Capitolul 4

POLITICI ŞI STRATEGII PRIVIND TURISMUL INTERNAŢIONAL APLICATE ÎN

DIFERITE GRUPURI ŞI CATEGORII DE ŢĂRI ALE LUMII

Amploarea fenomenului turistic şi diversificarea formelor sale au consecinţe multiple asupra mediului natural, asupra societăţii şi economiei. Statele lumii nu pot rămâne indiferente la o asemenea activitate, ce se impune ca un sector economic distinct şi ca un puternic agent de transformare a spaţiului şi, din acest motiv, ele aplică diverse politici, în încercarea de a dirija evoluţia fenomenului turistic şi de a obţine, din acesta, un profit cât mai mare1.

Politicile turistice naţionale sunt diverse, în funcţie de gradul de dezvoltare economică, de patrimoniul turistic pe care îl deţine fiecare ţară, precum şi în funcţie de alţi factori.

Din punct de vedere teoretic, autorităţile statului pot să adopte, în privinţa turismului, trei tipuri distincte de atitudini2:

a) Liberalismul total, ce exclude orice intervenţie directă a autorităţilor, lăsând iniţiativei private rolul de a conduce dezvoltarea turistică.

b) Un intervenţionism mai limitat sau mai pronunţat, care să vizeze sprijinirea dezvoltării sectorului turistic şi corectarea eventualelor disfuncţionalităţi ce pot să apară.

c) Controlul şi chiar interdicţia, prin măsuri restrictive, a fluxurilor turistice având ca destinaţie ţara respectivă.

În practică, majoritatea covârşitoare a statelor lumii adoptă, în perioada actuală, o soluţie intermediară, în această privinţă.

4.1. Politicile turismului internaţional în ţările industrializate

Politicile turismului internaţional în ţările industrializate prezintă, din punct de vedere al turismului internaţional, o serie de caracteristici comune3, respectiv:

- ţările industrializate reprezintă, împreună, o cotă foarte importantă din turismul internaţional (peste 70%);

- aceste ţări sunt, în acelaşi timp, principalele ţări emiţătoare şi receptoare în turismul internaţional;

- cu puţine excepţii (cum este cazul Spaniei sau cel al Franţei), în ţările industrializate, turismul internaţional este considerat ca fiind o activitate secundară, în raport cu alte mari sectoare de activitate economică;

1 Mesplier, Alain, Bloc-Duraffour, Pierre, Le tourisme dans le monde, 6-e édition, Bréal, Rosny (Franţa), 2005, p. 862 Idem, p. 883 Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica, Paris, 2007, p. 231

1

- fluxurile turismului internaţional se realizează între ţări cu niveluri economice şi sociale comparabile, dar, adesea, cu diferenţe culturale foarte importante, unele faţă de altele;

- turismul internaţional se bazează, în principal, pe iniţiativele întreprinderilor private, chiar dacă partea deţinută de sectorul public este, încă, importantă (Administraţii Naţionale ale Turismului, transport, finanţări, etc.);Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) şi Uniunea

Europeană joacă un rol important în coordonarea politicilor turistice în ţările industrializate, în determinarea obiectivelor şi în aplicarea măsurilor armonizate cu politicile economice generale.

4.1.1. Politici turistice în ţările membre ale OCDE

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE sau OECD, după iniţialele denumirii în limba engleză) are ca membre guvernele a 30 de state, ataşate principiilor democraţiei şi economiei de piaţă, în vederea1:

- susţinerii unei creşteri economice durabile;- creşterii nivelului de trai;- menţinerii stabilităţii financiare;- ajutorării altor ţări, pentru ca acestea să îşi dezvolte economia;- contribuţiei la creşterea comerţului mondial.De asemenea, OCDE îşi împărtăşeşte experienţa sa, pe care a acumulat-o în peste

40 de ani de activitate şi realizează schimburi de idei cu peste 70 de ţări în curs de dezvoltare.

Cele 30 de ţări membre ale OCDE ocupă un loc preponderent în turismul mondial, atât în privinţa numărului de turişti, respectiv a numărului de deplasări, interne şi internaţionale, efectuate de cetăţenii acestor ţări, cât şi a cheltuielilor efectuate de aceştia, în scop turistic. Din acest motiv, aceste ţări acordă o atenţie deosebită sectorului turistic, în cadrul preocupărilor lor.

Datorită importanţei sale pentru economia ţărilor membre, turismul constituie unul dintre domeniile de acţiune ale administraţiilor publice, în cea mai mare parte a ţărilor OCDE.

Turismul a cunoscut o creştere spectaculoasă, în ultimii treizeci de ani, devenind o componentă esenţială a economiei serviciilor (30% din schimburile internaţionale de servicii în zona OCDE) care reprezintă motorul creşterii în cea mai mare parte a ţărilor OCDE2. Aceste ţări totalizează împreună cca. 70% din activitatea turistică mondială.

Mondializarea, înăsprirea concurenţei internaţionale şi marile evoluţii sectoriale şi trans-sectoriale au o influenţă puternică asupra rolului pe care îl joacă administraţiile centrale în domeniul turismului. În această privinţă, Comitetul pentru Turism constituie principalul punct de contact al OCDE, în privinţa acestor probleme şi oferă un cadru unic, în felul său, pentru dezbaterile asupra turismului şi asupra problemelor socio-economice, comerciale, statistice şi analitice, legate de turism. Comitetul pentru Turism este un forum de schimburi de informaţii privind politicile urmate şi schimbările structurale ce influenţează creşterea turismului internaţional, în viziunea dezvoltării durabile.

1 www.oecd.org2 Ibidem

2

Odată pe an, Comitetul pentru Turism al OCDE reuneşte decidenţii de nivel înalt din domeniul turismului, pentru a dezbate principalele evoluţii ce interesează acest sector, pentru adoptarea de iniţiative, în funcţie de necesităţi, pentru a reuni elemente de informare asupra politicilor şi pentru a contribui la lucrările desfăşurate în alte sectoare ale OCDE. Comitetul pentru turism cooperează cu O.M.T., cu U.E. şi cu Biroul Internaţional al Muncii şi angajează dialogul cu ţările nemembre ale OCDE, oferind cadrul pentru organizarea de consultări şi de seminarii între reprezentanţii sectorului turism, universitari şi alte categorii.

Principala menire a Comitetului pentru Turism este aceea de a ajuta ţările membre ale OCDE să-şi adapteze politicile şi acţiunile, astfel încât acestea să favorizeze o dezvoltare a turismului compatibilă cu dezvoltarea durabilă. De asemenea, se străduieşte să sensibilizeze diferiţi „actori” asupra problemelor internaţionale şi să încurajeze cooperarea, internaţională în domeniul turismului.

Strategiile de bază ale Comitetului pentru turism s-au axat pe trei domenii principale de activitate1: controlul, liberalizarea şi măsurarea fenomenului turistic (din punct de vedere statistic).

a) ControlulComitetul pentru turism joacă un rol de cadru pentru realizare a schimburilor, în

principal plecând de la controlul politicilor şi al schimbărilor structurale ce influenţează dezvoltarea turismului internaţional, atât în interiorul, cât şi în exteriorul zonei OCDE.

În anul 1990, Comitetul a pus în aplicare procedurile de examinare sistematică a politicilor turismului şi a celor legate de turism, aplicate de ţările membre, în fiecare dintre acestea. Acest mod de abordare permite, de asemenea, să fie identificate problemele orizontale, de interes general, printre care se numără:

- examinarea perspectivelor turismului, cu privire la evoluţia în domeniul politicii de transport. Astfel, Raportul anual din 1990 prezintă principalele probleme întâlnite şi soluţiile preconizate pentru a face faţă creşterii fluxurilor turistice;

- studiul motivaţiilor administraţiilor publice ce au stat la baza promovării turismului, pornind de la experienţa anumitor ţări ale OCDE (studiu publicat în anul 1992);

- examinarea contribuţiei turismului la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, împreună cu Grupul Consiliului OCDE pentru dezvoltarea rurală. Raportul din anul 1994 a prezentat o analiză detaliată a conceptelor şi produselor turistice, în încercarea de a identifica ce poate oferi turismul rural şi ce obstacole trebuie să treacă acesta;

- analiza contribuţiei turismului la crearea de locuri de muncă, punând accentul pe importanţa posibilităţilor de angajare a forţei de muncă în acest sector şi pe identificarea măsurilor ce ar trebui adoptate, pentru a-i permite turismului să contribuie, într-o măsură cât mai mare, la reducerea şomajului (raportul din anul 1995);

- evoluţia politicilor în turism în ţările membre ale Organizaţiei, ţinând seama de cadrul instituţional, de formarea politicilor, definirea obiectivelor, de

1 OCDE, Politique du tourisme international dans les pays de l’OCDE, Annexe 2 – Informations générales sur le Comité du tourisme, Paris, 1997, pp. 181-182

3

măsurile ce vizează îmbunătăţirea modului de funcţionare a pieţei, de cooperarea cu sectorul privat, cooperarea internaţională şi punerea la punct a indicatorilor care să permită o mai bună măsurare a importanţei economice a turismului (raportul anual din 1996);

- contribuţia la lucrările Comitetului pentru mediu al OCDE, în privinţa managementului integrat al zonelor costiere.

b) LiberalizareaÎn cadrul angajamentelor generale ale OCDE privind liberalizarea, Comitetul

pentru Turism a jucat, întotdeauna, un rol important în lupta împotriva protecţionismului, în sectorul turismului şi în activităţile conexe acestuia.

Astfel, Comitetul a examinat obstacolele întâlnite în dezvoltarea turismului internaţional, în interiorul zonei OCDE. În baza acestei examinări, a fost publicat un prim inventar al măsurilor considerate a fi obstacole în calea turismului internaţional, în zona OCDE (1984), în baza căruia, în anul 1985, a fost adoptată o Decizie-Recomandare a Consiliului OCDE privind politica în domeniul turismului internaţional, aceasta având un impact important asupra activităţii turistice.

În vederea menţinerii unui grad înalt de liberalizare a activităţilor turistice, atât în interiorul zonei OCDE, cât şi între ţările membre şi alte ţări, nemembre ale Organizaţiei, Comitetul a realizat o revizuire a măsurilor considerate ca fiind obstacole în dezvoltarea turismului internaţional în zona OCDE (lucrare publicată în anul 1991).

c) Măsurarea fenomenului turisticComitetul pentru Turism a publicat numeroase statistici privind oferta şi cererea

în turismul internaţional, în cadrul Raportului anual intitulat „Politica turismului internaţional în ţările OCDE”.

De asemenea, Comitetul se străduieşte să întărească, în continuare, cooperarea internaţională, în special cu Eurostat şi cu O.M.T. în scopul îmbunătăţirii metodelor utilizate, precum şi în compatibilizarea internaţională a datelor statistice privind fenomenul turistic.

Activităţile actuale ale Comitetului vizează, în principal, să sprijine ţările membre ale OCDE în îmbunătăţirea aplicării politicilor privind turismul, într-un mod în care să favorizeze un mediu concurenţial şi durabil al industriei turismului, astfel încât să fie mai bine înţeleasă importanţa socio-economică a turismului în ţările membre, cât şi în ţările nemembre ale OCDE.

De-a lungul timpului, s-au putut observa modificări importante în privinţa modului de abordare a fenomenului turistic şi a politicilor adoptate de statele membre ale OCDE, în acest domeniu.

Astfel, în anii ’60 ai secolului trecut, statele apreciau profitul ce putea fi obţinut în privinţa locurilor de muncă nou create şi a valutei încasate ca urmare a dezvoltării turismului internaţional.

Sprijinul acordat de state dezvoltării turismului se materializa, în perioada respectivă, în principal, în realizarea marilor infrastructuri de transport şi de cazare turistică, precum şi prin încercarea de atragere a clientelei prin campanii de promovare turistică.

4

În cursul anilor 1970, conjunctura economică generală a demonstrat fragilitatea activităţii turistice şi dependenţa acesteia de unii factori ce nu pot fi controlaţi de către state, care au fost constrânse să-şi modifice modul de acţiune, îndreptându-şi o parte a eforturilor spre dezvoltarea turismului intern şi punând accentul pe calitatea serviciilor oferite.

De la începutul anilor 1980, incertitudinile activităţii economice au condus la noi priorităţi, precum eliminarea obstacolelor şi liberalizarea călătoriilor, lărgirea ofertei turistice, prin crearea de noi produse, accentuarea eforturilor în plan calitativ în privinţa prestaţiilor turistice, precum şi o atenţie deosebită acordată problemelor de protecţie a mediului.

Ameninţările teroriste, în special după 11 septembrie 2001, şi riscul unor epidemii, precum cea a pneumoniei atipice (SARS) în Asia, ori a gripei aviare, mai recent, au avut puternice influenţe negative asupra conjuncturii turistice, provocând scăderi spectaculoase ale activităţii turistice, în anumite perioade şi ţări ale lumii.

Adoptarea şi aplicarea unor planuri naţionale de acţiune, în toate ţările membre ale Organizaţiei, în această privinţă, demonstrează grija guvernelor acestor ţări de a înscrie politica turistică într-un cadru coerent.

În funcţie de natura politicii turistice pe care o aplică, se pot observa, în cadrul OCDE, trei grupuri distincte de ţări, respectiv1:

a) – Ţările foarte urbanizate ale Europei, precum Elveţia, Austria, Belgia, Danemarca sau Olanda, care au ştiut să păstreze, în pofida unei puternice presiuni demografice, un anumit echilibru între turism, mediul natural şi activităţile locale. Politica turistică a acestor state vizează reţinerea turiştilor naţionali şi atragerea unei clientele sensibile atât la calitatea mediului, cât şi la patrimoniul cultural de care dispun. Aceasta presupune modernizarea infrastructurilor de acces şi de găzduire, menţinerea echilibrelor naturale şi punerea în valoare a siturilor urbane.

b) – Ţările mediteraneene, care s-au concentrat, timp de patru decenii, pe crearea unor condiţii favorabile, pentru a face faţă „exploziei” turistice înregistrate în perioada respectivă, realizând infrastructura de acces şi facilitând extinderea staţiunilor turistice litorale. Pentru a păstra beneficiile unei activităţi economice vitale, care reprezintă principala sursă de venituri, în multe regiuni şi are o contribuţie decisivă la balanţele de plăţi externe ale acestor ţări, guvernele respective încearcă, în prezent, să corecteze excesele unei dezvoltări necontrolate, precum unele „gâtuiri” ale infrastructurilor de acces, „banalizarea” clădirilor sau alterarea cadrului natural de viaţă. Sarcina acestora este mai dificilă, din acest punct de vedere, în Grecia, Turcia şi Spania, decât în Italia, mai puţin dependentă, decât celelalte ţări, de turismul de litoral.

c) Celelalte ţări, mai eterogene ca dimensiune şi ca loc ocupat de turism în cadrul economiei, care au în comun dorinţa de a-şi valorifica patrimoniul turistic de care dispun, menţinând impactul turismului asupra teritoriului în limite rezonabile, prin acţiuni derulate la diferite niveluri. Politica turistică a acestor ţări este, astfel, un amestec, în proporţii diferite, de liberalism şi intervenţionism.

1 Mesplier, A., Bloc-Duraffour, P., op. cit., p. 89

5

Ţările care dispun de teritorii întinse, precum SUA, Canada sau Australia, ţările Scandinave, Noua Zeelandă, dar şi Irlanda, acordă o atenţie deosebită conservării mediului, mărindu-şi numărul parcurilor şi rezervaţiilor naturale. Cele cu o populaţie mai densă, precum Japonia, Marea Britanie sau Germania, au tendinţa de a spori controlul asupra extinderii zonelor urbane şi de a-şi reţine turiştii, prin promovarea propriului lor patrimoniu naţional. Franţa, care poate fi inclusă în ambele categorii de ţări enumerate mai sus, urmăreşte să-şi consolideze poziţia de ţară clasată pe primul loc în lume, atât ca destinaţie, cât şi ca zonă de tranzit, în turismul internaţional.

4.1.2. Politici turistice în Uniunea Europeană

Turismul nu este un domeniu de activitate cu reglementări armonizate la nivelul întregii Uniuni Europene, neexistând, deci, o politică armonizată, comună, privind turismul, a statelor membre ale Uniunii. Cu toate acestea, în anul 1992, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la Maastrich) a introdus posibilitatea, pentru Comunitate, de a lua « măsuri » în domeniul turismului (conform prevederilor art. 3.1.u), în scopul de a contribui la atingerea unor obiective de convergenţă, la nivel comunitar, cum ar fi cel al creşterii economice sau cel al creării de locuri de muncă, al coeziunii economice şi sociale ori cel al dezvoltării durabile. Orice măsură comunitară, în acest domeniu, necesită unanimitatea voturilor ţărilor membre ale Uniunii, pentru a putea fi adoptată (conform art. 308 din Tratat).

Chiar dacă turismul nu reprezintă o componentă distinctă a politicii UE, activităţile turistice sunt “acoperite” de prevederile articolelor 49 şi 50 din Tratat, referitoare la prestările de servicii şi sunt reglementate în mod direct prin alte dispoziţii, precum cele referitoare la fondurile structurale. Într-o abordare mai generală, se poate aprecia că, datorită caracterului eterogen al componentelor turismului, un număr mare de politici sectoriale pot afecta turismul (de exemplu, politica privind întreprinderile, transporturile, mediul, fiscalitatea, etc.).

Deja, încă din anii ’80, există o anumită cooperare între statele membre şi Comisia Uniunii Europene în acest domeniu, turismul putând permite dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, ceea ce reprezintă, de fapt, una dintre misiunile acesteia.

Atât ţările membre, cât şi Comisia, recunosc importanţa turismului, ca sector economic generator de locuri de muncă, deoarece acesta cunoaşte o rată înaltă de dezvoltare şi este capabil să contribuie, în mod substanţial, la atingerea obiectivelor Consiliului European stabilite la Lisabona (23-24 martie 2000), respectiv de a face din Europa economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume, bazată pe inovare şi pe cunoaştere.

Metoda de lucru stabilită de Consiliul European pentru aplicarea obiectivului strategic adoptat la Lisabona constă în fixarea unor obiective la nivel comunitar, lăsând la latitudinea statelor membre, (respectând principiul subsidiarităţii) posibilitatea atingerii acestor obiective, în cadrul politicii adoptate de fiecare stat, pe plan naţional. Această metodă se bazează, de asemenea, pe asocierea colectivităţilor locale şi regionale, precum şi a partenerilor sociali şi a reprezentanţilor societăţii civile.

6

4.1.2.1. Obiectivele politicii comunitare privind turismul

Politicile turismului în Uniunea Europeană au ca scop favorizarea dezvoltării armonioase a turismului în ţările membre. Pentru aceasta, Comisia Europeană a identificat domeniile prioritare în cadrul cărora o acţiune la nivel comunitar poate contribui la rezolvarea problemelor şi la favorizarea expansiunii turismului în ţările membre.

Obiectivele politicii comunitare a turismului se concentrează pe trei domenii principale1:

a) – libera circulaţie şi protecţia turiştilor;b) – cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism;c) – dezvoltarea regională.

a) Libera circulaţie şi protecţia turiştilorPolitica urmărită în acest domeniu are ca scop să permită:

- eliminarea controalelor vamale, în principal după punerea în aplicare a Acordului Schengen;

- intensificarea eforturilor de informare a turiştilor europeni, pentru ca aceştia să-şi utilizeze, cât mai bine, drepturile lor de securitate socială (persoanele asigurate în conformitate cu legislaţia socială a unui stat membru au dreptul la prestaţii medicale în toate statele pe care acestea le vizitează în scop turistic);

- asistenţa turistică şi asigurarea automobilelor, în vederea armonizării condiţiilor de asistenţă acordate victimelor accidentelor survenite în cursul unei călătorii în Uniunea Europeană. Aceste politici au ca scop să acorde o protecţie echivalentă, în toate ţările UE;

- protejarea intereselor turiştilor faţă de riscurile de publicitate inexactă (şi chiar mincinoasă), faţă de deficienţele apărute, în prestaţiile turistice convenite prin contacte şi în vederea unei mai bune securităţi în cadrul locurilor de sejur.

b) Cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turismPoliticile Uniunii Europene, în acest domeniu, au ca scop îmbunătăţirea cadrului

de muncă în profesiile din turism, în vederea creării de condiţii favorabile mediului de dezvoltare a activităţilor turistice. Cele mai importante politici, în acest domeniu, se referă la:

- Dreptul de stabilire şi libertatea prestării de servicii turistice. Uniunea Europeană a creat o piaţă comună a serviciilor turistice, permiţând, astfel, dreptul la libera stabilire a cetăţenilor şi prestarea liberă de servicii turistice, în statele membre ale Uniunii, de câtre orice întreprinzător aparţinând unei ţări componente a U.E. Cu toate acestea, existenţa unor reglementări naţionale diferite, referitoare la condiţiile de acces în anumite profesii turistice, constituie, adesea, un obstacol practic în calea libertăţii stabilirii şi a libertăţii de realizare a prestaţiilor de servicii. Scopul politicii U.E. este acela de a propune măsuri destinate favorizării exercitării efective a acestor libertăţi, în special pentru profesiile de transportator şi de agent de turism.

- Formarea profesională şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor de calificare. Politica europeană, în acest domeniu, are ca scop favorizarea formărilor

1 Vellas, François, op. cit, (2007), pp. 236-238

7

specialiştilor de nivel superior, vizând organizarea şi conducerea turismului, care sunt mai puţin numeroase, în statele membre ale U.E., decât formările (calificările) profesionale specializate în activităţile tradiţionale din hotelărie şi din alimentaţia publică. Se urmăreşte, astfel, asigurarea, echivalării, în practică, a diplomelor, între ţările Uniunii.În plus, turismul, ca sector, poate beneficia de sprijinul Fondului Social European,

sub forma unei cofinanţări, în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de angajare în muncă, precum şi în sporirea mobilităţii geografice şi profesionale.- Etalarea vacanţelor. Scopul politicii comunitare este, în această privinţă, de a

evita, pe cât posibil, concentrarea vacanţelor şcolare şi profesionale într-o perioadă restrânsă de timp, în cursul anului, datorită obstacolelor pe care această concentrare le-ar constitui în calea dezvoltării regionale şi a creşterii volumului serviciilor turistice, care sunt constrânse să practice niveluri de preţ cu atât mai ridicate, în vârful sezonului, cu cât această etalare este mai restrânsă într-o anumită perioadă de timp.

- Fiscalitatea în turism. Cotele de taxă pe valoare adăugată (T.V.A) aplicate prestaţiilor turistice (în special cele hoteliere şi de alimentaţie publică) diferă foarte mult, de la o ţară membră a U.E., la alta1. Comisia Europeană încearcă să se ajungă la o amortizare a cotelor de TVA practicate. Dar, înainte de a propune armonizarea progresivă a acestor cote de TVA, scopul politicii comunitare este de a verifica dacă disparităţile între nivelurile de fiscalitate aplicate de către statele membre ale UE, în sectorul turismului, pot să conducă la deturnări ale traficului turistic, în beneficiul anumitor state şi în detrimentul altora.

c) Dezvoltarea regională şi turismul. Politica U.E. în privinţa dezvoltării regionale a turismului are ca scop să contribuie la dezvoltarea regiunilor defavorizate, care au vocaţie turistică. Pentru aceasta, sunt utilizate două instrumente de politică regională, respectiv:- Intervenţiile Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), care

contribuie la finanţarea proiectelor turistice prezentate în cadrul unui program de dezvoltare a regiunilor.

- Contribuţiile Fondului Social European, prin care se favorizează dezvoltarea activităţilor de formare corespunzătoare activităţilor turistice.Aceste acţiuni demonstrează că U.E. are voinţa politică de a juca un rol activ în dezvoltarea turismului şi în coordonarea politicilor naţionale. Este motivul pentru care politica U.E., în acest domeniu, are tendinţa de a se concentra către câteva acţiuni prioritare: promovarea turismului durabil, a turismului cultural şi a celui rural, etalarea în timp a sezoanelor turistice, protejarea patrimoniului turistic etc.

4.1.2.2. Perspectivele dezvoltării turismului în statele Uniunii Europene

Turismul reprezintă unul dintre sectoarele cu cele mai favorabile perspective de dezvoltare în cadrul economiei europene. De fapt, Europa reprezintă regiunea turistică cea mai vizitată din lume, deţinând atracţii turistice dintre cele mai diverse, în cadrul aceluiaşi perimetru geografic.

1 De exemplu, cota TVA este, pentru serviciile de cazare hotelieră, de 3% în Luxemburg, 5% în Cehia, Malta şi Portugalia, 5,5% în Franţa, 6% în Belgia şi Olanda, 7% din Spania, 8% în Grecia etc.

8

Numărul sosirilor de turişti internaţionali în destinaţiile europene, s-a dublat, din anul 1980, în mai puţin de 25 de ani, turismul fiind, în cadrul Uniunii Europene, în principal, un turism intern. Astfel,1 aproape 13% din activitatea turistică înregistrată este legată de vizitatorii provenind din alte ţări, ale căror cheltuieli pentru turism, contabilizate în ţările de destinaţie ca exporturi, reprezintă 30% din comerţul internaţional cu servicii al Uniunii Europene.

La nivelul UE, în activităţile de turism sunt implicate, în total, mai mult de două milioane de întreprinderi, dintre care, cca. 99% sunt I.M.M-uri şi care angajează, în mod direct, peste 8 milioane de persoane, adică aproximativ 4% din populaţia activă. Dacă se ia în calcul întreaga economie a turismului, în ţările UE-25 este angajată peste 12% din populaţia activă (24 milioane de locuri de muncă).

Ritmul de creştere a numărului de locuri de muncă nou create în turism, în ţările UE, a fost superior mediei din economia europeană, în ansamblul său. În ultimul deceniu, rata creşterii anuale a numărului de locuri de muncă nou create în sectorul Hoteluri – Restaurante - Cafenele a fost, aproape întotdeauna, superioară ratei totale de creştere a numărului locurilor de muncă.

Turismul joacă un rol esenţial în dezvoltarea marii majorităţi a regiunilor europene. Infrastructurile turistice contribuie la dezvoltarea economiilor locale şi la crearea sau menţinerea locurilor de muncă, chiar şi în regiunile caracterizate prin declin industrial.

Conform prognozelor Organizaţiei Mondiale a Turismului2 (OMT), se estimează că volumul activităţii turistice, în Europa, va ajunge la peste 527 milioane de sosiri ale turiştilor internaţionali, în anul 2010 (faţă de 441,6 milioane, în anul 2005) şi la 717 milioane, în anul 2020, urmând să rămână una dintre principalele pieţe turistice emiţătoare pentru alte destinaţii ale lumii.

Pe de altă parte, ar trebui menţionat că, în conformitate cu statisticile OMT, Europa pierde, în mod progresiv, de la un an la altul, din cota sa de piaţă, ca destinaţie turistică mondială. Astfel, cota sa de piaţă s-a diminuat cu 7%, în 20 de ani, iar această tendinţă urmează a se păstra. În acelaşi timp, cererea pentru turism se prevede a creşte, în anii următori, ţinând seama de sporirea ponderii persoanelor în vârstă, din ţările cu economie dezvoltată (de la 20%, la 33%, în următorii ani, conform previziunilor).

Turismul european se confruntă cu provocarea dezvoltării sale durabile, respectiv cu o creştere ce îi garantează competitivitatea şi respectă limitele resurselor sale de bază şi capacitatea de regenerare a acestor resurse.

În acelaşi timp, turismul este un sector al serviciilor, al cărui produs este deosebit de complex şi depinde de o ofertă extrem de fragmentată şi diversă, motiv pentru care va trebui să îşi găsească adevărata sa identitate sectorială.

4.1.2.3. Preocupări ale instituţiilor UE privind turismul

Turismul face parte integrantă din tematicile importante abordate de instituţiile europene3.Astfel:

1 *** Direction du Tourisme “Tourisme et Europe”, în: Tourisme de A à Z, www.tourisme.gouv.fr. 2 ***Direction du Tourisme, „Turismul mondial”, în Tourisme de A à Z, www.tourisme.gouv.fr3 Idem

9

- În cadrul Comisiei Europene, prin „Unitatea Turism” (componentă a Direcţiei Generale Întreprinderi şi Industrie), care este însărcinată cu „politica turismului”, iar Comitetul Consultativ al Turismului reprezintă un cadru de schimb de informaţii şi de discuţii pe teme de specialitate.

- În cadrul Consiliului european, prin „Consiliul Competitivitate”, care abordează inclusiv problematica privind competitivitatea în domeniul turismului.

- În cadrul Parlamentului european, prin Comisia privind Transporturile şi Turismul, care joacă un rol principal în privinţa elaborării propunerilor pentru legislaţia în acest sector.

Câteva dintre cele mai importante iniţiative şi măsuri adoptate de instituţiile europene sunt prezentate în continuare.

Astfel, campania „Turism şi locuri de muncă”, lansată în anul 1999, a îndemnat Comisia Europeană şi statele membre să coopereze strâns, în scopul de a maximiza contribuţia pe care turismul o poate avea la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă. În acest scop, a fost adoptat, în noiembrie 2001, un comunicat al Comisiei, intitulat „Cooperare pentru viitorul turismului european”.

Acest document strategic1 propunea:- un cadru operaţional, bazat pe metoda coordonării deschise între toţi „actorii”

implicaţi;- o serie (limitată) de măsuri şi instrumente, menite să fie utilizate de aceşti actori,

având ca finalitate creşterea bazei de informaţii/cunoştinţe privind acest domeniu de activitate economică precum şi întărirea competitivităţii întreprinderilor şi îmbunătăţirea, în acest mod a dezvoltării durabile a turismului în UE şi a contribuţiei sale la crearea de noi locuri de muncă.Principalele măsuri, avute în vedere în acest scop, sunt următoarele:

- aplicarea „Contului Satelit al Turismului” în statele membre, după o metodologie comună, elaborată de Eurostat;

- definirea şi aplicarea „Agendei 21” pentru turismul european;- elaborarea indicatorilor de calitate necesari pentru urmărirea calităţii destinaţiilor

şi a serviciilor turistice;- crearea reţelelor pentru schimbul de bune practici;- simplificarea criteriilor de accesibilitate a locurilor (siturilor) şi infrastructurilor

turistice pentru persoanele cu dizabilităţi.Acest comunicat a fost urmat de o rezoluţie a Consiliului, din 21 mai 2002

(Rezoluţia 2002/c135/01) prin care au fost adoptate măsurile preconizate de Comisie, insistând asupra importanţei economice a turismului şi asupra necesităţii de întărire a recunoaşterii politice a acestuia pe plan comunitar, precum şi luarea în considerare a turismului în cadrul altor politici comunitare (referitoare la alte domenii).

Pe această bază, Comisia a angajat, în anul 2002 şi a urmărit, în anii următori, aplicarea diferitelor măsuri necesare, sub egida Comitetului Consultativ al Turismului.

În vederea întăririi interfeţei dintre sectorul privat şi cel public, Comisia a organizat un prim Forum european al Turismului, care s-a desfăşurat în data de 10 decembrie 2002, la Bruxelles, acţiune ce a contribuit la organizarea celui de-al doilea

1 www.tourisme.equipement.gouv.fr

10

Forum, în noiembrie 2003, la Veneţia şi a celui de al treilea, la Budapesta, în octombrie 2004.

În data de 21 noiembrie 2003, Comisia a adoptat o nouă Comunicare, privind „Orientările de bază pentru durabilitatea turismului european”, care a fost prezentată Consiliului „Competitivitate”,în 27 noiembrie 2003. Comunicarea respectivă a fost precedată de o largă consultare a autorităţilor publice, a industriei de profil, a organizaţiilor profesionale şi a societăţii civile, înscriindu-se în cadrul procedurii de studiu de impact aprofundat, realizat pentru un număr de propuneri legislative şi nelegislative privind noile principii de guvernanta, ale Comisiei. Această comunicare constituie adaptarea, pentru turism, a „Strategiei pentru dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene”, adoptată de Consiliul european de la Göteborg, în iunie 2001, prin care statele membre ale Uniunii sunt îndemnate să se mobilizeze pentru îmbunătăţirea condiţiilor de dezvoltare durabilă a turismului european, din punct de vedere economic, social şi al mediului.

De asemenea, a fost constituit, pe lângă Comisia Europeană, un grup de lucru intitulat „Grupul pentru durabilitatea turismului european”, din care fac parte, în mod echilibrat, toţi „actorii” importanţi din turism. Acest grup urmează să propună un cadru de acţiune detaliat, necesar elaborării „Agendei 21 a turismului european”, în anul 2007.

O importantă conferinţă asupra finanţărilor europene pentru sectorul turistic, manifestare ce a reunit peste 400 de participanţi, a avut loc la Bruxelles, în 29 martie 2004. Această Conferinţă a avut ca subiect informarea operatorilor din turism asupra instrumentelor comunitare existente şi asupra experienţelor dobândite prin derularea diferitelor programe de finanţare (Leonardo, Meda, Life, Culture 2000, e-Europe, Interreg III).

O deosebită importanţă pentru turism a avut-o adoptarea, de către Comisia Europeană, prin Decizia nr. 2003/287/CE din 14 aprilie 2003, a mărcii (etichetei) ecologice comunitare – ECOLABEL. Orice operator din turism, fie că este vorba de un lanţ hotelier ori de o pensiune rurală, poate solicita această marcă (etichetă) ecologică (ecolabel), simbolizată de o floare, cu condiţia de a satisface, în prealabil, o serie de criterii minimale în domeniile sanitar şi al mediului: recurgerea la surse de energie regenerabile, reducerea globală a consumurilor de energie şi de apă, măsuri pentru reducerea cantităţilor de deşeuri, adoptarea unei politici de mediu şi punerea la dispoziţia clienţilor a unor zone pentru nefumători. Deşi există, deja, numeroase alte etichete ecologice comunitare pentru alte produse şi servicii, este pentru prima dată când Comisia Europeană adoptă criterii ecologice pentru sectorul serviciilor turistice.

Ulterior, prin decizia din 14 aprilie 2005 (2005/338/CE), Comisia europeană a adoptat şi criteriile pentru acordarea etichetei ecologice pentru serviciile din cadrul campingurilor turistice.

Din punct de vedere al gradului de pătrundere pe piaţă, eticheta ecologică nu a dat, în primii ani de la adoptarea reglementării, rezultatele scontate de Comisie. Astfel, dacă în Italia au obţinut eticheta ecologică peste 20 de unităţi de cazare hotelieră, în Olanda, numărul acestora a fost doar de 5, în Austria – 4, în Spania – 3, iar în Franţa prima unitate hotelieră a primit eticheta ecologică doar în iunie 2006. Din acest motiv, prin decizia 2006/402/CE, Comisia europeană a stabilit planul de lucru pentru eticheta ecologică la nivel comunitar şi intenţionează să aplice o strategie prin care să fie

11

promovată recunoaşterea etichetei, să sensibilizeze şi să sprijine, în special firmele mici şi mijlocii ce activează în domeniu.

Dintre noile iniţiative ale Comisiei, un rol important în domeniul turismului l-a avut Comunicarea intitulată „O nouă politică europeană a turismului: să întărim parteneriatul pentru turism în Europa”, care a fost adoptat în data de 17 martie 2006. În cadrul acestei Comunicări (prezentată mai detaliat la subcapitolul .1.2.4.), Comisia europeană a insistat asupra necesităţii unui răspuns politic armonizat, la nivelul UE, la provocările cu care se confruntă turismul european şi propune îmbunătăţirea reglementărilor în acest domeniu, prin prisma unei competitivităţi europene sporite: extinderea analizelor privind impactul noilor propuneri, simplificarea legislaţiei existente (directiva privind voiajele forfetare şi co-proprietatea în turism – „time-sharing”), consultarea diferitelor părţi interesate, în procesul de elaborare a politicilor UE etc.

Comisia preconizează o mai bună utilizare a instrumentelor financiare pe care le are la dispoziţie, în special a fondurilor structurale, în cadrul obiectivelor „Convergenţă”, „Competitivitate şi locuri de muncă” şi „Cooperare teritorială europeană”, prevăzute în Programarea pe perioada 2007-2013. De asemenea, Comisia are ca obiectiv promovarea unui turism durabil şi, în acest scop, va prezenta, în cursul anului 2007, o propunere privind Agenda 21 pentru un turism european.

În anul 2006, Comisia a lansat Premiul pentru „Destinaţiile Turistice de Excelenţă”, pentru anul 2007. Acest premiu este deschis tuturor statelor membre, precum şi ţărilor candidate. Fiecare stat participant la competiţie va trebui să-şi selecteze o destinaţie de excelenţă, iar Comisia, care va participa la finanţarea organizării selecţiei naţionale, va prezenta destinaţiile câştigătoare în cadrul Forumului European pentru Turism, ce se va desfăşura în Portugalia, în perioada 26-27 octombrie 2007. Pentru acest prim an, tema aleasă este turismul rural. Obiectivul acestui proiect-pilot este dezvoltarea destinaţiilor rurale, încă prea puţin frecventate, dar care s-au angajat într-o strategie de dezvoltare durabilă şi de calitate. Comisia Europeană doreşte să creeze o reţea a acestor destinaţii şi să asigure promovarea lor prin Portalul european creat în scopul promovării turistice a întregii Uniuni Europene.

În privinţa preocupărilor mai recente ale Consiliului european, în domeniul turismului, se poate evidenţia proiectul de concluzii ale Consiliului, referitoare la „O Nouă Politică Europeană privind Turismul”, care a fost discutat de Grupul pentru Turism al Consiliului şi adoptat de Consiliul Competitivitate în data de 25 septembrie 2006. Aceste concluzii aprobă, astfel, conţinutul Comunicării Comisiei, din 2006 şi vor constitui baza juridică pentru acţiunile viitoare.

În perioada preşedinţiei austriece a Consiliului au fost organizate două evenimente importante în domeniul turismului:

- un colocviu privind „Transporturile şi turismul ecologic”, în perioada 30-31 ianuarie 2006, desfăşurat la Viena;

- conferinţa ministerială „Turismul – sector cheie pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă”, desfăşurată în perioada 20-21 martie 2006, tot la Viena, acţiune concentrată pe două teme: noile tehnologii ale comunicării şi cultura.

Rezoluţia Consiliului din 21 mai 2002 (2002/C135/01) care insistă asupra importanţei economice a turismului şi a necesităţii de întărire a recunoaşterii politice a turismului pe plan comunitar, precum şi pe luarea sa în considerare în cadrul celorlalte politici

12

comunitare, continuă să stea la baza a numeroase acţiuni desfăşurate la nivelul instituţiilor europene. Astfel, Comisia europeană, prin Unitatea Turism, continuă lucrările (începute din anul 2002), în vederea aplicării măsurilor înscrise în această rezoluţie, în strânsă legătură cu Comitetul Consultativ al Turismului, respectiv:

- Finanţarea studiilor de fezabilitate şi a lucrărilor pentru perfecţionarea Contului Satelit al Turismului, în conformitate cu prevederile Manualului metodologic al EUROSTAT. În acest scop, în anul 2006, au fost finanţate alte noi acţiuni, prin „Programul multianual pentru întreprinderi şi spiritul întreprinderilor”, în favoarea următoarelor ţări membre ale UE: Austria, Belgia, Cipru, Olanda, Polonia şi Republica Cehă. Acestea se adaugă altor 15 acţiuni similare, finanţate în cursul celor trei ani precedenţi.

- Realizarea Portalului european de promovare turistică a Europei, ca ansamblu al destinaţiilor turistice diverse şi atractive. Comisia europeană a finanţat, în proporţie de 100%, acest instrument de promovare turistică a Europei1, dintr-un buget de două milioane de euro. Exploatarea acestui Portal a fost transferată Comisiei Europene pentru Turism (CET sau ETC, după iniţialele din limba engleză), la începutul anului 2006, iar Portalul a fost lansat, în mod oficial, în data de 21 martie 2006, la Viena, având ca prime ţinte trei pieţe turistice (SUA, Canada şi Brazilia), iar în data de 7 aprilie 2006 pentru piaţa latino-americană, fiind disponibil, astfel, în patru limbi de circulaţie internaţională. În prezent, CET lucrează la o prezentare dedicată special clientelei europene, precum şi la extinderea portalului în încă două limbi europene (italiana şi germana) şi în trei limbi ne-europene (japoneză, chineză şi rusă)*. Portalul reprezintă un punct de intrare spre paginile de promovare , pe Internet, ale diferitelor organizaţii naţionale din turism, spre informaţii practice despre Europa etc. Bugetul alocat CET pentru finanţarea portalului se ridică la o jumătate de milion de euro pe an.

- Grupul „Durabilitate a turismului european” (GDT). În data de 21 noiembrie 2003, Comisia europeană a adoptat o Comunicare intitulată „Orientări de bază pentru durabilitatea turismului european”, ce vizează promovarea evoluţiei către durabilitate, a turismului în Europa şi în lumea întreagă. Obiectivul Comisiei este, în acest domeniu, de a lansa activităţile în cadrul Agendei 21 pentru turismul durabil în Europa, în anul 2007, în baza lucrărilor realizate de Grupul „Durabilitate a Turismului”, constituit din experţi reprezentând ansamblul „actorilor” specializaţi din spaţiul turistic european. Grupul respectiv a fost înfiinţat în februarie 2005 şi şi-a fixat ca obiectiv să formuleze propunerile şi recomandările privind forma unui raport final, în baza căruia să aibă loc o largă consultare şi care ar trebui să identifice liniile directoare ale practicilor durabile ale întreprinderilor şi ale turiştilor şi să propună structura unei Agende 21 a turismului european, pe care Comisia să o prezinte în cursul celui de al doilea semestru al anului 2007. În acest scop, au fost constituite 6 sub-grupuri, pe următoarele teme: consumatori, destinaţii şi comunităţi locale, instituţii, industrie, turism şi transport.

1 www.visiteurope.com/world *Limba rusă fiind considerată ca ne-europeană în sensul că nu este limbă oficială a statelor membre ale UE.

13

În privinţa preocupărilor Parlamentului European, în domeniul turismului, se poate evidenţia Rezoluţia adoptată în data de 8 septembrie 2005 (la iniţiativa Comisiei de Transporturi şi Turism a Parlamentului european), privind noile perspective şi noile provocări pentru un turism european durabil. În aceeaşi zi, la iniţiativa Comisiei Dezvoltare, Parlamentul european a adoptat o rezoluţie privind turismul şi dezvoltarea, ce se înscrie în cadrul politicii UE de sprijinire a dezvoltării, cu privire la ţările în curs de dezvoltare şi care insistă asupra rolului fundamental al turismului în cadrul acestora.

4.1.2.4. Noua politică europeană privind turismul

Turismul european se confruntă, în prezent, cu o serie de noi provocări1. Astfel, evoluţia şi structura demografică a societăţii europene va avea un impact major asupra turismului. Numărul persoanelor de vârsta a treia (care au împlinit 65 de ani sau au peste această vârstă) va continua să crească, în măsura în care populaţia se va bucura de o stare mai bună de sănătate, de o speranţă de viaţă mai mare. Puterea de cumpărare a acestor persoane este superioară, faţă de cea a generaţiilor precedente, context în care este de aşteptat să rezulte o creştere a numărului persoanelor în vârstă care să călătorească mai mult, în scop turistic.

Pe de altă parte, exigenţele publicului se vor schimba în privinţa formelor de turism ce vor fi practicate, iar turismul de sănătate, cel cultural şi cel legat de natură, vor trebui să progreseze mai mult decât celelalte forme.

Chiar dacă Europa va continua să rămână regiunea turistică cea mai vizitată a lumii, numărul sosirilor de turişti internaţionali pe continentul european a crescut într-un ritm inferior mediei mondiale, pe fondul apariţiei şi dezvoltării altor destinaţii turistice mondiale, concurente celor europene şi care continuă să se dezvolte, oferind produse şi servicii inovatoare.

Trebuie avut în vedere şi riscul ca turismul să devină victima propriului să succes, dacă nu se dezvoltă într-o manieră durabilă. Biodiversitatea, funcţia ecosistemică, resursele naturale şi patrimoniul cultural pot fi ameninţate de dezvoltarea necontrolată a turismului. Caracterul durabil, din punct de vedere economic, cultural şi de mediu, reprezintă un factor cheie pentru competitivitatea destinaţiilor turistice, pentru bunăstarea populaţiei, pentru crearea de locuri de muncă şi pentru prezervarea obiectivelor turistice naturale şi culturale.

Pentru a răspunde acestor provocări, reprezentate de evoluţia demografică, de concurenţă externă, nevoia de durabilitate şi cererea pentru unele forme specifice de turism, Europa trebuie să se străduiască să-şi îmbunătăţească actuala sa competitivitate în acest domeniu. O industrie a turismului mai competitivă şi destinaţii turistice durabile vor contribui, de asemenea, la succesul strategiei Lisabona revizuită2, la satisfacţia turiştilor şi la păstrarea locului actual al Europei, ca primă destinaţie turistică mondială.

1 Commission des Communantés Européennes, Communication de la Comission – COM (2006) 134, Une nouvelle politique éuropéene du tourisme : renforcer le parteneriat pour le tourisme en Europe, Bruxelles, 17.03.2006, p.32 Comunicarea Comisiei Europene din 2 februarie 2005 – COM (2005) 24, prin care se intenţionează să fie dat un nou elan strategiei de la Lisabona, concentrând acţiunile UE pe două obiective principale: realizarea unei creşteri mai puternice şi mai durabile a economiei şi crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune.

14

Comisia consideră că provocările cu care se confruntă turismul european necesită un răspuns politic armonizat, la nivelul UE. Această politică trebuie să fixeze obiective clare şi realiste, împărţite între decidenţi, angajaţi şi salariaţi, precum şi cu populaţiile locale din zonele de destinaţie turistică şi trebuie să atragă cea mai mare parte a resurselor disponibile, profitând de toate sinergiile posibile. Pornind de la ansamblul acţiunilor deja întreprinse în domeniu, politica respectivă va trebui să ofere o valoare adăugată sporită politicilor şi măsurilor luate pe plan naţional şi regional. Orice politică europeană privind turismul trebuie să fie complementară politicilor adoptate şi derulate în statele membre.

Principalul obiectiv al noii politici europene privind turismul îl reprezintă îmbunătăţirea competitivităţii industriei europene a turismului şi crearea de locuri de muncă, mai numeroase şi mai bune, în acest sector, prin creşterea durabilă a turismului în Europa şi în lume.

Comisia Europeană va aplica această politică dezvoltând relaţii strânse de colaborare cu autorităţile statelor membre şi cu „actorii” din industria turismului.

Comisia consideră că cele mai potrivite instrumente pentru punerea în aplicare a acestei politici sunt coordonarea în cadrul Comisiei şi a autorităţilor naţionale, cooperarea dintre diferitele părţi interesate şi lansarea de acţiuni specifice de susţinere.

Principalele domenii asupra cărora se va concentra noua politică în turismul european vor fi1 următoarele :

A. Măsuri de integrare vizând turismul :1) Îmbunătăţirea reglementărilorÎn numeroase domenii, reglementările pot să se dovedească a avea o importanţă

deosebită pentru competitivitatea industriei turismului şi a destinaţiilor turistice. Datorită numărului mare de politici ce afectează turismul, este necesară promovarea activă a iniţiativelor privind îmbunătăţirea reglementărilor, atât la nivel naţional, cât şi la cel european.

În Comunicarea sa intitulată „Îmbunătăţirea reglementării privind creşterea (economică – n.n.) şi locurile de muncă în Uniunea Europeană”2, Comisia a definit o nouă abordare, revizuită, în vederea încurajării, în optica unei competitivităţi europene sporite, punându-se accent pe următoarele aspecte:

a) Îmbunătăţirea şi extinderea utilizării analizelor de impact (AI) ale noilor propuneri de reglementări. Acest demers asigură că turismul va fi luat în considerare pe deplin în toate analizele de impact aplicate propunerilor susceptibile de a afecta acest sector.

b) Examinarea propunerilor legislative aflate în curs.c) Simplificarea legislaţiei europene existente, în special a direcţiei privind

voiajele forfetare şi cea privind multiproprietatea („time-sharing”).„Actorii” din domeniul turismului sunt invitaţi să participe în mod activ la

acţiunea de consultare a părţilor interesate, iniţiată de Comisia Europeană, în privinţa îmbunătăţirii reglementărilor existente în acest domeniu. Astfel de acţiuni vor trebui să se desfăşoare şi la nivel naţional, în fiecare stat membru.

2) Coordonarea politicilor

1 Comisia Europeană, Comunicarea COM (2006) 134 final din 17.03.206, pp. 5-102 Comisia Europeană, Comunicarea COM (2005) 97 din 16.03.2005

15

Majoritatea acţiunilor comunitare ce vizează susţinerea competitivităţii turismului european sunt derulate utilizând instrumentele politicii privind întreprinderile, dar o serie de alte politici europene au o incidenţă directă sau indirectă asupra turismului1.

Iniţiativele cuprinse în Programul de lucru al Comisiei, ce pot afecta turismul, vor fi identificate, astfel încât să fie luate în calcul, imediat, consecinţele acestora asupra competitivităţii sectorului. Se răspunde, astfel, solicitării venite din partea Parlamentului european, formulată în raportul din anul 2005, privind noile perspective şi noile provocări pentru un turism european durabil2.

Comisia va depune eforturi pentru a-i informa, în mod eficient, rapid şi transparent, pe membrii Comitetului Consultativ al Turismului, cu privire la iniţiativele ce au legătură cu turismul, aflate pe agenda sa. Administraţiile publice naţionale din fiecare stat membru vor fi în măsură, de asemenea, să informeze, în mod regulat, diversele părţi interesate, la nivel naţional, regional şi local, privind iniţiativele Comisiei.

3) Utilizarea mai bună a instrumentelor financiare europene disponibileTurismul a beneficiat de finanţări importante, prin intermediul diferitelor

instrumente financiare europene. Pentru perioada 2007-2013, fondurile structurale şi alte programe europene vor susţine financiar dezvoltarea întreprinderilor, serviciilor şi a infrastructurii pentru turism.

Proiectele ce vizează dezvoltarea turismului durabil pot să fie finanţate prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)3.

În conformitate cu obiectivele „Convergenţă”, „Competitivitatea şi locuri de muncă” şi „Cooperare teritorială europeană”, FEDER va susţine formele de turism cele mai durabile, pentru îmbunătăţirea patrimoniului cultural şi natural, dezvoltarea unei infrastructuri care să prezinte o mai bună accesibilitate şi mobilitate, precum şi pentru promovarea Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor, I.M.M.-urile inovante, reţelele de „clustere” de întreprinderi, serviciile cu valoare adăugată ridicată, strategiile de turism transfrontaliere şi schimbul de experienţă interregional.

De asemenea, infrastructurile de mediu şi de transport, care au o importanţă majoră pentru turism, sunt finanţate prin Fondurile de coeziune.

Având în vedere potenţialul său în privinţa creării de locuri de muncă, dezvoltarea turismului reprezintă un domeniu important de intervenţie a Fondului Social European (FSE). Între altele, acest Fond finanţează proiecte vizând programe educative şi de pregătire profesională ce au ca scop creşterea productivităţii muncii şi a calităţii locurilor de muncă şi a calităţii serviciilor în turism.

Continuând o iniţiativă a Parlamentului european, de introducere a unei măsuri specifice, în cadrul Programului „Leonardo da Vinci”, sub forma unui program de mobilitate destinat ucenicilor şi tinerilor ce urmează cursuri de formare profesională iniţială, Comisia a lansat, în anul 2005, o serie de studii pregătitoare pentru a identifica principalele caracteristici ale unor eventuale modele europene de formare profesională. Aceste studii vor servi la identificarea posibilelor obstacole ce stau în calea mobilităţii în formarea profesională, iar turismul este considerat a fi un potenţial sector pilot în acest sens.

1 http://europa.eu.int/comm/entreprise/services/tourism/policy-areas/mesures.htm 2 Raportul Parlamentului european nr. PE 353.597/v03-003 http://europe.eu.int/comm/regional_policy

16

Zonele rurale au devenit mai atrăgătoare, în ultimii ani, ceea ce a permis ca, în ultimul deceniu, turismul rural să devină o sursă importantă de diversificare a economiei rurale, bine integrată cu activităţile agricole (agroturism). Această oportunitate ar putea să dobândească o importanţă sporită pentru noile state membre şi pentru ţările candidate. Noul Fond agricol european pentru dezvoltare rurală va oferi sprijin, între altele, pentru încurajarea activităţilor de turism, în cadrul diversificării economiei rurale, pentru realizarea de studii şi de investiţii în vederea întreţinerii, restaurării şi revalorizării patrimoniului cultural etc.

Fondul european pentru pescuit (FEP) a introdus o nouă temă prioritară - „Dezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit”, prin care îşi propune să resoarbă efectele socio-economice ale restructurării acestui sector (pescuitul), precum şi regenerarea zonelor dependente de pescuit, prin diversificarea activităţilor şi crearea de locuri de muncă în alte domenii, printre care şi ecoturismul.

Proiectele vizând creşterea competitivităţii întreprinderilor europene, inclusiv a celor din domeniul turismului şi în special I.M.M.-urile pot primi finanţare prin Programul – cadru pentru inovare şi competitivitate1.

Pentru a se asigura că turismul va profita din plin de instrumentele financiare europene şi că acesta va fi cuprins în planificarea tuturor proiectelor ce au legătură cu turismul este nevoie de o strânsă colaborare între statele membre, regiuni şi autorităţile locale.

B. Promovarea unui turism durabilAceasta se poate realiza, în principal, prin adoptarea şi punerea în practică a unei

Agende 21 europene pentru turism, precum şi prin alte acţiuni specifice desfăşurate în favoarea durabilităţii turismului european.

1) O Agendă 21 europeană pentru turismAgenda 21 este un Program de acţiuni pentru secolul XXI, orientat spre

dezvoltarea durabilă, care a fost adoptat de ţările semnatare ale Declaraţiei de la Rio de Janeiro, în iunie 1992. Principalele scopuri ale Agendei 21 sunt: lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale, producerea de bunuri şi de servicii durabile şi protecţia mediului.

Obiectivul prioritar de creştere economică şi de creare de locuri de muncă trebuie să fie însoţită de promovarea obiectivelor sociale sau de mediu. Strategia de la Lisabona reînnoită reprezintă un element esenţial în realizarea obiectivului general, care îl constituie dezvoltarea durabilă, aşa cum acesta este înscris în Tratatul de constituire a UE: „îmbunătăţirea, într-un mod durabil, a bunăstării şi a condiţiilor de viaţă a generaţiilor prezente şi viitoare”.

În Comunicarea sa intitulată „Orientări de bază pentru durabilitatea turismului european”2, Comisia europeană sublinia importanţa crucială a garantării durabilităţii economice, sociale şi de mediu, a turismului european, atât pentru a contribui la dezvoltarea durabilă în Europa şi în lumea întreagă, cât şi pentru a asigura viabilitatea, creşterea continuă, competitivitatea şi succesul comercial al turismului.

În anul 2004, Comisia a constituit grupul „Durabilitatea turismului” destinat să favorizeze sinergiile între părţile interesate şi să furnizeze informaţiile necesare procesului de elaborare a Agendei 21 pentru durabilitatea turismului european. Acest grup este compus din experţi care reprezintă, în mod echilibrat, asociaţii din industrie,

1 Comunicarea Comisiei Europene COM (2005) 121 din 06.04.20052 Comunicarea Comisiei europene COM (2003) 716 din 21.11.2003

17

reprezentanţi ai unor destinaţii turistice şi ai societăţii civile, precum şi administraţiile naţionale pentru turism din statele membre ale UE, dar şi organizaţii internaţionale, cum este Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.).

Pe baza raportului întocmit de acest grup, Comisia urmează să prezinte, în cursul anului 2007, o propunere de Agendă 21 europeană pentru turism.

2) Acţiuni specifice desfăşurate în favoarea durabilităţii turismului europeanElaborarea şi punerea în practică a unei Agende 21 pentru turism reprezintă un

proces de mare amploare. De altfel, Comisia prevede acţiuni specifice pentru promovarea durabilităţii economice şi sociale a turismului european, printre care, pot fi menţionate1:

- Identificarea măsurilor naţionale şi internaţionale de susţinere a I.M.M.-urilor ale căror activităţi au legătură cu turismul şi stabilirea unui mecanism de schimb al bunelor practici.

- Evaluarea influenţei economice a îmbunătăţirii accesibilităţii în turism asupra creşterii macroeconomice şi a creării de locuri de muncă, asupra calităţii serviciilor şi a creşterii competitivităţii.

- Facilitarea schimbului de bune practici în domeniul „turismului pentru toţi” .- Publicarea unui manual referitor la profesiile din turism, pentru susţinerea

aducerii „la zi” a competenţelor în sectorul turismului, cu participarea tuturor părţilor interesate.

- Studierea tendinţelor privind crearea de locuri de muncă în sectoarele turismului de litoral sau legat de mare.

- Elaborarea unor statistici oficiale şi comandarea unor studii în vederea implicaţiilor şi consecinţelor e-business-ului asupra industriei turismului.

- Continuarea iniţiativelor Comisiei şi colaborarea cu statele membre, cu reprezentanţii industriei turismului şi cu O.M.T. în lupta contra exploatării sexuale a copiilor, prin implicarea turiştilor.

C. Îmbunătăţirea înţelegerii şi a vizibilităţii turismuluiAcest obiectiv complex se referă atât la îmbunătăţirea înţelegerii turismului

european, ca fenomen, cât şi mai buna promovare a acestuia, pentru a-i spori, astfel, vizibilitatea.

1) Îmbunătăţirea înţelegerii turismului european, ca fenomenDecidenţii din sectorul public şi din cel privat trebuie să dispună, la timp, de

statistici detaliate şi armonizate, în acest domeniu Directiva nr. 95/57/CE a Consiliului2, privind colectarea datelor statistice în domeniul turismului urmează a fi actualizată, pentru a ţine seama de evoluţia turismului în Europa şi de nevoile utilizatorilor. Îmbunătăţire va consta în actualitatea, punctualitatea, pertinenţa şi compatibilitatea datelor.

De asemenea, va fi încurajată o mai bună armonizare şi aplicarea Contului Satelit al Turismului (CST), în cadrul unui parteneriat cu statele membre, cu institutele naţionale de statistică şi cu alte părţi interesate, în măsura în care aceste date vor putea să conducă la o mai bună înţelegere a importanţei şi a valorii reale a industriei turismului.

EUROSTAT va continua să realizeze ediţii speciale şi noi publicaţii, destinate industriei turismului şi administraţiilor publice, cum ar fi: „Panorama turismului”,

1 Comunicarea Comisiei europene COM (2006) 134 final, din 17.03.20062 Publicată în Jurnalul Oficial L 291 din 06.12.1995

18

diversele „Statistici pe scurt” privind tendinţele estivale şi hibernale în turism, vacanţele europenilor, locurile de muncă în turism etc.

2) Susţinerea promovării destinaţiilor turistice europeneMondializarea pieţelor a condus la mari presiuni concurenţiale, dar a şi deschis

numeroase oportunităţi, prin venirea turiştilor care provin din noile pieţe emiţătoare (cum ar fi China, Rusia şi India), şi îşi pot permite să-şi ofere vacanţe costisitoare. Posibilitatea de a atrage mai mulţi turişti în Europa va favoriza crearea de locuri de muncă şi creştere economică.

Pentru a contribui la promovarea Europei, ca ansamblu al destinaţiilor turistice atrăgătoare, Comisia europeană a finanţat crearea Portalului destinaţiilor turistice din Europa1, care furnizează informaţii practice privind fiecare ţară membră a UE, permiţând, astfel, planificarea călătoriilor turistice (informaţii privind mijloacele de transport, condiţiile meteo etc.), precum şi recomandări privind locurile ce pot fi vizitate şi legăturile cu pagini de Internet naţionale.

Oraşele şi regiunile europene găzduiesc numeroase manifestări culturale (precum capitala culturală europeană2 sau diferitele festivaluri), precum şi manifestări sportive sau, altfel spus, evenimente ce pot să joace un rol major în comercializarea imaginii locului de desfăşurare a acestora, înainte, pe parcursul şi după ce are loc manifestarea respectivă. De astfel de manifestări pot beneficia, din plin, în special I.M.M.-urile ce desfăşoară activităţi legate de turism, dacă aceste firme reuşesc sa participe într-o modalitate adecvată la toate etapele organizării acţiunilor respective.

Numeroase destinaţii europene adoptă practici eficiente pentru promovarea durabilităţii turismului. Astfel de practici pot servi ca exemple pentru toate destinaţiile care doresc să-şi îmbunătăţească oferta lor.

Comisia europeană, în colaborare cu statele membre, va examina posibilitatea de a evidenţia aceste bune practici, eventual prin acordarea unui premiu de excelenţă, care să recompenseze destinaţiile europene.

3) Îmbunătăţirea vizibilităţii turismuluiComisia europeană, împreună cu administraţiile publice naţionale şi industria

turismului lucrează la îmbunătăţirea permanentă a vizibilităţii şi înţelegerii turismului european, care, adeseori, datorită complexităţii sale, este înţeles mai mult prin prisma definiţiei acestuia cea mai restrânsă, decât ca fenomen ce afectează un mare număr de componente ale sistemului economic şi social.

Începând din anul 2002, în fiecare an, unul dintre statele membre ale UE găzduieşte un forum european al turismului, a cărui organizare se realizează prin colaborarea dintre Comisie, statele membre şi industria europeană a turismului. Statele membre care au găzduit ultimele ediţii ale acestui forum (Ungaria, în 2004, Malta, în 2005 şi Cipru, în 2006) au oferit o importantă valoare adăugată acestei manifestări.

De asemenea, unii dintre preşedinţii Consiliului european au organizat reuniuni ministeriale pe teme privind turismul, conferinţe şi manifestări specifice, acţiuni ce s-au dovedit a fi deosebit de utile.

În concluzie, complexitatea turismului şi marea diversitate a „actorilor” implicaţi în turism necesită colaborarea strânsă dintre toate părţile interesate în planificarea şi

1 www.visiteurope.com2 http://europa.en.int/comm/culture/eac/other_actions

19

punerea în practică a politicilor şi măsurilor la nivel european, în acest domeniu. Instituţiile comunitare, administraţiile naţionale, organismele profesionale, angajatorii şi salariaţii, organizaţiile nonguvernamentale şi cercetătorii din domeniul turismului trebuie să stabilească parteneriate la toate nivelurile, în scopul îmbunătăţirii competitivităţii şi al demonstrării importanţei turismului european.

4.1.2.5. Politici comunitare în alte sectoare, ce au legături cu turismul

O serie de politici comunitare, deşi nu se referă în mod direct la turism, sunt deosebit de importante pentru buna desfăşurare a activităţilor turistice. Dintre acestea, prezintă o importanţă deosebită politicile în domeniul transporturilor, în cel al mediului şi al sănătăţii, precum şi cele privind fiscalitatea.

a) Politica în domeniul transporturilorO parte importantă a reglementărilor ce privesc politica în domeniul

transporturilor, la nivel comunitar, se referă la turism. Astfel, pot fi exemplificate două reglementări ce se referă la drepturile pasagerilor curselor aeriene1:

1. Reglementarea CE nr. 261/2004, din 11 februarie 2004, privind regulile comune de indemnizare şi asistenţă a pasagerilor în caz de refuz al ambarcării şi de anulare sau întârziere importantă a unui zbor, reglementare ce a început să fie aplicată din anul 2005. Prevederea respectivă are ca obiectiv să-i descurajeze pe transportori de a mai recurge la suprarezervări, să-i determine să îmbunătăţească, în mod considerabil drepturile pasagerilor aerieni, în caz de suprarezervare şi le oferă acestora drepturi noi, în caz de anulare sau de întârziere a zborurilor.

Această nouă reglementare se aplică atât curselor aeriene regulate, cât şi celor neregulate (charter), incluzându-le şi pe cele tip voiaj forfetar (inclusive tours), precum şi celor ce provin de pe un aeroport din afara Uniunii Europene, în situaţia în care este realizat de o companie comunitară.

2. Acordul privind transferul de date personale privind pasagerii şi personalul de bord, de către companiile aeriene europene, autorităţilor americane, document semnat în data de 28 mai 2004.

Urmare atentatelor din 11 septembrie 2001 din SUA, autorităţile americane au adoptat o nouă legislaţie, solicitând companiilor aeriene europene un acces, pe cale electronică, la datele denumite PNR (Passenger Name Records) sau a „datelor pasagerilor” conţinute în sistemele de rezervări electronice ale companiilor respective. Datele pasagerilor (PNR) conţin informaţii privind călătoria fiecărui pasager, inclusiv cele cu caracter personal.

O nouă reglementare (nr. 2111/2005) în acest domeniu, a fost luată în 14 decembrie 2005 şi priveşte stabilirea unei liste comunitare a transportatorilor aerieni ce fac obiectul interdicţiei de exploatare, în Comunitate, şi informarea pasagerilor transporturilor aeriene asupra identităţii transportatorului aerian efectiv. Această reglementare a fost necesară după accidentul aerian de la Charm El Cheikh, din 3 ianuarie 2004 şi a intrat în vigoare în 16 ianuarie 2006.

1 www.tourisme.gouv.fr

20

În privinţa persoanelor cu handicap sau cu mobilitate redusă a fost adoptată, în 5 iulie 2006, Reglementarea nr. 1107/2006, privind drepturile acestor persoane pe perioada când ele efectuează călătorii aeriene. Reglementarea respectivă acordă acestor persoane drepturi de protecţie şi de asistenţă, precizând interdicţia pentru transportatori şi pentru organizatorii de voiaje de a refuza un pasager datorită unui handicap sau a mobilităţii reduse a acestuia, precum şi alte obligaţii ale transportatorilor privind această categorie de persoane. Acest regulament va fi aplicabil începând cu data de 26 iulie 2007.

b) Politicile în domeniul mediului şi al sănătăţiiPropunerea de directivă europeană privind calitatea apelor de îmbăiere a provocat

lungi discuţii în cadrul Consiliului privind Mediul, care a adoptat acest text în iunie 2004.Faţă de reglementarea precedentă în acest domeniu, noua reglementare aduce

dispoziţii noi, printre care: înăsprirea procesului de evaluare a calităţii apelor de îmbăiere, o mai bună informare a publicului asupra locurilor de îmbăiere, recunoaşterea accidentelor de poluare, obligarea identificării surselor potenţiale de poluare, definirea măsurilor de gestionare a riscului sanitar1.

După discuţii îndelungate, Consiliul „Mediu” a adoptat o poziţie comună în această privinţă, în iunie 2004, iar în 15 februarie 2006 a fost adoptată Directiva 2006/7/CE, privind managementul calităţii apelor de îmbăiere, care va înlocui directiva 76/160/CEE, din anul 1976 şi va trebui să fie transpusă în legislaţiile naţionale, de către statele membre, până cel târziu în 24 martie 2008. Directiva se referă la apele de suprafaţă susceptibile să fie utilizate pentru îmbăiere, cu excepţia bazinelor de nataţie şi a apelor de cură şi stabileşte doi parametri de analiză a apelor de îmbăiere (enterococi intestinali şi escherichia coli), faţă de cei 19 parametri prevăzuţi în directiva din 1976. Statele membre vor trebui să asigure supravegherea apelor de îmbăiere de pe teritoriul lor, iar în fiecare an să stabilească durata sezonului de îmbăiere şi un calendar de supraveghere a acestor ape, incluzând minimum patru prelevări de eşantioane de apă pe fiecare sezon, în vederea efectuării de analize. Urmare a acestei evaluări, apele de îmbăiere vor fi clasificate după nivelul lor de calitate în: insuficiente, suficiente, bune şi excelente, categoria „suficient” constituind pragul minimal de calitate la care toate statele membre trebuie să ajungă, cel mai târziu, la sfârşitul sezonului 2015.

c) Politici privind fiscalitateaAspectele cele mai dezvoltate privind fiscalitatea în turism s-au referit la nivelul

taxei pe valoarea adăugată (TVA) aplicată în domeniul restaurantelor şi al agenţiilor de voiaj.

Astfel, după prorogarea, până la 31 decembrie 2003, a aplicării, experimentale a taxei reduse de TVA la unele servicii ce presupun o intensitate mare a forţei de muncă utilizate, prevăzută de directiva 1899/85/CE, Comisia a publicat, în iunie 2003, un raport de evaluare a experienţei dobândite în cei 3 ani, în privinţa creării de locuri de muncă şi de eficienţă în lupta împotriva economiei subterane. Concluziile acestui experiment au fost considerate a fi neconcludente, Comisia considerând ca „nu este posibilă identificarea unui efect favorabil semnificativ al acestei reduceri, a cotei de TVA, asupra creării de locuri de muncă”.

1 Idem

21

Acest raport a fost urmat de o propunere de directivă, din 25 iulie 2003, care să modifice directiva 77/388/CEE, cu privire la cotele reduse ale taxei pe valoarea adăugată (Anexa H), care se înscrie în strategia ce vizează îmbunătăţirea şi armonizarea funcţionării sistemului TVA în cadrul Pieţei Interne. Practic, a fost adaptată anexa H a celei de a 6-a directive privind TVA (77/338/CEE), care prevede bunurile şi serviciile la care statele membre au posibilitatea aplicării unei cote reduse de TVA. Această taxă redusă a fost aplicată de unele state membre, în special pentru serviciile de restaurant.

În privinţa cotei de TVA pentru activitatea agenţiilor de voiaj, articolul 26 al directivei 77/388/CEE prevede un regim special al TVA, calculat asupra marjei comisionului practicat de acestea. Propunerea de directivă vizează uniformizarea aplicării acestui regim în statele membre ale Uniunii, în scopul evitării distorsiunilor de concurenţă, al extinderii sferei sale de aplicare asupra ansamblului prestaţiilor de servicii de călătorie şi de a instaura un regim special pentru prestaţiile furnizate de agenţiile din afara Comunităţii, pentru clienţi cu domiciliul în ţările Comunităţii. Deşi această propunere a fost discutată în cadrul grupului de probleme fiscale încă din anul 2003, examinarea ei a fost suspendată, din anul 2004, neputându-se, încă, lua o decizie în această privinţă1.

d) Politici privind resursele umane în turismÎn data de 7 septembrie 2005, Comisia europeană a adoptat Directiva 2005/36/CE

privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Această directivă abrogă ansamblul directivelor privind recunoaşterea diplomelor pentru exercitarea profesiilor reglementate, aflate în vigoare, în prezent, şi va trebui să fie transpusă în practică de statele membre cel mai târziu până în data de 20 octombrie 2007. Scopul acestei directive este de simplificare a sistemului de recunoaştere a calificărilor dobândite într-un stat membru şi pentru o mai mare mobilitate, pe piaţa internă, a persoanelor calificate.

Prevederile directivei se vor aplica oricărui cetăţean al statelor membre ale UE, care doreşte să-şi exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care şi-a dobândit calificările profesionale, fie ca independent, fie ca salariat.

Turismul reprezintă unul dintre sectoarele cele mai sensibile în privinţa migraţiei forţei de muncă între ţările UE, iar punerea în aplicare a prevederilor acestei directive ar putea accentua acest fenomen.

4.2. Politici turistice în ţările Europei Centrale şi de Est

În Federaţia Rusă şi în ţările Europei Centrale şi de Est, turismul, handicapat de scăderea nivelului de trai al locuitorilor, de sistemele de transport defectuoase şi de insuficienţa capacităţilor de cazare turistică, nu a dobândit aceeaşi importanţă ca în ţările occidentale. Chiar dacă actualele evoluţii, adesea contradictorii, ale vieţii economice şi politice din aceste ţări antrenează schimburi notabile în privinţa practicilor turistice, anumite trăsături rămân încă pregnante, ca moşteniri din perioada comunistă2. Astfel, politica turistică se înscrie în cadrul planificării generale, exprimând dorinţa de a organiza un sector economic căruia i se conferă un rol economic, social şi regional, în acelaşi timp. Republica Cehă şi Slovacia sunt, alături de Slovenia şi Croaţia, ţări care au rupt,

1 Idem 2 Mesplier, A., Bloc-Duraffour, P., op. cit., pp.90-91

22

într-o manieră categorică, tradiţia vechiului regim şi s-au deschis, în mod profund, pentru turism.

Turismul internaţional, furnizor indispensabil de valută, rămâne, parţial, un turism de grupuri şi de afaceri, îndeosebi în Federaţia Rusă, fiind organizat de instituţiile de stat, care propun circuite, realizează infrastructurile de primire turistică şi furnizează personalul necesar. Turiştii străini veniţi pe cont propriu au fost nevoiţi să accepte impunerea de a cheltui, la cursul de schimb oficial, o anumită sumă minimă de valută pe zi, precum şi interdicţia de a parcurge anumite itinerarii. Astfel de constrângeri au fost ridicate, în mod treptat, dar încă mai rămân moştenirile unor astfel de practici.

Turismul intern era organizat, în perioada regimului comunist, de către organisme oficiale: întreprinderi de stat, administraţii, sindicate şi a fost, în principal, un turism organizat, de grup. În prezent, turismul individual înregistrează un progres deosebit, dar limitat, totuşi, de nivelul de trai redus al populaţiei în aceste ţări.Rata populaţiei care se deplasează în scop turistic reflectă disparităţi regionale în

dezvoltarea economică, fiind mult mai ridicată în marile oraşe, precum şi în ţările situate în partea mai occidentală a Europei Centrale. De altfel, în aceste ţări au fost create noi unităţi de cazare turistică, numeroase şi diversificate, dar prestaţiile turistice oferite sunt, în general, de o calitate mediocră.

Amenajările turistice au fost realizate în două tipuri de regiuni: în centrele urbane, care sunt „capitale” turistice, precum Moscova, Sankt Petersburg, Praga sau Budapesta, dar şi în regiunile favorizate de cadrul natural, printre care, oraşele riverane Mării Baltice şi, îndeosebi, cele de pe malul Mării Negre, din Bulgaria, România, Georgia, precum şi în zonele montane, cum sunt cele din Munţii Carpaţi şi Caucaz, dar şi cele amplasate în jurul unor mari lacuri, precum Balaton sau Baikal.Dincolo de aceste trăsături, comune tuturor ţărilor din Centrul şi Estul Europei,

pot fi observate unele specificităţi naţionale, în funcţie de moştenirile proprii ale diverselor ţări, de nivelul lor inegal de dezvoltare şi de opţiunile lor particulare.

În Europa Centrală exista, înainte de cel de al doilea Război Mondial, o tradiţie turistică, de care autorităţile comuniste au trebuit să ţină seama. După anul 1945, eforturile s-au concentrat pe amenajarea anumitor regiuni turistice, în cadrul diviziunii activităţilor din sânul lagărului socialist european. Astfel, de exemplu, România şi Bulgaria şi-au edificat vaste staţiuni turistice pe litoralul Mării Negre, iar Cehoslovacia şi Ungaria, ţări aflate în drumul turiştilor din Germania de Est şi din Polonia, către Estul Europei, au jucat „cartea” turismului de tranzit.

Sectoarele muntoase cele mai înalte din aceste ţări au fost echipate pentru practicarea sporturilor de iarnă, de exemplu masivul Munţilor Tatra, la frontiera dintre Polonia şi Slovacia, precum şi unele zone din Munţii Rodopi, din Bulgaria.

Cele două ţări de la Marea Adriatică au adoptat atitudini complet opuse: Yugoslavia a deschis litoralul său, atât pentru turiştii din Est, cât şi pentru cei din Vest (cum a procedat, de altfel, şi România, în special pentru staţiunile sale litorale), în timp ce Albania vecină a rămas închisă ermetic pentru turismul internaţional.

După anul 1989, privatizarea economiilor din aceste ţări a antrenat, într-o măsură mai mare sau mai mică, o înnoire a activităţilor turistice în aceste ţări.

23

În Federaţia Rusă, contextul politico-istoric a fost sensibil diferit faţă de celelalte ţări din regiune. Astfel, încă de pe timpul lui Stalin, turismul trebuia să joace un rol social, de educaţie şi de mobilizare a cetăţenilor. Ulterior, lucrurile s-au mai schimbat, dar rata dotării populaţiei cu autoturisme a rămas redusă, iar turismul a rămas în grija autorităţilor publice. La unităţile de turism propriu-zise s-au adăugat bazele de cură balneară, casele de odihnă şi taberele pentru copii şi tineret.

Teritoriul ţării era divizat în 4 zone şi 19 regiuni recreative. Zonele I şi II corespundeau ţărmului Mării Negre şi Rusiei Europene, în aceste zone fiind concentrată 85% din capacitatea de cazare turistică a întregii ţări.

În Rusia de astăzi, aflată în plin proces de transformare, turismul intern suferă datorită stării precare a infrastructurilor de transport şi de primire turistică şi de nivelul de trai relativ scăzut al populaţiei.

Moscova şi Sankt Petersburg rămân cele două „capitale” turistice ale Rusiei, fiind destinaţiile principale pentru turismul internaţional. Dar turiştii ruşi pleacă masiv în străinătate, pentru a-şi petrece vacanţele, ceea ce conduce la un sold negativ al balanţei turistice în această ţară.

4.3. Politicile turismului internaţional în ţările în curs de dezvoltare

Politicile turismului internaţional aplicate în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de caracteristici comune, chiar dacă există o serie de diferenţe, de la o ţară la alta. Printre aceste caracteristici, pot fi menţionate1:

Ţările în curs de dezvoltare sunt, de regulă, ţări receptoare de turişti; Turismul internaţional este considerat, în principal, ca fiind un mijloc de încasare a

valutelor străine; Fluxurile turistice sunt, în principal, fluxuri de tip Nord-Sud, ce corespund marilor

curente ale schimburilor comerciale, respectiv:- America de Nord → America Latină → Caraibe- Europa → Africa → Caraibe → Oceanul Indian- Japonia şi ţările recent industrializate → Asia de Est şi Pacific.

4.3.1. Categorii de ţări în curs de dezvoltare din punctul de vedere al politicilor aplicate în domeniul turismului

Cota de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare, la nivel mondial, depăşeşte, în prezent, 25%, atât în privinţa sosirilor de turişti, cât şi a încasărilor din turismul internaţional. Această proporţie dovedeşte conştientizarea, de către multe state ale lumii, a rolului de motor pe care turismul îl poate juca în cadrul procesului de dezvoltare a economiilor.

1 Vellas, François, op. cit., (2007) pp. 238-239

24

Dezvoltarea turismului, în aceste ţări, se realizează, în prezent, prin participarea a trei categorii de „actori”, având scopuri diverse şi mijloace de acţiune foarte inegale1:

- autorităţile locale, din ţări foarte diverse, în privinţa dimensiunilor populaţiei, a resurselor, a nivelului de dezvoltare şi a potenţialului turistic, ceea ce face ca atitudinea acestora faţă de turism să varieze, de la o ostilitate declarată, la o adeziune entuziastă;- profesioniştii din turism, din ţările respective (agenţii de voiaj, transportatori, conducători ai lanţurilor hoteliere sau ai hotelurilor independente, ai cluburilor de vacanţă etc.), care caută să ofere destinaţii şi prestaţii turistice cât mai diverse;- instituţiile internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) sau Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, care încurajează dezvoltarea turismului şi contribuie la finanţarea acestuia.

Politicile turistice în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de trăsături comune:

- adjudecarea marilor lucrări de infrastructură (aeroporturi, drumuri, autostrăzi, etc.) de către unii operatori străini, mai frecvent decât de întreprinderi din ţările respective;- crearea, în localităţile şi regiunile turistice, a unor şcoli şi institute de învăţământ hotelier şi pentru turism, capabile să formeze un personal specializat, de calitate;- încurajarea dezvoltării artizanatului local, care creează locuri de muncă şi poate aduce încasări valutare importante;- insuficienţa politicilor de conservare a patrimoniului turistic, în pofida delimitării unor sectoare naturale, în cadrul cărora se aplică o legislaţie mai restrictivă.

Deşi politicile turistice aplicate în aceste ţări sunt de o mare diversitate, totuşi, se pot distinge, din acest punct de vedere, trei categorii2 de ţări în curs de dezvoltare, respectiv:

a) – Ţările în cadrul cărora turismul nu reprezintă o prioritateAcestea sunt, încă, ţările cele mai numeroase, iar încasările lor din turism sunt

neglijabile.Unele dintre aceste ţări afişează chiar o anumită ostilitate, de principiu, pentru

turismul internaţional. Este cazul câtorva ţări rămase fidele ideologiei marxiste, precum Coreea de Nord (Republica Coreeană Democratică şi Populară). În alte ţări, între care Mongolia şi Laos, turismul rămâne o activitate neînsemnată, marginală.

În Vietnam, însă, turismul redevine o activitate ce se dovedeşte a fi o adevărată forţă motrice pentru economie.

Multe dintre aceste ţări sunt prea sărace pentru a putea realiza un minimum de infrastructură, necesară practicării turismului. Ele sunt fie ţări din Asia (ex.:Butan), fie din Africa (Burundi, Bulkina Faso etc.), dar chiar şi din America de Sud (ex.: Surinam).

Alte ţări, precum Libanul, Afganistanul, Irakul şi chiar Serbia (şi Muntenegru) încă nu şi-au revenit de pe urma războaielor în care au fost implicate. Multe dintre ele,

1 Mesplier, A., Bloc-Duraffour, P., op. cit., p. 912 Idem, pp. 92-93

25

precum Uganda, Cambodgia ori Salvador, se confruntă, de-a lungul ultimilor ani, cu probleme interne endemice, ce împiedică reluarea aplicării unor politici în domeniul turismului.

b) – Ţările în cadrul cărora turismul nu are o contribuţie semnificativă pentru economie

Grupul acestor ţări este foarte eterogen. Astfel, cele mai avansate dintre ţările respective (din punctul de vedere al dezvoltării economice) au economii diversificate ca domenii de activitate, dar turismul nu reprezintă o activitate cu pondere importantă faţă de celelalte ramuri şi activităţi economice. Este cazul unor ţări din Orientul Mijlociu, producătoare de petrol, precum Arabia Saudită sau chiar Emiratele (în care, însă, în ultimii ani, s-au realizat investiţii deosebite în turism), dar şi alte ţări, mai mari ca dimensiuni, cu un potenţial turistic ridicat, precum Brazilia şi Argentina.

Cea mai mare parte a altor ţări din această grupă, lipsite de un potenţial turistic deosebit, au întârziat să se deschidă pentru turismul internaţional. Ele au început să aplice anumite politici turistice doar de puţin timp, dar contează, în prezent, pe turism, ca activitate care să contribuie, tot mai mult, la dezvoltarea ţărilor respective. În această categorie pot fi incluse numeroase ţări de dimensiune medie, precum Bolivia, Madagascar sau Sri Lanka, câteva ţări cu populaţie numeroasă, precum India şi Pakistan, precum şi alte state, altădată închise pentru turismul extern, dar care înregistrează creşteri importante ale numărului de turişti străini, în ultimii ani, cum ar fi: China, Vietnam şi Cuba.

c) – Ţările care plasează turismul în centrul strategiei lor de dezvoltare economică

Aceste ţări au angajat politici turistice de mare amploare şi se aşteaptă să obţină cele mai mari încasări din turismul internaţional.

Unele dintre aceste ţări sunt, deja, vechi destinaţii turistice, precum Egiptul, Marocul, Tunisia, Kenia, Mexicul sau Peru. Bazându-se pe un patrimoniu natural, arhitectural sau cultural deosebit de valoros, ele îşi modernizează infrastructurile şi caută să-şi diversifice clientela. Turismul nu reprezintă, pentru ele, doar o activitate, printre celelalte, ci o şansă indispensabilă de încasări valutare.

Ţările considerate ca „nou venite” în lumea turismului internaţional se situează, îndeosebi, în Asia de Est şi de Sud-Est. Acestea, datorită dezvoltării lor economice deosebite, din ultimii ani, reuşesc să atragă, în special, oameni de afaceri japonezi, europeni sau americani, în hoteluri şi cluburi de vacanţă ce corespund standardelor internaţionale. În cadrul acestor ţări se pot distinge două sub-grupe:

- cea formată din Thailanda, Coreea de Sud, Taiwan şi Hong-Kong (aceasta fiind o provincie a Chinei), Singapore şi Malaezia.- cea din care fac parte statele cu echipare mai slabă pentru turism şi mai sărace, precum Indonezia şi Filipine.

Micile state insulare ar trebui să fie tratate, probabil, separat, întrucât acestea au făcut din turism un adevărat motor al economiilor lor naţionale, fiind foarte mult dependente de turism şi de conjunctura internaţională.

Printre insulele din Pacific, defavorizate de izolarea lor geografică, doar Fidji şi Marianele sunt nişte destinaţii turistice notabile. În Oceanul Indian, cele mai cunoscute şi

26

apreciate sunt insulele Seychelles, Maldivele şi Insulele Maurice. În zona Caraibelor, insulele sunt cele mai dependente de turismul internaţional, clienţii lor provenind, aproape exclusiv, din continentul Nord-american.

4.3.2. Principalele probleme privind dezvoltarea turisticăîn ţările în curs de dezvoltare

Turismul internaţional este o activitate ce presupune existenţa unor tehnologii avansate şi care pune ţărilor în curs de dezvoltare probleme de adaptare la evoluţia pieţei, de transfer tehnologic, de finanţare, de formare profesională şi de integrare în cadrul economiei naţionale.

François Vellas a realizat1 o amplă analiză a problemelor cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare, în privinţa încercărilor lor de dezvoltare a activităţilor de turism pe teritoriul lor. În continuare, sunt prezentate, pe larg, principalele categorii de probleme întâmpinate de aceste ţări, în acest domeniu, în viziunea acestui reputat profesor fracenz, expert în turism şi transporturi aeriene pe lângă ONU şi UE.

4.3.2.1. Probleme de adaptare la evoluţia pieţei turistice internaţionale

Ţările în curs de dezvoltare receptoare, având sisteme socio-culturale foarte diferite de cele din ţările industrializate emiţătoare de turişti, trebuie să facă faţă unor probleme dificile, de adaptare la evoluţia pieţei turistice internaţionale. Aceste probleme provin, în special, de la fluxurile turistice de o anumită importanţă, în privinţa unor diferenţe precum şocul descoperirii unor culturi diferite, a diferenţelor de comportament, a degradării mediului şi de la reacţiile de respingere. În legătură cu aceste probleme, interesele turistice ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt foarte diverse. Unele dintre acestea, care sunt, de altfel, ţări recent industrializate, ocupă un loc foarte important printre ţările de destinaţie ale turismului internaţional (Mexic, Thailanda, Singapore, Malaezia, Maroc, Tunisia), în timp ce alte ţări nu sunt decât destinaţii turistice puţin importante, iar unele dintre ele nu sunt deschise decât pentru un turism foarte limitat. În plus, în numeroase ţări, se pun problemele legate de rentabilitatea scăzută a investiţiilor turistice în primii ani de exploatare. Din acest motiv, al ne-rentabilităţii pe perioada valorificării resurselor, adesea, întreprinderile private nu sunt dispuse să investească. De aceea, este necesar ca autorităţile publice să intervină, în pofida slabelor resurse financiare de care acestea dispun şi sunt nevoite să recurgă la credite.

Pentru a beneficia de efectele de lanţ, indispensabile hotelurilor a căror construire este finanţată de autorităţile publice, acestea încheie contracte de franciză cu lanţurile hoteliere internaţionale, care pun la dispoziţie mărcile, tehnologiile şi reţetele lor de comercializare. Aceste contracte, în special în privinţa administrării, permit ca hotelurile respective să beneficieze de cunoştinţele şi experienţa de specialitate a lanţurilor internaţionale, dar prezintă şi riscuri importante pentru ţările în curs de dezvoltare, în cazurile în care coeficientul de ocupare al hotelurilor nu este suficient de ridicat.

Mai trebuie adăugat şi faptul că, în pofida unor progrese înregistrate în ultimii ani, turismul intraregional între ţările în curs de dezvoltare este încă slab dezvoltat, deoarece

1 Vellas, François, op. cit. (2007), pp. 239-251

27

fluxurile emiţătoare din majoritatea acestor ţări sunt reduse, inexistente sau nesemnificative. Totuşi, aceste fluxuri înregistrează tendinţe de creştere, în anumite regiuni, în ritmuri superioare mediei turismului internaţional.

4.3.2.2. Dezechilibrul tranzacţiilor comerciale internaţionale în domeniulturismului

Tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului sunt caracterizate, adesea, prin dezechilibre, care pot conduce, în anumite cazuri, la punerea sub semnul incertitudinii, a beneficiilor aşteptate din dezvoltarea turistică.

Această situaţie priveşte în special ţările în curs de dezvoltare receptoare de turişti, care nu au acces direct la reţelele de comercializare pe pieţele emiţătoare de turişti. Situaţia respectivă poate deveni deosebit de preocupantă, atunci când conduce la o slabă rentabilitate a prestatorilor locali de produse turistice şi la viabilitatea scăzută a noilor investiţii productive în sectorul turistic, atât în ţările receptoare, cât şi în ţările emiţătoare, unde călătorii (turiştii) trebuie să facă faţă unei pieţe din ce în ce mai concurenţiale şi, în anumite cazuri, la o diminuare a rentabilităţii.

În aceste condiţii, devine tot mai urgent, pentru ţările în curs de dezvoltare, să aplice anumite politici, care să vizeze realizarea unui parteneriat reciproc avantajos, în cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale în domeniul turismului, în scopul îmbunătăţirii situaţiei de ansamblu a întreprinderilor turistice vizate, adică cele din domeniul hotelier, al restaurantelor, al prestatorilor de servicii turistice, în general, al companiilor de transport aerian, precum şi al agenţiilor de voiaj.

Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi a rentabilităţii acestor întreprinderi va putea fi atins obiectivul global de dezvoltare a unui turism durabil. Fără acestea, efectele dezvoltării sectorului turistic, în special în anumite ţări în curs de dezvoltare, vor putea deveni negative, nu numai din punct de vedere al mediului înconjurător şi din punct de vedere social, dar chiar şi din punct de vedere economic, apărând necesitatea de a oferi un ajutor financiar întreprinderilor din acest sector, care riscă să fie destabilizate de exigenţele comerciale, pe care ele nu le pot îndeplini fără a-şi afecta rentabilitatea.

Faţă de această problemă majoră, întărirea puterii de negociere a prestatorilor de servicii în ţările în curs de dezvoltare devine una dintre condiţiile fundamentale, în vederea asigurării unui mai bun echilibru al dezvoltării turistice.

Dar această nouă negociere trebuie să poată fi realizată în cadrul unui parteneriat între ansamblul organizatorilor de turism şi al prestatorilor de servicii turistice.

Acesta este, de fapt, scopul negocierilor realizate în cadrul acordurilor internaţionale, ce au ca obiectiv liberalizarea tranzacţiilor comerciale în sectorul serviciilor, inclusiv în cel al turismului, căutând să întărească avantajele comparative de care dispune fiecare ţară. Aceasta înseamnă că accesul ţărilor în curs de dezvoltare la pieţele ţărilor industrializate trebuie întărit şi sprijinit şi trebuie întărită puterea de negociere a ţărilor receptoare, cu cele emiţătoare de turism.

Situaţia actuală, a tranzacţiilor comerciale internaţionale, în materie de turism, se caracterizează prin numeroase dificultăţi şi dezechilibre. Aceste dificultăţi privesc ţările receptoare, în special ţări în curs de dezvoltare, dar şi întreprinderile de turism, îndeosebi cele producătoare de produse turistice. Această situaţie este rezultatul dezechilibrelor de ordin obiectiv sau subiectiv. Dificultăţile întâlnite în ţările receptoare sunt, în principal,

28

de natură economică. Ele ţin de insuficienţa părţii de profit ce revine, din comercializarea produselor turistice, prestatorilor locali, ceea ce provoacă un sentiment de nedreptate şi anumite revendicări pentru obţinerea unor avantaje economice, repartizate în mod echitabil, din dezvoltarea turistică. De altfel, în ultimii ani s-a putut constata o diminuare a încasărilor pe turist, din turismul internaţional, în unele ţări în curs de dezvoltare.

Comparând evoluţia frecventării turistice cu cea a încasărilor din turism, putem constata că, în mod global, pe ansamblul regiunilor lumii, fluxul încasărilor din turismul internaţional a crescut într-un ritm mai rapid decât cel al sosirilor de turişti. Cu excepţia Africii Centrale şi a Africii de Est, unde s-a înregistrat o creştere mai redusă a încasărilor, faţa de numărul sosirilor din turismul internaţional, se poate observa că, în cea mai mare parte a regiunilor lumii, beneficiile aduse de turismul internaţional sunt mai importante, din punct de vedere economic şi financiar, pentru ţările în curs de dezvoltare, care au beneficiat de o creştere puternică a încasărilor lor din aceste activităţi.

Totuşi, ar trebui să remarcăm că această situaţie se prezintă, adesea, diferit, în cazul altor ţări în curs de dezvoltare, care au cunoscut, în cursul ultimilor ani, o evoluţie îngrijorătoare, caracterizată printr-o creştere mai redusă a încasărilor din turism decât cea a numărului de sosiri. O asemenea evoluţie a fost înregistrată în ţări din Asia, din America latină, din Orientul apropiat şi din Africa.

Creşterea insuficient de rapidă a încasărilor din turismul internaţional pentru unele ţări în curs de dezvoltare, faţă de ritmul de creştere a numărului de turişti reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale turismului internaţional, în ultimii ani. Pentru ţările respective, este nevoie să fie atras un număr tot mai mare de turişti, pentru a obţine un anumit beneficiu de pe urma acestora. Această situaţie este, însă, caracteristică doar pentru un număr redus de ţări în curs de dezvoltare dar, adesea, ţările respective sunt cele în care creşterea turistică s-a realizat în ritmuri superioare faţă de medie, respectiv în Thailanda, Hong Kong şi Indonezia (în Asia) sau Tunisia şi Kenia (în Africa).

Decalajul dintre evoluţia numărului de sosiri şi cea a încasărilor din turismul internaţional se concretizează în diminuarea încasărilor unitare pe turist. Această diminuare poate fi consecinţa unei crize conjuncturale, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare receptoare de turişti internaţionali din Asia de Sud-Est, dar poate fi rezultatul unei deteriorări a situaţiei prestatorilor de servicii locali, în derularea contractelor comerciale internaţionale realizate cu tour-operatorii din diverse ţări emiţătoare. În asemenea situaţii, aceşti organizatori de turism sunt consideraţi a fi cei vinovaţi de astfel de evoluţii, dar trebuie avută in vedere şi evoluţia mediului economic în care acţionează aceste întreprinderi turistice.

4.3.3. Politici ce vizează creşterea beneficiilor obţinute din turism pentruţările în curs de dezvoltare

Problemele actuale, ce rezultă în privinţa tranzacţiilor comerciale internaţionale în materie de turism, fac necesară căutarea de mijloace menite să îmbunătăţească relaţiile dintre prestatorii de servicii, îndeosebi cei din ţările în curs de dezvoltare, şi tur-operatorii din ţările consumatoare. Astfel, o dezvoltare turistică durabilă trebuie considerată ca o prioritate, pentru a putea beneficia de posibilităţile oferite de creşterea puternică a turismului mondial, preconizată a avea loc în anii următori. În acest scop, devine tot mai urgentă necesitatea găsirii de soluţii pentru viabilizarea activităţii întreprinderilor

29

prestatoare de servicii turistice din ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste soluţii trebuie să fie integrate în cadrul unei cooperări internaţionale, care să fie în măsură să promoveze noile forme de parteneriat, de tip Nord-Sud, în sectorul turistic.

În acest cadru, perspectivele pentru punerea în aplicare a unui nou parteneriat în tranzacţiile comerciale internaţionale, pot să se bazeze pe trei factori principali, respectiv1:

a) Întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltareAcesta constituie unul dintre aspectele majore ale aplicării unui parteneriat mai

bun în tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului. Totuşi, aceste capacităţi de negociere nu trebuie să fie considerate ca o confruntare (ciocnire) cu operatorii turistici din ţările emiţătoare. Dimpotrivă, este vorba de căutarea unor soluţii care să permită găsirea de soluţii la problemele apărute, deopotrivă, pentru tur-operatori, care trebuie să caute, de asemenea, soluţii de creştere a rentabilităţii activităţii pe care ei o desfăşoară. Acest nou tip de parteneriat depinde, deci, de aplicarea unei noi cooperări, pe orizontală şi pe verticală, în vederea dezvoltării sectorului turistic, în special printr-o mai bună valorificare a produselor turistice.

b) Cooperarea pe orizontală şi pe verticală între prestatorii de servicii turisticeCooperarea pe orizontală între prestatorii locali de servicii turistice constituie,

probabil, punctul crucial al întregului proces al negocierii comerciale. Aceasta înseamnă ca prestatorii locali să se asocieze, în timpul negocierilor, cu organizatorii de voiaje, în scopul de a beneficia de un efect de scală, în faţa cumpărătorilor, care au o putere de negociere foarte importantă. Acest tip de cooperare este deosebit de dificil de realizat, de exemplu, în domeniul hotelier, care reprezintă, de regulă, exploataţii individuale sau de tip familial, de mici dimensiuni şi care se află în situaţii de concurenţă, unii faţă de alţii. Din acest motiv, concentrarea eforturilor între prestatorii locali din turism este redusă, adesea, la minimum şi nu permite obţinerea unor condiţii mai favorabile în relaţiile cu tur-operatorii. Cu toate acestea, cooperarea orizontală, atunci când este mai bine organizată, poate deveni un mijloc indispensabil în negocierile comerciale. Această cooperare orizontală, ca şi cea verticală, între prestatorii locali de servicii turistice, reprezintă unul dintre domeniile cele mai dificile în privinţa negocierilor comerciale internaţionale, dar poate avea rezultate dintre cele mai promiţătoare, în măsura în care implică un nou tip de parteneriat, ce poate servi ca referinţă în utilizarea noilor contracte – tip între prestatorii locali şi organizatorii de voiaje.

c) Specializarea pe produse cu valoare adăugată ridicatăSpecializarea internaţională pe produse cu o valoare adăugată mai ridicată şi de

calitate superioară poate fi considerată, de asemenea, ca una dintre strategiile cele mai eficiente pentru întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare.

În plus, acest tip de strategie poate fi benefică atât pentru prestatorii locali, dar şi pentru organizatorii de voiaje din ţările emiţătoare de turişti, care au interesul de a comercializa produse mai scumpe. Pentru a realiza, în mod concret, un nou parteneriat în tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului, ar trebui căutate modalităţile practice de realizare a unei veritabile cooperări orizontale sau verticale între

1 Vellas François, op. cit., p. 243

30

prestatorii locali, precum şi elementele care să constituie baza dezvoltării noilor produse turistice de calitate, în măsură să diferenţieze oferta turistică pe pieţele internaţionale.

d) Sprijinul tehnic acordat de Autoritatea Naţională pentru TurismRolul Autorităţilor Naţionale pentru Turism este, între altele, de a răspunde

nevoilor de formare a prestatorilor de produse turistice, în scopul de a întări capacitatea tehnică a acestora în cadrul negocierilor comerciale internaţionale. Această acţiune, în privinţa formării, poate fi considerată ca fiind esenţială, întrucât poate permite o mai bună utilizare a noilor instrumente de marketing şi în domeniul vânzărilor, în special. De asemenea, Autorităţile Naţionale pentru Turism pot să informeze diferiţii prestatori din turism asupra evoluţiei preţurilor, precum şi despre concurenţa de pe pieţele internaţionale.

e) Adoptarea unor noi contracte – tipProblema noilor contracte-tip, utilizabile în cadrul negocierilor între prestatorii

locali şi organizatorii de voiaje depinde, într-o mare măsură, de aplicarea, de către Autoritatea Naţională pentru Turism (A.N.T.) din fiecare ţară, a criteriilor de selecţie a proiectelor de investiţii turistice. În măsura în care noile proiecte de investiţii turistice vor fi susţinute de A.N.T. Şi de către autorităţile locale, pornind de la criteriile compatibile cu obiectivele unei dezvoltări durabile şi responsabile, termenii negocierilor comerciale internaţionale vor fi modificaţi într-o măsură considerabilă. În acest scop, este important să se poată preciza criteriile de mediu, sociale şi economice, care vor trebui să aibă un caracter privilegiat, pentru a putea să fie, integrate, apoi, în practică, în conformitate cu exigenţele A.N.T. şi ale autorităţilor locale, precum şi în clauzele contractelor comerciale internaţionale, în cadrul unui parteneriat pe termen lung cu organizatorii de voiaje.

4.3.4. Politicile complementare în dezvoltarea turistică a ţărilor în curs de dezvoltare

Politicile turistice complementare, în ţările în curs de dezvoltare, constituie un element indispensabil al aplicării strategiilor de dezvoltare turistică. Aceste politici au ca obiectiv asigurarea unei dezvoltări durabile a sectorului turistic, necesitând investiţii minime şi obţinând o cantitate cât mai mare de valută. Totuşi, turismul internaţional pune o serie de probleme economice, sociale şi ecologice, în special în ţările în curs de dezvoltare. De fapt, cele mai multe dintre aceste ţări nu au aceeaşi posibilitate de asimilare a turiştilor internaţionali, ca şi ţările industrializate, care au, deja, o experienţă îndelungată în primirea turiştilor străini, care, la rândul lor, aparţin, de altfel, unor sisteme economice şi socio-culturale apropiate sau comparabile (America de Nord, Europa Occidentală).

Principalele efecte ale turismului internaţional asupra ţărilor în curs de dezvoltare sunt de natură economică, socio-culturală şi ecologică, pentru care politicile adoptate trebuie aplicate în vederea favorizării aspectelor lor pozitive şi a reducerii sau prevenirii aspectelor lor negative.

31

4.3.4.1. Politicile de creştere a impactului economic al turismului Cheltuielile turiştilor străini reprezintă o contribuţie, adesea importantă, la venitul

naţional al ţărilor în curs de dezvoltare. Salariaţii şi furnizorii diferitelor sectoare implicate sunt remuneraţi sub formă de salarii sau de plăţi pentru serviciile turistice. La aceste efecte directe se adaugă efectele induse asupra venitului, ce rezultă din lucrările de infrastructură, de comunicaţii, de transporturi, de cazare, de aprovizionare.

Cu toate acestea, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, creşterea consumului realizat de turiştii internaţionali nu corespunde unei creşteri a producţiei naţionale, din punct de vedere cantitativ sau/şi calitativ. Importurile de produse alimentare, de bunuri de folosinţă îndelungată şi de echipamente devine, astfel, necesar şi provoacă o creştere a veniturilor furnizorilor străini. La aceste importuri se adaugă transferurile, în străinătate, ale unei părţi, mai mult sau mai puţin importante, ale profiturilor unor societăţi comerciale cu capital străin, din domeniul turistic (în special din hotelărie), realizate în ţară, salariile tehnicienilor străini, dobânzile la împrumuturile efectuate etc.

În această situaţie, a integrării turismului internaţional, ţările în curs de dezvoltare trebuie să aibă ca obiectiv întărirea impactului economic al turismului asupra sectorului productiv din propriile ţări. Pentru aceasta, este necesar să fie avuţi în vedere următorii factori1 în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare:a) Căutarea unui echilibru satisfăcător între efectele pe termen scurt, şi cele pe

termen mediu şi lung. De exemplu, ieşirile importante de valută sunt indispensabile, pe termen scurt, pentru importul de echipamente turistice, care vor fi generatoare de intrări de valută, pe termen mediu şi lung;

b) Determinarea posibilităţilor de alegere a dezvoltării economice, între turism şi alte sectoare (agricole sau industriale), favorizând efectele reciproce de antrenare;

c) Asigurarea, treptată, a unei integrări a turismului internaţional în economia ţării, în special în privinţa producţiei industriei alimentare, a artizanatului, a serviciilor (transport, cazare etc.). Aprovizionarea complexurilor turistice cu produse alimentare, naţionale sau locale, trebuie să fie reanalizată şi îmbunătăţită, în scopul reducerii importurilor de astfel de produse şi al favorizării procesului de integrare a acestora în economia ţării, dar în condiţiile evitării riscurilor sanitare pe care această aprovizionare le poate provoca (acestea putând determina un eşec al întregului efort investiţional în domeniul turismului). Succesul acestor politici va depinde, pe de o parte, de posibilităţile economiei naţionale, dar şi de opţiunile ce se vor face, pe de altă parte. De exemplu, un hotel de 150 de camere (300 de paturi) poate fi conceput, din punct de vedere arhitectural, ca un hotel vertical (înalt, cu multe etaje), integrând materiale şi tehnologii de import. Dar acest hotel poate fi conceput, la fel de bine, integrând un maximum de materiale locale şi de concepţie locală (organizarea locală a şantierului, formare profesională şi muncitori naţionali), echipamentele importate urmând să fie reduse la minimum (ascensoare, instalaţii de aer condiţionat, utilaje de bucătărie, grupuri electrogene etc.). Stilul local, în cazul celei de a doua concepţii arhitecturale (menţionată mai sus) va fi, adesea, mai bine apreciat, de către turiştii străini, saturaţi de structurile arhitecturale identice, indiferent că acestea se află amplasate în America, Europa, în Asia sau Africa (cu condiţia ca normele de confort şi de servicii să fie aceleaşi).

1 Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 286-287

32

Efectele turismului internaţional asupra venitului naţional pot să fie diferite, după gradul în care turismul este integrat în economie. Turiştii străini sunt cazaţi şi hrăniţi de către societăţi hoteliere străine, care importă cvasi-totalitatea echipamentelor şi produselor de consum şi care îşi vor repatria profiturile şi salariile obţinute de personalul lor străin. Turismul internaţional este o industrie de “transformare” iar, din acest motiv, trebuie să se stabilească dimensiunea exactă a efectului final, ce rezultă din activitatea turistică, pentru economia naţională. Astfel, strategiile ce trebuie aplicate în dezvoltarea turismului în ţările în curs de dezvoltare au ca scop să identifice efecte negative, de natură economică (inflaţia), socioculturală (degradarea patrimoniului cultural) şi ecologică, ce rezultă din activitatea turistică, în scopul de a le limita şi a le ţine sub control, în sensul dezvoltării unui turism durabil.

4.3.4.2. Politicile de creare de locuri de muncă în turism

Politicile din turismul internaţional, axate pe crearea de locuri de muncă, sunt considerate a fi esenţiale pentru strategiile de dezvoltare economică ale ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste ţări trebuie să facă faţă unui şomaj structural, cu o rată foarte ridicată. Aşadar, este indispensabilă crearea unor activităţi productive noi. Din acest punct de vedere, turismul, ca industrie de servicii, utilizator intensiv de forţă de muncă, este cu atât mai apreciat, cu cât utilizează, într-o proporţie mai însemnată, forţa de muncă puţin calificată şi semi-calificată.

Cu toate acestea, în cele mai multe dintre ţările în curs de dezvoltare, turismul internaţional creează sub 5% din totalul locurilor de muncă nou înfiinţate. De altfel, este necesar să fie analizată şi crearea de locuri de muncă în alte sectoare de activitate, nu numai cele directe, în activităţi de turism. Sunt greu de analizat însă, rezultatele unor astfel de studii, deoarece aptitudinea activităţilor turistice de a crea locuri de muncă depinde de fiecare tip de activitate în parte. Astfel, sectorul cazării turistice, de exemplu, nu va avea acelaşi raport între investiţii şi locuri de muncă nou create, dacă este vorba de un hotel de lux sau de simple bungalow-uri.

Rezultă că, din punctul de vedere al locurilor de muncă nou înfiinţate, esenţial este să se creeze cât mai multe astfel de noi locuri de muncă, utilizând tehnologii care să corespundă stadiului de dezvoltare al fiecărei ţări, ţinând cont, evident, şi de relaţia existentă între costurile salariale şi costurile echipamentelor de substituire, aşa încât produsul turistic să rămână competitiv.

4.3.4.3. Politicile de preţ şi produsele turistice

Incidenţa potenţială a industriei turismului asupra nivelului general al preţurilor depinde, în mod evident, de importanţa acestui domeniu de activitate, în crearea venitului naţional, dar concentrarea cererii turistice în anumite zone geografice şi pentru anumite produse are o influenţă (adeseori determinantă) asupra preţurilor, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, unde pieţele sunt reduse ca dimensiune şi unde poate să apară, rapid, un dezechilibru, în special în următoarele domenii1:

- Modificările preţurilor terenurilor. Creşterea preţurilor terenurilor pentru construcţii şi, în general, a preţurilor fondului funciar, poate să fie rezultatul fie al creşterii valorii

1 Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 289-290

33

efective a terenurilor, datorată creării unei noi infrastructuri, fie unor speculaţii datorate creşterii cererii pentru un bun ce nu există decât în cantităţi limitate. Această creştere a preţului terenurilor în zonele turistice se poate propaga şi poate determina o creştere generalizată a preţului terenurilor, ce poate avea consecinţe foarte grave pentru unele ţări în curs de dezvoltare. Creşterea preţurilor va fi resimţită atât de utilizatorii turistici, cât şi de alţi utilizatori-agricoli, industriali, sociali (terenuri pentru locuinţe sociale, şcoli, spitale, etc.). De asemenea, poate afecta rentabilitatea unui număr mare de întreprinderi utilizatoare de terenuri şi chiar ansamblul politicii funciare a unei ţări. În acest caz, scopul politicii turistice este de a impune anumite condiţii, care să reglementeze transferurile ulterioare ale proprietăţii, împiedicând (sau limitând), astfel, speculaţiile cu terenuri. Pe de altă parte, pot fi create rezerve funciare, pentru unele amenajări ulterioare, administraţiile publice locale putând restricţiona ridicarea de noi construcţii, în anumite zone.

- Existenţa unor lipsuri în aprovizionarea cu unele produse, foarte cerute de către turiştii străini şi care sunt consumate, în mod obişnuit, de către populaţiile locale: peşte, carne, fructe, etc.) ceea ce produce efecte inflaţioniste ce se pot propaga asupra ansamblului economiei. Acest risc inflaţionist este important în ţările în curs de dezvoltare, deoarece elasticitatea ofertei este scăzută şi pentru că nu este posibilă creşterea importurilor, datorită lipsei valutei necesare. Politicile complementare dezvoltării turistice constau, în acest caz, fie în reducerea cererii naţionale sau a cererii turistice străine, fie în creşterea ofertei, prin sporirea producţiei naţionale ori prin creşterea importurilor, plătite cu valuta încasată de la turiştii străini, consumatori ai acestor produse. Riscul inflaţionist, foarte real, ce rezultă din aplicarea unei politici de dezvoltare turistică, demonstrează necesitatea unei programări eficace a creşterii sectorului turistic, ţinând seama de situaţia generală a economiei, în scopul limitării riscurilor de apariţie a unor dezechilibre sectoriale şi sociale.

4.3.4.4. Politicile comerciale în domeniul turismului

Politicile comerciale de liberalizare a schimburilor de servicii turistice şi de transporturi aeriene pot juca un rol foarte important în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică a ţărilor în curs de dezvoltare. În baza acordurilor internaţionale existente între ţări se pot realiza negocieri între acestea, în vederea liberalizării, pe scară largă, a schimburilor internaţionale de servicii turistice. Această negociere ar trebui să fie realizată îndeosebi în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare, unde sectorul turistic este, adesea, împiedicat să se dezvolte, datorită unor obstacole, precum1:- Controlul schimburilor valutare impuse turiştilor la plecarea lor din ţară.

Controalele respective se referă, în general, la o sumă maximă de valută pentru călătoriile în străinătate ale rezidenţilor sau ale populaţiei naţionale dintr-o ţară emiţătoare. Acest tip de restricţii nu se mai aplică în ţările industrializate, dar continuă să se aplice, în mod tranzitoriu sau permanent, în unele ţări în curs de dezvoltare, ceea ce constituie un obstacol în dezvoltarea turismului intra-regional.

- Costul vizelor constituie, de asemenea, un obstacol important în cadrul schimburilor de servicii turistice, întrucât scopul acestora este orientat, în special, spre încasarea unor sume cât mai consistente, din acordarea acestor vize, decât spre un

1 Idem, pp. 290-292

34

control al mişcărilor de persoane. Costul unei vize poate să atingă, adesea, suma de 50 de dolari SUA şi chiar mai mult, ceea ce constituie un obstacol în schimburile turistice de tip Sud-Sud, precum şi în dezvoltarea turismului familial şi social.

- Taxele de intrare şi ieşire constituie un obstacol tot mai important, în special datorită inflaţiei de taxe aero-portuare practicate. De asemenea, unele ţări în curs de dezvoltare impun taxe la ieşirea de pe teritoriul acestora de către rezidenţi, în scopul limitării călătoriilor destinate, de exemplu, efectuării de cumpărături în străinătate, aşa cum este cazul taxei percepute la ieşirea rezidenţilor naţionali din Insulele Seychelles, ceea ce constituie o formă de descurajare a turismului internaţional.

- Asigurările obligatorii pot să constituie, de asemenea, un obstacol în dezvoltarea schimburilor turistice. De exemplu, asigurarea pentru autoturisme, în cazul în care nu există convenţii în acest domeniu, între ţările vecine sau dintr-o anumită regiune. Acest tip de obstacol limitează, în mod considerabil, turismul automobilistic, deoarece trebuie plătite asigurări speciale, al căror cost este, adesea, descurajant.

- Practicile discriminatorii, privind tratamentul naţional sunt, de asemenea, foarte importante şi, adesea, disimulate. Aşa este, de exemplu, cazul operatorilor internaţionali, care sunt obligaţi să posede diplome sau certificate, eliberate de autoritaţile naţionale, fără a se aplica un sistem de echivalare a valabilităţii acestora. Practicile discriminatorii se pot referi, în anumite ţări, la utilizarea unei duble categorii de tarife pentru prestaţiile turistice, una pentru rezidenţi şi alta pentru turiştii străini. Acest tip de tarif poate să existe, de asemenea, în privinţa furnizorilor de produse şi servicii pentru sectorul turistic (apă, electricitate, carburanţi, etc.)

În aceste condiţii, politicile comerciale de reducere a acestor obstacole sunt foarte importante, pentru ţările în curs de dezvoltare. În acest scop, ţările respective pot să aibă iniţiative în cadrul negocierilor comerciale internaţionale, propunând noi puncte care să fie negociate pentru întărirea liberalizării efective a schimburilor internaţionale de servicii turistice, care să fie profitabile pentru economiile lor naţionale.

4.3.4.5. Politicile de dezvoltare a infrastructurilor

Cheltuielile cu infrastructura pentru sectorul turistic au ponderea cea mai importantă pentru bugetul de stat. Acestea se referă la construirea sau amenajarea de porturi, aeroporturi, la drumuri, reţele de distribuţie a electricităţii, a gazului, la reţele de evacuare şi tratare a apelor uzate, dar şi la echipamente şi servicii în domeniul sănătăţii. Costul acestor lucrări este deosebit de ridicat, în ţările în curs de dezvoltare, datorită absenţei sau insuficienţei resurselor naţionale, precum şi datorită faptului că, pentru a fi competitive, ţările în curs de dezvoltare trebuie să le furnizeze turiştilor străini echipamente şi servicii comparabile cu cele cu care aceştia sunt obişnuiţi în ţările dezvoltate, condiţii de care populaţia locală nu dispune. Trebuie prevăzut, deci, ca aceste echipamente şi servicii să poată fi disponibile, cât mai mult posibil, şi pentru populaţia locală şi să contribuie, astfel, la ridicarea nivelului de viaţă al acesteia. Principala problemă ce se pune se referă la decalajul important existent între momentul în care principalele categorii de cheltuieli trebuie efectuate de guvernele respective şi momentul

35

când încasările realizate de stat, din partea sectorului turistic, vor începe să crească. În acest caz, politicile de dezvoltare turistică pot alege între două opţiuni strategice1:1) Taxarea directă asupra preţurilor produselor turistice destinate clientelei

internaţionale. Pentru a uşura efortul lor de finanţare a infrastructurilor, ţările în curs de dezvoltare pot adopta măsuri destinate creşterii, pe termen scurt, a încasărilor aşteptate din turismul internaţional, respectiv:- impozite şi drepturi prelevate asupra bunurilor şi serviciilor importante pentru

sectorul turismului şi pentru furnizorii acestui sector;- taxe speciale impuse turiştilor străini, cum ar fi taxele de aeroport, taxe de sejur

etc.;- diferenţieri ale preţurilor aplicate turiştilor străini, faţă de cei naţionali.

Cu toate acestea, încasările, ce pot creşte, pe termen scurt, intrările de valută, se pot dovedi dăunătoare pe termen lung. Această politică are un efect negativ asupra competitivităţii preţurilor aplicate şi asupra imaginii de marcă turistică a ţării respective, în străinătate. Creşterea încasărilor turistice ar trebui, în acest caz, să fie utilizată, cel puţin parţial, pentru finanţarea creşterii cheltuielilor de promovare turistică în străinătate.2) Cea de-a doua opţiune o reprezintă taxarea veniturilor rezultate din turismul

internaţional. Încasările ce depind de nivelul fiscalităţii dintr-o ţară dată pot să crească, datorită turismului internaţional, fără a prezenta inconveniente majore pentru politica turistică. Mai concret, este vorba despre veniturile obţinute din turism sub forma contribuţiilor directe şi indirecte. Dar aceste încasări fiscale nu vor fi realizate de către stat decât abia după realizarea infrastructurilor şi începerea exploatării comerciale a investiţiilor respective. În aceste condiţii, efectele turismului internaţional asupra bugetului de stat, în ţările în curs de dezvoltare, depind de situaţia economică şi financiară a fiecărei ţări. Principala dificultate constă, astfel, în fiabilitatea previziunilor privind cheltuielile de infrastructură şi a previziunilor privind capacitatea internaţională de împrumut a ţărilor respective.

4.3.5. Politici sociale şi culturale

Politicile sociale şi culturale ale turismului internaţional sunt deosebit de sensibile, în ţările în curs de dezvoltare. Sosirea turiştilor străini, venind din ţările dezvoltate constituie, adesea, un şoc, între două tipuri de culturi şi de moduri de viaţă, cu un risc important de degradare culturală, pentru ţara receptoare de turişti, mergând chiar până la o reacţie de respingere, din partea populaţiei locale. Acest şoc este agravat, atunci când fluxul turistic are o intensitate mare în timpul sezonului turistic şi în spaţiu (în zonele sau regiunile cu o concentrare turistică puternică), dar poate să se manifeste, de asemenea, într-o manieră mai difuză, prin mijloace foarte diverse.

De fapt, fără a alege o politică de izolare, de anarhie şi de sub-dezvoltare culturală, “şocul” între cele două culturi este inevitabil, într-un proces rapid de dezvoltare. Dacă nu va avea loc prin intermediul turismului, acesta va avea loc prin alte mijloace: televiziunea, importul de bunuri de consum, de echipamente şi tehnologii, prin modă, prin contactele cu muncitorii emigranţi, la întoarcerea acestora acasă, etc.

1 Idem, op. cit.,(2007), pp. 292-293

36

În faţa pericolului acestui şoc socio-cultural, unul dintre obiectivele politicii în turismul internaţional este de a controla efectele acestuia, în vederea prevenirii, reducerii şi canalizării acestor efecte. În acest scop, pot fi alese următoarele două mijloace1:1) Concentrarea celei mai mari părţi a instalaţiilor turistice la distanţă de regiunile cu

populaţie densă, în scopul evitării unei confruntări foarte puternice între cele două moduri de viaţă. De exemplu, pe un litoral puţin locuit sau pe o insulă. Această soluţie prezintă, totuşi, inconvenientul că se creează zone de activitate economică rupte de mediul economic şi social şi deci considerate a fi “străine”, în ţara respectivă, precum şi cel că necesită echipamente ce nu vor fi utilizate decât de către turiştii străini. Experienţa arată, totuşi, că, pentru ţările mici, cu populaţie puţin numeroasă, această soluţie este singura posibilă, atunci când este vorba de promovarea, pe scară largă, a turismului internaţional (de exemplu, Insulele Maldive).

2) Limitarea fluxurilor turistice la o clientelă străină care să respecte mediul şi populaţiile locale. Dar, în mod evident, această politică turistică foarte selectivă presupune echipamente, servicii şi un mediu de excepţie – deci rar – care este greu compatibil, în acelaşi timp, cu mijloacele de care dispun cele mai multe ţări în curs de dezvoltare, cu concurenţa la care sunt supuse şi cu scopul de progres socio-economic, pe care acestea îl urmăresc.

Din acest motiv, este necesară o politică de integrare a turiştilor străini în viaţa socială şi economică a ţării, cu condiţia ca prezenţa, în număr mare, a acelor turişti cu putere de cumpărare ridicată, să nu se producă, chiar şi în mod involuntar şi ca aceştia să nu provoace o degradare culturală sau o respingere a turiştilor străini.

Pentru a evita aceste riscuri, politicile turismului internaţional în ţările în curs de dezvoltare au ca obiectiv repartizarea fluxurilor turistice:- pe poli de creştere, unde concentrarea turiştilor este inevitabilă, dar poate fi controlată;- pe circuite sau sejururi integrate în mediul social al ţării, dar limitate ca număr, în

special prin stabilirea de preţuri suficient de ridicate pentru a induce un veritabil impact poziţional al dezvoltării turistice, în ţările în curs de dezvoltare.

4.3.6. Politici de mediu

Turismul internaţional, în ţările în curs de dezvoltare, reprezintă2, în acelaşi timp:- un factor de valorificare a patrimoniului natural al ţării respective;- un factor de perturbare sau de distrugere al mediului.

Scopul politicii turismului internaţional constă, astfel, în furnizarea efectelor sale pozitive şi limitarea efectelor negative. Principalele efecte pozitive constau în prezervarea şi conservarea patrimoniului

natural. Aceasta poate consta, de exemplu, în crearea de parcuri naţionale sau regionale, în scopul de a asigura supravieţuirea florei şi a faunei. Turismul internaţional se află, adesea, la originea conştientizării asupra valorii patrimoniului natural al ţării şi asupra posibilităţilor oferite de exploatarea economică a acestuia. Din acest punct de vedere, efectele industriei turistice sunt, fără îndoială, pozitive. În plus, comparativ cu alte industrii producătoare, turismul este o activitate puţin

1 Idem, op. cit., pp. 293-2952 Idem, pp. 295-297

37

poluantă. Totodată, adesea, turismul poate să contribuie la întreţinerea siturilor şi a peisajelor, altădată abandonate şi care sunt transformate, astfel, în atracţii turistice.

Totuşi, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, turismul nu este asociat cu o veritabilă politică de protecţie sau de valorificare a mediului, datorită insuficientei conştientizări a acestei probleme şi în lipsa unor mijloace necesare, în special financiare. De fapt, încasările obţinute din turism sunt, adesea, afectate de alte cheltuieli, considerate a fi mai importante, ceea ce conduce, frecvent, la efecte negative asupra mediului. Efectele negative se referă la perturbarea şi la distrugerea diverselor elemente

ecologice ce constituie patrimoniul turistic al unei ţări: distrugerea faunei, a siturilor patrimoniului istoric şi cultural, poluarea apelor (fluvii şi râuri, lacuri, pânze freatice, litoral), prin aruncarea apelor uzate (fără staţii de epurare). Pentru reducerea acestor fenomene negative este indispensabilă o politică de protecţie a mediului. O asemenea politică se va dovedi eficientă în timp, deoarece, în lipsa acesteia, distrugerea patrimoniului existent va face imposibilă însăşi activitatea turistică. Cu toate acestea, în multe ţări în curs de dezvoltare, această politică se loveşte, pe termen scurt, de imperative de ordin comercial sau financiar, precum şi de lipsa de experienţă practică în domeniul planificării turistice.

Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de aplicarea unei politici turistice mai vigilente, în scopul de a controla ansamblul efectelor economice şi sociale, provocate de creşterea fluxurilor în turismul internaţional.

Această politică turistică trebuie să se axeze, în special, pe ţinerea sub control a riscurilor de dependenţă economică, ce poate provoca o creştere anarhică a turismului internaţional. Din acest motiv, este recomandabil ca responsabilii politicilor turistice din ţările în curs de dezvoltare, în colaborare cu organizaţiile internaţionale, să îşi întărească puterea de negociere, faţă de principalii actori din turismul internaţional.

4.3.7. Strategii în domeniul turismului, în ţările în curs de dezvoltare

Obiectivul global al dezvoltării turistice prezintă, în cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, o miză deosebit de importantă. Analiza evoluţiei turistice a ţărilor în curs de dezvoltare indică faptul că sectorul turistic a progresat, în toate regiunile în care se situează, din punct de vedere geografic, această categorie de ţări. În pofida problemelor cu care se confruntă anumite ţări în curs de dezvoltare, tendinţa creşterii activităţii turistice în aceste ţări este foarte puternică, pe ansamblu, adesea fiind superioară mediei procentului de creştere a turismului pe plan mondial. Din acest motiv, turismul se situează, în ţările în curs de dezvoltare, într-un context favorabil, atât din punct de vedere al conjuncturii economice interne, cât şi din cel al pătrunderii ţărilor în curs de dezvoltare în procesul specializării internaţionale. De fapt, chiar dacă importanţa sectorului turistic este mai mult calitativă, decât cantitativă, turismul poate juca un rol de catalizator al ansamblului strategiilor de dezvoltare economică şi socială a ţărilor în curs de dezvoltare. Acest rol de catalizator intervine, în special, în următoarele domenii1:

- infrastructurile de bază (apă, electricitate, etc.);- infrastructurile de transport;- infrastructurile de mediu (tratarea deşeurilor şi a apelor uzate, etc.);- infrastructurile de comunicaţii (telefonie fixă şi mobilă, internet etc.);

1 Vellas, François, op. cit. (2007), p. 278

38

- infrastructura de sănătate (spitale, policlinici, etc.)- infrastructurile culturale (vizând valorificarea patrimoniului istoric şi artistic).

Astfel, obiectivul global al dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare este acela de a pune, la nivelul ansamblului infrastructurilor de bază, dezvoltare care, graţie turismului, poate să obţină un debuşeu valabil, rapid, de care să beneficieze ansamblul actorilor naţionali şi locali ai dezvoltării economice din ţările în curs de dezvoltare.

François Vellas identifică1 trei categorii importante de strategii de specializare ale ţărilor în curs de dezvoltare, în domeniul turismului : strategiile de specializare în raport cu dotările turistice, cele în raport cu costurile comparative în turism şi cele raportate la cererea turistică internă, regională şi internaţională.

4.3.7.1. Strategiile de specializare şi dotările turistice

Dotările turistice sunt determinate de importanţa resurselor de care dispune o ţară pentru a asigura producţia ansamblului serviciilor pentru turismul internaţional. Abundenţa relativă a resurselor naturale, istorice sau culturale va avea o influenţă decisivă pentru a explica locul unei ţări în turismul internaţional.

Dotările factoriale ale turismului internaţional pot fi clasificate în trei categorii principale2:a) Resursele naturale care cuprind spaţiul turistic (relieful, peisajul, climatul,

mările, râurile, fluviile, flora, fauna). Aceste resurse sunt considerabile, în ţările în curs de dezvoltare, adesea fiind chiar bogăţii cu caracter de unicat în lume, cum ar fi, de exemplu, atolii din insulele Maldive sau gorilele din Ruanda. Interesul acestor resurse pentru turismul internaţional depinde de caracteristicile şi de accesibilitatea lor, fără de care nu s-ar putea vorbi decât de nişte resurse potenţiale. Tocmai aceasta reprezintă, însă, una dintre principalele probleme ale dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare, ţinând cont de insuficienţa mijloacelor de acces. În aceste condiţii, unul dintre elementele de bază ale strategiei de dezvoltare turistică îl reprezintă rezolvarea problemei mijloacelor de acces, care sunt indispensabile pentru exploatarea, în scop turistic, a resurselor naturale, cum sunt, de exemplu, parcurile naturale. În acest caz, patrimoniul natural poate constitui o resursă economică, deoarece permite să se răspundă la o cerere solvabilă, din partea turismului internaţional, cu condiţia ca exploatarea turistică să nu conducă la distrugerea acestui patrimoniu natural. Aceasta presupune o protecţie eficientă a echilibrului ecologic şi, deci, o determinare a limitelor în care să se realizeze respectiva “exploatare”.

b) Resursele artistice, culturale şi ale patrimoniului istoric, respectiv resursele ce motivează o deplasare cu scop turistic. Importanţa lor, ca factor determinant al turismului internaţional, este dată de caracterul (mai mult sau mai puţin) de unicitate, pe care îl au şi care permite unei ţări să dispună de o situaţie de monopol sau de cvasi-monopol. De exemplu, piramidele, în Egipt sau castelul Versailles, în Franţa etc. Pe de altă parte, în ţările în curs de dezvoltare, acest aspect deosebit de important al dezvoltării turistice a fost prea puţin pus în valoare, în pofida faptului că patrimoniul cultural al acestor ţări este bogat. Tocmai acest patrimoniu este cel care permite constituirea unor centre de interes turistic originale, crearea de produse turistice

1 Idem, pp. 278-2852 Idem, pp. 275-276

39

specifice, foarte diferite de cele propuse de ţările concurente, aşa cum este, de exemplu, cazul deşertului din Mali sau din Mauritania, al muzicii, din Capul Verde sau din Haiti, ori al vestigiilor istorice, din Cambodgia sau Etiopia.

c) Resursele în infrastructuri turistice, care reprezintă unul dintre principalele aspecte ale strategiilor de dezvoltare turistică, ce constituie o problemă majoră pentru ţările în curs de dezvoltare. De fapt, strategiile tradiţionale de dezvoltare turistică se bazează pe utilizarea resurselor sub formă de capital, acestea reprezentând unul din factorii principali ai producţiei turistice, în privinţa importanţei infrastructurilor şi echipamentelor ce sunt necesare, în special pentru transport, cazare, amenajarea locurilor de sejur etc. În această concepţie, tradiţională, a dezvoltării turistice, se pune accentul pe investiţiile grele, ce presupun disponibilităţi importante de capitaluri. În acest caz, producţia turistică se aseamănă, din acest punct de vedere, cu producţia din industria grea, iar dotările relative în capital vor avea o influenţă determinantă asupra importanţei economice a turismului internaţional, dar în proporţii diferite, de la o ţară la alta. O ţară care dispune de resurse turistice naturale foarte importante, dar care este săracă în capital, nu îşi va putea dezvolta suficient de mult sectorul de turism internaţional, deoarece nu îşi va putea realiza echipamentele necesare. Pentru a corecta această situaţie, politicile de dezvoltare a investiţiilor directe şi indirecte internaţionale în sectorul turistic al ţărilor în curs de dezvoltare sunt indispensabile, aşa cum demonstrează, de exemplu, cooperarea între grupul francez ACCOR şi unele ţări, precum Tanzania, Niger, Benin, Burundi, Ciad, Guineea, Madagascar, Togo, Yemen, etc. În plus, aplicarea unor modele noi de dezvoltare turistică, precum structurile de primire uşoare pentru agrement, pot fi dezvoltate, în prezent, prin transferuri de tehnologie.

4.3.7.2. Strategiile de specializare şi costurile comparative în turism

Costurile comparative constituie un avantaj foarte important pentru cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, care dispun de o competitivitate puternică în privinţa costurilor salariale. Spre deosebire de exporturile de alte servicii, care se lovesc de problemele de deplasare a forţei de muncă în afara frontierelor, în cazul sectorului turistic, cel care se deplasează este consumatorul, ceea ce permite ţărilor în curs de dezvoltare să beneficieze, în totalitate, de avantajele lor de competitivitate internaţională. Totuşi, costurile comparative nu se rezumă doar la compararea internaţională a anumitor preţuri, ci trebuie să ţină cont, în special în domeniul turismului, de factorul calitativ. Datorită unei foarte mari diversităţi a produselor turistice propuse, compararea costurilor între produse asemănătoare este deosebit de dificil, uneori chiar imposibil de realizat. În plus, produsele turistice reprezintă servicii a căror producţie nu poate fi repetată într-o manieră identică, ceea ce înseamnă că o comparare a costurilor în domeniul turismului nu se reduce doar la o simpla analiză a componentelor costului (transport, cazare, masă, alte servicii), dar se realizează şi asupra costurilor salariale, precum şi asupra raportului calitate/preţ şi a nivelului de calificare a lucrătorilor1.- Costurile salariale constituie punctul central al costurilor comparative în

domeniul turismului şi sunt cele care oferă un avantaj esenţial unui număr important de ţări în curs de dezvoltare, care pot produce servicii turistice în condiţii foarte

1 Vellas, François, op. cit., pp. 281-282

40

competitive, aşa cum este cazul, de exemplu, turismului balnear, în Haiti, în insulele Comore sau în (Republica) Capul Verde, pentru turismul cultural etc.

- Calitatea. Calitatea şi raportul calitate/preţ constituie unele dintre motivele principale de alegere a unei destinaţii turistice. Din acest motiv, într-un mare număr de ţări în curs de dezvoltare, se depun eforturi importante în privinţa strategiilor de dezvoltare turistică pentru îmbunătăţirea acestui raport (calitate/preţ). Comparaţia internaţională a raportului calitate/preţ pentru produsele turistice din diferite ţări, permite explicarea unei părţi importante a repartiţiei şi a evoluţiei fluxurilor în turismul internaţional. Noţiunea de calitate se raportează, adesea, la preţ. Aceasta înseamnă că, ţări precum Elveţia sau SUA se situează pe primele locuri în lume, între ţările turistice, chiar dacă preţurile produselor turistice sunt, în aceste ţări, mai ridicate decât în altele. Acest raport calitate/preţ permite sectorului turistic din ţările în curs de dezvoltare să diminueze constrângerile concurenţei străine, practicând o politică de diferenţiere, bazată pe creşterea calităţii produselor şi prestaţiilor turistice.

- Calificarea. Strategiile de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare, vizând creşterea nivelului calităţii produselor turistice, nu se pot baza doar pe avantajul salarial, ci trebuie să presupună şi dezvoltarea calificărilor forţei de muncă. De fapt, resursele umane constituie un factor fundamental pentru punerea în valoare a bogăţiilor turistice şi pentru exploatarea economică a acestora, în cadrul turismului internaţional. Calificarea forţei de muncă reprezintă şi un criteriu de clasificare a ţărilor, ce permite să se explice locul deţinut de acestea în ierarhia turismului mondial. Astfel, insuficienţa calificărilor cadrelor de conducere din domeniul hotelier, în ţările în curs de dezvoltare poate provoca numeroase constrângeri în dezvoltarea turistică, sprijinindu-se pe migrarea cadrelor venite în ţările ce dispun de calificările cerute, pentru a contribui la conducerea şi la întreţinerea hotelurilor cu clientelă internaţională.

4.3.7.3. Strategiile de specializare şi cererea turistică internă, regională şi internaţională

Cererea internă, regională şi internaţională reprezintă un determinant esenţial al dezvoltării turismului internaţional. Totuşi, într-un mare număr de ţări în curs de dezvoltare, fiecare dintre cele trei componente ale cererii turistice este, adesea, insuficientă – de unde şi importanţa strategiilor de dezvoltare a cererii. Cererea depinde în mod direct de nivelul veniturilor pe locuitor, dar şi de interesul pentru turism al populaţiei. Importanţa relativă a cererii permite înţelegerea unor caracteristici esenţiale ale evoluţiei turismului internaţional, în special concentrarea schimburilor turistice între ţări asemănătoare, dar totuşi diferite şi cu niveluri comparabile de dezvoltare economică. Practic, schimburile cele mai importante se realizează între ţările învecinate. Acest fenomen se regăseşte, în special, în Europa, dar şi în alte două regiuni, unde se află cel mai mare număr de ţări în curs de dezvoltare: Africa şi Asia de Sud.

Cererea turistică este formată din trei componente, ce joacă un rol mai mult sau mai puţin important, de la o ţară la alta, dar a căror combinare permite să fie explicate, în mare parte, diferenţele dintre fluxurile turismului internaţional între ţări, în special în cazul ţărilor în curs de dezvoltare.

Aceste trei componente sunt:

41

a) – Cererea turistică internă. Nivelul cererii turistice interne este esenţial pentru a explica, pe de o parte, importanţa turismului naţional, dar şi cea a turismului internaţional al unei ţări. Practic, o cerere turistică internă ridicată creează condiţiile şi mediul favorabil dezvoltării turismului. Infrastructurile de transport şi de cazare sunt create pentru a răspunde acestei cereri. La fel se pune şi problema valorificării resurselor naturale, istorice şi culturale. În ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă cererea internă se situează la un nivel foarte redus, aceasta face parte din componentele esenţiale ale unor dezvoltări turistice durabile. Din acest motiv, dezvoltarea turistică a acestor ţări depinde de o dezvoltare, chiar şi marginală, a cererii turistice interne, cum este, de exemplu, cazul unor ţări ca Bangladesh, Etiopia sau Mozambic.

b) – Cererea turistică regională. Cererea turistică regională sau intra-regională poate fi definită ca fiind cererea manifestată de turiştii provenind din alte ţări, aparţinând aceleiaşi regiuni sau aceluiaşi continent. Pot fi esenţiale, astfel, două categorii ale fluxurilor turistice: pe de o parte, sosirile de turişti rezidenţi ai acelor ţări şi, pe de altă parte, sosirile de turişti rezidenţi ai altor ţări din regiune, chiar dacă sunt turişti naţionali sau turişti care sunt doar rezidenţi ai acelor ţări şi, pe de altă parte, sosirile de turişti străini, provenind din alte ţări, situate în alte regiuni decât cea în care se realizează circuitele. Turismul intra-regional se referă, în principal, la prima dintre aceste categorii de turişti, respectiv la turismul intra-regional al rezidenţilor unei zone. Cererea turistică pe zone arată că turismul regional este dezvoltat nu numai în ţările industrializate, dar şi în ţările în curs de dezvoltare. Aşadar, cererea pentru turismul intra-regional joacă un rol esenţial pentru dezvoltarea turismului internaţional, îndeosebi pentru că se referă la un turism mai bine repartizat pe întreaga perioadă a anului şi care poate juca un rol nu numai complementar, dar, uneori, chiar de „motor” în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică ale unui număr important de ţări în curs de dezvoltare, precum: Lesoto, Malawi, Zambia etc.

c) – Cererea turistică internaţională. Aceasta se referă, pe de o parte, la cererea turistică internaţională intra-regională, cât şi la cea inter-regională. Această cerere turistică internaţională este orientată, în principal, către ţările care dispun de infrastructurile turistice cele mai dezvoltate. Pe de altă parte, cererea respectivă joacă şi un rol major în strategiile de dezvoltare turistică a unor ţări în curs de dezvoltare, chiar dacă această strategie trebuie să se bazeze şi pe cererea locală şi regională.

În anexa nr. 1 sunt prezentate 4 studii de caz, privind politica naţională a turismului în 4 ţări diferite, situate pe trei continente: Irlanda, Elveţia, Australia şi Mexic. Două dintre acestea sunt prezentate mai în detaliu-Irlanda, pentru că politica turistică a acestei ţări, în special din punct de vedere ecologic poate constitui un exemplu pentru orice altă ţară a lumii şi Mexicul, pentru că este o ţară cu o economie în dezvoltare, oarecum comparabilă cu cea a României, a cărei politică privind turismul ar trebui analizată, pentru a identifica ce părţi ale acesteia pot fi considerate aplicabile şi pentru ţara noastră.

***Întrebări şi teme pentru dezbateri, în cadrul seminarilor:1. Cele trei tipuri distincte, principale, de atitudini, pe care le pot lua autorităţile

statului, în privinţa turismului.

42

2. Caracteristici comune ale politicilor privind turismul internaţional, în ţările industrializate.

3. Principalele domenii privind strategiile de bază ale Comitetului pentru turism al OCDE.

4. Obiectivele politicii comunitare privind turismul.5. Preocupări ale Comisiei europene privind turismul.6. Principalul obiectiv şi instrumentele noii politici europene privind turismul.7. Ce acţiuni se pot desfăşura pentru promovarea unui turism durabil în Europa.8. Politici turistice în ţările Europei Centrale şi de Est.9. Categorii de ţări în curs de dezvoltare din punctul de vedere al politicilor

aplicate în domeniul turismului.10. Politici ce vizează creşterea beneficiilor obţinute din turism pentru ţările în

curs de dezvoltare.11. Politicile de creştere a impactului economic al turismului, în ţările în curs de

dezvoltare.12. Politicile comerciale în domeniul turismului, în ţările în curs de dezvoltare.13. Politici sociale şi culturale, în ţările în curs de dezvoltare.14. Strategiile de specializare şi dotările turistice, în ţările în curs de dezvoltare.15. Strategiile de specializare şi cererea turistică internă, regională şi

internaţională, în ţările în curs de dezvoltare.

43