vântură pe la curte şi numa bine ţi-a pica,îi zise jupâneasa de cum dădu cu ochii de el. Tânărul Melinte rămase cu gura căscată la spusele boieroaicei. — Dar a veni şi duduca? izbuti el să îngăime, roşindu-se până-n vârfulurechilor.

— Vezi-bine, c-apăi de ce te poftesc? îl aţâţă Ilisafta. — Atunci mai încape vorbă? se bucură Toma. Iacă, mă răped să-i spun babachii şi până-n sară m-am întors! — Dar oare te-a lăsa? — Pe mine?! Doar sunt bărbat în toată legea! N-am a da socotealănimănui, numai ceva bani de pungă să-mi deie. După plecarea tânărului, Ilisafta nu-şi putu ţine râsul gândindu-se lapăcăleala ce i-o va trage nătângului, că doar nu era de nasul Profiriţei. Avea easă-l căptuşească cu vreuna pe la Iaşi, că moşie avea îndeajuns, slavăDomnului! Aşa se hotărâse plecarea, iar Tomiţă îşi adusese şi slujitori înarmaţi, daţide tătâne-său. Acesta grozav se mai bucurase când auzise poftirea ce i-o făcuselui fiu-său înfumurata de Nicoriţoaie, şi nu se mai îndoia că avea să urmezeîncuscrirea. S-au pornit încă de la cel de-al doilea cântat al cocoşului ca să-iprindă zorile trecuţi de afurisitul acela de codru, unde mişunau tot felul de jivine, dar mai cu seamă tâlhari şi ţărani băjeniţi. Prin altă parte nu se putea,căci pădurea se întindea până în părţile Orheiului şi Lăpuşnei, iar către soare-apune şi miazăzi, atingea lunca Siretului şi mai încolo până la Dunăre, aproapede Galaţi. Numai Prutul îşi ducea leneş apele pe la mijloc de codru, dar lăsa din

loc în loc vaduri de trecere pentru oamenii ce locuiau de o parte şi de cealaltă.Un astfel de vad era pe la Todireşti, căci să se meargă drept spre miazănoapteera mai cu primejdie, din pricina răzmeriţei ţărăneşti. Flăcăii din Pojorâta aflaseră prin iscoadele de la conae de pregătirile boieroaicei, dar încă nu se ştia anume ziua, aşa că de vreo câtva timp zi şinoapte stăteau la pândă. Drumul mare era străjuit de stejari bătrâni, uitaţi de vreme, dar înalţi şi falnici de făceau umbră groasă iân plină amiază, măcar că



abia înfrunziseră. Din astă pricină, şleaul era cam jilav şi chiar gloduros pealocuri, încât anevoie era străbătut. Uneori se mai lăţea, dar câteodată era atâtde îngust încât abia se putea strecura carâta, trasă de cel puţin şase cai,fiindcă îndeobşte în asemenea locuri se făceau rovine. Tocmai la o asemenea strâmtoare pregătise Grigore Baltag cu ai luicapcana, după cum făceau când veneau tătarii şi aşa după cum o învăţaserădin moşi-strămoşi, din cele mai îndepărtate vremuri. Tăiaseră copacii dinpreajmă în aşa fel încât să se mai ţină drept, dar împingându-i s-ar fi prăvălitcu uşurinţă în calea trecătorilor nepoftiţi. Din loc în loc adunaseră vreascuri cetrebuiau aprinse ca prin fumul lor să-i acopere de privirile vrăjmaşului peoamenii pădurii, dar asta numai dacă acesta s-ar împotrivi. Începuse a miji de ziuă şi păsărelele cele mai harnice ciripeau încăsomnoroase, vestind o nouă zi. Înveliţi în sumanele lor călduroase, flăcăiipetreceau cea de-a treia noapte de pândă, dar se bănuia că avea să fie şi cea de

pe urmă, aşa că mai mult au stat cu urechile ciulite decât să se dea somnului. — Ian auziţi, fraţilor! sări deodată Culai. Scârţâit de osii… Ei sunt! — Taci, bre, c-ai visat! îl repezi unul. — Ba, chiar aşa-i! Sculaţi-vă! porunci Grigore. Cât ai clipi săriră cu toţii în capul oaselor, punând mâna pe topoare şistrecurându-se fiecare pe la locurile dinainte ştiute. Nimeni nu se mai îndoia că se aude scârţâitul roţilor de carâtă, silită sămeargă în pasul cailor din pricina şleaurilor prea adânci. După câtăva vreme searătă la vedere cel dintâi călăreţ, în spatele căruia venea boierul Melinte celtânăr de la Foleşti şi mai în urmă şi carâta vel-armaşului cu lefegiii şi slujitorii boiereşti. Flăcăii aşteptară cu inima cât un purice să le vină la îndemână şicând Grigore socoti că era numai bine, scoase un răcnet: — Pe ei, fraaaţilor! şi împinse cu putere stejarul de care se proptise,prăvălindu-l în drum. — Pe ei, măăăi! răspunseră ceilalţi din toate părţile, făcând la fel, de s-ausperiat drumeţii că întreaga pădure se prăbuşeşte peste ei. Îndată porniră a se ridica şi nori groşi de fum, stârnind şi mai marespaimă între oameni şi dobitoace. Văzându-se împresuraţi, lefegiii descărcară laîntâmplare sâneţele, după care dădură bir cu fugiţii, de teamă de a nu fi prinşi.

Nici vorbă să mai sară în sprijinul stăpânei lor, după cum slugile lui Melinte s-au făcut nevăzute încă de la primul strigăt. Cu toţii au părăsit-o în graba marepe Ilisafta, care-şi îmbrăţişase fiica înghemuită lângă ea şi tremurând din toatemădularele. N-aveau jupânesele cum să vadă că „tontul” de Tomiţă, singurulcare cătase să se împotrivească, fusese doborât la pământ. Vreascurile fiind prea uscate se topiseră curând sub flăcările ce seînălţau făcând şi mai multă lumină şi astfel se vedeau bine cele două femei,



mama şi fata, strânse una lângă alta. Bătrâna însă nu se pierduse cu firea, cimai curând era înfuriată de atâta neobrăzare. — Mişăilor! Nemernicilor! spumega ea. Unde vi-i bărbăţia, ticăloşilor! Nufugiţi, că pentru asta vă dau plată, lifte spurcate! Zadarnice erau chemările, fiindcă cei câţiva însoţitori care nu apucaserăla picior mai din vreme zăceau acuma în glod, păliţi şi despicaţi de muşcăturiletopoarelor. Numai doi dintre ei, rămaşi ceva mai în urmă, se aşezaseră spate-nspate şi căutau a se apăra, apropiindu-se de un cal rămas fără stăpân, în şauacăruia au sărit amândoi, luând-o la sănătoasa şi izbutind astfel să scape. — Nu-i lăsaţi, fraţilor! răcni Grigore. După mine! porunci el şi fără să semai uite în spate sări pe un cal, luând urma fugarilor. Se pare însă că nu fusese auzit şi nici văzut de ai săi, care erau cu ochiipe cele două jupânese. — Agiutoor! Hoţiii! nu mai contenea să strige boieroaica, doar de va fi

auzită de careva. Veniţi la mine! — Iacă am sosit, cinstită giupâneasă! rânji Pandele. — Lipseşti, mişălule, din faţa mea! — Ian nu te mai zborşi cucoană şi săi hopa colea în braţele mele! Deduduca s-a găsi cine să-i poarte grija. — Mocofane, să nu cutezi să te apropii că-ţi sparg capul! Auzi tu? Săpleci pe dată! — Ce-i drept, îs ţăran, dar nu mă ruşinez dintr-atâta. În pielea goală totuna suntem, aşa că nu-ţi mai da ifose şi hai cum am zis, că n-avem vreme! În lipsa lui Grigore, fiecare făcea cam ce-i dădea prin cap, dar auzindu-lpe Pandele se strânseră ciotcă în jurul lui, făcând haz de hâtrul lor tovarăş. — Apăi, dacă nu vrei matale, giupâneasă, iacă, am să mă bag eu încaleaşcă să mă fac boier, făcu mucalit flăcăul, încurajat de râsetele celorlalţi. Nu avea de gând s-o vatăme şi nici nu se temea de ea, aşa că-şi aşezăsecurea pe laviţa din faţă şi vru să se salte lângă jupâneasă, mai mult ca s-osperie şi să-i facă pe ceilalţi să se înveselească. Însă, cu iuţeala fulgerului,Ilisafta îşi împinse copila în partea cealaltă a carâtei, trântind-o în glod, iar ea,apucând toporişca, îl izbi pe Pandele în plină faţă. Se vede că spaima îi va fiîndoit puterea, căci un val de sânge acoperi faţa voinicului, care se prăbuşi cu

ţeasta despicată. Toţi rămaseră înmărmuriţi şi nici chiar jupâneasa nu-şi dădeaseama de fapta ei, holbându-se la omul ce se zvârcolea în spasmele morţii. — Jivină spurcată! şuieră Culai. Las' că-ţi venim noi de hac! Ian haideţi,fraţilor! La strigătul lui caii înhămaţi la caleaşcă zvâcniră dintr-o dată şi o luarăla goană, iar jupâneasa Ilisafta, aflându-se în picioare şi fără a se ţine, fuaruncată cu capul în jos. În cădere i se prinseră fustele în ceva şi astfel se



bălăngănea neputincioasă, izbindu-se într-una cu faţa de pământ. În vreme ceunii dintre flăcăi se strânseră în jurul lui Pandele, alţii începură să alerge dupăcarâtă, dar caii speriaţi goneau bezmetici, până când o izbiră pe jupâneasă deun trunchi de copac, lăsând-o lată la pământ, despuiată de fustele ce i sedespicaseră. În răstimp, Profiriţa se ridicase şi, toată înnămolită, vrusese să scape înpădure, dar o zărise Vasile. — Nu se cade, giupâniţă să umbli matale pe gios, că te-i murdări. Mai bine să te duc la un loc uscat şi să-ţi dezbrac ţoalele, să te usuci. — Lasă-mă! Dă-mi pace! răcni ea. Mămucăăă! — De ce să te las, hulughiţo, că doar nă-i fi ca giupâneasa, să nu suferimirosul de ţărani? Ne tragem mai la dos şi îi vedea că nici ţăranii nu-s delepădat! Simţise trupul tânăr al fetei zbătându-i-se în braţe, iar ţâţişoarele îl

îmboldeau aprinzându-i jar în vine. Uitase cu totul de Grigoriţă şi de învoialafăcută. Dar n-apucă să mai scoată o vorbă că Profiriţa îi înfipse unghiile înplină faţă, şiroindu-l de sânge. Durerea îl potoli îndată pe flăcău, careîmbrâncind-o pe fată cât-colo se prinse cu mâinile de obraji şi începu a se văicări ca din gură de şarpe. — Văleuuu! Cum m-o zgârâiet, căţaua dracului! Nimeni însă nu le luă seama, fiind cu toţii uluiţi de cele petrecute. Toaderse apropie sfios de jupâneasa Ilisafta şi tocmai la vreme îi acoperi goliciunea, pecând fiică-sa venea alergând ca o nălucă printre copaci. — Nu muri, mămucăăă! strigă deznădăjduită şi aruncându-se din fugăpeste ea îi sărută faţa întinată. Iacă, oamenii ăştia de treabă au să te oblojascăşi matale ai să-i ierţi! Nu-i aşa? se întoarse ea spre flăcăi. Aceştia rămaseră muţi, iar Profiriţa izbucni într-un hohot de plâns cusughiţuri, cu greu putând fi desprinsă de pe leşul mamei sale. JupâneasaIlisafta fu aşezată cuviincios cu mâinile pe piept şi-i traseră pleoapele pesteochii rămaşi aţintiţi undeva în înaltul cerului. În faţa morţii, flăcăii îşi scoaserăcuşmele şi se închinară cu evlavie, aşa cum învăţaseră din străbuni. Se aşternuapoi o tăcere adâncă, Profiriţa contenindu-şi bocetul, doar păsărelele păduriiciripeau vesele, nesimţitoare la durerea oamenilor. Jupâniţa se aşeză blând

lângă maică-sa şi începu s-o mângâie ca pe un copil, părând a-şi fi pierdutminţile. — Hai, că nu mai avem ce-i face, zise cu voce domoală Toader, apucându-i mâna. Aşa a fost voia celui de sus. Dumnezeu s-o ierte! — Nu vă iartă pe voi, ucigaşilor! se întoarse ea cu ură spre flăcău. Să n-aveţi parte de ce vi-i mai drag pe lume!



— Taci giupâniţă şi nu mai blăstăma, că doar dumneaei l-o ucis pePandele, iar noi nici măcar cu o floare n-am atins-o! se auzi o voce dintre flăcăi. Ceilalţi dădură din cap a încuviinţare, dar nu scoaseră o vorbă. Văzând-ocum tremura, poate de frig, poate de spaimă dar mai cu seamă că se domoliseca prin farmec, Toader cuteză a o înveli cu sumanul lui căutând s-o îndepărtezede vedeniile ce-i dădeau târcoale. Fata nu se împotrivi, avea o privire blândă,dar pierdută undeva în depărtare, de parcă blestemul îi mântuise şi ultima vlagă. — Hai să mergem la noi, giupâniţă, să-ţi descânte baba Irina, ca să-ţitreacă de spaimă şi să uiţi cele văzute. Hai binişor! Spre mirarea tuturor, Profiriţa se lipi de pieptul flăcăului, căutând parcăapărare şi căldură, iar acesta o cuprinse grijuliu pe după umeri. — Sărăcuţa! o mângâie el pe creştet, ca pe un copil al lui, şi un oftat deuşurare străbătu piepturile tuturor.

— Da' Grigoriţă, pe unde-o fi?! întrebă deodată careva. — Aşa-i! Unde-i?! făcu şi Vasile, ştergându-şi sângele năclăit de pe obraz. — Bre, să nu-l fi pălit vreunul şi… — Să-l cătăm! strigară mai mulţi. — Aveţi grijă să nu fie şi vreun vrăjmaş rămas ascuns pe undeva şi să neia urma! îi povăţui Culai. Dacă daţi peste careva strigaţi, de nu-l puteţi dovedi. — Grigoriţăă! Grigoriţăă! începură a striga care mai de care nădăjduindcă flăcăul se va fi aflând pe undeva prin apropiere. — Te pomeneşti că l-or fi prins lefegiii?! şopti un tinerel. — Vai de mine, să nu-l lăsăm că-l jupoaie de viu boieru! zise Culai. Să-lcăutăm, fraţilor! Cu toţii se năpustiră, mai cu seamă înspre conac, nădăjduind că aveausă-i mai ajungă din urmă pe slugoii armaşului. Până şi Toader, care stătuse o vreme în cumpănă dacă să lase fata singură ori ba, în cele din urmă se hotărî. — Să nu te mişti din loc, că eu mă întorc pe dată şi te iau! Nu-ţi fieteamă! îi zise luându-o de mână şi aşezând-o pe un trunchi de copac. Jupâniţa nu-i răspunse, dar se ghemui ascultătoare în sumanulflăcăului, părând a nu-i trece prin cap să-i iasă din vorbă. Toader o maimângâie pe cosiţe şi se luă şi el după ceilalţi, în căutarea lui Grigoriţă.

Un bouraş se urcă pe mâna copilei, dar aceasta se uita la el fără să-l vadă, atât era de pierdută în visare. — Giupâniţă Profiriţă, auzi deodată o voce şoptită, venită parcă de subtrunchi. Dă-mi o mână de ajutor, că mi-i rupt un picior şi nu pot merge. Sunteu, Tomiţă! Hai să mă ţin de matale ş-om fugi amândoi, ca să te scap democofani…! PAŞA DE LA SILISTRA.



Când Dunărea ajunge în dreptul Silistrei se face mai leneşă, părând chiara se opri în loc, încântată de minunata privelişte a minaretelor şi a caselorpierdute în verdeaţa grădinilor ce se oglindeau în apele ei de către miazăzi.Caice cu pânze, risipite până hăt-departe, către Borcea ori pe lângă dealurile cese pierdeau în zare, păreau nişte păsări de apă uriaşe, plutind printre gălăgioşiipescăruşi. Mai la vale, Dunărea îşi desfăcea braţele domoale spre a cuprinde oîntinsă bucată de pământ, după care se împreunau în dreptul cetăţii Hârşova şiiar se despărţeau până după Brăila. Malul de către miazănoapte era împânzit de verdeaţa luncilor, cu aceanuanţă crudă de primăvară, iar apele se revărsau în fiecare anotimp aldezgheţului şi se trăgeau în matcă pe la începutul verii, lăsând în loc roditorulmâl, ca răsplată pentru găzduire. Străduinţa Dunării era zadarnică, fiindcăoamenii de prin partea locului nu se încumetau să-şi agonisească hrana lanumai doi paşi de împărăţia turcului. Nu de rare ori se avântau aici şi tot felul

de tâlhari, care pustiiau până şi răzleţele bordeie pescăreşti ivite când şi cândîn preajmă. Atunci cum să se mai închege şi sate înfloritoare?! Pe partea dinspre miazăzi, bătrâna Dunăre era zăgăzuită de colineînverzite, parcă ridicate anume în calea ei, spre a o face să se îndrepte spreMoldova, ca să-i strângă acesteia apele Prutului şi Şiretului, mai înainte de a seavânta în mare. Pe acele dealuri se află vechea cetate a Dârstorului, carecunoscuse ultimele zile de glorie tocmai în vremea bătrânului Mircea. Acuma senumea Silistre şi se vestea până departe prin sclipirea minaretelor în luminasoarelui, de primăvara până toamna târziu. Căsuţele localnicilor, mai mari sau mai mici, după putinţa şi pungastăpânului, erau răsfirate pe coasta dealului, de la malul apei până către vârf,toate fiind înecate în verdeaţa livezilor şi în curcubeiele florilor, dintre cele maidiferite. Dar cea mai arătoasă rămânea tot casa sangeak-beyului Iskender-paşa,seraskerul oştilor din Karamania, aşa cum îi plăcea lui însuşi să i se zică. Sepoate spune fără greş că era mai curând un loc vremelnic, de popas între două bătălii, căci neostoitul paşă se afla într-o veşnică încleştare, când cu lehii, cândcu cazacii, care se amestecau prin părţile de miazănoapte. Abia sosise de câteva zile şi era gata din nou de ducă, fiindcă veştile de laBogdan-ili nu-i dădeau răgaz. Afurisitul de neam al Movileştilor, încuscrit prin

multe iţe cu şleahticii lehi, voia să smulgă ţara de sub ascultarea Bâb-i Ali,aţâţând la nesupunere. Nu trebuiau lăsaţi în pace, fiindcă gândurile lehilorţinteau şi mai departe, către Iflak-ili, ca şi spre Erdel-ili. Iskender-paşa avea ştire de toate umbletele şi uneltirile lor, dar mai ştiacă împărăţia luminăţiei-sale Ahmet-Khan, stăpânul lumii, nu mai era în staresă se încumete a-i pedepsi, cum făceau oştile răposaţilor sultani de odinioară.Cu mintea lui ascuţită, paşa de la Silistra socotea că numai învrăjbindu-i pe



ghiauri unii împotriva altora ar mai fi putut înlătura primejdia ce se apropia deîmpărăţia semilunii. Mai ştia înălţimea-sa Iskender-beg că şi Avusturya, ca şi lehii, tare mairâvnea la cele trei ţinuturi valahe şi se temea ca nu cumva să se mai încerceînchegarea lor într-o singură ţară, aşa cum făcuse nu de mult „afurisitul deMihaly, blestemat fie-i numele în veci”… Dar şi atunci, noroculdreptcredincioşilor închinători ai Coranului a fost că înşişi ghiaurii nu s-auînţeles, ei între ei, ucigându-l cu mâna lor pe ticălosul voievod. Povestea însă s-ar mai fi putut lua de la capăt şi înţeleptul paşă uneoricugeta că poate nici n-ar fi fost un lucru prost să se închege o singură ţară valahă în loc de trei, dar… el să-i fie sultan! Ar face-o neatârnată deneputincioasa Poartă şi poate că i-ar fi adus pe toţi locuitorii la dreaptacredinţă a Profetului. Toate acestea le gândea Iskender-paşa numai când se afla pe malurile

Dunării în scurtele răgazuri de odihnă, căci altminteri era un om cu picioarelepe pământ. Căpătase veşti tainice cum că leşii se îndemnau să înscăuneze la Yaş un domn supus lor, dar totodată Starzer, solul habsburgilor la Istanbul, îlîndemna cu aur greu să sprijine pe Gaşpar Grazziani, ghiaurul ce se afla înslujba saltanului. Ca prin vis îşi mai aducea aminte că văzuse la seraiulîmpărătesc un tânăr chipeş care se purtase frumos cu el, de parcă ar fi vrutanume să-i fie pe plac. Pe atunci îşi spusese că trebuia să fi fost vorba de vreungrec, dintre aceia care forfoteau în jurul padişahului după slujbe, vânzându-şişi mama şi tata pentru încrederea unui dregător musulman. Acum, că omulîmpăratului creştin punea o vorbă bună pentru Grazziani, se schimba socotealaşi se vede treaba că acesta le era la mare cinste curtenilor de la Praga. Dacă eraaşa, atunci, făcându-l bey la Yaş pe Grazziani, sprijinit de nemţi, ar fi încurcatiţele şi umbletele lehilor, aţâţându-i pe unii împotriva celorlalţi. Dacă însătreburile ar fi mers mai departe, lesne i-ar fi venit să dea în vileag hainia luiGrazziani şi să-şi supună lui Bogdania… Uneori gândea cu voce tare faţă de robul său Kuciuk, aceste avândrăbdarea să asculte tot ce spunea stăpânul său, încuviinţând numai cu capul,că sărmanul avea limba retezată. Iskender-paşa simţea nevoia să sespovedească şi el cuiva, dar spunea că nici prietenul cel mai bun nu putea

păstra o taină, decât dacă nu avea darul vorbirii. Nefericitul mut ajunsese astfelprietenul de nedespărţit ai seraskerului, căci nu s-ar fi putut haini luându-lgura pe dinainte. Cumplita schilăvire săvârşită la porunca stăpânului nu-l făcea să sufereprea mult pe sărmanul rob, credeau cei din preajmă, fiindcă stăpânul îlcopleşea cu tot felul de bunătăţi şi daruri, iar când rămânea singur, în lipsastăpânului, nu avea a da seamă nimănui. Toţi slujitorii îi ştiau de frică



micuţului rob şi erau încredinţaţi că se prefăcea a fi mut, dar de fapt îi pârastăpânului tot ce vedea şi nu-i era pe plac. Era o minciună, dar din astă pricinăKuciuk nu-şi găsise nici un prieten. Nu-i vorbă că în ultima vreme Iskender-paşa îl cam târa după el pretutindeni, anume ca să aibă cui îşi împărtăşigândurile. Acum, plimbându-se pe aleea de lângă mal, mutul îl urma asemeneaunui căţel, iar din când în când stăpânul se oprea în loc şi-i vorbea. — Ce-ai zice, bre Kuciuk, dacă l-aş face bey la Yaş pe Grazziani? întrebăel de parcă robul ar fi fost în stare să-i răspundă. Tu ştii bine, prietene, căBethlen se teme de mânia mea şi că begul de la Bukreş nu mişcă un deget fărăa-mi da de ştire, numai afurisiţii de Movileşti mi se împotrivesc într-una. Dacăîn locul lor aş avea eu sluga mea credincioasă? Kuciuk îl privi cu băgare de seamă, dar nu făcu nici măcar vreun semndin cap, ori cu mâna. Ştia doar că paşa vorbea şi singur îşi răspundea, căci lui

nu-i era îngăduit să se amestece în gândurile stăpânului. El era ca şi cum n-arfi fost. — Dacă izbuti-voi să-i îndepărtez pe lehi punând omul pe care îl vreaRoma casari, toate cele trei eyâlete ar ajunge sub ascultarea mea. Abia atuncidoborî-voi mai întâi pe lehi, pe nemţi şi la urmă şi pe trântorii din Instanbulşi… ai să vezi! termină el cu faţa luminată. Paşii lor străbăteau agale potecile cu prundiş, strecurându-se printre totfelul de flori de primăvară, fără a le băga în seamă. Era în aşteptarea veştii căfusta ce se legăna lângă mal isprăvise de încărcat cele de trebuinţă şi ar fi pututpleca în larg. Pe altă parte, făgăduise lui Gulcicek, o haseki, că va să treacă pela ea mai înainte şi mai avea şi de întocmit o scrisoare. Totuşi nu se grăbea,căci razele călduţe de soare îl mângâiau ca niciodată, făcându-l pentru întâiaoară să-i pară rău să se despartă de frumoasele locuri. — Eu am să trec pe la Gulcicek, prietene, iar tu vei merge în căutarea luiDadâr-karamalacul, să fie pregătit cu cele de trebuinţă! Kuciuk încuviinţă plecând capul şi rămase pe loc, privind după stăpânulcare se îndepărta spre încăperile haremului. Nimeni însă nu a văzut flăcările deură din privirea lui. Iskender-paşa a întârziat mai mult decât îşi închipuise la frumoasa lui

soţie favorită, dar nimeni n-ar fi cutezat să-i zică ceva. Dadâr-karamalaculaştepta răbdător, cu toate sculele la îndemână, şi seraskerul începu: — Pildă printre emirii neamului Mesiei şi cel dintâi dintre închinătorii luiIssâ ben Miriam, tu cel vestit prin vitejie şi înţelepciune, bey al Memleket-iErdel, Bethlen Gabor, sfârşitul să-ţi fie cu noroc! Iacă, eu Iskender-paşa,serasker de Karamania şi bejderbey de Silistră, îţi dau de ştire că am pornitîmpotriva leahului şi am trebuinţă de oştenii tăi să mă sprijine pe de lături, dar



mai cu seamă tu să te grijeşti de zahire şi altcum să nu faci! Pentru buna tacredinţă faţă de măritul nostru sultan Ahmet-Khan, nu ai a te teme deafurisitul şi hainul de Homonay, care s-a dat în vileag drept iscoadă a ghiaurilor vrăjmaşi. Mai apoi să ştii că încă n-am căpătat peşcheşul de trebuinţă şi să tefereşti de drumurile Bogdaniei, ca fiind bântuite de tâlhari, de nu vei găsi o altăcale mai lesnicioasă. Şi aşa să ştii că îmi este voia şi rugă şi pace prin supunerefaţă de Alah. Eu sărmanul Iskender am poruncit această scrisoare în evasitulcelui dintâi Djumadi, în anul sfânt al Hegirei 1026, la Silistre”. Paşa ascultă răbdător ca Dadâr să-i mai citească o dată ce scrisese, dupăcare porunci un alt hrisov, dar în cuviinţe mai blânde, către Hans Mollart,sfetnicul împăratului de la Praga. I se plângea că i-ar fi trebuit o groază de banica să poate umple gurile celor ce nu pofteau pacea între turci şi creştini. Deasemenea îi pomenea şi de înscăunarea lui Grazziani, despre care îi dăduse deştire Starzer, fără să spună nimic de aurul trebuincios unei astfel de trebi.

Kuciuk asculta nepăsător, chinuindu-se să-şi ţină pleoapele deschise,căci somnul se arăta biruitor, dar când stăpânul său isprăvi ce avea de spus,sări pe dată, de parcă nici nu s-ar fi gândit la odihnă. Iskender-paşa pecetlui cuinelul său ceara celor două scrisori şi întorcându-se mulţumit spre rob îi zâmbiprieteneşte. — Hai să mergem, dragul meu, că ne aşteaptă Elisabeta Movilă şi dupăcâte ştiu eu la ghiauri nu se cade să laşi femeia să te aştepte, fiindcă altcumfuge cu altul. Râse de unul singur, fiindcă nici Kuciuk şi nici Dadâr nu cutezară. Străbătură faimoasele trepte ce coborau până la malul apei, acoperite cuun frumos covor de Ispahan însă lăsând să se vadă marmura de Garara. Fustaera pregătită şi nu mai aştepta decât porunca paşei ca să se desprindă de ţărm.Un alemdar purta cele trei tuiuri, deşi s-ar fi cuvenit câte unul de fiecare, darpe strâmta corabie nu prea era îndeajuns loc. De fapt acesta era şi olăcarul ceavea să ducă scrisorile paşei către părţile soarelui-apune, dar nimeni nu ştia. Odată ce seraskerul şi oamenii lui se urcară, barcazul se dezlipi cuuşurinţă de mal şi curând se lăsă în voia apei. — Băgaţi şi vâslele! porunci paşa. Am zor, nevoie mare! Pe dată se lăsară lopeţile şi fusta îşi luă zborul, întrecând orice alt caic

sau luntre întâlnite în cale. Fiind vreme însorită, fuseseră aşezate pe punte nişte perne pline de puf,ca să poată sta stăpânul şi să contemple priveliştile. Totodată era şi un prilejpentru vătafi ca să şfichiuiască mai sârguincios spinările nenorociţilor lopătari.Erau la întrecere cu Dunărea! Ştiindu-l pe serasker întins pe punte, Kuciuk se mai uită o dată de jurîmprejur şi pe furiş se strecură într-un ungher unde nu putea fi băgat în



seamă. Trase o pană de gâscă de la brâu, dar şi un frumos hanger cu lamă deDamasc şi cu o mişcare fulgerătoare o reteză, făcând-o numai bună de scris. Apoi se crestă uşurel la braţul stâng şi, înmuind pana în şuviţa purpurie,scrise: „Prinde olăcarul, că are scrisori de hainie. Este omul ce va coborî de lanoi!”. Hârtia, care fusese din vreme pregătită, odată scrisă o răsuci sul şilegând-o cu aţă şi-o vârî în sân, după care se îndreptă liniştit spre punte, lângăstăpânul său. Trecură în grabă pe lângă zidurile cetăţii Hârşava şi către seară se şiaflau în preajma Ibrailei, unde aveau să tragă la mal, chipurile, să încarceniscai pastramă de oaie şi vreo câţiva ghivirdici proaspăt tăiaţi, spre desfătarealuminăţiei-sale. Nu că nu ar fi putut dobândi aşa-ceva şi în alte părţi, dar maimult era de trebuinţă să fie lăsat solul tainic, cât mai la îndemână, spre aapuca drumul Ardealului. Forfota hamalilor ocupaţi cu cele târguite de căpitan îngădui ca olăcarul

să se poată strecura de pe vas, însă fără a scăpa de ochii unui lucrător ce căraun butoiaş în spate. Ca un făcut, acesta se răsturnă tocmai asupra lui Kuciukaflat întâmplător în cale şi, vrând să-l oprească, se împiedicară căzând amândoila pămânit. Mâna vânjoasă a hamalului apucă pe cea slăbănoagă a robului şisulul de hârtie trecu pe nebăgate de seamă de la unul la altul. Apoi,sprijinindu-l pe mut să se ridice, o zbughi la fugă pe urmele celor ce coborau.Era şi vremea, căci încărcatul isprăvindu-se fusta şi-a văzut de drum maideparte, măcar că începuse înserarea. Târziu în noapte aveau să ajungă laIsakci, de unde se vor duce cu toţii pe malul celălalt, la Obluciţa. Acolo eraaşteptat paşa de oastea lui şi avea să încalece un cal şi să calce pe pământ vârtos. Taburul turcesc era adormit la acea vreme, dar străzile dădură semn şimai toată lumea se deşteptă din somn. Bali-beg, om de credinţă şi mutesellimal seraskarului, îl întâmpină chiar la mal, cu adâncă plecăciune, şi toată suitafăcu la fel. — Hoş geldin beg! îi ură el bun-venit. — Ghiaurii au aflat ceva? întreabă Iskender-paşa de cum puse piciorul pepământ. — Nici vorbă, luminăţia-ta. Am pus strajă pretutindeni să nu cumva să

plece vreo iscoadă. — Aferim! rosti seraskerul. Poftesc să prind muierea în aşternutul ei de la Yaş. — Dacă punem ghiara pe ea bătălia-i câştigată, căci ea este tartorul celmare. E dracul gol! — Ar fi bine s-o am la picioarele mele, chiar goală ca un drac! râseIskender. Să dai ştire că am să răsplătesc în aur pe cel ce mi-o va prinde vie şi



nevătămată pe şerpoaica asta trufaşă. Am auzit că la cei patruzeci de ani ai eise ţine grozav de frumoasă. Ar fi o socoteală… adăugă el gânditor. — Cam greu să-i ajungi în preajmă, că tare mai e păzită şi de moldoveni,dar şi de oştenii ginerilor ei Koreţki şi Potoţki. — Banul face minuni, mai cu seamă când e galben strălucitor. Mulţi seîncumetă pentru aşa-ceva, numai să se afle. — Prea-bine, înălţimea-ta! se temeni Bali-beg, oprindu-se dinainteacortului întins pentru Iskender. — Mai apucăm să dormim vreo câteva ceasuri, dar la rugăciunea dedimineaţă toate căpeteniile să vină la mine ca să vedem ce facem! porunciIskender, căscând zdravăn. Oboseala drumului abia acum se făcea simţită şi fără alte pregătiri setolăni îmbrăcat cum era şi curând începu să sforăie. Cum se întâmplă adeseori primăvara, când vremea e schimbătoare, ziua

următoare se burzului şi nori mari şi negri începură a goni dinspremiazănoapte către Marea Neagră. Păreau nişte uriaşi încleştaţi pe viaţă şi pemoarte, stârnind spaima pescăruşilor, care ţipau căutând să se ferească dincalea lor. Încă nu ploua şi se părea că ploaia nici n-avea să se aştearnă curând,dar oştenii se zgribuliseră, pe când în ziua cealaltă stăteau întinşi la soare ca înmiez de vară. Toate căpeteniile oştirii veniră la ayak divani, iar robii nu mai pridideausă aducă ceştile aburind cu cafea. — Vitejii mei! începu Iskender. Aflu cu mâhnire că zahareaua de la Iliaş- beg încă nu a sosit şi nici Bethlen nu s-a zorit. Din astă pricină va trebui sămai aşteptăm preţ de o zi-două, după care ne vom repezi până la Yaş. — Ne-am putea scurta din cale, făcu un agă de beşlii. — Nu ştii năravul lor de a pustii totul, ca să nu găsim nimic? îl contraziseBali-beg. — Ba, are dreptate! se băgă Iskender. Câtă vreme nu află despre noi cegânduri avem, n-au curaj să pârjolească. De aceea vom porni pe dată, chit cămai înainte vă ceream să mai aşteptăm câtva timp. M-am răzgândit, aşa că daţiporunca de plecare! Se ridicară cu toţii şi pe rând ieşiră din cort, iar în urma lor se strecură o

iscoadă, dintr-acei pe care paşa le îngăduia de îndată ce se iveau. — Stăpâne! îngenunche străinul, făcând o temenea până la pământ. — Vorbeşte! — Elisabeta-doamna cu întreaga curte s-a tras mai către Suceava, aflândcâte ceva de pornirea tătarilor. — Păi unde-i Galga-soltan?



— Deocamdată nu poate trece Turla, că l-au pălit nohaii la el acasă, dar Arslan-aga din Bugeac viene cu trâmba lui în valea Jijiei. — Bine. Poţi pleca! făcu Iskender, aruncându-i o pungă bine burduşită.Ia-te pe urma curţii domneşti şi de mai afli ceva întoarce-te pe drumulPurlatului. Se vede însă că era o zi a veştilor proaste, căci nu plecă bine iscoada şicâţiva azapi îi înfăţişară doi prinşi ce fuseseră aduşi de seimenii valahi. Cumdădu cu ochii de ei, paşa se făcu roşu de mânie. — Cine a cutezat să-i lege? — Valahii i-au adus aşa, răspunse oşteanul înfricoşat. — Să fie înfăţoşaţi! Văzuse că unul dintre cei doi nu era altul decât olăcarul lui, pe oare-ltrimisese la Bethlen şi Mollart. Până să-i fie aduşi oştenii români, porunci unuirob negru să le taie legăturile.

— Cum de te-ai lăsat prins? izbucni înciudat Iskender. Şi tu cine eşti?întrebă pe celălalt. — El îi pricina, luminăţia-ta, răspunse olăcarul. Zoream în calea mea,când mă pomenesc cu ăst blestemat că mă ajunge din urmă zicându-mi că aiporuncit măria-ta să-i dau tot ce am, că avea să se ducă el mai departe. L-amîntrebat dacă are vreun semn anume şi mi-a arătat hangerul cu care s-a şirepezit să mă spintece. — Tuuu? se miră paşa către celălalt. Cine eşti? Străinul nu scoase o vorbă, de parcă n-ar fi înţeles ce se spune. Tocmaiatunci pătrunse în cort Kuciuk şi la vederea celor din genunchi vru să se deaîndărăt, albindu-se la faţă. — Rămâi, Kuciuk! porunci Iskender şi acesta se socoti pierdut, căci unuldintre cei doi nu era altul decât hamalul de la Brăila. — Măria-ta! Ştie turceşte, că aşa mi-a vorbit, se băgă olăcarul. Face peneştiutorul. — Dar cine v-a legat pe amândoi?! se miră paşa. — Slugile unui boier, care se aflau la povarnă. — Ce căutai tu acolo? — Scurtam calea. Şi văzând că ne încăierăm, au sărit să ne despartă, dar

nemernicul a spus că duceam scrisori de hainie şi atunci ne-au dus peamândoi la stăpânul moşiei. Acela n-a vrut să mă creadă, dar nici pe el, şi aşane-a trimis fedeleş la picioarele luminăţiei-tale. Iskender nu era prea mulţumit de întorsătura lucrurilor, iar muţeniaceluilalt nu-i mirosea a bine. Veniră în răstimp şi seimenii, care-i întinseră otaşcă ce cuprindea chiar propriile scrisori, dar şi sulul acela mai mic, scris deKuciuk. La vederea acestuia, mutul duse mână la inimă. Primul lui gând a fost



să se repeadă asupra hamalului şi cu o lovitură bine ţintită să-i închidă gura pe vecie, însă nu prea avea cum să se apropie. — Pe voi, vitejilor, am să vă răsplătesc cu argint, iar pe stăpânul vostru…cum aţi zis că-l cheamă? — Vlad Strătescu ot Străteşti, răspunse un oştean, care o rupea binişorturceşte. — Să-i spuneţi că-s mulţumit că nu şi-a băgat nasul să umble la peceţi,şi să mi se înfăţoşeze când m-oi întoarce! Am să-l fac mare dregător. Bine afăcut cum a făcut. Acum plecaţi! Oştenii se traseră pe dată, iar seraskerul se uită din nou la necunoscut. — Vrei să vorbeşti de bunăvoie, că-ţi făgăduiesc viaţa? De nu, am eu acde cojocul tău. Să vie Selim, gealatul! bătu el din palme. Atunci prinsul dădu capul pe spate şi-l scuipă pe paşă drept în obraz. Atâta aşteptase Kuciuk! În aceeaşi clipă se năpusti asupra lui, străpungându-l

cu hangerul. — Câine! făcu prinsul spre mut. Voiam să te scap, năpârcă… Un val desânge înspumat i se ivi între buze şi simţi cum îşi pierde vlaga, prăbuşindu-sela pământ. El mi-a dat scrisoarea! mai apucă să zică, arătându-l pe rob. FUGA-I RUŞINOASĂ CÂND NU IZBUTEŞTE. Deşi puteai jura cu mâna pe inimă că ploaia ce se aşternuse pemeleagurile bănăţene avea să ţină barem o săptămână, către seară cerul s-aînseninat, spuzindu-se mai apoi de stele, ba mai era de aşteptat şi luna. Când se iviră cătanele şi pe uliţa cojocarilor, uica Lăzărel îi băgase pe ceidoi oaspeţi în fânul din şopru, iar când un oştean mai cocoş se căţără pe scarăsă scormonească, dădu cu ochii de opincile şi şuba lui Grazziani şi îi fudeajuns, coborându-se pe dată. — Sunt oieri! spuse el. — Doar v-am spus că-s doi păcurari, făcu moş Ghilezan. Văzurăţi? Oştenii plecară mai mult întrebând pe la porţi, fără să mai scotoceascăprin curţile oamenilor. Într-un târziu s-a potolit larma căutatului şi lumea s-a tras la odihnă,doar câte un câine singuratic mai urla spre luna ce se ivise de după munte. Înliniştea nopţii se strecurau patru umbre: doi oameni şi caii lor, duşi de

căpăstru după obiceiul muntenilor. Se furişau să nu fie băgaţi în seamă decareva, căci cei doi nu erau alţii decât Marcu şi Gaşpar, care povăţuiţi de uicaLăzărel apucaseră pe uliţi întunecate să poată ieşi la o margine a târgului, undesocotea el că n-o să fie strajă. Nădăjduiau astfel ca până în revărsat de zori săcalce o bună bucată de drum spre cetatea Timişoarei, unde aveau să-şi aflescăpare. Era cam ruşinos pentru solul luminăţiei-sale padişahul, dar dacă ar fi



izbândit nimeni nu l-ar fi întrebat cum ajunsese să scape din capcanele întinseîn cale. — Stăăi, că te-am văz't! se auzi o voce tăioasă. Grazziani duse mâna la brâu, dar îşi dădu seama că n-are armă. Marcuînsă se opri, de parcă ar fi fost firesc să întâlnească vreo caraulă. Pe lângă ei setraseră cătanele, împresurându-i. — Unde-aţi plecat cu noaptea-n cap, măi ficiori? întrebă hotnogul. Deunde veniţi? — De la munte! răspunse Marcu, făcând pe prostul. — Muntele-i mare, măi omule! De unde anume? — Apăăi, de la stână! — Care stână, mă tontule? Asta întreb? — A lui taica Pavăl. — Măă, că prost mai eşti! se înciudă hotnogul. Lasă pe celălalt să

vorbească! Poate are mai multe grăunţe în căpăţână… — Nu! N-avem grăunţe! După ele plecăm, să le cumpărăm de la Lugoj, orichiar de la Cimişoara. — Mai tacă-ţi gura proastă şi lasă-ţi ortacul să spună! Ce, el n-arelimbă?! — N-are, că-i sârb! răspunse Marcu, stârnind râsul tuturor. — Lua-v-ar dracu pe-amândoi! se oţărî hotnogul. Haideţi după mine! — Da' pentru ce? se miră Marcu. — C-aşa-i porunca şi nu mă mai întreba, nătângule! Cine v-a pus să văfurişaţi pe uliţe lăturalnice şi să nu ieşiţi ca tăt omul pe poartă? — Apăi alt drum noi nu ştim, dar bucuroşi mergem de ni-l vei arăta. — Hai numa, că vi-l arăt eu! şi hotnogul porunci să li se ia caii, apoi seporniră în hazul cătanelor, care grijeau să nu se împiedice tontălăii în pietrelede pe uliţă, că umblă ca pe străchini. Râseră cu hohote, chiar şi cei doi păcurari, care se văzură aduşi tocmaiacolo unde ar fi vrut cel mai puţin să ajungă, adică la hanul lui Tănase, undese întorsese baronul şi acum sforăia, visând că i-ar fi prins. De-ar fi ştiut,Czobor, ce pradă nepreţuită avea sub ferestre, ar fi sărit pe dată din aşternut,dar aşa, cătanele îl lăsară să doarmă, că doar nu era să-l trezească pentru nişte

pârliţi de oieri. Când se opriră în curtea carelor, un oştean zise într-o doară: — Prăpădiţii ăştia nu cred să aibă bani asupra lor… Marcu trase cu urechea şi pe loc îi trăsni prin cap ceva năstruşnic. — Ba avem! se răţoi el. Că nu ni-s săraci! — Nu zău?! rânji înveselit hotnogul. No, atunci adă-i aici la păstrare,întinse el palma.



Bănăţeanul îşi desfăcu traista şi o aruncă peste cal, apoi se scotoci închimir şi scoase doi bănuţi de aramă, pe care-i întinse hotnogului. Se maiscormoni, dând la iveală încă vreo doi, după care se uită grijuliu în jur,chipurile, să nu-l vadă vreun străin, şi din sân, după multă osteneală, izbutisă-i mai dea încă patru drahme de argint. — Na! făcu el mulţumit, ca după cine ştie ce mare ispravă. Văzând însădezamăgirea oşteanului, adăugă râzând: — Dar stăi că mai am! Cum se iviră în palma lui cei doi florini de aur, nici morlacul nu şi-a datsama, destul numai că ochii hotnogului sclipiră de lăcomie. — Mai ai pe undeva? iscodi el. — Ba! Asta-i tot! Banii noştri pentru grăunţe. — Poate mai are sârbul? nu se lăsă hotnogul. — Nicicum, că el îi cam slab de minte şi-i pierde!

— Norocul vostru că ai tu mai multă în căpăţână! — Nici c-ar trebui să-i mai vadă luminăţia-sa, zise o cătană. Cine ştie ceprostie îi îndrugă ăştia şi tăt pe noi are să ne înjure. — Şi eu zic la fel, răspunse hotnogul, dar nu-i putem slobozi, că or daalţii peste ei. Minteni ce se deschide poarta, îi ţâpăm afară. Margă unde le-a fi voia! Din păcate îi băgară şi pe ei laolaltă cu toţi ceilalţi prinşi de peste noapte,şi nădejdea lui Marcu se spulberă. Îi povesti şi lui Grazziani, pe sârbeşte, maimult în şoaptă. — Bine ai făcut! zise acesta pricepând strădania tovarăşului său. Să n-ainici o grijă că-ţi întorc eu banii, dar poate că aşa are să ne facă scăpaţi. — Vedem noi, zâmbi Marcu, fiindcă n-or să aibă poftă să afle şi stăpânullor că ne-au luat banii. Cu asta am să-i ameninţ. — Numai de s-ar arăta hotnogul mai înainte. Ceilalţi, din jur, începură a se răsti la ei, căci mulţi mai voiau să doarmă,fără să le pese că erau prinşi de cătane. — Mai tacă-vă gura! se răsti careva, şi Marcu nu răspunse, ca să nu fie băgaţi în seamă. Dăduseră de căldură, din pricina mulţimii înghesuite în încăperea de

lângă grajd, şi până la urmă îi fură şi pe ei somnul, aşa că se treziră buimaci,auzind strigăte în ungureşte: — Sunteţi nişte vite încălţate! Măgari cu coarne… ori cum să vă mai zic?! Înălţimea-sa baronul se trezise mai curând decât se aşteptau cătanele şinerăbdător dăduse fuga să vadă prinşii de peste noapte. Cum dădu însă cuochii de pleava aceea pestriţă, se făcu negru de mânie.



— Nu zic de ţoale, că ele mai pot fi schimbate, dar voi nu v-aţi uitat lafeţele lor, să vedeţi ce tontălăi aţi adunat? V-am poruncit să scotociţi din casă-ncasă şi nu să-i strângeţi de pe uliţe, dobitocilor! Că au intrat în târg nu maiîncape nici o îndoială, urmă el, dar tot aşa de bine s-ar fi putut să vă scape şide sub nas, proştilor! Cum să nu fie furios baronul, câtă vreme toate îi mergeau anapoda?Fugise după ei înapoi la Cladova, ba în trecere dăduse şi pârjol prin Borlova, deciudă că nu le găsise urma. Nu avusese o clipită de răgaz şi tot degeaba. Parcăar fi intrat în pământ afurisiţii, iar după toate astea şi cătanele luate de laDecsy ca sprijin se dovediră nătânge. „Păsărelele şi-au luat de mult zborul!”gândi el. „În locul lor eu aş fi apucat-o înspre Lipova şi se înţelege că acolotrebuie să le dau de urmă, de-ar fi să ajung chiar şi în Temesvar”… Se aşternuse tăcerea, nimeni nemaicutezând să scoată o vorbă, când iatăcă o voce smerită se auzi din odaie:

— Domnule, fă bine şi dă-mi banii! — Gura! se răsti hotnogul. — Păi cum? Noi trebuie să plecăm, şi banii ni-s de trebuinţă. Ostaşul se uită îngrijorat spre baron, care părea a nu fi auzit, întrucâtciobanul nu voia nici el să se dea prea mult în vileag, aşa că vorbea mai peşoptite. Cum să-i dea prostănacului galbenii?! Norocul lui că Czobor îi întorsesespatele şi se îndrepta gânditor către han şi atunci hotnogul şuşoti ceva uneicătane, apoi spuse către Marcu: — Mergeţi cu el, că are să vă dea banii! — No, mulţam! Mergem după cum îi porunca, numai să ne putemcumpăra grăunţe. Se furişară şi Marcu şi Gaşpar împreună cu oşteanul, în vreme cetovarăşii lor rămaşi în odaie începură a striga să li se deie şi lor drumul. — N-aveţi grijă, că nu scapă ei! căută să-i domolească hotnogul. O să lepară rău că n-au rămas cu voi! rânji el, lăsându-i să-nţeleagă cum că aceiaaveau să capete o grea pedeapsă. Staţi blânzi, că vă slobod pe tăţi, numai săporuncească luminăţia-sa. Cei doi şi cu oşteanul se dădură pe după nişte căpiţe de fin, şi cândsocoti că s-au îndepărtat îndeajuns cătana le spuse:

— Fugiţi şi să nu vă mai prind, că nu mai scăpaţi! — D-apăi caii! se împotrivi Marcu, zărind la conoveţele din apropiere oîntreagă herghelie. — Luaţi-vă câte unul de colo, că-s mai buni decât mârţoagele voastre. Şidaţi-i zor, că minteni nu vă mai las! îi ameninţă el. Fără să mai stea pe gânduri, cei doi se aruncară în şea şi dădură pinteni.



— Făcurăm treabă bună, frate Marcule, zise Grazziani când se maipotoliră din galop. Lăsaseră cu mult în urmă porţile târgului, pe unde trecură fără să-i maioprească cineva, căci se vede că hotnogul se îngrijise ca nu cumva sloboziţii sădeie ochii cu baronul. — Lăcomia cătanelor ne-a scăpat! râse Marcu. — Dar şi iscusinţa ta… — Ba ne-am ales şi cu câte un cal bun, care face cât cheltuiala noastră. — Toate bune, numai că nu ştim unde ne aflăm şi încotro mergem. — Trebuie să fie calea Cladovei, şi nu-i rău. Mai încolo ne vom abate înstânga, către soare-apune, adică spre Cimişoara. — Cunoşti locurile? — Aşa am umblat întotdeauna, călăuzindu-mă după soare ori stele, şinicicând n-am dat greş. Acum îi negura dimineţii, dar în cel mult un ceas de

vreme are să se ivească şi drăguţul de soare. Tot cam atâta i-a trebuit şi baronului ca să-i treacă furia şi să se maiîntoarcă o dată pe la grajd, spre a vedea ostatecii mai pe lumină. Cercetă cuprivirea şi parcă nu-i venea la socoteală, întrucât multora li se dăduse drumulpe furiş, între timp. — Parcă văzusem şi nişte mocani? întrebă el pe hotnog, căci îi rămăseseîn minte faţa nerasă a valahului. — Au plecat, luminăţia-ta. I-au cunoscut nişte oameni de-ai mei şi le-amdat drumul, că se zoreau. — Dar de unde atâta grabă? Unde i-aţi prins? — Pe uliţă. — Asta ştiu, dar când? — După cel de-al doilea cântat al cocoşului! — Unde se duceau cu noaptea-n cap? — La târg, la Lugoj ca să… Baronul însă îşi pierdu răbdarea şi-i croi două palme zdravene,înroşindu-i obrajii. — Ei erau, nefericitule! Pe acolo-i drumul spre Temesvar, vită încălţată!Să-ţi iei trântorii şi să pleci pe dată la Cladova, să nu vă mai văd înaintea

ochilor! Se răzgândi mai apoi şi opri lângă sine vreo douăzeci de cătane, mai pealese, dar de hotnog nici nu vru să mai audă. — Pe unde au apucat-o? întrebă baronul aruncându-se în şa. — Pe poarta Cladovei! răspunse hotnogul, arătând într-acolo. — Pe dracu! Spre Lipova! porunci el. N-au putut ajunge prea departe. E vreo potecă, ceva, care să lege cele două drumuri?



— Pe la Şanoviţa, luminăţia-ta. — Cunoşti drumul? — Da. — Atunci te fac hotnog! Ia-o-nainte! Dacă fugarii sunt cei pe care-icăutăm, numai într-acolo se vor fi îndreptat. Haideţi! Cu toţii se avântară după baron cu noua lor căpetenie călărind ceva maiîn urmă şi curând li se arătară în zare doi oameni ce păreau că-şi trag caiidupă ei. — Ei sunt! răcni baronul pornind în galop. MARE SPAIMĂ DIN NIMIC. Când îşi deschise ochii Mirko dădu de privirea încrâncenată a hangiului,care cu greu era ţinut de cătane să nu se repeadă asupra lui, acum era legatfedeleş. — Aaa! Va să zică mai trăieşti, câine? spumega el neputincios în braţele

oştenilor. Ai vrut să mă jefuieşti, tâlharule?! Îi fi tu faimosul Mirko, dar s-aisprăvit cu tine! Nici mucii nu i-aş da… — Ia mai taci din gură jupâne! i-o reteză căpetenia caraulei. Mai lasă-măsă vorbesc şi eu, să ştiu ce am de făcut. — Ce să faci?! Să-i spânzuri, şi pe el şi pe ortacul lui de colo! arătă elspre Kocea, care îşi venise în fire, dar tot legat era. — Aşa, fără judecată, nu se poate. — L-ai prins chiar domnia-ta pe când mă jefuia, se răţoi jupânul. De nuera omul meu să-l pălească, pe toţi ne omora ticălosul şi iată că… — Da' mai isprăveşte odată, am spus! se răsti oşteanul. Se uită apoi lung la Mirko, de parcă l-ar fi cunoscut. — Auzit-ai ce ţi se pune în seamă? Drept îi? Tu eşti Mirko? — Mă cheamă Iancu, iar de acela de care vorbeşte n-am auzit în viaţamea. Cât despre jaf… am vrut numai să-l sperii pe jupân şi el şi-a făcut spaimămare din nimic. Iacă, mă jur pe Dumnezeul meu că sunt un om cinstit şi n-aveam trebuinţă de paralele lui! — Atunci de ce-ai sărit la mine? se băgă iar cârciumarul. — Ba să-mi fie cu iertare, domnia-ta ai căutat gâlceava. — N-ai vrut să plăteşti…

— Ba cum de nu, dar n-am avut mai mult decât îmi dăduse alteţa-sapentru slujba îndeplinită, răspunse Mirko domol. Oşteanul era nedumerit şi nu ştia ce să creadă, vrând să întrebe martoriice fuseseră faţă, dar tocmai atunci Kocea făcu marea prostie. Socotind că le va veni în ajutor răvaşul baronului, de care Mirko se vede că uitase, se băgă şi el:



— Ca să vă lămuriţi, n-aveţi decât să cercetaţi la brâul tovarăşului meu,unde veţi da peste scrisoarea luminăţiei-sale baronul Czobor, către alteţa-sa.Nu suntem oameni de rând, ci în slujba prinţului! — Ce scrisoare? întrebă căpetenia caraulei. — N-am nimic! se răsti Mirko, fulgerându-l din privire pe Kocea. Vorbeşteîn dodii, crezând că vă poate amăgi. Oşteanul nu-i dădu crezare şi-l scotoci, până află scrisoarea. — Se vede că tu minţi şi nu văd de ce, câtă vreme eşti în slujba domniei.Ia să mergem noi să duci asta unde trebuie, că parcă spuneai şi de cevarăsplată de la alteţa-sa.

Mirko îşi dădu seama că erau pierduţi, dacă Bethlen avea să citeascăadevărata veste de la baron. „Dobitocul de Kocea!” îşi spuse el înciudat. „Acumsă vedem cum scoatem cămaşa…”

— Văd că ai amuţit. Te pomeneşti că eşti în slujbă de taină, dar nu-i bai,că avem să te ducem la domnul conte Ugrai. El va şti ce să facă. — Dar cu mine cum rămâne? sări cârciumarul. — N-ai auzit că a vrut numai să te sperie? Ce mai vrei? — Aşa sperietură… n-am ce zice! Dar mâncarea şi beutura? — Să fie pomana morţilor, că nu rămâi în pagubă domnia-ta. Se întoarse apoi către cătanele caraulei şi porunci să fie legaţi numai demâini, pentru a putea umbla. Atunci a fost ultima încercare a lui Mirko de ascăpa, dar se zvârcoli degeaba întrucât fu legat pe dată, apoi sub ghionturileoştenilor fură târâţi la cetate şi azvârliţi în temniţă. Citind răvaşul baronului, contele Ugrai se repezi la principe, căci pentruel era, dar întotdeauna îi desfăcea scrisorile. — Iată dovada, alteţă, că nu m-am înşelat în privinţa lui Czobor! A fost de bună-credinţă şi nici vorbă de Inău ori Chioar! — Aici trebuie să fie altceva la mijloc. Unde-i omul care m-a minţit? — Aici, dar sunt doi. Au fost nemulţumiţi, se pare, de banii ce le-am dat,s-au îmbătat şi aşa s-au dat în vileag. — Vezi de poţi scoate ceva de la ei cu ajutorul călăului şi pe urmăspânzură-i, fiindcă asta-i răsplata ce li se cuvine, nu bani. Eu mă duc s-o văd

pe Agnes, care mă aşteaptă, şi tu, după ce isprăveşti cu ei, vino iarăşi la mine. Contesa Rozsnyai era într-adevăr în cetate. Nu aşteptase chemareaprinţului, ci parcă un simţământ necunoscut o îndemnase să vină la Deva,împreună cu prietena ei, Iulia, chipurile, să-i ajute într-o încurcătură cu nişteiobagi de pe moşia ei de la Mikoslaka. Aşa se face că „numai ce s-au gândit laea şi a şi venit”, după cum zise Ugrai în şagă.



Cele două prietene erau nedespărţite şi mulţi dintre curteni le porecliseră„ziua şi noaptea”. Asta pentru că Agnes era albă la faţă, cu ochii albaştri, darcu părul negru ca pana corbului, în vreme ce Iulia, cu pletele de culoareagrâului copt, avea ochii ca noaptea. Altminteri erau deopotrivă ca statură şi cuforme, rotunjite, dar numai atâta cât să poată suci minţile oricărui bărbat. Şinu puţini erau aceia care suspinau în urma lor, dar ele încă nu voiau să sesupună unui bărbat, măritându-se. La intrarea prinţului, amândouă fetele făcură o plecăciune adâncă, dupăobiceiul din ţările Apusului. La rândul său, Bethlen le răspunse fluturândmâna şi zâmbind. — Acum, că am în faţa ochilor şi „ziua” şi „noaptea”, greu îmi vine săhotărăsc şi nu ştiu cu ce să încep. — Cu începutul, alteţă, zâmbi şăgalnic Agnes. — Ba din contră, cu sfârşitul, căci tocmai acuma am căpătat dovada că

se cam încurcă lucrurile… Le povesti apoi în amănunţime tot ce avea de gând şi ce ar fi trebuit săfacă ele ca să-l ajute. Nu uită să le amintească şi de viclenia „veneţianului”, carecutezase să-şi trimită iscoadele chiar în Deva. Le ceru să plece însă cât maidegrabă, fiindcă pentru nimic în lume Grazziani nu trebuia să scape, dacă aveaasupra lui vreo scrisoare de la habsburgi. După o vreme se ivi şi Ugrai, care le spuse şi mai multe, cerându-şiiertare că aproape le alunga, dar o caleaşcă trasă de şase armăsari nu le maiaştepta decât pe ele ca să pornească la drum. Şi totuşi plecarea avu loc abia adoua zi în zori, căci prinţul ţinuse să afle mai întâi ce putea scoate Ugrai de laiscoade. Pe de altă parte, se pare că cele două fete veniseră cu treabă la Deva,aşa că trebuiră să umble măcar vreo câteva ceasuri. La ieşirea din Deva, pe malul Mureşului, două leşuri se legănau înadierea vântului de primăvară. Dar fetele nu se uitară şi nici n-ar fi avut deunde-i şti pe Mirko şi Kocea. Se lăsaseră în voia vizitiului, care ocolea cudibăcie toate gropile, în vreme ce ele sporovăiau vrute şi nevrute, ca femeile,fără să ia seama la frumuseţile ce le treceau pe sub ochi. Nimic deosebit nu semai petrecuse şi dacă mergeau tot aşa până în seară aveau să fie între zidurileCaldovei. Dar pe când n-ar mai fi avut mult până la destinaţie drumul deveni

din ce în ce mai stricat şi, deşi vizitiul mai încetinise goana, fetele începură a fihurducate într-o parte şi alta a caleştii. — Ugrai zicea că turcul e o frumuseţe de bărbat, chicoti Iulia între douăsalturi. Ai grijă… — N-am eu teamă, se împăună Agnes. Bărbaţii cu cât sunt mai arătoşicu atât îs mai proşti.



— Numai că dacă avem să mergem tot aşa până la Temesvar nu vei maiarăta tu nicicum, trebuind să-ţi tocmeşti mai întâi oscioarele. — S-ar putea să ai dreptate! spuse printre icneli Agnes. Ia strigă tu latrăsniţii aceia de pe capră s-o lase mai domol, că nu mai avem mult. Iulia se aplecă pe fereastră şi strigă: — Hooo! Hooo!… mai uşurel, că ne faceţi bucăţele! Cocişul nu pricepu şi opri caleaşca dintr-odată, încât fetele căzură lapodea, încurcându-se în fuste. — Nu s-a înţeles porunca, luminată stăpână, făcu acesta ivindu-se lafereastră cu căciula în mână. — Acum îi prea târziu! răspunse Agnes înciudată. Ce mergi aşa, ca bezmeticul? Ne-ai zobit mădularele. — Să am iertare, luminăţia-ta, dar îi musai să ajungem la Cladova, căprin pădure mai mişună tot felul de jivine, cu patru şi cu două picioare.

— Bine, îngădui Agnes, dar cată să mai fereşti gropile, cât de cât. — Ce să facem, că aşa-i tot drumul?! dădu din umeri cocişul. Tocmai se închina şi îşi punea căciula ca să plece din nou, când se auzirăîn depărtare pocnete de sâneaţă şi strigăte. — Stai! porunci Agnes. Trageţi caleaşca din cale în vreun tufiş, apoideshămaţi caii şi duceţi-i cât mai departe, până trece iureşul. Altfel caii o să nedea de gol! Cu mare grabă, cei doi vizitii îndepliniră dorinţa contesei. În vreme cefetele se traseră cât mai adânc în pădure, ei încălecară armăsarii şi o luară lafugă. — Ne-au părăsit! şopti Iulia înfiorată. Oare bine ai făcut? — Altcum caii ar fi nechezat şi străinii ar fi dat peste noi, dar aşa, chiardacă dau peste caleaşcă, n-au ce face cu ea. Iar slugile au să se întoarcă, n-avea tu grijă, că tremură toţi de frica lui Jeno. Tăcură amândouă, ciulind urechea la fiecare foşnet. — Se apropie călăreţii! zise Iulia, strângându-se lângă prietena ei, deparcă i-ar fi căutat ocrotire. — Ba-i numai unul! răspunse aceasta. Se vede însă că după el vor fipuşcat, aşa că musai să se audă şi ceilalţi curând.

Într-adevăr, un călăreţ se ivi în goană dinspre Cladova, dar fără să se uiteîn dreapta ori stânga trecu mai departe. — Dacă vor face şi ceilalţi la fel suntem scăpate, şopti Agnes, strângândmâna Iuliei. Aşa cum gândise contesa, curând apăru şi un pâlc de călăreţi, însăaceştia veneau la pas scrutând fiecare tufiş, de parcă ar fi căutat pe cineva.



Când şi când, slobozeau câte o sâneaţă în aer şi răcneau de parcă ar fi fost la vânătoare. — Să ştii că după noi au venit, zise Agnes. — Dar au veşmintele ca oştenii prinţului… — Se vor fi îmbrăcat anume să ne înşele, căci altminteri n-ar fi fugărit pecălăreţul de mai înainte. De frică se lipiră amândouă de pământ ţinându-şi chiar şi răsuflarea. Auziră chemarea unuia care dăduse de urmele caleştii şi nici nu se clintiră,socotindu-se pierdute. Alte strigăte şi puşcături, iar când îşi auzi şi numele, Agnes abia maiizbuti să îngăime: — Auzi?… Pe mine mă caută! — Ssst! Nu mişca! şopti şi Iulia. Într-un târziu, când forfota se mai domoli, Iulia săltă puţin capul.

— Au înhămat caii lor şi ne-au furat caleaşca. Iacă, se duc! — Ducă-se dracului, cu ea cu tot! făcu uşurată contesa. Bine că ne-aulăsat pe noi în pace, adăugă ea şi se săltă cu îndrăzneală. — Stai, unde te duci! o trase cealaltă. — Acum, că au plecat, nu mai avem a ne teme. Ar trebui să se arate şioamenii noştri, ca să putem merge călare. — Dar dacă şi ei vor fi fost înţeleşi cu următorii? — Mai ştii?! Oricum se vor înapoia, măcar să ne prindă. — De ce nu ne-au luat atunci când eram în caleaşcă şi la mâna lor,putându-ne duce oriunde ar fi poftit?! — Ei, şi tu! De unde vrei să ştiu? Cel mai sigur ar fi să ajungem pepicioarele noastre la Cladova, care nu poate fi prea departe şi de mai stăm neprinde noaptea. Îşi sumeseră fustele şi o porniră voiniceşte la drum, dar gata oricând s-ozbughească în pădure în caz de primejdie. — Cu condurii noştri nu ajungem prea departe, se văicări Iulia. — N-ai decât să te descalţi. — Aş face-o de n-ar fi frig. Bune ar fi acuma opincile olahilor, mai scâncifata.

— Ştii că ai dreptate? se opri Agnes. Ia uite ce facem! Îşi săltă poalele şi cu dinţii sfâşie o bucată bună de piază, apoi se aşeză şiscoţându-şi botinele începu să le înfăşoare, de parcă ar fi fost rănite. — Gata! făcu ea săltându-se sprinten şi ţopăind. — Şi cum avem să ne arătăm în lume cu rochia ruptă? — Tu n-ai decât să faci cum vrei, dar eu îţi spun că aşa pot merge şi pânăla Temesvar. Nu-mi pasă!



De voie, de nevoie, Iulia făcu şi ea la fel şi râzând cu hohote începură afugi una după cealaltă de parcă s-ar fi jucat. Dar după o bună bucată de drumosteniră, de abia îşi mai târau picioarele. — Să ne hodinim oleacă, se rugă Iulia. — Nici vorbă, că uite, se înserează. Hai! Deodată se opriră însă, uitându-se una la alta. Din depărtare, dinspre Cladova, se auziră strigate pe nume denişte bărbaţi. — Sunt oamenii noştri! răsuflă uşurată Iulia. Hai înaintea lor! — Stai pe loc! o apucă Agnes. Tu n-auzi de unde vin? Cum de-au trecutpe lângă noi, că doar i-am lăsat în urmă?! Dacă au fost înţeleşi cu duşmanii? — Ai dreptate. Venirăm atâta cale pe jos şi să ne dăm prinse chiar lacapăt? Asta nu! Hai să ne pitim! Spaima de oameni fu mai mare decât cea de întuneric şi astfel pe la vremea cinei, istovite de tot, bătură la poarta cetăţii, mai-mai să se prăvălească

la picioarele străjerilor. — Sunt contesa Rozsnyai… mai apucă să îngăime Agnes şi se trânti,frântă de oboseală, pe o laviţă de lângă poartă. Străjerii nu mai întrebară nimic ci pe dată dădură de ştire căpitanuluiDecsy, necutezând să le ducă pe braţe până la el. Acesta veni în grabă, bucurându-se nevoie mare. — Ce spaimă am tras, luminăţiile-voastre, mă temeam să nu vă fi rătăcitori să vă fi prins vreun lup, că bântuie multe jivine pe la noi. Auzind spusele căpitanului, Iulia leşină de frică. — Vai de mine! se tângui Decsy. Cine m-o fi pus? Cu toată oboseala, Agnes se ridică şi stropind-o cu puţină apă pe obrazizbuti să-şi trezească prietena. — Prin ce-am trecut! oftă fata. — Şi câte mai avem, se strădui să zâmbească Agnes. Lupii sunt nişte vietăţi cumsecade, faţă de om! mai găsi ea putere să glumească. Dă-ne un patşi un aşternut, că de mâncare nu mai vreau, zise apoi spre Decsy. Totuşi după ce se întremară cu nişte lapte cald de capră şi îşi încălzirăpicioarele în apă călduţă, le veni iarăşi chef de vorbă, începând să-şipovestească păţania.

Auzindu-le, Decsy nu se putu stăpâni să nu râdă. — D-apăi să vedeţi, înălţimile-voastre, cum am primit ştire că sosiţi, ammânat în întâmpinare câţiva călăreţi, ca să vă arate drumul. Tot eu le-amporuncit să tragă din sâneţe şi să strige, ca să-i auziţi la vreme. — Bine, dar călăreţul acela singuratic, care fugea din calea lor, nu-ţi dăde bănuit? întrebă contesa.



— Gândesc că va fi fost olăcarul nostru ce se ducea la Deva, şi cum îitânăr şi zburdalnic va fi lăsat slobod frâul calului. Are s-o sfârşească prost într-o zi, cu năravul ăsta al lui. — Şi cocişii noştri? nu se lăsă Agnes. Cum de au trecut fără a-i vedea şiacum unde sunt? — Auzind puşcăturile s-au speriat şi ei, şi în grabă mare au fugit pânăaici pe o scurtătură ca să ceară ajutor. Aflând despre ce e vorba, s-au întors pedată în calea înălţimilor-voastre, dar nu v-au mai găsit. Atunci ne-am speriat cutoţii şi am poruncit să fie cercetată întreaga pădure. Oamenii mei încă nu s-auînapoiat. Caleaşca ştiţi bine că au adus-o oştenii, găsind-o părăsită. Maaarespaimă am tras! răsuflă uşurat căpitanul. — D-apăi noi! oftară şi fetele deodată. Mare spaimă din nimic! zâmbi Agnes. Barem de-ar fi mereu numai aşa! URMĂRIREA.

Doda Măria bătea de zor albiturile pe malul Begheiului zorindu-se să n-oapuce amiaza, când trebuia să sosească omul ei de la muncă. Soarele seridicase de-o suliţă în înaltul cerului, iar aerul era limpede ca după ploaie. Cald nu era încă şi apa cea rece a râului dăduse mâinilor femeii culoarearacului fiert. N-aveau decât să-şi răcească unii gura, ea ieşea cu rufele la râu,ca să le albească, chiar şi-n miezul iernii. Învăţase încă de pe când era copiliţăcă numai apa Begheiului dădea albeaţă aşa cum trebuie, şi nu se uita ea îngura satului. Dar cum se mai fudulea când omul ei ieşea pe uliţă numai cucămaşă curată ca lacrima şi albă ca varul! Cam la astea se gândea doda, storcând şi bătând cu maiul de o trecuserănăduşelile, când i se păru că zăreşte ceva mişcându-se în tufişul de mai la vale.E drept că nu dăduse frunza, dar lăstărişul era îndeajuns de des, ca să poatăascunde vreun om ori vreo jivină. Zburătăci un bulgăre într-acolo, însă nici omişcare. „Mi s-o fi părut” îşi zise, apucându-se iar de rufe. Dar după o vremeauzi desluşit cum trosniră nişte vreascuri, de parcă ar fi călcat careva pe ele. — Cine-i? strigă doda Măria, apucând bătătorul de rufe şi ducându-sespre lăstăriş. Cui îţi arde de zburdat cu mine? Din câţiva paşi se apropie şi atunci văzu ieşind un fecioraş bălai şi cuochii ca seninul cerului de vară.

— Ptiu! Calce-te, că m-ai spăriat! făcu femeia scuipându-şi în sân. Ficiorîn toată firea! Al cui eşti? Tânărul o privi rugător şi îi răspunse ceva, dar doda nu-i pricepu vorba,necunoscând decât limba neamului ei. — Nu eşti de pe la noi, după cum văd? Tânărul îşi duse mâna la gură, semn prin care orice om din lume vrea săarate că-i flămând.



— Ţi-o fi foame? După ce tocmi rufele ude în coşarcă, femeia dădu să apuce, darfecioraşul se repezi şi, cu o putere pe care n-ai fi bănuit-o la înfăţişarea lui, lesăltă pe umeri. — Că bine faci, dragu dodii! zise ea mulţumită. M-am rupt de şale cuspălatul, d-apăi să le mai şi car? Se vede că ai suflet milostiv. Merseră aşa, tot vorbind de una singură, până acasă, unde îi întâmpină bărbatu-său, care apucase să se întoarcă mai curând. — Că doar nu ţ-ai tocmit slugă, tu Mărie? făcu el râzând. — De ce nu? Iar de vrei să ştii, îi chiar ficioru-miu! răspunse ea mucalit. Le era în obicei să glumească, măcar că acum nu mai erau oameni tineri.Se vede însă că se purtau aşa de unde nu aveau copii şi se alintau între ei, căde certat nimeni n-a apucat să-i audă. — Dar când boală l-ai plămădit? Nu cumva tu erai fătuţa aia din căpiţa

de fân, d-acu vreo şaisprece ani? i-o întoarse ceacea Pătru răsucindu-şimustaţa surie. — Ţ-oi da io ţie fătuţă, hodorogule! îl ameninţă ea cu degetul. Străinul nu înţelegea nimic, dar văzu că cei doi bătrâni erau binevoitori.Se opri în capătul târnaţului, aşezând cu grijă coşarca, apoi vru să seîndepărteze. — Stai copile, nu pleca, să îmbuci ceva cu noi, zise femeia. — De bună-samă! încuviinţă şi bărbatul. Ia spune, cum te cheamă? — Nu ştie limba noastră! răspunse doda Măria în locul băiatului. — Ei pă dracu, că doar n-o fi turc! Cuvântul „turc” păru a-l înţelege şi copilul, că pe dată se împotrivi: — Ne! Ia… Pera! Ne „turc”! şi îşi făcu cruce. — Uite că-i creştin, papistaş după cum s-o închinat, şi dacă-l cheamăPera, poate c-o fi sârb? zise bărbatul. — Da, da! zâmbi Pera încuviinţând şi din cap. Intrară cu toţii în cuină şi băiatul se aşeză pe o laviţă, uitând parcă defoame, căci dăduse de căldură omenească, iar el de câteva zile fusese lipsit deaşa ceva. — Ia şi mănâncă, Petre!

— Pera! se împotrivi feciorul. — Bine, fie cum vrei, îl bătu pe umăr gazda. Dar noi ţi-om zice Petre!Pricepi? Ca pe mine! A fost mai greu să se lămurească, dar până la urmă se înţeleseră totuşicumva. Chiar de a doua zi, „Petre” se simţi ca acasă şi era tare săritor latreburi, spre bucuria gazdelor sale. Ba începuse a pricepe şi câteva cuvinte. Aşacă ceacea Pătru începu a-l lua cu sine şi la muncile câmpului.



Într-o zi porniră cu carul după ceva uscături de pe malul Begheiului.Încărcaseră cu vârf şi Pera se cocoţase în vârful vreascurilor, dovedindu-semeşter la strunitul cailor. Îi opri în mijlocul vadului ca să se adape, în vreme ce binefăcătorul său urma să treacă podeţul. — Măi fecior, auzi el o voce. Ia spune cum îi zice satului vostru? Întoarse capul şi zări doi ciobani călare. Nepricepând ce voiau, strigă: — Ceace Petre! Ceace Petre! — Aici mi-s! răspunse gazda, care trecuse pe malul celălalt. Ce vreţi? maiîntrebă el către cei doi, spre a nu da de gol băiatul. — Întrebam şi noi, ficiorul de colo, că ce sat îi! răspunse Marcu. — Şanoviţa! — Şi-i departe Cimişoara? Ţăranul se uită bănuitor la ei, fiindcă măcar că erau îmbrăcaţi păcurari,după cai păreau a fi mai curând oşteni, şi apoi nu pe acolo era drumul către

Timişoara… — Tăt într-o goană, până-n sară sunteţi acolo. Marcu se întoarse să-i tălmăcească şi lui Gaşpar, pe sârbeşte, cele aflate,când, spre mirarea tuturor, se băgă în vorbă Pera: — Eu sunt croat… Ştiu sârbeşte! Gaşpar fu cel care se bucură mai mult şi începu a vorbi cu băiatul,uitând de toate celelalte. — Sunt mulţi croaţi în satul vostru? — Gândesc că numai eu, fiindcă n-am dat încă peste nimeni. — Nu eşti de aici? — Sunt din… Se opri însă, nestând dacă face bine să se mărturisească primului venit.Interveni atunci ceacea Pătru care, lămurit acum că băiatul e sârb, spuse cătreMarcu: — Cum văd şi el îi sârb, ca şi ficioraşu meu. L-am găzduit de pripas, darl-aş ţine pe lângă mine, că-s bătrân şi copii n-am. Acu, poate că-ţi pofti un picşi pe la noi, că vrem să aflăm câte ceva de băiat. — Bucuros! răspunse Marcu. Să nu mint, ni-e cam foame şi mai suntemşi osteniţi de cale, aşa că ţi-om mulţămi frumos.

Între timp Grazziani rostise ceva turceşte şi astfel putu afla că şi astălimbă îi era cunoscută băiatului. Atunci, ca să înlăture bănuielile nedorite, Perale spuse: — Sunt croat, dar m-au luat de mic de la părinţii mei, pe care nici nu mi-i mai aduc aminte. Pe urmă am ajuns paj la paşa de Belgrad şi o vreme maiapoi la cel de la Timişoara. — Erai acolo când a fost ucis?



Pera se înroşi tot, fiindcă de felul lui nu era învăţat să mintă, iar pe dealtă parte începuse a prinde drag de străinul îmbrăcat ţărăneşte şi care se vedea cât de colo că nu era cine voia să se dea. — Lasă că ai să ne povesteşti acasă! făcu Grazziani cu blândeţe,simţindu-l că avea ceva de ascuns şi-l luase prea repede. Oricum, nu-l bănuia de uciderea paşei. Tare se mai mâhni doda Măria când îi văzu pe cei doi străini, vorbind cu„Petrică” al ei. Nu cumva să poftească să i-l ia, căci îşi pusese mare nădejde înel. — Noi nu prea avem cum să-l luăm, zise Marcu vrând s-o liniştească, maicu seamă că nici nu fusese vorba de aşa ceva. — Dacă mergeţi la Cimişoara, interveni şi ceacea Pătru, apăi şi io zic sălăsaţi copilul aici, că de pun mâna pe el, îl spânzură! — Cum aşa?! se miră Marcu.

— Aşa, fiindcă mişălu de la Cimişoara o fost ucis de un fecioraş, pe care îlcaută azapii şi trebuie să-l găsească orişicum… — Chiar! sări şi femeia, chipurile, ca să-i facă să nu se încurce la drumcu cineva primejdios. Marcu stătu puţin pe gânduri apoi îl chemă pe Gaşpar deoparte şi îlinformă în şoaptă, încât Pera putu înţelege că s-ar şti totul despre el. Îi pierisesângele din obraji. — Ei, ce-i cu tine? îl întrebă Gaşpar. Pera rămase descumpănit, apoi ridică deodată capul şi scrâşni: — Da! Şi de-ar trebui aş mai face-o! Îi urăsc pe osmanlâi! Dârzenia cu care se mărturisise tânărul îi plăcu lui Grazziani, care sedesprinse cel dintâi din liniştea de gheaţă pe care o aşternuse neaşteptatadezvăluire. — Ai vrea să intri în slujba mea? îl întrebă el ca şi cum ar fi vorbit cu un bărbat în toată firea. — Nu mă pricep la oi! făcu Pera stânjenit. — Cu atât mai bine, că eu te poftesc la „berbeci”, dar din aceia cu şalvarişi turbane, cărora trebuie să le mai scurtăm din coarne. Ce zici, te-nvoieşti? — Da! răspunse scurt Pera.

Cu mare greutate putură cei doi bătrâni să se despartă de flăcăiaş, care,cu toate rugăminţile dodei Măria, se hotărâse să se lege de cel dintâi om pe carel-a auzit vorbindu-i limba părinţilor lui. — Câtă vreme se află pe pământul bănăţean stăpânit de turc, nu are săse teamă de se va afla în preajma mea, dar de rămâne aici vor da peste el şi vrând-nevrând trebuie spânzurat, căci aşa-i legea, spuse Gaşpar, auzindtânguirile gazdelor.



Astfel gazdele se lăsară înduplecate şi până la urmă încuviinţară plecarealui Pera, de parcă ar fi fost feciorul lor. Şi după ce isprăviră de povestit şi maigustară câte un vinişor de casă, în amurg pe cei doi păcurari îi cuprinseosteneala drumului, încât se rugară de un aşternut unde să-şi pună capul.Înţelegând că nu era vorba de oameni de rând, doda Măria le aşternu în odaiadin faţă, deşi cam răcoroasă, că de-abia aprinsese focul în ea. La scurtă vremeamândoi pluteau în lumea viselor, în timp ce gazdele nu mai pridideau cupregătirea merindelor şi a veşmintelor de drum pentru „Petrică”. Bătrânuldăduse fuga la un neam de-al lui, care avea un cal bun de călărie şi l-ar fi vândut bucuros. Nu s-a gândit deloc să-i ceară băiatului vreun ban. După nicidouă ceasuri de când se pornise în sat, se întoarse val-vârtej, călare pe calulcumpărat. Intră drept în odaia oaspeţilor şi-i zgâlţâi pe Marcu. — Scoală! Mă auzi? făcu el, când Marcu deschise ochii. — Or venit cătane în sat! Bagsamă că după „Petrică”. Fugiţi!

Se trezi şi Gaşpar, dar când auzi că era vorba de oşteni veniţi din Timişoara, se potoli pe dată. — Lasă-i, că de-or veni aici, bine n-are să le fie, după muştruluiala ce le-oi trage. Trebuie să fie spahiii mei! Acum mi-e prea somn şi nu mă ridic, de-ar fişi sultanul! mormăi el pe jumătate adormit şi se aşternu din nou la somn. În capul satului, din partea cealaltă, tocmai atunci îşi căutau culcuş pela şoproane cătanele din Cladova, în vreme ce luminăţia-sa domnul baronCzobor se aşezase la cină, într-o gospodărie mai înstărită. JUDECATA ŢĂRANILOR. Flăcăii porniţi în căutarea lui Grigore Baltag au avut mult de mers, pânăaproape de marginea pădurii, unde, atârnat de creanga unui stejar bătrân, selegăna leşul tânărului. Se vede treaba că, pripindu-se să se ducă în urmărirealefegiilor de unul singur, aceştia îl vor fi doborât şi mai apoi l-au spânzurat, casă se fălească şi ei cu o biruinţă. Se opriră cu toţii, descoperindu-se, apoi Toader se căţără în copac spre atăia funia. Prinseră nişte crengi unele de altele încropind o năsălie şi în tăcereîşi cărară tovarăşul mort unde erau şi ceilalţi. Cu toţii se simţeau vinovaţi de a-lfi lăsat singur, dar niciunul nu-i auzise chemarea. Abia acum îşi dădură seamacă lefegiii scăpaţi aveau să dea de ştire pretutindeni şi se vor întoarce cu întăriri

asupra lor. Aşezară mortul cu mare grijă la pământ, de parcă s-ar fi temut să nu-ipricinuiască vreo suferinţă, apoi o vreme rămaseră muţi, uitându-se unii dupăalţii. — Hai să-i strângem pe toţi, unu lângă altu, că de amu nu s-or maiîncăiera, zise cu smerenie Toader.



— Nici că s-ar putea, că giupâneasa nu are să ajungă în rai, cu Grigoriţăori Pandele şi ceilalţi, îngăimă Gheorghe, târând trupul jupânesei Ilisafta lângămorţi. — Bre Ionică! strigă Toader. Ian vezi tu unde-i giupâniţa, că departe n-afi. Dar ai grijă să n-o sperii, ci strigă încetişor. Ia-o de mâni şi ad-o aici! S-ar fi dus el însuşi, dar îşi dăduse seama că nemaifiind Grigore lui i secuvenea ascultarea celorlalţi şi trebuiau strânşi morţii spre a fi îngropaţi cât decât creştineşte. Pe urmă aveau să meargă în aşezările lor din pădure ca s-oducă pe Profiriţa, care părea că se cam zdruncinase la minte. Pentru aceea îl şitrimisese pe Ionică, cel mal tânăr dintre ei. Acesta merse liniştit, dar văzând că nu dă de fată începu a striga:„Giupâniţă, unde eşti?… Giupâniţăă! Duducă Profiriţă, răspunde!” Era cât pece să se întoarne, când o zări într-o rarişte de pădure. — Aracan de mine, duducă! oftă uşurat băiatul, urmând cu voce blândă:

ar fi putut să te mănânce lupii! De ce ai plecat de unde te-am lăsat? Tot vorbindu-i, s-a apropiat de ea fără a se mai uita şi pe de lături. Dinasta i s-a tras pieirea, căci Toma Melinte, auzindu-l, o aşezase pe fată anumespre a-i veni lui la îndemână să se ascundă în dosul unui copac. Pe când Ionicăse aplecase asupra fetei, Melinte s-a aruncat cu toată puterea în spinarea lui,străpungându-l cu hangerul. Răcniră şi unul şi celălalt, căci flăcăul s-a sucit pe dată rostogolindu-seasupra boierului, dând să-l strângă de gât. Nu mai avu însă vlagă şi rămaselipsit de suflare peste el, împroşcându-l de sânge. — Săi, Profiriţă, şi trage-l de pe mine! icni Toma, dându-i lacrimile dinpricina piciorului rupt. Ea însă nici nu-i băgă în seamă, ci privea undeva către desişul pădurii,de parcă ar fi zărit ceva anume. — Hai fă, că singur nu poci! Se înfuriase şi-i vorbise urât, ca unei slujnice, dar nici aşa nu izbutise s-ournească pe fată. Văzând că nu se poate bizui pe ea, se chinui de unul singurşi, cu chiu cu vai, se trase de sub leşul băiatului, care se făcuse dintr-o datănespus de greu. Apoi se târî până la picioarele fetei, îi apucă genunchii şisprijinindu-se astfel se ridică pe piciorul zdravăn.

— Hai să fugim! Ea îl ascultă săltându-se de pe trunchi şi şontâcăind amândoi sepierdură pe potecile codrilor. „Amu să fi fost teafăr!” îşi zise Tomiţă cu părere derău. De mult îi purta el sâmbetele fetei vel-armaşului, dar era ţinut ladepărtare, ca nefiind de neam mare ca ei. Acuma nu era vreme, din pricinaneobrăzaţilor de ţărani, dar după ce se va fi depărtat îndeajuns nimeni nu l-arfi împiedicat s-o batjocorească niţel pe fiica Nicoriţeştilor, şi atunci să mai vadă



el nasul pe sus al vel-armaşului. „A vedea el, ghiuju! Că doară şi eu îs tot atâtde bun ginere ca şi leşii, dacă nu chiar mai bun. Dar am să mă las rugat multă vreme”, gândea el şi bucuria izbânzii îi mai ogoia durerea din picior. Flăcăii isprăviseră de adunat morţii într-un loc, când Toader se uităîmprejur mirat. — Dar pe boierul cel tânăr de ce nu l-aţi adus? Ia târâţi-l şi pe el, ca sământuim cu toţi! — Păi unde-i?! se mirară câţiva. — O fi căzut în faţa cailor de la caleaşcă. N-o pătruns mai încolo, ziseGheorghe. — L-am văzut prăvălindu-se, adăugă altul. — Căutaţi, că eu mă duc după Ionică. Nu pricep de ce întârzie. — Bre, strigă unul. Era un hoit sub calul cela mort. — L-am tras eu, răspunse Gheorghe, dar era o slugă a lui Melinte. Zi mai

bine că o făcut pe mortu' şi ne-a tras pe sfoară. — Te pomeneşti c-o fi luat şi fata cu el?! se îngrijoră Toader. Ia să văd! Porni însoţit de încă vreo doi şi nu după multă cale dădură peste leşul luiIonică. — Oare să fim blestemaţi să crăpăm, unu câte unu?! şopti înfricoşat unflăcău. — Ca puii de găină, când dă molimă-n ei! mormăi altul. — Ia mai tăceţi din gură! îi repezi Toader, după care îi strigă şi pe ceilalţi.Pe pământ se văd urmele de la ciuboţelele giupâniţei, le zise. — Ba uite şi una de bărbat, dar pare să aibă doar un picior, arătă unul. — Întocmai! încuviinţă Toader. Boierul nu poate umbla ca lumea, şi de neluăm după ei îi găsim pe dată. Fiţi însă cu băgare de samă că poate să aibăasupra lui şi spada. — Oare cum de s-a lăsat răpus sărmanul Ionică, doar era în toatăputerea? se miră Culai, care nu mai scosese o vorbă până atunci. — L-o pălit pe la spate! fu de părere Gheorghe. — Aşa se pare, încuviinţă Toader. Apăi hai să dăm de tartor şi să-lgiudecăm noi, până n-a apuca să mai facă şi alte rele. Tiptil, flăcăii se avântară prin hăţişuri pe urmele fugarilor. Prea mult n-

au avut de căutat, căci într-o poieniţă dădură peste ei. Fata strângea de pe josnişte fire de iarbă, de parcă ar fi cules flori, îngânând un cântecel înţeles numaide ea. Melinte cioplea cu spada o creangă de copac, de care ar fi vrut să-şi legepiciorul beteag, şi nu era cu privirea decât asupra lucrului său. — Nu te mai chinui, boierule, că te-om obloji noi! îi strigă Toader batjocoritor.



— Să nu te apropii că fac moarte de om! răcni speriat Melinte şiaruncând băţul începu să rotească spada în jurul capului. — Ai mai făcut matale, dar ţ-o fost cea din urmă! sări Gheorghe, ridicândsecurea. — Stăi, bre! îl opri Toader. Ce, noi suntem casapi, ori boieri, să ucidemfără giudecată? — Lasă-mă, Toderiţă, că-l giudec eu! se oţărî flăcăul. Toader însă se împotrivi, lăsându-l pe Toma să-şi agite spadă-n vânt. — Că l-a omorât pe Ionică, şi încă pe la spate ca un mişăl, să-l giudeceoamenii din sat şi s-ar cuveni pentru el ştreang nu săcure. A ucis ca tâlharii, caei să moară! — Tâlhari sunteţi voi, nemernicilor! spumegă Melinte. Am să vă pui pe voiîn juvăţ! şi uitând de picior dădu să se repeadă asupra celor din apropiere, darse prăvăli la pământ urlând de durere.

— Şazi ghinişor, boierule! scrâşni Toader. Şi nu te mai zborşi la noi că vezi ce păţeşti. Iar eu nu-s dus de multe ori la biserică, găsesc un capăt defunie mai curând decât gândeşti, şi gata giudecata! Toader îl trase deoparte şi pe Gheorghe, care ar fi avut poftă să curme pedată eu ticălosul ce l-a ucis pe Ionică. Apoi cu toţii îl lăsară în plata domnuluipe rănit, înconjurând-o pe Profiriţa, aşezată pe pământul rece de parcă ar fi fostîn luna lui cuptor. — Scoală-te, giupâniţă! îi zise Toader cu blândeţe, apucând-o de mână. Apăi minte ai matale, urmă el cu dojană, să te iei prin codri după un bezmeticşchiop? Vrei să te mănânce lupii? — A fi mai bine! şopti fata într-un târziu, izbucnind în plâns. Flăcăul se bucură, întrucât lacrimile arătau că-i mai rămăsese o brumăde judecată şi dacă grăise pe înţeles nu mai încăpea vorbă că avea să se vindece. Supărarea i-a fost prea mare, dar tinereţea ei va birui. — Aracan de mine! zise Toader, mângâindu-i creştetul ca unui copil.Matale eşti tinerică ş-ai să trăieşti o sută de ani. Noi nu ne batem cu femeile,aşa că te-ai spăriet degeaba, dar ţ-a trece! — Să-l ducem şi pe nenorocitul ista, le zise Culai celorlalţi. Nu se cadesă-l lăsăm pradă haitelor, că-i şi el făptura lui Dumnezeu!

Flăcăii ridicară din umeri şi nu se împotriviră, ştiind ce înseamnă vitregiacodrului când eşti neputincios. Câţiva se apropiară de Melinte, dar acesta ridicăspada asupra lor. Unul dintre băieţi roti o măciucă şi-i zbură arma cât colo,după care-l scuipă în obraz. — Apăi, dacă aşa ţi-e vorba, boierule, se răsti chiar Culai, n-ai decât sărămâi şi… cum ţ-a fi soarta, că altă moarte de om noi n-om mai face! Rămâi în



sama pădurii şi la vrerea celui de sus, dar să nu ajungi a te ruga să te spânzurecareva şi să n-aibă cine, ori să te agăţi singurel de vreo cracă, de-i putea! — Dar fata? întrebă Gheorghe, uitându-se la Toader. — Să nu puneţi mâna pe ea, sări Melinte, că nu-i de nasul vostru,ţopârlanilor! — Nu-ţi fie teamă, boierule, o veni de bunăvoie, zise liniştit Toader. Penoi, ţăranii, nu ne duce mintea ca pe taică-său ori pe alţii. — De n-o vrea, se băgă Gheorghe, să rămâie să te oblojască! — Taci, bre, că sperii fata, îl opri Toader. Hai giupâniţă să mergem la casăde om cumsecade şi nu te înfricoşa, că n-ai de ce. Profiriţia se ridică ascultătoare, lăsându-se dusă de flăcăul acela, care sepurta atât de frumos cu ea. Dacă ar fi ucis-o pe loc ori dacă ar fi dus-o lacurtea de la Ieşi, la tătâne-său, tot una i-ar fi fost. Cât despre tânărul Melinte,nu l-a luat în seamă, căci pentru ea nici nu era pe lume.

ÎNFRUNTAREA. Cu lungi îmbrăţişări şi lacrimi amare s-a despărţit doda Măria de„Petrică” al ei, că nimeni n-ar fi gândit că era vorba de un străin aciuit numaide câteva zile pe la ei. Isprava lui bărbătească, de a scăpa lumea de un ticălos,ori poate înfăţişarea lui plăcută, supuşenia şi hărnicia îl făcuseră îndrăgit detoţi. Nici gând să primească vreo plată de la Gaşpar pentru găzduire şi nicimăcar preţul calului lui Pera, căci ziceau bătrânii că-i darul lor pentru băiat. L-au pus să jure că de i-o fi cândva mai greu în viaţă se va întoarce la ei, laŞanoviţa. Ba i-ar mai fi făcut şi adiată pe numele lui, într-atât îl îndrăgiseră. Îşi luară bun-rămas şi cu toate că soarele încă nu se arătase, cerul fiindiarăşi plumburiu, cei trei se îndreptară spre marginea satului, unde bănuiaGrazziani să fie oamenii lui. Noroc a fost că dădură peste un oştean ce ieşise lafântâna din uliţă şi cu mirare văzură că era vorba de oamenii prinţului şinicidecum de spahiii sultanului. — Pe noi ne caută! şopti Marcu oprindu-şi calul. — Cam prea mare cutezanţa să pătrundă în ţinut stăpânit de turci, chiarîn preajma Cimişoarei! Galop! porunci morlacul şi toţi trei se avântară pe uliţelesatului stârnind câinii şi găinile, trezindu-i şi pe cei mai leneşi din dulcelesomn al dimineţii.

La rândul lui, baronul Czobor ieşi pe dată în târnaţul casei undedormise. — Ce s-a întâmplat? întrebă el frecându-şi ochii, încă buimăcit. — Înălţimea-ta, spuse proaspătul hotnog Biro Ferenţ, Imre a văzutciobanii pe care-i căutăm, chiar aici în sat. — Veneau spre noi! preciză cătana care-i văzuse. Erau tustrei călări şi… — Cum trei? se nedumeri baronul. Doi erau!



— Ba trei! — Socot că s-o fi alipit vreunul pe drum, cuteză hotnogul. De n-ar fi fostei, atunci nu ar fi dat dosul cu atâta grabă, dar de cum au luat seama au şifugit. — Cred că ai dreptate. Prea departe însă nu pot fi şi de acum nu mai auunde se ascunde, fiindcă am intrat în câmpie. — Doar de nu s-or întoarce de unde au venit… dar pot apuca şi mai cătredealurile de la Ghioroc. — Vom vedea. Pe cai! porunci Czobor. Se vedea până hăt-departe în larga câmpie bănăţeană şi numai ici-colocâte un copac stingher făgăduia umbră binefăcătoare pentru arşiţa zilelor de vară. Acuma însă nu de umbră duceau lipsă fugarii. — Poate că ar fi fost mai bine să fi apucat altă cale, zise Marcu din goanacalului.

— Nu! răspunse Gaşpar. Caii noştri sunt odihniţi, iar ai lor au stat pestenoapte ca vai de lume. Apoi nu uita că Cimişoara trebuie să se afle colo, lacapătul zării, şi nu mai apucă să ne ajungă din urmă. Te ţii, Pera? se întoarseel spre tânăr, care se bucura nespus de asemenea goană. — Iuhuuhuu! chiui flăcăiandrul spre uimirea celorlalţi. — Ar trebui să mai lăsăm caii să sufle, zise Marcu. — Nici vorbă! Chiar de-ar fi să şi crape sub noi, că ia te uită înapoianoastră, vin ca lupii! — Sunt mulţi! strigă Pera, de parcă i-ar fi părut bine. — I-om rări! făcu Gaşpar, molipsit de vioiciunea tânărului. — De ne-or ajunge! adăugă şi Marcu. Deodată însă Marcu încetini. — Staaaţi! Haideţi spre stejarul cel gros din apropiere, că uitaţi-vă ce searată în zare! Fără să mai întrebe de ce, toţi trei se îndreptară spre uriaşul copac dinpreajmă, căci văzuseră şi ei acele puncte îndepărtate, care puteau fi alte cătanece le-ar aţine calea. Prieteni ori duşmani, în astfel de cazuri trebuia să fiiprevăzător. — De ne-am repezi asupra celor din urmă i-am pune pe fugă, spuse Pera.

Par a fi mai puţini. — Şi până i-am dovedi, s-ar apropia şi ceilalţi, care sunt de vreo cinci orimai mulţi, îl contrazise Marcu. — Se vede treaba că ştiau ce gânduri avem, dacă au trimis aşa de mulţica să ne împiedice să pătrundem spre Cimişoara, zise Gaşpar, care şi ajunselângă stejar.



Descălecară şi la povaţa lui Marcu legară caii cu capetele către trunchiulcopacului, de jur-împrejur, căci astfel, printre ei, s-ar fi putut apăra mai bine.Îndată îi şi împresurară cătanele lui Czobor, căci ceilalţi nu păreau a se grăbi,fie că nu-i văzuseră încă pe fugari, fie că aveau poruncă numai să le aţină caleaîn preajma cetăţii. — Dar ce-aveţi cu noi, domniile-voastre? făcu Marcu pe prostul. Ne-aţiumplut de spaimă şi pe noi şi pe copil, ca să nu mai spun de dobitoace… — Daţi-vă prinşi! porunci baronul, care se descurca binişor pe limbaiobagilor lui olahi. De sunteţi oieri, n-aveţi a vă teme! — Dar noi mergem la Cimişoara… — Mereţi la dracu! tună baronul. Îndărăt la Caransebeş, unde vedem noi! — Nici gând! se împotrivi Marcu, uitând să-şi prefacă vorbirea. Din loculăsta nu ne dezlipim! Domnia-ta mergi unde ţ-o fi voia, nu ai treaba noastră! Văzându-l pe Marcu oţărându-se astfel, Czobor nu se mai îndoia că el

trebuie să fie turcul acela viclean, care vorbea zeci de limbi, după cum sezvonea. — Puneţi mâna pe ei, feciori! porunci el ungureşte către cătane. Legaţi-ifedeleş şi pe urmă om sta de vorbă. Oştenii rămaseră pe loc cam fâstâciţi, necutezând a se apropia de cei trei,care îşi arătau ciomegele dintre cai ca de după nişte întărituri de cetate. — Ce vă holbaţi la mine? răcni Czobor. Descălecaţi şi de nu vor să stea înloc păliţi-i! El însuşi se avântă către Marcu, pe care-l socotea căpetenia, adicătrimisul sultanului. Dar armăsarul său căpătă o lovitură zdravănă de la unuldintre caii legaţi de copac şi de durere se ridică pe picioarele din spate,trântindu-l pe baron la pământ. Un hohot străbătu piepturile împresuraţilor, iar Marcu strigă în bătaie de joc: — Descălecaţi, măi ficiori! Voi n-aţi văzut cum o făcut luminăţia-sa? No,hai! Czobor simţi cum i se urcă sângele în cap, nemaiîndoindu-se acum căacesta trebuie să fie Grazziani. Se ridică trăgându-se înapoi şi rânjii peungureşte:

— Năpârcă turcească, am să-ţi retez eu limba ta spurcată şi n-ai să maiciufuleşti în veci! Rămase însă uluit când Marcu îi răspunse în aceeaşi limbă: — Mare păcat ar fi, înălţimea-ta, că atunci n-aş mai putea spune că eştiun prost şi un măgar! — Ahaa! Ticăloşilor! V-aţi dat în vileag că nu sunteţi mocani! Vă belesc,de nu vă daţi prinşi!



Rotindu-şi spada, reteză fulgerător vâna de la piciorul calului de lângăMarcu şi bietul dobitoc nechezând de durere se prăvăli înghesuindu-l pestăpânu-său în trunchiul copacului. Pe dată săriră cătanele să facă şi celorlalţidoi cai la fel, în vreme ce baronul călcă peste cel prăbuşit, gata să-şi propteascăspada în gâtlejul lui Marcu. — Eşti mort, câine spurcat! rânji el. Până aici ţi-a fost! Marcu văzu că Gaşpar înfrunta doi oşteni de partea cealaltă a copaculuişi doar Pera l-ar fi putut ajuta, numai că şi acesta se împotrivea unei cătane. Totuşi Pera observă primejdia în care se afla tovarăşul său şi dădu o loviturăputernică în boaşele unui armăsar aflat în preajma baronului, încât animalulicni înfiorător şi se roti scurt pe două picioare, răsturnându-l pe Czobor tocmaipeste oşteanul ce venea să-l sprijine. Însă baronul izbuti să se ridice pe dată şila timp, astfel că securea lui Pera despică umărul oşteanului, făcându-l să urlede durere. Răcnetul acestuia îi băgă în spaimă pe ceilalţi, care şi aşa nu se prea

îndemnau la bătaie, în vreme ce tânărul se aşeză în faţa lui Marcu,îngăduindu-i să se tragă din strânsoare. Fapta băiatului îl încredinţă încă o dată pe baron că nu greşise luându-lpe Marcu drept Grazziani, aşa că porunci: — Veniţi încoace să-l prindem pe ăsta de-aici! El îi capul! Un oştean, vrând să facă şi el o ispravă, băgă spada în burta armăsaruluirănit şi-l despică, mărindu-i şi mai mult chinurile, dar şi zvârcolirile. Maţelerevărsate împrejur făceau ca apropierea de cei doi să fie şi mai grea,prăvălindu-se alunecând. — Ia securea mea! îl îmbie Pera pe Marcu, fiindcă acesta o scăpase subcal şi rămăsese cu mâna goală. — Dar tu ce-ai să faci? — Mă descurc eu! Nu te teme! Se avântă în spinarea calului teafăr de alături şi prinzând o cracă sesăltă în copac. — Faceţi ca mine! strigă băiatul. — Nu! porunci Gaşpar. Pe urmă trag în noi precum în ciori. Stai pe loc,că vin şi eu în ajutorul vostru! Şi se şi repezi asupra lui Czobor, călcând pestegrumazul unui cal spintecat ce se zvârcolea târindu-şi maţele. Hai, câine

bătrân, să-ţi văd puterile! Baronul nu înţelese, căci morlacul strigase în sârbeşte, astfel că fuoarecum surprins de iuţeala securii acestuia, care printr-o izbitură scurtă îizbură spada din mână. Se aplecă s-o ridice, dar alunecă pe maţele răvăşite şicăzu în genunchi. Într-o clipită, Pera se aruncă din copac drept asupra lui. — L-am prins! L-am prins!



Gaşpar fu pe dată în ajutorul băiatului, în vreme ce Marcu apucă spada baronului şi i-o propti în gâtlej, strigând către cătane: — Staţi pe loc, de nu vreţi să rămâneţi fără stăpânul vostru. Un pas maimult şi-l înţep! Oştenii se opriră fâstâciţi. — Aşa să facem, luminăţia-ta? întrebă hotnogul. — Vezi-bine! horcăi baronul, căci Marcu îl înşfăcase de chică, săltându-icapul pe spate. — Auzit-aţi? se răsti bănăţeanul. Eu poruncesc, aşa că lăsaţi armele lapământ, scoateţi pistoalele şi hangerele, apoi strângeţi-vă cu toţii laolaltă. În vârtejul încăierării uitaseră de călăreţii ce se desluşeau acum, destulde bine, când un oştean strigă înspăimântat: „Vin turcii!”. Fără a mai asculta deMarcu se azvârliră pe dată în şa şi o luară în galop înapoi spre Şanoviţa, uitândcu totul de baron.

— Iată că şi turcii sunt bineveniţi câteodată! râse Marcu. — O, nu! exclamă Grazziani. Sunt chiar spahiii mei! În vreme ce oştenii lui Czobor se pierdeau în zare, spahiii se opriră în jurul copacului, neştiind ce se petrecuse. După cum se părea, cei trei ţăraniprinseseră un grof ungur şi voiau să-i facă de petrecanie, drept care Kerim-efendi strigă: — Daţi drumul prinsului, nemernicilor! Cum de cutezaţi să ridicaţi mânaasupra unui nobil? Se bizuise doar pe tonul său poruncitor, fiindcă nu se aştepta ca ţăraniisă-l înţeleagă pe turceşte. — Aferim, Kerim-efendi! Numai că acest ticălos este pricina tuturornecazurilor mele. — Nu cumva… luminăţia-sa Gaşpar-beg îmi vorbeşte? — Chiar eu! râse Grazziani de mirarea turcului. Veşmintele, ce-i drept,nu prea sunt arătoase, dar m-au ferit de primejdie prin aste locuri. Alaybeyul făcu o plecăciune, dar şi o rugă pentru Alah că se isprăvisetotul cu bine. Nu se ştie dacă ar mai fi scăpat cu viaţă, de nu dădea pestetrimisul padişahului. — Ne ducem după fugari? se arătă el plin de avânt.

— Dă-le pace! Ei n-au nici o vină, altul e cel ce porunceşte şi gândesc cănici măcar ăsta! arătându-l cu piciorul pe baron, care încă era la pământ. După ce îl făcură pe Czobor un sac bine legat şi-l cocoţară de-acurmezişul unui cal, Grazziani porunci plecarea, el şi cu prietenii săi călărindîn frunte.



Lesne de înţeles uluirea celor care-i vedeau pe oştenii împăratului turcescascultând de poruncile a trei ciobani români. „Te pomeneşti c-am scăpat deturc!” îşi ziceau câte unii bucurându-se pe faţă. Azapul Mahmud, care întâmplător era chiar de strajă la poarta cetăţii,holbă nişte ochi cât cepele şi nu cuteză să scoată o vorbă. Printre ţăranii dinfruntea alaiului era şi Ali, ucigaşul paşei… „Şi doar astăzi n-am băut nici unstrop, nici apă măcar!” VENEŢIENII. Cam pe furiş s-a strecurat în Şeitin chervanul lui Marino Marini,neguţător de pe meleagurile Raguzei. Dar ciudăţenia cea mare era că, deşi cunumai un car de marfă, avea tare mulţi însoţitori înarmaţi. E drept că-n acele vremuri nu s-ar fi încumetat la drum lung nici un neguţător cât de cât mairăsărit de n-ar fi avut pază bună, însă raguzanul trebuia că duce marfă de preamare preţ, cu atâţia slujitori.

Ceruseră găzduire pe la vreo două-trei case, dar cu toţii îl îndrumaseră la badea Vasile Vădăsan, cel mai înstărit gospodar şi care nu o dată adăpostisecălători străini sub acoperişul său. De mirare era însă că de obicei trecătoriipetreceau o noapte ori două şi îşi vedeau de drum, numai aceşti raguzani nu semai îndemnau să plece din satul de pe malul Mureşului, de parcă ar fi fost înaşteptarea cuiva. Zvonuri multe începuseră a se auzi prin case, care mai de care maiînfricoşătoare. O muiere zicea că ar fi văzut „cu ochii ei” pe vătaful paznicilorzăcând de ciumă neagră, ferecat în pivniţa lui Vădăsan. „Taci, tu muiere, ziceaalta. De-ar fi aflat Floarea, nu s-ar fi răbdat să nu ne sufle şi nouă barem o vorbuliţă, că altcum îi şi pleznea inima” spunea alta. Şi tot aşa sporovăiau eleîn graiul locului, unde se îmbinau cuvintele bănăţene cu cele ardeleneşti. Altelese jurau pe sfânta cruce că ar fi fost vorba de vărsat de vânt, dar cea maiînfricoşătoare veste a fost aceea că veneticii ar fi plecat mai departe dar nu erauîngăduiţi de stăpânire, fiindcă toţi erau mâncaţi pe dinăuntru de „boala luiIrod”. De atunci, de teama leprei nimeni nu se mai apropia de casa Vădăsanilorşi numai lăcomia după banii lui Vasile îi mai făcea pe unii să-i deschidă uşa,când venea pe la ei. „Prostii muiereşti! le răspundea badea Vădăsan. Ce, eu n-aş fi aflat?” „Mai bine s-ar duce în treaba lor!”, era părerea întregului sat, dar

nimeni nu cuteza a le-o spune înarmaţilor neguţători. Pe de altă parte, nici Vădăsan nu s-ar fi îndurat să-i vadă plecaţi, căcinu-i părea rău de asemenea oaspeţi care numai că nu-i goliseră pivniţa, înschimb îi isprăviseră şopronul cu nutreţ. Începuse a cumpăra de prin sat,pentru străini, dar numai Dumnezeu ştia cu cât li-l vindea, în vreme ce el luanumai prisosul şi destul de lesne. Veneticii plăteau cu galbeni de-ai lor şi nupăreau a duce lipsă de ei, aşa că gazdele erau tare mulţumite şi nu plecau



urechea la gura lumii. Că tăceau şi bărbatul şi mai cu seamă muierea erafiindcă nu aveau ce spune, întrucât oaspeţii se pare că nu prea vorbeau despretrebuinţele lor, ori Vădăsanii nu înţelegeau, deşi spuneau că graiul tare se maiasemăna cu al lor, încât l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă. Messer Marini era în aşteptarea unui om de-al său şi, nimerind la Şeitino gazdă avută şi dornică de bani, a hotărât să adaste acolo câtă vreme ar fi fostnevoie. Că localnicii se ţineau cam departe nu era rău, câtă vreme aceştia nuputeau afla de rosturile lui. Fiindcă de fapt oamenii săi erau oşteni, în slujbarepublicii veneţiene, stăpâna mărilor şi duşmana de moarte a turcilor. Sedădeau drept raguzani, având aceeaşi limbă, când treceau prin locurilestăpânite de turci şi aceştia îi îngăduiau, căci Raguza ţinea cu padişahul. Avea sarcină de la însuşi dogele Veneţiei să-l înlăture pe GaşparGrazziani, acel „italian turcit” intrat în slujba lui Ahmet, ca să nu mai ajungă laîntâlnirea de la Praga. Trebuia ucis într-ascuns şi pentru asta i-l dăduse în

sprijin pe căpitanul Carlo Fiducci cu oamenii lui, vestiţi prin măiestria cu careînjunghiau pe orice nepoftit ori duşman al serenissimei republici. Căpitanulfăcea pe vătaful de slujitori, năimit anume de „neguţător”, dar întotdeauna sesfătuiau împreună ca doi buni prieteni. Al lui fusese gândul că ar fi mai bine săse scape de Grazziani la Orşova, întrucât aflase de capcana ce i-o pregătiseră laBelgrad. Trimiseseră acolo pe Pasquale şi Raynaldo, buni cuţitaşi, dar afurisitulde Grazziani îi scurtă zilele celui din urmă, care se cam pripise şi-i dăduseputinţa să se apere cu spada. Pasquale a fugit ascunzându-se în urma alaiuluide spahii care-l însoţea pe acesta prin Banat. Trimisese vorbă despre moartealui Raynaldo, spunând totodată că el va aştepta prilejul să-l înjunghie pe laspate pe trimisul padişahului. Trebuia să le mai dea un semn de viaţă, daramuţise, aşa că au trimis un altul, pe Ruggiero, să-i dea de urmă. — Facem bine că zăbovim vreme aşa îndelungată în casa asta? îl întrebăîntr-o zi căpitanul Fiducci. — N-avem încotro, răspunse Marini. — Numai să nu batem la ochi. — Fii fără grijă! Oamenii de prin partea locului nu-i suferă pe turci şioricum nu ne-ar vinde, chiar dacă ar şti ce urmărim. De altfel trebuie să-iaţinem calea lui Grazziani, că de scapă în pusta ungurească mai greu îl

dovedim. Nu uita că are câteva sute de oameni în suita lui. — Dar era vorba să-l întâmpinăm pe uliţele din Gyula?! nu se lăsăFiducci. — Ascultă căpitane, zâmbi şăgalnic messer Marini. Să ştii că fetişcaneledin satul acesta sunt cu mult mai frumoase decât negustoresele de la Gyula. Şidupă câte ştiu eu nu urmăreşti să te căpătuieşti, aşa că iubirile trecătoare depe aici sunt mai folositoare. Dar să ştii că vicleanul Grazziani ar fi putut afla şi



despre capcana de la Gyula ca şi despre cea din Serbia, şi l-am fi putut aşteptanoi mult şi bine acolo, iar el ocolindu-ne să fi ajuns la Praga. Cu cât maiaproape de el, cu atât mai bine! — Dacă ar fi să-i dăm de urmă, nu zic ba, însă de la o vreme, parcă l-ar fiînghiţit pământul. — Cum îi dăm de urmă, îi ieşim în întâmpinare. — Poate că Pasquale i-o fi venit de hac între timp şi noi n-am aflat. — S-ar fi întors Ruggiero! Să-l aşteptăm şi pe urmă om vedea. — Iartă-mă messer Marini, făcu Fiducci pe gânduri. Dacă le ucidemsolul, turcii nu vor trimite altul în loc? — Nu-i tot una, caro mio! — Cum aşa?! — Grazziani este înţeles în taină cu cei de la Praga şi va încheia paceoricum ar pofti ei, chiar de-ar fi să păgubească turcul.

— Pentru ce nu-l dăm în vileag? — N-avem dovezi! Iar de apucă să semneze în numele sultanului, noirămânem singurii lui duşmani. Înlăturându-l, până va trimite Poarta un altul,până îl vor lămuri şi pe acela să primească banii austriecilor, timpul va trece,poate chiar şi ani de zile. — Atunci, trebuie ucis în orice chip. — Se-nţelege! Să nu uităm însă că turcitul a învăţat să mânuiască spada,chiar la noi acasă, cu maestrul Tardini. — Zăăău?! se miră Fiducci. — Acuma înţelegi pentru ce a murit Raynaldo. Orice greşeală se plăteştecu viaţa în întâlnirea cu acest om. A fost unul dintre cei mai buni învăţăcei aimaestrului. — Am auzit că Tardini n-ar fi murit de moarte bună… — Era şi firesc s-o sfârşească astfel. A fost ciuruit în aşa hal că n-a maiputut pluti şi l-au găsi în Canal Grande. Tăcură din nou, uitându-se pe fereastră. — Ar trebui să deschidem puţin să mai intre aerul de primăvară, ziseMarini. — N-ar strica nici o plimbare pe malul râului. Ne-ar mai aduce aminte de

casă, că mi s-a urât de atâta câmpie. — Haidem! Apucară drumul către Mureş, fiind totodată în calea oricărui străin ce arfi venit dinspre Timişoara. Începuse a înmuguri frunzişul din luncă, dar ei n-aveau ochi pentru asemenea frumuseţe. Şi când auziră din depărtare un tropotde cal, tresăriră amândoi presimţind că trebuie să afle o veste însemnată. Într-adevăr, călăreţul ce se apropia era chiar Ruggiero.



— L-am văzut! spuse acesta de cum descălecă. — Cu ochii tăi? întrebă Fiducci. — Mă jur! — Unde? întrebară cei doi deodată. — La Timişoara! Ieri încă mai era acolo. — Şi Pasquale? întrebă Marini. — De cum i-a pierdut urma a dat fuga la Timişoara, crezând că tot aveasă se arate cândva. Şi aşa a fost. Acum este iar pe urmele lui. În vreme ce Marini şi Fiducci îl iscodeau pe Ruggiero şi se sfătuiau cumsă mai facă, nana Floarea pătrunse în camera lor, cu mătura în mână. Seîntoarse însă pe dată, chemându-şi bărbatul: — Vaaai de mine, bărbate dragă, dar aici îi cocină de porci! Uite ce-orfăcut din casa noastră! — Tacă-ţi gura, nu te băga! răspunse Vădăsan uitându-se ca nu cumva

să apară oaspeţii. Încă de la început îl făcuseră să priceapă că nu le-ar fi pe plac să li sescotocească prin odaie şi până acum se ţinuseră de făgăduială amândoi.Nevastă-sa însă avea dreptate şi el îngădui: — Dă o ţârucă, de ochii lumii, şi ieşi pe dată, că-i face curăţenie după ce-or pleca! Nana Floarea se apucă a trebălui de zor prin încăpere, căci pretutindenierau aruncate lucruri de-a valma. Aşa dădu peste o sticlă frumos îmbrăcată,cum nu mai văzuse până atunci şi, curioasă din fire, vru să ştie ce se află în ea.Cu greutate îi trase dopul şi mirosind-o îşi dădu seama că era vin, dar nici nu-itrecu prin minte să-l guste, să se facă de minune, că doar aveau ei în pivniţădestul, cu toate că străinii îl cam împuţinaseră. Se grăbi deci să pună dopul aşacum a fost, dar zărindu-l prin fereastră pe neguţător venind către casă sezăpăci şi răsturnă sticla cu pricina, care se rostogoli până sub patul masiv destejar, unde continua să gâlgâie fără ca femeia să poată interveni. „Ce-amfăcut?” se căina ea, luându-se cu mâinile de cap. Descumpănită, îşi aruncă dinnou privirea pe fereastra şi răsuflă uşurată văzând că Marini îşi adunaseoamenii la grajd şi le povestea ceva, arătând a nu fi zorit să intre în odaie. Seîntoarse sprintenă şi cât ai bate din palme umplu sticla cu vin de-al lor, apoi

încurajată de izbândă îi puse dopul de plută, o aşeză la loc, apucă din fugămătura şi părăsi încăperea ca după o faptă de toată isprava. Ar mai fi putut zăbovi multă vreme în odaia veneţienilor, până să intre încasă Marini, însoţit ca de obicei de Fiducci. Cum văzu rânduiala îşi dăduseama că umblase cineva şi se repezi la sticlă, zgâlţâind-o să vadă dacă mai eraplină.



— Chiar voiam să te întreb, messer Marini, când ne vom îndulci şi noi cu vinul acela de Chianti, pe care-l păzeşti atâta? — De ăsta nu ne atingem! Este darul dogelui pentru messer GaşparGrazziani, fost odinioară supus al republicii. — Asta n-aş fi crezut-o! spuse uluit căpitanul. Noi ne omorâm să-lscurtăm de zile şi dogele îi trimite Chianti. Dar cum o să i-l dai? — Dacă scapă de Pasquale, mă duc la el şi i-l pun în braţe! Fiducci socoti că nu auzise bine, dar văzând răspunsurile în doi peri aletovarăşului său se lăsă păgubaş. — Hai mai bine să gustăm din vinul casei, căci de mâine încolo avem să-iducem dorul. — Mergem, deci, dimineaţă? întrebă bucuros căpitanul. — Negreşit! Aşa după cum le-am spus adineauri tuturor. Până în seară, toate pregătirile de drum erau isprăvite şi cu toţii răsuflau

uşuraţi că aveau să se mai mişte din loc, nefiind obişnuiţi cu şedereaîndelungată şi mai ales cu aşteptarea. A doua zi, chiar de cu noapte, veneticii părăsiră gazda lor primitoare, nufără a-i lăsa ultimii galbeni datoraţi. Lui badea Vădăsan îi părea rău, dar nanaFloarea se şi apucă să deretice ca lumea. Când a vărsat sticla cu vinul veneţienilor aruncase pe jos o piele de viţel, ca să nu se vadă pata şi s-o dea degol. Acum ridică pielea, dar rămase cu o bucată în mână, de se cruci. — Vasileee! Uite aici, omule! făcu femeia, albă ca varul. În tocul unde se scursese vinul italienesc, pământul parcă se prefăcuseîn cenuşă, iar pielea ce-l acoperise era arsă, ca şi cum ar fi fost ferfeniţată de vreun duh necunoscut. — Vinu' lor! îngăimă femeia. Ce oameni au fost, de vreme ce erau în staresă beie aşa ceva? — Doamne apără! făcu bărbatul. Mă duc s-aduc popa! NADA. Feri-baci, gazda unde poposiseră Agnes şi Iulia, era un soi de iscoadă aprinţului Bethlen la Timişoara. Într-un fel, s-ar fi putut spune despre el că seafla în slujba domniei Ardealului, dar în mare taină, aflându-se în ţinuturilestăpânite de turci. Fetele au trebuit să-i arate un inel anume, iar Agnes i-a mai

şoptit la ureche: „Vărul domniei-tale este sănătos?”. Feri-baci i-a răspuns:„Mulţam de întrebare”, după care le-a deschis larg poarta casei sale. — Bine că ne-am văzut şi noi într-un pat omenesc! zise Iulia aruncându-se peste macatul alb, cusut cu flori. — Doar nu-ţi închipui că avem vreme de odihnă, când fără zăbavă trebuiesă dăm ochii cu turcul, răspunse contesa. — Aşa, ostenite de la drum?!



— Nu suntem mai puţin frumoase! Ba pot spune că e mai bine să se bagede seamă că venim de departe şi că pe aici suntem doar în treacăt. Hai, saltă-teşi potriveşte-ţi veşmintele. — Barem o oră-două de somn… — Nici nu încape vorbă! Vrei ca în timp ce noi visăm frumos el să-şi iazborul? Ştim bine că a zăbovit cam mult în calea sa şi nu se gândeşte să neaştepte pe noi. — Ce-ar fi rău? se alintă Iulia. Mi-ar place… O bătaie în uşă îi opri vorba, Agnes trase zăvorul şi în prag se ivi gazda,cu pălăria în mână, ca semn de mare cinste. — Fie-mi iertat, înălţimile-voastre, dar acuma vin de la porţile cetăţii,unde am văzut sosind alaiul turcilor ce trebuie să meargă la Praga. — Era şi… ştii dumneata cine? întrebă Agnes. — Doamnă contesă, de felul meu nu mă prea dau în vorbă şi nici nu mi-i

îngăduit. Stăpânii mei gândesc şi eu le îndeplinesc porunca, numai că de dataaceasta musai să spun şi eu ceva. — Dă-i drumul! — Turcii aveau în fruntea lor trei mocani olahi, de păreau că ei ar ficăpeteniile, şi mai în urmă venea călare şeful spahiilor. — Şi ce-i cu asta? sări Iulia. Îi vor fi adus ca ostateci. — Ba nu-i aşa, măria-ta, că era şi un ostatec, legat ca un sac de-acurmezişul calului, numai că acela era luminăţia-sa domnul baron CzoborIstvan! — Ceee? se miră Agnes. Auzit-am bine? Czobor?! — Întocmai! — Ţi s-o fi părut, spuse Iulia. — Nu-l puteam asemui pe domnul baron cu nimeni, fiindcă adeseori adormit în patul acesta al domniilor-voastre. El era. — Bine, Feri-baci, zise Agnes, după o clipă de tăcere. Nu-i o veste bună,dar a fost binevenită. Îţi mulţumim! Gazda făcu o plecăciune şi ieşi pe dată, lăsându-le singure pe cele douăprietene. — A fost trimis să-l prindă pe Gaşpar şi iată că acela l-a legat fedeleş,

rupse tăcerea Iulia. Păţi-vom şi noi la fel? — Ia nu mai cobi! Tu n-ai auzit că nu era turcul nostru în alaiul cu care afost adus baronul? Şi mai apoi… noi n-am venit să-l prindem, ci să ne lăsămprinse de el! zâmbi cu tâlc Agnes. — Hm! mormăi Iulia. Dar dacă Czobor va fi de faţă chiar când ne ducemnoi acolo, crezi că nu ne va da de gol?



— Pe cât îl ştiu de ticălos, ar fi în stare, numai că eu nădăjduiesc să fie băgat undeva în adâncul temniţei şi nu să stea la taclale cu trimisulpadişahului. Poate că acuma, când vorbim, el nici nu mai este în viaţă. — Atunci cine să fi fost ciobanii aceia din fruntea turcilor şi unde să fieomul nostru? — Ei vezi, aici e norocul tău, căci până nu ştim sigur că e în cetate nutrebuie să pătrundem acolo, aşa că vei putea dormi, iar Feri-baci va trebui săafle tot ce vrem. Pe urmă n-avem decât să purcedem la cucerirea Temesvarului! Iulia chicoti cu ochii în tavan şi pe dată îşi azvârli botinele şi începu să-şitragă fustele peste cap. Era frântă de oboseală, după cum de altfel şi Agnes,măcar că nu voia să se arate. Contesa plecă mai întâi după gazdă şi îi ceru săiscodească dacă turcul era în cetate. Iar de poate afla şi ceva despre baron, cuatât mai bine. Oricum, era hotărâtă ca măcar în dimineaţa următoare să deaochii cu Grazziani, de s-o fi găsind pe undeva.

Către seară, pe la vremea cinei, Feri-baci se înapoie şi le dădu de ştire căomul sultanului era unul dintre cei trei ţărani, ba se spunea că printre ei seafla şi cel care l-a ucis pe Hadâr-paşa… — Păi, spui că era slobod?! întrebă Agnes. — Aşa vorbeşte lumea, înălţimea-ta. — Dar al treilea? — Tot oştean, însă necunoscut. Toţi trei se bucură de mare cinste încetate şi dizdarul nu le iese din poruncă, acum că şi-au schimbat straiele. — Dar baronul? — De el nu se aude nimic! Va fi fiind cetluit în vreo temniţă. — Ai adus şi veşti bune, Feri-baci, şi vezi să nu se afle că înnoptăm aici,iar mâine de cum s-o lumina să fie caleaşca pregătită să intrăm în cetate. — Nu-i nevoie, doamnă contesă, că doar poarta e la doi paşi de casa mea. — Tocmai de aceea! Vom pleca pe furiş, când doarme toată lumea, şiintrăm drept pe poarta mare a cetăţii. Aşa s-a şi întâmplat, după cum a vrut contesa, numai că azapul de lapoartă i-a oprit caleaşca răstindu-se la ei: — Nu slobod! Geri! Contesa se ivi la fereastră şi ciripi cu un glas de înger, pe limba lui Dante:

— Vreau să vorbesc cu maimarele cetăţii! Străjerul îşi mai însenină căutătura în faţa acestei frumuseţi cum nu mai văzuse, dar o ţinea una şi bună că nu poate lăsa caleaşca între zidurile cetăţii.Nimeni însă nu le tălmăcea spusele şi începu să se fâstâcească sub privirilefetei. Strigă pe căpetenia ortalei, căci el nu se mai putea descurca, dar niciacesta nu fu mai breaz, de credeai că ochii contesei aveau să vrăjească toată



partea bărbătească a cetăţii. S-a ajuns până la dizdar, care tocmai dădea demâncare şoimului său îndrăgit. — Înălţimea-ta, se temeni căpetenia ortalei. Eu nu ştiu ce să mai fac! — Ce-ai păţit? — O caleaşcă trasă de şase cai aşteaptă să intre în cetate, după câte mi-am dat seama. — Biciuieşte-le caii, dacă nu te-nţelegi cu oamenii, răspunse foarte liniştitIbrahim-efendi. — Numai că, milostive, sunt două cadâne, de parcă ar fi huriile slăvituluiprofet. — Văd bine că te-ai scrântit! Ce dacă-s femei? Nu le-ai întrebat ce cautăla noi? — Vorbesc numai veneţiana şi nu le pricepe nimeni. Auzind una ca asta, Ibrahim săltă capul. Nu cumva să fie vorba de ceva

treburi de-ale lui Gaşpar-beg, fiindcă el se tot vântură cu ghiaurii depretutindeni. Poate că de el va fi întrebând cineva şi oricum ar fi trebuit să i seaducă la cunoştinţă. Se hotărî să meargă el însuşi să vadă ce voiau cele două„hurii”. Se topi însă şi dizdarul la vederea lor, căci, nerăbdătoare, se dăduseră josdin caleaşcă plimbându-se pe sub nasul azapilor. Ibrahim le făcu temeneli deparcă ar fi fost mari demnitari, mai-mai să creadă şi el ca nu erau fiinţeomeneşti obişnuite. Fâstâcit, le făcu semn să-l urmeze pe jos, după ce porunciunui azap: — Dă fuga la înălţimea-sa Gaşpar-beg şi spune-i că are oaspeţi de lacurtea împăratului ghiaur! — Facem bine că intrăm între lupii ăştia? mormăi temătoare Iulia. — Cum ne-o fi norocul! zâmbi Agnes, deşi în glas i se simţea oarecareteamă. Bărbaţii sunt la fel în toată lumea, adăugă ea. Şi nu se înşelase, căci Ibrahim-efendi le mânca din ochi pe amândouă,fiind pus în încurcătură pe care s-o placă mai mult. „De-aş găsi două roabe caele, nu m-aş tocmi deloc!” îşi zise şi parcă simţea oarecare părere de rău că-lînştiinţase pe ghiaurul Gaşpar, care avea să se înţeleagă cu ele. Dar, prevăzătorcum era, se gândi că aşa era mai bine, întrucât s-ar putea să fie două iscoade

şi nimic altceva. Intrând într-o odaie unde ardeau mirodenii aduse de prin ţărileRăsăritului, fetele simţiră un fior prin şira spinării şi se luară de mână. Pereţiiacoperiţi cu mătăsuri grele şi cu arme agăţate peste tot nu prea te îmbiau lacutezanţă. Apoi pernele cele mari trântite pe frumosul covor de Persia le duceaucu gândul la poveştile arăbeşti care le încântaseră copilăria. Acum însă eraufemei în toată firea!



Simţind că pe Iulia o cuprinse un tremur, Agnes căută s-o liniştească: — Nu-ţi fie frică! Oameni sunt şi ei şi or avea femeile lor, cu care sepoartă altcum decât la bătaie. Noi am venit aici de bunăvoia noastră şi n-au săne facă nimic. Se opri însă, când se dădu deoparte o perdea grea de catifea şi se ivirămai mulţi bărbaţi, printre care îl recunoscură pe dizdar şi-i zâmbiră.Înveşmântat turceşte, nimeni n-ar mai fi putut spune că tânărul acela cu barbăaşa de frumoasă era oierul ce se vânturase pe drumurile Banatului. Însoţitoriilui, Marcu şi Pera, nu se dezlipeau de el. Văzându-l pe băiat în preajma luiGrazziani dizdarul i-a mărturisit bănuiala cea cumplită, dar solul împărătesc i-o retezase spunând: „E cu mine! Nu el e făptaşul!” şi i-a fost îndeajuns ca să numai cerceteze nimic. Pera simţise la rându-i un fior, întrucât odaia rămăseseneschimbată din vremea lui Hadâr şi numai amintiri plăcute nu avea. Marcu,în schimb, pe cât era de arătos pe atâta se pleoştise, cu ochii pironiţi pe Iulia,

căci încă din copilărie tare-i mai plăceau bălanele. Numai Grazziani nu sepierdu cu firea şi salutându-le pe fete după obiceiul veneţian le vorbi în „limbalor”: — Doamnele mele, fiţi binevenite sub acoperământul unor bărbaţiînmărmuriţi de frumuseţea voastră. Se-nţelege că printre ei mă socot şi eu.Încă o dată, sluga domniilor-voastre! — Excelenţă! răspunse Agnes, şi amândouă făcură o plecăciune întocmaica la Veneţia. Nevoia ne face să cerem ajutorul vostru, căci altcum n-am ficutezat să ne avântăm într-un cuib de vulturi. Grazziani zâmbi, simţind sub vorbe dibăcia femeii care urmărea ceva, darce anume? — Nu vreau să aflaţi din altă parte că suntem două unguroaice, urmă Agnes cu glasul ei fermecător. Eu, contesa Agnes Rozsnyai, şi prietena mea ceamai bună, baroana Iulia Mikeş. — Iar eu mă numesc Gaşpar Grazziani, dânşii fiind Ibrahim-efendi,căpitanul cetăţii, prietenii mei Marcu Iancovici şi Pera Stambolici. Fetele făcură câte o plecăciune de fiecare dată când auzeau numele şi toţidădură din cap, doar Marcu parcă uitase şi cum îl cheamă. Ce-i drept, Gaşparle scornise numele pe loc, dar la el se potrivea, fiind feciorul cnezului Iancu şi

pe sârbeşte aşa i s-ar fi spus. Nu-şi putea desprinde privirea de pe Iulia,făcând-o să roşească şi să-şi plece ochii în jos. Albeaţa obrajilor, care acum numai aveau trebuinţă de chinoroz, părea a scoate la iveală întunecimea ochilor.Iar nasul ei cârn şi buzele cărnoase şi roşii o făceau să semene mai curând cu ocopiliţă pusă pe şagă în orice clipită. Numai că de astă-dată privirile bănăţeanului o cam fâstâciseră. Agnes îşi dădea seama că ochii ei ca albastrul



cerului de primăvară, precum şi gropiţele din obraji i-ar fi dat gata şi pe cei maiînrăiţi duşmani ai fiicelor Evei. — Cu ce vă putem fi de folos? urmă Grazziani, uitându-se la amândouă,neştiind că Iulia nu înţelegea limba şi că de fapt numai ei doi erau cei care vorbeau. — Vă spuneam, răspunse Agnes, că venim din Transilvania, de la curteaprinţului Bethlen, asta ca să nu bănuiţi vreo înşelăciune din partea noastră.Până la Cladova am avut pază ostăşească din poruncă princiară, dar de acoloîncoace am tremurat de frica lotrilor, căci mai avem drum până la Gyula, de nune vom opri la Arad. — Scumpă doamnă, cerul mi-a hărăzit fericirea de-a avea acelaşi drum,şi pentru mine nu poate fi dorinţă mai arzătoare decât să vă însoţesc încălătoria voastră. Aşa că spahiii mei vă vor protegui de orice tâlhar! — Ştiţi cum e, când pleci pentru vreme îndelungată, mai iei cu tine un

inel, un cercel şi… — Vai de mine! Dar cele mai de preţ bijuterii sunteţi chiar voi, frumoasăcontesă! — Ne copleşiţi, excelenţă! roşi în cele din urmă şi Agnes, fiindcă aşa secuvenea. Atâta bunăvoinţă şi vorbe frumoase din partea unui turc nu le-aş fiaşteptat, dar de vreme ce sunteţi prietenul creştinilor… — Ba sunt un adevărat ghiaur! zâmbi Grazziani. Cu toate că mă aflu înslujba sultanului şi îi port veşmintele, nu mi-am lăsat credinţa. — Mă bucură din suflet să aud asta… Acum însă cred că am statîndeajuns şi cu îngăduinţa excelenţei-voastre noi am vrea să plecăm. — După cum vi-i voia, măcar că tuturor ne va părea rău la despărţire…Oricum, prietenul meu Marcu vă va însoţi până la hanul la care aţi tras,începând chiar de astăzi paza asupra voastră, după cum vedeţi. Aflând despre ce era vorba, Ibrahim-efendi se grăbi să spună că le-arîntovărăşi chiar el, dar trimisul padişahului se împotrivi, căci nu se făcea caînsuşi dizdarul să fie văzut prin târg alături de ghiaure. Pentru aceea l-a făcutpe Marcu să se ducă şi i-ar mai fi spus şi ce gânduri avea, dar i-a fost teamă canu cumva vreuna dintre fete să priceapă. „Afurisit de frumoase mai sunt! îşispuse. Oricum, vin de la Bethlen şi au vrut să mă îmbrobodească spunând

adevărul, în vreme ce s-ar putea să fie două primejdioase iscoade… Ori, de cenu, chiar două fete minunate! Timpul va arăta!” şi se uită după ele cum urcarăîn caleaşcă şi se îndepărtară însoţite de Marcu, dar nu spre casa lui Feri-baci. Pe drum, Agnes începu a-i povesti Iuliei despre ce vorbise cu Grazziani. — Se pare că am nimerit-o bine! Cred că acest Gaşpar mă place şi nu-mi va ieşi din voie. Cât despre prietenul lui, care călăreşte pe lângă noi, nu te maislăbea din ochi. Pe „turc” îl iau eu, iar pe Marcu…



— De unde ştii că aşa-l chemă? — Aşa-i, că tu n-ai de unde şti. Gaşpar mi-a spus de toţi şi eu i-am ţinutminte. — Frumos nume! făcu Iulia închizând ochii visătoare. — Dar şi el, zâmbi Agnes cu înţeles. Te pomeneşti că ţi-o fi căzut cutronc? — Şi dacă ar fi aşa? — Mă înspăimânţi! Nouă nu ne este îngăduit să ne îndrăgostim, ci numaisă fim iubite. — Oricum, nu cred să mă pot înţelege cu el, că n-a scos o vorbă, iar dupănume nu pare a fi ungur. — Cheamă-l şi vezi! Iulia nu mai aşteptă să fie îmbiată a doua oară, ci îşi scoase capul,strigându-l:

— Nobile domn! N-ai vrea să te apropii mai mult de caleaşcă? Noi n-am vorbit deloc, ci numai prietenii noştri… — Fă cumva să-l îndepărtezi, că nu ne putem duce cu el plocon la Feri- baci, îi şopti Agnes. Era tocmai ceea ce Iulia n-ar fi vrut, dar n-avea încotro. Marcu însă nu sedădea dus, cu toate rugăminţile fetei de a se întoarce în cetate. Le însoţea deaproape, că aşa fusese porunca lui Gaşpar (dar şi a inimii lui!). Până la urmă, vizitii nemaiştiind încotro să meargă apucară pe strada luiFeri-baci. — Dar ce s-o fi întâmplat? întrebă deodată Marcu, săltându-se în scări. — Unde? se forţă Iulia să scoată capul, însă Agnes se băgă peste ea. — Uitat-am, nobile domn, să întrebăm când va avea loc plecarea noastră,aşa că v-aş ruga să daţi o fugă la excelenţa-sa… Nu apucă să isprăvească întrucât caleaşca se opri, iar unul dintre vizitiisări de partea cealaltă şi o chemă într-acolo. — Slăvită stăpână, priviţi la casa aceea! Agnes văzu mai mulţi oameni care se căzneau să stingă ceea ce mairămăsese după pojarul care încă nu se isprăvise. — Bietul om! îl căină contesa, dar cam nepăsătoare. I-a ars nenorocitului

toată casa. Poate că el va fi scăpat… — Dar… doamnă contesă, este casa unde aţi dormit astă-noapte, îngăimă vizitiul. OT MENEDEC. Oricât ar părea de ciudat, acesta era vechiul nume al sfintei ctitorii ziditedin porunca răposatului Vlad Ventilă vodă, „de la Slatina” cum i-au mai spusurmaşii. Spre a fi la adăpost de iureşul vrăjmaşilor, alesese măria-sa anume un



loc pe malul Slănicului, pe dealul Reghinarilor şi poruncise zidire măreaţă şitrainică, înzestrând-o cu moşii şi îndestulind-o cu de toate. Numai că de la văleatul 7040, când avusese loc sfinţirea lăcaşului, mari necazuri au căzut pecapul Brăgheştilor, neam aprig de moşneni, care nu s-au împăcat nicicum cugândul ca pământul rupt moşiei lor să fie al cuvioşilor monahi. Umblat-au ei cuplângeri şi jalbe, până la divanul domnesc, dar zadarnic, fiindcă voinţa unui voievod răposat, legată prin straşnice blesteme, nu putea fi încălcată. Când au văzut că n-o mai scot la capăt cu binele, mai cu seamă în vremea stăreţieipreacuviosului Paramon, zis Răzbici, vestit prin câinoşenia lui faţă de ţărani,au dat cu toţii năvală asupra sfintei monastiri. Nu gândise răposatul voievod căoamenii locului se vor răzvrăti împotriva ctitoriei, dar a trebuit să cadă capul luiRăzbici, despicat de o secure, pentru ca să se aştearnă pace. Brăgheştii au luattoate terfeloagele călugărilor şi au aprins un foc mare cu ele, chiar în faţamănăstirii. Apoi au scos de prin sipete vechi hrisoave, unele de la bătrânul

Mircea Vodă, şi cu ele s-au înfăţoşat la mila măriei-sale Radu vodă Mihnea,care n-a pregetat să le facă dreptatea ce li se cuvenea. În locul boaitei deRăzbici a venit cuvioşia sa Pamfilie, om bun, „pâinea lui Dumnezeu”, şi s-aisprăvit cu asuprirea. Abia acum, de câţiva ani, pacea şi înţelegerea începuse adomni. Ba, Ot Menedec devenise adăpost de vremuri grele, cum era şi firescpentru asemenea zidire domnească. Toţi moşnenii dimprejur cătau acuma cualtă inimă spre mănăstire. Aşa se face că în primăvara văleatului 7124 la poarta cea grea de stejarse abătură bătăi, măcar că trecuse demult şi cel de-al doilea cântat al cocoşilor. — Care eşti acolo? se auzi vocea somnoroasă a fratelui portar Nataniel. — Om bun, taică-părinte! Deschide că-i zarvă mare! Ploaia ce căzuse peste seară înmuiase potecile, încât cal şi călăreţ eraumânjiţi de tină până în albul ochilor. — Mai ai răbdare, se oţărî călugărul, că doar nu dau turcii. — Ba-i mai rău, cuvioase, că vin tătarii! — Ceee?! Doamne apără! îşi făcu el o mulţime de cruci la repezeală, dupăcare începu a bate toaca, fără să-i mai pese de străin. În scurtă vreme s-au ivit câţiva călugări îmbrăcaţi care cu ce apucase,dar cu toţii strângând în mâini câte o sâneaţă.

— Răbdare, că vin acuşica! răcni Nataniel către cel de afară, care nu maicontenea bătăile în poartă. Îşi săltă sutana până în brâu şi cu paşi mari sări peste scări de parcă arfi zburat, apoi cu băgare de seamă se mai uită o dată prin ferestruica de laportiţă şi trase zăvorul. — Hai, repejor! Uitase, se vede, că din pricina lui nu intrase drumeţul.



— Sărut-mâna, taică-părinte! zise acesta, ştergându-se de sudoare. — Domnul cu tine, fiule! îl blagoslovi portarul. Vino, în foişor, dar lasă-ţicalul colo, la conovăţul cela acoperit, îi arătă el cu mâna. În răstimp, în odaia foişorului s-a arătat şi preacuviosul Pamfilie, cupotcapul pus anapoda şi cu coada despletită. — Ce-i, fraţilor, ce s-a întâmplat de faceţi atâta tărăboi? întrebă el, cuochii pe jumătate închişi. Avea în mână un toiag care ar fi putut sluji tot aşa de bine ca măciucăînfricoşătoare în mâna unei matahale de om, după cum era preacuvioşia-sa.Gurile rele chiar spuneau că mulţi monahi au simţit pe spinarea lormângâierea cârjei duhovniceşti atunci când ispitiţi de Satana se mai spurcau lacele lumeşti. Alte pedepse ori canoane nu le prea dădea egumenul, zicând că nuavea de ce să-şi piardă vremea bunul din ceruri cu rugăciunile bolborosite depăcătoşii săi monahi, care nici nu ştiau măcar slavoneşte. De altfel nu era nici

el împăcat cu gândul că Dumnezeu nu le cunoaşte şi limba lor, de vreme ce-isilea să i se roage pe bulgăreşte, ori slavonă, ori sârbeşte. „Preacuvioase, îlîntrebase cu ani în urmă un frate mai tânăr, abia intrat în cânul călugăresc.Pentru ce i-o fi aşa greu lui Dumnezeu să înveţe şi limba noastră, ca să neînţelegem de-a dreptul? Aşa, că nu pricepe, nici nu ne ajută, cu toaterugăciunile noastre!” Se-nţelege că a fost silit să probeze cârja pe spinareaclevetitorului, dar nu l-a „mângâiat” prea rău, căci în sinea lui îi dădea dreptatecălugărului. Nici la canon de rugăciuni nu l-a supus, zicându-i zâmbind:„Oricum nu ne înţelege limba, iar tu pă limbile sfinte nu prea ştii ce să ceri”… Tânărul frate a dat a râde, dar s-a ţinut, şi după o vreme a părăsit Ot Menedec-ul, măcar că stareţul nu i-a mai zis nimic. După ce ajunse pe la Braşov şitipărise acolo cărţi de rugăciune româneşti, preacuviosul Pamfilie a zâmbit în barbă: „Afurisitul, tot nu s-a lăsat… şi bine a făcut!” Acuma, cu pletele în vânt şi cu toiagul în mină, în cămeşoiul său de tort,părea mai curând un haiduc, necum faţă bisericească şi egumen pe deasupra. — Vin tătarii, taică! răspunseră câţiva călugări care se aflau în încăpere. — N-au decât! Nădăjduim c-au să plece cum au venit, că doar n-o să-ilăsăm să se roage în sfânta biserică. Doar dacă se leapădă de credinţa lorspurcată, iar de n-or vrea, atunci cu ajutorul cerului i-om îngropa ca pe câini,

la margine de codru. Dar cine v-a dat vestea? — Ia, un drumeţ pribeag care s-a abătut pe la noi şi care s-a întâlnit cuei în cale. — Nu fi prost, Mitrofane taică! îl repezi stareţul. De-i întâlnea, nu maiajungea el aici. Unde-i? Călugărul plecă smerit capul, în vreme ce unii pufniră în râs, fără a se jena de egumen. Tocmai atunci se apropie şi străinul, scoţându-şi cuşma.



— Blagosloveşte taică-părinte, făcu el plecăciunea cuvenită. — Domnul, taică! răspunse stareţul. Să ne spui mai întâi ce vânt te-aabătut pe la poarta noastră şi ce-i cu tătarii? — Dacă sfinţia-ta ai fost cândva Radu Corbea, află atunci că eu sunt băiatul lui Zamfira, care ţi-a fost soră. Egumenul se uită cu băgare de seamă la străin, apoi îl îmbrăţişă, mai să-l sufoce. — Bată-te norocul, fiule! Că doar nu eşti tu Mihăiţă cel mic? — Mihai sunt, dar mic nu mai pot fi… — Băăă! Tu ai numele măriei-sale Mihai, că taică-tău te-a botezatprimăvara şi apoi vara s-a dus să-şi dea sângele la Călugăreni… Dar ce-i cuZamfira, că vorbeşti de ea de parcă n-ar mai fi? — Nici că mai este, încă de astă-vară! S-o fi dus şi ea lângă bietu taică-meu, că destul a aşteptat-o.

— Dumnezeu s-o ierte! suspină egumenul. Da’ bine-i mai semeni, deparcă te-ar fi făcut numai ea singură, căută el să-şi înfrângă durerea, aflând demoartea soră-şi. — Unchiule… — Uite ce e, nepoate, mie să-mi spui taică, fiindcă nu se cade să-miamintesc de viaţa mireană. — Prea-bine, sfinţia-ta! încuviinţă el. — Dar să ştii că eu tot Mihăiţă am să-ţi zic, zâmbi stareţul apucându-l deumeri. Din depărtare răzbiră până la ei strigăte înfricoşătoare şi lătrături decâine. Departe, geana cerului începu a se roşi, măcar că până în zori ar mai fifost vreo câteva ceasuri. — Mda, tătarii! se dumeri Pamfilie. Ei sunt! — Au aprins satele! zise un călugăr arătând pe fereastră. — După cum se vede, nu se prea descurcă pe-ntuneric, răspunse batjocoritor stareţul. Până aici mai au cale lungă, dar voi rânduiţi paza,încărcaţi sâneţele şi pregătiţi-vă de bătaie. Toţi călugării ieşiră din odaie, care acuma i se păru şi lui Mihai oîncăpere obişnuită, putând răsufla în voie. Egumenul se trânti într-un jilţ de

lemn, care pârâi din încheieturi sub greutatea lui. — Eheei, bătrâneţe neputincioasă! oftă el. Acum taică Parfenie te du şiadă ceva d-ale gurii, că băiatului ăstuia i-o fi foame. Însă vezi să nu fie de post,c-am trecut de miezul nopţii… Nu uita nici udătura aceea de Străoane, dar săte întorci mai înainte de-a veni tătarii, ca să apucăm! strigă după el. Apoi îlîmbie pe Mihai să se apropie pe laviţa alăturată şi trase torţa spre a-l vedea mai bine.



— Dacă ai a-mi spune ceva de taină, dă-i dumu! Încotro te pornişi, cădoar nu vei fi vrând să te călugăreşti aici? — Ţi-oi spune drept, sfinţia-ta… — Zi-mi numai taică! Îmi vine mai bine la socoteală. Şi de-o fi vreunpăcat, trece nebăgat în seamă la catastiful sfântului Petru, că am o mulţime. Râseră amândoi, de parcă nu i-ar fi aşteptat primejdie de moarte nu multmai la vale. — Vreau să mă duc în Ardeal, unde am auzit că măria-sa Radu vodăŞerban cheamă la oaste şi gândâi că n-ar fi rău, că şi acolo tot ţară româneascăse cheamă că este. — Ai dreptate, fiule! Să te duci în slujba domniei, că asta-i menireaflăcăilor noştri, din orice colţ de ţară ar fi. Dar să te întorci negreşit, să-mipovesteşti şi mie isprăvile tale. Doi călugări se iviră cerând îngăduinţa să dea foc la cazanul de smoală,

„de-ar fi trebuinţă”. — Iacă, vezi, mie mi-e silă să opăresc făpturile omeneşti, dar cei ce va să vină acum numai de catran şi pucioasă avea-vor parte pe ceea lume şi nu stricăsă-i obişnuim din vreme. Faceţi focul! Poarta aţi ferecat-o? — Am şi tras grătarul în sus! răspunse unul. — Asta-i şi mai bine. Vacarmul se apropia şi cerul se luminase a pârjol în toată legea, în vremece păsări de noapte goneau spăimântate către liniştea munţilor. Ca şi cum nimic nu s-ar petrece prin preajmă, chelarul monastirii,cuviosul Parfenie, se ivi cu braţele încărcate. Aducea hălci mari de pastramă deporc şi vreo două burduşele de brânză, iar doi fraţi vânjoşi se luptau cu unpoloboc de vin, nu chiar mititel. — Mai adă, taică, zise stareţul. Să ajungă la toată suflarea, ba chiar săprisosească. Să fie de pomană de sufletul morţilor noştri, pe care îi avem şi vommai avea! Nădăjduiesc însă ca acum să fie numai din rândul păgânilor. Mihai rămase mirat de cugetările prea puţin evlavioase ale unchiului său.Mai auzise el clerici, ba chiar şi arhierei care nu se înspăimântau de Cel de sus,dar Pamfilie spunea şi povestea de parcă ar fi avut o înţelegere cu stăpânulcerului, iar acesta îi îngăduia orice. Poate chiar zâmbindu-i cu îngăduinţă

mucalitului egumen! Călugării se obişnuiseră însă cu felul lui de a fi şi nicimai-marii lui nu-l socoteau eretic, ci mai curând „trăsnit”. Abia apucară vreo doi dumicaţi şi alte bătăi în poartă le auziră urechile:„Deschideţi, taică-părinte! Deschide!” Cu toţii se uitară către stareţ,aşteptându-i porunca. Acesta, morfolind o bucată de pastramă, înghiţi şi îşişterse gura cu podul palmei, după care spuse:



— Ce vă holbaţi aşa la mine? Voi n-aţi auzit rugămintea drumeţului de lapoarta noastră? Îngăduit ne este oare să nu primim pe fugar ori pribeag şi sănu-l ajutorăm? Mergeţi şi deschideţi-i să pătrundă în casa Domnului! — Nu cumva să fie vreo capcană, sfinţia-ta! Se mai întâmplă ca tătarulsă-i ţină suliţă-n coaste şi să se roage de adăpost, dar nu pentru bietul creştin,răspunse chelarul. — Şi tu poţi avea dreptate, Parfenie, dădu din cap egumenul. Tu,Miroane, ca fiind cel mai sprinten dintre noi, ai să te duci şi, după ce ai săcercetezi cu băgare de seamă să nu fie vreo primejdie pentru sfântul lăcaş,pofteşte-l la masă şi odihnă. Preacuviosul vorbea când domol, când răstit. Oricum, îi socotea pecălugării de sub ascultarea sa ca pe nişte copii mari, dar neajutoraţi. Dinpricina acestei purtări şi a vârstei lui, toată suflarea monahicească îl îndrăgeaca pe un părinte, şi nu numai sufletesc. Până şi cei din neamul Brăgheştilor,

care altădată nu călcau pragul bisericii, de când venise Pamfilie se îndulciserăşi erau nelipsiţi de la slujbele de duminică. Toţi oamenii de prin satele apropiateîl cinsteau spunându-i „taica-popa al nostru” şi ar fi sărit şi în foc pentru el.Nu-i mai puţin adevărat că şi egumenul găsea o vorbă de mângâiere pentruoricare dintre ei, dar şi bani, mâncare şi adăpost, iar la necaz îi sprijinea pânăşi la picioarele lui Vodă. Mihai nu mai simţea nici un fel de teamă lângă bătrânşi nici nu-i mai păsa de urgia ce avea să vină. Se uita cu drag la el cum cinstea bucatele, cum sorbea vinul din ulcică şi cum din când în când îşi ducea mânala crucea din lemn de abanos pe care o atârnase pe după grumaz cu un lanţgreu de argint, parcă temându-se să n-o fi pierdut. Nepotul duse la gură cana şi o dădu pe gât dintr-o dată, simţind cum vinul acela negru şi vârtos îl pătrundea până în mădulare, apoi dădu glasgândului: — După cum văd eu, taică, ştii bine seama tătarilor. — A lor, a turcilor, după cum vin! Că aşa-i ţara asta a Buzaelor, numai decălcări străine avu parte. Se învaţă bietul om cu sărăcia şi urgia, ca măgaru cusamaru… Vine el valul acesta, dar are să treacă şi noi pe loc rămânem, dupăcum ne ştim din veac, măcar că zidirea asta n-a împlinit încă suta de ani. Vorbesc de întreaga ţară. Nimic şi nimeni nu ne clinteşte, chiar şi atunci când

răzbiţi de duşman ne tragem vremelnic la adăpostul muntelui ori al codrului. Aşa-i rostul nostru de când lumea! I-ar mai fi spus poate şi altele, dar se întoarse fratele Miron, cu străinulde la poartă. — Sărut-dreapta, taică-părinte, îngenunche acesta pupând mâna întinsăspre el. Blagosloveşte!



— Domnul, taică, Domnul! şi-i făcu semnul crucii pe deasupracreştetului. Era un moşnean de prin partea locului şi de n-ar fi fost aşa mânjit deglod şi sânge ai fi zis că venise numai ca să se roage şi să capete binecuvântare.Ridicându-se, rămase cam descumpănit văzând bucatele pe masă. „Spaima le-ofi luat minţile călugărilor, de chefuiesc cu tătarii în coastă!” gândi îngrijorat, darnu zise nimic. — Taică-părinte, cuteză moşneanul. Ne-au năpădit păgânii şi ne-aupârjolit totul, luându-ne şi cenuşa de la vatră. Câţi scăparăm, am alergat într-un suflet la mila sfinţiei-tale. — Sunteţi mai mulţi? — Să tot fim ca la vreo zece oameni şi copiliţa mea, Ilinca. — Finuţa? se bucură stareţul, abia acum recunoscându-l pe Lixandru.Măcar că inima-mi plânge pentru ceilalţi, mângâierea îmi vine de la viaţa

Ilincuţei. — Da-i pe jumătate moartă, taică, se tângui omul. Tătarii au prins roabetoate femeile noastre, doar vreo câteva au izbutit să scape. De ciudă, tâlharii autras cu săgeţile după ele şi o nimeriră şi pe biata fată. Noroc că dădurăm pesteea, mai mult moartă decât vie, şi am adus-o să-i ceteşti vreo rugăciune, poatescapă. — Ce nu spui aşa, omule, de la început? se răsti preacuviosul. Unde-iIlinca? — În biserică. — Isaiiie! Dă fuga Miroane şi să vii cu doftorul nostru drept în biserică.Nu întârzia! porunci stareţul, după care se întoarse spre sătean: Hai! Fata moşneanului era botezată de Pamfilie şi ca preot, dar şi ca naş,fiindcă venise pe lume tot în vremuri urgisite ca acum, iar pe mamă o robiserătătarii şi nu s-a mai auzit nici de ea. Ce să facă? Doar nu era să lase copilulnebotezat, când s-ar fi putut prăpădi de la o zi la alta. Noroc că era la vremecălduroasă de vară şi a băgat-o în apa Slănicului, dar mai către munte, binecuvântând-o apoi cu crucea lui de abanos şi înălţând o rugăciune princare-l încredinţa pe Dumnezeu că fata va fi o bună credincioasă. Lixandru s-a năpustit ca o vijelie în biserică, unde copila era aşezată pe

nişte velinţe aduse în grabă, apoi ajunse şi Pamfilie care îngenunche lângă ea,mângâind-o cu duioşie. — Ilincuţa tatii, te doare? Fata zăcea fără simţire cu gura întredeschisă, abia răsuflând. — Să-i ceteşti… încercă iar îndureratul părinte, dar stareţul îl repezi: — Hooo, că este vreme! Să vină Isaiia să-i scoată vârful săgeţii şi pe urmăi-oi tot ceti, ori chiar atunci, dar de ce nu soseşte?!



Abia după ce-l văzu pe „doftor” făcându-şi meseria la căpătâiul fetei, îşiaminti şi de rugămintea ţăranului. Aduse o vechitură de ceaslov din altar, îşipuse patrafirul şi începu a bolborosi rugăciunea rânduită anume pentrusalvarea vieţii, la vreme de primejdie. Cuviosului Isaiia i se umpluse faţa desudoare, nu atât de greutatea muncii cât mai cu seamă de grija să nuscobească prea tare după săgeată, căci putea pătrunde în coşul pieptului, aşaera de adânc înfiptă. Suflecat şi cu şorţ pe dinainte, ca la cuhnie, apăsa grijuliuşi apoi tăia cu o custură bine ascuţită. Sângele ce se scurgea din rană înroşiseiia sfârtecată a fetei, înfricoşând pe cei din jur. Pamfilie lăsă deodată ceaslovul pe strana de alături, îşi împreună mâinilespre rugăciune şi înălţă privirea către ochiul dumnezeiesc din vârfulcatapetesmei: — Nu-ţi pune mintea, Doamne, cu copila asta nevinovată, care n-aapucat să guste dulceaţa vieţii, şi scap-o, bunule! În marea ta milostivire, ajut-

o! Lui Lixandru îi dădură lacrimile la auzul glasului plin de căldură alegumenului. Era o rugăciune pe limba lui şi îi mersese drept la inimă. Totatunci şi cuviosul Isaiia scoase vârful săgeţii aruncându-l pe treptele altarului. — Nu acolo, taică! îl mustră stareţul. Dă-i-o lui Lixandru, să nu uite în veci şi s-o lase moştenire nepoţilor nepoţilor lui spre aducere aminte! Moşneagul apucă vârful încă umezit de sângele fie-şi şi-l vârî în sân. — Aşa voi face! scrâşni el. Numai s-o scape Dumnezeu! — Fii pe pace, că mare-i bunătatea lui! Îşi mai aruncă o dată privirea către cer şi ieşi din biserică, lăsându-l peIsaiia la căpătâiul rănitei. Era şi vremea, căci tătarii nu mai aveau mult ca săajungă până la ei. — Curând au să ne împresoare, îi zise Mihai, care îl aşteptase în ograda bisericii alături de călugării adunaţi acolo şi de ţăranii ce izbutiseră să seadăpostească de urgie. — Să poftească! Îi venise iar voia bună, fiind încredinţat că dacă vârful cei spurcat pecare-l scosese Isaiia nu fusese veninos era un semn de izbăvire pentru toţi ceidin monastire.

Asupra nopţii se lăsase tăcere şi pojarul se mai domolise, încât unii eraugata să creadă că furii se vor fi dus prin altă zare. A fost numai o părere, fiindcămai curând decât s-ar fi aşteptat izbucniră acele răcnete de care numai tătariierau în stare, spre a băga groaza în toată suflarea. — He, heeei! Bine aţi venit cumetrilor! strigă stareţul. M-aş fi mirat să nufi dat o roată şi pe la noi, ticăloşilor, dar las' că vedeţi voi pe dra… Se opri dintr-



odată bătându-se cu palma peste gură: Doamne iartă-mă că nu ştiu ce vorbesc,dar îmi cunoşti tu mai bine cugetul… O ploaie de săgeţi se abătu pe deasupra zidurilor de apărare, însă şipuzderie de bolovani şi pietre căzură peste călăreţii stepelor. Urletele de furie şidurere dovediră că nu puţini simţiseră primirea făcută de călugări. — Nu vă lăsaţi, copii! îi îmbărbăta preacuviosul. Au să mai dea un iureşori două şi se lasă păgubaşi, după cum li-e năravul! — Dar noi ce facem? întrebă Mihai, dornic să ia parte la bătaie şi să nuse pitească îndărătul zidurilor. — Răbdare, că-ţi vine şi ţie rândul! zâmbi Pamfilie. Când va sosi ceasul te vei bate. Până una-alta, dă fuga sus pe scări, în foişor, dar fii cu băgare deseamă să nu te zărească. D-acolo se vede bine câţi vor fi muşcat ţărâna şi câţine aşteaptă pe noi. — Pare-se că au fugit! strigă Mihai după ce ajunse sus.

— Se-ntorc ei, n-avea grijă! răspunse ca pentru sine preacuviosul. Aşa li-iobiceiul, crezând că ne vor păcăli. Hai, dă-te jos şi vino să-mbucăm mai departeşi să ne împărtăşim din sângele Domnului, că până să ne răzbească liftele mai va! Se strânseră iarăşi în chilia foişorului, unde-i aştepta chelarul cu masaîntinsă. — Ia luaţi, feţii mei, şi îndestulaţi-vă pântecul, că de-o fi să mergem pelumea cealaltă e cale lungă şi ni se va face foame. De la bătrâni se ştie căînainte de harţag e bine să înfuleci, că dacă-ţi chiorăie maţele te audeduşmanul şi se întărâtă. Râseră cu toţii, în vreme ce cănile cu vin şi bucatele începură a trece dinmână în mână, până când stareţul socoti potrivit să intervină. — Destul! Acum plecaţi, să mai vie şi alţii la rând, că aşa-i viaţa noastrărânduită, să n-aibă unul mai mult ca celălalt. De-o fi vreme, veţi mai veni peurmă. Chemaţi-i pe cei din spatele bisericii şi rămâneţi voi în locul lor. Tu,Mihăiţă, rămâi, că am alte gânduri cu tine. Pe dată se goli chilia, iar cuviosul Parfenie începu a da în brânci cărândalte burdufuri de brânză şi hălci de pastramă. Nepotul îşi privi cu încântareunchiul, care se dovedea o adevărată căpetenie de oaste, după cum fusese

odinioară, din câte ştia el. — Trebuie să treacă toţi pe aici, că dacă le-aş trimite vinul n-aş mai şticât se bea, şi nu-i las decât atâta cât îi trebuinţa să capete mai multă virtute şisă nu se teamă de duşman. — Văd eu că n-ai uitat cum se duce o bătălie, taică, zâmbi cu înţelestânărul.



— Cum Doamne-iartă-mă să uiţi, când n-ai doi ani în şir pace şi dacănu-s ăştia vin alţii! Nădăjduiesc însă că şi de astă-dată vom scăpa şi vomrămâne neclintiţi. Rând pe rând se iviră în chilie cete de călugări zburliţi şi încruntaţi,strângând sâneaţa într-o mână şi spada ori toporul în alta. Goleau smeriţiulcelele cu vin şi înfulecau în grabă, spre a lăsa rând şi altora. — Ia apucă şi tu nepoate, cât poţi duce, ca să mergem şi la poartă, că ceide acolo nu pot fi clintiţi din loc. La lumina torţelor chipurile apărătorilor sfintei mănăstiri păreau aidomacelor din icoanele de pe pereţii bisericii, de n-ar fi fost cu armele în mâini, careacum le dădeau o cu totul altă înfăţişare. Cei de la poartă nici nu apucaseră săse împărtăşească din bucate căci, aşa cum prevăzuse egumenul, tătarii seînapoiară izbind cu şi mai multă furie. Şi în vreme ce năvălitorii răcneau şi băteau în poartă cu topoare, Pamfilie apucă o cană cu vin şi o ridică deasupra

capului cu amândouă mâinile, blagoslovind: — Prea-bunule părinte, aşa precum ţi-ai vărsat sângele spre izbăvireanoastră, tot aşa răstorn şi eu din astă cupă, spre pomenirea morţilor ce va să vină şi care pentru tine îşi dau sufletul. Primeşte-i, Doamne, cu cinste şiaşează-i la dreapta ta! Toată suflarea murmură o rugăciune, în vreme ce stareţul vărsă cuîncetineală vinul cel rubiniu ca sângele. Semăna mai curând cu o adunarepăgânească din alte vremi, pe când străbunii lor cereau bătrânului Zamolxissă-i ajute în bătălie, de parcă ar fi vorbit de la om la om. — Ajută-ne Doamne! spuseră cu toţii într-un glas. — Amin, fraţilor! Şi acum să ne gătim să-i primim pe două rânduri, dupăcum ştim noi. Fără să le mai spună ceva, cu toţii se înşiruiră de-o parte şi de alta aporţii, cu armele în mâini. — Ce mai aşteptaţi fraţilor? Voi n-auziţi cum bat străinii la poartamonastirii? Lăsaţi-i să intre în casa Domnului! Deschideţi! Toate făcliile fură stinse, iar Mihai auzi scârţâitul porţii celei mari şi maiapoi urletele de bucurie ale năvălitorilor, care se năpustiră călare printre celedouă rânduri de călugări.

VICLENIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE — Bine că te-ai întors, prietene, zâmbi Grazziani, când Marcu i seînfăţişă. Ţi se cam scurgeau ochii după frumoasa unguroaică şi mă temeam sănu mă fi părăsit. Acum, că te văd lângă mine, mi-a venit inima la loc. — Înălţimea-ta, ne-am tot dus pe uliţele târgului, ba mai văzui şi o casăarzând, dar au sărit vecinii şi au stins-o.



— Cine ştie?… Să aibă vreo legătură cu noi? O să-l întreb pe Ibrahim-efendi. Oricum, mi-ai luat o piatră de pe inimă, că mă temeam să nu fi căzut încapcana celor două zâne, care ar putea fi iscoade-sadea. — Nu-i cu putinţă! — Ba bine că nu! De fapt avem să aflăm mai multe întrebându-l pe baronce părere are. — Czobor?! — Întocmai! Te-am aşteptat să-mi fii tălmaci. Sărmanul „beutor de sânge”, legat-burduf, nu mai avea nimic dinînfăţişarea lui trufaşă, dar ochii nu încetau să arunce săgeţi înveninate asupracelor doi, care pătrunseseră la el. Se afla ţintuit de un butuc într-o încăpere atemniţei unde cu greu intra lumina zilei, căci era locul unde se închideauosândiţii la moarte. Temnicerul nu avea multă vreme grija lor, întrucât stăpâniicetăţii nu se prea gândeau la viaţa celor ce se aflau acolo.

Din pricina strânsorii şi a căluşului rămas în gură, baronul abia de mairăsufla, dar la sosirea lui Grazziani paznicul îi scoase ghemotocul, putândmăcar să vorbească. Potrivindu-şi vocea, Czobor ridică obrazul şi îşi înfruntă prigonitorii: — Porunceşte să mi se taie capul, ca unui nobil ce sunt, ori dă-mi ospadă să ne înfruntăm cinstit! — Nu ştiu dacă eşti îndreptăţit să vorbeşti aşa, câtă vreme ai doveditaltceva, răspunse Grazziani când auzi de la Marcu dorinţa prinsului. Porunci temnicerului să-l dezlege şi să-i aducă mâncare şi băutură, darpână să îndeplinească acesta porunca trase hangerul şi se apropie de baron. — Loveşte! făcu acesta întinzându-i pieptul. Un tâlhar nici n-ar puteaucide altfel. Înainte să afle spusele lui Czobor, îi tăie legăturile, spre marea uimire aprinsului, mai cu seamă când fu poftit să şadă pe butucul de care fusese legat.Curând se ivi şi temnicerul cu o bucată de pâine şi un hârb cu apă murdarăpentru băut. — Cară-te cu porcăriile astea de aici! Oaspetele meu este un om deseamă! Adă o bucată de carne, pâine bună şi vin! Paznicul se răsuci pe călcâie şi plecă grăbit, fiindu-i teamă de un

asemenea stăpân sucit, care-şi primea oaspeţii în temniţă, legaţi-fedeleş. — Să ne cunoaştem, domnule baron! Am poruncit hrană şi beutură, casă putem vorbi omeneşte. — Mai bine ucide-mă, turcitule! rânji Czobor, neştiind cum să-l maiumilească. — Poţi să-mi spui cum vrei, dar ascultă-mă şi răspunde!



— N-am să spun nimic, chiar dacă m-aţi tăia bucată cu bucată! răspunsedârz Czobor, care îşi mai venise în fire după ce fu dezlegat. Îl bătea gândul să se repeadă la Grazziani şi să-i apuce hangerul, dupăcare, luându-l ca ostatec, ar fi putut fugi. Pentru aceea se căznea să-l aţâţe,doar va scoate iarăşi arma, dar zadarnic, fiindcă nimic nu părea să-l înfurie petânărul din faţa sa. — Ziceam că poate ne vei spune ceva despre cele două frumoase care au venit să te caute. Czobor îl privi uluit. Nu ştia nimic despre fete. Tocmai atunci veni şitemnicerul cu mâncarea, dar baronul nici nu vru să se atingă de ea. — Doresc să mi se taie capul, nu să fiu otrăvit ca o slugă de rând. — Spune-i, Marcule, că atunci când o să ajungă acasă n-are decât să-şiporuncească cel mai iscusit gealat şi să fie descăpăţânat după pofta inimii. Acum să mă slăbească cu astfel de prostii. Eu sunt creştin şi nu am de gând să

clintesc nici un fir de păr din capul unui supus al prinţului, care este slugapadişahului meu. Baronul nu mai înţelegea nimic din cuvintele meşteşugite ale omului pecare voise să-l ucidă şi care-l lăsa să creadă că ar fi putut fi slobozit. — După mine, bei? făcu Grazziani apucându-i cana de vin din faţă şi bând din ea. Cutează, înălţimea-ta, şi în vreme ce te vei ospăta îţi voi povesti euce nu vrei să spui cu gura domniei-tale! Îi întinse băutura, îmbiindu-l zâmbind, iar Czobor o apucă cu îndoială,măcar că era ars de sete. Nu se mai putu ţine şi bău cu înghiţituri mari, golindoala. — Aşa, domnule baron! O să ne aducă alta. Acum, ia de mănâncă! Fără să mai aştepte alt îndemn, Czobor începu a mânca pe rupte. — Vezi că ne înţelegem? Nu ştiu cum l-ai prins pe Oster, dar bănuiesccum l-ai silit să-ţi dezvăluie taina mea. Ţi-a spus, şi de bună seamă că nu la ocană cu vin, că aş avea asupra mea ceva scrisori, râvnite de stăpânul domniei-tale. Aşa-i? Baronul încuviinţă, fără a se opri din mestecat. — Ardea de dorinţa să mă vadă agăţat în cuiele de pe zidul saraiului, cape un răzvrătit. Ba mai mult: pacea nu s-ar fi încheiat şi mici mie nu mi s-ar

mai fi dat scaunul Transilvaniei. La auzul acestor vorbe, Czobor ciuli urechile şi se opri. — Da, ai auzit bine! Să-i spui însă că s-a înşelat, că eu am să-i iau loculşi că am să fac din nou ţara olahului Mihai. Atunci voi şti să-mi aleg sfetnicii,chiar dacă unii nobili cutezători m-au duşmănit cândva. Voi răsplătiîmpărăteşte pe prieten, dar îl voi spulbera pe cel ce mi se va împotrivi, de-ar fiacesta însuşi Bethlen. Aşa să ştii… Iar eu n-am să mă prăbuşesc asemenea



mucenicului de la Câmpia Turzii, oricâte urzeli s-ar ţese în jurul meu. Amprieteni de nădejde. Aşa să-i spui! Nada fusese aruncată şi baronul rămase cu dumicatul în gură, uitându-se cu alţi ochi la solul padlşahului. — Cele două frumoase au făcut drumul de pomană, întrucât eu nu ţin căeşti duşmanul meu, ci ai îndeplinit slujba domniei. Dacă ai fi făcut altcum, nicin-aş mai fi stat de vorbă cu domnia-ta! Acuma poţi să-ţi iei contesele şi săplecaţi când vă va fi voia. De ne vom mai înfrunta şi altă dată, n-am să te maicruţ! — Nu cunosc nici o contesă, răspunse Czobor. N-am amestecat nicicândfemeile… — Agnes, parcă zicea c-o cheamă. — Şi pe cealaltă Iulia! adăugă Marcu. — Văd că ai ţinut minte, dar ce folos, că are să plece cu domnul baron.

Czobor, pe gânduri, zise aproape fără să vrea: — Nu cumva să fi fost contesa Rozsnyai?! — Ba chiar ea, răspunse Marcu. — Am auzit de numele ei, făcu baronul cam nedumerit el însuşi desosirea faimoasei Agnes. „Asta va să însemneze că prinţul nu mai are încredereîn mine, dacă a trimis şerpoaica pe urmele mele, gândi el. Ea a fost întotdeaunao piază-rea şi mi-a adus numai bucluc.” — De ce mi-a fost frică n-am scăpat, Marcule, şopti Grazziani. Câtă vrerne a auzit de ele, înseamnă că Bethlen îi stăpânul lor. — Dar n-a zis şi de Iulia! se împotrivi Marcu. — Tot una-i. Nu s-ar fi însoţit ele de nu aveau poruncă. Vor fi aflat cei dela curtea prinţului că noi suntem doi şi le-au trimis pe amândouă ca să neîmbrodească. Ai să te lămureşti curând, când se vor întâlni cu baronul. Acumaspune-i că-i slobod să plece unde-i va fi voia, iar eu am să pun pe cineva peurmele lui, şi ai să vezi! Auzind că i se dă drumul, aşa pe negândite, lui Czobor îi fugi gândul la ocapcană, urmând să fie ucis pe la spate, temere ce o mărturisi lui Marcu, iaracesta o tălmăci pe dată. — Eu mă încred în mintea domniei-tale, Czobor. Te las să alegi de te

întorci acasă ca slugă credincioasă lui Bethlen, ori ca viitor sfetnic al meu. Nuai decât să te hotărăşti. O slugă merge fără spadă, spre deosebire de prieteniimei, care trebuie să fie înarmaţi. Cum pofteşti! Baronul rămase năucit. Nu era în stare să priceapă de unde atâtamărinimie. Aşa-ceva nu i se mai întâmplase, şi nici nu mai auzise. „Dar dacăajunge cu adevărat prinţ?… Parcă zicea că vrea să strângă iar într-o ţară toate



pământurile locuite de olahi… Aş putea să ajung la mare cinste la curtea lui.Cât despre Bethlen…” — Aş pofti să capăt iar spada mea, zise cu glas scăzut, văzând că cei doidădeau să plece. Grazziani se opri şi era cât pe ce să-i întindă mâna, dar se răzgândi,socotind mai nimerit să-l lase pradă îndoielilor. — Spune-i Marcule, că am să poruncesc după cum i-i voia! După plecarea lui Grazziani baronul vru să iasă, dar temnicerul îi pusemâna în piept, oprindu-l. — Geri! — Câine, scrâşni Czobor. Va să zică asta ţi-a fost vorba? urlă el în vremece temnicerul zăvorise uşa şi plecase. Se opri însă, din nou surprins, căci temnicerul se întoarse curândînmânându-i spada şi făcându-i semn să-l însoţească. Când se văzu în faţa

zidurilor cetăţii şi slobod să meargă unde ar fi vrut, încă nu-i venea să creadăcă-i adevărat. Apucă, la nimereală, pe uliţa din stângă porţii, însă nu mersemult şi se pomeni faţă-n faţă cu Feri-baci. — Vai de mine, luminăţia-voastră, cum de îndrăzniţi să vă arătaţi înpreajma turcilor şi încă înarmat? Eu auzit-am c-aţi fi fost prins de ei… — Întocmai, dragul meu, se fuduli baronul. Am fost, dar m-am răfuit cuei şi după cum vezi sunt slobod. Din cetate vin! Bătrâna iscoadă se cruci. „De bună seamă că-i vânzare la mijloc, doar cuochii mei l-am văzut legat cobză.” — Mi-a rămas spada şi punga cam vămuită de nemernici şi chiar tecăutam spre a-ţi cere să-mi faci rost de un cal, să mă pot înfăţişa cât maicurând alteţei-sale. Am a-i da seamă de slujba ce-am îndeplinit-o şi nu suferăîntârziere. Feri-baci nu era omul pe care să-l îmbeţi cu apă rece, aşa că nu se grăbisă-i facă pe voie. El ştia prea bine că din cetate nu putea ieşi chiar aşa de lesne,câtă vreme intrase cetluit. „Dar mai ştii? Ucigaşul lui Hadâr-paşa nu ieşisenestingherit? Hotărât, s-a întors lumea pe dos!” — Am aflat de contesa Rozsnyai că ar fi venit pe la tine, zise baronul,după o clipă de tăcere.

— Nu-i cu putinţă, înălţime, că mie mi-a ars casa până-n temelie. — Cum aşa? I-a pus careva foc? — Se pare că da, întrucât chiar mai înainte a venit la soru-mea, undestau vremelnic, un călugăr franciscan şi i-a spus că de nu mă lepăd de alteţa-sa casă în târgul Temesvarului n-am să-mi mai zidesc vreodată, decât numai încimitir. — Ce să aibă călugării cu tine?! se miră Czobor.



— Numai de va fi fost aşa-ceva, dar eu socot că sub veşmintele smerite seascundea vreo iscoadă nemţească. — Tot ce se poate… Şi chiar de aceea trebuie s-o întâlnesc pe contesă. Feri-baci stătu o vreme pe gânduri, de fapt se socotea dacă ar fi bine ca baronul s-o întâlnească pe Agnes, fiindcă el cu inima era tot alături de prinţulBethlen. În cele din urmă îi spuse: — În altă parte decât la hanul „Armura verde” nu văd să fi putut poposicontesa, dacă-i pe aici, dar eu n-am ştire, înălţimea-voastră. De altfel cerîngăduinţa să mă duc în treaba mea, că nu mai pot fi folositor cu ceva. „Te pomeneşti că şi ăsta se leapădă de Bethlen?!” îşi zise baronul,lăsându-l pe bătrân să plece, după ce îi ceru să-l îndrume spre han. Acolo a fost lesne să dea peste fete şi de cum o văzu pe Agnes îi rânjilinguşitor: — Hotărât lucru că am murit şi că mă aflu în rai, frumosule înger!

— Te înşeli, înălţimea-ta! Eşti viu şi mă îndoiesc că vei vedea vreodatăparadisul pe lumea cealaltă, răspunse răutăcios fata. — Întotdeauna ai avut un răspuns muşcător, scumpă contesă. — Să lăsăm vorbele mari, domnule baron, şi mai bine spune-mi cinstitcum de-ai scăpat, câtă vreme ştiu bine că erai legat-fedeleş când ai pătruns încetate. Nu cumva însuşi Grazziani ţi-a deschis poarta? — Oricât de necrezut ţi s-ar părea, aşa a fost! — Să înţeleg, oare, că ai intrat în slujba lui? — Doamne fereşte! Mă zoresc chiar să mă întorc la picioarele prinţuluinostru. — Dar fără omul sultanului, după câte bag de seamă. — Am alta a-i spune stăpânului, căci ticălosul de căpitan austriac m-aminţit. — Pe domnia-ta?! Cum de s-a putut? — Degeaba vrei să fii rea, dragă contesă, dar aşa a fost. Grazziani n-arenici un fel de scrisoare asupra lui şi nu face decât să ducă voinţa sultanului lamasa păcii de la Praga. Ştie de încercările noastre de a-l împiedica şi l-a şi vestitpe padişah. Pentru aceasta mă întorc cu grabă… — Asta ţi-a spus-o chiar el, nu-i aşa? îl opri contesa.

— Vezi-bine! se cam fâstâci Czobor. Dar mi-am dat, şi eu seama. — Nu te întreb cum, că nu mi-ai spune. Te sfătuiesc însă ca în faţaalteţei-sale să găseşti altă poveste. Nu de alta, dar ca să te poată crede, râse batjocoritor Agnes. Totuşi am o rugăminte la domnia-ta, dacă mai ai unsimţământ pentru ţara unde te-ai născut: Vorbit-ai ceva despre mine luiGrazziani? Spune drept! — Jur că nu!



— Atunci încă-i bine şi-ţi mulţumesc! Cred că n-ai avut când. Drum bun,domnule baron! Baronul ar fi vrut să-i spună că nu are bani îndeajuns ca să poatăcumpăra un cal şi s-ar fi împrumutat cu ceva, dar contesa îi şi întoarse spatele.De altfel nici nu se ştie dacă i-ar fi dat. „Sunt bănuit că am trecut de partea lui?Ei bine, aşa are să fie!” îl bătea gândul să se ducă la Grazziani spre a-i cere dedrum şi chiar era să plece, dar se pomeni cu un rob care-i aducea de căpăstruarmăsarul pe care-l socotea pierdut. Cum slujitorul îi vorbea limba, spuse căînălţimea-sa Gaşpar-beg ar fi aflat că în timpul cât i-a fost oaspete şi-ar fipierdut nişte bani, pe care găsindu-i îi trimite înapoi. Cu plecăciune îi întinse otăşcuţă, însă Czobor ştiu foarte bine că nu fusese nicicând a lui. Felul în care îiplătise i-a făcut plăcere şi nu mai avea îndoială că-l va sluji pe un astfel deprinţ darnic. Se aşeză la masă, fiindcă nu se săturase în temniţă, şi porunci friptură şi

vin scump, ştiindu-şi punga plină. Rămase uluit însă văzând un străin că seaşază lângă el, fără să-i ceară îngăduinţă. — Ce vrei? se răsti Czobor. De unde neruşinarea asta? şi puse mâna pemânerul spadei. — Uşurel, excelenţă, rosti prietenos străinul. Nu-i nevoie de sabie faţă deprieteni, ci mai curând de un pocal cu vin. — N-am ştire să te fi cunoscut, necum să fim şi prieteni. Cine eşti şi ce aicu mine? — Sunt duşmanul duşmanului excelenţei voastre! Cu alte cuvinte,suntem în aceeaşi tabără. Să zicem că mă numesc… Giani. — Tot nu te înţeleg! — Mai limpede: Grazziani este vrăjmaşul nostru. Punând umărul în doi,îl doborâm mai uşor. „Aşa de curând mă şi pune la încercare?… De vreme ce se dă drept departea lui Bethlen, nu poate fi decât iscoada lui Grazziani”, îşi zise baronulhotărât să fie prevăzător. — Deocamdată am de gând să mănânc şi te poftesc să mă laşi în pace,fiindcă vreau să fiu singur. Pe urmă vom mai vedea. Oricum te povăţuiesc să nute mai ţii pe urmele mele, căci s-ar putea să uit că-mi eşti „prieten” şi-s cam

iute de mână. Mergi cu bine! Străinul se ridică nedumerit, fiindcă nu se aşteptase la un astfel derăspuns, şi dezamăgit îşi văzu de drum. Czobor mâncă pe îndelete, după care se hotărî să i se înfăţişeze luiGrazziani şi să-i spună că nu se va mai întoarce la Bethlen, rămânând în slujbalui dacă vrea. Se răzgândi însă de cum se văzu în afară, amintindu-şi că mai defolos i-ar fi ca om de taină la Deva, dându-i veşti despre uneltirile de la curtea



prinţului. Până una-alta, avea să-i scrie un răvaş ca să ştie în ce ape se scăldacontesa Agnes. Intră într-o biserică şi-l rugă pe preot să-i dea unelte pentru scris, dupăcare aşternu pe hârtie: „Contesa e o viperă! răsuci hârtia sul şi după ce aruncănişte bănuţi în cutia milelor se îndreptă către poarta cetăţii. N-ar fi vrut să ieseîn vileag dând el însuşi scrisoarea, dar altcum nu era cu putinţă. Străjerul seuită lung la ea şi o răsuci în fel şi chip, până pricepu că era pentru solulpadişahului, dar făcuse atâta tărăboi încât auziră şi trecătorii din preajmădespre ce era vorba. Dacă era mai grijuliu, baronul ar fi băgat de seamă că printre ei se afla şiacel Giani, cu pălăria trasă pe ochi, care se apropie de azap şi îi şopti ceva laureche, îi strecură un galben în schimbul sulului de hârtie şi strecurându-se pedupă străjer pătrunse în cetate. Cu paşi grăbiţi se îndreptă spre clădirea undese afla trimisul padişahului, căci făgăduise să ducă el răvaşul. Necunoscutul

învăluit în mantie neagră, care încercase, sub alt nume, să intre sub pielea baronului, nu era decât Pasquale, trimisul lui messer Marini spre a curma firul vieţii lui Grazziani. Nicicând nu se ivise un prilej mai bun decât acuma şi,încleştându-şi braţul pe pumnal, se îndreptă hotărât asupra duşmanuluiserenissimei republici. Veneţia avea să lovească în chiar inima cetăţii Timişoarei! IAZUL IELELOR — Iacă, mămucă, ţi-am adus fata asta să ai grijă de ea! strigă Toader,împingând-o cu blândeţe pe Profiriţa în bordeiul lor. — Aracan di mini! se tângui femeia. Dar e giupâniţa boierului! Ce-aţifăcut cu biata fată? Cum de-i în halul ăsta? — Nimic, mămucă! Giur pe sfânta cruce! Îi cam speriată şi ar trebui să-idescânte oleacă baba Irina, ca să-i treacă. — Dragul mămuchii, să nu fi făcut vreo prostie… — Nu-ţi face griji! îi întreagă cum o făcut-o mă-sa, care din păcate nu maieste… — Ce vrei să spui? — S-o izbit de un copac ş-o rămas lată. Toader îi povesti pe scurt cele întâmplate, în vreme ce Profiriţa se aşeză

pe un scăunel cu mâinile în poală, fără să-i pese de cele ce spunea flăcăul.Parcă nici n-ar fi povestit despre ea. Deodată, ca o vijelie, se năpusti în bordei Măriuca, sora cea mică a lui Toader. — Vălelei, bădiţă Todiriţă, ce bine că eşti teafăr! se bucură eaîmbrăţişându-l.



O zări pe Profiriţa care nici n-o băga în seamă, dar zgâtia de fată nu selăsă, ci se luă de ea. — Matale eşti giupâniţă de la curte, măcar că eu nu te ştiu, că încă n-amajuns să slujesc pe acolo. Dar să nu te temi la noi, că am să te apăr eu şi am săte îngrijesc! Profiriţa începu a plânge, domol la început, iar mai apoi cu hohote. Ocuprinse pe Măriuca în braţe şi amândouă lăcrimau de mai mare jalea. — Plângi, draga mămuchii, plângi! o îndemnă bătrâna pe fata boierului,mângâindu-i creştetul. Descarcă-te ca să nu-ţi crape inima de necaz! Ce săfacem, dacă Dumnezeu a vrut aşa? Cele două fetişcane rămaseră îmbrăţişate şi plânseră până la secarealacrimilor, în vreme ce Toader îşi răsucea fâstâcit cuşma în mâini. Într-un târziuse mai potoliră şi bătrâna, ştergându-şi ochii umezi, spuse: — Toderiţă-mamă, să te apuci să sapi alt bordei, că nu se cade să culcăm

pe fata boierului laolaltă cu noi! — Ba are să doarmă cu mine! Nu-i aşa giupâniţă? sări Măriuca. — Dacă o vrea, n-are decât, răspunse mama, numai că un flăcău deînsurat nu are ce căuta sub acelaşi acoperământ cu o fată-mare, că s-ar scorni vorbe! — Iacă m-apuc de treabă, mămucă, şi de mai chem vreo câţiva, pânăsara, gata-i! răspunse bucuros tânărul. — Eu vreau acasă, se smiorcăi Profiriţa. — Te ducem, giupâniţă, nu te teme, zise Toader. Când ai să vrei mergem,numai să se întoarcă giupân armaşu, tata matale, că n-a fi bine să staisingurică la conac. — Atunci să rămâie şi ea cu mine! hotărî fata apucând-o pe Măriuca pedupă gât. — Bucuroasă! începu aceasta a râde cu gura până la urechi, deşi maiînainte plânsese de-i sărea cămaşa de pe ea. — Vezi să nu te necăjească, giupâniţă, se îngrijoră bătrâna. Fata aiasta-idiavoliţă curată, nu-i ca alte fete! — Dar eu vreau! porunci Profiriţa, de parcă s-ar fi aflat acasă. Nu mai avură încotro şi se învoiră ca Toader să sape bordeiul pentru cele

două fete, dar mai înainte de a se apuca flăcăul o chemă pe soră-sa. — Dă tu fuguţa, Măriucă, la baba Irina să vină să-i descânte ori să-i deieceva buruieni de leac. — Dar de ce s-o mai aducem pe hârcă? Ce, eu nu ştiu să-i descânt? — Chiar ştii? se lumină Profiriţa. — Vezi-bine! Ian adă matale mânuţa colea la baba şi ascultă ce ţi-oispune!



Îşi trase broboada pe frunte, legându-se ca bătrânele satului, se cocârjăşi se prefăcu a-i căta în palmă, spre hazul celor din jur. Tuşi înecăcios, aşa cumo văzuse pe baba Irina, socotind că aşa se întăreşte descântecul, prin curăţirea bojogilor, şi începu: „Trece pi şuşă un câini cu sa, cu patru chicioari şi cu coadacinci. Cui i-am discântat, leac o căpătat, doar la 'mniata să hie vr'un păcat! Trebă babii slănină, trebă babii făină, trebă babii papuci, di n-ai da să ti usuci!” Greu de spus dacă descântecul nu va fi fost pricina înzdrăveniriiProfiriţei, căci se porni dintr-odată pe râs cu hohote. — Am zis eu că-i diavoliţă, nu alta, făcu bătrâna. — Ma-i spune-l o dată, se rugă jupâniţa râzând cu lacrimi. — Nu se cade, că-şi pierde puterea de nă-i plăti! Dar mai ştiu eu altele! Profiriţa avea pe deget un inel, căpătat în dar de la tătâne-său şi la careţinea foarte mult. Cu toate acestea îl scoase şi-l întinse Măriucăi. — Al tău să fie, babo! Altceva nu am cu ce te răsplăti.

— Nu se poate, giupâniţă! se împotrivi Toader cu hotărâre. Măriuca aşuguit cu matale, cum are să poarte inel boieresc? Pune-l înapoi! — Nu vreau! bătu din picior tânăra boieroaică. Poftesc să fie al Măriucăişi gata! — Lasă-mă bădiţă să-l port şi eu oleacă, doar aşa, de fudulie, că ştiu eu bine că ţăranii nu-s cu inele, şi pe urmă i-l dau îndărăt. — Ba, dacă vrei să ştii, ţi l-am dat ţie de tot şi te rog să nu-mi mai spui„giupâniţă”, ci Profiriţa, că de m-oi întoarce la curte, tu ai să fii sora mea! Toader se uită zâmbind la odrasla boierească. Aşa cum se înroşise ea lafaţă, de ciudă că i se pusese careva împotrivă, era tare frumuşică, însă nuputea fi de nasul unui răzeş ca el! Dar Profiriţa începuse a-i vedea pe ţărani cu alţi ochi şi nu ca pe nişteslugi de rând. Ba, cu vremea, s-a obişnuit aşa de bine cu cei din jurul ei, deparcă ar fi trăit împreună de o viaţă. Flăcăii care fuseseră faţă la cele petrecuteîn pădure nu mai erau în sat, plecaseră cu toţi în „oastea măriei-sale Ion vodă”,şi numai Todiriţă rămăsese, anume că de s-o întoarce boierul Nicoriţă să-i ducăfata înapoi, întrucât nu făptuise moarte de om şi se purtase bine cu jupâniţa.Însă acum flăcăul ar fi vrut ca ziua aceea să nu mai vină niciodată, căci se vedea cât-colo că-i plăcea Profiriţa, chiar şi numai după veşmintele lui curate şi

dichisite, de parcă ar fi mers în fiecare zi la horă. E drept că şi ea, îmbrăcatăaşa, ca o ţărăncuţă, se mai trăsese la faţă şi arăta ca oricare fetişcană de-a lor,cu toate că, în afară de Măriuca, toţi o cinsteau ca pe o boieroaică şi nu cutezaua-i zice pe nume. Toader îi purta o grijă deosebită şi în fiecare zi, sculânduse cunoaptea în cap, aducea de prin codru câte un şoldan ori chiar un căpriorsăgetat, îmbelşugându-i mesele.



Purtarea lui Todiriţă dădu de gândit mamei sale, care nu se răbdă să-ispună: — Bagă-ţi minţile-n cap, măi băiete, că odrasla boierească nu-i de nasulunui răzăş ca tine! — Iraaa, mămucă, şi mata… răspundea el ruşinat şi fâstâcit de nu maiputea scoate o vorbă. Apoi îşi lua baltagul şi se pornea pe cărările codrului,cântând din frunză cu mare jale, dar să nu-l audă nimeni. Trecu primăvara şi despre cei plecaţi la oaste nu se mai află nici o veste,iar bătrânii erau tare necăjiţi că nici în vara asta nu vor fi bucate de strâns,câtă vreme n-a semănat nimeni. Gropniţele cele vechi erau pe isprăvite şi marefoamete se prevestea. Într-una din zile, cele două prietene plecară după vreascuri şi, fiindcă îşipuseseră în gând să meargă şi mai departe prin pădure, Măriuca o lăsă peProfiriţa şi se repezi cu lemnele acasă. Jupâniţa rămase într-o poiană cu

romaniţe, pe care începu a le culege şi împletindu-şi din ele o cunună şi-o aşezăpe frunte. Strângea acuma şi pentru prietena ei, spunându-şi că aveau să fie cadouă zâne ale florilor. — Dar cum se face că eşti singurică? auzi deodată vocea binecunoscută alui Toader. — Nu sunt chiar de una singură. Iacă, tot ce vezi, de jur-împrejur, suntsupusele mele. — Ahaaa! Matale eşti zâna florilor!… Şi prostul de mine nici n-am băgatde seamă! Iertăciune, frumoasă zână! Fata chicoti şi începu a împrăştia florile rupte pentru cununiţa Măriucăi. — Te-am iertat, bădiţă, făcu ea privindu-l pe sub gene. Pe matale nu sepoate să nu te ierte lumea! — De, ştiu eu!… răspunse Toader gândindu-se la boierul Nicoriţă, tatălfetei. Uitând de Măriuca, jupâniţa îl apucă pe Toader de mână şi o porniră pe opotecă mai puţin bătătorită, după ce îl rugase să-i arate iazul ielelor. Era o zi caldă de vară şi pădurea fremăta de zumzetul gâzelor. Razelesoarelui se strecurau îndrăzneţe printre ramurile umbroase, iar locurile umedeşi reci, care te înfiorau de amintirea iernii, erau tot mai puţine, odată cu arşiţa

verii. Toader tăie o nuieluşă pe care începu s-o încrusteze cu meşteşugiteînflorituri şi după ce isprăvi i-o întinse fetei. — Aiasta-i nuieluşa fermecată! O zână ca matale nu are decât să atingăpe muma pădurii şi pe dată hârca se face nevăzută! Râseră amândoi, iar Profiriţa apucând beţigaşul o rupse la fugă,ascunzându-se prin tufişuri. — Sâc, bădiţă, că nu mă găseşti!



Merseră aşa, în joacă, până se îndepărtară destul de mult. De la o vremeînsă, începu a se simţi un iz de hoit şi pe jupâniţă o trecu un fior. — Ne apropiem de iazul ielelor, zise ea ridicând năsucul în vânt,asemenea unui căprior. — Da' de unde! Mai avem o bună bucată de loc. — De n-ai avea musteaţă aşa de stufoasă, poate că ai simţi şi matale, bădiţă, duhoarea iazmei, dar aşa… şi chicoti privindu-l şăgalnic. Flăcăul îşi acoperi cu degetul podoaba de deasupra gurii şi umflându-şinările trase cu nesaţ. Asta numai spre a-i face pe plac fetei, căci el ştia foarte bine că trebuia să fi fost vreo lighioană moartă şi putrezită. Ajunseseră înpreajma unei băltoace destul de mari, cu ape întunecate şi netulburate decât dezborul gâzelor, ca toate ochiurile împrejmuite de pădure. Ca într-o oglindă se vedeau pe luciul ei cerul şi cei câţiva norişori gonind prin faţa copacilorînţepeniţi cu capul în jos. Speriată de bâldâbâcul broaştelor, fata se opri şi

aşteptă s-o ajungă flăcăul din urmă. Izul începuse a se simţi şi mai tare, ca şicum broaştele ce tulburaseră apa l-ar fi stârnit mai rău. Toader socoti cătrebuie să fie pe aproape un stârv destul de mare şi vru s-o îndepărteze pe fată. — Să mergem în altă parte, că aici pute! Profiriţa însă parcă era fermecată de privelişte şi nu-i putea scoate dincap că miasma nu venea din fundul iazului. Îi plăcea totul nespus de mult şi vru să ocolească balta de jur împrejur, dar din nebăgare de seamă îşi prinsepiciorul între două crăci. — Văleuuu! Sai bădiţă, că m-a prins muma pădurii de picior! Scapă-mă! — Aracan de mine, ţi-ai scrântit piciorul! Acum trebuie să te iau în braţe,că altminteri nu poţi merge. — Dacă-i pe-aşa, ia-mă! încuviinţă fata. Cât ai clipi se şi cuibărise la pieptul flăcăului, cuprinzând-l cu mâna pedupă gât, apoi prinzând îndrăzneală îl trase de mustaţă şi îl sărută drept pe buze. — Îmi placi, că miroşi a busuioc! se alintă ea, vrând să-l facă să creadăcă asta fusese pricina. Toader simţi că îl inundă un val de sânge cald şi nu mai putu scoate o vorbă. Ar fi vrut să n-o mai lase din braţe până la judecata de apoi. Ba cu dragă

inimă ar fi rămas toată viaţa acolo în pădure, spre a nu se mai întoarce printrestrâmbătăţile omeneşti. Cu greu izbuti să şoptească, de parcă i-ar fi fost frică sănu-l audă careva: — Giupâniţă… mie… îmi eşti tare dragă! — Şi matale mie! o luă gura pe dinainte pe fată. Deodată îl apucă cu amândouă mâinile pe după gât şi începu a tremuraca bântuită de un vis urât.



— Bădiţă… colo! şi arătă cu mâna fără a întoarce capul. Crezând că zărise cine ştie ce dihanie, o puse binişor la pământ ca săaibă mâinile slobode şi uitându-se unde-i arătase Profiriţa văzu o formăomenească întoarsă cu faţa-n jos, iar în juru-i un roi de muşte, mai mari şi maimici. — Rămâi matale aici, că nu-i nici o primejdie! Morţii nu fac rău celor vii,că ziua nu mai au nici o putere. Şi ca să nu te temi, iacă, îţi las cuţitul. Văzând că fata s-a liniştit oarecum, se îndreptă către locul cu pricina şiapucând un băţ îl împinse grijuliu sub pieptul mortului, ca să-l dea cu faţa-nsus. Nu izbuti decât să stârnească roiuri de muşte, căci bucata de lemnpătrunse în carnea putrezită. În schimb, tigva necunoscutului se rostogolii cât-colo, dând la vedere urma unui obraz mâncat cu totul de viermi. Scuipă scârbitşi abia se ţinu să nu verse, în vreme ce se întoarse în fugă spre fată. — Cine-i? întrebă ea.

— Un mort! — Săracul! — Am să mă-ntorc după ce iau câţiva oameni de la noi şi pe taica Iacovsă-l îngropăm creştineşte, că de nu, s-o face strigoi! Profiriţa rămase pe gânduri. — Eşti un om bun, bădiţă! Eu ştiu că ghiceşti cine-i mortul şi totuşi vreisă-i faci un bine. — Ba chiar pot să-ţi spun că nu se desluşeşte nimic de pe faţa lui. — Îs veşmintele lui Toma Melinte! — Poate că ai dreptate, răspunse el uitându-se lung la hoit. Cine l-a pussă înfrunte pădurea, când nu o cunoştea deloc? — De nu erai bun cu mine, acuma aş fi zăcut lângă el! se înfioră Profiriţaşi se lăsă luată în braţe ca un copil. — Nu spune asta! Doamne fereşte! Nici că aş putea gândi… DRUM CU IUBIRE ŞI PRIMEJDIE ASCUNSĂ. Pasquale se dădu drept trimisul contesei Rozsnyai, despre care aflase dela hangiul unde trăseseră cele două femei. De fapt nici nu-i trebuia mai multdecât să ştie cum o cheamă, întrucât o văzuse ieşind din cetate şi bănuise că arfi prietenă cu omul pe care-l căuta. De altfel poseda şi scrisoarea baronului,

deşi n-avea habar ce se spune în ea. Pentru el era de trebuinţă numai să poatăpătrunde în preajma lui Grazziani, ca să-l poată înjunghia. Aşa că, de îndată cefu primit de către acesta, fără a mai spune ceva se şi năpusti asupra lui, cupumnalul în mână. Cum nu se aştepta, acesta ar fi fost străpuns pe dată de nuse băga Pera între ei, primind el în plin obraz lovitura, căci spre norocul săuapucase să prindă mai înainte încheietura braţului ucigaş.



Văzând ce se întâmplă, Ibrahim-efendi, cel ce-l adusese pe veneţian, traseiataganul şi cu o mişcare fulgerătoare îi reteză capul. Grazziani se apropie îndată de Pera, a cărui faţă nu se mai desluşea din valul de sânge, îl cercetă părinteşte şi se încredinţă că se află în afara oricăreiprimejdii, în vreme ce turcul chemă oamenii de trebuinţă şi le porunci să seîngrijească de băiat. Pe urmă cei doi se traseră deoparte şi înaltul oaspete segrăbi să-i mulţumească dizdarului, după care adăugă cu oarecare părere derău: — Nu mai avem cum să aflăm cine a fost şi cine-l va trimis. Să vedemînsă de are ceva asupra lui în afara acestui minunat pumnal, pe care-l voipăstra drept amintire. Spre uimirea amândurora, dădură peste răvaşul baronului, dar dinpăcate nu înţelegeau niciunul ungureşte. — Lasă că mă descurc eu cu Marcu, fiindcă el mai înţelege câte ceva pe

limba lui Bethlen, care desigur îl va fi trimis… dar atunci contesele?! Rana lui Pera s-a dovedit a nu fi primejdioasă, măcar că era destul deadâncă şi din pricina asta n-au mai putut pleca decât peste vreo săptămână. Şinu i s-a părut deloc ciudat lui Grazziani că şi contesa Rozsnyai aştepta oscrisoare de la o rudă, care avea să sosească, după socoteala ei, în acelaşi timp,aşa că tot împreună aveau să plece mai departe. — Uite, bine că mi-am adus aminte de răvaşul găsit la ucigaş şi pe care l-am ţinut anume să te întreb pe tine, Marcule, zise a doua zi către credinciosulsău prieten. — Ce răvaş? — E scris ungureşte şi poate aflăm ceva de soi, pentru aceea nu amchemat un tălmaci, dar m-am luat cu una cu alta şi am uitat. — Sunt numai trei cuvinte, dintre care unul pare iscălitură, se fâstâciMarcu. — Asta am ghicit şi eu, dar ce înseamnă celelalte? — Păi… eu ceva ungureşte am învăţat după ureche, însă de scris şi cititnici pomeneală. — Hm! Cine ştie? făcu el gânditor. Poate că mi-o va citi cineva în drum,dacă nu cumva persoana la care mă gândesc va fi ştiind dinainte cine a fost

atentatorul şi ce era cu răvaşul. Acum, că Pera s-a înzdrăvenit, putem plecaneîntârziat, că până în toamnă trebuie să ajungem la Praga şi de nu ne zorimne prinde iarna pe aici. Trimite tu, Marcule, vorbă prietenelor noastre să segătească de plecare. — Mă duc chiar eu! se repezi acesta. Abia după ce au ieşit din târgul Timişoarei se întâlniră cu cele douăgraţii, care aşteptau la câteva verste mai departe pe calea Aradului, după cum



fusese înţelegerea. Nu se făcea să iasă din cetate solul padişahului împreună cunişte femei străine. Altfel, ţinuta era după toată pohfala cuvenită. Purta unturban de mătase verde cu surguci din pene de struţ ţintuit cu o frumoasănestemată roşie, care nu putea fi decât un rubin, şalvarii verzi vârâţi în cizmescurte din cea mai bună piele ungurească, iar cămaşa de mătase galbenă,ţesută cu fir verzui, se vedea foarte puţin de sub pieptarul de catifea neagră,acoperit şi el de un coantăş auriu cu blăniţă de jder. Rânduiala hotărâtă pentru alai a ţinut numai câtă vreme s-a mers peuliţele târgului, căci după întâlnârea cu fetele, caleaşca lor a fost înconjuratădin amândouă părţile de spahii. Când şi când, ori Grazziani ori Marcu, mai desacesta din urmă, îşi cătau drum pe la fereastra carâtei şi atunci Iulia îşi scoteape dată căpşorul ei bălai, ciripind de zor cu bănăţeanul. — Te pomeneşti că te-i fi îndrăgostit de oştean? zâmbi răutăcios Agnes. Teporţi ca o fetişcană care dă ochii cu drăguţul ei.

— Ei şi ce? Nu ştiu, dar simt că mă-nfioară privirea lui şi, să nu te mint,mi-i tare drag. Ar fi răspuns Agnes ceva batjocoritor, după cum îi era obiceiul, dartocmai atunci se ivi şi „turcul” în dreptul ei. — Frumoasă doamnă, te-ai hotărât unde s-ar cuveni să facem popasul?Noi fiind numai însoţitorii domniei-tale ne supunem oricărei dorinţe. — Ilustre domn… ori trebuie să-ţi spun efendi, luminăţia-voastră, sau… — Mai bine Gaşpar! Eu la rându-mi îţi voi spune Agnes şi iată o prietenieabia începută definitiv pecetluită. Femeia se bucură în sine de îndrăzneala lui Grazziani, căci îi uşura multcalea spre inima lui. Era musai să-l facă să se îndrăgostească de ea şi asta câtmai curând. — Prietenia unui om atât de însemnat e o mare cinste pentru mine. Câtdespre popas… când vei binevoi, noi avem să ne supunem. — Ce te face să crezi că aş fi cineva? Ţi-a spus Czobor, sau vei fi aflatceva despre un anume om ce a vrut neapărat să mă lipsească de zile? — N-am auzit despre ce-mi vorbeşti! Fiind străină de Timişoara, n-aveamcum să ştiu ce se petrece în cetate. — Poate că ai dreptate. Şi mi-ar părea bine să fie aşa, răspunse Gaşpar

străpungând-o cu privirea. Hai mai bine să ne uităm cât de frumos se sprijinăcerul pe marginile zării şi să ne închipuim că în curând vom ajunge acolo, darpe urmă ce va fi? Agnes nu-i răspunse, fiindcă simţea că ceva nu era în bună rânduială şinu ar fi vrut să se încurce în vorbe, aşa că se trase în caleaşcă, lăsându-l săplece de lângă ea. Se întoarse apoi către Iulia şi-i zise înciudată:



— Mai lasă-l în plata domnului pe frumosul tău. Ai să-ţi suceşti gâtuluitându-te după el. — Ce, eu mă bag în vorbele tale cu turcul? — Ei, na! Să ştii că te-am pierdut de prietenă dacă-mi încurci socotelileori te ia gura pe dinainte, spunându-i ceva odorului tău. — Fii pe pace, că doar nu despre tine vorbim. — Ce ţi-i şi cu dragostea asta oarbă! Poate chiar de mâine îi lăsăm, ai să-luiţi şi când îţi vei aminti de zilele acestea vei râde că ai putut fi îndrăgostită cao gâscă. Scoase apoi capul pe fereastră şi-l văzu pe Grazziani în apropiere, vorbindcu Pera. Îi făcu semn cu mâna. — Unde ai plecat, noul meu prieten? zâmbi ea ca un înger. — Credeam că nu mai vrei să vorbim, de vreme ce te-ai îndepărtat defereastră.

— Fiindcă ai avut bunăvoinţa să ne proteguieşti, cutez a te ruga sătrecem prin Arad. Şi poate că mai pe urmă nu-ţi vom mai fi o povară la drum. — Cum poţi vorbi aşa, „noua mea prietenă”? Nu ne-am înţeles că facemîmpreună calea? Am să poruncesc să ne ducem unde ai spus! — Nu ştiu ce mă face să cred că eşti veneţian şi nicidecum cu sângecroat… — De unde ştii…? Se gândi că Agnes era totuşi o iscoadă, care ştia mai multe decât voia săarate. „Ce-o fi căutând la Arad şi de ce vrea să mă tragă într-acolo?” — Dacă nu mă-nşel, prietenul tău i-a spus Iuliei. — Aaa! Da, se poate… Era pe deplin lămurit că îl minţea. Mai schimbă câteva vorbe cu ea şiapoi îi făcu semn lui Pera să se apropie, pentru a-i porunci calea ce trebuiau s-o urmeze, iar acesta să-l vestească pe alaybey… Oricum, aşa îi spuse contesei. — I-am zis că ne vom opri în marginea târgului şi că de va fi nevoie te voiînsoţi eu cu prietenii mei, ca să nu intrăm cu toţi călăreţii acolo. — Foarte bine! Numai că în oraş mă voi duce numai eu cu Iulia, ca să nuse afle că suntem împreună. Ştii… — Se-nţelege! în gând îşi spuse: „De bună seamă ca să dea de ştire cuiva

de sosirea noastră!” De fapt, vorbise cu Pera să meargă pe ascuns şi săiscodească tot ce va face contesa în Arad. Apoi rămase în urmă şi vorbiîndelung cu Kerim-efendi, de asemenea fără ca Agnes să poată afla ce, cu toatecă ar fi dat mult să ştie. Rămasă numai cu Iulia, contesa i se mărturisi: — Nu ştiu cum am să mă mai descurc acuma. Nu cumva să fi făcut vreoprostie…



— Ce s-a mai întâmplat? — I-am spus că trebuie să merg în Arad şi eu nu cunosc pe nimeni acolo.Dacă trimite vreo iscoadă să vadă unde şi ce treabă avem?! La cine să mergem? — La biserică, de pildă. Contesa făcu ochii mari, neştiind dacă trebuie să râdă sau să sezburlească. — Văd că dragostea ţi-a sucit minţile. Ce să căutăm acolo? Nu cumva aipofti să ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ori… te pomeneşti că-mi spui sămă cunun cu turcul?! — Până atunci, mai va! Ai spus însă că n-ai unde te duce şi nu trebuie săne dai de minciună? Foarte bine! În Arad se află fără îndoială o biserică şi de bună seamă că acolo vei da de un pastor… — Şi ce? Vrei să mă spovedesc ce am de gând? — Ei, şi tu! Iacă, ai putea să-l întrebi dacă eu, catolică fiind, aş putea să

mă mărit cu un eretic olah? — Iulişka, tu te-ai ţicnit! Dar… ia stai! O întrebare oarecare, cum ar fi că vrem să aflăm când cade paştele la anul… Oricum, ai avut un gând bun şi eun-am băgat de seamă de la început… Hai să te pup! Poate că îţi ies şi gărgăuniide a te mărita cu olahul. Se îmbrăţişară amândouă râzând, tocmai când Grazziani îşi arătă faţa lafereastra caleştii. — Cum vine asta? întrebă el. N-am şi eu un loc la mijloc? — Ţi-ar veni greu să alegi! îi răspunse foarte voioasă contesa. — Da de unde, hotărârea mea e şi luată! — Cine ştie? făcu Agnes lăsându-l să nădăjduiască. Începuse să creadă că avea să se joace cu el ca pisica cu şoarecele, şi-iconvenea de minune. Iar asemenea vorbe făcură să treacă vremea pe negândite,până ce înserarea îi sili pe călători să se pregătească de înnoptat chiar înmarginea oraşului. Femeile plecaseră mai departe, făgăduind că în cel multdouă ceasuri aveau să fie înapoi, numai bine ca să poată lua cina împreună. Is-a părut destul de ciudată această dorinţă, dar Grazziani era hotărât să le lasecum or pofti, poate se vor da de gol mai curând. Trecuse vremea hotărâtă şi trebuiau să se întoarcă ciudatele călătoare şi

chiar aşa se părea că se întâmplă. Din Arad ieşise în goana mare o căruţăînsoţită de mai mulţi călăreţi. — Ele sunt! zise Marcu, nerăbdător să vină Iulia. — Nu vezi că-i vorba de un chervan şi goana cailor în galop arată maicurând a fugă? Şi de unde să fi avut însoţitorii?! Vijelioasa goană a chervanului, sărind când pe o roată când pe alta,stârni uimirea tuturor.



— Încălecarea! porunci Kerim-efendi, temându-se să nu fie vorba de vreun iureş vrăjmaş care să-i ia pe nepregătite. Poate că sunt nişte fugari înprimejdie şi vin să ne ceară sprijin, dar mai bine să ne găsească pe cai, gata laorice. — Nu-i rău să fim prevăzători, încuviinţă trimisul padişahului. De faciceva chibzuit nu te vei căi, iar de nu, s-ar putea să nu mai ai când să vezi că aigreşit. Dacă aceşti călăreţi au gânduri bune faţă de noi, vor încetini la vreme,fiindcă în urma lor nu văd pe nimeni care să-i fugărească. Dacă nu, avem să-iîntâmpinăm cum se cuvine! Într-adevăr, chervanul se opri chiar la marginea taberei turceşti, iar treidintre străini se apropiară de Gaşpar şi ai lui. Îşi scoaseră pălăriile fluturându-le în semn de salut. — Sluga! făcu cel ce părea a le fi căpetenie. Ajutaţi-mă, vitejilor oşteni, sănu fiu prădat pe pământurile luminăţiei-sale, padişahul!

Vorbea turceşte, dar se ghicea că-i străin. Se arăta înfricoşat, cu toate căochii lui mici şi vicleni păreau a fi bucuroşi de cele petrecute. Lui Grazziani nu-i plăcu deloc privirea străinului şi nici cerinţa lui deajutor, câtă vreme nu i se zărea nimeni pe urme. Se vedea cât-colo că erau nişteraguzani, pe care altfel i-ar fi sprijinit cu drag, aşa că o luă drept pe limba lor: — Cinstite signore, nu văd pricina spaimei… — Per Bacco! îl opri acesta. Domnia-ta eşti chiar signor Grazziani, dacănu mă-nşel… Madona, dar eşti îmbrăcat turceşte! Totuşi eu nu mă-nşel, că nupot uita… — De unde mă cunoşti şi ce nu poţi să uiţi? — Mai întrebi, ilustre maestro? Dar cum aş putea să uit chipul pe care l-am privit cu încordare preţ de un sfert de ceas?… Spre ruşinea mea am închisochii din pricina rănii ce mi-ai făcut-o, dar nu m-am supărat, aşa-i în duel… — Mă iartă, signore, dar nu-mi aduc aminte să fi avut cinstea de aîncrucişa sabia cu domnia-ta, răspunse rece Gaşpar. Hotărât lucru, raguzanul minţea, şi oare de ce? Se poate totuşi ca undevaprin Veneţia să se fi bătut cu el, dar nu mai ştia când şi unde… — Da vero, da vero! se bucură neguţătorul, care nu era altul decâtmesser Marino Marini. Dar de maestrul Tardini uitat-ai?

— Aa, da! Numai că, vezi domnia-ta, eu am cunoscut acolo o mulţime deoameni, însă dacă te-ai numărat cumva printre învăţăceii lui, atunci fii binevenit. Ce necazuri ai păţit? întrebă el cu bunăvoinţă. Parcă am înţeles că tefugărea careva… — Cum, nu mai vin?! Madona! Doi dintre oamenii mei au rămas pecaldarâmul acestui blestemat oraş, se văicări neguţătorul luându-se cu mâinilede cap.



— Ucişi? — Spintecaţi! — Şi se cunosc făptaşii? Sunt localnici? — Avem şi noi partea noastră de vină, răspunse el ocolind întrebarea. Ba,dacă mă gândesc bine, chiar ei erau vinovaţi… — Stai signor… cum ai zis că te cheamă? — Patelli! Francesco Patelli, dar n-am apucat să spun, fiindcă m-am luatcu vorba. Numele nu-i spunea nimic şi Grazziani se gândi la o legătură dintre acestPatelli şi contesă, dar nu izbuti să-i dea de cap. Se putea însă la fel de bine ca bietul om să fi dat de necaz şi, cum zice că l-ar fi cunoscut cândva în trecut, nuse făcea să nu-i dea o mână de ajutor. — Spune mai departe, signor Patelli, îl îndemnă el, ca şi cum nici nu s-arfi gândit să-l bănuiască de înşelăciune.

— Cei doi s-au dat la joc de zaruri cu nişte târgoveţi, încă din noapteatrecută. Asta n-ar fi fost nimica, dar au pierdut totul şi poate că nici atunci nus-ar fi întâmplat ce v-am povestit… — Dar n-ai spus până acum nimic. Ba chiar văd că o cam iei pe ocolite.Fii mai scurt! — Ce s-o mai lungesc… slugile ticăloase au jucat şi pe marfa mea dinchervan, pierzând-o de asemenea. N-au pomenit nimic de asta şi când ne-amsculat, în zori, au venit câştigătorii de peste noapte, cerând marfa. — Cam încurcată treabă! — Întocmai… şi se înţelege că nici nu m-am gândit să le iau în seamăpretenţiile. Atunci au scos cuţitele, ucigându-i pe cei doi mincinoşi, dar sărindşi asupra noastră. Apărându-ne, i-am doborât. — Foarte bine aţi făcut! Deci nu mai aveaţi cine să vă împiedice. — Da' de unde? Au început să răsară ca din pământ alţi ticăloşi, ba uniise dădeau drept judecători… şi a trebuit să ne croim drum cu spada. Am rupt-o la fugă şi iată-ne veniţi să cerem sprijinul acestui paşă! arătă el spre Kerim-efendi. Anume făcuse aşa spre a se crede că habar n-avea ce rang şi însărcinareavea cel căruia i se adresase.

— Dar, la urma urmei, cu ce vrei să te sprijine? întrebă Grazziani sătulde vorbăria lui Patelli. — Să ne fie îngăduit să poposim peste noapte în preajma acestor voinicioşteni, ca să nu fim atacaţi pe neaşteptate în timpul somnului. Se înţelege că vom plăti pentru aceasta, ca orice neguţători raguzani ce se respectă. — Nu veneţieni?!



— În tinereţe, signor Grazziani, de mult de tot, am fost şi pe la Veneţia,dar numai întâmplător. La toate întrebările neguţătorul găsea răspuns şi, oricum, Grazzianisimţea că nu-i place deloc acest om. Îi tălmăci lui Kerim-efendi dorinţaraguzanului şi, când auzi că vor să şi plătească, ochii turcului îndată sclipiră.Nu putea să priceapă însă cum ar fi putut avea vreo legătură aceşti străini cuoamenii lui Bethlen şi de nu cumva chiar cu Agnes. Oricum, va fi cu băgare deseamă când se vor întoarce fetele, o să observe dacă îşi fac vreun semn tainic.Porunci apoi ca neguţătorii să-şi aşeze culcuşul la marginea taberei şi cât maideparte de cortul lui. La căderea întunericului, se înapoie şi Marcu. Le însoţise pe doamnepână în Arad, le lăsase la locul lor de popas şi se grăbise să dea ochii cuGrazziani, neştiind cine erau străinii poposiţi în preajmă. Acesta îl lămuri încâteva cuvinte, că mai multe nu ştia nici el, dar nu uită să-i strecoare bănuiala

că ar putea fi în legătură cu femeile. — Socot că nu! răspunse Marcu. De altfel nici în oraş nu s-au întâlnit cunimeni, decât cu popa de la biserica cea mare. — Doar nu pentru a se ruga au bătut atâta cale? Ce-au avut de vorbit? — Nu ştiu, că eu am rămas în dreptul aghiazmatarului, iar ele s-au totşuşotit cu popa, lângă altar. Nu se auzea nimic. Un alt tropot de cal îi înştiinţă că a sosit şi Pera, care fusese trimis maidin timp să iscodească pe uliţele târgului de nu cumva ar fi poftit careva să ştiece făceau contesele în Arad. El fiind pe de lături, lesne ar fi putut să-şi deaseama. — Nici tu n-ai aflat nimic îngrijorător? întrebă Marcu, după ce acestapovestise cum umblase. — Linişte şi nici un semn! — Dar oamenii s-au mai potolit? Na, c-am uitat să-i întreb pe neguţătorila care han s-au petrecut omorurile, zise Grazziani. — Ce omoruri? N-am auzit de nimic! răspunse Pera. — Nici eu! adăugă Marcu. — O bătaie cu nişte neguţători, la un han… — Nici vorbă, că doar aş fi aflat! se împotrivi Pera.

— Hm! Tare ciudat! Câtă vreme niciunul n-aţi auzit… După rugăciunea de seară, de la asfinţit, oştenii începură a aprindefocurile pentru noapte. Îşi pregăteau cina câte unul sau mai mulţi la un loc,după care fiecare se îndrepta spre culcuşul ce şi-l înjghebase. Grazziani se aşezase la foc lângă Agnes, descusând-o despre ce văzuse înoraş, cum i-a priit drumul şi de nu va fi auzit de bătaia de la han, dar nu aflasenici ea nimic. Vremea trecu pe nesimţite şi focul lăsat să se stingă de la sine



mai mocnea din când în când de sub cenuşă, abia luminând feţele celor doi,când, pe tăcute, îi apucă mâna şi mângâind-o o duse la buze. — Nici cea mai scumpă catifea nu-i aşa de fină ca mânuţa ta. Toatăpielea e aşa? — Poate că şi mai şi! gânguri Agnes. — Nu crezi că am putea să ne plimbăm prin câmpia asta nemărginită,sub lumina stelelor, până nu iese luna? — Nu-i prea devreme? se alintă ea. Vru s-o cuprindă în braţe, când tocmai se auzi cineva tuşind în preajmă.Sări pe dată, apucând mânerul spadei. Cât ai clipi, se ivi şi Pera alături, deparcă ar fi stat la pândă în umbră. — Cine-i? întrebă el. — Eu, signor Grazziani, se auzi vocea mieroasă a lui messer Marini.Înainte de a mă culca, am venit să-mi plătesc datoria. Am dat şi oştenilor, dar

nu se cuvine să nu-ţi ofer şi domniei-tale un mic dar. Îi întinse o cutiuţă de abanos ferecată cu argint şi desfăcând-o dădu laiveală un frumos diamant. — Zice-se că însăşi sultăneasa Roxelana l-ar fi purtat cândva, dar camaşa se spune despre toate giuvaericalele, spre a le sălta preţul. Numai că eu nu vreau bani, dar te rog să-l păstrezi în amintirea celui pe care l-ai întrecutcândva cu spada. — Cam prea mult, signor Patelli, numai pentru atâta, dar dacă zici că ţi-arămas adânc în amintire vârful spadei mele, n-am să ţi-l înapoiez. — Mai de preţ decât podoaba, urmă Marini, este însă această butelie cu vin, pe care de asemenea ţi-o dăruiesc. Gustând din ea te vei duce cu gândul lafrumoasele şi însoritele meleaguri, căci unul este vinul de Chianti pe lume! — Chiar aşa? Cu asta chiar m-ai nimerit, fiindcă de mult mi-e gura camuscată. Am să beau cu prietenii mei şi te poftesc să te numeri printre ei şi să neajuţi s-o golim chiar acuma. — Ba, să-mi fie cu iertăciune, dar nu prea am îngăduinţă la băutură şinici nu se cade să vă stric petrecerea, încât, cu plecăciune în faţapreafrumoasei doamne, eu vă zic adio! Bucuros că scapă de el, Grazziani îi făcu semn cu mâna şi-i ceru lui Pera

să aducă nişte pocale, spre a cinsti şi pe contesă cu minunata licoareitalienească. — N-ar fi pentru întâia oară că beau şi nu pot să spun că nu-mi place,dar n-ar fi mai nimerit să lăsăm pe mâine? Acuma ne ducem frumuşel laculcare… — Lasă, Agnes, că este vreme pentru toate! Pera, mai aţâţă focul să neputem încânta ochii de culoarea vinului şi de gingăşia femeilor frumoase!



Deschise apoi cutiuţa căpătată în dar şi i-o oferi contesei. — Nici tu nu poţi fi mai prejos de Roxelana. Poartă-l! Agnes roşi de plăcere, fiindcă nu se aştepta la atâta dărnicie. Flăcărilesprinţare se jucau pe faţa ei, făcând-o şi mai atrăgătoare. Curând se iviră şi Iulia cu Marcu, după o preumblare pe lângă cortul lor,întrucât străjerii nu le îngăduiseră să iasă din tabără. — Pe mine nu mă vor opri, îi întâmpină Grazziani, dar mai bine că aţi venit şi voi, ca să bem împreună acest minunat vin. Ciocniră şi închinară „pentru dragoste”. — Eu parcă am mai băut din ăsta, zise Marcu plescăind din limbă. — Se-nţelege că la curtea lui Tomşa nu va fi lipsit vinul bun… dar mie mise pare cam schimbat la gust. Altfel ştiam eu vinul de Chianti! — Am să te rog să ţii până dimineaţă această cutiuţă, îl opri Agnes,dându-i îndărăt giuvaerul. Nu cumva să-i treacă prin cap să-l caute şi să-l

găsească la mine, zâmbi ea. Grazziani avu o tresărire. „De unde să-i fi dat ei prin cap aşa ceva? Elimpede că sunt înţeleşi!” Apoi, nici vinul nu era italienesc. Marcu avea dreptatesă spună că mai băuse, şi poate că nu la curtea Moldovei. Era o înşelătorie lamijloc, dar n-o putea dibăci. Punând cutiuţa la brâu, simţi răvaşul găsit la celce vrusese să-l omoare şi-l scoase la lumina focului, întinzându-l contesei. — Rând pe rând ies toate la lumină. Rogu-te să-mi tălmăceşti douăcuvinte scrise aici, ca să ştiu dacă merită să-l mai ţin ori ba. Agnes apucă scrisoarea şi, aruncându-şi ochii asupra ei, un fior ostrăbătu până în vârful degetelor, dar trecu nebăgat în seamă şi numai Iulia arfi ştiut că pe prietena ei ceva o înfuriase din cale afară. Se prefăcu a nu vedeaprea bine şi-l apropie de foc. — Ei? — Spune că… trebuie să-l ucizi pe Czobor… parcă te-am auzit vorbind deel, îngăimă ea. — Şi eu care am crezut că Czobor îl iscălise… — Nu! sări contesa. Nu este iscălit! — Atunci dă-l încoace să… Nu apucă să-şi isprăvească vorba că Agnes lăsă răvaşul să cadă pe foc,

dar Marcu îl prinse pe dată, înainte de a-l cuprinde flăcările. — Ce neîndemânatică am fost… Dar nu pricep la ce ţi-ar mai trebui, câtă vreme ţi-am spus ce scrie? — Aşa-i. Marcule, pune-l tu pe foc, dar mai într-ascuns, să nu se spunăcă am primit niscai răvaşe de la neguţători, dar… vai ce prost sunt! făcudeodată Grazziani bătându-se peste frunte. Am uitat că prietenul meu nu ştielimba lor… Ha, ha, ha…



Apoi îi vorbi sârbeşte, lăsând să se creadă că spune acelaşi lucru: — Păstrează acest răvaş, fiindcă pe mine m-a minţit şi a vrut să-l ardă. Trebuie să fie ceva cu el! Fă-te că-l arunci pe foc, dar pune altceva. Trage-o delimbă şi pe iubita ta, că acum ne e viaţa-n joc. Nici vinul nu era italienesc, darnu pricep ce înţelegere va fi fost între ei. Raguzanul va veni la noapte să-şi iagiuvaerul de la mine, aşa că vom veghea pe rând. Şi râse mai departe, iar Marcu fu silit să facă la fel. Bosumflată, poate din pricina neîncrederii arătate, Agnes se ridică ceadintâi spunând c-o apucase somnul. — Ce-ar fi să dormi în cortul meu? întrebă Grazziani de-a dreptul. Contesa îl privi iscoditoare, neştiind ce să creadă. Nu că n-ar fi vrut, căastfel ar fi scurtat cu mult călătoria, dar i se părea că „turcul” ştia ceva şi seascundea sub masca unui îndrăgostit. Simţul ei nu părea s-o înşele. Nu trebuiasă se grăbească!

— Dacă o laşi şi pe Iulia lângă mine, răspunse ea zâmbind. — S-ar supăra Marcu, fiindcă şi el ar pofti să doarmă în locul tău, lângăprietena ta… — Atunci nu se poate! hotărî Agnes şi plecă urmată de Iulia. Rămaşi singuri, Grazziani îi spuse lui Pera să dea o raită şi să vadă dacăfetele s-au dus la culcare, apoi către Marcu: — Pe răvaş scrie cu totul altceva, dar nu înţeleg de ce ar vrea să-l ucid pe baron, oare nu sunt împreună? — Poate că Czobor îi va fi vândut, răspunse Marcu, dar pe dată o-ntoarse: eu nu cred să fie amestecate şi fetele. Neguţătorul luat din scurt… — Nu-l mai prindem. N-ai auzit un zgomot înăbuşit, de căruţă, în timp cenoi ne cinsteam cu vinul? — Trebuiau ţinuţi în loc, dar am putea să le luăm urma. — Prea târziu. Trebuie să se fi îndepărtat, şi apoi o avem pe Agnes, care-icăpetenia. — Tot o mai bănuieşti? — Vezi tu, prietene, în drumul nostru plin de primejdie putem aveacâteva răgazuri de dragoste, dar şi acestea cu băgare de seamă, că nimic nu-ţipoate suci mintea mai rău decât o femeie frumoasă…

— Atunci să nu ne mai jucăm cu ele şi să le facem să mărturisească! — Să nu ne pripim, Marcule! Eu zic să închinăm şi acest ultim strop„pentru iubire”! Şi după ce bău aruncă sticla cât-colo, dar Marcu o ridică grijuliu. — E prea frumoasă şi poate ne prinde bine pe undeva. — De altfel, bine faci, dar… dacă vinul va fi fost otrăvit? Ba, parcă ultimaînghiţitură nici nu mi s-a mai părut ca celelalte!



VIPERA. Cetatea Devei stăpânea din cele mai vechi timpuri valea Mureşului,supraveghind-o până hăt-departe. Cocoţată pe vârful unui munte ca un cuib de vulturi, mai că nu putea fi cuprinsă de către duşmani, dar şi pentru prieteniurcuşul acela pieptiş era o caznă. Acolo se aciuise de câtăva vreme prinţulBethlen Gabor, ca să poată căpăta cât mai curând ştiri de la oamenii trimişi peurmele lui Grazziani. Planurile lui erau deosebite, căutând prin orice mijloacesă împiedice pe austriaci să-i cotropească principatul, mai de dorit fiind jugulturcesc decât o stăpânire a habsburgilor. Din păcate, nici Sublima Poartă nu mai avea faima din trecut, iardregătorii stambulioţi nu se gândeau decât la propria chiverniseală, încât tarear mai fi poftit pacea cu împăratul de la Praga, iar Grazziani tocmai asta urmasă mijlocească. Pe de altă parte, prinţul ştia că austriacii nu-l aveau la inimă şică-i făgăduiseră solului otoman să-l pună în locul lui, dacă iscălea pacea fără

nici o poticneală. Era deci musai ca Grazziani să moară, dar nu oricum, citrebuia mai întâi dat în vileag că era înţeles cu creştinii spre paguba împărăţieiturceşti. Pentru aceasta îl trimisese pe Czobor, care a dat greş, ba mai fu şiprins, însă norocul a fost că baronul nu ştia prea multe. Ciudat era că, penegândite, Grazziani l-a slobozit pe Czobor fără să-i ceară nimic în schimb, sauaşa se lăuda el. Bănuiala că fusese vorba de vânzare la mijloc era destul demare şi alteţa-sa se arăta fără îndurare în astfel de cazuri. Czobor venise la Deva, chipurile, fugind din calea lui Grazziani, dar maicu seamă să-şi povăţuiască stăpânul să se lase păgubaş întrucât solul turcescera nevinovat şi ameninţa să se plângă sultanului de toate neajunsurileîntâmpinate. De cum aflase de sosirea lui, Bethlen nu-i dădu răgaz să răsufle. Trimise oşteni care să-l însoţească în cetate, dar spunându-i că-i face o marecinste să-l apere de vrăjmaşii pare mişunau până şi în Deva. Ca de obicei, îl chemase şi pe sfetnicul său Ugrai în acea odăiţă cu osingură ferestruică ce dădea deasupra unei prăpăstii, încât nimeni n-ar fi pututtrage cu urechea de afară. — Soarta nu ne-a fost prea prielnică, de astă-dată, dragă Czobor, furăspunsul prinţului la salutul baronului. — Întreaga vină este a mea, că n-am ştiut a-mi alege oameni de soi şi mai

cu seamă că m-am lăsat îmbrobodit ca un începător, când l-am cercetat peaustriac. — Ce vrei să spui? interveni Ugrai, întorcând capul spre Bethlen spre a-icere iertare că se băgase fără îngăduinţă. — Vorbeşti de solul trimis în întâmpinarea lui Grazziani? întrebă şiprinţul.



— Întocmai, alteţă! M-am lăsat amăgit că acela ar fi avut o scrisoare de-aîmpăratului, ori a baronului von Butting. — Şi n-o are? rânji Ugrai. — Nici vorbă, excelenţă! — Ţi-a mărturisit-o însuşi Grazziani? zâmbi batjocoritor şi Bethlen. — Nu… se bâlbâi baronul. Am aflat eu. — Când aţi stat la un pahar de vin, în temniţa cetăţii? se răsti Ugrai. Czobor se simţi pierdut, dar nu deznădăjdui, căci nu aveau de unde săştie ce se petrecuse în sufletul său, iar cât despre răvaş, acesta ajunsese la celîn cauză şi nu puteau să afle de el. — Ce i-ai făgăduit lui Grazziani în schimbul slobozirii tale? făcu tăiosprincipele. — Nimic, măria-ta! Jur… — Fără jurăminte, baroane, că te bate Dumnezeu! Pe scurt, ce trebuie să

faci? Din nou Czobor se află în grea cumpănă. Nu ştia dacă n-ar fi fost mai bine să-i mărturisească totul stăpânului său şi să-i ceară iertare, dar ce anumesă-i spună, că nu-i făgăduise nimic celuilalt? „Afurisitul de răvaş!” blestemă elîn gând. „De n-ar fi fost acela, nu aveam a mă teme de nimic!” Oricum, nici aşanu putea fi învinovăţit că Grazziani se dovedise mai puternic decât el. Şi laurma urmei, nici nu-i spusese nimic! — N-am avut ce-i spune, alteţă, fiindcă el ştia mai multe decât mine şi numi-a cerut nimic. De n-ar fi fost blestematul acela de olah care-l însoţeştepretutindeni, oamenii mei l-ar fi adus legat aici. — Da, oamenii tăi, baroane, au sosit aici, dar fără Grazziani, spuse Ugrai.Ba, se pare că au avut alte gânduri. Czobor ridică mirat din sprâncene. Nu aflase despre spânzurarea luiMirco şi Kocea, că poate s-ar fi bucurat. — Dar despre olahul acela ce ştii? întrebă Bethlen. — Dacă nu m-o fi minţit, se pare că este supus al alteţei-voastre de prinmunţii Banatului şi nu s-ar cuveni să se amestece cu duşmanii ţării. Nici nu-mi dă prin cap cum de s-au putut lega atât, că nici de-un neam ori lege nusunt.

— Te înşeli, Czobor! răspunse Bethlen. Grazziani este şi el olah, dinstirpea celor de peste Dunăre, de prin Croaţia ori din împrejurimile Raguzei. — Afurisit neam! făcu baronul. Unde te-ntorci, dai peste ei, ca frunza şiiarba, nu i-ar mai răbda Dumnezeu, ba uite că mai sunt şi prin depărtări… — Ei se întind pe unde au hălăduit străbunii lor şi cu toţii sunt eretici,dar de i-am aduce la legea lui Calvin ar fi o oaste de temut, numai că peGrazziani n-ai să-l lămureşti, că-i un papistaş încarnat.



Czobor holbă ochii la prinţ, auzind ce gânduri îl bat, de-ai fi zis că erauale lui Gaşpar Grazziani. „Parcă le-ar fi luat Dumnezeu minţile la toţi. Numai deţara unită a olahilor vorbesc şi unii şi alţii. N-a vrut-o oare şi sălbatecul deMihai, şi până la urmă ce s-a ales? N-are să-i lase nici neamţul, nici turcul, darei visează!” îşi zise baronul, în vreme ce prinţul încă-şi mai depăna firul. — Aş cuteza să întreb, alteţă, contesa Rozsnyai a fost trimisă în loculmeu? îngăimă Czobor, când Bethlen se opri din vorbă. — Nădăjduiesc că nu-mi ceri socoteală! — Ferit-a Domnul! Dar nu pricep cum de se află tocmai ea la Temesvar,că doar nu va fi fost acolo mai înainte de mine? — Lasă, nu te mai gândi prea mult, se băgă Ugrai. — Când mintea îţi judecă prea bine, se iveşte primejdia de-a o pierde, oreu încă mai am trebuinţă de tine, spuse prinţul. Ce zici Jeno? Îl mai putemtrimite la Târgovişte?

— Eu zic că da! Să ne spună însă dacă s-a mai întâlnit cu Grazziani,după ce a stat de vorbă cu contesa Rozsnyai. — Am plecat îndată la Deva, cu toate că iscoada ei venise să-mi ceară să-lucidem pe turcit. Eu nu mai aveam cum, şi cu un ucigaş de rând nu mi-a venitsă mă amestec. — Despre cine-i vorba? întrebă Bethlen pe Ugrai. — Habar n-am! dădu din umeri acesta. Vorbeşte! Ce vrei să spui? Czobor le povesti despre întâlnirea lui cu Pasquale, pe care-l socotea şiacuma un ucigaş năimit de Agnes. — Să mai fie şi altcineva pe urmele lui Grazziani? se nedumeri Bethlen. — Agnes nu ar fi băgat pe nimeni fără să ne dea da ştire, răspunsesfetnicul. — Nu cumva fetele noastre sunt în primejdie? Fă bine Czobor şi aşteaptăafară, că am ceva de vorbit cu Jeno! Înţelegând că fusese dat afară ca o slugă, baronul simţi că se înăbuşă şi jură să nu-şi dea în vileag gândul de a-l sluji pe celălalt. — S-a mâniat! zâmbi Ugrai privind în urma lui. — Ei, asta-i acum, de mânia lui îmi pasă! Nu crezi că acel Grazziani l-aslobozit anume pe deşteptul nostru de baron spre a-i întinde o capcană lui

Agnes? — Cam greu de spus, dar socot că prietena noastră nu se va da învăluităcu una cu două. — Baronul minte cu neruşinare şi a devenit primejdios. — Atunci va trebui să plece pe poteca… — Nu ne pripim? întrebă Bethlen. De-l trimitem la Târgovişte, mai scapă.



— Să nu ne facă vreun pocinog. Ştim oare ce-i trece prin cap şi voievodului de acolo? Dacă o vrea şi acela să clădească noua Dacie?! — Fără îndoială, căci şi mai înainte şi după Mihaly olahul, mulţi principişi voievozi au vrut-o şi o vor mai vrea. Numai că nu cu spada, cum a încercatrăposatul Bathory Gabor, ci cu multă dibăcie. În viitoarea Dacie olahii sunt ceimai mulţi, dar ademeniţi la credinţa noastră, pot fi supuşi ascultători. Îi vomînvăţa carte, le vom uşura birurile şi văd eu ce s-ar mai putea face, dar nu preamult, ca să nu uite de stăpân! — Sunt căpăţânoşi din fire aceşti olahi şi ţin tare mult la credinţa şi popiilor, încât nu se vor lepăda prea lesne. — Vezi tu, Jeno, tocmai cu aceşti popi trebuie început să-i atragem. Dupăce vom izbândi aici în Ardeal, ceilalţi, de peste munţi, se vor îndupleca şi ei şi fi- vor una, că şi aşa se tot preumblă de colo până colo, de parcă n-ar fi atâtapiatră şi pădure între ei.

— Mi se pare că şi Grazziani vrea să ajungă rege al Daciei… — Nu, Jeno! Dacă nu voi fi eu, atunci altul mai vrednic, dar nu Grazziani!Un vântură-lume vândut turcilor, dar mai cu seamă nemţilor ar aduce numainenorocire. — Dar dacă olahii fi-vor mai mulţi, nu se vor înstăpâni în toată ţara? seîngrijoră Ugrai. Noi, nobilii, ce vom face? — Tocmai pentru aceea, regele trebuie să fiu eu şi urmaşii mei! În camera de alături aştepta nerăbdător baronul, care-şi pusese în gândca, orice sarcină ar fi căpătat, să se înfăţişeze la picioarele lui Grazziani. Într-untârziu, Ugrai deschise uşa şi-l pofti în faţa prinţului. — Dragă prietene, zise Bethlen punându-i mâna pe umăr. Ai să plecipentru mine la Târgovişte, dar nimeni nu trebuie să afle. Totul va fi gata în celmult două zile şi până atunci te rog să te odihneşti, căci fi-va un drum greu şiplin de primejdii. Ai să te duci acuma pe o potecă mai dosnică, spre a nu fi văzut de cineva, iar în zori mi te vei înfăţişa tot într-ascuns! — Voi face întocmai, alteţa-voastră, se înclină Czobor, dar în gând îşispuse că nu-i va mai călca piciorul în cetate, decât când avea să fie alături deprincipele olah. De altfel, în aceeaşi noapte va fi părăsit Deva… — Atunci, mergi sănătos! Jeno te va însoţi până la portiţa cea tainică.

Ugrai făcu o scurtă plecăciune şi o luă înainte, iar baronul îl urmă dupăce-şi salută şi el principele. Când se înapoie, Ugrai îşi scutură palmele de parcă ar fi făcut o treabămurdară. — Peste un ceas vom avea veşti de la oaspetele nostru, zâmbi el cuînţeles.



— Dar dacă are norocul să scape, că doar viperele nu mişună la totpasul? — Tocmai de aceea, alteţă, am închinat cu el la plecare o cupă cu vin. Acuma, ori vipera, ori băutura… Nimeni n-are să ştie ce fel de venin a puscapăt zilelor baronului Czobor Istvan. — Îmi pare rău de el, făcu Bethlen, deşi uneori se purta cam crâncen cucei ce-i cădeau în mână. — E şi asta un fel de ispăşire pentru tot ce-a făcut şi apoi ţelul pe care îlai trebuie îndeplinit pe orice cale, cum spunea cu ani în urmă florentinulMachiavelli, dacă nu mă-nşel. Un prieten devenit îndoielnic e mai primejdiosdecât un duşman. — Dar asta cine a mai spus-o? — Chiar eu, alteţă! râse Ugrai. Nu ţi-e îngăduit să fii milostiv, chiar degreşeşti, când e vorba de binele ţării.

— Jeno, cu adevărat îmi eşti cel mai bun prieten şi dacă m-aş îndoi vreodată de credinţa ta să ştii că am să-ţi urmez povaţa, îl ameninţă prinţul înglumă. — Nu mi-e teamă, fiindcă eu n-am să înşel niciodată bunăvoinţa şiprietenia ce mi-o arată unul dintre cei mai mari principi ai Transilvaniei. — Ai devenit linguşitor ca un dregător otoman. Fii mai cu băgare deseamă în laude! îl dojeni Bethlen. Mai vorbiră apoi preţ de un ceas şi mai bine, până să ajungă la ei vesteacă baronul fusese muşcat de o viperă, căci încumetându-se să coboare pepoteca din dos s-a împiedicat şi a căzut peste o astfel de lighioană, ceea ce semai întâmpla cu oaspeţii necunoscători ai locului. Slujitorul care le-a adus vestea adăugă: — I-au ieşit pete pe faţă întocmai ca la muşcătura de viperă şi a muritfoarte repede, rostogolindu-se până la poalele cetăţii şi sfâşiindu-şi veşmintelede colţurile de stâncă. — Sărmanul! Bine că apucase să moară mai înainte, îl căină Ugrai dupăce servitorul ieşise. — Mare noroc avem cu viperele astea! răspunse prinţul. Ar trebui să lehrănim zilnic cu lapte fiert, ca nu cumva să le dea prin cap să ne părăsească.

Dar oare sunt cu adevărat aceste târâtoare prin preajmă? — Nu le-am văzut niciodată, dar de pieirea unor oameni prin muşcăturalor se ştie din bătrâni. — Bietul Czobor, s-a cam pripit! — Să plece din cetate, ori să treacă de partea lui Grazziani? — Şi una şi alta. Noroc de viperă! DRAGOSTE ŞI URA.



Trecând pe lângă Arad alaiul a ţinut malul Mureşului şi, ajungând laŞeitin, se înţelege că poposiră la acelaşi Vădăsan. Nici n-ar fi putut merge maideparte, caii fiind prea flămânzi şi osteniţi. — Era bine să fi dat peste o păşune mai ca lumea, spuse Kerim-efendi,nemulţumit de iarba din lunca Mureşului. — Către pusta ungurească numai de aşa-ceva o să avem parte, dar nuuita, efendi, că pe la noi prin Banat s-a aşezat vara şi oamenii şi-au cam lucratogoarele, răspunse Marcu. — Nici atunci nu vom paşte caii, interveni mubaşirul, fiindcă am camzăbovit în drum şi ne-a prins căldura chiar în pustă, până la Buda. — S-ar putea merge pe la poalele munţilor, la răcoarea pădurilor dinCrişana, tăind-o de-a dreptul către Praga, fără a mai străbate nesfârşitacâmpie. Eu am fost odată la Sătmar… vru Marcu să adauge. — Am de întâmpinat soli de taină, cu care sunt înţeles. Apoi mai am de

trimis pe cineva la Raguza, căci omul ce urma să se ducă acolo a fost sfârtecatde Czobor şi trebuie găsit altul, îl întrerupse Grazziani şi văzându-l pe Kerim-efendi îndepărtându-se putu să-şi dea pe faţă gândurile: Mai sunt şi fetele asteacare merg la Buda şi cărora le-am făgăduit să le însoţim şi… multe altele, încâttot calea pustei vom apuca. — Spuneai, măria-ta, că vrei să trimiţi la Raguza? N-ar fi nimerit chiarPera? — Mă gândeam mai curând la tine, Marcule. — Eu nu! Mai întâi că nu cunosc nici locurile, nici limba şi apoi ne-amînţeles să te urmez… — Se pare că ai dreptate. Îi bun şi Pera, cu toate că dacă una dintretovarăşele noastre de drum ar fi mers într-acolo ai fi însoţit-o şi dincolo deRaguza. — Dacă aş însoţi-o?… de bună-seamă! Numai că aş duce-o la Borlova, lamine-n sat şi nu la dracu-n praznic, oftă Marcu. Zău, măria-ta, mi-a cam căzutcu tronc şi-i cam ruşinos pentru un oştean ca mine, dar nu ştiu ce m-a apucatde nu-mi găsesc stare. — Îţi trece boala asta, de îndată ce te vezi lângă ea în pat şi, de ce nu,chiar în noaptea asta?! Aici, la gospodarii aceştia, ar fi cu putinţă. Vorbeşte tu

cu ei să ne fie odăile apropiate, că pe urmă totul vine de la sine. Kerim-efendi se întoarse spunând că poruncise întinderea corturilor lamarginea satului, dar că ar fi trebuinţă de ceva ovăz şi se gândise să-şi trimităoamenii prin sat. — Nu, Kerim-efendi, nici să nu te gândeşti! Au să meargă doar vreo câţivaîmpreună cu Marcu, şi vor da bani pentru tot ce vor ridica de la săteni. — Să plătească?! se nedumeri alaybeyul.



— Vezi-bine! Suntem în împărăţia luminatului nostru padişah şi nu neeste îngăduit să asuprim pe supuşii măriei-sale. Eu nu am nevoie de blestemeşi nici să mi se ducă vestea ca să-mi fugă toţi din cale. — Prea-bine! încuviinţă Kerim, deşi vădit nemulţumit. Îi spuse apoi şi lui Marcu, după plecarea alaybeyului: — Să plătiţi până-ntr-un ban, ca să nu se ducă veste până la Praga cumcă eu jefuiesc creştinii. — Am înţeles, măria-ta! — Şi vezi, nu uita de adăpostul pentru noapte… Cel puţin două odăi: unapentru noi şi una pentru fete, că pe urmă om mai vedea. Apoi, dacă mai aisticla aceia a raguzanilor, spal-o bine şi umple-o iară, pe undeva, dar vezi să fiede soi! Intrând în sat însoţit de turci, porţile i se închideau în nas şi numai pestegard răspundeau sătenii că nu au nimic de dat ori de vândut. „Cu turcii după

mine n-am să fac nici o ispravă”, gândi Marcu. Îi puse să aştepte lângă ofântână, iar el o apucă pe altă uliţă, de unul singur. Nici oştenii nu erau preamulţumiţi să se milogească la uşa ghiaurilor, când mai lesne ar fi fost săpătrundă călare peste tot şi să ia pe alese. Marcu încercase să-i încredinţezecum că ar fi fost însăşi porunca marelui vizir, ca să nu supere pe ghiauri, darlor puţin le păsa de el, ştiau însă de frica lui Kerim-efendi şi acesta le spusesesă asculte de omul de încredere al lui Gaşpar-beg, ca de el însuşi. Dar nicisingur nu avu mai multă izbândă, căci oamenii deveniseră prevăzători şi nu searătau din dosul porţilor ferecate. Oricum, se bucură în sine văzândsimţămintele românilor faţă de stăpânirea turcească, fiindcă asta va ajutaplanurile lui Grazziani. Se întoarse deci la Vădăsan, căruia îi spuse necazul. — Vezi-bine că voi da câte ceva ovăz şi altele, dar pe bani, răspunse badea Vasile. — Dar cum altfel? — De ce n-ai spus de păgâni de la-nceput? îl iscodi Vădăsan. — Ei n-or să doarmă în sat! Îi povesti apoi că oştenii erau sub porunca unui prinţ creştin de marerang în slujba sultanului, dar de nu s-or îndura sătenii să le dea pe bani o să-iia singuri şi n-avea să fie bine. Vădăsan îi dădu dreptate şi-l pofti să cinstească

aldămaşul. — Apăi să ştii domnia-ta că eu găzduit-am tot felul de străini. Ia, numaice-or plecat ceva neguţători raguzani şi câte alte neamuri, dar păgâni nicicând!spuse gospodarul. — Nici nu poate fi vorbă de găzduire, că-s mulţi şi au tabără lângăMurăş, în afara satului, îl linişti Marcu. Dar eu te-oi ruga pentru două odăi, la



noapte, că mai avem cu noi şi două muieri tinere, ce-ar pofti hodină într-unpat. Ţăranul ridică mirat privirea, neştiind ce să creadă. Nu mai auziseniciodată ca turcii să însoţească femei, dar „vor fi fost de neam mare, poatechiar cu împăratul lor, de le făceau atâta cinste”, îşi spuse el şi nu mai întrebănimic. — Eu ce să zic? dădu el din umeri. Muierea mea n-are să îngăduie piciorde turc în casa ei, dar parte femeiască… — N-ai teamă bade, că-s şi ele creştine, ca şi noi. Aşa că m-oi întoarce,dar, să nu uit, fă bine şi umple-mi glaja cu o ţâră de vin din ăsta bun. Socot căavem să cumpărăm şi mai mult de ne învoim. — Bucuros! răspunse Vădăsan şi îşi strigă nevasta. Tu, muiere, adă nişte vin pentru oaspete! Marcu dădu fuga până în curte, unde era legat calul cu o traistă de ovăz

pe după grumaz, şi scoase de la oblânc butelca primită de la străin. — Tulai Doamne! se înspăimântă femeia, albindu-se la faţă când văzusticla în mâna lui Marcu. Apăi asta-i glaja raguzanului! — Dar de unde ştii că-i de la el? se nedumeri Marcu. — Apăi, cum ciorile să n-o cunosc?… Dar stăpânu ei mai trăieşte? — Doar nu crezi că-l vom fi ucis să-i luăm glaja? — Nu ştiu ce să zic, dar asta-i lucru necurat! se închină femeia. Îi povesti apoi ce i se întâmplase şi cum schimbase vinul cu de-al lor înlocul celui vărsat. — Asta-i bună! Noi tare-l mai lăudam zicând că-i străin şi când colo… No,fă bine şi din ăsta să-mi dai! Apoi Marcu le mulţumi frumos şi făgădui să vină curând cu fetele şiprietenul său, dar Floarea ţinu să adauge: — Bagă de samă! Când o curs vinul lor de măgan s-o făcut sânge… — Aşa va fi fost el, roşu! — Ba, că am vrut să lipesc cu lut locul ce se arsese ca balega vitelor cândse uscă! — Domnia-ta să nu te pleci la poveştile muiereşti, că aşa vor fi fiind vinurile pe la ei. Numai că muierea asta a mea o umplut satu că răguzanul o

vrut să se omoare. Marcu nu mai râse, iar când îi dădu lui Grazziani sticla cu vin, îi povesticele aflate. — Pot jura că-i „Chianti”! plescăi acesta din limbă. Mare noroc avut-amcu femeia asta… mai cu seamă că a pus în loc un vin la fel de bun, dacă nuchiar şi mai şi! Ticălosul, de unde o fi ştiut de Tardini? Ăsta nu mai era omul luiBethlen!



— Oare să fi vrut să ne ucidă? întrebă Marcu nevenindu-i să creadăasemenea mârşăvie. — Negreşit! Mă întreb însă, Patelli… ori cum naiba îl va fi chemând, o fiaflat în răstimp de schimbarea vinului? El a dat bir cu fugiţii, socotindu-ne caşi morţi, dar nu cred să nu fi lăsat ceva iscoade. Şi fiindcă a dat greş, ne vommai întâlni cu oamenii lui în cale. Săteanca ne-a scăpat de la moarte! Să bemîn sănătatea ei! şi duse sticla la gură, gâlgâind cu sete. Cam în vreo patru ceasuri toţi drumeţii noştri erau gata de hodină, iarGrazziani se cam cherchelise, făcându-se mai cutezător cu Agnes şi tare limbut. Vădăsan aşijderea, căpătase chef de vorbă şi nu se mai dădea dus din poveşti,Marcu slujindu-i de tălmaci, până ce nevastă-sa veni şi-l trase la culcare. Atunci se gândi şi Gaşpar să se repeadă până în tabără, unde rămăsese Pera, şisă-l povăţuiască cele de trebuinţă pentru călătoria ce urma s-o facă. În aşteptare, Marcu ieşi în târnaţ şi se lăsă furat de gânduri. Deodată

simţi o uşoară atingere pe umăr şi pe dată fu cu mâna pe mânerul spadei,întorcându-se. — Ei nu, că doar nu vrei să mă tai?! zâmbi Iulia, care se apropiase pefuriş ca o pisică. Aşa de tare te-am speriat? — Fără să-mi dau seama! se ruşină tânărul. De fapt aş fi putut să ştiu cănumai o zână poate pluti, fără să păşească pe pământ. — Nu-ţi şade bine când vorbeşti astfel! îl dojeni fata. Fă aşa cum ţi-e felulşi nu spune vorbe mari, că nu-ţi stă-n fire, doar eşti oştean! Te-am văzut singurşi îngândurat şi m-am gândit a-ţi ţine tovărăşie. Poate îmi vei povesti din faptele vitejeşti pe care le-ai făcut, de bună-seamă. Mult mi-ar fi plăcut să fi fost şi eufecior şi să încrucişez spada cu duşmanii. — N-am făcut nimic mai mult decât alţii. Cât despre vrăjmaşi, aceştia nutotdeauna scot sabia, ci de multe ori folosesc otrava, cum au vrut şi raguzaniiaceia… — Care?! Marcu îi poveşti pe-ndelete, mai cu seamă despre păcăleala trasă de nanaFloarea. — Stăpânul meu credea… — Eşti plătit de el?

— Deocamdată nu, dar am încuviinţat să intru în slujba domniei. — Dar el nu-i domn! — Va fi! — În Ardeal? — Peste tot! Şi în Ardeal şi în Moldova şi în Muntenia. — Doar n-are de gând să se fâţâie de colo-colo?!



— Nu văd cum aş putea să-ţi spun, zise el cam fâstâcit. Dar de se vaîmplini visul nostru, putea-voi şi eu să mă aşez, ca tot gospodarul la casa lui. — Te aşteaptă vreo drăguţă? întrebă Iulia cu inima la gură. — Nu prea a fost vreme să se uite fetele la mine, că m-am sumeţit să vântur lumea şi a mă face căpitan domnesc. Dar în cele din urmă tot încimitirul din sat or să-mi zacă ciolanele. — Mai va până atunci! De moarte nu-i bine nici să pomeneşti măcar,fiindcă te poate auzi şi pe dată ţi se înfăţişează. Cel puţin aşa se spune pe lanoi. — Adică pe unde, dacă mi-i slobod a şti? — Pe valea Murăşului, la Mikeslaka. Avem şi noi un cimitir, năpădit decrucile olahilor, care sunt tare vechi, însă cum eu încă nu m-am gândit lahodina cea veşnică, aşa va mai rămâne îndelungată vreme. Dar… zău că ne-amprostit! Vorbim de cimitire, în loc de lună şi de stele, cum s-ar potrivi unor

tineri ca noi… — Chiar! făcu Marcu apucând-o de mână. Hai să mergem la Murăş, să-iauzim cântarea la culcatul păsărelelor şi să ascultăm şoapta pământului. Fata se împotrivi dar nu îndeajuns, căci nu ştia de face bine ori nu. Înurma lor, întorcându-se din tabără, Grazziani aruncă o privire plină de-nţelesşi socoti că ar fi vreme să se ocupe şi de frumoasa lui tovarăşă de drum.Ciocăni la uşă şi, fără să mai aştepte răspunsul, pătrunse. — Nu intra! ţipă Agnes acoperindu-şi sânii cu o cămaşă pe care o găsisealături. Credeam că-i Iulia, adăugă ea liniştindu-se. — Nu ştiam că prietena ta bate-n uşă când intră la tine. Oricum, am avutnoroc. — Fă bine şi ieşi îndată, dacă nu vrei să strig după ajutor. Aşa se poartăgentilomii? Mai spuneai că nu eşti păgân… — Turcii sunt destul de cinstiţi, când le place o femeie i-o spun pe faţă şidacă-i ţine punga o cumpără. — Te pomeneşti că vrei să faci la fel? — Dacă trebuie plătesc oricât, fiindcă n-am unde dormi. Înaintă un pas şi o cuprinse pe contesă de încheietură silind-o să lasecămaşa. Ea scoase un strigăt scurt şi vru să-şi acopere sânii rotunzi cu

mâinile, simţind cum o ardeau privirile „turcului”. — De nu pleci pe dată, chem ajutor! scânci ea, chipurile să-l alunge, darcam fără vlagă. — Numai eu sunt în măsură să te ajut! — Eşti un hain! Mă doare… dă-mi drumul la mână! Îi slobozi mâna dar îi cuprinse umerii şi o sărută pătimaş. Simţea vigoarea sânilor proptindu-i pieptul şi inima începu să-i zvâcnească năvalnic.



— Lasă-mă, gânguri Agnes înlănţuindu-l pe după gât, că poate veni Iulia. Altă dată! făgădui ea cu blândeţe. — La noapte! — Dar Iulia? — O trimitem cu Marcu. — Doamne fereşte! Ea n-a cunoscut bărbat! Ce-ţi trece prin cap? — Dar tu?! — Nesuferitule! Am să vin eu la tine, după ce s-o culca Iulia, dar să fiisingur! Pe ea însă te rog s-o laşi în pace! Bine?… Hai, fii cuminte şi te du! Nu se răbdă să n-o mai sărute o dată, dar şi cu voia ei. Ispitit defreamătul trupului înfierbântat al femeii, se plecă şi muşcă setos ca dintr-unmăr. Un ţipăt scurt fu răspunsul contesei, care-l împinse eu putere. — Eşti nebun… Ţi-am spus doar că mă doare! Sălbaticule! Pleacă pedată, să nu te mai văd!

— Să ştii că mă-ntorc… — Am zis că vin eu la tine! — De nu, o să vin eu! Aşa să ştii! Rămasă singură, Agnes îşi făcu socotelile în mare grabă. Nu putea spunecă „turcul” nu i-ar fi fost pe plac, dar nici vreo altă cale pentru a dobândiscrisoarea dorită nu era cu putinţă. Aveau să rămână împreună peste noapte şidupă ce el va adormi îi va scotoci bine veşmintele până va găsi răvaşul, iar înzori îşi va lua tălpăşiţa. Caleaşca ei fusese adăpostită la vecinul de peste drum, aşa că nu-i fugreu să facă semn unui surugiu, care i se înfăţişă pe dată. — Grijeşte că mâine în zori, în cea mai mare taină, fugim! — Prea-bine, luminăţia-ta! răspunse acesta şi plecă numaidecât. Agnes începu să se „facă frumoasă”, deşi mai trebuia s-o aştepte pe Iuliaînainte de a se duce la vecinul ei, însă aceasta se cam lăsa aşteptată. Când încele din urmă se ivi, îmbujorată şi fericită, contesa o luă de-a dreptul: — Să te culci îmbrăcată, întrucât nădăjduiesc să putem pleca pe lamiezul nopţii. — Numai noi?! — Doar nă-i fi vrând să-i mai târâm şi pe ei la Deva?

— Dar are să cadă bănuiala pe noi, dacă ne furişăm noaptea… — Şi ce-ţi pasă? N-o să-ţi mai vezi drăguţul?… Nu-i bai! Până să temăriţi, capeţi tu altul! — Şi dacă mie-mi place Marcu şi vreau să rămân cu el? — Aş zice că te-ai trăsnit la cap şi că va trebui să te duc cu mine chiar şilegată. Doar nu vei vrea să ajungi ţiitoarea unui oştean vântură-lume?! — De ce nu soaţă?



— Asta-i prea de tot! Tu nu-ţi dai seama? Îndată ce vor afla că am apucatscrisoarea şi că noi am fost iscoadele se vor purta cu tine cum or pofti. Nu mă-ndoiesc, fiindcă eu n-am să fiu de faţă, că te vor batjocori până şi oştenii, căutăs-o înspăimânte Agnes. Bagă-ţi minţile în cap şi fii gata! Lasă, că dragosteatrece. Iulia se întristă, fiindcă petrecând seara cu oşteanul se îndrăgostise de-a binelea, hotărându-se în sine să se mărite cu el, după ce se va fi sfârşitcălătoria. De-o fi să se aleagă Gaşpar domn, bine, de nu, se va duce cu Marcula Borlova ori îl va lua cu sine la Mikeslaka. Abia acum îşi dădea seama cât erade legată de Agnes şi că n-ar fi fost în stare să facă nimic fără îngăduinţaacesteia. Pentru întâia dată o cuprinse ciuda pe prietena ei. O sărută, totuşi,când aceasta plecă la Gaşpar, dorindu-i noroc, după care simţi nevoia să iasă laaer, căci altfel ar fi izbucnit în plâns. Se scursese câtăva vreme de la cel dintâi cântat al cocoşilor şi în tot satul

nu se zărea ţipenie de om. Se gândi la Agnes, şi un fior îi străbătu trupul.Scânci nemulţumită şi vru să se ducă la culcare, când auzi lângă ea voceaşoptită a lui Marcu: — Nu cumva plângi? şi o cuprinse pe după umeri. Cine te-a necăjit? — Soarta mea cea blestemată! hohoti ea rezemându-şi capul de pieptultânărului. — Atunci plângi şi descarcă-ţi obida! o îmbie duios, de parcă ar fi alintato fetiţă. Rămaseră aşa o vreme, până când plânsul fetei se prefăcu într-un suspinfără lacrimi, dar niciunul nici altul nu se gândeau să se despartă. Ea,simţindu-i bătăile inimii, îşi lipi urechea ca să audă mai bine, în vreme ce el omângâia pe creştet, aplecându-şi din când în când buzele de părul ei bălai şimătăsos. Luna începuse să se ridice pe după şura cea mare a lui badea Vădăsan,privind şăgalnic peste satul adormit. Uneori se auzea lătratul unui dine, iar deundeva, de peste Mureş, o jigodie urla morţiu. — Ce frumoasă-i luna! şopti Iulia întorcându-şi capul, dar rămânând lapieptul tânărului. Are să ne dea de gol că stăm aici, zise zâmbind la gândul ce-i venise. Mai bine să intrăm!

— Nu se cade să vin şi eu, se împotrivi Marcu. Ce are să zică lumea? — Zică ce-o vrea! Doar n-o să rămâi pe târnaţ toată noaptea? Nu vroia să se atingă de ea mai înainte de cununie, cum îi şedea bineunei fete cuminţi. Deodată însă îi veni în minte răvaşul găsit asupra străinuluila Timişoara. Păşi în odaie şi scoţându-l de la brâu i-l întinse. — Te-oi ruga să-mi spui şi mie ce scrie aici. — Acum, pe întuneric?!



— Aprind opaiţul! se repezi el bucuros, scoţând amnarul. Iulia rămase cam descumpănită văzând că Marcu este atât de reţinut, darcând îl văzu cât era de fâstâcit şi ruşinat îi veni inima la loc. — Bine, hai să vedem! zise ea apucându-l de mână şi trăgându-l sprelumina opaiţului. Oare nu-i tot aceea scăpată de Agnes în foc? — E alta. Şi ştii că eu nu pot citi ungureşte. — Ia să vedem amândoi! Uite, citeşte cu mine: Contesa… e o vi… peră…Czo… bor… Vai de mine! Ce-am făcut? zise ducându-şi mâna la gură. — M-ai învăţat să citesc! — Nu, nu se poate! De unde-l ai? E vorba de Agnes? — Socot că da. — Gaşpar ştie? — Bănuieşte ceva. — Nu care cumva să-i spui, că deşi nu-i decât o momeală răuvoitoare ne

poţi face un mare rău, până să se afle adevărul. Marcu o privi neştiind ce să creadă. Nu-i plăcea neliniştea fetei, dar eraaşa de frumoasă încât uită pe dată bănuiala. „Poate ca Iulia să nu fieamestecată, fiindcă nu pomenea decât de cealaltă” îşi zise şi simţind-o lipită detrupul său îl trecu un fior. — Te iubesc! Să n-ai nici o teamă, urmă el, că n-am să-i spun lui Gaşpar!Cât despre mine, oricum, eu tot te-aş îndrăgi. Vrei să fii soaţa mea? Nici o clipă n-ar mai fi stat pe gânduri Iulia, dar îşi aminti de spusele lui Agnes şi simţi un nod în gât. — De ce atâta zor? Nici nu mă cunoşti îndeajuns! Hai să ne mai gândim,chiar pe întuneric, ştii doar că noaptea e un sfetnic bun, cum spune zicala, iarmâine vom vedea. Şi în vreme ce tinerii îşi mărturiseau dragostea, fiecare în felul său,dincolo mrejele iubirii s-au împletit cu mult mai lesne. Îmbrăţişările au începutde cum a pătruns contesa în întunecimea odăii, fiindcă morlacul era o fireîndrăzneaţă şi mai puţin încrezător în dragostea muierească, aşa că nu vru să-şi mai piardă vremea cu dulcegării. La rândul ei, nici contesa nu i se împotrivi,căci venise cu un ţel anume şi ar fi vrut să isprăvească totul până către miezulnopţii, ca să poată fugi în voie. Tineri amândoi, se iubiră cu patimă, uitând

pentru o clipă că nu se îndrăgeau din suflet. Fiecare avea gândurile lui, darînlănţuirea trupească îi înfierbântase în aşa măsură, încât mai-mai să se lasefuraţi de această joacă de-a dragostea. Arătându-se ostenită, Agnes îi înlănţui grumazul cu braţele ei albe şi,sărutându-i ochii, şopti: — Acum e vremea să ne mai şi odihnim, că până la Buda mai e calelungă şi multă vreme vom fi împreună.



— Cine ştie când te mai prind în braţe? Tare ştii să te strecori, diavoliţo,dar ce-i în mână nu-i minciună, vorba zicalei, adăugă el şi o acoperi cu un nou val de sărutări. În cele din urmă, osteneala păru a-i cuprinde pe amândoi, lăsându-selegănaţi pe aripile visului. Ori cel puţin aşa se părea. De la o vreme, Agnesdeschise ochii şi cercetă încăperea. Se foi în pat, vrând să scape deîmbrăţişarea bărbatului care dormea fără grijă. Apoi se ridică şi se îndreptătiptil spre laviţa unde zăceau veşmintele turceşti. Scotoci zorit peste tot, dar nuizbuti să găsească ceea ce căuta. — Nu acolo, că n-am bani la mine! se auzi vocea batjocoritoare a celui cese prefăcuse că doarme. Mâine dimineaţă am să poruncesc lui Kerim să-ţi deao pungă, sau două, după cât ţi-i preţul ori cât pofteşti, fiindcă eu am fostmulţumit! Agnes simţi că se învârte odaia cu ea, dar mai cu seamă din pricina

vorbelor nesăbuite ale morlacului. O socotea drept una care se vinde pe bani? Otârfă?… Era prea mult pentru mândria ei! Zări pumnalul printre veşmintelerăvăşite şi înşfăcându-l se repezi cu putere nebănuită asupra lui. — Ehe! Ia te uită! Vrei să mă şi ucizi, iubito? Asta va să însemne că nu ţi-am plăcut, nu-i aşa? rânji el ca s-o înfurie şi mai tare, în vreme ce îi prinsemâna ca într-un cleşte, strângând-o cu putere. — Dă-mi drumul! Mă doare! Barbarule, aşa ştii să te porţi cu o femeie? — Ce-i drept, nu prea am habar! Ca dovadă că nu ţi-am dat plata maiînainte, o batjocori el. De altfel nici n-am poftă să mă las înţepat de tine, ci maicurând te poftesc să te aşezi cuminţică şi să-ţi depeni povestea, ca să aflu cineeşti şi ce pofteşti. — Câine! Cu mâna mea am să te ucid! şuieră ea privindu-l cu văpăi deură. — Prea-bine! Dar din a cui poruncă şi pentru ce? Dacă nu eşti o târfăoarecare, atunci stăpânul tău nu şi-a găsit sluga cea mai nimerită să facămoarte de om. Hai, vorbeşte! O strânse şi mai tare de mână până ce scăpă pumnalul, scoţând unstrigăt scurt de durere. — N-auzi că mă doare? Dă-mi drumul! se zbătu ea.

— Fie! Dar să ştii că n-o să scapi până n-ai să mărturiseşti cine te-atrimis: Bethlen, ori dogele? — N-am nimic de spus! Căutam rochia mea, dar pe întuneric… — Ai dat de pumnalul meu! Iar fiindcă tot mi l-ai adus, ce-ai zice dacă ţi-aş cresta puţin frumosul tău obraz? — Ai fi în stare! se înfioră contesa.



— Dacă mă sileşti! Hai, mai bine, spune drept ce-ai căutat şi cine te-apus s-o faci? Ai cuvântul meu de cinste că te las să pleci unde ţi-i voia, de nu… — De nu? — Te dau pe mâna spahiilor, până la ziuă. Măcar că dorm acuma, nu le-ar părea rău după somn. — Ticăloşiile! — Ei, ce faci? Nu mărturiseşti? urmă el fără s-o bage în seamă. — Ţi-am spus că n-am vrut să fur nimic şi nici să te ucid, dar acumatare aş vrea! Te urăsc, te urăsc din tot sufletul! — Vai de mine, atâta ură, după prea multă dragoste, chiar că nu maipricep! Să te ajut eu? — N-am trebuinţă! — Se-nţelege, dar, ca să-ţi vie mai lesne, s-o luăm mai de la coadă: Tu aipus otrava în sticla raguzanului?

— Nu ştiu nimic! — Să zicem! Dar pe baronul Czobor, de ce m-ai sfătuit să-l omor? Nusunteţi prieteni? Răvaşul te dădea de gol şi pentru aceea ai vrut să-l arzi?Descarcă-ţi sufletul, că de nu… spahiii! — N-ai s-o faci! se repezi contesa şi cu mâna slobodă apucă un ulciorcare-i venea la îndemână, vrând să-l pocnească în cap. — Mai curând bea, să te răcoreşti, că îndărătnicia ta mă sileşte să fac ce-am făgăduit. Ori crestătura obrazului, ori călăreţii! Şi să mai ştii că aceştia nuobişnuiesc să plătească femeile cu care se culcă vremelnic. Agnes izbucni în plâns. Se ţinuse tare până atunci, dar umilirea era preamare. — Mai bine ucide-mă pe dată, fiară ce eşti! Nimeni până acum nu m-a batjocorit ca tine şi n-am să te iert câte zile voi mai avea! — Dacă vei mai avea! Să vorbim ca doi duşmani, dar cinstit. Ai pierdut jocul şi trebuie să plăteşti. Altă dată roata norocului poate se va întoarce şi latine, dar până atunci n-are rost să te încăpăţânezi să faci pe nevinovata cumine! Nici nu-ţi cer mare lucru: să-mi spui care dintre cei doi vrăjmaşi ai meite-au trimis? Vreau un da sau nu! Bethlen? — Nu!

— Atunci dogele! Am înţeles. Ai văzut ce uşor ţi-ai scăpat viaţa şi virtutea? Mai mult, chiar am să-ţi fiu de folos: fiindcă trimit la Veneţia pecineva, are să te însoţească până la picioarele leului lui San Marco. — Dar eu nu vreau să plec într-acolo! se împotrivi Agnes, ştergându-şilacrimile. — Pe urmă vei face ce vrei, dar după ce ai să le spui senioriilor-lor să nuse mai amestece în viaţa mea. Cine ştie, poate că într-o zi ne vom plimba



amândoi în vreo gondolă, amitindu-ne de frumuseţea acestei nopţi. Adiodoamnă contesă Agnes, ori cum te va fi chemând de fapt! Lăsând-o slobodă, Grazziani se îmbrăcă şi ieşi din odaie, după care seduse la uşa unde bănuia că se afla Marcu şi ciocăni uşor. — Cine-i? Ce s-a întâmplat? — Îmi pare rău, dar a sosit ceasul plecării! — Aşa de curând?! — O veche zicală spune că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. Aşa vor fi hotărât şi prietenele noastre, că din câte am aflat contesa poruncisecaleaşca pentru miezul nopţii. — Nu cumva vor să plece?! — Ba da! Până la Veneţia au cale lungă. — Ce să caute acolo? Nu spuneau de Buda? — Nu mai e nevoie, că Agnes a mea s-a dat de gol. A ta nu ţi-a spus

nimic, ori n-a avut când? zâmbi cu înţeles morlacul. Le trimitem acasă, cuamintiri ce cred să le fi fost pe plac, râse el de-a binelea. — Şi Iulia?! cuteză să întrebe Marcu. — Uite că n-am aflat ce amestec are, dar fiindcă au venit împreună aşa vor şi pleca. Hai, că nu ştiu de ce zăboveşte contesa. Marcu intră din nou în odaie şi când Iulia sări să-l îmbrăţişeze, izbucnindîn plâns, pricepu că cele două erau înţelese şi că nimic n-avea s-o mai ţinălângă el. — Eu te iubesc, Marcule! Am să mă mărit cu tine, dacă mă mai vrei, ţi-o jur! Ne vom mai întâlni, cât de curând, făgăduiesc! El o îmbrăţişă oftând, apoi se îmbrăcă în grabă şi după încă o sărutarepătimaşă aproape că fugi din braţele ei. Îl găsi pe Grazziani în uliţă, lângă caleaşca contesei, aşteptând să vinăfetele, şi aducându-şi aminte de răvaşul tălmăcit de Iulia îi spuse: — Măria-ta, pe hârtiuţa aceea scrie: „contesa e o viperă”, dar nupomeneşte şi de Iulia. — Acuma ştiu, Marcule, că-i o straşnică muiere. Vipera e cu venin şi fărănici un simţământ, câtă vreme Agnes… mă urăşte din tot sufletul, după cumm-a iubit, pentru o clipă, ca nimeni alta. O viperă n-ar fi în stare de aşa-ceva!

— Şi-i musai să plece? — Altă cale nu-i. Trezindu-se din somn şi gazdele, ba chiar şi vecinii mai apropiaţi, uliţa seumplu de larma câinilor. Doamnele se iviră şi fără să scoată o vorbă se urcarăîn caleaşcă, iar vizitii dădură bice, apucând calea întoarsă către Arad. — Tu, muiere, se nedumeri Vădăsan. D-apăi nu dintr-acolo or venit?!



Nana Floarea ridică din umeri a neştiinţă. De câtăva vreme numaiciudăţenii se petrecuseră la casa ei. N-avea de unde şti că la porunca luiGrazziani fetele aveau să fie duse în tabăra turcilor şi mai apoi să apuce drumulSerbiei. — Marcule, ţine-te după ele să n-apuce cumva în altă parte. Şi de-o fitrebuinţă, păleşte surugiii şi ia tu hăţurile. Te ajung din urmă. Tânărul îndrăgostit dădu pinteni, căci în sufletul lui nădăjduia să maizărească barem o frântură de ceas pe aleasa inimii lui. Le ajunse chiar laieşirea din sat, unde ar fi trebuit s-o apuce către dreapta spre a trece vadulMureşului ca să ajungă în tabără. Deodată însă pocnetele de bici îndemnarăcaii la un galop nebunesc şi caleaşca săltând de pe o roată pe alta se îndepărtădin calea lui. Ar fi putut să-i ajungă şi să îndeplinească porunca, însă ceva îl ţintui peloc. Lăsă calul să meargă la pas, până când acesta se opri de la sine şi atunci

descălecă şi apucă dârlogii. Aşa îl ajunse Grazaiani din urmă. — I-am scăpat! dădu el neputincios din umeri. — Am bănuit că la Deva ori la Bălgrad aveau să plece, şi nu către Veneţia. Acolo se află stăpânul lor şi pentru aceea te-am lăsat singur cu ele, casă-ţi dai singur seama. — Cuuum?! Măria-ta ai ştiut că am să le fac scăpate?! — Vezi-bine! Aşa s-au dat de gol, că altminteri n-aş fi scos de la ea, decâtprin cazne şi nu m-ar fi răbdat inima să zdrobesc minunatul trup ce m-adesfătat. Aşa sunt eu. Lui Marcu îi apărură două bobiţe de rouă în colţul ochilor, dar Grazzianiîl bătu pe umăr. — Dacă au apucat calea Ardealului, avem să ne mai întâlnim, poate chiarla Bălgrad. Şi le voi lua în slujba domniei, când eu voi fi stăpânul. Capul sus,frate, că de te iubeşte nu te uită, iar de nu… alta! O rază de soare străbătu sufletul îndrăgostitului, gândindu-se că de la Arad la Deva nu era decât o palmă de loc şi aveau să ajungă nevătămate. Îşidădu seama că şi Gaşpar ar fi poftit acelaşi lucru şi răsuflă uşurat. Aveau să semai întâlnească! Rămase o vreme cu ochii pironiţi la drumul pe care dispăruse caleaşca în

zare, că începuse a se lumina de ziuă, iar când se întoarse, i se păru a vedea omogâldeaţă pe malul apei, dosindu-se într-un lăstăriş. De partea cealaltă eraun crâng şi crezu că poate fi vreun iepure ori vulpe. Îi spuse şi lui Grazziani,însă acesta dădu din umeri. — Le va fi vremea, că uite, acuşi răsare soarele. Privi spre pădurice şi iarăşi i se păru că vede nişte umbre, dar cu multmai mari, ce nu puteau fi decât călăreţi.



— Ţi se năzare, Marcule, din pricina oboselii. Aşa-i în zori, după o noaptenedormită, tot felul de năluci te împresoară. De vrei, dă o fugă şi vezi, că nu-ideparte, eu vin în urma ta. Oşteanul nu aşteptă să i se spună a doua oară, căci se cam înfricoşase sănu fi fost vorba de ceva prigonitori pe urmele fetelor. Dădu ocol crângului, darnu găsi pe nimeni, vădindu-se că spaima îi fusese degeaba. Se întoarse deci peacelaşi drum, spre a-l întâmpina pe Gaşpar, care venea fără grabă în urma lui,la o bună bucată de loc. Deodată însă zări, în spatele acestuia, furişându-sepatru călăreţi cu săbiile în vânt. Acesta mergea nepăsător, părând a nu-şi daseama de primejdia ce-l păştea şi Marcu începu a răcni: — Măria-taaa! Uită-te înapoi! Degeaba. Nu-i mai rămânea alta de făcut decât să se avânte în galop sprea-i sări în sprijin. Din păcate erau prea departe unul de altul şi vrăjmaşii seapropiaseră simţitor. Cel din fruntea călăreţilor necunoscuţi ajunsese atât de

aproape încât se repezi să-l pocnească pe Grazziani pe la spate. Marcu închiseochii, spre a nu-i vedea capul rostogolindu-se în ţărână, în vreme ce morlaculpărea a nu şti ce-l aşteaptă. ÎNCLEŞTARE ŞI RUŞINE — Oare să fi fost mânia ce te-a cuprins văzând batjocorirea mea, ori ai vrut să-i închizi gura pe vecie? întrebă Iskender-paşa pe rob, care se uitaînspăimântat la el. Te-a învinovăţit drept răzbunare, sau… poate chiar tu să fiscris asta? Kuciuk dădu din cap că nu, şi se ghemui de tot la pământ. — Ar fi bine să fie precum spui. Să vie dragomanul! bătu el din palme, în vreme ce înjunghiatul se mai zbătea în spasmele morţii. La semnul paşei, câţiva slujitori târâră leşul în afara cortului şi segrăbiră să şteargă sângele, tocmai când se ivi şi Selim-gealatul, însoţit de calfelelui. Iskender-paşa începu a se mişca de la un cap la altul al cortului, cu mâinilela spate, cum îi era în obicei când se înfuria. — Eu sunt Yunus, nevrednicul rob al măriei-tale! se ploconi tălmaciul. — Poţi citi ce scrie aici? îl întrebă Iskender-paşa. — E cu sânge, se înfioră Yunus. — Asta văd şi eu, dar ce spune?

—. prinde olăcaru… că are scrisori de hainie… este omul ce coboară depe o corabie. E în veneţiană, se fuduli dragomanul. — Dar cine o trimite? — Iscălitura e mai sucită, îngăimă Yunus, uitându-se la ea. Parcă să zic:teo… bal… di, sau do, ori cam aşa ceva. Paşa nu-l mai băgă în seamă, ci se întoarse către Kuciuk:



— Saltă-ţi mânecile! îl luă el pe neaşteptate. Pe vremuri ăsta era numeletău de ghiaur şi mai spui că nu tu ai scris?! Tremurând din toate mădularele, Kuciuk îi îndeplini eu greu porunca.Crestătura se vedea încă bine. — Am găsit cerneala! rânji paşa înmuindu-şi glasul. În vocea seraskerului se simţea chiar oarecare mâhnire, în vreme cenefericitul Kuciuk tremura ca varga, neştiind ce-l aşteaptă. — Să nu te temi, prietene, n-ai să mori! Tu eşti dovada vie anestatorniciei omeneşti şi ai să rămâi în preajma mea ca şi până acum, bachiar şi cu mai multe daruri de la mine. Dar, ca să nu mai păcătuieşti în viitor,în legea voastră necredincioasă este şi o povaţă bună: mădularul putred trebuieînlărturat! Sau cam aşa, nu? Selim! Taie-i mâna dreapta! De nu l-ar fi cuprins calfele călăului în braţe, Kuciuk s-ar fi prăbuşit. Avea s-o facă mai pe urmă, căci gealatul, cu o lovitură de secure, îi zbură mâna

osândită. Sângele începu a-i gâlgâi, primejduindu-i viaţa. — Daţi mâna la câini şi oblojiţi-i ciotul! porunci seraskerul. Calfele se repeziră pe dată, legară strâns locul sângerării şi-l unseră cupăcură, apoi îl ridicară de la pământ şi cu mare greutate schilodul deschiseochii, scoţând din gâtlej nişte scâncete de care nu-ţi puteai da seama dacă eraude durere ori de obidă. Îl traseră să-l scoată din cort, dar Iskender-paşa le făcusemn să se oprească şi luându-şi de la gât lanţul greu de aur îl puse pe dupăgrumazul lui Kuciuk. — De acum încolo n-ai să te mai haineşti, bunul meu slujitor, decâtnumai dacă înveţi a scrie şi cu stânga. Nu uita însă că şi aceea poate fi retezată,după care vine rândul picioarelor. Capul însă… niciodată! O săptămână mai târziu, cu toţii uitaseră nefericita întâmplare, în vremece oştirea străbătuse în pas silit o cale lungă, până să ajungă în Ţara de Sus aMoldovei tocmai în valea Sienei, din ţinutul Hârlăului. Acolo izbutise oastea luiIskender-paşa să dea de urma voievodului Alexandru Movilă, care se afla întabără împreună cu cumnaţii săi Potoţki şi Koreţki şi se înţelege că şi cuElisabeta-doamna, văduva răposatului Ieremia-vodă Movilă, mama tânăruluidomn al Moldovei. Stăvilindu-se apele Sicnei şi ale pârâului Ursoaia ce se varsă în ea, a luat

fiinţă un iaz mult alungit care trebuia să fi fost tare bogat în peşte. În oglindaiazului se răsfrângeau umbrele căsuţelor vechii aşezări moldoveneşti Drăcşani,stând parcă de strajă la marginea codrilor ce împădureau dealurile de jurîmprejur, în afară de acela dinspre răsărit. Singurul drumeag venea de laCopălău şi ducea la Suliţa, ţinând malul apei, dar nefiind cercetat dechervanele neguţătorilor de lungă vreme părea lăsat în părăsire. Nici urmele deroată ori de copită ale boilor înjugaţi la carele de povară nu se desluşeau din



colb, măcar că trecuseră de vreo două zile o mulţime de oameni şi vite. Era o vreme secetoasă în miez de vară, prin cea de-a treia zi de gustar, văleat 7124 dela facerea lumii, cu arşiţă mare şi fără pic de nor pe cer. Către seară, broaştele bălţii cereau cu desperare un strop de ploaie, dar se pare că tăriile cerului nuţineau seamă de lăcomia lor, socotind că le era îndeajunsă apa iazului. În partea de miazănoapte a satului poposise, de vreo câteva zile, oasteamăriei-sale şi a prietenilor lehi, fiindcă se zvonise prin iscoade că seraskerul deSilistra era prea aproape pe urmele ei, ba încă şi nohaii se urniseră către Ţarade Sus a Moldovei. Măcar că Elisabeta-doamna, căpetenia de drept a tuturora,poftise să nu zăbovească până nu s-or vedea după zidurile întărite aleHotinului, pan Koreţki poruncise popasul şi întărirea taberei. Vitele şi oameniierau prea osteniţi, flămânzi şi însetaţi şi apoi, loc mai bun de apărare ca laDrăcşani cu greu ar mai fi putut găsi în cale. Carele fuseseră legate unul de altul formând un adevărat stăvilar pentru

călărimea duşmană, având de o margine balta şi de alta poalele dealului. De laadăpostul lor, muşchetarii valoni ori grenadirii nemţi ar fi putut împroşcamoartea în rândul celor care ar fi cutezat să se apropie. De altfel strâmtimealocului nu îngăduia nici o mişcare ca lumea pentru călăreţii turci, făcându-ipradă uşoară pentru suliţele husarilor lehi care puteau să-i atace pe la spate,pe drumeagul de la Copălău. Pe partea dinspre Suliţa fuseseră puşi moldoveniisub porunca dumnealui vel-haţmanului Bucioc, cam puţintei şi fără chef deluptă, întrucât erau strânşi cu arcanul de pe moşiile boierilor ce ţineau cuMovileştii. Aveau numai furci şi topoare, doar pe ici pe colo se mai zărea şi câteo ruginitură de sabie, rămasă de la vreun strămoş ce fusese cândva răzeş.Călărimea moldoveană, rămasă abia în vreo două sute de oameni, era subascultarea dumnealui vel-armaşului Nicoriţă, care-şi legase soarta de adomnitorului şi nu-l părăsise ca mulţi alţii. Dar tăria întregii oştiri stătea în virtutea şi bărbăţia celor două mii de husari, spaima păgânilor, dosiţi dupădealul de către Copălău. Nu trebuia să se afle despre ei, căci menirea lor era săcadă ca trăsnetul în toiul încăierării din faţa taberei. Nimeni nu se îndoia căpăgânii aveau să fugă îngroziţi din faţa vitejilor şleahtici. În spatele taberei creştine se afla un pinten de deal taman potrivit pentruadăpostirea unui tun mai greu, care fusese urcat acolo cu multă osteneală,

putând scuipa ghiulele ucigătoare din oricare parte s-ar fi ivit vrăjmaşul. Lapoalele dâmbului se ridicaseră corturile căpeteniilor oştirii şi chiar al măriei-sale, iar în mijloc era cel al doamnei Elisabeta. Anume se făcuse aceastărânduială ca să fie proteguită, dar şi pentru cinstea cea mare la care eraîndreptăţită. Un pâlc de lefegii lehi se aţinea pentru a o străjui şi ziua şinoaptea, nelăsând pe nimeni să se apropie de cortul doamnei, dacă nu venea



cu o slujbă anume. E drept că domnia avea şi oşteni secui, dar măria-saDoamna poftise în jurul ei numai pe cei dragi inimii sale. Cât despre polcurile căzăceşti ale căpitanului Kozlovski, nici vorbă a firânduite înăuntrul întăriturii, fiindcă, după datina lor, cazacii trebuiau săzburde în câmpie şi mai cu seamă în întâmpinarea tătarilor. Erau vecini şi se băteau de când s-au pomenit, ştiindu-şi unii altora felul şi obiceiul, aşa căfuseseră trimişi pe după dealul cel despădurit, spre a sta la pândă către soare-răsare. Aflând de rânduiala creştinilor, Iskender-paşa porunci să fie folositsingurul deal pe care nu se aflau ghiaurii, adică cel fără pădure, dar a săpatdouă băşti în care băgase vreo mie de ieniceri cu muschete, dintre cei mai aleşi,iar pe buza de pământ înfipsese alemurile, spre a-şi da seama necredincioşii căluptau împotriva profetului însuşi, dacă s-ar fi încumetat până în bătaiaplumbilor otomani. Pământul scos din săpături a fost bun de întăritură pentru

cele opt tunuri pe care le cărase beylerbeyul încă de la Obluciţa. Cu amărăciune gândea paşa la vitejii oşteni de odinioară, copii de sufletai lui Alah, care la poruncă s-ar fi aruncat şi în flăcările iadului, înfruntând cudârzenie moartea în cele mai crâncene bătălii. Ienicerii pe care-i avea acumaerau mai mult cu gândul la pradă, nedeosebindu-se în această privinţă deakângii, pe care îi rânduise acum în faţa tunurilor, cu porunca de a se trage îngrabă, lăsându-le să-şi arate gurile de foc. Dintotdeauna aceşti călăreţi erau ceimai sprinteni şi se luptau în frunte, căci beşliii lui Iskender-paşa erau mai greoişi cam îmbătrâniţi şi sătui de bătaie. Vreo două mii de ieniceri îşi săpaseră şanţuri în coasta dealului, putândizbi la nevoie şi în stânga şi în dreapta, iar spahiii, nădejdea izbânzii, aşteptaupe malul bălţii de către sat, unde deschiderea văii era mai mare. Cealaltă partea oştirii, care nici n-ar fi putut încăpea în valea Sicnei, a rămas pe după deal.Grosul îl formau yarmak-ul şi mulţi yaya, zahereaua, neguţătorii, bivolii,catârii, cămilele şi tot ce era mai greu de urnit într-o luptă, fiind o pacoste înînfrângere, dar care se dezlănţuia l-a biruinţă, jefuind cumplit. Şi cumIskender-paşa nu suferise niciodată ruşinea pierderii unei bătălii, mulţi îşilegaseră soarta de oastea lui. În miezul zilei, în tabăra turcească răsunară glasurile muezinilor,

amintind credincioşilor vremea rugăciunii de amiază: Allah Acbar. Echhed en lailla ella Allah. Ecched en Mahomed Rasu Allah. Hai alla Elsalat. Hae allaElfallah. Allah Acbar. La illa Allah… Tânguirile rugăciunii le aduceau în minteplaiurile de baştină şi-i întăreau întru virtute şi bărbăţie, în oricare colţ alpământului s-ar fi luptat. La chemarea hogelui, cu toţii îşi întorceau faţa spreMecca cea sfânta, fără să le fi păsat că duşmanul i-ar fi putut lovi pe la spate.La rândul lor, creştinii ştiau că oricât de adânciţi în rugăciune ar fi fost turcii,



dacă se da năvală asupră-le, săreau cu toţii, lăsând ruga pe altă dată, şi Alah îiierta. Poate că de aceea şi pan Koreţki a poruncit ca preoţii creştini, aşijderea,să se roage celui preaînalt pentru izbândă, având răgaz dinspre turci. În acestfel, amândouă părţile ridicau rugi fierbinţi întru ajutorul cerului ca să secăsăpească unii pe alţii, în vreme ce dobitoacele de povară rumegau în voie,neputând pricepe de ce stăpânii lor se încăierau, câtă vreme păşune se afla din belşug, mai cu seamă acuma, vara. Cortul beylerbeyului fusese ridicat pe costişa dealului, de unde ar fiputut vedea întregul câmp de bătaie, iar ceva mai la vale se aflau căpeteniile,cel mai apropiat fiind Bali-beg. Şi totuşi la serasker se putea pătrunde mailesne decât la Elisabeta-doamna, iar aceasta o ştia şi iscoada care apăruse laObluciţa, dând vestea fugii curţii moldoveneşti către Hotin. Vorbea bine limbaprofetului, dar se simţea a fi străin. Oricum, bostangiul de la intrarea în cort îlîngădui, după ce i se arătase un inel anume, şi astfel omul se ploconi în

genunchi la picioarele marelui serasker. — Cortul cneaghinei e chiar la mijloc, înălţimea-ta, spuse el mai şoptit. Acolo unde se află tunul cel mare, la poalele lui! — Ai putea s-o prinzi vie? Cam cât aur, vrei? întrebă paşa. — Să zic aşa, cât cântăresc eu, atât de trudnică treabă îmi porunceşti,luminăţia-ta, mai ales că… — Va să zică greutatea trupului tău? i-o reteză beyul, fără a-l lăsa să semai târguiască. Fie! Iscoada rămase cu gura căscată, crezând că nu auzise bine. El spusesedoar o vorbă, ca să arate cât de greu de înfăptuit ar fi prinderea Doamnei. — Treabă anevoioasă şi cu primejdie, înălţimea-ta, se tângui iscoada,linguşindu-se. În jurul ei sunt toţi boierii moldoveni… — Şacali fricoşi! îi luă vorba din gură beylerbeyul. Cândva, strămoşii lor vor fi fost nişte viteji, după cât se spune, dar cei de azi s-ar înghesui să-mi pupetălpile şi mi-ar aduce-o pe stăpâna lor legată-fedeleş dacă le-aş porunci-o. Îs lafel de lacomi ca şi tine! — Vezi, slăvite, că mai sunt şi cei doi gineri şi lefegiii nemţi şi… — Cumva, nu te mulţumeşti cu ce ţi-am făgăduit? — Biruinţa şi zălogul de nepreţuit pe care-l aduc luminăţiei-tale nu se

bucură de mai mare preţuire? — N-am zis ba, dar am socotit că plata e îndestulătoare, ori poate că… — De s-ar putea, cuteză iscoada, ziceam că… poate o dregătorie la curteaMoldovei… barem un postelnic, ori comis, pentru început… Seraskerul pricepu îndată şi văzându-l într-atât de lacom mai că-i veneasă poruncească să fie jupuit de viu, dar, cum se dovedise destul de iscusit pânăatunci, hotărî să-l mai rabde.



— Dacă numai atâta-i vorba, fie-ţi după voie! De mă înşeli însă, nu scapide mâna mea nici în gaură de şarpe! Jurându-se pe tot ce avea mai sfânt, iscoada făgădui că avea s-o deaprinsă pe mândra prinţesă moldovenească şi, sărutând papucii beyului, ieşitârându-se cu umilinţă. Beylerbeyul scuipă scârbit în locul undeîngenunchease nemernica iscoadă, dar pe dată se însenină şi un zâmbet rău îicutreieră obrazul. Dincolo, în tabăra creştină, după isprăvirea slujbei dumnezeieşti, unamărât de ţăran moldovean, vorbind leşeşte, ceru să fie îngăduit la măria-saDoamna. Un ostaş îl împinse cu halebarda, răstindu-se la el, dar omul nu selăsă cu una cu două, ridicând glasul, anume spre a fi auzit din cort. Peneaşteptate se ivi însăşi doamna Elisabeta, lăsând muţi de uimire pe oştenii cese împotriviseră până atunci, căci falnica prinţesă îl pofti pe ţăran s-o urmeze. — Măria-ta, s-au oprit în colţul dealului, spuse ţăranul, care nu era altul

decât iscoada din cortul lui Iskender-paşa. — Asta am aflat şi eu, pan Wakowski, aşa că nu-mi vesteşti mare lucru,răspunse Doamna cu destulă răceală. Era o femeie abia trecută de 40 de ani, dar în plinătatea farmecelor, cumnu s-ar fi putut lăuda nici altele mai tinere. Aerul trufaş pe care-l avea în oriceîmprejurare şi înfăţişarea ei de împărăteasă bizantină nu îngăduiau nimănui s-o înfrunte, nici măcar cu privirea. Întotdeauna se îmbrăca asemenea doamnelorde la curtea Cracoviei, iar brocartul şi horbota de Flandra arătau marea bogăţieşi gustul deosebit al frumoasei prinţese. Deşi se afla în miez de vară, purta orochie de mătase verde, încheiată până la gât cu bumbi de rubin şi cusută cumărgăritare în meşteşugit arabesc în dreptul torsului. Chiar şi tichia de pecreştet, tivită cu fir de aur şi garnisită cu nestemate, era din aceeaşi mătase,potrivindu-se de minune cu ochii ei de smarald şi cu întunecimea părului. — Ridică-te şi stai în jilţ, pane! îl îmbie cu ceva mai multă blândeţe, văzând că cel îngenuncheat nu cuteza să se mai salte. Vorbeşte tot ce ştii! — Slăvită stăpână, bănuiam că aţi aflat de oprirea păgânului, dar nu ştiudacă aţi fost vestită că nu-s mai mulţi ca la vreo opt mii de oameni, mai multakângii şi pleavă, cu patru guri de foc rămase încă din vremea lui Sinan-paşa. — Bine, dar ienicerii… spahiii?! se miră doamna.

— Oaste de adunătură, slăvită stăpână. Ce-i mai de soi abia s-a urnit dela Obluciţa. — Nu cumva i-o fi luat Dumnezeu minţile lui Iskender, de mă înfruntă cuasemenea oşteni? — N-avea cum să ştie că va da peste vitejii noştri, el socotind că până laKameniţa nu va întâmpina împotrivire. — Să nu ne izbească Galga-soltan, pe de lături, se îngrijoră principesa.



— Nici nu s-au mişcat din Perekop, fiindcă au năvălit asupra lor nogaii. — Bine ar fi să fie precum spui, pan Wakowski, răsuflă ea uşurată.Dumnezeu să te răsplătească pentru veştile bune ce le aduseşi! Trufaşul turcare să fie zdrobit, prin vrerea celui de sus. Nu pricep, totuşi, cum de s-a avântatcu atâta uşurinţă în ţară străină, lăsând oastea la Dunăre? — O fi vrut să-l sperie pe Bethlen, ca să-l facă să trimită zahareaua, căde nu, şi-ar fi trimis oamenii lui s-o ridice şi nu i-ar fi fost pe plac. — Apăi dacă-i aşa, zâmbi Elisabeta-doamna, atunci numai cazacii lui panKozlowski sunt îndestui spre a-i pune pe goană pe nesăbuiţii păgâni. — Chiar aşa nu, măria-ta, dar husarii de s-or repezi, nu-i mai prindempe turci decât la vadul Dunării. Un surâs fericit îi lumină faţa, făcând-o şi mai frumoasă. Se ridică,silindu-l şi pe leah să facă la fel, după cum era bunacuviinţă, dar îl împinseuşurel să se aşeze, căci îi plăcea să stea de vorbă cu supuşii ei privindu-i de

sus. — Pe lângă răsplata ce ţi se cuvine din plin, dragă prietene, voi pune vorbă bună şi la vel-armaşul Nicoriţă să grăbească nunta cu fie-sa, căci de vrutginere nu mai încape vorbă că te vrea. — Dar fata? — Are să se supună voinţei părinteşti, după datină. De fapt ar fi trebuitsă sosească împreună cu mama ei la curtea domnească, dar plecarea noastrăîn pripă le va fi întors din cale. Când ne vom înapoia, după ce-l batem pepăgân, eu şi cu Vodă am să vă fiu naşă, precum i-am şi făgăduit boierului. — Măria-ta! îngenunche Wakowski, dând să sărute poala prinţesei, daraceasta se trase înapoi. — Scoală-te şi fii pe pace, fiindcă eu ţin la supuşii mei credincioşi. Aratrebuinţă între tigheceni şi orheieni de un bărbat cu virtute, dar şi cu viclenie,spre a supune cerbicia lor. An de an se sumeţese golanii împotriva stăpânirii iardomnia-ta cum le cunoşti graiul lesne vei putea să-i aduci la ascultare, fie chiarşi spânzurându-i de fiecare cracă din codrii aceia blestemaţi. Vorbiseră până atunci în limba leahului, dar deodată prinţesa începu arâde, luând-o pe româneşte: — Ce-ai zice matale, boierule, să-ţi schimbăm numele? Nu pentru fată ori

socri, că ei se dau în vânt după şleahtici, ci ca să nu zică ţăranii că le vinestăpân străin şi să-şi facă de cap. Ţ-ar place să-ţi spunem… Văcaru? — Am să fac precum îmi porunceşti, prea-slăvita mea stăpână, se închină Wakowski, dovedind astfel că nu minţise zicând că ştie vorbi româneşte. De mirare era faptul că văduva lui Ieremia-vodă, femeie cu mintea coaptă,dădea ascultare acestui şleahtic vânturatic, scuturat de sărăcie şi mare poftitorde înavuţire pe orice cale. Măria-sa avea ştiinţă că mama acestui fluşturatec era



din neamul Konieţpolski, hatmani ai coroanei şi cu mare vază în rândurileşleahtei. Tot ce era leşesc avea mare preţ în ochii ei şi de aici sprijinul dat lui Wakowski, care ştiuse să i se vâre pe sub piele făcând-o a crede că altă slugămai credincioasă nu ar fi avut. Ceea ce tare-i mai plăcea! Departe de ea gândulcă acelaşi om fusese numai cu câteva ceasuri mai devreme la fel de umilîngenuncheat la picioarele duşmanului, vânzând-o pe aur. Noaptea s-a aşternut peste fire şi oameni şi dobitoace se lăsaseră înmrejele dulci ale somnului, căci a doua zi nu se ştia cine avea să mai scape dinîncleştare. Vara era încă stăpână pe meleagurile Ţării de Sus, iar greieriidesfătau urechile oamenilor cu ţârâitul lor atât de plăcut pentru unii, chinuitorpentru alţii. Câte o pasăre de noapte îşi chema suratele, trecând în zbor pedeasupra taberelor adormite, iar vreo cămilă, visându-se undeva prin pustiurile Asiei, scotea răgetul ei mai puţin cunoscut pe plaiurile moldovene. DinspreDrăcşani se auzea uneori lătrat de câine şi urlet de moarte, fiindcă sătenii se

băjeniseră către alte păduri, mai ferite din calea năvălitorilor, lăsându-şi vatrapustie. Ziurelul de ziuă încă mai strălucea când geana răsăritului prinse a albicalea soarelui, iar akângiii, cu toată porunca beylerbeyului de a nu se dezlipi delângă tunuri, se avântară în şa, năpustindu-se asupra taberei creştine. Amarnică nesupunere, care a fost plătită cu viaţa de către cei mai lacomi, căcipentru pradă se repeziseră, dar au fost întâmpinaţi de plumbii lefegiilor.Încercând şi un al doilea iureş, n-au izbutit decât să mai piardă şi alţi oameni,precum şi să pună în picioare amândouă părţile, acum gata de încăierare. Iskender-paşa, roşu de furie, se aruncă asupra unui akângiu şi dintr-olovitură de iatagan îl descăpăţână pe loc. Nenorocitul îi fusese mai la îndemână,dar nici căpeteniile nu mai puteau fi pedepsite, fiindcă toţi îşi dăduseră tributulde sânge. Din astă pricină, porunci lui Bali-beg ca nesupuşii călăreţi să fieînlocuiţi cu beşlii, iar cei rămaşi în viaţă dintre akângii să fie prinşi şi puşi înlanţuri, până după luptă. Elisabeta-doamna, încă somnoroasă, ieşi din cort şi dădu cu ochii deacelaşi Wakowski. — Nu cumva ţi-ai făcut somnul de noapte la pragul domniei-mele, pan Wakowski?

Acesta nu mai apucă să-i răspundă, fiindcă o bubuitură grozavă, urmatăde răcnete, se auzi în vârful pintenului. Tunul cel mare trăsese prima ghiuleaşi, nefiind bine priponit, se rostogoli la vale peste oştenii mai puţin sprinteni.Deşi nu era primejdie vădită, Wakowski se repezi şi o trase pe Doamnă,acoperind-o cu trupul său, apoi se dezlănţuiră tunurile din amândouă părţile. — Îţi mulţumesc, prietene! zise prinţesa, rânduindu-şi veşmintele. Am săţin minte şi astă dovadă de credinţă.



Ghiulele cădeau care pe unde, întrucât şi unii şi alţii trăgeau lanimereală, fără a pricinui pagube mari. Wakowski însă se urcase pe dată înlocul tunului prăvălit, aruncându-şi privirea asupra câmpului de bătaie. Seînţelege că va trece de partea celui mai tare, dar până acuma niciunul n-odovedise. Pan Samuel Koreţki aştepta liniştit să se desfăşoare cele dintâi harţuri,pentru ca mai apoi sa poruncească cine să intre în foc, după cum se va fidesfăşurat vrăjmaşul. Era firesc să aibă în jurul său pe toate căpeteniile oasteişi nici n-ar fi lipsit dintre ei. Pentru aceea fu destul de stingherit când primiporunca să se înfăţişeze mamei-soacre. Înjurând în sinea lui, porni bombănindîn barbă. — Ce se întâmplă? întrebă ea de cum îl văzu. — Deocamdată nimic, mărită doamnă! fu răspunsul cam băţos alginerelui. S-au repezit la harţă akângiii, după cum li-i obiceiul, dar bătaia se va

încinge abia o dată cu intrarea spahiilor şi ienicerilor. Aceştia nu s-au zăritîncă. — Nici n-ai să-i vezi! răspunse prinţesa. Sunt încă pe drum şi abia în treiori patru zile vor ajunge aici. — De unde ştiţi? — Am şi eu ochii şi urechile mele! zâmbi încrezută mama-soacrăaruncându-şi privirea asupra lui Wakowski, care stătea umil într-o parte. Pan Koreţki se uită şi el într-acolo şi-l zări pe acel nepot scăpătat alKonieţpolskilor, în care nu prea avea încredere. Prea îi era vicleană căutătura şiprea cu uşurinţă se umilea în faţa celor mai puternici. — Până una, alta, vor trage tunurile şi după ce se vor mai potoli vom vedea dacă sunt ieniceri au ba, răspunse Koreţki neluându-l în seamă peşleahtic. — Ba ai să bagi pe dată în luptă oştenii lui pan Kozlowski şi în urma lorhusarii, ca să-i spulbere pe păgâni şi să nu ne mai pierdem vremea de pomană.Îl poţi lua pe Iskender pe nepregătite având numai akângii şi strânsură de-adoua mână, dar mai pe urmă îi vin ajutoare şi fi-va mai greu. — Socoate, oare, milostiva doamnă că turcul a venit în urma noastrănumai cu oşteni slabi?!

— Negreşit! Bagă călăreţii în bătaie şi să isprăvim! Koreţki se înclină în faţa prinţesei, deşi nu-i era deloc la socoteală săprimească porunci de la o muiere, fie ea chiar şi doamna ţării, dar pe de altăparte se gândi că prăpăditul de Wakowski va fi ştiind el ceva. „Dacă nu suntieniceri şi nici spahii, a noastră-i biruinţa!” îşi zise el în gând. „Dar de-or fiundeva dosiţi?!” Oricum avea să încerce, dar în locul husarilor porunci să atace



călărimea moldoveană a lui boier Nicoriţă şi aduse dinspre spate şi pedestrimeaglotaşă a lui Bucioc. La năvala creştinilor pâlcurile de beşlii se prefăcură a fugi către sat,atrăgându-i astfel pe călăreţii lui Nicoriţă, iar când ajunseră mai către coadaiazului se întoarseră vijelios, aruncându-i în apă, cu cai cu tot. Cei care au maiscăpat cu greu au ajuns înapoi, stârnind mare încurcătură. Din locul unde se afla, Koreţki văzu cu uimire că glotaşii lui Buciocpătrunseseră adânc în rândurile turcilor, fără ca aceştia să le pricinuiască vreun rău, în vreme ce hatmanul lor se zbuciuma călare răcnind la ei să seîntoarcă în tabără. Cu greu şi-a dat seama că acei oameni, strânşi cu sila,treceau de partea turcilor, oare le făceau loc să iasă din luptă în spateledealului şi erau daţi în grija yarmak-ului. Bucioc fu singurul care izbuti să seînapoieze, croindu-şi drum cu spada. Un blestem îngrozitor fu răspunsul lui Koreţki la cele văzute şi porunci

năvala husarilor. Era tocmai greşeala pe care o aştepta şi Iskender-paşa, fiindcăîn acest fel se dădea putinţă ienicerilor să pătrundă de partea cealaltă a apei,pe la coada iazului. Asta, în vreme ce floarea oştirii leşeşti îşi pierdea vremeafugărindu-i pe beşlii şi gloata pedestraşilor. Pan Wakowski văzuse toate aceste mişcări şi învăluiri şi a priceput pedată că izbânda va fi de partea turcilor. Dacă ar fi coborât de pe pintenuldealului, cum era cinstit din partea lui, şi ar fi spus că ienicerii vor străpungeapărarea taberei, s-ar mai fi găsit o portiţă de scăpare pentru Doamnă şi curte.Dar cum era să facă aşa-ceva, când el însuşi dăduse încredinţare că nici spahiinici ieniceri nu erau de faţă? Aruncase sorţii şi aceştia căzură de parteaturcului, de la care s-ar fi bucurat de bogăţie şi cinste, măcar că pierdea omireasă tânără, dar pe care nici n-o cunoştea. Prinţesa încă nu aflase nimic despre desfăşurarea bătăliei, aşa că fulesne pentru Wakowski s-o liniştească zicându-i că au intrat în luptă husarii. — De m-ar fi ascultat de la-nceput, acuma ne-am fi odihnit biruitori,făcu ea ca o adevărată căpetenie. — Nici acum nu-i prea târziu, căci păgânii fug mâncând pământul. — Da' de unde, mărită stăpână, se auzi vocea răguşită a lui Bucioc.Numai nişte călăreţi bezmetici sunt urmăriţi de husari, că păgânul şi-a bătut

joc de noi, atrăgând toată călărimea într-o capcană. Ienicerii însă au străpunspe la spate. Trebuie să fugi, milostivă doamnă, că altă scăpare nu-i! — Ce vorbeşti domnia-ta, hatmane? De unde ieniceri? Ce, au şi sosit dela Obluciţa? Poate că n-ai văzut bine! — Iacă, poate să dovedească şi Nicoriţă, că mie mi-e ruşine să vă spun căam fost părăsit de oaste, adăugă el plecându-şi ruşinat pletele.



Vorbeau leşeşte, fiindcă aşa-i plăcea prinţesei, iar boierii ce voiau să fiecurteni se străduiau care mai de care să stăpânească această limbă. În scurtă vreme se ivi şi vel-armaşul însoţindu-l pe măria-sa Alexăndrel- vodă, cu caii de dârlogi. — Să fugi pe dată, milostivă stăpână, şi ia-l şi pe măria-sa, că noi om maiţine piept, dar nu lungă vreme. — Hai, mamă! se rugă şi voievodul, măcar că avea o spadă lungă ce-iatârna la şold. Iacă, turcii sunt aici! arătă el în spatele cortului. — Să fugiiim? răcni Doamna ca o leoaică. Cum o să fugim?! Wakowski!Unde eşti, mişelule? Ce-mi tot îndrugai? — Tot ceea ce trebuia, „năşică”, răspunse acesta obrăznicindu-se, fiindcăturcii îi şi împresuraseră. Nu pleacă nimeni de aici! porunci el. Nici chiardomnia-ta, tată-socrule, rânji spre vel-armaş, cu toate că mi-ar fi fost pe placsă te scap.

Toţi cei de faţă rămaseră muţi de uimire, numai prinţesa se repezi cu unpumnal pe care-l scosese din sân. — Mori, nemernicule! strigă ea vrând să-l înjunghie, dar Wakowski oapucă de mână, răsucindu-i-o la spate. Cu un ţipăt de durere femeia scăpă dinmână arma ucigaşă şi începu să se zbată spre a scăpa din strânsoare. Nimeniînsă nu cuteză a-i sări în ajutor, căci leahul îi proptise un hanger în beregată. — Un pas de faceţi, o străpung! Aşa dădură peste ei oştenii turci, cărora nici nu le venea a crede căpuseseră mâna atât de lesne pe beiul Bogdaniei şi pe mama lui, pentru care beylerbeyul făgăduise o bună răsplată. Pe dată îi băgară în cortul domnesc, iarpe ceilalţi îi legară-burduf, chiar şi pe Wakowski, deşi se răţoia le ei zicându-lecă avea să-i belească de vii pentru neobrăzarea de a-l atinge. Când se mai potoli vacarmul bătăliei sosi şi Iskender-paşa, spre marea bucurie a iscoadei. — Aici îs, luminăţia-ta. Eu i-am prins, după cum ne-a fost învoiala! Iată,dumnealor, cei de faţă, pot mărturisi. Seraskerul se prefăcu a nu auzi. — Dezlegaţi-i pe boierii moldoveni şi spuneţi-le că poruncesc să sesocotească ei înşişi la ce preţ, în aur, face viaţa lor. Dar numai aur ori

nestemate, şi nimic altceva! Unde-i beiul? — În cort, cu mama sa! răspunse unul. — Scoateţi afară pe toţi, în afara prinţesei. Am eu grijă de ea! porunciIskender-paşa. Vreau a schimba vreo două vorbe. Pe dată se împlini voinţa beylerbeyului şi acesta pătrunse în frumosulcort. Se lăsă o tăcere înfrigurată, nimeni necutezând a scoate o vorbă. Deodatăun strigăt de spaimă, înăbuşit brutal, îi făcu pe toţi să-şi aţintească privirile



asupra cortului. Dinăuntru răzbăteau gemete surde şi bufnituri, lăsând să se-nţeleagă că era vorba de o luptă, ori mai curând de împotrivirea femeii, darnimeni n-ar fi îndrăznit să se bage peste ei. Într-un târziu, Elisabeta-doamna se ivi despletită, cu capul descoperit şicu frumoasa ei rochie de mătase sfâşiată. Avea paloarea unei moarte, doarfrumoşii ei ochi de smarald înotau în lacrimi amare. Cu privirea rătăcită şi fărănici o urmă din trufia de altădată, stârnind mila celor din preajmă, se apropieşovăitoare de boierii moldoveni, fără ca turcii să încerce a o-mpiedica.Înţelegând cele petrecute, atât ei cât şi măria-sa voievodul plecară capetele. — M-a ruşinat păgânul, boieri dumneavoastră! suspină ea ca o dojanăpentru falnicii bărbaţi ce nu ridicaseră măcar un deget s-o apere. Apoi îşi prinse capul în palme şi izbucnind în hohote se prăbuşi lapicioarele feciorului ei, pe care i le îmbrăţişă, acoperindu-le cu frumosul ei părnegru.

— Dragul mamii… măria-ta… să mă uiţi şi să nu-l ierţi! Atât a mai apucat a spune, fiindcă istovită se prăvăli fără simţire, tocmaicând se ivea şi Iskender-paşa. — Duceţi-l pe bey şi familia lui în cortul meu, cu toată cinstea ce li secuvine, până am să-i trimit la Istanbul. Voi, boierilor, sunteţi slobozi îndată ceplătiţi răscumpărarea, iar pe şleahtic să-l aibă în pază Kuciuk, cu mâna care i-a mai rămas. Are să priceapă el ce vreau a zice! — Dar cu mine cum rămâne, luminăţia-ta? sări Wakowski, văzând căpaşa dădea să plece. — Aaa! Da! făcu seraskerul întorcându-se spre el. Nici pe tine nu te-amuitat, dar credeam că vei fi dat bir cu fugiţii. Dezlegaţi-l! — Cum era să fug, prealuminate? Doar eu am fost cel care i-am prins petoţi! Oştenii care m-au legat ştiu prea bine acest lucru şi toţi cei de faţă o potspune. — Boierii zic că s-au dat prinşi de bunăvoie, nu-i aşa? întrebă el batjocoritor pe vel-armaşul Nicoriţă. — Întocmai, milostive stăpân, se tângui boierul, iar ceilalţi încuviinţarădin cap. Wakowski simţi cum i se urcă sângele în păr de atâta neruşinare, tocmai

din partea celui ce ar fi trebuit să-i fie socru şi chiar se gândise să se roagepentru iertarea lui. Îi venea să se repeadă asupra mişelului, dar fu oprit depaşă, care-i zise blând: — Ai văzut? Să ştii însă că eu tot pe tine te cred şi văd că ţi-ai ţinutfăgăduiala. După cum ne-am înţeles, ai cerut atâta aur cât îi greutatea trupuluitău, nu? — Da! dădu din cap bucuros leahul. Şi mai era vorba şi de o slujbă…



— Aceea mai pe urmă! începem cu răsplata în aur. Selim! Gealatul cel negru era totdeauna în preajma stăpânului şi de cum se auzistrigat i se înfăţişă smerit. — Bre, Selim! Am făgăduit ăstui ghiaur atâta aur cât îi cântăreşte trupullui. — Aşa-i! încuviinţă repede Wakowski. — Auzi? El spune la fel, e pe dreptate, rânji paşa. Plata se cuvine a ficinstită: numai trupul, fără căpăţână, aşa că reteaz-o tu ca să nu se poatăspune că nu mi-am ţinut făgăduiala, apoi vedeţi cât e de greu spre a şti cât auri se cuvine a-i da. Lui Wakowski i se păru că n-a priceput prea bine porunca cea cruntă,dar când fu înşfăcat de calfele călăului, începu a răcni îngrozit: — Nu vreaaau! Mă lipsesc de orice plată! Îndurare, bunule stăpân! N-amsă mai cer nimic, numai cruţă-mi viaţa. Nu-i drept să fiu astfel răsplătit, pentru

tot ce-am făcut… — Ba da! se răsti Iskender. Apoi se domoli şi urmă zâmbind: Nu spuneaichiar tu că aşa ne înţelesesem? Pentru ce n-ai pomenit atunci şi de căpăţână,că doar îţi era pe umeri? Cum de ai uitat-o, dacă ţii atâta la ea? Ai fi căpătat şimai mult aur! HANUL „LA CLAPONUL CEL PROST” Când Marcu deschise ochii, Grazziani tocmai îşi trăsese calul într-o parte,făcându-l să se salte în două picioare. Mişcarea neaşteptată l-a scăpat decumplita lovitură, şi abia atunci Marcu îşi dădu seama că el veghease,prefăcându-se doar a nu şti că-i urmărit. În clipa următoare sfâşie cu iataganul burta calului celuilalt, doborându-l la pământ. Marcu scoase un strigăt şi seavântă spre ceilalţi necunoscuţi, dar aceştia se repeziră în galop spre cel căzutşi săltându-l din goană se pierdură cu el printre copaci. — Ce-a fost asta?! ridică din umeri Marcu apropiindu-se. — Nălucă, nu! Dar cine or fi, să nu mă-ntrebi! zâmbi Grazzianiştergându-şi spada de corpul animalului care se zbătea la pământ. Oare peunde i-o fi inima? adăugă el proptind ascuţişul între coastele bietului dobitoc şicurmându-i suferinţa. — N-ai păţit nimic, măria-ta? schimbă Marcu vorba.

— Mi-am mânjit iataganul de sânge, dar nici măcar nu l-am zgârâiat peatacator. — Cine să fi fost? — De nu m-am înşelat, parcă am mai văzut faţa unuia dintre cei trei carel-au târât. — Aş zice că şi eu l-am văzut, atunci, cu raguzanul. — Curând au sărit în ajutorul contesei, ori ca s-o răzbune…



— Să fi fost chiar înţeleşi? — Poate să mă înşel, dacă mă gândesc bine, de vreme ce-au apucat calea Ardealului… dar mai ştii? Raguzanii pot fi în slujba prinţului. Întorcându-se în tabără îi găsiră pe toţi pregătiţi de plecare, iar Peracăpătă ultimele îndrumări pentru drum. După vreo două ceasuri se şi aflau pecalea pustei ungureşti, sub razele arzătoare ale soarelui. Merseră aşa vreo două zile, fără să vadă ţipenie de om ori fiară. ApoiGrazziani porunci popasuri lungi peste noapte, ba chiar şi în miezul zilei. Deunde până atunci grăbise, dintr-odată se schimbă şi cerceta într-una zarea, deparcă ar fi aşteptat pe cineva. Întinderea nemărginită a pustei nu ascundea penimeni şi în afara cumpenelor de la fântâni, zile întregi nimic nu-ţi atrăgeaprivirea. Uneori sufla o boare care culca la pământ iarba pălită de arşiţa verii. Alteori vreo sălbăticiune înspăimântată le fugea de sub copitele cailor fără a-isperia, erau hârciogi ori popândăi şi numai o singură dată văzură coada

stufoasă şi roşcată a vulpii, care nu se lăsase alungată de călători. Găsiseră ocălăuză, om din partea locului, care-şi avea semnele lui tainice, altminteri nuse ştie dacă solul padişahului ar mai fi putut ajunge să vadă zidurile Budei. Trecuseră de mult peste apa Tisei şi până la urmă dădură peste o aşezareomenească, dar fără picior de om, de parcă ar fi fost atinsă de molimă. — Mezobereny! spuse călăuza arătându-le satul. — Cam pustiu, se nelinişti Grazziani. Dacă aşa va fi prin toată pusta,cam greu vom ajunge la Buda. — În partea cealaltă a satului este un han, spuse omul pustei. Poate căhangiul nu va fi plecat. — Până nu văd o masă, o cană de vin şi o bucată de carne friptă în faţaochilor, n-am să mă cred în altă parte decât în împărăţia morţii… Într-adevăr, la ieşirea din sat se afla un han destul de arătos, ba avea şi otablă pe care era zugrăvită o orătanie ce semăna a vultur. — Să nădăjduim că vom găsi şi altă carne decât cea cu care ne îmbieciudatul nostru hangiu, zise Marcu, bănuind că bondocul ce se apropiase de eicu ploconeli nu putea fi decât stăpânul locului. Curtea părea la fel de pustie caşi celelalte gospodării pe lângă care trecuseră, şi nici umbră de argat. — Ce-o fi cu pustietatea asta, Marcule? Nu cumva să fie vreo molimă. Ia

întreabă-l! Apropiindu-se de hangiu, acesta îi zise pe ungureşte: — Jupâne, suntem osteniţi, flămânzi şi însetaţi şi iată-ne la acest vestithan, gata să ne ospătăm cum se cuvine. — Să-mi fie cu iertăciune, luminate stăpân, dar nimic n-a mai rămasdupă molimă, se văicări hangiul.



— Hm! clipi şăgalnic oşteanul, scoţând o pungă plină de la brâu.Gândeam să te plătim cu galbeni buni, ungureşti, şi încă pentru toţi, dar dacăn-ai de nici unele, vom căuta în altă parte. Omul făcu ochii mari şi începu a-şi frământa mâinile dar continua să deadin cap a neputinţă, în vreme ce Marcu îi tălmăcea lui Grazziani. Deodată însăîl cuprinse spaima, auzindu-l pe străin că-i zice: — Stăpânul meu, trimis al măritului sultan, va da poruncă oştenilor săcureţe molima prin puterea focului. Vor începe chiar de aici şi pe urmă satul. — Joi, Istenem! suspină borţosul prăbuşindu-se la picioarele cailor. Suntamărât şi sărac precum Iov, nefericitul de mine! Milostive stăpân, dar pe aiciîncă n-a ajuns chiar molima… — Deci se mai găseşte câte ceva? — Se găseşte!… Se găseşte, nobile domn, cum să nu se găsească, pentruasemenea oaspeţi?

— Atunci e bine! hotărî Marcu tălmăcindu-i şi stăpânului său. Acesta scoase la rându-i o pungă şi i-o aruncă hangiului. — Pune-te pe treabă şi vei mai căpăta! Grăsanul se ridică bucuros şi începu a striga printre acareturi. Pe dată seiviră tot felul de feţe, mai curând curioase decât speriate. Stăpânul dăduporuncile de trebuinţă, apoi veni să se linguşească pe lângă Marcu, pe cândoşteanul se dezmorţea după ce descălecase laolaltă cu ceilalţi. — De când mă ştiu, măria-ta, turcii n-au plătit niciodată, pe oriunde autrecut. Au luat tot ce-au poftit şi duşi au fost, aşa că de asta ne-am cam temut,dar să ştii că nu-i nici o molimă. — Am bănuit eu. Dar ce-i cu oamenii din sat? — Apăi, s-a aflat din vreme că vin oştenii padişahului şi cu toţii s-audosit prin ascunzişurile pustei, dar acuma, de le-oi da de veste că sunteţi soli,au să se întoarcă. Bătătura prinsese viaţă sub paşii zoriţi ai slugilor, iar cârâitul găinilor şi behăitul berbecuţilor înjunghiaţi arătau că jupânul semăna mai curând cu Iovde pe vremea când era bogat. — Cum se cheamă apa de colo, că doar n-o fi iar Tisa, pe care am trecut-o de vreo câteva ori? întrebă solul turcesc.

— Orişul! răspunse hangiul. Se adună toate trei din Ardeal şi se varsămai la vale în Tisa. Aţi mers într-una prin preajma apei, că altfel n-aveaţi cumsă vă întâlniţi de atâtea ori cu Tisa. — Asta va să însemneze că şi peşte se află din belşug? — Mai încape vorbă?! Chiar deunăzi am prins vreo câţiva crapi de toatăfrumuseţea, numai răbdare să aveţi domniile-voastre, că nimeni n-a plecatneomenit de la mine.





Să fi vrut însă nu mai avea nici măcar un ungher unde să-l lase să doarmă, aşacă dându-i un codru de pâine îl îndrumă la vreun om din sat. Spre uimireacrâşmarului, monahul zvârli cât-colo pomana şi se răsti: — Nu vrei a pricepe că sunt un călător care plăteşte asemenea celorlalţi?Poftesc ceva de mâncare şi o cană cu vin! trânti el cu pumnul în masa la carese aşezase. Pe hangiu îl bătea gândul să-şi pună slugile să-l alunge pe neobrăzat, darinterveni solul turcesc, după ce străinul îşi apucase crucea de la gât şi oîntoarse pe partea cealaltă. — Nu cumva relicva de la gât e de la sfântul mormânt? întrebă el,arătând spre pieptul călugărului. — Cu lemn din sfânta cruce! răspunse acesta sărutând-o cu evlavie. — Jupâne, poftesc să fie găzduit acest om sfânt într-o odaie cât maiarătoasă, pe care o treci în socoteala mea. Este oaspetele meu!

Hangiul nu ştiu ce să mai creadă, dar n-avu încotro şi trebui să sesupună. Totul era ciudat la acest „turc creştin” şi nu mai înţelegea nimic, deparcă ar fi trăit pe o altă lume decât cea cunoscută până atunci. Pentruînceput, acesta îl luă pe monah în odaia lui, iar jupânul ar fi fost şi mai uluitdacă ar fi înţeles ce-şi spuneau ei, ca doi buni prieteni, dar vorbeau pe limba luiDante şi el n-o cunoştea. — Excelenţă, începu călugărul. Alteţa-sa arhiducele Ferdinand văîncredinţează că nu are să vă pară rău. V-a spus şi în scrisoare că Moldova estemai bună, pentru început. — Mă rog, nu zic nu! Mi-e ciudă însă dacă în locul meu îl pune în Ardealpe Hommonay. — Dar nu-i chiar aşa! se împotrivi călugărul. Alteţa-sa doreşte ca maiîntâi să-şi dobândească scaunul voievodul pribeag Radu Şerban şi îndată dupăaceea excelenţa voastră să fiţi înscăunat la Iaşi. Pe Bethlen cu greu ar fi pututsă-l urnească, dacă cele două provincii de peste munte nu vor fi în mânaprietenilor, abia după aceea ar putea fi izgonit manu militari. Că va veniHommonay, ori altul, rămâne de văzut! Dar de ajutorul lui este trebuinţă, ca săpoată fi prins Bethlen ca într-un cleşte. — Bine! Atunci să-i spui alteţei-sale să treacă pe numele meu moşia

Altenburg şi să se îngrijească să-mi vină la vreme banii, nu mai departe deBuda. — Păi, am adus şi eu ceva… — Dacă sunt în traistă, socot că nu-s îndeajuns, fiindcă am cheltuielifoarte mari şi turcu-i lacom. Trebuie să împart în dreapta şi în stânga. — Veţi primi, excelenţă, totul, după cum a fost înţelegerea. Să nu uitaţiînsă că până la căderea zăpezii pacea trebuie să fie iscălită.



— Eu îmi ţin făgăduiala, şi nu cu întârziere. Pentru asta însă am nevoiede bani şi sprijin. Alteţa-sa poate că nu ştie că ambasadorul vostru de laPoartă, acel Czernin, este bun prieten cu Marc Antonio Borâşi, cel mai mareduşman al păcii dintre voi şi turci, şi asta nu poate fi pe placul marelui vizir. Săfie înlocuit! — Am să-i spun totul alteţei-sale, făgădui monahul. Mâine în zori am săşi plec, nădăjduind că în câteva zile voi fi acasă. — Pe jos n-ajungi prea curând. — Oamenii mei şi calul mă aşteaptă nu prea departe de aici, în pustă,fiindcă domnul consilier Mollart a socotit că nu trebuie să afle nimeni deîntâlnirea noastră. Poate şi faptul că am fost poftit în odaia asta nu este preanimerit… — Fii liniştit, că nu-i nici un străin pe aici, în afara oamenilor mei. Câtdespre întâlnirea viitoare, se va folosi întrebarea: „Domnia-ta faci neguţătorie?”,

iar răspunsul va fi: „Nu, sunt în slujba domniei!” Asta înseamnă că nu am degând să aştept prea mult până să capăt scaunul moldovean, dar să nu se maischimbe iar învoiala, că mă înfurii şi nu mai stau de vorbă cu nimeni! — Nu vă mai mâniaţi, excelenţă, fiindcă totul are să fie bine şi se vaisprăvi odată şi cu domnia asta a turcilor în Europa. — Să te audă Dumnezeu! Până atunci ne despărţim şi, după cum ne-amînţeles, următoarea întâlnire la Buda? — Prea-bine! — Şi… să nu uit! La intrarea mea în Praga poftesc să am toate flamuriledesfăşurate şi să-mi cânte muzica noastră. — Peste putinţă, excelenţă! Nici un sol otoman nu a pătruns în oraşulîmpărătesc în acest fel. S-ar putea crede că veniţi ca învingător şi s-ar supăraîntreaga creştinătate dacă am da slavă unor musulmani. — Dar eu sunt creştin, domnule! Şi, pentru izbânda mea, am trebuinţăde această primire. Împăratul nu are nimic a pierde dacă încuviinţează. N-aredecât să-şi pună câlţi în urechi şi să se lege la ochi până ajung eu la gazdă. — Greu, excelenţă, greu de tot! oftă călugărul. — Dar nu peste putinţă. Aş fi în stare să mă întorc iar la Istanbul, chiarde sub zidurile Oraşului de Aur, dacă nu mi se face voia. N-aveţi decât să vă

găsiţi un alt om! — Nu vă făgăduiesc, dar am să caut să-l lămuresc pe alteţa-sa şi socot căse va împlini voinţa excelenţei-voastre. Mâine în zori nu voi mai fi, aşa că înacest sac veţi găsi banii ce i-am adus. — Şi restul precum am zis! Îndată ce misteriosul călugăr s-a făcut nevăzut, solul a poruncit plecarea,spre dezamăgirea slujnicelor care se uitau cu ochi galeşi la flăcăii Anatoliei, dar



tot hangiului îi părea cel mai rău. Căpătase bani buni de la darnicul muşteriuşi tare ar mai fi poftit să-l revadă, aşa că-şi făcu socoteală să se arate cât maicinstit. Jertfi astfel câţiva ducaţi pe care îi înapoie zicându-i că erau prea mulţişi că la hanul lui nimeni n-a fost tras pe sfoară, din care pricină mai veneau şialtă dată. Pătrunzând în întinderea pustei, alaiul se aşternu drumului fără a se maiuita dacă li se aţine careva pe urme. Şi totuşi undeva, la marginea zării, uncălăreţ se pierduse într-un galop nebunesc. HRUBA — Pune mâna pe spadă, nepoate, şi arată ce ştii să faci când musafirulnepoftit îţi trece pragul, chir dacă noi i-am deschis poarta! strigă stareţul. Mihai văzu că după ce pătrunseră vreo douăzeci de tătari cele două porţimasive, date de perete, fură înlocuite cu un grătar uriaş de fier, oprindu-i peceilalţi. Apoi se închiseră din nou, parcă anume ca cei din afară să nu mai

poată vedea ce vor păţi tovarăşii lor prea cutezători. Tânărul apucă pe datăspada şi se avântă şi el în iureşul încăierării pe întuneric. Îi puteai ghici petătari numai fiindcă intrau călare, dar odată doborâţi era greu să-i maideosebeşti. — Loviţi-i! răcnea egumenul, uitând de toate poruncile dumnezeieşti, carecereau să nu faci asemenea păcat. Unu să nu scape! Se porni pe dată un adevărat măcel, cu strigăte de amândouă părţile, iarnumărul năvălitorilor începu să scadă simţitor. Din umbra zidurilor, nici uncălugăr nu greşea ţinta, doborând cu dibăcie şi cal şi călăreţ. Pamfilie răsuceafaimosul său toiag devenit acum o măciucă înfiorătoare şi nu puţini au fost ceiîngenuncheaţi pentru totdeauna în faţa oastei Domnului. Izbânda era sorocită apărătorilor şi nimeni nu se mai îndoia de aceasta,cu toate că tătarii se căzneau să arunce peste ziduri săgeţi aprinse. — Nicanoare, taică, se auzi vocea stareţului pe deasupra vacarmului, aigrijă de nutreţul vitelor. Ia câţiva oameni şi băgaţi de seamă ce-i p-acolo, că aicis-a cam isprăvit. Nu cumva să aprinză fânul, nemernicii! N-apucă să-şi termine vorba când o pălălaie uriaşă izbucni în spatele bisericii, unde se aflau acareturile. Lumina de-o clipă a fost îndeajuns ca untătar încă nedoborât să se repeadă în spatele stareţului şi să-i străpungă coşul

pieptului. Nu mai apucă tătarul a face vreo altă mişcare, că Mihai îl şiînjumătăţi, cu o lovitură de trăsnet. Ce folos însă? Bătrânul de-abia îşi mai găsiglasul spre a-i mulţumi nepotului: — Aşa, nepoate! M-ai izbăvit de ticălos, dar m-a cam înţepat… O tuse înnecăcioasă îi opri vorbele în gâtlej, iar puterile îi slăbiră cu totul,încât cu greu prinse a se sprijini pe tânăr.







— N-avem vreme nici de raclă, şopti Isaiia. — Când venim acasă! îl linişti Parfenie. Căci venim înapoi negreşit! N-auzirăţi ce spuse răposatul? Că asta-i porunca noastră din veac! Murmurară zoriţi câte o rugăciune, care le veni în minte, iar la urmăspuseră cu toţii „Dumnezeu să-l ierte” şi Mihai îşi şterse cu pumnii strânşiumezeala pleoapelor gândindu-se: ce avea de iertat stăpânul cerului la un om bun şi credincios cum a fost unchiu-său?! Loviturile de berbece din uşa bisericii deveniseră tot mai ameninţătoare.Duşmanul era pe aproape şi cei ce mai rămăseseră pe dinafară nu mai dădeausemne de viaţă. Câţiva călugări apucară masa din altar trăgând-o într-o partecu toate câte se aflau pe ea, în vreme ce Parfenie se apăsă vârtos asupra uneilespezi din zid. Sub ochii uluiţi ai celor care o vedeau pentru întâia dată, lapicioarele lor să căscă o hrubă, nezărindu-se decât capetele unei scări proptitede buza deschizăturii.

— Pe rând şi cu băgare de seamă! porunci Parfenie. Aprindeţi câte o torţăşi nu vă înghesuiţi. — Eu rămân pe urmă, zise Mihai. — Nu, că trebuie închisă intrarea şi numai eu o ştiu, se împotrivicuviosul. Totuşi Mihai nu se dezlipi de lângă el până ce coborî ultimul călugăr. Îl văzu că apucă un vraf de chei, sărută chivotul aurit, aşezându-l frumos pemasă, după care porni şi el pe treptele scării, după tânăr, nu mai înainte de atrage de un drug de fier ce se afla sub podeaua altarului, în hrubă. Cu unzornăit surd, greaua lespede ce fusese deasupra se răsuci ca de la sine şiastupă răsuflătoarea. Nu mai vedeau decât torţa lui Isaiia, care îi aştepta jos. Abia atunci Mihai cuteză să-l întrebe pentru ce căraseră cu ei atâteachei. — Sunt de la porţile sfântului lăcaş, fiule! Cum avem să ne înapoiemdacă le-am pierde?! Sunt cheile ce le-a pus în mâna străbunilor noştri însuşimăria-sa Ventilă Vodă, şi de atunci multe porţi au fost fărâmate de vrăjmaşi,dar de fiecare dată ne-am întors şi le-am făcut din nou, după chei. Aşa avem săle lăsăm şi urmaşilor noştri, câtă vreme va dăinui sfânta monastire OtMenedec.

— Mai bine s-ar chema Ventilă Vodă… — Socot că aşa avem să-i spunem în viitor, că şi răposatul gândeaaşijderea, numai domnia să nu ne stea împotrivă. „Cu astfel de oameni, neamul nostru nu piere în veci!” gândi tânărul.„Din cenuşă, din praf şi pulbere, mereu vor face alte încuietori dacă vor păstracheile credinţei că sunt statornici pe aceste meleaguri. Negreşit mă voi întoarceşi eu, cel puţin să pun o floare la lespedea de zid a viteazului unchi!”





Făgăraşului putea fi văzută chiar şi în zilele de vară, fiind o stavilă de netrecutpentru cei ce nu cunoşteau potecile. Pe la Bălgrad se încrucişau toate drumurile cele mari încă din vremuridemult uitate şi nu întâmplător după prăbuşirea ţării ungureşti de altădată, cuaproape o sută de ani mai înainte, stăpânii Ardealului îşi luaseră numele decrai şi aici îşi aşezară scaunul. Alteţa-sa serenissimă Bethlen Gabor, dezamăgit de felul cum îi merseserătreburile în Banat, s-a întors la Bălgrad, urzind alte plănuiri de înlăturare a vrăjmaşului ce-i râvnea domnia. Încercase şi forţa bărbătească şi vicleşugulmuieresc, dar Grazziani se dovedise mai presus de toate, cu deosebire de când ise alăturase fostul căpitan al lui Tomşa-vodă. Pe acesta bucuros l-ar fi atrasluminăţia-sa pe lângă sine, mai ales după ce Agnes i-a povestit că o îndrăgisepe Iulia. De asemenea oameni avea trebuinţă orice stăpân, să-i aibă în slujbadomniei.

Contesa nu-i spusese tot ce se întâmplase, atunci când s-a întorsîmbufnată şi fără de nici o ispravă, dar era lesne de bănuit că bine nu-imersese. Pentru aceea îi şi îngădui să se ducă pe dată la moşia ei de la Galda,lăsându-i un răgaz de vreo câteva zile. Şi poate că ar fi lăsat-o mai mult, dartreburile ţării se arătau mai importante, aşa că-i trimise neîntârziat chemare lacurte. Sosise cardinalul Ţoşti, trimisul papei de la Roma, şi cu toate că alteţa-saera de credinţă calvinească urmau să se vadă în taină, întrucât avea ceva despus şi de la dogele Veneţiei. Prilej mai nimerit pentru asemenea întâlniri nicică putea fi altul decât să-şi invite oaspeţii şi prietenii la serbări cu danţ, măcarcă era în plină vară. Se ştia prea bine că nu cardinalul avea să dănţuiască, darse împământenise şi pe meleaguri ardelene obiceiul Apusului, adunând lapetreceri tot felul de lume. Se puteau vedea turbane turceşti, gătite cunestemate, alături de pălării cu pene colorate ale austriecilor ori veneţienilor şichiar bogatele veşminte ale boierilor olahi de peste munte, trimişi de cătredomnii lor la curtea prinţului. Iulia nici nu vru să mai audă de însoţirea contesei, aşa că aceasta fusilită să se înfăţişeze singură. Nu apucase să stea de vorbă cu Bethlen, căcinimerise în plină veselie şi chef, încât se prefăcu a fi venit şi ea anume pentrupetrecere. Dacă prinţul ar fi poftit să vorbească cu ea, n-avea decât să găsească

o cale! Marea încăpere a palatului, unde se primeau oaspeţi de vază, eraîmpodobită cu ghirlande de flori, care căpătau alte feţe în prezenţacandelabrelor de Murano cu vestite lumânări moldoveneşti ce înmiresmauodăile marilor palate ale Europei. Căci alteţa-sa ţinea să se spună că şi curteadin Bălgrad este aidoma celor de la Praga ori Viena. Poate că era mai mică, darcu mai multă strălucire şi bogăţie, uimind pe străinii în treacăt.



Frumuseţea femeilor şi veşmintele cavalerilor localnici erau de asemenearenumite, însă toate păleau în faţa strălucirii alteţei-sale Suzana, soţiaprinţului şi mai cu seamă cea mai virtuoasă doamnă a ţării. Nu prea vedea eacu ochi buni pe tinerele grofoaice care se vânturau prin preajma tronului, căcinu se putea spune despre soţul ei că i-ar fi semănat întru virtute, dar nici nuse dădea pe gura lumii. Cât despre contesa Rozsnyai, nu avea nici o temere,socotind-o mai curând ca pe o slugă cu simbrie… după cum îi spusese chiarprincipele. Toată lumea avu numai cuvinte de laudă văzând că petrecerea era atât demeşteşugit pregătită, iar după o vreme începu şi danţul, când alteţa-sa seînclină în faţa prinţesei Suzana, înşiruindu-se după ei şi celelalte perechi. Trecuseră vremurile lui Sigismund Bathory, care poftea la joc pe cea maifrumoasă doamnă din sală, numai să nu fi fost nevastă-sa, Maria Cârstierna,care la rândul ei, ce-i drept, se mângâia pe dată în braţele altuia şi nu numai

cât ţinea sindrofia. Era multă veselie şi boarea munţilor din apropiere maipotolea din zăpuşeala de peste zi, făcând să se simtă toţi oaspeţii în largul lor.Gâze şi fluturaşi se izbeau bezmetici de flacăra lumânărilor, arzându-şiaripioarele şi prăvălindu-se peste creştetele dănţuitorilor. Cineva a născocit o joacă anume, că dacă se întâmpla să cadă asupra cuiva, celălalt trebuia să-lsărute pe dată şi, ca un făcut, de atunci cele mai multe gâze păreau a seprăbuşi cam pe la ungherele mai ferite de ochii lumii, unde nu sărutai nu maimâna ori fruntea celui cu care dănţuiai. Se cânta ca pe la curtea din Praga şiperechile se schimbau între ele, încurcându-se deseori, spre hazul tuturor, căci jocul acesta era de curând adus la Bălgrad. — A căzut un fluturaş pe coroniţa din creştet, frumoasă contesă, zâmbiprinţul, când se nimeri faţă-n faţă cu Agnes. — Din păcate eu nu pot să văd dacă şi pe alteţa voastră a poposit silită vreo gâză, aşa că nu ştiu dacă trebuie să mă supun rânduielii jocului, întrucâtse cere ca amândoi să fim însemnaţi. — Cine cutează câştigă, se zice din bătrâni. Oricum, eu te voi aştepta camîntr-un ceas de acum înainte, în odaia cea verde, pe care socot că n-ai uitat-o. Acolo vedea-vei dacă am şi eu ceva pe cap, în afara grijilor ţării. — Peste putinţă! Trebuie…

— Să vii negreşit! fură ultimele lui cuvinte, căci danţul îl obliga să seîndepărteze, spre o altă doamnă. Bănuind că avea să-i mai dea de lucru, poate iar cu Grazziani, Agnes îşiceru iertare de la perechea ce i se nimerise, arătându-se obosită, şi acesta cupărere de rău o duse spre jilţul de lângă un stâlp de marmură. Mulţumicavalerului şi ceru să fie lăsată singură, nu fără a iscodi cu privirea ce sepetrecea cu prinţul. Acesta o urmărise îngrijorat şi contesa putea să jure că



şoptise cuiva să n-o scape din ochi. Trebui să fie cât mai prevăzătoare şi să sestrecoare spre ieşire fără a fi văzută de careva. Se ridică tiptil şi pitindu-se pedupă câţiva oaspeţi era cât pe ce să scape, când se auzi strigată. — Agnes! Nu cumva vrei să fugi de lume? Te pândeşte vreun tâlhar, să-ţifure inima? Vocea mătuşei Sarkadi, sora maică-şi, era prea bine cunoscută ca săpoată spune că ar fi doar vreo asemănare. Şi apoi avea baba un glas de husar,încât dacă nu i-ar fi dat ascultare ar fi acoperit şi muzica strigând după ea. Seîntoarse, deci, prefăcându-se încântată de asemenea întâlnire şi lăsându-sesărutată pe amândoi obrajii de către bătrâna ei rudă, nu însă fără a-i licări ungrăunte de răutate în ochi. — Fug de adevărat, scumpă mătuşică! făcu ea în şoaptă şi uitându-se,chipurile, să nu mai audă cineva. Am prins de veste că oastea lui Hommonay acuprins Turda şi a pornit către noi cu toată iuţeala, încât mă şi mir că nu se

aud copitele cailor lui. — Ce vorbeşti? tună „husarul cu fuste”, dar Agnes îi şi acoperi gura cupalma. — Pentru Dumnezeu, să nu se afle cumva, că suntem pierdute! zisenepoata tot în şoaptă, dar vădit îngrijorată! Prinţul s-ar mânia grozav dacă arafla că am dezvăluit asemenea taină. El are s-o şteargă pe tăcute şi numai pecâţiva mai apropiaţi i-a vestit de primejdie, ca să nu se strice petrecerea. — Asta-i curată mişelie! izbucni bătrâna, străduindu-se să vorbească maiîn şoaptă. Ar trebui ca noi, femeile să fim adăpostite… — Pentru domnia-ta, mătuşică, nu-i nici o teamă. Oştenii lui Hommonayn-au să se lege de… o nobilă doamnă! Era cât pe ce să zică „babă” şi, cum simţi că nu se mai putea ţine de râs,se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă pe dată. Dacă ar mai fi zăbovit la pândăundeva, ar fi văzut că zvonul prindea aripi din ce în ce mai mari şi rânduloaspeţilor începu a se rări simţitor, dar ea se strecurase într-o altă odaie.Răspunse în fugă la salutul unui străin, fără să-şi dea seama de unde-lcunoaşte, şi ieşi pe altă uşă, în coridorul luminat de torţe. Trăgându-şi sufletul,apucă în fugă către capătul ce i se păru mai puţin luminat şi nu întoarse capul,măcar că ar fi putut jura că cineva o urmărea. Deschisei prima uşă ce-i veni la

îndemână şi se pomeni într-o încăpere goală. Din păcate nu era decât o singurăintrare şi ar fi trebuit să plece pe unde venise, de n-ar fi fost urmăritorul deafară. Auzi vorbe nedesluşite chiar în dreptul ei, aşa că nu mai avu vreme destat pe gânduri şi se piti în dosul unei mari perdele de catifea purpurie. Cugroază văzu că fereastra era prea sus ca să poată fugi pe ea, iar necunoscuţiipătrunseră în odaie. Vorbeau italieneşte şi nu fu greu să-i priceapă. — Cred că aici trebuie să fie! zise unul dintre ei.



Agnes se crezu pierdută şi era cât pe ce să strige după ajutor, dar i setăia suflarea socotind că însuşi prinţul va fi poruncit să se scape de ea. — Gândindu-mă la ce mi-ai spus, se auzi un glas mai domol, nu prea măpot încrede. Ziceai că s-a lucrat curat, dar ce folos, că nu s-a făcut nimic. — Oricum, nu ne poate bănui pe noi, fu răspunsul celuilalt şi contesapricepu că erau numai doi. — Vezi însă că Grazziani are să ajungă azi-mâine la Praga şi toatăstrădania noastră a fost zadarnică, spuse celălalt. Auzind despre cine era vorba, fetei îi trecu orice spaimă, ba îşi ciuliurechea cu luare-aminte. Străinii nu păreau a fi prietenii lui Gaşpar, şi asta-iungea inima. Ar fi vrut măcar să-i zărească, dar nu îndrăzni să mişte perdeaua. — Monseniore, spuse cel mai tânăr dintre ei, Marino Marini l-a veninatcu otravă care ar fi doborât zece tauri. O pusese într-o sticlă de Chianti şi doareminenţa-voastră ştie că lui Grazziani i se cam scurg ochii după asemenea

licori… — Şi n-a băut?! — Ba, pe tot! L-a scurs! — Şi? — A plecat mai departe, de parcă ar fi fost apă! — Asta trebuie să fie învăţătură că veninul nu mai trebuie folosit, cinumai spada ori pumnalul… Isuse, apără-mă că dau asemenea poveţe, dar eduşmanul tău, doamne! o-ntoarse cardinalul, împreunându-şi mâinile arugăciune şi înălţând smerit privirile în tavan. Contesa nu se mai îndoia că unul dintre cei doi era oaspetele venit de laRoma, dar de celălalt nu avea cum să ştie, cu toate că era vestitul GirolamoMantegna, de care auzise întreaga Italie. Era un spadasin de temut, aflat acumîn slujba Veneţiei, însă oricând gata să treacă la alt stăpân care l-ar fi plătit mai bine. Împreună cu Bethlen aveau să pună la cale pieirea lui Grazziani. Cam înţepenise după perdea şi fără să-şi dea seama se mişcă de pe unpicior pe altul. A fost îndeajuns ca Girolamo să-şi tragă spada şi să se repeadăspre fereastră şi cine ştie ce se alegea de nu s-ar fi împiedicat chiar de alteţa-saprinţul, care tocmai atunci intrase. — Ce s-a întâmplat? Cine v-a mâniat?! se arătă mirat prinţul.

— Sunt pe cale să străpung, ori cel puţin să dau în vileag o iscoadă,răspunse acesta, proptind vârful armei cam în dreptul pieptului contesei. Zâmbind, Bethlen îl apucă de mână. — Pare-mi-se că domniei-tale i se mai spune şi „Girolanima”, dar rogu-tenu-mi ucide oamenii mei de credinţă! Anume am trimis-o pe contesa Agnes, casă se ascundă după perdea şi să se lămurească ea însăşi că Grazziani esteduşmanul nostru şi al ţării mele.



Dacă cerul s-ar fi prăbuşit asupra contesei, n-ar fi simţit o mai puternicălovitură decât aceea dată de prinţ. Simţind că se înăbuşă, trase falduriledraperiei şi ieşi la iveală. — După cum vedeţi, porunca voastră a fost îndeplinită, alteţă! se înclinăea cu smerenie. — Eu de asemenea m-am ţinut de făgăduială şi, dacă mi-ai spus că nu-ţiplace odaia verde, l-am adus aici pe eminenţa-sa. Agnes roşi ca para focului, dar nu răspunse. — Cu toate că suntem numai prieteni în astă încăpere, n-ai vrea domnia-ta, signor Mantegna, să te uiţi mai cu băgare de seamă? Ori, dacă alteţa-sa amai trimis pe cineva „în întâmpinarea noastră”, să ne spună din vreme! ziseînţelept cardinalul. Bethlen încruntă puţin din sprânceana, aşa cum îi era în obicei când eranemulţumit, dar pe dată se schimbă la faţă şi zâmbi batjocoritor.

— Prevederea eminenţei-sale n-a fost binevenită, zise el. Cam toţioaspeţii, prieteni ori duşmani, s-au zorit să se pună la adăpost de frica luiHommonay. — Cum aşa?! se miră Ţoşti. Îl ştiam la Sătmar! — Acolo şi este, numai că prietena noastră, aici de faţă, s-a pus a glumicu o mătuşă de-a ei cum că oastea duşmană ar fi pe cale să cuprindă Bălgradulori cine ştie ce-i va mai fi spus… se uită el spre Agnes, dar ea plecă în josprivirea şi rămase mută. Vrednica baroană Sarkadi, urmă Bethlen, care, întrenoi fie spus, nu se prea dădea dusă ca celelalte, a ţinut totuşi să-mi câştigeîncrederea înainte de plecare. M-a povăţuit să nu deznădăjduiesc, fiindcăHommonay avea să fie bătut şi că tot eu am să rămân principe. Cu dragă inimăar fi rămas lângă mine la necaz, dar se vedea, silită să-şi pună la adăpostcinstea de poftele oştenilor duşmani. Mai fâstâcit se arătă a fi cardinalul decât Agnes, care nu se putu ţine sănu râdă de cele auzite. — De altfel am ţinut să nu mă las nici eu mai prejos, de parcă am fi fostîn carnaval, şi i-am spus că nepoţica ei este o iscoadă de-a lui Hommonay şi cătocmai poruncisem să fie căutată şi spânzurată… Părând a pricepe abia acum rostul celor spuse, binevoiră şi străinii să

zâmbească, dar nerăbdători îl poftiră pe principe să vorbească despre nevoiaînlăturării lui Grazziani. — Contesa Rozsnyai spunea, mai ieri, că la Buda ar fi cel mai nimerit să-i vină de hac, dar eu m-am împotrivit, socotind că mai întâi ar trebui să lăsămmână slobodă domniilor-voastre, signor Mantegna, zise Bethlen.



Contesa făcu ochii mari ştiind foarte bine că nici nu pomenise despreBuda, necum să mai plece iar pe lângă „turc”, dar aşa făcea uneori Bethlen,punând-o în faţa faptului împlinit. — Doamna contesă ar putea să ne sprijine la Buda? întrebă italianul.Cum? — Numai din umbră, signore! răspunse prinţul, în locul ei, bănuind că Agnes nu ardea de dorinţa de a-l revedea pe Grazziani. — Atunci va trebui să plecăm pe dată, căci după câte ştim omulsultanului rătăceşte pe undeva prin pusta ungară, de vreme ce nu s-a ivit pânăacum în nici o aşezare. — Să nu fi ocolit Buda, se îngrijoră Ţoşti. — Oamenii mei îl caută pe toate drumurile ce duc la Praga, precum şiprin împrejurimile Budei, aşa că nu ne-ar putea scăpa! se făli Mantegna. — Ca până acum! adăugă cardinalul, săgetându-l cu privirea.

Bethlen încercă s-o facă pe Agnes să-şi dea părerea, dar aceasta nu voianicicum. Hotărâră ca oaspeţii să plece a doua zi, dar până atunci aveau să maistea de vorbă între ei, fără să mai fie de faţă şi femeia, pe care Bethlen oconduse către coridorul cu torţe. — De unde aţi ştiut, alteţa-voastră, unde mă aflam? cuteză ea cusfiiciune, când să plece. — Eu ştiu totul despre tine, dragă prietenă, iar când nu… ghicesc! — Ştiţi, eu… — De bună-seamă că trebuie să ştiu totul! Doar ţi-am dovedit-o şi pânăacum, nu? Şi spre marea uluire a contesei, prinţul Transilvaniei se aplecă şi-i sărutămâna. — Asta ca să nu te simţi înjosită! zâmbi el. ULTIMA CAPCANĂ. Hanul „La armele regelui Mathias Corvinul”, aşezat chiar la poalelecolinei, unde se ridica semeţ biserica cetăţii, aţinea calea drumeţilor cătrePojon, Beci, Oradea ori Szeged, încât pe oriunde te-ai fi dus, musai să treci şiprin faţa acestui vestit caravanserai. Că era aşa nu mai încape vorbă şi, cu totnumele lui unguresc, de când cu stăpânirea turcească nu se deosebea prea

mult de oricare han de la miazăzi de Dunăre. Pentru a nu bate la ochi, tot acolo aveau să se întâlnească şi Grazziani cutrimisul baronului Mollart. Hassan-paşa, valiul de Buda, l-a poftit săpoposească între zidurile cetăţii, cu cinstea ce i se cuvenea, dar solulpadişahului îi spuse că sarcina lui era de a merge cât mai pe ocolite, avândunele întâlniri cu ghiaurii.



N-avea de unde şti cât va trebui să aştepte pe omul austriacilor, cu baniifăgăduiţi, dar se părea că se cam zoreşte, aşa că toată ziulica se vântura,împreună cu Marcu, pe caldarâmul întortocheatelor uliţe. Alteori se aşezau pemalul Dunării, aruncând cu pietricele în apă ca în vremea când erau copii, darde fapt iscodeau dacă nu li se ţine careva pe urme. Nimeni însă nu părea săaibă grija lor. Într-una din zile, după ce zăbovise în faţa unor cupe cu vin deBadacsony, rămase de unul singur în odaie, în vreme ce Marcu avea poftă deaer curat şi plecă să se tolănească pe mal. Îl apucase un dor sfâşietor de Iuliaşi, ca să-i treacă, începu să azvârle câte o pietricică pe luciul apei. Nici n-a băgat de seamă când s-a apropiat de el o ţigancă, însă dacă întorcea capulchiar atunci ar fi putut să vadă că pe ghicitoare o adusese chiar slujnicuţa de lahan, îmbrobodită bătrâneşte, cu toată căldura de afară. — Hai să-ţi spun despre drăguţă, domnişorule!

Oşteanul o privi mirat dar pe dată se bucură, căci picase tocmai bine, deparcă ar fi ştiut ce-l arde. Se întinse mai întâi după contăşul pe care ghicitoareaîl trăsese mai încolo, mototolindu-l ca să se poată aşeza lângă el, după care îiîntinse mâna. — Să te văd ce eşti în stare, făcu el bucuros. — Lasă că ţi-o rânduiesc eu, zise vrăjitoarea şi îşi făcu de lucru iarăşi cuhaina tânărului, în vreme ce scoase ghiocul. — Aşa, aşa, zi-i! îşi îndemna ea scoica aceea răsucită. Spui că-i frumoasăfoc?… Ahaa!… ochioasă, cu ochii ca noaptea şi păr bălai? Aşa-i frumosule? Marcu holbă ochii, nevenindu-i a crede. — Iulişca!… Da, da! am priceput… îl iubeşte? urmă ea scuturândghiocul. Te iubeşte, sărăcuţa! Spunându-i numele fetei, orice îndoială se spulberă. Nu era să cunoascămarea lui patimă o ţigancă de la Buda! — Ia ascultă! îl apucă ghicitoarea de mână. Ai un mare vrăjmaş! Lamoarte te duce, că nu ţi-e prieten, aşa cum se arată în faţă. Să te laşi din calealui, ori, de eşti cu el, fugi! Fugi!… Ghiocul nu minte niciodată!… Gaşper… aşa-izice, nu? Îl ştii? Marcu se îngălbeni! Aşa-ceva nu putea crede şi abia izbuti să îngăime:

— Poate altu-i numele… — Nicidecum!… Gaşper! Ghiocul spune numai adevărul! Fereşte, dragul babii, că-i tare veninos! Şi drăguţa domniei-tale e în primejdia capului, tot dinpricina lui. El vrea să vă ţină despărţiţi. Lasă-l şi du-te la fata iubită? Mai spuse apoi că va avea copii mulţi şi că va ajunge putred de bogat, darnu uita din când în când să adauge că acel Gaşper ar fi fost cel mai înverşunatduşman al lui.



— Tacă-ţi gura! se răsti în cele din urmă oşteanul. Nu pot crede! — Ba să crezi! nu se lăsă ţiganca. Adă palma încoace! Fără să clipească i-o întinse. — Asta-i! Tot un mare vrăjmaş ţi se arată ca prieten! Să orbesc, na, de temint! — Dar… fata? Despre ea nu se vede nimic? — Cum să nu, dar n-am mai vrut a-ţi spune că plânge toată ziulica şi-itare înfricoşată de gaşperul ce-ţi stă în cale, în loc să te fi dus la ea… Tânărul crezu că visează şi nici nu-şi dădu seama cum o plăti peghicitoare, care înşfăcând banii se făcu nevăzută. Nu! Vrăjitoarea n-avea deunde şti atâtea, de n-ar fi fost ghiocul acela afurisit, care nu minte… întinsemâna şi smuci contăşul, dar punându-l pe umeri căzu de pe el parcă o frunzăîngălbenită, care pâlpâi o vreme ca un fluture, până să ajungă jos. Se aplecă şi văzu că era de fapt un răvaş, însă fiind scris parcă în veneţiană se gândi că-i

aparţine lui Grazziani, cine ştie cum rătăcit pe la el. Avea să i-l dea înapoi şi să-i ceară dezlegare spre a nu-l mai însoţi, căci el se va duce după Iulia! De cum îl văzu pătrunzând în odaie Grazziani se lumină la faţă, ceea cepotoli ca prin minune pornirea tânărului. Se cam fâstâci, învârtind răvaşul înmâini şi neştiind cum să înceapă. — Eu nu-mi aduc aminte să fi avut asta la mine şi iacă, am găsit-o încontăşul meu… Grazziani luă scrisoarea, în vreme ce Marcu se hotărî să-i spună tot ce ise întâmplase. Dar nu apucă să-şi isprăvească povestea, necum a-i mai şi cereîngăduinţa să plece, că acesta izbucni în râs. — Nu cumva din pricina asta eşti aşa de înnourat? Cum poţi crede înasemenea scorneli ţigăneşti? — Mi-a spus pe dată numele Iuliei, şi n-avea de unde s-o cunoască şi nicisă ştie ce face ea acum! — Şi tu te-ai zdrobit de tot! Nu ţi-a dat prin cap că s-ar fi putut ca însăşi Agnes, ori poate chiar Iulia, să fi trimis ghicitoarea în calea ta, anume să nedezbine? — Iulia, nu! — Bine, să zicem! Dar cealaltă? A văzut, cine a văzut, că noi împreună nu

putem fi înfrânţi şi atunci, ea sau altcineva, a vrut să te rupă din preajma mea.Mă mir că nu ţi-a făgăduit şi o răsplată regească! — De, ştiu eu ce să zic?! făcu Marcu, începând a se îndoi de cele auzite laghicitoare. — Să mă asculţi pe mine, că ia uite ce scrie aici: „De vrei să afli veşti dela cel pe care-l aştepţi, vino către ceasurile unsprezece ale nopţii pe uliţacovacilor. Te va-ntâmpina un cunoscut”! Dacă ar fi fost pentru tine, ţi-ar fi



şoptit ghiocul acela atotştiutor, nu s-ar fi chinuit să scrie, şi chiar într-o limbăpe care tu n-o cunoşti. — Dar pentru ce să-l fi pus în haina mea? — Se-nţelege că tu mi-ai fi dat mie răvaşul şi cum într-adevăr aştept pecineva s-ar fi putut să mă păcălească, de nu erau proşti. — Cum ar veni asta? — Uite, vezi aici! Scrie „Gradatz”, cuvânt de taină pe care îl avusesemcândva cu un sol, între timp ucis de Czobor. Acum însă avem cu totul altăînţelegere, ceea ce dovedeşte că este vorba de duşmani. — Vor să te atragă în capcană! — Pe amândoi, prietene! Pe tine într-un fel, pe mine în altul. Împreunăfiind, n-au să izbutească. Vii cu mine la noapte? — Negreşit! — Până atunci să mergem până la Hassan-paşa, care ne-a poftit la un

şerbet de trandafiri şi la un pahar de vorbă. Oricum eu nu trebuie să uit căsunt în slujba sultanului, şi dacă am tras la han, valiul trebuie să ştie. Am să-iîndrug câte ceva, mai cu seamă că acest caravansarai este mai bun decâtîncăperile cetăţii. I-am lăsat lui pe Kerim şi pe spahii, dar îi musai să mă arătdin când în când şi printre ei. Părăsiră odaia tocmai când pe scară cobora vijelios o slujnicuţă camciudat îmbrobodită. Marcu tresări amintindu-şi că a mai zărit-o undeva. Dealtfel, şi ea întorsese pentru o clipă capul… — Ţi s-o fi părut! vru să-l liniştească Grazziani. De fapt, va fi ieşit dinîncăperea de colo, unde s-a închis uşa în tăcere, după ce fata a fugit. — Ar fi bine să fie aşa, dar mie parcă mi s-a părut a fi… contesa! — Agnes?! — Aşa aş zice. — Atunci se schimbă socoteala şi socot că ar fi bine s-o dezbrobodim, să vedem cum arată. Chiar de-o fi alta, mi se pare şi mie cam ciudată înfofolealafeţei, spre a nu se da de gol. — Să nu fie oare vreo iscoadă a celor care au trimis răvaşul? Va fi vrut să vadă dacă suntem în odaie şi să tragă cu urechea. — Atunci nu-i Agnes, fiindcă ea nu ştie sârbeşte şi pierdea vremea de

pomană. Dar ca să fie vreo sârboaică ori să cunoască limba, este cu putinţă. — Poate că n-ar trebui să mergem la întâlnirea de pe uliţă. — Nici vorbă! Numai că-i vom trage pe sfoară. Mai întâi cu plecarea. Ne vom preface că ne culcăm şi ieşim pe fereastră. Apoi, după întoarcerea de laHassan-paşa ne vom duce să cercetăm locul şi să vedem ce am putea face. Denu ne place, n-avem decât să nu ne ducem. Cam proşti ucigaşi.



Trecură prin locandă, unde morlacul plesni o fetişcană peste rotunjimiledosului, întinzându-i totodată un bănuţ de argint. Fata râse şi-i mulţumi, că nuera ceva neobişnuit pe atunci să fie plesnită peste anumite părţi mai ispititoare,numai că nu prea mulţi o răsplăteau cu argint. — Tu ştii limba fetei. Spune-i să-l anunţe pe stăpânul ei că diseară cinămîn odaie şi ne odihnim mai devreme. Dar cu voce tare, să te audă cât mai mulţi! Marcu făcu întocmai şi câţiva muşterii întoarseră capul, însă nu puteaufi bănuiţi numai pentru atâta. — Asta o fi? întrebă Grazziani când ieşiră. — Nu, că aceea îşi acoperă faţa, să nu fie văzută. — O avea barbă! — Mai ştii? Şi sub fuste vreun iatagan! — Aşa te vreau, prietene! Au cam zăbovit la paşă, căci Grazziani se cunoscuse cu el încă de pe

când erau amândoi la Stambul şi fără ocolişuri îi ceru sprijinul pentru a căpătadomnia Moldovei. Hassan-bey se arătă îndatoritor şi făgădui din toată inima,ceea ce duse la înveselirea înaltului trimis al sultanului. După ce şi-au luat rămas-bun de la binevoitoarea gazdă se îndreptarăspre acea parte a târgului, mai de către pustă, unde li se spusese că ar fi uliţacu pricina. O găsiră destul de lesne şi Grazziani fu mulţumit, întrucât erascurtă şi îngustă. — Când vrei să pierzi pe cineva nu-l duci într-un astfel de loc, unde nupot ataca decât doi deodată. Numai arme de foc de n-ar avea, şi nu cred, fiindcănici ei nu vor să alarmeze caraulele cetăţii. — Eu zic că dacă ajungem la ieşirea zidului de colo, arătă Marcu, spate înspate nu ne doboară de-ar fi să ne batem toată noaptea. — Ai dreptate. Însă va trebui să venim pe cealaltă parte. Se întoarseră la han când se aprindeau pe boltă cele dintâi stele. Pe datăli se aduse în odaie mâncarea de seară, după cum fusese porunca, dar nu seatinseră de nimic. — Ne prefacem că mâncăm, după care tu vei trece în odaia ta de alăturişi laşi lumânarea aprinsă, ca să pot vedea eu din întuneric cine ne pândeşte,căci nu se poate să nu se uite dacă plecăm ori ba. Pe urmă sufli în lumânare şi

mai aştepţi ca la vreun sfert de ceas, după care te strecori binişor pe şoprulacela de sub fereastra ta. Eu cobor drept, pe frânghie! şi îi arătă un colac defunie, scos de sub pat. — Dar asta de unde o mai ai? se nedumeri Marcu. — De la „prietenii noştri”! Ca să nu cumva să dea greş şi noi să nu neducem unde ne-au chemat, se poate ca slujnicuţa aia ciudată să le fi pus laîndemână un mijloc de a fugi pe fereastră.



— Zău dacă mai pricep ceva! — Aflând, să zicem, că nu mă voi duce la noapte niciunde, vor încerca sămă ucidă în timpul somnului, pătrunzând cu chei potrivite. Dacă s-ar facecumva tărăboi, fuga pe fereastră va şterge orice urmă… — Asta înseamnă că frânghia a fost pusă în lipsa noastră, chiar în după-amiaza aceasta. — Vezi-bine! — Dar de ce să ne prefacem că ne culcăm, câtă vreme tot vom pleca şi ne vom întâlni cu ei? — Ei, asta-i! N-ai spus chiar tu că noi trebuie să ajungem cei dintâi laieşitura aceea de zid? — Ba da… — Neştiind ei ce facem, vor pândi prin preajmă şi crezând că ne-amculcat vor pierde vremea, răstimp în care noi ajungem unde trebuie. Când vor

da peste odaia goală se vor zori pe urma noastră, dar cam târzior! — Bine gândit! făcu Marcu încântat. Mai mult de un ceas petrecură cu toată ţesătura pusă la cale, darizbutiră de minune. În vreme ce necunoscuţii aşteptau să adoarmă somnul celdulce de-cu-seară, cei doi ocoliră biserica prefăcută în geamie şi apucară dreptpe uliţa covacilor. Nu răsărise luna şi îngustimea drumului îl făcea să rămânăumbrit, cu toate că cerul era spuzit de stele. Mirosul acru al fumului rece de lacărbunii arşi peste zi dăinuia puternic, încât şi cu ochii închişi ai fi dat pestelocul cu pricina, numai că deocamdată ei erau singurii trecători. — Ecco! Essi sono! auzi deodată Grazziani, şi pricepând că despre ei era vorba îl trase pe Marcu lângă zid. — Au venit. Trage spada! După cum prevăzuse, cei doi străini abia se puteau mişca unul lângăaltul, aşa că pătrunseră cu băgare de seamă. — Vin şi dinspre mine, şopti Marcu. — Tot doi? — Ba, vreo patru! — Deci şase cu totul… Nu-i mult. Ai grijă! Apoi, cu toate că Marcu nu cunoştea o iotă din limba dogelui, Grazziani

începu a-i vorbi ca şi cum ar fi priceput-o: — I-ai văzut pe aceşti şacali fricoşi? Feciori de târfă, care îşi ucid şi tatălpentru doi ţechini! Ştii că atunci când dau peste un viteaz nu atacă decât înhaită, ca lupii? — Daţi-vă prinşi! N-a veţi nici o scăpare! strigă unul dintre atacatori. — Numai un cap de veneţian tâmpit şi-ar putea închipui că ne temem denişte golani!



Căuta anume să-i aţâţe, înjurându-i, ca să-i facă să-şi piardă cumpătulşi să se înghesuie cât mai mulţi deodată. — Am să-ţi smulg limba ta spurcată, pui de hăpârcă! Vânzătorule! seînfurie străinul. — Lăudărosule! Mai bine ţi-ai schimba nădragii, că duhnesc! Ptiu! Ţelul a fost atins, căci se năpustiră şuierând cu săbiile, dar numai unulse putea bate în faţă, iar ceilalţi mai mult îl stânjeneau. Primul se şi prăbuşi lapământ, străpuns de Marcu, ceea ce îi făcu pe ceilalţi să se cam codească. — Ce, v-aţi speriat? Numai atâta vă era cutezanţa? Jigăriţilor! — Nemernicule! se repezi o namilă. Te grozăveşti la adăpostul zidului. Fă-te încoace să ne luptăm, dacă te ţin şalvarii! — Voi m-aţi poftit aici, dobitocilor! Văzându-l tăcut şi poate crezându-l atins de cel pe care îl răpusese, unuldintre veneţieni ţâşni spre Marcu, dar spada acestuia zvâcni ca dintr-un arc

diavolesc şi îi sclipi în întâmpinare. Îndrăzneţul se lăsă brusc pe vine ferindu-se, dar în acelaşi timp se răsuci spre Gaşpar gata să-l străpungă din spate,dacă lovitura de trăsnet pe care o primi în ceafă i-ar fi lăsat răgaz de-o clipă. — Bravo! Curând îţi dau şi eu un stârv, prietene, să aibă ce mâncahaitele hămesite! îl încurajă morlacul. Având de înfruntat un meşter într-ale luptei, Grazziani spera caaţâţându-l să-l facă să greşească. O vreme nu se mai auzi decât zăngănit dearme şi icnetele luptătorilor, sub ochii celor ascunşi pe după ferestre, care nicinu se gândeau să sară în ajutorul cuiva. Un alt strigăt de moarte în partea luiMarcu făcu să se subţieze rândul atacatorilor. — Curaj, băieţi! îşi îmbărbătă necunoscutul ciracii. Nu mai au multă vreme suflu şi le lăsăm hoiturile pe caldarâm! — Teamă mi-e că pe-ale voastre au să le strângă hingherii, mâine în zori,dacă o mai rămâne ceva de pe urma câinilor! — Spurcăciune! Nu-ţi mai stă limba aia împieliţată? Cotcodăceşti ca ogăină, în loc să te dai mai în faţă să ne înfruntăm bărbăteşte! — Doar nu te sumeţeşti a crede că eşti tu bărbat?! Marcu lupta cu gura încleştată, neînţelegându-le graiul şi neavând ştiinţăde iscusinţa apusenilor în a-şi aţâţa vrăjmaşul ca să turbeze de necaz. El părea

mai curând un ţăran harnic pus pe secerat, căci în curând şi al treilea avea sămuşte pietrele uliţei. Morlacul, în schimb, nu izbutea nicicum să-şi doboareduşmanul, care se dovedea din cale-afară de viclean. Deodată simţi o arsură în braţul drept şi pe dată sângele îi mânji mânerul spadei, făcându-l alunecos.Din pricina asta, la prima lovitură scăpă arma, şi veneţianul puse piciorul peea. — Eşti mort! tună el bucuros.



Într-adevăr, Grazziani nu mai avea nici o scăpare şi-i îngheţară vorbele pe buze. Auzind strigătul de biruinţă al străinului Marcu bănui ce se petrecuse şichiar înainte de a-şi întoarce privirea spre ei se răsuci într-un salt fulgerător şistrăpunse cu spada coastele vrăjmaşului. Uluit de neaşteptata lovitură veneţianul dădu să se tragă într-o parte, dar morlacul îi trânti un picior în boaşe, făcându-l să se prăbuşească. — Din nou mi-ai scăpat viaţa, Marcule, auzi tânărul pe sârbeşte de astă-dată, şi nu putu să nu se-ntoarcă, spre a vedea în ce stare se află celălalt. Tocmai atunci primi o lovitură în umărul stâng, simţind că-l seacă la osde durere. Vru să se sprijine de perete, dar văzu lama vrăjmaşă sclipindu-ideasupra capului, gata să-l spintece, şi fără a mai putea gândi se trase cu toatăputerea, izbindu-se cu tâmpla de pietrele zidului. Mai auzi ca prin vis că cinevastrigă „Caraula!”, apoi un ţiuit în urechi şi se prăvăli peste ceilalţi. Abia atunci îşi arătară veghea şi localnicii, unul dintre ei aruncându-i lui

Grazziani un bolovan drept în spinare. Norocul lor a fost că cei scăpaţi cu viaţăau rupt-o la fugă, să nu fie siliţi a da socoteală oştenilor care se năpustiseră înuliţă cu torţe aprinse, ştiind ei prea bine că în asemenea împrejurări aveau decâştigat şi de la vii şi de la morţi. — Ghiauri afurisiţi! înjură căpetenia caraulei. Se bat ca nişte câiniturbaţi şi nu se mai satură. Cum de-i mai rabdă Alah? Începu a-i cerceta cu picioarele pe cel de pe jos şi auzind gemetele luiMarcu zise: — Se pare că n-au crăpat cu toţii! Ia vedeţi care mai suflă şi dacă se maipoate scoate ceva de la ei, iar pe ceilalţi lăsaţi-i, după ce-i scotociţi bine. — Luăm tot? întrebă un oştean ce se părea că nu prea mai fusese decaraulă. — Tot şi de la toţi! Proptiră făcliile prin spărturile pereţilor şi porniră să-i scotocească pe ceicăzuţi. — A fost încăierare între unguri şi frânci, sau ce vor fi fost, spuse careva. — Cu toţii sunt şase, dintre care doi unguri, care mai suflă, iar ceilalţi seşi pârpolesc în flăcările gheenei, adăugă altul. Starostele caraulei se apropie de răniţi şi le săltă capetele, uitându-se şi

la veşminte. Băgând de seamă că nu sunt oameni de rând, porunci să li se legerănile, ştiind el că avea să capete răsplată pentru îngrijire, chiar dacă aceştia n-ar fi vrut s-o dea. — Treziţi-i pe puturoşii ăştia din case! Ce, ei n-au auzit larma încăierării?Dacă ar fi fost de-ai noştri s-ar fi înghesuit să-i ucidă, dar fiind ghiauri de-ai lorfac pe neştiutorii, nemernicii. Să vină cu vreo două găleţi de apă!



Aduşi cu forţa, localnicii aruncară apă peste răniţi, dar şi peste morţi, de-a valma. — Lasă că-i bine, că de-o fi să se prefacă vreunul, răcoreala îl dă de gol.Mai udaţi-i! Zadarnic însă, fiindcă loviturile primite de cei patru fuseseră ucigătoareşi niciunul dintre ei nu mai mişca. După ce-i scotociră bine, luându-le armele,podoabele şi banii, îi împinseră cu picioarele lângă zid, iar pe Marcu şi peceilalţi doi îi aruncară în cârcă, spre a-i duce la ortă. — Cam ai tu sânge de măgar, bre Ibrahime, râse un oştean către cel care-l căra pe morlac. Nu ştiu cum se face că mereu te bagi. — Are să se îmbogăţească! zise un altul cu ciudă. Pe drum lui Grazziani îi trecu ameţeala şi ceru să fie lăsat jos, darIbrahim nici nu voi să audă. — Ştii turceşte? îl întrebă căpetenia caraulei.

— Sunt trimisul luminăţiei-sale padişahul, iar acela este în slujba mea!arătă el spre Marcu. Nădăjduiesc să mai fie în viaţă! — Altfel nu l-am fi cărat, răspunse un oştean. — Atunci vă poruncesc s-o luaţi spre hanul „La armele regelui MatiaCorvinul” de pe malul Dunării. Veţi căpăta răsplată bună, dar inelele ce le-amavut pe degete le poftesc înapoi! Căpetenia se cam îndoi, dar îşi aduse aminte că auzise prin cetate de unasemenea mumbaşir. „De ce n-ar fi chiar acesta?!” îi părea însă rău dupărăsplata la care se aşteptase, măcar că rănitul le făgăduise şi el. Scoase inelele,dar nu se grăbi să le înapoieze. — Când vom ajunge la han, pe lumină! Oricum, ca să nu fie tras pe sfoară, trimise pe ascuns un oştean în cetatesă-l scoale pe alaybeyul ce venise de la Istanbul şi să-i spună, spre a şti ce săfacă. Ajunseră la han şi în scurtă vreme se pomeniră cu însuşi Kerim-efendi,foarte îngrijorat de cele auzite. Se înţelege că oştenii caraulei se întristară,neaşteptându-se ca turcii lor să le mai dea vreo răsplată, dar solul îi uimi cudărnicia lui, făcându-i să se ploconească precum în faţa lui Alah. — Am să pun strajă la uşa luminăţiei-tale! zise Kerim-efendi.

— Nici vorbă! Prin curtea hanului, nu zic nu, până mai sunt încă ameţitîn noaptea asta, dar nu mai mult! Grija lui era ca nu cumva oştenii să sperie trimisul austriac, atât demultă vreme aşteptat. Noaptea aceea însă nu părea a fi sortită odihnei, fiindcă la puţină vremedouă umbre se furişară în odaia de peste drum, călăuzite de aceeaşi slujnicăciudată, care nu se sfii să intre şi ea.









— Ce cauţi aici? — Principele Bethlen a aflat de dragostea Iuliei pentru tine şi acum esteostatecă la Bălgrad, până la înapoierea mea. Înţelegi că dacă eu nu mă întorcteafără ea va muri? — Pentru ce?! Ea n-are nici o vină. — Prostule! Ca să pricepi tu că trebuie să mă ajuţi să scap de aici! — Atunci pleacă pe dată şi n-am să spun nimic, nimănui! — Nu mai înainte de a-l ucide pe Gaşpar… — Dar ce-ai cu el? — M-a umilit! Trebuie să mă răzbun! — Are să-ţi treacă mânia de veţi sta faţă-n faţă, că el nu ţine la supărare,zâmbi tânărul cu înţeles. Agnes rămase o clipă descumpănită. — Poate că ai dreptate! Oricum, nu-i spune nimic de mine până nu mă

lămuresc eu însumi dacă trebuie să mă dau în vileag ori ba. Dacă mă dai degol, va porunci oştenilor să mă prindă şi n-am să mai ajung la vreme ca s-oscap pe Iulia… Ţine-ţi gura barem vreo două zile, că eu în răstimp voi pleca, oripoate că ne împăcăm. Ne-am înţeles? Marcu nu răspunse nimic. Rămase pe gânduri auzind câtă mârşăviezăcea în mintea frumoasei contese. Fuseseră bune prietene şi o dăduseostatecă, ori minţea ca să-l pună pe el în încurcătură? Grazziani îl condusese pe Duşan şi tocmai se înapoia când ciudataslujnică îmbrobodită pătrundea în odaia lui pe vârful picioarelor şi dosind cugrijă un ulcior. Îşi dădea seama că prietenul său nu adormise, ca să-l poatăcumva ucide în somn, aşa că se trase la pândă şi aşteptă până o văzu ieşind. „Nu-i lucru curat!” îşi zise şi, văzând că intră în odaia de peste drum, seapropie şi el de uşă. Se vorbea în veneţiană! —. ultima noapte! desluşi o voce de femeie, ce i se părea cunoscută. — Să fie oare această încercare mai norocoasă decât cealaltă? Ştim doarcă otrava nu-l poate doborî! se auzi glasul unui bărbat. — Ce-am pus în ulcior este adus anume de la Roma şi nu ucide pe dată,dar până în zori sunt ţepeni! Anume l-am pus în odaia prietenului său, pentrua stinge orice bănuială. Din păcate acela m-a văzut cine sunt şi va trebui să

plec mâine, de nu chiar în noaptea asta. Nu mai încăpea nici o îndoială că era vorba de Agnes, care încerca iarăşisă-l otrăvească. Ceilalţi, probabil slujitorii ei, erau de bunăseamă veneţieni. — Şi dacă nu izbutim? întrebă o altă voce de bărbat. — Eu vă aştept până poimâine în… Dar nu mai auzi ce spune din cauza paşilor zglobii ai celeilalte slujnice,care urca scara. Se prefăcu a-i ieşi în întâmpinare şi prin semne o chemă să-l



urmeze. Ştiindu-l un „mare domn” păzit de turci, fata se supuse şi intrarăîmpreună la Marcu. — A fost contesa pe la tine, nu-i aşa? — Ai şi aflat, măria-ta? — Ba mai mult, ţi-a lăsat şi acest dar, pe care nu l-ai cerut, şi cine ştiece-ţi va mai fi îndrugat în legătură cu mine… — Aşa-i! Mi-a spus că Iulia ar fi ostatecă şi că răspunde cu capul dacă ise întâmplă ceva contesei, încât să nu spun nimic măriei-tale că vrea să teucidă. — A spus-o aşa, pe şleau? — Pe urmă s-a căit ori a vrut s-o dreagă zicând că s-ar putea şi împăca,însă n-o mai cred! — Ai minte, prietene, dacă te-ai lecuit! Cât e de ticăloasă, aş crede-o înstare să-şi pună prietena chezaş. Dar mă întreb ce fel de om e Bethlen dacă

îngăduie aşa ceva? — Te urăşte. — Ştiu. Dar ce are cu tine? — Eu nu i-am făcut nimic… — Totuşi vrea să te otrăvească şi pe tine, fiindcă aici a lăsat ulciorul,ştiind că vei bea şi tu! Marcu aruncă privirea asupra vasului de pe masă şi abia atunci îşi dăduseama că cealaltă slujnică aştepta cuminte să i se poruncească ce avea defăcut. Pricepu că pentru aceea vorbiseră turceşte, ca fata să nu înţeleagă.Grazziani o apucă de mână şi o aşeză pe un scaun, cerându-i lui Marcu să olămurească ce vor de la ea. — Spune-i că o voi plăti cu un pumn de galbeni dacă duce ulciorul la vecinii noştri cu pricina, zicându-le că l-a trimis doamna contesă. — Prea mult, măria-ta! Ar bănui că e vorba de omucidere şi nu s-ar maiînvoi. Câţiva bănuţi de argint… — Vreau să mă pomenească, dacă-mi va face această slujbă! Patrugalbeni îs îndeajuns ca să nu bănuiască? — Socot că da! Marcu o lămuri pe fată, care se învoi bucuroasă, băgând aurul cu grijă în

sân. — Orice s-ar întâmpla, la noapte ori mâine dimineaţă, tu n-ai ştiinţă! N-aidecât să le spui cum te-am învăţat şi să pleci. Ţii minte? Fata apucă voioasă ulciorul şi ieşi. — N-avem decât să veghem cu arma-n mână, fiindcă nu ştim câţi veneţieni vor fi acolo şi câţi vor gusta din licoarea contesei. Vom rămâne aiciîmpreună! hotărî Grazziani.



Abia către ziuă, doborâţi de somn, se trântiră îmbrăcaţi cum erau spre amai fura câteva clipe de odihnă. Şi dormiră chiar vreun ceas, dacă nu două,când puternice bătăi în uşă îi treziră buimaci. — Ce s-a întâmplat? sări Marcu apucând spada. Cine-i? şi trase binişorzăvorul. — Eu sunt, luminăţia-ta, hangiul! Credeam că aţi păţit ceva, că la odaiamăriei-sale nu se simte nici un fel de viaţă. Să spargem uşa, cum vor oşteniiăştia? — Nu-i nevoie, că adormise aici la mine şi-i teafăr. Dar ce vă apucă săsculaţi lumea cu noaptea în cap? Ieşiră amândoi din odaie şi se văzu uşurarea în ochii turcilor ce fuseserăde pază. — Ia, nişte drumeţi italieni au chefuit toată noaptea cu otravă şi… — Te pomeneşti că s-or fi îmbătat? râse Marcu şi tălmăci degrabă cele

auzite. — Sunt ţepeni ca butucii! răspunse hangiul. — Fiecare cu gustul lui! se arătă nepăsător cel pe care-l păzeau oşteniiturci. Îs mulţi? — Doi! Curând se ivi şi Kerim-efendi, însoţit de câţiva spahii, căci auzise desprecele întâmplate şi se îngrijora să nu fie vorba din nou de cel pe care-l proteguia. — S-a prins făptaşul? întrebă el. Cine-i? — O slujnică, înălţimea-ta, fiindcă altcineva nu ar fi fugit de frică,răspunse stăpânul hanului. — Cum vine asta? se nedumeri Marcu. — Păi, nici nu ştiu cine era, că se pripăşise de-o vreme, cam odată cu veneţienii, şi s-a rugat de slujbă la mine, numai pe casă şi masă. Se vede că îiurmărea de mult, până le-a venit de hac. Călătorii fuseseră mai mulţi, dar numai rămăseseră decât cei doi, că între timp ceilalţi s-au făcut nevăzuţi. — Dar cine a dat peste morţi? vru să ştie trimisul padişahului. — Ia, fata asta! arătă hangiul spre slujnicuţa care dusese ulciorul. — Cum te chemă, fetiţo? Eşti o fată vrednică! — Iulişka! răspunde aceasta, fără să clipească.

— Ai auzit, Marcule, zâmbi Grazziani cu înţeles. Pentru fapta ei, de a daîn vileag pe ucigaşa care a fugit, se cuvine să capete o răsplată frumoasă de lamine. Ţine! şi scoase o pungă bine burduşită. — Pupă mâna măriei-sale, proasto! o îndemnă hangiul, căruia îi sticlirăochii văzând atâta bănet. Iulişka se aplecă şi sărută mâna care-i dăduse o asemenea avereneaşteptată, în timp ce binefăcătorul şoptea omului său de credinţă:



— Dacă pleacă fără zăbavă din slujba hanului şi se duce în satul ei, oajut să se mărite. Vrea? Apoi toată zarva se potoli, leşurile fură ridicate şi a doua zi, dupăplecarea slujnicuţei fericite, întreg alaiul mubaşirului apucă malul drumului,către Esztergom. — Ai văzut, prietene, că Iulia a fost scăpată? întrebă Grazziani călărindalături. — Care dintre ele, măria-ta? întrebă gânditor Marcu. — Amândouă! SARSAILĂ. Atunci când trâmba tătărească izbise la Ot Menedec, dumnealui cuviosulRafailă se afla prin preajmă, câştigându-şi pâinea fie cerşind fie îndeplinindcâte o slujbă oarecare, ba nedându-se înapoi nici de la mici furtişaguri. Ocoleacu grijă satele unde putea fi cunoscut, fiindcă pe vremuri fusese şi el în cinul

monahicesc, şi chiar acolo la sfântul lăcaş. Ar fi dus-o bine hălăduind şi înaceste vremuri tot ca faţă bisericească, de-ar mai fi rămas Răzbici, dar de cândcu afurisitul de stareţ Pamfilie, nu i-a mai mers. Bătrânul îl mirosise cam ce-ipoate pielea şi nu o dată l-a dojenit cu faimosul toiag şi cu mai puţine canoane,dar degeaba, că din coadă de câine nu faci sită de mătase, spune o veche zicală. „Măi Rafailă, ţie ar fi trebuit să ţi se spună Sarsailă, că tare s-ar maipotrivi!” îi zisese odată Pamfilie, de faţă cu toată lumea, pe când se aflau întrapeză, şi de atunci aşa-i rămase porecla. Ba unii îi ziceau „cuviosul Sarsailă”,ceea ce nu se cuvenea pentru un locuitor al monastirii. Călugărul a înghiţit la început ruşinea poreclei, dar mai apoi începu a sefuduli cu ea, făcându-l temut printre credincioşi, dar mai cu trecere la „oiţeledomnului”. Apoi se mai încurca şi la câte un pahar, vădindu-se cât de colo cănu era făcut pentru post şi rugăciune. Însă şi păcatul beţiei ori al preacurvieiar mai fi fost trecute cu vederea, de nu l-ar fi pus necuratul să se apuce defurat şi de înşelăciuni. Dar el spunea acuma că însuşi stareţul era adevăratul vinovat, silindu-l să facă asemenea fapte… Şi totuşi, ce se întâmplase? Rafailă umpluse nişte ulcioare cu apă-chioară de fântână, după care,ceruindu-le la gură, le-a vândut prostimii drept rămase de la nunta din ChanaGalileii, pe care Mântuitorul nu mai apucase să le prefacă în vin. El, cuviosul,

făcuse rost de apa cea sfântă cu mare cheltuială, de la nişte ieromonahi aiSfântului Munte, întrucât era făcătoare de minuni, în tot felul de boli, la oameniori vite. Apoi necazul i s-a tras de la un ţăran hapsân, care după ce i-a muritcopilul, măcar că numai de nu-l scăldase în „apă sfinţită”, venise la monastiresă-i ceară socoteală. Stareţul tare s-a mai mâniat şi după ce l-a mustratzdravăn, pe spinare, i-a spus: „Măi, Sarsailă! Toate matrapazlâcurile tale suntminciuni papistăşeşti şi nu-mi închipui cum de ţi-au trăsnit prin scăfârlie, dar



de nu te căieşti şi nu dai banii înapoi celor pe care i-ai amăgit îţi scot eugărgăunii din căpăţână, şi martor mie Dumnezeu că ţi-o crăp! Iacă, duminică,după slujbă, da-voi de ştire celor prostiţi de tine să vină să-şi capete baniiîndărăt!” „Peste poate!” încercase Rafailă. „Ai să vezi tu că e cu putinţă, ba te vei mărturisi la toţi cei de faţă căispitit de Satana te-ai lăsat cuprins de duhul lăcomiei şi al înşelăciunii!” O ură de neînfrânt l-a cuprins împotriva stareţului şi s-a gândit că nimicmai bun nu are a face decât să fugă de la monastire. Dar cum era să plece cumâna goală? Dibăcise întâmplător tainiţa unde erau dosite odoarele sfântuluilăcaş şi luă de acolo câteva cruci şi sfeşnice de argint, dar apucă şi potirul deaur, dăruit cândva de către însuşi ctitorul Ventilă-vodă. Tocmai acel afurisitpotir l-a dat de gol şi cruntă bătaie a mai mâncat de la stareţ, măcar că se jurăpe toţi sfinţii că săvârşise furtul spre a face rost de bani, ca să-i înapoiezeţăranilor. N-a mai fost crezut şi, trântindu-i un picior în dos, Pamfilie l-a

azvârlit pe vecie din monastire. Pentru aceste întâmplări care l-au adus pe drumuri, la mila ţăranilor,Rafailă se înverşunase cumplit împotriva egumenului şi a celorlalţi călugări. Deaceea, auzind că tătarii loviseră pe valea Slănicului, îşi zise că Ot Menedec nus-ar fi putut să scape pârjolului şi că vor încerca să fugă pe la hruba ceatainică. Năimise un ţigan scrântit din pricina bătăilor ce le căpătase la ocnă,făgăduindu-i câte un zlot leşesc pentru fiecare călugăr prins în juvăţ, după ce îlamăgise că din pricina lor ajunsese la sare. Fără să mai stea la gânduri, fostulocnaş se învoi şi îl urmă pretutindeni ca un câine credincios. Într-adevăr, după ce tătarii pârjoliră satele şi răzbiră la Ot Menedec, celcare-i prindea pe fugari la gura puţului era ţiganul lui Rafailă, pe numele celmic, Ţiul. Sarsailă se trăsese mai la o parte, ca să nu-l încurce, şi cu bucuriecăta la chipul fiecărui călugăr pe care i-l prăvălea la picioare, ocnaşul. Cunerăbdare îl aştepta pe Pamfilie, ştiind că avea să fie cel mai de pe urmă, darmai fură prinşi în răstimp şi vreo doi ţărani. Pe Ilinca, rănită, n-a mai fost detrebuinţă s-o lege, întrucât se arăta fără simţire. Zărind-o rostogolită şi cufustele săltate, Sarsailă se aruncă peste ea şi o batjocori pe loc, cu toate blestemele celor care îşi dădeau seama ce se întâmplă şi nu puteau, să-lîmpiedice. Biata fată nici măcar nu deschisese ochii, părând mai degrabă

moartă. Rânjind mulţumit, Sarsailă îl îmbie şi pe Ţiul să facă la fel, dar acestase împotrivi. Văzând că nu mai ieşea nimeni din hrubă, cel mai de pe urmă fiindParfenie, pe care juvăţul îl gâtuise şi nu-i mai dădu putinţă să râdă de el,Sarsailă îşi ciuli urechile. — Parcă nu se mai aud tătarii! I-au căsăpit pe toţi ce n-au izbutit să fugăşi vor fi plecat.



— Cu ăştia ce facem? întrebă ţiganul arătându-i pe prinşi. — Îi lăsăm în plata Domnului, că de n-or da peste ei lupii ori tătarii s-agăsi cine să-i sloboadă. Tu hai cu mine! Se gândea să se apropie pe furiş de monastire şi de nu va fi nimeni peacolo să ia toate odoarele din tainiţă, dar se înţelege că ţiganului nu-i suflă o vorbă despre cele plănuite. În răstimp, pe dibuite, Isaiia şi Mihai apucaseră calea întoarsă. Ajungândcu greu la picioarele scării, se opriră să mai răsufle. — Acolo, sus, ne-ar fi aşteptat moartea, dar dacă tătarii au apucat săprade biserica şi chiliile, n-au să zăbovească multă vreme şi se vor duce, că aşali-i năravul, zise Isaiia. — Oare nu tătarii să fi fost cei de la gura puţului?! — Tare mă tem că nu. Când socotiră că aşteptaseră destul, cuviosul o apucă cel dintâi pe trepte,

căci ştia meşteşugul sucirii drugului de fier, cu băgare de seamă, spre a nu seda în vileag faţă de nepoftiţi. Lui Mihai i se păru o veşnicie până zări geana delumină care-i dădea de veste că Isaiia ajunsese la capătul scării. Când îi maiauzi şi chemarea, îşi dădu seama că sus nu mai era nici o liftă păgână. Nenorocul a fost că tocmai atunci când sălta lespedea se afla în spatele eiSarsailă, care se lipi de perete spre a nu fi văzut. Se trase până în dreptulamvonului şi se piti binişor, încât putea să vadă ce se petrece în biserică. Astfelîl recunoscu pe Isaiia, care după ce îşi aruncă privirea pe afară se înapoie înaltar, strigând pe cineva. Lui Sarsailă îi bătu inima să-i spargă pieptul socotind că cel chemat nuputea fi altul decât Pamfilie şi se căi că poruncise lui Ţiul să-l aştepte înclopotniţă. Dar şi mai vârtos când văzu că nu stareţul era cel aşteptat, ci untânăr vânjos, care mai avea şi spadă în mână! Se ghemui la pândă însă nu auzinimic de la ei, fiindcă merseră pe tăcute până ieşiră din biserică şi abia atuncirăsună vocea feciorului: — Rămâi sănătos, taică, şi sărut-dreapta! — Mergi cu Domnul, fiule! blagoslovi Isaiia. Să te ajute Cel de sus săizbuteşti ce ţi-ai pus în gând! „Ahaa! Va să zică boaita nu pleacă!” se bucură în gând Sarsailă frecându-

şi palmele. Îl văzu pe Isaiia intrând în altar şi i se strecură pe urme, în treacătînşfăcând lancea unui prapor, care avea vârful ascuţit ca o ţeapă. Dintr-un saltse năpusti asupra lui răcnind şi când acesta se întoarse îi străpunse vintrea.Strigătul de durere al nefericitului călugăr fu auzit şi de Ţiul, dar nu şi deMihai, care se îndepărtase. — Până nu te ia dracul, cuvioase, să-mi spui unde-i împieliţatul destareţ?! şi îl zgudui ca să-i pricinuiască şi mai mare durere.



Vaietele nefericitului călugăr avură darul mai rău să-l aţâţe şi nicidecumsă se îndure de el. — Sarsailă! Blestematule! Mă mâncaşi fript şi aşa s-o faci pe lumeacealaltă, ticălosule! izbuti printre gemete să-l afurisească Isaiia. — Te fac eu să spui totul! şi îl scormoni cu parul prin burtă. A fost prea mult pentru bietul Isaiia, care nemaiputând îndura şi-apierdut simţirea. Chiar atunci se ivi şi Ţiul, neştiind cine se văicărea aşa. — Venişi la ţanc, bre! rânji Sarsailă. Ia înşfacă tu stârvul ăsta şi fă-i vântîn groapa de colo! arătă el spre deschizătura hrubei. Fără să-i pese dacă mai era în viaţă au ba, ţiganul înşfăcă trupulcuviosului, aruncându-l pe dată. Când se auzi bufnitura, Sarsailă făcu o cruceevlavioasă „Doamne iartă-l”, de parcă nu el ar fi fost ucigaşul, după careporunci lui Ţiul să coboare vreo câteva trepte. — Vezi să nu se fi agăţat de ceva!

Prostul de ocnaş ascultă şi, cum Sarsailă ştia de unde se învârteînchizătoarele, trase lespedea la locul ei, peste hrubă. Ascultă o vreme bătăile înnăbuşite ce veneau de sub pământ, apoi dăducu nepăsare din umeri şi îşi căută de altele. După ce aruncă o privire din pragul bisericii să vadă dacă nu cumvascăpase vreunul, se întoarse drept la tainiţă şi o goli de toate odoarele. Îşi legă o boccea din învelitoarea de pe masa altarului, care zăcea aruncată într-un colţ,apoi ieşi cu mare grabă, uitându-se în dreapta şi în stânga. O apucă în sus, pe malul apei, dar după ce merse o bucată de drum îşidădu seama ce mare primejdie ar fi fost să se arate printre oameni cuasemenea comoară, şi nici nu vedea cum ar fi putut s-o vândă. Zări însă uncopac găunos, mâncat de apele primăverii, şi se hotărî s-o ascundă acolo.Mulţumit de ispravă, îşi făcu o cruce mare şi porni la drum de parcă n-ar fiavut nimic pe cuget. Vreo două zile trăi cerşind câte o ooajă de pâine de la rariitrecători iviţi şi ajunse în cele din urmă, lihnit de foame şi ostenit, la poartaunui gospodar. Acestuia i se făcu milă de călugăr, mai cu seamă că avea şi fierbinţeală, şiîl adăposti în casă. Acolo boli Sarsailă mai bine de trei săptămâni între viaţă şimoarte, iar de n-ar fi fost nevasta ţăranului atât de grijulie să-i facă tot felul de

fierturi, mai că i s-ar fi sfârşit zilele. Apoi, când s-a mai înzdrăvenit, se apucăde ajutat stăpânului casei pe la diferite treburi, cu multă osârdie. Din pricinaasta şi văzându-l slăbit de boală, gospodarul îi ceru să rămână pe lângă casă, barem până a da colţul ierbii, că de acum bătea iarna la uşă. Mult s-a mai bucurat prefăcutul Sarsailă, căci de adevărat n-avea undeierna, cu toată comoara pe care o furase. Acolo, în preajma munţilor, îi auzi peoameni vorbind că tătarii pârjoliseră Ot Menedec-ul, cum jefuiră sfânta zidire şi



dădură peste nişte oameni legaţi, care strigau după ajutor, cum i-au dezlegat depicioare şi i-au târât mai apoi ca robi în fundul Bugeacului. Nimeni nu scăpase,aşa că Sarsailă putea fi mulţumit, nemaifiind nici un martor al fărădelegilorsale. Ce-i drept, umbla zvonul că legarea celor scăpaţi de la monastire s-ar fiînfăptuit de către un călugăr răspopit, dar cum nimeni nu mai auzise de el,după năvala tătarilor, se zicea că va fi fost dus şi el rob ori va fi murit şipizmaşii îl năpăstuiau degeaba. Toate acestea l-au făcut pe Sarsailă ca în primăvară, când începu a curgestreaşina, să-şi ia ziua-bună de la gazdă, după ce nu-i pricinuise nici un rău,cum îi era năravul. Se zorea ca nu cumva apa Slănicului umflându-se depuhoaiele din martie să-i ducă cu vâltoarea şi comoara lui. Gospodarul îiumplu o traistă cu merinde, ba îi mai dădu şi nişte bani de drum, după careSarsailă îşi luă smerit rămas bun, cu părere de rău că se desparte de asemeneaoameni cumsecade. „Să te rogi pentru noi, taică!” îi strigase femeia, dându-i şi o

boccea cu mere şi poame uscate. Pe ocolite, spre a nu-i lua careva urma, călugărul ajunse la copaculînsemnat şi îşi află comoara neatinsă, aşa cum o pitise el din toamnă. Răsturnădesaga de bucatele grijuliei lui gazde şi o umplu cu odoarele mănăstirii, apoisăltând-o pe umăr se întoarse către asfinţit cu gândul să ajungă la Târgovişte,unde ca cetate de scaun se aflau destui zarafi dornici să-i cumpere marfa. Maipe urmă, avea să vadă ce va face! Nu prea ţinea drumul mare, ci căuta să taie mai de-a dreptul către apa Teleajenului, ajungând astfel la „Hanul roşu”, cu gând să se odihnească şi el catârgoveţii, căci acum îl ţinea punga. În desagă se aflau şi mulţi bani de aur,argint ori aramă, care păreau a fi mai vechi, dar tot s-ar fi putut cumpăra pe eice-ai fi poftit. Se aşeză mai întâi la masă, cerând o halcă de miel fript care-i plăceanespus de mult şi o cană cu vin roşu de Buzău. Pe când se ospăta fără grijă, se pomeni de-o parte şi de alta cu doicălugări asemenea lui, dar parcă mai răpănoşi. — Blagosloveşte, taică-părinte, rânjiră ei către Sarsailă, aşezându-se fărăa-i cere încuviinţare. — Domnul! răspunse acesta, molfăind o bucată de carne.

— Pribeag, frate, pribeag? întrebă unul. — Ba nicidecum! se oţărî Sarsailă. Mă întorc acasă la „Dealu”. — Barem strâns-ai ceva pomană? trase cu ochiul celălalt înspre desagape care n-o lăsase de lângă el. Văzându-i privirile lacome Sarsailă simţi o arsură în inimă şi, lăsândmâncarea, îşi trase odoarele aproape, de parcă s-ar fi temut să nu i le ia.



— Pe noi nu ne îmbii să îmbucăm ceva, că suntem lihniţi? se băgă în vorbă al doilea. Sfânta Scriptură zice că trebuie să dai şi celui ce n-are, mai cuseamă în cinul nostru monahicesc. — Dar din dar se face rai! psalmodie cel ce părea mai curând tâlhar,după înfăţişarea lui. — Aşa o fi, fraţilor, dar eu n-am ce vă da, că sunt sărac aşijderea vouă. Se ridică şi vru să plece, dar cei doi îl înşfăcară de mâini. — Chiar aşa de zorit eşti să te întorci la chilia sfinţieitale? făcu „tâlharul” batjocoritor. — Nici măcar nu ne arăţi ce pomană ai căpătat de pe la credincioşi, chiardacă nu ne miluieşti şi pe noi? zise domol celălalt. Sarsailă se socoti pierdut, întrucât călugării îl ţineau zdravăn, iar unulscoase un cuţitoi de căsăpie şi-l puse pe masă. — Mai stai, fratele nostru întru Hristos, şi nu ne lăsa în păcatul

neştiinţei, că din asta se trage ispita. Hai, arată! stărui cel ce scosese cuţitul. CALE TRUDNICĂ PRIN ARDEAL. Mai bine de două săptămâni încheiate i-au fost de trebuinţă lui Mihaispre a străbate munţii, până s-a văzut în chilia sfinţiei-sale Onofrei, popa de la biserica sfântului Nicolae din Şcheii Braşovului. Îi povesti de-amănuntul toatecele petrecute la Ot Menedec şi tare s-a mai întristat cinstitul preot auzind degroaznicul sfârşit al egumenului, cu care erau prieteni din tinereţe. — Domnul să-l hodinească pe sărmanul Pamfilie, făcu el cu ochiînlăcrimaţi, după care împreunându-şi mâinile murmură o rugăciune. Marepăcat şi pagubă şi de sfânta monastire, dar aceea are să se facă iară, numai bieţii monahi n-au să mai învie, decât la dreapta judecată de apoi. — Acum, că m-am văzut la mila sfinţiei-tale, taică părinte, aş pofti să măîndrumi să ajung la Sătmar, că… — Tocmai acolo? — Vreau să intru în slujba domniei! — Au domnia nu mai e la Iaşi ori la Bucureşti? Ce să caute la margineaţării?! se miră popa. — Eu gândesc să mă bag în oastea măriei-sale Radu-vodă Şerban, care-ipribeag pe acolo şi strânge oşteni cutezători să se întoarcă în ţară şi să-i alunge

pe păgâni. Domnitorul ce-l avem nu are în cuget să se împotrivească turcilor. — Dacă aşa ţi-i voia eu nu am nimic a spune. Însă, deşi tot prin ţarăromânească vei trece, drumul îi lung şi cu primejdii, că stăpânirea-i străină. — Păi la noi nu-i asemenea?! zâmbi acru Mihai. — Drept îi, fiule, şi de mă gândesc bine, ai judecat cu înţelepciune, aşa căte voi ajuta. Mai întâi am a-ţi da un tovarăş de drum, om vrednic şi cu voie- bună, cum îi de trebuinţă la cale lungă.



— Merge şi el la Sătmar? — Ba numai până la Ciunga, în inima ţării, cam jumătate. Are să teînsoţească destulă vreme, la bine şi la rău. Pe mai departe ai să te descurcicum ţi-o fi norocul, îl cheamă Florea Nicoară şi mergând cu el nu mai eştistrăin de loc. În afară de aceasta, frate-său, Amosie, îi căpitan în oastea luiRadu-vodă Şerban şi ţi-a prinde bine. — De ce nu spuseşi aşa de la început, taică-părinte? — Hm! Ai lui de-acasă îl ţineau drept mort pe oştean şi feciorul ăsta venise aici să-i caute ciolanele la locul unde ar fi căzut, vrând să-i pună o crucela căpătâi. Dar cum să-i afli oasele între atâta amar de oameni oare pierirăatunci la Moara de hârtie? — Şi nu l-a găsit? — Nu! A dat însă peste un fost ortac de-al lui şi acesta i-a spus că numaicu şase luni în urmă Amosie se afla la Sătmar, căpitan la Radu-vodă.

— Mă bucur pentru el şi ai lui. — Să vezi că are să-ţi placă! Îl mai lămuri apoi preotul că Radu-vodă Şerban şi cu prietenul său,Hommonay, nu erau pe placul lui Bethlen şi că Mihai ar face bine de şi-ar ţinegura şi să nu-şi destăinuie la tot pasul ţinta pribegiei. Nici Florea nu avea săspună că fratele său mai mare se afla în oastea ce nu era pe placul principelui,şi astfel aveau să tacă amândoi. Popa trimise după ciungan şi acesta veni tot într-o fugă, neştiind de cefusese chemat. Era un fecior cam mic de stat, cu obraji bucălaţi ca de copil şinumai zâmbet. Se părea că omul nu ştia să fie decât voios, oricât de mare necazar fi avut. — Ziua bună! zise el şi se plecă să sărute mâna preotului. — Şezi, fătul meu! îl îmbie acesta. Iată, feciorul aceste de faţă, Mihai otZamfireşti, îi din ţara muntenească, cum s-ar zice un frate de-ai nostru depeste munte, şi tare s-ar mai bucura să vă împrieteniţi şi să faceţi caleaîmpreună. — Meri la Ciunga? se bucură Florea. — Din câte am priceput, pe acolo mi-i drumul către Sătmar. — No, atunci să ne luăm rămas-bun, că eu tare-s dornic să duc vestea

cea bună la noi acasă! — Mergeţi cu Domnul, fiii mei, şi să aveţi parte de noroc, blagoslovipărintele Onofrei, petrecându-i până-n pragul casei. Cu toate acestea aproape o săptămână au mai întârziat pe la poalele Tâmpei, după care apucară drumul către cetatea Făgăraşului. Aveau a treceprin munţi şi peste ape, mai cu seamă Oltul, de care tare s-a mai minunatFlorea, aflând că şi peste munte tot aşa-i spune.



— Ţara asta una-i! zise el cu încântare. Oriunde meri, dai de români! — Pentru aceea vrut-a şi marele voievod Mihai, fie-i ţărâna uşoară, să nestrângă pe toţi laolaltă. Aşa începură a povesti despre vremurile când ei erau copii şi cum se mai bucuraseră atunci, cu mic cu mare, de înfăptuirea ţării tuturor celor de unneam şi o lege, sub viteazul principe. Apoi veni vorba şi despre Zamfireşti, satulde obârşie al flăcăului pornit să intre ca oştean în slujba domniei. „Eu ce să-ţispun? O aşezare mai de câmpie pe la marginea ţării Buzaelor, cu case dosite de vreme viforoasă, dar şi de duşmani, că prea ne calcă cine vrea şi cine nu.Oamenii muncesc pe moşia boierului, ca şi pe la voi, numai că neamul meu setrage din moşneni şi suntem slobozi. Taica s-a dus la oaste pe când abia seînsurase şi a rămas apoi prin mlaştinile Neajlovului, la Călugăreni, iar eucrescui singur cu biata maică-mea, care se stinse anul trecut, de boală şi inimărea”. Îi mai povesti şi despre năvala tătarilor şi la rândul său Florea deplânse

vremile cumplite ce apucaseră, măcar că pe la ei prin Ciunga necazurile păreaua fi mai mici. „Ar fi destulă câmpie în tata valea Murăşului, până hăt-departe, unde seridică dealurile şi mai înapoia lor se văd munţii, numai că la noi îi deal şipădure şi nu prea avem destul pământ, iar domnul conte Teleky de la Uioara nuse mai satură şi apucă tot ce desfacem noi de la pădure.” „Abia aştept să mă văd în frumosul tău sat!” Aşa îşi treceau vremea cei doi flăcăi, poposind pe lahanuri ori pe la case de gospodari, unde dădeau bucuroşi câte o mină de ajutorla strânsul bucatelor, după care porneau mai departe. Poate că n-ar fi zăbovitatâta, dar şi caii aveau trebuinţă de hodină, iar tinerii lor stăpâni îi cruţau cape nişte prieteni credincioşi. Dacă îi iscodea careva în cale, răspundeau că fuseseră cu neguţătorie laBraşău şi nici vorbă să mai pomenească de Sătmar ori de Amosie. Totuşi, decum trecuseră de Sibiu se răspândi vestea cum că oştirea lui Hommonay ar fucuprins cetatea Bălgradului, apoi că prinţul l-ar fi pus pe fugă, însă nu izbutisea-l alunga din Turda. Florea se bucura, neavând de unde şti că totul fusese ominciună scornită încă din vară, de către frumoasa contesă Rozsnyai. Nimic nuse întâmplase, dar gura lumii lăţeşte întotdeauna zvonul. Mihai nădăjduia căodată cu Hommonay se va fi aflând şi Radu-vodă Şerban, scurtându-i în acest

fel calea, însă cu cât se apropiau de Sebeş tot mai rar se auzea asemeneascorneală. — Tăt la mine avem să merem! zise Florea, căutând să-i mai alungeîngrijorarea celuilalt. — Dar eu nu vreau să mă prindă iarna-n drum. — Nu-i bai, că lemne de foc avem, har domnului, şi avem şi dealuri să nedăm cu sania…



— Până atunci eu zic să poposim peste noapte la hanul ce se zăreşte colo,în cale, fiindcă bidiviul meu nu cred să mă mai poată duce după atâtea suişurişi coborâşuri. De-am fi luat-o drept prin pădure, ar fi fost mai bine, numai călotrii… — Prin părţile săseşti n-ai să întâlneşti lotri. — Bine ar fi să fie precum zici, cu toate că nu cred să fie ţară fără tâlharide codru. Ajungând la hanul „Colţul de mistreţ”, Florea ceru odaia pe care oavusese trecând prin acelaşi loc, dar hangiul se prefăcea a nu-l ţine minte. — Vândut-ai ceva la Braşău? întrebă namila de sas. — Vândut! — Gutt, sehr gutt, făcu hangiul mulţumit. Ia poftiţi! îi îmbie frecându-şipalmele. Lui Florea i se păru ciudată purtarea neamţului, care se schimbase

deodată. — Crede că ai vândut ceva de preţ la Braşov şi că eşti plin de bani, ziseMihai zâmbind. Aşa-s neguţătorii pretutindeni, dacă ai parale eşti cineva, denu… valea! Se ospătară, dar nu chiar cu toate câte ar fi poftit hangiul să le bage pegâtlej şi după ce-şi rânduiră fugarii se aşternură la hodină binemeritată, cătare mai fusese greu drumul până aici. În zori se sculară la cel dintâi cântat al cocoşilor, cum stă bine călătorilor,dar când să plătească… ia banii de unde nu-s! — Nu-i bai! făcu hangiul. Rămân caii zălog până aveţi să aduceţi banii.De unde să ştiu că sunteţi calici? — Tacă-ţi gura, jupâne! se răsti Mihai, dând să-şi potrivească spada şiabia atunci îşi dădu seama că n-o mai avea. — Domol, oştene, se încruntă hangiul. Şezi blând de nu vrei să-ţi moioasele! Te găzduiesc, te ospătez şi vrei să pleci fără a plăti? Unde te crezi? Văştiu eu pe voi, haimanalelor, dar cu mine nu vă merge! Mihai simţi că-i zvâcneşte sângele în tâmple şi fără a se mai gândi căhangiul era cu un cap mai înalt decât el, dar şi mai vânjos, se repezi cu pumniiasupra lui. Florea rămase o clipă descumpănit, dar mai apoi înşfăcă o bâtă ce-i

veni la îndemână şi sări în ajutorul prietenului său, fără a mai socoti de parteacui era dreptatea. Hangiul îl pocni pe Mihai cu pumnul în moalele capului,dându-l de-a rostogolul, după care smulse băţul din mâna lui Florea şi i-lîntoarse pe spinare. — No, dacă bătaie vreţi, măi feciori, asta să căpătaţi! şi începu a le căra lapicioare în coaste, până cei doi căzură în nesimţire. — Dar ce ai cu ei jupâne? auzi el o voce subţire în spatele său.



— Ia, nişte coate-goale, care or mâncat şi beut la mine, dar bani de plată,ioc! Eu zis-am că nu-i bai, numai să lase caii zălog şi să aducă ce mi se cuvine,dar ei or sărit să mă bată. No, las’ că datu-le-am lor să mă taie minte! În furia lui, hangiul şi-a descărcat obida fără a mai lua seama cu cine vorbeşte, dar când văzu că avea în faţă un necunoscut, în veşminte camsărăcăcioase, se răsti şi la el: — Dar domnia-ta ce treabă ai? — Apăi, dacă nu ţi-e cu supărare, îi cunosc pe feciorii ăştia, că-s de la noidin sat şi ţi-oi da eu plata în locul lor. — Cum să mă supăr, dacă-mi dai dreptul meu? Iacă, dă zece zloţi şislobod eşti a-i lua cu mârţoagele lor cu tot! Omul plăti fără tocmeală, după care aburcă în şa pe fiecare şi cum cei doiîncă nu-şi veniseră în fire fură legaţi zdravăn pe sub burta calului. Când hanul nu se mai zări în urmă, străinul părăsi drumeagul ce intra în

lunca Sebeşului şi opri în dreptul unui tufiş. Descălecă şi scoase de acolo celedouă spade ale tinerilor, dar şi pungile lor, după care o porni la trap maideparte. Cum ajunse în marginea târgului Sebeş, opri încetişor şi mai cătă odată la cei doi, apoi îi pocni pe rând în cap cu mânerul spadei, leac fără greşdacă voiai să faci pe cineva să doarmă cât mai mult. Cu băgare de seamă îitrase de pe cal, dezlegându-i, şi-i aşeză în marginea drumului. Isprava făcută,se urcă în şa şi porni prin târg trăgând şi cei doi cai după el. Cel dintâi deschise ochii Mihai, care privi buimac, împrejur şi zărindu-şitovarăşul alături îi dădu ghiont să-l trezească. — Scoală, Floreo, c-am dormit prea mult! Vru să se ridice dar simţi o durere ascuţită în coaste, făcându-l să-şiaducă aminte de cele petrecute. — Al dracului sas! icni şi Florea. Ne dovedi pe amândoi, blăstămatul! — Ba ne-a mai şi jefuit, în ţara în care spuneai că nu sunt tâlhari decodru. Se vede că aici locuiesc pe la hanuri lotrii cei de soi. — Batăr de ne lăsa caii, oftă Florea, că mult n-am mai fi avut până acasă,dar aşa… — Dar unde-om fi? Pare un oraş şi chiar destul de mare. Uite mai la valeo poartă. Hai într-acolo!

Nimeni nu-i întrebă de unde veneau, dar nici ei nu spuseră nimic, deteamă că nu vor fi lăsaţi să intre. De altfel, fiind vremea amiezii şi destul decald, locuitorii se cam trăseseră prin casele lor. — Măi fecior! strigă Florea către un băieţel ce se juca de unul singur.Cum te cheamă? — Hanţ! — Dar satul vostru?



— Sebeş, pe limba voastră, şi să ştii că nu-i sat, ci oraş, se fuduli copilul. — No, rogu-mă de iertare! făcu Florea de parcă-ar fi vorbit cu un om întoată firea. Fă bine şi arată-ne unde-i primăria, că am ceva a-i spune domnului burgmistru. — Herr Muller chiar mai înainte se ducea acolo! arătă băiatul spre o casămare şi frumoasă. — Văzuşi ce bine vorbea româneşte? se miră Mihai, privind în urma luiHanţ. Ar fi trebuit să-l răsplătim. — Pe la ei nu se prea obişnuieşte. — Ba să fi vrut şi n-am fi putut! — Hă, hă, hă! râse Florea, de parcă ar fi fost fericit că nu mai aveauleţcaie. Că vorbeşte româneşte nu-i mare lucru, fiindcă toţi saşii şi chiarungurii cunosc limba celor mai mulţi. Ardealul doară-i tot ţară românească! Ajunseră şi la herr Muller, care se cruci auzind de fapta hangiului şi puse

la îndoială plângerea lor. — Herman, de la „Colţul de mistreţ”? De necrezut! Poate l-aţi mâniat şi,cum îi aprig la supărare, nu zic că nu v-o fi atins vreo două, dar să vă fure, nici vorbă! — Poate că nu chiar el, i-o fi pus pe alţii… încercă Mihai să-l înduplece,dar burgmeisterul nu-i îngădui. — Vom face după dreptate şi o să-l chemăm şi pe Herman să vedem ce vazice. Voi rămâneţi în oraş şi o să plătiţi hrana şi somnul mai pe urmă. Cu ţidula iscălită de primar, cei doi fură găzduiţi la un han, urmând a nupărăsi oraşul până nu s-o judeca pricina. Au mai trecut însă încă două zilepână să se înfăţişeze hangiul, mânios nevoie mare şi de învinuire, dar şi defaptul că-l trăseseră de la treburile lui. Povesti întâmplarea cu străinul carezicea că-i cunoaşte, plătind în locul lor, şi spuse cum arăta. — Acela va fi fost hoţul şi ţi-a dat chiar din banii lor! zise primarul. Trebuie cătat degrabă! — Dar cum să-i mai luăm urma, câtă vreme el îi călare pe trei cai iar noipe jos? făcu Florea înciudat. — Păi voi nici că puteţi pleca până nu vă socotiţi la hanul de aici! hotărîMuller.

— No, alta acum! zise Florea. Poate că din han în han, tot rămânânddatornici, ajunge-vom la Aiud, unde am ceva neamuri şi or da ei pentru noi. — N-aveţi trebuinţă a merge tot aşa, răspunse primarul. Legea spune căcine-i dator să fie ţinut la temniţă, şi noi avem aşa ceva. — Mulţam de aşa găzduire! se răţoi Florea. Că doar noi avem bani acasă,numai să afle tata şi minteni se ţâpă careva cu banii ăia!





— Nu! Să iscodim prin vecini! N-apucară să plece că se pomeniră cu un bărbat care, văzând pe cei doiiscodind în curte, îi întrebă: — Pă cine cătaţi, ficiori? Era chiar stăpânul casei şi Florea îi povesti ce pătimiseră şi că ar fi poftitsă-l întrebe pe cel ce-i purta spada de unde o are, dar nu cuteza, să nu-l mânie. — Se cam potriveşte, feţii mei, răspunse omul. Chiar în acea zi o venit lamine cu trei cai şi s-o rugat de găzduire. — Şi unde-s? — Pe doi îi va fi vândut, că numai unul e în şopru. — Nu încape vorbă că ăsta-i hoţul. — Iar noi îl făcurăm vinovat pe neamţ! — Pentru asta, ne-am luat plata… Râseră toţi trei, de parcă ar fi stat la snoave în poartă şi nu cu o treabă

încurcată. — Baciule, nu ni-i ajuta să-l dovedim pe hoţ? întrebă Florea. — Ba vă ajut, dar cum să fac? — Îngăduie-ne să venim la noapte peste el şi să n-ai grijă, că n-om facemoarte de om, dar o ţârucă tot i-om înmuia oasele. — Măcar atât cât ne-a făcut-o şi nouă afurisitul de sas… — Deh, ştiu şi eu… Dar dacă n-o fi el hibaşul? — Fii liniştit, că de pomană nu-l batem! răspunse ciunganul. Vrând-nevrând, trebuiră să mai întârzie pe la o cârciumă, numai bine cămai prinseră curaj, iar pe când străjerii cetăţii vesteau miezul nopţii sestrecurară pe uliţe până la casa gospodarului. — S-o culcat mai devreme zicând că-i frânt de osteneală, le şoptistăpânul casei arătându-le odaia unde dormea străinul şi îndemnându-i sămeargă pe vârfuri. — Să năvălim peste el! propuse Mihai. — Ba nu, că de-o fi zăvorât pe dinăuntru sare pe fereastră. Merem tiptil,să nu ne simtă, şi când om fi lângă el îi proptim cuţitu şi-l întrebăm! hotărîFlorea. — Bine! încuviinţă Mihai şi-l lăsă pe Florea în faţă.

Deschiseră încetişor uşa, gospodarul rămânând pe dinafară, dar nuplecă, să nu cumva să facă vreo prostie cei doi, de nu era vinovat oaspetele său.Chiar şi aşa, trebuia prins şi dat în seama legii, nu să-şi facă singuri dreptate. Tinerii se strecurară de-o parte şi de alta a patului, unde pe întuneric seghicea forma adormitului. La un semn, se repeziră deodată! — Şazi blând şi nu mişca! răcni Florea, căutând să-i cuprindă beregata.



Răscoli tot aşternutul, împrăştiindu-l pe podea, dar pe hoţ ia-l de undenu-i… — Tune dracu-n el, c-o fugit! Precesta lui de hoţ! ORAŞUL DE AUR. Pe aici trecea calea lui Gaşpar Grazziani spre domnia Moldovei, iar a luiMarcu din Borlova spre împovărătoarea slujbă a domniei… Solul padişahului şi-a făcut intrarea cu mare pohfală în cetateaîmpăratului creştin, Marcu ţinându-i-se în preajmă, ca cel dintâi sfetnic, şinumai după aceea Kerim-efendi, alaybeyul spahiilor. Încă de la Buda, Grazzianinăimise meşteri muzicanţi cu meterhaneaua, care mergeau în fruntea alaiului,spărgând urechile privitorilor mai curioşi. La curte, în palatul de pe colina ce străjuia Vâltsva, solul a fost primit cumultă cinste şi numai chiar majestatea-sa împăratul era lipsă, dar fără de voie,nefiind în oraş. Ceilalţi se înghesuiau care mai de care să-l privească pe tânărul

creştin, om de mare încredere al sultanului, căci, deşi sosiră şi alţi turci maiînainte, toţi erau sub ascultarea lui. Dregătorii otomani îi făcură temenele ca unui bey ce era; dar mai cuosebire aflând că ghiaurul era tare îndrăgit de sultan pentru faptele sale. Cândîl trimisese pe tânărul Pera cu solie în Croaţia, îi poruncise să ajungă până în Toscana, la Livorno, şi să împrumute bani grei de la bunul său prietenGiovanni Amati, spre a răscumpăra un mare număr de robi turci, unii dintre eirude cu sultanul. Şi pe toţi i-a dus Pera la Stambul, unde i-a slobozit în numelelui Grazziani. În acest fel îşi căpătase mare faimă, dar şi bunăvoinţa Porţiipentru stăpânirea Moldovei. Marcu, în schimb, deşi înveşmântat asemenea curtenilor împăratului, nuse simţea în largul său. Spunea pretutindeni că-i bănăţean din Borlova, darnimeni nu auzise pe aici de Banat, ba zicându-se despre el, ca şi desprestăpânul său, că ar fi ein Krabatt, adică un croat, fiindcă între ei vorbeausârbeşte. „Lasă, prietene, nu te mâhni dintr-atâta, căuta să-l mângâie Gaşpar. Avem să facem din tot pământul românesc o ţară de care să ştie străinii şi maicu seamă să se teamă a se amesteca în viaţa ei! Atunci Banatul tău are săstrălucească în frunte!” „Aşa va fi, dar când? Că tare greu se mai făptuieşte!”Însă orice îndoială se spulbera pe dată, şi Marcu era hotărât să-şi urmeze

domnul până-n pânzele albe. Toamna întârzia pe uliţele Oraşului de Aur, făcându-l şi mai strălucitor.Într-una din zile ieşiră amândoi din palatul vechilor regi ai Boemiei în vestita„uliţă de aur” plină cu tot felul de dughene. Sper să nu ne apuce omătul pe aici şi să facem cât mai curând caleaîntoarsă… zise Grazziani îngândurat. — Acasă?





care oşteanul şi le cusu în căptuşeala contăşului. Mai capătă şi o pungă cunestemate şi ducaţi veneţieni, pe care îi dosi asemenea, hotărât fiind să-şi iahaina cu el, iar cum tot avea să plece a doua zi în zori nu mai ţinu nici odaia la„Cerbul de Aur”. — Eu am să fiu găzduit mâine la curte, că vine împăratul, şi n-o să nemai întâlnim decât la Iaşi. Aşa că suntem înţeleşi… vel-spătare Marcu Iancovici! — Oo… Nu! Nu! E prea mult! bâigui oşteanul, luat pe nepregătite. Eu,Marcu din Borlova… — Ştiu! Feciorul cnezului Iancu… adică Iancovici! Obârşia ta nu-i cunimic mai prejos de a boierilor moldoveni, fii fără grijă! De altfel pe hrisovul dedivănire voi pune cea dintâi pecete, când ne vom întâlni. Să nu uiţi, boierIancovici! Şi cu asta gata, hai să mergem! Grazziani se înveşmântă ca un negustoraş oarecare, iar Marcu îşiîmbrăcă vechile lui straie de drum, având grijă de preţiosul său contăş.

— Făgăduiesc să fie cea de pe urmă dată şi n-ai de ce să fii îngrijorat. Nuse va mai întâmpla cu domnul Moldovei şi cu vel-spătarul său, dar până atuncisuntem doi drumeţi prin Oraşul de Aur. Haide! Începură să colinde de la vestita cârciumă din faţa primăriei, după ce maiîntâi s-au minunat de cei doisprezece apostoli ce se perindau prin turla bisericiicând băteau ceasurile, făcură nişte ocoluri şi spre margini, pe uliţe mai săraceşi mai puţin strălucitoare, şi se înapoiară în preajma frumosului pod de peste Vâltava, unde dădură peste o cârciumă cu fete neasemuit de frumoase. — Aici vom poposi, Marcule, şi de-o fi să mai întârziem unul dintre noi totne-om vedea dimineaţă! Această despărţire îi mai rămăsese în minte proaspătului vel-spătar cândîşi deschise ochii a doua zi. Capul îi cântărea vreo câteva ocale şi simţea oapăsare pe umărul stâng, cel care-i fusese rănit în încăierarea de la Buda. Cugreu îşi aminti că fusese tras pe nişte scări şi trântit în pat, pare-se chiar de ocodană bălaie, şi doar nu băuse peste fire! Morlacul se ridicase mai zorit, cu oaltă fetişcană, şi de atunci nu s-a mai întors… „Vai de mine, trebuia să fiu pedrum” sări el ca ars şi cu amândouă mâinile se întinse după veşminte. Se opriînsă înmărmurit, căci pipăindu-şi căptuşeala contăşului dădu peste o tăieturălargă şi… nici urmă de bani ori înscrisuri. Nici în ascunzătoarea nestematelor

nu mai era nimic şi nici în brâul de piele, dar parcă toate astea n-ar fi fostîndeajuns, nici spada nu mai era. Scoase un răcnet de furie şi trăgându-şinădragii se aruncă pe uşă. Numai că pe dată se iviră vreo doi haidamaci cunişte ciomege şi începură a-i croi care pe unde apuca. O lovitură în moalelecapului îl făcu să se prăbuşească zdreanţă la podea… apoi totul i se întunecă înfaţa ochilor.



Pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, Marcu îşi săltă pleoapelepomenindu-se în loc necunoscut. Era mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, darnici o fiică a Evei nu se afla în preajmă-i, ci numai nişte bălării uscate, care-lascundeau vederii trecătorilor. Îşi dădu seama că se află pe malul unui râu,căci susurul apei se auzea nu departe. Era vânăt de frig, dar parcă toatemădularele îl trăgeau la somn. Zărind în apropiere podul care-i plăcuse atât demult, nu-i fu greu să priceapă că fusese aruncat în apă şi numai noroculfăcuse să se proptească în margine. Se îngrijoră de Grazziani, să nu fi avutparte de o soartă mai haină, apoi îi trecu prin minte un gând ciudat: „Nucumva el să fi voit să se scape de mine?!” I se păru prea crudă asemenea faptă,căci morlacul se dovedise un bun prieten până acum. „De bună-seamă că măcaută!” se încurajă singur. „Dar, ştiindu-mă plecat poate nici că se va mai gândila mine!” se cutremură el apoi. Încercă să se târască mai la vedere strigânddupă ajutor, dar ceea ce el credea că sunt răcnete abia se auzeau ca uşoare

gemete de om sfârşit. O veşnicie i se păru până când o mână miloasă îi mângâiefruntea, zicându-i ceva pe limba localnicilor. Îl acoperi cu o haină petecită, apoiîl târî cu destulă greutate până la bojdeuca lui. Era un lucrător nevoiaş, cu opuzderie de copii zbârciţi ca şi mama lor, vădindu-se că nu mâncau în toatezilele din săptămână. Dragostea cu care a fost îngrijit, dar mai cu seamă vigoarea tinereţii au biruit asupra bolii şi în două-trei săptămâni Marcu se puse pe picioare. Nicinu-l răbda inima să stea mai mult pe capul unor oameni sărmani şi la plecareîşi jură că n-avea să-i uite şi-o să le răsplătească bunătatea, scăpându-i desărăcie. Din păcate acum era mai lipsit decât ei şi primul lui gând fu să dea deurma lui Grazziani. Sufla un vânt rece şi fulgi de zăpadă alergau nebuneşteprin văzduh, dar zadarnic încercă să se mai acopere cu zdreanţa de pe el. Aşacum arăta, nu fu îngăduit nici în curtea hanului „Cerbul de aur”, necum să maistea careva de vorbă cu el. Ba un rândaş se răsti arătându-i uliţa.Deznădăjduit, se sprijini de un chervan ca să nu-i vie ameţeala de foame. Şi de-a dreptul crezu că visează, desluşind o voce venită parcă de pe tărâmuri de basm. — Bre, Marine, ia vezi să nu fure haimanaua aia cevaşilea de pe la

căruţă! Lacrimi mari îi umeziră ochii, când auzi dulcea limbă pe care odeprinsese încă de la sânul mamei. Simţi un nod în gât şi abia izbuti săîngăime: — Fraţilor…! OAMENI ŞI FIARE.



Către sfârşitul iernii acelui an 1617, o perkendi cu flamură verde şisemilună se luase la întrecere cu sloiurile Dunării. Nici n-ar trebui să te maiîntrebi cine era stăpânul acestei corăbii, fiindcă în afara vestitului căpitanKalindudak nimeni nu s-ar fi încumetat să înfrunte fluviul pe o asemenea vreme. Avea toate pânzele întinse, dar vântul care sufla dintr-o parte îi îngreuiamersul, împingând-o într-una către miazănoapte, din care pricină oameniînarmaţi cu căngi se propteau în gheţurile ce se trăgeau înspre malul bulgăresc, spre a-şi putea urma drumul. Mare plată trebuie să fi dobânditKalindudak, cu toată cutezanţa lui, şi numai aurul îl va fi putut dezlipi deschela Orşovei. Aşa şi era, căci luminăţia-sa Gaşpar-beg, mubaşirul slăvituluipadişah, îl îmbiase cu multe pungi pline de icosari. Beyul era tare zorit săajungă la Silistra, spre a-l mai prinde acolo pe Iskender-paşa. Înveşmântat caciobanii valahi de la munte, mubaşirul padişahului scrută firul apei, îngrijoratde plumburiul văzduhului ce prevestea viforniţă.

— De ce nu ţinem malul stâng, căpitan-efendi, de vreme ce pe acolo nuplutesc sloiuri? întrebă el. Trebuie să mergem numai în preajma gheţei? — De bună-seamă, luminăţia-ta, fiindcă de partea valahă apa-i mai puţinadâncă, iar de ne împotmolim sar diavolii ăia de ghiauri şi ne căsăpesc până launul. — Chiar aşa de răi să fie?! Pe asemenea vreme vor fi stând şi ei pe undevala căldurică, prin bordeie. — Da' de unde, luminăţia-ta! De când se ştiu, nu se înspăimântă de ger.Fie că e arşiţă, fie că încremeneşte apa, ei tot se încumetă a trece după pradă înîmpărăţia slăvitului nostru padişah. Aprig neam de oameni! O pală de vânt răbufni în pânze. — Se-nteţeşte blestematul viscol. Are să ne cam dea de furcă, numaizăpor de nu s-ar face! mormăi căpitanul. — Dar mai avem mult? — Abia trecurăm de cetatea Nigboli şi până la Gernovi ar mai fi o bucatăde drum. — Nădăjduiesc să ajungem la noapte, că de nu, tot zorul ce l-am avut vafi în van, oftă mubaşirul. — Crede măria-ta că seraskerul s-o încumeta să plece pe astfel de vreme?

Are să aştepte limpezirea cerului, dar până atunci noi îl ajungem. Graba cea mare a lui Grazziani era din pricină că dobândise nu numaiscrisori către Iskender, dar şi mii de ducaţi de aur anume ca acesta să-l sprijinela domnia Moldovei. După izbânda de la Drăcşani, din vara trecută, sultanul l-arăsplătit făcându-l vizir, aşa că paşa tăia şi spânzura în cele trei ţărişoare valahe, măcar că dregătorii Porţii dădeau alte porunci.



Atunci, după ce umilise pe văduva lui Ieremia Movilă, a dat-o ca akânunui agă, iar pe fiică-sa, care-i era nevastă lui Koreţki, a dăruit-o aşijderea lui Arslan Kantemir Mârza, hanul nogailor strămutaţi în Bugeac. În acest fel hanulîi era credincios seraskerului, însoţindu-l pretutindeni în luptele lui pe acelemeleaguri. Grazziani aflase că Iskender-paşa strângea oaste spre a porni asupraLehiei, dar nu putea să uite că în vreme ce el se străduia la Praga cu dregătoriiîmpăratului vizirul de Silistra pusese domn la Iaşi pe Radu-vodă Mihnea, cutoate că marele vizir Halil-paşa îi făgăduise lui scaunul. Astfel şi-a dat seama cănu la Islâmbol, ci la curtea beyului de Silistra se aşezau domniile în ţărileromâne. De nu-l ajungea acuma, abia la Babadag ori la Akerman l-ar mai fiputut întâlni, cu bani mai mulţi şi zile irosite. Pe urmă tot la Poartă s-ar fiînapoiat, dar ca omul de credinţă al lui Iskender-paşa. — Ce vreme! pufni Kalindudak, trezindu-l din visare. Vezi măria-ta norul

acela negru, care se zvârcoleşte ca un balaur înspre nori? — Da. — Se pare că o să ne aducă ceva zăpadă, de parcă gheţurile nu ne-ar fiîndeajuns. Nici nu sfârşise bine vorba, când primii fulgi începură a le biciui obrajii. — Avut-am gura spurcată! mormăi căpitanul în barbă. — Şi ce-i de făcut? — Cum o fi vrerea lui Alah! înălţă Kalindudak braţele spre cer. Se întoarse pe dată, lăsându-l pe mubaşir cam nedumerit, şi, punându-şimâinile pâlnie la gură, începu a striga către oamenii săi: — Ismeeet! Păduche râios! Strângeţi pânzele şi legaţi-le zdravăn cuparâmele. De le sfâşie vântul, bucăţele vă fac şi pe voi, crocodililor! Gedik,Sefih, voi n-auzirăţi trântorilor? Mai cu inimă, netrebnicilor, că vă mut fălciledin loc! Aşa era căpitanul şi toţi marinarii îi ştiau năravul, încât nu seînspăimântau de răgetele şi ameninţările lui. Îi înjura de mama focului, darnimeni nu-şi amintea să fi căpătat barem o palmă de la namila de Kalindudak,şi doar nu o dată îl văzuseră în încăierare doborând câte doi deodată. Dinpricina asta ţineau la el ca la tatăl lor şi ar fi fost în stare să sară şi în apa

îngheţată de le-ar fi poruncit. — O mai fi mult până la Cernovi? — Prea departe nu-i, dar apa lenevindu-se prin partea locului neîncetineşte mersul, mai cu seamă că am strâns pânzele. De vâslit, nici vorbă! Abia după vreo două ceasuri s-or ivi zidurile de la Yerkok. — Dar până atunci se-ntunecă…



— Asta aşa-i, mai cu grabă vine noaptea când e viforniţă, că şi ziua sescurtează. N-ar fi însă nimic, numai să nu ne înţepenim, că altcum aprindemfanare şi mergem la vale cu sloiurile. Nemaiavând ce să întrebe, Grazziani se trase la adăpost, fiindcă vântul îişfichiuia faţa cu ace de gheaţă. — Capitan-efendi! se auzi un strigăt ascuţit. — Ce-i bre? — Zăpor la vale! — Poate-s numai gheţuri, nătărăule! se arătă nepăsător Kalindudak, sprea nu-şi înspăimânta oamenii. N-aveţi teamă, copii! adăugă el. Împingem cucăngile şi trecem mai departe! Cu o bufnitură surdă, brigantina se izbi de ceva tare şi oprindu-se peneaşteptate îi prăvăli pe toţi pe punte. — Nenorociţilor! turlă căpitanul săltându-se. Unde v-au fost ochii, corsari

afurisiţi? Am să vă leg la toţi pietroiul de gât, drojdie a meyhânelelor! — Ce s-a întâmplat căpitan-efendi? se băgă tocmai atunci şi beyul. Cu greu se ţinu căpitanul să nu-i scape şi lui vreo două vorbe, aşa că seprefăcu a nu fi auzit întrebarea şi nu-l băgă în seamă. — Sefih, puiule! Ia vezi de nu luăm cumva apă! Mergi şi tu Mimar,scumpule! Luaţi şi câlţi cu voi şi n-aveţi teamă, copii! Alah e cu noi! Grazziani se minună auzindu-l cum trecea de la ocări la alintări duioaseşi zâmbi în sinea lui: „Să iau aminte ca mânia să nu ţină mult, dacă vreau sămă fac îndrăgit!” — Totu-i în bună rânduială! se auzi vocea lui Sefih. Am rămas teferi. — Atunci, bravo vouă, dar nu vă trageţi acolo la odihnă, copii puturoşi! Veniţi degrabă sus! îşi îmblânzi vocea căpitanul. Şi abia acum, râzând mulţumit, se întoarse către mubaşir: — Am cam dat de bucluc, măria-ta… Da parcă ai zis ceva? — Cred că am şi uitat! făcu acesta voios. Dar aş pofti să ştiu cum neaflăm. — Sloiurile s-au încălecat şi ne-au tăiat calea de la un mal la altul. Încăavurăm noroc să nu ne spargem şi să ne dăm la fund, că pe gerul ăsta nu ştiucum am fi ieşit la mal. Acum trebuie să ne căznim să ajungem la ţărmul valah,

până n-apucă să se năpustească asupra noastră celelalte gheţuri ce ne vin peurme. De ne prind la mijloc şi mai îngheaţă şi apa, ne strivim. — Dar valahii? — Acuma, dădu el din umeri, facă-se voia lui Alah! Ne-om împotrivi şi noicu armele, la oameni, dar cu năvala apelor n-avem ce face! Se înnoptase de-a binelea când izbutiră să se priponească la maluldinspre miazănoapte. Vântul năprasnic şi zăpada le lua vederea, dar se



străduiră din răsputeri. Începuseră a se strânge troiene pe după trunchiurilecopacilor şi, cum ţărmul nu era prea înalt, se şi făcuse o punte de zăpadă,primejdioasă de te-ai fi încumetat a păşi peste ea. — Mare noroc am avut să dăm de apă adâncă, dar oricum, chiar şi de neîmpotmoleam, tot vântul ar fi fost cel care ne-ar fi suflat în larg, spusecăpitanul uşurat, după ce văzu parâma răsucită pe după două sălcii groase. — Cât va trebui să zăbovim? întrebă solul padişahului. — Până o sta vântul şi s-or slobozi sloiurile! O zi, două, o săptămână… cădoar iarna-i pe sfârşite. — Altceva n-avem ce face? — Nici vorbă! De mers pe mal până la Yerkoki nu-i chip, că-i primejdie şidespre oameni şi de la fiare, iar ca să las corabia aici înseamnă să-mi iaugândul de la ea. — Atunci plec numai eu!

— Dar de acolo mai departe?! zâmbi căpitanul. — Poate se mai înmoaie viforniţa. — În acest caz ne slobozim şi noi la vale şi ajungem mai înainte. — Cum văd eu, nu-mi rămâne decât să mă încălzesc cu o cană de vinfiert. — Bucuros te-oi însoţi şi eu, luminăţia-ta. Dar ne-om da mai la dos, sănu ne vadă de sus Alah, ori Profetul… — Pe viforniţa asta, vor fi stând şi ei la adăpost pe undeva. Cât timp se duse Kalindudak să poruncească fiertura încălzitoare,Grazziani fu din nou furat de gândurile lui. Era îngrijorat de zăbavă, dar cuiarna nu te puteai pune, orice ai fi făcut. Îi era dor de Marcu, pe care nu l-a maigăsit, atunci, după noaptea aceea de pomină din Praga, când se trezise în patcu două fetişcane, dar poate că oşteanul va fi apucat calea Ardealului, că tare îlmai trăgea aţa la drăguţa lui. Îi veni în minte şi Agnes şi zâmbi cu îngăduinţă.„Până la urmă, tot am s-o iert!” îşi zise. Totuşi, s-ar fi putut ca Marcu să ficăzut prins la curtea lui Bethlen şi acesta avea gealaţi pricepuţi să scoată toate vorbele de la un osândit, iar bănăţeanul său ştia cam multe… „De ce oare îmifrământ eu mintea? Poate că s-o afla în braţele Iuliei şi nici nu se va fi gândindla trebile politicheşti!” Era bucuros însă că-i luase înainte lui Bethlen,

scăpându-i din toate capcanele, şi acuma se găsea la doi paşi de Ickender-paşa,„făcătorul de voievozi”… Nici vorbă ca vântul să se mai domolească şi în curând întreaga brigantină fu acoperită, că abia de se mai zărea din stratul gros de zăpadă.„Copiii” lui Kalindudak, văzând asemenea răgaz neaşteptat, se puseseră pechiolhan cu erik rakisi, fiert şi îndulcit cu miere. Degeraţi, simţeau cum li seîncălzesc vinele de la afurisita de băutură urgisită de Profet pe degeaba, îşi



ziceau ei. Dar nu degeaba se împotrivise ca drept-credincioşii să dea pe gâtasemenea spurcăciuni, precum ghiaurii, căci pedeapsă cumplită era pentru celce-şi pierdea minţile, aşa cum s-a întâmplat şi cu Gedik. În loc să stea lacăldurică, l-a pus necuratul să se sumeţească în viscol, pe punte, şi s-arostogolit în apă şi dus a fost. El, oare se lua la întrecere cu peştii când aveacreierii neînfierbântaţi de băutură, s-a dus ca un bolovan la fund, fără săscoată un strigăt ori măcar să ridice un deget deasupra apei. — Ajunge, porcilor! răcni căpitanul, auzind păţania lui Gedik. Până laurmă, vă apucă pe toţi pofta de scăldat şi n-ar fi mare pagubă să mă scap denişte lepădături ca voi, dar îmi va fi urât de nu vă mai văd prin preajmă. Zvârliţitoată spurcăciunea de rachiu în apă, că de nu, vă jupoi de vii, lepre beţive cesunteţi! Cei care mai aveau câte o fărâmă de înţelegere se ridicară, începură acotrobăi după ulcioarele ascunse prin diferite unghere şi, căţărându-se pe

punte, începură a le goli. Kalindudak ştia însă că afurisiţii pregăteau din vreme vase pline cu apă chioară şi când primeau porunca o îndeplineau, ca să nu-lînfurie pe căpitan, dar altcum nu erau chiar proşti să irosească bunătate derachiu. Alţii, fiind prea beţi, le răsturnau pe loc, chiar şi peste ei, dar cei maimulţi nici nu se sinchiseau de pofta căpitanului. Ştiau că după un timpoarecare nici Kalindudak nu va mai întreba de unde s-a ivit iarăşi băutura pecorabie. Nenorocirea a fost că pentru noaptea ce venea, paza căzuse în sarcina adoi marinari care încă nu se treziseră din îlemi-i safâ, iar Kalindudak nu şi-adat seama, ori n-a avut pe alţii, mai breji. Dinspre câmpia valahă, odată curăbufnirile vântului se auzeau şi urletele lupilor, care colindau în haită pe oasemenea viforniţă, dar nimeni nu le luă în seamă. Erau încă departe, iarstrăjerii, trăgându-şi cojoacele peste cap, au adormit buştean, de cum s-au văzut singuri. Poate că nici nu şi-au mai dat seama când haita s-a năpustitasupra lor trăgând bucăţi de cojoc odată cu carnea de om. Mai apoi, aţâţaţi demirosul sângelui, lupii se împrăştiară pe corabie, în căutarea altor hălci decarne omenească. Grazziani simţi duhoarea de lup şi se îngrozi când deschise ochii, văzândcolţii ascuţiţi ai fiarei chiar deasupra sa. De spaimă, îşi înfipse mâinile în

grumazul lupului, care începu să se zbată şi să se holbeze, sfredelindu-l cuprivirea-i sălbatică. O durere ascuţită în umărul drept îi spori parcă puterea,căci un altul îl înşfăcase, străduindu-se să-l scoată din cojoc. DRUM DE IARNA PRINTRE STRĂINI — Ce vrea, mă? întrebă neguţătorul. Parcă vorbi româneşte?! — Aşa înţelesei şi eu, încuviinţă cel ce răspundea la numele de Marin.



Burduhănosul, care nu era altul decât stăpânul chervanelor, se apropiede calic şi îi puse mâna pe umăr. — Eşti cumva român? De pe unde? — Mi-s din Bănat! abia izbuti să mai răspundă năpăstuitul, din pricinaunui nod de ciudă ce i se pusese în gât. — Ei, păi eşti de viţă! Dar cum de-ai ajuns în halul ăsta şi mai cu seamăcum te-ai rătăcit pe aste meleaguri? — Am fost jefuit şi bătut de nişte nemernici de la o crâşmă. — Ei, flăcăule, prin ţările astea se cam petrec asemenea fapte şi de nueşti iute de cuţit poţi s-o încurci rău de tot! Marcu îi povesti în câteva cuvinte cele pătimite şi tare s-au mai minunatneguţătorii cum de-a scăpat cu viaţă. — Şi zici că eşti neguţător? întrebă Marin. — Ba, mi-s în slujba voievodului Moldovei, Gaşpar Grazziani. Mi-s vel-

spătar… — Săracu de tine! Se vede că te bătură de-ţi tulburară minţile, că altfel cesă spun?… arăţi ca o pătlăgică turcească, aşa vânăt eşti. Ţi-o fi şi frig… Mărine,ia vezi, dă-i un codru de pâine, c-o fi flămând, bietul. Cât despre stăpânu-său,n-auzii niciodată… — Ba, Gaşpar e crai la Irozi, răspunse Marin. Dar ce zic eu, parcă matalen-auzişi pe-acasă, cu sărbătorile de iarnă, despre cei trei crai de la Răsărit? — E diliu! flutură cu mâna neguţătorul. Marcu îşi dădu seama că în halul în care se găsea nu i-ar fi putut lămuricine era el şi nici slujba cea mare încredinţată de viitorul domn al Moldovei nuputea fi luată în seamă, aşa că nu se supără. — Oricum ar fi, mi-s un biet român pribegit prin ţări străine şi cu dor decasă, de mă sfâşâie la inimă… — Te crez, c-aşa o fi, dar vezi că noi dinspre ţară venim şi abia laprimăvară de ne-om întoarce, zise jupânul. De un ajutor la chervane, nu zic căn-aş avea trebuinţă, însă… — Primesc! sări Marcu. — Dar vezi, că noi mergem în ţară nemţească! — N-am de ales.

— Atunci să ne înţelegem de plată, întinse palma stăpânul. — Casă, masă şi cât te-o lăsa inima, după munca ce-oi împlini. — Văz că-ţi trebuie niscai veşminte de iarnă, dar să ştii că ţi le pun lasocoteală! — Prea-bine! Bătură palma şi astfel „vel-spătarul lui Gaşpar-vodă” trecu din slujbadomniei în cea a neguţătorului Dumitru al lui Dumitru din Craiova, iar în





— Cuuum?! făcu ochii mari Dumitru. — Aşa cum ai auzit, dacă vrei să-ţi salvezi marfa, ori poate chiar pielea… Cu strigăte şi înjurături vizitiii îndepliniră porunca şi abia când se văzurăîmpresuraţi, ca într-o tabără de luptă, pricepură ce vrusese bănăţeanul. — Al dracu' om! făcu mulţumit jupân Dumitru, deşi era cam îngrijorat dece avea să se întâmple. — Nu mai făcurăm de-astea până acuşi, spuse şi Marin. — Destul de rău! îi dojeni Marcu. De acum înainte numai aşa să faceţi,când o fi trebuinţă! „Mintos flăcău!” gândi jupân Dumitru. „Trebuie să-i măresc simbria, casă nu mai plece de la mine. Şi nici la încărcat şi descărcat n-am să-l mai pun!” Călăreţii necunoscuţi se arătară a fi tâlhari de drumul mare, căciîncepură a trage din sâneţe încă de departe, dar nici măcar dobitoacele nu sesperiară, fiind la adăpostul taberei de care.

— Fain! mormăi bănăţeanul, la gândul apropiatei încăierări. S-au dat pefaţă ce sunt, dar tare-s proşti. Ochiţi cu băgare de samă şi nu trageţi până nus-or apropia îndeajuns, iar de larmă să nu vă spăimântaţi. Pistoalele n-au cumsă le mai încarce. Vorbea liniştit, ca unor învăţăcei şi nu în faţa duşmanului, iar glasul luile dădea multă încredere. — Luaţi-i la ochi! Fieştecare câte unul! Foc! porunci el scurt. Patru tâlhari se rostogoliră sub copitele cailor, iar ceilalţi se oprirăîncremeniţi. Împotrivire cu arme de foc, şi încă după rânduială ostăşească, numai pomeniseră până atunci, de când tâlhăreau ei. Se strânseră laolaltă pentrusfat, răstimp în care Marcu porunci încărcarea sâneţelor. Apoi un călăreţ cu onăframă în vârful spadei se apropie de împresuraţi. — Ce pofteşti? se răsti Marcu la el pe ungureşte. Stai în loc şi spune, căte aud! — Să ne daţi banii şi vă lăsăm viaţa şi marfa, răspunse cam fâstâcitsolul. — Ba veţi primi un plumb! Şi de nu vă vedeţi de drum, am să vă atârn înfurci la Sătmar! Vorbele lui Marcu fură auzite şi de ceilalţi, care începură a sudui în gura

mare, apoi se strânseră în jurul unuia cu căciulă şi surguci, de bună-seamăcăpetenia lor. Furios, acesta dădu pinteni calului şi ajuns în preajma carelor sesăltă în şea, răcnind: — Am să vă spârcui, neguţători de piei de cloşcă! Budos olahok! — Dar de unde ştii tu că suntem olahi? Va să zică ne purtaţi sâmbetelemai de multă vreme?! — Nu-i treaba ta! şi tâlharul se îndepărtă înjurând.



— Sunt puşi pe fapte mari! şopti jupân Dumitru, de parcă s-ar fi temutsă nu fie auzit. Ce spunea ăla? — Prostii! dădu din umeri Marcu. Terminarăţi de încărcat armele? Că amde gând să-i aţâţ un pic, adăugă el amintindu-şi de cum făcuse Gaşpar înîncăierarea de la Buda. Tâlharii stăteau în cumpănă dacă ar fi fost bine să-i atace pe aceştineguţători ciudaţi, pe care-i pândiseră încă din Kasovia şi care păreau hotărâţisă li se împotrivească. Mai că ar fi dat dosul, de nu se auzea iarăşi vocea luiMarcu: — Ascultă, mă, tu ăla de te ţii mare căpitan dar ai nădragii împuţiţi despaimă, de nu-ţi iei haimanalele cu tine şi să-mi fugiţi din cale, corbii au să sedesfete cu hoiturile voastre, nătărăilor! Căraţi-vă până nu mă-nfurii! A fost prea mult pentru răbdarea tâlharilor, dar mai ales pentrucăpetenie, care spumegând de mânie porunci un nou atac. Alţi doi se prăbuşiră

în zăpadă, însă furiosul căpitan sări peste loitrea unui car şi se năpusti înmijlocul taberei, băgând groaza în vizitii. Din nefericire pentru el, ceilalţi nu l-au urmat şi astfel se pomeni singur faţă-n faţă cu bănăţeanul. — Cu ăsta mă socot eu! îi linişti Marcu pe ai săi. Grijiţi să nu mai cutezeşi altul, iar dacă o face izbiţi în cal! Se apropie de tâlhar şi, pe când acesta îşi rotea spada în vântaşteptându-l, deodată împinse cu putere cangea în deşertul calului, vărsându-imaţele. Cu un nechezat dureros, sărmanul dobitoc se prăvăli târându-şistăpânul, care apoi sări cu iscusinţă într-o parte. — M-a ucis! Săriţi, fraţilor! se auzi deodată vocea lui jupân Dumitru. — Vezi tu, Marine, ce-i, că eu trebuie să văd de oaspetele ăsta nepoftit!strigă Marcu. — Cutează, bitangule! rânji căpetenia tâlharilor. Leapădă cangea şi apucăspada, de te ţii viteaz! I se înroşiseră ochii în cap şi, cum scotea aburi pe nări, părea maicurând un taur, gata de bătaie. Dar Marcu trase iute sabia şi din câteva mişcăriiscusite îl străpunse pe lăudăros, închizându-i gura pe vecie. Porunci apoi vizitiilor să arunce leşul în faţa carelor, ca să-l vadă ciracii, iar el se îndreptăspre Dumitru.

— Ce păţişi, jupâne? — Mi-a crăpat ţeasta un nemernic, se tângui neguţătorul. — N-o fi şi osul, că altminteri n-ai mai fi nimic. Sângele se spală, numaică al domniei-tale a-ngheţat şi musai vai fi să mergi aşa până dăm de apăcălduţă. Pune-ţi căciula, că ţine mai bine! Ascultător ca un copil, Dumitru încercă, dar se văită iar: — Nu mai încape!



— Ia-o pe asta! îi întinse Marin căciula unui vizitiu. Ori leagă-te ca turcii! Lăsându-l pe jupân mai puţin înspăimântat, Marcu se îndreptă spremarginea taberei şi văzându-i pe tâlhari cam descumpăniţi le strigă: — Hai, plecaţi degrabă, după cum vă povăţuiesc, că de nu, aveţi sărămâneţi pe loc alături de căpetenia voastră! — Mare pagubă ne-ai făcut, jupâne, încercă unul. Se cuvine să căpătămceva despăgubire… — Căpătaţi îndată! Ia dă-mi sâneaţa! porunci Marcu, tot pe ungureşte,deşi îşi dădea seama că ai lui n-aveau să-l priceapă. L-au înţeles însă foarte bine lotrii, care dădură bir cu fugiţii, fără măcar să-şi ridice morţii. Dumitru răsuflă uşurat şi, uitându-şi parcă rana de la cap, se apropie cupaşi apăsaţi de năzdrăvanul său argat, întinzându-i o pungă. — Eu socot că nu-i plată îndestulată, dar cum vând marfa îţi mai dau,rogu-te să rămâi în slujba mea de acum înainte. Nici un fel de corvoadă nu vei

mai face şi zău că-mi pare rău că nu te crezui de la început că eşti viteaz… — Lasă, jupâne! Am făcut şi eu ce-am putut, că doar nu era să-i las să teprade. Domnia-ta cum te-ai milostivit de mine la Praga? Despre plată, ce să vorbim? Cât ai să vrei atâta îmi dai, că aşa ne-am înţeles, dar de rămas înslujbă, nici pomeneală. Când voi socoti am să plec şi mă rog să nu fie cusupărare, că nu m-am tocmit ca slugă. Te învoieşti? Vru să-i dea şi punga înapoi, dar jupânul se împotrivi. — Zău, nu mă părăsi! Om te fac, de vii cu mine… Greu şi anevoios drum avură a străbate după ce părăsiră locul undepuseră pe fugă tâlharii, căci după zilele geroase au urmat cele cu moină şi nuarareori roţile se înfundau în glod până la butuc. Tras-împins, pe la jumătatealui mărţişor caravana pătrunse în vestita cetate a Sătmarului şi ca de obiceitrase drept în ograda hanului „Ţapul roşu”, pe care tot bătrânul Ludwig Kass îlţinea. Jupân Dumitru fusese nevoit să-şi taie părul şi îşi învăluise capul înnişte feşe de pânză albă, de puteai foarte bine să-l asemuieşti cu unmahomedan. Din astă pricină, nici hangiul, cu care era prieten de ani de zile,nu l-a mai cunoscut, ploconindu-i-se ca unui străin: — Guten Tag, mein Herr! Womit kann ich dienen?

— Mă faci a râde, jupâne Kass, şi nu prea îmi e în putinţă. Nu cumvauitaşi româneşte? Ce dracu, doar n-ai să mă sileşti să-ţi arăt scăfârlia, că pletenu mai am! — Tulai doamne! făcu bătrânul hangiu. Domnia-ta eşti, herr Dumităr?Gândeam că un turc este!



— Vezi-bine că eu sunt şi nici prin cap nu-mi trece să-mi lepăd legeamea. Au încercat câţiva tâlhari, pe când veneam încoace, dar n-au izbutit decâtsă mă lase fără păr. — Creşte, creşte iară! Sănătos să fii tumneata! — Păi vezi, asta-i, că nu prea sunt teafăr şi am trebuinţă de odihnă.Poftesc o odaie pentru mine şi câte una pentru cei doi însoţitori ai mei, că vizitiii or dormi la grajduri, ca de obicei. — Greu este acuma! răspunse hangiul. Mulţi domni ofiţeri aici, laSătmar. Oaste mult şi odaie puţin. — Doar n-ai să mă laşi în drum, jupâne Kass, ce naiba?! — La domnia-ta este odaie, n-ai grijă! La soţi vedem, facem cumva, dartare greu, se văicări Kass. — Am înţeles, jupâne, că se va fi scumpit preţul faţă de data cealaltă, darmă ştii că nu-s un zgârâie-brânză. Ne înţelegem noi! şi Dumitru îl bătu

prieteneşte pe umăr. Ce mai face frau Rozalia? — Murit, astă-toamnă! oftă bătrânul. Singur rămas şi curând şi eu mor… — Muşcă-ţi limba, jupâne! Ai să mai duci în spate hanul încă treizeci deani bătuţi pe muche! Ţi-o spui eu! Marcu ascultă cu plăcere vorbăria celor doi şi se miră cât de limbut sedovedea jupânul său, faţă de vremea când erau pe drum. Îşi dădea seama cămeseria de neguţător cere oarecare pricepere şi Dumitru nu ducea lipsă de ea,măcar că românii nu prea se băgau la negoţ. Se vedea însă că nu erau destuleîncăperile hanului, întrucât nu căpătară decât două odăi, una din ele ocupând-o bănăţeanul împreună cu Marin. Nu era prea mare, dar avea două paturi şiaşternut curat. Rămas singur, Marcu îşi cântări punga primită de la Dumitru şi o porniprin bazar, unde târgui o sabie, neguţătorul jurând că-i de Toledo. Îşi dăduseama că era făurită la Sibiu ori Braşov, dar ştia că la nevoie putea înlocui celemai vestite arme din lume. Apoi găsi la un oştean bătrân un dolman destul dearătos, care i se potrivea şi ca mărime dar şi ca preţ, la punga lui cam subţire.Mulţumit de cele cumpărate se înapoie la han, dar când dădu să intre văzu înogradă o mulţime de gură-cască privind la trei cătane care se împotriveau, cusabia, unor răitari împărăteşti de vreo trei ori mai mulţi. Primul lui gând a fost

să se repeadă în sprijinul celor puţini, dar se opri neştiind dacă nu cumva era vorba de o joacă, întrucât cătanele, deşi ar fi putut da lovituri aducătoare demoarte, parcă se fereau. Nu aşijderea şi răitarii, care ţineau cu orice chip să-idoboare pe cei trei. Privitorii se arătau şi ei descumpăniţi, căci nu era un lucruobişnuit să vezi o astfel de luptă chiar în Sătmar şi în plină zi. În cele din urmăpricepu că cei trei vor fi răzbiţi, dacă nu chiar ucişi. Însă poate că nici acum nus-ar fi amestecat, de n-ar fi auzit o cătană strigând româneşte:



— Grijă Petre, că-i la tine! — Români sunteţi, fraţilor? strigă Marcu de pe margine. — Ba nu, c-om fi păgâni! rânji unul dintre cei încolţiţi. — Atunci şi eu mi-s de-al vostru! sări bănăţeanul alături de cătane. Roti sabia şi înţepă în fund un raităr, dar numai ca să-l facă să seîntoarcă spre el, să se bată. Încă nu se dumerise dacă era vorba de-o joacă oride luptă adevărată, dar când se pomeni cu doi împotrivă îşi dădu seama cătrebuie să facă faţă, de nu voia să fie străpuns. — Trage-te în stânga mea! îl îmbie o cătană. Mie Amosie îmi zice. — Eu mi-s Marcu! — No, bine Marcule! Loveşte, dar să nu spargi vreunul, că-i bai! Văd căştii să te baţi, fost-ai cătană? — Îhî! Amosie se răsuci pe călcâie ca o sfârlează şi strigă spre un ortac de-al lui:

— Feri, Todoruţ, că te păleşte pe la spate! Dar nu-l ucide! Marcu iarăşi nu mai ştia ce să creadă şi din nou îl bătu gândul că eranumai o zburdălnicie ostăşească, spre a le trece vremea. Cătanele luptau şirâdeau, în vreme ce răitarii scrâşneau mânioşi. — Din ce v-aţi luat? întrebă el, zburând cu sabia arma din mâna unuiraităr. — Faină lovitură! îi răspunse Amosie cu totul altceva. Mi-a plăcut! Să mă-nveţi şi pe mine! Se lipiseră toţi patru cu spinarea de zidul gardului şi nu se lăsau, Amosiepărând a fi sufletul tuturor, prin grija lui pentru felul cum se luptau ceilalţi. — Feriţi, plasa! răcni careva de pe margine. Prea târziu. De pe creasta zidului doi oşteni aruncară un năvod de prinspeşte asupra bătăuşilor, prinzându-i laolaltă, nu fără a-şi mai putea căra barem câteva ghionturi, dacă nu chiar pumni. — No, sfârşit-am feciori! se auzi glasul lui Amosie. De-acum om şedea blânzi, că nu mai avem ce face! Alţi răitari se năpustiră asupra ghemului omenesc ce se zvârcolea lapământ şi cu mare greutate izbutiră să-şi slobozească tovarăşii, rămânând doarcei patru, ca nişte crapi uriaşi prinşi în plasă. Îi burduşiră bine cu pumnii,

după care îi aruncară claie peste grămadă într-o căruţă. Privitorii începură să huiduie şi să arunce cu pietre în răitari, căci eiţineau partea cătanelelor iar Marin, care se afla şi el pe-acolo, întreba în stângaşi-n dreapta: — Oare unde-i duce?! — La temniţă şi mai apoi la butuc! îi răspunse careva.



Auzind asemenea grozăvie dădu fuga la jupân Dumitru, gândind că s-armai fi putut face ceva pentru Marcu, cel puţin. Îngrijorarea puse stăpânire şi pe bănăţean, care-l întrebă pe Amosie: — Păţit-aţi de multe ori aşa-ceva? — Prea des nu, dar se mai întâmplă! îi răspunse Petre. — Bine nu va fi, dar om scăpa noi cu faţă curată! adăugă şi Amosie. — Totuşi, ce-au să ne facă? stărui Marcu. — Câteva picioare în dos, de bună samă, dar mai apoi vor ceredespăgubire de la măria-sa, iar jupân vistiernicul are să facă spume la gurăsuduindu-ne şi o vreme nu vom mai fi slobozi a ieşi în târg. — Asta pentru voi, care am priceput că sunteţi cătanele prinţului, dar eumi-s în slujba unui neguţător… — No, lasă că nu s-or prinde! Or vedea patru cătane şi atât! Dar să ştii căsuntem oştenii măriei-sale Radu-vodă Şerban, şi nu ai prinţului, cum ai zis!

Auzit-ai de măria-sa? — Cum să nu, că doar… — Ruhe! Zum Teufel! se răsti la el unul dintre ostaşii care îi păzeau. — Fă-te că nu-nţelegi şi nu-i băga în samă! zise Amosie, fiindcă ceilalţipovesteau între ei de parcă lor nu li s-ar fi spus să tacă. Ajunşi la temniţă, fură pe dată încuiaţi şi li se luară armele, apoi douăzile au tot aşteptat, dar, ce-i drept, fără bătaie. Când s-a deschis uşa temniţei,în prag se afla dumnealui Pavel Vlădescu, vel-vistiernicul măriei-sale. — Mă şi miram să nu fiţi tot voi, Amosie. Crezi că de eşti căpitan şi aprins drag măria-sa de tine am să plătesc întruna toate chiolhanurile voastre? — Ei au început, cinstite vel-vistiernice, răspunse spăşit Amosie. Noi ne vedeam de drum… — Behăind ca nişte mieluşei nevinovaţi, nu-i aşa? — Întocmai, înălţimea-ta! — Şi ei, lupii, au sărit asupra voastră! Haida de, Amosie, nu mă îmbătaţi voi pe mine cu apă chioară! făcu supărat vistiernicul. Barem aţi găurit pe vreunul? mai întrebă el înseninându-se pe dată. — Păi cum altfel?! se fuduli Todoruţ. — Taci loază! se răsti Amosie. Numai ne-am jucat cu ei, o ţâră…

— Mişeilor! îi dojeni boierul cu mai multă blândeţe în glas. Aşa măamăgiţi voi de fiecare dată şi la urmă plătesc eu toate ulcelele sparte, ba şidoftori şi leacuri pentru oblojire. De-am porni odată spre casă, că nu vă maipot ţine-n frâu, afurisiţilor… Dar pe tine nu te-am prea văzut, ori ai venit abiade curând? — Eu mi-s…





deşi se năpustiseră cu toţii asupra lui. Ce-i drept, porunca era ca îndată ce i se va smulge arma învinsul să se tragă într-o parte. — Unde ai învăţat, flăcăule, asemenea lovituri măiestre? îl întrebă cuadmiraţie Radu-vodă. — De la înălţimea-sa Gaşpar Grazziani. — Îl cunoşti? Mi s-a spus că eşti din Banat, dar cum de te-ai întflnit cuel? — Mi-s… vreau să zic… am fost în slujba înălţimii-sale. — I-auzi, se bucură Radu-vodă. Ce zici, Barbule? se întoarse el către unsfetnic. Tocmai eram în căutarea unui olăcar pentru Grazziani. N-o fi bunflăcăul ăsta? — Dă, ştiu eu?! răspunse boierul cam îndoit. — Cum ai zis că te cheamă? îl întrebă domnul, deşi bănăţeanul nici nu-şipomenise numele.

— Marcu… — Ascultă, Marcule! Mi-e tare drag de măiestria ta la arme, dar mai detrebuinţă mi-ar fi un om de credinţă să-l trimit la Grazziani şi socot că tu ai fitocmai nimerit. Ce zici? Nu ţi-ar place să-l mai întâlneşti? — Cum de nu, măria-ta, numai că nu ştiu pe unde o umbla acuma. — După ştirea mea, plecase din Timişoara către Stambul, dar oricumacolo vei da de el. În taină, îţi voi spune cele de trebuinţă. Marcu nu căpătă nimic scris, ci a fost nevoit să ţină minte tot ce pofteamăria-sa a-i zice prin viu grai. — Să-i spui că m-am înţeles cu prinţul Gheorghe Hommonay să lovimdeodată: el în Ardeal, iar eu în Muntenia. Când m-oi vedea ajuns la Târgovişte,în scaunul străbunilor mei, atunci Grazziani să mă sprijine cu osârdie şi pelângă marele vizir dar şi la padişah, să-mi trimită steag de domnie. Să-i mai zicică şi Mollart, ştie el cine-i, pofteşte acelaşi lucru! Ai să ţii minte? — D-apăi cum? răspunse Marcu, deşi în sinea lui se cam mira cum aveasă-i ceară lui Grazziani să dea altuia scaunul domniei. Căpătă apoi bani de cheltuială şi un dar de la măria-sa, ca să-şi aducăaminte de milostivul domn, după care se înapoie în cortul lui Amosie. Lui îimărturisi printre altele:

— Nu prea îmi arde de drum la turci, aş trece însă şi pe la Bălgrad, undeam eu o fătucă, pe acolo, prin apropiere, dar tu musai că ştii pe unde-iMikeslaca… — Micoşlaca, frate, c-aşa-i zicem noi, românii! îl îndreptă Amosie. Cum sănu ştiu, că doar eu îs de la Ciunga şi numai Cisteiu ne desparte satele noastre. — Nu cumva o cunoşti pe Iulia Mikeş, stăpâna moşiei de acolo?



— Eu n-am prea avut treabă cu Mikeşii, că la noi stăpân îi contele Teleki.Dar rogu-te să le duci nişte bani bătrânilor mei şi să le spui că trăiesc. Demerem la bătaie, după cum îi vorba, îi mai bine să aibă ei parte de avutulmeu… — Bucuros oi duce, iar de le-o mai trebui pot să le dau şi eu, că mi-o datdestul măria-sa. — Ba, de ţi-s de trebuinţă, ia tu de la mine, se împotrivi Amosie, că ai meinu sunt aşa de lipsiţi, iar tata chiar se va bucura când o afla că-s în viaţă. NUNTA DIN CODRU. Cam multă vreme se scursese de când sătenii din Pojorâta hălăduiaufugari prin codrii Tigheciului, laolaltă cu sălbăticiunile pădurii. Bordeielesăpate într-o râpă, ascunsă privirii oamenilor, ba chiar şi fiarelor, îiadăpostiseră peste iarnă şi cu toate că se împrimăvărase nici vorbă să se poatăapuca iar de munca ogoarelor. Îi durea sufletul ştiindu-le în paragină şi

sufereau chiar şi pentru moşia boierului, căci bunul şi milostivul pământ îihrănea pe toţi de-a valma şi nu era drept să fie batjocorit, dându-l uitării.Intrând în cel de-al şaptesprezecelea an al veacului, nădăjduiseră la vremurimai bune, însă liniştea şi pacea domneau numai în pădure, că în afara ei furiaşi patimile lumeşti se dezlănţuiseră cu şi mai multă putere. Hărţuielile dintreoştenii domniei şi cei ai lui „Ion-vodă”, care nu erau decât ţăranii asupriţi,conteniseră peste iarnă, dar odată cu primăvara au reînceput. Tot atunci a plecat şi Toderiţă la oaste, văzând că boierul Coste Nicoriţănici vorbă să se mai întoarcă. Ar fi vrut să-i înfăţişeze copila, teafără şi senină,sperând ca astfel să mai potolească mânia tatălui şi a văduvului. Se zvonise căla domnia lui Alexăndrel-vodă Movilă boierul lor dobândise rang de vel-armaş,dar cică ar fi căzut rob la turci, care l-au pus să tragă la catargă în MareaNeagră. Nu prea ştiau ţăranii tigheceni de ce i se zice „neagră” şi nici ce-i aceeao „mare”, căci nu văzuseră în viaţa lor aşa-ceva, însă, după cum suna înurechi, părea să fie tare cumplit şi din milă faţă de Profiriţa nimeni nu sufla o vorbă. Apoi, dacă după atâta amar de vreme şi schimbare de domnie boierul nuse întorsese, Toderiţă socoti că-i bătuse ceasul să se ducă şi el laolaltă cu flăcăiiîn „oastea lui Ion-vodă”, măcar că inima îl povăţuia să nu plece de lângă

Profiriţa. Astfel satul se golise de parte bărbătească, rămânând numai vreo câţivamoşnegi uitaţi de moarte şi popa Iacov, aşijderea încărunţit de vreme. Mult maiplânseseră atunci după „bădiţa”, şi Măriuca şi Profiriţa. Biata orfană se dedase vieţii din pădure, simţindu-se ca între ai ei, mai cu seamă că-i mijise şi celdintâi mugurel de dragoste, pentru Toderiţă. Din când în când se mai ducea şila mormântul jupânesei Ilisafta, care zăcea acum sub o movilă de pământ





năprasnică ură şi sete de răzbunare împotriva mişelnicilor ţărani, de s-ar fidovedit întemeiat zvonul. Cei din codru n-aveau de unde şti ce gânduri frământau minteacomisului şi îşi duceau zilele după cum se învăţaseră. Toma Melinte fuseseîngropat, atunci când l-au găsit putrezit, că nu se înduraseră să-l lase aşa pânăla judecata de apoi. Îi puseseră şi o cruce la căpătâi, ca la orice creştin se vedeînsă treaba că viforniţa iernii o va fi doborât-o şi cum nu aveau un ţintirimanume cu greu i s-ar mai fi aflat mormântul. De multe ori crucea pusă lacăpătâiul mortului era de lemn viu, care prindea rădăcini, şi odată cu trecereaanilor se făcea din ea un copac vârtos. Cine mai ştie la căpătâiul cui vor fistrăjuind falnici stejari de azi, care fuseseră odinioară semn al morţilor acelormeleaguri? Din tabăra lui „Ion-vodă” veneau tot felul de zvonuri când bune, cândrele. Uneori se spunea că ţăranii ar fi fost zdrobiţi de oştile domneşti, ca la

numai o zi ori două să treacă vreun răzeş de prin alte plaiuri jurându-se că„măria-sa” era cu oastea pe dealurile Ieşilor. Ba unii au scos-o că însuşi „Ion- vodă” se va fi aflând în scaunul Moldovei şi că poruncise ca toată boierimea, cumic cu mare, să-i slugărească pe ţărani. Într-o zi sosiră şi câţiva flăcăi din sat, aducând cu ei pe un străin cuşoldul retezat de secure, încât nu mai putea umbla. Era de felul lui de prin Ţarade Sus a Moldovei, din ţinutul Ţeţinei, dar fusese rănit în vreme ce lupta alăturide pojorâteni şi aceştia l-au trimis pentru oblojire la ei în pădure. Se lăudaserăcu iscusinţa babei Irina şi cu îngrijirea fetelor. Îl chema Simion şi era feciorul lui Ştefan-boariul din satul Poiana, dedincolo de Cernăuţi. Graiul i se asemuia mult cu cel al tighecenilor, rostind şi el vorbele domol, de parcă i-ar fi fost lene să caşte gura mai largă. E drept căacum sărmanul flăcău nu prea avea chef de taifas, cu toate că mai să se sufocedin pricina codanelor ce se strânseseră gotcă în jurul lui. Părul bălai, ochiisinilii şi albeaţa pielii îl arătau de departe a fi om de la munte, cum nu mai văzuseră fetele de pe aici, aşa că una cuteză să-l întrebe: — Bădiţă, da' satul matale îi dincolo de codrii noştri? — Vezi-bine! făcu Măriuca isteţindu-se, ca să nu-l lase să răspundă. Trebuie să fii tocmai hăt… de colo… de dincolo de Ieşi! găsi scăpare fata,

pomenind numele cetăţii domneşti, ştiut de toţi. Cu toată durerea ce-l săgeta, Simion nu se putu ţine să nu râdă, văzândzgâtia aceea de fată cum se dădea mare şi deşteaptă. — Ba încă şi mai departe, fată hăi! spuse el când se opri din râs. Tamancătre Lehia! Auzit-ai de Ţara Sepeniţului? Măriuca rămase cu gura căscată, căci nu auzise nicicând de asta, darnici suratele ei nu erau mai breze.



— Adecă… nu eşti din ţara Moldovii?! întrebă ea, după o clipă de gândire. — Ba cum să nu! Numai că Moldova îi tare întinsă şi la ţinutul nostru îizicem „ţară”. Înţeles-ai? Unele fete încuviinţară, măcar că habar n-aveau ce le îndruga străinul. Semirau numai că le vorbea cam în dodii, dar altminteri nu-şi băteau capul săpriceapă ceva. Măriuca însă nu se lăsă cu una cu două: — Ba eu să-ţi spui drept, bădiţă, n-am înţeles nimic. De turci, de tătari,de lehi, am auzit, dar de… spânţ, doamne iartă-mă, cum ai zis matale, nici vorbă. Lui Simion începu a-i fi dragă fetişcana, care nu se dădea uşor biruită.Ba încă i se mai ostoia durerea povestind cu ea. — Ian spune-mi şi mie cum te cheamă? — Măriuca. — Ei bine, Măriucă, de-ar fi să ne strângem toţi românii câţi trăim sub

soare, s-ar face o ţară ca Moldova, dar cu mult măi mare, de vreo trei-patru ori. — Bădiţă, matale şuguieşti cu mine, se bozumflă fata. Eu te întreb că-sproastă şi neumblată, că în afară de codru n-am fost nicăieri. — Nu şuguiesc, Ilenuţă dragă… — Ba eu îs Măriuca, aşa să ştii! se supără ea de-a binelea. — Iacă, fetelor! zise Simion. Dacă m-oi înzdrăveni am să vă mai spun câteceva despre lumea aiasta, că eu, ce-i drept, îs cam umblat şi degeaba s-asupărat Măriuca pe mine că… — Nu m-am supărat, bădiţă Simioane! sări ea bucuroasă că i-a zis penume. Na, zic şi zău! — Bine, Măriucă, te cred. Aşa mi se năzărise mie, m-oi fi înşelat… — Da' mai lăsaţi omul în pace, ghiavoliţelor! se zborşi baba Irina, caresosise cu nişte fierturi. Nici să sufle nu mai poate de voi? — Iraaan, mătuşică! sări tot Măriuca. Dar ce-i facem, că doar nu-lmâncăm? Ia, mai schimbăm şi noi o vorbă, colea, despre lume… — Ptiu, stuchite-ar mâţele! făcu baba. Uite cine s-a găsit să pună ţara lacale! Mai bine v-aţi duce să cătaţi nişte rădăcini de bujor de pădure, că n-ammai dat de ele de vreo câteva zile şi bine i-ar prinde flăcăului. Auzind că era vorba de sănătatea lui Simion, o zbughiră care încotro şi

până-n seară bordeiul babei fu plin de tot felul de rădăcini, unele chiar de bujorde pădure, cum poftise. Apoi veniră alte zile cu veştile lor bune şi rele şi încetulcu încetul Simion prinse a se întrema, dar tot nu se putea mişca din loc, chiarsprijinit de careva. În schimb, Măriuca nu se mai dezlipea de la căpătâiul lui,iar celelalte fete începură a nu se mai arăta pe acolo. Trecuseră chiar vreo câteva săptămâni, răstimp în care Simion îipovestise câte-n lună şi-n stele, dar mai cu seamă se minunase copila cât de



mulţi şi pe ce întinse meleaguri se aflau cei de un neam cu ea, numai că trăiaudespărţiţi. Îi pomenise chiar şi de acel vodă Mihai, despre care ea ştia numai cefurase cu urechea de la bătrânii satului. — Dar de Toderiţă ce ai să povesteşti, bădiţă Simioane? cuteză să-lîntrebe într-o zi şi Profiriţa. — Îi un mare viteaz, care n-o să-şi lase şoldurile să i le spinteceduşmanii, cum au făcut unii… — Iii, bădiţă, iar şuguieşti, îl dojeni Măriuca, nemulţumită că flăcăul se vorbea de rău pe sine însuşi. Şi el îi om ca toţi oamenii şi de-o avea zile se vaîntoarce, nu-i aşa Profiriţă? Mlădiţa boierească îşi plecă sfioasă fruntea oftând. I se făcuse tare dor de Toader şi mai că-i părea rău că nu se rănise şi el, să fi fost adus înapoi. Numaică nici în pădure nu erau doar zile senine şi se vede că băjenarii aveau multe deîndurat.

Într-una din zile, pe când Simion se prăjea la soare într-un luminiş depădure, având pe Măriuca lângă el, se auziră deodată răcnete ca de hăitaşi la vânătoare. În scurtă vreme, ţipete deznădăjduite îi îngrijorară pe cei doi. — Oare ce să fie? săltă fata capul. — Poate că niscaiva hăitaşi gonesc vânatul pentru vreo faţă boierească,răspunse Simion, cu toate că nici el nu se prea simţea în largul său. — Ar trebui să ne tragem mai în desiş! făcu speriată fata. — Să-ncercăm! încuviinţă rănitul. N-apucară să facă nici un pas, că dintre copaci se iviră doi călăreţi şi cusuliţele în mâini se repeziră asupra lor. — Tătarii! răcni îngrozită Măriuca. Atât a mai apucat a spune, căci fu doborâtă la pământ de un călăreţ şicălcată în copitele calului. „Înţeapă-i, mă Ilie!” auzi ea o voce, dar începură a-i vâjâi tâmplele şi nu se mai gândi la nimic. Cei doi erau oştenii comisului Melinte, dar dintre aceia care nu ştiau ce-imila. — Ce să-i mai înţăp, bre Tănase, că doar chisăliţă i-am făcut! răspunsecelălalt, care nu mai fu auzit de fată. Toată pădurea vuia de strigăte şi ţipete de moarte, căci slujitorii

căpătaseră poruncă straşnică să ucidă tot ce le-o ieşi în cale, fie şi prunc cuţâţă-n gură. Aflase boierul de moartea preaiubitului său fecior şi nu-şi maigăsea astâmpăr până ce n-avea să stârpească toată sămânţa blestemaţilor deţărani. Cu toate acestea, multe femei şi chiar moşnegi se dosiseră din faţaurgiei şi aşteptau să treacă năvălitorii. Printre cei scăpaţi ca prin minune se afla şi Profiriţa, care se întoarse lasălaşuri îndată ce se isprăvi hărmălaia. Curând îi găsi pe Simion şi Măriuca,



deşi nu mai dădeau nici un semn de viaţă, după cum i se păruse la început. Alergă la pârâiaşul din vale şi se întoarse cu un căuc de apă, stropindu-le faţa.Cu mare bucurie văzu deschizându-se ochii Măriucăi. — Trăieşti, soră dragă?! exclamă Profiriţa, apucând capul însângerat alfetei şi sărutându-l printre lacrimi. Ce bine-mi pare! — Bădiţa Simion… fu primul gând al Măriucăi. — I-aici, lângă tine! Trăieşte! răspunse Profiriţa, fără să se mai gândeascădacă era adevărat că omul nu murise. — Atunci… bine! şopti Măriuca şi închise ochii. Profiriţa mai turnă apă şi spălă cu multă grijă rănile fetei, după caretrecu şi la Simion şi se bucură nespus auzindu-l că dă semne de viaţă. — Te doare, bădiţă? întrebă ea alintându-i obrajii. Flăcăul deschise ochii şi abia horcăi: — Mări… uca…?

Un val de spumă însângerată îl năpădi în colţul gurii. — Îi lângă matale, numa' că-i pălită rău, sărmănica, de nu se poatemişca. Flăcăul încercă să-ntindă mâna, căutând-o, iar Profiriţa înţelegându-i voia o apucă pe a Măriucăi şi i-o puse între degete. Cum o simţi, începu a ostrânge uşurel, de parcă ar fi vrut să-i dea viaţă. Măriuca deschise din nouochii rugători: — Să ai grijă de bădiţa, că eu mă duc… — Taci, soro dragă, ce vorbeşti… Iată, dau fuguţa la baba Irina şi văscapă ea pe amândoi. Totuşi nu se îndură să-i lase singuri, mai cu seamă că nici nu ştia dacă baba mai era în viaţă. Ba chiar i se păru că Măriuca s-a mai înviorat, auzind-ozicând: — Ne ducem, bădiţă! — Împreună… mireasa mea… că tare aş fi vrut… se căzni Simion săspună ceva mai desluşit, dar spuma cea roşie nu-l îngăduia nicicum. — Taci, bădiţă Simioane! Taci că ţi-a fi rău! se rugă Profiriţa, ştergându-i buzele cu poala rochiei. — Să-mi pui cunună de mireasă… soră dragă… de floricele… şi să mă

aşăzi lângă… bădiţa… să nu ne fie urât! — Îm… preună, horcăi din ce în ce mai slab Simion, după care amuţi detot. Profiriţa se repezi să-l şteargă iarăşi, dar acesta rămăsese cu ochii luimari şi albaştri aţintiţi pe deasupra frunzişului pădurii, către cerul din care serupseseră cândva ca două fărâme. Nici Măriuca nu mai sufla, plecândîmpreună pe necunoscutul drum.





— Înţeleg, înţeleg… De bună-seamă că le plătesc! Prevestirile lui Kalindudak suferiră o întârziere de numai o zi, după care,înmuindu-se gerul, au pornit la vale odată cu sloiurile. Ajuns la treptele de marmură ale grădinii conacului paşei de Silistra,Grazziani băgă de seamă că norocul i-a surâs din nou, fiindcă Iskender-beg nuplecase. Ba încă l-a primit cu multă căldură pe omul împăraţilor, şi creştin şimusulman. — Nu te credeam atât de tânăr, Gaşpar-bey, îl întâmpină seraskerul.După cum ţi-a mers vestea înţelepciunii, socoteam că ai barba colilie şi, când-colo, abia de ţi s-a împlinit. — Nu în firele de păr stă virtutea omenească, luminăţia-ta, ci în vitejiaspadei şi-n credinţa inimii. Din astă pricină mai am încă multe de învăţat, pânăsă mă asemuiesc marelui serasker de Karamania, se înclină curtenitormorlacul.

— Pare-mi-se că ai viclenia vulpii şi nu s-au înşelat cei care au vorbit deiscusinţa ta de-a întoarce vorbele, îndulcindu-le după trebuinţă. Ca oştean, euînsă iubesc calea cea dreaptă, fără ocolişuri şi te poftesc să faci aşijderea, dacă vrei să te socot prieten al meu. Grazziani scoase atunci pungile cu ducaţi de aur ce le avea într-o desagăde piele, precum şi scrisoarea lui Mollart. Ochii lui Iskender-paşa străluciră delăcomie şi un zâmbet mulţumit îi înflori pe faţă. — La Stambul ai fost? isoodi el. — Mă voi duce, dar numai cu încuviinţarea înălţimii-tale, că altminteri bat drumul zadarnic. Se vedea cât-colo că vorbele mieroase nimeriseră ţinta, căci paşa eradeosebit de încântat. Nu s-ar putea spune dacă nu cumva şi greutatea pungilor,pe care le cumpănea în mâini, făcea să se arate plin de bunăvoinţă. — S-ar putea să fim vreme îndelungată împreună, beyule! zâmbi vizirul.Deocamdată ai să mă însoţeşti până la Sakci, răstimp în care îmi vei povesti deumbletele tale la Beci. Apoi astea… cumpăni din nou pungile, dar Grazziani îiluă vorba din gură: — Nu-s decât pentru început, luminăţia-ta, că nu m-am încumetatsingur la drum cu bani mai mulţi, dar când fi-voi pe scaunul de la Yaş, prin

milostivirea înălţimii-tale, altcum aş putea… — Da! Auzit-am eu câte ceva că râvneşti domnia Bogdaniei, însă acolo seaflă Radu-bey, bunul meu prieten. — Dar mai ştiu, strălucite vizir, că beyul de care vorbeşti este beteag deochi şi bucuros s-ar trage la odihnă pe malul Bosforului. Se-nţelege că pagubace ar suferi-o tot eu va trebui s-o acopăr.



— Ca să ajungi bey la Bogdan-illi, mă rog, se poate, nu zic nu, dar vatrebui să fii mai întâi robul meu! — Cu toată inima… — Nu numai cu inima, ci cu totul! Mă-nţelegi?… Totul! Bătu din palane şi se ivi Kuciuk, deoarece, lucru de mirare, nu fusese defaţă până atunci. — Îl vezi? Este omul care mi-a jurat credinţă, ca şi tine, şi m-am încrezutîn el. E drept că pentru a-l feri de ispită i-am retezat limba, dar l-am încărcatcu cele mai scumpe daruri ale pământului. Ce crezi că mi-a făcut? M-a vândutscriind cu mâna şi atunci i-am retezat-o! Eu ţin la el, până mai are o mânăteafără, doi ochi şi două picioare, că până la urmă numai capul va mai putearăscumpăra hainia lui. Dar el este o pildă, pentru cei ce trebuie să înţeleagă! Grazziani se gândi că de-ar cădea în mâna lui Iskender, ca vânzător, binen-avea să-i fie, dar se ţinu tare, încercând s-o ia în şagă.

— Dar de-mi vei tăia limba, luminăţia-ta, nu voi mai putea ajungedomn… — Ca să scapi cu limba întreagă va trebui s-o răscumperi cu blănuri desamur şi jder, în afara aurului ce-mi rămâi dator. Iar de te haineşti, plăteşti cucapul, că n-am vreme să te ciopârţesc asemenea lui Kuciuk şi nici nu-mi e detrebuinţă o altă pildă. A doua zi plecară împreună, în corabia lui Iskender-paşa, pe Dunăre la vale. Toată vremea tăifăsuiră despre cele ce aveau de făcut şi cum ar trebui săse poarte Grazziani la Poartă, spre a dobândi scaunul Moldovei. — Vei da peste oamenii de credinţă ai sultanei Mahpeyker Kosem, care te vor trage de limbă, făgăduindu-ţi marea cu sarea, dar să te fereşti de ei, ca şi destăpâna lor. Cată să te bagi sub pielea sultanei Mahfiruz, soaţă haşeki aluminatului nostru padişah, iar de Halil-paşa sadrazamul să nu-ţi pese, că nuface nici cât o ceapă degerată. De te afli la ananghie şi n-ai cum o scoate lacapăt, trimite veste după mine, dar nu spune nimănui cele ce-am vorbitîmpreună. Nici de Mollart să nu sufli o vorbuliţă, înţelesu-m-ai? Grazziani încuviinţă din cap, fără a scoate o vorbă. Cunoştea destul de bine cum mergeau treburile la Istambul şi în privinţa asta nu avea trebuinţă depoveţele paşei, dar se prefăcu neştiutor.

— Tu vei fi omul meu de credinţă la Yaş, că pe Radu-bey îl întorc în Kara-ili. Bethlen rămâne în Erdel-ili şi peste toţi trei eu voi fi stăpânul. Asta să ţi-o bagi bine în cap! Înţelegând dorinţa vizirului de a stăpâni toate ţările româneşti, Grazzianinu fu prea încântat, mai cu seamă când îl mai auzi că vrea să-i aducă pe toţilocuitorii acestor meleaguri la dreapta credinţă a lui Mahomed. Se temea ca nucumva aceste plăsmuiri ale lui Iskender-paşa să fi avut încuviinţarea Porţii, că



atunci tare ar mai fi fost greu să se împotrivească numai din Moldova, fiindcăde ceilalţi doi nu se îndoia că vor fi slugi credincioase turcului. — Priceput-am eu, oare, că nu voi mai căpăta porunci de la Bâb-i Ali? — Deocamdată da, tot de la Sublima Poartă, dar nu pentru multă vreme.La Akerman fi-va inima viitoarei ţări, căci se vor supune strălucirii mele şicredincioşii tătari. Lumina credinţei Profetului va veni de la Babadag, unde amsă poruncesc zidirea unei geamii, cu mult mai mândră decât însăşi Aya Sofia. Auzit-am că şi sultanul a isprăvit geamia lui albastră, construită de Ahmed Aga, discipol al marelui arhitect Mimar Sinan, dar nu cred că are s-o întreacăîn măreţie pe cea care se va ridica în Dobrogea lângă mormântul lui SaltukDede. Pe urmă se vor construi moschei în fiecare târg din ţările valahe, fiindcăîn Bugeac şi părţile tătăreşti de la Krâm nu-s prea întinse aşezările omeneşti. Destăinuirile vizirului mai să-l îngrijoreze pe Grazziani, dacă nu-şi dădeaseama de neputinţa unor asemenea înfăptuiri primejdioase pentru ţările

române. Asta ar fi însemnat un paşalâc la un loc cu tătarii, şi cumplit ar fi fost.Îşi zise încă o dată că erau plăsmuiri bolnave ale unei minţi înfierbântate şi sehotărî să-i cânte în strună, să facă pe dracu-n patru spre a dobândi domniaMoldovei, că pe urmă avea el să destrame visurile de mărire ale vizirului de laDunăre. De cum se coborâră pe uscat, la Măcin, apucară calea Babadaguluicălare, pe drumuri ce străbăteau păduri desfrunzite de iarnă, până ce deodatăse desfăşură la picioarele lor o vale încântătoare, cu un ghiol uriaş ce sepierdea în largul zării. Era, desigur, Razelmul, pe ale cărui ape pluteau încoaceşi încolo nenumărate caice, ca nişte fluturi. Minarete cu vârfuri ascuţite şifelurit colorate se înălţau spre albastrul cerului, dar din păcate încă era preatimpuriu pentru izbucnirea verdelui crud al primăverii, şi asta ştirbea oarecumdin frumuseţea locului. Totuşi când şi când stoluri de păsări călătoare seîndreptau spre braţul Sfântului Gheorghe, iar de acolo în delta Dunării. Sesimţea în văzduh sfârşitul iernii, ca-n fiecare an destul de curând prin părţileBabadagului, loc pe care vizirul dorea să-l facă inima lumii musulmane dinaceastă parte a bătrânei Europe. Îi întâmpinară ayanul şi muftiul din Babadag,care pregătiseră o primire măreaţă stăpânului acestor meleaguri, Iskender-paşa. „De bună-seamă că se crede un Alexandru, al cărui nume îl poartă!” îşi

zise Grazziani, văzând pohfala intrării lor în târg. Se îngrijora totodată la gândulcă ar fi cu putinţă să fie şi el silit să-l întâmpâne asemenea în târgul Ieşilor,când acesta va fi cetatea lui de scaun. — Vezi tu, beyule, îi zise Iskender într-o zi. Aici îmi adun oastea spre a-lînfrunta pe leah şi după ce l-oi supune altcum sta-voi de vorbă cu ghiftuiţiidregători de la Stambul. — Fi-va oare şi Lehia ţară supusă luminăţiei-tale?



— Poate că peste ani, nu zic ba! Până atunci însă, craiul leah va trebui sătremure de frica mea. Dar de ce mă spovedesc ţie, beyule? Luat-ai cumva locullui Kuciuk? — Aş vrea, de-ar fi cu putinţă, însă doar în inima luminăţiei-tale şi nualtfel… — Numai de tine atârnă, prietene! Şi ca dovadă a încrederii din parteamea te poftesc să vii la divan cu căpeteniile oastei mele, care este înşirată de laIsakţi la Mahmudia. La un semn, se adună toată şi trece pe la Obluciţa pesteDunăre. Cu asemenea oşteni, lumea o cuprind! La sfatul poruncit de vizir se înfăţişară cu toţii în păr şi Grazziani putusă-şi dea seama că „vitejii” paşei nu erau decât o adunătură de tâlhari, cugândul numai la pradă şi cu nimic din umbra falnicilor oşteni de odinioară. N-aveau nici arme îndeajuns, iar cele pe care le văzu erau nişte vechituri bune desperiat copiii. Află de asemenea despre o „bandă a lui Pandele”, care-i hărţuia

pretutindeni, făcându-le viaţa amară de cum se răzleţeau de grosul oştirii. — Cum de nu i-aţi nimicit până acum? se încruntă paşa. — Abia de-am izbutit să punem mâna pe doi dintre ei, chiar aici înBabadag, că de scăpau prin bălţile Tunei îi ocrotea şeitan făcându-i de nevăzut. — Să-i aduceţi la mine să văd şi eu de cine vă spăimântaţi voi,nevolnicilor! se răsti Iskender-paşa. De bună-seamă că acel Pandele, care-i băga în răcori pe oşteniinebiruitului vizir, era vreun localnic valah, fiind bine ştiut că pe limba asta depământ, dintre Dunăre şi Mare, românii încă se mai găseau la ei acasă, cutoată asuprirea turcească. Cei doi prinşi, trântiţi legaţi-cobză la picioarele vizirului, erau uscăţivi şi zdrenţăroşi, dar cu o neaşteptată dârzenie în ochi.Deşi li se poruncise să rămână cu faţa la pământ, se sumeţiseră a-şi săltacapetele înfruntându-l pe paşă. — Vă bateţi joc de mine? se răsti Iskender, privind împrejur. Oare aceştiasă fie tâlharii ce bagă în răcori oastea şi slugile mele? — Aceştia, luminăţia-ta i răspunse careva cam fâstâcit. — Unde-i Pandele? se răsti vizirul către prinşi. Oamenii se uitară la el, dar nu răspunseră. — Nu vorbesc limba noastră?

— Cum de nu, slăvite stăpân, au dovedit-o în atâtea rânduri cu faptelelor, răspunse ayanul însuşi. — Atunci pentru ce nu răspundeţi, ticăloşilor? răcni paşa spre ei. Degeaba! Prinşii se încăpăţânau să tacă şi asta îl scotea pe Iskender dinsărite. — Să vie Selim! porunci el. Trebuie să aflaţi unde-i nemernicul dePandele, ca să-l jupoi de viu, spre pilda tuturor!



Gealatul se ivi pe dată, însă nu putu să-şi arate măiestria fiindcăinterveni Grazziani, mai înainte ca Iskender să-i spună ce trebuie să facă. — Dacă îmi este îngăduit, luminăţia-ta, aş, încerca şi eu, cu vorbă bună,să scot câte ceva de la ei, înfrângându-le cerbicia. De mi-i dai pe mână, poate îifac să spună unde-i faimoasa căpetenie. Vizirul se uită la el cam neîncrezător, dar îşi aminti de iscusinţa vorbiriimubaşirului şi încuviinţă, făcându-i chiar plăcere să vadă ce va ieşi din asta. — Fie! Ţi-i încredinţez, dar de nu izbuteşti… — Este doar o încercare, slăvite vizir. Iar de voi da greş, Selim va face celede cuviinţă. — Hai să fie cum zici, beyule. — Dar poftesc să rămân numai cu ei, fără martori şi fără pază, aşa căporunceşte să fie duşi la gazda mea. Vizirul încruntă din sprâncene dar până la urmă încuviinţă, poruncind

să fie duşi sub pază până acolo unde ceruse mumbaşirul împărătesc. Înclinându-se în faţa lui Iskender-paşa, acesta ceru îngăduinţa să plece,ceilalţi rămânând mai departe, să pună ţara la cale. Procedând la cercetarea prinşilor, Grazziani porunci mai întâi să fiedezlegaţi şi să li se aducă mâncare bună şi apă de băut, supraveghindu-i chiarel pe cei doi, care se repeziră hămesiţi asupra bucatelor. — V-a ţinut cam multă vreme flămânzi, nu-i aşa? îi întrebă cu blândeţeîn glas. Cei doi săltară capetele deodată, privindu-l cu uimire şi oprindu-se dinmestecat. — De mine să nu vă temeţi, că şi eu sunt creştin, ca voi, ba chiar şiromân. — Atunci pentru ce vorbeşti limba lor spurcată? Întrebarea îi fu pusă pe româneşte iar morlacul înţelese, însă parcă îiatâtea un nod în gâtlej, căci n-avea deprinderea vorbirii în această limbă. — Noi am priceput ce-ai vorbit cu păgânul, dar să ştii că n-ai să scoţinimic de la noi, chiar de încerci să ne amăgeşti cu duhul blândeţii! îl preveni, peturceşte, celălalt. — Oameni buni! Vă vorbesc în limba turcului întrucât văd că şi voi aţi

deprins-o şi ne putem înţelege. Asta nu înseamnă însă că nu sunt de acelaşineam cu voi, doar că m-am născut prin părţile sârbeşti şi am crescut printrestrăini şi încă nu mă descurc româneşte. Ca un creştin ce sunt, vă jur pe rănileMântuitorului! termină el făcându-şi cruce. Ştiind că musulmanii nu şi-ar fi făcut semnul acela „spurcat” pentrunimic în lume, prinşii părură a se îndupleca, dar rămaseră tăcuţi, cu priviricând mirate, când iscoditoare.





— Ba aş pofti să plec cât mai nebăgat în seamă, că mişună iscoadelechiar şi la curtea luminăţiei-tale şi nu aş dori să afle şi neprietenii pe unde îmi vor călca paşii. Am pătimit îndeajuns până acuma — Fie, prietene, după cum ţi-i voia! zâmbi Iskender întinzând mâna sprea-i fi sărutată, ca semn de mare încredere. Mergi cu bine, dai scrisorile cum te-am povăţuit şi domn te întorci, cu sprijinul lui Alah atotputernicul! — Dar nu fără bunăvoinţa luminăţiei-tale! se linguşi Grazzianiîngenunchind la picioarele lui, în timp ce îşi jura în gând că va şterge asemeneaumilire, punându-l pe smintitul vizir să-i sărute tălpile, drept răzbunare, darpână atunci mai avea de îndurat multe înjosiri, o ştia prea bine. Patru beşlii socotise mubaşirul că ar fi fost îndeajuns pentru a da deurma lui Pandele, căci după cum, chipurile, îi mărturisiseră cei doi prinşi,căpetenia lor nu se ascundea niciodată cu mai mult de un fârtat. Oricum,călăreţii îl vor însoţi la Isaccea, de unde vor cere şi pedestraşi ca să împresoare

ascunzătoarea, aflată prin stufăriş. Fiind încă uscată din iarnă, trestia avea săardă, de nu s-ar fi dat prinşi nemernicii de tâlhari, şi i-ar fi prăjit ca pe şoareci.Lui Iskender-paşa planul i se păruse grozav şi îl încuviinţase pe dată, trimiţândca atare şi poruncă la Isaccea. Două zile le-a luat drumul până către colinele ce străjuiau Dunăreadinspre miazăzi, căci au mai făcut ceva ocol, „în căutarea caselor de taină alelui Pandele”. Către seara celei de-a doua, încă mai aveau de străbătut o bună bucată de drum, aşa că mubaşirul împărătesc porunci popas. După rânduitarugăciune de seară beşliii întinseră două corturi, într-unul având să doarmăluminăţia-sa Gaşpar-bey singur, iar în celălalt ei patru laolaltă, robii fiind lăsaţica de obicei afară, legaţi de câte un copac, prin preajma cortului călăreţilor. Fusese o zi răcoroasă, ba mai trăsese şi o bună ploaie şi de mirare fu căun oştean aruncă o pătură peste cei doi valahi, legaţi unul de celălalt ca să nupoată fugi. Nori negri, cu înfăţişări de balaur, treceau greu pe cer şi doar dincând în când lăsau să se strecoare licăritul unei stele spre adormitul pământ.Undeva în depărtare, poate pe malurile Dunării, se auzea lătratul vulpii. Într-un târziu, Grazziani se ridică în capul oaselor şi ieşi pe furiş din cort,îndreptându-se către copacul de care erau legaţi cei doi, îngrijoraţi că a doua ziaveau să ajungă la Isaccea şi nici vorbă ca străinul acela ciudat să-i sloboadă.

Acuma se ivise lângă ei şi în tăcere le tăie legăturile cu spada, după care seîntoarse iarăşi în cort, fără să-l simtă careva. Rămase mai departe îngândurat,căci nu-i venea nicicum somnul, când auzi pe cineva tuşind la intrarea încortul său. Puse mâna pe spadă şi sări în picioare. — Cine-i? întrebă el. — Noi, măria-ta! auzi vocea unuia dintre prinşi.





— Mulţam dom' părinte, zise Florea. Batăr mergem în sat doi feciori şi-ospadă… — Firesc ar fi fost să fi dus fiecare câte două, de veneaţi de la bătaie, daraşa nu-i nici o ruşine, îi încurajă stareţul. De cum trecură de Aiud nu mai dădură de urma omuleţului acela cu glassubţirel, dar nici în oraş nu aflară de trecerea lui. — O fi trecut Murăşu în ceea parte şi s-o fi dus pe sate. Lasă-l în plataDomnului! făcu a lehamite Florea. Ajunseră şi prin locuri de tristă pomenire, la Mirăslău, unde se maigăseau şi atunci, pe locul bătăliei, urme de ciolane albite, ba şi câte vreo sabieruginită. Amândoi îşi făcură cruce, cum era în obiceiul localnicilor, semn decinstire adusă morţilor de atunci. — De n-ar fi fost vânzare… gândi cu glas tare Mihai. — Vezi-bine că numai asta, încuviinţă Florea. Altcum, cine l-ar fi putut

doborî pe Viteaz? După cotitura Mureşului din dreptul Mirăslăului, trecură de cealaltăparte a apei şi, pe la Cistei, ajunseră în Ciunga. Casa lui badea Gligor Nicoarăera aşezată pe dealul de către Uioara şi se vedea că eră gospodărie de omînstărit, neamul lor fiind vestit prin împrejurimi. Erau şi neguţători şi oieri şiciocănaşi la ocnele de sare din Uioara, dar mai cu seamă erau ţărani. Cei doi feciori fură întâmpinaţi cu mare bucurie, ba cu o întrebare, ba cuo gură de jinars, căci fiind duminică întreg satul era strâns la hora din faţa bisericii. — Asta-i Sânefta! Fata celui de mi-o dat banii la Bălgrad, se fuduli Floreacu o codană rumenă în obraz şi frumoasă foc. Mi-i verişoară dulce! Mihai rămase încremenit cu privirea asupra fetei, nevenindu-i a crede căera făptură omenească şi nu o zână. — Ai văzut? continuă Florea. Ţi-am spus eu că la Ciunga îi mai bine caoriunde pe lumea asta? — Păi, cum să pleci şi să laşi asemenea mândreţe de fete ce sunt pe la voi? Nici nu ştii la care să-ţi opreşti ochii! Două zile mai apoi se ivi în sat şi Marcu, după ce bătuse cam vreo douăluni drumul de la Sătmar până în valea Mureşului. În drum se abătuse şi pe la

Gorăslău şi prin alte locuri legate de răsposatul Mihai-vodă cel Viteaz,încercând a da de mormântul mucenicului, dar zadarnic. „N-au îngăduit nicisă-i însemne gropniţa, batăr cu o cruce de lemn, mânce-i zmeii să-i mânce!” îispusese cu obidă un moţ pe care-l întâlnise în capul drumului spre Câmpeni.Plecase mângâindu-se cu gândul că de va ajunge Gaşpar domn şi la Bălgrad vorcerceta palmă cu palmă până aveau să dea peste Viteaz şi cu cinste să-lîngroape în inima ţării celei mari şi unite… După cum mai avea de plătit o



datorie de inimă şi meşterului Zahorec din Praga, că nici asta nu se uita cuuşurinţă. De cum pătrunse în curtea lui badea Gligor Nicoară cu vestea cea bunăcă venea din partea lui Amosie, cu toţii se veseliră nespus. — Chiar l-ai văzut cu ochii domniei-tale pe tetea? întrebă Florea, deşi elştia prea bine că trăieşte. — Ba chiar am şi luptat împreună, ba şi în temniţă tot laolaltă am fost şipână în ziua plecării. — Tăt aşa fecior frumos îi? iscodi şi bătrânul cu lacrimi în colţul ochilor. — Nu ştiu cum va fi fost cândva, dar că mai întorc, capetele după el toatefetele, asta încă-i drept! — Dar măria-sa? vru să afle şi Mihai. — Bărbat în virtute, măcar că i-o cărunţit barba. Nu cumva te bategândul să mergi la el în oaste?

— Întocmai! Cu toată inima am purces la drum şi iată-mă-s ajuns însatul acesta, dar multă cale mai am a străbate… Ce-i drept, de când o văzuse pe Sânefta nu se mai zorea către Sătmar.Nici nu apucase să schimbe cu ea vorbă, că fata numai era de găsit. Nucutezase să întrebe de ea acasă, căci nădăjduia s-o întâlnească pe uliţă, ori laapă la izvor, dar nici urmă de ea. Îl bătea gândul să nu se fi întâmplat vreonenorocire şi s-o fi înghiţi Mureşul, că de turci ori tătari nu putea fi vorba, cape la ei, pe dincolo de munţi. Prin sat începură se vântura zvonul despre lipsa Sâneftei şi astfel toatălumea era îngrijorată de soarta ei. Oameni tocmiţi anume de badea Marianrăscoleau apa, până către Mirăslău, dar degeaba. — Doar ştiu eu bine că Sânefta nu mergea la Mureş! zise Florea, carepărea înspăimântat şi el. — Uneori grofoaica de la Micoşlaca le mai chema pe fete la clacă şi câteuna mai zăbovea la curte o zi ori două, dar Sânefta nu avea obiceiul,neîngăduindu-i Mărian, că doar nu erau slugile baroanei, zise domol baciuGligor Nicoară. — Departe-i Micoşlaca? întrebă Marcu tresărind. — Dincolo de dealul ce-l vezi, către Murăş, îi arătă Florea.

— Nu Mikeş îi cheamă pe baronii de acolo? — Ba da! zise bătrânul. De la ei se trage şi numele, satului, măcar că-snumai români acolo. — Şi cum se numeşte grofoaica? — Dar cine mai ştie? De-mi aduc bine aminte, parcă… Berta, ori… Tereza, că de bătrână ce-i, va fi uitat şi ea! Noi îi zicem grofoaica şi atât.







— Ce pofteşti? catadicsi să-l întrebe. — Să mă fi schimbat oare într-atâta, încât să nu mă mai cunoşti? — Aaa! domnia-ta eşti?… da… îmi aduc aminte că Marcu te cheamă, denu mă-nşel. Şi întorcându-se spre bătrână: Ne-am cunoscut împreună cu Agnes, undeva pe la Arad, de mai ţin bine minte… Dar pofteşte în casă,domnule căpitan! îl îmbie cu vădită răceală. — Chiar de vă cunoaşteţi, nu se cade să vină aşa la o casă de nobili, deparcă s-ar fi aflat, să-mi fie cu iertare la vreo locandă din cine ştie ce oraş.Pofteşte, tinere, iar slugile domniei-tale să meargă la cuhne. Marcu însă rămase mut, ca lovit în moalele capului. Mai întâi, nu ştia cesă creadă de purtarea fetei, că doar abia trecuseră câteva luni de când îşi jurausă nu se mai despartă niciodată! Îi dădu însă prin minte că se ferea de babă şinu voia să se dea de gol… „Asta era!” se lumină el deodată. Ce aveau să zicătovarăşii lui de afară, luaţi drept slugi, nu-i mai păsa, ba se chiar bucura că nu

pricepuseră nimic, aşa că se apropie de ei şi le spuse: — Îi ceva bai, că fata se teme de bătrână. Nu vă fie cu supărare, darmergeţi acasă şi înturnaţi-vă mâine, că până atunci aflu eu despre ce-i vorba. Când Iulia află că cei doi tineri plecaseră, un nor îi adumbri obrazul, însăMarcu n-a băgat de seamă. — Eu mă voi duce la culcare, tinere domn, şi nădăjduiesc să nu se maiîntâmple altă dată, zise bătrâna întorcându-le spatele. Marcu o salută înclinând capul, fără a scoate vreo vorbă. În sinea lui se bucura, pe deplin încredinţat că, îndată ce vor rămâne singuri, Iulia avea să-şiceară iertare pentru purtarea ei de până atunci. Nici pomeneală însă, căcitânăra grofoaică rămase şi pe mai departe la fel de rece. — Am înţeles că nu trebuie să ne dăm în vileag, deocamdată, cu toate cămâine va trebui să ne mărturisim dragostea în faţa tuturor. Însă mi-a fost atâtde dor de tine, încât nu m-am mai putut ţine şi am dat năvală ca un tătar, decum am aflat… — Bine, bine! i-o reteză sec Iulia. Acuma rogu-te să mergi la culcare, şidimineaţă om mai sta de vorbă! — Nu pricep… eu am venit atâta cale să mă culc de cum te-am văzut…?!doar dacă ne culcăm împreună!

— Te poftesc să fii cuviincios! Ţi-am spus că mâine vom sta de vorbă. Cemai vrei? — Nu pleca! întinse mâinile, ca după o fantomă. Nu-i venea a crede că era părăsit cu atâta cruzime şi abia se urni din loc,spre a urma pe slujnicuţa ce-l poftea să-i arate odaia de odihnă… Fu cât pe cesă se repeadă în curte şi, sărind în şa, să gonească unde o vedea cu ochii. Serăzgândi însă, neputând să-şi închipuie că Iulia n-avea să vină pe furiş, ca să



nu afle nici măcar servitorii. „Cine ştie ce ochi iscoditori o pândesc pe biatafată!” îşi zise, mângâindu-se cu gândul că, oricum, a doua zi se vor lămurimulte. Nici nu băgă de seamă că încăperea unde fusese poftit avea doar un pat,o masă şi un scaun, iar la ferestre zăbrele groase de fier, aşa cum se obişnuiape la unele case, spre a fi apărate de răufăcători. Se învârti o vreme ca un leuîn cuşcă, apoi, pierzându-şi răbdarea, scoase capul pe coridorul scufundat în beznă. „Vine când s-or culca toţi!” se linişti el scoţându-şi cingătoarea şi spadaşi aşezându-le pe scaun, ba îşi dădu jos şi contăşul, spre a fi mai sprinten cândavea s-o cuprindă în braţe. S-a frământat aşa toată noaptea, uneori părându-i-se a fi auzit paşifurişaţi prin dreptul uşii, ba într-o vreme desluşi un tropot de cal, dar nu seîngrijoră, gândindu-se că poate cei doi tineri vor fi plecat abia atunci, după ce vor mai fi întrebat ceva de Sânefta. În cele din urmă se-ntinse în pat, îmbrăcatcum era, cu mâinile sub cap, şi căzu într-un somn adânc. Când se trezi, lac de

sudoare, văzând că zadarnică îi fusese aşteptarea se mânie şi dădu să plece. Atunci băgă de seamă că scaunul pe care aruncase cingătoarea şi spada numai era, doar contăşul rămăsese pe masă. Se repezi la uşă, însă aceasta era bine zăvorită pe dinafară. Bătu cu pumnii, răcni furios, ba se şi opintinădăjduind s-o spargă, dar în van. „Ce va să însemne asta?” se întrebă cu glastare. „Nu cumva sunt prins?! Aşadar puicuţa se dovedeşte mai şerpoaică decâtprietena ei Agnes… Cu mâinile mele am să-i sucesc gâtul, nemernica!” îşifăgădui el şi se apucă să zguduie zăbrelele, strigând după ajutor. Zadarnic însă,fiindcă nimeni nu trecea pe la fereastra odăii lui, aşezată undeva în spateleconacului. Îşi dădu cu pumnii în cap, căindu-se că nu se dusese aseară cu băieţii şi să se fi întors pe lumină să-i ceară socoteală. Prea se încrezuse îndragostea muierească, nesocotind poveţele lui Gaşpar de a se lăsa de patima luipentru Iulia, dar acum era prea târziu. Către amiază i se făcu foame şi mai cu seamă sete, însă nimeni nu veneasă-l cerceteze dacă avea trebuinţă de ceva. „Apă!… Vreau apă!” răcni el. Avea degând să se năpustească asupra aducătorului, îndată ce s-ar fi crăpat uşa, şi seaşeză la pândă. Nu se putea să nu se arate careva, căci şi celor mai ticăloşiucigaşi li se dădea de mâncat şi de băut, chiar de-ar fi fost hărăziţi ştreangului. Trecu astfel întreaga zi fără să vadă chip omenesc şi iarăşi zadarnic sudui şi

blestemă, până târziu în noapte. Frânt de osteneală, fu doborât de somn şi când deschise ochii nici nu-şimai dădu seama de era dimineaţa ori miezul zilei. Nici de astă-dată nu se ivinimeni, cu toate că strigase atât cât îl mai ţineau puterile. I se usca cerul guriişi îşi simţea buzele crăpate. „Are să mă ucidă prin însetare”, îi trecu prin minteşi se înfioră. Începu să-i scadă şi înverşunarea, ba chiar i-ar fi mulţumit celuice i-ar fi adus un strop. Spre seara celei de-a doua zile capul începu a-i vâjâi şi



toată odaia se învârtea cu el, încât abia izbuti să se mai aşeze în pat, fără să-imai pese de nimic şi fără a se mai gândi la ceva, aşteptându-şi moartea. Nuputea şti câtă vreme zăcuse în starea aceea, poate o zi, poate mai mult, simţeanumai că cineva îi umezea buzele cu un ştergar muiat în apă, abia izbutind săsugă seva dătătoare de viaţă. Apoi zări ca prin ceaţă o femeie aşezată înpreajma lui şi în cele din urmă pricepu că din porunca ei era îngrijit. Dar nuera Iulia, ci… Agnes!

Â

Date post:	19-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	buturaalexandru
View:	221 times
Download:	0 times

Pompiliu_Tudoran-In_Slujba_Domniei_V1_10__

Documents