Prefaţă

Obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune în pomicultură, nu este

posibilă fără cunoaşterea în detaliu a speciilor şi soiurilor care formează

sortimentul, atât sub aspect biologic, fiziologic şi morfologic, cât şi sub aspect

tehnologic în livadă.

Manualul de Pomologie, se adresează în primul rând studenţilor Facultăţii

de Horticultură, anul IV, care au în planul de învăţământ această disciplină, dar

poate fi util tuturor celor care vor să cunoască şi să cultive speciile pomicole.

Structura manualului este în conformitate cu programa analitică întocmită la

Catedra de Pomicultură din învăţământul superior.

În lucrarea de faţă sunt abordate o serie de probleme privind originea

speciilor pomicole şi încadrarea lor botanică, particularităţile biologice, cerinţele

faţă de factorii de mediu şi pe baza acestor elemente sunt recomandate tehnologii

diferenţiate de cultură la nivel de specie, soi sau pe grupe de soiuri pentru

principalele specii pomicole care se cultivă frecvent în zona temperată. Întrucât în

România condiţiile ecopedologice sunt diferite, printr-o tehnologie de cultură bine

stabilită şi respectată şi o zonare corespunzătoare a speciilor şi soiurilor, se pot

obţine rezultate deosebite din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Cunoaşterea soiurilor şi portaltoilor din sortimentul consacrat, a ultimelor

creaţii ale ameliorării româneşti şi eventual unele soiuri străine care se pot

manifesta din punct de vedere productiv la noi în ţară, face posibilă valorificarea

superioară a unor suprafeţe de teren mai puţin pretabile pentru alte culturi agricole.

Disciplina de Pomologie, prin bogăţia de date pe care o conţine, îşi

propune aducerea în faţa studenţilor a cunoştinţelor necesare pentru a deveni buni

practicieni, să fie capabili să participe la redresarea pomiculturii româneşti,

momentan în declin.

3

Prezentul material a fost elaborat pe baza unei vaste bibliografii de

specialitate, româneşti şi străine, a celor mai recente rezultate obţinute în sectorul

de cercetare şi de către cadrele didactice de la Catedra de Pomicultură din

Bucureşti, şi nu în ultimul rând pe baza experienţei proprii a autorului.

Editarea acestei lucrări a fost făcută şi cu ajutorul unor societăţi

comerciale, a căror nume sunt prezente în carte şi cărora le aducem sincere

mulţumiri. De asemenea, mulţumim anticipat tuturor celor care ne vor sugera

îmbunătăţiri, care fără îndoială sunt posibile în prezentului material şi de care se va

ţine seama la o ediţie ulterioară.

Autorul

4

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………… 13Cap. 1. SOIUL ŞI SORTIMENTUL ÎN POMICULTURĂ …………. 15 1.1.Soiul ………………………………………………………….. 15 1.2.Sortimentul …………………………………………………… 19Cap. 2. METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN

POMICULTURĂ .........................................................................22

2.1.Metode pentru studiul sistemului aerian… …………………… 22 2.2.Metode pentru studiul sistemului radicular …………………… 24Cap. 3. PREMIZELE BIOLOGICE ALE AGROTEHNICII

DIFERENŢIATE………………………………………………….26

3.1. Agrotehnica diferenţiată şi rolul ei în producţia de fructe ……. 26 3.2. Particularităţi ale soiurilor folosite în zonarea şi stabilirea

sortimentului ………………………………………………………30

Cap. 4. CULTURA MĂRULUI……………………………………….. 32 4.1.Importanţa culturii …………………………………………… 32 4.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 33 4.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 35 4.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 35 4.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 40 4.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 42 4.3.4.Cerinţele mărului faţă de factorii de mediu …………………. 50 4.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 52 4.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 52 4.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de măr …………………….. 53 4.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de măr …………………… 54Cap. 5. CULTURA PĂRULUI……………………………………….. 62 5.1. Importanţa culturii …………………………………………… 62 5.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 63 5.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 64 5.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 64 5.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 65 5.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 67 5.3.4.Cerinţele părului faţă de factorii de mediu …………………. 73 5.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 75 5.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 75 5.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de păr ….………………….. 76 5.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de păr .…………………… 77Cap. 6. CULTURA GUTUIULUI…………………………………….. 82 6.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire ………….………… 82 6.2. Particularităţi biologice ……………………………………… 83 6.2.1. Particularităţi de creştere şi fructificare……………………. 83

5

6.2.2. Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………… 84 6.2.3. Cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu ……………….. 85 6.3. Particularităţi tehnologice ……………………………………. 86Cap. 7. CULTURA PRUNULUI……………...……………………….. 89 7.1. Importanţa culturii …………………………………………… 89 7.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 90 7.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 92 7.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 92 7.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 93 7.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 94 7.3.4.Cerinţele prunului faţă de factorii de mediu ………………… 100 7.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 102 7.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 102 7.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de prun ..………………….. 102 7.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de prun…………………… 104Cap. 8. CULTURA CAISULUI……………………………………….. 108 8.1. Importanţa culturii …………………………………………… 108 8.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 109 8.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 111 8.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 111 8.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 113 8.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 114 8.3.4.Cerinţele caisului faţă de factorii de mediu …………………. 120 8.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 123 8.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 123 8.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de cais….………………….. 123 8.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de cais.…………………… 124Cap. 9. CULTURA PIERSICULUI..………………………………….. 129 9.1. Importanţa culturii …………………………………………… 129 9.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………… 130 9.3.Particularităţi biologice ………………………………………. 132 9.3.1.Particularităţi de creştere …………………………………… 132 9.3.2.Particularităţi de fructificare ……………………………….. 135 9.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………………………. 137 9.3.4.Cerinţele piersicului faţă de factorii de mediu ……………… 144 9.4.Particularităţi tehnologice …………………………………….. 146 9.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………... 146 9.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de piersic.………………….. 146 9.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de piersic………………… 148Cap. 10. CULTURA MIGDALULUI...……………………………….. 156 10.1. Importanţa culturii ………………………………………….. 156 10.2.Originea şi aria de răspândire ………………………………. 156 10.3.Particularităţi biologice …………………………………… 158 10.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………….. 1586

10.3.2.Particularităţi de fructificare ………………………………. 158 10.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………... 159 10.3.4.Cerinţele migdalului faţă de factorii de mediu …………….. 162 10.4.Particularităţi tehnologice …………………………………… 163 10.4.1.Specificul producerii materialului săditor …….…………... 163 10.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de migdal.……….……….. 163 10.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de migdal…………..…… 164Cap. 11. CULTURA CIREŞULUI…………………………………….. 167 11.1. Importanţa culturii …………..……………………………… 167 11.2.Originea şi aria de răspândire ……………..………………… 167 11.3.Particularităţi biologice …………..…………………………. 169 11.3.1.Particularităţi de creştere ………………..………………… 169 11.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………..….. 170 11.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ……………………..……………. 171 11.3.4.Cerinţele cireşului faţă de factorii de mediu ………………. 175 11.4.Particularităţi tehnologice ………………………..………….. 177 11.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………. 177 11.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de cireş...……………….... 177 11.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de cireş .………………… 178Cap. 12. CULTURA VIŞINULUI………………………………….. 182 12.1. Importanţa culturii ………………………………………… 182 12.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………… 183 12.3.Particularităţi biologice ……………………………………. 184 12.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………… 184 12.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………….. 185 12.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………. 186 12.3.4.Cerinţele vişinului faţă de factorii de mediu ………………. 189 12.4.Particularităţi tehnologice ………………………………….. 190 12.4.1.Specificul producerii materialului săditor ………………... 190 12.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de vişin….……………….. 190 12.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de vişin.………………… 190Cap. 13. CULTURA NUCULUI…………………………………….. 193 13.1. Importanţa culturii ………………………………………… 193 13.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………… 194 13.3.Particularităţi biologice …………………………………… 196 13.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………… 196 13.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………….. 197 13.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi …………………………………. 199 13.3.4.Cerinţele nucului faţă de factorii de mediu ………………. 201 13.4.Particularităţi tehnologice ………………………………….. 203 13.4.1.Specificul producerii materialului săditor ………………... 203 13.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de nuc ….……………….. 204 13.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de nuc .………………… 204Cap. 14. CULTURA ALUNULUI…………………………………….. 207

7

14.1. Importanţa culturii ………………………………………… 207 14.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………… 208 14.3.Particularităţi biologice ……………………………………. 209 14.3.1.Particularităţi de creştere ………………………………… 209 14.3.2.Particularităţi de fructificare …………………………….. 209 14.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi ………………………………….. 210 14.3.4.Cerinţele alunului faţă de factorii de mediu ……………….. 212 14.4.Particularităţi tehnologice …………………………………… 213 14.4.1.Specificul producerii materialului săditor ……………….… 213 14.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de alun.....……………….. 213 14.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de alun...... .…………….. 214Cap. 15. CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL………………… 216 15.1. Importanţa culturii ………………………………………….. 216 15.2.Originea şi aria de răspândire ……………………………….. 217 15.3.Particularităţi biologice ……………………………………… 217 15.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare …………………… 217 15.3.2. Specii, soiuri şi portaltoi ……………………….…………. 218 15.3.3. Cerinţele castanului faţă de factorii de mediu …………….. 220 15.4.Particularităţi tehnologice …………………………………… 220 15.4.1.Specificul producerii materialului săditor …………………. 220 15.4.2.Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de castan ….. 221Cap. 16. CULTURA SMOCHINULUI................................................. 223 16.1.Importanţa culturii ............................................................... 223 16.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 223 16.3.Particularităţi biologice ........................................................ 224 16.4.Cerinţele smochinului faţă de factorii de mediu .................... 225 16.5.Particularităţi tehnologice ..................................................... 226Cap. 17.CULTURA CĂPŞUNULUI ................................................... 227 17.1.Importanţa culturii ............................................................... 227 17.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 227 17.3.Particularităţi biologice ........................................................ 228 17.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 228 17.3.2.Specii şi soiuri ................................................................... 230 17.3.3.Cerinţele căpşunului faţă de factorii de mediu .................... 232 17.4.Particularităţi tehnologice ..................................................... 233 17.4.1.Producerea materialului săditor ......................................... 233 17.4.2.Cultura anuală a căpşunului .............................................. 233 17.4.3.Cultura multianuală a căpşunului ...................................... 236 17.4.4.Cultura protejată a căpşunului ........................................... 239 17.4.5.Cultura forţată a căpşunului .............................................. 240Cap.18.CULTURA ZMEURULUI ..................................................... 242 18.1.Importanţa culturii ............................................................... 242 18.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 243 18.3.Particularităţi biologice ........................................................ 2438

18.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 243 18.3.2.Specii şi soiuri ................................................................... 244 18.3.3.Cerinţele zmeurului faţă de factorii de mediu ..................... 245 18.4. Particularităţi tehnologice ..................................................... 246 18.4.1.Producerea materialului săditor ......................................... 246 18.4.2.Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de zmeur ....... 246Cap. 19.CULTURA MURULUI DE GRĂDINĂ ................................ 249 19.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ................................ 249 19.2.Particularităţi biologice ........................................................ 250 19.3.Specii şi soiuri ..................................................................... 250 19.4.Cerinţele murului faţă de factorii de mediu ............................ 251 19.5.Particularităţi tehnologice ..................................................... 251Cap. 20.CULTURA COACĂZULUI................................................... 253 20.1.Importnaţa culturii ............................................................... 253 20.2.Originea şi aria de răspândire ............................................... 253 20.3.Particularităţi biologice ........................................................ 254 20.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 254 20.3.2.Specii şi soiuri ................................................................... 255 20.3.3.Cerinţele coacăzului faţă de factorii de mediu ..................... 256 20.4.Particularităţi tehnologice ..................................................... 257Cap.21.CULTURA AGRIŞULUI ....................................................... 260 21.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ............................... 260 21.1.Particularităţi biologice ........................................................ 261 21.3.Specii şi soiuri ..................................................................... 261 21.4.Cerinţele agrişului faţă de factorii de mediu .......................... 262 21.5.Particularităţi tehnologice .................................................... 262Cap.22.CULTURA AFINULUI .......................................................... 264 22.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ................................ 264 22.2.Particularităţi biologice ....................................................... 265 22.2.1.Particularităţi de creştere şi fructificare .............................. 265 22.2.2.Specii şi soiuri .................................................................. 265 22.2.3.Cerinţele afinului faţă de factorii de mediu ......................... 266 22.3.Particularităţi tehnologice ..................................................... 267Cap.23.CULTURA CĂTINEI ALBE ................................................. 270 23.1.Importanţa culturii şi aria de răspândire ................................ 270 23.2.Particularităţi biologice ........................................................ 271 23.3.Specii şi soiuri ..................................................................... 272 23.4.Cerinţele cătinei faţă de factorii de mediu ............................. 272 23.5.Particularităţi tehnologice .................................................... 273Cap. 24.CULTURA TRANDAFIRULUI DE DULCEAŢĂ ................ 274Cap. 25.CULTURA SOCULUI .......................................................... 275Cap. 26.CULTURA CORNULUI ...................................................... 276Cap. 27.CULTURA LĂMÂIULUI ÎN APARTAMENT ..................... 277 27.1.Importanţa culturii ............................................................... 277

9

27.2.Particularităţi biologice ........................................................ 278 27.3.Cerinţele lămâiului faţă de factorii de mediu ......................... 278 27.4.Particularităţi tehnologice ..................................................... 280BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................... 283

10

INTRODUCERE

Pomologia se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale speciilor,

soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi, pe baza cărora se stabilesc

tehnologii diferenţiate de cultură la nivel de specie, grupă de soiuri sau chiar soi, cu

scopul obţinerii unor producţii mari şi de calitate.

Este o disciplină cu caracter practic, care se bazează pe cunoştinţele

acumulate la Pomicultură generală, cunoştinţe pe care le aprofundează şi le

completează cu noi date tehnologice, până la nivel de soi. Pe baza informaţiilor pe

care această disciplină le dă tehnologului, acesta poate să intervină eficient în

dirijarea sistemului:

energie solară sol specie pomicolă

Dintre obiectivele pomologiei se pot enumera următoarele:

- studiul particularităţilor morfologice şi fiziologice ale soiurilor, hibrizilor

şi clonelor existente în cultură, pentru stabilirea valorii economice şi găsirea unor

caractere tari, necesare recunoaşterii acestora;

- studiul exigenţelor soiurilor faţă de factorii pedoclimatici, în vederea

efectuării unei zonări şi microzonări cât mai precise, cu scopul obţinerii unor

rezultate foarte bune,

- studiul particularităţilor biologice şi tehnologice ale soiurilor, modul de

comportare în producţie a acestora, în funcţie de condiţiile de biotop;

- completarea sortimentului cu soiuri noi, rezistente la factorii de stres

(boli, dăunători, poluare, secetă etc.) şi cu portaltoi cu plasticitate ecologică

ridicată pentru valorificarea unor soluri mai puţin favorabile;

- elaborarea tehnologiilor diferenţiate de cultură în funcţie de specie, soi şi

zona de cultură, în vederea valorificării la maximum a potenţialului productiv al

soiurilor pe de o parte şi a condiţiilor de mediu pe de altă parte.

11

Legătura Pomologiei cu alte discipline. Fiind o disciplină cu caracter

practic, Pomologia este legată de o serie de alte discipline dintre care se pot aminti:

Pomicultura generală - este disciplina cea mai apropiată de la care preia

tehnologia generală de cultură a speciilor pomicole şi o completează cu noi date

privind comportamentul unor soiuri sau grupe de soiuri, în funcţie de însuşirile

agrobiologice specifice.

Botanica - furnizează informaţii privind terminologia de descriere a

speciilor şi soiurilor din punct de vedere morfologic

Fiziologie vegetală şi Biochimie ajută la explicarea şi înţelegerea

proceselor vitale care au loc în plante

Pedologia este disciplina care pune la dispoziţie datele legate de însuşirile

solului, pretabilitatea acestuia pentru cultura pomilor.

Meteorologie sunt folosite pentru studiul condiţiilor climatice, delimitarea

arealelor de cultură, în funcţie de factorii restrictivi.

Agrochimia pune la dispoziţia Pomologiei informaţiile privind nutriţia

pomilor, a dozelor de îngrăşăminte şi tipul acestora, precum şi momentele optime

de utilizate pentru o valorificarea cât mai eficientă. Fitopatologia şi Entomologia

îşi aduc un real aport în asigurarea protecţiei fitosanitare a pomilor, punând la

dispoziţie date legate de biologia bolilor şi dăunătorilor şi a celor mai eficiente

metode de combatere.

Genetica şi Ameliorarea au o importanţă hotărâtoare în îmbunătăţirea

sortimentului prin crearea de soiuri noi competitive.

12

Capitolul 1

SOIUL ŞI SORTIMENTUL ÎN POMICULTURĂ

1.1.Soiul

În cultură, speciile pomicole sunt reprezentate de soiuri, clone şi hibrizi.

Soiurile nu au existat din totdeauna, ele s-au format în timp prin intervenţia

conştientă a omului. Dacă privim în dinamică evoluţia soiurilor se poate vorbi de

trei etape distincte şi anume:

a). Etapa speciilor sălbatice. Ea începe odată cu apariţia omului, când

acesta era culegător şi consumator de fructe şi se încheie în momentul în care omul

a început să cultive pomii. Evoluţia speciilor în această perioadă s-a făcut numai

sub influenţa condiţiilor de mediu, iar înmulţirea exclusiv prin seminţe.

b). Etapa soiurilor vechi. Cuprinde intervalul de timp de când omul a luat

în cultură speciile pomicole şi durează până la mijlocul secolului al-XIX-lea. În

această etapă selecţia a fost la început empirică, nivelul de cunoaştere fiind foarte

redus. Pe măsură ce omul şi-a modernizat mijloacele de muncă, au fost selectate

pentru cultură exemplarele cu însuşiri superioare ale fructelor dar şi cu pomi

toleranţi la condiţiile de mediu. Prin această selecţie empirică efectuată de om şi

prin selecţia naturală sub influenţa factorilor de mediu, s-au format o serie de soiuri

locale autohtone pentru toate zonele populate.

Soiurile vechi autohtone sunt mai adaptate condiţiilor climatice în care s-

au format, au o bună toleranţă la factorii de mediu, secetă, boli şi dăunători, dar în

general, în prezent, fructele sunt depăşite din punct de vedere calitativ. Există

soiuri autohtone în ţara noastră cu însuşiri de calitate foarte bune, soiuri ce se

cultivă cu succes şi în prezent. Dintre acestea se pot aminti: Tuleu gras, Gras

românesc şi Vânăt românesc la prun, Pietroase de Cotnari, Pietroase negre de

Cisnădie la cireş, Crişana şi Mocăneşti la vişin, Pătul la măr etc.

c). Etapa soiurilor selecţionate. Începe din a doua jumătate a sec. al-XIX-

lea şi se continuă până în prezent. Se caracterizează prin apariţia soiurilor noi, cu

13

însuşiri de calitate superioară, cu rezistenţă la factorii de stres, biotici şi abiotici.

Soiurile ameliorate sunt mai uniforme din punct de vedere a însuşirilor

morfologice şi biologice, au însuşiri agrobiologice superioare: precocitate,

productivitate, toleranţă la ger şi îngheţurile de revenire etc.

Soiul are o mare importanţă din punct de vedere economic, fiind mijlocul

de producţie capabil să valorifice condiţiile pedoclimatice dintr-un anumit loc şi să

asigure producţii mari şi de calitate. Soiul este responsabil de randamentul unei

plantaţii, el transformă prin intermediul frunzelor substanţele anorganice (apa,

sărurile minerale, CO2) în substanţe organice folosite de om.

Valoarea soiului este dată de două însuşiri de bază: productivitatea şi

calitatea.

Productivitatea reprezintă capacitatea pomilor de a valorifica condiţiile

oferite de biotop în vederea obţinerii unei producţii maxime de fructe şi de bună

calitate. Productivitatea este o caracteristică de soi, existând diferenţe mari de la un

soi la altul. Pentru a putea scoate în evidenţă valoarea unor soiuri din punct de

vedere al productivităţii, se fac studii comparative cu mai multe soiuri în aceleaşi

condiţii de mediu, iar soiurile care se comportă mai bine sunt recomandate pentru

difuzare în producţie.

Productivitatea este o însuşire determinată de un complex de particularităţi

agrobiologice cum ar fi: precocitatea de fructificare, capacitatea de diferenţiere a

mugurilor de rod, procentul de legare a florilor, intensitatea căderii fiziologice,

numărul şi mărimea fructelor, rezistenţa la stres, boli şi dăunători, şi nu în ultimul

rând de modul cum soiul reacţionează la tehnologia de cultură aplicată în plantaţie.

Calitatea recoltei de fructe a unui soi este apreciată în funcţie de destinaţia

producţiei. Fructele folosite pentru consumul în stare proaspătă, ca fructe de

desert, trebuie să aibă un aspect exterior plăcut, o anumită mărime în funcţie de

specie, pulpa să fie fină, suculentă, aromată şi cu gust cât mai plăcut, iar fructele

să aibă o capacitate de păstrare cât mai mare. Fructele folosite ca materie primă

pentru industrie trebuie să aibă un conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă,

14

pentru a avea un randament bun la prelucrare, în vitamine, să conţine cantităţi mari

de substanţe pectice, pulpa să fie unicoloră şi fără infiltraţii de roşu etc.

Productivitatea şi calitatea sunt două însuşiri ale soiurilor care nu pot fi

luate în considerare separat, soiul fiind privit ca un întreg, din ambele puncte de

vedere. Nu este suficient ca un soi să producă foarte mult iar fructele să fie de

calitate slabă şi nu sunt acceptate nici soiurile cu producţie foarte mică chiar dacă

au calitate excepţională. Deoarece rezultatele economice a exploataţiei pomicole

trebuie să fie pozitive, soiurile alese trebuie să asigure atât producţii mari cât şi o

calitate corespunzătoare, ca prin valorificarea lor să se recupereze cheltuielile de

producţie, parte din amortizarea cu investiţia de infiinţare şi să rămână şi profic

pentru proprietarul de livadă.

Din punct de vedere biologic, soiul este un grup relativ omogen de indivizi

cultivaţi, care provin din una sau mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite

condiţii de viaţă, cu ereditate relativ stabilă, care au anumite particularităţi

biologice importante pentru cultură, particularităţi pe care le păstrează prin

înmulţire vegetativă.

În limba română, termenul de soi corespunde noţiunii de cultivar din codul

de nomenclatură a plantelor cultivate. El este echivalent cu: variety din limba

engleză, variété din limba franceză, variedad din limba spaniolă, variedade din

limba portugheză, varietá din limba italiană, sorte din limba germană, sort din

rusă, hiushu din limba japoneză etc. Soiul nu poate exista în flora spontană, prin

ameliorare şi-a pierdut însuşirile de adaptabilitate şi rezistenţă la boli, el este

prezent numai în cultură, unde rezistă îngrijit de om.

Pomii care fac parte dintr-un soi, deşi sunt destul de omogeni din punct de

vedere morfologic, nu sunt identici. Prin înmulţire vegetativă se realizează

descendenţe relativ uniforme şi aproape identice cu planta mamă. Dacă

multiplicarea se face pe cale sexuată, datorită variabilităţii genetice şi a modului de

recombinare a caracterelor, descendenţa care se formează este mult mai

neuniformă, uneori indivizii nu se aseamănă între ei din punct de vedere productiv,

15

calitativ şi a vigorii de creştere. Pentru a păstra omogenitatea şi integritatea soiului,

multiplicarea trebuie făcută numai pe cale vegetativă.

Apartenenţa la una sau mai multe specii, este direct legată de formarea şi

evoluţia soiurilor. Soiurile vechi, în majoritatea lor aparţin unei specii, dar există şi

unele excepţii. Aparţin mai multor specii soiurile noi, ameliorate, la care, pentru

obţinerea unor gene de rezistenţă la boli s-au folosit ca donatori specii din flora

spontană, ca în cazul soiurilor de măr. Ca specii donatoare a genelor de rezistenţă

au fost folosite Malus floribunda şi M. Kaido încrucişate cu o serie de soiuri

provenite din Malus domestica. Şi la nuc, în ideea reduceriii taliei pomilor au fost

făcute hibridări între Juglans regia şi J. Nigra, rezultând o serie de hibrizi

importanţi pentru producţie dintre care unii au fost omologaţi (soiul Paradox, ).

De dată mai recentă sunt o serie de hibrizi între genuri diferite de tipul

Plumcot, destul de căutat pe piaţă, datorită însuşirilor sale hibride între cais şi prun.

Măsura în care soiurile sunt adaptabile la anumite condiţii de mediu

influenţează răspândirea lor în cultură. Există soiuri cu o mare plasticitate

ecologică, care dau rezultate bune pe areale foarte mari (Golden delicious,

Jonathan, Starkrimson la măr), iar altele se pretează numai în anumite areale bine

delimitate (Granny Smith, Frumos de Boskoop).

Însuşirile de ereditate ale unui soi se păstrează o perioadă mai mare dacă

soiul este înmulţit vegetativ, variabilitatea fiind foarte slabă şi determinată de

factorii de mediu. Sub influenţa unor factori de stres în cadrul soiului pot apare o

serie de mutaţii, care au însuşiri apropiate sau nu de planta mamă. Dintre aceste

mutaţii, un număr mic sunt pozitive şi pot fi valorificate ca noi genotipuri. Pentru a

menţine o perioadă cât mai lungă de timp însuşirile caracteristice soiului, se

recomandă ca la înmulţire, recoltarea materialului vegetal să se facă numai din

exemplare cunoscute şi studiate anterior, din punct de vedere al autenticităţii

soiului şi a capacităţii de producţie a acestuia.

Soiurile se deosebesc între ele prin însuşiri morfologice (culoarea,

mărimea şi forma fructului, vigoarea şi tipul de fructificare), însuşiri biologice

16

(precocitatea, compatibilitatea polenului propriu cu stigmatul, epocaă de maturare

a fructelor), prin calitatea fructelor (conţinut în glucide, acizi organici, vitamine)

sau alte diferenţe, care au importanţă pentru producţie.

În cadrul soiului se întâlneşte noţiunea de tip (biotip, ecotip), care este o

subunitate a soiului fiind întâlnită, în general, la soiurile vechi mai puţin omogene.

La măr există mai multe tipuri în cadrul soiului Creţesc cum sunt: Creţesc auriu,

Creţesc roşu, Creţesc de Vâlcea etc.

În timp, soiurile pierd o parte din importanţa pe care au avut-o la

introducerea în sortiment, fie datorită deprecierii lor morale, (nu mai sunt căutate

de consumatori) fie datorită sensibilităţii la anumiţi agenţi patogeni. Pentru a avea

un sortiment cât mai bogat, cercetătorii din ameliorare şi-au propus o serie de

obiective dintre care se pot aminti următoarele:

- completarea sortimentului cu soiuri noi, rezistente la boli şi dăunători,

productive şi cu fructe de calitate;

- crearea de soiuri şi portaltoi capabili să valorifice condiţiile de mediu mai

puţin propice;

- obţinerea unor genotipuri de vigoare mică, cu capacitate slabă de

ramificare şi fructificare pe ramuri scurte în vederea simplificării tehnologiei de

exploatare a livezii;

- crearea unor soiuri specifice destinate industrializării, capabile să asigure

randamente mari la prelucrarea etc.

1.2.Sortimentul

Deoarece soiurile s-au format, în timp, într-un anumit areal de cultură

caracterizat prin condiţii de mediu specifice, s-au adaptat la acele condiţii şi acolo

îşi manifestă potenţialul biologic. Pentru a da rezultate bune, soiurile trebuie

amplasate acolo unde le sunt satisfăcute în optim cerinţele faţă de factorii de

mediu, deci acolo unde condiţiile pedoclimatice sunt identice sau apropiate cu cele

în care s-au format.

17

Totalitatea speciilor şi soiurilor care se cultivă într-un anumit areal

formează sortimentul. Ca atare se poate vorbi de sortiment zonal, naţional sau

mondial. Din cele câteva zeci de mii de soiuri de pomi şi arbuşti fructifere care se

cultivă în lume, numai o mică parte pot fi cultivate într-un anumit areal.

Dinamica sortimentului mondial

În urmă cu 30-40 de ani sortimentul era foarte bogat în soiuri şi se

îmbogăţea anual prin apariţia creaţiilor noi obţinute. După înfiinţarea plantaţiilor

cu densitate mai mare şi pe suprafeţe mai întinse de teren, numărul soiurilor

cultivate a început să scadă, fiind reţinute numai cele foarte productive şi de

calitate, care erau competitive pe piaţă. Mare parte din soiurile vechi şi chiar noi au

rămas numai la nivel de colecţie ca sursă de germoplasmă, deoarece nu se încadrau

în cerinţele impuse de piaţă sau de tehnologia de cultură aplicată plantaţiilor

intensive. Mai mult, odată cu dezvoltarea comerţului internaţional cu fructe, se

cereau partizi mari şi omogene, fructe uniforme morfologic şi de calitate

superioară, rezistente la transport şi cu o bună capacitate de păstrare, care nu

puteau fi realizate cu un sortiment foarte bogat.

Pentru a fi reţinute şi cultivate în sisteme intensive, soiurile trebuie să fie

precoce, cu vigoare mică sau mijlocie, să formeze coroane rare dar bine garnisite

cu ramuri de rod scurte, să dea producţii mari, constante şi de calitate, fructele să

fie atrăgătoare, bine colorate şi cu însuşiri gustative şi tehnologice superioare,

conform cu cerinţele consumatorilor şi ale industriei prelucrătoare. La aceste

condiţii corespund un număr mic de soiuri în cadrul speciilor, reducerea numărului

de soiuri din sortiment făcându-se practic de la sine.

Dinamica sortimentului în România

Sortimentul românesc de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi a avut

în mare cam aceeaşi evoluţie ca şi cel mondial. Datorită condiţiilor pedoclimatice

foarte favorabile, pe teritoriul românesc s-au format multe soiuri autohtone în

special la măr şi prun. În paralel, au fost introduse multe soiuri din sortimentul

mondial, existând în pepiniere, în ani 50' peste 600 de soiuri. După începerea

18

procesului de zonare şi modernizare, soiurile recomandate pentru înmulţire au

scăzut la mai puţin de jumătate din cele existente, din care după microzonarea din

anul 1966 au mai rămas cu puţin peste 100 de soiuri. O parte din soiurile vechi s-

au pierdut, altele se găsesc în diferite colecţii pomologice ca sursă de

germoplasmă.

În ultimii 20 de ani, au fost create o multitudine de soiuri noi la măr, cais,

prun, cireş, vişin, piersic, care adăugate la soiurile deja existente au aglomerat din

noi sortimentul. Deşi anual ISTIS aprobă lista soiurilor recomandate la înmulţire

(circa 320 soiuri şi 70 de portaltoi), în pepiniere nu se regăsesc totdeauna soiurile

din listă, fiind deficitare în special soiurile noi. Soiurile cuprinsă în listă trebuie să

aibă următoarele însuşiri:

- precocitate;

- productivitate;

- rodire constantă (indice de alternanţă <20);

- calitate superioară;

- polasticitate ecologică;

- autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri.

Periodic, pentru evitarea supradimensionării soirimentului naţional se fac

structurări pe zone de favorabilitate în funcţie de criteriile: biologice, ecologice,

tehnice şi socio-economice.

Criteriile biologice se referă la vigoarea soiurilor, precocitate, capacitatea

de ramificare şi tipul de fructificare, calitatea fructelor în funcţie de direcţiile de

valorificare, capacitatea de păstrare şi rezistenţa la transport. Nu sunt de neglijat

nici aspectele legate de comportarea în procesul de înflorire-polenizare şi

susceptibilitatea la alternanţa de fructificare. Pentru diminuarea poluării mediului,

prin reducerea numărului de tratamente, capătă importanţă tot mai mare soiurile cu

rezistenţă genetică.

Pentru a se putea pune în valoarea potenţialul de fructificare al unui soi, nu

trebuie neglijate criteriile ecologice. Factorii de mediu pot constitui elemente

19

restrictive pentru răspândirea unor specii sau soiuri la nivel zonal sau microzonal,

iar pentru evitarea unor neplăceri care pot apare pe timpul exploatării livezii

trebuie evitate zonele cu risc.

Criteriile tehnice se referă la pretabilitatea soiurilor cultivate pentru

anumite tipuri de livezi şi forme de conducere, în ideea simplificării tehnologiei de

cultură şi obţinerii producţiei la preţuri cât mai mici.

Criteriile social-economice iau în calcul tradiţia dintr-o anumită zonă,

preferinţa consumatorilor, gradul de competitivitate pe plan intern şi/sau extern,

asigurarea unui conveier de specii şi soiuri cât mai bogat pentru consumul în stare

proaspătă şi asigurarea unor partizi mari şi uniforme de fructe pentru

industrializare etc.

Capitolul 2

METODE DE CERCETARE UTILIZATE

ÎN POMICULTURĂ

Difuzarea soiurilor noi în producţie şi studierea celor existente în diferite

zone de cultură se face prin anumite metode proprii, în strânsă corelaţie cu modul

de creştere şi dezvoltare al pomilor.

Pomul, ca sistem biologic, este format din două subsisteme: sistemul

radicular (organele hipogee) şi tulpina (organele epigee). Între cele două

componente ale sistemul există un echilibru relativ, cu influenţă reciprocă a unei

părţi asupra celeilalte. Astfel, o parte aeriană bine dezvoltată, susţine o suprafaţă

foliară mare, cu o capacitate bună de sinteză care asigură o nutriţie corespunzătoare

a tulpinii dar şi a rădăcinii. Un sistem radicular bine dezvoltat, care explorează un

volum mare de sol este capabil să asigure apa şi sărurile minerale (seva brută) care

sunt prelucrate la nivelul frunzelor (sevă elaborată = fotoasimilate). În decursul

timpului au fost puse la punct metode separate de studiu pentru cele două

componente ale pomului.

20

2.1. Metode pentru studiul sistemului aerian

Partea aeriană a pomilor se studiază prin următoarele metode: descriptivă,

staţionară, biologică, a anchetei şi metoda de apreciere a calităţii fructelor.

Metoda descriptivă constă, aşa cum îi spune şi numele, în descrierea părţii

aeriene a pomilor din punct de vedere botanic. Metoda prezintă interes pentru

descrierea soiurilor şi hibrizilor noi româneşti sau din import, cât şi pentru

identificarea soiurilor deja existente în sortiment pe baza caracterelor morfologice

specifice.

Metoda staţionară se bazează pe înregistrarea ritmului de creştere şi

fructificare a soiurilor într-un anumit areal de cultură, în funcţie de condiţiile

climatice specifice, pe o anumită perioadă de timp. Se analizează vigoarea pomilor,

capacitatea de ramificare, suma creşterilor anuale, reacţia pomilor la tăiere,

influenţa portaltoiului, potenţialul de producţie şi calitatea recoltei, rezistenţa la

boli, iernare şi îngheţul de revenire. În paralel cu înregistrarea parametrilor

biometrici sunt înregistrate şi datele climatice pentru a se putea interpreta cât mai

bine rezultatele obţinute. Metoda se poate aplica în pepinieră, plantaţii comerciale

sau experimentale. Deşi este o metodă de durată, asigură obţinerea unor date

complete referitoare la particularităţile agrobiologice ale soiurilor şi cerinţele pe

care le au faţă de factorii de mediu. Pe baza datelor obţinute se poate stabili

sortimentul pomicol al zonei respective.

Metoda biologică este o metodă mai expeditivă, de durată mai mică decât

precedenta şi se foloseşte pentru obţinerea datelor referitoare la particularităţile

agrobiologice ale soiurilor şi cerinţele lor faţă de factorii pedoclimatici. Metoda se

bazează pe faptul că pomii înregistrează, prin ritmul de creştere, condiţiile de

mediu. De exemplu, seceta dintr-un an determină creşteri mai mici, grindina lasă

urme le ramurile anuale etc. Se înregistrează numărul de goluri din plantaţie,

vigoarea pomilor, intensitatea creşterilor, capacitatea de fructificare, comportarea

pomilor la atacul bolilor şi dăunătorilor, refacerea lor după accidente climatice etc.

21

Analizând datele biometrice obţinute şi raportându-le la factorii pedoclimatici din

intervalul de timp analizat se pot trage concluzii dacă soiurile merg sau nu în zonă.

Metoda anchetei pomicole se utilizează în special pentru lărgirea arealului

de cultură a speciilor şi soiurilor în zone despre care nu există suficiente date

anterioare. Metoda constă în efectuarea unor anchete la nivelul localităţii, pe bază

de chestionare, prin care localnicii sunt întrebaţi de speciile şi soiurile cultivate şi

de rezultatele obţinute. De la oficiile de cadastru se extrag suprafeţele disponibile

pentru a fi plantate cu pomi. Aceste date trebuie completate cu unele sondaje făcute

în plantaţiile vecine sau cu studii pedoclimatice făcute în zonă.

Aprecierea calităţii fructelor constă în efectuarea unor determinări fizice

(greutatea, forma, culoarea, greutatea specifică, raportul între diferite componente

ale fructului, fermitatea, culoarea şi suculenţa pulpei), biochimice (apă, substanţă

uscată, acizi organici, vitamine, celuloză) şi organoleptice (prin fişe de degustare),

pentru a departaja soiurile şi a alege pentru o zonă pe cele care se comportă mai

bine din punct de vedere calitativ.

2.2.Metode pentru studiul sistemului radicular

Pentru studiul sistemului radicular se folosesc metodele: scheletului,

profilului, monolitului şi staţionară. Prin aceste metode se urmăreşte stabilirea

arhitectonicii sistemului radicular, adâncimea de amplasare şi stabilirea zonei de

distribuţie a rădăcinilor active, dinamica de creştere a sistemului radicular etc.

Metoda scheletului este o metodă mai elaborioasă, care constă în

dezgroparea sistemului radicular şi efectuarea măsurătorilor. Dezgroparea

rădăcinilor se poate face integral, pe jumătate sau peun sfert din circumferinţa

pomului. Pentru început, se marchează pe teren pomii care se vor analiza, se fac

măsurători biometrice la tulpină, se stabileşte zona de dezgropare şi orientarea ei

în funcţie de punctele cardinale. Se înlătură solul în straturi succesive de 15-20 cm

şi pe măsură ce se descoperă rădăcinile, acestea se măsoară şi se reprezintă grafic

pe hârtie milimetrică. Pe măsură se se dezgroapă rădăcinile se leagă de trunchiul 22

pomului pentru a înlesni dezgroparea. Paralel cu măsurătorile, se recoltează probe

de sol din fiecare orizont al profilului şi se analizează din punct de vedere fizico-

chimic. După descoperirea sectorului dorit, rădăcinile se văruiesc, se fotografiază,

iar apoi groapa se acoperă dacă a fost descoperit parţial sistemul radicular. Pentru a

diminua stresul asupra pomilor, aceştia se fertilizează. La descoperirea integrală a

sistemului radicular pomii sunt compromişi. Prin această metodă se obţin date

privind cantitatea (număr, lungime, grosime) şi calitatea (poziţia, arhitectonica)

sistemului radicular.

Metoda profilului constă în săparea unor tranşee lungi de 100 cm şi largi

de 50-60 cm, perpendiculare pe sensul de creştere al rădăcinilor, la distanţa de 1, 2,

3 şi 4 m de trunchi, în funcţie de vigoarea pomului. În pepinieră este suficient un

şanţ la 0,5 m de pom. Pe faţa profilului (cea dinspre pom) se execută un caroiaj din

10 în 10 cm, pe o lăţime de 100 cm şi o adâncime de 100-150 cm în funcţie de

profunzimea sistemului radicular. În fiecare profil se înregistrează rădăcinile

găsite,pe fiecare diviziune a caroiajului, pe hârtie milimetrică, cu simboluri, în

funcţie de grosimea lor. Rezultatele obţinute se trec în tabele pe orizonturi şi ordine

de grosime şi se corelează cu rezultatele analizelor de sol, în funcţie de orizont.

Metoda este destul de simplă, expeditivă şi permite obţinerea datelor care pot

explica unele probleme de creşterea rădăcinilor şi a pomilor în general.

Metoda monolitului (a probelor) constă în recoltarea în dinamică a

monoliţilor de sol (calupuri de 400/200/150 cm), la trei adâncimi 0-35, 35-55 şi 55-

75 cm, pentru a pune în evidenţă începutul creşterii rădăcinilor, sau a unor

raporturi cantitative între rădăcinile absorbante şi cele conducătoare sau

intermediare. Primele probe se recoltează la interval de 2 zile, se spală monoliţii cu

jet de apă, rădăcinile se ţin în borcane cu apă şi se măsoară. La microscop se

analizează vârful de creştere. După pornirea în creştere a rădăcinilor, probele se

recoltează de două ori pe lună. Deoarece temperatura şi umiditatea solului sunt

factorii hotărâtorii ce influenţează creşterea, obligatoriu la recoltarea probelor

aceştia trebuie înregistraţi.

23

Metoda staţionară asigură observarea sistematică a rădăcinilor în condiţii

naturale prin intermediul unui geam care se fixează în sol, în poziţia dorită

(orizontal, vertical sau oblic) sau locuri special amenajate, unde pomii sunt plantaţi

în containere, la care una din feţe este din sticlă. Pe peretele din sticlă este trasat un

caroiaj care împarte geamul în pătrăţele cu latura de 3 mm. Prin simpla observare a

rădăcinilor se înregistrează ritmul de creştere, lungimea şi grosimea rădăcinilor pe

hârtie milimetrică. Metoda nu este foarte precisă, pentru alegerea unor soluţii

tehnologice de aplicat în livadă, datele trebuie completate prin altă metodă.

24

Capitolul 3

PREMIZELE BIOLOGICE ALE AGROTEHNICII

DIFERENŢIATE

3.1.Agrotehnica diferenţiată şi rolul ei în producţia de fructe

Prezenţa pomilor în arealul carpato-danubian a fost din cele mai vechi

timpuri, cultura pomilor pe lângă casa omului evoluând în paralel cu evoluţia

societăţii omeneşti. În timp, tehnologia de cultură s-a perfecţionat, trecând treptat

de la tehnologia generală aplicată tuturor speciilor, la tehnologia diferenţiată la

nivel de specie, sau chiar de soi, corelând această tehnologie cu particularităţile

agrobiologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi. Ca să se ajungă la aceste rezultate,

a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de studii, încercări şi tatonări, efectuate

în principal în cadrul staţiunilor de profil din fiecare zonă de cultură. Cercetările

începute în urmă cu 30-40 de ani, se continuă şi astăzi, datorită schimbării

permanente a sortimentului şi apariţiei soiurilor noi, pentru a fi cunoscute şi

repartizate în teritoriu acolo unde găsesc cele mai bune condiţii de creştere şi

fructificare.

Folosirea tehnologiilor diferenţiate de cultură este determinată de o serie

de factori ecologici şi biologici dintre care mai importanţi sunt: variabilitatea

condiţiilor pedoclimatice, particularităţile de creştere şi fructificare, combinaţia

soi-portaltoi, aplicarea diferenţiată a tăierilor de formare şi fructificare, întreţinerea

solului, fertilizarea, irigarea etc.

Condiţiile climatice determină stabilirea unui sortiment specific pentru

fiecare zonă, alegând speciile şi soiurile la care le sunt satisfăcute în măsură cât

mai bună cerinţele faţă de factorii de mediu. În funcţie de valorile pe care le

înregistrează factorii de mediu pe parcursul anului, se alege o anumită tehnologie

de cultură în strânsă corelaţie cu aceştia.

25

Dintre factorii climatici cu rol primordial în stabilirea sortimentului şi

tehnologiei diferenţiate amintim: temperatura, umiditatea (precipitaţiile şi

umiditatea relativă a aerului) şi lumina.

Temperatura este un factor climatic limitativ pentru stabilirea arealului de

cultură a speciilor şi soiurilor. Ea influenţează procesele vitale ale plantei:

germinarea seminţelor sau prinderea la altoire, absorbţia apei şi sărurilor minerale,

creşterea, fructificarea, procesele fiziologice (fotosinteză, respiraţie, transpiraţie),

activitatea enzimatică, parcurgerea perioadei de repaus etc. Fiecare specie şi soi are

anumite cerinţe şi limite de toleranţă la valorile mari sau mici ale temperaturii,

valori care într-un anumit areal (bazin pomicol sau chiar microzonă) trebuie

cunoscute şi corelate cerinţele soiurile cu aceste valori. Trebuie acordată atenţie

mare şi lungimii perioadei de vegetaţie, corelarea acesteia cu biologia speciilor, în

sensul că, acolo unde temperaturile sunt mai scăzute iarna, iar primăvara se

înregistrează brume şi îngheţuri târzii, se vor amplasa specii cu pornire târzie în

vegetaţie şi cu o perioadă mai scurtă de vegetaţie. De asemenea, la nivel de zonă,

în cadrul speciei se va ţine seama de soiurile mai pretenţioase la căldură, care fie se

aşează în locuri adăpostite natural, fie în zone mai calde, fără risc de accidente

climatice.

Temperatura este importantă nu numai în perioada de vegetaţie pentru

desfăşurarea normală a creşterii şi fructificării, dar şi în perioada repausului pentru

distrugerea substanţelor inhibitoare – satisfacerea necesarului în frig (acidul

abscisic) care menţin mugurii în stare de repaus. Este vorba de temperaturi pozitive

cuprinse între 1 şi 7°C care se acumulează, în general, în toamnă, dar şi în timpul

ferestrelor din timpul iernii şi la sfârşitul acesteia. În perioada premergătoare

recoltării fructelor, amplitudinea termică mai mare dintre zi şi noapte contribuie la

o mai bună colorare a fructelor (merelor), de aceea soiurile cu deficienţe de

colorare (Jonagold, Delicios de Voineşti, Generos etc.) se vor amplasa în astfel de

zone.

26

Precipitaţiile constituie principala sursă de apă a solului şi în funcţie de

cantitatea şi repartiţia acestora pe perioada de vegetaţie, o anumită zonă se pretează

pentru cultura unora sau altora dintre speciile pomicol în sistem neirigat. În

condiţiile în care apa se poate asigura prin irigare, amplasarea speciilor se face în

special în funcţie de temperatură. Lipsa apei ca şi excesul, sunt la fel de

dăunătoare, de aceea situaţiile limită trebuie evitate. Mai mult, în funcţie de

cantitatea de precipitaţii şi de panta terenului, alegerea modului de întreţinere a

solului trebuie să aibă în vedere reducerea sau chiar eliminarea proceselor de

eroziune.

Şi umiditatea atmosferică joacă un rol important în alegerea sortimentului,

deoarece zonele mai umede sunt favorabile atacului unor agenţi patogeni şi a unor

dereglări fiziologice (rusetting, la Golden delicious). În zonele cu umiditate

relativă mai mare nu se vor cultiva soiuri sensibile la boli (soiuri de mere şi pere),

la crăpare fructelor (soiuri de piersici timpurii, cireşe şi vişine) sau la dereglări

fiziologice.

Lumina este factorul hotărâtor în desfăşurarea celui mai important proces

fiziologic - fotosinteza. În funcţie de condiţiile care se asigură pentru acest proces,

biosinteza substanţelor organice va fi diferită. În corelaţie directă cu cerinţele faţă

de lumină se va face zonarea şi microzonarea speciilor pomicole. Lumina se

asigură prin orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud, prin stabilirea corectă a

distanţelor de plantare în corelaţie cu vigoarea şi capacitatea de ramificare a

pomilor, prin modul de aşezare a pomilor în parcelă şi prin tăierile de întreţinere a

coroanei, cu accent deosebit pe plafonarea înălţimii în funcţie de distanţa dintre

rânduri. În condiţii de umbră, frunzele sintetizează cantităţi mai mici de substanţe

organice, fructele se colorează mai puţin, acumulează mai puţin zahăr şi sunt mai

puţin aromate.

Solul prin însuşirile sale fizice şi chimice influenţează răspândirea

speciilor, soiurilor şi în special a portaltoilor. Soiurile cu maturare timpurie

valorifică solurile uşoare, nisipoase, care se încălzesc mai uşor şi contribuie la

27

anticiparea maturării fructelor. Grosimea profilului de sol şi adâncimea apei

freatice influenţează modul de pregătire a terenului la înfiinţarea livezii,

întreţinerea şi fertilizarea pe timpul exploatării plantaţiei.

Combinaţia soi-portaltoi influenţează vigoarea pomilor cu implicaţii

directe asupra stabilirii unor densităţi de plantare specifice la nivel de soi sau grupă

de soiuri. La folosirea portaltoilor de vigoare slabă, se obţin pomi de talie mică,

care se pretează la densităţi mari de plantare, se uşurează lucrările de tăiere, de

protecţie fitosanitară şi de recoltare a fructelor. Portaltoiul influenţează de

asemenea adâncimea de mobilizare a solului cu ocazia lucrărilor de întreţinere,

precocitatea soiurilor, capacitatea de diferenţiere a mugurilor de rod, calitatea

fructelor şi momentul maturării.

Particularităţile de creştere şi fructificare ale unor soiuri sau grupe de

soiuri impun stabilirea unor tehnologii adaptate care constau în stabilirea corectă a

distanţelor de plantare în funcţie de vigoarea pomilor, alegerea formei de coroană

şi a structurii acesteia în funcţie de capacitatea de ramificare, intensitatea tăierilor

în funcţie de tipul de fructificare, aplicarea fertilizării şi irigării în funcţie de ritmul

de creştere a pomilor şi producţia estimată etc. Pentru ca plantaţia să producă

constant în timp, prin tăierile de normare a încărcăturii se lasă la fiecare pom un

număr de muguri de rod corelat cu vigoarea acestuia.

Tăierea de formare, întreţinere şi fructificare este specifică fiecărei forme

de coroană, specii şi chiar fiecărui soi şi urmăreşte formarea unei coroane

echilibrate şi bine garnisite cu semischelet şi ramuri de rod, menţinerea pomilor în

limitele stabilite prin distanţa de plantare şi normarea încărcăturii de ramuri şi

muguri de rod în funcţie de vârsta şi vigoarea pomilor.

Întreţinerea solului este condiţionată pe de o parte de accesul în livadă a

agregatelor de protecţie, care necesită un sol înierbat ce permite intrarea

permanentă pentru efectuarea tratamentelor şi pe de altă parte, de cantitatea de

precipitaţii din perioada de vegetaţie. Într-o zonă mai secetoasă şi fără posibilităţi

de irigare se menţine solul lucrat, deoarece prin acest mod de întreţinere se

28

conservă mai bine apa. Dacă problema irigării este rezolvată se aleg alte variante

de întreţinere: înierbarea totală, mai ales pe terenul în pantă pentru reducerea

fenomenului de eroziune, înierbarea intervalului dintre rânduri şi lucrarea sau

erbicidarea solului pe rândul de pomi sau înierbarea alternativă a intervalelor cu

schimbarea periodică a înierbării.

Fertilizarea livezi se face în funcţie tipul de sol, de vârsta plantaţiei, de

specie şi încărcătura de fructe, recomandându-se pe cât posibil îngrăşăminte

organice sau verzi şi pentru completare, îngrăşăminte chimice aplicate la sol sau

foliar. Pentru corectarea unor carenţe de nutriţie, în pomicultura modernă se face

tot mai mult uz de fertilizarea extraradiculară, cu care ocazie se fac şi anumite

tratamente pe bază de calciu pentru obţinerea fructelor de calitate, se adaugă

stimulatori de creştere sau de metabolism pentru creşterea randamentului pomilor.

29

3.2. Particularităţi ale soiurilor folosite în zonarea

şi stabilirea sortimentului

Pentru obţinerea unor rezultate corespunzătoare în cultura speciilor

pomicole, acestea trebuie să fie amplasate acolo unde le sunt satisfăcute în optim

sau aproape de optim cerinţele faţă de factorii pedoclimatici. Operaţia de

repartizare în spaţiu a speciilor pomicole este cunoscută sub numele de zonare, iar

dacă această repartiţie are loc în cadrul unui bazin pomicol este numită

microzonare. Prin alegerea judicioasă a speciilor şi soiurilor se urmăresc două

obiective: valorificarea potenţialului ecologic al unui bazin pomicol şi valorificarea

potenţialului productiv a unor soiuri.

În funcţie de zona ce urmează a se planta cu pomi, se aleg soiurile care pot

valorifica mai bine condiţiile locale. Zona nisipurilor nu poate fi valorificată prin

plantaţii de măr şi păr cu soiuri de iarnă, deoarece acestea se maturează mai

devreme, nu se păstrează bine şi nu au calitate corespunzătore, în schimb soiurile

de vară se comportă foarte bine. Nisipurile se valorifică foarte bine cu piersic, cais,

vişin, migdal etc. Un climat mai răcoros şi cu umiditate atmosferică mai mare este

favorabil cireşului, zonele de deal cu temperaturi mai ridicate la înflorit sunt

favorabile soiurilor de mere delicioase roşii etc.

La înfiinţarea unei plantaţii, deci la alegerea speciilor şi soiurilor pentru o

anumită zonă, trebuie să se ţină seama de toţi factorii care pot să intervină şi să

dezechilibreze ecosistemul pomicol (pedoclimatici, poluarea industrială, apropierea

de păduri, întinderi mari de apă etc.).

Nu numai factorii climatici trebuie luaţi în considerare la amplasarea în

spaţiu a speciilor pomicole. Multe greşeli au fost făcute prin amplasarea unor

specii sau folosirea unor portaltoi pe anumite tipuri de sol, fie cu apa freatică la

adâncime mică, fie un substrat bogat în calcar activ etc. Astfel, în Dobrogea,

existând o mare neuniformitate de tipuri de sol pe suprafeţe relativ mici, tratarea

unitară a acestora în momentul înfiinţării plantaţiilor de piersic a dus la apariţia în

masă a clorozei ferice (Puiu Şt., 1973).30

Valorificarea potenţialului de rodire a diferitelor soiuri sub aspect

cantitativ şi calitativ constituie de asemenea un obiectiv important în pomicultura

modernă. De exemplu, un soi poate creşte şi fructifica în mai multe bazine

pomicole, dar nu în toate îşi manifestă potenţialul biologic.

La alegerea sortimentului, în condiţiile în care sunt mai multe soiuri cu

însuşiri productive apropiate, vor fi promovate cele care au însuşiri de calitate

(culoare, gust, aromă, substanţă uscată solubilă şi totală etc.), însuşiri tehnologice

superioare (capacitatea de păstrare, rezistenţă la transport, randament mai mare la

prelucrare industrială etc.) şi rezistenţă la factorii de stres (la boli, dăunători,

însuşirile solului).

Direcţia de valorificare a fructelor trebuie corelată cu sortimentul care se

stabileşte pentru o plantaţie. Pentru soiurile care se vor valorifica prin prelucrare

industrială trebuie obţinute loturi mari de fructe, economice pentru liniile de

prelucrare, iar pulpa trebuie să aibă cantităţi mari de substanţă uscată, să fie

uniform colorată, să reziste la fierbere sau sterilizare etc.

Deoarece livezile sunt înfiinţate pentru a obţine cantităţi mari de fructe,

stabile în timp şi de calitate, la alegerea sortimentului trebuie luate toate măsurile

de care depinde atingerea acestui obiectiv.

31

Capitolul 4

CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

4.1. Importanţa culturii

În zonele temperate ale globului, mărul este specia dominantă datorită

importanţei fructelor în alimentaţia omului şi datorită existenţei unui conveier

varietal foarte variat care permite asigurarea cu fructe proaspete a pieţei o perioadă

lungă de timp şi cu o mare variabilitate de soiuri din punct de vedere a aspectului şi

gustului. În România, fructe în stare proaspătă pot fi găsite pe piaţă, practic tot

timpul anului, în perioada iulie-octombrie direct din livadă, iar în perioada

noiembrie-iunie din depozite, prin păstrarea soiurilor de iarnă.

Considerat ca rege al fructelor, mărul are în compoziţia sa o serie de

elemente în cantităţi apreciabile, indispensabile corpului omenesc, după cum

urmează (la 100 g pulpă): hidraţi de carbon 14,9%, celuloză 1,5%, lignină 0,4%,

acizi liberi 0,6%, pectină 0,4%, calciu 7 mg, fosfor 12 mg, fier 0,36 mg, magneziu

8 mg, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I., vitamina C

2-15 mg etc. De remarcat este faptul că, în epicarp, cantitatea de ioni minerali şi

vitamine este mult mai mare decât în pulpă, de aceea se recomandă consumul

fructelor cu epicarp. Corpul omenesc beneficiază de toate componentele

biochimice ale merelor, numai dacă acestea sunt consumate în stare proaspătă. Prin

prelucrare, o parte din aceste componente sunt diminuate sau distruse. Merele

constituie o bună materie primă pentru prelucrare industrială sau la nivel familial

sub formă de compot, gem, marmeladă, suc şi nectar, sau preparate alcoolice: cidru

şi rachiu. De asemenea, oţetul de mere este foarte apreciat în alimentaţie datorită

efectului benefic în menţinerea echilibrului acido-bazic din organism.

Pe lângă valoarea alimentară deosebită, merele au o serie de proprietăţi

32

terapeutice recunoscute, având un bun efect tonic asupra sistemului muscular şi

nervos, efect antireumatismal, reduc nivelul colesterolului din sânge, rol antiseptic

intestinal, depurativ sanguin, rol laxativ, este un bun protector gastric, regenerator

al ţesuturilor etc., (J. Valnet, 1991).

Prin producţiile pe care le înregistrează, mărul este o cultură foarte

rentabilă atât pentru micul proprietar de teren cât şi pentru producătorul industrial

de mere.

4.2. Originea şi aria de răspândire

Mărul este originar din Asia orientală (Vavilov, 1951), unde se găsesc şi

astăzi o serie de specii sălbatice. Deşi se pare că mărul era cunoscut cu peste 3000

de ani înainte de Cristos, primele referiri scrise apar în secolele VI î.C. (Saffo), VI-

V î.C. (Hipocrate), IV-III î.C. (Teofrast). Ceva mai târziu, mărul este menţionat de

o serie de alţi învăţaţi ai vremii dintre care: Catone, Varrone, Columella, Pliniu,

Paladiu etc.

În stare sălbatică, mărul se găseşte destul de mult răspândit în Europa şi

America, fiind reprezentat de specii cu importanţă mare în formarea şi evoluţia

ulterioară a soiurilor cultivate.

Mărul este specia dominantă în zona cu climă temperată, ajungând până

la latitudinea de 63° în nord şi 35° în sud. Prin crearea unor soiuri cu cerinţe reduse

faţă de frig: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc., cultura mărului a fost extinsă şi

în areale mai calde din Brazilia, Africa de Sus, Australia şi alte ţări, pe platourile

mai înalte de 2000 m.

Suprafaţa cultivată cu măr a oscilat în anii 1996-1998 în jurul valorii de 7

milioane de hectare fiind într-o uşoară creştere cu circa 80-100 ha anual.

Producţia mondială de mere a fost de peste 57 milioane tone, din care

aproape jumătate se obţine în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul

1).

33

Tabelul 1Producţia de mere la nivel mondial (tone)

(FAO, 1999)Continentul 1997 1998 1999

Total d.c. 57132851 56964299 59204363Africa 1515263 1465030 1482670Asia 27336731 29503047 31968079America de Nord 5169397 5675000 5325000America de Sud 3010804 2979554 3279371Oceania 920069 809356 836000Europa 18521515 16128807 15784238

În Europa cele mai mari ţări producătoare de mere sunt: Italia, Franţa,

Germania, Spania, ţări care au şi un grad mare de intensivizare şi o productivitate

ridicată a plantaţiilor (tabelul 2). Dacă în lume producţia medie la unitatea de

suprafaţă este de circa 8 t/ha, în Italia se obţin circa 27 t/ha.

Tabelul 2Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone)

(FAO, 1999)Ţara 1997 1998 1999

Total d.c. 18521515 16128807 15784238Franţa 2473000 2208800 2061100Polonia 2098279 1687226 1600000Italia 1835190 2115470 2115470

Germania 1602100 2276200 2025800Spania 942000 719000 792000

România 664063 364619 425000

În România mărul este cultivat pe circa 79 mii ha şi se obţine o producţie

de circa 664 tone, din care 408 mii t în sectorul particular (Anuarul statistic, 1998).

Producţia de mere în principalele judeţe producătoare este prezentată în tabelul 3.

Din tabelul 3 se observă că peste 54% din producţie este realizată în zece

judeţe: Argeş, Cluj, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Dâmboviţa, Iaşi, Maramureş,

Mureş şi Suceava, iar în unele judeţe o ponderea tot mai mare o capătă sectorul

34

privat cu peste 10,8% din total mere în Argeş, 6,6 % în Maramureş, 6,1% în

Dâmboviţa etc.

Tabelul 3Producţia de mere în anul 1997

(Anuarul statistic al României, 1998)Judeţul Total, din care: sectorul privat

t % t %Total d.c. 664063 100 408769 100

Argeş 55055 8,3 44150 10,8Bacău 25262 3,8 17677 4,3Bihor 25591 3,8 16862 4,1

Bistriţa-Năsăud 25580 3,8 17719 4,3Cluj 29466 4,4 11174 2,7

Dâmboviţa 39457 5,6 25133 6,1Iaşi 32123 4,8 14375 3,5

Maramureş 39611 5,9 27239 6,6Mureş 40474 6,1 11126 2,7Sălaj 24203 3,6 16429 4,0

Suceava 45603 6,8 29720 7,3Vâlcea 23464 3,5 19933 4,8

4.3. Particularităţi biologice

4.3.1.Particularităţile de creştere

Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoiul folosit, de

soi şi de însuşirile fizico-chimice ale solului. La măr, există o gamă foarte largă de

portaltoi de vigoare diferită, având posibilitatea ca prin altoire, să obţinem pomi cu

habitus diferit pentru acelaşi soi. În funcţie de portaltoi, sistemul radicular va avea

o ancorare mai profundă şi va explora un volum mare de sol, de obicei la pomii de

vigoare mare, sau o ancorare mai superficială la pomii de vigoare mică. Pomii

altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă (M 9, M 27), cu ancorare superficială, au

nevoie de sistem de susţinere şi deoarece spalierul este scump, s-a renunţat în mare

parte la aceşti portaltoi în favoarea unor creaţii noi româneşti: G21, Voineşti 2.

Pentru zona colinară, unde solul este mai sărac, se recomandă portaltoiul franc sau

35

M 106. Creşterea rădăcinilor se realizează aproape tot timpul anului, începe când

temperatura solului depăşeşte 0,2-0,4°C, creşterea devenind perceptibilă la 1,5-

2°C. În cadrul ciclului anual, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor,

una primăvara şi una toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o

stagnare pe timpul iernii. Este important de reţinut că, rădăcinile încep să crească

primăvara înaintea dezmuguritului, iar toamna continuă creşterea şi după căderea

frunzelor.

Extinderea laterală a rădăcinilor, la pomii maturi, depăşeşte proiecţia

coroanei de circa 1,5-3 ori, majoritatea rădăcinilor active fiind situate la nivelul

proiecţiei coroanei sau puţin în afara acesteia. Cunoaşterea zonei de plasare a

rădăcinilor active este importantă pentru practica pomicolă la efectuarea lucrărilor

de fertilizare, în vederea valorificării cât mai eficiente a îngrăşămintelor.

Adâncimea la care se găsesc majoritatea rădăcinilor este de până la 60-70 cm, în

solul menţinut lucrat şi ceva mai puţin (40-50 cm) în solurile cu înierbare

permanentă, în funcţie şi de însuşirile solului.

Creşterea şi ramificarea tulpinii este dependentă de combinaţia de altoire

şi de însuşirile genetice ale soiurilor. Soiurile de vigoare slabă (Starkrimson, James

Grieve, Wagener premiat, grupa Romus, tipurile spur din Golden delicious) se

altoiesc pe portaltoi de vigoare mijlocie şi se pretează pentru densităţi mari de

plantare (1000-1500 pomi/ha) în timp ce soiurile de vigoare mijlocie (Golden

delicious, Jonathan, Idared, Starking delicious) se altoiesc pe portaltoi de vigoare

mică pentru densităţi mai mari (800-1000 pomi/ha) sau portaltoi de vigoare

mijlocie pentru plantaţii de densitate medie (600-800 pomi/ha).

Forma naturală a coroanei este specifică fiecărui soi sau grupă de soiuri şi

poate fi: sferică (Creţesc, De Kalter, Pătul, Jonathan), sferică alungită (James

Grieve, Melba, Frumos de Voineşti), sferică-turtită (Fălticeni, Domnesc, Banana de

iarnă), larg-piramidală (Aromat de vară, Starking delicious), invers piramidală

(Parmen auriu, Wagener premiat, Priam), plângătoare (Frumuseţea Romei, Granny

Smith), columnară (Wijcik, Telamon, Tuscan, Trajan) etc.

36

Vigoarea pomilor cultivaţi este foarte diferită şi este determinată de soi,

portaltoi, condiţiile de cultură şi însuşirile solului. Acelaşi soi altoit pe portaltoi

diferiţi poate avea vigoare diferită, făcând posibilă astfel plantarea la densităţile

dorite. Tehnologia aplicată în livadă, fertilitatea solului şi însuşirile acestuia,

influenţează creşterea pomilor, intrarea acestora pe rod şi timpul de formare a

coroanelor.

Natural, soiurile existente în cultură pot fi grupate în funcţie de vigoare în

mai multe grupe:

- soiuri foarte viguroase: Banana de iarnă, De Kalter, Creţesc, Pătul,

Frumos de Boskoop, Renet de Canada;

- soiuri viguroase: Starking delicious, Red Melba, Florina, Stark Earliest,

Mutsu, Voinea;

- soiuri cu vigoare mijlocie: Generos, Jonathan, Golden delicious,

Ardelean, Parmen auriu, Pionier;

- soiuri cu vigoare submijlocie: Romus 1, Romus 2, James Grieve;

- soiuri cu vigoare slabă: Golden spur, Starkrimson, Wellspur, Yellow

spur.

Ritmul de creştere a pomilor este mare în tinereţe, dacă sunt asigurate

condiţii agrotehnice normale. Lungimea creşterilor anuale poate depăşi 60-80 cm,

iar prin tăieri în verde se pot obţine lăstari de prelungire de peste un metru lungime.

Odată cu întrarea pe rod, lungimea creşterilor anuale scade, astfel că, la pomii

maturi nu depăşesc 20-30 cm. Dacă nu se intervine prin tăieri de normare a rodului

şi de întreţinere a coroanelor, creşterile pot fi foarte slabe, sub 10 cm, creşteri care

nu mai asigură un frunziş suficient pentru a asigura hrana necesară lăstarilor,

fructelor şi pentru diferenţierea mugurilor de rod, pomii intrând în alternanţă de

fructificare.

În funcţie de capacitatea de ramificare şi tipul ramurilor de rod

preponderente, soiurile de măr aparţin mai multor tipuri de fructificare.

Diferenţierea acestora se face după volumul zonei productive, tipul şi locul de

37

amplasare a ramurilor de rod. Din acest punct de vedere există cinci tipuri de

fructificare :

Tipul I, cuprinde soiurile de tip spur, dintre care: Starkrimson,

Goldenspur, Wellspur etc. Aceste soiuri se caracterizează prin:

- fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi

apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului;

- lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au

mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză;

- volumul productiv al coroanei este redus şi se situează în apropierea

elementelor de schelet, capacitatea de ramificare fiind scăzută;

- potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la

alte tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de fructificare la pomii

maturi, datorită epuizării vetrelor de rod;

Tipul II, este caracteristic unei grupe mai mici de soiuri, dintre care:

Wagener premiat, Parmen auriu, Frumos de Boskoop, Astrahan roşu etc., care sunt

de obicei soiuri viguroase, caracterizate prin:

- formează coroane mari, globuloase şi aerisite;

- fructifică preponderent pe ramuri scurte, dar apar şi ramurile lungi în

treimea terminală a semischeletului sau ca ramuri de prelungire a elementelor de

schelet cu rol scăzut în asigurarea producţiei de fructe;

- pomii sunt destul de predispuşi la alternanţa de fructificare.

Tipul III, cuprinde majoritatea soiurilor de cultură de importanţă mare:

Jonathan, Golden delicious, Starking delicious, Richared, Mutsu, James Grieve

etc., soiuri cu fructificare tip "standard", caracterizate prin:

- fructifică dominant pe ramuri lungi, nuieluşe şi mlădiţe, care sunt prinse

pe lemn de semischelet tânăr, de 2-3 ani;

- zona de fructificare este mai mare decât la primele două tipuri

prezentate mai sus şi se depărtează mai mult de ramurile de schelet;

38

- tăierea de întreţinere a coroanei este mai complexă şi necesită o rărire şi

întinerire permanentă a semischeletului.

Tipul IV, este specific unui număr redus de soiuri, printre care:

Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina, caracterizate prin:

- fructifică pe ramuri lungi, mlădiţe şi nuieluşe ce se arcuiesc sub

greutatea rodului şi în timp, semischeletul capătă aspectul de pletos;

- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se

depărtează de ramurile de schelet;

- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie.

Tipul columnar, este un tip de fructificare întâlnit la puţine soiuri

(Telamon, Tuscan, Trajan) provenite din Wijcik, primul soi cu port columnar

selecţionat din Mc.Intosh. Se caracterizează prin:

- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârstă de peste doi ani;

- au o capacitate foarte redusă de ramificare, de aici şi volumul redus de

coroană productivă;

- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar

ramurile anuale mai groase decât la soiurile standard sau spur.

Durata medie de viaţă a pomilor este dependentă de portaltoiul folosit şi

de tipul livezii. Portaltoii mai viguroşi şi plantaţiile de densitate mai mică asigură o

longevitate mai mare pomilor, de până la 25-30 de ani, în timp ce portaltoii pitici şi

livezile de densitate mare determină epuizarea pomilor după 15-20 de ani.

Mărul are un repaus de iarnă lung, în condiţii normale florile nu sunt

afectate de brumele de revenire. Dacă accidental cad brume în perioada înfloritului,

este afectată de obicei floarea centrală din inflorescenţă, care se deschide prima,

urmând ca legarea florilor exterioare din inflorescenţă să se facă normal.

39

4.3.2. Particularităţi de fructificare

Soiurile de măr existente în cultură fructifică pe ramuri lungi (soiurile

standard) sau pe ramuri scurte (soiurile spur). Din punct de vedere tehnologic,

soiurile spur sunt mai economice, deoarece întreţinerea coroanei şi normarea

încărcăturii de rod se face prin mai puţine intervenţii, fructele sunt mai bine expuse

la soare, pomii au talie mai mică şi o bună parte din volumul de manoperă la tăiere

şi recoltare, se face de la sol. Soiurile standard, formează coroane mai dese,

aglomerate care se întreţin mai greoi.

Pe ramurile de rod ale mărului întâlnim muguri micşti şi vegetativi.

Formarea mugurilor micşti la pomii tineri, este corelată cu precocitatea soiurilor,

factor controlat genetic. În funcţie de soi, fructificarea începe din anul 2-3 de la

plantare (Golden delicious, Red Melba, Romus, Wagener premiat) sau din anul 4-5

(Renet de Canada, Frumos de Boskoop).

Ca epocă de înflorire, mărul înfloreşte relativ târziu, fără să fie afectat în

anii normali de îngheţul de revenire. Dintr-un mugur mixt se formează o rozetă de

frunze (un lăstar scurt) şi o inflorescenţă. Sub influenţa substanţelor hormonale din

seminţele fructelor în creştere, axul inflorescenţei împreună cu capătul lăstarului se

îngroaşă şi formează bursa. Simultan cu creşterea fructelor, pe bursă pot să se

formeze creşteri anticipate lungi sau scurte, în funcţie de cantitatea de hrană care

ajunge acolo. Ramurile noi formate, pot fi purtătoare de muguri micşti, sau sunt

ramuri vegetative care vor fructifica peste doi ani.

Din punct de vedere al comportării în procesul polenizării şi fecundării

florilor, majoritatea soiurilor de măr sunt autosterile şi au nevoie de polenizare, iar

polenizarea este preponderent entomofilă. Există şi soiuri autofertile sau parţial

autofertile (Golden delicious, Jonathan, De Kalter, London Pepping etc.), dar şi

acestea leagă mai bine prin polenizare încrucişată. Polenizarea se asigură prin

plantarea a 3-4 soiuri în parcelă, soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire. Există soiuri

care nu se pot folosi ca polenizatori (soiuri triploide) deoarece au polen cu

germinabilitate slabă, dintre care: Renet de Canada, Frumos de Boskoop, Mutsu,

40

Close, Sir Prize etc. La aşezarea soiurilor în parcelă, trebuie ştiut că, în general, nu

se polenizează variaţiile mugurale cu soiurile din care provin, soiurile fraţi, care

provin din aceiaşi părinţi, părinţii cu descendenţii etc. Se cunosc şi perechi de

soiuri intersterile ca de exemplu: Starking delicious cu Clar alb, Pătul, u Parmen

auriu şi Gravenstein cu London Pepping şi Creţesc.

Căderea fiziologică se realizează în două momente, prima la 10-12 zile

de la polenizare şi a doua în luna iunie, când fructele au mărimea unei alune. În

funcţie de starea de nutriţie a pomilor, de agrotehnica din livadă şi de soi, căderea

fiziologică este mai mult sau mai puţin accentuată, cu sau fără implicaţii asupra

producţiei. La pomii întreţinuţi necorespunzător, căderea fiziologică poate fi mult

mai mare decât cea normală, cu diminuarea producţiei şi favorizarea alternanţei de

fructificare. Comportarea soiurilor la căderea fiziologică este diferită, sunt soiuri

care îşi normează încărcătura, rămânând după cădere numai un fruct în

inflorescenţă (Jonathan, Starkrimson) sau altele care au o cădere fiziologică mică,

şi care se supraîncarcă, chiar în cazul unei tăieri corespunzătoare (Golden

delicious, Granny Smith, Starking delicious). La acestea din urmă, este necesară

rărirea fructelor după căderea fiziologică, pentru a avea o calitate corespunzătoare.

Căderea prematură se realizează de la intrarea fructelor în pârgă până la

recoltare la soiurile de vară-toamnă sau înaitea recoltării la cele de iarnă şi poate

provoca pagube mari. Această cădere are cauze diferite: seceta prelungită (Parmen

auriu), scăderea bruscă a temperaturii din timpul nopţii (Golden delicious,

delicioasele roşii) sau atacul unor boli (rapăn) şi dăunători (viermele merelor).

Pentru a preveni căderea fiziologică prematură este necesară o zonare a soiurilor

sensibile şi evitarea microzonelor de risc, protecţia fitosanitară corectă şi

efectuarea unor tratamente cu auxine de sinteză (AIA, IBA, ANA, 2000 ppm) cu

circa o lună înaintea recoltării.

41

4.3.3. Specii, soiuri şi portaltoi

Specii care au contribuit la formarea soiurilor sau a portaltoilor

În cadrul speciei Malus domestica Borkh există o multitudine de soiuri şi

portaltoi cu însuşiri morfologice şi biologice foarte diferite. Această variabilitate se

datorează originii diferite a soiurilor, la formarea lor participând o serie de specii

din genul Malus, dintre care unele cresc şi astăzi în stare sălbatică în anumite

regiuni ale globului. Deşi există în jur de 30 de specii ale genului Malus, numai

unele au importanţă agronomică, majoritatea fiind de interes ornamental. Dintre

speciile mai importante care au participat la formarea soiurilor şi a portaltoilor

amintim:

Malus silvestris (L) Mill. - mărul pădureţ - este o specie mult răspândită

în Europa, Asia Mică, Transcaucazia etc., care creşte spontan sub formă de pom

propriu-zis de vigoare mare, prezintă numeroşi ţepi pe ramurile anuale şi de

semischelet. Formează un sistem radicular puternic care pătrunde în profunzime,

este bine ramificat şi nu drajonează. Soiurile care provin din această specie au

vigoare mare, sunt rezistente la ger şi au capacitate mare de ramificare. Majoritatea

soiurilor autohtone româneşti (Pătul, Creţesc, Domnesc, Şovari etc.) provin din

această specie.

Malus pumilla Mill.- mărul pitic - creşte spontan în estul şi sud-estul

Europei, Asia Mică, Transcaucazia, Turkmenistan, Iran partea sudică a Asiei

centrale etc. Specia cuprinde mai multe varietăţi dintre care două de importanţă

mare: praecox (dusenul) şi paradisiaca (mărul paradis). Dusenul are vigoare mai

mare, are o înrădăcinare bună şi o longevitate mai mare. Paradisul are vigoare

mică, creşte sub formă de arbustoid, formează un sistem radicular fragil şi

superficial şi este sensibil la secetă.

Malus baccata Borkh.- mărul siberian - creşte spontan în orient (Japonia,

China, Coreea, Himalaia etc.). Este o specie viguroasă şi rezistentă la ger. Este

folosită ca portaltoi în regiunile mai reci sau ca specie ornamentală. În ameliorare

se foloseşte ca sursă de gene pentru rezistenţa la frig şi la rapăn.

42

Malus floribunda Sieb.- este o specie rezistentă la rapăn şi folosită cu

succes în ultimul timp în programele de ameliorare. Se poate folosi şi ca specie

ornamentală.

Malus prunifolia Borkh.- mărul chinezesc - este originar din China şi

creşte spontan în Asia. Specia are rezistenţă bună la ger, potrivită la secetă şi a

contribuit la formarea multor soiuri cu fructe de calitate bună.

Ca sursă de gene de rezistenţă la rapăn au mai fost folosite speciile Malus

Kaido şi Malus zumi.

Sortimentul de soiuri cultivate în România

Cultura mărului fiind foarte veche pe meleagurile româneşti, în timp s-au

format o serie de soiuri autohtone, care au vigoare mare, sunt bine adaptate

condiţiilor de mediu dar din punct de vedere calitativ sunt depăşite. Din

sortimentul mondial au fost introduse o serie de soiuri de valoare: Jonathan,

Golden delicious, grupa Red delicious etc., soiuri care s-au adaptat bine condiţiilor

locale şi s-au răspândit rapid pe tot teritoriul ţării. După anii '70 au fost introduse

soiuri noi româneşti, ca rezultat a cercetării ştiinţifice şi de dată mai recentă o serie

de soiuri străine rezistente la rapăn. În prezent, sortimentul este foarte bogat în

soiuri, dar dintre acestea unele sunt recomandate pentru înmulţire şi difuzare în

producţie. Principalele soiuri cultivate, pe grupe de maturare sunt prezentate în

continuare:

Soiuri de vară. Se maturează în lunile iulie şi august, au o perioadă

scurtă de păstrare (circa două săptămâni), nu acumulează cantităţi mari de

substanţă uscată şi de zahăr, au pulpa afânată şi se valorifică numai pentru masă.

De obicei, se cultivă în sudul şi vestul ţării, pentru a anticipa maturarea, dar merg

bine şi în celelalte zone.

Stark Earliest - se maturează la începutul lunii iulie, are fructele mici,

sferic-turtite, colorate pe majoritatea suprafeţei în roz-roşietic. Pomul este de

vigoare mare, este precoce, productiv şi foarte sensibil la rapăn.

43

Romus 1, 2, 3 - sunt soiuri cu maturare în a doua jumătate a lunii iulie şi

început de august, primul se maturează Romus 1 şi ultimul Romus 3, fructele sunt

aspectuase, mijlocii sau mari, plăcut colorate, intensitatea culorii creşte de la

Romus 1 la Romus 3 şi au calitate foarte bună. Pomii sunt rezistenţi la rapăn şi

toleranţi la făinare, au vigoare mijlocie, coroane rare, intră devreme pe rod şi

produc foarte bine.

Aromat de vară - se maturează la începutul lunii august, are fructele

bine colorate şi de calitate. Pomul este de vigoare submijlocie, este precoce şi

foarte productiv.

Red Melba - are fructele mari, plăcut colorate în roşu-violaceu, dungat,

se maturează în prima jumătate a lunii august. Pomul este de vigoare mare,

prezintă coroane rare, este foarte precoce şi productiv.

James Grieve - se maturează la sfârşit de august-început de septembrie

în funcţie de zonă, fructele sunt ovosferice, galbene-aurii, dungate cu roşu, de

calitate foarte bună. Pomul este de vigoare submijlocie, este rezistent la ger şi

tolerant la boli, este precoce şi productiv.

Soiuri de toamnă. Se maturează pe parcursul lunii septembrie şi se pot

păstra 1-3 luni, în funcţie de soi. Se utilizează pentru consum în stare proaspătă sau

pentru industrializare, în special sucuri. În această perioadă piaţa fiind bogată în

alte fructe şi legume de sezon, (struguri, pepeni) ponderea acestor soiuri în

sortiment nu este mare, iar numărul acestor soiuri este relativ mic. Dau rezultate

bune în zona colinară. Principalele soiuri cultivate sunt:

Prima - soi cu rezistenţă la rapăn, cu maturare la sfârşitul lunii august şi

începutul lunii septembrie în funcţie de zona de cultură, are fructe mijlocii sau

mari, ovosferice, bine colorate, de calitate bună pentru masă. Pomul este de vigoare

mijlocie-mare şi fructifică pe ramuri lungi. Are perioada de consum de 3-4

săptămâni.

Pionier - soi rezistent la rapăn, cu maturare în decada a doua a lunii

septembrie, are fructe mijlocii sau mari, sferic-turtite, bine colorate, de calitate

44

bună. Pomul este de vigoare submijlocie, este precoce şi foarte productiv. Se poate

consuma 2-3 luni.

Voinea - este rezistent la rapăn, are vigoare mare, fructele sunt mari,

alungite, cu coaste evidente, colorate în roşu-dungat, cu multă ceară, gust bun şi

producţie moderată.

Ardelean - are vigoare mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger

şi secetă, are fructe de mărime mijlocie, cu gust foarte bun, bine colorate,

asemănătoare soiului Jonathan.

Frumos de Voineşti - se maturează la sfârşitul lunii septembrie şi se

poate consuma până în noiembrie. Fructele sunt mijlocii sau mari, sferic turtite,

uşor asimetrice, asemănătoare soiului Jonathan, cu rugină sub formă de plasă.

Pomul este de vigoare mijlocie, este precoce şi foarte productiv.

Auriu de Bistriţa - este un soi nou, rezistent la rapăn, cu fructe mari

ovosferice, galbene aurii de calitate foarte bună.

Soiuri de iarnă. Sunt soiurile care ocupă cea mai mare pondere în

sortiment, asigură consumul de fructe pe perioada iernii şi a primăverii următoare

sau se pot folosi pentru industrializare. Se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi

începutul lunii octombrie şi se maturează pe perioada păstrării. Cele mai

importante soiuri sunt:

Jonathan - cel mai apreciat soi pentru masă, are fructul mijlociu, bine

colorat, de calitate foarte bună pentru masă, cu pulpă fină, gust echilibrat şi aromă

specifică. Pomul este de vigoare mijlocie, este foarte sensibil la făinare, este

autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale

mărului.

Starkrimson - este cel mai răspândit soi din grupa delicioaselor roşii,

datorită vigorii slabe şi a capacităţii mari de fructificare. Are fructe mari,

tronconice, costate, bine colorate în roşu închis, de calitate bună pentru masă. Se

poate consuma până în luna martie-aprilie. Necesită o zonare atentă pentru

producţii de calitate, de obicei în zona de cultură a viţei de vie.

45

Golden delicious - este cel mai cultivat soi de mere, are vigoare mijlocie,

formează coroane dese, aglomerate, are tendinţă de supraîncărcare cu rod. Este

precoce, productiv, dar pentru o calitate bună trebuie plantat în zone cu umiditate

atmosferică mică, altfel formează plasă (rugină). Fructul este mijlociu, ovosferic,

verde gălbui la recoltare şi ajunge la galben auriu la maturitatea de consum, gust

dulce şi aromă specifică. În zone nefavorabile sau la supraproducţie, calitatea

fructelor este slabă, nefiind apte pentru consum în stare proaspătă. Este foarte

sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii normale.

Delicios de Voineşti - are fructele ovosferice-turtite, cu coaste bine

evidenţiate, colorate în roşu-oranj dungat, gust dulce şi aromă intensă. Pomul este

viguros, sensibil la rapăn cu o mare capacitate de producţie. Fructele se

deshidratează în timpul păstrării.

Delia - are fructele asemănătoare cu Jonathan, ceva mai turtite şi uşor

costate, de calitate foarte bună pentru masă. Dă rezultate bune în Transilvania.

Generos - este soi rezistent la rapăn, cu fructul mare galben auriu, colorat

cu roşu oranj pe partea însorită, cu multă ceară, pulpa crocantă de calitate bună.

Pomul este de vigoare mijlocie-mare, formează coroane rare aerisite, este precoce

şi productiv.

Florina - este cel mai răspândit soi de iarnă cu rezistenţă la rapăn, are

fructele mari, roşii, costate şi cu puncte subcutanate gălbui. Pulpa este galbenă,

suculentă, de calitate bună. Pomul are vigoare mijlocie, ramifică bine, ramurile au

preponderent poziţie descendentă, este precoce şi productiv.

Jonagold - este un soi cu fructul mare, formă asemănătoare cu Jonathan,

mai mare şi mai puţin colorat, de calitate foarte bună pentru masă.

Wagener premiat - este un soi de vigoare submijlocie, cu coroană rară,

capacitate slabă de ramificare, este productiv şi precoce. Fructul este mare, sferic-

turtit, cu 3 coaste bine marcate, colorat cel puţin jumătate cu roşu-zmeuriu, are

pulpă fină, crocantă, gust echilibrat şi o bună capacitate de păstrare.

46

Idared - este un soi de vigoare supramijlocie, cu capacitate bună de

ramificare şi potenţial productiv mare. Fructul este mijlociu sau mare, sferic sau

sferic-turtit, cu coaste slab evidente, bine colorat în roşu zmeuriu dungat, cu pulpă

fină, de calitate, şi rezistenţă bună la păstrare.

Pentru zona înaltă de cultură, se pot cultiva câteva soiuri specifice care

dau rezultate bune cum ar fi:

Clar alb şi Astrahan roşu ca soiuri de vară cu maturare în luna august,

primul are fructele ovosferice, galbene-verzui, iar al doilea are fructul sferic turtit,

roşu-zmeuriu cu ceară groasă. Ambele au fructele acidulate

De Kalter - este asemănător cu Jonathan, fructul este mai mare, colorat

cu roşu mai deschis, are caliciul deschis, coaste evidente şi un strat mai gros de

ceară. Este un soi rustic, productiv şi viguros, pulpa este albă, gustul echilibrat şi

aromă specifică de trandafir. Este rezistent la ger, tolerant la rapăn şi făinare.

Frumos de Boskoop - este un soi viguros, cu coroană potrivit de deasă,

cu fructe mari, sferice sau ovosferice, cu pieliţa acoperită cu rugină grosieră şi

colorate cu roşu oranj pe partea însorită. Gustul fructelor este acidulat, aroma

specifică, se păstrează până în martie, mai târziu pierderile fiind importante.

Renet de Canada - are fructele mari şi foarte mari, turtite şi costate,

acoperite cu rugină grosieră, gust acidulat şi aromă specifică. Pomul este de

vigoare mare, rustic, tolerant la boli, cu potenţial mare de producţie.

Renet Bauman - este de vigoare mijlocie, are fructele aproape sferice,

asimetrice, colorate în roşu dungat, cu însuşiri bune pentru masă, rezistente la

păstrare şi transport.

Winter banana - este un soi de vigoare mare, cu fructul ovosferic, cu o

dungă caracteristică de rugină, cu epicarpul galben-auriu la maturitate, gust

echilibrat şi aromă specifică.

Creţesc - este un soi de vigoare mare, cultivat mult în Muntenia, are

fructul turtit, cu pulpa moale, puţin zahăr, fiind dietetic şi mult consumat de

bolnavii de diabet. Culoarea este galbenă-verzuie sau roşie, în funcţie de biotip, cu

47

dungi verticale mai închise, se păstrează destul de bine, dar se deshidratează în

condiţii de umiditate mică. Este sensibil la rapăn şi se foloseşte şi ca portaltoi

franc.

Pătul - este un soi viguros, cu fructul mic, sferic, verde gălbui, rumenit

pe partea însorită, cu pulpa suculentă, slab acidulată şi fără aromă. Se păstrează

foarte bine peste iarnă şi asigură producţii mari. Se cultivă în Transilvania, este

sensibil la rapăn şi se foloseşte ca portaltoi franc.

De dată recentă sau introdus în producţie soiurile româneşti rezistente la

rapăn Ciprian şi Aura şi o serie de soiuri străine: Liberty, Sir Prize, Greenleaves,

Baujade, Freedom etc.

Principalii portaltoi ai mărului

Primul portaltoi al mărului a fost mărul pădureţ, ceva mai târziu s-au

folosit o serie de portaltoi franc şi portaltoi vegetativi. În prezent există o

multitudine de portaltoi de vigori foarte diferite, dând posibilitatea de a produce

pomi cu habitusul dorit. Portaltoii franc utilizaţi în România sunt Pătul, pentru

Transilvania, Bistriţa 50 (o selecţie din soiul Maşanschi), pentru zona de nord a

Transilvaniei şi Moldovei şi Creţesc pentru Subcarpaţii Meridionali, portaltoi care

asigură o bună ancorare a pomilor şi imprimă vigoare mare.

Portaltoii vegetativi provin în principal de la Staţiunile de cercetări East

Malling seria EM sau M şi Merton Malling seria MM din Anglia, Staţiunea Alnarp

din Suedia seria A şi o serie de selecţii mai recente obţinute în SUA, seriile MAC,

C, CG; ex Cehoslovacia seria J-Te; Canada seria Vilenard, Ottawa; Polonia cu

seria P etc.

Din punct de vedere al vigorii, portaltoii se pot clasifica astfel:

- de vigoare foarte mare: M 16, M 25, A 2.

- de vigoare mare: M 11, MM 109.

- de vigoare supramijlocie: M 2, MM 111.

- de vigoare mijlocie. M 4, MM 104

48

- cu vigoare submijlocie: M 7, MM 106.

- cu vigoare slabă: M 26, M 9, M 27.

Dintre portaltoii vegetativi mai utilizaţi în practica pepinieristică se pot

aminti:

- M 27 - este un portaltoi de vigoare foarte slabă, folosit în plantaţiile de

mare densitate. Are o slabă capacitate de lăstărire şi înrădăcinare în pepinieră,

imprimă precocitate, nu asigură o ancorare suficientă pomilor, aceştia trebuie

susţinuţi cu spalier.

- M 26 - este de vigoare slabă, are bună afinitate de altoire, imprimă o

bună creştere a pomilor în tinereţe, precocitate şi calitate superioară fructelor, se

ancorează bine în sol şi drajonează puţin în livadă. Este sensibil la asfixierea

radiculară.

- M 9 - are o bună lăstărire şi înrădăcinare în pepinieră, este de vigoare

mică, imprimă precocitate soiurilor şi calitate bună fructelor. Este sensibil la

secetă, ger, cancer şi păduchele lânos şi pretenţios faţă de însuşirile solului.

- MM 106 - este cel mai utilizat portaltoi pentru măr, este de vigoare

submijlocie, are înrădăcinare şi capacitate de înmulţire bună în pepinieră, imprimă

soiurilor precocitate, calitate fructelor şi constanţă în fructificare.

- M 7 - are o vigoare submijlocie, înrădăcinează bine dar drajonează

puternic în livadă. Este rezistent la ger, tolerant la asfixierea radiculară şi

păduchele lânos. Nu are afinitate bună cu soiurile de spur.

În ultimul timp au fost obţinuţi o serie de portaltoi sau clone rezistenţi la

factorii de stres. Dintre aceştia se pot aminti portaltoii rezistenţi la ger: seria

Bugagovschi obţinuţi în CSI, seria P obţinuţi în Polonia; portaltoii rezistenţi la

păduchele lânos: CG 10, obţinut în SUA, KSC obţinut în Scoţia etc., portaltoii

rezistenţi la Erwinia amylovora: KSC din Scoţia şi Novole din SUA; etc. De

asemenea, au fost selectate 2 clone de portaltoi din M 9, numite Pajam 1 şi 2, care

sunt libere de virusuri.

49

4.3.4.Cerinţele mărului faţă de factorii de mediu

Lumina. Cerinţele mărului faţă de lumină sunt moderate, ele putând fi

satisfăcute în toate zonele pomicole ale ţării. Totuşi, pentru a obţine fructe de

calitate, mai colorate, cu o cantitate mai mare de acumulare a substanţei uscate şi

mai aromate, este nevoie de o bună iluminare a coroanelor, prin corelarea distanţei

de plantare cu vigoarea pomilor, alegerea formei de coroană care corespunde cel

mai bine unui soi (atenţie la soiurile cu deficienţe de colorare), altfel fructele au o

calitate inferioară potenţialului soiului. Coroanele zvelte sau aplatizate sunt

favorabile unei bune expuneri a fructelor, a frunzelor şi ramurilor. Frunzele bine

expuse la lumină au o capacitate mai mare de sinteză. Ramurile de rod şi de

semischelet care sunt bine luminate pe perioada de vegetaţie sunt mai rezistente la

iernare, au o longevitate mai mare, iar degarnisirea lor se face foarte lent. Lumina

este importantă şi în sinteza pigmenţilor la nivelul epicarpului fructelor, fructele

expuse la lumină se colorează mai bine decât cele umbrite.

Căldura. Mărul creşte bine în toate zonele unde temperatura medie

anuală este cuprinsă între 8 şi 11°C, unele soiuri se pot cultiva şi la o temperatură

medie de 7,5°C. Pragul biologic la care mugurii micşti pornesc în vegetaţie este de

8°C, dar deschiderea în masă a florilor, nu se realizează decât după atingerea

temperaturii de 11°C. Polenul nu germinează decât foarte puţin la temperatura de

10°C, optimul fiind la 21-27°C, în funcţie de soi. Soiurile din grupa delicioaselor

roşii (Starkrimson, Starking delicious, Richared etc.) au nevoie pentru înflorire de

15-17°C temperatură medie zilnică, de aceea plantarea lor în zone unde aceste

temperaturi nu se realizează, nu se justifică economic, prin producţia şi mai ales

calitatea obţinută. Soiul Starkrimson, leagă bine şi la temperaturi ceva mai mici,

dar calitatea fructelor este slabă. În timpul perioadei de vegetaţie (mai-octombrie),

temperatura medie trebuie să fie cuprinsă între 12 şi 19°C, limita mică fiind

specifică unor soiuri de vară, în timp ce soiurile de toamnă şi de iarnă au nevoie de

peste 15°C. Există şi soiuri ceva mai pretenţioase la temperatură, care au nevoie de

căldură mai mare pentru a-şi matura fructele, un exemplu tipic fiind soiul Granny

50

Smith. Pe perioada iernii, nu se înregistrează pierderi de muguri care să afecteze

producţia. Temperaturile limită la care rezistă organele epigee sunt de -33...-35°C

pentru pomii care au fost bine pregătiţi pentru iernare, iar rădăcinile pot suporta

geruri de până la -10...-12°C, fiind una dintre speciile pomicole cele mai rezistente

din climatul temperat.

Mărul, pentru o bună înflorire şi fructificare, are nevoie de temperaturi

pozitive joase (1-7°C) sumă de temperatură cunoscută cu numele de "necesar de

frig" pentru distrugerea inhibitorilor care menţin mugurii în stare de repaus, de la

400 ore (Primicia, Winter Banana, Anna), la 1500 ore (Frumuseţea Romei).

Satisfacerea necesarului în frig la soiurile de măr constituie un factor restrictiv de

extindere a culturii în zonele mai calde ale globului. Nerealizarea necesarului în

frig determină pornirea târzie în vegetaţie a pomilor, înflorirea anormală, anomalii

ale organelor florale şi o legarea foarte slabă. Prin crearea unor soiuri cu pretenţii

scăzute faţă de frig: Centenaria, Adina, Galicia, Marquesa, Princesa, Primicia etc.,

este posibilă cultivarea mărului în unele zone mai calde din Australia, Africa de

Sud, Brazilia etc.

Temperatura are influenţă mare şi asupra colorării fructelor, prin

contrastul termic care se realizează toamna. Soiurile care se colorează mai greu

(Wagener premiat, Jonagold) trebuie plantate acolo unde contrastul termic dintre zi

şi noapte este de 8-10°C, toamna înaintea recoltatului.

Apa. Faţă de apă, pretenţiile mărului sunt mari, rezultate bune obţinându-

se în zonele cu cel puţin 650-700 mm precipitaţii anual şi acestea bine distribuite în

cadrul perioadei de vegetaţie. Conţinutul optim de apă din sol trebuie să fie de 70-

75% din capacitatea de câmp. Există diferenţe între soiuri din punct de vedere al

necesarului de apă, soiurile de zonă înaltă (Renet de Canada, Frumos de Boskoop,

De Kalter, Pătul) au cerinţe mai mari decât alte soiuri (Jonathan, Golden delicious)

care pot suporta şi perioade de secetă. De asemenea, soiurile de vară au nevoie de

mai puţină apă decât soiurile de iarnă (Negrilă, 1967), rol important în acest sens

având şi portaltoiul. Umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul rapănului,

51

boala cea mai păgubitoare a plantaţiilor de măr. Majoritatea soiurilor preferă o

umiditate relativă a aerului de 65-70%.

Solul. Prin multitudinea portaltoilor care există, mărul poate valorifica

aproape toate tipurile de sol. Nu suportă stagnarea apei mai mult de 3-5 zile în

perioada de vegetaţie şi 10-12 zile în perioada de repaus. Mărul preferă solurile cu

reacţie slab acidă până la neutră şi cu un conţinut în săruri solubile care să nu

depăşească 0,1%. Datorită producţiilor mari pe care le asigură, mărul necesită

soluri cu o fertilitate naturală sau artificială bună. Conţinutul în fosfor mobil şi

potasiu asimilabil din sol trebuie să fie de 25-30 mg/100 g, iar conţinutul magneziu

de 15-20 mg/100 g sol. Conţinutul în materie organică, calculat în carbon organic,

să fie mai mare de 0,9 mg/100 g, în solurile lutoase, peste 1,2 mg/100 g sol în cele

nisipoase. Mărul este pretenţios la conţinutul de calciu din sol. Majoritatea

soiurilor dau rezultate bune dacă solul are 120 mg/100 g sol, dar soiurile sensibile

la bitter-pit (Jonathan, Mutsu) au nevoie de 130-140 mg/100 g sol. Dintre

microelemente, borul trebuie să fie de 3-4 mg/100 g sol, iar zincul solubil 3,5-3,7

mg/l. Nivelul pânzei de apă freatică nu trebuie să fie peste 1,5 m la portaltoii de

vigoare mică şi 2,5 m la cei cu înrădăcinare profundă.

4.4. Particularităţi tehnologice

4.4.1. Specificul producerii materialului săditor

În prezent, la măr materialul săditor pomicol se produce numai prin

altoire. În sectorul de ameliorare unde se efectuează hibridări controlate se obţin

hibrizi din seminţe, în ideea selecţiei unor genotipuri noi valoroase.

Portaltoii care se utilizează la altoire sunt în funcţie de destinaţia

materialului săditor şi de zona în care acesta urmează să se planteze. Nu sunt

probleme legate de afinitatea de altoire, soiurile din sortimentul actual au afinitate

cu toţi portaltoii (excepţie M 9 faţă de soiurile spur). Dacă materialul săditor este

destinat unor livezi de densitate mică, se folosesc portaltoi de vigoare mijlocie şi

mare, iar pentru livezile intensive de densitate mare sau superintensive se folosesc

52

portaltoi de vigoare submijlocie şi slabă. Nu se recomandă altoirea soiurilor

viguroase pe portaltoi de vigoare slabă deoarece în zona de concreştere se

formează gâlmă. Partenerii folosiţi la altoire trebuie să fie din aceeaşi clasă de

vigoare sau din clase apropiate.

Producerea portaltoilor generativi se face în câmpul de puieţi. Seminţele

având nevoie de o perioadă de stratificare de circa 90 de zile. Semănatul se

realizează toamna sau primăvara, în câmp sau în ghivece în spaţii protejate,

folosind un sol bine lucrat şi fertilizat, deoarece puieţii cresc greu în anul I. La

puieţii din câmp este necesară rărirea, când plantele au 7-10 cm, iar la cei la

ghivece se efectuează călirea şi transferarea în câmp. În câmpul de puieţi se aplică

măsurile tehnologice specifice: lucrările solului, irigarea, fertilizarea fazială şi

tratamentele fitosanitare.

Portaltoii vegetativi se înmulţesc aproape exclusiv prin marcotaj şi mai

puţin prin butaşi sau alte metode.

Atât puieţii cât şi marcotele se folosesc pentru înfiinţarea câmpului I al

pepinierei şi se altoiesc în vară (iulie-august) de obicei în ochi dormind.

4.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de măr

În funcţie de vigoarea soiurilor care se folosesc, mărul poate fi plantat în

livezi intensive (500-1250 pomi/ha) sau superintensive (peste 1250 pomi/ha) şi mai

rar, pe teren accidentat sau în zona premontană, cu densităţi de 300-400 pomi/ha,

unde se folosesc soiuri specifice, altoite pe portaltoi franc sau chiar pe mărul

pădureţ.

Pe terenurile cu pantă mai mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic

tehnologic, evitând astfel manipulările mari de sol, cu efecte negative asupra

creşterii pomilor şi asupra producţiei.

Pentru o exploatare eficientă în timp şi pentru a avea o uniformitate bună

a plantaţiei, solul trebuie afânat adânc şi fertilizat cu îngrăşăminte organice (30-40

t/ha gunoi de grajd) şi chimice (600-800 kg/ha superfosfat şi 300-400 kg/ha sare

53

potasică), dezinfectat împotriva nematozilor, viermilor albi şi sârmă (Aldrin,

Heclotox, 60-80 kg/ha), toate acestea încorporându-se la 25 cm adâncime. Este

bine ca înainte de fertilizarea de bază, în funcţie de posibilităţi, să se facă o analiză

chimică a solului pentru a vedea cel puţin starea de aprovizionare în principalele

elementele minerale şi pH-ul. Dacă terenul are o reacţie prea acidă, se aplică

amendamente pe bază de calciu, în doză de 6-10 t/ha.

Plantarea pomilor este bine să se facă toamna, deoarece în timpul iernii

pomii înrădăcinează şi pornesc primăvara mult mai bine în vegetaţie decât cei

plantaţi în primăvară. Plantările de primăvară se fac numai pe terenurile reci şi

grele sau dacă îngheţul survine devreme toamna şi pomii nu au fost scoşi din

pepinieră. Dacă solul a fost pregătit corespunzător se poate planta şi în ferestrele

iernii dacă temperatura este pozitivă şi solul nu este îngheţat.

Stabilirea distanţelor de plantare se face în strictă corelaţie cu vigoarea

şi capacitatea de ramificare a soiurilor, nu mai puţin de 4 m între rânduri şi 1,5-2 m

pe rând pentru Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur; 2,5 m pentru Jonathan,

Romus 2, 3; şi 3 m pentru Golden delicious, Idared, Florina, Generos, etc. Soiurile

viguroase vor fi plantate la distanţe de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m între pomi pe

rând, pentru a asigura spaţiu suficient pentru creşterea coroanelor. La aceeaşi

vigoare a soiurilor, distanţa dintre rânduri va fi mai mică pentru coroanele

aplatizate sau zvelte şi mai mare la cele globuloase.

4.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de măr

Formele de coroană utilizate pentru măr, în livezile intensive, sunt

formele aplatizate: palmeta liberă, etajată sau neetajată, tripla încrucişare, drapelul

comercial, în funcţie de vigoarea soiurilor şi mai puţin formele globuloase de

volum mic (fus subţire, fus tufă). Pentru a putea reduce înălţimea totală a pomilor,

este bine ca trunchiul să fie cât mai mic (30-40 cm), lucrându-se de la sol 2,5-3 m

din înălţimea pomului, cu randament mare la lucrările manuale de bază (tăiere şi

recoltare). Conducerea pomilor cu trunchi mai înalt îngreunează întreţinerea

54

coroanelor şi în special protecţia fitosanitară, coroanele înalte nu pot fi stropite

corespunzător împotriva bolilor şi dăunătorilor în partea superioară. Pentru livezile

superintensive formele de coroană mai utilizate sunt fusul subţire, fusul tufă, axul

vertical etc., coroane care asigură o bună expunere a fructelor şi o calitate

corespunzătoare.

Alegerea formei de coroană este în funcţie de particularităţile soiurilor

folosite, de vigoarea acestora şi de capacitatea de ramificare. De asemenea, se ţine

seama şi de pretenţiile soiurilor vis-a-vis de colorarea fructelor, asigurând soiurilor

cu probleme din acest punct de vedere (Jonagold, Wagener premiat) coroane

înguste ce favorizează o bună colorare.

Tăierea. Mărul este o specie de bază în majoritatea regiunilor pomicole

din ţară şi pentru întreţinerea coroanei, trebuie tăiat anual. Trebuie menţionat faptul

că, tăierea este specifică fiecărei forme de coroană şi are unele particularităţi în

funcţie de soi. Cu ocazia tăierilor se urmăresc următoarele aspecte: menţinerea

coroanelor în limita spaţiului acordat prin distanţa de plantare, rărirea coroanelor în

vederea asigurării pătrunderii luminii la toate componentele ei, înlăturarea

ramurilor rupte sau bolnave, normarea încărcăturii de rod etc.

Limitarea extinderii coroanei în plan vertical (plafonarea) se realizează

prin transferul creşterii axului pe o ramură de vigoare slabă (la fusul subţire, fusul

tufă) sau prin suprimarea axului după consolidarea ultimului etaj sau a ultimei

şarpante (la palmete, piramide etc.). La stabilirea înălţimii pomilor, trebuie să se

ţină seama de distanţa dintre rânduri, înălţimea trebuie să fie mai mică sau egală cu

aceasta, pentru a evita umbrirea reciprocă a rândurilor, cu efecte negative asupra

pomilor. Pentru limitarea extinderii laterale a coroanelor, se execută tăieri de

transfer a creşterilor ramurilor de schelet şi semischelet pe ramificaţii laterale cu

poziţie în lungul rândului. Între pomii vecini, se limitează creşterile pentru a evita

întrepătrunderea ramurilor şi asigurarea unei bune iluminării a pomilor.

Odată cu tăierea de rărire a coroanei se execută şi normarea producţiei,

prin înlăturarea surplusului de muguri de rod. Înainte de tăierea propriu-zisă, se

55

analizează pomul în ansamblul lui, pentru a vedea lungimea creşterilor anuale

(ramurile indicatoare), încărcătura de fructe a anului precedent (prin aprecierea

numărului de burse de rod) şi numărul mugurilor de rod existenţi. În funcţie de

aceste trei elemente se procedează diferit, existând mai multe posibilităţi:

1. Pomii au creşteri normale (25-40 cm), producţia anului anterior a fost

bună, iar diferenţierea normală. Este situaţia întâlnită în plantaţiile bine întreţinute,

care asigură producţii bune şi constante. Pentru normarea încărcăturii de rod se

intervine asupra semischeletului prin tăieri de reducţie în funcţie de complexitatea

lui şi de vârstă. Este ştiut faptul că semischeletul tânăr asigură fructe de calitate

bună şi prin tăiere, acest semischelet este întinerit anual, prin înlăturarea ramurilor

de peste 4-5 ani. Cu ocazia tăierii nu se scurtează ramurile anuale, cu excepţia

mlădiţei, care dacă a diferenţiat mulţi muguri de rod poate fi norma după 2-4

muguri micşti în funcţie de vigoarea acesteia. La soiurile standard, este necesară o

simplificare mai severă a semischeletului şi eventual rărirea ramurilor lungi, unde

acestea sunt prea dese, în schimb la soiurile tip spur, prin simpla reducţie a

semischeletului se realizează normarea acestuia păstrând un anumit număr de

muguri micşti în corelaţie cu vigoarea semischeletului.

Scurtarea ramurilor anuale lungi (smicele viguroase sau ramurile de

prelungire) se recomandă numai la soiurile cu creştere viguroasă şi cu capacitate

slabă de ramificare, pentru a stimula ramificarea şi o bună garnisire a

semischeletului.

Ramurile de rod scurte (pinteni, ţepuşe) nu se scurtează şi nu se răresc. În

situaţia în care semischeletul este bine garnisit cu ţepuşe, acesta se reduce

(normează) lăsând atâtea ţepuşe câte fructe poate susţine şi hrănii ramura

respectivă.

2. Pomul are creşteri viguroase, producţia anterioară a fost slabă, iar

diferenţierea insuficientă. În acest caz tăierea se va face cu multă prudenţă pentru a

nu stimula noi creşteri, păstrând pe cât posibil toate ramurile de rod. Se va asigura

o rărire a coroanei şi suprimarea creşterilor viguroase cu poziţie verticală. Dacă

56

pomii sunt tineri se pot arcui o parte din ramuri, pentru a stimula diferenţierea

mugurilor de rod pentru anul următor.

3. Pomul are creşteri slabe, producţia anului anterior a fost bună, iar

diferenţierea este normală. În acest caz se execută o tăiere mai severă, pe de o

parte pentru a norma corect încărcătura, iar pe de altă parte, pentru a stimula noi

creşteri capabile să susţină producţia (prin suprafaţa foliară formată) şi să asigure

muguri de rod pentru anul următor. În această situaţie, o parte din ramurile anuale

pot fi scurtate dacă este cazul, iar pe semischelet se execută reducţii mai severe,

înlăturând circa jumătate din lungime (la soiurile tip spur) sau din numărul de

ramificaţii (la soiurile standard).

4. Pomul are creşteri slabe, producţia anterioară a fost bună, iar

diferenţierea este slabă. În acest caz se fac tăieri pentru stimularea creşterii ca şi la

situaţia precedentă, dar se păstrează pe cât posibil ramurile de rod pentru a asigura

şi producţie de fructe.

La soiurile care îşi colorează mai greu fructele (Jonagold, Wagener

premiat, Delicios de Voineşti) se va acorda o atenţie mai mare la alegerea,

formarea coroanei (aplatizate sau zvelte) şi tăiere, pentru o bună expunere a

fructelor, ceea ce favorizează şi o bună colorare a acestora.

Întreţinerea solului se face diferit în funcţie de cantitatea de precipitaţii.

În plantaţiile tinere intervalul dintre rânduri se poate cultiva cu specii legumicole

(mazăre, fasole, cartofi, morcov, ceapă, tomate etc.), sau se menţine ca ogor lucrat.

În plantaţiile mature, se recomandă, pe cât posibil, înierbarea intervalelor dintre

pomi cu o serie de avantaje: permite accesul în plantaţie şi pe sol umed,

îmbogăţeşte solul în materie organică, fructele se colorează mai bine, au o

capacitate mai mare de păstrare etc. Nu se recomandă lucrarea solului, care strică

structura, accelerează mineralizarea humusului şi sărăcirea solului. Unde cantitatea

de precipitaţii este mică şi nu sunt posibilităţi de irigare, menţinerea solului lucrat

este cel mai bun mod de întreţinere, deoarece se distrug buruienile care consumă

apa şi se distruge crusta pentru a menţine mai bine apa în sol. Pe rând, solul se

57

lucrează sau se mulceşte cu iarba de pe interval, iarbă care se coseşte de 3-5 ori, în

funcţie de ritmul de creştere. Pe solurile îmburuienate cu buruieni anuale sau

perene greu de combătut (pir, susai, ardeiul broaştei, ghimpe etc.) se pot folosi,

local pe vetre sau total erbicide de contact în faza de creştere intensă şi eventual

distrugerea mecanică a celor care reapar în a doua jumătate a perioadei de

vegetaţie.

Menţinerea înierbării totale a pomilor o perioadă mai lungă de timp duce

la formarea unui sistem radicular superficial, mai sensibil la secetă. Pentru a evita

acest neajuns, periodic ţelina se distruge.

Mulcirea solului pe rândul de pomi indiferent de modul de întreţinere a

intervalului, cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş etc.) asigură o bună

menţinere a apei în zona rădăcinilor, împiedică creşterea buruienilor şi îmbogăţeşte

solul în materie organică.

Fertilizarea plantaţiilor de măr se corelează cu ritmul de creştere a

pomilor apreciat prin lungimea lăstarilor indicatori, cu producţia de fructe şi cu

starea de fertilitate a solului. Prin dozele de îngrăşăminte care se aplică trebuie să

se acopere consumurile specifice ale soiurilor, legate direct de producţia de fructe,

de biomasa vegetativă în afara fructelor şi trebuie luate în calcul şi pierderile prin

spălare. În general, se administrează îngrăşăminte organice periodic (2-4 ani) în

funcţie de posibilităţi, dar nu mai puţin de 20 t/ha, care se încorporează cu arătura

de toamnă şi anual îngrăşăminte chimice 120 kg/ha azot, 80 kg/ha fosfor şi 40

kg/ha potasiu. Aplicarea azotului se face etapizat câte o treime: toamna, primăvara

la înflorit (înainte, la diferenţiere slabă şi după înflorit la diferenţiere bună) şi la

creşterea fructelor, iar fosforul şi potasiu toamna.

Lipsa îngrăşămintelor în sol determină la început creşteri slabe,

decolorarea frunzelor, iar dacă starea de carenţă este de durată frunzele cad,

creşterile vegetative sunt mici şi diferenţierea mugurilor de rod este slabă,

producţia de fructe este de calitate inferioară etc.

58

Excesul de îngrăşăminte, mai ales de azot, determină întârzierea

maturării fructelor, creşteri viguroase sau lacome, care nu diferenţiază suficienţi

muguri de rod, o capacitate mai redusă de păstrare a fructelor şi o susceptibilitate

mai mare a acestora la bolile de depozit etc.

Dacă se dispune de îngrăşăminte foliare, acestea se pot aplica cu succes

odată cu efectuarea tratamentelor fitosanitare, pomii reacţionând bine la fertilizarea

extraradiculară.

Irigarea este obligatorie în livezile tinere şi în zonele cu precipitaţii

insuficiente. În pomicultura modernă nu se acceptă înfiinţarea livezilor fără

amenajarea sistemului de irigare pentru a evita dependenţa de precipitaţiile

atmosferice. Modul de aplicare a apei este diferit: udarea pe brazde, aspersia,

microaspersia sau udarea localizată prin picurare (cea mai eficientă). În limita

posibilităţilor, se recomandă ca prin metoda de irigare aleasă să nu se ude frunzişul

pomilor, mai ales la soiurile sensibile la rapăn. Norma de udare este dependentă de

însuşirile solului şi adâncimea de distribuţie a rădăcinilor, fiind între 200 m3/ha pe

solul nisipos şi 400 m3/ha pe solul mai greu. Coeficientul de transpiraţie la măr

(cantitatea de apă consumată pentru sinteza unui gram de substanţă uscată) este în

jur de 500, fiind este o specie care nu valorifică foarte eficient apa.

Perioadele critice în care mărul consumă mai multă apă sunt: înainte de

dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la legarea fructelor, după căderea fiziologică din

iunie şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi eventual toamna târziu ca udare de

aprovizionare. În funcţie de cantitatea de precipitaţii care cade în aceste perioade

irigarea este necesară sau nu.

Rărirea fructelor este necesară la unele soiuri, chiar în urma unei tăieri

corecte, deoarece nu au capacitate de autoreglare şi leagă 2 sau mai multe fructe

într-o inflorescenţă, acestea fiind neuniforme ca mărime, multe rămân mici şi nu se

pot valorifica. Rărirea se poate face manual sau chimic.

Rărirea chimică a florilor se face cu ajutorul produselor DNOC în

concentraţie de 200-500 mg/l, când 80% din flori sunt deschise sau la căderea

59

petalelor. Rărirea fructelor după legare cu ANA, NAD, Sevin etc. dă rezultate la

unele soiuri. Tratamentele de rărire a fructelor se aplică când diametrul atinge 6-10

mm pentru ANA (10-12 ppm), 9-14 mm pentru NAD (80-100 ppm) şi 12-20 mm

pentru Sevin (750-1250 ppm).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face în funcţie de soiurile

plantate, la cele rezistente la rapăn se fac 2-3 tratamente pentru dăunători şi

eventual făinare, iar la cele standard, în funcţie de condiţiile climatice se fac 10-14

tratamente pe an (tabelul 4), din care două în perioada repaosului de iarnă. La

stabilirea programului de combatere, trebuie folosite pe cât posibil metodele fizice

şi biologice şi numai complementar cele chimice, pentru a reduce poluarea

mediului înconjurător şi a reziduurilor care se pot acumula în şi pe fructe. Fără

protecţie chimică nu se poate obţine o producţie economică. La stabilirea

momentului optim pentru execuţia tratamentelor, trebuie luat în calcul pragul

economic de dăunare (PED), fără a se face tratamente de acoperire. Bolile care dau

mari probleme sunt rapănul şi făinarea, iar dintre dăunători gărgăriţa florilor,

viermele merelor, păduchele lânos şi din San José. Prin cultivarea soiurilor

rezistente la boli, se reduc mult cheltuielile energetice, se protejează solul de

tasare, se reduce poluarea fructelor şi a mediului etc.

Maturarea şi recoltarea merelor

Merele se maturează destul de grupat în cadrul soiului. Recoltarea se face

în funcţie de epoca de maturare şi de destinaţie. Merele de vară se recoltează cu 5-7

zile înaintea maturităţii de consum pentru a putea fi manipulate şi valorificate în

timp util. Întârzierea recoltării merelor de vară, duce la căderea masivă din pom şi

deprecierea pulpei, care este destul de afânată. Merele de toamnă, se recoltează cu

4-5 zile înaintea maturităţii de consum dacă se livrează pe piaţă sau cu 8-10 zile

mai devreme dacă se păstrează o anumită perioadă. Merele de iarnă se recoltează la

sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie pentru o păstrare mai

îndelungată şi pe parcursul lunii octombrie pentru consum în prima parte a iernii.

60

Tabelul 4

Tratamentele chimice recomandate în plantaţiile de măr

Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate1. Repaus vegetativ Păduchele din San José

ouă de cotari, afide, acarieni, larve miniere

Oleoekalux 1,5%, Applaud 40 SC 0,025%+ulei horticol 0,2%, Polisulfură de bariu 6%

2. Începutul dezmuguritului

Gărgăriţa florilor, făinare Sulf muiabil 0,7%, Kumulus 0,3%, Bumper 25 EC 0,03% + insecticid: Ekalux 0,1%, Carbetox 37 EC 0,5%, Sinoratox 0,2%.

3. Alungirea inflorescenţelor

Focul bacterian, rapăn, ouă de iarnă la dăunători

Turdacupral 0,5%, Zeamă bordeleză 0,5%, Champion 0,3% + insecticid

4. Începutul înfloririi

Rapăn, făinare, defoliatoare, larve miniere, foc bacterian,

gărgăriţa florilor

Systhane C 0,1%, Atemic 0,1%, Rubigan 0,04%, Systhane 12 E 0,04%, Score 250 EC 0,01%, + Dithane M 45 0,2%, Folpan 50 WP 0,3%, Champion 0,04%, Polyram 0,03% + Decis 2,5 0,03%, Sumi-alpha 0,03%, Chinmix 5 SC 0,03%

5. Începutul scuturării petalelor

Rapăn, făinare, defoliatoare, minatoare

Fungicid sistemic + fungicid de contact + insecticid selectiv pentru albine (Zolone 35 EC 0,2%)

6, 7, 8 Din 2 în 2 săptămâni

Rapăn, făinare, defoliatoare, viermele merelor

Idem tratamentul 4, dar cu altă combinaţie de pesticide

9, 10 La 2 săptămâni după tratamentul anterior

Rapăn, făinare, păduchele din San José, acarieni,

defoliatoare, păduchele lânos

Pt. rapăn: Dithane M 45 0,2%, Captadin 50 PU 0,25%, Vondozeb 80 WP 0,2%, Polyram 0,25%, +Pt. Făinare: Karathane 0,1%, Afugan 0,1%, Bayleton 0,05%, Kumulus 0,3% + acaricid: Danirun 0,06%, Nissorun 0,04%, Sanmite 0,05%, Mitac 0,2% +insecticid: Ekalux 0,1%, Karate 0,02%, Sumithion 0,1%, Victenon 0,03%, Mospilan 0,02%.

11, 12, 13 La 10-14 zile după precedentul

Rapăn, făinare, păduchele din San José, acarieni,

defoliatoare, viermele merelor

Tratamente complexe cu 3-4 produse, dar altele decât la tratamentele anterioare pentru a nu crea forme de rezistenţă

14. după căderea frunzelor

Focul bacterian, forme de rezistenţă a bolilor şi

dăunătorilor

Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%

61

Depozitarea merelor în celulele de păstrare, trebuie făcută pe soiuri sau

grupe de soiuri cu aceeaşi perioadă de maturare, iar temperatura de păstrare

depinde de soi, perioada de păstrare şi depozitul de care se dispune, în general

temperatură pozitivă cât mai mică.

Producţia obţinută diferă în funcţie de soi şi tipul de plantaţii şi poate fi, în

condiţii normale, de 15-30 t/ha.

Capitolul 5

CULTURA PĂRULUI

Pirus sativa Lam şi D.C. Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

5.1. Importanţa culturii

Prin sortimentul de soiuri existent, este posibil ca perele să poată fi

consumate în stare proaspătă 8-9 luni pe an, dar cu puţine soiuri în perioada iernii.

Perele sunt apreciate pentru bogăţia lor în glucide 8-15%, acizi organici 0,2%,

albumine 0,5%, celuloză 4,3%, substanţe pectice 0,5%, tanin, vitaminele A, B1, B2,

PP, C, ioni minerali: fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod etc. Fructele se

consumă în stare proaspătă sau prelucrate în diferite produse (compot, dulceaţă,

gem, fructe uscate etc.).

Cultura părului reuşeşte bine în toate zonele pomicole ale ţării, din zona

de câmpie şi până în zona dealurilor înalte, dacă se aleg bine soiurile în funcţie de

pretenţiile pe care le au faţă de factorii de mediu. Producţiile obţinute, longevitatea

plantaţiilor şi calitatea fructelor, fac rentabilă cultura părului atât în plantaţii

comerciale cât şi în cele familiale. De obicei, părul este asociat în plantaţii cu

mărul, prunul sau alte specii pomicole principale.

62

5.2.Originea şi aria de răspândire

Părul este foarte vechi în cultură, referiri scrise datează din anul 300 îC

(Teofrast). Originea părului nu este foarte sigură, Pirus communis se pare că este

originar din Europa şi Asia occidentală, iar Pirus sinensis este originar din Orient.

Spre deosebire de măr, cultura părului în ultimul timp este în regres, cu toate că

sunt preocupări de îmbogăţire a sortimentului şi tehnologiei de cultură.

Se cultivă în toate zonele cu climat temperat, în ambele emisfere,

ajungând până la 52° latitudine nordică, chiar mai mult în Suedia (55-58°).

Producţia mondială de fructe a fost de aproximativ 15 mil. tone, la nivelul anului

1998, din care majoritatea producţiei este obţinută în Asia, urmată de Europa şi

America de Nord (tabelul 5). Din Europa, marile ţări producătoare de pere sunt:

Spania, Italia, Franţa, Germania (tabelul 6).

În România părul este prezent în toate zonele pomicole, din zona

nisipurilor de sud şi vest, până în zona înaltă de cultură şi ocupă circa 7250 ha.

Producţia de pere la nivel naţional a fost de circa 7000 tone, din care aproape 98%

a fost produsă în sectorul particular. Cele mai mari producţii de pere se obţin în

judeţele: Dâmboviţa, Neamţ, Suceava, Argeş, Bacău, Buzău, Prahova, Vâlcea,

Bihor, Arad etc. (tabelul 7).

Tabelul 5

Repartiţia producţiei de pere la nivel mondial (tone)(Anuarul FAO, 1999)

Continentul 1997 1998 1999

Total d.c. 14185711 15132630 15613277America de Nord 961311 883260 872160America de Sud 837242 816328 811729

Asia 8340721 9196262 9727106Africa 479094 460477 484003Europa 3315289 3550373 3466749

63

Tabelul 6

Repartiţia producţiei de pere la nivel european (tone)(Anuarul FAO, 1999)

Ţara 1997 1998 1999

Total d.c. 3315289 3550373 3466749Italia 650180 931015 931015Franţa 267600 260300 272000Spania 734400 599800 603100

Germania 273500 429300 333700Ucraina 248000 149000 149000

Portugalia 173947 120033 120000

5.3.Particularităţi biologice

5.3.1.Particularităţi de creştere

Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. Altoit pe

franc, părul explorează un volum mare de sol, majoritatea rădăcinilor situându-se

între 20 şi 100 cm, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei.

Tabelul 7

Repartiţia producţiei de pere în România (t)(Anuarul statistic al României)

Judeţul 1996 1998total d.c. sectorul privat

Argeş 8458 7236 7201Neamţ 4266 5452 5409

Suceava 3139 4059 4024Bacău 3537 4750 4692Bihor 3425 3677 3490Iaşi 3224 3323 3297

Vâlcea 2640 2780 2777

Pe gutui, sistemul radicular este superficial, marea masă a rădăcinilor

situându-se la 20-40 cm, având posibilitatea valorificării solurilor subţiri. Pe 64

verticală, unele rădăcini ajung la 2 m pe gutui şi 3,5 m la altoirea pe franc. Soiul

influenţează direct creşterea rădăcinii, soiurile viguroase având sistemul radicular

mult mai bine dezvoltat decât cele de vigoare slabă, în aceleaşi condiţii şi altoite pe

acelaşi portaltoi.

Tulpina are un habitus diferit în funcţie de soi, existând soiuri viguroase

(Curé, Untoasă Hardy, Păstrăvioare, Napoca), de vigoare mijlocie (Williams,

Untoasă Bosc, Contesa de Paris, Triumf, Trivale, Untoasă de Geoagiu) şi slabă

(Dr. Jules Guyot, Passe Crassane), cu posibilitatea înfiinţării plantaţiilor cu

densităţi diferite. Vigoarea este dependentă şi de combinaţia de altoire, francul

imprimă vigoare mai mare comparativ cu gutuiul. La majoritatea soiurilor de păr

există tendinţa de etajare naturală pretându-se pentru coroane etajate. Între vigoare

şi capacitatea de ramificare a părului, nu este o corelaţie directă, sunt soiuri

viguroase cu ramificare slabă (Untoasă Hardy) şi altele cu o bună ramificare, chiar

îndesindu-şi coroana şi cu vigoare slabă (Passe Crassane). Ritmul de creştere la

părul tânăr este mult mai mic decât la măr. Unele soiuri (Untoasă Bosc, Josefina de

Malines) necesită palisare în tinereţe pentru a nu forma trunchiul strâmb şi a obţine

pomi corespunzători.

Axul domină în general ramurile, indiferent de unghiul de inserţie al

acestora, dar la unele soiuri (Untoasă Hardy, Păstrăvioare) dominaţia este foarte

puternică, coroanele fiind greu de menţinut garnisite în partea inferioară, în a doua

parte de viaţă a pomilor, când procesul de uscare se intensifică. Comparativ cu

mărul, părul atinge înălţimi mai mari şi la plantare trebuie asigurată distanţa

corespunzătoare între rânduri pentru a evita umbrirea reciprocă a pomilor.

5.3.2.Particularităţi de fructificare

Pornirea în vegetaţie se face primăvara devreme, cu circa o săptămână

înaintea mărului. Soiurile pot să fructifice unele preponderent pe ramuri lungi,

flexibile (Curé, Untoasă Giffard, Untoasă Bosc) care formează coroane mai dese,

aglomerate, iar altele fructifică mai mult pe ramuri scurte (Untoasă Hardy, Abatele

65

Fetel, Passe Crassane) şi formează coroane rare, aerisite. Sunt şi soiuri (Triumf,

Trivale) care fructifică alternativ pe ramuri lungi şi scurte, ramurile lungi sub

greutatea rodului se arcuiesc şi pe partea curbată se formează ţepuşe care fructifică

în anul următor.

Înflorirea începe înaintea mărului, iar modul de deschidere a florilor în

inflorescenţă poate fi centriped sau centrifug. În cadrul soiului, înflorirea durează

8-10 zile în funcţie de temperatură şi umiditatea aerului. Înfloresc mai devreme

soiurile Contesa de Paris, Trivale, Aromată de Bistriţa, Republica etc., şi mai târziu

Williams, Untoasă Bosc, Napoca.

Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autosterile, iar polenizarea

este în principal entomofilă. Condiţiile climatice din timpul înfloritului sunt foarte

importante nu numai pentru germinarea polenului, dar şi pentru compatibilitatea

stigmatului cu polenul propriu sau al altor soiuri. S-a dovedit că, în condiţii optime

de germinare a polenului, unele soiuri ca: Favorita lui Clapp, Untoasă Bosc,

Untoasă Hardy, Williams etc., devin parţial autofertile. Pentru asigurarea unor

producţii bune şi constante, trebuie plantate mai multe soiuri în parcelă, din care 1-

2 de bază, reprezentând ponderea în funcţie de calitatea fructelor şi 1-2

polenizatoare. Sunt considerate rele polenizatoare Curé şi Republica pentru Passe

Crassane şi Napoca, iar Williams pentru Timpurii de Dâmboviţa. Au fost puse în

evidenţă şi perechi intersterile, dintre care: Curé x Untoasă Giffard, Bella di

Giugno x Republica, Passe Crassane x Williams (Branişte, 1978).

Fenomenul de partenocarpie este destul de frecvent la unele soiuri de păr:

Williams, Passe Crassane, Ducesa de Angouleme etc., dar producţia astfel obţinută

nu este satisfăcătoare, fructele sunt mai mici decât cele formate în urma polenizării.

Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire secundară la 10-30 de zile

de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici

atipice care nu prezintă interes economic.

Formarea primelor fructe (intrarea pe rod) este dependentă de soi,

portaltoi şi agrotehnica aplicată în livadă. Altoirea pe gutui anticipă intrarea pe rod

66

cu 1-3 ani. În general, primele fructe se obţin la 2-3 ani de la plantare la Williams,

Ducesa d' Angouleme, Passe Crassane şi la 4-5 ani de la plantare la Curé, Untoasă

Hardy etc.

Datorită ritmului mai mic de creştere a pomilor tineri, primele producţii

sunt mici, nefiind formată încă bine coroana, dar după anul 5-6 de viaţă, la

majoritatea soiurilor, în condiţii normale, producţiile devin economice.

Longevitatea plantaţiilor de păr este mai mare decât la măr, ajungând la

55-60 de ani la pomii altoiţi pe franc, chiar mai mult la pomii izolaţi.

Producţia ce se obţine depinde în mare parte de portaltoi, vârsta plantaţiei

şi agrotehnică şi se situează între 17-30 t/ha.

5.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi

În cadrul genului Pirus sunt cunoscute peste 22 de specii, răspândite

diferit în lume, unele cu importanţă economică prin soiurile care s-au format, altele

ca portaltoi sau au rol ornamental. Cele mai importante dintre acestea sunt:

- Pyrus piraster L. - părul pădureţ creşte spontan în Europa, Asia Mică şi

Asia Centrală, este un pom de talie mare, longeviv, cu un sistem radicular bine

dezvoltat, este rezistent la ger, boli şi secetă. A contribuit la formarea soiurilor:

Curé, Untoasă Bosc, Untoasă Giffard, unele soiuri locale etc.

- P. ussuriensis Maxim - părul de Usuria, este răspândit în nord-estul

Asiei, are vigoare mare, sistemul radicular este superficial, sensibil la secetă şi

rezistent la ger şi la Erwinia amylovora.

- P. nivalis Jacq - părul nins, creşte natural în sudul Europei, Asia Mică şi

Iran. Este o specie rezistentă la secetă şi sensibilă la ger, formează pomii destul de

viguroşi.

- P. serotina Rehd - părul chinezesc de nisip creşte spontan în China.

Este o specie rezistentă la boli, secetă şi ger şi este foarte productivă.

- P. elaeagrifolia Pall. - părul sălcioară, creşte spontan în Asia Mică,

Crimeea şi sudul Europei, este de talie mică, are rezistenţă la secetă, boli şi ger.

67

- P. salicifolia Pall, creşte spontan în Crimeea, Caucaz, Armenia şi

America, are talie mică şi se cultivă cu scop ornamental.

Principalele soiuri din sortiment

Sortimentul de pere este destul de bogat şi anual sunt introduse noi soiuri

româneşti sau străine. În ultimul timp se pune accent tot mai mare pe rezistenţa la

boli, în special la rapăn şi la focul bacterian.

Ca şi merele, soiurile de pere, după perioada de maturare a fructelor se

împart în trei grupe: soiuri de vară, soiuri de toamnă şi soiuri de iarnă.

Pere de vară:

Untoasă Giffard - soi viguros, cu capacitate mare de ramificare, ramuri

anuale lungi, sinuoase şi flexibile, nu are afinitate pe gutui. Este rezistent la ger, are

o bună capacitate de fructificare şi este sensibil la rapăn. Fructul este mic, piriform,

verde gălbui cu o rumeneală pe partea însorită, are pulpa untoasă, dulce-vinurie şi

intens aromată.

Triumf - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, este parţial

autofertil, nu are afinitate pe gutui. Fructul este mic, conic-alungit, cu epicarpul de

culoare verde gălbuie, cu rumeneală pe partea însorită, are pulpa albă, fondantă de

calitate bună.

Trivale - are vigoare submijlocie, capacitate mică de ramificare,

fructifică pe ramuri scurte, nu are afinitate pe gutui, are fructul mic, scurt conic,

verde-gălbui cu puncte roşii pe partea însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab

aromată, de calitate bună.

Argessis - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, are

afinitate pe gutui. Fructul este mijlociu, tronconic, galben-verzui acoperit circa

jumătate cu roşu strălucitor şi are gust bun.

Aromată de Bistriţa - este soi viguros, cu afinitate pe gutui, este parţial

autofertil, are o ramificare slabă şi fructificare pe ramuri scurte. Fructul este

68

mijlociu, tronconic, verde-gălbui, acoperit aproape integral cu roşu aprins. Pulpa

este fondantă, aromată fiind bine apreciat ca fruct de masă.

Favorita lui Clapp (Duset roşu) - este un soi mult răspândit în toate

zonele de cultură a părului, de vigoare mijlocie-mare, cu fructificare pe ramuri

scurte, parţial autofetil. Fructul este piriform, galben-auriu, colorat pe aproape toată

suprafaţa cu roşu dungat, are pulpa fondantă aromată de calitate foarte bună.

Napoca - are vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, este

productiv şi precoce, are afinitate pe gutui şi este parţial autofertil. Fructul este

mijlociu sau mare, piriform, galben-pai cu dungi roşietice pe partea însorită şi gust

foarte bun.

Williams (Duset galben) - este unul dintre cele mai bune soiuri de vară,

înfloreşte târziu, este precoce, parţial autofertil, are vigoare mijlocie, este rezistent

la boli şi ger. Fructul este mijlociu-mare, piriform cu conturul neregulat, galben-

pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi chiar industrializare

(compot). Există în cultură şi Williams roşu obţinut ca o mutaţie din Williams

comun.

Pere de toamnă

Untoasă Bosc (Kaiser Alexander) - are vigoare mijlocie, înfloreşte

târziu, are o mare capacitate de producţie, este tolerant la rapăn şi este pretenţios la

sol. Are o bună capacitate de ramificare, fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt

piriforme, verzi-gălbui, acoperite integral sau parţial cu rugină grosieră şi au

calitate foarte bună pentru masă.

Untoasă Hardy (Jambon) - este soi viguros, cu capacitate mică de

ramificare şi fructifică pe ramuri scurte, are o bună afinitate pe gutui, intră pe rod

târziu. Fructul este scurt piriform, mare, verde-gălbui acoperit integral cu rugină

grosieră, de calitate bună.

Abatele Fetel - are vigoare mijlocie, afinitate bună pe gutui şi o bună

capacitate de producţie. Fructifică pe ramuri scurte, este precoce, are fructul lung

69

piriform, galben-verzui cu o rumeneală roşietică pe partea însorită, de calitate

foarte bună.

Conference - are vigoare mijlocie, tolerant la condiţiile de mediu, are

bună afinitate pe gutui şi o capacitate slabă de ramificare. Fructul este mijlociu-

mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă

de rugină în jurul caliciului, cu pulpa fondantă de calitate foarte bună.

Pere de iarnă

Curé (para popească) - este un soi cu mare plasticitate ecologică, îl

găsim de la mare până la munte, în toate zonele de cultură a pomilor. Pomul este

viguros, cu o bună capacitate de ramificare, este sensibil la rapăn, are o mare

capacitate de fructificare şi bună afinitate pe gutui. Fructul este mare, piriform,

asimetric, cu un şanţ sau o dungă de rugină pe partea umbrită, verde-gălbui, cu

pulpa potrivit de dulce şi fără aromă. Se poate păstra până în decembrie-ianuarie.

Monica - soi nou introdus în cultură, are fructul mijlociu ca mărime,

piriform, de culoare galbenă cu puncte şi pete de rugină, cu conturul uşor

neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prelungirea axului fructului. Pulpa

este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astringent.

Păstrăvioare - soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare

galbenă-verzuie, acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe

mijlocul fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-

gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat dulce.

Euras - soi nou, rezistent la rapăn, are fructul mijlociu-mare, scurt

piriform, cu conturul neregulat, de culoare verde cu pistrui roşietici pe circa

jumătate din suprafaţă. Fructul prezintă cavitate pedunculară asimetrică, cu

tendinţă de a forma buza de iepure. Pulpa este albă-verzuie, fondantă, cu gust

dulce-vinuriu. Se păstrează bine peste iarnă.

Erwina - soi nou, rezistent la rapăn şi focul bacterian, are fructe mari,

sferic-alungite sau scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros.

70

Fructele sunt acoperite integral cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă,

fără sclereide şi gust echilibrat.

Contesa de Paris - pomul este de vigoare mare, pretenţios la condiţiile

de mediu, sensibil la secetă şi rapăn, are afinitate pe gutui şi un bun potenţial de

producţie. Fructul este piriform, mijlociu-mare, verde-gălbui cu puncte mici de

rugină, cu pulpa fondantă, dulce aromată, de calitate foarte bună pentru masă.

Passe Crassane - are pomul de vigoare slabă, cu o bună capacitate de

ramificare, uneori se îndeseşte prea tare şi necesită rărire, este sensibil la condiţiile

de mediu, este precoce şi moderat productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt

piriform, galben-verzui, cu puncte şi pete mari de rugină, cu pulpa consistentă,

dulce-vinurie, aromată foarte bună pentru masă. Se poate păstra până în luna

martie.

Republica - relativ recent introdus în sortiment, acest soi se poate păstra

până în mai-iunie. Are pomul de vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi are

afinitate slabă pe gutui. Fructul este maliform, scurt piriform sau bergamotiform,

verde-gălbui, acoperit cu pete mari de rugină, iar pulpa rămâne frecvent de calitate

inferioară, cu sclereide mari şi numeroase, dacă nu se cultivă în zone foarte

favorabile.

Principalii portaltoi ai părului

În prezent se comercializează şi se plantează numai pomi altoiţi. În

programele de ameliorare se folosesc pomi obţinuţi din seminţe hibride. Cei mai

folosiţi portaltoi de păr sunt:

Portaltoiul franc obţinut din seminţele unor soiuri locale rezistente la

ger, secetă şi tolerante la boli, dintre care: Alămâi, Harbuzeşti, Păstrăvioare,

Pepenii, Cu miez roşu etc. Aceşti portaltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica

solurile profunde şi mai sărace, sistemul radicular explorând un volum mare de sol.

Au afinitate bună cu toate soiurile cultivate, însă imprimă vigoare mare şi intrare

71

târzie pe rod. Există şi o serie de selecţii de păr obţinute în ultimii ani cu însuşiri

favorabile atât în pepinieră cât şi în livadă. Dintre acestea se pot aminti:

- Seria OHF - portaltoi obţinuţi în Canada din Pyrus comunis, prezintă o

mare rezistenţă la ger şi Erwinia amylovora.

- seria retuziere (BH 15, OH 11, K 15) obţinuţi în Franţa din P. comunis

care sunt rezistenţi la ger şi asfixierea radiculară.

- seria P (P2267, 2277, 2278) obţinuţi la Angers în Franţa, caracterizaţi

printr-o bună afinitate şi vigoare scăzută.

Pentru a obţine pomi de vigoare mai mică, se folosesc din ce în ce mai

mult o serie de selecţii de gutui, de provenienţe diferite. Gutuiul imprimă o

precocitate mai bună, obţinerea unor fructe mai mari şi de o calitate superioară, dar

nu are afinitate cu toate soiurile de păr. Cele mai utilizate selecţii de gutui sunt:

- Sydo, o selecţie din gutuiul de Angers, recent introdusă pe piaţă, are o

mai mare capacitate de înmulţire în pepinieră prin butaşi sau marcote, toleranţă mai

mare la cloroză şi o omogenitate mai mare a indivizilor. În livadă imprimă pomilor

productivitate, se pare că este tolerant la viroze şi este de vigoare mijlocie.

- Gutuiul Adams - este tot o selecţie de gutui de Angers, de vigoare mai

mică, care imprimă o bună precocitate soiurilor de păr.

- Gutuiul EM A - are o bună înrădăcinare, este destul de viguros,

longeviv şi rezistent la ger. Este destul de sensibil la bolile virotice şi nu are

afinitate cu toate soiurile.

- Clona BA 29 - este o clonă din gutuiul de Angers, care are o bună

afinitate de altoire cu soiurile de păr şi este rezistentă la cloroza ferică.

- Clona EM C - este o clonă obţinută în Anglia care reduce mult

vigoarea pomilor.

- Clona BN 70 - este o clonă autohtonă de gutui cu vigoare mijlocie,

similară gutuiului tip A de Angers, dar este mai rezistent la temperaturile scăzute

din timpul iernii.

72

5.3.4.Cerinţele părului faţă de factorii de mediu

Căldura. Părul este mai pretenţios decât mărul, în sensul că necesită mai

multă căldură pe perioada de vegetaţie. Pragul biologic este la 8°C, iar rădăcina

creşte dacă în sol sunt peste 1,5-2°C. Cultura părului reuşeşte bine acolo unde

temperatura medie anuală este de 9,5-10,5°C, iar temperatura medie pe perioada de

vegetaţie să fie de 16-18°C. De obicei părul urcă numai până în zona dealurilor

mijlocii. Necesarul în frig este în funcţie de soi şi se situează între 600 şi 1200 ore.

Temperatura minimă din timpul iernii nu trebuie să coboare sub -26°C, chiar dacă

unele soiuri rezistă până la -30°C (Favorita lui Clapp, Contesa de Paris, Untoasă

Diel etc.). Soiurile de toamnă şi iarnă trebuie zonate numai acolo unde toamna este

lungă şi caldă, iar lungimea perioadei de vegetaţie are 190-195 de zile, pentru ca

fructele să ajungă la însuşirile organoleptice tipice soiului. Comportarea soiurilor

faţă de căldură nu este egală. Sunt soiuri mai pretenţioase: Williams, Ducesa d'

Angoulême etc., care preferă zonele mai calde, în anii cu veri mai răcoroase

calitatea fructelor este mai slabă, alte soiuri dau rezultate bune în toate centrele

pomicole consacrate părului. Rezistenţa la temperatură scăzută este slabă după

pornirea pomilor în vegetaţie, când bobocii florali sunt afectaţi la -1,5...-2,2°C,

fructele abia legate degeră la -1,5°C, iar cele ajunse la maturitate suportă până la

-4°C. Dintre soiurile de păr Curé are plasticitate mare faţă de temperatură, urcă

până la altitudinea de 800 m. Temperatura scăzută din timpul înfloritului are efecte

negative asupra procesului de legare a fructelor şi creează condiţii favorabile

atacului de Pseudomonas syringae.

Apa. Părul are nevoie de 550-750 mm precipitaţii anual şi acestea să fie

bine repartizate pe perioada de vegetaţie, în funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol

etc. În funcţie de portaltoi, părul poate rezista la secetă (altoite pe Pyrus

amigdaliformis şi P. betulifolia) sau la excesul de apă (altoit pe gutui). Rezistenţa

gutuiului la excesul de apă din sol în unele perioade ale anului a făcut posibilă

valorificarea terenurilor depresionale prin cultura părului.

73

Seceta prelungită determină formarea unor fructe mici, deformate, cu

sclereide mari, reducerea numărului de muguri de rod diferenţiaţi pentru anul

următor, reducerea creşterilor vegetative etc. Excesul de apă din sol este şi el

nefavorabil, chiar dacă pomii rezistă, fructele formate pot fi mari, dar ele rămân

fade, fără aromă şi nu pot fi comercializate pentru consum în stare proaspătă.

Nivelul pânzei de apă freatică nu trebuie să fie mai sus de 1,5 m la

soiurile altoite pe gutui şi 2-2,5 m la cele altoite pe franc. Optimul umidităţii

solului se situează la 65-70% din capacitatea de câmp.

Nici umiditatea atmosferică ridicată nu este suportată, deoarece

favorizează bolile, mai ales rapănul, care dă multe probleme cultivatorilor.

Lumina. Faţă de măr, părul este mai pretenţios faţă de lumină, necesită

expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice şi adaptarea coroanelor şi a distanţelor

de plantare la vigoarea soiurilor şi capacitatea acestora de ramificare. În lipsa

luminii, fructele rămân de calitate slabă, lemnul lăstarilor nu se maturează bine şi

degeră în timpul iernii. Pomii tineri sunt mai pretenţioşi decât cei maturi, iar cei

maturi au nevoie de multă lumină în timpul înfloritului, a diferenţierii mugurilor de

rod şi la maturarea fructelor. O bună expunere a fructelor, determină o colorare

caracteristică a soiurilor, acumularea unor cantităţi mai mari de hidraţi de carbon şi

arome.

Solul. Şi faţă de sol părul este mai pretenţios decât mărul, preferă solurile

luto-argiloase şi luto-nisipoase, soluri calde, profunde şi fertile. Pe solurile reci

fructele nu ajung la potenţialul biologic de calitate al soiului. Folosirea gutuiului ca

portaltoi, dă posibilitatea valorificării solurilor subţiri sau cu exces de umiditate.

Faţă de componentele solului, părul are unele pretenţii. Nu suportă

calcarul activ mai mult de 15% altoit pe franc şi 10% altoit pe gutui, sodiul

schimbabil trebuie să nu depăşească 12%, iar pH-ul să fie neutru (6,5-7,5). Pe

solurile grele sau cu reacţie alcalină, apar frecvent carenţe de fier.

74

5.4.Particularităţi tehnologice

5.4.1. Specificul producerii materialului săditor

La procurarea materialului de plantat trebuie ştiut faptul că, nu toate

soiurile au afinitate pe toţi portaltoii şi această afinitate are două aspecte: afinitate

de altoire şi afinitate de producţie. Afinitatea de altoire constă în capacitatea unor

soiuri şi portaltoi de a concreşte după altoire, în timp ce afinitatea de producţie se

referă la comportarea acestor pomi altoiţi în livadă, la capacitatea lor de producţie

şi mai ales la longevitatea lor. Frecvent se comercializează soiuri de păr, care nu au

o afinitate bună, altoite pe gutui şi care după câţiva, ani în livadă, încep să se usuce

sau să se dezbine de la punctul de altoire. Este vorba mai ales de soiurile Williams,

Ducesa de Angoulême, Favorita lui Clapp, Untoasă Bosc etc. Nu trebuie plantate

aceste soiuri dacă sunt altoite pe gutui, deoarece nu prezintă o longevitate

corespunzătoare.

Pentru soiurile care au afinitate pe gutui, acesta este folosit ca portaltoi,

deoarece imprimă soiurilor precocitate, o mai bună calitate a fructelor şi o reducere

a vigorii. Pentru soiurile care nu au afinitate pe gutui, se foloseşte ca portaltoi

francul, obţinut din seminţele soiurilor Alămâi, Harbuzeşti sau Pepenii sau se

apelează la dubla altoire în pepiniere cu folosirea intermediarului (Curé sau

Untoasă Hardy), între gutui şi soi. Datorită costului mai ridicat al materialului

dublu altoit şi a preţului de desfacere nediferenţiat, folosirea intermediarului, în

prezent, este mai mult teoretică, în practică este foarte puţin folosit. Se preferă de

multe ori altoirea soiurilor care au afinitate de altoire pe gutui, cu implicaţii

negative asupra longevităţii în livadă a acestor pomi. De dată mai recentă sunt

preocupările de producere a pomilor pe rădăcini proprii prin microînmulţire, dar

aici nu se mai poate acţiona asupra vigorii pomilor.

75

5.4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de păr

La alegerea locului pentru plantarea părului, trebuie avute în vedere

cerinţele acestuia faţă de factorii de mediu (expoziţie, temperatură, lumină, vânt) în

scopul obţinerii unor producţii corespunzătoare.

Existenţa unei game destul de variate de soiuri din punct de vedere a

vigorii, permit înfiinţarea plantaţiilor cu densitate medie (600-800 pomi/ha) sau cu

densitate mare (1000-1200 pomi/ha) folosind distanţe de 4-5 m între rânduri şi 1,5-

3 m pe rând, în funcţie de soi. Se recomandă asocierea a 3-4 soiuri în parcelă,

soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire pentru a se putea poleniza reciproc.

Pregătirea terenului se face la fel ca pentru măr, urmărindu-se afânarea

adâncă şi fertilizarea de bază, după o prealabilă sistematizare a terenului (dacă este

cazul), urmate de mărunţirea solului în vederea pichetării şi plantării.

Se recomandă efectuarea plantării în toamnă, deoarece pomii se prind

mai uşor, se acumulează apă mai multă la nivelul rădăcinii în timpul iernii, iar

primăvara rădăcinile cresc mai repede, înaintea părţii aeriene, procentul de pornire

în vegetaţie este superior plantării de primăvară. Dacă din diferite motive plantarea

de toamnă nu s-a realizat, se va efectua primăvara imediat ce terenul se zvântă şi

permite accesul.

În funcţie de vigoarea pomilor şi de zona de cultură se pot înfiinţa

plantaţii semiintensive, cu densitate de 400-600 pomi/ha, când se folosesc soiuri

viguroase, pe teren mai accidentat, plantaţii intensive cu 650-1200 pomi/ha, când

terenul este amenajat sub forma unor parcele mari uniforme, folosind soiuri şi

portaltoi de vigoare mijlocie sau chiar plantaţii superintensive, când se folosesc

soiuri de vigoare slabă, altoite pe gutui cu sau fără intermediat. La acest ultim tip

de plantaţii, numărul de pomi la unitatea de suprafaţă depăşeşte 1250 bucăţi şi se

amplasează la baza versanţilor sau pe pante foarte mici unde gradul de mecanizare

este mare, solul fertil şi există posibilităţi de irigare.

76

5.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de păr

Alegerea formei de coroană este dependentă de vigoarea pomului, ca

rezultat al combinaţiei soi-portaltoi, de capacitatea de ramificare şi de tendinţa de

creştere a pomilor. Dintre formele de coroană mai folosite sunt palmeta liberă şi cu

braţe oblice, fusul subţire şi fusul tufă, cordonul vertical şi piramida întreruptă.

Pentru evitarea creşterii exagerate pe verticală, la atingerea înălţimii dorite, axul se

suprimă sau se transferă pe ramificaţii laterale bine consolidate. La stabilirea

numărului de elemente ale scheletului, se ţine seama de capacitatea de ramificare şi

de vigoare, altfel nu se pot forma coroane bine încheiate. De exemplu, la soiul

Untoasă Hardy, care este viguros, pentru a forma o coroană bine încheiată,

numărul ramurilor de schelet trebuie să fie mai mare decât la alte soiuri viguroase,

dar care ramifică bine. Pentru palmetă, acest soi necesită cinci braţe de o parte şi de

alta a axului. Corecţia unghiurilor de inserţie a elementelor de schelet se va face

după doi ani, pentru a se fortifica suficient de bine în detrimentul axului, care

trebuie mereu ciupit pentru ai reduce vigoarea. Dacă ramurile s-au îngroşat mai

mult şi unghiurile de inserţie sunt mici, pentru evitarea dezbinării acestora, se

execută 3-4 tăieturi cu fierăstrăul sub ramură, după care se înclină în poziţia dorită.

Pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice se poate folosi spalierul, în

vederea legării şarpantelor în poziţia dorită, sau legarea individuală a pomilor cu

stinghii, ţăruşi etc.

Soiurile cu vigoare mică şi mijlocie se pretează la conducerea sub formă

de fus subţire, cordon vertical, ypsilon transversal, iar cele mai viguroase se

pretează la conducerea în palmete şi eventual piramide întrerupte. Pentru grăbirea

intrării pe rod, indiferent de forma de coroană aleasă, în primii ani nu se recomandă

tăierea severă a pomilor, dar se execută operaţii de dirijare a ramurilor, urmând ca

după intrarea pe rod, să se definitiveze elementele structurale ale coroanei. La

soiurile cu o capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a

lăstarilor pentru a stimula ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar

77

la soiurile viguroase, se suprimă periodic creşterile lacome din partea superioară a

coroanei pentru a determina o garnisire a părţii inferioare a scheletului.

Tăierea de producţie (fructificare) se execută diferenţiat în funcţie de

soi, vârsta pomilor şi forma de coroană folosită. Intensitatea tăierilor creşte de

obicei cu vârsta pomilor, deoarece pe măsură ce se instalează fructificarea,

intensitatea creşterilor anuale scade. Pentru a se obţine o suprafaţă foliară

suficientă unei bune nutriţii a pomilor şi fructelor, pe măsură ce lungimea lăstarilor

indicatori scade (sub 30-40 cm) se intervine prin tăieri de stimulare a creşterii. Este

bine de reţinut faptul că, pomii cu creşteri mici, trebuie tăiaţi mai sever decât cei cu

creşteri mari şi nu invers cum se întâmplă încă în multe livezi. Tăierea stimulează

creşterea, ori tăierea pomilor cu creşteri mari amplifică şi mai mult creşterea în

detrimentul fructificării. Se ştie faptul că, între creştere şi fructificare există o

relaţie invers proporţională, la creşteri mari corespund producţii mici şi invers.

Pomii care au fructificat mult şi au creşteri mici trebuie tăiaţi mai intens pentru a

stimula formarea ramurilor de rod necesare anului următor. Înainte de începerea

operaţiei de tăiere, se face o analiză a pomului, observând lungimea creşterilor

anuale de la periferia coroanelor, producţia de fructe avută în anul anterior (după

numărul burselor) şi numărul mugurilor de rod existenţi. În funcţie de aceste trei

elemente, se stabileşte intensitatea tăierii fiecărui pom, uneori chiar pe fiecare

element de schelet (sunt cazuri de alternanţă de fructificare la nivel de ramură).

Elementul pe care se intervine cu ocazia tăierilor este semischeletul.

Pentru a se obţine o producţie de calitate, ramurile de semischelet trebuie mereu

întinerite, prin reducţie, simplificare şi transferul creşterii pe ramuri laterale tinere.

Nu se recomandă scurtarea ramurilor anuale, cu excepţia mlădiţelor care se

normează la 2-4 muguri de rod, în funcţie de vigoarea acestora. Prin tăierea de

producţie, se asigură normarea încărcăturii de fructe, prin înlăturarea surplusului de

muguri de rod, rărirea coroanei în funcţie de capacitatea de ramificare a soiului şi

menţinerea dimensiunilor coroanei, în limitele asigurate prin distanţa de plantare.

78

Întreţinerea solului este diferită în funcţie de zonă şi de tipul de

plantaţie. În plantaţiile comerciale, solul poate fi menţinut lucrat între rânduri sau

înierbat. Adâncimea de mobilizare a solului depinde de adâncimea de distribuţie a

rădăcinilor în sol (portaltoi) şi nu trebuie să depăşească 15-18 cm pentru portaltoiul

franc şi 10-15 cm pentru gutui. Înierbarea intervalelor asigură o serie de avantaje şi

se practică acolo unde cantitatea de precipitaţii este suficientă sau sunt condiţii de

irigare. Pe rând, solul se mobilizează periodic sau numai primăvara, după care se

mulceşte cu iarba de pe interval. Cosirea intervalelor se face de 3-5 ori în funcţie

de ritmul de creştere. Iarba rezultată din cosire se foloseşte ca mulci pe rând sau se

poate folosi în hrana animalelor cu condiţia să se coreleze cosirea cu tratamentele

fitosanitate, evitând astfel intoxicarea. Deosebit de utilă este combinarea lucrărilor

mecanice de distrugere a buruienilor, pe rând, cu folosirea erbicidelor, în toată

plantaţia sau numai pe vetrele de buruieni, în special pentru buruienile perene:

pălămidă, susai, pir etc., care se distrug greu mecanic şi se regenerează foarte uşor.

Dintre erbicidele mai folosite amintim: Rundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha,

Fusilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc. Prin lucrarea solului pe rând primăvara şi o

erbicidare în faza în care apar buruienile, se asigură controlul îmburuienării în

condiţii optime pentru un an de zile, reducându-se mult sursa de îmburuienare

pentru anul următor. Nu se folosesc erbicide în primi 3-4 ani de viaţă a pomilor.

În plantaţiile tinere sau în sistemul agropomicol (distanţă mare între

rânduri) intervalul se cultivă cu plante legumicole, cartofi, cereale de talie mică,

căpşun sau alte specii în vederea amortizării parţiale a cheltuielilor de investiţie sau

pentru obţinerea unor produse alimentare necesare familiei.

Fertilizarea plantaţiilor de păr se face în funcţie de vârstă şi de producţia

ce urmează a se obţine. Plantaţiile tinere se fertilizează cu 20-30 t/ha gunoi de

grajd la 2-3 ani, 120 kg/ha azot, 70 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu în substanţă

activă, aplicate anual, iar în plantaţiile în plină producţie, se ţine seama de exportul

de îngrăşăminte din sol odată cu producţia. Se consideră normale, dozele de 300

kg/ha azot, 300 kg/ha fosfor şi 250-300 kg/ha potasiu, la care se adaugă periodic

79

fertilizarea cu gunoi de grajd. Îngrăşămintele foliare complexe (cu macro şi

microelemente) comercializate sub diferite nume sau chiar ureea, se pot folosi cu

succes odată cu tratamentele fitosanitare, mai ales în condiţii de carenţă.

Concentraţia soluţiilor fertilizante nu trebuie să depăşească 1-2%.

Irigarea plantaţiilor tinere este obligatorie pentru a se asigura o bună

prindere şi pornire în vegetaţie a pomilor tineri. În plantaţiile pe rod, irigarea se

face numai în condiţiile în care apa din precipitaţii nu este suficientă. Momentele

critice în care părul are nevoie mare de apă, sunt la 2-3 săptămâni după înflorire,

după căderea fiziologică şi înainte de recoltarea fructelor. Normele de udare sunt

de 300-500 m3/ha, iar numărul udărilor este în funcţie de condiţiile concrete din

zonă. Modul de aplicare a apei este diferit în funcţie de posibilităţi, de la udarea pe

brazde, la udarea localizată.

Controlul recoltei de pere. În plantaţiile comerciale, pentru a obţine

fructe de o anumită mărime şi calitate este necesar pe lângă tăierea corectă a

pomilor şi o rărire a florilor sau fructelor. Rărirea se poate face chimic pentru flori

sau manual pentru fructe. În practică se foloseşte mai mult rărirea chimică a florilor

prin stropiri cu diferite produse. Din cercetările lui Montali (1984) rezultă că,

folosirea produsului Regularex 1000 ppm intensifică căderea fiziologică a fructelor

la soiul Conference. La soiul Curé rezultate bune s-au obţinut prin folosirea sării de

sodiu a acidului naftalenacetic 8%, în concentraţie de 1000 ppm. Cercetările au fost

extinse şi pentru a stimula legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile

Williams şi Ducesa d' Angoulême s-au obţinut fructe mai mari în urma stropirilor

cu GA3 şi 2,4,5 T (Mustafa şi col. 1982).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Dintre bolile care dau probleme mai mari în plantaţiile de păr sunt:

rapănul, focul bacterian, rugina părului, monilioza şi cancerul rădăcinii iar dintre

dăunători: puricele părului, păduchele din San José, viermele perelor, acarienii şi

păduchii de frunze.

80

Tabelul 8

Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr

Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate

1. Repaus vegetativ Păduchele din San José, ouă de Psylla, afide

Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%, Polisulfură de bariu 6%

2. Umflarea mugurilor

Psylla, gărgăriţa florilor

Ekalux 0,1%, Carbetox 37 EC 0,5%, Sumi-alpha 0,4%

3. Dezmugurit Focul bacterian, rapăn, pătarea albă

Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%

4. Răsfirarea inflorescenţelor

Focul bacterian, rapăn, ouă de dăunători, gărgăriţa florilor

Idem 3 + Ekalux 0,1%, sau Carbetox 0,4%, Mospilan 0,02%,

5. Scuturarea petalelor

Rapăn, pătarea albă, monilioză, defoliatoare, minatoare, viespe

Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,255, Folpan 0,3%, + Zolone 0,2% sau Sumi-alpha 0,04%

6, 7, 8 Din 2 în 2 săptămâni

Rapăn, pătarea albă, monilioză, puricele melifer, viermele fructelor, defoliatoate etc.

Fungicid antirapăn + Insecticid: Mitac 0,3%, Decis 0,03%, Chinmix 0,03%, Sumi-alpha 0,04%. Nu se repetă tratamentele cu acelaşi amestec de pesticide.

9-11 La 14 zile de la tratamentul anterior

Rapăn, pătarea albă, păduchele din San José, defoliatoare

Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,25%, Folpan 0,3%, Vondozeb 0,2%, + Ultracid 0,2%, Mospilan 0,02%, Karate 0,02%, Carbetox 0,5%, Applaud 0,05%

12-14 La 2 săptămâni după precendentul

Dăunători Applaud 0,05%, Decis 0,03%, Sumi-alpha 0,04%, Carbetox 0,5%, Chinmix 0,5% etc.

15. După căderea frunzelor

Focul bacterian, rapăn, pătări

Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%.

În ultimii ani puricele părului (Psylla piricola) a compromis multe

plantaţii de păr, datorită folosirii unor substanţe de combatere cu spectru larg de

acţiune, care au distrus prădătorii naturali şi care au avut eficienţă slabă asupra

81

acestui dăunător. Pentru tratamente, se folosesc aceleaşi produse recomandate şi la

măr (tabelul 8).

Maturarea şi recoltarea fructelor

Însuşirile gustative şi durata de păstrare a fructelor, depind foarte mult de

epoca şi condiţiile de recoltare. Datorită perisabilităţii, perele de vară se recoltează

cu 7-10 zile înaintea maturităţii de consum, când au atins dimensiunile

caracteristice soiurilor şi culoarea pe partea umbrită virează de la verde spre

galben.

Recoltate la maturitatea de consum, perele de vară nu pot fi manipulate,

pulpa este moale şi se prăbuşeşte foarte repede. Perele de toamnă se recoltează cu

câteva zile înaintea maturităţii de consum, dacă se valorifică imediat, sau cu 8-10

zile mai devreme dacă se depozitează pentru a fi valorificate după 1-2 luni. Perele

de iarnă se recoltează cât mai târziu posibil, în funcţie de zona de cultură, pentru a

acumula o cantitate cât mai mare de glucide şi arome. Recoltate devreme, perele de

iarnă nu ajung la o calitate corespunzătoare, se veştejesc în depozit şi valorificarea

lor este dificilă.

Capitolul 6

CULTURA GUTUIULUI

Cydonia oblonga Mill Fam. Rosaceae, subfam. Pomoideae

6.1.Importanţa, originea şi aria de răspândire

Gutuile se consumă puţin în stare proaspătă dar sunt apreciate ca materie

primă atât la nivel familial cât şi industrial. Sunt fructe bogate în substanţe

gelificante, ceea ce le face căutate pentru dulceaţă şi marmeladă, pentru a ridica

valoarea altor fructe. Fructele de gutui au următoarea compoziţie chimică (la 100 82

g): 5,69-13,34% zaharuri, 0,56-1,75% acizi organici, 0,4% proteine, 0,55-1,12%

substanţe pectice, 0,3% taninuri, 0,5% lipide, 8,28-34,02 mg% vitamina C, o serie

de ioni minerali (K, Ca, Mg, Fe, etc.).

Importanţa gutuiului rezidă şi din faptul că este folosit tot mai mult ca

portaltoi pentru gutui, mai ales în plantaţiile de densitate mare.

Originea gutuiului nu este certă, după unii autori ar fi originar din zona

Mării Caspice, Caucaz, iar după alţii din Asia Centrală. În prezent se cultivă în

Europa, China, Japonia, Nordul şi sudul Africii, America de Nord şi Australia. În

Europa cea mai mare producătoare de gutui este Italia, dar interesul pentru această

cultură este tot mai mic.

În ţara noastră, gutuiul ocupă o pondere foarte mică în cadrul sorti+-

mentului. Pomii sunt plantaţi de obicei alături de alte specii pentru diversificarea

sortimentului sau pentru a valorifica unele zone depresionare cu risc de băltire a

apei. Sunt câteva zeci de hectare de plantaţii comerciale în judeţele Ilfov, Olt,

Prahova, Tulcea, Iaşi şi Gorj, în zona de influenţă a Staţiunii de cercetări Tg. Jiu,

care se ocupă cu ameliorarea acestei specii etc. Cultura gutuiului este simplă, iar

specia este mai puţin pretenţioasă la condiţiile de mediu decât mărul şi părul.

6.2.Particularităţi biologice

6.2.1.Particularităţi de creştere şi fructificare.

Sistemul radicular este superficial şi mult ramificat, lateral depăşind cu

puţin proiecţia coroanei. Adâncimea la care se situează majoritatea rădăcinilor

este de 25-75 cm şi acestea cresc aproape continuu dacă temperatura solului

depăşeşte 3°C.

Trunchiul gutuiului este în general torsionat, iar dacă este lăsat să crească

natural, formează frecvent mai multe tulpini din zona coletului, având aspect

arbustoid. Coroana este destul de deasă, are ramurile de schelet lungi şi flexibile,

adesea cu zone degarnisite la bază. Înfloreşte târziu, după pornirea în vegetaţie,

florile formându-se în vârful lăstarilor în creştere, când aceştia au circa 8-12 cm. 83

Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autofertile, iar polenizarea este

predominant entomofilă. Nu se supraîncarcă cu rod şi nu este afectat de alternanţa

de fructificare deoarece înflorirea şi legarea se fac pe baza substanţelor

fotoasimilate de frunzele deja formate şi nu pe baza substanţelor de rezervă ca la

măr şi păr. Anii cu producţie mică sau uneori fără producţie la gutui se datorează

avortării florilor sau mumifierii fructelor în timpul creşterii din lipsa substanţelor

hrănitoare sau ca urmare a unor boli. Această inaniţie nu se datorează resurselor

slabe ale pomilor ci ramurii purtătoare de flori sau fructe, care este prea subţire

pentru a permite circulaţia unei cantităţi suficiente de hrană. Situaţia este specifică

pomilor neglijaţi, netăiaţi la care semischeletul se amplifică prea mult şi ramurile

de rod sunt foarte slabe (sub 4 mm grosime). Fructul este mare, frecvent depăşeşte

500 g, sesil, prins direct de ramură. Pulpa formează sclereide în jurul ovarului, de

mărimi diferite în funcţie de soi.

Gutuiul este o specie precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare şi

are o mare capacitate de producţie. În funcţie de vârsta pomilor, se pot obţine până

la 100-170 kg de fructe/pom în anii favorabili. Longevitatea plantaţiilor este de

circa 30 de ani.

6.2.2.Specii, soiuri şi portaltoi

Soiurile existente în cultură provin din trei varietăţi a speciei C. oblonga

şi anume: var. maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme, var. piriformis

Kirchn., cu fructe piriforme fără coaste şi var. lusitanica C.K. Schneid., cu fructe

piriforme cu coaste proeminente. În ţara noastră se cultivă următoarele soiuri:

Bereczki - este unul din cele mai răspândite în sudul şi vestul ţării, are

fructele scurt piriforme sau aproape sferice, cu conturul neregulat, cu coaste bine

marcate, pulpa intens aromată, acidulată, dulce şi potrivit de suculentă, apreciat la

industrializare.

84

Aromate - are vigoare mijlocie, este parţial autofertil, fructele sunt

mijlocii, piriforme, cu gât alungit, cu pulpa consistentă, dulce-acidulată, intens

aromată, ce se poate consuma în stare proaspătă sau industrializată.

Moldoveneşti - are vigoare mică, este foarte productiv şi precoce, are

fructe mijlocii, maliforme, cu gust echilibrat, bun pentru industrializare.

De Constantinopol - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, are

fructele maliforme, cu cinci coaste bine marcate, pulpa acidulat-dulce, slab

aromată, bun pentru industrializare.

Aurii - are vigoare mijlocie, este precoce şi productiv, are fructe mari,

globulos-alungite, îngustate la capete, cu coaste largi. Pulpa este tare, suculentă, cu

gust echilibrat şi slab astringent şi cu aromă slabă.

De Lescowatz - este viguros, rezistent la ger şi secetă, are fructele mari,

aproape sferice sau maliforme, slab costate, cu pulpa moderat suculentă, slab

acidulată şi cu multe sclereide.

De Huşi - soi autohton, viguros, parţial autofertil, are fructele maliforme

cu coaste largi, pulpa cu sclereide fine în jurul ovarului şi cu gust astringent.

Portaltoiul folosit pentru gutui este gutuiul franc sau selecţiile de gutui cu

înmulţire vegetativă folosite la păr. Local, în unele zone se poate folosi ca portaltoi

păducelul pentru solurile uscate.

6.2.3.Cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu

Temperatura. Gutuiul este o specie pretenţioasă la căldură (termofilă),

temperatura constituind factorul limitativ de extindere în partea centrală şi de nord

a ţării. Creşte normal în zonele în care temperatura medie anuală este peste 9°C, iar

pragul biologic este la 8,5°C. În perioada de vegetaţie, are nevoie de o sumă de

temperatură de 3500°C, similar viţei de vie. Iarna pomii rezistă la temperaturi de -

27...-30°C, dacă au vegetat normal şi s-au pregătit bine pentru iernare. După

pornirea în vegetaţie, rezistenţa la îngheţul de revenire scade foarte mult, florile

fiind distruse la -1,5°C. Fructele înainte de recoltare, sunt sensibile la temperaturi

85

negative, ele îngheaţă la -2°C. Sistemul radicular este afectat la -12...-13°C.

Soiurile româneşti De Moşna, De Huşi sunt mai rezistente la frig decât cele

introduse din sortimentul mondial: Bereczki, De Portugalia, De Constantinopol etc.

Apa. Având sistemul radicular superficial, gutuiul are nevoie de cantităţi

mari de apă pe perioada de vegetaţie. Dacă precipitaţiile sunt bine repartizate în

timpul verii, sunt suficiente 600-650 mm anual, dacă nu, necesită irigare. Este o

specie care suportă fără probleme deosebite excesul de apă, putând suporta

inundarea 25-30 de zile în perioada repausului, fiind una din speciile care se cultivă

frecvent în luncile râurilor şi în Delta Dunării. Deşi suportă destul de bine apa din

sol, faţă de umiditatea aerului este sensibil, în condiţii de umiditatea ridicată

fructele nu acumulează suficient zahăr şi aromă, iar frunzele sunt afectate de boli.

Rezistă destul de bine şi la secetă, dar producţia nu este de calitate

corespunzătoare, fructele formează numeroase sclereide mari care depreciază

pulpa.

Lumina. Este pretenţios faţă de lumină. Trebuie amplasat în locuri bine

luminate, pe teren cu expoziţie sudică, altfel ramurile se degarnisesc devreme şi

potenţialul productiv scade. Pomii maturi au nevoie de tăieri periodice de rărire,

altfel semischeletul se amplifică mult, se umbreşte, măciuliile devin tot mai subţiri,

incapabile să hrănească fructele, iar în final se usucă.

Solul. Deşi are o mare plasticitate faţă de sol, cele mai bune rezultate se

obţin pe solurile aluvionale, fertile, revene şi calde, acolo unde sistemul radicular

găseşte condiţii optime de aprovizionare a pomului cu apă şi substanţe minerale.

Nu suportă solurile prea alcaline sau cu calcar activ peste 8% şi nici o concentraţie

în săruri peste 1%.

6.3.Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor se realizează prin altoire pe marcote

de gutui, marcote care cresc foarte bine, ajung la grosimea de altoire şi au seva

86

activă pe toată campania de altoire. Pentru solurile mai uscate, pe scară mai redusă

se foloseşte ca portaltoi păducelul.

Distanţele de plantare care se folosesc în livadă, se corelează cu

vigoarea pomilor şi sunt de 3,5-4 m între rânduri şi 2,5-3 m pe rând. Se poate

planta asociat cu părul sau mărul în zonele depresionare, unde aceste specii nu

rezistă la inundarea din timpul primăverii, atât în masiv cât şi pe rândul speciei

respective, în zona mai joasă a terenului. Pentru realizarea unor producţii bune şi

constante se recomandă plantarea a 2-3 soiuri în parcelă pentru polenizare

încrucişată.

Ca forme de coroană, la gutui se utilizează formele de vas şi piramidă

întreruptă sau chiar unele forme libere mai mult sau mai puţin aplatizate. Datorită

creşterilor mari din tinereţe, se recomandă scurtarea sau ciupirea acestora în

vederea garnisirii. După intrarea pe rod, tăierea constă în reducerea la jumătate sau

o treime a ramurilor lungi purtătoare de măciulii, pentru a asigura condiţii bune de

hrănire a fructelor şi formarea unor ramuri de rod (măciulii) viguroase. La pomii

maturi, trebuie simplificat periodic (la 2-3 ani) semischeletul, cu transferul creşterii

pe ramificaţii tinere viguroase. Deşi din punct de vedere biologic, gutuiul nu este

afectat de alternanţă, frecvent apar pomi care fructifică puţin sau alternativ, datorită

ramurilor de rod epuizate. Dacă măciuliile nu au diametrul de cel puţin 4-5 mm, nu

sunt capabile să hrănească fructele, iar acestea mor prin inaniţie în diferite stadii de

creştere. Pentru a avea fructe anual şi de calitate, este necesar ca simplificarea

semischeletului să se facă în funcţie de vigoarea măciuliilor şi de vârsta pomilor,

asigurând astfel creşteri vegetative, potenţiale ramuri de rod pentru anii următori.

În perioada de declin a pomilor, se fac tăieri în lemn de 5-6 ani pentru prelungirea

perioadei de fructificare, prin stimularea refacerii parţiale a coroanei uscate.

Solul se menţine fie lucrat, fie înierbat, în funcţie de cantitatea de

precipitaţii din zonă.

Cantitatea de îngrăşăminte ce se aplică plantelor de gutui este mai mică

decât la măr şi păr. Se consideră suficientă fertilizarea cu 20-30 t/ha gunoi de grajd

87

la 2-3 ani şi anual 80-90 kg/ha azot, 80 kg/ha fosfor şi 50-60 kg/ha potasiu

substanţă activă. În plantaţiile tinere, cantitatea de îngrăşăminte va fi jumătate faţă

de plantaţiile mature.

Irigarea gutuiului este obligatorie pentru a obţine o producţie bună şi de

calitate, chiar dacă este o specie rezistentă la stresul hidric. Cantitatea de apă ce se

administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric, normele de udare

sunt mici 250-300 m3/ha, iar numărul de udări este mai mare decât la măr.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Gutuiul este mai tolerant la boli şi dăunători decât mărul şi părul, dar are

totuşi câţiva agenţi patogeni care pot compromite cultura. Monilioza sau

mumifierea fructelor este o boală care atacă lăstarii, florile şi fructele tinere; arsura

bacteriană (Erwinia amylovora), atacă întreaga parte aeriană a pomilor, distrugând

în scurt timp întreaga plantaţie. Dintre dăunători viermele fructelor, păduchii

ţestoşi şi afidele afectează producţia şi calitatea acesteia. Combaterea se face ca şi

la bolile mărului şi părului şi cu aceleaşi produse chimice.

Maturarea şi recoltarea fructelor

Maturarea are loc târziu, din a doua jumătate a lunii septembrie. Pentru

stabilirea momentului de recoltare, se verifică dacă la ştergere puful (pubescenţa)

de pe fructe cade sau nu. Momentul optim de recoltare este atunci când pubescenţa

cade la ştergere. Recoltate mai devreme, fructele nu mai pot fi curăţate decât

împreună cu epicarp cu tot. La recoltare, trebuie avută grijă să nu se rupă ramurile

pe care sunt prinse fructele, deoarece pe partea terminală a acestor ramuri sunt

mugurii micşti ce vor fructifica în anul următor.

Păstrarea gutuilor nu este de lungă durată. În funcţie de soi pot fi păstrate

până în decembrie-ianuarie, după care pierderile sunt mari şi păstrarea devine

neeconomică. La supramaturare, pulpa îşi pierde suculenţa, devine maronie şi

improprie pentru a fi consumată proaspătă sau preparată.

88

Capitolul 7

CULTURA PRUNULUI

Prunus domestica L Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae

7.1.Importanţa culturii

Prunul constituie una din culturile pomicole de bază, ocupă locul II după

măr şi găseşte condiţii de creştere şi fructificare pe tot cuprinsul ţării. A fost

cultivat din cele mai vechi timpuri pentru calitatea fructelor folosite în alimentaţie

la nivel familial, ca materie primă pentru industrie, iar lemnul are o serie de

utilizări în industria mobilei, industria chimică şi în artizanat. Este o specie care se

adaptează uşor la condiţii variate de mediu, având capacitatea de a valorifica o

gamă largă de soluri, cu grade diferite de fertilitate, unde alte specii nu dau

rezultate corespunzătoare. Fructele se pot valorifica în cele mai diverse moduri, de

la fructe de desert, la fructe uscate, compot, dulceaţă, marmeladă, magiun, ţuică

etc., având o compoziţie chimică foarte complexă: 7-18% glucide, 0,16-2,30%

acizi organici, 0,15-1,5% substanţe tanoide, 0,65% substanţe pectice, 0,5%

albumină, 6% celuloză, vitaminele A, B, C, săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K,

Na, Mn etc.

Prunele se pot valorifica cu rezultate bune la export. Prin poziţia

geografică a ţării noastre, la sfârşitul lunii iulie şi prima jumătate a lunii august se

maturează o serie de soiuri de valoare, iar în Europa Occidentală este o cerere mare

de prune în această perioadă. Lemnul rezultat în urma defrişării plantaţiilor este

apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui activ, în industria uşoară

pentru fabricarea creioanelor şi altor rechizite. Din seminţe se extrag o serie de

substanţe cu utilizări în industrie, iar endocarpul este folosit drept combustibil

având o putere calorică ridicată.

89

7.2. Originea şi aria de răspândire

Existenţa a mai multe specii în cadrul genului Prunus, din care 4 de

importanţă majoră P. domestica L - prunul comun european, P. triflora Roxbgh. -

prunul chino-japonez, P. insitiţia L. - prunul sirian şi P. cerasifera Ehrh. -

corcoduşul, fac destul de dificilă localizarea cu exactitate a centrului de origine.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu existenţa a 4 centre de origine a

prunului: Asia central-occidentală, Europa, China şi America de Nord, în fiecare

fiind dominantă una sau mai multe specii de prun. Cele mai vechi date referitoare

la prunul comun datează de circa 2000 de ani, din timpul lui Pliniu cel Bătrân, care

menţionează existenţa mai multor tipuri de prune de culori diferite. Se pare că

specia Prunus domestica provine din hibridarea naturală dintre P. cerasifera şi P.

spinosa, deoarece prunul nu creşte în stare sălbatică.

Prunul este mult răspândit la nivel mondial, ocupând locul VI din punct

de vedere a producţiei după mere, citrice, banane, piersici şi ananas, fiind cultivat

pe circa 1,7 milioane ha, cu o producţie totală de circa 13,5 milioane tone (FAO,

1998). Prunul este prezent pe toate continentele globului, dar producţia cea mai

mare este obţinută în Europa (tabelul 9). Dintre ţările mari cultivatoare amintim:

China, SUA, Turcia, Argentina etc. În Europa, printre marii producători de prune

sunt: ex Iugoslavia, România, Bulgaria, Germania etc., (tabelul 10).

Tabelul 9

Producţia de prune la nivel mondial (tone)(Buletin FAO, 1999)

Continentul 1997 1998 1999

Total d.c. 7808217 7177215 7306623America de Nord 819190 495750 683850America de Sud 232839 230863 252635Africa 163596 114093 113900Asia 3631677 3645862 3647099Oceania 35500 28700 28900Europa 2846582 2581297 2499589

90

La nivelul anului 1997, în România erau circa 64,5 mii ha, iar producţia

de fructe a fost de 491,6 tone. Producţia a scăzut simţitor faţă de anul precedent

când s-au obţinut peste 663 tone. Principalele judeţe producătoare de prune sunt

cele din tabelul 11.

Tabelul 10

Producţia de prune în Europa (tone)

(Buletinul FAO, 1999)

Ţara 1997 1998 1999

Total d.c. 2846582 2581297 2499589România 491577 404370 319858

ex Jugoslavia 471000 480000 460000Franţa 195700 205700 210000

Germania 294814 338680 315700Spania 153300 136100 140000

În ultimii ani o pondere tot mai mare din producţia de prune este obţinută

în sectorul privat. La nivelul anului 1997, 454,6 tone de prune, reprezentând 92,5%

au fost obţinute în sectorul privat.

Tabelul 11

Producţia de prune (tone)

(Anuarul statistic al României, 1998)

Judeţul 1991 1996 1997

Total d.c. 360000 662900 491577Argeş 48090 63515 59541Vâlcea 22548 51567 56012Sălaj 13429 40173 13899

Caraş-Severin 17178 36072 27585Arad 5699 35719 18612Bihor 11051 34587 28395Buzău 11629 32223 11492

Dâmboviţa 20181 30016 23175

91

7.3. Particularităţi biologice

7.3.1.Particularităţi de creştere

Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. La pomii

altoiţi pe corcoduş, sistemul radicular este profund, ajunge la 120-130 cm, marea

masă a rădăcinilor se amplasează în stratul de sol cuprins între 20 şi 70 cm, la solul

lucrat şi 10-40 cm la solul înierbat (Hoza, 1995). Extinderea pe orizontală a

rădăcinilor depăşeşte de 2-3 ori proiecţia coroanei, majoritatea rădăcinilor active

(60%) fiind amplasate la nivelul proiecţiei coroanei. Pomii altoiţi pe portaltoi

franc, au sistemul radicular mai superficial şi mai puţin extins lateral, dar au

avantajul că pot valorifica solurile subţiri şi mai grele. La unele soiuri de prun şi la

portaltoi, se manifestă fenomenul de drajonare, care este dăunător în livadă şi

implică cheltuieli suplimentare de înlăturare a acestor creşteri.

Trunchiul la majoritatea soiurilor este drept, uneori torsionat, cu

ritidomul neted sau crăpat sub formă de plăci poliedrice. Creşterea părţii aeriene

este dependentă de portaltoi şi de agrotehnica aplicată în livadă. Prunul poate să

ajungă uşor la 8-10 m înălţime dacă creşte natural, dar în plantaţii nu depăşeşte 5-

5,5 m. Capacitatea de ramificare a soiurilor este diferită, existând soiuri care

formează coroane rare, aerisite şi uşor de întreţinut, (Stanley, Anna Späth) sau

altele care ramifică mult şi îşi îndesesc coroanele (Tuleu gras, Agen, Gras

românesc, Vânăt românesc).

Prunul creşte bine în tinereţe, lungimea ramurilor anuale pot depăşi 1 m

lungime, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin tăieri în verde. Unele

soiuri formează puţini lăstari anticipaţi (Anna Späth, Stanley) iar altele au o

capacitate mai mare de ramificare, uneori îndesind prea mult coroana (Agen,

Centenar). Fructificarea se realizează la unele soiuri pe ramuri mijlocii, soiurile

având o bună capacitate de ramificare, formează coroane mai dese (Vânăt

românesc, Gras românesc, Agen, Centenar), sau pe buchete ramificate, când

coroanele sunt mai rare şi aerisite (Stanley, Anna Späth, Rivers timpuriu).

92

7.3.2.Particularităţi de fructificare

Prunul prezintă muguri floriferi şi vegetativi, dispuşi solitar sau în

grupuri. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee, florile nefiind

afectate de brumele şi îngheţurile din primăvară. Din punct de vedere al

momentului înfloririi soiurile se împart în următoarele grupe: soiuri cu înflorire

timpurie: Gras românesc, Victoria; cu înflorire mijlocie: Rivers timpuriu, Agen,

Stanley, Renclod Althan; sau cu înflorire târzie: Vânăt românesc, Anna Späth.

Florile sunt în general hermafrodite, iar comportarea la polenizare este

diferită. Sunt soiuri autofertile (Anna Späth, Stanley, Vânăt românesc, Gras

românesc etc.), autosterile (Rivers timpuriu, Renclod Althan, Silvia, etc.) şi

androsterile sau cu flori funcţional femele (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Centenar,

Albatros etc.). Pentru o bună polenizare şi fructificare, aşezarea soiurilor în parcelă

trebuie făcută cu atenţie, asocierea soiurilor androsterile cu cel puţin două soiuri

bune polenizatoare, care să se polenizeze între ele şi ambele să-l polenizeze pe cel

androsteril. Soiul adnrosteril nu se amplasează niciodată la marginea parcelei.

Asocierea în plantaţie numai a două soiuri din care un soi androsteril şi un soi

polenizator, nu asigură rezultate bune în primăverile dificile din punct de vedere

climatic, când producţia este foarte slabă. Este cazul soiului Tuleu gras, asociat cu

Agen, în unele plantaţii din zona Olteniei. În primăverile reci, sau cu vânt,

polenizarea florilor este foarte slabă, iar producţia este mult sub potenţialul

soiurilor amintite. La înfiinţarea plantaţiilor, trebuie acordată mare atenţia pomilor

care se cumpără şi se plantează, deoarece toate soiurile care provin din Tuleu gras

sunt androsterile şi deşi acestea ar putea asigura un conveier convenabil în lunile

iulie-august, nu se pot planta fără asigurarea unor polenizatori. Foarte bune

polenizatoare sunt considerate soiurile: Renclod Althan, Stanley, Agen, Anna

Späth, Silvia etc.

La alegerea polenizatorilor, trebuie avută în vederea şi epoca de înflorire

a soiurilor, deoarece în funcţie de condiţiile climatice aceasta se eşalonează pe 7-10

zile. Stigmatul unei flori este receptibil pentru polen 3-5 zile în funcţie de

93

temperatura şi umiditatea aerului din perioada înfloritului. De obicei, există o

perioadă de suprapunere a înfloririi între soiuri şi ţinând seama de faptul că, pentru

o producţie normală este suficientă polenizarea a circa 20-30% din flori, se pot

asocia soiuri diferite în parcelă pentru polenizare încrucişată. Din totalul florilor,

procentul de legare poate ajunge la 45% dacă se asigură o bună polenizare, din care

cad fiziologic 19-32%, regăsindu-se pe pom la maturitate ca fructe circa 3-5% din

numărul total al florilor. Fenomenul de intersterilitate la prun este rar întâlnit.

Vârsta intrării pe rod a pomilor variază în funcţie de soi şi agrotehnică şi

poate fi de 3-4 ani la Agen, Stanley, Centenar şi 5-6 ani la Tuleu gras, Anna Späth.

Capacitatea de producţie este mare şi dependentă de soi, fiind cuprinsă între 15-25

t/ha în livezile cu densitate medie. Pe loturi experimentale au fost obţinute

producţii foarte mari de peste 50 t/ha la Anna Späth, Tuleu gras, Centenar, la SCPP

Vâlcea. La pomii solitari se pot obţine 30-100 kg/pom în funcţie de vârstă.

Alternanţa de fructificare este mai puţin întâlnită decât la măr, dar dacă

pomii sunt supraîncărcaţi, este secetă sau apar accidente climatice, pomii sunt

susceptibili de a intra în alternanţă.

Longevitatea plantaţiilor depinde de portaltoi (pe franc au o longevitate

mai mică), de soi, de gradul de favorabilitate a zonei şi este cuprinsă între 30 şi 40

de ani. Perioada de tinereţe este de 5-7 ani, iar după 25-30 de ani de fructificare,

începe declinul.

7.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi

Din multitudinea de specii ale genului Prunus, pentru pomicultură

prezintă interes numai câteva dintre ele, fie prin soiurile pe care le-au dat, fie ca

portaltoi sau surse de gene pentru ameliorare. Cele mai importante specii sunt:

- Prunus domestica L. - prunul vânăt european, este răspândit în Europa

sud-estică şi Caucaz, creşte ca pom de talie mijlocie, formează un sistem radicular

relativ superficial, drajonează puternic şi este tolerant la excesul de apă. Din

această specie s-au format soiurile: Tuleu gras, Vânăt românesc, Anna Späth etc.

94

- P. insitiţia Jusl. - goldanul sau scolduşul, este răspândit în Europa şi

Asia, are cerinţe reduse faţă de căldură, rezistent la ger, secetă şi boli şi este foarte

productiv. Din goldan s-au format soiurile din grupa Renclod, Mirabelele şi

portaltoiul de Saint Julien.

- P. cerasifera Ehrh. - corcoduşul, creşte spontan în Europa, are talie

mijlocie, o bună plasticitate ecologică, drajonează destul de mult şi are o

variabilitate genetică mare. Este o specie folosită ca polenizator, portaltoi sau chiar

pentru fructe.

- P. spinosa L. - porumbarul, creşte spontan în Europa, Asia, Africa de

nord, sub formă de arbust de talie mică, foarte rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii

scăzute faţă de sol, are o capacitate mare de drajonare, motiv pentru care este

folosit pentru fixarea solurilor erodate. Local poate prezenta şi interes ca portaltoi,

dar numai biotipurile cu drajonare mai slabă.

Speciile de provenienţă orientală şi americană (P. ussuriensis, P.

americana, P. hortulana, P. nigra, P. triflora, P. simonii) sunt folosite ca sursă de

gene de rezistenţă la boli.

Principalele soiuri din sortiment

Sortimentul de soiuri la prun este deosebit de bogat, având posibilitatea

să găsim fructe în stare proaspătă de la sfârşitul lunii iunie şi până la sfârşitul lunii

octombrie, soiuri destinate consumului direct sau industrializării. Deocamdată nu

există o specificare clară a destinaţiei fiecărui soi şi nici nu există soiuri numai

pentru industrie, cu 2-3 excepţii, menţionându-se numai faptul că, pentru

industrializare sunt rentabile soiurile cu maturarea din a doua parte a lunii august,

deoarece acumulează mai multă substanţă uscată. Principalele soiuri cultivate în

ţară, în ordinea maturării sunt:

Rivers timpuriu - are vigoare mijlocie, este autosteril şi bun polenizator,

are fructul mijlociu, sferic-alungit, are culoare roşie-violacee şi pruină albăstruie,

95

neuniformă ca grosime, pulpa cărnoasă, alb-verzuie, dulce şi armonios acidulată,

apreciată pentru masă. Se maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.

Diana - are vigoare mijlocie, este parţial autofertil, are fructul mare,

sferic, roşu-violaceu, marmorat, pulpa groasă, neaderentă, cu gust dulce şi aromă

slabă. Se maturează la începutul lunii iulie.

Ialomiţa - este de vigoare mijlocie, autosteril, bun polenizator, are

fructul mare, sferic sau uşor alungit, colorat în maron-închis, cu pruină groasă,

cenuşie, pulpa cărnoasă, potrivit de consistentă, gust echilibrat, foarte apreciată

pentru masă. Se maturează în a doua jumătate a lunii iulie.

Vâlcean - are vigoare mijlocie sau mare în funcţie de portaltoi, fructifică

pe buchete şi ramuri mijlocii, înfloreşte târziu şi este autosteril. Fructul este mare,

sferic, de culoare vânătă-închis, are pulpa gălbuie, cărnoasă şi suculentă şi cu gust

echilibrat. Se maturează în decada a treia a lunii iulie.

Carpatin - are vigoare mică-mijlocie, formează coroane rare, bine

garnisit cu ramuri scurte şi mijlocii şi este androsteril. Fructul este mijlociu, sferic-

alungit, de culoare albastră-închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este galben verzuie,

suculentă, fină, neaderentă la sâmbure. Se maturează în prima decadă a lunii

august.

Flora - are vigoare mare, cu o bună capacitate de ramificare, fructifică pe

buchete şi ramuri mijloci şi este androsteril. Fructul este mare, ovoidal sau sferic,

albastru, cu pruină cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, suculentă, cu gust plăcut şi

armonios. Se maturează în prima jumătate a lunii august.

Tuleu timpuriu - este un soi destul de viguros, androsteril, cu fructul

mare ovoidal, vânăt-închis, cu pulpa cărnoasă, dulce şi armonios acidulată, fin

aromată, destinat consumului în stare proaspătă şi exportului. Se maturează la

începutul lunii august.

Alina - are vigoare mică-mijlocie, fructificare pe buchete de mai şi este

androsteril. Fructul este mare, ovoidal, de culoare albastră-deschis, acoperit cu o

96

pruină cenuşie. Pulpa are culoare galben-verzuie, este consistentă şi cu gust plăcut.

Se maturează în prima jumătate a lunii august.

Piteştean - pomul are vigoare mijlocie, este androsteril, are fructul mare,

ovoidal, vânăt-închis, cu pulpa cărnoasă, cu gust echilibrat, de calitate foarte bună

pentru masă. Se maturează la sfârşit de iulie şi început de august.

Centenar - este de vigoare mijlocie, este androsteril, are fructul mare şi

foarte mare invers ovoidal, de culoare maronie-închis, pătat cu roşu-violaceu şi cu

o pruină groasă. Pulpa este de consistenţă medie, are gust echilibrat, aromă fină şi

calitate foarte bună. Se maturează în prima jumătate a lunii august.

Silvia - este un soi de vigoare mijlocie-mare, autosteril şi bun

polenizator, cu fructul mare sau foarte mare, sferic alungit sau elipsoidal, de

culoare maronie-roşcat, cu pruină groasă cenuşie. Pulpa este cărnoasă, are gust

echilibrat şi calitate foarte bună. Se maturează în prima jumătate a lunii august.

Renclod Althan - soi viguros, autosteril, foarte bun polenizator, cu

fructul sferic, roz-violaceu, cu pruină albăstruie, pulpa cărnoasă, bine colorată, gust

dulce şi aromă slabă. Se maturează în a doua decadă a lunii august.

Agen - este un soi de vigoare mijlocie, parţial autofertil, ce formează

coroane dese, aglomerate, are fructul mic, invers ovoidal, de culoare roz-roşietică,

cu pulpa galbenă-portocalie, semiaderentă la sâmbure, moale, gust pronunţat dulce

şi aromă slabă. Este destinat industrializării prin uscare şi distilare. Se maturează la

sfârşit de august şi început de septembrie.

Dâmboviţa - are vigoare mare, fructifică pe buchete şi ramuri mijlocii şi

este androsteril. Fructul este mare, ovoid, de culoare vânătă închis acoperit cu

pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie, consistentă, suculentă şi cu gust plăcut.

Se maturează la sfârşit de august.

Tuleu gras - are vigoare mare, este androsteril, are lemnul fragil, fructul

este mijlociu, elipsoidal, vânăt-închis, cu pulpa crocantă, suculentă, dulce şi

armonios acidulată, foarte bun pentru masă sau industrializare. Se maturează la

sfârşit de august şi început de septembrie.

97

Tuleu dulce - este viguros, are fructul mijlociu, invers-ovoidal de culoare

roşie-vineţie cu pruină albastră. Pulpa este moale, suculentă, dulce şi semiaderentă

la sâmbure, este destinat industrializării. Soiul dă rezultate în zona dealurilor, unde

soiul Agen nu poate fi cultivat. Se maturează la sfârşit de august şi început de

septembrie.

Stanley - are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete, este foarte

productiv, precoce, autofertil şi bun polenizator, este sensibil la viespea sâmburilor.

Fructul este mare invers ovoidal, cu o brazdă ventrală bine marcată, are culoare

vânătă-negricioasă, pulpa semiconsistentă, gust echilibrat şi destinaţie mixtă:

consum şi industrializare. Se maturează la sfârşit de august şi început de

septembrie.

Gras ameliorat - are vigoare mare, este autofertil şi sensibil la viroze.

Fructele sunt mijlocii, sferice sau sferice alungite, de culoare vânătă negricioasă, cu

pulpa neaderentă la sâmbure, de consistenţă medie sau moale, dulce şi slab

acidulată, foarte apreciată pentru industrializare. Se maturează la sfârşit de

septembrie.

Vânăt românesc - soi viguros, autofertil, foarte sensibil la viroze. Are

fructul mic, elipsoidal, vânăt-închis, cu pulpa verde-gălbuie, cu pruină groasă

argintie, consistentă, pulpa dulce şi uşor astringentă, intens aromată, cu însuşiri

foarte bune pentru consum sau industrializare. Se maturează în decadele 2-3 din

septembrie.

Anna Späth - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, parţial

autofertil, fructifică pe ramuri scurte. Fructul este mare, sferic sau ovoidal, uşor

turtit la ambele capete, maroniu-vineţiu, cu pruină groasă, pulpa groasă, cărnoasă,

verde-gălbuie, potrivit de dulce şi slab acidulată, destinată consumului sau

industrializării. Dă rezultate bune până în zona dealurilor mijlocii. Se maturează în

luna septembrie.

Record - are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete şi este autosteril.

Fructul este sferic alungit, vânăt închis, cu pruină albastră. Pulpa este galben

98

verzuie, consistentă, suculentă, fin aromată, apreciată pentru masă. Se maturează la

mijlocul lunii septembrie.

Sortimentul de portaltoi

În pepinieristică, la producerea materialului săditor de prun se utilizează

portaltoi generativi şi vegetativi. Portaltoii generativi mai utilizaţi sunt: corcoduşul,

prunul franc, P. Marianna şi pe scară mai redusă piersicul, zarzărul şi porumbarul.

Corcoduşul este cel mai utilizat portaltoi pentru prun, deoarece se

înmulţeşte uşor şi realizează grosimea de altoire din primul an. Imprimă pomilor o

bună plasticitate şi adaptabilitate la diferite condiţii de sol, imprimă vigoare mare

pomilor, dar nu are afinitate cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras românesc, Record

etc.

Prunul franc se obţine din sâmburii unor soiuri locale, fiind omologaţi şi

utilizaţi mai mulţi portaltoi: Oteşani 8, Renclod verde, Voineşti B, Gălbior,

Scolduşe şi Buburuz. Prunul franc are o bună afinitate cu toate soiurile, imprimă o

vigoare mai mică soiurilor, dar puieţii cresc greu în pepinieră. Francul asigură o

productivitate bună, o înrădăcinare mai superficială şi posibilitatea de a valorifica

solurile mai subţiri, este mai sensibil la ger şi secetă decât corcoduşul.

Portaltoii vegetativi sunt puţin utilizaţi datorită plasticităţii mai reduse pe

care o au. Există o serie de selecţii de perspectivă ce se pot înmulţi şi prin butaşi.

- Saint Julien A - este o selecţie obţinută la East Malling, se înmulţeşte

prin butaşi lemnificaţi şi marcotaj. Are afinitate cu majoritatea soiurilor de prun,

imprimă precocitate şi vigoare mijlocie.

- Saint Julien K - selecţie obţinută tot în Anglia, se înmulţeşte prin

butaşi, imprimă vigoare mijlocie soiurilor, este sensibilă la calcar dar rezistă bine la

solurile grele.

- Pixy - este un portaltoi vegetativ obţinut în Anglia, se înmulţeşte prin

butaşi lemnificaţi, are afinitate bună la altoire şi imprimă vigoare mică.

99

- Oteşani 11 - este un portaltoi vegetativ, ce imprimă vigoare mică-

mijlocie, este o selecţie de prun cu bună afinitate de altoire.

- Corcoduş 163 - o selecţie de corcoduş care se înmulţeşte vegetativ prin

butaşi lemnificaţi, pe platforme de înrădăcinare.

De dată mai recentă au fost omologaţi doi portaltoi vegetativi C5 şi CPC,

fiind selecţii de corcoduş cu înmulţire vegetativă.

7.3.4.Cerinţele prunului faţă de factorii de mediu

Căldura. Prunul are pretenţii moderate faţă de căldură, acestea fiind mai

mici decât la păr şi uşor mai mari sau apropiate cu ale mărului. Reuşeşte bine în

zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11°C, pentru unele soiuri chiar

în jur de 8°C (Gras românesc, Vânăt românesc). Nu toate soiurile merg bine în

toate zonele pomicole, unele sunt mai pretenţioase la căldură şi reuşesc numai până

în zona dealurilor mijlocii (Agen, Stanley, Anna Späth, Silvia), altele (Gras

românesc, Vânăt românesc) pot ajunge pe versanţii sudici până în zona

premontană, la peste 700 m. Există diferenţe între soiurile europene şi cele chino-

japoneze în ceea ce priveşte necesarul în frig, deci lungimea perioadei repausului

obligatoriu. Soiurile orientale au un repaus obligatoriu mai scurt, pornesc mai

devreme în vegetaţie, uneori chiar în ferestrele de iarnă. Din această cauză

încercările de introducere în sortimentul românesc a unor astfel de soiuri foarte

valoroase nu a reuşit. În timpul repausului, rezistenţa prunului este mare, tolerează

fără probleme temperaturi de -31°C. Bobocii floriferi rezistă la -4,4°C, florile

deschise la -0,5...-2,2°C, iar fructele legate la -0,5...-1,1°C. Pentru legarea fructelor

temperatura medie zilnică optimă este de 10-12°C, minima nu trebuie să

depăşească 2°C, iar maxima 25°C, altfel florile cad în masă. În timpul verii,

temperatura mai mare de 35°C determină blocarea creşterii şi arsuri pe frunzele

tinere.

Temperatura dintr-o anumită zonă este importantă şi pentru maturarea

fructelor. Soiurile timpurii se maturează după acumularea unei sume de

100

temperatură de 1400-1800°C, 2200-2400°C pentru cele mijloci şi 2800-2900°C

pentru cele târzii.

Apa. Prunul are cerinţe mari faţă de apă, cerinţe care sunt satisfăcute

acolo unde cantitatea de precipitaţii este de peste 650-700 mm anual. În zonele mai

uscate (stepă şi silvostepă) reuşeşte numai în condiţii de irigare. Pretenţiile faţă de

apă sunt diferite între soiuri. Astfel, soiul Gras românesc reuşeşte numai unde

umiditatea este bună, de obicei în zona dealurilor mijlocii şi înalte, în timp ce Anna

Späth şi Agen dau rezultate bune şi în condiţii cu deficit hidric. Soiul Vânăt de

Italia este pretenţios la microclimat, pentru fructificare necesită umiditate şi

căldură, zone cu influenţă mediteraneană, altfel producţia este nesemnificativă,

deşi este un soi de calitate şi destul de mult răspândit în sudul şi vestul ţării.

Cerinţele faţă de apă sunt influenţate de portaltoi şi de epoca de

maturare. Folosirea caisului ca portaltoi, asigură o rezistenţă mai bună la secetă.

Pentru acelaşi portaltoi, soiurile târzii au cerinţe mai mari faţă de apă decât cele cu

maturare timpurie. Excesul de apă din sol este suportat mai bine de pomii altoiţi pe

franc, dacă nu este de durată. Dacă excesul de apă persistă sistemul radicular piere

prin asfixiere. Umiditatea relativă ridicată a aerului creează condiţii pentru atacul

unor boli criptogamice: Monilinia, Xanthomonas, Polystigma etc., şi aceste

microzone trebuie pe cât posibil evitate în momentul înfiinţării plantaţiilor.

Lumina. Cerinţele prunului faţă de lumină nu sunt mari, el poate

valorifica toate tipurile de teren din punct de vedere a pantei. Plantarea prea deasă

a pomilor determină în timp uscarea părţii bazale a coroanei, cu efecte mult mai

severe decât plantarea pomilor pe expoziţii nordice. Lipsa luminii determină

degarnisirea treptată a coroanei, fructele se colorează mai puţin şi sunt de calitate

inferioară. Pentru asigurarea unor condiţii normale desfăşurării proceselor

fiziologice, trebuie corelată distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi asigurarea

iluminării coroanei prin tăierea de întreţinere.

Solul. Faţă de sol prunul practic nu are pretenţii dacă ceilalţi factori nu

sunt restrictiv, în sensul că valorifică aproape toate tipurile de sol. Se poate planta

101

pe solurile subţiri, grele (argila sub 55%), cu pH-ul cuprins între 5,4 şi 8,3 şi

conţinutul în calcar activ sub 10%. Pentru producţii mari şi de calitate, se poate

planta pe solurile brun roşcate, podzoluri, soluri brune de pădure etc., sau chiar pe

nisipuri, în condiţii de irigare. Nu suportă conţinut mai mare de 10% calcar activ în

sol.

7.4. Particularităţi tehnologice

7.4.1.Producerea materialului săditor.

În prezent, se utilizează aproape în exclusivitate pomi altoiţi, cu mici

excepţii, pe plan local, se mai plantează drajoni proveniţi de la soiuri destinate

distilării (Gras românesc, Roşior văratic etc.). Altoirea materialului se face în

pepinieră, pe portaltoi franc sau corcoduş. Se foloseşte mai mult corcoduşul,

deoarece creşte mai repede şi ajunge la grosimea de altoire în primul an, dar

imprimă neuniformitate pomilor în livadă. Portaltoiul franc (din sâmburii soiurilor

Buburuz, Roşior văratic, Voineşti B etc.) asigură o mai bună uniformitate a

pomilor în livadă, dar creşte mai greu în pepinieră şi nu ajung toţi puieţii la

grosimea de altoire în primul an. Pentru valorificarea terenurilor mai uscate se pot

folosi ca portaltoi caisul sau chiar porumbarul. Deşi corcoduşul este mult folosit ca

portaltoi, trebuie ştiut faptul că nu toate soiurile au afinitate bună, ca de exemplu:

Tuleu gras, Anna Späth, Nectarina roşie etc.

7.4.2. Specificul înfiinţării plantaţiilor de prun

Sistematizarea terenului, fertilizarea de bază şi mărunţirea solului se fac

la fel ca la celelalte specii prezentate. Cantitatea de îngrăşăminte care se aplică este

în jur de 40-60 t/ha gunoi de grajd, 500-600 kg superfosfat şi 200-300 kg/ha sare

potasică, care se încorporează în sol printr-o arătură la 24-25 cm.

Distanţele de plantare folosite se corelează cu vigoarea pomilor şi acestea

nu trebuie să fie mai mici de 4-5 m între rânduri şi 3-4 m între pomi pe rând,

ajungând la 6 m între rânduri la soiurile viguroase: Tuleu gras, Renclod Althan, 102

Gras românesc. Pentru plantaţiile destinate industrializării, cu mecanizarea lucrării

de recoltat, spaţiul dintre rânduri trebuie să fie de 7-8 m. Amplasarea prunului în

spaţiu, se face ţinând seama de cerinţele lui faţă de factorii de mediu. Pe dealurile

joase şi mijlocii, unde cantitatea de apă este suficientă, dau rezultate bune cele mai

valoroase soiuri: Tuleu gras, Stanley, Anna Späth, Centenar etc. Pe dealurile

mijlocii, prunul se amplasează pe întreg versantul, mai puţin pe văile reci, pe

dealurile înalte, se amplasează pe treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii sudice,

sud-estice sau sud-vestice, iar în zonele cu precipitaţii mai puţine, se amplasează pe

expoziţie nordică şi în treimea inferioară a versanţilor unde deficitul hidric este mai

redus.

Epoca optimă de plantare este toamna, după căderea frunzelor, până la

îngheţarea solului, sau dacă din anumite motive lucrarea nu s-a putut încheia, se

continuă primăvara cât mai devreme, când condiţiile climatice permit intrarea pe

teren. Se poate planta şi în ferestrele iernii dacă solul nu este îngheţat şi

temperatura nu scade sub 2-3 °C, pentru a nu afecta sistemul radicular. Aşezarea

soiurilor în parcelă se face alternativ, grupându-se cele cu înflorire simultană şi cu

perioadă apropiată de maturare a fructelor, pentru polenizare încrucişată şi

respectiv, pentru a se putea face tratamentele fitosanitare în perioada verii.

Formele de coroană cele mai folosite sunt: vasul ameliorat şi întârziat,

deşi prunul nu necesită imperios această formă de coroană, este des întâlnită în

Muntenia şi Oltenia, urmează piramidele şi fusul zvelt, cât şi formele aplatizate:

palmeta liberă, evantai şi drapelul comercial. Pentru formarea cât mai rapidă a

coroanelor se apelează la potenţialul deosebit de creştere a pomilor tineri, care prin

lucrări în verde permit scurtarea perioadei de formare cu 1-2 ani. Nu se recomandă

nici la această specie tăierea pomilor tineri decât ceea ce este strict necesar.

Deoarece prunul creşte foarte viguros în primii ani, se lasă pomii să fructifice, timp

în care unghiurile de inserţie se deschid sub greutatea fructelor, după care se face

tăierea de încadrare şi finalizare a formei de coroană dorite. La soiurile care au

tendinţă de creştere exagerată în detrimentul ramificării, se ciupesc lăstarii de

103

prelungire la distanţa de ramificare convenabilă, sau eventual se scurtează în

primăvară ramurile anuale, dacă efectul ciupirii nu a fost cel dorit. La soiurile care

au lemnul fragil (grupa Tuleu) trebuie acordată atenţie la reglarea corespunzătoare

a unghiurilor de inserţie a şarpantelor, în jur de 45-55 grade, pentru a evita

dezbinarea lor sub încărcătura de fructe. Deoarece majoritatea portaltoilor

drajonează, este foarte important ca aceştia să fie înlăturaţi cât mai devreme, pentru

a nu concura creşterea pomului.

7.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de prun

Tăierea de producţie se bazează pe reducţia şi simplificarea

semischeletului, în funcţie de tipul de fructificare şi de încărcătura de muguri de

rod. Este bine ca prunul să fie tăiat anual, pentru a asigura creşteri noi, necesare

formării viitoarelor ramuri de rod, normarea producţiei şi evitarea alternanţei de

fructificare, rărirea coroanelor pentru pătrunderea luminii, înlăturarea ramurilor

lacome din partea superioară a coroanei şi menţinerea pomilor în spaţiul lăsat prin

distanţa de plantare. În perioada de maximă fructificare la unele soiuri apar arcade

de rodire, care trebuie întinerite, prin transferul creşterii pe ramuri tinere apărute în

zona de maximă curbură. Soiurile care fructifică pe ramuri lungi (Tuleu gras, Gras

românesc, Vânăt românesc etc.), necesită o atentă rărire a acestor ramuri şi nu

scurtarea lor, pentru asigurarea iluminării suficiente a elementelor coroanei. În

perioada de bătrâneţe, tăierile se amplifică şi se fac şi la nivelul scheletului pentru a

stimula întinerirea pomilor şi prelungirea perioadei de exploatare a livezii.

Întreţinerea solului. În livezile tinere solul se cultivă cu specii

legumicole, cartofi sau chiar specii folosite ca îngrăşăminte verzi în zonele

nisipoase. În plantaţiile mature, solul se poate lucra acolo unde cantitatea de

precipitaţii este mai mică, sau se înierbează intervalele cu lucrarea sau mulcirea

solului pe rândul de pomi. Folosirea erbicidelor în lungul rândului aduce reale

avantaje în combaterea buruienilor perene sau anuale, mai dificil de combătut

mecanic. În plantaţiile de prun, intervalele dintre rânduri se folosesc frecvent

104

pentru producerea furajelor, fără să provoace dezavantaje pentru prun. Cosirea

fânului trebuie făcută în concordanţă cu lucrările de protecţie fitosanitară,

respectând timpul de pauză dintre tratamente şi cosit, în funcţie de produsele

folosite. Neluarea în calcul a acestor aspecte, poate avea consecinţe negative

asupra animalelor care consumă aceste furaje. În zona colinară, unde de obicei

solul este înţelenit, trebuie lucrat solul cel puţin circular sub proiecţia coroanei

pentru a favoriza pe de o parte acumularea apei din ploi, iar pe de altă parte a evita

pierderea apei prin capilaritate.

Irigarea este obligatorie în plantaţiile tinere şi în zonele în care, în lunile

mai, iunie şi iulie nu cad cel puţin 200-250 mm precipitaţii. Desigur, administrarea

apei este dependentă de tipul plantaţiei şi de posibilităţile de care se dispune, dar

pentru producţiile performante apa constituie un factor limitativ. Norma de udare

este de 300-400 m3/ha pentru a se umecta profilul de sol în care sunt distribuite

majoritatea rădăcinilor. Condiţii optime de creştere a pomilor se asigură atunci

când, în sol se menţine o umiditate de 70% din capacitatea de câmp.

Fertilizarea plantaţiilor de prun se face în funcţie de starea de fertilitate a

solului, stabilită prin analize de sol sau prin diagnoze foliare. La aplicarea dozelor

de îngrăşăminte trebuie avut în vedere faptul că pomii valorifică circa 30-40% din

cantitatea administrată, iar din aceasta o parte este blocată în organele permanente

ale pomului, iar altă parte se exportă prin recoltă, frunze şi lemnul care cade la

tăiere. Pentru a compensa toate aceste consumuri, o plantaţie matură de prun are

nevoie anual, la unitatea de suprafaţă, de circa 100-120 kg azot, 60-70 kg fosfor,

100-120 kg potasiu şi periodic 30-40 t de gunoi de grajd. Aceste doze se ajustează

în funcţie de cantitatea de precipitaţii din zonă (la precipitaţii mai multe spălarea

este mai mare şi deci cantitatea de îngrăşăminte aplicate va fi mai mare), de

însuşirile fizico-chimice ale solului etc. Momentul aplicării îngrăşămintelor este

încă discutat de cercetători. Trebuie aplicate toamna înaintea arăturii, fosforul,

potasiul, îngrăşămintele organice şi o treime din azot şi primăvara, fracţionat în

două doze, restul de azot, la înflorire şi în timpul creşterii intense a lăstarilor. Pe

105

solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşăminte verzi semănate toamna şi

încorporate în luna mai.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Pentru a avea fructe de calitate, pomii trebuie să-şi menţină pe toată

perioada de vegetaţie frunzişul sănătos, iar fructele să nu fie atacate de o serie de

dăunători. Dintre bolile care afectează prunul se pot aminti: deformarea fructelor

sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători:

viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele care sunt şi

vectori ai virozelor etc. Combaterea se face prin 2-3 tratamente în perioada de

repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie, cu amestecuri de fungicide şi

insecticide, în funcţie de numărul dăunătorilor care apar, sau se fac tratamente de

acoperire la avertizare (tabelul 12).

Maturarea şi recoltarea fructelor

Maturarea fructelor în funcţie de soi, se manifestă printr-o serie de modificări

morfologice la nivelul fructului, când acesta se colorează caracteristic soiului,

cantitatea de pruină se îngroaşă, pulpa devine mai moale, cantitatea de zahăr este în

creştere, iar aciditatea scade. Soiul Stanley îşi colorează bine fructele cu o lună

înaintea maturităţii de recoltare, deci trebuie ştiut că, el se recoltează în septembrie

deşi se colorează bine din prima decadă a lunii august.

Fructele, odată recoltate din pomi, nu mai continuă maturarea, motiv

pentru care stabilirea momentului de recoltare este foarte important. Recoltate la

maturitatea de consum, majoritatea soiurilor sunt perisabile şi nu se pot transporta

şi manipula. Pentru consumul în stare proaspătă, recoltarea se face cu 5-7 zile

înaintea maturităţii de consum, manual, fără a şterge pruina care le dă un aspect

proaspăt şi se aşează direct în ambalajele de livrare, iar pentru industrializare

recoltarea se face la maturitatea deplină prin scuturare. Nu se recomandă baterea

pomilor cu prăjina (cum se mai face pe alocuri) deoarece aşa se rup o mare parte

106

din ramurile de rod, care sunt responsabile de producţia anului următor şi pomii

intră în alternanţă de fructificare.

Tabelul 12

Tratamentele recomandate în plantaţiile de prun

Fenofaza Agentul patogen Pesticide recomandate

1. Repaus vegetativ Păduchele din San José, păduchele ţestos, ouă de iarnă

Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%, Applaud 0,05 + ulei horticol 0,2%

2.Începutul înfloririi

Ciuruirea bacteriană, monilioză, pătarea roşie, ouă de acarieni

Turdacupral 0,4%, zeamă bordeleză 0,5%

3. Începutul scuturării petalelor

Idem 2 + viespi Dithane M 45 0,2%, Folpan 0,3%, Polyram 0,25%, Captadin 0,25% + Diazol 0,15%, Decis 0,3%, Chinmix 0,03%, Sumi-alpha 0,04%, Zolone 0,2%.

4. după 10-12 zile Pătarea roşie, monilioză, ciuruire, viespi, afide

Dithane M 45 0,2%, Folpan 0,3%, Polyram 0,25%, Captadin 0,25% + Ekalux 0,1%, Carbetox 0,5%, Sintox 0,1%

5-6. la 8-10 zile Idem 4 + viermele prunelor

Alte combinaţii de fungicide + insecticide decât la precedentul tratament

7-8. La 8-10 zile Idem 5 + păduchele din San José, afide

Fungicid + insecticid: Applaud 0,04%, Ekalux 0,1%, Mospilan 0,03%, Carbetox 0,5%

9-10. La avertizare Păduchele din San José, minatore, defoliatoare, afide, acarieni

Fungicid + insecticid + acaricid: Danirun 0,06%, Nisorun 0,03%, Mitigan 0,2%, Mitac 0,2%

11-12. La 10-14 zile după trat. 10

Monilioză, viermele prunelor, minatore, defoliatoare, acarieni

Rovral 0,1%, Sumilex 0,1% + Chinmix 0,0%, Decis 0,04% + acaricid.

13-14. După căderea frunzelor

Ciuruire, monilioză, ouă de insecte

Turacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%, sulfat de cupru 1-2%

107

Recoltarea mecanizată impune stabilirea unor distanţe convenabile la

înfiinţarea livezii, alegerea unor soiuri care se pretează la scuturare (cu

desprinderea uşoară a fructelor) şi eventual aplicarea unor tratamente cu produse

care provoacă abscisia fructelor.

Capitolul 8

CULTURA CAISULUI

Armeniaca vulgaris Lam. Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

8.1.Importanţa culturii

Caisele sunt foarte căutate de consumatori, atât ca fructe de desert cât şi

prelucrate în diverse moduri. Cererea mare de fructe este determinată de însuşirile

lor calitative şi tehnologice, compoziţia biochimică complexă şi gustul foarte

plăcut, aroma specifică etc.

În compoziţia biochimică a fructelor sunt o serie de componente

importante pentru nutriţia omului, dintre care, (la 100 g pulpă): 10,6-21,7%

substanţă uscată, 6-16,6% zahăr total, 0,55-1,1% pectine, 1,09-1,64% proteine, 0,6-

0,86% substanţe minerale din care: K 75-112 mg%, P 21-32 mg%, Ca 6-14 mg

%, Mg, S, Na, 0,41-3,20 mg% vitamina A, 8-27 mg% vitamina C, 35-38 mg%

vitamina P, 0,72-1,8 mg% vitamina E, valoarea energetică este de 21-77 calorii la

100 g etc. După cum reiese din datele de mai sus, prin compoziţia biochimică

caisele asigură organismului uman toate componentele de care are nevoie pentru

desfăşurarea în condiţii bune a metabolismului. Caisele se folosesc şi pentru efectul

lor favorabil în digestie, datorat reacţiei alcaline, în producerea hemoglobinei, în

anemie etc. Valoarea alimentară ridicată a caiselor şi a produselor finite pe bază de 108

caise, au determinat specialiştii din domeniul cercetării ştiinţifice să diversifice

mult sortimentul, prin crearea sau introducerea în cultură a unor soiuri care să se

comporte bine în condiţiile climatice din România.

Sâmburii caiselor sunt foarte bogaţi în substanţe nutritive, conţinând 28%

substanţe pectice, 29-57% grăsimi, 3% săruri minerale etc., pot fi folosiţi ca

materie primă pentru extracţia amigdalinei etc.

Din punct de vedere tehnologic caisul este apreciat de cultivatori

deoarece pomii intră repede pe rod şi au o mare capacitate de producţie.

Capacitatea de adaptare redusă la anumite condiţii de mediu, diferite de

cele în care s-au format soiurile şi mai ales slaba rezistenţă la îngheţul de revenire,

împiedică extinderea în masă a acestei specii. Prin alegerea judicioasă a soiurilor şi

a zonei de cultură, caisul se poate cultiva cu succes în partea de sud şi vest a ţării.

Caisul este o specie de mare valoare pentru zonele în care se poate

cultiva, dar în ultimii ani a înregistrat un regres datorat instabilităţii recoltelor,

afectate sever de condiţiile anormale din timpul iernii şi mai ales de gerul de

revenire.

8.2.Originea şi aria de răspândire

Caisul este originar din Asia, iar după Vasilov ar exista 3 mari centre de

origine: chinez, centro-asiatic şi irano-caucazian. În Europa se pare că a pătruns în

sec. I d.C., mai întâi în Grecia şi apoi în Italia. Mult mai târziu caisul a fost

cunoscut de celelalte popoare ale Europei.

În prezent, caisul se cultivă mult în emisfera nordică, unde se şi produce

peste 90% din producţia mondială de caise. Cele mai mari producţii de caise se

obţin în Europa, Asia, America Centrală şi de Nord şi mai puţin în Africa, Oceania

şi America de Sud (tabelul 13).

Dintre marile ţări producătoare de caise se pot aminti: Turcia, Ex URSS,

Italia, Spania, Grecia, Franţa, USA, Maroc etc., (tabelul 14).

În România, cultura caisului este zonată în principal în partea de sud a 109

ţării. Producţia de caise la nivelul anului 1997 a fost de circa 27,6 mii tone, din

care peste 77% (21384 t) a fost obţinută în sectorul particular. Judeţele cu

producţie mai mare de caise sunt: Constanţa, Galaţi, Călăraşi, Teleorman, Prahova,

Giurgiu, Ialomiţa (tabelul 15).

Tabelul 13

Repartiţia producţiei de caise pe plan mondial (tone)

(Buletin FAO, 1999)

Continentul 1996 1997 1998

Total d.c. 2346191 2544500 2674208Africa 298734 329030 328240

America de Nord 127795 108970 119580America de Sud 56859 61580 61540

America Centrală 2473 4120 4120Asia 1123023 1395930 1397394

Oceania 27400 30000 30200Europa 543907 511670 630134

Tabelul 14

Ţări mari producătoare de caise (tone)

(Buletin FAO, 1999)

Ţara 1997 1998 1999

SUA 549000 393000 627000Spania 388851 202600 272800Italia 104678 87958 87958

Maroc 86800 65700 40000Tunisia 51000 58700 60000

Iran 74396 111992 111992Crecia 43224 34763 34763

Datorită pierderilor de muguri de rod sau de flori din cauza îngheţului de

revenire, producţia de caise este foarte instabilă în timp. Dacă în anul 1986 110

producţia era de 60 mii tone şi în 1987 de 54 mii tone, aceasta scade continuu până

în anul 1990 când se realizează numai 28 mii tone. După 1990, producţia a fost

afectată şi de defrişarea unor suprafeţe de teren, de agrotehnica deficitară în unele

livezi, astfel că în prezent se realizează o medie de circa 25-27 mii tone anual.

Consumul de caise pe cap de locuitor ajunge la 5 kg în Grecia, 3 kg în

Italia, 1,4 kg în Franţa, 1,3 kg în Belgia, 0,5 kg în Anglia etc.

Tabelul 15

Producţia de caise şi defalcarea ei pe principalele judeţe (t)

(Anuarul Statistic al României, 1998)

Judeţul Producţia totală d.c. în sectorul particular

t % T %Total d.c. 27623 100 21384 100

Galaţi 2524 9,1 2143 10Constanţa 2304 8,3 824 3,8Călăraşi 2229 8,0 1964 9,1Ialomiţa 1834 6,6 1536 7,1

Olt 1363 4,9 801 3,7Teleorman 1377 4,9 961 4,9

Dolj 1289 4,6 897 4,2Dâmboviţa 1291 4,6 1149 5,4

Brăila 1260 4,5 909 4,2Tulcea 1260 4,5 539 2,5Ilfov 1129 4,0 719 3,3

8.3. Particularităţi biologice

8.3.1.Particularităţi de creştere

Sistemul radicular. Deoarece pomii folosiţi la înfiinţarea plantaţiilor sunt

altoiţi, sistemul radicular aparţine portaltoiului. Creşterea şi ramificarea sistemului

radicular sunt dependente de portaltoi şi de însuşirile solului. Altoit pe zarzăr îşi

dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi bine ancorat, când o parte mică de

111

rădăcini pot ajunge la 4-4,5 m adâncime, rădăcini care asigură necesarul de apă al

pomului chiar în perioadele secetoase, caisul fiind recunoscut pentru rezistenţa la

uscăciune. Altoit pe prun, rădăcinile sunt mai puţin ramificate dar mai profunde,

iar pe corcoduş, sistemul radicular este mai superficial.

Din cercetările efectuate de Lupescu (1961) reiese că la pomii în vârstă

de 3 ani, altoiţi pe mai mulţi portaltoi, înrădăcinarea a fost diferită astfel:

- cel mai ramificat sistem radicular a fost la portaltoiul franc de prun

Roşior, urmat de corcoduş şi apoi de zarzăr, iar ca adâncime de răspândire, 66%

din rădăcinile corcoduşului erau între 0 şi 30 cm adâncime şi numai 28% la 30-60

cm. La prunul Roşior, 80% din rădăcini erau la 30-60 cm, iar la zarzăr 72,5%.

- dacă ne referim la greutatea totală a sistemului radicular, zarzărul a avut

o greutate mai mare, urmat de corcoduş şi prunul Roşior.

Tulpina. Partea aeriană are un ritm intens de creştere în tinereţe, formând

ramuri de peste un metru, cu 2-3 valuri pe perioada de vegetaţie şi cu ramuri

anticipate. După intrarea pe rod, ritmul de creştere se reduce, ajungând ca în

perioada de maximă producţie, coroanele să rămână la aceleaşi dimensiuni. Din

perioada de maximă producţie, începe procesul de uscare a ramurilor de rod şi

uneori a semischeletului din partea inferioară a coroanei, proces care, dacă nu este

bine controlat prin tăieri, duce la degarnisirea coroanei şi scăderea potenţialului de

producţie. Caracteristice caisului, sunt arcadele care apar pe ramurile de schelet şi

chiar semischelet sub greutatea rodului, formând creşteri viguroase în punctele de

maximă curbură. Aceste arcade se întineresc prin transferarea creşterii pe ramurile

tinere din zona curburii, menţinând astfel potenţialul ridicat de producţie a ramurii

respective. Ramurile de rod caracteristice sunt cele lungi, mijlocii ramificate şi

anticipate, în special la pomii tineri. Ceva mai târziu, fructificarea se mută pe

ramurile mijlocii şi pe buchete. În funcţie de cantitatea de lumină de care dispun

pomii, ramurile anuale au o viaţă mai mare sau mai mică. De obicei, buchetele

trăiesc puţin, 2-4 ani, în lipsa luminii, uneori se usucă în anul formării. Ramurile

mijloci ramificate de vigoare slabă, se usucă destul de repede dacă, nu se corelează

112

distanţa dintre pomi cu vigoarea acestora sau dacă orientarea rândurilor nu se face

pe direcţia nord-sud. Printr-o agrotehnică corespunzătoare, caisul poate fructifica

20-25 de ani.

8.3.2. Particularităţi de fructificare

Caisul este o specie cu o mare fertilitate, în sensul că, diferenţiază un

număr foarte mare de muguri de rod, atât pe ramurile lungi, cât şi pe cele scurte şi

anticipate. Formarea eşalonată a mugurilor pe aceste ramuri determină şi o

diferenţiere eşalonată a lor, ceea ce are avantaje pentru cultivator în primăverile

mai dificile, când apar îngheţuri de revenire.

Un alt aspect cu implicaţii negative asupra producţiei îl constituie

lungimea perioadei repausului profund. În urma cercetărilor, s-a constatat că,

repausul profund la cais se încheie la sfârşitul lunii decembrie, iar după această

dată, dacă condiţiile climatice permit, caisul este apt de a porni în vegetaţie. Aşa se

întâmplă în ferestrele de iarnă, (perioadă cu temperatură peste pragul biologic)

când după 7-8 zile calde caisul începe să-şi hidrateze mugurii, rezistenţa la iernare

scade foarte mult şi la revenirea frigului degeră mugurii de rod. De obicei,

umflarea mugurilor de rod are loc după acumularea a 40°C peste pragul biologic

(6,5°C) şi calendaristic, în anii normali procesul se realizează în a doua şi a treia

decadă a lunii martie. Înflorirea caisului are loc după acumularea a circa 170-

200°C temperatură activă şi are loc în prima săptămână a lunii aprilie şi numai

ocazional la sfârşit de martie, când primăvara este foarte timpurie. Între soiuri

există o diferenţă de 2-8 zile în ceea ce priveşte înfloritul, soiurile cu înflorire

târzie sunt mai puţin afectate de îngheţurile de revenire. Mugurii floriferi formaţi

pe valurile 2 şi 3 înfloresc mai târziu cu 4-5 zile decât cei de pe primul val. Durata

înfloritului în cadrul soiului este dependentă de condiţiile climatice şi este cuprinsă

între 2 şi 5 zile. Majoritatea soiurilor existente în cultură, sunt autofertile, deci nu

există probleme legate de asigurarea polenizării. Cu toate acestea cercetările

efectuate în ţară sau străinătate au arătat efectul benefic al polenizării încrucişate şi

113

la cais, unde procentul de legare este foarte bun, de până la 50%. Procentul mai

slab de legare la unele soiuri nu se datorează polenului, acesta are un bun procent

de germinare la toate soiurile. Problemele de legare se datorează în principal

defectelor florilor, multe din ele au pistilul anormal sau incomplet dezvoltat, la

înflorire, la prima vedere nu se sesizează anomalii, dar fructele abia legate cad în

masă. Plantarea mai multor soiuri în parcelă are drept scop eşalonarea recoltării

fructelor, care sunt perisabile şi se maturează simultan în cadrul pomului. Dacă se

plantează suprafeţe mari cu un soi, este greu de recoltat în 5-7 zile, zeci sau sute

de tone, iar fructele mature cad din pom şi se depreciază.

Capacitatea de producţie a caisului este mare, începe să fructifice din

anul 3-4 de la plantare şi recolte economice se realizează din anul 5-6.

Longevitatea plantaţiilor este de 20-25 de ani din care 15-20 de

producţie. Altoit pe prun şi amplasat în zone foarte favorabile, produce economic

chiar până la 30 de ani.

8.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi

Dintre speciile care au contribuit la formarea soiurilor cultivate de cais se

pot aminti:

Armeniaca vulgaris Lam. - caisul comun, creşte în stare spontană în

nordul Chinei, Asia Centrală, Caucaz, formează un sistem radicular destul de

profund, ancorat la 1-3 m adâncime, preferă solurile uşoare, bine drenate şi aerate.

Cultivat pe soluri mai grele, reci, formează gome, creşte neuniform şi are o

longevitate mai mică. La noi în ţară creşte spontan în zona de stepă, fiind cunoscut

sub numele de zarzăr şi se foloseşte ca portaltoi franc pentru soiurile cultivate.

Armeniaca sibirica Lam. - caisul siberian, formează pomi de vigoare

mică şi are o mare rezistenţă la ger, fructele nu sunt comestibile, prezentând interes

ca sursă de gene de rezistenţă.

114

Armeniaca davidiana Gan. - caisul lui David, are afinitate bună cu

soiurile cultivate, este rezistent la boli şi se pretează la cultura pe nisipuri. Este de

interes ca portaltoi pentru zonele nisipoase şi ca sursă de gene.

Armeniaca manchurica Kockul - Caisul de Manciuria, creşte natural cu

vigoare mijlocie şi este foarte rezistent la ger (-40...-50°C). Prezintă interes pentru

genele de rezistenţă la ger.

Principalele soiuri existente în sortiment

Datorită comportării diferite a unor soiuri de cais, sortimentul este mereu

în schimbare, iar prin noile creaţii româneşti se poate alcătui un conveier care să

asigure producţii bune şi constante. Principalele soiuri de cais sunt:

Timpurii de Arad - soi mult răspândit în vestul ţării, are vigoare mare,

fruct mic aproape sferic, galben-portocaliu cu pistrui sau pete de culoare roşie pe

partea însorită. Pulpa are consistenţă medie, cu gust destul de bun, este apreciat

pentru timpurietate. Se maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.

Timpuriu de Chişinău - are vigoare mijlocie-mare, fructele sunt ovo-

sferice sau sferic-alungite, terminate la vârf cu un cioc de pulpă, sunt galbene-

verzui, au pulpa slab colorată, slab dulce şi uşor acidulată, gust echilibrat. Se

maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.

Cea mai bună de Ungaria - este unul din cele mai vechi soiuri, de

vigoare mare, foarte sensibil la ger şi îngheţul de revenire, are fructul mare, ovo-

sferic şi asimetric, galben-portocaliu, cu pistrui roşii pe partea însorită. Pulpa este

bine colorată, dulce, intens aromată foarte apreciată pentru masă, Se cultivă numai

în zonele unde nu este riscul îngheţului de revenire. Se maturează la mijlocul lunii

iulie

Mari de Cenad - are pomul viguros, sensibil la monilioză, cu fructe mari

şi foarte mari, sferic-alungite, asimetrice, portocalii, acoperite parţial cu roşu-

carmin. Pulpa este consistentă, dulce şi armonios acidulată, foarte apreciată pentru

115

masă. Frecvent fructele crapă în zona punctului stilar. Se maturează la mijlocul

lunii iulie.

Dacia - pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte, este

rezistent la Monilinia şi Clasterosporium, este precoce şi productiv. Fructul este

mare, sferic, galben portocaliu cu tentă roşietică pe partea însorită. Pulpa este

galbenă-portocalie, are multă substanţă uscată, gust plăcut. Se cultivă în sudul ţării.

Se maturează în prima jumătate a lunii iulie.

Neptun - este un soi de vigoare mijlocie, cu fructificare pe ramuri scurte,

are fructul mare, ovoid, mai ascuţit la vârf, este galben cu dungi şi pete roşii pe

partea însorită. Pulpa este galbenă-portocalie, fermă, dulce şi uşor acidulată

apreciat pentru masă. Se cultivă în sudul ţării şi în Dobrogea şi se maturează în

prima jumătate a lunii iulie.

Saturn - are vigoare mică, capacitate bună de producţie, rezistent la ger

şi boli, are fructul mijlociu, sferic şi asimetric, galben-portocaliu, pătat cu roşu pe

partea însorită. Pulpa este portocalie, fermă, dulce, cu gust foarte bun. Se cultivă în

sud şi Dobrogea şi se maturează în prima jumătate a lunii iulie.

Venus - are vigoare mică, coroană rară, fructul mare sau foarte mare,

portocaliu, rumenit cu roşu carmin pe partea însorită. Pulpa este galbenă-deschis,

este fermă, potrivit de suculentă, gust plăcut, vinuriu. Se cultivă în sudul ţării şi se

maturează în a doua jumătate a lunii iulie.

Mamaia - este un soi de vigoare mijlocie, cu capacitate slabă de

garnisire, are fructul mijlociu, ovoidal, portocaliu, acoperit mai mult de jumătate cu

roşu rubiniu. Pulpa este galbenă-portocalie, dulce şi uşor acidulată. Fructele trec

repede în supramaturare şi se prăbuşesc. Se cultivă în sud, Oltenia şi Muntenia şi se

maturează în decada treia a lunii iulie.

Roşii de Băneasa - are vigoare mijlocie, este productiv, are fructul foarte

mare, portocaliu, acoperit cu roşu-aprins pe partea însorită. Pulpa este galben-

portocalie, consistentă, suculentă, gust plăcut armonios. Se cultivă în sud şi se

maturează în decada a treia a lunii iulie.

116

Excelsior - are vigoare mijlocie, este productiv, are fructul mare, sferic

alungit, turtit lateral, galben-pai, cu stropi roşii pe partea însorită. Are pulpa

galbenă, consistentă, suculentă, gust plăcut şi aromă slabă. Se cultivă în sud şi se

maturează la sfârşit de iulie şi început de august.

Comandor - pomul are vigoare mijlocie, este rezistent la ger, productiv,

tolerant la boli. Fructul este mare, sferic-alungit, uşor turtit lateral, galben-

portocaliu, rumenit cu roşu, pulpa este consistentă, suculentă şi are gust echilibrat.

Se cultivă în toate zonele favorabile caisului şi se maturează pe parcursul lunii

august.

Selena - are vigoare mică, fructifică pe ramuri scurte, are fructul

mijlociu, galben-portocaliu, cu puncte şi pete roşii pe partea însorită. Pulpa este

portocalie, conţine multă substanţă uscată, are gust plăcut răcoritor şi se pretează

pentru consum sau industrializare. Se cultivă în sud, Muntenia, Oltenia şi Bihor şi

se maturează în decadele 2-3 ale lunii august.

Sirena - este de vigoare mijlocie, are o coroană rară, aerisită, este

rezistent la ger şi îngheţul de revenire, are fructul mijlociu, globulos sau uşor

ovoidal, de culoare portocalie cu pete roşii pe partea însorită. Pulpa este portocalie,

consistentă, cu multă substanţă uscată, apreciată pentru masă sau industrializare. Se

cultivă în toate zonele favorabile caisului şi se maturează în decadele 2-3 ale lunii

august.

Olimp - are vigoare mică, fructifică pe ramuri scurte, înfloreşte târziu,

este productiv, rezistent la ger şi îngheţul de revenire. Fructul este mare, are o

pubescenţă foarte fină, este de culoare portocalie, acoperit cu roşu-trandafiriu,

pulpa este galbenă-portocalie, semiconsistentă, gust slab acidulat şi aromă plăcută.

Se cultivă în Dobrogea şi Câmpia Română şi se maturează în decadele 1-3 ale lunii

august.

Favorit - are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte, este rezistent

la ger şi îngheţul de revenire, tolerant la bolile caisului. Fructul este mijlociu,

ovoidal, de culoare oranj, rumenit cu roşu pe partea însorită, pulpa este consistentă

117

cu gust plăcut. Se cultivă în Dobrogea, zona capitalei şi Bihor şi se maturează în

decadele 1-2 ale lunii august.

Sulmona - este de vigoare mijlocie, este tolerant la boli, rezistent la ger

şi îngheţul de revenire, are o mare capacitate de producţie. Fructul este mijlociu-

mare, sferic sau ovoidal, galben-portocaliu, stropit cu roşu pe cea mai mare parte

din suprafaţă. Pulpa este portocalie, fermă, are multă substanţă uscată, este potrivit

de suculentă şi gust foarte plăcut. Se cultivă în toate zonele de cultură a caisului şi

se maturează în decadele 1-2 ale lunii august.

Litoral - este de vigoare mijlocie, are capacitate bună de ramificare, este

rezistent la ger şi îngheţul de revenire, înfloreşte târziu. Fructul este mare, ovoidal,

galben-limoniu, cu puncte şi striuri roşii pe partea însorită. Pulpa este galbenă,

potrivit de consistentă, are multă substanţă uscată şi gust plăcut. Se cultivă în toate

zonele de cultură a caisului şi se maturează în decadele 1-3 ale lunii august.

Recent s-au introdus în sortiment hibrizi americani cu maturare în luna

iunie de calitate bună: NJA 42, NJA 19, CR 2-63.

Principali portaltoi ai caisului

Pentru cais se folosesc ca portaltoi, pe lângă zarzăr, o serie de selecţii de

prun şi corcoduş, de piersic sau chiar migdal. Cei mai folosiţi portaltoi sunt:

Zarzărul, este un portaltoi cu afinitate bună pentru toate soiurile zonate

de cais, se pretează foarte bine pentru solurile mai uscate, calcaroase sau chiar

nisipoase. Sistemul radicular se ancorează bine în sol, este rezistent la nematozi

(Meloidogyne sp.) şi cancer bacterian (Agrobacterium tumefaciens), dar este

sensibil la Phytophtora, Armillaria mellea şi Verticillium alboatrum. Determină

pornirea mai devreme a pomilor în vegetaţie primăvara mărind riscul pierderilor

provocate de îngheţul de revenire. Nu suportă solurile argiloase sau cu exces de

umiditate.

Caisul franc, este cel mai utilizat portaltoi pentru cais. Se folosesc în

general soiuri locale, care sunt adaptate condiţiilor ecopedologice. Francul are un

118

ritm bun de creştere în pepinieră, ajunge la grosimea de altoire în primul an în

pepinieră, ceea ce permite înfiinţarea câmpului II al pepinierei prin semănat direct.

La noi în ţară se foloseşte soiul Trandafirii târzii ca portaltoi franc, iar în alte ţări

sunt o serie de selecţii dintre care:

- Manicot GF 1236, selectat în Franţa, care formează portaltoi uniformi,

viguroşi, cu o capacitate slabă de ramificare în anul I. Este un portaltoi sensibil la

asfixierea radiculară, la Verticillium şi Eutypa. Are afinitate cu soiurile din

sortiment, determină precocitate soiurilor, dar asigură fructe de calitate mai slabă;

- Haggith, selectat în Canada, este rezistent la ger, productiv, autofertil,

tolerant la Plum-pox. Se pretează foarte bine pentru solurile mai uscate şi are

afinitate cu toate soiurile, existând probleme de altoire la soiurile infectate cu

virusul CLSV.

Corcoduşul sau Mirobolanul este de asemenea mult folosit, deşi există

o mulţime de biotipuri. Sunt folosite mai multe selecţii după cum urmează:

- Mirobolan GF 31, este o selecţie franceză (P. cerasifera x P. salicina),

are compatibilitate destul de bună, conferă soiurilor vigoare mare, dar este sensibil

la bacterioze, nematozi şi Verticillium. Este destul de rezistent la umiditate mai

mare din sol decât majoritatea portaltoilor caisului;

- Mirobolan 29 C, este o selecţie de corcoduş obţinută în California. Se

înmulţeşte prin butaşi lemnificaţi şi se comportă bine pe solurile nisipoase. Este

rezistent la nematozi şi imprimă productivitate.

Prunul franc, din soiurile Buburuz, care imprimă vigoare mare, rezistă

la ger şi secetă; Oteşani 8 imprimă o vigoare mai mică, determină precocitate de

fructificare, rezistenţă la ger, suportă şi solurile mai grele; Renclod verde, are o

capacitate destul de mare de drajonare etc. Portaltoii de prun au dezavantajul că nu

cresc uniform în pepinieră şi nu ajung toţi la grosimea de altoire în câmpul II.

Mariana 2624, Mariana GF 8-1, (P. cerasifera x P. munsoniana) sunt

selecţii ce se înmulţesc uşor prin butaşi lemnificaţi, rezistă bine la asfixierea

radiculară şi la putrezirea rădăcinilor. Asigură o înrădăcinare superficială ceea ce

119

permite folosirea solurilor mai subţiri şi eventual calcarose. Nu are afinitate foarte

bună cu toate soiurile, necesitând intermediar de altoire.

Brompton (P. domestica) este o selecţie de prun cu înmulţire vegetativă

prin butaşi, este viguros, nu are afinitate bună cu toate soiurile şi este destul de

rezistent la asfixierea radiculară.

Piersicul franc, se foloseşte numai pe solurile mai acide, în general

aceiaşi portaltoi ca la piersic: GF 305, Nemaguard, Siberina, De Balc etc., se

folosesc mult în Italia, Franţa, Canada şi mai puţin în România. Piersicul asigură o

rezistenţă bună la cancer şi verticiloză, dar nu are afinitate cu toate soiurile.

Migdalul, se foloseşte pentru solurile mai uscate, uşoare sau calcaroase,

unde alţi portaltoi nu dau rezultate bune.

8.3.4.Cerinţele caisului faţă de factorii de mediu

Căldura. Caisul este o specie pretenţioasă faţă de căldură, temperatura

constituind factorul limitativ de extindere a speciei. Ca areal de cultură, găseşte

condiţii bune într-o zonă mai mică decât piersicul. Pomii pornesc în vegetaţie după

o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5°C), iar înflorirea

şi legarea fructelor se realizează, dacă sunt asigurate cel puţin 10-12°C. Spre

deosebire de alte specii drupacee, la cais legarea florilor se poate realiza în

primăverile reci chiar la temperaturi joase dar pozitive, legare cu polen propriu.

Uneori polenizarea se face înaintea deschiderii depline a florilor deoarece stigmatul

este aşezat strâns între stamine. În perioada de vegetaţie, temperatura optimă este

de 20°C. Rezistenţa la temperatură scăzută este dependentă de faza de vegetaţie şi

de fiecare organ în parte. Pomii bine pregătiţi pentru iernare pot să reziste până la -

26...-27°C, fără a înregistra pagube, mugurii în faza de umflare sunt distruşi la -

12...-14°C, la apariţia petalelor numai unele soiuri rezistă la -6°C, florile deschise

degeră la -2...-3°C, iar tinerele fructe sunt afectate la -1...-2°C. În iernile cu

temperaturi negative sub 20°C apar crăpături pe trunchiul pomilor, pe care se

instalează o serie de microorganisme ce duc la scurtarea longevităţii pomilor. S-a

120

constatat o legătură între rezistenţa la ger a mugurilor şi gradul lor de dezvoltare.

Mugurii de pe ramurile anticipate sau de pe valurile 2 şi 3, sunt mai tineri şi mai

rezistenţi decât cei de pe primul val.

Irigarea prelungită, fertilizarea excesivă cu azot sau aplicarea acestuia în

a doua parte a verii, duc la prelungirea vegetaţiei şi maturarea incompletă a

mugurilor şi lemnului, ceea ce-i face sensibili la ger. De asemenea, amplasarea

pomilor la baza pantelor, pe văile închise, unde se scurg mai greu curenţii reci,

amplifică şi mai mult efectul negativ al îngheţurilor de revenire.

Apa. Cerinţele faţă de apă ale caisului sunt mici, reuşind foarte bine în

zonele cu 450-550 mm precipitaţii anual. Nu suportă seceta prelungită, iar pentru

producţii mari şi de calitate reacţionează bine la irigare. În perioada de creştere a

fructelor, caisul valorifică apa din sol acumulată în timpul iernii, dar are nevoie de

apă din irigare în timpul diferenţierii mugurilor de rod, când de obicei, se

instalează seceta. Excesul de apă din sol, umiditatea relativă ridicată din timpul

înfloritului şi la maturarea fructelor, au influenţă negativă asupra producţiei,

favorizează atacul unor boli periculoase: Monilinia, Eutypa, Stereum etc. Stagnarea

apei în sol şi inundarea temporară contribuie la pieirea prematură a caisului dacă

excesul este de scurtă durată (2-3 zile), iar dacă este de durată mai mare pomii mor

repede prin asfixierea rădăcinilor.

Lumina. Este una din speciile cele mai pretenţioase faţă de lumină.

Pentru a asigura necesarul de lumină, caisul se amplasează pe cele mai expuse

terenuri, se aleg formele de coroană care permit pătrunderea luminii la toate

organele tulpinii şi orientarea rândurilor se face pe direcţia nord-sud. Atenţie mare

trebuie acordată distanţei de plantare. Deşi se recomandă tot felul de distanţe

pentru cais, consider că sub 5 m între rânduri, nu se justifică sub nici un motiv,

deoarece nu există soiuri de vigoare slabă, iar în timp, pomul creşte pe verticală

după lumină şi ajunge la înălţimi de 6-8 m. Sunt astfel de situaţii în practică, chiar

la unităţi foste IAS-uri, unde pomii plantaţi la distanţa de 4 m între rânduri sunt

practic scăpaţi de sub control şi plantaţiile compromise, deşi sunt tinere. Distanţa

121

de plantare mai mare, ajută la menţinerea garnisită a bazei coroanei şi la

menţinerea potenţialului de producţie ridicat. Nu se poate face intensivizarea

caisului numai de dragul de a o face. Din punct de vedere tehnic, se pot realiza

plantaţii cu densitate mai mare, dar pentru întreţinerea lor corespunzătoare este

nevoie de pricepere şi bani, ori astăzi trebuie să primeze aspectul economic.

În ceea ce priveşte expoziţia terenului, caisul se plantează numai pe

expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice, iar pe versant numai pe treimea

mijlocie a acestuia.

Pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice, în cursul anului

caisul are nevoie de cel puţin 1900 ore de insolaţie din care 250 de ore în iunie şi

280 de ore în luna iulie.

Solul. Faţă de acest factor, pretenţiile sunt moderate, în sensul că reuşeşte

bine pe majoritatea solurilor mijlocii şi uşoare de la lutoase la nisipoase. Indiferent

de portaltoiul folosit, solurile nu trebuie să conţină mai mult de 5% schelet. Nu

suportă solurile grele sau cu exces de apă. Chiar dacă mai găsim recomandări de

valorificare a unor soluri mai grele cu cais prin folosirea prunului sau corcoduşului

ca portaltoi, aceste terenuri nu asigură longevitate plantaţiilor şi nu merită o astfel

de investiţie. Solul greu constituie una din cauzele pieirii premature a caisului. Cele

mai bune sunt solurile uşoare, calde, permeabile şi fertile, cu reacţie slab alcalină

sau neutră. Caisul valorifică foarte bine şi nisipurile consolidate dacă se aplică o

fertilizare corespunzătoare şi numai în condiţii de irigare. Pe solurile carbonatice,

dominante în arealul de cultură a caisului, orizontul cu carbonaţi trebuie să fie sub

100 cm, iar carbonatul de calciu activ să fie în jur de 3%. Intervalul favorabil al

pH-ului este de 7,3-8,4, indiferent de textura solului, dar poate valorifica şi solurile

cu pH-ul mai mic, de până la 5,9.

122

8.4.Particularităţi tehnologice

8.4.1.Producerea materialului săditor

Obţinerea pomilor altoiţi se face prin folosirea unuia din următorii

portaltoi: zarzărul şi francul, care sunt viguroşi, au un sistem radicular bine

dezvoltat, rezistă bine la nematozi, solurile sărace şi uscate, asigură o calitate bună

a fructelor; corcoduşul se adaptează la toate terenurile, dar nu are afinitate cu toate

soiurile, are vigoare medie, imprimă o intrare mai devreme pe rod; piersicul franc

imprimă precocitate şi productivitate, este însă puţin folosit; prunul franc pentru a

imprima caisului o mai bună rezistenţă la iernare, prin altoire la nivelul de

proiectare a coroanei şi migdalul pentru a valorifica unele soluri calcaroase. Puieţii

portaltoi, cu excepţia celor de prun, se obţin prin semănare directă în câmpul de

altoire sau şcoala de puieţi, iar altoirea se face cu mugur dormind în prima parte a

campaniei de altoire. În prezent, se comercializează prin staţiunile de profil pomi

altoiţi din majoritatea soiurilor noi introduse în sortiment.

8.4.2. Specificul înfiinţării plantaţiilor de cais

Lucrările de sistematizare şi pregătire a terenului sunt identice cu cele de

la celelalte specii. Distanţele de plantare folosite sunt corelate cu forma de coroană.

Pentru coroanele tip vas, sunt necesare distanţe de plantare de 5-6 m între rânduri

şi 4-5 m între pomi pe rând, în funcţie de vigoare, iar pentru coroanele aplatizate 4-

5 m între rânduri şi 3-4 m între pomi pe rând.

Plantarea se execută de obicei toamna, dacă se poate procura materialul

săditor, înaintea îngheţului, sau primăvara cât mai devreme. La plantare, se

folosesc vergi de un an care după tăierea de proiectare a coroanei, datorită ritmului

intens de creştere, necesită mai multe intervenţii în verde, pentru alegerea lăstarilor

necesari elementelor structurale ale coroanei. Alegerea soiurilor care se plantează

se face în funcţie de suprafaţa de plantat şi de destinaţia producţiei. Trebuie să se

ţină seama de maturarea grupată a fructelor în cadrul unui soi şi să se evite

vârfurile de consum a forţei de muncă. De exemplu, la plantarea a 5 ha cu un soi şi 123

la o producţie de 10-15 t/ha, trebuie să se recolteze în circa o săptămână 50-75 t de

fructe, pentru care, este nevoie de forţă de muncă, ambalaje şi un mod eficient de

valorificare. Pentru a evita vârfurile de producţie, se recomandă eşalonarea

recoltării prin plantarea mai multor soiuri cu perioadă de maturare diferită.

Formele de coroană care se folosesc sunt fie formele tip vas fie cele

aplatizate, coroane care asigură o bună iluminare a pomilor, ştiind că este o specie

pretenţioasă la lumină.

După plantare varga se scurtează la 75-80 cm, urmând ca în perioada de

vegetaţie, când lăstarii formaţi au ajuns la 10-15 cm, să se aleagă elementele

structurale ale coroanei. Pentru forma de vas se lasă 3-4 şarpante, bine distribuite

în jurul axului, iar axul se suprimă numai după consolidarea ultimei şarpante. Pe

şarpante se formează subşarpante după sistemul de ramificare bilateral, altern,

exterior.

Pentru formele aplatizate, se aleg şarpante orientate în lungul rândului,

distanţa între ele pe ax se corelează cu capacitatea de ramificare a soiurilor.

Palmetele formate pot să fie etajate, neetajate sau libere. Se tinde spre formarea

coroanelor cât mai libere, care nu necesită intervenţii de tăiere severe în perioada

repausului pentru a grăbi intrarea pe rod.

8.4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de cais

Tăierile de formare trebuie făcute pe cât posibil în perioada de vegetaţie

şi au drept scop formarea scheletului coroanei într-un timp cât mai scurt. Nu se vor

face tăieri severe, mai ales în uscat, deoarece acestea stimulează creşterea şi aşa

mare a pomilor tineri şi întârzie intrarea pe rod. Pentru deschiderea unghiurilor de

inserţie mici, la unele soiuri, se recomandă tăieri de transfer pe ramificaţii laterale,

în vederea consolidării acestora şi evitarea dezbinării mai târziu, sub greutatea

fructelor.

În livezile mature, tăierea se face anual, pentru normarea încărcăturii de

rod şi rărirea coroanei pentru a ajunge lumina la toate componentele tulpinii. Ca

124

moment de execuţie, tăierea trebuie făcută cât mai târziu, după trecerea pericolului

îngheţului de revenire, sau dacă au fost afectaţi o parte din muguri, tăierea se poate

face după legarea fructelor, păstrând astfel fructele legate. Semischeletul prea lung

sau degarnisit se scurtează pentru fortificare. Ramurile care nu au rod, se scurtează

în cep, pentru a stimula formarea ramurilor de rod de înlocuire, iar în partea

superioară a coroanei, unde de obicei pierderile prin îngheţ sunt mai mici, se lasă o

încărcătură mai mare (tăiere de compensare). Tăierea plantaţiilor de cais se poate

efectua cu succes numai în verde, prin intervenţii de rărire şi întreţinere a coroanei

efectuate după recoltarea fructelor, iar în uscat, se fac eventual, numai tăieri de

corectare. La cais, deoarece este o specie pretenţioasă la lumină, apare tendinţa de

creştere pe verticală a pomilor, depăşind limitele normale (înălţimea nu trebuie să

depăşească distanţa dintre rânduri) cu efecte negative asupra pomilor datorită

umbririi reciproce a acestora şi degarnisirii părţii bazale a coroanei. Plafonarea

înălţimii este obligatorie pentru a putea menţine echilibrată coroana în plan

vertical. Pentru aceasta, axul pomului se suprimă deasupra unei ramuri laterale

bine consolidate (de cel puţin 3-4 ani), care nu mai revine spre verticală ca ax.

În a doua parte a perioadei de fructificare a caisului, sunt necesare tăieri

mai severe, chiar la nivelul scheletului, pentru a stimula creşterea şi a menţine

coroana garnisită în partea inferioară şi centrală, cu păstrarea zonei de fructificare,

care tinde să migreze către periferie. Deoarece caisul nu reacţionează bine la rănile

efectuate cu ocazia tăierilor, nu se recomandă tăierea ramurilor mai groase de 4-5

cm, deoarece acestea se calusează greu şi pot constitui porţi de intrare pentru

anumiţi agenţi patogeni. După tăiere este bine ca rănile să fie badijonate cu vopsea

sau mastic.

Întreţinerea solului se face ca şi la alte specii. În livezile tinere,

intervalele se cultivă cu specii agroalimentare, iar în cele mature, de obicei solul se

menţine lucrat sau erbicidat, deoarece în zona de cultură a caisului, cantitatea de

precipitaţii este mică, nu permite înierbarea fără aportul apei din irigare. Pe rând,

indiferent de întreţinerea intervalului, solul se lucrează, pentru a asigura un regim

125

aerohidric bun sistemului radicular. Pentru îmbogăţirea solului în substanţă

organică, alternativ din două în două intervale, se pot semăna toamna îngrăşăminte

verzi care se încorporează la începutul verii următoare.

Fertilizarea se face în funcţie de starea de fertilitate a solului. Caisul are

nevoi mai mari pentru fosfor şi azot decât mărul şi părul, de asemenea are nevoie

de calciu şi bor. Pe baza cercetărilor efectuate la noi în ţară se estimează că un

hectar de livadă consumă următoarele cantităţi de elemente minerale: 47-147 kg N,

12-31 kg P2O5, 72-121 kg K2O, precum şi importante cantităţi de microelemente.

Pe baza macroelementelor conţinute în trunchi, ramuri şi fructe, la pomii de 5 ani,

Huguet a calculat consumul specific de elemente minerale al caisului constatând că

se consumă anual 236,5 kg N, 24,5 kg fosfor, 182,4 kg potasiu, 134,7 kg calciu, 14

kg magneziu şi o serie de microelemente. Cercetările lui Fekete (1971) arată că

pentru fiecare 100 kg de fructe din sol se extrag 0,40 kg azot, 0,13 kg fosfor şi 0,68

kg potasiu. Se consideră normale dozele de 90 kg/ha azot administrat în trei

reprize, 75 kg/ha potasiu şi 120 kg/ha fosfor, pentru o producţie de circa 10 t/ha,

care se încorporează toamna cu arătura. Dacă producţia estimată este mai mare,

trebuie suplimentată cantitatea de îngrăşăminte aplicate. Periodic, se administrează

gunoi de grajd sau se cultivă plante ce se încorporează ca îngrăşământ verde.

Irigarea. Deşi caisul este rezistent la secetă, pentru a obţine producţii de

calitate, are nevoie de apă în fazele critice: faza de creştere intensă a fructelor şi la

diferenţierea mugurilor, când de obicei, apa din precipitaţii nu este suficientă sau

lipseşte. În lipsa apei fructele rămân mici, diferenţierea mugurilor de rod este slabă,

o parte din frunze cad etc., determinând intrarea pomilor în alternanţă de

fructificare. Irigarea caisului în perioada maturării fructelor are efecte negative,

provoacă crăparea fructelor unor soiuri şi le atenuează însuşirile organoleptice.

Cantitatea de apă administrată la o udare este în jur de 350-400 m3/ha, iar numărul

udărilor este dependent de condiţiile climatice.

126

Pieirea prematură a caisului

Pieirea prematură sau apoplexia caisului, se referă la moartea relativ

rapidă a unor pomi din plantaţie, fără un motiv bine determinat. Declanşarea

procesului de apoplexie, se manifestă printr-o vegetaţie slabă, debilă, frunze cu

aspect clorotic, uneori cu scurgeri de clei la nivelul ramurilor şi a trunchiului, se

continuă cu uscarea parţială sau totală a unor ramuri în timp scurt şi se încheie prin

moartea pomului. Nu se cunoaşte cauza exactă a acestui fenomen, ca să poată

eventual fi contracarată. Se pare că la originea pieirii premature stau mai mulţi

factori dintre care: atacul unor virusuri, ciuperci şi bacterii, atacul insectelor,

însuşirile fizico-chimice nefavorabile ale solului, afinitatea necorespunzătoare

dintre soi şi altoi, seceta, excesul de apă, îngheţul de revenire, supraproducţia,

excesul sau carenţa unor elemente minerale din sol etc.

Lupta împotriva acestui fenomen se reduce numai la măsurile de

prevenire, prin zonarea şi microzonarea caisului în zonele cu condiţii foarte

favorabile, evitarea plantării caisului pe soluri grele sau cu apă stagnantă,

respectarea în optim a tehnologiei de cultură, normarea corespunzătoare a recoltei

de fructe, protecţia fitosanitară corespunzătoare, distrugerea prin ardere a pomilor

bolnavi şi dezinfectarea locului cu sulfat de cupru 1%, evitarea formării de răni

mari cu ocazia tăierilor, evitarea replantării piersicului după el însuşi sau după

specii înrudite botanic etc.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Principalele boli care afectează plantaţiile de cais sunt: ciuruirea

frunzelor, monilioza, făinarea, cancerul bacterian etc., care netratate pot

compromite producţia anului în curs şi pe cea a anului următor. Dintre dăunători se

pot aminti: gărgăriţa fructelor, insectele defoliatoare, păduchi de frunze etc., care

pot provoca defolierea pomilor cu toate implicaţiile care decurg de aici. Pentru

combaterea bolilor şi dăunătorilor, se recomandă 2-3 tratamente în perioada

repausului, dintre care unul la căderea frunzelor cu sulfat de cupru 2-3% şi 1-2 în

127

timpul iernii (zeamă sulfocalcică 20%, Dibutox 1%, Ulei horticol 1,5 + Applaud

0,025%, Polisulfură de bariu 6%), iar în perioada de vegetaţie, se fac tratamente la

avertizare, de obicei mixte, cu amestecuri de fungicide (Topsin 0,05%, Turdacupral

0,4%, Rovral 0,1%, Sumilex 0,1%), Captadin 0,2%, Trifmin 0,03%), şi insecticide

(Oleoekalux 1%, Orthocid 0,25%, Mospilan 0,02%, Danirun 0,06% etc.).

Momentele de aplicare a tratamentelor sunt similare cu cele de la prun.

Maturarea şi recoltarea fructelor

Procesul de maturare a fructelor are loc destul de grupat în cadrul soiului,

în circa 5-7 zilele, fructele unui pom se pot recolta. Pentru o calitate foarte bună se

poate efectua recoltarea eşalonată în 2-3 treceri, dar în practica curentă, recoltarea

se face dintr-o trecere, pentru economie de forţă de muncă. Stabilirea momentului

optim de recoltare în funcţie de destinaţia fructelor, este important, deoarece după

desprinderea de ramură fructele continuă să-şi îmbunătăţească însuşirile gustative,

ajunse la maturitatea deplină, sunt perisabile şi cad foarte uşor din pom. Pentru

fructele destinate consumului în stare proaspătă, recoltarea se face manual, în

momentul în care culoarea devine caracteristică soiului pe circa 2/3 din suprafaţă.

Dacă fructele trebuie transportate la distanţe mari sau pentru export, recoltarea se

face în momentul în care culoarea pe partea umbrită a fructului virează de la verde

la galben, astfel încât pe perioada transportului îşi desăvârşesc maturarea şi pot fi

valorificate. Fructele destinate industrializării se recoltează la maturitatea deplină,

de obicei, prin scuturare pentru a reduce cheltuielile. Deoarece fructele scuturate au

leziuni, ele trebuie să ajungă cât mai repede posibil la locul de prelucrare, unde fie

sunt prelucrate, fie sunt conservate cu anhidridă sulfuroasă. Producţia obţinută este

diferită în funcţie de soi, vârsta pomilor şi condiţiile climatice, fiind cuprinsă între

10-20 t/ha.

Caisele nu se pretează la păstrare decât o perioadă scurtă de timp, 1-2

săptămâni şi în condiţii de temperatură scăzută, 1-3°C şi umiditate de 85-90%.

128