Politici Si Economie Regionala 2008 2009 Ionescu Romeo

Universitatea ”Dunărea de Jos”

POLITICI ȘI ECONOMIE REGIONALĂ

VICTOR- ROMEO IONESCU

Departamentul pentru Învățământ la Distanță și cu Frecvență

Redusă Galați- 2008

3

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTELE ECONOMIEI

SPAŢIALE

Ştiinţa regională, ca disciplină de sine stătătoare, nu are o istorie prea lungă deşi, ca

excepţii, pot fi considerate : "Teoria costurilor comparative" a lui David Ricardo sau "Teoria

comerţului internaţional" a lui Heckscher şi Ohlin.

Elementul esenţial al ştiinţei regionale, îl constituie regiunea. Generic, regiunea este

analizată sub două aspecte:

a. ca decupaj spaţial : crearea unei subdiviziuni teritoriale cât mai logic posibil, ţinând cont

de cerinţe din domenii diferite precum : geografie, istorie, cultură, sociologie etc.

b. ca profunzime a competenţelor instituţionale : care sunt inserate în cadrul unei reţele

sociale dense în domeniile social-economic şi cultural.

1.1. Noţiunea de spaţiu economic

În accepţiunea contemporană, spaţiul reprezintă : 1

a. un teritoriu pe care trăieşte o anumită comunitate umană, capabilă să exploateze şi să

transforme bogăţiile naturale proporţional cu mărimea sa, prin îmbinarea principiului ecologic cu

cel tehnologic ;

b. o suprafaţă delimitată de restricţiile impuse în exploatarea resurselor de către activitatea

economică.

În conformitate cu aceste considerente, apar concepte precum : spaţiul matematic, spaţiul

economic abstract sau spaţiul socio-economic.

Spaţiul matematic: reprezintă un concept abstract, care permite reprezentarea relaţiilor

existente între variabile independente, într-o anumită localizare geografică2.

Spaţiul economic abstract- noţiune introdusă de Fr. Perroux (1958), fiind considerat un

câmp de forţe centrifuge şi centripete, definit de centre, poli şi focare de dezvoltare.

1 Planque B., Inovation et développement regional, Economica, Paris, 1983, pp.15 - 16. 2 Boudeville J.R., Aménagement du Territoire et Polarisation, Genia, Librairie Technique, Paris, 1972, p.17.

4

Spaţiul socio-economic - reprezintă un teritoriu pe care se articulează anumite relaţii

sociale, teritoriu dublat de un spaţiu concret.

Spaţiul socio-economic este caracterizat de : o dimensiune medio-ambientală, o dimensiune

istorică, o relaţie în cadrul societăţii civile, un spaţiu care produce bunuri materiale şi relaţii sociale.

Pornind de la definiţia metaforică a teritoriului, P. Claval analizează conceptul de spaţiu

geografic, pe baza a cinci caracteristici fundamentale3 :

a. este un spaţiu determinat de mediul natural şi de condiţiile istorice;

b. este spaţiul în care se manifestă anumite mecanisme economice;

c. este spaţiu vital;

d. este spaţiul rezultat din diviziunea socială a muncii;

e. este spaţiul rezultat al activităţilor politice şi al strategiilor aplicate.

1.2. Originile ştiinţei regionale

În evoluţia sa, această ştiinţă a cunoscut cel puţin patru etape semnificative :

a. localizarea activităţilor economice a fost perfecţionată, prin introducerea de noi

elemente analitice, de către von Thünen4;

b. structurarea urbană internă şi administraţia locală reprezintă etapa care permite

analiza comerţului urban, a activităţilor productive, a investiţiilor urbane, a costurilor dezvoltării

urbane precum şi a sectoarelor privat şi public locale. Această corelaţie dintre dezvoltarea urbană şi

spaţiul regional şi naţional este pusă în evidenţă în mod eficient cu ajutorul geografiei. Geografia

reprezintă ştiinţa care acordă o deosebită atenţie funcţiilor oraşelor, sistemelor de oraşe şi spaţiului

geografic în care acestea există5. Teoria dezvoltării urbane se află la confluenţa cu studiile

sociologilor specializaţi în ecologia umană, cele mai semnificative în acest sens, fiind cele ale lui

Dickinson6, Labasse7 sau Hawley8;

3 Claval P., La notion de region hier et aujourd'hui et les sens des regionalisations, Santiago de Compostela, 1988. 4 Pousard C., Histoires des theories économiques speciales, A. Colin, Paris, 1958. 5 Lazard L., Economía y geografia. Nota critica, Revistá Espănola de Economia, mai - august, 1975, pp.219 - 244. 6 Dickinson R.E., Ciudad regíon y regionalismo. Contribucíon geografica a la ecologia humana, Omega, Barna, 1961. 7 Labasse J., La organization del espacio. Elementos de geografia aplicada, I.E.A.I., Madrid, 1973. 8 Hawley A.H., Human Ecology, 1950.

5

c. teoria dezvoltării şi subdezvoltării: cu excepţia lui Marx9 şi Schumpeter10, problema

subdezvoltării nu a fost abordată până la al doilea război mondial. Pe baza acestei teorii, B. Ohlin a

elaborat teoria comerţului internaţional şi a imperialismului11;

d. economia mediului ambiant: în contextul ştiinţei regionale, mediul ambiant este privit în

dublă ipostază : ca resursă productivă şi ca rezultat al activităţii economice.

1.3. Caracteristicile dezvoltării regionale

a. dezvoltarea regională este, în acelaşi timp, economică, socială şi culturală;

b. dezvoltarea regională pune în discuţie teritorii ale căror dimensiuni şi statute nu sunt

neapărat echivalente;

c. dezvoltarea regională implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economico-

socială, în vederea stabilirii proiectelor de acţiune;

d. dezvoltarea regională diferă de strategiile tradiţionale de dezvoltare, prin punerea

accentului pe datele endogene;

e. reuşita unei politici de dezvoltare regională depinde de rapiditatea cu care vor fi asigurate

informarea şi specializarea12.

1.4. Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regionale

Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regionale a fost argumentată de mai mult

timp. Astfel, Robert Redfield afirma, încă din 1956 : „Cred că trebuie să studiem sistemele

regionale. Trebuie să studiem aceste sisteme nu din punctul de vedere al unei anumite comunităţi

sau localitate, ci din punctul de vedere al unui observator, care are o privire de ansamblu asupra

sistemului regional 13.”

Între diferite regiuni apar mari modificări, care se accentuează permanent.

9 Marx K., Capitalul (1867 - 1885, 1894). 10 Schumpeter J.A., Teoria del deseuvolvimiento economico, F.C.E., Mexico, 1963. 11 Ohlin B., Interregional and international commerce, 1967. 12 Sloman J.,Economics , Prentice Hall, New York, 1994, pp. 861-865. 13 Redfield R., The little community : Wiewpoints for the Study of a Human Whole , University of Chicago, Chicago

Press, 1956, p.28.

6

La nivelul U.E.25,14 rata şomajului în luna iunie 2006 a fost de 7,8%. Cele mai mici rate ale

şomajului au fost înregistrate în Olanda (3,8%), Danemarca (3,9%), Irlanda (4,4%) şi Luxemburg

(4,7%).

Rate mari ale şomajului s-au înregistrat în Polonia (16,0%), Slovacia (15,1%), Grecia

(9,6%), Franţa (8,7%) şi Malta (8,5%).

Revenind la U.E.25, produsul intern brut pe locuitor, în diferite regiuni, a evoluat de la 33%

din media U.E., în regiunea Lubelskie (Polonia) la 278%, în regiunea Inner London (Regatul

Unit).15

Cele mai slab cotate regiuni în funcţie de PIB/locuitor sunt 6 regiuni din Polonia

ANALIZEAZĂ:

02468

10121416

Rataşomajului

DanemarcaOlandaIrlandaLuxemburgPoloniaSlovaciaGreciaFranţaMalta

Figura 1.1.:Disparităţi legate de rata şomajului la nivelul U.E.25

Tabelul 1.1: PIB regional/locuitor (U.E.25=100%)

Regiuni puternic

dezvoltate

% Regiuni slab dezvoltate %

Inner London 278 Lubelskie (Polonia) 33

14 European Commission, Euro area unemployment down to 7,8%, Paper 103, 01.08.2006. 15 Eurostat, The Statistical Office of the European Communities, Regional GDP per inhabitant in the E.U.25, Paper no.

63, 18.05.2006.

7

Bruxelles 238 Podkarpackie (Polonia) 33

Luxemburg 234 Podlaskie (Polonia) 36

Hamburg 184 Swietokrzyskie (Polonia) 37

Ile de France 173 Warminsko-Mayurskie

(Polonia)

37

Viena 171 Opolskie (Polonia) 37

Berkshire,

Buckinghamshire&

Oxfordshire

165 Eszak Magyaroszag

(Ungaria)

38

Bolzano (Italia) 160 Vychodne Slovensko

(Slovacia)

39

Oberbayern 158 Eszag-Alfold (Ungaria) 39

Stockholm 158 Del-Alfold (Ungaria) 40

România prezintă o multitudine de diferenţieri în ceea ce priveşte dezvoltarea socio-

economică în teritoriu.

Tradiţionalelor regiuni mai puţin dezvoltate ale ţării, precum Oltenia, Moldova şi Delta

Dunării, li s-au adăugat altele noi, ca urmare a importantelor modificări survenite în structura

economiei naţionale după anul 1989.

REZUMAT:

Ştiinţa regională identifică şi expune principiile simple ale organizării spaţiale, principii care

guvernează echilibrul şi structurile organizatorice şi care asigură eficienţă, egalitate şi bunăstare

socială 16.

Nu există practic nici un efort pentru a corela configuraţiile spaţiale cu proprietăţile formale

ale altor aspecte ale vieţii sociale 17.

Analiza regională are la bază analiza locaţională, care reprezintă o metodă ce poate evidenţia

limitele mişcării oamenilor, bunurilor, serviciilor şi informaţiilor, exprimând structura unui sistem

regional dat.

Locul central al ştiinţei regionale îl constituie structura sistemelor economice, în termenii

locaţiei comerţului şi ai preferinţelor consumatorilor.

16 Isard W., Introduction to Regional Science, Englewood Cliffs, New York, Prentice Hall,1975, p.20. 17 Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of Chicago, Chicago Press, 1953, pp. 524-553.

8

CONCLUZII:

Diferenţele legate de nivelul şomajului sau al veniturilor dintre regiuni nu pot fi eliminate

prin aplicarea unor politici generale de influenţare a cererii. Aceasta deoarece decalajele dintre

regiuni nu sunt rezultatul dezechilibrului dintre cererea agregată şi oferta agregată, ci al

dezechilibrelor anumitor pieţe, care nu au fost corectate la timp.

De aceea, în practică, politica regională se concentrează pentru a influenţa oferta agregată,

pentru a încuraja dezvoltarea industriilor în regiunile mai slab dezvoltate.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL: 1. Generic, regiunea este analizată sub două aspecte:

a. ca decupaj spaţial;

b. ca profunzime a competenţelor instituţionale;

c. ca dimensiune;

d. ca nivel de dezvoltare;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Ştiinţa regională preia concepte şi metode numai din:

a. economie, geografie, matematică, econometrie, chimie;

b. economie, geografie, matematică, econometrie, politologie;

c. geografie, matematică, econometrie, politologie, istorie;

d. matematică, econometrie, chimie, politologie, istorie;


3. În funcţie de PIB/locuitor, regiunile cea mai puţin dezvoltată şi cea mai dezvoltată din U.E.-

25 în anul 2006 au fost:

a. Inner London şi Lubelskie;

b. Lubelskie şi Bruxelles;

c. Opolskie şi Inner London;

d. Lubelskie şi Luxemburg;


4. Caracteristici ale dezvoltării regionale la nivelul U.E. sunt:

a. este,în acelaşi timp, economică, socială şi culturală;

b. pune în discuţii teritorii cu statute şi dimensiuni diferite;

9

c. implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economico-socială;

d. asigură creşterea economică durabilă;


A. a+b+c; B. a+c+d; C. b+c+d; D. e; E. a+b+d.

5. În evoluţia sa, ştiinţa regională a cunoscut:

a. 5 etape;

b. 4 etape;

c. 3 etape;

d. 2 etape;


CAPITOLUL 2

DEFINIREA CONCEPTULUI DE

REGIUNE

În raport cu statul, regiunea reprezintă o entitate administrativă, care deţine un anumit

domeniu limitat de competenţe, o anumită suveranitate parţială.

Prin regiune se poate înţelege şi un teritoriu care nu se suprapune cu zona delimitată după

criterii administrative, în delimitarea ei intervenind alte criterii precum : gradul de dezvoltare socio-

economică, interesul pe care-l prezintă pentru ansamblul socio-economic un anumit tip de activitate

economică sau socială, criterii de ordin geografic, cultural, social, etnografic etc.

La baza delimitării regiunilor ar trebui aşezate următoarele categorii de criterii18 :

a. aspecte geografice şi fizice, construcţii, elemente de infrastructură, precum şi canale de

comunicaţii ;

b. omogenitatea termenilor (indicatorilor) statistici : rata activităţii, nivelul factorului muncă

în industrie, structura populaţiei după vârstă etc. ;

c. aspecte legate de mentalitatea umană : nivelul şi ritmul călătoriilor, al migraţiei populaţiei

şi factorului muncă etc.

18 Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973, p. 6.

10

2.1. Regiunea din punct de vedere geografic Din punct de vedere geografic, regiunea este receptată mai mult pasiv de către activităţile şi

colectivităţile umane. Ea reprezintă o anumită suprafaţă, care subdivide mari porţiuni de terenuri.

P. Vidal de la Blanche, distingea regiuni geografice caracterizate de trăsături specifice ale

condiţiilor naturale, social-economice şi istorice. Aceste regiuni geografice pot reuni mai multe

pays, adică regiuni naturale19. Apare, deci, distincţia între regiunile naturale şi cele geografice.

Noţiunea de regiune geografică este mult mai completă decât cea de regiune naturală, căci

ea descrie peisaje mai mult sau mai puţin intens umanizate şi structuri economice şi demografice

schimbătoare şi diversificate20.

Nivelurile şi limitele regiunilor geografice pot fi studiate prin intermediul sistemului de

noduli al lui Hagget21 sau cu ajutorul analizei ierarhizate a lui Christaller22.

Regiunile geografice individualizate pe baza criteriilor naturale şi social-economice, sunt

numite, de către D. Whittlesey, compages23. El deosebea regiuni omogene (uniforme) şi regiuni

nodale (care au unul sau mai multe focare sau centre).

În România, V. Mihăilescu definea regiunea geografică drept un teritoriu delimitat prin

caractere exterioare (de peisaj) şi interioare (de structură şi funcţiuni), specifice şi prin realizarea

unei unităţi derivate din legăturile dintre componentele lui şi dintre acestea şi întreg24.

Regiunea geografică economică are un conţinut integralist, este o noţiune complexă şi

dinamică, care cuprinde interacţiunile între resursele naturale - om - producţie - schimb şi consum25.

Geografia şi ştiinţa regională prezintă o serie de similitudini, legate de modul de abordare a

regiunilor, concretizate în : 26

a. ambele prezintă metodologii pentru identificarea şi descrierea unităţilor şi subunităţilor regionale,

aşa cum sunt ele definite de mişcarea şi distribuţia populaţiei sau de modificarea tehnologiilor ;

19 Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908. 20 Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 36. 21 Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's Press, New York, 1966. 22 Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933, traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966. 23 Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în American Geography, Syracuse University Press,

1954, p. 36. 24 Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare generală în ştiinţele geografice, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1968, p. 71. 25 Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.332. 26 Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London, 1976, p. 8.

11

b. ambele analizează fluxurile de bunuri economice, servicii şi informaţii ;

c. atât timp cât aceste fluxuri pot fi oprite, canalizate, reorientate sau re-dezvoltate, este important a

se realiza modul de integrare al comunităţilor în unităţi teritoriale mai mari sau mai mici, ca un

proces continuu, influenţat de anumite evenimente favorabile sau nu.

Spre deosebire de ştiinţa regională, geografia nu analizează cauzele prioritare - naturale,

economice sau politice - în dezvoltarea regiunilor, ci le priveşte ca pe nişte elemente aflate într-o

interdependenţă continuă.

2.2. Regiunea din punct de vedere ecologic Din punct de vedere ecologic, analiza regională consideră că elementul primordial al

dezvoltării regiunilor îl constituie tehnologia avansată, nepoluantă şi deseori neconvenţională. După

acest criteriu, se realizează delimitări teritoriale în funcţie de gradul de poluare a solului (în special),

a apei şi a aerului. Astfel, la nivel mondial, degradarea solului implică gruparea pe trei categorii de

terenuri, la nivelul fiecărei regiuni (continent) (vezi tabelul 2.1)27.

ANALIZEAZĂ:

Tabelul 2.1: Degradarea terenului în anii 1975-1980 (% din suprafaţa terenului)

Continentul

Degradare

uşoară

Degradare

medie

Degradare

gravă

Total

Africa 60 23 17 100

Asia 56 28 16 100

Australia 38 55 7 100

Europa 69 25 6 100

America de Nord 70 23 7 100

America de Sud 73 17 10 100

2.3. Regiunea din punct de vedere social

Primele studii care au vizat regiunea după criterii social-culturale au fost cele ale lui Leach,

legate de relaţiile politice în Burma în context regional28, Geertz, care a analizat comunităţile,

27 Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992, p. 52. 28 Leach E. R., Political Systems of Highland Burma, Beacon Press, Boston, 1954.

12

ecologia şi relaţiile economice în Indonezia ca un sistem regional integrat29, şi Skinner, care a

studiat sistemul organizării sociale rurale în China30.

Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura în care acest

element influenţează economicul. Astfel, problemele medicale nu sunt studiate în sine, dar starea de

sănătate a populaţiei şi repartiţia unor boli, sub incidenţa nivelului de dezvoltare economică şi a

condiţiilor naturale, sunt extrem de importante.

2.4. Regiunea din punct de vedere cultural Din punct de vedere cultural, asistăm la un proces vast, de redefinire a regiunilor, ca urmare

a luptei împotriva inerţiei, a dorinţei de afirmare a culturii şi limbii proprii şi a respingerii

influenţelor străine, deseori nefaste.

Astfel, în Canada, mulţi francofoni din regiunea Quebec, de exemplu, se văd frustraţi de pe

urma tendinţelor izolaţioniste, găsind mai greu locuri de muncă.

La rândul lor, galezii luptă pentru menţinerea identităţii lor culturale în cadrul Regatului

Unit, în timp ce, în Spania, limba catalană a devenit limbă oficială în provincia cu acelaşi nume,

alături de cea spaniolă.

Ca urmare a destrămării imperiului sovietic, tot mai multe republici ale fostei U.R.S.S.

militează pentru identitatea lor culturală, şi se delimitează de uniformizarea forţată la care au fost

supuse în trecut.

China, o putere economică în plin avânt, contrastează în ceea ce priveşte lupta pentru

menţinerea identităţii ei culturale-spirituale.

Singapore, după o susţinută campanie de studiere a limbii engleze în instituţiile de

învăţământ, a revenit la dialectul mandarin, la interesul pentru vechile valori .

Resuscitarea islamismului fundamentalist câştigă tot mai mulţi adepţi, fiind de acum

clasice cazurile unor ţări precum Iranul, Libia, Algeria, Egipt, Indonezia sau Turcia.

Contradicţiile care se manifestă în Turcia - de exemplu - sunt un simbol al poziţiei sale

geografice, ca punct de legătură între Europa şi Orient ... Imamii din minareturi îşi îndreaptă

privirile spre est, spre Mecca, în timp ce oamenii de afaceri aflaţi în birourile lor, îşi îndreaptă

privirile spre vest, spre Bruxelles 31.

29 Geertz C., Agricultural involution, University of California Press, Berkeley, 1963. 30 Skinner W. G., Marketing and social structure in rural China, în Journal of Asian Studies, 1965, nr.24, pp. 195-228. 31 Naisbitt J., Aburdene P.,Anul 2000. Megatendinţe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 125-126.

13

În alte ţări, cu un ridicat nivel de dezvoltare economico – socială, precum Coreea de Sud şi

Japonia, sunt regiuni care-şi fac un titlu de onoare din respectarea şi cultivarea tradiţiilor străvechi.

Identitatea culturală, dublată de o identitate teritorială, este examinată de către Toffler, în

lucrarea sa " Al treilea val " - o reală radiografie a problematicii amintite, din perspectiva

regională32.

În accepţiunea autorului prezentei lucrări, regiunea poate fi definită drept o zonă de interese

concentrate în legătură cu unul sau mai multe obiective economico-sociale, culturale etc., dublată de

un anumit teritoriu geografic, care cuprinde o multitudine de indivizi umani de diferite sexe, rase

şi/sau naţionalităţi, cu preocupări, niveluri de cultură şi educaţie diferite, grupaţi în funcţie de

situaţia politică şi militară existentă la un moment dat. Din acest punct de vedere, regiunea se află la

impact cu delimitarea geografică şi/sau economico-socială şi/sau etnico-culturală, fără a fi identică

cu ele. Regiunea reprezintă, practic, o entitate dinamică, rezultată din raportul de forţe politice pe

plan intern (naţional) şi/sau internaţional şi al gradului de concentrare a intereselor pe un anumit

areal.

2.5. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene În Germania, departajarea regiunilor, se realizează atât pe baza tradiţiilor istorice, cât şi mai

ales după criteriul diversităţii structurilor economice, îndeosebi industriale. Regiunile slabe din

punct de vedere al structurii lor sunt numite regiuni de promovare economică şi beneficiază de

ajutor din partea statului.

Statul recunoaşte un rol important landurilor, asigurând o parte a alegerilor pentru Adunarea

legislativă (Bundestag) pe o bază pur regională şi recunoscând Bundersrat-ului sau Consiliului

federal (ai cărui membri sunt desemnaţi de către guvernele regionale) dreptul de supraveghere a

tuturor proiectelor de lege ce emană de la guvern33.

În Franţa, departajarea regiunilor se realizează după criteriul economic, regăsindu-se : zone

de conversie şi zone de reconversie industrială.

În Spania, referendumul din 06.12.1978, a recunoscut dreptul de autonomie al regiunilor.

Există trei mari regiuni autonome : Catalonia, Ţara Bascilor (din 22.12.1979) şi Andaluzia (din

11.01.1982).

În Belgia, criteriile de departajare a regiunilor se modifică de la o perioadă la alta, în funcţie

de evoluţia condiţiilor economice, regiunile asistate numindu-se regiuni de dezvoltare.

32 Toffler A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pp. 439-441. 33 Frege X., Descentralizarea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 39-41.

14

În Regatul Unit, regiunile sunt grupate în funcţie de criteriul dezvoltării lor economice.

Cele slab dezvoltate formează zone asistate (Aaa), care pot fi : zone de dezvoltare (Scoţia, nordul şi

sudul Ţării Galilor, N.E, N.V, S.E şi S.V. Angliei) sau zone intermediare.

În cadrul zonelor asistate, sunt delimitate subzone defavorizate, cu un anumit profil

economic, numite zone agricole (mai ales în regiunile de munte) sau anumite zone turistice.

Italia este împărţită în 20 de regiuni. Diferenţierea la nivelul regiunilor italiene se realizează

după următoarele criterii :

a. formele, structurile şi nivelurile ratelor de creştere economică, care permit recunoaşterea,

la un moment dat, a regiunii în diferite stadii de dezvoltare ;

b. ritmurile şi direcţiile modificărilor structurale ;

c. reacţiile faţă de dezvoltarea ciclică, de politicile naţionale şi de procesele economice

internaţionale.34

Regiunile din U.E. sunt definite şi clasificate conform NUTS.35 NUTS prezintă patru

niveluri principale: NUTS 0- NUTS III.

În cadrul NUTS 0 sunt cuprinse statele membre. În prezent, Nomenclatorul Unităţilor

Teritoriale pentru Statistică pentru U.E. 25 cuprinde:

89 NUTS 1 (faţă de 78 în U.E.15), cu o populaţie între 3 şi 7 milioane locuitori:

landurile germane, regiunile din Belgia, Ţara Galilor, Scoţia, Franţa, Italia, Catalunia;

1254 NUTS 2 (faţă de 210 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între 800000 şi 3000000

locuitori: departamentele franceze, subdiviziunile landurilor germane, landurile austriece;

1214 NUTS 3 (faţă de 1093 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între 150000 şi 800000

locuitori: cercurile germane, provinciile spaniole şi italiene;

NUTS 4 şi 5: sunt numite unităţi administrative locale şi sunt formate din districte şi

municipalităţi.

2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în România În România, organizarea teritoriului se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1989,

privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului.

Teritoriul României este împărţit în 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti.

34 Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the South of Italy, în Regional Science, nr.8,

Milano, 1988. 35 Nomenclature des Unites Territoriales Statistiques

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3

http://ro.wikipedia.org/wiki/Municipiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti

15

Figura 2.1: Harta administrativă a României

Integrarea României în U.E. în anul 2007 va conduce treptat la dispariţia judeţelor şi

funcţionarea regiunilor. Iniţial, ele vor fiinţa împreună, pentru o anumită perioadă de tranziţie.

Ca urmare, România este deja structurată în 8 regiuni de dezvoltare, formate prin regruparea

celor 42 de judeţe în funcţie de niveluri/profiluri complementare de dezvoltare.

Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică parcurgerea următorului algoritm:

identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare;

regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relaţii

funcţionale, de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacţiune umane.

Aplicarea acestui algoritm a avut ca rezultat definirea următoarelor regiuni de dezvoltare:

Tabelul 2.2: Regiunile de dezvoltare din România

Regiunea Judeţul Cod Regiune

1. Nord - Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava Vaslui

2. Sud - Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea

3. Sud - Muntenia Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,

Teleorman

4. Sud - Vest Oltenia Dolj Gorj Mehedinţi Olt Vâlcea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:Romania-administrativa.png

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:Romania-administrativa.png

16

5. Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş

6. Nord - Vest Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare Sălaj

7. Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu

8. Bucureşti - Ilfov Ilfov, Municipiul Bucureşti

Regiunile de dezvoltare din România urmăresc sistemul european privind Nomenclatorul

Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi corespund nivelului NUTS II.

ANALIZEAZĂ:

Figura 2.2: Regiunile de dezvoltare din România

Actele normative cu privire la împărţirea teritorială a României definesc structura teritorială,

asimilabilă NUTS, după cum urmează:

nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se foloseşte în prezent;

nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori ;

nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a României;

nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale ;

nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune, cu 13.092 sate, care reflectă

structura administrativ teritorială a României.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nomenclatorul_Unit%C4%83%C5%A3ilor_Teritoriale_pentru_Statistic%C4%83&action=edit


17

Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale, de mediu etc.) sunt

definite ca tipuri de arii problemă.

O arie prioritară reprezintă o grupare de oraşe, comune sau judeţe, continue sub aspect

teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme rezolvabile prin politici regionale.

Se pot identifica următoarele arii prioritare:

arii de sărăcie: Podişul Moldovei, Câmpia Română, Sălaj şi Bistriţa-Năsăud;

arii de declin industrial: metalurgice (Hunedoara, Caraş-Severin) sau cu industrie

chimică şi petrolieră (Ploieşti, Piteşti);

arii miniere: Valea Jiului, Subcarpaţii Olteniei;

arii cu soluri degradate: Vrancea, Buzău;

arii cu probleme complexe: Munţii Apuseni, Delta Dunării.

2.7. Eurozonele Un exemplu îl constituie cea situată la graniţele Poloniei cu Germania şi Cehia, în

apropierea oraşului Zittau. Această regiune se caracterizează prin mari diferenţieri în ceea ce

priveşte nivelul dezvoltării economice şi sociale. Cu toate aceste deosebiri, existenţa unor interese

comune legate de problemele ecologice, cultura, realizarea unor acţiuni în comun şi, nu în ultimul

rând, faptul că această regiune s-a creat la extremităţile teritoriilor naţionale ale celor trei ţări, au

determinat o conlucrare perfectă la nivelul populaţiei şi al autorităţilor locale, fără a se leza în vreun

fel interesele naţionale.

Astfel de regiuni (eurozone) există şi în nordul Europei, numărul lor fiind în continuă

creştere.

Pe de altă parte, datorită discrepanţelor care apar între nivelurile de dezvoltare, la nivel

mondial, orice model economic global trebuie să utilizeze o multitudine de criterii în vederea

departajării unor regiuni omogene.

Alegerea între diferite posibilităţi, depinde de scopul modelului şi de informaţiile

disponibile. Astfel, în lucrarea " Catastrofă sau o nouă societate ? ", autorii au stabilit următoarele

regiuni : ţările dezvoltate, America Latină şi Caraibele, Africa, Asia şi Australia, Rusia.36.

Într-o altă lucrare, legată de sistemul multiregional input-output Leontief37, criteriul de bază

utilizat în clasificarea şi delimitarea regiunilor l-a constituit nivelul de dezvoltare economică. Ca

urmare, au fost obţinute următoarele regiuni (blocuri regionale) :

36 Herrera A. C. (coord.), Catastrofă sau o nouă societate ?, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 69.

18

a. regiuni dezvoltate : America de Nord, Europa Occidentală, Rusia., Europa Răsăriteană,

Japonia, Oceania, Africa (venit mediu).

b. regiuni în dezvoltare - grupa I : America Latină (venit scăzut), Africa Mijlocie şi

Răsăriteană, Africa tropicală.

c. regiuni în dezvoltare - grupa II : America Latină (venit mediu), Asia, Africa aridă.

REZUMAT:

În accepţiunea modernă, regiunea geografică reprezintă un sistem nodal, care include un

anumit număr de niveluri de ierarhizare ale comunităţilor organizate, un centru urban, legături

complexe între comunităţi şi centre orăşeneşti, precum şi o bună organizare a subsistemelor locale.

Analiza regională reprezintă, totodată, o modalitate de înţelegere a organizaţiilor socio-

culturale, în termenii diferenţelor spaţiale şi organizaţionale. Pe baza acestei structuri, se poate

defini regiunea drept un sistem complex dar unitar, datorită interacţiunilor dintre componentele sale,

inclusiv de natură ecologică.

Din punct de vedere social, regiunea se diferenţiază ca urmare a repartizării populaţiei, a

factorilor naturali sau a modului de dezvoltare şi a trăsăturilor interne ale socio-sistemului teritorial.

Pentru politica regională comunitară, regiunile sunt definite ca fiind teritoriul unui stat

membru sau o parte componentă a unui stat membru.

Structurarea regională a României implică atât avantaje cât şi dezavantaje. Avantajele

structurii regionale se referă la:

posibilitatea dezvoltării unei politici regionale coerente şi eficiente, în conformitate cu

standardele U.E.;

regiunile pot fi mai bine reprezentate în Consiliul Naţional;

dialogul dintre cele 8 regiuni şi CNDR devine mai facil şi mai eficient.

CONCLUZII:

Toate criteriile utilizate în vederea departajării regiunilor sunt arbitrare, convenţionale.

Practic, nu există nici un caz în care o regiune, delimitată după criterii geografice (de exemplu), să

se suprapună cu cea delimitată pe baza criteriilor economice, sociale etc. Ceea ce primează în

această delimitare regională constă doar în interesele rezultate din raportul de forţe politice existent

pe plan intern şi internaţional.

37 Carter A. P., Leontief W., Petri P.,Viitorul economiei mondiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1977, pp. 57-58.

19

Exemplele care să susţină acest punct de vedere sunt extrem de numeroase. Este suficient să

ne referim la cazurile fostelor R.D.G. şi Yugoslavia, al Basarabiei şi al Bucovinei, şi faptul devine

evident.

În sprijinul acestei idei a autorului lucrării de faţă vine şi un element tot mai des evidenţiat :

acela în care necesitatea rezolvării unor probleme comune, determină depăşirea oricăror elemente

regionale de ordin restrictiv, inclusiv a zonelor transfrontaliere, în anumite limite şi cu respectarea

unor condiţii stabilite de comun acord, pe baza unor interese comune.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:

1. În concepţia lui D. Whittlesey, regiunile pot fi:

a. uniforme;

b. neuniforme;

c. concentrice;

d. dispersate;

e. nodale.

2. Din punct de vedere ecologic, diferenţierea regiunilor se face în funcţie de:

a. poluarea solului;

b. poluarea apei;

c. poluarea aerului;

d. poluarea fonică;


3. Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura în care acest

element influenţează:

a. politica regională;

b. investiţiile regionale,

c. amplasarea firmelor;

d. economicul;


4. Nomenclatorul NUTS pentru U.E.-25 cuprinde:

a. NUTS 1 şi 2;

b. NUTS 1, 2 şi 3;

c. NUTS 1, 2, 3 şi 4;

d. NUTS 2,3 şi 4;

20


5. Cele 8 regiuni de dezvoltare din România au fost delimitate în funcţie de:

a. nivelul de dezvoltare;

b. suprafaţă;

c. populaţie;

d. suprafaţă, populaţie şi număr de judeţe;


6. Subregiunile de dezvoltare din România sunt:

a. Teleorman-Giurgiu-Călăraşi-Ialomiţa;

b. Maramureş-Sălaj-Bistriţa Năsăud;

c. Brăila-Galaţi-Tulcea,

d. Constanţa-Tulcea-Ialomiţa;


CAPITOLUL 3

ABORDAREA SISTEMICĂ A

PROBLEMELOR REGIONALE.

EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR PRIVIND

SISTEMELE SOCIO-ECONOMICE

REGIONALE

3.1. Caracteristicile generale ale sistemelor regionale Din punct de vedere sistemic, interacţiunile existente la nivelul activităţilor economico-

sociale, dublate de un anumit teritoriu geografic, formează un sistem economico-social.

Sistemele regionale sunt sisteme în general, deoarece38 :

sunt alcătuite dintr-un set de elemente diferite (economice, demografice, tehnologice,

etc.), iar analiza întregului nu se reduce la analiza elementelor componente ;

38. Botez M.C, Celac M., Sistemele spaţiului amenajat , Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 38.

21

între elementele sistemului regional se stabilesc relaţii sub forma unor fluxuri de

oameni, bunuri materiale, servicii, informaţii etc.;

admit un mediu ambiant ;

prezintă un comportament dinamic, o evoluţie dependentă de timp, care face ca

starea instantanee a sistemului să se modifice.

Sistemele economice regionale se află într-o continuă mişcare, caracterizată de : schimbări

cantitative şi schimbări calitative.

Interacţiunea dintre aspectele cantitative şi cele calitative, reprezintă un element

fundamental al ştiinţei regionale.

Folosind în această accepţiune interacţiunea, putem reprezenta reglajul - la nivelul

sistemului socio-economic regional - ca o interacţiune în care sunt puse în evidenţă o conexiune

directă şi o conexiune inversă, deci un lanţ cauzal închis 39.

Pe termen lung, o influenţă masivă asupra dezvoltării ştiinţei regionale au avut-o

următoarele fenomene 40 :

procesul de îmbătrânire a populaţiei ;

problemele de mediu;

apariţia noilor tehnologii ;

apariţia noii hărţi politice a Europei.

3.2. Concepţia von ThÜnen Analiza sistemică a problematicii regionale a fost realizată, în mod argumentat, pentru prima

dată, de către von Thünen, în 1826. În lucrarea sa, Statul izolat, autorul a încercat să realizeze un

model geografic bazat pe distanţă şi zonă, pornind de la următoarele considerente : statul izolat,

reprezintă o câmpie omogenă, fără caracteristici, cu fertilitate egală, fără drumuri sau fluvii

navigabile şi limitată la folosirea trăsurilor ca mijloc de transport, având un singur oraş drept centru,

care produce toate produsele industrializate şi care este aprovizionat de fermierii din câmpie cu

toate produsele agricole ; este izolat de lumea exterioară, fiind înconjurat de o sălbăticie

impenetrabilă din toate părţile 41.

39 Constantinescu P., Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării sistemelor , Editura Tehnică, Bucureşti, 1983, p. 17. 40 Academia Română. Institutul Naţional de Cercetări Economice, Studii şi cercetări economice, nr.1/1995, pp. 9-

10.

22

Practic, în jurul centrului urban amintit se creează zone concentrice - inele von Thünen - pe

care sunt amplasate diferite culturi agricole, de la care se obţin rente diferite. Ca urmare, în

apropierea oraşului vor fi amplasate acele culturi care sunt intensive, singurele care pot acoperi

costul mai ridicat al terenurilor din vecinătatea urbană. În aceste condiţii restrictive, factorul de

delimitare economică a inelelor îl reprezintă cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei.

Renta apare ca rezultat al concurenţei fermierilor pentru ocuparea terenurilor mai apropiate de oraş.

Este dificil să se stabilească - pe baza intensităţii culturilor - ce anume ar trebui cultivat.

3.3. Concepţia lui Wilhelm Launhardt Laundhardt a găsit răspuns la problema celor trei puncte : cum trebuie amplasat un

obiectiv industrial care realizează un anumit tip de produs, cu costuri constante, pe care-l vinde pe o

singură piaţă, în condiţiile în care există două surse fixe de materii prime ?

Analiza este apoi extinsă la patru sau mai multe puncte fixe, pe pieţe şi surse multiple.

Amplasarea corectă se va realiza prin minimizarea costurilor de transport pe unitatea de produs.

3.4. Concepţia lui A. Weber

În anul 1909, Weber42 a marcat un salt calitativ semnificativ în dezvoltarea analizei regionale . El preia elementele esenţiale ale statului ideal, dar introduce mai multe puncte de consum

(oraşe) şi mai multe surse de materii prime şi energie.

Factorul muncă este considerat nelimitat şi având un salariu fix, în anumite locuri date, iar

costurile de transport apar ca o funcţie liniară de greutate şi distanţă.

Weber prezintă analiza sa independentă de factorii instituţionali specifici : diferenţele de rate

ale dobânzii, ratele de asigurări, taxe, calitatea managementului, climă, topologie43.

3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess Park44 şi Burgess45 (1925) au realizat o explicaţie a zonării spontane prin analogie cu

zonarea terenurilor agricole ca rezultat al competiţiei ecologice.

42 Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909. 43 Blaug M., op.cit., p. 661. 44 Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925. 45 Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park.

23

Asociată viziunii ecologice este şi teoria lui Christaller46, care leagă dimensiunea unei dotări

cu populaţia necesară pentru a justifica prezenţa ei în teritoriu.

Christaller încearcă să determine numărul, mărimea şi distribuţia oraşelor în zonă, în funcţie

de comportamentul consumatorilor.

3.6. Concepţia lui W. Leontief Lucrarea care a revoluţionat analiza regională este însă cea aparţinând lui Leontief (1966)47.

Aplicarea analizei input-output la sistemele socio-economice regionale, s-a realizat încă din 1963,

atunci când Leontief şi Alan Strout, au publicat volumul „Interdependenţa structurală şi dezvoltarea

economică”.

Analiza regională Leontief se bazeazăpe următoarele premise:48

producţia fiecărei regiuni este rezultatul îmbinării producţiilor activităţilor

economice din cadrul limitelor sale geografice ;

inputul regional constă în consumurile directe ale ramurilor şi în bunurile şi serviciile

absorbite direct de sectoarele cererii finale din acea regiune ;

interdependenţa economică dintre două regiuni este dată de interdependenţa

ramurilor amplasate în cadrul lor ;

bunurile identice pot fi produse şi consumate în regiuni diferite, consumatorii fiind

indiferenţi faţă de originea bunurilor identice pe care le consumă ;

toate mişcările interregionale ale unei mărfi, pot fi privite ca o deplasare de la fondul

regional al aprovizionării, spre cel regional al cererii mărfii respective.

Aşa cum se va vedea în capitolul despre modelarea regională, metoda input-output a fost

reconsiderată de către Richardson49, Hewings şi Jensen50, Miller, Polenske, Rose51 şi Jensen52.

46 Christaller W., Die zentralen Orte in Süddentschland , Jena, 1933. 47 Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New York, 1966. 48 Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, pp.244-245. 49 Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers : Looking Backward and Forward , in Journal of

Regional Science , pp. 607 - 661, 1985. 50 Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional Input - Output Analysis , Amsterdam, North

Holland, 1988, pp. 295-355. 51 Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis, Oxford University Press, New York, 1989. 52 Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output : Progress and Prospects, Discussion Paper, Regional

Research Institute, West Virginia University, 1988.

24

3.7. Concepţia lui W. Isard În anul 1972, W. Isard realizează un nou model gravitaţional, potrivit căruia interacţiunile

dintre regiunile unei economii sunt studiate în raport cu distanţa dintre ele şi legea atracţiei

universale.

Lucrarea a fost precedată de volumul Methods of Regional Analysis : an Introduction to

Regional Science (1967)53, lucrare fundamentală, care a realizat o sinteză la un nivel extrem de

ridicat a problematicii regionale.

În această carte, Isard reuşeşte:

să realizeze o cuantificare a populaţiei şi a migraţiei acesteia ;

o estimare a veniturilor regionale şi a cheltuielilor sociale ;

o analiză a balanţei de plăţi şi a fluxurilor interregionale ;

o analiză a ciclurilor regionale şi a multiplicatorilor la nivel regional ;

localizarea ramurilor industriale la nivel regional ;

analiza input-output interregională etc.

3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor regionale Teoria sistemelor mari analizează politica de dezvoltare a sistemului socio-economic

regional, cu ajutorul modelelor de simulare a interacţiunii dintre resursele naturale, creşterea

populaţiei, consumul şi cantitatea de poluant în atmosferă. Modelul în sine urmăreşte realizarea

unui echilibru al resurselor, populaţiei, consumului şi poluării la nivel teritorial, pe de o parte, şi

constituirea unui submodel coordonator pentru celelalte submodele din sistem54.

Conform acestui enunţ, sistemul socio-economic regional prezintă o structură agregată, de

forma :

( )S A T= ,

în care : A - agenţii economici regionali ; T- tranzacţiile regionale.

53 Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to Regional Science, The Massachusetts Institute of

Technology, 1967. 54 Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 237.

25

3.9. Contabilitatea regională Contabilitatea regională (regional accounts) a fost fundamentată de către S. Czamanski în

anul 197355. Această abordare este dificilă datorită insuficienţei datelor necesare cuantificării

fluxurilor de capital sau delimitării regiunilor. Ca urmare, se utilizează pe scară largă matricea

contabilităţii sociale (S.A.M. - social accounting matrix) în care sistemul socio-economic teritorial

este analizat ca o prelungire a analizei input-output (de către P. Batey şi A. Rose).

O altă modalitate de utilizare a S.A.M. este aceea a unei analize distincte realizată de către

Round56, Sonis sau Hewings57.

S.A.M. realizează o descriere detaliată a interacţiunilor din cadrul unei regiuni (la nivelul

agenţilor economici), axându-se pe rolul diferitelor categorii de venituri. S.A.M. permite o

dezagregare a diferitelor tipuri de multiplicatori la nivel regional.

3.10. Econometria regională Majoritatea modelelor econometrice regionale sunt, în esenţă, keynes-iste. Aceste modele

sunt prezentate sub o formă structurată standard, iar estimările se bazează pe metoda celor mai mici

pătrate.

Promotorul acestei concepţii de analiză a sistemelor regionale este L. Anselin58.

3.11. Analiza integrată multiregională Integrarea se referă la combinarea diferitelor metode de analiză, la luarea în considerare a

diferitelor domenii fundamentale sau la combinarea modelelor naţionale şi regionale la diferite

niveluri spaţiale.

Din punct de vedere metodologic, există două abordări ale acestor modele 59 :

prima, în care toate elementele sunt cuprinse într-un singur model cu o metodologie

unitară ("embeding" sau "unified") ;

55 Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L. Lexington Books, Lexington M.A., 1973. 56 Round J.I., Social Accounting for Regional Economic Systems , Pion, London, 1986. 57 Sonis M., Hewings G., Superposition and Decomposition Principales in Hierarchical Social Accounting and Input-

Output Analysis , Pion, London, 1988. 58 Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial Econometrics Using Gauss, Institute for Mathematical

Geography Discussion, Paper 2, 1989. 59 Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in Regression Analysis Papers , Regional Science

Association, pp. 11 - 34, 1989.

26

a doua, în care se unesc module separate cu ajutorul input-urilor şi output-urilor,

rezultatele unui modul putând fi utilizate ca intrări în alte module (abordarea modulară sau

compusă).

REZUMAT:

Unii autori sunt de părere că sistemul reprezintă un concept primar, care nu trebuie

explicitat, fiind ireductibil60. Majoritatea însă consideră sistemul drept o colecţie de obiecte

interdependente, care se cer studiate în contextul conexiunilor interne şi în legătură cu mediul care-

l înconjoară, într-o perspectivă globală.

Există accepţiunea ca fenomenele şi procesele economice să fie grupate în cadrul unor

sisteme. Aceste fenomene şi procese au caracter clar ireversibil. Cu toate acestea, majoritatea

studiilor economice analizează problematica economico-socială sub aspectul echilibrului de tip

stabil (prin intermediul unei funcţii de optimizare), fără a pune accent pe echilibrul dinamic.

CONCLUZII:

Cercetătorii în ştiinţa regională sunt unanimi în a aprecia datele spaţiale ca fiind extrem de

slabe, informaţiile oferite de acestea extrem de limitate şi slab conectate la conceptele care

fundamentează teoria regională.

Ca urmare, se simte tot mai mult nevoia unor abordări teoretice multidisciplinare profunde,

de fineţe, care să ofere totodată o mai bună şi solidă legătură cu practica şi cu factorii politici de

decizie.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL: 1. Sistemul economico-social regional evidenţiază interacţiunile existente la nivelul activităţilor

economico-sociale, dublate de:

a. politici regionale;

b. un teritoriu geografic;

c. investiţii specifice;

d. a+b;


2. Sistemele economice regionale se află într-o continuă mişcare, caracterizată de:

a. schimbări structurale;

60 Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii , Braşov, 1973.

27

b. schimbări cantitative;

c. schimbări calitative;

d. a+b;


3. Reglajul la nivelul sistemului socio-economic regional este o interacţiune în care sunt puse în

evidenţă:

a. o conexiune directă;

b. o conexiune fixă;

c. o conexiune variabilă;

d. o conexiune inversă;


4. Modelul von Thunen este fundamentat pe:

a. distanţă şi costuri;

b. costuri şi zonă;

c. costuri şi investiţii;

d. zonă şi fluxuri;


5. Răspunsul la problema celor trei puncte,privind amplasarea unui obiectiv, care realizează un

bun specific cu costuri constante, pe care-l vinde pe o singură piaţă,în condiţiile în care există două

surse fixe de materii prime, a fost dat de:

a. von Thunen;

b. W. Christaller;

c. A. Losch;

d. H. Richardson;


6. Pentru eliminarea deficienţelor modelului input-output regional, analiza a fost orientată spre

modele mai cuprinzătoare,precum:

a. modelul Park-Burgess;

b. modelul Richardson;

c. modelul C.G.E.;

d. modelul Jensen;


7. Modelul gravitaţional al lui W. Isard evidenţiază faptul că interacţiunile dintre regiunile unei

economii sunt studiate în raport cu:

28

a. investiţiile la nivel regional;

b. distanţa dintre regiuni;

c. distanţa dintre centrul urban şi sursele de materii prime;

d. legea atracţiei universale;


8. Conform teoriei sistemelor mari, sistemul socio-economic regional prezintă o structură

agregată, în funcţie de:

a. tranzacţiile regionale;

b. agenţii economici regionali;

c. costurile regionale;

d. distanţa euclidiană;


9. Social Accounting Matrix (S.A.M.) realizează descrierea detaliată a interacţiunilor din

cadrul unei regiuni, axându-se pe rolul diferitelor categorii de:

a. venituri şi cheltuieli;

b. cheltuieli;

c. investiţii;

d. fluxuri materiale şi financiare;


CAPITOLUL 4

ANALIZA POLITICILOR REGIONALE

4.1. Fundamentele politicii regionale Deosebirile economice regionale care persistă o perioadă mare de timp afectează nivelul

eficienţei economice naţionale. În plus, aceste discrepanţe pot avea efecte de ordin politic şi social

extrem de importante. Cele mai semnificative efecte ale acestui fenomen sunt :

manifestarea unei insatisfacţii şi a unui resentiment ca urmare a diferenţelor de

standard de viaţă dintre regiuni;

consecinţe de ordin economic şi social: un nivel scăzut al şomajului determină şi o

rată redusă a criminalităţii şi mult mai puţine probleme sociale ;

29

apariţia unor costuri economice mari pentru regiunile care se dezvoltă rapid, ca

urmare a excesului de cerere de capital social ;

atenuarea diferenţelor regionale legate de excesul de cerere de factor muncă poate

crea beneficii pentru întreagă economie naţională, prin diminuarea presiunii inflaţioniste.

Scopul politicii regionale este acela de obţinere a unei eficienţe ridicate şi/sau a unei

distribuţii interregionale a activităţii economice cât mai echitabilă.

Analiza obiectivelor politicii regionale nu se poate realiza în afara premiselor de bază ale

ştiinţei regionale, şi anume :

investiţiile au ca rezultat creşterea profiturilor firmelor ;

profitul se converteşte în creşterea cheltuielilor aferente factorilor de producţie

utilizaţi de către firme, iar aceste cheltuieli (respectiv venituri pentru posesorii factorilor de

producţie) rămân în interiorul regiunii analizate;

extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile suplimentare la nivel regional.

În condiţiile în care obiectivul major al politicii regionale poate fi definit drept crearea de

posibilităţi reale de utilizare a factorilor de producţie, instrumentele politicii ca, de exemplu,

investiţiile, nu vor avea o semnificaţie legată de costurile efective de realizare a acestui obiectiv.

Aceasta înseamnă că efectele politicii regionale constau în diversificarea activităţilor

economice existente, mai mult decât în crearea de activităţi economice adiţionale.

4.2. Instrumentele politicii regionale Indiferent de natura lor, politicile regionale sunt influenţate prin intermediul instrumentelor

specifice. Aceste instrumente pot fi clasificate după mai multe criterii şi sunt destinate fie

influenţării deciziilor de localizare a firmelor şi menajelor, fie modificării nivelurilor veniturilor şi

cheltuielilor în anumite zone. Acest lucru sugerează o simbioză între instrumentele micro şi

macroeconomice (vezi figura 4.1)61.

Instrumentele politicii microeconomice au drept finalitate influenţarea alocării capitalului şi

a factorului muncă între ramuri şi între regiuni, în timp ce, instrumentele macroeconomice urmăresc

modificarea veniturilor şi cheltuielilor regionale.

4.3. Controlul amplasării ramurilor economice O metodă de încurajare a migraţiei ramurilor economice în zonele asistate este aceea de

penalizare a firmelor care produc în zonele neasistate. 61 Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester Wheatsheaf, 1993, p.222.

30

Nu lipsită de importanţă este şi impunerea controlului asupra amplasării noilor

capacităţi de producţie sau comerciale. Acest control al amplasării prezintă o serie de avantaje

semnificative :

este eficient în amplasarea anumitor tipuri de activităţi în zonele asistate ;

este susţinut financiar de către guvern ;

reprezintă un instrument flexibil al politicii regionale ;

permite realizarea unui canal de comunicaţii între guvern şi firme în legătură cu noile

proiecte de investiţii.

Avantajele controlului locaţiei trebuie comparate însă cu dezavantajele:

firmele vor fi afectate în eficienţa lor, datorită constrângerilor legate de amplasarea

noilor capacităţi de producţie;

controlul locaţiei poate avea o influenţă negativă şi asupra nivelului investiţiilor la

scară macroeconomică.

4.4. Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul U.E. Activităţile economice pot fi încurajate să fie amplasate în regiuni care necesită asistenţă

prin măsuri de politică economică precum:

taxele regionale discriminatorii;

subsidiile industriale;

controlul asupra oricărei pieţe;

salariile şi veniturile factorului muncă din sectorul apărării naţionale.

Obiectivele politicii regionale europene au evoluat în timp. Pentru perioada 1994-1999,

aceste obiective au vizat:

1. dezvoltarea şi modificarea structurală a regiunilor mai puţin avansate din cadrul

U.E.;

2. conversia regiunilor sau zonelor care au fost puternic afectate de declinul industrial;

3. combaterea şomajului pe termen lung şi îmbunătăţirea integrării în muncă a tinerilor;

4. facilitarea modificărilor structurale;

5.a. accelerarea ajustării structurale în cazurile agriculturii şi pescuitului;

5. b. sprijinirea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale;

6. sprijinirea zonelor cu o densitate a populaţiei foarte mică (regiunile nordice).

Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale europene au fost:

1. combinarea obiectivelor 1, 5a şi 6 din perioada 1994-1999;

31

2. combinarea obiectivelor 2 şi 5b din perioada 1994-1999 şi completarea lor cu

problematica specifică zonelor urbane, a celor dependente de industria pescuitului şi a celor în care

sectorul servicii este supus reformei;

3. sprijinirea adaptării şi modernizării educaţiei, trening-ului şi politicilor care vizează

factorul muncă, precum şi urmărirea, în continuare, a obiectivelor 3 şi 4 din perioada 1994-1999.

Obiectivele politicii regionale europene se pot împărţi în obiective regionale propriu-zise şi

obiective orizontale. Pentru perioada 2000-2006, Obiectivele 1 şi 2 au fost considerate regionale, iar

Obiectivul 3 orizontal.

Concluzionând, fondurile comunitare sunt orientate spre rezolvarea a trei categorii de

probleme :

problemele cu care se confruntă cele mai sărace regiuni ale U.E. ;

problemele cu care se confruntă regiunile afectate de modificarea structurii lor

industriale ;

problemele regiunilor a căror agricultură este caracterizată de venituri şi

productivitate reduse.

4.5. Implementarea politicilor regionale Implementarea politicilor regionale întâmpină dificultăţi şi limitări analoage celor aferente

altor domenii ale politicilor economice.

Principalele dificultăţi sunt cele provenind din incertitudine, din decalaje de timp şi din

natura climatului politic.

Decalajele de timp generează probleme inerente, legate de implementarea politicilor

economice care se referă la :

identificarea problemelor care se adresează politicii economice ;

descrierea şi implementarea celei mai bune politici ;

efectul iniţial al politicii la nivelul economiei regionale ;

efectele secundare multiplicatoare la nivelul economiei regionale.

Incertitudinea: nu se poate şti cum va evolua cererea în următorii ani. Ca urmare, factorii

politici de decizie beneficiază doar de informaţii incomplete, legate de perioada viitoare şi de

posibilităţi diminuate de intervenţie în acest domeniu.

Mediul politic : politica regională, ca şi celelalte politici economice, este implementată în

contextul anumitor obiective politice.

32

ANALIZEAZĂ:

Figura 4.2: Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii regionale europene

4.6. Comensurarea efectelor politicilor regionale 4.6.1. Costurile şi beneficiile politicilor regionale Analiza cost - beneficiu la nivelul politicii regionale a fost introdusă de către Armstrong şi Taylor 4.162.

Tabelul 4.1: Principalele costuri şi beneficii sociale ale politicilor regionale Beneficii (B) Costuri (C)

B1 Gradul de ocupare a factorului muncă, producţia şi veniturile suplimentare

C1 Pierderile de producţie, venituri şi factor muncă datorate diversificării resurselor

62 Armstrong H., Taylor J., op.cit., , 2'nd edn.,1993, pp.14 - 15.

33

Beneficii (B) Costuri (C) realizate din creşterea activităţilor economice;

clasice ce sunt acum utilizate;

B2 Scăderea numărului de migranţi, care determină reducerea costurilor pentru sectorul public în realizarea serviciilor şi a infrastructurii;

C2 Costurile infrastructurii generate de efectele politicii regionale asupra dezvoltării activităţilor economice;

B3 Scăderea numărului de migranţi, care determină reducerea costurilor private de migraţiune;

C3 Costurile aferente mutării într-o nouă locaţie a capacităţilor de producţie;

B4 Diminuarea externalităţilor; C4 Creşterea externalităţilor (de ex.: pentru protecţia mediului înconjurător);

B5 Beneficii echitabile; C5 Costuri administrative; B6 Beneficii politice. C6 Costuri politice.

4.7. Politicile urbane Politicile urbane au ca obiectiv atenuarea diferenţelor legate de alocarea şi distribuirea

resurselor economice între diferite arii spaţiale la nivelul economiei naţionale.

Nevoia de politici economice urbane rezidă din faptul că ariile urbane suferă datorită

problemelor economice care apar ca urmare a incapacităţii pieţei de a le rezolva.

Cauzele decalajelor urbane rezidă în :

migrarea factorului muncă din marile oraşe în cele mici sau în zonele rurale ;

amplasarea noilor investiţii în alte zone decât marile oraşe ;

nivelul bugetelor locale şi al cheltuielilor în domeniu.

Principalele caracteristici ale declinului urban constau în : declinul activităţilor industriale,

părăsirea aşezărilor, o slabă dotare cu locuinţe şi o imagine negativă asupra acestui tip de aşezare

umană.

În evoluţia sa, politica urbană cunoaşte două etape esenţiale :

1950 – 1970: etapa centrelor de dezvoltare şi a noilor oraşe :în ţări precum

Regatul Unit sau Olanda;

1980 - până în prezent : politicile urbane s-au reorientat spre dezvoltarea ariilor

urbane aflate în declin.

Organizaţiile şi agenţiile care supervizează regenerarea urbană acţionează pe baza a patru

criterii fundamentale :

numărul de noi locuri de muncă care vor fi create de proiectul respectiv ;

34

gradul de părăsire a aşezării care urmează a fi dezvoltată ;

impactul vizual al dezvoltării propuse ;

probabilitatea de stimulare a investiţiilor ca rezultat al realizării acestui proiect.

Politicile de regenerare se adresează, în primul rând, localităţilor care dispun de ramuri

industriale învechite şi de construcţii demodate şi care nu pot fi dezvoltate în continuare.

În vederea accelerării redezvoltării economice au fost create zone industriale, care constau

dintr-o multitudine de activităţi care se desfăşoară într-un anumit areal. Succesul creării zonelor

industriale depinde mai mult de diversificarea locurilor de muncă şi a producţiei, şi este direct

influenţată de faza ciclului economic pe care economia naţională îl parcurge la un moment dat.

În acest sens, apar zone de planificare simplă, reprezentând arii acoperite de o schiţă

realizată de către autorităţile de planificare locale.

4.8. Politica regională din România

România se confruntă cu numeroase probleme de dezvoltare în profil regional:

repartiţia neuniformă a populaţiei;

ANALIZEAZĂ:

Figura 4.3.: Densitatea populaţiei în România

variaţii mari ale PIB-ului în timp şi pe regiuni:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:Romania-densitate.png

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:Romania-densitate.png

35

Tabelul 4.2.: PIB-ul regional (mld. lei)

1999 2000 2001 2002 2003

Total 545730,2 803773,1 1167687,0 1514750,9 1975648,1

1. Nord - Est 68522,3 96348,4 143397,3 186074,2 246190,6

2. Sud - Est 66167,2 92868,2 131652,3 171122,8 222638,3

3. Sud - Muntenia 70350,4 98070,6 143122,8 187736,4 247760,3

4. Sud - Vest Oltenia 52489,0 74888,9 104850,7 130001,3 179313,8

5. Vest 57435,1 75267,8 112235,8 147139,4 199827,1

6. Nord - Vest 66523,4 95009,8 136673,0 180186,4 241107,8

7. Centru 68755,4 101775,4 144211,6 191135,2 248107,6

8. Bucureşti - Ilfov 94842,8 168791,7 250719,4 319769,5 389200,3

9. Extra - regiuni63 644,6 752,3 824,1 1585,7 1502,3

variaţii mari ale ratei şomajului pe regiuni:

Tabelul 4.3.: Şomerii înregistraţi şi rata şomajului

Regiuni /

Anul 2003

Şomerii

înregistraţi

(număr

persoane)

din care:

femei

(număr

persoane)

Rata şomajului

- total (%)

Rata şomajului

- femei (%)

România 658891 286271 7.4 6.8

1. Nord-Est 127207 51649 9.0 7.5

2. Sud-Est 89629 38082 8.1 7.4

3. Sud 109897 45730 8.3 7.4

4. Sud-Vest 86992 35721 9.1 8.0

5. Vest 60691 26597 7.0 6.5

6. Nord-Vest 64404 28547 5.4 5.0

7. Centru 92572 45193 8.3 8.6

8. Bucureşti 27499 14752 2.8 3.4

*) Ilfov şi municipiul Bucureşti.

Sursa: A. N. O. F. M.

63 Platforma continentală din Marea Neagră, ambasadele şi consulatele române din străinătate.

36

La sfârşitul anului 2005, a fost dată publicităţii Strategia Naţională de Dezvoltare Regională

din România, împreună cu un Program Operaţional Regional pe perioada 2007-2013.

Conform acestei strategii, problemele regionale de dezvoltate inventariate la începutul

anului 2006 sunt:64

creşterea disparităţilor de dezvoltare între Regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte

regiuni;

dezvoltare neechilibrată între Estul şi Vestul României, respectiv între Regiunile

Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest şi Regiunile Vest, Nord-Vest şi Centru;

subdezvoltarea cronică concentrată în Regiunea Nord-Est, la graniţa cu Moldova şi

în Regiunea Sud, de-a lungul Dunării;

existenţa unor importante disparităţi intraregionale, care reflectă structura mozaicară

a dezvoltării economice. În interiorul regiunilor, coexistă zone subdezvoltate cu zone relativ

dezvoltate;

declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, în special al oraşelor monoindustriale,

generat de restructurarea industrială;

grad scăzut de atractivitate a majorităţii regiunilor;

declinul socio-economic a numeroase centre urbane mari şi diminuarea rolului lor în

dezvoltarea arealelor adiacente.

Obiectivul strategic al Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională din România îl

constituie creşterea economică accelerată a regiunilor slab dezvoltate, astfel încât raportul între cea

mai dezvoltată şi cea mai slab dezvoltată regiune, în termeni de PIB, să se diminueze până la finele

perioadei 2007-2013.

În afara obiectivului strategic, au fost trasate obiective specifice, care se referă la:

îmbunătăţirea gradului general de atractivitate şi accesibilitate a regiunilor, prin

îmbunătăţirea infrastructurii de transport, educaţie şi sănătate;

creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri, prin dezvoltarea

infrastructurii şi serviciilor de sprijinire a afacerilor, precum şi sprijinirea microîntreprinderilor;

valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor, prin crearea sau

îmbunătăţirea siturilor turistice şi culturale şi sprijinirea afacerilor în domeniul turismului;

64 Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia Politici Regionale şi

Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti,

9.12.2005.

37

creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin construirea/reabilitarea

de spaţii publice, îmbunătăţirea serviciilor urbane şi proiecte integrate de dezvoltare urbană.

Programul Operaţional Regional 2007-2013 este fundamentat pe 5 mari priorităţi:

îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale;

consolidarea mediului de afaceri regional şi local;

dezvoltarea turismului regional şi local;

dezvoltarea urbană durabilă;

asistenţa tehnică.

Beneficiarii Programului Operaţional Regional 2007-2013 sunt: autorităţile locale,

parteneriatul public-privat, companiile active din sectorul producţiei şi serviciilor, asociaţiile de

turism, societăţile comerciale administrator şi proprietarii terenurilor, instituţii regionale de

cercetare, instituţii academice, ONG-uri etc.

REZUMAT:

Obiectivele politicii regionale pot fi, în majoritatea cazurilor, măsurate şi cuantificate. De

exemplu, reducerea ratei medii regionale a şomajului reprezintă un obiectiv politic cuantificabil.

Percepţia politică a nevoii şi importanţei politicii regionale reprezintă subiectul unei variaţii

semnificative în ultimele decenii.

În perioada anilor '60 - '70, orientarea politică generală era aceea de a oferi locuri de muncă

lucrătorilor. În contrast, în anii '80, s-a produs o modificare în ansamblul direcţiilor politicii

economice regionale, materializată în creşterea nivelului cheltuielilor guvernamentale aferente

acestui domeniu. Cu toate acestea, conflictul dintre politica guvernamentală macroeconomică şi cea

regională nu poate fi eliminat.

Interacţiunea dintre dezvoltările la cele două niveluri diferite de agregare spaţială depinde

de:

sporirea resurselor care pot fi canalizate de la un nivel de dezvoltare către celălalt;

rezultatele politicii regionale faţă de presiunea inflaţionistă, în sensul atenuării

deosebirilor în profil teritorial;

găsirea acelor instrumente politice care să poată permite atingerea obiectivelor

politice la nivel regional, la acest nivel existând mai multe obiective politice decât instrumente de

realizare a lor.

Politicile individuale sunt interdependente prin efectele lor. Efectele primare ale unor astfel

de politici pot fi identificate cu acurateţe, la fel ca şi instrumentele politice utilizate pentru atingerea

38

lor. Efectele secundare evidenţiază faptul că politicile regionale, dacă au succes, trebuie să fie

complementare şi nu conflictuale.

O problemă suplimentară, legată de implementarea politicilor la nivel regional, este aceea a

înaltului nivel al pierderilor la nivelul economiei regionale şi, apoi, la nivelul celei naţionale datorită

efectelor de multiplicare. Aceasta deoarece, multiplicatorii regionali au valori mai reduse decât cei

la nivel naţional.

Acest fapt determină o diminuare a efectelor cheltuielilor realizate la nivel regional, în comparaţie cu aceleaşi cheltuieli efectuate la nivel naţional. Este interesant de observat care dintre instrumentele politicii macroeconomice pot fi

utilizate şi la nivel regional. Astfel, politica monetară este, în mod tradiţional, apanajul

macroeconomiei, fără a avea drept consecinţă o variaţie semnificativă a ratelor dobânzii la nivel

regional. Ca urmare, regiunea poate fi considerată un primitor de preţ (price-taker) în relaţiile sale

cu oferta de capital financiar.

Piaţa monetară nu reprezintă un mediu activ pentru implementarea politicii regionale. De

fapt, mulţi monetarişti încearcă să argumenteze că politica regională cea mai bună, în acest

domeniu, este una nesemnificativă. În concepţia lor, pieţele se autoreglează şi nu este nevoie de nici

un fel de intervenţie politică.

Politica regională activă la nivelul U.E. are ca obiectiv principal convergenţa şi unificarea

economică pe termen lung. Realizarea unei pieţe interne unice nu a putut fi atinsă atât timp cât

nivelurile de dezvoltare ale economiilor componente diferă semnificativ.

Dacă se doreşte realizarea unei dezvoltări economice unitare, în cadrul U.E., aspectele

economice reale şi monetare trebuie să se orienteze în aceeaşi direcţie. În mod similar, uniunile

politică şi economică sunt interdependente, fapt ce conduce la concluzia că o coeziune politică mai

puternică va depinde de o convergenţă economică superioară. Toate aceste elemente nu pot fi

realizate fără aportul unei politici regionale coerente. Dacă se urmăreşte, de exemplu, realizarea

unei convergenţe a nivelurilor veniturilor în cadrul U.E., transferurile financiare nete majore vor fi

îndreptate către regiunile periferice mai sărace, precum : estul Germaniei, sudul Italiei, Grecia,

Spania, Portugalia, Republica Irlanda, Irlanda de Nord şi cele 12 noi state mebre din anii 2004 şi

2007. Aceste transferuri financiare sunt acoperite din fonduri aparţinând U.E.. Aceste fonduri sunt

cele regionale şi sociale sau cele care asigură coeziunea regiunilor.

O altă categorie de fonduri o constituie cele destinate sprijinirii zonelor locale şi regiunilor care sunt dezavantajate în procesul concurenţial, ca urmare a realizării pieţei unice a U.E.. Iniţiativele politice regionale, la nivelul U.E., sunt administrate de către Fondul European de Dezvoltare Regională (E.R.D.F.).

39

CONCLUZII:

Comensurarea efectelor politicilor regionale constă, practic, în compararea costurilor cu

rezultatele acestor politici. Indicatorul cel mai frecvent utilizat în acest scop este cel al numărului

locurilor de muncă create în funcţie de cheltuielile efectuate în acest sens, la nivel regional.

Costul implementării unei anumite politici regionale este cunoscut de guvern şi poate fi uşor

cuantificat. Acolo unde cheltuielile politicii regionale se concretizează în calificarea factorului

muncă şi în substituirea amplasării firmelor, numărul de locuri de muncă direct create este, de

asemenea, uşor de estimat.

Dar, realitatea evidenţiază faptul că efectele politicilor regionale sunt mult mai complexe

decât cele legate de numărul de locuri de muncă nou create. Pe de altă parte, cheltuielile iniţiale ale

politicii regionale pot avea efecte pozitive multiplicatoare mai greu de cuantificat.


1. Scopul politicii regionale este acela de a obţine:

a. o creştere economică accelerată;

b. o distribuţie interregională echitabilă a activităţii economice;

c. o eficienţă ridicată;

d. investiţii cât mai mari;


2. Premise de bază ale ştiinţei regionale sunt:

a. investiţiile au ca efect creşterea economică;

b. profitul vizează creşterea cheltuielilor aferente factorilor de producţie utilizaţi de

firme;

c. investiţiile au ca rezultat creşterea profitului firmelor;

d. extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile suplimentare la nivel regional;


B. a+b+c; B. b+c+d; C. a+c+d; D. a+b+d; E. e.

3. Instrumentele politicii regionale influenţează:

a. investiţiile regionale;

b. deciziile de localizare a firmelor şi menajelor;

c. creşterea economică regională;

d. modificarea veniturilor şi cheltuielilor în anumite zone;


40

4. Controlul amplasării ramurilor la nivel regional prezintă ca avantaje:

a. creşterea investiţiilor;

b. susţinerea financiară de către stat;

c. creşterea economică susţinută;

d. atragerea de factor muncă în regiune;


5. Dintre măsurile de politică economică privind amplasarea în regiune a activităţilor

economice amintim:

a. taxele regionale discriminatorii;

b. investiţiile în noi capacităţi de producţie;

c. creşterea salariilor;

d. îmbunătăţirea infrastructurii;


6. Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale a U.E. au fost grupate în ….arii

prioritare:

a. 6;

b. 5;

c. 4;

d. 3;


7. Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului1 al politicii regionale a U.E. sunt de tipul:

a. NUTS I;

b. NUTS III;

c. NUTS IV;

d. NUTS II;


8. Principalele dificultăţi privind implementarea politicilor regionale în cadrul U.E. sunt legate

de:

a. finanţare;

b. decalajele de timp;

c. incertitudine;

d. nici-un răspuns anterior nu este corect;

e. natura climatului politic.

A. a+b+c; B. a+b+e; C. b+c+e; D. d; E. a+c+e.

41

9. Analiza cost-beneficiu la nivel regional a fost introdusă de către:

a. W. Christaller;

b. A. Losch;

c. H. Richardson;

d. Fr. Perreur;


CAPITOLUL 5

ECHILIBRUL GENERAL AL ACTIVITĂŢII

ECONOMICE REGIONALE

5.1. Teoria optimului economic Aportul fundamental al teoriei echilibrului general poate fi perfect rezumat prin intermediul

teoremei lui Debreu : un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un echilibru

relaţional la nivelul sistemului de preţuri 65.

Demonstrarea riguroasă a acestei teoreme rezolvă una dintre principalele probleme ale

economiei normative : compatibilitatea acţiunilor economice în cadrul unei economii

descentralizate, în condiţiile unor decizii şi ale unor informaţii generate de către un sistem de preţuri

care conduc către o soluţie optimă.

În vederea diminuării influenţelor subiective în abordarea unei anumite problematici a

optimului economic, s-a încercat găsirea unui sistem de criterii valorice cât mai neutru posibil. În

acest sens, economia bunăstării a enunţat criteriul de optim al lui Pareto care, pe baza

unanimităţii, afirma că o resursă A, superioară alteia B, va determina întotdeauna un individ să

prefere pe A în locul lui B şi niciodată pe B în locul lui A 66.

Ca urmare, modelul economiei concurenţiale se va caracteriza prin două proprietăţi

fundamentale :

65 Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973,

p.115. 66 Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad, Madrid, 1985, p.498.

42

echilibrul concurenţial este eficient : fapt ce implică existenţa unui vector de preţuri,

a două pieţe (a input-urilor şi a output-urilor) şi a unui echilibru în condiţiile în care :

organizarea producţiei este optimă, datorită egalizării relaţiilor tehnice de substituţie între

cei doi factori la nivelul tuturor întreprinderilor ;

distribuţia consumului este optimă, datorită faptului că rata marginală de substituţie dintre

două bunuri este aceeaşi pentru toţi indivizii ;

maximizarea profitului şi a bunăstării se obţine atunci când rata marginală de substituire

pentru toate bunurile, la nivelul întregii societăţi este aceeaşi cu cea de la nivelul fiecărui individ şi

este evidenţiată de preţurile relative ale bunurilor analizate;

echilibrul concurenţial asigură o redistribuire adecvată a resurselor între indivizi şi

societate : se introduce, astfel, o nouă dimensiune a analizei funcţionării sistemului economic, şi

anume aceea potrivit căreia piaţa reprezintă un mecanism de asigurare a resurselor care poate

genera, chiar şi singură, un optim de tip parentian.

Teoria economiei bunăstării rezolvă această problemă prin introducerea unor criterii noi

de compensare şi a funcţiei de bunăstare socială.

Criteriile de compensare admit posibilitatea transferului potenţial de rentă între indivizi, în

funcţie de resursele pe care aceştia le utilizează. Aceste criterii au o aplicabilitate limitată, deoarece

necesită realizarea de comparaţii interpersonale legate de utilitate şi urmăresc asigurarea unei

aceleaşi utilităţi marginale pentru toţi indivizii.

Funcţia bunăstării sociale, enunţată de Bergson (1939), conduce la realizarea unei anumite

structuri ordonate a resurselor, care să fie în concordanţă cu bunăstarea societăţii la un moment dat.

Această ordonare se obţine prin intermediul unei funcţii de bunăstare socială, care permite alegerea

acelui nivel (stadiu) care să maximizeze bunăstarea, prin asigurarea resurselor şi prin distribuirea

consumului conform optimului parentian.

Referindu-se la acest ultim aspect, Arrow (1951) a demonstrat că este imposibilă construirea

unei ordini de preferinţe sociale şi, apoi, a uneia a celor individuale pentru că, în acest mod, s-ar

realiza un dictat al societăţii asupra individului67.

5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială

Ştiinţa economică poate fi divizată în două blocuri:

primul care investighează organizarea unei economii de tip punctiform şi care

constituie paradigma teoretică principală; 67 Arrow K.J.,Social Choice and Individual Values, John Wiley, New York, 1951.

43

al doilea, care studiază dimensiunea spaţială a economiilor şi este marcat de teoria

optimului.

La intersecţia dintre aceste blocuri, rămâne o linie de investigare puţin explorată - analiza

optimului spaţial - care permite evaluarea sistemelor economice spaţiale şi, pe această bază, a

deciziilor de politică economică regională.

Atunci când considerăm factorii de producţie mobili, iar localizările lor necunoscute şi în

continuă schimbare, procesul de optimizare se va aplica unui spaţiu în formare. Optimul spaţial, în

acest caz, se va atinge ţinând cont de trei considerente fundamentale 68: distribuţia spaţială a

factorilor, formarea spaţiului economic şi fluxurile de bunuri şi servicii.

a. Distribuţia spaţială a factorilor se referă la dotarea unui anumit teritoriu cu factori

esenţiali naturali (pământ, apă, materii prime, climă, atracţia zonei etc.) care sunt greu de cuantificat

şi de optimizat, deoarece apar, practic, ca variabile exogene.

b. Formarea spaţiului economic are în vedere localizarea agenţilor economici.

c. Fluxurile de bunuri şi de factori constituie esenţa problemei. În ultimă instanţă,

problema localizării şi dotării cu resurse este o problemă care constă în optimizarea fluxurilor de

producători, consumatori şi de transport.

5.3. Modelele de localizare 5.3.1. Localizarea unei firme Aceasta se realizează pe baza criteriului maximizării profitului, care corespunde minimizării

costurilor de producţie şi, în ultimă instanţă, a costurilor de transport.

Weber (1909) a fost cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea

costurilor de transport în vederea amplasării unui obiectiv economic. Concepţia sa a fost preluată, în

1986, de către Richardson, care a considerat costurile de transport ca fiind dependente numai de

distanţă (distanţa euclidiană) şi care a obţinut localizarea firmei în funcţie de minimizarea acestor

costuri69. Simplificând problema, să presupunem că o întreprindere, care combină input-urile m1 şi

m2 din regiunile M1 şi M2, realizează o producţie m3 pe care o vinde în regiunea M3. Dacă costul

unitar de transport este t, funcţia obiectiv va fi :

[ ] 332211min dtmdtmdtmT ++=

în care : di - distanţa euclidiană între punctul de localizare optimă (K) şi centrele de

aprovizionare şi de vânzare.

68 Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales, Economica, Paris, 1975, pp.36 - 41. 69 Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial, Madrid, 1986, p.45.

44

Există diverse soluţii analitice, care de care mai complicate, pentru rezolvarea acestei

probleme de optimizare. Ele sunt pe larg tratate de către Perreur 70.

Am ales spre rezolvare o soluţie geometrică bazată pe trei puncte (două de aprovizionare şi

unul de desfacere). Aceste puncte formează un triunghi, în interiorul căruia se găseşte punctul optim

de amplasare a obiectivului economic analizat. Pentru a determina cu precizie acest punct optim,

Weber propune noţiunea de indice material, calculat ca raport între valoarea materiilor prime şi cea

a produsului final. Dacă acest indice este mai mare ca unu, amplasarea se va face în apropierea

surselor de materii prime ; dacă indicele este mai mic decât unu, amplasarea se va realiza în

apropierea pieţei de desfacere (vezi figura 5.1).

ANALIZEAZĂ:

În anul 1935, Palander a dezvoltat modelul lui Weber, introducând conceptul de masă a

izocosturilor şi cel al curbelor izoplane (date de puncte ale costurilor totale de transport identice).

Localizarea a cunoscut un nou impuls prin enunţarea teoriei localizării industriale şi a

substituţiei factorilor de producţie. Substituţia factorilor de producţie constituie un element

esenţial al analizei locaţiei : ea permite introducerea utilizării funcţiilor de producţie ca factor de

legătură între teoria locaţiei şi structurile de bază ale modelării marginaliste.

Funcţia de producţie cu coeficienţi de tip Walras - Leontief reflectă posibilităţile de a

utiliza o singură tehnologie şi o unică metodă de combinare a factorilor de producţie, în vederea

obţinerii unui anumit output.

70 Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris, 1988, pp.96 - 102.

x M3

c

a b

K

M2 M1

y

z

a, b, c - distanţe

Figura 5.1. Soluţia triunghiului

45

În anul 1925, Predöhl a menţionat că spaţiul este caracterizat printr-o anumită dotare cu

factori, prin preţuri relative în funcţie de distanţele dintre aceşti factori şi prin locul unde se găseşte

amplasat agentul economic analizat. Mai exact, preţul C.I.F. al input-urilor depinde de distanţa la

care acestea sunt transportate.

5.3.2. Concurenţa între firme Această problemă a fost analizată în mod semnificativ de către von Thünen, autorul teoriei

rentei diferenţiale. El explică modalitatea în care trebuie repartizate culturile pe un teren agricol

vast, organizat circular în jurul unui centru urban.

ANALIZEAZĂ:

Presupunem existenţa unui teren caracterizat de următorii indicatori : costul de producţie

= 40 u.m. ; preţul = 60 u.m. ; costul de transport = 2 u.m./km. Figura 5.2, evidenţiază evoluţia

costurilor şi a rentei aferente terenului analizat. Preţ şi

Renta obţinută de pe un teren situat la o distanţă de 20 km de oraş va fi zero,

deoarece ( )CT P= . Această distanţă (20 km) reprezintă limita circulară a suprafeţei cultivate (un

spaţiu izotrop şi continuu). De la această distanţă (frontieră) în sus, renta prezintă o tendinţă

descrescătoare de pantă -1 (vezi figura 5.3).

costuri (u.m.) Cost total mediu ( )CT

Preţul (P)

60

40 Costul de producţie

0 20

Distanţa faţă de piaţă (km)

Figura 5.2. Teoria rentei diferenţiale (exemplificare)

46

Să considerăm acum un al doilea teren, caracterizat de un cost de producţie de 40 u.m., de

un preţ de 60 u.m. şi de un cost de transport de 4 u.m.. În cadrul acestui al doilea teren, renta este

superioară primului până la o distanţă de 10 km, devenind nulă la 15 km depărtare de oraş. În mod

firesc, interesul unui proprietar va fi acela de a produce în prima suprafaţă concentrică (0 - 10 km)

şi, după aceea, în cea cuprinsă între 10 - 15 km.

Mai târziu, un pas important l-a reprezentat enunţarea teoriei ariilor de comerţ, adică

repartizarea unei pieţe dispersate, de formă regulată, într-un teritoriu dat. Un model faimos, bazat pe

această teorie, este acela care ridică problema aglomeraţiei şi a interdependenţelor ei cu localizarea,

respectiv modelul duopolului aparţinând lui Hotelling71. Acesta consideră doi producători care

vând mărfuri omogene (cu caracteristici şi calităţi identice) pe o piaţă liniară pe care consumatorii

sunt repartizaţi uniform, în condiţiile în care cererea lor este inelastică. Pe o astfel de piaţă, costurile

de transport depind de distanţă şi sunt suportate de către consumatori. Ca urmare, problema se

reduce la maximizarea profiturilor ambilor vânzători.

Practic, aceasta înseamnă împărţirea pieţelor de vânzare şi minimizarea costurilor de

transport (vezi figura 5.5).

71 Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39, 1929, pp.41 - 57.

Renta (u.m.)

20

panta = -1

0 20

Distanţa faţă de piaţă (km)

Figura 5.3. Corelaţia rentă - distanţă

(1)

A B

(2) A B

(3) B A. . .

(n) AB

Figura 5.5. Modelul duopolului (Hotelling)

47

În condiţiile unei pieţe cu concurenţă liberă, ambii vânzători vor trebui să se situeze în

mijlocul (centrul) pieţei, controlând fiecare acelaşi tronson de vânzări. Această situaţie optimă

pentru investitori devine dificilă pentru consumatori, care trebuie să se deplaseze pe distanţe mari

pentru a obţine bunurile dorite.

Existenţa unei asemenea situaţii este rezultatul a două elemente fundamentale :

a. existenţa economiei concurenţiale, în care optimul economic nu se identifică întotdeauna cu cel

social ;

b. maximizarea profitului, care conduce spre crearea de aglomerări.

În anul 1935, Palander realiza raţionamentul invers faţă de cel al lui Hotelling, pornind de

la o localizare dată a ofertanţilor, analizând, apoi, modul cum această localizare influenţează ariile

de comerţ sau nivelurile profiturilor obţinute.

Palander consideră cazul concret a doi producători X şi Y, separaţi în spaţiu, care vând o

marfă omogenă unor cumpărători dispersaţi. Nivelul costurilor de producţie va fi influenţat de

preţul F.O.B., deoarece costurile de distribuţie (de transport la consumatori) vor fi automat

suportate de clienţi72. Aceste costuri vor delimita practic ariile de comerţ, frontiera găsindu-se

acolo unde preţul de vânzare este egal pentru cei doi producători, cumpărătorilor fiindu-le indiferent

de la cine vor cumpăra bunul respectiv.

Din punct de vedere grafic, ambii producători, situaţi în punctele X şi Y obţin acelaşi cost de

producţie (pe segmentul OC). Trasând bisectoarele, costul de distribuţie suportat de consumator

desparte cele două arii de comerţ : JN pentru X şi NH pentru Y. Curba preţurilor spaţiale va fi

JWGVH (vezi figura 5.6).

5.3.3. Echilibrul general la nivel regional într-o economie de piaţă 5.3.3.1. Fundamente teoretice : regiunea economică ideală (A. LÖsch) August Lösch (1940) este primul autor care analizează locaţia industriei şi echilibrul

general la nivel teritorial. Obiectivul său a fost acela de a asigura o localizare a unei întreprinderi,

ca element al optimului general, de a evidenţia modul în care se obţin ariile de comerţ ale acestei

întreprinderi, modul în care se stabilesc nivelurile producţiei şi ale preţurilor, ca şi modul în care se

desfăşoară concurenţa între întreprinderi, pe un anumit teritoriu73.

72 Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935. 73 Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Jena, 1940.

48

ANALIZEAZĂ:

Analiza lui Lösch se bazează pe următoarele premise :

existenţa unui plan omogen, fără frontiere sau bariere topografice, în care populaţia,

activităţile agricole şi materiile prime sunt în mod egal disponibile, iar costurile de transport, în

toate direcţiile variază numai în funcţie de distanţă ;

producătorii şi consumatorii sunt perfect informaţi asupra pieţei şi urmăresc

maximizarea profitului, respectiv a utilităţii. Costurile de transport sunt suportate de consumatori ;

existenţa randamentelor diferite deoarece, dacă producţia obţinută este maximă,

profitul va creşte atunci când costurile totale scad.

Acest raţionament conduce la formularea relaţiilor echilibrului general, pe baza următorului

algoritm : Considerăm curba clasică a cererii (DD') şi presupunem că punctul A se află situat sub

curba costului de producţie (vezi figura 5.7).

Atunci când distanţa dintre locul de producţie şi consumator implică plata unui cost de

transport egal cu AD, cantitatea cerută pe piaţă va fi zero. Această situaţie evidenţiază faptul că

limitele ariei de comerţ, determinate de costul de transport de la o întreprindere localizată în punctul

A, care produce un bun X, sunt date de distanţa AD.

X N

Y

Preţuri costuri (u.m.)

J G H

W V

X 0 N YDistanţa (km)

Figura 5.6. Delimitarea ariilor de comerţ (costurile de transport şi costurile de producţie sunt identice)

P

49

ANALIZEAZĂ:

Ţinând cont de faptul că teritoriul analizat este considerat omogen şi uniform, cererea pentru

un bun poate fi reprezentă de un con al cererii spaţiale, care se obţine prin rotirea triunghiului ABD

în jurul axei AB (vezi figura 5.8).

ANALIZEAZĂ:

În punctul A, preţul este egal cu 0A, iar cantitatea cerută va fi AB = 0B. În punctul D, un

preţ, egal cu 0D, va conduce la anularea cererii.

Aria de comerţ de formă circulară apare atunci când există un singur producător.

Existenţa unui număr mare de producători determină diminuarea costului de transport, în

beneficiul consumatorilor. Numărul producătorilor poate creşte, până în punctul în care profitul

supernormal (economic) devine zero, agenţii economici obţinând numai profit normal.

Considerând că agenţii economici producători sunt repartizaţi în spaţiu, la distanţe egale

între ei, concurenţa perfectă îi va determina pe fiecare să producă o anumită cantitate (redusă) de

marfă, care să fie apoi oferită unui con al cererii identic (vezi figura 5.9).

Preţuri costuri

D

BA

0 C D' Q

Figura 5.7. Curba cererii şi costul de transport

B

(P)

P - plan

A D

Figura 5.8. Curba cererii lui Lösch

50

Din reprezentarea grafică anterioară, rezultă imediat faptul că spaţiul total nu este complet

acoperit, prin simpla juxtapunere a ariilor circulare de comerţ. O îmbunătăţire a acestei situaţii se

realizează, alternativ, în figura 5.10.

Diagrama 5.10.c, reprezintă varianta cea mai eficientă, care asigură minimizarea costurilor

de transport.

O ultimă problemă, care apare în acest caz, este aceea a punctelor de frontieră între două sau

trei hexagoane, precum şi a celor situate în centrul (nucleul) hexagoanelor.

Apar astfel situaţii în care avem 3, 4 sau 7 nuclee (vezi figura 5.11).

Figura 5.9. Concepţia lui Lösch în condiţiile concurenţei perfecte

a b

c

Figura 5.10. Propuneri de îmbunătăţiri (Lösch)

51

Ca urmare, regiunea economică ideală a lui Lösch, devine :

ANALIZEAZĂ:

Richardson a sintetizat condiţiile de bază ale echilibrului locaţional de tip Lösch, în

următoarele afirmaţii :74

consumatorii îşi maximizează utilitatea, iar producătorii profitul ;

existenţa unui număr suficient de localizări pentru a acoperi întregul spaţiu;

profitul supernormal (economic) dispare dacă preţul este egal cu costul unitar ;

ariile de comerţ se delimitează în funcţie de posibilităţile firmelor ;

consumatorii situaţi pe frontierele ariilor de comerţ nu acordă importanţă

provenienţei unor bunuri identice.

În definitiv, sistemul lui Lösch este compus din trei categorii de condiţii :

a. un echilibru pe o piaţă largă, de tip monopolist ;

b. o superpoziţie de echilibre parţiale ;

c. o compatibilitate între deciziile de localizare într-un anumit spaţiu disponibil.

74 Richardson H. - Op. cit., pp.58 - 62.

3 nuclee = 1 + 6•1/3 4 nuclee = 1 + 6•1/27 nuclee

Figura 5.11. Variaţia numărului nucleelor

Figura 5.12. Regiunea economică ideală

52

5.3.3.2. Teoria locurilor centrale (Christaller) W. Christaller (1933), a fost preocupat de elaborarea unei teorii generale care să explice un

spaţiu structurat pe baza randamentelor marginale şi aglomerărilor urbane (vezi figura 5.13). În

această figură, cercurile evidenţiază locuri centrale cu diferite grade de specializare, fiecăruia

corespunzându-i o anumită arie de influenţă.

Un loc central de grad superior deţine toate bunurile şi serviciile de categorie inferioară,

precum şi cele proprii categoriei sale.

Pe de altă parte, acest raţionament implică ierarhizarea activităţilor legate de sectorul

serviciilor, în particular, al serviciilor publice.

Teoria locurilor centrale implică şi justifică intervenţia statului la nivel regional (teritorial).

REZUMAT: Acest capitol aplică teoria economică pozitivă la organizarea teritorială, pe baza

modelelor care evidenţiază comportamentul agenţilor economici în spaţiu şi care explică structura

teritorială care derivă din acesta. Conform acestei teorii, teritoriul reprezintă un simplu suport al

activităţii economice, care se supune unei singure restricţii : nivelul costurilor de transport.

Aceste abstractizări determină necesitatea ordonării teritoriului pe baza unor ipoteze

raţionale. În realitate, aceste modele teoretice constituie germenii analizei economice spaţiale, stând

Figura 5.13. Teoria locurilor centrale

53

la baza construcţiei teoriei marginaliste. Conform acestei teorii, întrebarea fundamentală la care

trebuie să răspundă un model este : unde trebuie amplasat un obiectiv socio-economic ?

Această întrebare trebuie urmată de altele precum : unde trebuie localizate diferite alte

activităţi ? Cum se organizează concurenţa în cadrul teritoriului analizat ? Care sunt costurile

aferente amplasării ?

CONCLUZII:

Găsirea celor mai adecvate răspunsuri la toate aceste întrebări este extrem de dificilă. Ea

depinde, atât de natura modelelor utilizate cât şi de complexitatea problemelor care sunt cuantificate

prin intermediul modelelor respective. Nu în ultimul rând, pregătirea specialiştilor în domeniul

analizei regionale, puterea lor de sintetizare şi abstractizare, constituie elemente semnificative în

acest sens.


1. Conform teoriei echilibrului general al activităţii economice regionale, ….este un simplu

suport al activităţii economice, care se supune unei singure restricţii….:

a. teritoriul/ distanţa;

b. teritoriul/ costul de transport;

c. spaţiul/ costul de transport;

d. teritoriul/ distanţa euclidiană;


2. Un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un echilibru relaţional la

nivelul sistemului de preţuri exprimă conţinutul:

a. teoriei optimului lui Pareto;

b. teoriei bunăstării economice;

c. teoremei lui Debreu;

d. teoriei creşterii economice regionale;


3. Criteriul de optim al lui Pareto afirmă că:

a. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, superioară alteia B;

b. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, alteia B;

c. un individ va prefera o resursă A, superioară alteia B;

d. a+c;


54

4. Teoria economiei bunăstării introduce:

a. funcţia macroeconomică;

b. noi criterii economice;

c. nici-un răspuns anterior nu este corect;

d. funcţia bunăstării sociale;

e. noi criterii de compensare.

5. Optimul spaţial se atinge ţinând cont de următoarele considerente fundamentale:

a. fluxurile financiare;

b. distribuţia spaţială a factorilor;

c. fluxurile de bunuri şi factori;

d. formarea spaţiului economic;


A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. b+c+d; E. a+c+d.

6. Cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea costurilor de transport în

vederea amplasării unui obiectiv economic a fost:

a. H. Richardson;

b. Fr. Perreur;

c. Palander;

d. A. Weber;


7. Soluţia indicelui material la problema localizării unei firme vizează calculul raportului

dintre:

a. valoarea input-urilor şi valoarea produsului final;

b. valoarea materiilor prime şi valoarea profitului firmei;

c. valoarea materiilor prime şi valoarea produsului final;

d. valoarea materiilor prime şi valoarea costurilor de transport;


8. Teoria ariilor de comerţ face referire la repartizarea unei pieţe…de formă….într-un teritoriu

dat:

a. uniforme/ regulată;

b. liniare/ regulată;

c. liniare/ neregulată;

d. dispersate/ regulată;


55

9. În modelul regiunii ideale al lui A. Losch, aria de comerţ asociată acestui teritoriu depinde de:

a. forţa de concentrare;

b. forţa de dispersie;

c. forţa de atracţie;

d. forţa centrului urban;


10. Teoria locurilor centrale a lui W. Christaller descrie un spaţiu structurat pe baza:

a. randamentelor medii;

b. randamentelor marginale;

c. centrului urban;

d. aglomerărilor urbane;


11. Pentru regiunile care se dezvoltă rapid, costurile economice sunt:

a. mari;

b. mici;

c. cuantificabile;

d. determinate precis;


CAPITOLUL 6

SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL

ACTIVITĂŢII ECONOMICE REGIONALE

6.1. Elemente teoretico - metodologice ale sistemului informaţional regional Analiza activităţii regionale nu poate fi realizată decât prin tratarea regiunii ca un sistem.

Circulaţia completă a informaţiilor, organizată la nivelul sistemului, cuprinzând ciclul din

momentul unui eveniment petrecut şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou

eveniment, constituie un circuit informaţional75.

75 Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.

56

Cuplarea circuitului cu fluxurile informaţionale conduce, în final, la alcătuirea sistemului

informaţional.

Informaţia, componentă de bază a sistemului informaţional, reprezintă ceea ce se

comunică, o noutate, o ştire, evenimente ce urmează a fi transmise într-un anumit scop sau

frecvenţa semnalelor unei surse supuse observaţiei76. O informaţie trebuie să răspundă

următoarelor cerinţe : să fie completă şi obţinută în timp util, să fie ieftină, să fie accesibilă pentru

utilizatori şi să reflecte realitatea obiectivă.

Analiza informaţiei se realizează pe baza teoriei informaţiei, care a fost elaborată în 1948,

de către Claude E. Shannon şi care a fost fundamentată pe baza a două concepte esenţiale : entropia

abstractă şi viteza de transmitere a informaţiei. Deşi relativ scurtă, evoluţia acestei teorii s-a încadrat

în câteva tendinţe semnificative :77

conexiunea puternică cu teoria generală a sistemelor ;

larga utilizare a conceptului de entropie, care a făcut imperios necesară realizarea

unui concept unitar, pe baze axiomatice, în acest sens ;

înglobarea conceptului de utilitate în raport cu un scop în problematica de bază a

teoriei informaţiei, cu aplicabilitate directă în cadrul ştiinţelor sociale ;

utilizarea pe scară largă a unor elemente de bază ale teoriei informaţiei, în studiile

previzionale realizate în condiţii de incertitudine ;

posibilitatea aprofundării raportului dintre nivelul probabilist şi cel determinist în

evoluţia oricărui fenomen economico - social ;

realizarea de tehnici de recunoaştere şi clasificare testate deja într-o multitudine de

situaţii practice ;

abordarea cu mai mult succes a evoluţiei probabilistice nestaţionare ;

realizarea unei simbioze între teoria probabilistă şi teoria algebrică a codurilor

corectoare de erori.

În condiţiile actuale, o largă utilizare o prezintă abordarea logico - matematică a

conceptului de informaţie, care se realizează pe baza unui cub logic (vezi figura 6.1)78.

76 Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980, p.11. 77 Guiaşu S., Information Theory with Applications, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1977. 78 Bonis I., Abordarea logico - matematică a conceptului de informaţie, în Viitorul electronicii şi informaticii, Editura

Academiei, Bucureşti, 1979, pp.115 - 125.

57

ANALIZEAZĂ:

(p)Ip

C

La nivelul fiecărei unităţi socio-economice teritoriale, definite drept un sistem de canale prin

care produsele, serviciile, resursele şi informaţiile se vehiculează dintr-un punct în altul în interior

sau spre şi din mediul exterior79, se pot distinge trei subsisteme care acţionează în mod corelat :

subsistemul decizional: totalitatea centrelor de decizie unde se analizează

informaţiile şi se elaborează decizii;

subsistemul operaţional : de transpunere a deciziilor în practică;

subsistemul informaţional : care asigură legătura în ambele sensuri între primele

două subsisteme.

Relaţia dintre cele trei subsisteme este evidenţiată în diagrama 6.2.

79 Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968.

(p) - I - p B(p) - Ip

(p)Ip

A (p)I - p

F D

(Ep) - I - p

E

(Ep) - Ip

(Ep)Ip

C

(Ep)I - p

Legendă : I - informaţie ; p - variabila analizată (cu sens şi semnificaţie) ; - I - dezinformaţie ; E - element de existenţă în sens matematic.

Figura 6.1. Cubul logic

58

Considerăm că, în aceste condiţii, problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale

este legată de :

a. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare;

b. eliminarea înţelesurilor (noţiunilor) ambigue şi a celor legate direct de starea afectivă a

observatorului (cercetătorului) ;

c. încadrarea fenomenelor analizate în legea statistică a numerelor mari ;

d. analiza tipului de distribuţie a erorilor (normală sau anormală) conform principiilor

statisticii teoretice.

Sistemul informaţional utilizat în cadrul analizei sistemului socio-economic regional trebuie

să fie flexibil şi adaptabil cerinţelor celor două metode de analiză : deducţia şi inducţia.

Prin intermediul deducţiei, economiştii pot analiza un proces pe baza factorilor specifici,

relevanţi ai acestuia. Analiza deductivă porneşte de la teorie şi constă, practic, în verificarea acestei

teorii la nivelul cazurilor (evenimentelor) izolate.

Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare, prin intermediul

sistemului informaţional, este evidenţiată cu ajutorul schemei logice din figura 5.380.

Spre deosebire de deducţie, inducţia reprezintă drumul parcurs de la particular la general,

de la fapte (cazuri) izolate la teorie. Metoda inductivă stă la baza teoriei economice, care cuprinde

fapte acumulate şi sistematizate din a căror analiză rezultă, prin derivare, generalizări pertinente sau

principii.

Teoriile nebazate pe realitate pot fi sterpe, dar realitatea nedublată de teorie pare fără noimă 81. 80 Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994, p.25.

Subsistemul decizional

Subsistemul informaţional

Subsistemul operaţional

Figura 6.2. Schema sistemului economico - social teritorial

59

Aşa cum arăta C. Hidoş 82, metodologiile sunt necesare din următoarele motive :

a. asigurarea caracterului unitar al diferitelor tipuri de acţiuni ;

b. preluarea şi extinderea experienţelor dobândite ;

c. asigurarea unităţii de limbaj, metode, tehnici şi procedee folosite;

d. asigurarea elementelor necesare actualizării funcţionării sistemelor informaţionale.

Direcţiile de acţiune în vederea perfecţionării sistemului informaţional socio-economic

vizează în principal :

a. cuprinderea cu prioritate, la nivelul agenţilor economici, a aplicaţiilor de perfecţionare a

sistemului informaţional pentru activitatea productivă ;

b. susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea principalelor categorii de evidenţe

; c. intensificarea dotării cu echipamente de calcul, de fiecare dată însă după analize de

oportunitate şi eficienţă bine fundamentate ;

d. continuarea formării unui număr important de specialişti în domeniu, atât în unităţi de

învăţământ, cât şi prin formarea suplimentară a unor cadre care au experienţă în producţie;

e. creşterea numărului de sisteme informatice complexe proiectate şi implementate ;

f. valorificarea pe plan social a rezultatelor obţinute printr-o generalizare şi adaptare

adecvată.

În cadrul ştiinţei economice regionale, se stabilesc o multitudine de legături între fapte,

principii şi politici, legături care pot fi analizate pe baza sistemului informaţional, conform

reprezentării 6.4. 83:

81 Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row Inc., New York, 1966, p. 5. 82 Hidos C., Analiza şi proiectarea circuitelor informaţionale în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976. 83 Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993, p.3.

60

START

Definiţii şi presupuneri

Procesul rezultat din aplicarea deducţiei logice

Previziuni şi implicaţiile acestora

Procesul rezultat din aplicarea observaţiei empirice

Teoria se verifică în practică ?

DASTOP

NUPoate fi

îmbunătăţită ?

NU

Teoria este abandonată, locul ei fiind luat de alta mai

competitivă

DA STOP

Ipotezele sunt amendate şi/sau sunt enunţate noi ipoteze

Figura 6.3. Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare

61

6.2. Evoluţia sistemului informaţional al activităţii socio-economice regionale. Sistemul informaţional statistic teritorial din România

Elementele noi şi trăsăturile cele mai importante ale mediului general, care determină

implicit derularea procesului de tranziţie în sistemul informaţional teritorial sunt următoarele :

renunţarea la conducerea şi planificarea centralizată şi generalizarea mecanismelor

economiei de piaţă ;

înfiinţarea de noi instituţii, bazate pe principii democratice de funcţionare ;

dezvoltarea sectorului privat în detrimentul celui public ;

manifestarea unor dezechilibre economico - financiare şi a unor tensiuni sociale ;

intensificarea proceselor inflaţioniste şi a şomajului.

3. POLITICI ECONOMICE

Controlul efectiv sau influenţarea operaţiunilor economice sau a consecinţelor acestora

2. PRINCIPII ŞI TEORII

Generalizări ale fenomenelor economice

INDUCŢIE DEDUCŢIE

1. FAPTE (CAZURI, EVENIMENTE)

- relevante pentru o problemă specifică ; - care testează ipoteze pentru a valida teorii.

Figura 6.4. Corelaţia fapte - principii - politici economice în cadrul sistemului informaţional al ştiinţei regionale

62

La baza sistemului de indicatori trebuie situate următoarele principii :84

principiul unităţii metodologice a indicatorilor;

principiul comparabilităţii indicatorilor;

principiul integrării şi agregării datelor;

principiul ierarhizării indicatorilor pe diferite trepte organizatorice;

principiul extinderii şi perfecţionării indicatorilor;

principiul eficienţei maxime;

principiul automatizării.

Circuitul informaţiei individuale, în ţările membre U.E. şi în România, este prezentat, în

paralel, în următoarele diagrame 85:

În etapa actuală, considerăm că principalele orientări spre care îşi îndreaptă atenţia

cercetarea statistică teritorială sunt :

armonizarea statisticilor şi revizuirea informaţiilor statistice potrivit practicii

internaţionale ;

intensificarea muncii de analiză complexă a datelor, având în vedere faptul că

analiza poate spori considerabil valoarea informaţiei statistice ;

editarea publicaţiilor pe baza cărora se pot analiza structura şi tendinţele

fenomenelor economico - sociale teritoriale ; 84 Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de cunoaştere şi analiză,

Editura Chemarea, Iaşi, 1993, pp.13 - 14. 85 Suesser J. R., Tranziţia statistică în Europa Centrală şi Orientală. Statisticile economice - elemente pentru o

strategie", în Revista Română de Statistică, Nr. 2-3/1993, pp. 18 - 20.

Unitate deţinătoare de informaţie individuală

Organism statal utilizator de informaţii de gestiune

administrativă

Alt organism utilizator de informaţii de gestiune

administrativă

Oficiu statistic

Informaţie statistică

Figura 6.5. Schema circulaţiei informaţiei economice individuale în ţările U.E.

63

publicarea unor lucrări de cercetare legate de teoria ştiinţifică şi dezvoltarea

metodologică în domeniul statisticii teritoriale ;

dezvoltarea folosirii microordinatoarelor ;

protejarea şi păstrarea confidenţialităţii datelor statistice teritoriale.

Un element important al strategiei sistemului informaţional îl constituie introducerea

anchetelor de conjunctură pentru industrie, investiţii, comerţ şi alte domenii, care permit

completarea informaţiilor privind evoluţia activităţii socio- economice teritoriale, în condiţiile

autonomiei agenţilor economici şi ale promovării concurenţei..

Conform Institutului Naţional pentru Statistică, strategia în domeniul clasificărilor şi

nomenclatoarelor generale utilizate în sistemul informaţional statistic teritorial, se poate defini

prin următoarele elemente :

adoptarea clasificărilor şi nomenclatoarelor generale utilizate pe plan internaţional;

adaptarea acestor clasificări şi nomenclatoare la particularităţile specifice din

economia noastră şi necesităţile de legătură cu datele din perioadele anterioare ;

realizarea şi întreţinerea unui registru al tuturor agenţilor economici dezvoltând

actualul registru al unităţilor economice şi sociale (SIRUES).

Canalul unic reprezintă una din cerinţele de bază ale unui sistem informaţional modern şi

eficient.

Unitate deţinătoare de informaţie individuală

Organism statal utilizator de informaţii de gestiune

administrativă

Alt organism utilizator de informaţii de gestiune

administrativă

Oficiu statistic

Informaţie statistică

Figura 6.6. Schema circulaţiei informaţiei economice individuale în România

64

REZUMAT:

În accepţiunea deja consacrată, sistemul reprezintă o grupare de elemente (oameni, lucruri,

concepte etc.) legate între ele pentru realizarea unui scop comun86.

În vederea asigurării funcţionării eficiente a sistemului economic regional, organele de

decizie au nevoie de o multitudine de informaţii de calitate superioară, în cantităţi suficiente şi în

timp util.

Pe baza informaţiilor furnizate de către sistemele informaţionale teritoriale, organele de

decizie pot lua anumite măsuri de combatere, prevenire sau încurajare a evoluţiei fenomenelor şi

proceselor economice din teritoriul analizat.

După opinia noastră, o abordare interesantă din acest punct de vedere, vizează raportul

dintre factorul decizional şi timpul fizic, prin intermediul sistemului informaţional.

Ştiinţa regională oferă răspunsuri la toate semnalele primite din analiza activităţii economice

curente. Aceste răspunsuri atrag după sine soluţii postfaptice.

Datorită intercondiţionărilor tot mai accentuate dintre fenomenele şi procesele economice la

nivel micro, macro sau mondoeconomic (care determină o evoluţie rapidă şi nu rareori

contradictorie), soluţiile oferite (răspunsurile) sunt depăşite moral. Asistăm, astfel, la dinamici

diferite în ceea ce priveşte evoluţia proceselor economice şi promptitudinea soluţiilor economice

oferite pentru a le influenţa.

În acest context, ştiinţa economică regională este aceea care încearcă să găsească

răspunsurile necesare influenţării proceselor economice din teritoriu (în sensul dorit) în timp util

(real), astfel încât soluţiile aplicate să permită o evoluţie optimală a sistemului socio-economic

teritorial.

S-a utilizat noţiunea de optimal şi nu optim deoarece orice decizie care influenţează

economicul nu poate fi luată instantaneu (din motive ţinând de decalajul dintre manifestarea

procesului economic şi primirea informaţiei asupra acestei evoluţii precum şi de capacitatea de

decizie a fiecărui individ). Acest decalaj în timp (care poate fi chiar de ordinul secundelor) în care

se ia o decizie economică este suficient pentru a nu putea asigura o suprapunere perfectă cu

procesul economic căruia îi este adresată.

Deoarece deciziile economice au efect imediat, ele trebuie îmbinate cu cele de perspectivă,

ceea ce necesită existenţa unei concepţii globale, de sinteză asupra evoluţiei prezente şi viitoare a

fenomenelor şi proceselor economice. Aceasta implică faptul că elementele previzionale nu trebuie

86 Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern management, Prentice - Hall, New York, 1975.

65

neglijate, deoarece ele asigură anticiparea (cunoaşterea cu anticipaţie) a evoluţiei fenomenelor şi

proceselor economice, astfel încât omul să le poată influenţa în sensul dorit de acesta.

CONCLUZII:

Sistemul informaţional este unul dintre elementele care susţin strategia de succes a unei

regiuni. Oricât de bine pus la punct ar fi un astfel de sistem, figura centrală rămâne omul, de om

depinzând practic realizarea, dezvoltarea şi folosirea eficientă a acestor sisteme informaţionale.


1. Sistemul informaţional regional este format din:

a. informaţii;

b. bănci de date;

c. fluxuri informaţionale;

d. circuit informaţional;


2. Subsistemele informaţionale care acţionează la nivel regional sunt:

a. subsistemul decizional:

b. subsistemul previzional;

c. subsistemul informaţional;

d. subsistemul operaţional;


A. a+b+c;B. b+c+d; C. a+c+d; D. e; E. a+b+d.

3. Problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale la nivel informaţional este legată de:

a. dezvoltarea informaţiilor;

b. crearea bazelor de date;

c. dezvoltarea metadatelor;

d. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare;


4. Perfecţionarea sistemului informaţional regional vizează:

a. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare;

b. susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea principalelor categorii de

evidenţe;

c. dezvoltarea informaţiilor;

66

d. crearea bazelor de date;


5. Ştiinţa regională încearcă să găsească răspunsurile necesare influenţării proceselor

economice din teritoriu, astfel încât soluţiile aplicate să permită o evoluţie….a sistemului regional:

a. adecvată;

b. optimă;

c. pozitivă;

d. ascendentă;


6. Elementele noi ale sistemului informaţional regional din România vizează:

a. manifestarea unor dezechilibre economico-financiare şi a unor tensiuni sociale;

b. trecerea la o nouă legislaţie;

c. accentuarea conducerii centralizate;

d. dezvoltarea planificării centralizate;


7. Partea principală a sistemului informaţional regional o constituie:

a. bazele de date;

b. calculatoarele performante;

c. algoritmii de calcul;

d. sistemul de indicatori;


8. La baza sistemului de indicatori regionali se află principii, precum:

a. uniformizarea;

b. intercondiţionalitatea;

c. unitatea metodologică;

d. subordonării;


9. Perfecţionarea sistemului de indicatori statistici regionali din România vizează şi:

a. economia subterană;

b. creşterea economică;

c. investiţiile;

d. comerţul exterior;


67

10. Diferenţele semantice dintre circuitele informaţiei economice individuale în România şi în

U.E. se referă la:

a. cantitatea de informaţii;

b. calitatea informaţiilor;

c. căile de parcurgere a informaţiilor;

d. conexiunile care se stabilesc între diferiţi utilizatori de informaţii statistice;


CAPITOLUL 7

SISTEMUL INFORMATIC AL

ACTIVITĂŢII ECONOMICE REGIONALE

7.1. Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional Sistemul informatic reprezintă acel sistem de prelucrare a datelor care utilizează, în mod

preponderent, echipamente electronice de calcul şi programe specifice acestora. El reprezintă o

submulţime (o componentă) a sistemului informaţional.

Principalele caracteristici ale sistemelor informatice aferente activităţii în profil teritorial

sunt :

ciclul lung de viaţă;

utilizarea lor de către un număr suficient de mare de beneficiari;

utilizarea atât a unor programe cât şi a unor proceduri manuale strâns legate între ele

manipularea unui număr impresionant de date stocate în baze de date ;

satisfacerea unor cerinţe diferite, în funcţie de obiectivele vizate şi de orizontul de

timp ;

nivelul ridicat al cheltuielilor aferente organizării sistemului informatic teritorial.

Schema generală a unui sistem informatic de prelucrare a datelor socio-economice teritoriale

este cea din figura 7.1.87

87 Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979, p. 18.

68

Iniţierea unui sistem informatic legat de activitatea previzională teritorială implică analiza

unor probleme cu caracter deosebit, precum : instituirea culegerii de date din teritoriu, utilizarea

de date cantitative şi calitative, precum şi realizarea băncilor de date.

Sistemul informatic funcţionează în condiţii de risc, generate de economia de piaţă.

ANALIZEAZĂ:

După părerea noastră, interacţiunea dintre sistemul analizat şi mediu economic exterior

este extrem de importantă în evidenţierea eficienţei sistemelor informatice :

PROCEDURI MANUALEMesaje Mesaje

Documente ECHIPAMENTE

Documente

SISTEM DE OPERARE HARD - SOFT

Întrebări PROGRAME APLICATIVE DATE (FIŞIERE, BAZE DE

DATE)

Mesaje Diverse informaţii

PROCEDURI MANUALE

Răspunsuri

Figura 7.1. Sistemul informatic

PROCES DECIZIONAL

Decizii din afară Decizii

Decizii din afară PROCES

INFORMAŢIONAL

Informaţii în afară

Informaţii din afară

Date

Decizii

PROCES OPERAŢIONAL

Factori de producţie

Bunuri materiale şi servicii

Figura 7.2. Interacţiunea sistem - mediu

(Si)

69

Evoluţia economiei mondiale evidenţiază o creştere puternică a interdependenţelor, care, în

nici un caz, nu vor simplifica sistemul. Patru elemente esenţiale trebuie abordate în acest sens :

trebuie utilizate sisteme informatice care să permită gestionarea fluxurilor materiale

şi informaţionale interne ale unităţii teritoriale şi cunoaşterea stării sistemului în orice moment;

trebuie gestionate fluxurile externe, informaţiile de piaţă care sosesc şi pe care

conducerea regiunii analizate trebuie să le prelucreze, pentru a putea să acţioneze corespunzător;

sistemul informatic are un caracter distribuit, în acest fel asigurându-se introducerea,

validarea şi o primă prelucrare a informaţiilor la locul lor de producere ;

conectarea sistemului informatic la reţelele publice sau private de calculatoare

permite accesul la baze de date de mari dimensiuni, a căror întreţinere este imposibilă sau, în cel

mai bun caz, ineficientă la nivelul sistemului informatic regional.

7.2. Evoluţia sistemului informatic al activităţii regionale. Sistemul informatic statistic de asistare a deciziilor la nivel regional în România Complexitatea analizei la nivel teritorial determină necesitatea existenţei unui sistem

informatic extrem de performant. În realizarea unui astfel de sistem trebuie respectate următoarele

principii :88

acordarea de facilităţi multiple beneficiarului sistemului informatic;

asigurarea unui personal calificat şi a unei tehnologii avansate ;

justificarea realizării sistemului informatic pe principii de eficienţă economică ;

realizarea sistemului informatic ca un proces iterativ ;

reactualizarea planificărilor iniţiale pe măsura realizării sistemului ;

acordarea unei atenţii deosebite atât procedeelor manuale cât şi celor automatizate

(automate) ;

posibilitatea asigurării conversiei la un alt sistem informatic ;

asigurarea unei bune documentaţii în toate etapele realizării sistemului.

Dezvoltarea unui sistem informatic competitiv, la nivel regional, în România, implică

respectarea următoarelor cerinţe: asigurarea prelucrării automate a datelor din toate subsistemele,

corelarea cu celelalte sisteme informatice din economie şi integrarea treptată în sistemele

informatice europene şi ale organizaţiilor internaţionale.

88 Vasilescu P., Dunca V., op.cit., 1979, pp. 23 - 24.

70

În România, principalul furnizor de informaţii în profil regional este Institutul Naţional de

Statistică.

În condiţiile economiei de piaţă, devine necesară perfecţionarea sistemului informatic

statistic, care trebuie să constituie un suport eficient pentru :89 realizarea de anchete statistice în

domenii variate, realizarea de informări curente şi periodice a organelor decizionale în legătură cu

parametrii dezvoltării în profil regional, elaborarea studiilor şi cercetărilor statistice asistate de

calculator, precum şi asistarea utilizatorilor nespecializaţi în interpretarea corectă a datelor.

7.3. Importanţa sistemului informatic la nivel regional Informatica, în cadrul economiei de piaţă, are implicaţii tot mai mari datorită particularităţilor acesteia 90:

este o ştiinţă de sistem, integratoare şi finalizatoare în raport cu procesele microelectronicii, calculatoarelor şi comunicaţiilor ;

este un factor al accelerării dezvoltării altor ştiinţe şi domenii de activitate. Rolul hotărâtor pe care îl dobândeşte informaţia, în perioada actuală, este subliniat de J. Simon91 :„S-ar putea ca unele resurse de energie să aibă un caracter limitat, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre capacitatea oamenilor de a le folosi - mintea şi imaginaţia umană constituie ultima resursă.” În prezent, asistăm la trecerea de la o societate industrială la o societate informaţională, caracterizată prin următoarele :92

este o realitate economică şi nu o abstracţie economică ; inovaţiile în sistemele de comunicare şi tehnologia computerelor accelerează ritmul

schimbării, înlăturând privilegiul informaţional ; prin aplicarea tehnologiilor informaţionale la vechile ramuri industriale, apar noi

activităţi, procese şi produse noi ; societatea informaţională implică un proces instructiv intensiv ;

tehnologia informaţională va fi aplicată conform principiului înaltă tehnologie = înaltă reacţie. Dezvoltarea societăţii informaţiei va avea ca ţel economic şi social major problema locurilor de muncă93.

89 Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în Revista Română de Statistică, Nr.6/1990, pp.

33 - 34. 90 Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările tehnologice actuale, în Revista economică, Nr.

11/1979. 91 Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983. 92 Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 50. 93 Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon Press, Oxford, 1982.

71

Este un exemplu clasic al modului în care inovaţiile tehnologice favorizează inevitabil statele deja mai avansate, în detrimentul celor rămase în urmă. În absenţa unei infrastructuri industriale consistente şi a unui potenţial ştiinţific şi tehnologic avansat, pătrunderea tehnologiilor avansate nu se poate face decât foarte încet 94. Mai mult chiar, pentru acele dintre statele mai puţin dezvoltate, poate apare pericolul neasigurării unor condiţii iniţiale minimale necesare pentru o utilizare eficientă a sistemelor informatice teritoriale95. Acest dezechilibru implică elemente de risc precum96 :

lezarea suveranităţii naţionale, prin posibilitatea preluării şi utilizării unor informaţii cu caracter strategic de către cei ce dispun de mijloace informatice necesare ;

un handicap pentru ţările în dezvoltare ; pierderi de identitate naţională, prin aceea că importul de informatică implică şi

import de modele de utilizare, limbaje, modalităţi de a gândi şi de a acţiona.

REZUMAT: Sistemul informaţional ar deveni identic cu cel informatic în situaţia în care toate relaţiile

informaţionale, toate mijloacele şi regulile ar fi complet automatizate, lucru practic imposibil de realizat. Sistemul informatic este subordonat unui proces decizional.

Important este faptul că un sistem informatic bine conceput poate ajuta o regiune să evolueze în contextul actual, care, dacă este cunoscut şi stăpânit, nu mai este considerat un mediu ostil şi riscant, ci un mediu propice de desfăşurare a activităţii, dar numai a acelor activităţi cu o fundamentare economică riguroasă.

Pentru a putea reuşi în demonstrarea existenţei economiei bazate pe informaţie, sunt necesare o cuantificare şi o codificare foarte detaliate ale societăţii. Prin apariţia societăţii informaţionale, economia de piaţă operează cu o nouă resursă : informaţia. CONCLUZII:

Indiferent de opiniile pro şi contra societăţii informaţionale, implicaţiile acesteia în dezvoltarea omenirii nu pot fi contestate. Problema cea mai presantă care apare, după opinia noastră, este aceea de creare a condiţiilor obiective şi subiective care să permită adaptarea din mers a societăţii româneşti la noii parametri calitativi de dezvoltare, pe cât posibil evitându-se unele neajunsuri constatate până acum în alte ţări: adică preluând şi adaptând elementele de ultimă oră, fără a mai trece prin hârtoapele începutului de drum.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL: 1. Sistemul informatic regional este o submulţime a:

a. sistemului conducerii;

94 King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.55. 95 Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO, Paris, 1979. 96 Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 299.

72

b. sistemului previzional;

c. sistemului informaţional;

d. sistemului investiţional;


2. Sistemul informatic regional se caracterizează prin:

a. ciclu de viaţă;

b. nivel tehnic ridicat;

c. ciclu lung de viaţă;

d. ciclu rezonabil de viaţă;


3. Conform schemei sistemului informatic regional, input-urile pentru acesta sunt:

a. mesaje, documente, răspunsuri, diverse informaţii;

b. mesaje, documente, diverse informaţii;

c. mesaje, documente, răspunsuri;

d. mesaje, documente, întrebări, diverse informaţii;


4. Iniţierea unui sistem informatic regional implică analiza unor probleme precum:

a. realizarea băncilor de date;

b. delimitarea teritoriului;

c. utilizarea echipamentelor din dotare;

d. autonomia jurisdicţională;


5. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel regional, asupra procesului

informaţional acţionează ca input-uri:

a. date;

b. informaţii;

c. decizii din afară;

d. informaţii din afară;


6. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel regional, procesul

informaţional influenţează procesul decizional prin:

a. informaţii;

b. decizii;

c. decizii din afară;

73

d. date;


7. Rolul….este de a simplifica procesul de luare a deciziilor şi nu de a se suprapune peste

sistemul decizional:

a. sistemului informaţional;

b. conducerii regionale;

c. sistemului informatic;

d. sistemului cu autoreglare;


8. Cerinţe ale dezvoltării sistemului informatic regional în România sunt:

a. integrarea în sistemele informatice europene şi ale organizaţiilor internaţionale;

b. creşterea investiţiilor în domeniu;

c. creşterea calităţii informaţiilor;

d. creşterea volumului informaţiilor prelucrate;


9. Perfecţionarea sistemului informatic statistic în România permite:

a. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial;

b. creşterea investiţiilor atrase la nivel regional;

c. perfecţionarea conducerii macroeconomice;

d. dezvoltarea cooperării cu alte regiuni;


10. Internaţionalizarea informaticii prezintă şi elemente de risc, precum:

a. scăderea investiţiilor;

b. lipsa dezvoltării cooperării cu alte regiuni;

c. pierderi de identitate naţională;

d. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial;


74

CAPITOLUL 8

MODELAREA ECONOMICĂ LA NIVEL

REGIONAL

8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial 8.1.1. Ecuaţia de creştere fără luarea în considerare a progresului tehnic Elementul esenţial al modelelor neoclasice de creştere îl constituie funcţia producţiei

agregate. În condiţiile unei economii în care nu există progres tehnic, output-ul va fi determinat de

volumul input-urilor de capital şi factor muncă, deci :

( )Y f K Lt t t= , (1)

în care :Y- producţia ; K- stocul de capital ; L- factorul muncă.

O formă specifică a acestei relaţii generale o constituie funcţia de producţie Cobb ÷ Duoglas

Y A K Lt t t= ⋅ ⋅ −α α1 (2)

În cadrul unei economii cu concurenţă perfectă, în care factorul preţ este flexibil, iar

resursele sunt utilizate complet, creşterea output-ului va fi evidenţiată de o relaţie de forma:

( )y k lt t t= + − ⋅α α1 (3)

în care :y- creşterea producţiei pe o perioadă mai mare de un an ; k -creşterea stocului de capital ; l-

creşterea factorului muncă.

Această relaţie rezultă din logaritmarea ecuaţiei (2) şi, apoi, din diferenţierea ei în raport de

timp.

Dacă, în ecuaţia (3), scădem lt din ambii membrii, vom obţine rata de creştere a producţiei

pe lucrător, deci :

( )y l k lt t t t− = ⋅ −α

Această ecuaţie evidenţiază faptul că producţia pe lucrător poate creşte numai dacă mărirea

capitalului excede creşterii ofertei de factor muncă.

75

Cu alte cuvinte, producţia pe lucrător poate creşte numai dacă raportul capital pe factor

muncă va creşte.

Relaţia dintre înzestrarea factorului muncă cu capital şi producţia pe lucrător este evidenţiată

în figura 8.1.

ANALIZEAZĂ:

În condiţiile în care rata K/L este constantă, ecuaţia :

( )y l k lt t t t− = ⋅ −α ,

evidenţiază faptul că producţia, capitalul şi factorul muncă vor creşte toate cu aceeaşi rată. Aceasta

reprezintă situaţia echilibrului pe termen lung în cadrul modelului unisectorial de creştere.

8.1.2. Ecuaţia de creştere cu luarea în considerare a progresului tehnic Modelul neoclasic este mult mai aproape de realitate prin luarea în considerare a efectului

progresului tehnic asupra creşteri producţiei. În condiţiile în care presupunem că factorul muncă şi

capitalul beneficiază în mod egal de orice progres tehnic, putem scrie :

( )Y f A K Lt t t t= , ,

în care : At - cunoştinţele tehnice.

Dacă presupunem că, în timp, progresul tehnic evoluează cu o rată constantă de creştere, se

poate extinde funcţia Cobb ÷ Douglas sub forma :

Y A K L et t tr t= ⋅ ⋅ ⋅−α α1

în care :r- rata constantă a progresului tehnic ; t- perioada de timp.

Efectul progresului tehnic asupra nivelului producţiei/lucrător este evidenţiat în figura 8.2.

Y/L

Y/L = f(K/L)

Y*/L

0 K*/L K/L

Figura 8.1. Corelaţia dintre Y/L şi K/L

76

Progresul tehnic determină o creştere a producţiei pe lucrător, fapt evidenţiat de translatarea

curbei output-ului/lucrător (Y/L) din poziţia (Y/L)1 în (Y/L)2.

În condiţiile existenţei unor randamente constante, pe baza funcţiei Cobb - Douglas cu

progres tehnic încorporat, se poate obţine următoarea ecuaţie de creştere :

( ) ttt lkry ⋅−++= αα 1

în care : r - rata anuală a progresului tehnic.

Această ultimă ecuaţie rezultă din logaritmarea şi, apoi, diferenţierea în raport de timp, a

funcţiei Cobb - Douglas. Scăzând lt din ambii membri ai ecuaţiei anterioare, obţinem:

( )y l r k lt t t t− = + ⋅ −α

Condiţia echilibrului pe termen lung este aceea că ratele creşterii producţiei şi a stocului de

capital sunt egale (y = k). Înlocuind k cu y în ultima relaţie, vom obţine rata de creştere a

producţiei pe lucrător în condiţiile echilibrului pe termen lung :

y l rt t− =

−1 α

Toată această analiză a modelului de creştere neoclasic unisectorial se realizează în vederea

demonstrării potenţialului său de a explica diferenţele regionale de creştere economică.

Convertind ecuaţia :

( )y l r k lt t t t− = + ⋅ −α

într-un model regional, vom obţine trei categorii de cauze care determină diferenţierea creşterii

la nivel regional :

variaţia între regiuni a progresului tehnic ;

Y/L

(Y/L)2 = f(A2, K, L)

(Y/L)2 (Y/L)1 = f(A1, K, L)

(Y/L)1

0 (K/L)1 K/L

Figura 8.2. Influenţa progresului tehnic asupra producţiei pe lucrător

77

variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital ;

variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă.

Făcând abstracţie de timp, la nivel regional, ecuaţia anterioară se scrie :

( )y r k lr r r r= + + − ⋅α α1

în care : r - specifică regiunea.

Elementul rr reprezintă rata progresului tehnic în regiunea r şi variază între regiuni, cel puţin

ca valoare medie.

Scăzând lr din ambii membri ai ecuaţiei, obţinem :

( )y l r k lr r r r r− = + ⋅ −α

Deci, diferenţele regionale legate de creşterea producţiei pe lucrător sunt explicate prin

diferenţele regionale dintre ratele progresului tehnic şi ratele de creştere a înzestrării cu capital a

factorului muncă.

Importanţa progresului tehnic, a creşterii stocurilor de capital şi factor muncă în

determinarea diferenţelor de creştere la nivel regional a fost cuantificată de către Hulten şi Schwab,

în cadrul unui model ce a analizat nouă regiuni din S.U.A.97.

Utilizând informaţiile disponibile referitoare la creşterea producţiei, a capitalului şi a

factorului muncă, cei doi economişti au analizat creşterea regională pe baza a trei cauze : creşterea

factorului muncă, creşterea capitalului şi o componentă reziduală care include progresul tehnic.

8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial Rolul acestui subcapitol este acela de a demonstra că un al doilea sector regional, care

produce pentru export, va constitui o a doua sursă de realizare a creşterii economice.

Într-un sistem de regiuni formate din mai mult de un sector fiecare, creşterea producţiei se

poate realiza prin :

îmbunătăţirea alocării resurselor prin intermediul mutaţiilor intersectoriale care

vizează capitalul şi factorul muncă în cadrul aceleiaşi regiuni ;

o îmbunătăţire a alocării resurselor de capital şi factor muncă prin mutaţii

intersectoriale între regiuni.

97 Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S. manufacturing : 1951 - 1978, în American

Economic Review, 1984, p.66.

78

Să considerăm o regiune care posedă două sectoare, dintre care unul cu un nivel redus al

productivităţii, iar altul pentru export. Creşterea producţiei va fi consecinţa migraţiei lucrătorilor din

agricultură în industrie în regiunile care au devenit puternic industrializate.

Importanţa sectorului regional care produce pentru export, în realizarea creşterii economice,

poate fi ilustrată prin considerarea unei economii regionale cu două sectoare, care operează în

condiţiile unei concurenţe perfecte. Ca urmare, o economie regională care operează în condiţiile

concurenţei perfecte se va afla în echilibru atunci când toate firmele vor produce la acel nivel care

să le permită maximizarea profitului, adică, costul marginal al factorului muncă egalează venitul

marginal al acestuia, în timp ce costul marginal al capitalului va egala venitul marginal al acestui

factor de producţie, în condiţiile în care PK şi d’ sunt aceleaşi la nivelul tuturor regiunilor, deci:

⎩⎨⎧

⋅=⋅

⋅=

PMKPPd

PMLPs

EXPK

EXP'

în care : PEXP - preţul regional al bunului exportat ; PK- preţul capitalului ;

PMK- produsul marginal al capitalului ; PML- produsul marginal al factorului muncă ; s - rata

salariului ; d’- rata dobânzii.

Să presupunem, acum, că cererea pentru exporturile regiunii creşte şi că ea va avea ca efect

creşterea preţurilor acestor exporturi. Ca urmare, produsele marginale ale capitalului şi factorului

muncă se vor mări, cu următoarele consecinţe :

stocul de capital din sectorul pentru export se va mări, ca rezultat al pătrunderii unui

flux de capital din alte regiuni, concomitent cu creşterea nivelului investiţiilor interne. Acest proces

va continua până când costul marginal al capitalului va fi din nou egal cu produsul marginal al

capitalului ;

cererea pentru factorul muncă va creşte din două motive : creşterea preţului de

export va determina creşterea produsului marginal al muncii, în timp ce creşterea gradului de

înzestrare a muncii va avea acelaşi efect

presupunând că salariile sunt, iniţial, identice în ambele sectoare (deoarece s-a

considerat că forţa de muncă este omogenă şi liberă să migreze între sectoare), o creştere a salariilor

în sectorul export va atrage forţa de muncă din sectorul care producea numai pentru consumul

intern, până în momentul restabilirii egalităţii salariale sectoriale ;

salariile mai mari, plătite acum la nivel regional, vor induce un flux intern net de

forţă de muncă din alte regiuni, fapt ce va atrage o aducere a salariilor înapoi, la nivelul celor

interregionale ;

creşterea producţiei şi a factorului muncă în sectorul export va avea repercursiuni

asupra sectorului domestic, al cărei mărime va fi determinată de venitul regional. Dacă venitul

79

marginal creşte, cererea pentru producţia sectorului intern se va mări, atrăgând şi o creştere a cererii

de factor muncă în acest sector. Elementele acestui proces de ajustare sunt demonstrate grafic în

figura 8.3 :98

Stadiul I- Poziţia iniţială de echilibru.

Stadiul II-O creştere a cererii pentru exporturile regionale va atrage o creştere a preţurilor

acestor exporturi. Aceasta este urmată de o creştere a înzestrării factorului muncă cu capital ca

urmare a unui randament superior al investiţiilor în această regiune. PML în sectorul export va

creşte şi va influenţa diferenţele de salarii dintre cele două sectoare.

PML’EXP•P’EXP

PML’EXP•P’EXP

98 Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester Wheatsheaf, 1993., p.72

Sectorul export (EXP)

Sectorul intern (Y)Piaţa regională a factorului muncă

SEXP SY

SOL

PMLEXP•PEXP

PMLY•PY

S1

CL

0 0 0LEXP1 LEXP LY1 LY L1

L

SEXP SY

S2 PMLY•PY

S1

PMLEXP•PEXP

0 0LEXP1 LEXP LY1 LY

SEXP SY S OL

PMLEXP•PEXP

S3

PMLY•PY

S2

S1 C 'L

CL

0 0 0LEXP1 LEXP2 LEXP LY2 LY1 LY L1 L2 L

L

stadiul I

stadiul II

stadiul III

80

S1

Stadiul III - Fluxurile de forţă de muncă din sectorul intern spre sectorul export vor

creşte, fapt ce va atrage atenuarea şi eliminarea diferenţelor de salarii dintre cele două sectoare.

Stadiul IV - Fluxurile de factor muncă care pătrund în regiune din alte regiuni vor

elimina diferenţele de salarii interregionale. Aceasta înseamnă o translatare spre dreapta a curbei

ofertei de forţă de muncă care va aduce salariile regionale la nivelul lor iniţial.

În figura 8.3, s-au utilizat notaţiile : S- rata salariului ; P- nivelul preţurilor ; PML- produsul

marginal al muncii ; L- factorul muncă ; CL- cererea regională de factor muncă (cererea de factor

muncă între cele două sectoare) ; OL - oferta regională de factor muncă (oferta de factor muncă

între cele două sectoare) ; Exp - sectorul export (producţia pentru export destinată locuitorilor altor

regiuni) ; Y- sectorul intern (producţia destinată consumului locuitorilor regiunii).

REZUMAT:

Modelul neoclasic unisectorial operează cu o producţie ce poate creşte nelimitat în condiţiile

creşterii ofertei de capital şi factor muncă. La rândul său, producţia pe lucrător creşte numai dacă

raportul K/L creşte. În situaţia în care raportul K/L atinge nivelul echilibrului pe termen lung, nu se

va mai înregistra nici o creştere previzibilă a raţiei Y/L.

Într-o economie unisectorială, regiunile vor avea tendinţa de a face comerţ unele cu altele

pentru a beneficia de profiturile rezultate de pe urma avantajului comparativ. Ca urmare, centrul de

greutate al unor astfel de modele se va muta spre sectorul producător de bunuri pentru export al

regiunii, ca element esenţial al realizării creşterii economice.

Figura 8.3. Modelul neoclasic bisectorial

0 L1 L3 L4 L

stadiul IV

S CL C’L OL O’L

S4=S1

81

CONCLUZII:

Ipoteza că o regiune produce numai o singură marfă reprezintă o deficienţă fundamentală a

modelului neoclasic unisectorial. Realizarea unor modele în care regiunea să producă mai multe

mărfuri deschide un alt orizont de analiză, bazat pe posibilitatea schimburilor comerciale între

regiuni.


1. Modelul neoclasic unisectorial de creştere:

a. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de

capital şi factor muncă;

b. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de

capital;

c. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de factor

muncă;

d. nu operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de

capital şi factor muncă;


2. În cadrul ecuaţiei de creştere care ia în considerare progresul tehnic, cunoştinţele tehnice sunt

tratate ca:

a. un element adiţional;

b. un element complementar;

c. un element continuu;

d. un element discontinuu;


3. Cuantificarea progresului tehnic în cadrul ecuaţiei specifice de creştere este simplistă

deoarece:

a. se fundamentează pe o funcţie Cobb-Douglas;

b. ia în considerare capitalul şi factorul muncă;

c. poate fi utilizată o formă logaritmată;

d. foloseşte coeficienţii de elasticitate α ;


4. Din punct de vedere grafic, efectul progresul tehnic asupra creşterii output-ului pe lucrător se

evidenţiază prin translatarea curbei output-ului pe lucrător într-o poziţie:

82

a. inferioară;

b. paralelă;

c. superioară;

d. identică;


5. Dacă stocul de capital şi de factor muncă se măresc cu aceeaşi rată, output-ul pe lucrător

creşte dacă:

a. rata progresului tehnic este negativă;

b. rata progresului tehnic este zero;

c. rata progresului tehnic este pozitivă;

d. rata progresului tehnic are un trend specific;


6. Condiţia de echilibru pe termen lung la nivel regional, conform modelului neoclasic, este:

a. rata creşterii output-ului = rata creşterii stocului de capital;

b. rata creşterii output-ului = rata creşterii factorului muncă;

c. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii factorului muncă;

d. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii investiţiilor;


7. Conform modelului neoclasic unisectorial, cauzele care determină diferenţierea creşterii la

nivel regional sunt:

a. variaţia între regiuni a condiţiilor climatice;

b. variaţia între regiuni a progresului tehnic;

c. variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital;

d. variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă;


A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. a+c+d; E. b+c+d.

8. Hulten şi Schwab au evidenţiat drept cauze ale creşterii economice regionale:

a. creşterea factorului muncă;

b. creşterea dotării cu factori naturali;

c. creşterea capitalului;

d. creşterea intensităţii muncii;


9. Demonstrarea modelului neoclasic bisectorial se realizează în:

a. 3 stadii;

83

b. 5 stadii;

c. 2 stadii;

d. 6 stadii;


CAPITOLUL 9

METODE DE ANALIZĂ REGIONALĂ

9.1. Prezentare generală Analiza multivariabilă constituie un exemplu concludent de analiză regională. Ea poate fi

definită ca o conjugare de metode statistice care analizează simultan variabilele observate, realizând

o viziune de conjunctură a problemelor, descriind interacţiunea dintre factori la nivel regional.

Rezumând, tehnica multivariabilă prezintă următoarele particularităţi :

analizează o cantitate mare de date cu o pierdere infimă de informaţii şi, în

majoritatea cazurilor, prezintă o imagine grafică ;

permite analiza simultană a tuturor informaţiilor legate de fenomenul studiat şi a

tuturor factorilor care intervin asupra sa ;

constituie un instrument important pentru o definire sistematică a unor cantităţi mai

mari de informaţii regionale, mai ales în fazele iniţiale ale modelării ;

permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale ;

favorizează îmbunătăţirea modelelor utilizate de macro şi microeconomie prin

elaborarea de noi variabile structurale.

Metodologia multivariabilă prezintă şi o serie de inconveniente, precum :

eventuala dificultate de interpretare a rezultatelor în termeni de variabilitate

economică semnificativă. Ca efect, factorii rezultaţi vor proveni din combinaţii liniare care nu

corespund neapărat unei structuri economice uşor de identificat ;

rezultatul analizei este condiţionat de cauze subiective ca, de exemplu, alegerea

variabilelor ;

posibilitatea investigatorului de a forţa interpretarea variabilelor şi a ipotezelor de

lucru pentru a le apropia de realitatea economică.

84

Există o multitudine de tehnici concrete de analiză statistică multivariabilă : analiza

factorială, analiza de corespondenţă, analiza discriminantă etc. Toate aceste metode descriu,

clasifică şi clarifică datele, conform diagramei din figura 9.1.

În linii generale, procesul de investigare empirică cuprinde patru etape generale :

NU

Figura 9.1. Sinteza metodelor multivariabile

START

Metode de analiză multivariabile

Metode interdependente şi descriptive

E

DA

A

Metode dependente şi explicative

DA DA NU BC

NU

DA

NU

NU

NU

D

DA FDA

Metode factoriale

Analiza de regresie

Analiza de variaţie

Analiza componentelor

principale

Analiza factorilor de

corespondenţă Analiza multi- dimensională

STOP STOP

Legendă : A - Se realizează conjugarea variabilelor ? B - Variabilele sunt măsurabile ? C - Se analizează o singură variabilă ? D - Sunt ordinale ? E - Variabila este măsurabilă ? F - Variabilele explicative sunt măsurabile ?

Analiza disciminantă

Analiza canonica

85

etapa iniţială : specifică obiectivele şi ipotezele de studiu. Ea defineşte universul de

studiu (limitele, perioada temporală de referire etc.) şi ajustează cronograma procesului de

cercetare;

matricea informaţională (tabelul de date) : permite extragerea şi codificarea

datelor, ordonarea şi conjugarea lor;

analiza multivariabilă : depinde de natura datelor, de modul lor de organizare şi

diferă ca tehnică de aplicare de la caz la caz.

interpretarea şi prezentarea rezultatelor : rezultatele vor fi însoţite de un

comentariu de specialitate. Această etapă are un caracter subiectiv puternic şi, de aceea, nu

garantează o interpretare corectă a rezultatelor obţinute.

9.2. Analiza factorială Tehnica analizei factoriale multivariabile utilizează, în esenţă, algebra liniară. Aceasta

permite o analiză post-factum a întregii cantităţi disponibile de informaţii. În particular, analiza

factorială constă în studiul structurii unui număr de fenomene rezultate din observarea individuală a

variabilelor. Ea semnifică o reprezentare simplificată, o sinteză a cercetării la nivel regional, care se

bazează iniţial pe tendinţele generale şi pe dispersiile fenomenelor (vezi figura 9.3).

În final, analiza factorială rezumă şi sintetizează informaţiile conţinute într-un tabel de date

şi într-o reprezentare grafică a norului de puncte aferent lor.

Etapa iniţială : - ipoteze ; - obiective ; - planificare.

Matricea informaţională

Analiza multivariabilă

Interpretarea rezultatelor

Figura 9.2. Schema investigaţiei empirice

86

Informaţiile şi punctele de pe grafic aferente lor gravitează în jurul unui centru G, de forma :

Există diverse formule matematice care cuantifică cantitatea de informaţii aferentă unui

tabel de date, toate incluzând mediile distanţelor dintre diferite puncte în spaţiu. Din acest motiv,

este necesar să definim noţiunea de distanţă. Distanţa dintre doi indivizi, reprezintă o variabilă care

depinde de gradul de asociere între aceştia. Analiza distanţei se realizează pe baza următoarelor

axiome :

(∀) i, i', dii' > 0 ; dii = 0. Distanţa nu poate fi negativă, iar distanţa de la un individ

până la acelaşi individ este nulă ;

(∀) i, i', dii' = dii. Distanţa este simetrică;

(∀) a ≠ b ≠ c, dab < dab + dbc (în cazul în care a, b, c sunt vârfurile unui triunghi).

Distanţa cel mai des utilizată ca variabilă cantitativă este distanţa euclidiană. În cazul a doi

indivizi i şi i', între care se află p variabile, distanţa euclidiană, va fi de forma :

( )d x xii ij i jj

p2 2

1

= −=∑

Y

F1

0 X

Figura 9.3. Reprezentarea factorială

G

G

0 0

Figura 9.4. Centrul de gravitaţie

87

Generalizând, pentru n indivizi şi p variabile, suma distanţelor euclidiene va genera punctul

de origine (i, 0), care coincide cu centrul de gravitaţie (G) :

( ) ( )I d i, i, Gi

n

= = ==∑ 2

1

0

În condiţiile în care variabilele sunt măsurabile, putem scrie :

( )I x Gi j jj

p

i

n

= −==∑∑

2

11

Aceasta coincide cu suma variantelor de variabile şi, de aceea, poartă denumirea de variaţie

totală (VAR.TOT.) :

( )I VAR TOT x Gij jj

p

i

n

= = −==∑∑. .

2

11

Analiza factorială se bazează pe o matrice de date (R), care conţine variabilele j ( )[ ]j p= 1,

aferente indivizilor şi observaţiilor i ( )[ ]i n= 1, , sub următoarea formă :

R

X X X

X X X

X X X

j p

i ij ip

n n j n p

=

⎛

⎝

⎜⎜⎜⎜⎜⎜

⎞

⎠

⎟⎟⎟⎟⎟⎟

1 1 1 1

1

1

L L

M M M

L L

M M M

L L

Variabilele sunt evidenţiate pe coloane, iar indivizii pe linii. Această matrice este asimetrică,

iar variabilele sunt eterogene, Din acest motiv, înainte de aplicarea analizei factoriale, este necesară

realizarea unei transformări a matricei de tip R care constă, practic în translatarea originii în centrul

de gravitaţie G (vezi figura 9.5).

Să presupunem că reprezentarea indivizilor este cea din figura anterioară. Ea creează un

subspaţiu de dimensiuni reduse de tipul celui S0, care conduce la deformarea realităţii vis-a-vis de

punctul de origine (0).

Rp S0

G S1

0

Figura 9.5. Concentrarea (centrarea) datelor

88

O reprezentare mult mai fidelă este cea legată de centrul de gravitaţie (G), respectiv

subspaţiul S1. Legată de această problemă este dispersia variabilelor, care necesită realizarea unei

noi transformări a datelor pe baza deviaţiei tipice. În acest ultim caz, normalizarea variabilelor se

face pe baza relaţiei : tx x

Sjj

x

=−

Noile variabile tj conduc la ideea că variaţia totală, în cazul a p variabile, va fi : P1 = P. Este

momentul calculării coeficientului de corelaţie pentru toate variabilele şi al matricei de corelaţie.

Această matrice permite obţinerea valorilor şi vectorilor proprii. Pentru fiecare componentă

principală există o valoare proprie, legată de un vector propriu, de o combinaţie de variabile

primitive.

Valorile proprii semnifică variaţia care explică factorul. De exemplu, să luăm un model cu

20 variabile, pentru care, variaţia totală este 20, iar primul factor are ca valoare proprie 6. Aceasta

înseamnă că el singur evidenţiază 6/20 din variaţia totală, respectiv 30%.

Criteriul de aplicare a analizei factoriale constă în construirea de noi variabile (factori),

combinaţii liniare ale celor originari şi în număr relativ mic, care explică proporţiile posibile de

dispersie existente între datele iniţiale. Analiza factorială se realizează în patru etape :

calculul matricei de corelaţie pentru toate variabilele prin care se realizează

oportunitatea efectuării analizei factoriale ;

extragerea factorilor (numere şi metode) care vor reprezenta totalitatea datelor ;

rotaţia : care constă în transformarea factorilor în vederea unei mai bune interpretări ;

calculul valorilor factorilor : cu multiple aplicaţii în analiza economică regională.

În figura 9.6, este prezentat algoritmul pe care îl parcurge analiza factorială a componentelor

principale.

a. matricea de corelaţie : explică corelaţiile dintre variabile, corelaţii de tip factorial.

Coeficienţii de corelaţie evidenţiază situaţia când apare o informaţie mai mult sau mai puţin

redundantă, care poate fi eliminată.

Un instrument de studiere a valorii coeficienţilor de corelaţie îl constituie testul de sfericitate

de tip Bartlett, care porneşte de la ipoteza că matricea de corelaţie este o matrice identică. Aceasta

înseamnă că nu există corelaţii între variabile.

Un alt instrument ce poate fi utilizat în cadrul acestei analize îl reprezintă cel al

coeficienţilor de corelaţie parţială, care evidenţiază corelaţiile ce se stabilesc între anumite părţi ale

variabilelor. Matricea care recurge la coeficienţii de corelaţie parţială negativi poartă denumirea de

matrice de corelaţie anti-imagine (Anti Image Correlation Matrix). Magnitudinea coeficienţilor de

corelaţie parţială se analizează prin intermediul indicelui Kaiser - Meyer - Olkin (K.M.O.):

89

K M Or

r a

iji j

iji j

iji j

. . . =+

∑∑∑∑ ∑∑

≠

≠ ≠

2

2 2

în care : rij - coeficient de corelaţie simplă între variabilele i şi j ;

aij - coeficient de corelaţie parţială.

START

Citirea datelor : n, p, R, q

Descrierea elementară a variabilelor medii şi a

deviaţiilor

Tipizarea matricei de date. Calculul

matricei de corelaţie

Diagonalizarea matricei de corelaţie

Calcularea componentelor

principale (factorilor)

Rotaţia

STOP

Interpretarea

Valori observate ale factorilor

Reprezentări grafice

Figura 9.6. Algoritmul analizei factoriale

90

Mărimea coeficientului K.M.O. evidenţiază calitatea analizei factoriale efectuate. Kaiser

(1974), considera următoarele valori ale lui K.M.O. : K.M.O. = 0,9 – excelent; K.M.O. = 0,8 -

foarte bun; K.M.O. = 0,7- mediu; K.M.O. = 0,6 - satisfăcător; K.M.O. = 0,5 - mediocru;

K.M.O. < 0,5- inacceptabil.

Valorile medii (M.S.A.) care apar pe diagonala matricei de corelaţie anti-imagine, se

calculează ca :

M S Ar

r ai

iji j

iji j

iji j

. . . =+

≠

≠ ≠

∑∑ ∑

2

2 2

b. extragerea factorilor : obiectivul acestei etape constă în determinarea factorilor şi a

conţinutului variabilelor originare. Există diferite metode de extragere a factorilor, care folosesc

combinaţii liniare ale indicatorilor primitivi, intercorelate între ele. Se procedează în mod iterativ,

selecţionându-se o primă combinaţie liniară de variabile, care cuantifică procentajul maxim posibil

de variaţie totală. Apoi, se alege o componentă principală secundă intercorelată cu cea anterioară.

Componenta principală evidenţiază variaţia totală a obiectivului de sinteză prin reducerea

informaţiilor la un număr mic de indicatori. Logic, variaţia explică acumularea progresivă de factori

succesivi.

În această etapă, un criteriu des utilizat este acela al selecţionării componentelor principale

cu o valoare proprie supraunitară.

O altă metodă de selecţionare a factorilor o constituie testul Scree, care se bazează pe un

examen vizual al graficului valorilor proprii în care, pe orizontală, sunt evidenţiaţi diferiţi factori

(F1, F2, ...), iar pe verticală, valorile lor corespondente. Unirea acestor puncte formează o linie

descrescândă , factorii fiind determinaţi pe baza următorului sistem :

F A x A x A x

F A x A x A x

j j p p

q q qj j qp p

1 11 1 1 1

1 1

= ⋅ + + ⋅ + + ⋅

= ⋅ + + ⋅ + + ⋅

⎧

⎨⎪

⎩⎪

L L

M

L L

, unde q < p.

c. rotaţia factorilor : matricea factorilor (de corelaţie) şi extragerea factorilor, evidenţiază

relaţiile dintre factori şi variabilele individuale, dar este dificil să se identifice semnificaţia factorilor

respectivi. Ca urmare, rotaţia transformă matricea iniţială în una mult mai uşor de interpretat (vezi

figurile 9.7 şi 9.8).

Există mai mulţi algoritmi de realizare a rotaţiei ortogonale (a rotaţiei din figura 9.7).

Cel mai des utilizat este algoritmul varimax, care urmăreşte minimizarea numărului de

variabile în vedere simplificării factorilor.

91

O altă metodă, quartimax, minimizează numărul de factori necesari pentru a explica o

variabilă, în timp ce algoritmul equamax reprezintă o sinteză a metodelor prezentate anterior.

9.3. Analiza cluster

Metoda are la bază o matrice de date referitoare la n indivizi şi p variabile, tipică pentru

analiza multivariabilă (multivariante). În acest caz, apar întrebări ca : sunt aceste variabile similare ?

Sunt indivizii similari ?

Matricea de corelaţie obţinută, de tipul p•p, nu poate permite sintetizarea informaţiilor şi în

grupuri de variabile.

Calculând o matrice de proximitate a observaţiilor (n•n), analiza cluster face un pas înainte,

dar nu realizează o clasificare a indivizilor pe baza informaţiilor disponibile.

Din acest motiv, indivizii vor fi reprezentaţi într-un spaţiu euclidian, în care poziţiile lor

depind de valoarea variabilelor (vezi figura 9.9)

F1 F1

4 41 3

F2

F2

1 32 2

Figura 9.7. Soluţia nerotată (caz ipotetic)

Figura 9.8. Soluţia rotată (caz ipotetic)

Variabila 2

0

Variabila 1

Variabila 3

Figura 9.9. Reprezentarea indivizilor într-un spaţiu euclidian

92

Analiza cluster implică parcurgerea a două etape :

selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii ;

algoritmul de clasificare.

Realizarea selecţiei variabilelor :implică rezolvarea a cel puţin trei categorii de probleme :

dacă variabilele sunt date în unităţi diferite ; dacă variabilele sunt corelate ; dacă avem un număr

mare de variabile.

În situaţia în care variabilele sunt exprimate în unităţi de măsură diferite, se efectuează

normalizarea, respectiv alinierea variabilelor la o unitate comună, diminuându-se astfel diferenţele

dintre grupuri. Practic, normalizarea se realizează cu ajutorul mediilor împărţite la deviaţia tipică.

Rezolvarea celorlalte două probleme evidenţiate anterior, se face pe baza metodei

componentelor principale, care diminuează numărul de variabile la cele semnificative, pentru care

există o mare cantitate de variaţie şi nu există corelaţie între ele.

Din acest motiv, se realizează simultan o analiză factorială şi una cluster.

Dispunând de o matrice de date, putem evidenţia similitudinea indivizilor în funcţie de

valorile variabilelor introduse şi de distanţa dintre centre. Practic, indivizii pot fi consideraţi ca

vectori într-un spaţiu p dimensional, în care p reprezintă numărul de variabile.

Conceptul de distanţă cel mai des utilizat este acela de distanţă euclidiană.

Algoritmul de clasificare : are la bază metoda iterativă, de grupare a elementelor bazice în

conglomerate specifice, până la atingerea nucleului unic.

Definirea distanţei dintre conglomerate are o influenţă decisivă asupra grupărilor rezultate.

Ca urmare, apar patru modalităţi de definire a distanţei:

până la vecinul cel mai apropiat (single linkage or nearest neighbour) : distanţa

dintre două conglomerate C şi C', se defineşte la fel ca şi cea dintre două elemente aparţinând lui C

şi C'.

până la vecinul cel mai îndepărtat : distanţa dintre conglomeratele C şi C' este cea

mai mare posibilă între două elemente ale conglomeratelor ;

distanţa până la centru (average linkage) : distanţa dintre centrele celor două grupări

distanţa medie a grupului : media distanţelor formate între un element aparţinând lui

C şi altul al lui C'.

REZUMAT:

Numele de analiză cluster se utilizează pentru a defini o mare varietate de tehnici, care au

drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor. Astfel de tehnici sunt : analiza

conglomeratelor, taxonomia numerică, crearea de tipologii etc.

93

Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster se limitează la a specifica distanţa

ca un posibil mijloc de tratare a datelor, mult mai simplificat.

Pe de altă parte, sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între

observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate.

CONCLUZII:

Pornind de la realitatea că economia regională reprezintă o disciplină care studiază

fenomenele socio-economice şi politice care ţin de o anumită dimensiune spaţială, unul dintre

obiectivele principale ale investigaţiei ştiinţei îl constituie cunoaşterea exactă a teritoriului sau, mai

exact, a comportamentului variabilelor socio-economice în spaţiu.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL: 1. Tehnica multivariabilă:

a. analizează o cantitate mare de date cu o pierdere mare de informaţii;

b. permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale;

c. analizează o cantitate mică de date cu o pierdere mică de informaţii;

d. a+c;


2. Relaţia ( )2

1/

2/ ∑

=

−=p

jjiijii xxd reprezintă:

a. distanţa euclidiană;

b. distanţa dintre doi indivizi i şi i’;

c. distanţa simetrică;

d. distanţa dintre doi indivizi i şi i’ între care se află p variabile;


3. Etape ale analizei factoriale sunt:

a. calculul valorilor factorilor;

b. calculul mediilor ponderate;

c. calculul determinantului;

d. rotaţia;

e. calculul matricei de corelaţie.

A. a+b+c; B. a+d+e; C. a+c+e; D. b+c+d; E. b+c+e.

4. Indicele Kaiser-Meyer-Olkin (K.M.O) cu valoarea 0,7 este:

a. mediocru;

94

b. mediu;

c. excelent;

d. foarte bun;


5. ….reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate

din reunirea indivizilor:

a. soluţia rotată;

b. soluţia nerotată;

c. matricea de corelaţie;

d. analiza cluster;


6. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster:

a. se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai

simplificat;

b. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între observaţii, în

funcţie de criteriile de omogenitate;

c. are la bază o matrice tipică;

d. nu limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai

simplificat;


A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+b+c; D. e; E. b+c+d.

7. Etapele analizei cluster sunt:

a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii;

b. algoritmul de clasificare;

c. normalizarea;

d. spaţiul euclidian;


8. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază:

a. metoda mediilor;

b. metoda proporţiilor;

c. metoda substituţiei;

d. metoda iterativă;


9. În cadrul metodelor interdependente şi descriptive de analiză multivariabile amintim:

95

a. analiza componentelor principale;

b. analiza de variaţie;

c. analiza multidimensională;

d. analiza canonică;


10. În cadrul metodelor dependente şi explicative de analiză multivariabile amintim:

a. analiza componentelor principale;

b. analiza factorilor de corespondenţă;

c. analiza multidimensională;

d. analiza mediilor;


11. Creşterea output-ului regional în cadrul unei economii cu concurenţă perfectă este dată de

relaţia:

a. ( )ttt LKfY ,= ;

b. αα −= 1ttt LAKY ;

c. ( )αα −+= 1tt ky ;

d. ( ) ttt kky αα −+= 1 ;


CAPITOLUL 10

CREŞTEREA ECONOMICĂ REGIONALĂ

10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale Creşterea economică poate fi definită ca o creştere a output-ului, ca o creştere a output-lui

pe lucrător sau ca o creştere a output-ului pe locuitor. La nivelul U.E.-25, situaţia PIB/locuitor în

anul 2005 este reprezentată grafic în figura 10.1.

Deşi creşterea economică este studiată de mult timp, concluziile cercetătorilor nu converg în

ceea ce priveşte cauzele care o determină.

96

97

Unii cercetători utilizează metode neoclasice, bazate pe rolul ofertei de factor muncă, al

stocului de capital şi al progresului tehnic în cadrul creşterii economice. Acest procedeu se bazează

pe premisele potrivit cărora piaţa realizează o alocare eficientă a resurselor, iar deosebirile regionale

în ceea ce priveşte productivitatea sunt un rezultat al realocării resurselor conform nivelului optim

de tip paretian.

Alţi cercetători adoptă teoria keynes-istă legată de rolul cererii cu accent pe exporturile

regionale ca principală sursă de creştere a output-ului.

Dar probabil cea mai interesantă dezvoltare a teoriei creşterii economice regionale, este

aceea bazată pe încorporarea principiilor cauzale cumulative, legate de explicarea inegalităţilor

regionale pe baza cererii.

Conform acestei ultime teorii, deosebirile de creştere, odată apărute, tind să devină

cumulative şi să se perpetueze singure.

În practică, creşterea economică este definită, de obicei, ca o creştere a P.I.B.-ului pe

locuitor, cu consecinţe în modificarea mărimii populaţiei şi a ratei inflaţiei.

Pentru ştiinţa regională este important faptul că această creştere nu este aceeaşi pentru toate

regiunile unei economii naţionale. De obicei unele regiuni obţin avantaje de pe urma creşterii

economice la nivel naţional, în timp ce altele pierd.

Pe de altă parte, creşterea economică nu este aceeaşi de-a lungul timpului, ea fluctuând ca în

figura 10.2

Expansiunea pe termen lung a output-ului (P.I.B., P.N.B.) este evidenţiată de dreapta GG .

Dar sunt perioade de timp, ca cea notată A, când expansiunea economică, pe termen scurt,

depăşeşte rata medie a trendului creşterii economice, dar şi perioade, ca cea notată B, când

economia operează sub nivelul ratei medii a trendului creşterii economice.

A Output

G

G

B

0 t

Figura 10.2. Creşterea economică şi ciclurile

98

Presupunând existenţa unor condiţii egale, economia regională se va dezvolta mai rapid

decât economia naţională în ansamblul ei. Realitatea însă infirmă ipoteza aceloraşi condiţii de

dezvoltare la nivelul tuturor regiunilor unei ţări. Pentru a observa care sunt factorii care influenţează

creşterea economică la nivel regional, analiza trebuie efectuată, pe rând, în legătură cu oferta şi

cererea:

oferta agregată: capacitatea unei economii de a realiza output şi de a mări, în timp, oferta

sa actuală şi potenţială este crucială în realizarea creşterii economice. Pentru a se atinge această

creştere, curba ofertei agregate la nivelul economiei naţionale (OT) trebuie să translateze spre

dreapta, în timp, de la OT0 laOT1, ca în figura 10.3.

Creşterea economică reprezintă o mărire a capacităţii de ofertare a economiei, realizată fără

a se crea situaţii de gâtuire a producţiei. Aceasta înseamnă atingerea unui nivel superior al activităţii

economice.

Extinderea creşterii economice fără a crea presiuni asupra nivelului preţurilor, poartă

denumirea de elasticitatea ofertei agregate.

t

Capacitatea economică de a produce output depinde de următorii factori :

a. cantitatea şi calitatea factorilor de producţie disponibili;

b. tehnologia de combinare a factorilor de producţie;

c. eficienţa activităţii economice ;

d. modul de organizare a procesului de producţie.

Toată analiza efectuată până în acest moment s-a referit la influenţa ofertei asupra creşterii

regionale.

cererea agregată: investiţiile reprezintă elementul esenţial al creşterii economice.

Investiţiile sunt analizate atât cantitativ cât şi calitativ. Investiţiile în capital fizic sunt finanţate din

(u.m).

0

Q

Figura 10.3. Creşterea ofertei agregate pe termen lung

OT0 OT1

99

surse aparţinând capitalului financiar. Economiile reprezintă sursa fundamentală a investiţiilor.

Economiile trebuie canalizate spre finanţarea acelor investiţii productive care au efect direct asupra

creşterii economice.

Această corelaţie poate fi formal demonstrată prin ecuaţia creşterii a lui Harrod - Domar :

g sv

=

în care :g- rata creşterii economice ;s- rata economiilor ;v- cantitatea de capital necesară pentru a

produce o unitate suplimentară de output.

Se ştie că venitul se împarte în cheltuieli de consum şi în economii

SCY +=

Aceasta înseamnă că, ţinând cont de noţiunea de multiplicator, ecuaţia Harrod - Domar

poate fi scrisă, în legătură cu consumul curent, ca :

vcg

'1 −=

În esenţă, această teorie susţine faptul că, cu cât nivelul economiilor este mai mare, cu atât

mai mare va fi nivelul potenţial al investiţiilor şi al creşterii producţiei şi deci rata creşterii

economice regionale.

10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională Ciclurile economice reprezintă fluctuaţii curente ale nivelului activităţii economice. Din

punct de vedere statistic, ele reprezintă deviaţii de la tendinţa pe termen lung a creşterii economice.

Ciclurile economice, inclusiv la nivel regional, sunt reprezentate în figura 9.4. :

Nivelul activităţii economice

Expansiune (boom)

Recesiune

Înviorare

Depresiune

0 t

Figura 10.4. Stadiile dezvoltării ciclice

100

Un prim efect al dezvoltării ciclice, la nivel regional, îl constituie modificarea structurii şi

a nivelului cheltuielilor agregate. Acestea sunt formate din :

PIBExpGICCh nT =+++=

în care :C- cheltuieli de consum ;I - investiţii ;G -cheltuieli guvernamentale ;Expn - export

net.

Modificările ciclice pot altera deci condiţiile ofertei la nivel macroeconomic şi regional, cu

influenţe directe asupra nivelului potenţial al producţiei, în două moduri :

prin creşterea sau reducerea preţurilor bunurilor primare ;

prin impactul inovaţiilor tehnologice asupra nivelului activităţii economice.

Odată cu începerea unei anumite etape a ciclului economic, efectele economice devin

cumulative, ca urmare a mecanismelor de accelerare şi de multiplicare.

Conceptul multiplicator se introduce ţinând cont că veniturile obţinute se pot utiliza pentru

: consumul curent de bunuri şi servicii produse în interiorul economiei regionale sau naţionale (C),

economii (S), consum de bunuri din import (M) şi plata taxelor (T).

Ca urmare, venitul (Y) va fi :

TMSCY +++=

În mod corespunzător, multiplicatorul poate fi evidenţiat prin :

kc

sau ks z t

=−

=+ +

11

1' ' ' '

în care : c', s', z', t' - înclinaţii marginale spre consum, economii, consum din import şi

taxe.

La nivel regional şi naţional, valoarea multiplicatorului este determinată de valoarea

înclinaţiei marginale spre consum. Cu atât este mai ridicată valoarea multiplicatorului, cu atât mai

mare va fi efectul său asupra nivelului producţiei, în condiţiile unei modificări date a cheltuielilor

agregate (vezi figura 10.5.).

Conceptul de accelerator evidenţiază faptul că o dezvoltare accelerată a producţiei este

necesară atunci când nivelul investiţiilor creşte. Pe de altă parte, investiţiile trebuie să acopere

necesarul de bunuri şi servicii precum şi deprecierea capitalului fix.

În perioada de recesiune, investiţiile sunt atât de reduse încât stocul de capital la nivel

regional şi naţional scade. Aceasta deoarece, rata de înlocuire a capitalului fizic este mai mică decât

rata de depreciere a acestui capital.

101

În mod formal, efectul acceleratorului este evidenţiat de o ecuaţie a investiţiilor de forma :

1−⋅+⋅= ttt KdVNvI

în care :I- investiţiile ;K- stocul de capital ;VN- venitul naţional ;v- consumul de capital pe unitatea de produs ;d- investiţia de înlocuire ;t- perioada curentă ;t - 1- perioada precedentă.

10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice Caracterizarea situaţiei actuale a societăţii omeneşti este realizată sintetic în fraza :

Populaţia şi factorul muncă sunt în scădere, şomajul este ridicat, veniturile sunt mici, iar

rezidenţii regiunilor lumii au în general o stare a sănătăţii necorespunzătoare99.

Tabelul 10.1.: Disparităţi la nivelul statelor membre U.E.

Ţara Drapelul Populaţia la 1.01.2004

(mii locuitori) P.I.B. în 2004

(mil. Euro) Suprafaţa

(1000 km2) Cele 6 state fondatoare – 1952

Belgia 10.397 324,3 31

Franţa 59.896 1.118,2 544

Germania 82.545 2.498,5 357

Italia 57.483 1.694,7 301

Luxemburg 451 30,7 3

Olanda 16.258 498,7 41

State care au aderat la U.E.– 1973 (primul val de extindere)

99 Clarke M., Gibbs D., Brime E.K., Law C.M., Regional Development in the 1990's, Jessica Kingsley Publishers, London, 1992, p.76.

Cheltuieli ≡ YS2Cheltuieli

S0

S1

45°

0 Y1 Y0 Y2 Y= Q

Figura 10.5.. Modificarea cererii agregate

102

Ţara Drapelul Populaţia la 1.01.2004

(mii locuitori) P.I.B. în 2004

(mil. Euro) Suprafaţa

(1000 km2) Danemarca 5.398 187,7 43

Irlanda 4.025 164,2 70 Regatul

Unit 59.518 1.825,8 244

State care au aderat la U.E.– 1981 (al doilea val de extindere) Grecia 11.047 236,3 132

State care au aderat la U.E.– 1986 (al treilea val de extindere) Spania 40.978 1.026,3 505

Portugalia 8.975 203,9 411 State care au aderat la U.E.– 1995 (al patrulea val de extindere)

Austria 8.092 267,1 84

Finlanda 5.220 161,1 337

Suedia 8.975 267,4 411 State care au aderat la U.E.– 2004 (al cincilea val de extindere)

Cehia 10.211 199 79

Cipru 728 16,7 9

Estonia 1.351 22,2 45

Letonia 2.319 30,2 65

Lituania 3.447 49,1 65

Malta 400 7,9 0.3

Polonia 38.194 512,9 313

Slovacia 5.318 87,1 49

Slovenia 1.997 43,3 20

Ungaria 10.115 162,3 93

U.E. 357.905 12.329,1 3.929 Sursa: European Commission Services-Eurostat

Evidenţierea decalajelor de dezvoltare la nivelul economiilor componente ale U.E., de

exemplu, este semnificativă în acest sens (vezi tabelul 10.1.). Aceste decalaje variază între 47% din

produsul intern brut mediu la nivel U.E. în Grecia şi 123,7% în Luxembourg. În situaţia unui nivel

redus al veniturilor, apar doar mici diferenţe între regiuni şi economii în cadrul U.E. (Grecia,

Portugalia).

103

Cu toate acestea, trei regiuni din cadrul U.E., au un nivel al produsului intern brut mai mare

cu 50% decât media. Aceste regiuni sunt : Hamburg (Germania), Ile de France (Franţa) şi Bruxelles

(Belgia). Acest tip de variaţie superioară a veniturilor în diferite regiuni ale U.E. a încurajat

utilizarea conceptului de zone de creştere supranaţională.

Pentru a cerceta problemele convergenţei sau divergenţei europene este necesar a analiza relaţiile de import şi de export la nivel regional. Legăturile comerciale şi interacţiunile dintre diferite regiuni şi zone îmbracă nenumărate forme, dar cele mai importante sunt :

comerţul cu bunuri şi servicii (schimbul real de produse între economiile regionale) ; fluxurile financiare generate de acest comerţ precum şi transferurile de plăţi

guvernamentale (ca de exemplu, ajutoarele de şomaj) ; fluxurile investiţionale (de capital): acestea permit determinarea structurii viitoare a

producţiei şi a factorului muncă la nivel regional. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că aceste fluxuri de investiţii sunt îndreptate spre cele mai noi şi mai eficiente tehnologii şi pot determina diferenţierea regiunilor, chiar şi a celor din cadrul U.E.. Există trei surse posibile pentru astfel de investiţii : economiile menajelor, investiţiile

interne şi investiţiile din afara regiunii sau ale sectorului public.

Totuşi, în condiţiile utilizării investiţiilor interne, pot apărea dezavantaje legate de :

finanţarea investiţiilor interne pe baza unui împrumut, care implică şi plata unor

dobânzi care vor părăsi regiunea ;

activitatea economică finanţată din afara economiei regionale poate, de asemenea, să

fie efectiv controlată din afară, creându-se filiale şi sucursale care vor contribui la creşterea

dependenţelor economice regionale.

ANALIZEAZĂ:

Dar, aşa cum se cunoaşte, un dezavantaj al realizării unei dezvoltări economice, pe baza

expansiunii agriculturii sau a unei alte ramuri primare, îl constituie instabilitatea preţurilor.

Produsele primare sunt caracterizate de o anumită inelasticitate a cererii şi ofertei (vezi figura 10.6).

OC

u.m.

P0

P1

0 Q0 Q1 Q

Figura 10.6. Condiţiile caracteristice pieţei produselor primare

104

Aceasta înseamnă că orice schimbare a preţurilor are efecte slabe, pe termen scurt, la nivelul

cererii sau al ofertei.

10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea economică regională

Regiunile trebuie să participe activ la comerţul interregional dacă doresc să devină prospere

din punct de vedere economico - social. Regiunile mai prospere tind să realizeze balanţe de plăţi

excedentare, în timp ce regiunile mai puţin competitive prezintă un deficit pe termen lung. La nivel

regional, analiza comerţului internaţional este extrem de dificilă, din simplul motiv că o regiune

realizează operaţii comerciale cu alte regiuni din cadrul aceluiaşi stat ca şi cum ar fi operaţii de

comerţ exterior. Este totuşi de necontestat faptul că o combinaţie formată dintr-un comerţ mondial

mult mai liber şi mai dezvoltat poate contribui la deschiderea regiunilor spre import şi export.

Pentru a înţelege de ce unele regiuni au mai mult succes de pe urma exporturilor lor decât

altele şi de ce se specializează în producerea şi exportul anumitor mărfuri, se apelează la teoriile

comerţului internaţional.

Atât timp cât regiunile realizează comerţ direct cu restul lumii, elementele care influenţează

comerţul internaţional pot fi uşor relevate la nivel regional. Aceasta cu atât mai mult cu cât teoria

tradiţională a comerţului a fost, iniţial, dezvoltată pe criterii interregionale şi apoi internaţionale.

Teoria ricardiană şi, mai târziu, Heckscher - Ohlin au încercat, pe rând, să explice

importanţa pe care o are comerţul regional asupra creşterii economice. Cercetarea economică

actuală, însă, a depăşit limitele impuse de aceste teorii clasice, în prezent existând cel puţin cinci

modele performante.

Primele două se referă la teoria golului tehnologic100 şi la teoria ciclului de producţie101.

Ambele modele evidenţiază rolul inovaţiei şi al progresului tehnic. Alte modele sunt cele referitoare

la teoria locaţiei industriale (Hay şi Harrigan), la comerţul interramuri şi la comerţul din cadrul

firmelor.

Teoria golului tehnologic argumentează că o regiune care poate genera un flux sporit de

inovaţii şi de noi produse va obţine un avantaj de pe urma acestei producţii. Acest avantaj nu va fi

permanent, dar va crea un decalaj de imitare, până când şi alte regiuni vor putea realiza aceleaşi

produse. Acest decalaj de imitare vizează două aspecte : 100 Posner M.V., International trade and technical change, Oxford Economic Papers, 1961. 101 Vernou R., International Investment and International trade in the product cycle, Quarterly Journal of Economics,

1966.

105

iniţial, regiunea inovatoare va realiza noul produs dar nu-l va exporta, deoarece nu se

manifestă încă cerere pentru el, consumatorii din alte regiuni necunoscându-l încă ;

apoi, regiunea va începe să exporte produsul nou în alte regiuni. Această etapă reprezintă

golul de creaţie.

Cu timpul, prin preluarea în producţie şi de către alte regiuni a bunului respectiv, regiunea

inovatoare îşi va pierde treptat avantajul şi dominaţia în export. Deoarece regiunile sunt deschise

din punct de vedere comercial, intervalul de timp în care producerea unui nou bun este generalizată

va fi destul de scurt. Singura piedică viabilă în calea circulaţiei informaţiilor între regiuni o

constituie legislaţia cu privire la dreptul de autor, la patente şi la inovaţii din fiecare ţară.

Teoria ciclului de producţie arată că unele regiuni pot constitui locul cel mai favorabil

pentru localizarea (amplasarea) producţiei unui bun, la un anumit stadiu al vieţii lui, în timp ce alte

regiuni pot fi favorizate în alte stadii ale ciclului de viaţă a bunului respectiv.

Câteva stadii au fost deja identificate :

a. stadiul timpuriu : în stadiul timpuriu se află acea regiune care este cea mai capabilă să

asigure cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea input-urilor, precum şi o calificare deosebită a factorului

muncă, care să asigure un monopol al producţiei.

Nivelul ridicat al salariilor şi al cererii, la nivel regional, vor favoriza, de asemenea,

realizarea unor noi produse. În acest stadiu, costurile ridicate de producţie nu constituie o problemă

deosebită, atât timp cât alte regiuni nu pot produce încă bunul respectiv;

b. stadiul secund: în stadiul secund, producţia devine mult mai standardizată, iar tehnologia

de producţie se generalizează. Aceste procese permit şi altor regiuni să concureze la export cu

regiunea iniţială. Cu timpul, noii producători, având avantajele unor salarii mai reduse şi al unui

număr mai mic de lucrători, vor pune în dificultate regiunea inovatoare;

c. faza finală : în faza finală, regiunile care beneficiază de nivelurile cele mai scăzute ale

salariului şi de factor muncă semicalificat abundent vor fi favorizate în procesul de standardizare a

producţiei. Regiunea inovatoare iniţială poate deveni, treptat, incapabilă de a mai concura pe piaţa

locală.

Un al treilea model, care explică specializarea în comerţul regional, este fundamentat pe

analiza localizării industriale102. Teoria clasică a localizării argumentează că ramurile sunt

amplasate în funcţie de minimizarea costurilor. Categoriile de costuri cele mai importante sunt cele

de transport şi cele aferente factorului muncă. În plus, aglomerările economice şi economiile în

scară au o importanţă deosebită asupra costurilor amplasării. 102 Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional Industrial specialization : The Case of Scotland, The Fraser of Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.

106

Fenomenul comerţului interramuri a cunoscut o atenţie deosebită în ultimul timp. În

cadrul teoriei aferente lui, regiunile sunt considerate a concentra produsele lor distincte, pe care le

exportă în schimbul altor produse. Apare, astfel, o substanţială cantitate de bunuri interramuri, care

reprezintă obiect al comerţului între regiuni.

Neven103 (1990) a evidenţiat faptul că există o corelaţie între gradul de închidere a

economiilor integrate şi nivelul comerţului interramuri. El a studiat cazul U.E. şi a realizat faptul că

statele membre integrate, precum : Regatul Unit, Germania, Belgia, Franţa şi Olanda, prezintă un

volum mai ridicat al comerţului interramuri între ele, în timp ce membrii mai noi ai U.E. (Grecia,

Portugalia) tind să deţină un nivel mai scăzut al comerţului interramuri.

O altă formă de comerţ analizată este aceea privind comerţul din cadrul aceleiaşi firme,

care poate atinge 40% din întregul volum al operaţiunilor comerciale104.

10.4.1. Teoria de bază a exportului regional O deficienţă majoră a modelului neoclasic o constituie aceea că el nu ţine cont şi de

influenţa cererii asupra producţiei. Pentru a remedia această deficienţă, se introduce, în cadrul

analizei, comerţul cu alte regiuni. Ca urmare, diferenţele de creştere la nivel regional, pot fi

explicate ca diferenţe legate de nivelurile exporturilor regionale.

Creşterea regională va fi determinată de nivelul cererii, din simplul motiv că nici o rată a

creşterii regionale nu poate fi impusă de elementele ofertei, atunci când factorii de producţie

migrează liber. Oferta nu realizează altceva decât să ajusteze cererea. De aceea, nu se mai poate

reveni la concepţia pre-keynesistă, conform căreia cererea ajustează oferta105.

Semnificaţia potenţială a sectorului export în explicarea creşterii regionale a fost investigată,

iniţial, în termeni aparţinând istoriei economice. Cele câteva studii istorice referitoare la creşterea şi

dezvoltarea regiunilor din Nordul Americii (Innis106) au condus la realizarea unui model al creşterii

regionale bazat pe export.

Ipoteza centrală a modelului de bază a exportului este aceea a existenţei unui stimul iniţial

al dezvoltării economice regionale şi anume, exploatarea şi exportul resurselor naturale. Distribuţia

103 Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional aspects, Economic Policy, 1990. 104 Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for E.F.T.A. countries,

Journal of Common Market Studies, 1990. 105 Thirlwall A.P., Regional problems are balance of payments problems, în Regional Studies, 1980, p.420. 106 Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New Haven, Coun, 1920.

107

geografică a resurselor naturale permite, de aceea, explicarea diferenţelor de dezvoltare a diferitelor

regiuni.

Modelul de bază a exportului trebuie să explice două aspecte esenţiale :107

de ce regiunile se specializează din punct de vedere economic ;

care sunt factorii care contribuie la continuarea dezvoltării sau la declinul economic

al unei regiuni.

Specializarea regiunilor în exportul unui anumit bun economic trebuie justificată prin

teoriile avantajului comparativ, care încearcă să explice limitele specializării producţiei şi

exportului la nivel regional.

O dată ce specializarea a fost stabilită, cererea externă pentru output-ul unei regiuni va avea

un efect deosebit asupra dezvoltării economiei regionale. Influenţa cererii externe asupra

exporturilor unei regiuni depinde însă de mult mai mulţi factori, printre care : preţurile exporturilor

regiunii (PEXP), nivelul venitului altor regiuni (V*) sau preţurile bunurilor de substituire pe pieţele

externe (PS). Ca urmare, funcţia cererii de export va fi :

( )C f P V PEXP EXP S= , ,*

Factori precum calitatea produselor sau service-ul de după vânzare pot să afecteze şi ei

nivelul cererii şi, de aceea, ar trebui incorporaţi în funcţia cererii pentru export.

Competitivitatea exportului unei regiuni pe pieţele internaţionale influenţează dezvoltarea

sectorului export la nivel regional.

Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii care influenţează nivelul costurilor vor

influenţa şi competitivitatea regiunii pe piaţa internaţională : salariile (S), preţul capitalului (PK),

costul materialelor rare (CR), consumul intermediar (Cit) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia ofertei

exportului va fi :

( )O f P S P C Cit TEXP EXP K R= , , , , ,

Dacă factorii aferenţi cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exportului unei regiuni, se va

ajunge la o creştere a cererii de factori de producţie, care va conduce la o creştere a preţurilor

comparativ cu alte regiuni. Acest fapt va determina imigrarea din alte regiuni şi accentuarea

disparităţilor dintre regiuni. Acest proces va dura, în funcţie de viteza de creştere a costurilor şi de

nivelul concurenţei dintre regiuni.

107 Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change, Land Economics, 1968.

108

Un alt model care încearcă să cuantifice teoria comerţului interregional este cel referitor la

baza de export. Teoria bazei de export este, în esenţă, un model de tip keynes-ist, aplicat unei

economii deschise, în care exportul se consideră a fi unica variabilă de bază care influenţează

cererea agregată.

Acest model a fost promovat de către Tiebout (1956) pe baza ideii potrivit căreia : dându-se

o reţea de transport, dimensiunea şi localizarea pieţelor şi dotarea cu factori de producţie, o regiune

se va dezvolta dacă va putea concura la export alte regiuni, ceea ce implică o anumită abilitate de a

produce la costuri mici.

Ca urmare, ocuparea regională totală (Et) va fi :

E E Et b n= +

în care :Eb- ocuparea în sectoarele bazice ; En - ocuparea în sectoarele nebazice.

Presupunând că Eb este exogenă, adică depinde de forţe extraregionale care determină

cererea de export (Eb = Eb0), rezultă că En va fi o funcţie crescătoare de genul :

E a b En b= +1 1 în care b1 > 0

Rezolvăm ecuaţia Et ca funcţie de Eb şi obţinem :

( )E a b Et b= + ⋅1 101 ,

în care derivata lui Et în funcţie de Eb(1 + b1) este considerată ca un multiplicator de ocupare totală

asociat unui schimb de ocupare bazică. În ceea ce priveşte parametrul b1, acesta trebuie interpretat

ca un multiplicator de ocupare nebazic.

Modelul se completează adăugând o nouă ecuaţie, în care populaţia regiunii (P) este

exprimată în funcţie de ocuparea totală, ca :

P a b Et= +2 2

Dacă substituim valoarea lui Et în prima ecuaţie, obţinem o ecuaţie a populaţiei ca funcţie de

ocuparea bazică :

( )P a b a b b Eb= + + ⋅ + ⋅2 2 1 2 101

în care : b2(1 + b1) - multiplicatorul de ocupare a populaţiei din sectoarele bazice.

109

10.4.2. Modelarea rolului exporturilor regionale în creşterea economică Modelele de creştere regională care cuantifică rolul exportului au fost lansate de către

Kaldor108 şi dezvoltate ulterior de către Dixon şi Thirlwall 109.

Kaldor argumentează faptul că creşterea regională, exprimată prin creşterea output-ului pe

locuitor, este determinată de proporţiile în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile în

scară şi să beneficieze de avantajele determinate de creşterea specializării. Aceste beneficii diferă în

funcţie de tipul activităţii productive în care regiunea s-a specializat.

Dixon şi Thirlwall au dezvoltat modelul Kaldor, punând accentul pe procesul cauzal

cumulativ, care afectează dezvoltarea regiunii. Procesul cauzal cumulativ este încorporat în model

prin cuantificare efectelor de feed-back ale creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului

export regional. Aceasta va conduce la influenţarea nivelului output-ului regional al productivităţii

şi competitivităţii sectorului

export, în care creşterea productivităţii muncii este localizată în centru110.

Modelul este format din patru relaţii funcţionale, dintre care prima se referă la corelaţia

dintre creşterea output-ului (Y) şi cea a productivităţii (w) :

1−+= Yaw λ

în care :a- creşterea independentă a productivităţii ;λ-coeficient Verdoorn.

Această relaţie se referă la legea lui Verdoorn, care evidenţiază faptul că mărirea

productivităţii muncii este influenţată parţial de creşterea producţiei aferente unei perioade trecute

(Y-1) şi de alţi factori nespecifici (a). Cu cât producţia va creşte mai repede, cu atât mai rapid se va

mări şi productivitatea muncii111.

A doua ecuaţie a modelului afirmă că orice creştere a costului de producţie va afecta direct

rata inflaţiei regionale, în timp ce orice avantaj obţinut de pe urma creşterii productivităţii va reduce

rata inflaţiei, ca în relaţia :

wqP −=

în care : P- preţul inflaţiei la nivel regional ; q- costul inflaţiei la nivel regional; w - productivitatea.

108 Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of Political Economy, 1970. 109 Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic

Papers, 1975. 110 Armstrong H., Taylor J., op. cit., p.79. 111 Verdoorn P.J., Fattori che regolano lo sviluppo della producttivita del lavaro, L'industria, 1949.

110

A treia ecuaţie a modelului evidenţiază faptul că mărirea exporturilor (EXP) depinde de

preţul inflaţiei regionale (P), de rata inflaţiei la nivelul principalilor agenţi economici concurenţi

(π g) şi de creşterea veniturilor pe plan internaţional (ΔYz) :

YzbbPbEXP g Δ++−= 210 π

în care : b0 şi b1- elasticităţile cererii în funcţie de preţ ; b2 - elasticitatea cererii în funcţie de venit.

Cea de-a patra relaţie se referă la conexiunea dintre creşterea producţiei (Y) şi cea a

exporturilor (EXP) :

EXPcY 0=

Revenind, modelul este următorul :

⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

=

Δ++−=−=+= −

EXPcY

YzbbPbEXPwqP

Yaw

g

0

210

1

π

λ

În condiţiile în care λ > 0, orice creştere a producţiei va determina, mai târziu, o altă creştere

a producţiei, deoarece regiunea analizată va deveni mult mai competitivă, fapt ce va antrena şi

creşterea volumului vânzărilor la export. Practic, acest sistem devine cumulativ şi autoperpetuant.

Din acest moment, se poate considera că începe să se manifeste o a doua serie de efecte

(vezi figura 10.7).

ANALIZEAZĂ:

Rata creşterii producţiei, care asigură echilibrul economic, poate fi obţinută prin substituirea

primelor trei ecuaţii ale modelului în cea de a patra :

( )[ ] ( )[ ] 100210021100 −− +Δ++−⋅−⋅=Δ++−−⋅−⋅= YbcYzbbawbcYzbPbYawbcY gg λππλ sau, mult

mai simplu :

Creşterea cererii pentru exporturile regiunii

conduce la mărirea ratei de creştere a veniturilor

internaţionale Exporturile regionale Producţia regională

Preţurile regionale Productivitatea regională

Figura 10.7. Creşterea cumulativă datorată măririi veniturilor pe plan internaţional

111

Y Y= + −α α0 1 1

în care :

( )[ ]λα

πα

001

21000

bcYzbbawbc g

=

Δ++−⋅−⋅=

În cazul echilibrului pe termen lung, rata creşterii va fi constantă:

Y Y Y Y Y= ⇒ = + ⇒ =−−1 0 1

0

11α α

αα

Această ultimă relaţie reprezintă rata de creştere care asigură echilibrul în modelul Dixon -

Thirlwall. Pe baza acestei ecuaţii de creştere, putem estima rata de creştere regională care asigură

echilibrul, cu ajutorul valorilor actuale ale coeficienţilor a, λ, b0, b1, b2, c0 şi al variabilelor w, π g şi

YΔ z. Ecuaţia : Y Y= + −α α0 1 1 ,

poate evidenţia faptul că rata de creştere echilibrată este stabilă sau instabilă. Cunoaştem că

realizarea unui echilibru al creşterii regionale se realizează în condiţiile α0 > 0, α1 > 0.

Figura 10.8, evidenţiază conexiunea dintre creşterea curentă a producţiei (Y) şi creşterea

producţiei în perioada anterioară (Y-1).

Analiza este iniţiată în situaţia în care :

Y

Y = Y-1 Y = Y-1

s Y = α'0 + α1Y-1

r

Y = α0 + α1Y-1

Y = α0 + α1Y-1

Y* Y*

0 0 Y* Y-1 Y* Y**

a b

Figura 10.8. Modificarea ratei de creştere echilibrată : a. echilibrul iniţial ;

b. translaţia spre un nou echilibru

Y1

112

Y Y Y= =−1*

Acest echilibru este acum afectat, de exemplu, datorită creşterii veniturilor la nivel internaţional. Ca urmare, valoarea lui α0 se va mări la α'0, iar producţia iniţială va creşte cu o rată r, în perioada a doua, fapt ce va determina şi o creştere a producţiei cu o rată s, în perioada a treia. Procesul va continua până când noua rată de creştere, care va asigura echilibrul, va atinge punctul Y** 112.

REZUMAT: Este extrem de important să se precizeze modalitatea de măsurare a creşterii

regionale.

Aceasta deoarece, pot apărea situaţii paradoxale, în care o regiune are, de exemplu, un nivel

scăzut al output-ului dar prezintă o creştere rapidă a output-ului pe locuitor, în condiţiile unei

emigrări masive.

În general, apare o puternică corelaţie între aceşti trei indicatori de măsurare a creşterii economice regionale.

Utilizarea uneia dintre cele trei posibilităţi de exprimare a creşterii economice depinde de

scopul urmărit. Practic, nu există un indicator perfect, care să comensureze creşterea economică la

nivel regional.

CONCLUZII:

Atât timp cât ciclurile economice sunt neregulate, ele devin endemice pentru economiile

dezvoltate, independent de caracteristicile particulare ale structurilor lor politice şi instituţionale. O

dezvoltare ciclică a economiei nu reprezintă automat şi asigurarea prosperităţii pentru toţi agenţii

economici. În particular, se va atinge un nivel înalt al producţiei, după un anumit interval de timp,

deoarece ciclurile afectează direct cererea derivată, piaţa muncii şi nivelul de utilizare a factorilor

de producţie.


1. O regiune neatractivă evoluează după un ciclu vicios, caracterizat de:

a. scăderea veniturilor;

b. scăderea cheltuielilor;

c. scăderea profiturilor;

112 Swales J.K., A Kaldorian model of cumulative causation : regional growth with induced technical change, Price,

London, 1983.

113

d. creşterea cheltuielilor;

e. creşterea profiturilor.

A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+d+e; D. b+c+d; E. a+b+c.

2. Potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică determină o creştere şi o

dezvoltare regională şi locală strict legată de procesele:

a. de export regional;

b. creştere economică;

c. investiţional de ansamblu;

d. de consum regional;


3. Metodele neoclasice de analiză a creşterii economice regionale se fundamentează pe:

a. rolul ofertei de factor muncă;

b. rolul cererii de factor muncă;

c. rolul ofertei de bunuri;

d. rolul cererii de bunuri;

e. rolul progresului tehnic.

4. Conform principiilor cauzale cumulative, deosebirile de creştere regională, odată apărute,

tind:

a. să devină cumulative;

b. să crească;

c. să scadă în timp;

d. să se perpetueze singure;


5. Creşterea economică regională reprezintă o mărire a capacităţii de ofertare a economiei,

realizată fără:

a. a se crea situaţii de gâtuire a producţiei;

b. a mări artificial cererea;

c. a mări artificial oferta;

d. a se apela la investiţii;


6. Atunci când politica guvernului central influenţează nivelul general al ratei dobânzii,

implementarea politicii regionale şi urbane poate avea ca rezultat crearea de avantaje legate de taxe

pentru anumite localizări, precum:

a. zonele industriale;

114

b. zonele periferice;

c. zonele agricole;

d. zonele asistate;


7. Ecuaţia vcg

'1−= evidenţiază:

a. ecuaţia investiţiilor regionale;

b. ecuaţia Harrod-Domar;

c. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul curent;

d. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul viitor;


8. Efectul multiplicator la nivel regional se cuantifică cu relaţia:

a. nT EXPGICCh +++= ;

b. TMSCY +++= ;

c. '11

ck

−= ;

d. '''

1tzs

k++

= ;


9. Concluzia:”veniturile unei regiuni trebuie să crească cu o rată anuală mai mare de 3% pentru

a menţine constant nivelul de utilizare a factorilor de producţie” aparţine lui:

a. Harrod-Domar;

b. McConnell-Brue;

c. P. Samuelson;

d. Armstrong-Taylor;


10. Funcţia ofertei exportului regional este dependentă de:

a. salarii, preţuri, costul materialelor rare, consumul intermediar, nivelul tehnologic;

b. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, consumul intern, nivelul

tehnologic;

c. salarii, preţul capitalului, costuri, consumul intermediar, nivelul tehnologic;

d. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, nivelul tehnologic;


11. Funcţia cererii regionale de export este dependentă de:

115

a. preţuri regionale;

b. nivelul veniturilor altor regiuni;

c. preţurile bunurilor de substituire pe pieţele externe;

d. nivelul,veniturilor regionale;


12. Modelul bazei de export la nivel regional a fost promovat de către:

a. Kaldor;

b. Dixon;

c. Thirwall;

d. Domar;


CAPITOLUL 11

PROBLEME REGIONALE ÎN CONTEXT

EUROPEAN

11.1 Locul regiunii în context european

Domeniul economiei spaţiale poate fi simplificat la o reţea de cercuri concentrice : în centru

economia locală, apoi cea regională, naţională, europeană şi mondială (vezi figura 11.1).

ANALIZEAZĂ:

Local

Figura 11.1.Ierarhizarea economiei spaţiale

116

Importanţa şi dimensiunile activităţii economice între centru şi diferitele niveluri (cercuri

concentrice) diferă foarte mult. În acest context, regiunile se vor dezvolta diferenţiat în comparaţie

cu economiile naţionale. Ca urmare, potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică

determină o creştere şi o dezvoltare regională şi locală strict legate de procesele de creştere

economică şi cel investiţional de ansamblu.

Politica intervenţionistă europeană este mult mai puternică la nivel regional decât la cel al statelor naţionale. Din punct de vedere administrativ, U.E.-25 se prezintă ca în figura 11.2.

Figura 11.2. Harta U.E.25

Concepţia de planificare la nivel regional diferă extrem de mult de la o ţară la alta. În mod

similar, extinderea puterii politice regionale variază la nivel naţional, la fel ca şi puterea sistemului

administraţiei regionale. Regiunile Germaniei - landurile - au o mult mai puternică identitate

regională şi o mult mai largă autonomie faţă de guvernul central decât cele din Anglia. Metropolele

germane precum Berlin, Bremen sau Hamburg se bucură de mult mai multe drepturi - ca oraşe stat -

decât cele din Regatul Unit.

La nivelul U.E., regiunea reprezintă un punct de referinţă între guvernele centrale şi cele

locale. Uneori, regiunile deţin o identitate culturală clară. Aceasta poate fi asociată cu diferenţele de

117

ordin lingvistic, politic şi cultural între regiune şi naţiunea a cărei parte componentă este, ca în cazul

Catalaniei din NE Spaniei. Acolo unde aceste diferenţe sunt semnificative, iar beneficiile rezultate

din apartenenţa la o anumită regiune nu sunt percepute ca fiind mari, presiunile pentru câştigarea

independenţei vor fi intense, ca în cazul Catalaniei, Scoţiei sau Irlandei de Nord.

În cadrul U.E., a fost conceput un model regional care vizează activitatea economică. El

cuantifică două aspecte :

a. modelarea output-ului :care este împărţit în cele trei sectoare de activitate;

b. modelarea factorului muncă: modificările sectoriale care se produc în cadrul economiei

spaţiale au, de asemenea, impact asupra modelării factorului muncă. Principalele modificări ale

structurii factorului muncă sunt cele legate de transferul din agricultură către celelalte sectoare.

În timp ce în Belgia şi în Regatul Unit mai puţin de 3% din factorul muncă lucrează în

agricultură, în Grecia acesta reprezintă 15%, iar în Spania, Portugalia şi Irlanda 10%. Aceasta

deoarece ultimele patru state se găsesc la periferia U.E.. Acest fapt indică o structură economică

diferită de Germania sau Olanda. În ţările cele mai dezvoltate din cadrul U.E., sectorul terţiar este

cel mai important sector de angajare a factorului muncă. În sectorul terţiar îşi desfăşoară activitatea

2/3 din lucrători, în ţări precum Benelux, Danemarca sau Regatul Unit.

Modificările actuale cu care se confruntă factorul muncă la nivel regional în U.E. vizează

două aspecte semnificative:113

aspecte cantitative: care conduc la o nouă repartizare a factorului muncă pe ramuri şi

sectoare de activitate.

În fiecare an, 10% dintre firmele europene dau faliment sau sunt închise. S-a calculat că,

zilnic, sunt create şi distruse între 5000 şi 15000 de locuri de muncă în medie în fiecare stat membru

U.E.;

aspecte calitative: factorul muncă din servicii a crescut, în ultimii 20 ani, ajungând la

2/3 din populaţie în anul 2003. În firmele care activează în servicii, factorul muncă a crescut cu

25% în ultimii 5 ani.

Ca structură, între 2000 şi 2005, lucrătorii slab calificaţi au crescut cu 2,2%, cei cu calificare

medie cu 14,2%, iar cei cu înaltă calificare cu 25,1%.

În condiţiile actuale, principalele probleme cu care se confruntă U.E., la nivel regional,

sunt :

a. structurarea şi scăderea ponderii industriei în cadrul economiei, care conduc la diminuarea

oportunităţilor de angajare în sectoarele tradiţionale ale economiei ;

113 European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.

118

b. expansiunea sectorului terţiar, atât în unităţile private cât şi în cele publice;

c. modificări tehnologice legate de tehnologia informaţională, robotizare şi procesarea

producţiei ;

d. modificarea structurii cererii de factori de producţie, legată de modificarea structurii

economiei naţionale ;

e. creşterea integrării, la nivel naţional, european şi internaţional, a pieţelor factorilor de

producţie şi a pieţelor financiare ;

f. modificarea influenţei localizării activităţilor economice la nivel inter şi intraregional ;

g. integrarea europeană, care poate conduce la o mai puternică convergenţă sau la o mai

mare divergenţă în creşterea economică regională ;

h. accentuarea centralismului politic în anumite economii, concomitent cu reducerea

controlului politic la nivel regional şi local ;

i. posibilitatea cooperării firmelor private cu cele publice în căutarea soluţiilor problemelor

urbane şi regionale ;

j. găsirea răspunsurile efective problemelor regionale şi realizarea condiţiilor necesare unei

intervenţii politice eficiente.

11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E. Restructurarea economică care a început în cadrul U.E., în perioada anilor '70 - '80, a fost şi

este susţinută financiar de fonduri de la bugetul U.E., în special de cel al Fondului European pentru

Dezvoltare Regională (E.R.D.F.).

Extinderea geografică a U.E., în a doua jumătate a anilor '90, prin aderarea Austriei,

Finlandei şi Suediei, s-a realizat concomitent cu deschiderea U.E. către ţările din estul Europei şi cu

perspectiva aderării Ungariei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, României şi Bulgariei.

Toată această extindere spre nord şi est, inclusiv cea din anul 2004, a afectat procesele de

creştere spaţială şi de dezvoltare a U.E..

U.E. se caracterizează prin existenţa unor mari divergenţe în ceea ce priveşte experienţa

economică a regiunilor sale. Astfel, apar regiuni periferice, caracterizate de un declin relativ, în

absenţa unei acţiuni politice pozitive, care să prevină o astfel de tendinţă. În figura 11.3., sunt

evidenţiate regiunile periferice care sunt sprijinite financiar de către Fondurile Europene.

119

Obiectivul 1 Obiectivul 2 Obiectivul 1 Obiectivul 2 Tranziţie (până la

31/12/2005) Obiectivul 2 (parţial)

Tranziţie (până la 31/12/2006) Tranziţie (până la 31/12/2005)

Program special Tranziţie (parţial, până la 31/12/2005) ISPA

Figura 11.3.: Regiunile U.E. pe categorii de asistenţă financiară În mod similar, forţa de muncă va migra ca răspuns al diferenţierii salariilor la acelaşi nivel

de calificare. În cadrul modelului neoclasic, ajustarea proceselor economice se realizează, pe termen

lung şi scurt, ca în figura 11.4

Figura 11.4. evidenţiază economiile a două regiuni A şi B. Regiunea A se caracterizează

printr-o rată relativ ridicată a salariului, în timp ce regiunea B prin una scăzută.

În figura 11.4.a, nivelul salariului pe termen scurt (S1) în prima regiune, se situează peste

nivelul salariului de echilibru pe termen lung (SE), la nivelul întregii ţări (vezi figura11.4.c). Pe de

altă parte, salariul pe termen scurt din regiunea B se situează sub salariul de echilibru.

120

Regiunea A Regiunea B Ţara analizată

Figura 11.4. Procesul de ajustare legat de ofertă : pe termen scurt (a, b) şi lung (c)

În vederea atingerii, pe termen lung, a salariului de echilibru, trebuie să se ţină cont de

următoarele premise :

piaţa muncii, la nivelul economiei naţionale, operează în aşa manieră încât

informaţiile referitoare la diferenţele interregionale pot fi cunoscute în fiecare regiune ;

factorul muncă trebuie considerat a fi omogen între regiuni, ;

factorul muncă este considerat mobil între cele două regiuni.

Atunci când aceste trei condiţii (premise) sunt satisfăcute, salariul S1 mai ridicat, din

regiunea A, va determina migrarea forţei de muncă din regiunea B. Ca urmare, oferta de factor

muncă în regiunea A va creşte, având ca efect reducerea salariului de echilibru în această regiune.

Pe de altă parte, oferta de factor muncă în regiunea B se va reduce.

Dar regiunile U.E. prezintă suficiente divergenţe legate de risc, localizări, structurarea

plăţilor sau economiile de scară,

a. perceperea riscului : managerii sunt profesionişti angajaţi în vederea obţinerii profitului.

Ei sunt, în mod consecvent, adversari ai riscului, în toate deciziile pe care le adoptă. Acolo unde

deciziile managerilor urmăresc realizarea de investiţii în capital fix şi/sau pământ, majoritatea

acestor profesionişti se orientează spre localizări caracterizate de o creştere economică curentă sau

previzionată.

Ca rezultat, localizările considerate sigure sunt mult mai căutate decât cele cu grad ridicat de

risc.

b. localizările : în realitate, unităţile individuale de factori de producţie, inclusiv de factor

muncă, nu sunt omogene, iar calitatea lor variază semnificativ. Ca rezultat, localizările, asemănător

regiunilor, pot fi împărţite în atractive şi neatractive pentru deţinătorii factorilor de producţie.

u.m. u.m. u.m.O0 O1 O

O1O0

S1 SE

S2 C

C

0 0 0Q Q Q

a b c

C

Q

121

Se cunoaşte faptul că diferenţele de productivitate a lucrătorilor, între regiuni, determină

niveluri diferite de salarizare şi de utilizare a factorului muncă, precum şi caracterul atractiv sau

neatractiv al unei regiuni.

Un prim efect al acestei situaţii este acela că regiunea considerată atractivă beneficiază de

noi investiţii (vezi figura 11.5).

Aceste noi investiţii măresc valoarea produsului marginal al capitalului utilizat în regiune,

de la VPMke (la nivelul economiei naţionale) la VPMkr. Această productivitate superioară a

capitalului va determina o creştere a eficienţei utilizării acestui capital, de la ee la er (de-a lungul

axei verticale) şi o creştere a cantităţii de capital ce poate fi utilizată în condiţii eficiente, de la Q1 la

Q2 (de-a lungul axei orizontale).

Concluzionând, efectele investiţiilor asupra a două regiuni diferite, sunt evidenţiate în

tabelul 11.1, care exprimă natura cumulativă a avantajelor de care beneficiază o regiune atractivă

care, pe baza experimentării unui ciclu virtuos de investiţii, realizează o creştere şi o expansiune

economică.

Tabelul 11.1.Regiuni atractive şi neatractive : diferenţe

Regiune atractivă

Regiune neatractivă

Noi investiţii : Lipsă de investiţii : - creşterea valorii produsului marginal al factorilor de producţie ; - creşterea veniturilor ; - creşterea cheltuielilor ; - creşterea profiturilor ; - noi investiţii ; - ciclu virtuos.

- scăderea valorii produsului marginal al factorilor de producţie ; - scăderea veniturilor ; - scăderea cheltuielilor ; - scăderea profiturilor ; - lipsă de investiţii ; - ciclu vicios.

u.m. O

er ee

VPMkr

VPMke

0 Q1 Q2 Q

Figura 11.5. Expansiunea datorată investiţiilor într-o regiune atractivă

122

c. structurarea plăţilor la nivel naţional : aceste plăţi determină apariţia unor deosebiri interregionale, în cadrul multor economii membre ale U.E., ca urmare a faptului că structura plăţilor la nivel naţional determină ca ratele salariilor regionale să reflecte cu multă dificultate condiţiile pieţei regionale a muncii. Acolo unde apar diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă, de exemplu, acestea nu sunt neapărat reflectate de diferenţele de salariu la nivel regional (dacă salariile sunt comparate cu media pe ţară).

d. economiile de scară : aceste economii pot fi interne sau externe, ambele reprezentând surse importante ale creşterii potenţiale şi ambele tinzând să aibă un efect cumulativ în procesul de realizare a producţiei. Contribuţia economiilor de scară la realizarea creşterii constă în accentuarea concentrării şi polarizării creşterii şi expansiunii economice în zonele sigure sau în zonele de creştere, în detrimentul zonelor nesigure (defavorizate). Un posibil efect al procesului de diferenţiere, în limitele spaţiale, a creşterii economice, în cadrul U.E., îl constituie crearea unei zone supranaţionale de creştere. O astfel de zonă este cea cunoscută sub numele de La Dorsale, care se întinde de la Londra până la Frankfurt şi Roma. Modelul zonei de dezvoltare La Dorsale este mult mai popular în Germania decât în Franţa, din motive pur geografice. Francezii preferă conceptul de zone de dezvoltare supranaţionale est - vest, în cadrul U.E.. O astfel de zonă se situează în nord, de la Paris la Frankfurt şi Berlin, iar o alta în sud, de la Barcelona la Marsilia şi Roma, cunoscută sub numele de Arc Mediteranian. Periferia reprezintă problema cea mai acută pentru dezvoltarea U.E.. Zonele periferice includ regiuni precum sudul Italiei, o bună parte din Grecia, sudul Spaniei, Irlanda şi cea mai mare parte din Scoţia, precum şi majoritatea regiunilor din cele 10 state noi membre ale U.E. Pe de altă parte, existenţa unei rate ridicate a salariilor într-o regiune va atrage un număr mare de imigranţi, care vor mări oferta de forţă de muncă în acea regiune, concomitent cu reducerea nivelului ratei salariilor, până când echilibrul va fi restabilit. Acest model are la bază piaţa cu concurenţă perfectă şi respectă următoarele postulate :

a. oferta de factor muncă este perfect elastică ; b. nu există costuri aferente mobilităţii interregionale (nici măcar cele financiare); c. nu există bariere la intrarea - ieşirea pe/de pe piaţa regională a muncii ; d. salariile sunt flexibile: ca urmare diferenţele interregionale de salarii reflectă condiţiile

relative ale cererii şi ofertei de factor muncă ; e. atât forţa de muncă cât şi firmele sunt perfect informate asupra condiţiilor pieţei

muncii,.financiare sau sociale) ; În practică, aceste condiţii nu se regăsesc în totalitate niciodată. Factorul muncă, de

exemplu, nu prezintă o ofertă perfect elastică şi nu este perfect informat asupra condiţiilor pieţei. În

mod asemănător, migraţia interregională nu operează ca un mecanism perfect de echilibrare a pieţei

muncii.

Ca urmare, modelul clasic al pieţei factorului muncă, prezintă numai o valoare pur teoretică.

123

Figura 11.6. Regiunile centrale şi periferice ale U.E.

11.3. Organizaţia Regiunilor Europei 11.3.1. Elemente de natură istorică şi politică

Iniţial, regiunile caracterizate prin probleme similare (cele alpine, periferice, în curs de

reconversie industrială etc.) au susţinut ideea necesităţii găsirii unor soluţii prin crearea unor

organizaţii interregionale.

Acest fapt a dat activităţii lor o nouă dimensiune politică, conducând la fondarea, în

14.06.1985, a Consiliului Regiunilor Europei, în Louvain - la - Neuve (Wallonia).

Un număr de 47 regiuni individuale şi 9 organizaţii interregionale au fondat, apoi, ceea ce a

devenit Asociaţia Regiunilor Europei (A.E.R.). În numai 9 ani, numărul membrilor A.E.R. a ajuns

la 250, astfel încât, în prezent, A.E.R. a fost recunoscută drept un partener viabil pentru instituţiile

europene.

Începând cu anul 1989, A.E.R. a primit statutul de observator la Consiliul Europei şi, prin

intermediul acestui statut, a contribuit activ la crearea noului Congres al Autorităţilor Regionale

124

şi Locale, care îşi desfăşoară activitatea pe două secţiuni separate : cea locală şi cea regională. De

asemenea, A.E.R. urmăreşte obţinerea unei mai bune reprezentări în cadrul Consiliului Europei,

respectiv în cadrul Conferinţelor interguvernamentale.

Primul succes important obţinut de către A.E.R. a fost stabilirea, în cadrul Consiliului

Consultativ al Autorităţilor Regionale şi Locale, a unui Comitet al regiunilor (Maastricht - 1988).

Prin aceasta, s-a legiferat faptul că A.E.R. a devenit un partener deosebit în edificarea unei

noi Europe.

11.3.2. Structura Asociaţiei Regiunilor Europei (A.E.R.) În anul 1992, A.E.R. s-a reorganizat şi a căpătat un nou statut (vezi figura 11.7).

Adunarea generală- se întruneşte anual şi este formată din reprezentanţii politici ai

regiunilor membre. Termenul de regiune acoperă autorităţile aflate sub nivelul guvernului central.

Această autoritate trebuie să reprezinte un parlament regional ales sau, atunci când un astfel

de parlament nu există, o grupare reprezentativă aleasă la nivel regional. Adunarea generală

stabileşte strategia politică a A.E.R., votează bugetul şi componenţa comitetelor, acceptă sau refuză

primirea de noi membri.

Ea alege preşedintele A.E.R. şi membrii biroului, pe o perioadă de doi ani, precum şi pe

secretarul general, pe o perioadă de cinci ani.

Biroul - se întruneşte de 3 ori pe an şi constituie organul executiv al A.E.R. Este format din

40 membri aleşi de Adunarea generală şi are ca principală atribuţie luarea tuturor deciziilor necesare

derulării activităţii între sesiunile plenare şi pe cele şase comitete.

Comitetele- au fost create, în 1992, pentru a examina toate probleme regionale care pot

determina Biroul şi Adunarea generală să ia deciziile politice necesare.

Programele lor anuale şi rezoluţiile lor politice sunt votate de către Adunarea generală, la

recomandarea Biroului.

Secretariatul general- se găseşte la Strasbourg şi are ca obiective principale pregătirea

deciziilor pentru o multitudine de chestiuni politice precum şi organizarea activităţii zilnice

(curente) a comitetelor.

Oficiul A.E.R. din Bruxelles, care este afiliat la Secretariatul general, analizează ultimele

realizări din cadrul U.E. şi oferă informaţiile necesare, în acest domeniu, regiunilor membre. Oficiul

din Bruxelles este, practic, o conexiune cu Instituţiile europene şi contribuie la o mai bună

reprezentare a regiunilor, în cadrul acestor instituţii.

125

Adunarea generală (282 membri)

Biroul (40 membri)

Preşedinte

Vicepreşedinte cu programul de management

Prim - vicepreşedinteVicepreşedinte cu

probleme de trezorerie

Vicepreşedinţii Instituţiilor Europene

Comitetul Regiunilor

(U.E.)

C.L.R.A.E. (Consiliul Europei)

Secretar general

Comitet I Comitet IV

- Consiliul Europei - U.E. - Constituţia europeană - Tratatul de la Maastrict

- Coeziunea socială - Servicii sociale - Sănătate publică

Comitet II Comitet V

- Cooperarea Est - Vest - O.S.C.E. -Programul CENTURIO

- Politici regionale -Planificarea infrastructurii - Planificarea protecţiei mediului şi turismului la nivel regional

Comitet III Comitet VI

- Cooperarea N - S - Relaţii cu regiunile ne - europene

- Cultură - Educaţie - Calificare

Figura 11.7. Structura organizatorică a A.E.R.

126

11.3.3. Regiunile membre ale A.E.R. A.E.R. grupează regiuni din 23 de ţări : Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca,

Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Regatul Unit, Norvegia, Olanda,

Polonia, Portugalia, România, Rusia, Spania, Suedia, Ucraina şi Ungaria..

Din România, judeţele afiliate la A.E.R. sunt : Alba, Arad, Bistriţa - Năsăud, Brăila,

Harghita, Hunedoara, Satu Mare şi Timiş.

11.3.4. Obiectivele A.E.R. Sunt grupate în patru mari categorii :

organizarea cooperării dintre regiunile europene, realizarea unui dialog, a unor

iniţiative mixte între regiunile europene în condiţiile respectării legislaţiei fiecărui stat ;

creşterea gradului de reprezentativitate în cadrul instituţiilor europene;

promovarea regionalismului şi federalismului în Europa ;

demonstrarea solidarităţii faţă de regiunile dezavantajate prin contribuţia la

elaborarea măsurilor şi strategiilor de dezvoltare descentralizată.

11.3.5. Programele A.E.R. A.E.R. a pus operă următoarele programe principale :

EURODYSSEY : program de schimburi regionale în legătură cu integrarea

socială a tinerilor şomeri.

În 1985, a fost creat European Youth Tour, mai târziu redefinit ca Eurodyssey, un

program regional şi multilateral. El apare ca un supliment al programelor deja derulate, referitoare

la tinerii cu o înaltă calificare sau cu un nivel de instruire extrem de ridicat. Participanţii la acest

program urmează un curs de limbă străină, cu o durată de 4 săptămâni, organizat de către o anumită

regiune, urmat de o practică industrială în diferite companii, pe o perioadă de 2 - 6 luni;

CENTURIO : program A.E.R. de deschidere spre regiunile din centrul şi estul

Europei, ce se bucură de o largă participare din partea membrilor din această zonă geografică.

Scopul programului Centurio este acela de a oferi oficialităţilor regionale din noile state

democratice, din centrul şi estul Europei, o pregătire specială în legătură cu organizarea şi

administrarea descentralizată. Programul cuprinde un seminar introductiv, cu durata de o

săptămână, referitor la conceptele de federalism şi regionalism, instituţii europene, cooperare

interegională, urmat de cursuri de limbi străine şi de o documentare practică, de 10 săptămâni,

realizată în cel puţin două regiuni diferite;

127

OUVERTURE : program derulat din iniţiativa a patru membri A.E.R.

(Strathclyde, Asturia, Piemont şi Saar) şi se adresează regiunilor din centrul şi estul Europei. Iniţiat

în primăvara anului 1991, el a inclus deja 47 de proiecte în Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia şi

fosta Yugoslavia;

ICON :program de protejare şi dezvoltare a diversităţii culturale a Europei. În 1989,

acest program a fost iniţiat şi, apoi, dezvoltat ca un schimb de informaţii în acest domeniu. În

perioada 1992 - 2005, programul a inclus seminarii, expoziţii, schimburi artistice şi culturale etc.;

Acţiunea selectivă: program ce se referă la acţiunile umanitare, ca aceea legată de

sponsorizarea Jocurilor Olimpice ale handicapaţilor mintali, care s-au desfăşurat în 1990, la

Strathclyde;

Schimburile de experienţă : cuprind programe menite să promoveze transferurile

de know - how între regiunile dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate şi au fost iniţiate încă din

1989, din iniţiativa Parlamentului European. O trăsătură specifică a acestor programe o constituie

flexibilitatea şi totala lor descentralizare managerială. În final, 3 regiuni din trei ţări diferite au

acceptat susţinerea a câte un asemenea proiect, pe o durată de 12 - 18 luni.

Începând cu anul 1993, A.E.R. a coordonat programul Neighbour in Need, care a asigurat

asistenţă unui număr de 300.000 refugiaţi din fosta Yugoslavie. Această operaţiune a fost susţinută

de către toţi membrii A.E.R., inclusiv de România.

REZUMAT: Fiecare activitate economică, din cadrul regiunilor Europei, îşi are acum locul său propriu

în cadrul pieţei europene unice. Cu toate că anumite aspecte ale armonizării pieţei europene sunt

încă neatinse, efectele economice potenţiale nu pot fi ignorate.

Atât timp cât naţiunile şi regiunile individuale îşi păstrează independenţa şi diversitatea

culturală şi lingvistică, piaţa unică va avea o influenţă majoră asupra dezvoltării economice.

Crearea pieţei europene este importantă prin dimensiunea şi potenţialul său economic. În

termeni legaţi de creştere, venituri şi populaţie, piaţa europeană rivalizează cu piaţa americană.

CONCLUZII:

Expansiunea şi comerţul devin importante pentru întreaga economie europeană cât şi pentru

toate regiunile ei. În mod tradiţional, economiile Europei Centrale şi Răsăritene sunt mult mai

deschise decât, de exemplu, cea a S.U.A. sau a statelor ei componente.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL: 1. Programul CENTURIO cuprinde, printre altele, cursuri de limbi străine şi:

128

a. o practică industrială în diferite companii;

b. seminarii şi expoziţii;

c. schimburi artistice şi culturale;

d. seminar introductiv referitor la conceptele de naţionalism şi regionalism, instituţii

europene, cooperare interregională;


2. Obiectivele A.E.R. sunt grupate în:

a. două categorii;

b. cinci categorii;

c. trei categorii;

d. patru categorii;


3. Coeziunea socială, serviciile sociale şi sănătatea publică constituie domeniile de

activitate pentru:

a. Comitetul IV al A.E.R.;

b. Comitetul I al A.E.R;

c. Comitetul II al A.E.R.;

d. Comitetul III al A.E.R.;


4. Regiunea, în accepţiunea A.E.R., este caracterizată de:

a. un parlament regional;

b. mai multe judeţe;

c. teritoriul unei ţări;

d. o grupare reprezentativă aleasă la nivel regional;


5. Emigranţii tind să se reîntoarcă în regiunile lor de origine în:

a. primul stadiu ocupaţional;

b. al doilea stadiu ocupaţional;

c. al treilea stadiu ocupaţional;

d. perioada estivală;


6. Postulate ale modelului pieţei regionale a factorului muncă sunt:

a. oferta de factor muncă este perfect elastică;

b. salariile sunt flexibile;

129

c. salariile nu sunt flexibile;

d. oferta de factor muncă nu este perfect elastică;

e. nu există bariere la intrarea-ieşirea pe/de pe piaţa regională a muncii.

A. a+b+e; B. a+b+c; C. a+b+d; D. b+c+d; E. b+c+e.

7. Zona de dezvoltare situată între Paris, Frankfurt şi Berlin poartă denumirea de:

a. zona asistată;

b. Arc Mediteranean;

c. La Dorsale;

d. Zona de dezvoltare supranaţională est-vest;


8. Divergenţele la nivelul regiunilor U.E. se referă la:

a. perceperea riscului;

b. PIB/locuitor;

c. localizări;

d. economiile de scară;

e. migraţia factorului muncă.

A. a+b+c; B. a+b+d; C. a+b+e; D. b+c+d; E. a+c+d.

130

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester Wheatsheaf, 1993.

2. Blaug M., Teoria economică în retrospectivă , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1992.

3. Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992.

4. Clarke M., Gibbs D., Brime E.K., Law C.M., Regional Development in the 1990's,

Jessica Kingsley Publishers, London, 1992.

5. Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993.

6. Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în Revista Română de

Statistică, Nr.6/1990.

7. Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian

lines, Oxford Economic Papers, 1975.

8. Frege X., Descentralizarea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

9. Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994.

10. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.

11. Kohnstamm P.P., Urban renewal and public - private partnership in the Netherland, în

Urban Regeneration, E. and F.N. Spon, London, 1993.

12. Naisbitt J., Aburdene P.,Anul 2000. Megatendinţe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

13. Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the Netherlands, University

College London Press, London, 1993.

14. Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for

E.F.T.A. countries, Journal of Common Market Studies, 1990.

15. Sloman J.,Economics , Prentice Hall, New York, 1994.

16. Suesser J. R., Tranziţia statistică în Europa Centrală şi Orientală. Statisticile economice -

elemente pentru o strategie", în Revista Română de Statistică, Nr. 2-3/1993.

17. Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de

cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.

18. Walsh J., The Republic of Ireland, Jessica Kingsley Publishers, London, 1992.

19. Winters L. A., International Economics, Routledge, London, 1992.

20. Witbraad F., Jorna P., Waterfront Regeneration : the IJ Embankments Project in

Amsterdam, în Urban Regeneration, E. and F.N. Spon, London, 1993.

21. Academia Română. Institutul Naţional de Cercetări Economice, Studii şi cercetări

economice, nr.1/1995.

131

22. European Commission, Regulation no. 1059/2003, Official Journal L 154, 21.0.6.2003.

23. European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.

24. European Commission, Euro area unemployment down to 7,8%, Paper 103, 01.08.2006.

25. Eurostat, The Statistical Office of the European Communities, Regional GDP per

inhabitant in the E.U.25, Paper no. 63, 18.05.2006.

26. Eurostat, Regional GDP in the European Union, Luxembourg, 2006.

27. H.M.S.O., Department of the Environment , Anual Report, London, 1993.

28. Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia

Politici Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul

Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.

.

132

CHEIA EXERCIŢIILOR

Capitolul I: 1-a,b; 2-e; 3-e; 4-A; 5-b. Capitolul II: 1-a,e; 2-e; 3-d; 4-e; 5-e; 6-a,b. Capitolul III: 1-b; 2-b,c; 3-a,d; 4-e; 5-e; 6-c; 7-b,d; 8-a,b; 9-e. Capitolul IV: 1-b,c; 2-D; 3-b,d; 4-b; 5-a,c; 6-d; 7-d; 8-C; 9-e. Capitolul V: 1-b; 2-c; 3-a; 4-d,e; 5-D; 6-d; 7-c; 8-d; 9-a,b; 10- b,d; 11-a. Capitolul VI: 1-c,d; 2-C; 3-d; 4-b; 5-e; 6-a; 7-d; 8-c; 9-a; 10-c. Capitolul VII: 1-c; 2-c; 3-d; 4-a; 5-c,d; 6-a,c; 7-c; 8-a; 9-e; 10-c. Capitolul VIII: 1-a; 2-e; 3-e; 4-c; 5-c; 6-a; 7-E; 8-a,c; 9-e. Capitolul IX: 1-b; 2-d; 3-B; 4-b; 5-d; 6-a; 7-a,b; 8-d; 9-a,c; 10-e; 11-e. Capitolul X: 1-e; 2-d; 3-a; 4-a,d; 5-c; 6-A; 7-d; 8-E; 9-d; 10-e; 11-b,c; 12-e. Capitolul XI: 1-E; 2-b,c; 3-a,e; 4-a,d; 5-a; 6-a,d; 7-c; 8-c,d.

133

CUPRINS CAP.I. FUNDAMENTELE ECONOMIEI SPATIALE………………………………………….3

1.1. Noţiunea de spaţiu economic …………………………………………........................................3

1.2. Originile ştiinţei regionale……………………………………………………………………….4

1.3. Caracteristicile dezvoltării regionale………………………………………………………………….5

1.4. Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regional……………..………………………………5

CAP.II. DEFINIREA CONCEPTULUI DE REGIUNE ……………...……..Error! Bookmark

not defined.

2.1. Regiunea din punct de vedere geografic……………………………..................................................10

2.2. Regiunea din punct de vedere ecologic………………………………………………………...11

2.3. Regiunea din punct de vedere social…………………………………………………………………12

2.4. Regiunea din punct de vedere cultural………………………………….............................................12

2.5. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene…..………………………………13

2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în România…………………………………………………...15

2.7. Eurozonele…………………………………………………………………….......................................17

CAP. III. ABORDAREA SISTEMATICA A PROBLEMELOR REGIONALE. EVOLUTIA

CONCEPTIILOR PRIVIND SISTEMELE SOCIO-ECONOMICE REGIONALE ………..21

3.1. Caracteristicile generale ale sistemelor regionale………………………………………………….21

3.2. Concepţia von Thünen asupra sistemelor socio – economice regionale………………………….22

3.3. Concepţia lui Wilhelm Launhardt………………………………………..…………………………..22

3.4. Concepţia lui A. Weber………………………………………………………………………………..23

3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess…………………………………………..…………………………...23

3.6. Concepţia lui W. Leontief……………………………………………………………………………..23

3.7. Concepţia lui W. Isard…………………………………………………………………………………24

3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor regionale...............................................25

3.9. Contabilitatea regională ………………………………………………………………………………25

3.10. Econometria regională…………………………………………………….........................................26

3.11. Analiza integrată multiregională…………………………………………………………………….26

CAP.IV. ANALIZA POLITICILOR REGIONALE …………………...….…………………...29

4.1. Fundamentele politicii regionale……………………………………………………………….29

4.2. Instrumentele politicii regionale……………………………………………………………………...30

4.3. Controlul amplasării ramurilor ………………………………………………………………...30

4.4. Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul U.E……………............................................32

134

4.5. Implementarea politicilor regionale………………………………………………………………….33

4.6. Comensurarea efectelor politicilor regionale……………………………………………………….34

4.7. Politicile urbane………………………………………………………………………………………..34

4.8. Politica regională din România………………………………………………..........................................35

CAP.V. ECHILIBRUL GENERAL AL ACTICITATII ECONOMICE

REGIONALE………………………………………………………………………………………43

Error! Bookmark not defined.

5.1. Teoria optimului economic……………………………………………………………………………43

5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială………………………………………...44

5.3. Modelele de localizare………………………………………………………………………………...45

CAP.VI. SISTEMUL INFORMATIONAL AL ACTIVITATII ECONOMICE

REGIONALE………………………………………………………………………………………57

6.1. Elemente teoretico - metodologice ale sistemului informaţional regional…………….57

6.2. Evoluţia sistemului informaţional al activităţii socio-economice regionale. Sistemul

informaţional statistic teritorial din România…………………………………………………………....62

CAP.VII SISTEMUL INFORMATIC AL ACTIVITATII ECONOMICE

REGIONALE………………………………………………………………..……………………..68

7.1. Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional…………………………………………68

7.2. Evoluţia sistemului informatic al activităţii regionale. Sistemul informatic statistic de asistare a

deciziilor la nivel regional în România……………………………………………………………………70

7.3. Importanţa sistemului informatic la nivel regional…………………………………………………71

CAP.VIII. MODELAREA ECONOMICA LA NIVEL REGIONAL ………………………...74

8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial……………………………………………………………….74

8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial……………………………………………………………….78

CAP.IX. METODE DE ANALIZA REGIONALA ………………………..................................84

9.1. Prezentare generală……………………………………………………………………………………...84

9.2. Analiza factorială………………………………………………………………………………………..86

9.3. Analiza cluster………………………………………………………………………………………….92

CAP.X. CRESTEREA ECONOMICA REGIONALA …………………….Error! Bookmark

not defined.

10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale………………………………………………….96

10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională…………………………............................................99

10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice……………………………............................................101

10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea economică regională…………105

135

CAP.XI. PREOBLME REGIONALE IN CONTEXT EUROPEAN ………………………...116

11.1 Locul regiunii în context european……………………………………………………………………116

11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E…………………………………………..119

11.3. Organizaţia Regiunilor Europei…………………………………………………………………124

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………………………………………………....131 CHEIA EXERCIŢIILOR………………………………………………………………………..133

Cuprins

Politici �i economie regională

Cuprins

CAP.I. Abordarea ştiinţifică a problemelor regionale………………………4 1.1. Abordarea spaţiului în context regional…………………………….............4 1.2. Ştiinţa regională……………………………………………………................5 1.3.Caracteristicile dezvoltării regionale………………………………………….5 1.4.Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regionale…………………..6 CAP.II. REGIUNEA ………………………………………………………………..8 2.1. Conceptul de regiune…………………………………………………………8 2.2. Regiunea din punct de vedere geografic……………………………………8 2.3. Regiunea din punct de vedere ecologic…………………………………...10 2.4. Regiunea din punct de vedere social………………………………………10 2.5. Regiunea din punct de vedere cultural…………………………………….10 2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene..............11 2.7. Criteriile de departajare a regiunilor în România....................................12 2.8.Euroregiunile şi eurozonele....................................................................14 CAP. III. Evoluţia concepţiilor privind sistemele socio-economice regionale…………………………………………………………………………..18 3.1. Conceptul de sistem regional………………………………………………18 3.2. Concepţia von ThÜnen asupra sistemelor socio -economice regionale…………………………………………………………………………...19 3.3. Concepţia luI Wilhelm Launhardt............................................................19 3.4.Concepţia lui A. Weber………………………………………………………19 3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess……………………………………………..20 3.6. Concepţia lui W. Leontief……………………………………………………21 3.7. Concepţia lui W. Isard……………………………………………………….21 3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor regionale…....22 3.9. Contabilitatea regională………………………………...............................23 3.10. Econometria regională……………………………………………………..23 3.11. Analiza integrată multiregională…………………………………………..23 CAP.IV. Analiza politicilor regionale…………………...…………………….28 4.1. Fundamentele politicii regionale……………………………………………28 4.2. Momente cheie.......................................................................................29 4.3. Institu�ii europene de implementare a politicii regionale.........................30 4.4.Instrumentele politicii regionale...............................................................30 4.5. Controlul amplasării ramurilor……………………………………………....31 4.6.Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul U.E………………… Error! Bookmark not defined. 4.7. Disparită�ile regionale la nivelul Uniunii Europene………………………33 4.8.Implementarea politicilor regionale…………………………………………34 4.9.Comensurarea efectelor politicilor regionale………………………………34 4.10. Politicile urbane……………………………………………………………..35 4.11. Politica regională din România………………………………………………..37 4.12. Institu�ii, autorită�i �i programe de management �i dezvoltare în România……………………………………………………………………………….38 CAP.V. Echilibrul general al acticitatii economice regionale……………52 5.1. Teoria optimului economic………………………………………………….52 5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială……………….53 5.3. Modelele de localizare………………………………………………………54

Cuprins


5.4. Modele de cuantificare a dezechilibrelor regionale…………………………….57 5.5. Modele ale echilibrului multiregional �i cre�terii economice…………………...59 CAP.VI. Sistemul informational regional…………………………………….70 6.1.Fundamentele sistemului informaţional regional………………………….70 6.2. Analiza sistemului informa�ional statistic regional din România.............73 CAP.VII Sistemul informatic regional……………………………………….80 7.1.Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional………………80 7.2.Sistemul informatic regional în România…………………………………..82 7.3. Impactul sistemului informatic regional……………………………………83 CAP.VIII. Modele economice regionale……………………………….........88 8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial……………………………………..88 8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial……………………………………..91 CAP.IX. Analiza regională……………………………....................................98 9.1. Prezentare generală…………………………………………………………….98 9.2. Analiza factorială………………………………………………………………..99 9.3. Analiza cluster………………………………………………………………100 CAP.X. Cresterea economica regională……………………………………105 10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale……………………….105 10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională…………………………….107 10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice……………………………….109 10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea economică regională………………………………………………………………...110 CAP.XI. Abordarea europeană a problemelor regionale………………..119 11.1 Locul regiunii în context european…………………………………………..119 11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E…………………...121 11.3. Adunarea Regiunilor Europei (A.R.E.)………………………………….123 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………….131

Modulul 9: Analiza regională


98

ANALIZA REGIONALĂ

Obiective specifice: cunoa�terea, în�elegerea �i aprofundarea metodelor de analiză la nivel regional. Rezultate a�teptate: posibilitatea alegerii �i utilizării celei mai bune metode de analiză regională într-o situa�ie specifică. Competen�e dobândite:

cunoa�terea metodelor de analiză regională în evolu�ie �i con�inut; precizarea caracteristicilor fiecărei metode de analiză regională

comparativ cu alte metode; în�elegerea locului �i rolului metodelor de analiză în cadrul �tiin�ei

regionale.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore

9.1. Prezentare generală

Analiza multivariabilă constituie un exemplu concludent de analiză regională. Ea poate fi definită ca o conjugare de metode statistice care analizează simultan variabilele observate, realizând o viziune de conjunctură a problemelor, descriind interacţiunea dintre factori la nivel regional. Rezumând, tehnica multivariabilă prezintă următoarele particularităţi:

analizează o cantitate mare de date cu o pierdere infimă de informaţii şi, în majoritatea cazurilor, prezintă o imagine grafică ;

permite analiza simultană a tuturor informaţiilor legate de fenomenul studiat şi a tuturor factorilor care intervin asupra sa ;

constituie un instrument important pentru o definire sistematică a unor cantităţi mai mari de informaţii regionale, mai ales în fazele iniţiale ale modelării ;

permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale ; favorizează îmbunătăţirea modelelor utilizate de macro şi

microeconomie prin elaborarea de noi variabile structurale. Pe de altă parte, metodologia multivariabilă prezintă şi o serie de inconveniente, precum :

eventuala dificultate de interpretare a rezultatelor în termeni de variabilitate economică semnificativă. Ca efect, factorii rezultaţi vor proveni din combinaţii liniare care nu corespund neapărat unei structuri economice uşor de identificat ;

rezultatul analizei este condiţionat de cauze subiective ca, de exemplu, alegerea variabilelor ;

posibilitatea investigatorului de a forţa interpretarea variabilelor şi a ipotezelor de lucru pentru a le apropia de realitatea economică.

Există o multitudine de tehnici concrete de analiză statistică multivariabilă : analiza factorială, analiza de corespondenţă, analiza discriminantă etc.


etapa iniţială : specifică obiectivele şi ipotezele de studiu. Ea defineşte universul de studiu (limitele, perioada temporală de referire etc.) şi ajustează cronograma procesului de cercetare;



99

matricea informaţională (tabelul de date) : permite extragerea şi codificarea datelor, ordonarea şi conjugarea lor;

analiza multivariabilă : depinde de natura datelor, de modul lor de organizare şi diferă ca tehnică de aplicare de la caz la caz.

interpretarea şi prezentarea rezultatelor : rezultatele vor fi însoţite de un comentariu de specialitate. Această etapă are un caracter subiectiv puternic şi, de aceea, nu garantează o interpretare corectă a rezultatelor obţinute. 9.2. Analiza factorială

Tehnica analizei factoriale multivariabile utilizează, în esenţă, algebra liniară. Aceasta permite o analiză post-factum a întregii cantităţi disponibile de informaţii. În particular, analiza factorială constă în studiul structurii unui număr de fenomene rezultate din observarea individuală a variabilelor. Ea semnifică o reprezentare simplificată, o sinteză a cercetării la nivel regional, care se bazează iniţial pe tendinţele generale şi pe dispersiile fenomenelor (vezi figura 9.3). În final, analiza factorială rezumă şi sintetizează informaţiile conţinute într-un tabel de date şi într-o reprezentare grafică a norului de puncte aferent lor. Informaţiile şi punctele de pe grafic aferente lor gravitează în jurul unui centru G (figura 9.4.).

Există diverse formule matematice care cuantifică cantitatea de informaţii aferentă unui tabel de date, toate incluzând mediile distanţelor dintre diferite puncte în spaţiu. Din acest motiv, este necesar să definim noţiunea de distanţă. Distanţa dintre doi indivizi, reprezintă o variabilă care depinde de gradul de asociere între aceştia. Distanţa cel mai des utilizată ca variabilă cantitativă este distanţa euclidiană. Analiza factorială se realizează în patru etape :

calculul matricei de corelaţie pentru toate variabilele prin care se realizează oportunitatea efectuării analizei factoriale ;



calculul valorilor factorilor : cu multiple aplicaţii în analiza economică regională. În figura 9.6, este prezentat algoritmul pe care îl parcurge analiza factorială a componentelor principale.

matricea de corelaţie: explică corelaţiile dintre variabile, corelaţii de tip factorial. Coeficienţii de corelaţie evidenţiază situaţia când apare o informaţie mai mult sau mai puţin redundantă, care poate fi eliminată. Un instrument de studiere a valorii coeficienţilor de corelaţie îl constituie testul de sfericitate de tip Bartlett, care porneşte de la ipoteza că matricea de corelaţie este o matrice identică. Aceasta înseamnă că nu există corelaţii între variabile.

Un alt instrument ce poate fi utilizat în cadrul acestei analize îl reprezintă cel al coeficienţilor de corelaţie parţială, care evidenţiază corelaţiile ce se stabilesc între anumite părţi ale variabilelor.



100

Matricea care recurge la coeficienţii de corelaţie parţială negativi poartă denumirea de matrice de corelaţie anti-imagine (Anti Image Correlation Matrix).

extragerea factorilor: obiectivul acestei etape constă în determinarea factorilor şi a conţinutului variabilelor originare. Există diferite metode de extragere a factorilor, care folosesc combinaţii liniare ale indicatorilor primitivi, intercorelate între ele. Se procedează în mod iterativ, selecţionându-se o primă combinaţie liniară de variabile, care cuantifică procentajul maxim posibil de variaţie totală. Apoi, se alege o componentă principală secundă intercorelată cu cea anterioară. Componenta principală evidenţiază variaţia totală a obiectivului de sinteză prin reducerea informaţiilor la un număr mic de indicatori. Logic, variaţia explică acumularea progresivă de factori succesivi. În această etapă, un criteriu des utilizat este acela al selecţionării componentelor principale cu o valoare proprie supraunitară. O altă metodă de selecţionare a factorilor o constituie testul Scree, care se bazează pe un examen vizual al graficului valorilor proprii în care, pe orizontală, sunt evidenţiaţi diferiţi factori (F1, F2, ...), iar pe verticală, valorile lor corespondente.

rotaţia factorilor: matricea factorilor (de corelaţie) şi extragerea factorilor, evidenţiază relaţiile dintre factori şi variabilele individuale, dar este dificil să se identifice semnificaţia factorilor respectivi. Ca urmare, rotaţia transformă matricea iniţială în una mult mai uşor de interpretat.

Există mai mulţi algoritmi de realizare a rotaţiei ortogonale. Cel mai des utilizat este algoritmul varimax, care urmăreşte minimizarea numărului de variabile în vedere simplificării factorilor. O altă metodă, quartimax, minimizează numărul de factori necesari pentru a explica o variabilă, în timp ce algoritmul equamax reprezintă o sinteză a metodelor prezentate anterior. 9.3. Analiza cluster Metoda are la bază o matrice de date referitoare la n indivizi şi p variabile, tipică pentru analiza multivariabilă (multivariante). În acest caz, apar întrebări ca : sunt aceste variabile similare ? Sunt indivizii similari ? Matricea de corelaţie obţinută, de tipul p•p, nu poate permite sintetizarea informaţiilor şi în grupuri de variabile. Calculând o matrice de proximitate a observaţiilor (n•n), analiza cluster face un pas înainte, dar nu realizează o clasificare a indivizilor pe baza informaţiilor disponibile. Din acest motiv, indivizii vor fi reprezentaţi într-un spaţiu euclidian, în care poziţiile lor depind de valoarea variabilelor (vezi figura 9.9)

Analiza cluster implică parcurgerea a două etape : selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii ; algoritmul de clasificare.

Realizarea selecţiei variabilelor: implică rezolvarea a cel puţin trei categorii de probleme :

dacă variabilele sunt date în unităţi diferite ; dacă variabilele sunt corelate ; dacă avem un număr mare de variabile.

Dispunând de o matrice de date, putem evidenţia similitudinea indivizilor în funcţie de valorile variabilelor introduse şi de distanţa dintre

Modulul 9: Analiza regională centre. Practic, indivizii pot fi consideraţi ca vectori într-un spaţiu p dimensional, în care p reprezintă numărul de variabile. Conceptul de distanţă cel mai des utilizat este acela de distanţă euclidiană. Algoritmul de clasificare : are la bază metoda iterativă, de grupare a elementelor bazice în conglomerate specifice, până la atingerea nucleului unic. Definirea distanţei dintre conglomerate are o influenţă decisivă asupra grupărilor rezultate. Ca urmare, apar patru modalităţi de definire a distanţei:

până la vecinul cel mai apropiat (single linkage or nearest neighbour) : distanţa dintre două conglomerate C şi C', se defineşte la fel ca şi cea dintre două elemente aparţinând lui C şi C'.

până la vecinul cel mai îndepărtat : distanţa dintre conglomeratele C şi C' este cea mai mare posibilă între două elemente ale conglomeratelor ;

distanţa până la centru (average linkage) : distanţa dintre centrele celor două grupări ;

distanţa medie a grupului : media distanţelor formate între un element aparţinând lui C şi altul al lui C'. Rezumat:

Numele de analiză cluster se utilizează pentru a defini o mare varietate de tehnici, care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor. Astfel de tehnici sunt : analiza conglomeratelor, taxonomia numerică, crearea de tipologii etc. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor, mult mai simplificat. Pe de altă parte, sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate. Concluzii:

Pornind de la realitatea că economia regională reprezintă o disciplină care studiază fenomenele socio-economice şi politice care ţin de o anumită dimensiune spaţială, unul dintre obiectivele principale ale investigaţiei ştiinţei îl constituie cunoaşterea exactă a teritoriului sau, mai exact, a comportamentului variabilelor socio-economice în spaţiu. Exemple ilustrative: Y

F1

0 X


101Figura 9.3. Reprezentarea factorială


G

G

0 0


START


Descrierea elementară

a variabilelor medii şi a deviaţiilor

Tipizarea matricei de

date. Calculul matricei de corelaţie

Diagonalizarea

matricei de corelaţie Figura 9.6. Algoritmul analizei factoriale Calcularea

componentelor principale (factorilor)

Rotaţia

Interpretarea



STOP Politici �i economie regională

102


Variabila 2


103

)

Variabila 1

0

Variabila 3


Test de autoevaluare: 1. Tehnica multivariabilă: a. analizează o cantitate mare de date cu o pierdere mare de informaţii;



d. a+c; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Relaţia reprezintă: (2

1/

2/ ∑

=

−=p

jjiijii xxd

a. distanţa euclidiană; b. distanţa dintre doi indivizi i şi i’; c. distanţa simetrică; d. distanţa dintre doi indivizi i şi i’ între care se află p variabile; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Etape ale analizei factoriale sunt: a. calculul valorilor factorilor; b. calculul mediilor ponderate; c. calculul determinantului; d. rotaţia; e. calculul matricei de corelaţie.

A. a+b+c; B. a+d+e; C. a+c+e; D. b+c+d; E. b+c+e. 4. ….reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor:

a. soluţia rotată; b. soluţia nerotată; c. matricea de corelaţie; d. analiza cluster; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster: a. se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai simplificat;



104

b. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate; c. are la bază o matrice tipică; d. nu limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai simplificat; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+b+c; D. e; E. b+c+d. 6. Etapele analizei cluster sunt:

a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii; b. algoritmul de clasificare; c. normalizarea; d. spaţiul euclidian; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază: a. metoda mediilor; b. metoda proporţiilor; c. metoda substituţiei; d. metoda iterativă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Modulul 2: Regiunea

Politici si economie regionala 8

Regiunea

Obiective specifice: cunoa�terea, în�elegerea, aprofundarea �i utilizarea no�iunilor specifice analizei regiunii: regiunea geografică, regiunea ecologică, regiunea socială, regiunea culturală. Rezultate a�teptate: studen�ii vor în�elege, gestiona �i opera cu criteriile de departajare a regiunilor în Uniunea Europeană �i în România. Competen�e dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul, studen�ii vor avea posibilitatea să:

definească �i să opereze cu anumite entită�i regionale ; precizeze specificul fiecărei abordări a regiunii; în�eleagă locul �i rolul regiunii în cadrul dezvoltării socio-economice.

Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore 2.1. Conceptul de regiune

Nu există o defini�ie �i o abordare unanim acceptate pentru regiune. Regiunea poate fi privită atât la nivel naţional (între graniţele statale) cât şi internaţional (incluzând un grup mai mic sau mai mare de state). În raport cu statul, regiunea reprezintă o entitate administrativă, care deţine un anumit domeniu limitat de competenţe, o anumită suveranitate parţială. Prin regiune se poate înţelege şi un teritoriu care nu se suprapune cu zona delimitată după criterii administrative, în delimitarea ei intervenind alte criterii precum : gradul de dezvoltare socio-economică, interesul pe care-l prezintă pentru ansamblul socio-economic un anumit tip de activitate economică sau socială, criterii de ordin geografic, cultural, social, etnografic etc. Economiştii britanici Cowling şi Steeley de la Universitatea Oxford consideră că la baza delimitării regiunilor ar trebui aşezate următoarele categorii de criterii1 :

aspecte geografice şi fizice, construcţii, elemente de infrastructură, precum şi canale de comunicaţii ;

omogenitatea termenilor (indicatorilor) statistici : rata activităţii, nivelul factorului muncă în industrie, structura populaţiei după vârstă etc. ;

aspecte legate de mentalitatea umană : nivelul şi ritmul călătoriilor, al migraţiei populaţiei şi factorului muncă etc. 2.2. Regiunea din punct de vedere geografic

Din punct de vedere geografic, regiunea este receptată mai mult pasiv de către activităţile şi colectivităţile umane. P. Vidal de la Blanche, distingea regiuni geografice caracterizate de trăsături specifice ale condiţiilor naturale, social-economice şi istorice. Aceste regiuni geografice pot reuni mai multe pays, adică regiuni naturale2. Apare, deci, distincţia între regiunile naturale şi cele geografice. Noţiunea de regiune geografică este mult mai completă decât cea de regiune naturală, căci ea descrie peisaje mai mult sau mai puţin intens

1 Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973, p. 6. 2 Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908.

Modulul 2: Regiunea


umanizate şi structuri economice şi demografice schimbătoare şi diversificate3. Din punct de vedere funcţional, regiunea geografică prezintă mai multe niveluri de integrare, cu o ierarhizare a aşezărilor umane care, teoretic, culminează într-un singur sistem atotcuprinzător : o naţiune, un continent sau lumea întreagă. În prezent, regiunile geografice au căpătat un tot mai accentuat sens economic, acestea fiind legate îndeosebi de un centru polarizator, un oraş ale cărui influenţe economice, organizatorice şi culturale se resimt pe întregul areal al regiunii. Nivelurile şi limitele regiunilor geografice pot fi studiate prin intermediul sistemului de noduli al lui Hagget4 sau cu ajutorul analizei ierarhizate a lui Christaller5. Regiunile geografice individualizate pe baza criteriilor naturale şi social-economice, sunt numite, de către D. Whittlesey, compages6. El deosebea regiuni omogene (uniforme) şi regiuni nodale (care au unul sau mai multe focare sau centre). În România, V. Mihăilescu definea regiunea geografică drept un teritoriu delimitat prin caractere exterioare (de peisaj) şi interioare (de structură şi funcţiuni), specifice şi prin realizarea unei unităţi derivate din legăturile dintre componentele lui şi dintre acestea şi întreg7. Diversitatea dezvoltării regiunilor a determinat apariţia unei ştiinţe desprinse din cadrul geografiei - geografia economică - care se ocupă cu studierea regiunilor geografice economice. Regiunea geografică economică are un conţinut integralist, este o noţiune complexă şi dinamică, care cuprinde interacţiunile între resursele naturale - om - producţie - schimb şi consum8. Geografia şi ştiinţa regională prezintă o serie de similitudini, legate de modul de abordare a regiunilor, concretizate în : 9

ambele prezintă metodologii pentru identificarea şi descrierea unităţilor şi subunităţilor regionale, aşa cum sunt ele definite de mişcarea şi distribuţia populaţiei sau de modificarea tehnologiilor ;

ambele analizează fluxurile de bunuri economice, servicii şi informaţii ; atât timp cât aceste fluxuri pot fi oprite, canalizate, reorientate sau re-

dezvoltate, este important a se realiza modul de integrare al comunităţilor în unităţi teritoriale mai mari sau mai mici, ca un proces continuu, influenţat de anumite evenimente favorabile sau nu. Spre deosebire de ştiinţa regională, geografia nu analizează cauzele prioritare - naturale, economice sau politice - în dezvoltarea regiunilor, ci le priveşte ca pe nişte elemente aflate într-o interdependenţă continuă.

3 Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 36. 4 Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's Press, New York, 1966. 5 Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933, traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966. 6 Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în American Geography, Syracuse University Press, 1954, p. 36. 7 Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare generală în ştiinţele geografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 71. 8 Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.332. 9 Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London, 1976, p. 8.

Modulul 2: Regiunea


Geografia analizează dezvoltarea regiunii mai puţin din punct de vedere economic, încercând să introducă variabile socio-culturale (puterea politică, clasele sociale sau grupările etnice), ca variabile endogene. 2.3. Regiunea din punct de vedere ecologic

Ecoregiunea sau bioregiunea reprezintă o arie ecologică �i geografică

bine definită. Ecoregiunile acoperă zone relativ vaste de pământ �i de apă �i con�in caracteristici geografice, umane, botanice �i zoologice distincte. Practic, biodiversitatea florei, faunei �i ecosistemelor care caracterizează o ecoregiune o delimitează strict de alte ecoregiuni.

O altă defini�ie dată ecoregiunii este accea referitoare la utilizarea unor modele ale ecosistemelor asociate cu combina�ii caracteristice de soluri �i suprafe�e de teren care caracterizează acea regiune.10

Al�i speciali�ti consideră ecoregiunea drept o zonă de poten�ial ecologic bazată pe combina�iile unor elemente biofizice precum cele climatice �i topografice.11

Din punct de vedere ecologic, analiza regională, consideră că elementul primordial al dezvoltării regiunilor îl constituie tehnologia avansată, nepoluantă şi deseori neconvenţională. După acest criteriu, se realizează delimitări teritoriale în funcţie de gradul de poluare a solului (în special), a apei şi a aerului.

Astfel, la nivel mondial, degradarea solului implică gruparea terenurilor pe trei categorii, la nivelul fiecărei regiuni (continent) (vezi tabelul 2.1)12.

2.4. Regiunea din punct de vedere social

Din punct de vedere social, regiunea se diferenţiază ca urmare a repartizării populaţiei, a factorilor naturali sau a modului de dezvoltare şi a trăsăturilor interne ale socio-sistemului teritorial. Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura în care acest element influenţează economicul. 2.5. Regiunea din punct de vedere cultural

Regiunea culturală reprezintă o arie geografică bazată pe caracteristici

�i func�ii culturale. Sunt astfel delimitate trei tipuri de regiuni culturale: formale, func�ionale �i delimitate de limbă vorbită în ele.

Regiunile culturale formale reprezintă arii locuite de oameni care au una sau mai multe caracteristici culturale comune, precum limba, religia sau modul de via�ă.

Regiunile culturale func�ionale sunt departajate în func�ie de omogenitatea lor culturală, ceea ce pare mai mult o delimitare abstractă decât concretă. Aceste regiuni prezintă noduri sau puncte centrale în care ”func�iile culturale” sunt coordonate �i direc�ionate.

Regiunile culturale delimitate de limba comună se fundamentează pe caracteristici comune de mediu, economice, politice sau istorice. Aceste

10 Brunckhorst D., Bioregional planning resource management beyond the new millennium, Harwood Academic Publishers, Sydney, 2000. 11 Busch D.E., Trexler J.C., Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary approaches for evaluating ecoregional initiatives, Island Press, 2003. 12 Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992, p. 52.

Modulul 2: Regiunea


regiuni accentuează sentimentul că oamenii apar�in unei anumite regiuni cu care se identifică.

Din punct de vedere cultural, asistăm la un proces vast, de redefinire a regiunilor, ca urmare a luptei împotriva inerţiei, a dorinţei de afirmare a culturii şi limbii proprii şi a respingerii influenţelor străine, deseori nefaste. Astfel, în Canada, deşi oficial se militează pentru aplicarea prevederilor tratatului privind zona liberă cu S.U.A., există teama ca această ţară să nu fie "anexată" cultural de către puternicul ei vecin. Mai mult chiar, mulţi francofoni din regiunea Quebec, de exemplu, se văd frustraţi de pe urma tendinţelor izolaţioniste, găsind mai greu locuri de muncă. La rândul lor, galezii luptă pentru menţinerea identităţii lor culturale în cadrul Regatului Unit, în timp ce, în Spania, limba catalană a devenit limbă oficială în provincia cu acelaşi nume, alături de cea spaniolă. Ca urmare a destrămării imperiului sovietic, tot mai multe republici ale fostei U.R.S.S. militează pentru identitatea lor culturală, şi se delimitează de uniformizarea forţată la care au fost supuse în trecut. China, o putere economică în plin avânt, contrastează în ceea ce priveşte lupta pentru menţinerea identităţii ei culturale-spirituale. Singapore, după o susţinută campanie de studiere a limbii engleze în instituţiile de învăţământ, a revenit la dialectul mandarin, la interesul pentru vechile valori . Resuscitarea islamismului fundamentalist câştigă tot mai mulţi adepţi, fiind de acum clasice cazurile unor ţări precum Iranul, Libia, Algeria, Egipt, Indonezia sau Turcia. În alte ţări, cu un ridicat nivel de dezvoltare economico - socială, precum Coreea de Sud şi Japonia, sunt regiuni care-şi fac un titlu de onoare din respectarea şi cultivarea tradiţiilor străvechi. În accepţiunea autorului prezentei lucrări, regiunea poate fi definită drept o zonă de interese concentrate în legătură cu unul sau mai multe obiective economico-sociale, culturale etc., dublată de un anumit teritoriu geografic, care cuprinde o multitudine de indivizi umani de diferite sexe, rase şi/sau naţionalităţi, cu preocupări, niveluri de cultură şi educaţie diferite, grupaţi în funcţie de situaţia politică şi militară existentă la un moment dat. Din acest punct de vedere, regiunea se află la impact cu delimitarea geografică şi/sau economico-socială şi/sau etnico-culturală, fără a fi identică cu ele. Regiunea reprezintă, practic, o entitate dinamică, rezultată din raportul de forţe politice pe plan intern (naţional) şi/sau internaţional şi din gradul de concentrare a intereselor pe un anumit areal. 2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene

Criteriile de departajare a regiunilor, diferă extrem de mult de la o ţară la alta. Astfel, în Germania, departajarea regiunilor, se realizează atât pe baza tradiţiilor istorice, cât mai ales după criteriul diversităţii structurilor economice, îndeosebi industriale. Regiunile slabe din punct de vedere al structurii lor sunt numite regiuni de promovare economică şi beneficiază de ajutor din partea statului. În Franţa, departajarea regiunilor se realizează după criteriul economic, regăsindu-se : zone de conversie şi zone de reconversie industrială.

Modulul 2: Regiunea


Aceste zone sunt caracterizate prin rate înalte ale şomajului, diminuarea ritmului de creştere a populaţiei, prezenţa masivă a sectorului public industrial şi al grupărilor particulare. În Spania, referendumul din 06.12.1978, a recunoscut dreptul de autonomie al regiunilor. Există trei mari regiuni autonome : Catalonia, Ţara Bascilor (din 22.12.1979) şi Andaluzia (din 11.01.1982). În Belgia, criteriile de departajare a regiunilor se modifică de la o perioadă la alta, în funcţie de evoluţia condiţiilor economice.

În Regatul Unit, regiunile sunt grupate în funcţie de criteriul dezvoltării lor economice. Cele slab dezvoltate formează zone asistate (Aaa). În cadrul zonelor asistate, sunt delimitate subzone defavorizate, cu un anumit profil economic, numite zone agricole (mai ales în regiunile de munte) sau anumite zone turistice. Italia reprezintă ţara cu o supremaţie a autonomiei regionale. Din anul 1947, Italia a devenit puternic descentralizată. Ea este împărţită în 20 de regiuni, care dispun fiecare de câte un consiliu şi un executiv regional, investite cu competenţe foarte importante în domeniul sănătăţii, organizării teritoriului şi culturii. Diferenţierea la nivelul regiunilor italiene se realizează după următoarele criterii :

formele, structurile şi nivelurile ratelor de creştere economică, care permit recunoaşterea, la un moment dat, a regiunii în diferite stadii de dezvoltare ;

ritmurile şi direcţiile modificărilor structurale ; reacţiile faţă de dezvoltarea ciclică, de politicile naţionale şi de

procesele economice internaţionale.13 Aceste regiuni sunt definite şi clasificate conform NUTS.14 În prezent, Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică pentru U.E. 27 cuprinde:

92 NUTS I (faţă de 78 în U.E.15), cu o populaţie între 3 şi 7 milioane locuitori: landurile germane, regiunile din Belgia, Ţara Galilor, Scoţia, Franţa, Italia, Catalunia;

1268 NUTS II (faţă de 210 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între 800000 şi 3000000 locuitori: departamentele franceze, subdiviziunile landurilor germane, landurile austriece;

1284 NUTS III (faţă de 1093 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între 150000 şi 800000 locuitori: cercurile germane, provinciile spaniole şi italiene;

NUTS IV şi V: sunt numite unităţi administrative locale şi sunt formate din districte şi municipalităţi. 2.7. Criteriile de departajare a regiunilor în România

În România, organizarea teritoriului se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1989, privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului. În această lege, se evidenţiază faptul că judeţul este unitatea administrativă-teritorială, alcătuită din municipii, oraşe şi comune-unităţi de bază ale organizării administrativ-teritoriale a ţării. Organizarea judeţelor se face în funcţie de condiţiile geografice, economice şi social-politice. Judeţele asigură dezvoltarea armonioasă din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc a municipiilor, oraşelor şi comunelor (art.6).

13 Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the South of Italy, în Regional Science, nr.8, Milano, 1988. 14 Nomenclature des Unites Territoriales Statistiques

Modulul 2: Regiunea


Aderarea României la U.E. din anul 2007 va conduce treptat la dispariţia judeţelor şi funcţionarea reală a regiunilor. Iniţial, ele vor fiinţa împreună, pentru o anumită perioadă de tranziţie.

Ca urmare, România este deja structurată în 8 regiuni de dezvoltare, formate prin regruparea celor 42 de judeţe în funcţie de niveluri/profiluri complementare de dezvoltare. Regiunile de dezvoltare din România urmăresc sistemul european privind Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi corespund nivelului NUTS II.

Actele normative cu privire la împărţirea teritorială a României definesc structura teritorială în vigoare, asimilabilă NUTS, după cum urmează:

nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se foloseşte în prezent; nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8

milioane locuitori ; nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ

teritorială a României; nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri

de unităţi teritoriale ; nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune, cu 13.092 sate,

care reflectă structura administrativ teritorială a României. Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole,

industriale, de mediu etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă. O arie prioritară reprezintă o grupare de oraşe, comune sau judeţe,

continue sub aspect teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme rezolvabile prin politici regionale.

Se pot identifica următoarele arii prioritare: arii de sărăcie: Podişul Moldovei, Câmpia Română, Sălaj şi Bistriţa-

Năsăud; arii de declin industrial: metalurgice (Hunedoara, Caraş-Severin) sau

cu industrie chimică şi petrolieră (Ploieşti, Piteşti); arii miniere: Valea Jiului, Subcarpaţii Olteniei; arii cu soluri degradate: Vrancea, Buzău; arii cu probleme complexe: Munţii Apuseni, Delta Dunării.

Structurarea regională a României implică atât avantaje cât şi dezavantaje. Avantajele structurii regionale se referă la:

posibilitatea dezvoltării unei politici regionale coerente şi eficiente, în conformitate cu standardele U.E., depinde şi dimensiunea regiunilor;

regiunile pot fi mai bine reprezentate în Consiliul Naţional; dialogul dintre cele 8 regiuni şi CNDR devine mai facil şi mai eficient.

Cele mai importante dezavantaje rezultate din structurarea regională a României se referă la:

regiunile nu există sub forma unităţilor administrative, delimitarea lor necesitând un anumit interval de timp;

cooperarea care depăşeşte graniţele judeţene necesită timp şi asumarea unui anumit risc legat de repartizarea echitabilă a fondurilor;

regiunile de dezvoltare nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber.

Dezvoltarea �i disparită�ile regionale sunt strict legate de nivelul general de dezvoltare macroeconomică. În România15, PIB pe cap de

15 Dobre D., Popa C., România, codaşă printre ţările europene, România Liberă, 22.08.2006.


Modulul 2: Regiunea


locuitor reprezentă mai puţin de 40% faţă de media din U.E., după extinderea din 2004. Ne urmează Bulgaria, cu 32%, Turcia, cu 31%, şi Macedonia, cu 26%. Totodată, la o populaţie de circa 22 milioane de locuitori, PIB-ul României totalizează peste 79 miliarde euro.

Potrivit studiilor, cel mai bogat stat din Europa este Luxemburgul, cu 248% PIB/locuitor din media Uniunii Europene. Statisticile recente demonstrează că România, chiar şi în anul 2015, va înregistra o valoare a PIB/locuitor de aproape 40% din media înregistrată în UE.

PIB-ul României este estimat la 115 miliarde euro în 2007, la 133,5 miliarde euro în 2008 �i la 168,5 miliarde euro în anul 2010.16

România, prezintă o multitudine de diferenţieri în ceea ce priveşte dezvoltarea socio-economică în teritoriu. În perioada care a urmat anului 1989, aceste decalaje s-au accentuat.

Cele 15 regiuni care au cel mai scăzut PIB/locuitor din U.E. se află în Bulgaria, Polonia şi România. Valoarea cea mai mică la acest indicator o găsim în regiunea Nord-Est din România (24% din medie) urmată de Severozapaden, Yuzhen tsentralen and Severen tsentralen din Bulgaria (toate cu o medie de 26%). Dintre cele 70 de regiuni aflate sub nivelul de 75% din media U.E. în anul 2007, 15 au fost în Polonia, 8 în Grecia, 8 în România (facem precizarea aici că, de fapt, toate regiunile din România se află încadrate la acest nivel de dezvoltare), 7 în republica Cehă, 6 în Bulgaria, 6 în Ungaria, câte 4 regiuni în Franţa, Italia şi Portugalia, cîte o regiune din Spania şi Estonia, Lituania, Letonia şi Malta.

2.8. Euroregiunile �i eurozonele

Euroregiunile pot fi definite ca zone sau regiuni de interferenţă economică şi nu numai, în care două sau mai multe state valorifică în comun resursele materiale şi umane prin iniţierea şi derularea unor activităţi şi programe agricole, industriale, de transport şi comunicaţii, turistice, comerciale.17

Deşi sunt întâlnite şi în alte regiuni ale lumii, euroregiunile sunt caracteristice continentului european; au apărut în Europa Occidentală, mai ales de-a lungul graniţelor Germaniei, Franţei, Elveţiei, Belgiei şi Olandei; după evenimentele din '89, '90, au apărut la zona de contact dintre acestea şi Europa Centrală - mai ales între Germania şi Polonia, Cehia sau Europa de Est- Euroregiunea Baltică: Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia, Letonia, Lituania. Bazele unor astfel de regiuni s-au pus după '90 şi în Europa de Est - Euroregiunea Carpatică, Prutul Superior, Dunărea de Jos şi Dunăre-Mureş-Tisa.

Rezumat:

Ştiinţa regională identifică şi expune principiile simple ale organizării spaţiale, principii care guvernează echilibrul şi structurile organizatorice şi care asigură eficienţă, egalitate şi bunăstare socială 18. Nu există practic nici un efort pentru a corela configuraţiile spaţiale cu proprietăţile formale ale altor aspecte ale vieţii sociale 19.

16 Comisia Na�ională de Prognoză, Prognoza anuală, Bucure�ti, aprilie 2007. 17 Negut S., Euroregiones, Revue Roumaine de Géographie, Tome 42, Ed. Academiei Romane, 1998. 18 Isard W., Introduction to Regional Science, Englewood Cliffs, New York, Prentice Hall,1975, p.20.

Modulul 2: Regiunea Analiza regională are la bază analiza locaţională, care reprezintă o metodă ce poate evidenţia limitele mişcării oamenilor, bunurilor, serviciilor şi informaţiilor, exprimând structura unui sistem regional dat. Locul central al ştiinţei regionale îl constituie structura sistemelor economice, în termenii locaţiei comerţului şi ai preferinţelor consumatorilor. Concluzii: Diferenţele legate de nivelul şomajului sau al veniturilor dintre regiuni nu pot fi eliminate prin aplicarea unor politici generale de influenţare a cererii. Aceasta deoarece decalajele dintre regiuni nu sunt rezultatul dezechilibrului dintre cererea agregată şi oferta agregată, ci al dezechilibrelor anumitor pieţe, care nu au fost corectate la timp. De aceea, în practică, politica regională se concentrează pentru a influenţa oferta agregată, pentru a încuraja dezvoltarea industriilor în regiunile mai slab dezvoltate. Exemple ilustrative:

Tabelul 2.1: Degradarea terenului (% din suprafaţa terenului) Continentul

Degradare

uşoară Degradare

medie Degradare gravă

Total

Africa 60 23 17 100 Asia 56 28 16 100 Australia 38 55 7 100 Europa 69 25 6 100 America de Nord

70 23 7 100

America de Sud 73 17 10 100

Figura 2.2: Regiunile de dezvoltare din România


19 Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of Chicago, Chicago Press, 1953, pp. 524-553.

Modulul 2: Regiunea


Test de autoevaluare: 1. În concepţia lui D. Whittlesey, regiunile pot fi:

a. uniforme; b. neuniforme; c. concentrice; d. dispersate; e. nodale.

2. Din punct de vedere ecologic, diferenţierea regiunilor se face în funcţie de:

a. poluarea solului; b. poluarea apei; c. poluarea aerului; d. poluarea fonică; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura în care acest element influenţează:

a. politica regională; b. investiţiile regionale, c. amplasarea firmelor; d. economicul; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Nomenclatorul NUTS pentru U.E.-25 cuprinde: a. NUTS 1 şi 2; b. NUTS 1, 2 şi 3; c. NUTS 1, 2, 3 şi 4; d. NUTS 2,3 şi 4; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Cele 8 regiuni de dezvoltare din România au fost delimitate în funcţie de:

a. nivelul de dezvoltare; b. suprafaţă; c. populaţie; d. suprafaţă, populaţie şi număr de judeţe; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

6. Subregiunile de dezvoltare din România sunt: a. Teleorman-Giurgiu-Călăraşi-Ialomiţa; b. Maramureş-Sălaj-Bistriţa Năsăud; c. Brăila-Galaţi-Tulcea, d. Constanţa-Tulcea-Ialomiţa; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Referin�e bibliografice:

1. Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the South of Italy, în Regional Science, nr.8, Milano, 1988.


3. Brunckhorst D., Bioregional planning resource management beyond the new millennium, Harwood Academic Publishers, Sydney, 2000.

4. Busch D.E., Trexler J.C., Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary approaches for evaluating ecoregional initiatives, Island Press, 2003.

Modulul 2: Regiunea


5. Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933, traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966.

6. Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973.

7. Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.

8. Dobre D., Popa C., România, codaşă printre ţările europene, România Liberă, 22.08.2006.

9. Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908.

10. Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's Press, New York, 1966.

11. Isard W., Introduction to Regional Science, Englewood Cliffs, New York, Prentice Hall,1975.

12. Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of Chicago, Chicago Press, 1953.

13. Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare generală în ştiinţele geografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.

14. Negut S., Euroregiones, Revue Roumaine de Géographie, Tome 42, Ed. Academiei Romane, 1998.

15. Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London, 1976.

16. Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

17. Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în American Geography, Syracuse University Press, 1954.

Temă de control: Analiza fezabilită�ii regiunilor de dezvoltare din România.

Modulul 3: Evolu�ia concep�iilor privind sistemele socio-economice regionale

Politici �i economie regională 18

Evolu�ia concep�iilor privind sistemele socio-economice regionale

Obiective specifice: în�elegerea conceptului de sistem regional, a abordării din punct de vedere cibernetic �i a evolu�iei concep�iilor privind sistemele regionale. Rezultate a�teptate: analiza comparativă a concep�iilor referitoare la sistemele socio-economice regionale. Competen�e dobândite: finalizarea modulului va permite studen�ilor să:

înteleagă sistemul regional ca un sistem cibernetic cu autoreglare; eviden�ieze elementele pozitive �i limitele concep�iilor referitoare la

sistemele regionale; în�eleagă că abordarea sistemică a problemelor regionale este

perfectibilă. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 3.1. Conceptul de sistem regional

Din punct de vedere sistemic, interacţiunile existente la nivelul activităţilor economico-sociale, dublate de un anumit teritoriu geografic, formează un sistem economico-social. Ca urmare putem defini sistemul economic regional drept totalitatea elementelor (subsistemelor) intercondiţionate, având fiecare propriile legi şi funcţionând ca un întreg, în vederea realizării unor obiective.

În accepţiunea de sistem cibernetic, economia regională prezintă o structură, o stare, o transformare, un input, un output, un comportament şi o funcţie.

Structura sistemului (S) este evidenţiată de mulţimea elementelor (ξ) şi a conexiunilor sale (ζ ), conform relaţiei:

ζ(S) = {ξ(S), ζ(S)} Comportarea oricărui sistem depinde de structura sa, iar interacţiunea

structură-funcţie este dialectică. Starea sistemului exprimă nivelul mărimilor care caracterizează

structura sistemului S la un moment dat, respectiv valorile statistice ale �omajului regional, PIB-ului regional, output-ului industrual regional etc.

Transformarea reprezintă trecerea sistemului de la o stare la alta şi, implicit, de la o structură la alta.

Input-ul este efectul conexiunii sistem analizat -mediu ambiant şi marchează acţiunea mediului asupra sistemului.

Output-ul este tot un efect al conexiunii sistem analizat - mediu ambiant, dar abordează acţiunea sistemului asupra mediului.

Comportamentul sistemului reprezintă întreaga gamă de acţiuni pe care le întreprinde sistemul analizat, care-şi găsesc concretizarea în modificarea output-urilor, ca reacţie la schimbarea input-urilor, în vederea realizării funcţiei sale.

Funcţia sistemului cibernetic al economiei regionale este aceea de maximizare a unui indicator: PNB, PIB sau VN sau de minimizare a altuia: �omajul, infla�ia, numărul de falimente, etc.



Abordarea regională din perspectiva sistemelor cibernetice, permite analiza autoreglării economiei regionale, prin intermediul pieţei.

Schema simplificată a unui sistem regional cu autoreglare este asemănătoare cu aceea din figura 3.1. 3.2. Concepţia von ThÜnen asupra sistemelor socio -economice regionale

Analiza sistemică a problematicii regionale a fost realizată, în mod argumentat, pentru prima dată, de către von Thünen, în 1826. În lucrarea sa, ”Statul izolat”, autorul a încercat să realizeze un model geografic bazat pe distanţă şi zonă, pornind de la următoarele considerente : statul izolat, reprezintă o câmpie omogenă, fără caracteristici, cu fertilitate egală, fără drumuri sau fluvii navigabile şi limitată la folosirea trăsurilor ca mijloc de transport, având un singur oraş drept centru, care produce toate produsele industrializate şi care este aprovizionat de fermierii din câmpie cu toate produsele agricole ; este izolat de lumea exterioară, fiind înconjurat de o sălbăticie impenetrabilă din toate părţile 1. Practic, în jurul centrului urban amintit, se creează zone concentrice - inele von Thünen - pe care sunt amplasate diferite culturi agricole, de la care se obţin rente diferite. Ca urmare, în apropierea oraşului vor fi amplasate acele culturi care sunt intensive, singurele care pot acoperi costul mai ridicat al terenurilor din vecinătatea urbană. În aceste condiţii restrictive, factorul de delimitare economică a inelelor îl reprezintă cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei. Renta apare ca rezultat al concurenţei fermierilor pentru ocuparea terenurilor mai apropiate de oraş. Este dificil să se stabilească - pe baza intensităţii culturilor - ce anume ar trebui cultivat. 3.3. Concepţia lui Wilhelm Launhardt Teoria lui von Thünen a fost preluată şi îmbogăţită de către Wilhelm Laundhardt, a cărui principală lucrare analizează amplasarea în teritoriu a unor industrii, cu ajutorul schemelor geometrice. Laundhardt a găsit răspuns la problema celor trei puncte : cum trebuie amplasat un obiectiv industrial care realizează un anumit tip de produs, cu costuri constante, pe care-l vinde pe o singură piaţă, în condiţiile în care există două surse fixe de materii prime ? Analiza este apoi extinsă la patru sau mai multe puncte fixe, pe pieţe şi surse multiple. Amplasarea corectă se va realiza prin minimizarea costurilor de transport pe unitatea de produs. 3.4. Concepţia lui A. Weber În anul 1909, Alfred Weber2 a marcat un salt calitativ semnificativ în dezvoltarea analizei regionale. El preia elementele esenţiale ale statului ideal, dar introduce mai multe puncte de consum (oraşe) şi mai multe surse de materii prime şi energie.

2 Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909.



Factorul muncă este considerat nelimitat şi având un salariu fix, în anumite locuri date, iar costurile de transport apar ca o funcţie liniară de greutate şi distanţă. Weber prezintă analiza sa independentă de factorii instituţionali specifici : diferenţele de rate ale dobânzii, ratele de asigurări, taxe, calitatea managementului, climă, topologie3. Practic, Weber urmăre�te amplasarea capacită�ilor de produc�ie în func�ie de minimizarea costurilor. El a extins acest ra�ionament la sisteme politice �i culturale. Teoria loca�iei industriale devine actuală în condi�iile globalizării �i ale activită�ii corpora�iilor transna�ionale. Numai a�a poate fi explicat interesul tot mai ridicat al corpora�iilor multina�ionale pentru a-�i amplasa noi capacită�i de produc�ie la distan�e tot mai mari, unde pot găsi factor muncă mai ieftin �i resurse naturale încă neexploatate. În situa�ia când aceste resurse se consumă sau când factorul muncă cere condi�ii superioare de muncă �i salarizare, capacită�ile de produc�ie ale corpora�iilor multina�ionale migrează în ter�e �ări.4

. 3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess În contrast cu analogia mecanicistă, cultivată până atunci, Park5 şi Burgess6 (1925) au realizat o explicaţie a zonării spontane prin analogie cu zonarea terenurilor agricole ca rezultat al competiţiei ecologice. Practic, cei doi speciali�ti sus�ineau că ora�ele reprezentau medii asemănătoare celor naturale guverante de multe elemente ale teoriei Darwiniste care afectează �i ecosistemele naturale. Cel mai important astfel de element era competi�ia. Diminuarea resurselor urbane, în special cele legate de terenuri, va antrena divizarea ora�elor în ”areale naturale” în care vor locui oameni cu caracteristici sociale similare, deoarece ace�tia devin subiect al aceleia�i presiuni ecologice. Pe baza acestor supozi�ii, a fost creat un model urban structurat pe cinci inele concentrice. Ideea de bază este accea că, trepat oamenii cu un standing socio-economic ridicat �i afacerile cele mai prospere vor părăsi centrele ora�elor �i se vor orienta spre inelele exterioare. Ca urmare, se va realiza o diferen�iere netă a categoriilor sociale �i a problemelor cărora trebuie să le facă fa�ă municipalită�ile (�omaj, prostitu�ie, crima organizată etc.)7

Asociată viziunii ecologice este şi teoria lui Christaller8, care leagă dimensiunea unei dotări cu populaţia necesară pentru a justifica prezenţa ei în teritoriu. Christaller încearcă să determine numărul, mărimea şi distribuţia oraşelor în zonă, în funcţie de comportamentul consumatorilor. El a depă�it conceptul de centralizare ca principiu de ordonare. Ca urmare, dacă centralizarea popula�iei în jurul nucleelor reprezintă o formă ini�ială de

3 Blaug M., op.cit., p. 661. 4 L'Harmet, Corine., The Organization of Industry and Location: Alfred Weber Revisited, in Industry, Space and Competition: The Contribution of Economists of the Past., 122-40. Cheltenham, U.K: Elgar, 1998. 5 Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925. 6 Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park. 7 Davis Mike, Ecology of Fear: Los Angeles and the Imagination of Disaster, Henry Holt, New York, 1998. 8 Christaller W., Die zentralen Orte in Süddentschland , Jena, 1933.



ordonare, atunci acela�i principiu poate fi invocat �i în cazul a�ezărilor urbane. Modelul lui Christaller propune o ordonare ierarhică a a�ezărilor umane cu ajutorul unor re�ele hexagonale sub forma unor zone bogate �i zone sărace, situate în jurul unei loca�ii centrale.9

3.6. Concepţia lui W. Leontief Lucrarea care a revoluţionat analiza regională este însă cea aparţinând lui Leontief (1966)10. Leontief descrie sistemul socio-economic atât din punct de vedere al ramurilor interdependente cât şi al mai multor regiuni corelate. Analiza regională se bazează, în concepţia lui, pe următoarele premise:11

producţia fiecărei regiuni este rezultatul îmbinării producţiilor activităţilor economice din cadrul limitelor sale geografice ;

inputul regional constă în consumurile directe ale ramurilor şi în bunurile şi serviciile absorbite direct de sectoarele cererii finale din acea regiune ;

interdependenţa economică dintre două regiuni este dată de interdependenţa ramurilor amplasate în cadrul lor ;

bunurile identice pot fi produse şi consumate în regiuni diferite, consumatorii fiind indiferenţi faţă de originea bunurilor identice pe care le consumă ;

toate mişcările interregionale ale unei mărfi, pot fi privite ca o deplasare de la fondul regional al aprovizionării, spre cel regional al cererii mărfii respective. Aşa cum se va vedea în capitolul despre modelarea regională, metoda input-output a fost reconsiderată de către Richardson12, Hewings şi Jensen13, Miller, Polenske, Rose14 şi Jensen15. 3.7. Concepţia lui W. Isard În anul 1972, W. Isard realizează un nou model gravitaţional, potrivit căruia interacţiunile dintre regiunile unei economii sunt studiate în raport cu distanţa dintre ele şi legea atracţiei universale. Lucrarea a fost precedată de volumul Methods of Regional Analysis : an Introduction to Regional Science (1967)16, lucrare fundamentală, care a

9 Heilbrun James, Urban Economics and Public Policy, 3rd Edition. New York: St. Martin's Press, 1987 10 Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New York, 1966. 11 Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, pp.244-245. 12 Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers : Looking Backward and Forward , in Journal of Regional Science , pp. 607 - 661, 1985. 13 Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional Input - Output Analysis , Amsterdam, North Holland, 1988, pp. 295-355. 14 Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis, Oxford University Press, New York, 1989. 15 Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output : Progress and Prospects, Discussion Paper, Regional Research Institute, West Virginia University, 1988. 16 Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to Regional Science, The Massachusetts Institute of Technology, 1967.


realizat o sinteză la un nivel extrem de ridicat a problematicii regionale. În această carte, Isard reuşeşte:

să realizeze o cuantificare a populaţiei şi a migraţiei acesteia ; o estimare a veniturilor regionale şi a cheltuielilor sociale ; o analiză a balanţei de plăţi şi a fluxurilor interregionale ; o analiză a ciclurilor regionale şi a multiplicatorilor la nivel regional ; localizarea ramurilor industriale la nivel regional ; analiza input-output interregională etc.

3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor regionale Teoria sistemelor mari analizează politica de dezvoltare a sistemului socio-economic regional, cu ajutorul modelelor de simulare a interacţiunii dintre resursele naturale, creşterea populaţiei, consumul şi cantitatea de poluant în atmosferă. Modelul în sine urmăreşte realizarea unui echilibru al resurselor, populaţiei, consumului şi poluării la nivel teritorial, pe de o parte, şi constituirea unui submodel coordonator pentru celelalte submodele din sistem17. Problema care apare cu stringenţă este aceea a compatibilităţii abordării sistemice cu realitatea dezvoltării economico-sociale teritoriale. Din punct de vedere socio-economic, regiunea apare drept o multitudine de elemente (agenţi economici), între care se realizează o multitudine de legături (conexiuni, tranzacţii bilaterale libere şi directe). Conform acestui enunţ, sistemul socio-economic regional prezintă o structură agregată, de forma :

( )S A T= , în care : A - agenţii economici regionali ; T - tranzacţiile regionale. Într-un anumit moment al evoluţiei sale, starea sistemului regional, poate fi determinată de mărimea elementelor sale caracteristice. Privit în dinamica sa, sistemul suportă o transformare, respectiv o trecere de la o stare la alta. Această transformare reprezintă rezultatul activităţii agenţilor economici din cadrul limitelor teritoriale, concretizate în dezvoltarea sau declinul diferitelor ramuri ale economiei în teritoriul analizat, în creşterea sau în diminuarea inflaţiei, veniturilor, şomajului, natalităţii, mortalităţii, migraţiei, volumului vânzărilor de mărfuri cu amănuntul, al prestărilor de servicii către populaţie etc. Orice sistem socio-economic teritorial modern nu poate fi privit ca un sistem închis. Din acest motiv, prin participarea sa la circuitul economic naţional şi/sau internaţional, sistemul regional poate fi analizat în funcţie de input-urile şi output-urile sale. Aceşti indicatori sunt concretizaţi în fluxuri de bunuri materiale, servicii, populaţie, informaţii etc. Ca urmare a tratării sistemului socio-economic teritorial drept un sistem cibernetic, se poate realiza şi caracterizarea comportamentului său de ansamblu. El este rezultatul activităţii agenţilor economici interni, agenţilor economici externi sistemului teritorial, precum şi al unor factori independenţi de primii doi amintiţi.

Politici �i economie regională 2217 Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 237.



Deoarece orice activitate economică are drept obiectiv satisfacerea nevoilor umane, funcţia sistemului socio-economic teritorial va fi aceea de maximizare a rezultatelor (producţiei), prin minimizarea eforturilor (costurilor), în condiţii de eficienţă maximă. 3.9. Contabilitatea regională Contabilitatea regională (regional accounts) a fost fundamentată de către S. Czamanski în anul 197318. Această abordare este dificilă datorită insuficienţei datelor necesare cuantificării fluxurilor de capital sau delimitării regiunilor. Ca urmare, se utilizează pe scară largă matricea contabilităţii sociale (S.A.M. - social accounting matrix) în care sistemul socio-economic teritorial este analizat ca o prelungire a analizei input-output (de către P. Batey şi A. Rose). SAM evciden�iază fluxurile tuturor tranzac�iilor economice care se derulează în cadrul unei regiuni. Practic, matricea constă într-o reprezentare a Sistemului Conturilor Na�ionale pentru o anumită regiune (na�ională sau transna�ională). Dacă este realizată pentru un singur an, SAM oferă o imagine statică a economiei regionale. Matricea cuprinde pe rânduri �i pe coloane agen�ii economici clasici în dubla lor ipostază de cumpărători �i vânzători. Pe coloane sunt eviden�iate cheltuielile, iar pe rânduri veniturile ob�inute din vânzări. SAM poate fi extinsă u�or prin adăgarea de noi rânduri �i coloane.19 3.10. Econometria regională Majoritatea modelelor econometrice regionale sunt, în esenţă, keynes-iste. Aceste modele sunt prezentate sub o formă structurată standard, iar estimările se bazează pe metoda celor mai mici pătrate. Promotorul acestei concepţii de analiză a sistemelor regionale este L. Anselin20. 3.11. Analiza integrată multiregională Integrarea se referă la combinarea diferitelor metode de analiză, la luarea în considerare a diferitelor domenii fundamentale sau la combinarea modelelor naţionale şi regionale la diferite niveluri spaţiale. Din punct de vedere metodologic, există două abordări ale acestor modele 21

prima, în care toate elementele sunt cuprinse într-un singur model cu o metodologie unitară ("embeding" sau "unified") ;

a doua, în care se unesc module separate cu ajutorul input-urilor şi output-urilor, rezultatele unui modul putând fi utilizate ca intrări în alte module (abordarea modulară sau compusă).

18 Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L. Lexington Books, Lexington M.A., 1973. 19 Robinson, S., Cattaneo, A., El-Said, M., Updating and Estimating a Social Accounting Matrix Using Cross Entropy Methods, Economic Systems Research 13 (1), 2001, pp. 47-64. 20 Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial Econometrics Using Gauss, Institute for Mathematical Geography Discussion, Paper 2, 1989. 21 Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in Regression Analysis Papers , Regional Science Association, 1989, pp. 11 – 34.


Rezumat: Unii autori sunt de părere că sistemul reprezintă un concept primar, care nu trebuie explicitat, fiind ireductibil22. Majoritatea însă consideră sistemul drept o colecţie de obiecte interdependente, care se cer studiate în contextul conexiunilor interne şi în legătură cu mediul care-l înconjoară, într-o perspectivă globală. Există accepţiunea ca fenomenele şi procesele economice să fie grupate în cadrul unor sisteme. Aceste fenomene şi procese au caracter clar ireversibil. Cu toate acestea, majoritatea studiilor economice analizează problematica economico-socială sub aspectul echilibrului de tip stabil (prin intermediul unei funcţii de optimizare), fără a pune accent pe echilibrul dinamic.

Concluzii: Cercetătorii în ştiinţa regională sunt unanimi în a aprecia datele spaţiale ca fiind extrem de slabe, informaţiile oferite de acestea extrem de limitate şi slab conectate la conceptele care fundamentează teoria regională. Ca urmare, se simte tot mai mult nevoia unor abordări teoretice multidisciplinare profunde, de fineţe, care să ofere totodată o mai bună şi solidă legătură cu practica şi cu factorii politici de decizie. Exemple ilustrative:

Figura 3.1. Schema sistemului regional cu autoreglare (S)

Economia regională

Factori de producție Investiții interne Investiții străine

Input-uri Output-uri

Bunuri materiale Servicii

Operator de intrare

Factori decizionali la nivel regional,

național și supranațional

Operator de reglare ( S )

22 Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii , Braşov, 1973.




Figura 3.2. Inelele von Thünen

Re1.

, Institute for Mathematical Geography

2. in sociation, 1989.

5. ional Social Accounting, L.

6. geles and the Imagination of

7. and Public Policy, 3rd Edition.

8. ultiregional

9.

10.Paper, Regional Research

11. Input-Output Economics , Oxford, University Press, New

12. liza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

13.

of Economists of the Past., 122-40. Cheltenham, U.K:

2 4 1. 3

ferin�e bibliografice:

Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial Econometrics Using GaussDiscussion, Paper 2, 1989. Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter Regression Analysis Papers , Regional Science As

3. Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park. 4. Christaller W., Die zentralen Orte in Süddentschland , Jena, 1933.

Czamanski S., Regional and InterregLexington Books, Lexington M.A., 1973. Davis Mike, Ecology of Fear: Los AnDisaster, Henry Holt, New York, 1998. Heilbrun James, Urban EconomicsNew York: St. Martin's Press, 1987. Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and MInput - Output Analysis , Amsterdam, North Holland, 1988. Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction toRegional Science, The Massachusetts Institute of Technology, 1967. Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output : Progress and Prospects, Discussion Institute, West Virginia University, 1988. Leontief W.,York, 1966. Leontief W., AnaBucureşti, 1970. L'Harmet, Corine., The Organization of Industry and Location: Alfred Weber Revisited, in Industry, Space and Competition: The Contribution Elgar, 1998.



ity Press, New York, 1989. ţii ,

16.17. Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers :

18. Said, M., Updating and Estimating a

h 13 (1), 2001. demiei,

Bucureşti, 1982. tandart der Industrien , Tubingen, 1909.

1. Sis al regional evidenţiază interacţiunile existente la nivelul a iale, dublate de:

itoriu geografic;

n răspuns anterior nu este corect. 2. Si onale se află într-o continuă mişcare,

caracteriz;

bări cantitative;

corect. 3. R mului socio-economic regional este o interacţiune în care sunt puse în evidenţă:

terior nu este corect. 4. Modelul von Thunen este fundamentat pe:

ealizează un bun specific cu costuri constante, pe care-l vinde pe o singu iile în care există două surse fixe de materii prime, a fost dat de:

n;

d. H. Richardson;

14. Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis, Oxford Univers

15. Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaBraşov, 1973. Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925.

Looking Backward and Forward , in Journal of Regional Science, 1985. Robinson, S., Cattaneo, A., El-Social Accounting Matrix Using Cross Entropy Methods, Economic Systems Researc

19. Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Aca

20. Weber A., Über den S Test de autoevaluare:

temul economico-socictivităţilor economico-soca. politici regionale; b. un terc. investiţii specifice; d. a+b; e. nici-ustemele economice regiată de: a. schimbări structuraleb. schimc. schimbări calitative; d. a+b; e. nici-un răspuns anterior nu esteeglajul la nivelul siste

a. o conexiune directă; b. o conexiune fixă; c. o conexiune variabilă; d. o conexiune inversă; e. nici-un răspuns an

a. distanţă şi costuri; b. costuri şi zonă; c. costuri şi investiţii; d. zonă şi fluxuri; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Răspunsul la problema celor trei puncte,privind amplasarea unui obiectiv, care r

ră piaţă,în condiţ

a. von Thuneb. W. Christaller; c. A. Losch;



put regional, analiza a fost orientat nzătoare,precum:

; on;

ptul că interacţiunile dintre reg te în raport cu:

al;

n şi sursele de materii prime;

temul socio-economic regional prezintă o ţie de:

gionali;

cţiunilor din cadrul unei regiuni, axându-se pe rolul diferitelor categorii de:

heltuieli;


control: analiza limitelor metodelor de abordare a sistemelor regionale.

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Pentru eliminarea deficienţelor modelului input-out

ă spre modele mai cupria. modelul Park-Burgessb. modelul Richardsc. modelul C.G.E.; d. modelul Jensen; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Modelul gravitaţional al lui W. Isard evidenţiază faiunile unei economii sunt studiaa. investiţiile la nivel regionb. distanţa dintre regiuni; c. distanţa dintre centrul urbad. legea atracţiei universale; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Conform teoriei sistemelor mari, sis structură agregată, în funca. tranzacţiile regionale; b. agenţii economici rec. costurile regionale; d. distanţa euclidiană; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

9. Social Accounting Matrix (S.A.M.) realizează descrierea detaliată a intera

a. venituri şi cb. cheltuieli; c. investiţii; d. fluxuri materiale şi financiare;

Tema de

Modulul 4: Analiza politicilor regionale


Analiza politicilor regionale Obiective specifice: asimilarea informa�iilor aferente politicilor regionale, costurilor �i avantajelor acestor politici, implementării politicilor regionale, institu�iilor implicate în acest proces. Rezultate a�teptate: întelegerea �i interpretarea disparită�ilor regionale, cuntificarea nivelului de dezvoltare regională. Competen�e dobândite:

cuantificarea disparită�ilor regionale; în�elegerea mecanismelor de finan�are prin fondurile europene; eviden�ierea decalajelor de dezvoltare dintre statele membre U.E.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 4 ore 4.1. Fundamentele politicii regionale

Politica regională urmăre�te implementarea în practică a ideii de identitate europeană, de apartenen�ă la spa�iul european.

Implementarea politicii regionale trebuie să �ină cont de contextul european, de cel na�ional �i, nu în ultimul rând, de cel regional. Practic, politica regională unitară, formulată la nivelul U.E., trebuie implementată de către fiecare stat membru în parte cu mijloace proprii, specifice. Nu trebuie omis nici faptul că politica regională a U.E. vizează �i obiective �i regiuni extracomunitare, precum statele în dezvoltare, statele candidate la U.E. sau statele poten�ial candidate.

Deosebirile economice regionale care persistă o perioadă mare de timp afectează nivelul eficienţei economice naţionale. În plus, aceste discrepanţe pot avea efecte de ordin politic şi social extrem de importante. Cele mai semnificative efecte ale acestui fenomen sunt :

manifestarea unei insatisfacţii şi a unui resentiment ca urmare a diferenţelor de standard de viaţă dintre regiuni. Această situaţie afectează mai ales acele persoane ale căror slujbe şi condiţii de viaţă se situează sub standardele medii la nivel naţional;

consecinţe de ordin economic şi social. Dacă şomajul poate fi permanent diminuat în zonele cu o rată ridicată a lui, fără a conduce la pierderea de locuri de muncă în zonele cu un şomaj redus, întreaga naţiune va putea obţine rezultate benefice. Un nivel scăzut al şomajului determină şi o rată redusă a criminalităţii şi mult mai puţine probleme sociale ;

apariţia unor costuri economice mari pentru regiunile care se dezvoltă rapid, ca urmare a excesului de cerere de capital social. De exemplu, clădirile, şoselele, căile ferate sau aeroporturile se află sub o continuă presiune, în astfel de zone de dezvoltare rapidă ;

atenuarea diferenţelor regionale legate de excesul de cerere de factor muncă poate crea beneficii pentru întreaga economie naţională, prin diminuarea presiunii inflaţioniste. Scopul politicii regionale este acela de obţinere a unei eficienţe ridicate şi/sau a unei distribuţii interregionale a activităţii economice cât mai echitabilă. Obiectivele politicii regionale pot fi, în majoritatea cazurilor, măsurate şi cuantificate..



În condiţiile în care obiectivul major al politicii regionale poate fi definit drept crearea de posibilităţi reale de utilizare a factorilor de producţie, instrumentele politicii ca, de exemplu, investiţiile, nu vor avea o semnificaţie legată de costurile efective de realizare a acestui obiectiv. Aceasta înseamnă că efectele politicii regionale constau în diversificarea activităţilor economice existente, mai mult decât în crearea de activităţi economice adiţionale. 4.2. Momente cheie

Primele muta�ii de anvergură la nivelul politicii regionale europene s-au făcut sim�ite încă din perioada anterioară de programare, 2000-2006. Aceste muta�ii au vizat descentralizarea managementului �i accentuarea parteneriatului între actorii politicii regionale, pe fondul concentrării zonelor care au beneficiat de asisten�ă financiară. În timp ce Comisia Europeană monitorizează implementarea programelor de asisten�ă regională, statele membre �i autorită�ile regionale �i locale conlucrează pentru definirea �i implementarea strategiilor de dezvoltare.

În perioada actuală de programare, 2007-2013, competitivitatea rămâne obiectivul fundamental al politicii regionale, îndeplinirea acestui obiectiv permi�ând atingerea parametrilor de dezvoltare conform strategiei adoptate la Lisabona. Se urmăre�te mai buna integrare a politicii de coeziune în programele na�ionale �i regionale de dezvoltare ale statelor membre, concomitent cu cre�terea sentimentului de proprietate asupra acestor politici (ownership).

Practic, numărul de instrumente structurale s-a redus la jumătate (3). În vederea diminuării birocra�iei, a fost implementat un nou principiu al propor�ionalită�ii, iar numărul documentelor de programare s-a redus de la trei la două.

În vederea promovării ownership-ului, responsabilită�ile statelor membre în gestionarea fondurilor europene se va mări, inclusiv prin aplicarea reglementărilor na�ionale privind eligibilitatea cheltuielilor.

Principiile care stau la baza operaţionalizării fondurilor structurale au fost şi ele uşor modificate în urma reformei din 1999, fiind întărite sau devenind mai specifice.

Comisia Europeană trasează orientările fundamentale vizând obiectivele politicii regionale pentru fiecare etapă de programare. Pe baza acestor orientări, regiunile �i statele membre elaborează programe multianuale de dezvoltare regională capabile să ob�ină asisten�ă financiară prin instrumentele structurale. Bugetul aferent fondurilor structurale vizează obiective specifice prestabilite.

Sub inciden�a Obiectivului 1 se află regiuni care concentrează 22% din popula�ia U.E.27. Ca urmare, acestui obiectiv îi sunt alocate 70% din bugetul Fondurilor Structurale.

Obiectivul 2, de�i acoperă 12,3% din popula�ia U.E.27, are alocate numai 11,5% din totalul Fondurilor Structurale. Aceste aloca�ii financiare vizează sprijinirea reconversiei economice şi sociale a zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale O aten�ie deosebită este acordată factorului muncă, calificării acestuia, pregătirii continue �i accesului pe pia�a muncii (Obiectivul 3). În acest sens, au fost alocate 12,3% din bugetul aferent Fondurilor Structurale. Alte obiective �i activită�i cu impact asupra dezvoltării regionale au



alocate 5,19% din buget. Aceste obiective vizează: cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi inter-regională (Interreg IV), dezvoltarea durabilă a oraşelor şi declinul zonelor urbane (Urban II), dezvoltare rurală prin iniţiative locale (Leader +) şi combaterea inegalităţilor şi a discriminării accesului la piaţa de muncă (Equal) �i se regăsesc sub denumirea de Iniţiative Comunitare.

Trebuie luate în calcul �i două alocări speciale de fonduri pentru ajustarea structurilor piscicole în afara regiunilor incluse în Obiectivul 1, cu un buget de 0,5% din totalul Fondurilor Structurale, şi respectiv pentru susţinerea acţiunilor inovative şi de asistenţă tehnică, cu scopul de a promova şi a experimenta unele noi idei de dezvoltare, cu un procent de 0,51% din totalul resurselor existente.

4.3. Institu�ii europene de implementare a politicii regionale

Actorul esen�ial pentru definirea, implementarea �i monitorizarea

politicii regionale europene este Comisia Europeană. În cadrul acestui organism, func�ionează mai multe Direc�ii Generale, printre care Direc�ia Generală pentru Politică Regională. Aceasta trebuie să asigure asisten�a în vederea implementării politicii regionale în statele membre, pe baza gestionării resurselor financiare aferente Fondului European de Dezvoltare Regională, Fondului de Coeziune �i instrumentului ISPA.

Parlamentul European dispune de un Comitet pentru Politică regională, Transport şi Turism, cu multiple atribu�ii în activitatea de control asupra implementării politicii regionale �i realizării obiectivelor acesteia. Mai mult, Parlamentul European, prin acest comitet al său, colaborează cu Banca Europeană de Investi�ii.

În cadrul întrunirilor sale periodice, Consiliul European analizează �i coordonează politicile economice ale statelor membre, inclusiv cele care vizează dezvoltarea regională.

În anul 1991, a fost creat un organism consultativ, cu implica�ii asupra dezvoltării regionale, Comitetul Regiunilor. Comitetul Regiunilor este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare stat membru.

Obiectul de activitate al acestui comitet îl constituie coeziunea economică şi socială, reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi transport.

Banca Europeană de Investi�ii finan�ează politica regională comunitară, monitorizând implementarea ei în statele membre. Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente financiare ale U.E.

4.4. Instrumentele politicii regionale

Indiferent de natura lor, politicile regionale sunt influenţate prin intermediul instrumentelor specifice. Aceste instrumente pot fi clasificate după mai multe criterii şi sunt destinate fie influenţării deciziilor de localizare a firmelor şi menajelor, fie modificării nivelurilor veniturilor şi cheltuielilor în anumite zone.



Acest lucru sugerează o simbioză între instrumentele micro şi macroeconomice (vezi figura 4.3)1. 4.5. Controlul amplasării ramurilor economice

O metodă de încurajare a migraţiei ramurilor economice în zonele asistate este aceea de penalizare a firmelor care produc în zonele neasistate. Această penalizare se poate realiza în diferite moduri, cel mai des întâlnit fiind impunerea de taxe asupra input-urilor utilizate sau asupra producţiei realizate. Nu lipsită de importanţă este şi impunerea controlului asupra amplasării noilor capacităţi de producţie sau comerciale. Acest control al amplasării prezintă o serie de avantaje semnificative :

este extrem de eficient în amplasarea anumitor tipuri de activităţi în zonele asistate ;

este susţinut financiar de către guvern ; reprezintă un instrument flexibil al politicii regionale ; permite realizarea unui canal de comunicaţii între guvern şi firme în

legătură cu noile proiecte de investiţii. Avantajele controlului locaţiei trebuie comparate însă cu dezavantajele:

firmele vor fi afectate în eficienţa lor, datorită constrângerilor legate de amplasarea noilor capacităţi de producţie;

controlul locaţiei poate avea o influenţă negativă şi asupra nivelului investiţiilor la scară macroeconomică. Dacă firmele vor fi împiedicate să se extindă acolo unde ele doresc, s-ar putea ca ele să nu mai dorească să investească în alte zone sau să se amplaseze acolo unde li se impune, sau să reducă mărimea capacităţilor de producţie pe care şi le-au propus să le construiască iniţial. Subvenţiile acordate investiţiilor reprezintă principalul instrument al politicii regionale. Flexibilitatea acordării acestor subvenţii se regăseşte în proiectele investiţionale interne. O mai mare atenţie este acordată, astfel, firmelor mici şi dezvoltării interne (prin forţe proprii). Creşterea atenţiei acordate ajutorării firmelor mici conduce spre realizarea unei revoluţii în modul în care instrumentele politice operează în prezent. 4.6. Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul uniunii europene Activităţile economice pot fi încurajate să fie amplasate în regiuni care necesită asistenţă prin măsuri de politică economică precum:

taxele regionale discriminatorii; subsidiile industriale: reprezintă un alt instrument al politicii regionale

utilizat frecvent în ultimele decenii. În ţările U.E., aceste subsidii au trecut, în ultima perioadă, sub controlul strict al statului şi au drept scop armonizarea politicii concurenţiale în cadrul uniunii;

controlul asupra oricărei pieţe: dacă se păstrează între anumite limite rezonabile, are ca efect diminuarea ofertei. Însuşi guvernul îşi controlează

1 Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester Wheatsheaf, 1993, p.222.



distribuţia spaţială a cheltuielilor şi a activităţilor sale şi acest fapt poate deveni un instrument efectiv de politică regională;

câteva componente majore ale cheltuielilor guvernamentale de consum, precum salariile şi veniturile factorului muncă din sectorul apărării naţionale au, de asemenea, un impact deosebit asupra pieţelor regionale. Politica regională activă la nivelul U.E. are ca obiectiv principal convergenţa şi unificarea economică pe termen lung. Realizarea unei pieţe interne unice nu a putut fi atinsă atât timp cât nivelurile de dezvoltare ale economiilor componente au diferit semnificativ.

Obiectivele politicii regionale europene au evoluat în timp. Pentru perioada 1994-1999, aceste obiective au vizat:

1. dezvoltarea şi modificarea structurală a regiunilor mai puţin avansate din cadrul U.E.;

2. conversia regiunilor sau zonelor care au fost puternic afectate de declinul industrial;

3. combaterea şomajului pe termen lung şi îmbunătăţirea integrării în muncă a tinerilor;

4. facilitarea modificărilor structurale; 5. a. accelerarea ajustării structurale în cazurile agriculturii şi pescuitului; 5. b. sprijinirea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale; 6. sprijinirea zonelor cu o densitate a populaţiei foarte mică (regiunile

nordice). Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale europene au

fost: 1. combinarea obiectivelor 1, 5a şi 6 din perioada 1994-1999; 2. combinarea obiectivelor 2 şi 5b din perioada 1994-1999 şi

completarea lor cu problematica specifică zonelor urbane, a celor dependente de industria pescuitului şi a celor în care sectorul servicii este supus reformei;

3. sprijinirea adaptării şi modernizării educaţiei, trening-ului şi politicilor care vizează factorul muncă, precum şi urmărirea, în continuare, a obiectivelor 3 şi 4 din perioada 1994-1999.

Obiectivele politicii regionale europene se pot împărţi în obiective regionale propriu-zise şi obiective orizontale. Pentru perioada 2000-2006, Obiectivele 1 şi 2 au fost considerate regionale, iar Obiectivul 3 orizontal.

În plus, au fost stabilite criterii cantitative care să permită departajarea regiunilor europene. Pentru regiunile care se află sub incidenţa Obiectivului 1, a fost considerat drept criteriu de departajare PIB regional/locuitor. Ca urmare, au fost departajate acele regiuni al căror PIB regional/locuitor este mai mic de 75% din media PIB/locuitor a U.E. pe ultimii 3 ani, înainte de începerea calculului. Mai mult, regiuni clasice, situate sub incidenţa Obiectivului 1, sunt: Departamentele franceze de peste mări, Azore, Madeira, Insulele Canare, precum şi regiunile slab populate din Nordul U.E.

Conform principiului concentrării, regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului 1 sunt de tipul NUTS II, nu mai mici.

Desemnarea regiunilor care se află sub incidenţa Obiectivului 2 este puţin mai complexă. Aceasta deoarece, pe perioada 2000-2006, aceste regiuni au fost limitate la 18% din populaţia U.E., dintre care 10% acoperă zone industriale şi de servicii, 5% zone rurale, 2% zone urbane şi 1% zone dependente de industria de pescuit.

Pentru delimitarea acestor zone, Comisia Europeană utilizează un set de indicatori economici, sociali şi demografici, pe baza cărora analizează



propunerile statelor membre referitoare la regiunile care pot fi considerate sub incidenţa Obiectivului 2.

Obiectivele politicii regionale pentru perioada 2007-2013 sunt următoarele: O1 – Promovarea convergenţei şi dezvoltării economice şi a creării de noi locuri de muncă în cele mai slab dezvoltate state membre. O2 – Promovarea competitivităţii regionale şi a ocupării forţei de muncă prin pregătirea factorului muncă pentru a participa şi a face faţă la modificările survenite pe piaţa muncii. O3 – Promovarea cooperării teritoriale la nivel european. 4.7. Disparită�ile regionale la nivelul Uniunii Europene

La nivelul Uniunii Europene sunt disparităţi în privinţa nivelului venitului, a ratelor de creştere economică, a producţiei, gradului de ocupare a forţei de muncă. Cauze ale disparităţilor: resurse insuficiente, mai ales de capital; nivelul de educaţie a forţei de muncă - neadecvat; structura economică a regiunii; mobilitate redusă. A. Disparităţi legate de venit

Din punct de vedere al veniturilor populaţiei există diferenţe evidente, reliefate în tabelul 4.3.2

În anii '90, diferenţele de venit mediu între statele membre U.E. s-au accentuat. Excepţia a constituit-o Irlanda, a cărei creştere economică a fost una remarcabilă. Portugalia, Spania şi Grecia au făcut, la rândul lor, progrese deosebite în acest domeniu, în timp ce, Germania şi Franţa s-au confruntat cu dificultăţi. În cazul Germaniei, elementul semnificativ care a influenţat nefavorabil evoluţia economică l-a constituit reunificarea. După criteriul venitului mediu, Luxemburg se situează pe primul loc între statele membre. Toate cele 12 noi state membre U.E. au venituri medii sub 50% din media U.E.-15, excepţie făcând Cipru, Cehia, Malta şi Slovenia.

Dacă analizăm disparităţile regionale legate de venitul mediu la nivelul NUTS-II, decalajul dintre cea mai dezvoltată regiune (Luxemburg) şi cea mai puţin dezvoltată (Letonia) este de 6,3:1. La nivel regional, acest raport se analizează între Londra, cea mai bogată, şi Lubelskie (Polonia), cea mai săracă, şi este de 9,1:1.3

B. Disparităţi legate de şomaj Şomajul reprezintă un alt indicator important pentru analiza

disparităţilor socio-economice la nivel regional. La nivelul U.E.15, se constată îmbunătăţiri ale ratelor şomajului în Irlanda, Olanda, Finlanda şi Suedia. În Grecia, rata şomajului este ridicată, în timp ce în Spania, deşi s-a redus, se situează încă peste media U.E.15. În Portugalia, rata şomajului a rămas redusă şi stabilă. În cazul noilor state membre U.E., situaţia este mult mai gravă, o situaţie mai bună prezentând doar Ungaria şi Slovenia. La nivelul NUTS-II, disparităţile referitoare la şomaj sunt mult mai accentuate decât la nivelul statelor membre şi în continuă schimbare. Ca urmare, gradul de ocupare a factorului muncă la nivel regional este extrem de diferit:4

2 IMF, CIA World Factbook, 2007 Projections, New York , 2005. 3 http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts4 Eurostat, Statistics in focus, 2005.

http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts



Şi în 2007 s-au menţinut disparităţile regionale date de rata şomajului, după cum reiese şi din tabelul 4.7.5

4.8. Implementarea politicilor regionale Implementarea politicilor regionale întâmpină dificultăţi şi limitări analoage celor aferente altor domenii ale politicilor economice. Principalele dificultăţi sunt cele provenind din incertitudine, din decalaje de timp şi din natura climatului politic. 4.9. Comensurarea efectelor politicilor regionale Comensurarea efectelor politicilor regionale constă, practic, în compararea costurilor cu rezultatele acestor politici. Indicatorul cel mai frecvent utilizat în acest scop este cel al numărului locurilor de muncă create în funcţie de cheltuielile efectuate în acest sens, la nivel regional. 4.9.1. Costurile şi beneficiile politicilor regionale Analiza cost - beneficiu la nivelul politicii regionale a fost introdusă de către Armstrong şi Taylor, fiind evidenţiată în tabelul 4.86.

Tabelul 4.8: Principalele costuri şi beneficii sociale ale politicilor regionale

Beneficii (B) Costuri (C) B1 Gradul de ocupare a

factorului muncă, producţia şi veniturile suplimentare realizate din creşterea activităţilor economice;

C1 Pierderile de producţie, venituri şi factor muncă datorate diversificării resurselor clasice care sunt acum utilizate;

B2 Scăderea numărului de migranţi, care determină reducerea costurilor pentru sectorul public în realizarea serviciilor şi a infrastructurii;

C2 Costurile infrastructurii generate de efectele politicii regionale asupra dezvoltării activităţilor economice;

B3 Scăderea numărului de migranţi, care determină reducerea costurilor private de migraţie;

C3 Costurile aferente mutării într-o nouă locaţie a capacităţilor de producţie;

B4 Diminuarea externalităţilor; C4 Creşterea externalităţilor (de ex.: pentru protecţia mediului înconjurător) ;

B5 Beneficii echitabile; C5 Costuri administrative; B6 Beneficii politice. C6 Costuri politice.

5 Eurostat, News Release Nr.173/11.12.2007. 6 Armstrong H., Taylor J., op.cit., , 2'nd edn.,1993, pp.14 - 15.



4.10. Politicile urbane Politicile urbane au ca obiectiv atenuarea diferenţelor legate de alocarea şi distribuirea resurselor economice între diferite arii spaţiale la nivelul economiei naţionale. Regiunile, la nivelul economiei europene, deţin, în cele din urmă, un centru urban major asociat lor. Creşterea şi dezvoltarea acestor centre urbane reprezintă chintesenţa experienţei economice a regiunii respective. Nevoia de politici economice urbane rezidă din faptul că ariile urbane suferă datorită problemelor economice care apar ca urmare a incapacităţii pieţei de a le rezolva.

Cauzele decalajelor urbane rezidă în : migrarea factorului muncă din marile oraşe în cele mici sau în zonele

rurale ; amplasarea noilor investiţii în alte zone decât marile oraşe ; nivelul bugetelor locale şi al cheltuielilor în domeniu.

Principalele caracteristici ale declinului urban constau în : declinul activităţilor industriale, părăsirea aşezărilor, o slabă dotare cu locuinţe şi o imagine negativă asupra acestui tip de aşezare umană. Declinul industrial evidenţiază declinul ariilor urbane, implicând diminuarea oportunităţilor de angajare a factorului muncă şi părăsirea acestor localităţi. O altă caracteristică a declinului activităţilor industriale, cu influenţe directe asupra declinului urban, o constituie diminuarea activităţilor legate de industria construcţiilor navale, siderurgie şi industria prelucrării metalelor. Părăsirea aşezărilor umane este legată direct de închiderea unor firme. Cu cât mărimea firmelor falimentare este mai mare şi dacă ele aparţin unor ramuri precum construcţiile navale, siderurgie sau prelucrarea metalelor, cu atât mai extins va fi fenomenul de părăsire a localităţii analizate. Dotarea cu locuinţe este din ce în ce mai redusă. Există, pe de o parte, o multitudine de construcţii vechi, ale căror dotări nu mai corespund cerinţelor minime de confort contemporan, în timp ce noile construcţii au un preţ atât de ridicat, încât ocuparea lor reprezintă un adevărat lux pentru lucrătorii de rând. Imaginea negativă a unei regiuni îngreunează şi mai mult activitatea autorităţilor şi firmelor locale de a atrage investitori şi interese pentru acea zonă. Părăsirea regiunii devine stereotipă şi diminuează şansele de generare a unei cereri suplimentare care să redreseze economia. În evoluţia sa, politica urbană cunoaşte două etape esenţiale : 1950 - 1970 şi din 1980 până în prezent:

1950 – 1970: etapa centrelor de dezvoltare şi a noilor oraşe : în ţări precum Regatul Unit sau Olanda, în care pământul este valoros şi reprezintă o marfă rară şi în care presiunile privind utilizarea terenurilor sunt consistente, se caută a se realiza o reciclare a terenurilor urbane în scopul minimizării distrugerii zonelor verzi. În ambele state exemplificate, politicile urbane au avut ca obiectiv crearea de noi comunităţi urbane, numite centre de dezvoltare (Olanda) sau oraşe noi (Regatul Unit). Aceste noi comunităţi au fost astfel amplasate încât să asigure un echilibru la nivel comunitar, legat de locuinţe, angajarea factorului muncă sau petrecerea timpului liber chiar în cadrul oraşului respectiv. Expansiunea construcţiilor de locuinţe şi a angajării factorului muncă s-a realizat rapid. În Olanda, de exemplu, un centru de dezvoltare este deschis ca un centru subsidiar al unei city (metropole). Un



astfel de centru de dezvoltare trebuie să realizeze cel puţin 6.000 de locuinţe în 10 ani7. 15 centre de dezvoltare au fost amplasate în Olanda, incluzând oraşe precum Almere sau Helmond. Pe de altă parte, patru metropole, inclusiv Groningen au fost investite să accelereze dezvoltarea regiunilor ale căror focare (centre) sunt. În Regatul Unit, noile oraşe sunt, în mod similar, centre subsidiare destinate extinderii metropolelor deja existente sau a zonelor de creştere efectivă. Ele sunt localizate în regiunile mai puţin dezvoltate, în apropierea marilor conurbaţii precum Londra sau Liverpool - Manchester. Noile oraşe, precum Harlow, Milton, Keynes, reprezintă sateliţi ai Londrei, în timp ce altele, precum Skelmersdale şi Runcorn ai oraşului Merseyside;

1980 - până în prezent : la începutul anilor '80 orientarea politicii urbane, în ambele ţări exemplificate a cunoscut o schimbare majoră. Recesiunea economică, care a afectat cele două economii, a evidenţiat faptul că dezvoltarea economică nu poate susţine atât centrele urbane existente cât şi crearea altora noi. Din acest motiv, politicile urbane s-au reorientat spre dezvoltarea ariilor urbane aflate în declin. S-au acordat subsidii pentru investiţiile private care vizează modificarea unor proiecte comerciale neprofitabile în altele, prin care un întreprinzător privat poate investi. Deficienţele acestor proiecte derivă din nivelul ridicat al costurilor de instalare, al celor legate de infrastructură sau de amplasarea localităţilor urbane. În mod normal, un întreprinzător ar trebui să investească 4 unităţi monetare de capital pentru fiecare unitate monetară aferentă alocării. Această ultimă unitate monetară constituie o recompensă primită de întreprinzătorul privat, care a plătit costurile iniţiale necesare redezvoltării localităţii analizate. Organizaţiile şi agenţiile care supervizează regenerarea urbană acţionează pe baza a patru criterii fundamentale :

numărul de noi locuri de muncă care vor fi create de proiectul respectiv ;

gradul de părăsire a aşezării care urmează a fi dezvoltată ; impactul vizual al dezvoltării propuse ; probabilitatea de stimulare a investiţiilor ca rezultat al realizării acestui

proiect. Politicile de regenerare se adresează, în primul rând, localităţilor care dispun de ramuri industriale învechite şi de construcţii demodate şi care nu pot fi dezvoltate în continuare. În calitate de întreprinzător şi antreprenor, autorităţile locale intervin prin intermediul agenţiilor de dezvoltare. Aceste agenţii au drept obiectiv atragerea şi promovarea investiţiilor publice şi private în regiunea în care îşi desfăşoară activitatea. Pe de altă parte, în numeroase cazuri, guvernele locale reprezintă principalul proprietar de teren din zonele urbane. Ca urmare, aceste guverne vor fi interesate în redezvoltarea obiectului proprietăţii lor (terenul) în folosul comunităţii locale. În vederea accelerării redezvoltării economice au fost create zone industriale, care constau dintr-o multitudine de activităţi care se desfăşoară într-un anumit areal. Aceasta înseamnă că redezvoltarea se va observa uşor şi va genera o nouă imagine asupra zonei respective. Din punct de vedere

7 Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the Netherlands, University College London Press, London, 1993, p.36.



guvernamental, zona industrială reprezintă un instrument efectiv al politicii urbane şi regionale. În acest sens, apar zone de planificare simplă, reprezentând arii acoperite de o schiţă realizată de către autorităţile de planificare locale. Ca şi în cazul zonelor industriale, întreprinzătorii individuali nu trebuie să primească acordul separat al autorităţilor locale, atât timp cât propunerile lor vin în întâmpinarea obiectivelor schiţei locale a planurilor de dezvoltare. Pe baza acestor planuri, guvernul poate influenţa şi implementa mult mai uşor, chiar dacă mai puţin democratic, măsurile pe care le consideră necesare pentru a relansa economia regională. 4.11. Politica regională din România România se confruntă cu numeroase probleme de dezvoltare în profil regional. Aceste disparităţi regionale vizează următoarele aspecte:

repartiţia neuniformă a populaţiei; variaţii mari ale PIB-ului în timp şi pe regiuni; variaţii mari ale ratei şomajului pe regiuni.

La sfârşitul anului 2005, a fost dată publicităţii Strategia Naţională de Dezvoltare Regională din România, împreună cu un Program Operaţional Regional pe perioada 2007-2013. Conform acestei strategii, problemele regionale de dezvoltate inventariate la începutul anului 2006 sunt:8

creşterea disparităţilor de dezvoltare între Regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte regiuni;

dezvoltare neechilibrată între Estul şi Vestul României, respectiv între Regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest şi Regiunile Vest, Nord-Vest şi Centru;

subdezvoltarea cronică concentrată în Regiunea Nord-Est, la graniţa cu Moldova şi în Regiunea Sud, de-a lungul Dunării;

existenţa unor importante disparităţi intraregionale, care reflectă structura mozaicară a dezvoltării economice. În interiorul regiunilor, coexistă zone subdezvoltate cu zone relativ dezvoltate;

declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, în special al oraşelor monoindustriale, generat de restructurarea industrială;

grad scăzut de atractivitate a majorităţii regiunilor; declinul socio-economic a numeroase centre urbane mari şi

diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente. Obiectivul strategic al Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională

din România îl constituie creşterea economică accelerată a regiunilor slab dezvoltate, astfel încât raportul între cea mai dezvoltată şi cea mai slab dezvoltată regiune, în termeni de PIB, să se diminueze până la finele perioadei 2007-2013.

În afara obiectivului strategic, au fost trasate obiective specifice, care se referă la:

îmbunătăţirea gradului general de atractivitate şi accesibilitate a regiunilor, prin îmbunătăţirea infrastructurii de transport, educaţie şi sănătate;

8 Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia Politici Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.



creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri, prin dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor de sprijinire a afacerilor, precum şi sprijinirea microîntreprinderilor;

valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor, prin crearea sau îmbunătăţirea siturilor turistice şi culturale şi sprijinirea afacerilor în domeniul turismului;

creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin construirea/reabilitarea de spaţii publice, îmbunătăţirea serviciilor urbane şi proiecte integrate de dezvoltare urbană.

Programul Operaţional Regional 2007-2013 este fundamentat pe 5 mari priorităţi:

îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale; consolidarea mediului de afaceri regional şi local; dezvoltarea turismului regional şi local; dezvoltarea urbană durabilă; asistenţa tehnică.

Beneficiarii Programului Operaţional Regional 2007-2013 sunt: autorităţile locale, parteneriatul public-privat, companiile active din sectorul producţiei şi serviciilor, asociaţiile de turism, societăţile comerciale administrator şi proprietarii terenurilor, instituţii regionale de cercetare, instituţii academice, ONG-uri etc. 4.12. Institu�ii, autorită�i �i programe de management �i dezvoltare în România

Structura instituţională pentru dezvoltarea regională se compune, la nivel naţional, din Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, ca organ deliberativ, care coordonează şi promovează politica naţională de dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor (MDLPL) cu rol executiv, iar la nivelul fiecărei regiuni, din Consiliul Regional şi Agenţia pentru Dezvoltare Regională.

Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR), ca for deli-berativ suprem, este responsabil cu politica de dezvoltare regională în România, şi în componenţa căruia reprezentanţii Guvernului şi cei ai regiunilor sunt la paritate. Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională are următoarele atribuţii:

aprobă Strategia Naţională pentru Dezvoltare Regională şi Programul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

prezintă Guvernului propunerile privind constituirea Fondului Naţional pentru Dezvoltare Regională;

aprobă criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor Fondului Naţional pentru Dezvoltare Regională;

urmăreşte utilizarea fondurilor alocate Agenţiilor pentru Dezvoltare Regională din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

aprobă utilizarea fondurilor de tip structural alocate României de către Comisia Europeană;

urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităţilor de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional şi la nivelul euroregiunilor.

Consiliul pentru Dezvoltare Regională este organismul regional deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul Regiunilor de Dezvoltare, în scopul coordonării



activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.

Consiliul pentru Dezvoltare Regională este alcătuit din: preşedinţii consiliilor judeţene ale regiunii de dezvoltare; un reprezentant al consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale

din fiecare judeţ al regiunii; Consiliul pentru Dezvoltare Regională este condus de către un

preşedinte şi un vicepreşedinte (din judeţe diferite), aleşi pentru un mandat de un an. Consiliul pentru Dezvoltare Regională are următoarele atribuţii:

analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională; sprijină elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare; aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel

regional în concordanţă cu priorităţile şi metodologia elaborate de Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, împreuna cu organismele regionale specializate;

transmite Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională, în vederea aprobării finanţării, portofoliul de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecţie la nivel naţional;

aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru dezvoltare regională;

prezintă Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională propuneri privind alocarea de resurse de la Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

aprobă propunerile anuale ale bugetelor de venituri şi cheltuieli elaborate de Agenţie;

propune Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională cuantumul; contribuţiilor anuale, în limita sumelor aprobate prin bugetele judeţelor membre, alocate Fondului pentru Dezvoltare regională, în vederea finanţării politicilor regionale, precum şi destinaţia şi eşalonările de plata ale acestora;

atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea realizării obiectivelor regionale, sursele atrase constituindu-se ca venituri la Fondul pentru Dezvoltare Regională;

aprobă rapoartele de activitate semestriale întocmite de Agenţie; coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale; elaborează şi aprobă regulamentul propriu de organizare şi

funcţionare, în conformitate cu regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională, aprobat prin HG nr. 1256/2004;

avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi alte documente similare încheiate de către Agenţie cu terţii în domeniul specific de activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii Europene şi informează corespunzător Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională;

aprobă Statutul de organizare şi funcţionare a Agenţiei, organigrama acesteia, precum şi statul de funcţii;

coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de Uniunea Europeană, precum şi cele privind utilizarea, la nivelul regiunii a fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp util a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor;



aprobă rapoartele Agenţiei în care sunt evidenţiate stadiul dificultăţilor de implementare, precum şi impactul programelor şi proiectelor de dezvoltare regională, rapoarte care vor fi înaintate la Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

îndeplineşte şi atribuţiile ce-i revin în conformitate cu legislaţia privind zonele defavorizate;

aproba sigla, însemnele, misiunea, viziunea şi valorile Agenţiei. Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR) sunt constituite ca

organisme nonguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care activează în domeniul dezvoltării regionale. ADR-urile elaborează strategiile şi programele de dezvoltare regională iar, după aprobarea lor de către CDR şi ulterior de CNDR, au rol de implementare a acestora.

Agenţiile pentru Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii: elaborează şi propun Consiliului pentru Dezvoltare Regională (din

regiunea respectivă) aprobarea Strategiei de Dezvoltare Regională, a progra-melor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor;

asigură punerea în aplicare a programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare Regională, cu respectarea legislaţiei;

identifică zonele cu probleme în cadrul regiunilor de dezvoltare; asigură asistenţa tehnică de specialitate persoanelor fizice sau

juridice, cu capital de stat sau privat, care investesc în zonele defavorizate; înaintează Autorităţii de Management propunerile de finanţare, din

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională, a proiectelor de dezvoltare aprobate;

acţionează pentru atragerea de surse la formarea Fondului pentru Dezvoltare Regională;

gestionează Fondul pentru Dezvoltare Regională în scopul obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;

răspunde de corecta gestionare a fondurilor alocate. În fiecare Regiune de Dezvoltare, mai funcţionează un Comitet

Regional pentru elaborarea Planului Regional de Dezvoltare (CRP) – structură partenerială creată pentru elaborarea PRD, este compus din:

reprezentanţii ai ADR; reprezentanţi ai Prefecturilor din Regiunea de Dezvoltare; reprezentanţi ai Consiliilor Judeţene din regiune; reprezentanţi ai serviciilor deconcentrate ale instituţiilor publice

centrale (Direcţia de Muncă, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Inspectoratul Şcolar Judeţean, Direcţia Judeţeană de Statistică);

reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ superior şi institute de cercetări;

reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali din regiune. CRP funcţionează prin organizarea unor grupuri de lucru tematice,

corespunzătoare problemelor de analizat, şi prin întâlniri în plen, cu asigurarea reprezentării echilibrate a instituţiilor regionale, precum şi a partenerilor economici şi sociali.

Strategiile de dezvoltare sunt puse în aplicare prin intermediul unor planuri naţionale şi regionale, anuale şi multianuale.

Aşadar, la nivel naţional, planificarea resurselor financiare, atât naţionale, cât şi atrase din surse externe, este realizată prin intermediul Planului Naţional de Dezvoltare, iar la nivel regional prin intermediul



Planurilor de Dezvoltare Regională, documente care includ ansamblul politicilor de dezvoltare socio-economică sectoriale şi regionale.

România întruneşte criteriile de eligibilitate pentru Obiectivul „Convergenţă” de intervenţie a fondurilor structurale, obiectiv care se adresează celor mai slab dezvoltate regiuni din cadrul UE, şi anume cele care înregistrează un nivel al PIB/locuitor mai mic de 75% din media UE.

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care orientează şi stimulează dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

Strategia PND 2007-2013 este structurată pe cele şase priorităţi naţionale de dezvoltare, limitarea numărului de priorităţi fiind de natură să asigure concentrarea resurselor disponibile pe realizarea acelor obiective şi măsuri cu impact maxim asupra reducerii decalajelor faţă de U.E. şi a disparităţilor interne. Trebuie precizat, însă, că în interiorul acestor priorităţi, sunt abordate numeroase domenii/sectoare de intervenţie specifice, cum ar fi educaţia, sănătatea, energia, sectorul comunicaţii şi IT, prevenirea riscurilor naturale etc.

Rezumat:

Obiectivele politicii regionale pot fi, în majoritatea cazurilor, măsurate şi cuantificate. De exemplu, reducerea ratei medii regionale a şomajului reprezintă un obiectiv politic cuantificabil. Percepţia politică a nevoii şi importanţei politicii regionale reprezintă subiectul unei variaţii semnificative în ultimele decenii. Politicile individuale sunt interdependente prin efectele lor. Efectele primare ale unor astfel de politici pot fi identificate cu acurateţe, la fel ca şi instrumentele politice utilizate pentru atingerea lor. Efectele secundare evidenţiază faptul că politicile regionale, dacă au succes, trebuie să fie complementare şi nu conflictuale. O problemă suplimentară, legată de implementarea politicilor la nivel regional, este aceea a înaltului nivel al pierderilor la nivelul economiei regionale şi, apoi, la nivelul celei naţionale datorită efectelor de multiplicare. Aceasta deoarece, multiplicatorii regionali au valori mai reduse decât cei la nivel naţional. Acest fapt determină o diminuare a efectelor cheltuielilor realizate la nivel regional, în comparaţie cu aceleaşi cheltuieli efectuate la nivel naţional. Este interesant de observat care dintre instrumentele politicii macroeconomice pot fi utilizate şi la nivel regional.

Politica regională activă la nivelul U.E. are ca obiectiv principal convergenţa şi unificarea economică pe termen lung. Realizarea unei pieţe interne unice nu a putut fi atinsă atât timp cât nivelurile de dezvoltare ale economiilor componente diferă semnificativ. Dacă se doreşte realizarea unei dezvoltări economice unitare, în cadrul U.E., aspectele economice reale şi monetare trebuie să se orienteze în aceeaşi direcţie. În mod similar, uniunile politică şi economică sunt interdependente, fapt ce conduce la concluzia că o coeziune politică mai puternică va depinde de o convergenţă economică superioară. Toate aceste elemente nu pot fi realizate fără aportul unei politici regionale coerente. Dacă se urmăreşte, de exemplu, realizarea unei convergenţe a nivelurilor veniturilor în cadrul U.E., transferurile financiare nete majore vor fi îndreptate către regiunile periferice mai sărace, precum : estul Germaniei, sudul Italiei, Grecia, Spania, Portugalia, Republica Irlanda, Irlanda de Nord şi cele 12 noi



state membre din anii 2004 şi 2007. Aceste transferuri financiare sunt acoperite din fonduri aparţinând U.E.. Aceste fonduri sunt cele regionale şi sociale sau cele care asigură coeziunea regiunilor.

O altă categorie de fonduri o constituie cele destinate sprijinirii zonelor locale şi regiunilor care sunt dezavantajate în procesul concurenţial, ca urmare a realizării pieţei unice a U.E.. Iniţiativele politice regionale, la nivelul U.E., sunt administrate de către Fondul European de Dezvoltare Regională (E.R.D.F.). Concluzii: Comensurarea efectelor politicilor regionale constă, practic, în compararea costurilor cu rezultatele acestor politici. Indicatorul cel mai frecvent utilizat în acest scop este cel al numărului locurilor de muncă create în funcţie de cheltuielile efectuate în acest sens, la nivel regional. Costul implementării unei anumite politici regionale este cunoscut de guvern şi poate fi uşor cuantificat. Acolo unde cheltuielile politicii regionale se concretizează în calificarea factorului muncă şi în substituirea amplasării firmelor, numărul de locuri de muncă direct create este, de asemenea, uşor de estimat. Dar, realitatea evidenţiază faptul că efectele politicilor regionale sunt mult mai complexe decât cele legate de numărul de locuri de muncă nou create. Pe de altă parte, cheltuielile iniţiale ale politicii regionale pot avea efecte pozitive multiplicatoare mai greu de cuantificat. Exemple ilustrative:

Tabelul 4.1. Evolu�ia politicii regionale europene

Anul Instrumentul de politică regională

Obiective urmărite

1957 Semnarea Tratatului de la Roma

Reducerea disparită�ilor dintre regiuni �i sprijinirea regiunilor mai pu�in dezvoltate din cele �ase state fondatoare: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg �i Olanda

1958 Înfiin�area Fondului Social European (FSE)

Optimizarea politicii sociale comunitare, prin reconversia �omerilor �i îmbunătă�irea func�ionării mecanismelor pie�ei factorului muncă

1960 Implementarea efectivă a FSE

Atingerea obiectivelor politicii sociale comune la nivelul statelor membre

1962 Crearea Fondului European pentru Orientare �i Garantare Agricolă (FEOGA)

Finan�area Politicii Agricole Comune (PAC), dezvoltarea regiunilor rurale, optimizarea suprafe�elor �i produc�iilor agricole vegetale �i animale

1975 Crearea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR)

Eliminarea disparită�ilor regionale pe baza contribu�iilor prestabilite ale statelor membre la bugetul comunitar. Se concretizează în cofinan�area investi�iilor productive �i în infrastructură, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile

1985 Implementarea Programului Integrat Mediteranean

Sprijinirea dezvoltării celor maI sărace regiuni din Grecia �i Italia. De finan�area prin acest fond a beneficiat �i Fran�a, drept



compensa�ie pentru acceptarea extinderilor din anii 1981 �i 1986. Problemele regionale s-au acutizat prin aderarea Greciei (1981), Spaniei �i Portugaliei (1986) la U.E. Practic, au apărut două categorii de state membre: cele dezvoltate (statele fondatoare, cu excep�ia Italiei) �i statele al căror nivel de dezvoltare se situa sub media europeană (noile state membre care aderaseră în 1981 �i 1986).

1986 Adoptarea Actului Unic European

Atingerea obiectivului coeziune economică �i socială prin atenuarea disparită�ilor regionale din noile state membre �i sus�inerea integrării lor în pia�a unică europeană

1988 Transformarea fondurilor de solidaritate existente deja în Fonduri Structurale �i cre�terea ponderii lor în bugetul comunitar (Consiliul European de la Bruxelles)

Eliminarea disparită�ilor regionale la nivel comunitar, prin cre�terea sus�inerii financiare de la bugetul comunitar �i prin reorganizarea �i regândirea modului de func�ionare a acestor fonduri

1989 Crearea PHARE Acordarea de asisten�ă financiară Poloniei �i Ungariei în vederea sus�inerii reformelor socio-economice din aceste �ări pentru trecerea la economia de pia�ă

1993 Ratificarea Tratatului Uniunii Europene; Crearea Fondului de Coeziune

Noul Tratat al U.E. viza trei obiective fundamentale: pia�a unică europeană, uniunea economică �i monetară (UEM) �i coeziunea economico-socială prin asigurarea unei dezvoltări regionale durabile. Fondul de Coeziune finan�a proiecte de infrastructură �i de protec�ia mediului în statele membre mai pu�in dezvoltate (Grecia, Spania, Portugalia �i Irlanda).

1994 Crearea Instrumentului Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP)

Dezvoltarea �i sus�inerea activită�ilor de pescuit �i piscicultură în statele membre. Necesitatea unei politici comune în domeniul pescuitului a devenit necesară ca urmare a faptului că majoritatea statelor membre din acel moment doreau o revitalizare a sectorului �i o nouă repartizare a cotelor de pescuit. În plus, exista certitudinea aderării în anul 1995 a Finlandei �i Suediei, state cu sectoare de pescuit extrem de importante.

1995 Înfiin�area Comitetului Regiunilor

Organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie şi de a sprijini Comisia Europeană în activităţile sale din sectorul dezvoltării regionale.



1997 Ratificarea Tratatului de la Amsterdam Înfiin�area Fondului European de Investi�ii (FEI) Reorganizarea Fondului de Coeziune

Confirmă importanţa politicii de coeziune economică şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a şomajului. Subliniază obligaţia clară de a fi folosite politici adecvate pentru reducerea dezechilibrelor economice si sociale. FEI vizează programe de mediu �i dezvoltarea infrastructurii în statele membre prin finan�are de la Banca Europeană de Investi�ii (BEI). Fondul de Coeziune avea drept principal obiectiv acordarea de suport financiar statelor membre în vederea îndeplinirii de către acestea a criteriilor de convergen�ă stabilite la Maastricht.

1999 Reforma Fondurilor Structurale (Consiliul European de la Berlin)

Reforma a vizat creşterea concentrării asistenţei comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea şi descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă completarea programului PHARE cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) şi SAPARD (Programul Special pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), care promovează dezvoltarea economică şi socială a ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

2000 Revizuirea con�inutului programului PHARE

Extinderea aplicării PHARE la toate statele candidate la aderarea la U.E.

2002 Crearea unui Instrument de solidaritate pentru statele membre din Europa Centrală

Acest instrument are scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore şi cu repercusiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora. El a fost înfiin�at pentru a contracara efectele marilor inunda�ii din anul 2002, care au afectat întreaga Europă Centrală.

2005 Adoptarea strategiei de dezvoltare comunitară (Consiliul European de la Lisabona)

Această strategie are ca principal instrument politica de coeziune �i vizează cre�terea competitivită�ii, a output-ului �i productivită�ii, prin punerea accentului pe cunoa�tere, inovare �i dezvoltarea capitalului uman.

Tabelul 4.2. Principiile care stau la baza Fondurilor Structurale

Principiul Con�inut Caracteristici 1. concentrarea

Este principiul director al reformei,

Pentru perioada 1994-1999, principiile operaţionale au fost: parteneriatul,



chiar dacă în prezent nu se mai regăseşte în mod explicit.

programarea şi coerenţa internă, adiţionalitatea (sau coerenţa externă ) şi concentrarea. În cadrul Agendei 2000, acestea au devenit: principiul programării; principiul parteneriatului; principiul adiţionalităţii; şi principiul monitorizării, controlului şi evaluării.

2. programarea

Se referă la pregătirea planurilor multianuale de dezvoltare, care se realizează pe baza deciziilor luate în parteneriat cu statele membre printr-o serie de etape succesive.

Programarea vizează două etape: - fundamentarea planurilor

naţionale de dezvoltare şi conversie bazate pe priorităţile naţionale şi regionale, care con�in: descrierea detaliată a situaţiei curente în regiunea/statul respectiv, descrierea strategiei celei mai potrivite pentru realizarea obiectivelor menţionate �i indicarea formei şi utilizării contribuţiei fondurilor structurale. Aceste planuri sunt înaintate spre avizare Comisiei Europene;

- prezentarea de către statele membre a Documentelor Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC) – care sunt apoi transpuse în Programe Operaţionale (PO) �i a Documentelor Unice de Programare (DUP).

3. parteneriatul

Colaborarea dintre Comisia Europeană, autorită�ile na�ionale, regionale �i locale pentru elaborarea şi aprobarea planurilor de dezvoltare, implementarea şi monitorizarea acestora

Acest principiu subliniază gradul de descentralizare care caracterizează întreaga politică regională şi aplicabilitatea subsidiarităţii.

4. adi�ionalitatea

Completarea asistenţei comunitare prin finanţare naţională

Fondurile europene nu trebuie să înlocuiască fondurile naţionale alocate pentru dezvoltarea unui anumit sector, ci să vină în completarea acestora.

5. monitorizarea, evaluarea �i controlul

Constituie elementul de noutate adus de reforma din 1999 în domeniul fondurilor structurale.

Statele membre au atribuţii administrative şi au obligaţia de a desemna autoritatea naţională corespunzătoare fiecărui program al fondurilor structurale �i comitete de monitorizare. Responsabilitatea autorităţilor naţionale acoperă aspecte legate de implementarea, administrarea corectă

Modulul 4: Analiza politicilor regionale şi eficacitatea programului respectiv, cum ar fi: colectarea de informaţii statistice şi financiare, pregătirea şi transmiterea de rapoarte către Comisie, organizarea de evaluări intermediare, etc. Comitetele de monitorizare sunt conduse de un reprezentant al autorităţii naţionale de implementare şi vin în completarea activităţilor acestora prin asigurarea calităţii şi eficienţei în implementarea măsurilor structurale.

Opțiuni legate de politica microecono-mică

Politici de realocare a factorului muncă


Figura 4.3. Op�iunile politicii regionale

Opțiuni ale politicii regionale

Opțiuni de coordonare

Opțiuni legate de politica macroecono-mică

Politici de realocare a capitalului

Coordonarea în cadrul jurisdicțional

- dintre diferite instrumente ale politicii microeconomice (inițiative de calificare, avantaje investiționale); - dintre politicile micro și macroeconomice (stimulente investiționale și fiscale legate de proiecte de infrastructură).

Coordonarea dintre jurisdicții

- dintre politicile guvernamentală, regională și locală.

Diminuarea influențelor politice, comerciale, fiscale și monetare asupra regiunilor

Controlul central al politicii macroeconomice

-politici regionale discriminatorii privind taxele și cheltuielile; -controale regionale discriminatorii privind tarifele comerciale; -politici regionale monetare discriminatorii: stabilizatori automați (taxe pe venit, CAS) și politici discrete (încheierea de contracte guvernamentale preferențiale cu firme din zone asistate).



Figura 4.1. Destina�iile Fondurilor Structurale pe perioada de programare 2007-2013

Tabelul 4.3.: Nivelul PIB pe locuitor în statele membre U.E. şi în cele candidate în anul 2007

State membre U.E PIB (mil. $) PIB/loc PIB nominal/loc

U.E. 12.954.042 28.477 29.763 Luxemburg 33.436 72.945 76.224 Irlanda 179.516 42.859 49.533

Danemarca 195.788 36.079 48.530

Austria 286.767 35.002 37.378 Finlanda 171.848 32.822 36.928 Belgia 338.452 32.500 35.843 Olanda 524.035 32.062 38.323 Regatul

Unit 1.911.943 31.628 36.875

Germania 2.605.373 31.572 33.356 Suedia 283.802 31.235 39.562 Franţa 1.900.467 30.322 33.387 Italia 1.726.869 29.727 30.144 Spania 1.145.078 27.542 27.815 Grecia 261.018 23.519 20.545 Slovenia 46.384 23.250 17.535 Cipru 18.563 22.334 20.500 Malta 8.103 20.365 13.847

Fond

spec

ial 2

Fond

spec

ial 1

Ini�

iativ

e co

mun

itare

Obi

ectiv

ul 3

Obi

ectiv

ul 2

Obi

ectiv

ul 1

Fondurile Structurale

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:European_flag.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Luxembourg.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Ireland.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Denmark.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Austria.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Finland.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Belgium_%28civil%29.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_the_Netherlands.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_the_United_Kingdom.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Germany.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Sweden.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_France.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Italy.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Spain.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Greece.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Slovenia.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Cyprus.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Malta.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Luxembourg

http://en.wikipedia.org/wiki/Republic_of_Ireland

http://en.wikipedia.org/wiki/Denmark

http://en.wikipedia.org/wiki/Austria

http://en.wikipedia.org/wiki/Finland

http://en.wikipedia.org/wiki/Belgium

http://en.wikipedia.org/wiki/Netherlands

http://en.wikipedia.org/wiki/United_Kingdom

http://en.wikipedia.org/wiki/Germany

http://en.wikipedia.org/wiki/Sweden

http://en.wikipedia.org/wiki/France

http://en.wikipedia.org/wiki/Italy

http://en.wikipedia.org/wiki/Spain

http://en.wikipedia.org/wiki/Greece

http://en.wikipedia.org/wiki/Slovenia

http://en.wikipedia.org/wiki/Cyprus

http://en.wikipedia.org/wiki/Malta


Cehia 198.931 19.478 12.587 Ungaria 179.606 18.492 11.375 Portugalia 210.049 18.105 17.224 Estonia 23.927 17.802 10.342 Slovacia 93.288 17.239 9.471 Lituania 52.705 15.443 8.310 Polonia 526.253 13.797 8.410 Letonia 31.841 13.784 8.401 Bulgaria 76.696 10.003 3.686 România 204.412 9.446 5.254

Ţări candidate: Croaţia 57.983 12.885 8.710 Turcia 609.987 8.385 5.692 FYR

Macedonia 16.700 8.080 2.564

Ţări potenţial candidate la U.E.: Bosnia şi

Herţegovina 25.505 6.800 2.561

Albania 18.329 5.107 2.441 Serbia 41.150 4.400 2.042 Muntenegru 2.412 3.800 1.784

Tabelul 4.5. PIB/ locuitor conform NUTS-II (U.E.-25=100)9

Regiuni cu PIB/loc. mare

% Regiuni cu PIB/loc. mic %

Londra 278 Lubelskie (Polonia) 33 Bruxelles 238 Podkarpackie (Polonia) 33 Luxemburg 234 Podlaskie (Polonia) 36 Hamburg 184 Świętokrzyskie (Polonia) 37 Île de France 173 Warmińsko-Mazurskie

(Polonia) 37

Viena 171 Opolskie (Polonia) 37 Berkshire, Buckinghamshire & Oxfordshire

165 Észak Magyaroszág (Ungaria)

38

Provincia Autonomă Bolzano (Italia)

160 Východné Slovensko (Slovacia)

39

Oberbayern (Germania) 158 Eszag-Alföld (Ungaria) 39 Stockholm 158 Dél-Alföld (Ungaria) 40

Tabelul 4.7. Regiuni cu cea mai mare şi cea mai mică rată a şomajului

(%) Cea mai scăzută rată a Cea mai ridicată rată a

Politici �i economie regională 9 http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts

48

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_the_Czech_Republic.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Hungary.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Portugal.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Estonia.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Slovakia.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Lithuania.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Poland.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Latvia.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Bulgaria.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Romania.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Civil_Ensign_of_Croatia.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Turkey.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Macedonia.png

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Bosnia_and_Herzegovina.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Albania.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Serbia_%28state%29.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flag_of_Montenegro.svg

http://en.wikipedia.org/wiki/Czech_Republic

http://en.wikipedia.org/wiki/Hungary

http://en.wikipedia.org/wiki/Portugal

http://en.wikipedia.org/wiki/Estonia

http://en.wikipedia.org/wiki/Slovakia

http://en.wikipedia.org/wiki/Lithuania

http://en.wikipedia.org/wiki/Poland

http://en.wikipedia.org/wiki/Latvia

http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgaria

http://en.wikipedia.org/wiki/Romania

http://en.wikipedia.org/wiki/Croatia

http://en.wikipedia.org/wiki/Turkey

http://en.wikipedia.org/wiki/Republic_of_Macedonia

http://en.wikipedia.org/wiki/Republic_of_Macedonia

http://en.wikipedia.org/wiki/Enlargement_of_the_European_Union#Potential_candidate_countries

http://en.wikipedia.org/wiki/Bosnia_and_Herzegovina

http://en.wikipedia.org/wiki/Bosnia_and_Herzegovina

http://en.wikipedia.org/wiki/Albania

http://en.wikipedia.org/wiki/Serbia

http://en.wikipedia.org/wiki/Montenegro




�omajului �omajului NE Scotland 2,6 Guyane (Fran�a) 28,5 Bolzano 2,6 Reunion 28,3 Zeeland (Olanda) 2,7 Guadelupe 26,9 Praha 2,8 Martinique 24,1 Tirol 2,9 Ceuta (Spania) 21,0 Valle d’Aosta (Italia) 3,0 Dessau (Germania) 19,6 Salzburg 3,1 Halle (Germania) 19,4 Trento (Italia) 3,1 Mecklenburg-Vorpommem 19,2 Oberosterreich 3,2 Vychodne Slovensko

(Slovacia) 19,1

Gelderland (Olanda) 3,3 Berlin 18,7 Utrecht 3,3 Leipzig 17,9 Gloucestershire, Wiltshire&Somerset

3,3 Bruxelles 17,6

Tabelul 4.11.: Programarea financiară globală a PND 2007-2013-

mil.euro Compet

iti-vitate Infrastructura de transport

Mediu Resur-se umane

Dezvolta-re rurală

Dezvolta-re regională

Total

2007 651,48 2094,99 753,18 711,65 1585,56 1294,79 7091,65 2008 620,72 2517,48 898,70 912,51 1757,72 1280,99 7988,12 2009 793,14 2465,25 1099,11 1297,08 2200,96 1397,96 9253,50 2010 882,76 2071,29 1160,45 1317,59 2335,49 1336,37 9103,95 2011 842,95 1819,84 1069,54 1313,22 2395,08 1342,35 8782,98 2012 761,25 1832,20 810,78 1115,85 2445,15 1344,55 8309,78 2013 682,12 1853,75 806,23 940,72 2517,37 1342,97 8143,16 Total 5234,43 14654,79 6597,98 7608,60 15237,32 9339,98 58673,1

Tabelul 4.12.: Structura pe surse de finanţare a PND 2007-2013 Finan�are

U.E. Surse

publice na�ionale

Surse private

Total

Volum finan�are (mil. euro)

25287,23 28276,03 5109,85 58673,11

% în PND 43 48 9 100 Referin�e bibliografice:


2. Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the Netherlands, University College London Press, London, 1993.

3. Eurostat, Statistics in focus, 2005. 4. Eurostat, News Release Nr.173/11.12.2007. 5. IMF, CIA World Factbook, 2007 Projections, New York , 2005. 6. Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare

Regională, Direcţia Politici Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.

7. http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts




Test de autoevaluare: 1. Scopul politicii regionale este acela de a obţine:

a. o creştere economică accelerată; b. o distribuţie interregională echitabilă a activităţii economice; c. o eficienţă ridicată; d. investiţii cât mai mari; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Premise de bază ale ştiinţei regionale sunt: a. investiţiile au ca efect creşterea economică; b. profitul vizează creşterea cheltuielilor aferente factorilor de producţie utilizaţi de firme; c. investiţiile au ca rezultat creşterea profitului firmelor; d. extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile

suplimentare la nivel regional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. A. a+b+c; B. b+c+d; C. a+c+d; D. a+b+d; E. e.

3. Instrumentele politicii regionale influenţează: a. investiţiile regionale; b. deciziile de localizare a firmelor şi menajelor; c. creşterea economică regională; d. modificarea veniturilor şi cheltuielilor în anumite zone; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Controlul amplasării ramurilor la nivel regional prezintă ca avantaje: a. creşterea investiţiilor; b. susţinerea financiară de către stat; c. creşterea economică susţinută; d. atragerea de factor muncă în regiune; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Dintre măsurile de politică economică privind amplasarea în regiune a activităţilor economice amintim:

a. taxele regionale discriminatorii; b. investiţiile în noi capacităţi de producţie; c. creşterea salariilor; d. îmbunătăţirea infrastructurii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

6. Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale a U.E. au fost grupate în ….arii prioritare:

a. 6; b. 5; c. 4; d. 3; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului1 al politicii regionale a U.E. sunt de tipul: a. NUTS I; b. NUTS III; c. NUTS IV; d. NUTS II; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Principalele dificultăţi privind implementarea politicilor regionale în cadrul U.E. sunt legate de:

a. finanţare; b. decalajele de timp;



c. incertitudine; d. nici-un răspuns anterior nu este corect; e. natura climatului politic. A. a+b+c; B. a+b+e; C. b+c+e; D. d; E. a+c+e.

9. Analiza cost-beneficiu la nivel regional a fost introdusă de către: a. W. Christaller; b. A. Losch; c. H. Richardson; d. Fr. Perreur; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Eficacitatea politicii regionale din România.

Modulul 5: Echilibrul general al activită�ii economice regionale


ECHILIBRUL GENERAL AL ACTIVITĂ�II ECONOMICE REGIONALE

Obiective specifice: asimilarea informa�iilor referitoare la teoria optimului economic, echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială, modele de localizare, de creştere economică �i de optim spa�ial. Rezultate a�teptate: studen�ii vor în�elege �i opera cu modele regionale, cu no�iuni �i elemente ale optimului �i bunăstării socio-economice la nivel regional. Competen�e dobândite: asimilarea unor concepte �i metode de optimizare regională precum:

modelul economiei concuren�iale; analiza optimului spa�ial; localizarea unei firme; impactul concuren�ei dintre firme asupra amplasării la nivel regional.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 4 ore 5.1. Teoria optimului economic Aportul fundamental al teoriei echilibrului general poate fi perfect rezumat prin intermediul teoremei lui Debreu : un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un echilibru relaţional la nivelul sistemului de preţuri 1. În vederea diminuării influenţelor subiective în abordarea unei anumite problematici a optimului economic, s-a încercat găsirea unui sistem de criterii valorice cât mai neutru posibil. În acest sens, economia bunăstării a enunţat criteriul de optim al lui Pareto care, pe baza unanimităţii, afirma că o resursă A, superioară alteia B, va determina întotdeauna un individ să prefere pe A în locul lui B şi niciodată pe B în locul lui A 2. Ca urmare, modelul economiei concurenţiale se va caracteriza prin două proprietăţi fundamentale :

echilibrul concurenţial este eficient : fapt ce implică existenţa unui vector de preţuri, a două pieţe (a input-urilor şi a output-urilor) şi a unui echilibru în condiţiile în care :

• organizarea producţiei este optimă, datorită egalizării relaţiilor tehnice de substituţie între cei doi factori la nivelul tuturor întreprinderilor ;

• distribuţia consumului este optimă, datorită faptului că rata marginală de substituţie dintre două bunuri este aceeaşi pentru toţi indivizii ;

• maximizarea profitului şi a bunăstării se obţine atunci când rata marginală de substituire pentru toate bunurile, la nivelul întregii societăţi este aceeaşi cu cea de la nivelul fiecărui individ şi este evidenţiată de preţurile relative ale bunurilor analizate;

echilibrul concurenţial asigură o redistribuire adecvată a resurselor între indivizi şi societate : se introduce, astfel, o nouă dimensiune a analizei 1 Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973, p.115. 2 Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad, Madrid, 1985, p.498.



funcţionării sistemului economic, şi anume aceea potrivit căreia piaţa reprezintă un mecanism de asigurare a resurselor care poate genera, chiar şi singură, un optim de tip parentian.

Teoria economiei bunăstării rezolvă această problemă prin introducerea unor criterii noi de compensare şi a funcţiei de bunăstare socială. Criteriile de compensare admit posibilitatea transferului potenţial de rentă între indivizi, în funcţie de resursele pe care aceştia le utilizează. Aceste criterii au o aplicabilitate limitată, deoarece necesită realizarea de comparaţii interpersonale legate de utilitate şi urmăresc asigurarea unei aceleaşi utilităţi marginale pentru toţi indivizii. Funcţia bunăstării sociale, enunţată de Bergson (1939), conduce la realizarea unei anumite structuri ordonate a resurselor, care să fie în concordanţă cu bunăstarea societăţii la un moment dat. Această ordonare se obţine prin intermediul unei funcţii de bunăstare socială, care permite alegerea acelui nivel (stadiu) care să maximizeze bunăstarea, prin asigurarea resurselor şi prin distribuirea consumului conform optimului parentian. 5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială

�tiinţa economică poate fi divizată în două blocuri: primul care investighează organizarea unei economii de tip punctiform

şi care constituie paradigma teoretică principală; al doilea, care studiază dimensiunea spaţială a economiilor şi este

marcat de teoria optimului. La intersecţia dintre aceste blocuri, rămâne o linie de investigare puţin explorată - analiza optimului spaţial - care permite evaluarea sistemelor economice spaţiale şi, pe această bază, a deciziilor de politică economică regională. Un prim obstacol în realizarea acestui deziderat îl constituie introducerea spaţiului în cadrul analizei unei economii a bunăstării care este, prin definiţie, aspaţială. Pe de altă parte, trebuie făcută distincţia între spaţiul preformat (deja format) şi cel în curs de formare, care diferă între ele prin modul de asigurare cu resurse, prin sistemul de localizare şi prin multe categorii de restricţii. Atunci când considerăm factorii de producţie mobili, iar localizările lor necunoscute şi în continuă schimbare, procesul de optimizare se va aplica unui spaţiu în formare. Optimul spaţial, în acest caz, se va atinge ţinând cont de trei considerente fundamentale 3: distribuţia spaţială a factorilor, formarea spaţiului economic şi fluxurile de bunuri şi servicii:

distribuţia spaţială a factorilor se referă la dotarea unui anumit teritoriu cu factori esenţiali naturali (pământ, apă, materii prime, climă, atracţia zonei etc.) care sunt greu de cuantificat şi de optimizat, deoarece apar, practic, ca variabile exogene. Cu timpul însă, distribuţia spaţială a factorilor se poate modifica prin intermediul dezvoltării infrastructurii, a serviciilor sociale sau a capitalului uman;

formarea spaţiului economic are în vedere localizarea agenţilor economici. Practic, dotările locale iniţiale constituie baza luării deciziilor de localizare a agenţilor economici şi permit o primă structurare a spaţiului. 3 Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales, Economica, Paris, 1975, pp.36 - 41.

Modulul 5: Echilibrul general al activită�ii economice regionale Localizarea agenţilor economici creează o situaţie de totală interdependenţă între consumatori şi producători. Pe de altă parte, această nouă localizare evidenţiază procesul de formare a dependenţelor spaţiale legate de acumularea sau dezacumularea de resurse şi de cursul de optimizare a localizării;

fluxurile de bunuri şi de factori constituie esenţa problemei. În ultimă instanţă, problema localizării şi dotării cu resurse este o problemă care constă în optimizarea fluxurilor de producători, consumatori şi de transport. Ceea ce interesează este distribuţia bunurilor finale între consumatori, mobilitatea factorilor între producători, determinarea consumului şi a producţiei totale, sistemul de preţuri şi modul cum acestea afectează schimbul etc. Concluzionând, realizarea optimului spaţial implică luarea în considerare a celor trei variabile : localizarea, dotarea şi fluxurile. 5.3. Modele de localizare 5.3.1. Localizarea unei firme Aceasta se realizează pe baza criteriului maximizării profitului, care corespunde minimizării costurilor de producţie şi, în ultimă instanţă, a costurilor de transport.

Weber (1909) a fost cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea costurilor de transport în vederea amplasării unui obiectiv economic. Concepţia sa a fost preluată, în 1986, de către Richardson, care a considerat costurile de transport ca fiind dependente numai de distanţă (distanţa euclidiană) şi care a obţinut localizarea firmei în funcţie de minimizarea acestor costuri4. Simplificând problema, să presupunem că o întreprindere, care combină input-urile m şi m din regiunile M şi M1 2 1 2, realizează o producţie m pe care o vinde în regiunea M3 3. În condiţiile în care costul unitar de transport este t, funcţia obiectiv va fi :

[ ] 332211min dtmdtmdtmT ++= în care : di - distanţa euclidiană între punctul de localizare optimă (K) şi centrele de aprovizionare şi de vânzare. Există diverse soluţii analitice, care de care mai complicate, pentru rezolvarea acestei probleme de optimizare. Ele sunt pe larg tratate de către Perreur 5. Am ales spre rezolvare o soluţie geometrică bazată pe trei puncte (două de aprovizionare şi unul de desfacere). Aceste puncte formează un triunghi, în interiorul căruia se găseşte punctul optim de amplasare a obiectivului economic analizat. Pentru a determina cu precizie acest punct optim, Weber propune noţiunea de indice material, calculat ca raport între valoarea materiilor prime şi cea a produsului final. Dacă acest indice este mai mare ca unu, amplasarea se va face în apropierea surselor de materii prime ; dacă indicele este mai mic decât unu, amplasarea se va realiza în apropierea pieţei de desfacere (vezi figura 5.1).

În anul 1935, Palander a dezvoltat modelul lui Weber, introducând conceptul de masă a izocosturilor şi cel al curbelor izoplane (date de puncte ale costurilor totale de transport identice).

4 Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial, Madrid, 1986, p.45. 5

Politici �i economie regională 54 Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris, 1988, pp.96 - 102.



Localizarea a cunoscut un nou impuls prin enunţarea teoriei localizării industriale şi a substituţiei factorilor de producţie. Substituţia factorilor de producţie constituie un element esenţial al analizei locaţiei : ea permite introducerea utilizării funcţiilor de producţie ca factor de legătură între teoria locaţiei şi structurile de bază ale modelării marginaliste. Funcţia de producţie cu coeficienţi de tip Walras - Leontief reflectă posibilităţile de a utiliza o singură tehnologie şi o unică metodă de combinare a factorilor de producţie, în vederea obţinerii unui anumit output. În anul 1925, Predöhl a menţionat că spaţiul este caracterizat printr-o anumită dotare cu factori, prin preţuri relative în funcţie de distanţele dintre aceşti factori şi prin locul unde se găseşte amplasat agentul economic analizat. 5.3.2. Concurenţa între firme Această problemă a fost analizată în mod semnificativ de către von Thünen, autorul teoriei rentei diferenţiale. El explică modalitatea în care trebuie repartizate culturile pe un teren agricol vast, organizat circular în jurul unui centru urban. În vederea realizării acestui obiectiv, von Thünen presupune că nivelul costului total de producţie este independent de localizare şi că fertilitatea terenului este constantă. Practic, unicul factor de structurare a spaţiului îl constituie distanţa dintre terenuri şi piaţa urbană, cuantificată prin costul de transport. Aceste costuri de transport sunt incluse în costurile totale suportate de către agricultori şi, de aceea, renta diferenţială descreşte progresiv cu creşterea costului de transport.

Mai târziu, un pas important l-a reprezentat enunţarea teoriei ariilor de comerţ, adică repartizarea unei pieţe dispersate, de formă regulată, într-un teritoriu dat. Un model faimos, bazat pe această teorie, este acela care ridică problema aglomeraţiei şi a interdependenţelor ei cu localizarea, respectiv modelul duopolului aparţinând lui Hotelling6. Acesta consideră doi producători care vând mărfuri omogene (cu caracteristici şi calităţi identice) pe o piaţă liniară pe care consumatorii sunt repartizaţi uniform, în condiţiile în care cererea lor este inelastică. Pe o astfel de piaţă, costurile de transport depind de distanţă şi sunt suportate de către consumatori. Ca urmare, problema se reduce la maximizarea profiturilor ambilor vânzători. Practic, aceasta înseamnă împărţirea pieţelor de vânzare şi minimizarea costurilor de transport (vezi figura 5.5). În anul 1935, Palander realiza raţionamentul invers faţă de cel al lui Hotelling, pornind de la o localizare dată a ofertanţilor, analizând, apoi, modul cum această localizare influenţează ariile de comerţ sau nivelurile profiturilor obţinute. Palander consideră cazul concret a doi producători X şi Y, separaţi în spaţiu, care vând o marfă omogenă unor cumpărători dispersaţi. Nivelul costurilor de producţie va fi influenţat de preţul F.O.B., deoarece costurile de distribuţie (de transport la consumatori) vor fi automat suportate de clienţi7. Aceste costuri vor delimita practic ariile de comerţ, frontiera găsindu-se acolo unde preţul de vânzare este egal pentru cei doi producători, cumpărătorilor fiindu-le indiferent de la cine vor cumpăra bunul respectiv.

6 Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39, 1929, pp.41 - 57. 7 Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935.



5.3.3. Echilibrul general la nivel regional într-o economie de piaţă 5.3.3.1. Fundamente teoretice : regiunea economică ideală (A. LÖsch)

August Lösch (1940) este primul autor care analizează locaţia

industriei şi echilibrul general la nivel teritorial. Obiectivul său a fost acela de a asigura o localizare a unei întreprinderi, ca element al optimului general, de a evidenţia modul în care se obţin ariile de comerţ ale acestei întreprinderi, modul în care se stabilesc nivelurile producţiei şi ale preţurilor, ca şi modul în care se desfăşoară concurenţa între întreprinderi, pe un anumit teritoriu8. Analiza lui Lösch se bazează pe următoarele premise :

existenţa unui plan omogen, fără frontiere sau bariere topografice, în care populaţia, activităţile agricole şi materiile prime sunt în mod egal disponibile, iar costurile de transport, în toate direcţiile variază numai în funcţie de distanţă ;

producătorii şi consumatorii sunt perfect informaţi asupra pieţei şi urmăresc maximizarea profitului, respectiv a utilităţii. Costurile de transport sunt suportate de consumatori ;

existenţa randamentelor diferite deoarece, dacă producţia obţinută este maximă, profitul va creşte atunci când costurile totale scad. Pe baza acestor premise, Lösch realizează o economie de

subzistenţă, în care introduce, mai întâi, un sol productiv. Aria de comerţ, asociată acestui teritoriu, va depinde de rezultatul interacţiunii dintre două forţe : cea de concentrare, care implică creşterea randamentelor marginale, şi cea de dispersie, care influenţează nivelul costurilor de transport.

Ra�ionamentul lui Lösch este relativ simplu. El consideră că fiecare întreprinzător urmăre�te să găsească loca�ia optimă pentru firma sa în condi�iile restric�iei distan�ei până la pia�ă. În plus, loca�iile vor fi suficient de numeroase, astfel încât să acopere tot spa�iul analizat, realizându-se un echilibru al amplasamentelor. Richardson a sintetizat condiţiile de bază ale echilibrului locaţional de tip Lösch, în următoarele afirmaţii :9

consumatorii îşi maximizează utilitatea, iar producătorii profitul; existenţa unui număr suficient de localizări pentru a acoperi întregul

spaţiu; profitul economic dispare dacă preţul este egal cu costul unitar; ariile de comerţ se delimitează în funcţie de posibilităţile firmelor; consumatorii situaţi pe frontierele ariilor de comerţ nu acordă

importanţă provenienţei unor bunuri identice. 5.3.3.2. Teoria locurilor centrale (Christaller) W. Christaller (1933), a fost preocupat de elaborarea unei teorii generale care să explice un spaţiu structurat pe baza randamentelor marginale şi aglomerărilor urbane. Christaller devine suporterul inteven�iei guvernamentale la nivel regional în scopul determinării numărului, mărimii şi distribuţiei aşezărilor umane.

Christaller porne�te de la supozi�ia, corectă de altfel, că fiecare regiune dispune de un ora� ca centru al ei. Aceste ora�e sunt de dimensiuni

8 Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Jena, 1940. 9 Richardson H. - Op. cit., pp.58 - 62.



diferite �i au fost denumite locuri centrale în vederea clasificării lor sistematice.

În func�ie de această clasificare, locurile centrale evoluează de la locuri de ordin inferior la locuri de ordin superior.

„Centralitatea” unui loc înseamnă că anumite funcţii ale acestuia se realizează datorită faptului că unii dintre locuitori au „profesii centrale”, iar anumite bunuri sunt produse sau oferite pentru vânzare („bunuri centrale”), după cum există şi anumite servicii speciale („servicii centrale”). Aceste bunuri şi servicii centrale sunt produse sau vândute în câteva puncte centrale ale unei regiuni şi sunt consumate în multe puncte dispersate, fiind plătite cu bani rezultaţi din vânzarea bunurilor plătibile, pe care Christaller le desemnează cu conceptul „bunuri şi servicii dispersate” sau „bunuri şi servicii indiferente”.

Întrucât există o ierarhie a locurilor centrale, există şi o ierarhie corespunzătoare în natura bunurilor şi serviciilor centrale. Deoarece localizarea unei industrii cu cele mai mici costuri nu se poate face neapărat în marile locuri centrale, importanţa unui loc central constă nu atât în „producţia” sa de bunuri, cât mai ales în „oferta” unor astfel de bunuri şi servicii. Aşadar, „funcţia comercială” a unui loc este cea care reflectă „centralitatea” sa economică reală, iar această funcţie comercială leagă fiecare loc central de „regiunea sa complementară”, o zonă a cărei mărime „este diferită pentru diferite tipuri de bunuri” şi care poate suporta „variaţii periodice sezoniere”.

În general, mărimea unei regiuni complementare este „relativ constantă”, deoarece raza sa este în funcţie de „distanţa economică”, dimensiune determinată de factori cum sunt costurile transportului, pierderile în timpul transportului, durata şi neajunsurile transportului.

Practic, distan�a economică reprezintă distan�a maximă pe care o popula�ie dispersată este dispusă să o parcugă pentru a putea cumpăra o anumită marfă dintr-un anumit loc central. Dar volumul mărfurilor vândute într-un loc central nu depinde numai de distan�a economică, ci �i de pre�ul, calitatea �i varietatea bunurilor care se vând în acel loc.

Din punct de vedere economic, Christaller propune două a abordări pentru locurile centrale. Prima dintre ele vizează realizarea unei aprovizionări bune a popula�iei prin intermediul a câteva locuri centrale, pe baza func�ionării eficiente a mecanismelor pie�ei.

Cea de-a doua abordare a lui Christaller consideră cea mai bună distribu�ie a locurilor centrale cea situată de-a lungul principalelor artere de circula�ie.

Christaller demonstrează superioritatea pe care o prezintă aglomeraţiile urbane : existenţa unor activităţi productive complementare, existenţa sectorului public, un mai bun acces la informaţii, facilităţi suplimentare pentru realizarea şi transmiterea lor, o mai bună organizare a comerţului etc.

Această superioritate devine şi mai evidentă în cazul existenţei unei reţele (a unui sistem) de oraşe, ordonate într-o anumită ierarhie, în funcţie de centrul regiunii şi de gradul lor de specializare. 5.4. Modele de cuantificare a dezechilibrelor regionale 5.4.1. Modele regionale fundamentate pe re�ele neuronale

Reţelele neuronale reprezintă algoritmi de optimizare, a căror caracteristică principală este abilitatea de a găsi soluţii adecvate optime



atunci când relaţia dintre variabile nu este cunoscută pe deplin sau explicit sau atunci când numai o cunoaştere limitată a fenomenului examinat este disponibilă.

Reţelele neuronale pot fi definite ca un sistem de unităţi (sau neuroni) care sunt distribuite în straturi şi sunt conectate intern. Straturile conţin unităţi care pot să se refere fie la variabile de intrare (primul strat), fie la variabilele de ieşire (ultimul strat). Structurile intermediare, alcătuite din unităţi ascunse, pot fi �i ele utilizate. Când ne referim la numărul de straturi ale unei reţele neuronale, de obicei stratul de intrare nu este luat în considerare, deoarece acesta nu ia parte la procesul de estimare a datelor. De aceea, o reţea neuronală care nu are unităţi ascunse are o structură cu un singur strat, în timp ce, în consecinţă, o reţea neuronală cu un singur strat de unităţi ascunse are o structură care implică două straturi.

5.4.2. Analiza shift-share

Analiza shift-share este o metodă complementară la abordările reţelelor neuronale, care pot fi integrate într-un mod semnificativ pentru a îmbunătăţi rezultatele statistice ale experimentelor făcute.

Analiza shift-share este un instrument analitic accesibil, fiind utilizată pentru a îmbunătăţi înţelegerea schimbărilor în variabilele economice, cum ar fi ocuparea forţei de muncă sau PIB, la nivel regional.

Analiza shift share este o metodă de analiză a creşterii regionale, o tehnică care compară creşterea regională cu creşterea la nivel naţional. Metoda permite descompunerea modificărilor structurale în trei componente, cunoscute sub numele de componenta shift (deplasare), componenta share (distribuţie) diferenţială şi componenta share (distribuţie) proporţionalitate.

Componenta shift (sau creşterea naţională) indică mărimea la care creşterea economiei naţionale influenţează creşterea la nivel regional.

Componenta shift - proporţionalitate (sau mixul industrial) eviden�iază faptul că unele sectoare, la nivel naţional, cresc mult mai repede decât altele. Astfel, o regiune care se specializează în sectoare cu o creştere lentă arată o proporţionalitate share netă în scădere. Invers, o regiune favorizată de o pondere ridicată a sectoarelor cu o creştere rapidă va arăta mult mai probabil o proporţionalitate share pozitivă. Componenta mixul industrial identifică influenţa ratelor de creştere sectoriale la nivel naţional în economia regională.

Componenta share diferenţială (sau regională) eviden�iază faptul că regiunile care au rezultate diferenţiale pozitive vor avea avantajele date de localizare pentru anumite activităţi. La nivel regional, sectoarele nu cresc în mod necesar cu aceeaşi rată a sectorului respectiv la nivel naţional, datorită circumstanţelor care oferă avantaje regionale comparative (sau dezavantaje). Această componentă identifică elementul specific al regiunii privind schimbările structurale în economia regională dintre anul de bază şi anul final.

Agregarea celor trei componente, componenta shift, componenta share diferenţială şi componenta share proporţionalitate indică modificarea structurală totală în economia regională în perioada studiată. Aceasta arată diferenţa dintre structura populaţiei ocupate în anul final şi structura populaţiei ocupate în anul de bază.

Pentru a stabili rolul mixului industrial şi factorii specifici ai regiunii în explicarea diferenţelor ocupării regionale, va fi comparată fiecare regiune cu o regiune etalon cu rate de creştere a ocupării sectoriale şi ale mixului



industrial egale cu media naţională. Diferenţele dintre regiunile analizate şi cea etalon în ceea ce priveşte mixul industrial şi creşterea ocupării sectoriale evidenţiază importanţa acestor doi factori în fiecare regiune.

5.5. Modele ale echilibrului multiregional �i cre�terii economice

5.5.1 Modelul de echilibru Lefeber

Prima analiză a echilibrului general spaţial care a adoptat noţiunile prezentate anterior a fost cea prezentată de Lefeber. Analiza sa permite determinarea alocării din punct de vedere al spaţiului, factorilor şi repartizării bunurilor, precum şi cercetarea modelului localizării industriale. Astfel, analiza lui Lebefer poate fi considerată o generalizare a teoriei neoclasice a echilibrului prin luarea în considerare a interacţiunilor activităţilor economice dispersate în spaţiu. Sunt formulate următoarele ipoteze:

existenţa unui număr fix (finit) de puncte de amplasare diferite, potrivite atât pentru producţie, cât şi pentru consum;

fiecare punct de amplasare este înzestrat cu o varietate precizată de factori de producţie; aceştia pot fi muta�i de la un punct la altul prin utilizarea serviciilor de transport;

serviciile de transport sunt produse de alţi factori de producţie, aşa că sistemul se confruntă cu funcţii de producţie aferente atât output-ului cât şi serviciilor de transport. Funcţiile de producţie sunt aditive (cumulative), liniar omogene şi egale pentru acelaşi bun în toate localizările;

existenţa unei situaţii de competiţie pură: nici un furnizor individual nu poate influenţa preţul bunurilor sau al factorilor;

existen�a unor condiţii optime de satisfacere a consumatorului, iar distribuţia veniturilor este eliminată. Preţurile bunurilor de consum sunt date (sau determinate printr-o funcţie de bunăstare furnizată de un departament central de planificare).

Pe baza acestor ipoteze, este realizată o analiză a echilibrului spaţial în 3 părţi, adică în func�ie de alocarea factorilor de producţie, de distribuţia bunurilor finale şi de alegerea localizărilor de producţie. Sistemul are nevoie de o funcţie obiectiv definită ca maximizarea valorii output-ului. O mare parte a analizei arată legătura strânsă cu problema de transport generalizată (separat de tratamentul serviciilor de transport). Condiţiile pentru echilibrul spaţial optim pot fi derivate atât din relaţiile liniare cât şi din cele şi non-liniare, dar modelul non-liniar al lui Lefeber nu este aşa de uşor de utilizat, acolo unde s-a transformat într-un model cu relaţii liniare, de exemplu, cu un coeficient fix al funcţiilor de producţie (Leontief) şi funcţii liniare ale cererii pentru serviciile de transport.

5.5.2. Dezechilibrele �i modelele de cre�tere regională

Raportarea modelelor creşterii regionale la problema dezechilibrelor se realizează pe baza a două abordări, abordarea neo-clasică şi cea non-neo-clasică.

Teoria neo-clasică a creşterii regionale presupune ca deciziile antreprenoriale privind utilizarea muncii şi a capitalului să fie luate ţinând cont de maximizarea profitului. Fiind dat un anumit stadiu al creşterii economice a unei ţări (formată din mai multe regiuni), factorii de producţie (munca, capitalul) trebuie să fie combinaţi în diferite proporţii pentru a obţine profitul maxim pentru activitatea luată în discuţie.



Mai mult, teoria neo-clasică a creşterii regionale se bazează în primul rând pe regiuni deschise, care implică mobilitatea liberă a factorilor de producţie şi a resurselor dintre regiuni . Cu toate acestea, disponibilitatea relativă a factorilor de producţie în diverse regiuni nu este în general egală, implicând diferite preţuri relative; de obicei, deficitul relativ al unuia sau mai multor factori există. Dacă economia parcurge o fază de creştere, acest dezechilibru relativ va induce anumite forţe tinzând către echilibru, unde preţurile factorilor relativi în toate regiunile sunt egale. Această stare de echilibru va fi obţinută numai dacă mobilitatea interregională a muncii şi capitalului este perfectă.

Noţiunile anterioare pot fi prezentate într-un mod mai sistematic şi formalizate pe baza următoarelor ipoteze:

egalitatea deplină a tuturor regiunilor: implică funcţiile de producţie regionale identice �i outputul regional egal;

mobilitatea interregională perfectă a mărfurilor şi a factorilor de producţie (de exemplu, costuri de transport neeligibile);

o valoare naţională totală prestabilită a factorilor de producţie; capitalul este descompus şi poate fi transferat şi creat în toate

regiunile. Creşterea la nivel naţional este influenţată de un număr de

discrepanţe regionale; mărimea efectelor acestei creşteri regionale poate fi măsurată utilizând preţurile factorilor relativi şi concentrarea capitalului, deoarece mărimea factorului relativ se presupune a caracteriza structura economică regională.

5.5.3. Echilibrul în cadrul sistemelor regionale �i urbane

Această analiză dezvoltă un set de ipoteze privind structura şi evoluţia

sistemelor regionale şi urbane. În plus funcţionarea endogenă a sistemelor de acest tip ia în

considerare şi factorii exogeni care acţionează asupra traiectoriei de evoluţie endogene. Aceşti factori exogeni pot fi numiţi “date” (de exemplu, creşterea populaţiei, schimbări tehnologice, epuizarea resurselor de materiale noi şi schimbările productivităţii) sau instrumente variabile (de exemplu măsuri politice şi instituţionale, subvenţii pentru o anumită localizare, măsuri de protecţia mediului, şi investiţii în infrastructură). Ar trebui să se observe că în ultimă instanţă, un feed-back de la dezvoltarea endogenă a unui sistem la un sector exogen este posibilă, o creştere a interesului tehnologic în surse alternative de energie datorită cererii în creştere pentru energie tradiţională faţă de oferta posibilă, sau crearea pe plan local a unor condiţii favorabile, pentru a stimula ocuparea la nivel regional.

Într-un sistem multiregional ar trebui, de asemenea, să luăm în considerare o interdepedenţă funcţională dintre diferite sub-regiuni. De exemplu, măsurile politice cerute de o regiune specifică au efecte secundare în regiunile învecinate datorită unei regiuni deschise implicate. Acesta pare să fie un factor crucial în procesele dezvoltării regionale, începând din momentul în care gradul de deschidere al unei regiuni afectează întreaga funcţionare a unui sistem multiregional. Din acest motiv, este logic că regiunile care se situează pe o axă de dezvoltare cu acces la mai multe linii de transport şi comunicare să sufere o mai mare influenţă reciprocă decât regiuni similare care sunt parţial închise, care ţin cont una de cealaltă, de exemplu a căror localizare este separată (dacă ne gândim la problema politicilor în salt prin care se urmăreşte dezvoltarea regiunilor periferice).



Noţiunea de interdependenţă deschisă a regiunilor este esenţială în aşa numitele filtre sau bariere, întâlnite în problemele spaţiale repartizare. De exemplu, o regiune poate absorbi activităţile privind liniile de curent sau comunicaţii, astfel că interacţiunea totală în interiorul sistemului va fi diminuată. Sau mai este cazul în care o regiune se poate comporta ca o barieră permeabilă, astfel că poate servi drept filtru, permiţând pătrunderea unor anumite tipuri de activităţi, ca cele referitoare la liniile de curent sau comunicaţiile.

Ca urmare, o analiză funcţională a sistemelor regionale şi urbane ar trebui să ia în consideraţie caracteristicile fiecărei regiuni în parte, caracteristici care exprimă comportamentul regiunii respective în procesul de repartizare a activităţilor.

5.5.4. Model dinamic cu componente regionale Fiind date noţiuni teoretice prezentate în secţiunile anterioare, un

model de difuziune cu elemente spaţiale şi de timp trebui să satisfacă cel puţin următoarele cerinţe:

introducerea în mod explicit a elementului timp, ca o componentă esenţială;

introducerea în mod explicit a legăturilor spaţiale interconectate dintre regiuni specifice, de exemplu, datorate efectelor de crearea a ceva nou pe baza a ceva deja existent şi celor care se întind asupra mai multor oameni decât cei vizaţi iniţial (spinoff şi spill over effects), a căror semnificaţie ar trebui să fie clară;

relaţii funcţionale între toate fenomenele relevante de care depind procesele de dezvoltare sau cele de răspândire;

existenţa unui cadru instituţional, datorat diferitelor variabile de instrumente politice (subvenţii, politicile privind infrastructura);

existenţa factorilor autonomi, de exemplu, dezvoltarea demografică. Pe baza regulilor stabilite anterior, este realizată o încercare pentru a

construi un model simplificat care să arate câteva elemente esenţiale ale procesului de dispersie în contextul elementelor spaţiu şi timp.

Modelul prezentat aici este compus din 4 ecuaţii care descriu structura şi evoluţia sistemului spaţial implicat. Se presupune că acest sistem este unul închis, alcătuit din R regiuni r (r =1,...,R), fiecare din aceste regiuni având anumite trăsături caracteristice. Aceste regiuni se pot împărţi în:

centre de creştere; aceste regiuni prezintă efecte de dispersie (răspândire) pozitive atât în interiorul cât şi în afara regiunii;

centre de atracţie; aceste regiuni prezintă efecte de răspândire negative cu regiunile învecinate;

regiunile intermediare; aceste regiuni se situează între centrele de creştere şi cele de atracţie, deoarece ele primesc un stimul pozitiv din partea centrelor de creştere şi unul negativ din partea celor de atracţie; ele acţionează ca centre de transmitere a efectelor de creştere, care conduc la efecte de tip filtru sau barieră..

5.5.5. Model dinamic general al interacţiunilor regionale

Modelul iniţial simplificat prezentat în secţiunea anterioară a oferit numai o descriere parţială a interdependenţelor spaţiale, deoarece nu este cuprins în mod explicit comportamentul antreprenorial (de exemplu, maximizarea profitului), pieţele de muncă, nivelul salariului şi migraţia.



Un model care remediază deficienţele anterioare este un model mult mai complex decât modelul simplu prezentat anterior.10

Prima ecuaţie a acestui prim model este tot o ecuaţie a investiţiilor (I). Se presupune că, în perioada t+1, investiţiile sunt determinate de atractivitatea regională în perioadă ( Ar

t), efectele spill-over ale stocurilor de capital în regiunile învecinate (Kr'

t), profiturile realizate în perioada anterioară (Prr

t), şi un factor exogen brt (de exemplu, subvenţionarea investiţiilor).

Nivelul output-ului regiunii r (Y) în perioada t+1 este determinat de profiturile (sau perspectivele de profit) în perioada anterioară (precedentă, t), de volumul total al cererii finale şi al livrărilor intermediare, precum şi de factorii exogeni (de exemplu, sistemele de transport şi comunicaţii, accesibilitatea, etc.) Profiturile regionale (sau perspectivele de profit) sunt presupuse a fi o funcţie liniară a output-ului regional, a diferenţei dintre rata salariului la nivel naţional (de exemplu, Ŵt şi rata salariului la nivel regional (de exemplu, Wr

t) a costurilor de investiţie (în particular, deprecierea), a volumului ofertei regionale de muncă (de exemplu, Lr

t), a investiţiilor în infrastructură (de exemplu, Sr

t) şi a factorilor exogeni (de exemplu, subvenţii antreprenoriale). Cererea pentru muncă (de exemplu, Er

t) este o funcţie a producţiei la nivel regional, diferenţa este salariul regional şi tehnologia regională Tr

t (de exemplu, modificările productivităţii în condiţiile de muncă) în perioadele anterioare:

Oferta regională de muncă este o funcţie dependentă de volumul regional al populaţiei, incluzând migraţia netă (Mr

t), de diferenţa regională a salariului cu respectarea ratei medii a salariului la nivel naţional, de efectele spin-over ale salariului diferenţial în regiuni învecinate şi de factori exogeni (de exemplu, rigiditatea în mobilitate):

Efectul spil-over conduce, de fapt, la interschimbare. În plus, migraţia la nivel regional poate fi explicată prin diferenţialele

salariului, a efectelor spill-over a ratelor salariului din regiunile învecinate, factorii regionali de atracţie, rata şomajului regional, şi prin factorii exogeni (de exemplu, deciziile instituţionale de a muta serviciile guvernamentale):

Atractivitatea regională în perioada t+1 rezultă dintr-o transferare a atractivităţii în perioada anterioară, determinată de o valoare limită a capitalului (datorită congestionării şi poluării) �i din factorii exogeni (ca gradul de urbanizare, investiţiile publice, facilităţile de recreare, etc.).

În final, salariul regional diferenţial este dedus ca rezultatul unor niveluri de şomaj regional, a unor efecte spill-over ale nivelurilor de şomaj din regiuni învecinate, a nivelului tehnologiei regionale (de exemplu, influenţa acţiunilor prind acorduri de comerţ) .

Modelul anterior conţine 9 ecuaţii pentru fiecare regiune, astfel că numărul total de ecuaţii este egal cu 9R. Fiecare set de ecuaţii regionale conţine 9 variabile endogene necunoscute (I, K, Y, Pr, E, L, M, A, W), astfel că sistemul poate fi, în principiu, rezolvat în termeni de variabile exogene (S şi T) şi în termeni de factori constanţi. 5.5.6. Modele axate pe cererea exterioară regiunii

Aceste modele accentuează contribuţia esenţială a cererii din exterior pentru outputul unei regiuni la rata creşterii sale economice. De asemenea, ele scot în evidenţă modul în care regiunea reacţionează la schimbările în

10 Paelinck J., Nijkamp P., op.cit., 1978.



cererea pentru exporturile sale şi influenţa pe care aceasta o are asupra ratei creşterii regionale.

Modelul bazat pe rolul sectorului de export. Teoria avantajului comparativ.

Ideea centrală în modelul bazat pe sectorul de export este că impulsul iniţial pentru dezvoltarea economică regională este dat, cel puţin pentru unele regiuni, de exploatarea şi exportul resurselor lor naturale. De aceea, repartiţia geografică a resurselor naturale poate explica într-o anumită măsură de ce regiunile înregistrează rate diferite de creştere economică. Dar analiza nu se poate opri în acest punct, dacă se urmăreşte şi explicarea specializării regionale şi a cauzelor care susţin continuarea expansiunii economice a unei regiuni sau, după caz, declinul său.

Explicaţiile specializării regionale în exportul de mărfuri ale sectorului primar trebuie căutate în teoriile avantajului comparativ, care încearcă să clarifice modelele regionale de producţie şi specializare în anumite exporturi.

De exemplu, potrivit teoriei lui Heckscher şi Ohlin, regiunile se vor specializa în producţia şi exportul mărfurilor primare care utilizează în mod intensiv factorii relativ abundenţi în regiune. Astfel, regiunile cu resurse bogate de materii prime se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a materiilor prime (bunuri primare şi semiprelucrate: grâu, cafea, lână, bumbac etc.), regiunile cu resurse mari de forţă de muncă se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a forţei de muncă, iar cele cu resurse mari de capital în producţia de mărfuri cu o utilizare intensivă a capitalului.

Cum teoria lui Heckscher şi Ohlin cu privire la specializarea regiunilor în anumite exporturi este prea simplificată, au apărut şi s-au dezvoltat o serie de teorii menite să adâncească studiul cu privire la rolul sectorului de export în creşterea regională. O primă dezvoltare presupune că factorii de producţie nu migrează între regiuni, abundenţa unui factor într-o regiune neavând nici o semnificaţie. Această ipoteză a imobilităţii este rezonabilă pentru materiile prime, dar devine mai puţin realistă în privinţa forţei de muncă (în special pe termen lung) şi foarte nerealistă în privinţa capitalului, care înregistrează o mobilitate interregională ridicată. Regiunile înzestrate cu materii prime din abundenţă se vor specializa în producţia de materii prime pentru export, pentru că acest factor este relativ ieftin. Aceasta va induce o migrare a capitalului, care se va îndrepta către regiunile menţionate, pentru a exploata bogata lor bază de resurse naturale.

Odată specializarea stabilită, cererea exterioară pentru outputul unei regiuni va avea un efect dominant asupra creşterii sale economice. Influenţa cererii exterioare asupra creşterii exporturilor unei regiuni depinde de mai mulţi factori, şi anume:

preţul exporturilor regiunii (Px); nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z); preţul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe pieţele

externe (PS). Astfel,

Xd=f(Px, Z, PS) , în care Xd este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.

Această funcţie ar trebui însă să încorporeze şi factori cum ar fi: calitatea produselor, serviciile (asistenţa) oferite după vânzare etc. În acest mod, competitivitatea exporturilor unei regiuni pe pieţele externe va influenţa creşterea sectorului de export nu numai prin preţuri, ci şi prin calitatea produselor exportate.



Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de producţie vor afecta competitivitatea unei regiuni. Aceşti factori includ: cheltuielile cu salariile (W), cu mijloacele de muncă (PK), cu materiile prime (R), costurile input-urilor intermediare (C) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia care descrie oferta de export va descrie aceste influenţe astfel:

XS=f(PX, W, PK, R, C, T). Dacă factorii cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exporturilor,

aceasta va conduce la creşterea cererii de factori de producţie, al căror preţ va deveni relativ mai ridicat în raport cu alte regiuni. Mai departe, creşterea preţului factorilor va determina fenomenul de imigrare din alte regiuni, conducând la creşterea disparităţilor interregionale.

Modelul cauzalităţii cumulative porneşte de la modelul creşterii regionale bazate pe potenţialul de export, propus iniţial de Kaldor şi dezvoltat ulterior de Dixon şi Thirlwall.

Kaldor a argumentat că creşterea outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii productive în care este specializată regiunea, unele activităţi beneficiind de creşteri ale productivităţii mai mari decât altele. În particular, este posibil ca regiunile specializate în ramuri ale industriei prelucrătoare să beneficieze de creşteri mult mai mari ale productivităţii faţă de regiunile care se bazează într-o măsură însemnată pe agricultură şi industria extractivă.

O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale conduce la predicţia că regiunile specializate în activităţi ale industriei prelucrătoare vor înregistra o creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale sectorului primar. Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim-plan vor câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regională, deoarece regiunile cu un avantaj în competitivitate îşi vor extinde sectorul de export (importând mai mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).

Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin luarea în considerare a modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creşterea unei regiuni. Ei au studiat efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export.

O abordare a raportului convergenţă/divergenţă în legătură cu aceste aspecte specifice o reprezintă ipoteza Williamson.

In raport cu ţările dezvoltate, ţările în dezvoltare prezintă nu numai decalaje în privinţa nivelului general de dezvoltare economică ci şi disparităţi majore pe plan interregional. Din această perspectivă, se ridică problema posibilelor “compensări” (trade-off) între “coeziunea naţională” şi “coeziunea regională” în procesul dezvoltării economico-sociale la scară naţională.11

Williamson consideră că modelul tipic de dezvoltare la scară naţională conduce la divergenţă interregională în etapele de început ale procesului, urmând ca, în etapele ulterioare, să se manifeste convergenţa în dezvoltarea regională. Această ipoteză se bazează în principal pe argumentul că legăturile interregionale, mobilitatea factorilor de producţie şi politicile guvernamentale au un caracter selectiv în favoarea polilor de creştere în etapele de început, nivelul în creştere al veniturilor în etapele ulterioare permiţând o inversare a acestei tendinţe. 11 Williamson J. ,Regional Inequality and the Process of National Development: A Description of the Patterns, Economic Development and Cultural Change, Vol. 13, No. 4, part 2, The University of Chicago Press, 1965, pp..1-84.

Modulul 5: Echilibrul general al activită�ii economice regionale Corespunzător acestei relaţii, spre deosebire de ţările în dezvoltare, în

ţările dezvoltate, cele două obiective – creşterea venitului pe locuitor la scară naţională şi convergenţa în creşterea regională - nu intră în conflict unul cu celălalt.

O interpretare normativă a ipotezei Williamson oferă factorilor de decizie din ţările rămase în urmă doar posibilitatea alegerii între un nivel mai ridicat al venitului pe locuitor la scară naţională şi o amplitudine mai redusă a disparităţilor în plan regional (dilema eficienţă vs. echitate).

Rezumat:

Acest capitol aplică teoria economică pozitivă la organizarea teritorială, pe baza modelelor care evidenţiază comportamentul agenţilor economici în spaţiu şi care explică structura teritorială care derivă din acesta. Conform acestei teorii, teritoriul reprezintă un simplu suport al activităţii economice, care se supune unei singure restricţii : nivelul costurilor de transport. Aceste abstractizări determină necesitatea ordonării teritoriului pe baza unor ipoteze raţionale. În realitate, aceste modele teoretice constituie germenii analizei economice spaţiale, stând la baza construcţiei teoriei marginaliste. Conform acestei teorii, întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundă un model este : unde trebuie amplasat un obiectiv socio-economic ? Această întrebare trebuie urmată de altele precum : unde trebuie localizate diferite alte activităţi ? Cum se organizează concurenţa în cadrul teritoriului analizat ? Care sunt costurile aferente amplasării ? Concluzii: Găsirea celor mai adecvate răspunsuri la toate aceste întrebări este extrem de dificilă. Ea depinde, atât de natura modelelor utilizate cât şi de complexitatea problemelor care sunt cuantificate prin intermediul modelelor respective. Nu în ultimul rând, pregătirea specialiştilor în domeniul analizei regionale, puterea lor de sintetizare şi abstractizare, constituie elemente semnificative în acest sens.

Exemple ilustrative:


x

M3 c

K a b M 1

z M 2

y a, b, c -

distanţe

Figura 5.1. Soluţia triunghiului



Figura 5.17. Efectul teoriei locurilor centrale

(1) A B

(2) A B

(3) B A

.

.

. (n) AB

Figura 5.5. Modelul duopolului (Hotelling)

Preţuri costuri N

X Y (u.m.)

J G H

W V

X 0 N Y Distanţa (km) Figura 5.6. Delimitarea ariilor de comerţ (costurile de transport şi

costurile de producţie sunt identice)


unităţi ascunse


unităţi de intrare unitate de ieşire

Figura 5.18. Acţiunea directă a reţelelor neuronale Referin�e bibliografice:

1. Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973.

2. Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad, Madrid, 1985.

3. Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39, 1929.

4. Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Jena, 1940.

5. Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales, Economica, Paris, 1975.

6. Paelink, J., Nijkaamp, P., Operational Theory and Method in Regional Economics, Saxon House, 1978.

7. Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935.

8. Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris, 1988.

9. Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial, Madrid, 1986.

10. Williamson J. ,Regional Inequality and the Process of National Development: A Description of the Patterns, Economic Development and Cultural Change, Vol. 13, No. 4, part 2, The University of Chicago Press, 1965.

Test de autoevaluare:

1. Conform teoriei echilibrului general al activităţii economice regionale, ….este un simplu suport al activităţii economice, care se supune unei singure restricţii….:

a. teritoriul/ distanţa; b. teritoriul/ costul de transport; c. spaţiul/ costul de transport; d. teritoriul/ distanţa euclidiană; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.



2. Un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un echilibru relaţional la nivelul sistemului de preţuri exprimă conţinutul:

a. teoriei optimului lui Pareto; b. teoriei bunăstării economice; c. teoremei lui Debreu; d. teoriei creşterii economice regionale; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Criteriul de optim al lui Pareto afirmă că: a. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, superioară alteia

B; b. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, alteia B; c. un individ va prefera o resursă A, superioară alteia B; d. a+c; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Teoria economiei bunăstării introduce: a. funcţia macroeconomică; b. noi criterii economice; c. nici-un răspuns anterior nu este corect; d. funcţia bunăstării sociale; e. noi criterii de compensare.

5. Optimul spaţial se atinge ţinând cont de următoarele considerente fundamentale:

a. fluxurile financiare; b. distribuţia spaţială a factorilor; c. fluxurile de bunuri şi factori; d. formarea spaţiului economic; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. b+c+d; E. a+c+d.

6. Cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea costurilor de transport în vederea amplasării unui obiectiv economic a fost:

a. H. Richardson; b. Fr. Perreur; c. Palander; d. A. Weber; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Soluţia indicelui material la problema localizării unei firme vizează calculul raportului dintre:

a. valoarea input-urilor şi valoarea produsului final; b. valoarea materiilor prime şi valoarea profitului firmei; c. valoarea materiilor prime şi valoarea produsului final; d. valoarea materiilor prime şi valoarea costurilor de transport; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Teoria ariilor de comerţ face referire la repartizarea unei pieţe…de formă….într-un teritoriu dat:

a. uniforme/ regulată; b. liniare/ regulată; c. liniare/ neregulată; d. dispersate/ regulată; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

9. În modelul regiunii ideale al lui A. Losch, aria de comerţ asociată acestui teritoriu depinde de:

a. forţa de concentrare; b. forţa de dispersie;



c. forţa de atracţie; d. forţa centrului urban; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

10. Teoria locurilor centrale a lui W. Christaller descrie un spaţiu structurat pe baza:

a. randamentelor medii; b. randamentelor marginale; c. centrului urban; d. aglomerărilor urbane; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

11. Pentru regiunile care se dezvoltă rapid, costurile economice sunt: a. mari; b. mici; c. cuantificabile; d. determinate precis; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Atingerea echilibrului la nivel regional.

Modulul 6: Sistemul informa�ional regional


SISTEMUL INFORMA�IONAL REGIONAL

Obiective specifice: cunoa�terea, în�elegerea, aprofundarea �i utilizarea no�iunilor specifice sistemului informa�ional regional. Rezultate a�teptate: în�elegerea mecanismelor de implementare �i func�ionare a sistemului informa�ional regional. Competen�e dobândite:

determinarea calită�ii informa�iei la nivel regional; utilizarea deduc�iei �i induc�iei la nivelul implementării sistemului

informa�ional regional; posibilitatea enun�ării de propuneri referitoare la perfec�ionarea

sistemului informa�ional regional din România. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 6.1. Fundamentele sistemului informa�ional regional

Analiza activităţii regionale nu poate fi realizată decât prin tratarea regiunii ca un sistem. În accepţiunea deja consacrată, sistemul reprezintă o grupare de elemente (oameni, lucruri, concepte etc.) legate între ele pentru realizarea unui scop comun1. Circulaţia completă a informaţiilor, organizată la nivelul sistemului, cuprinzând ciclul din momentul unui eveniment petrecut şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment, constituie un circuit informaţional2. Cuplarea circuitului cu fluxurile informaţionale conduce, în final, la alcătuirea sistemului informaţional. Informaţia, componentă de bază a sistemului informaţional, reprezintă ceea ce se comunică, o noutate, o ştire, evenimente ce urmează a fi transmise într-un anumit scop sau frecvenţa semnalelor unei surse supuse observaţiei3. În reflectarea realităţii, o informaţie trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

să fie completă şi obţinută în timp util ; să fie ieftină ; să fie accesibilă pentru utilizatori ; să reflecte realitatea obiectivă.

Într-un sistem economic, sistemul informaţional asigură legătura în ambele sensuri între sistemul condus şi cel decizional. Analiza informaţiei se realizează pe baza teoriei informaţiei, care a fost elaborată în 1948, de către Claude E. Shannon şi care a fost fundamentată pe baza a două concepte esenţiale :

1 Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern management, Prentice - Hall, New York, 1975. 2 Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976. 3 Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980, p.11.



entropia abstractă (ca măsură probabilistică a cantităţii de nedeterminare pe care o conţine un experiment probabilist);

viteza de transmitere a informaţiei. La nivelul fiecărei unităţi socio-economice teritoriale, definite drept un

sistem de canale prin care produsele, serviciile, resursele şi informaţiile se vehiculează dintr-un punct în altul în interior sau spre şi din mediul exterior4, se pot distinge trei subsisteme care acţionează în mod corelat :

subsistemul decizional : totalitatea centrelor de decizie unde se analizează informaţiile şi se elaborează decizii;

subsistemul operaţional : de transpunere a deciziilor în practică; subsistemul informaţional : care asigură legătura în ambele sensuri

între primele două subsisteme. Relaţia dintre cele trei subsisteme este evidenţiată în următoarea diagrama 6.1.

Spre deosebire de alte ştiinţe, analiştii problematicii economice regionale nu pot avea control asupra experimentelor, deoarece nu pot izola efectele produse de către fiecare cauză (ca în cazul experimentelor de laborator din cadrul altor ştiinţe). Considerăm că, în aceste condiţii, problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale este legată de :

elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare eliminarea înţelesurilor (noţiunilor) ambigue şi a celor legate direct de

starea afectivă a observatorului (cercetătorului) ; încadrarea fenomenelor analizate în legea statistică a numerelor mari analiza tipului de distribuţie a erorilor (normală sau anormală) conform

principiilor statisticii teoretice. În practica economică, deciziile la nivel regional sunt influenţate de un număr mare de evenimente simultane şi deseori contradictorii. Din această cauză, ştiinţa regională are multe elemente în comun cu meteorologia, deoarece utilizează concluzii bazate pe evenimente din trecut, precum şi metode statistice şi econometrice 5. Sistemul informaţional utilizat în cadrul analizei sistemului socio-economic regional trebuie să fie flexibil şi adaptabil cerinţelor celor două metode de analiză : deducţia şi inducţia. Prin intermediul deducţiei, economiştii pot analiza un proces pe baza factorilor specifici, relevanţi ai acestuia. Analiza deductivă porneşte de la teorie şi constă, practic, în verificarea acestei teorii la nivelul cazurilor (evenimentelor) izolate. Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare, prin intermediul sistemului informaţional, este evidenţiată cu ajutorul schemei logice din figura 6.26. Spre deosebire de deducţie, inducţia reprezintă drumul parcurs de la particular la general, de la fapte (cazuri) izolate la teorie. Metoda inductivă stă la baza teoriei economice, care cuprinde fapte acumulate şi sistematizate din a căror analiză rezultă, prin derivare, generalizări pertinente sau principii. Teoriile nebazate pe realitate pot fi sterpe, dar realitatea nedublată de teorie pare fără noimă 7.

4 Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968. 5 Craven J., Introduction to Economics, Basil Blackwell Inc., New York, 1984, p. 6. 6 Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994, p.25. 7 Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row Inc., New York, 1966, p. 5.



Deducţia şi inducţia sunt complementare, chiar dacă tehnicile de investigaţie utilizate de acestea sunt opuse. Valoarea studiilor şi proiectelor de organizare şi conducere în profil teritorial depinde, aşa cum afirmam, în mod esenţial de calitatea, rapiditatea şi corectitudinea informaţiilor conform unor anumite metodologii. Aşa cum arăta C. Hidoş 8, metodologiile sunt necesare din următoarele motive :

asigurarea caracterului unitar al diferitelor tipuri de acţiuni ; preluarea şi extinderea experienţelor dobândite ; asigurarea unităţii de limbaj, metode, tehnici şi procedee folosite ; asigurarea elementelor necesare actualizării funcţionării sistemelor

informaţionale. Sistemul informaţional socio-economic teritorial este supus unui permanent proces de perfecţionare din partea organelor de decizie cât şi din partea agenţilor economici care-şi desfăşoară activitatea în teritoriul analizat. Scopul acestei perfecţionări îl constituie creşterea performanţelor sistemului de conducere la nivel micro şi macroeconomic.

Direcţiile de acţiune în vederea perfecţionării sistemului informaţional socio-economic vizează în principal :9

cuprinderea cu prioritate la nivelul agenţilor economici, a aplicaţiilor de perfecţionare a sistemului informaţional pentru activitatea productivă ;

susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea principalelor categorii de evidenţe ;

intensificarea dotării cu echipamente de calcul, de fiecare dată însă după analize de oportunitate şi eficienţă bine fundamentate ;

continuarea formării unui număr important de specialişti în domeniu, atât în unităţi de învăţământ, cât şi prin formarea suplimentară a unor cadre care au experienţă în producţie;

creşterea numărului de sisteme informatice complexe proiectate şi implementate ;

valorificarea pe plan social a rezultatelor obţinute printr-o generalizare şi adaptare adecvată. În cadrul ştiinţei economice regionale, se stabilesc o multitudine de legături între fapte, principii şi politici, legături care pot fi analizate pe baza sistemului informaţional, conform reprezentării 6.3. 10

Pe baza informaţiilor furnizate de către sistemele informaţionale teritoriale, organele de decizie pot lua anumite măsuri de combatere, prevenire sau încurajare a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice din teritoriul analizat. După opinia noastră, o abordare interesantă din acest punct de vedere, vizează raportul dintre factorul decizional şi timpul fizic, prin intermediul sistemului informaţional.

Ştiinţa regională oferă răspunsuri la toate semnalele primite din analiza activităţii economice curente. Aceste răspunsuri atrag după sine soluţii postfaptice. Datorită intercondiţionărilor tot mai accentuate dintre fenomenele şi procesele economice la nivel micro, macro sau mondoeconomic (care determină o evoluţie rapidă şi nu rareori contradictorie), soluţiile oferite 8 Hidos C., Analiza şi proiectarea circuitelor informaţionale în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976. 9 Dumitrescu M., Oprea N., Pleşoianu G., Proiectarea sistemelor de organizare şi conducere a unităţilor economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.24. 10 Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993, p.3.



(răspunsurile) sunt depăşite moral. Asistăm, astfel, la dinamici diferite în ceea ce priveşte evoluţia proceselor economice şi promptitudinea soluţiilor economice oferite pentru a le influenţa.

În acest context, ştiinţa economică regională este aceea care încearcă să găsească răspunsurile necesare influenţării proceselor economice din teritoriu (în sensul dorit) în timp util (real), astfel încât soluţiile aplicate să permită o evoluţie optimală a sistemului socio-economic teritorial.

S-a utilizat noţiunea de optimal şi nu optim deoarece orice decizie care influenţează economicul nu poate fi luată instantaneu (din motive ţinând de decalajul dintre manifestarea procesului economic şi primirea informaţiei asupra acestei evoluţii, precum şi de capacitatea de decizie a fiecărui individ). Acest decalaj în timp (care poate fi chiar de ordinul secundelor), în care se adoptă o decizie economică este suficient pentru a nu putea asigura o suprapunere perfectă cu procesul economic căruia îi este adresată.

6.2. Analiza sistemului informa�ional statistic regional din România Elementele noi şi trăsăturile cele mai importante ale mediului general, care determină implicit derularea procesului de tranziţie în sistemul informaţional teritorial sunt următoarele :

renunţarea la conducerea şi planificarea centralizată şi generalizarea mecanismelor economiei de piaţă ;

înfiinţarea de noi instituţii, bazate pe principii democratice de funcţionare ;

dezvoltarea sectorului privat în detrimentul celui public ; manifestarea unor dezechilibre economico - financiare şi a unor

tensiuni sociale ; intensificarea proceselor inflaţioniste şi a şomajului.

La baza sistemului de indicatori trebuie situate următoarele principii :11

principiul unităţii metodologice a indicatorilor : potrivit căruia culegerea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor trebuie să se efectueze pe bază de forme unitare obligatorii pentru furnizorii şi utilizatorii de informaţii, indiferent de nivelul lor ierarhic;

principiul comparabilităţii indicatorilor : care se referă la posibilitatea comparării lor cu indicatorilor folosiţi în alte perioade şi cu cei adoptaţi pe plan internaţional;

principiul integrării şi agregării datelor : care se bazează pe culegerea unică şi pe canalul unic de transmitere;

principiul ierarhizării indicatorilor pe diferite trepte organizatorice : care asigură degrevarea treptelor superioare de informaţiile de amănunt şi folosirea indicatorilor sintetici;

principiul extinderii şi perfecţionării indicatorilor : potrivit căruia ansamblul de indicatori trebuie conceput în aşa fel încât să facă posibilă dezvoltarea şi perfecţionarea pe parcurs;

principiul eficienţei maxime : în culegerea, prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor;

11 Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, pp.13 - 14.



principiul automatizării : care presupune posibilitatea culegerii, transmiterii, prelucrării şi stocării cu mijloace electronice a informaţiei economice.

Economia de piaţă func�ională din România a făcut necesară şi perfecţionarea sistemului de indicatori statistici. Obiectivele urmărite în acest scop constau în :

implementarea în practica statistică naţională a metodologiilor şi a indicatorilor utilizaţi de organismele specializate ale O.N.U., U.E. precum şi în statistica naţională a ţărilor dezvoltate ;

investigarea statistică a unor noi domenii de interes major (nivelul de trai şi calitatea vieţii pe categorii şi grupe de populaţie, şomajul şi utilizarea parţială a forţei de muncă, inflaţia, falimentul etc.) ;

economia subterană ; utilizarea capitalului extern şi orientarea investiţiilor străine, în funcţie

de direcţiile prioritare ale dezvoltării economiei româneşti. În etapa actuală, considerăm că principalele orientări spre care îşi

îndreaptă atenţia cercetarea statistică teritorială sunt : armonizarea statisticilor şi revizuirea informaţiilor statistice potrivit

practicii internaţionale ; intensificarea muncii de analiză complexă a datelor, având în vedere

faptul că analiza poate spori considerabil valoarea informaţiei statistice ; editarea publicaţiilor pe baza cărora se pot analiza structura şi

tendinţele fenomenelor economico - sociale teritoriale ; publicarea unor lucrări de cercetare legate de teoria ştiinţifică şi

dezvoltarea metodologică în domeniul statisticii teritoriale ; dezvoltarea folosirii microordinatoarelor ; protejarea şi păstrarea confidenţialităţii datelor statistice teritoriale.

Un element important al strategiei sistemului informaţional îl constituie introducerea anchetelor de conjunctură pentru industrie, investiţii, comerţ şi alte domenii, care permit completarea informaţiilor privind evoluţia activităţii socio- economice teritoriale, în condiţiile autonomiei agenţilor economici şi ale promovării concurenţei. Cunoaşterea modului de organizare a anchetelor, scopul, sfera de cuprindere şi gradul de valorificare a rezultatelor prezintă un interes special, motiv pentru care s-a apelat şi la ajutorul unor specialişti străini. Un domeniu de mare actualitate, care trebuie avut în vedere pentru perfecţionarea sistemului statistic, este mediul înconjurător, cu componentele sale naturale sau create de om, domenii care, şi pe plan internaţional, constituie o preocupare majoră a activităţii de creaţie şi perfecţionare a statisticii. Conform Institutului Naţional pentru Statistică, strategia în domeniul clasificărilor şi nomenclatoarelor generale utilizate în sistemul informaţional statistic teritorial, se poate defini prin următoarele elemente :

adoptarea clasificărilor şi nomenclatoarelor generale utilizate pe plan internaţional (clasificarea ramurilor, nomenclatorul armonizat de mărfuri în comerţul exterior, nomenclatorul de profesii şi ocupaţii etc.) ;

adaptarea acestor clasificări şi nomenclatoare la particularităţile specifice din economia noastră şi necesităţile de legătură cu datele din perioadele anterioare ;

realizarea şi întreţinerea unui registru al tuturor agenţilor economici dezvoltând actualul registru al unităţilor economice şi sociale (SIRUES) prin adăugarea de noi caracteristici, cuprinderea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de activitate şi de mărime, găsirea soluţiilor de întreţinere

Modulul 6: Sistemul informa�ional regional cu ajutorul documentelor administrative care consemnează apariţia şi modificarea lor.

Canalul unic reprezintă una din cerinţele de bază ale unui sistem informaţional modern şi eficient. Principala cerinţă a acestui concept este ca informaţia, o dată emisă de agentul economic, să nu aibă circuit dublu sau multiplu, indiferent dacă acest circuit este departamental sau statistic. Prin aceasta, nu se respinge ideea ca, pentru anumite domenii, informaţiile să circule către ministere sau alte organe specializate, urmând ca preluarea lor în sistemul statistic teritorial să se facă de la acest nivel. Rezumat: În vederea asigurării funcţionării eficiente a sistemului economic regional, organele de decizie au nevoie de o multitudine de informaţii de calitate superioară, în cantităţi suficiente şi în timp util.

Pe baza informaţiilor furnizate de către sistemele informaţionale teritoriale, organele de decizie pot lua anumite măsuri de combatere, prevenire sau încurajare a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice din teritoriul analizat. După opinia noastră, o abordare interesantă din acest punct de vedere, vizează raportul dintre factorul decizional şi timpul fizic, prin intermediul sistemului informaţional. Ştiinţa regională oferă răspunsuri la toate semnalele primite din analiza activităţii economice curente. Aceste răspunsuri atrag după sine soluţii postfaptice. Concluzii:

Sistemul informaţional este unul dintre elementele care susţin strategia de succes a unei regiuni. Oricât de bine pus la punct ar fi un astfel de sistem, figura centrală rămâne omul, de om depinzând practic realizarea, dezvoltarea şi folosirea eficientă a acestor sisteme informaţionale. Exemple ilustrative:


Subsistemul decizional

Subsistemul informaţional

Subsistemul operaţional

Figura 6.1. Schema sistemului economico - social teritorial


START

Definiţii şi presupu-

neri


Procesul rezultat din aplicarea deducţiei logice

Previziuni şi implicaţiile

acestora

Procesul rezultat din aplicarea observaţiei

empirice

DA Teoria se

verifică în practică ?

STOP

NU

Poate fi

îmbunătă-ţită ?

Teoria este abandonată, locul ei fiind luat de alta

mai competitivă

NU

DA STOP

Ipotezele sunt amendate şi/sau

sunt enunţate noi ipoteze

Figura 6.2. Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare

Modulul 6: Sistemul informa�ional regional 3. POLITICI ECONOMICE

Controlul efectiv sau influenţarea operaţiunilor economice sau a

consecinţelor acestora

2. PRINCIPII ŞI TEORII Generalizări ale fenomenelor

economice

INDUCŢIE DEDUCŢIE

1. FAPTE (CAZURI, EVENIMENTE) - relevante pentru o problemă

specifică ; - care testează ipoteze pentru a

Figura 6.3. Corelaţia fapte - principii - politici economice în cadrul sistemului informaţional al ştiinţei regionale


1. Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row Inc., New York.

2. Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993.

3. Craven J., Introduction to Economics, Basil Blackwell Inc., New York, 1984.

4. Dumitrescu M., Oprea N., Pleşoianu G., Proiectarea sistemelor de organizare şi conducere a unităţilor economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

5. Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968.

6. Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.

7. Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994. 8. Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern

management, Prentice - Hall, New York, 1975. 9. Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor

informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980.




10. Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.


1. Sistemul informaţional regional este format din: a. informaţii; b. bănci de date; c. fluxuri informaţionale; d. circuit informaţional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Subsistemele informaţionale care acţionează la nivel regional sunt: a. subsistemul decizional: b. subsistemul previzional; c. subsistemul informaţional; d. subsistemul operaţional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. A. a+b+c;B. b+c+d; C. a+c+d; D. e; E. a+b+d.

3. Problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale la nivel informaţional este legată de:

a. dezvoltarea informaţiilor; b. crearea bazelor de date; c. dezvoltarea metadatelor; d. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de

valoare; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Perfecţionarea sistemului informaţional regional vizează: a. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de

valoare; b. susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea

principalelor categorii de evidenţe; c. dezvoltarea informaţiilor; d. crearea bazelor de date; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Ştiinţa regională încearcă să găsească răspunsurile necesare influenţării proceselor economice din teritoriu, astfel încât soluţiile aplicate să permită o evoluţie….a sistemului regional:

a. adecvată; b. optimă; c. pozitivă; d. ascendentă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

6. Elementele noi ale sistemului informaţional regional din România vizează:

a. manifestarea unor dezechilibre economico-financiare şi a unor tensiuni sociale;

b. trecerea la o nouă legislaţie; c. accentuarea conducerii centralizate; d. dezvoltarea planificării centralizate; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Partea principală a sistemului informaţional regional o constituie: a. bazele de date; b. calculatoarele performante;



c. algoritmii de calcul; d. sistemul de indicatori; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. La baza sistemului de indicatori regionali se află principii, precum: a. uniformizarea; b. intercondiţionalitatea; c. unitatea metodologică; d. subordonării; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

9. Perfecţionarea sistemului de indicatori statistici regionali din România vizează şi:

a. economia subterană; b. creşterea economică; c. investiţiile; d. comerţul exterior; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Sisitemul informa�ional regional din România.

Modulul 7 :Sistemul informatic regional


SISTEMUL INFORMATIC REGIONAL Obiective specifice: cunoa�terea, în�elegerea, aprofundarea �i utilizarea no�iunilor specifice sistemului informatic regional. Rezultate a�teptate: în�elegerea mecanismelor de implementare �i func�ionare a sistemului informatic regional. Competen�e dobândite:

determinarea impactului sistemului informatic regional la nivel socio-economic;

posibilitatea enun�ării de propuneri referitoare la perfec�ionarea sistemului informatic regional din România. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 7.1. Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional Sistemul informatic reprezintă acel sistem de prelucrare a datelor care utilizează, în mod preponderent, echipamente electronice de calcul şi programe specifice acestora. El reprezintă o submulţime (o componentă) a sistemului informaţional. Sistemul informaţional ar deveni identic cu cel informatic în situaţia în care toate relaţiile informaţionale, toate mijloacele şi regulile ar fi complet automatizate, lucru practic imposibil de realizat. Sistemul informatic este subordonat unui proces decizional. Sistemul informatic este alcătuit din :

calculatoare electronice diverse ; metode şi tehnici de tratare a datelor şi a informaţiilor ; colecţii organizate de date ; proceduri şi programe de tratare a datelor ; specialişti în domeniu.

Principalele caracteristici ale sistemelor informatice aferente activităţii în profil teritorial sunt :

ciclul lung de viaţă : introducerea sistemului informatic şi asigurarea funcţionării sale eficiente, la nivel teritorial, necesită o perioadă mare de timp, datorită complexităţii organizatorice şi relaţionale a sistemului analizat;

utilizarea lor de către un număr suficient de mare de beneficiari, ceea ce ridică probleme în legătură cu alocarea resurselor, priorităţilor, cu protecţia şi securitatea datelor ;

utilizarea atât a unor programe cât şi a unor proceduri manuale strâns legate între ele ;

manipularea unui număr impresionant de date stocate în baze de date satisfacerea unor cerinţe diferite, în funcţie de obiectivele vizate şi de

orizontul de timp ; nivelul ridicat al cheltuielilor aferente organizării sistemului informatic

teritorial. Schema generală a unui sistem informatic de prelucrare a datelor socio-economice teritoriale este prezentată în figura 7.1.1

1 Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979, p. 18.



Iniţierea unui sistem informatic legat de activitatea previzională teritorială implică analiza unor probleme cu caracter deosebit, precum :

instituirea culegerii de date din teritoriu; utilizarea de date cantitative şi calitative; realizarea băncilor de date.

Sistemul informatic funcţionează în condiţii de risc, generate de economia de piaţă. Noţiunea de risc este legată de noţiunea de probabilitate, iar probabilitatea este legată de mulţimea evenimentelor posibile şi de mulţimea evenimentelor favorabile. După părerea noastră, interacţiunea dintre sistemul analizat şi mediu economic exterior este extrem de importantă în evidenţierea eficienţei sistemelor informatice.

Din acest punct de vedere, mediul economiei româneşti actuale a devenit mult mai complex, deoarece :

legislaţia actuală a dat mai multă libertate de acţiune agenţilor economici;

a crescut numărul agenţilor economici ; economia românească s-a deschis către economiile U.E., face parte

din U.E.27, deci intră în contact cu alte modele de comportament economic şi managerial decât cele cunoscute până acum. În această situaţie, fluxurile de informaţii din afară spre sistemul economic regional analizat au crescut foarte mult, iar organele de decizie sunt puse în situaţia de a prelucra toate aceste fluxuri informaţionale şi de a-şi alege propria cale din mai multe variante pe care le au la dispoziţie. Aceste posibilităţi complexe de acţiune se traduc printr-un nivel mai mare al fluxurilor informaţionale care ies din teritoriu, fluxuri care trebuie elaborate şi controlate la nivel teritorial. Evoluţia economiei mondiale evidenţiază o creştere puternică a interdependenţelor, care, în nici un caz, nu vor simplifica sistemul. Deci, singura şansă este aceea de a controla complexitatea, iar acest lucru se poate realiza numai prin folosirea unor metode noi de conducere, bazate obligatoriu pe utilizarea sistemelor informatice. În opinia noastră, patru elemente esenţiale trebuie abordate în acest sens:

trebuie utilizate sisteme informatice care să permită gestionarea fluxurilor materiale şi informaţionale interne ale unităţii teritoriale şi cunoaşterea stării sistemului în orice moment ;

trebuie gestionate fluxurile externe, informaţiile de piaţă care sosesc şi pe care conducerea regiunii analizate trebuie să le prelucreze, pentru a putea să acţioneze corespunzător. Pe baza informaţiilor din exterior şi a celor de stare, sistemul informatic trebuie să ofere variante de acţiune pertinente. Rolul sistemului informatic este de a simplifica procesul de luare a deciziilor şi nu de a se suprapune peste sistemul decizional. Bucla de autoreglaj a sistemului numit regiune se închide obligatoriu la nivelul organelor de decizie;

sistemul informatic are un caracter distribuit, în acest fel asigurându-se introducerea, validarea şi o primă prelucrare a informaţiilor la locul lor de producere ;

conectarea sistemului informatic la reţelele publice sau private de calculatoare permite accesul la baze de date de mari dimensiuni, a căror întreţinere este imposibilă sau, în cel mai bun caz, ineficientă la nivelul sistemului informatic regional.



7.2. Sistemul informatic regional din România Complexitatea analizei la nivel teritorial determină necesitatea existenţei unui sistem informatic extrem de performant. În realizarea unui astfel de sistem trebuie respectate următoarele principii :2

acordarea de facilităţi multiple beneficiarului sistemului informatic (facilităţi legate de utilizarea unui limbaj şi a unei documentaţii accesibile, aprobarea de către beneficiar a propunerilor făcute în fază de proiectare a sistemului informatic etc.) ;

asigurarea unui personal calificat şi a unei tehnologii avansate ; justificarea realizării sistemului informatic pe principii de eficienţă

economică ; realizarea sistemului informatic ca un proces iterativ ; reactualizarea planificărilor iniţiale pe măsura realizării sistemului ; acordarea unei atenţii deosebite atât procedeelor manuale cât şi celor

automatizate (automate) ; posibilitatea asigurării conversiei la un alt sistem informatic ; asigurarea unei bune documentaţii în toate etapele realizării

sistemului. Dezvoltarea unui sistem informatic competitiv, la nivel regional, în România, implică respectarea următoarelor cerinţe :

asigurarea prelucrării automate a datelor din toate subsistemele : agricultură, industrie, gospodăria apelor, protecţia mediului, investiţii, construcţii, transport, turism, servicii, factor muncă, gospodărie comunală, nivel de trai etc.

corelarea cu celelalte sisteme informatice din economie: sistemul informatic statistic, sistemul informatic financiar - bancar, sistemul informatic al comerţului exterior etc.

integrarea treptată în sistemele informatice europene şi ale organizaţiilor internaţionale. În România, principalul furnizor de informaţii în profil regional este Institutul Naţional de Statistică. În condiţiile economiei de piaţă, devine necesară perfecţionarea sistemului informatic statistic, care trebuie să constituie un suport eficient pentru :3

realizarea de anchete statistice în domenii variate, ceea ce implică - asigurarea de personal specializat la nivel central şi local ; - determinarea asistată de calculator a eşantioanelor reprezentative ; - utilizarea terminalelor portabile şi a liniilor de telecomunicaţii rapide ; - înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial ; - realizarea de baze de metadate unitare ; - folosirea intensivă a sistemelor de programe standard ;

realizarea de informări curente şi periodice a organelor decizionale în legătură cu parametrii dezvoltării în profil regional, fiind necesare : - stabilirea de legături informatice cu celelalte sisteme informatice din economie ; - existenţa interfeţelor informatice cu organele internaţionale, pentru a putea asigura comparabilitatea datelor ; - ierarhizarea prelucrării informaţiei statistice în profil teritorial; 2 Vasilescu P., Dunca V., op.cit., 1979, pp. 23 - 24. 3 Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în Revista Română de Statistică, Nr.6/1990, pp. 33 - 34.



- realizarea unei capacităţi foarte mari de memorie externă cu acces direct ; - asigurarea posibilităţii prezentării informaţiei şi cartografic.

elaborarea studiilor şi cercetărilor statistice asistate de calculator asistarea utilizatorilor nespecializaţi în interpretarea corectă a

datelor cerute. 7.3. Impactul sistemului informatic regional Informatica, în cadrul economiei de piaţă, are implicaţii tot mai mari datorită particularităţilor acesteia 4:

este o ştiinţă de sistem, integratoare şi finalizatoare în raport cu procesele microelectronicii, calculatoarelor şi comunicaţiilor ;

este un factor al accelerării dezvoltării altor ştiinţe şi domenii de activitate. În condiţiile contemporane, informatica devine o necesitate vitală pentru toate ţările lumii. Ca urmare, dezvoltarea industriilor informaţionale se realizează în ritmuri anuale de până la 100%, în paralel cu accelerarea comerţului internaţional cu aceste produse. Rolul hotărâtor pe care îl dobândeşte informaţia, în perioada actuală, este subliniat de J. Simon5 :„S-ar putea ca unele resurse de energie să aibă un caracter limitat, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre capacitatea oamenilor de a le folosi - mintea şi imaginaţia umană constituie ultima resursă.” În prezent, asistăm la trecerea de la o societate industrială la o societate informaţională, caracterizată prin următoarele :6

este o realitate economică şi nu o abstracţie economică ; inovaţiile în sistemele de comunicare şi tehnologia computerelor

accelerează ritmul schimbării, înlăturând privilegiul informaţional ; prin aplicarea tehnologiilor informaţionale la vechile ramuri industriale,

apar noi activităţi, procese şi produse noi ; societatea informaţională implică un proces instructiv intensiv ; tehnologia informaţională va fi aplicată conform principiului înaltă

tehnologie = înaltă reacţie. Pentru a putea reuşi în demonstrarea existenţei economiei bazate pe informaţie, sunt necesare o cuantificare şi o codificare foarte detaliate ale societăţii. Prin apariţia societăţii informaţionale, economia de piaţă operează cu o nouă resursă : informaţia. Dezvoltarea societăţii informaţiei va avea ca ţel economic şi social major problema locurilor de muncă7. În legătură cu această problemă, au fost emise opinii care acoperă un spectru larg, de la cele optimiste, care consideră că dezvoltarea tehnologiei informaţiei va asigura creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă, la cele pesimiste, care - deşi recunosc posibilitatea realizării creşterii economice - neagă eventuala reducere a şomajului şi crearea de noi locuri de muncă. Aceste din urmă opinii se bazează pe faptul că societatea informaţională nu poate asigura transferul factorului muncă din ramurile de bază în sfera serviciilor în măsura în care revoluţia industrială a transferat acest factor din agricultură în industrie. 4 Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările tehnologice actuale, în Revista economică, Nr. 11/1979. 5 Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983. 6 Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 50. 7 Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon Press, Oxford, 1982.



Pe de altă parte, nu toate statele lumii pot beneficia, în aceeaşi măsură, de avantajele oferite de către societatea informaţională. Deşi tehnologiile avansate încep să-şi facă apariţia în ţări precum Mexic, Brazilia, India, ele sunt practic inexistente în ţările subdezvoltate. Este un exemplu clasic al modului în care inovaţiile tehnologice favorizează inevitabil statele deja mai avansate, în detrimentul celor rămase în urmă. În absenţa unei infrastructuri industriale consistente şi a unui potenţial ştiinţific şi tehnologic avansat, pătrunderea tehnologiilor avansate nu se poate face decât foarte încet 8. Mai mult chiar, pentru acele dintre statele mai puţin dezvoltate, poate apare pericolul neasigurării unor condiţii iniţiale minimale necesare pentru o utilizare eficientă a sistemelor informatice teritoriale9. Deoarece producătorii de echipamente, programe şi sisteme comercializează produsele lor în toată lumea, asistăm la un proces de internaţionalizare a informaticii, dar care realizează şi un dezechilibru între ţările care dispun de mijloace informatice şi cele care nu beneficiază de ele. Acest dezechilibru implică elemente de risc precum10 :

lezarea suveranităţii naţionale, prin posibilitatea preluării şi utilizării unor informaţii cu caracter strategic de către cei ce dispun de mijloace informatice necesare ;

un handicap pentru ţările în dezvoltare ; pierderi de identitate naţională, prin aceea că importul de informatică

implică şi import de modele de utilizare, limbaje, modalităţi de a gândi şi de a acţiona.

Indiferent de opiniile pro şi contra societăţii informaţionale, implicaţiile acesteia în dezvoltarea omenirii nu pot fi contestate. Problema cea mai presantă care apare, după opinia noastră, este aceea de creare a condiţiilor obiective şi subiective care să permită adaptarea din mers a societăţii româneşti la noii parametri calitativi de dezvoltare, pe cât posibil evitându-se unele neajunsuri constatate până acum în alte ţări ; adică preluând şi adaptând elementele de ultimă oră, fără a mai trece prin hârtoapele începutului de drum. Rezumat:

Sistemul informaţional ar deveni identic cu cel informatic în situaţia în care toate relaţiile informaţionale, toate mijloacele şi regulile ar fi complet automatizate, lucru practic imposibil de realizat. Sistemul informatic este subordonat unui proces decizional.

Important este faptul că un sistem informatic bine conceput poate ajuta o regiune să evolueze în contextul actual, care, dacă este cunoscut şi stăpânit, nu mai este considerat un mediu ostil şi riscant, ci un mediu propice de desfăşurare a activităţii, dar numai a acelor activităţi cu o fundamentare economică riguroasă.

Pentru a putea reuşi în demonstrarea existenţei economiei bazate pe informaţie, sunt necesare o cuantificare şi o codificare foarte detaliate ale societăţii. Prin apariţia societăţii informaţionale, economia de piaţă operează cu o nouă resursă : informaţia.

8 King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.55. 9 Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO, Paris, 1979. 10 Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 299.

Modulul 7 :Sistemul informatic regional Concluzii: Indiferent de opiniile pro şi contra societăţii informaţionale, implicaţiile acesteia în dezvoltarea omenirii nu pot fi contestate. Problema cea mai presantă care apare, după opinia noastră, este aceea de creare a condiţiilor obiective şi subiective care să permită adaptarea din mers a societăţii româneşti la noii parametri calitativi de dezvoltare, pe cât posibil evitându-se unele neajunsuri constatate până acum în alte ţări: adică preluând şi adaptând elementele de ultimă oră, fără a mai trece prin hârtoapele începutului de drum. Exemple ilustrative:


PROCEDURI MANUALE

ECHIPAMENTE

SISTEM DE OPERARE HARD - SOFT

PROGRAME APLICATIVE DATE (FIŞIERE, BAZE DE

DATE)

Mesaje Mesaje

Document Documente

Întrebări Răspunsuri

Mesaje Diverse

informaţii PROCEDURI MANUALE

Figura 7.1. Sistemul informatic PROCES

DECIZIONAL

Decizii Decizii din afară

Decizii din afară

Informaţii în afară PROCES

INFORMAŢIONAL

Informaţii din afară

Date Decizii (Si)

PROCES OPERAŢIONAL

Factori de producţie

Bunuri materiale şi servicii


Figura 7.2. Interacţiunea sistem - mediu



1. Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în

Revista Română de Statistică, Nr.6/1990. 2. Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările

tehnologice actuale, în Revista economică, Nr. 11/1979. 3. Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică,

Bucureşti, 1980. 4. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1993. 5. Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989. 6. Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon

Press, Oxford, 1982. 7. Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983. 8. Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1979. 9. Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO,

Paris, 1979. Test de autoevaluare:

1. Sistemul informatic regional este o submulţime a: a. sistemului conducerii; b. sistemului previzional; c. sistemului informaţional; d. sistemului investiţional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Sistemul informatic regional se caracterizează prin: a. ciclu de viaţă; b. nivel tehnic ridicat; c. ciclu lung de viaţă; d. ciclu rezonabil de viaţă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Conform schemei sistemului informatic regional, input-urile pentru acesta sunt:

a. mesaje, documente, răspunsuri, diverse informaţii; b. mesaje, documente, diverse informaţii; c. mesaje, documente, răspunsuri; d. mesaje, documente, întrebări, diverse informaţii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Iniţierea unui sistem informatic regional implică analiza unor probleme precum:

a. realizarea băncilor de date; b. delimitarea teritoriului; c. utilizarea echipamentelor din dotare; d. autonomia jurisdicţională; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel regional, asupra procesului informaţional acţionează ca input-uri:

a. date; b. informaţii; c. decizii din afară; d. informaţii din afară; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.



6. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel regional, procesul informaţional influenţează procesul decizional prin:

a. informaţii; b. decizii; c. decizii din afară; d. date; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Rolul….este de a simplifica procesul de luare a deciziilor şi nu de a se suprapune peste sistemul decizional:

a. sistemului informaţional; b. conducerii regionale; c. sistemului informatic; d. sistemului cu autoreglare; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Cerinţe ale dezvoltării sistemului informatic regional în România sunt: a. integrarea în sistemele informatice europene şi ale organizaţiilor internaţionale; b. creşterea investiţiilor în domeniu; c. creşterea calităţii informaţiilor; d. creşterea volumului informaţiilor prelucrate; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

9. Perfecţionarea sistemului informatic statistic în România permite: a. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial; b. creşterea investiţiilor atrase la nivel regional; c. perfecţionarea conducerii macroeconomice; d. dezvoltarea cooperării cu alte regiuni; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

10. Internaţionalizarea informaticii prezintă şi elemente de risc, precum: a. scăderea investiţiilor; b. lipsa dezvoltării cooperării cu alte regiuni; c. pierderi de identitate naţională; d. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Sistemul informatic regional din România.

Modulul 8: Modele economice regionale

MODELE ECONOMICE REGIONALE Obiective specifice: cunoa�terea, în�elegerea, aprofundarea �i utilizarea no�iunilor specifice modelului neoclasic uni �i bifactorial.. Rezultate a�teptate: în�elegerea mecanismelor de realizare a echilibrului regional. Competen�e dobândite:

determinarea impactului progresului tehnic la nivel regional; posibilitatea analizării mobilită�ii interregionale a factorilor de

produc�ie. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial 8.1.1. Ecuaţia de creştere fără luarea în considerare a progresului tehnic


)t

tα

l t

Elementul esenţial al modelelor neoclasice de creştere îl constituie funcţia producţiei agregate. În condiţiile unei economii în care nu există progres tehnic, output-ul va fi determinat de volumul input-urilor de capital şi factor muncă, deci :

(1) (Y f K Lt t= ,în care : Y - producţia ; K - stocul de capital ; L - factorul muncă. O formă specifică a acestei relaţii generale o constituie funcţia de producţie Cobb ÷ Duoglas :

Y A K Lt t= ⋅ ⋅ −α 1 (2) În cadrul unei economii cu concurenţă perfectă, în care factorul preţ este flexibil, iar resursele sunt utilizate complet, creşterea output-ului va fi evidenţiată de o relaţie de forma:

( )y kt t= + − ⋅α α1 (3) în care : y - creşterea producţiei pe o perioadă mai mare de un an ; k - creşterea stocului de capital ; l - creşterea factorului muncă. Această relaţie rezultă din logaritmarea ecuaţiei (2) şi, apoi, din diferenţierea ei în raport de timp. Dacă, în ecuaţia (3), scădem lt din ambii membrii, vom obţine rata de creştere a producţiei pe lucrător, deci :

( )y l k lt t t t− = ⋅ −α Această ecuaţie evidenţiază faptul că producţia pe lucrător poate creşte numai dacă mărirea capitalului excede creşterii ofertei de factor muncă. Cu alte cuvinte, producţia pe lucrător poate creşte numai dacă raportul capital pe factor muncă va creşte. Relaţia dintre înzestrarea factorului muncă cu capital şi producţia pe lucrător este evidenţiată în figura 8.1.

Modulul 8: Modele economice regionale Deoarece producţia Y = f(K,L), Y/L = f(K/L) în condiţiile în care funcţia

f(K,L) este omogenă de grad unu. Producţia pe lucrător va creşte în condiţiile în care fiecare lucrător va fi echipat cu o cantitate mai mare de capital. Dar, acest proces nu poate continua la infinit în absenţa progresului tehnic. Atunci când produsul marginal al muncii scade la un nivel suficient de mic, investiţiile nete vor atinge cota zero, iar investiţiile brute vor viza numai menţinerea stocului existent de capital. Ca urmare, raportul K/L va atinge nivelul de echilibru pe termen lung (respectiv K*/L). Acest punct de echilibru este asociat cu un nivel de echilibru al producţiei pe lucrător (Y*/L). O dată atins acest echilibru, vor dispare stimulii pentru producători, în sensul creşterii raţiei K/L în continuare. În condiţiile în care rata K/L este constantă, ecuaţia :

( )y l k lt t t t− = ⋅ −α , evidenţiază faptul că producţia, capitalul şi factorul muncă vor creşte toate cu aceeaşi rată. Aceasta reprezintă situaţia echilibrului pe termen lung în cadrul modelului unisectorial de creştere. Modelul neoclasic unisectorial operează cu o producţie ce poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă. La rândul său, producţia pe lucrător creşte numai dacă raportul K/L creşte. În situaţia în care raportul K/L atinge nivelul echilibrului pe termen lung, nu se va mai înregistra nici o creştere previzibilă a raţiei Y/L. 8.1.2. Ecuaţia de creştere cu luarea în considerare a progresului tehnic Modelul neoclasic este mult mai aproape de realitate, prin luarea în considerare a efectului progresului tehnic asupra creşteri producţiei. Cea mai convenabilă modalitate, în acest sens, este aceea de a trata cunoştinţele tehnice ca pe un element adiţional şi separat în cadrul funcţiei de producţie. În condiţiile în care presupunem că factorul muncă şi capitalul beneficiază în mod egal de orice progres tehnic, putem scrie :

( )Y f A K Lt t t= , , t în care : At - cunoştinţele tehnice. Dacă presupunem că, în timp, progresul tehnic evoluează cu o rată constantă de creştere, se poate extinde funcţia Cobb ÷ Douglas sub forma :

Y A K L et t tr t= ⋅ ⋅ ⋅−α α1

în care : r - rata constantă a progresului tehnic ; t - perioada de timp. Această modalitate de reprezentare a influenţei progresului tehnic asupra creşterii producţiei este simplistă, atât timp cât ignoră posibilitatea ca progresul tehnic să se manifeste sub forma unor noi stocuri suplimentare de capital datorate investiţiilor. În plus, factorul muncă trebuie să-şi însuşească noi abilităţi şi calificări pentru a putea mări eficienţa, deoarece factorul muncă, asemeni capitalului, nu este omogen. Efectul progresului tehnic asupra nivelului producţiei/lucrător este evidenţiat în figura 8.2.

Progresul tehnic determină o creştere a producţiei pe lucrător, fapt evidenţiat de translatarea curbei output-ului/lucrător (Y/L) din poziţia (Y/L)1 în (Y/L)2. În condiţiile existenţei unor randamente constante, pe baza funcţiei Cobb - Douglas cu progres tehnic încorporat, se poate obţine următoarea ecuaţie de creştere


Modulul 8: Modele economice regionale ( ) ttt lkry ⋅−++= αα 1

în care : r - rata anuală a progresului tehnic.Această ultimă ecuaţie rezultă din logaritmarea şi, apoi, din diferenţierea în raport de timp, a funcţiei Cobb - Douglas. Scăzând lt din ambii membri ai ecuaţiei anterioare, obţinem:

( )y l r k lt t t t− = + ⋅ −α Aceasta înseamnă că, dacă stocul de capital şi de factor muncă se

măresc cu aceeaşi rată, producţia pe lucrător va creşte, cu condiţia ca rata progresului să fie mai mare ca zero. Condiţia echilibrului pe termen lung este aceea că ratele creşterii producţiei şi a stocului de capital sunt egale (y = k). Înlocuind k cu y în ultima relaţie, vom obţine rata de creştere a producţiei pe lucrător în condiţiile echilibrului pe termen lung :


y l rt t− =

−1 α

Toată această analiză a modelului de creştere neoclasic unisectorial se realizează în vederea demonstrării potenţialului său de a explica diferenţele regionale de creştere economică. Convertind ecuaţia :

( )y l r k lt t t t− = + ⋅ −α într-un model regional, vom obţine trei categorii de cauze care determină diferenţierea creşterii la nivel regional :

variaţia între regiuni a progresului tehnic ; variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital ; variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă.

Făcând abstracţie de timp, la nivel regional, ecuaţia anterioară se scrie

( )y r k lr r r= + + − ⋅α α1 r în care : r - specifică regiunea. Elementul rr reprezintă rata progresului tehnic în regiunea r şi variază între regiuni, cel puţin ca valoare medie. Scăzând lr din ambii membri ai ecuaţiei, obţinem :

( )y l r k lr r r r r− = + ⋅ −α Deci, diferenţele regionale legate de creşterea producţiei pe lucrător sunt explicate prin diferenţele regionale dintre ratele progresului tehnic şi ratele de creştere a înzestrării cu capital a factorului muncă. Importanţa progresului tehnic, a creşterii stocurilor de capital şi factor muncă în determinarea diferenţelor de creştere la nivel regional a fost cuantificată de către Hulten şi Schwab, în cadrul unui model ce a analizat nouă regiuni din S.U.A.1. Utilizând informaţiile disponibile referitoare la creşterea producţiei, a capitalului şi a factorului muncă, cei doi economişti au analizat creşterea regională pe baza a trei cauze :

creşterea factorului muncă ; creşterea capitalului ; o componentă reziduală care include progresul tehnic. Această

componentă reziduală nu trebuie interpretată ca o schimbare tehnică în sine

1 Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S. manufacturing : 1951 - 1978, în American Economic Review, 1984, p.66.

Modulul 8: Modele economice regionale atât timp cât se consideră că nu s-a manifestat nici o modificare a nivelului tehnic al capitalului şi al factorului muncă pe perioada studiului. 8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial Ipoteza că o regiune produce numai o singură marfă reprezintă o deficienţă fundamentală a modelului neoclasic unisectorial. Realizarea unor modele în care regiunea să producă mai multe mărfuri deschide un alt orizont de analiză, bazat pe posibilitatea schimburilor comerciale între regiuni. Într-o economie unisectorială, regiunile vor avea tendinţa de a face comerţ unele cu altele pentru a beneficia de profiturile rezultate de pe urma avantajului comparativ. Ca urmare, centrul de greutate al unor astfel de modele se va muta spre sectorul producător de bunuri pentru export al regiunii, ca element esenţial al realizării creşterii economice. Rolul acestui subcapitol este acela de a demonstra că un al doilea sector regional, care produce pentru export, va constitui o a doua sursă de realizare a creşterii economice. Într-un sistem de regiuni formate din mai mult de un sector fiecare, creşterea producţiei se poate realiza prin :

îmbunătăţirea alocării resurselor prin intermediul mutaţiilor intersectoriale care vizează capitalul şi factorul muncă în cadrul aceleiaşi regiuni ;

o îmbunătăţire a alocării resurselor de capital şi factor muncă prin mutaţii intersectoriale între regiuni. Să considerăm o regiune care posedă două sectoare, dintre care unul cu un nivel redus al productivităţii. Creşterea producţiei va fi consecinţa migraţiei lucrătorilor din agricultură în industrie în regiunile care au devenit puternic industrializate. Această concluzie devine şi mai evidentă atunci când este vorba de performanţele sectorului regional care produce pentru export. Importanţa sectorului regional care produce pentru export, în realizarea creşterii economice, poate fi ilustrată prin considerarea unei economii regionale cu două sectoare, care operează în condiţiile unei concurenţe perfecte. Regiunea respectivă va avea un sector care produce bunuri pe care le vinde în alte regiuni şi un sector care produce bunuri pe care le vinde în interiorul regiunii analizate. Ca urmare, o economie regională care operează în condiţiile concurenţei perfecte se va afla în echilibru atunci când toate firmele vor produce la acel nivel care să le permită maximizarea profitului, adică : costul marginal al factorului muncă egalează venitul marginal al acestuia, în timp ce costul marginal al capitalului va egala venitul marginal al acestui factor de producţie, în condiţiile în care PK şi d’ sunt aceleaşi la nivelul tuturor regiunilor, deci:

⎩⎨⎧

⋅=⋅

⋅=

PMKPPd

PMLPs

EXPK

EXP'

în care : PEXP - preţul regional al bunului exportat ; PK - preţul capitalului ; PMK - produsul marginal al capitalului ; PML - produsul marginal al factorului muncă ; s - rata salariului ; d’ - rata dobânzii.




Să presupunem, acum, că cererea pentru exporturile regiunii creşte şi că ea va avea ca efect creşterea preţurilor acestor exporturi. Ca urmare, produsele marginale ale capitalului şi factorului muncă se vor mări, cu următoarele consecinţe :

stocul de capital din sectorul pentru export se va mări, ca rezultat al pătrunderii unui flux de capital din alte regiuni, concomitent cu creşterea nivelului investiţiilor interne. Acest proces va continua până când costul marginal al capitalului va fi din nou egal cu produsul marginal al capitalului ;

cererea pentru factorul muncă va creşte din două motive : creşterea preţului de export va determina creşterea produsului marginal al muncii, în timp ce creşterea gradului de înzestrare a muncii va avea acelaşi efect ;

presupunând că salariile sunt, iniţial, identice în ambele sectoare (deoarece s-a considerat că forţa de muncă este omogenă şi liberă să migreze între sectoare), o creştere a salariilor în sectorul export va atrage forţa de muncă din sectorul care producea numai pentru consumul intern, până în momentul restabilirii egalităţii salariale sectoriale ;

salariile mai mari, plătite acum la nivel regional, vor induce un flux intern net de forţă de muncă din alte regiuni, fapt ce va atrage o aducere a salariilor înapoi, la nivelul celor interregionale ;

creşterea producţiei şi a factorului muncă în sectorul export va avea repercursiuni asupra sectorului domestic, al cărei mărime va fi determinată de venitul regional. Dacă venitul marginal creşte, cererea pentru producţia sectorului intern se va mări, atrăgând şi o creştere a cererii de factor muncă în acest sector. Elementele acestui proces de ajustare sunt demonstrate grafic în figura 8.3.2

Stadiul I - Poziţia iniţială de echilibru. Stadiul II -O creştere a cererii pentru exporturile regionale va atrage o creştere a preţurilor acestor exporturi. Aceasta este urmată de o creştere a înzestrării factorului muncă cu capital ca urmare a unui randament superior al investiţiilor în această regiune. PML în sectorul export va creşte şi va influenţa diferenţele de salarii dintre cele două sectoare. Stadiul III - Fluxurile de forţă de muncă din sectorul intern spre sectorul export vor creşte, fapt ce va atrage atenuarea şi eliminarea diferenţelor de salarii dintre cele două sectoare. Stadiul IV - Fluxurile de factor muncă care pătrund în regiune din alte regiuni vor elimina diferenţele de salarii interregionale. Aceasta înseamnă o translatare spre dreapta a curbei ofertei de forţă de muncă care va aduce salariile regionale la nivelul lor iniţial.

În figura 8.3, s-au utilizat notaţiile : S - rata salariului ; P - nivelul preţurilor ; PML - produsul marginal al muncii ; L - factorul muncă ; CL - cererea regională de factor muncă (cererea de factor muncă între cele două sectoare) ; OL - oferta regională de factor muncă (oferta de factor muncă între cele două sectoare) ; Exp - sectorul export (producţia pentru export destinată locuitorilor altor regiuni) ;

2 Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester Wheatsheaf, 1993., p.72



Y - sectorul intern (producţia destinată consumului locuitorilor regiunii).

Mobilitatea interregională a factorilor de producţie. Pe lângă factorii menţionaţi, migrarea interregională a factorilor de producţie exercită de asemenea o influenţă considerabilă asupra creşterii regionale. Potrivit modelului neoclasic, capitalul şi forţa de muncă se vor deplasa către regiunile care oferă cele mai ridicate rate ale randamentului. Producătorii vor căuta localizările cele mai profitabile pentru firmele lor, iar lucrătorii vor fi atraşi de regiunile cu salariile cele mai mari. Rezultă că disparităţile în creşterea regională se manifestă nu numai ca urmare a creşterii endogene a capitalului şi a forţei de muncă (prin creşterea acumulărilor în regiune, respectiv a populaţiei), ci şi ca un rezultat al migraţiei interregionale a factorilor (Armstrong şi Taylor, 2000).

Problema care se ridică este identificarea regiunilor cu creşterea cea mai rapidă, dacă se presupune că forţa de muncă şi capitalul sunt perfect mobile. Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport ridicat capital fix/forţă de muncă vor oferi salarii înalte, în timp ce investiţiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă şi capitalul se vor deplasa în direcţii opuse: regiunile cu un raport capital/forţă de muncă ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă şi un reflux de capital, în timp ce în regiunile cu un raport capital/forţă de muncă scăzut va exista o situaţie opusă.

Cu alte cuvinte, regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital şi vor pierde forţă de muncă, iar regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital. Cum raportul capital/forţă de muncă va fi în creştere în regiunile cu salarii reduse (şi în descreştere în cele cu salarii ridicate), outputul pe lucrător va creşte mai rapid în regiunile cu salarii reduse decât în regiunile cu salarii ridicate.

Totuşi, nu este posibil să se stabilească dacă creşterea outputului total va fi mai ridicată în regiunile cu salarii scăzute decât în regiunile cu salarii mari, deoarece aceasta depinde de viteza cu care capitalul se deplasează către regiunile cu salarii scăzute, în raport cu viteza cu care forţa de muncă părăseşte aceste regiuni. În cazul în care capitalul are o mobilitate mai mare decât forţa de muncă (acesta fiind cazul cel mai frecvent), regiunile cu salarii mai scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le părăseşte forţa de muncă.

Alături de influenţa fluxurilor interregionale ale factorilor de producţie şi de diferenţele legate de creşterea endogenă a capitalului şi a forţei de muncă, progresul tehnic exercită propria sa influenţă asupra disparităţilor în creşterea regională. Importanţa reală a progresului tehnic asupra disparităţilor în creşterea regională depinde de viteza cu care noua tehnică se propagă de la o regiune - sursă către alte regiuni ale economiei naţionale.

Cercetările empirice asupra difuziunii spaţiale a tehnologiei sugerează că acesata nu este în nici un caz instantanee. Unele regiuni se prezintă ca lideri ai progresului inovaţional. Ele sunt sursele unor invenţii fundamentale şi deţin iniţiativa în aplicarea acestora sub forma unor noi metode de producţie. Deşi noile cunoştinţe tehnologice se difuzează în afara regiunilor - sursă, procesul este foarte complex şi departe de a fi perfect. De exemplu, informaţiile despre noi procese de producţie se răspândesc mai rapid către celelalte regiuni decăt informaţiile despre produsele în întregime noi, informaţii asupra cărora firmele realizatoare păstrează secretul cu stricteţe. De asemenea, informaţiile tind să se difuzeze urmând rute bine definite: de la

Modulul 8: Modele economice regionale marile către micile oraşe şi de la uzina principală către ramurile acesteia în cadrul aceleiaşi firme.

Tinând seama că difuziunea spaţială a noilor tehnologii îşi manifestă propria sa influenţă asupra creşterii productivităţii, este de aşteptat ca regiunile cu un nivel tehnologic mai scăzut al proceselor de producţie să “câştige” în planul creşterii productivităţii muncii prin exploatarea decalajului dintre ele şi regiunile cu un nivel tehnologic ridicat al proceselor de producţie. Aceasta sugerează o corelaţie pozitivă între creşterea productivităţii şi decalajul tehnologic: cu cât acesta din urmă este mai mare, cu atât sunt mai mari posibilităţile de creştere a productivităţii. În concluzie, ţinând seama de mobilitatea spaţială a factorilor de producţie şi de sensurile fluxurilor interregionale determinate de disparităţile între regiuni, modelul neoclasic conduce la ideea convergenţei pe termen lung a dezvoltării economice pe plan regional. Rezumat: Modelul neoclasic unisectorial operează cu o producţie ce poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă. La rândul său, producţia pe lucrător creşte numai dacă raportul K/L creşte. În situaţia în care raportul K/L atinge nivelul echilibrului pe termen lung, nu se va mai înregistra nici o creştere previzibilă a raţiei Y/L. Într-o economie unisectorială, regiunile vor avea tendinţa de a face comerţ unele cu altele pentru a beneficia de profiturile rezultate de pe urma avantajului comparativ. Ca urmare, centrul de greutate al unor astfel de modele se va muta spre sectorul producător de bunuri pentru export al regiunii, ca element esenţial al realizării creşterii economice. Concluzii: Ipoteza că o regiune produce numai o singură marfă reprezintă o deficienţă fundamentală a modelului neoclasic unisectorial. Realizarea unor modele în care regiunea să producă mai multe mărfuri deschide un alt orizont de analiză, bazat pe posibilitatea schimburilor comerciale între regiuni. Exemple ilustrative:

Y/L


Y/L = f(K/L)

K*/L K/L

Y*/L

0

Figura 8.1. Corelaţia dintre Y/L şi K/L


Y/L


(Y/L)2 = f(A2, K, L)

PML’EXP•P’EXP

PML’EXP•P’EXP

(Y/L)2

(Y/L)1 = f(A1, K, L) (Y/L)1

0 (K/L)1 K/L

Figura 8.2. Influenţa progresului tehnic asupra producţiei pe lucrător

SY CLSectorul export (EXP)

Sectorul intern (Y) Piaţa regională a factorului muncă

OLS SEXP

PMLEXP•PEXP

PMLY•PY

S1

0 0 0 LEXP1 LEXP LY1 LY L1

SEXPSY

S2 PMLY•PY

S1

PMLEXP•PEXP

0 0 LEXP1 LEXP LY1 LY

SEXP

SY S OL

PMLEXP•PEXP

S3

PMLY•PY

S2

S1 C 'LCL

L

stadiul I

stadiul II

L

0 LEXP1 LEXP2 LEXP 0 LY1 LY 0 L1 L2 L

LY2stadiul III

Modulul 8: Modele economice regionale S1


Referin�e bibliografice: Referin�e bibliografice:

1. Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester Wheatsheaf, 1993.

1. Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester Wheatsheaf, 1993.

2. Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S. manufacturing : 1951 - 1978, în American Economic Review, 1984.


Test de autoevaluare: Test de autoevaluare:

1. Modelul neoclasic unisectorial de creştere: 1. Modelul neoclasic unisectorial de creştere: a. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile

creşterii ofertei de a. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile

creşterii ofertei de capital şi factor muncă; capital şi factor muncă;



capital; capital; c. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile

creşterii ofertei de factor muncă; c. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile

creşterii ofertei de factor muncă; d. nu operează cu un output care poate creşte nelimitat în

condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă; d. nu operează cu un output care poate creşte nelimitat în

condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. În cadrul ecuaţiei de creştere care ia în considerare progresul tehnic, cunoştinţele tehnice sunt tratate ca:

2. În cadrul ecuaţiei de creştere care ia în considerare progresul tehnic, cunoştinţele tehnice sunt tratate ca:

a. un element adiţional; a. un element adiţional; b. un element complementar; b. un element complementar; c. un element continuu; c. un element continuu; d. un element discontinuu; d. un element discontinuu; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Cuantificarea progresului tehnic în cadrul ecuaţiei specifice de creştere este simplistă deoarece:

3. Cuantificarea progresului tehnic în cadrul ecuaţiei specifice de creştere este simplistă deoarece:

a. se fundamentează pe o funcţie Cobb-Douglas; a. se fundamentează pe o funcţie Cobb-Douglas; b. ia în considerare capitalul şi factorul muncă; b. ia în considerare capitalul şi factorul muncă; c. poate fi utilizată o formă logaritmată; c. poate fi utilizată o formă logaritmată;

Figura 8.3. Modelul neoclasic bisectorial Figura 8.3. Modelul neoclasic bisectorial

0 L1 L3 L4 L

stadiul IV

S CL C’L OL O’L

S4=S1

Modulul 8: Modele economice regionale d. foloseşte coeficienţii de elasticitate α ; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Din punct de vedere grafic, efectul progresul tehnic asupra creşterii output-ului pe lucrător se evidenţiază prin translatarea curbei output-ului pe lucrător într-o poziţie:

a. inferioară; b. paralelă; c. superioară; d. identică; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Dacă stocul de capital şi de factor muncă se măresc cu aceeaşi rată, output-ul pe lucrător creşte dacă:

a. rata progresului tehnic este negativă; b. rata progresului tehnic este zero; c. rata progresului tehnic este pozitivă; d. rata progresului tehnic are un trend specific; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

6. Condiţia de echilibru pe termen lung la nivel regional, conform modelului neoclasic, este:

a. rata creşterii output-ului = rata creşterii stocului de capital; b. rata creşterii output-ului = rata creşterii factorului muncă; c. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii factorului muncă; d. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii investiţiilor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Conform modelului neoclasic unisectorial, cauzele care determină diferenţierea creşterii la nivel regional sunt:

a. variaţia între regiuni a condiţiilor climatice; b. variaţia între regiuni a progresului tehnic; c. variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital; d. variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. a+c+d; E. b+c+d.

8. Hulten şi Schwab au evidenţiat drept cauze ale creşterii economice regionale:

a. creşterea factorului muncă; b. creşterea dotării cu factori naturali; c. creşterea capitalului; d. creşterea intensităţii muncii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

9. Demonstrarea modelului neoclasic bisectorial se realizează în: a. 3 stadii; b. 5 stadii; c. 2 stadii; d. 6 stadii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Analiza comparativă dintre modelul neoclasic unifactorial �i cel bifactorial.




98

ANALIZA REGIONALĂ

Obiective specifice: cunoa�terea, în�elegerea �i aprofundarea metodelor de analiză la nivel regional. Rezultate a�teptate: posibilitatea alegerii �i utilizării celei mai bune metode de analiză regională într-o situa�ie specifică. Competen�e dobândite:

cunoa�terea metodelor de analiză regională în evolu�ie �i con�inut; precizarea caracteristicilor fiecărei metode de analiză regională

comparativ cu alte metode; în�elegerea locului �i rolului metodelor de analiză în cadrul �tiin�ei

regionale.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore

9.1. Prezentare generală

Analiza multivariabilă constituie un exemplu concludent de analiză regională. Ea poate fi definită ca o conjugare de metode statistice care analizează simultan variabilele observate, realizând o viziune de conjunctură a problemelor, descriind interacţiunea dintre factori la nivel regional. Rezumând, tehnica multivariabilă prezintă următoarele particularităţi:

analizează o cantitate mare de date cu o pierdere infimă de informaţii şi, în majoritatea cazurilor, prezintă o imagine grafică ;

permite analiza simultană a tuturor informaţiilor legate de fenomenul studiat şi a tuturor factorilor care intervin asupra sa ;

constituie un instrument important pentru o definire sistematică a unor cantităţi mai mari de informaţii regionale, mai ales în fazele iniţiale ale modelării ;

permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale ; favorizează îmbunătăţirea modelelor utilizate de macro şi

microeconomie prin elaborarea de noi variabile structurale. Pe de altă parte, metodologia multivariabilă prezintă şi o serie de inconveniente, precum :

eventuala dificultate de interpretare a rezultatelor în termeni de variabilitate economică semnificativă. Ca efect, factorii rezultaţi vor proveni din combinaţii liniare care nu corespund neapărat unei structuri economice uşor de identificat ;

rezultatul analizei este condiţionat de cauze subiective ca, de exemplu, alegerea variabilelor ;

posibilitatea investigatorului de a forţa interpretarea variabilelor şi a ipotezelor de lucru pentru a le apropia de realitatea economică.

Există o multitudine de tehnici concrete de analiză statistică multivariabilă : analiza factorială, analiza de corespondenţă, analiza discriminantă etc.


etapa iniţială : specifică obiectivele şi ipotezele de studiu. Ea defineşte universul de studiu (limitele, perioada temporală de referire etc.) şi ajustează cronograma procesului de cercetare;



99

matricea informaţională (tabelul de date) : permite extragerea şi codificarea datelor, ordonarea şi conjugarea lor;

analiza multivariabilă : depinde de natura datelor, de modul lor de organizare şi diferă ca tehnică de aplicare de la caz la caz.

interpretarea şi prezentarea rezultatelor : rezultatele vor fi însoţite de un comentariu de specialitate. Această etapă are un caracter subiectiv puternic şi, de aceea, nu garantează o interpretare corectă a rezultatelor obţinute. 9.2. Analiza factorială

Tehnica analizei factoriale multivariabile utilizează, în esenţă, algebra liniară. Aceasta permite o analiză post-factum a întregii cantităţi disponibile de informaţii. În particular, analiza factorială constă în studiul structurii unui număr de fenomene rezultate din observarea individuală a variabilelor. Ea semnifică o reprezentare simplificată, o sinteză a cercetării la nivel regional, care se bazează iniţial pe tendinţele generale şi pe dispersiile fenomenelor (vezi figura 9.3). În final, analiza factorială rezumă şi sintetizează informaţiile conţinute într-un tabel de date şi într-o reprezentare grafică a norului de puncte aferent lor. Informaţiile şi punctele de pe grafic aferente lor gravitează în jurul unui centru G (figura 9.4.).

Există diverse formule matematice care cuantifică cantitatea de informaţii aferentă unui tabel de date, toate incluzând mediile distanţelor dintre diferite puncte în spaţiu. Din acest motiv, este necesar să definim noţiunea de distanţă. Distanţa dintre doi indivizi, reprezintă o variabilă care depinde de gradul de asociere între aceştia. Distanţa cel mai des utilizată ca variabilă cantitativă este distanţa euclidiană. Analiza factorială se realizează în patru etape :

calculul matricei de corelaţie pentru toate variabilele prin care se realizează oportunitatea efectuării analizei factoriale ;



calculul valorilor factorilor : cu multiple aplicaţii în analiza economică regională. În figura 9.6, este prezentat algoritmul pe care îl parcurge analiza factorială a componentelor principale.

matricea de corelaţie: explică corelaţiile dintre variabile, corelaţii de tip factorial. Coeficienţii de corelaţie evidenţiază situaţia când apare o informaţie mai mult sau mai puţin redundantă, care poate fi eliminată. Un instrument de studiere a valorii coeficienţilor de corelaţie îl constituie testul de sfericitate de tip Bartlett, care porneşte de la ipoteza că matricea de corelaţie este o matrice identică. Aceasta înseamnă că nu există corelaţii între variabile.

Un alt instrument ce poate fi utilizat în cadrul acestei analize îl reprezintă cel al coeficienţilor de corelaţie parţială, care evidenţiază corelaţiile ce se stabilesc între anumite părţi ale variabilelor.



100

Matricea care recurge la coeficienţii de corelaţie parţială negativi poartă denumirea de matrice de corelaţie anti-imagine (Anti Image Correlation Matrix).

extragerea factorilor: obiectivul acestei etape constă în determinarea factorilor şi a conţinutului variabilelor originare. Există diferite metode de extragere a factorilor, care folosesc combinaţii liniare ale indicatorilor primitivi, intercorelate între ele. Se procedează în mod iterativ, selecţionându-se o primă combinaţie liniară de variabile, care cuantifică procentajul maxim posibil de variaţie totală. Apoi, se alege o componentă principală secundă intercorelată cu cea anterioară. Componenta principală evidenţiază variaţia totală a obiectivului de sinteză prin reducerea informaţiilor la un număr mic de indicatori. Logic, variaţia explică acumularea progresivă de factori succesivi. În această etapă, un criteriu des utilizat este acela al selecţionării componentelor principale cu o valoare proprie supraunitară. O altă metodă de selecţionare a factorilor o constituie testul Scree, care se bazează pe un examen vizual al graficului valorilor proprii în care, pe orizontală, sunt evidenţiaţi diferiţi factori (F1, F2, ...), iar pe verticală, valorile lor corespondente.

rotaţia factorilor: matricea factorilor (de corelaţie) şi extragerea factorilor, evidenţiază relaţiile dintre factori şi variabilele individuale, dar este dificil să se identifice semnificaţia factorilor respectivi. Ca urmare, rotaţia transformă matricea iniţială în una mult mai uşor de interpretat.

Există mai mulţi algoritmi de realizare a rotaţiei ortogonale. Cel mai des utilizat este algoritmul varimax, care urmăreşte minimizarea numărului de variabile în vedere simplificării factorilor. O altă metodă, quartimax, minimizează numărul de factori necesari pentru a explica o variabilă, în timp ce algoritmul equamax reprezintă o sinteză a metodelor prezentate anterior. 9.3. Analiza cluster Metoda are la bază o matrice de date referitoare la n indivizi şi p variabile, tipică pentru analiza multivariabilă (multivariante). În acest caz, apar întrebări ca : sunt aceste variabile similare ? Sunt indivizii similari ? Matricea de corelaţie obţinută, de tipul p•p, nu poate permite sintetizarea informaţiilor şi în grupuri de variabile. Calculând o matrice de proximitate a observaţiilor (n•n), analiza cluster face un pas înainte, dar nu realizează o clasificare a indivizilor pe baza informaţiilor disponibile. Din acest motiv, indivizii vor fi reprezentaţi într-un spaţiu euclidian, în care poziţiile lor depind de valoarea variabilelor (vezi figura 9.9)

Analiza cluster implică parcurgerea a două etape : selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii ; algoritmul de clasificare.

Realizarea selecţiei variabilelor: implică rezolvarea a cel puţin trei categorii de probleme :

dacă variabilele sunt date în unităţi diferite ; dacă variabilele sunt corelate ; dacă avem un număr mare de variabile.

Dispunând de o matrice de date, putem evidenţia similitudinea indivizilor în funcţie de valorile variabilelor introduse şi de distanţa dintre

Modulul 9: Analiza regională centre. Practic, indivizii pot fi consideraţi ca vectori într-un spaţiu p dimensional, în care p reprezintă numărul de variabile. Conceptul de distanţă cel mai des utilizat este acela de distanţă euclidiană. Algoritmul de clasificare : are la bază metoda iterativă, de grupare a elementelor bazice în conglomerate specifice, până la atingerea nucleului unic. Definirea distanţei dintre conglomerate are o influenţă decisivă asupra grupărilor rezultate. Ca urmare, apar patru modalităţi de definire a distanţei:

până la vecinul cel mai apropiat (single linkage or nearest neighbour) : distanţa dintre două conglomerate C şi C', se defineşte la fel ca şi cea dintre două elemente aparţinând lui C şi C'.

până la vecinul cel mai îndepărtat : distanţa dintre conglomeratele C şi C' este cea mai mare posibilă între două elemente ale conglomeratelor ;

distanţa până la centru (average linkage) : distanţa dintre centrele celor două grupări ;

distanţa medie a grupului : media distanţelor formate între un element aparţinând lui C şi altul al lui C'. Rezumat:

Numele de analiză cluster se utilizează pentru a defini o mare varietate de tehnici, care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor. Astfel de tehnici sunt : analiza conglomeratelor, taxonomia numerică, crearea de tipologii etc. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor, mult mai simplificat. Pe de altă parte, sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate. Concluzii:

Pornind de la realitatea că economia regională reprezintă o disciplină care studiază fenomenele socio-economice şi politice care ţin de o anumită dimensiune spaţială, unul dintre obiectivele principale ale investigaţiei ştiinţei îl constituie cunoaşterea exactă a teritoriului sau, mai exact, a comportamentului variabilelor socio-economice în spaţiu. Exemple ilustrative: Y

F1

0 X


101Figura 9.3. Reprezentarea factorială


G

G

0 0


START


Descrierea elementară

a variabilelor medii şi a deviaţiilor

Tipizarea matricei de

date. Calculul matricei de corelaţie

Diagonalizarea

matricei de corelaţie Figura 9.6. Algoritmul analizei factoriale Calcularea

componentelor principale (factorilor)

Rotaţia

Interpretarea



STOP Politici �i economie regională

102


Variabila 2


103

)

Variabila 1

0

Variabila 3


Test de autoevaluare: 1. Tehnica multivariabilă: a. analizează o cantitate mare de date cu o pierdere mare de informaţii;



d. a+c; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Relaţia reprezintă: (2

1/

2/ ∑

=

−=p

jjiijii xxd

a. distanţa euclidiană; b. distanţa dintre doi indivizi i şi i’; c. distanţa simetrică; d. distanţa dintre doi indivizi i şi i’ între care se află p variabile; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Etape ale analizei factoriale sunt: a. calculul valorilor factorilor; b. calculul mediilor ponderate; c. calculul determinantului; d. rotaţia; e. calculul matricei de corelaţie.

A. a+b+c; B. a+d+e; C. a+c+e; D. b+c+d; E. b+c+e. 4. ….reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor:

a. soluţia rotată; b. soluţia nerotată; c. matricea de corelaţie; d. analiza cluster; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster: a. se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai simplificat;



104

b. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate; c. are la bază o matrice tipică; d. nu limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai simplificat; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+b+c; D. e; E. b+c+d. 6. Etapele analizei cluster sunt:

a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii; b. algoritmul de clasificare; c. normalizarea; d. spaţiul euclidian; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază: a. metoda mediilor; b. metoda proporţiilor; c. metoda substituţiei; d. metoda iterativă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Modulul 10: Cre�terea economică regională


105

CRE�TEREA ECONOMICĂ REGIONALĂ

Obiective specifice: cunoa�terea �i utilizarea no�iunilor de cre�tere economică regională, fluctua�ii ale cre�terii, cerere �i ofertă regională. Rezultate a�teptate: în�elegerea procesului de cre�tere economică regională �i a disparită�ilor regionale. Competen�e dobândite:

cunoa�terea modului de utilizare a modelelor regionale de cre�tere; în�elegerea conceptelor de accelerator �i multiplicator la nivel

regional; analiza comerţului interregional �i a modelelor de export care conduc la

creşterea economică regională. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore

10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale Creşterea economică poate fi definită ca o creştere a output-ului, ca o creştere a output-lui pe lucrător sau ca o creştere a output-ului pe locuitor. De aceea, este extrem de important să se precizeze modalitatea de măsurare a creşterii regionale. Aceasta deoarece, pot apărea situaţii paradoxale, în care o regiune are, de exemplu, un nivel scăzut al output-ului dar prezintă o creştere rapidă a output-ului pe locuitor, în condiţiile unei emigrări masive.

Utilizarea uneia dintre cele trei posibilităţi de exprimare a creşterii economice depinde de scopul urmărit. Creşterea output-ului se foloseşte atunci când se evidenţiază creşterea capacităţilor productive, care depinde parţial de măsura în care regiunea atrage capital şi factor muncă din alte zone.

Creşterea output-ului pe lucrător este deseori utilizată ca indicator al schimbării activităţilor economice. Practic, nu există un indicator perfect, care să comensureze creşterea economică la nivel regional. Deşi creşterea economică este studiată de mult timp, concluziile cercetătorilor nu converg în ceea ce priveşte cauzele care o determină.

Unii cercetători utilizează metode neoclasice, bazate pe rolul ofertei de factor muncă, al stocului de capital şi al progresului tehnic în cadrul creşterii economice. Acest procedeu se bazează pe premisele potrivit cărora piaţa realizează o alocare eficientă a resurselor, iar deosebirile regionale în ceea ce priveşte productivitatea sunt un rezultat al realocării resurselor conform nivelului optim de tip paretian. Alţi cercetători adoptă teoria keynes-istă legată de rolul cererii cu accent pe exporturile regionale ca principală sursă de creştere a output-ului. Dar probabil cea mai interesantă dezvoltare a teoriei creşterii economice regionale, este aceea bazată pe încorporarea principiilor cauzale cumulative, legate de explicarea inegalităţilor regionale pe baza cererii. Conform acestei ultime teorii, deosebirile de creştere, odată apărute, tind să devină cumulative şi să se perpetueze singure. În practică, creşterea economică este definită, de obicei, ca o creştere a P.I.B.-ului pe locuitor, cu consecinţe în modificarea mărimii populaţiei şi a ratei inflaţiei.



106

Pentru ştiinţa regională este important faptul că această creştere nu este aceeaşi pentru toate regiunile unei economii naţionale.

De obicei unele regiuni obţin avantaje de pe urma creşterii economice la nivel naţional, în timp ce altele pierd. Pe de altă parte, creşterea economică nu este aceeaşi de-a lungul timpului, ea fluctuând ca în figura 10.2 Expansiunea pe termen lung a output-ului (P.I.B., P.N.B.) este evidenţiată de dreapta GG . Dar sunt perioade de timp, ca cea notată A, când expansiunea economică, pe termen scurt, depăşeşte rata medie a trendului creşterii economice, dar şi perioade, ca cea notată B, când economia operează sub nivelul ratei medii a trendului creşterii economice.

Pentru a observa care sunt factorii care influenţează creşterea economică la nivel regional, analiza trebuie efectuată, pe rând, în legătură cu oferta şi cererea:

oferta agregată: capacitatea unei economii de a realiza output şi de a mări, în timp, oferta sa actuală şi potenţială este crucială în realizarea creşterii economice. Pentru a se atinge această creştere, curba ofertei agregate la nivelul economiei naţionale (OT) trebuie să translateze spre dreapta, în timp, de la OT0 laOT1, ca în figura 10.3.

Capacitatea economică de a produce output depinde de următorii factori : a. cantitatea şi calitatea factorilor de producţie disponibili: în ceea ce priveşte oferta de pământ, pe termen scurt, ea este considerată inelastică, mai ales pentru construcţii şi activităţile industriale. Pe termen lung, oferta devine mai elastică, cu toate că această elasticitate este limitată, mai ales de condiţiile geografice. În cazul factorului muncă, oferta variază mult la nivel regional. Cantitatea de factor muncă depinde de densitatea populaţiei, structura demografică, rata activităţii economice şi rata şomajului. În ceea ce priveşte oferta de capital, ea este analizată atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Capitalul fizic este relativ imobil, spre deosebire de capitalul financiar care este mobil. Oferta de capital financiar la nivel regional este relativ elastică, reflectând diferenţele regionale legate de risc şi de randamentul preconizat; b. tehnologia de combinare a factorilor de producţie : combinarea factorilor de producţie conduce la obţinerea unui anumit randament. Acest randament se manifestă atunci când creşterea cantităţii de input are ca rezultat o creştere mai mult decât proporţională a producţiei, cu consecinţe asupra reducerii costurilor medii de producţie. Randamentele pot fi interne şi externe. Randamentele interne au ca efect diminuarea costurilor medii, ca rezultat al modificărilor interne. De exemplu, utilizarea eficientă a echipamentelor conduce la obţinerea unor beneficii mai mari din creşterea producţiei. Randamentele externe sunt determinate de costul avantajelor derivate din surse externe firmei. Îmbunătăţirea activităţii de cercetare aplicativă, dublată de existenţa unui suport tehnic corespunzător, pot genera avantaje pentru toate firmele. c. eficienţa activităţii economice ; d. modul de organizare a procesului de producţie : două exemple importante de factori care influenţează organizarea producţiei sunt dezvoltarea tehnologiilor de comunicaţie şi dezvoltarea serviciilor.

Modulul 10: Cre�terea economică regională Toată analiza efectuată până în acest moment s-a referit la influenţa ofertei asupra creşterii regionale.

cererea agregată: investiţiile reprezintă elementul esenţial al creşterii economice. Investiţiile sunt analizate atât cantitativ cât şi calitativ. Aceasta înseamnă că, pentru a atinge creşterea economică, resursele trebuie repartizate cu grijă între consum şi investiţii (economii). În timp ce consumul este privit, în mod esenţial, ca un consum prezent şi ca o utilizare curentă de resurse, investiţiile impun restricţii asupra nivelului consumului curent, în vederea facilitării unui nivel mai ridicat al consumului viitor. Această corelaţie poate fi formal demonstrată prin ecuaţia creşterii a lui Harrod - Domar :

g sv

=

în care : g - rata creşterii economice ; s - rata economiilor ; v - cantitatea de capital necesară pentru a produce o unitate suplimentară de output. Se ştie că venitul se împarte în cheltuieli de consum şi în economii :

SCY += Aceasta înseamnă că, ţinând cont de noţiunea de multiplicator, ecuaţia Harrod - Domar poate fi scrisă, în legătură cu consumul curent, ca :

vcg

'1 −=

În esenţă, această teorie susţine faptul că, cu cât nivelul economiilor este mai mare, cu atât mai mare va fi nivelul potenţial al investiţiilor şi al creşterii producţiei şi deci rata creşterii economice regionale. 10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională Ciclurile economice reprezintă fluctuaţii curente ale nivelului activităţii economice. Din punct de vedere statistic, ele reprezintă deviaţii de la tendinţa pe termen lung a creşterii economice. Ciclurile economice, inclusiv la nivel regional, sunt reprezentate în figura 10.4. Un prim efect al dezvoltării ciclice, la nivel regional, îl constituie modificarea structurii şi a nivelului cheltuielilor agregate. Acestea sunt formate din :

PIBExpGICCh nT =+++= în care : C - cheltuieli de consum ; I - investiţii ; G - cheltuieli guvernamentale ; Expn - export net. În mod normal, principalele cauze ale fluctuaţiilor ciclice, la nivelul activităţii economice, sunt legate de modificarea nivelurilor investiţiei şi al cheltuielilor guvernamentale. Aceasta deoarece o mare parte a cheltuielilor de consum este finanţată mai mult din credite decât din veniturile curente. Ca rezultat, consumul începe să fie tot mai mult influenţat de nivelul ratei dobânzii. Totodată politica de reducere a volumului cheltuielilor guvernamentale intervenţioniste a condus la efecte diferite la nivelul de ansamblu al dezvoltării economiei. Modificările ciclice pot altera deci condiţiile ofertei la


107

Modulul 10: Cre�terea economică regională nivel macroeconomic şi regional, cu influenţe directe asupra nivelului potenţial al producţiei, în două moduri:

prin creşterea sau reducerea preţurilor bunurilor primare ; prin impactul inovaţiilor tehnologice asupra nivelului activităţii

economice. Odată cu începerea unei anumite etape a ciclului economic, efectele economice devin cumulative, ca urmare a mecanismelor de accelerare şi de multiplicare. Conceptul multiplicator se introduce ţinând cont că veniturile obţinute se pot utiliza pentru : consumul curent de bunuri şi servicii produse în interiorul economiei regionale sau naţionale (C), economii (S), consum de bunuri din import (M) şi plata taxelor (T). Ca urmare, venitul (Y) va fi :

TMSCY +++= În mod corespunzător, multiplicatorul poate fi evidenţiat prin :

kc

s a u ks z t

=−

=+ +

11

1' ' ' '

în care : c', s', z', t' - înclinaţii marginale spre consum, economii, consum din import şi taxe.

Efectul multiplicatorului constă în faptul că orice modificare a nivelului cheltuielilor va avea o repercusiune mult mai mare la nivelul output-ului regional şi va contribui la creşterea sau descreşterea ciclică a nivelului activităţii economice. Conceptul de accelerator evidenţiază faptul că o dezvoltare accelerată a producţiei este necesară atunci când nivelul investiţiilor creşte. Pe de altă parte, investiţiile trebuie să acopere necesarul de bunuri şi servicii precum şi deprecierea capitalului fix. În perioada de recesiune, investiţiile sunt atât de reduse încât stocul de capital la nivel regional şi naţional scade. Aceasta deoarece, rata de înlocuire a capitalului fizic este mai mică decât rata de depreciere a acestui capital.

În mod formal, efectul acceleratorului este evidenţiat de o ecuaţie a investiţiilor de forma :

1−⋅+⋅= ttt KdVNvI în care : I - investiţiile ; K - stocul de capital ; VN - venitul naţional ; v - consumul de capital pe unitatea de produs ; d - investiţia de înlocuire ; t - perioada curentă ; t - 1 - perioada precedentă. În situaţia în care economia regională parcurge faza de recesiune a ciclului economic, o parte dintre lucrători devin şomeri şi nu vor mai plăti, printre altele, taxe pe venit. Alţii îşi vor reduce benevol cheltuielile, ca urmare a scăderii veniturilor lor, fapt ce atrage şi o diminuare a taxelor pe venit pe care ei le vor plăti. Ca urmare, fluxul de venituri obţinut din încasările de taxe la nivel regional se va reduce. Pe de altă parte, recesiunea determină creşterea nivelului şomajului, iar guvernul va fi nevoit să plătească sume tot mai mari în contul ajutoarelor de şomaj. Deci fluxul financiar, provenit de la guvernul central şi îndreptat către regiunea afectată de recesiune, se va


108



109

amplifica. Combinat cu reducerea veniturilor rezultate din plata taxelor, acest flux financiar guvern - regiune va face să crească volumul cheltuielilor publice la nivel regional şi naţional. Dacă, în schimb, economia se găseşte în faza de înviorare, şomajul se va reduce concomitent cu diminuarea cheltuielilor guvernamentale aferente plăţii ajutoarelor de şomaj. În plus, tot mai multe activităţi economice vor avea nevoie de factor muncă suplimentar, fapt ce va antrena o creştere a veniturilor lucrătorilor, deci şi o majorare a taxelor pe veniturile lor. În această fază a ciclului economic, cheltuielile nete guvernamentale se vor reduce. În cazul unei creşteri zero, se poate manifesta o mărire a şomajului la nivel regional. Aceasta ar însemna că : veniturile unei regiuni trebuie să crească cu o rată anuală mai mare de 3% pentru a menţine nivelul de utilizare a factorilor de producţie constant ... ; pentru ca nivelul de utilizare să crească cu 1% pe an, va trebui ca nivelul output-ului să se mărească cu cel puţin 5% 1. 10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice Evidenţierea decalajelor de dezvoltare la nivelul economiilor componente ale U.E. este semnificativă. Aceste decalaje variază între 47% din produsul intern brut mediu la nivel U.E. în Grecia şi 123,7% în Luxembourg. În situaţia unui nivel redus al veniturilor, apar doar mici diferenţe între regiuni şi economii în cadrul U.E. (Grecia, Portugalia).

Cu toate acestea, trei regiuni din cadrul U.E., au un nivel al produsului intern brut mai mare cu 50% decât media. Aceste regiuni sunt : Hamburg (Germania), Ile de France (Franţa) şi Bruxelles (Belgia). Acest tip de variaţie superioară a veniturilor în diferite regiuni ale U.E. a încurajat utilizarea conceptului de zone de creştere supranaţională. Pentru a cerceta problemele convergenţei sau divergenţei europene este necesar a analiza relaţiile de import şi de export la nivel regional. Legăturile comerciale şi interacţiunile dintre diferite regiuni şi zone îmbracă nenumărate forme, dar cele mai importante sunt :

comerţul cu bunuri şi servicii (schimbul real de produse între economiile regionale) ;

fluxurile financiare generate de acest comerţ precum şi transferurile de plăţi guvernamentale (ca de exemplu, ajutoarele de şomaj) ;

fluxurile investiţionale (de capital) : acestea permit determinarea structurii viitoare a producţiei şi a factorului muncă la nivel regional. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că aceste fluxuri de investiţii sunt îndreptate spre cele mai noi şi mai eficiente tehnologii şi pot determina diferenţierea regiunilor, chiar şi a celor din cadrul U.E.. Crearea unei zone comerciale interne libere, care extinde noţiunea de piaţă internă a fost esenţială pentru viitorul dezvoltării economice a regiunilor U.E.. Piaţa internă unică a permis încurajarea unei mai mari libertăţi de mişcare a capitalului şi a investiţiilor între graniţele U.E.. Acest fapt, poate fi reflectat de creşterea interacţiunilor economice dintre toate statele şi regiunile din cadrul U.E.. Acolo unde ramura economică predominantă este agricultura şi se urmăreşte o diversificare a activităţilor economice, va fi necesar un volum

1 Armstrong H., Taylor J., Op. cit., p.140.



110

ridicat de investiţii în echipamente de producţie, clădiri şi elemente de infrastructură necesare noilor industrii. Este posibil să se găsească sursa acestor investiţii chiar în interiorul regiunii analizate sau să fie atrase surse de finanţare din afara regiunii. Fiecare dintre cele două căi de investire reclamă bani, care trebuie returnaţi după un anumit timp. Există trei surse posibile pentru astfel de investiţii : economiile menajelor, investiţiile interne şi investiţiile din afara regiunii sau ale sectorului public.

10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea economică regională Regiunile trebuie să participe activ la comerţul interregional dacă doresc să devină prospere din punct de vedere economico - social. Regiunile mai prospere tind să realizeze balanţe de plăţi excedentare, în timp ce regiunile mai puţin competitive prezintă un deficit pe termen lung. Pentru a înţelege de ce unele regiuni au mai mult succes de pe urma exporturilor lor decât altele şi de ce se specializează în producerea şi exportul anumitor mărfuri, se apelează la teoriile comerţului internaţional. Atât timp cât regiunile realizează comerţ direct cu restul lumii, elementele care influenţează comerţul internaţional pot fi uşor relevate la nivel regional. Aceasta cu atât mai mult cu cât teoria tradiţională a comerţului a fost, iniţial, dezvoltată pe criterii interregionale şi apoi internaţionale. Teoria ricardiană şi, mai târziu, Heckscher - Ohlin au încercat, pe rând, să explice importanţa pe care o are comerţul regional asupra creşterii economice. Cercetarea economică actuală, însă, a depăşit limitele impuse de aceste teorii clasice, în prezent existând cel puţin cinci modele performante. Primele două se referă la teoria golului tehnologic2 şi la teoria ciclului de producţie3. Ambele modele evidenţiază rolul inovaţiei şi al progresului tehnic. Alte modele sunt cele referitoare la teoria locaţiei industriale (Hay şi Harrigan), la comerţul interramuri şi la comerţul din cadrul firmelor. Teoria golului tehnologic argumentează că o regiune care poate genera un flux sporit de inovaţii şi de noi produse va obţine un avantaj de pe urma acestei producţii. Acest avantaj nu va fi permanent, dar va crea un decalaj de imitare, până când şi alte regiuni vor putea realiza aceleaşi produse. Acest decalaj de imitare vizează două aspecte :

iniţial, regiunea inovatoare va realiza noul produs dar nu-l va exporta, deoarece nu se manifestă încă cerere pentru el, consumatorii din alte regiuni necunoscându-l încă ;

apoi, regiunea va începe să exporte produsul nou în alte regiuni. Această etapă reprezintă golul de creaţie. Cu timpul, prin preluarea în producţie şi de către alte regiuni a bunului respectiv, regiunea inovatoare îşi va pierde treptat avantajul şi dominaţia în export. Deoarece regiunile sunt deschise din punct de vedere comercial, intervalul de timp în care producerea unui nou bun este generalizată va fi destul de scurtă. Singura piedică viabilă în calea circulaţiei informaţiilor între

2 Posner M.V., International trade and technical change, Oxford Economic Papers, 1961. 3 Vernou R., International Investment and International trade in the product cycle, Quarterly Journal of Economics, 1966.



111

regiuni o constituie legislaţia cu privire la dreptul de autor, la patente şi la inovaţii din fiecare ţară. Teoria ciclului de producţie arată că unele regiuni pot constitui locul cel mai favorabil pentru localizarea (amplasarea) producţiei unui bun, la un anumit stadiu al vieţii lui, în timp ce alte regiuni pot fi favorizate în alte stadii ale ciclului de viaţă a bunului respectiv. Câteva stadii au fost deja identificate :

stadiul timpuriu : în stadiul timpuriu se află acea regiune care este cea mai capabilă să asigure cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea input-urilor, precum şi o calificare deosebită a factorului muncă, care să asigure un monopol al producţiei. Nivelul ridicat al salariilor şi al cererii, la nivel regional, vor favoriza, de asemenea, realizarea unor noi produse. În acest stadiu, costurile ridicate de producţie nu constituie o problemă deosebită, atât timp cât alte regiuni nu pot produce încă bunul respectiv;

stadiul secund : în stadiul secund, producţia devine mult mai standardizată, iar tehnologia de producţie se generalizează. Aceste procese permit şi altor regiuni să concureze la export cu regiunea iniţială. Cu timpul, noii producători, având avantajele unor salarii mai reduse şi al unui număr mai mic de lucrători, vor pune în dificultate regiunea inovatoare;

faza finală : în faza finală, regiunile care beneficiază de nivelurile cele mai scăzute ale salariului şi de factor muncă semicalificat abundent vor fi favorizate în procesul de standardizare a producţiei. Regiunea inovatoare iniţială poate deveni, treptat, incapabilă de a mai concura pe piaţa locală. Un al treilea model, care explică specializarea în comerţul regional, este fundamentat pe analiza localizării industriale4. Teoria clasică a localizării argumentează că ramurile sunt amplasate în funcţie de minimizarea costurilor. Categoriile de costuri cele mai importante sunt cele de transport şi cele aferente factorului muncă. În plus, aglomerările economice şi economiile în scară au o importanţă deosebită asupra costurilor amplasării. Fenomenul comerţului interramuri a cunoscut o atenţie deosebită în ultimul timp. În cadrul teoriei aferente lui, regiunile sunt considerate a concentra produsele lor distincte, pe care le exportă în schimbul altor produse. Apare, astfel, o substanţială cantitate de bunuri interramuri, care reprezintă obiect al comerţului între regiuni. Neven5 (1990) a evidenţiat faptul că există o corelaţie între gradul de închidere a economiilor integrate şi nivelul comerţului interramuri. El a studiat cazul U.E. şi a realizat faptul că statele membre integrate, precum : Regatul Unit, Germania, Belgia, Franţa şi Olanda, prezintă un volum mai ridicat al comerţului interramuri între ele, în timp ce membrii mai noi ai U.E. (Grecia, Portugalia) tind să deţină un nivel mai scăzut al comerţului interramuri. O altă formă de comerţ analizată este aceea privind comerţul din cadrul aceleiaşi firme, care poate atinge 40% din întregul volum al operaţiunilor comerciale6. Teoriile tradiţionale ale comerţului presupun faptul că firmele produc un singur bun care este apoi exportat. În realitate, în

4 Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional Industrial specialization : The Case of Scotland, The Fraser of Allander Institute, University of Strathclyde, 1982. 5 Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional aspects, Economic Policy, 1990. 6 Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for E.F.T.A. countries, Journal of Common Market Studies, 1990.

Modulul 10: Cre�terea economică regională condiţiile concurenţei imperfecte şi ale existenţei corporaţiilor multinaţionale, asistăm la o dezvoltare rapidă a comerţului în interiorul firmelor, ca urmare a amplasării filialelor aparţinând aceleiaşi întreprinderi mamă într-o anumită regiune. 10.4.1. Teoria de bază a exportului regional Semnificaţia potenţială a sectorului export în explicarea creşterii regionale a fost investigată, iniţial, în termeni aparţinând istoriei economice. Cele câteva studii istorice referitoare la creşterea şi dezvoltarea regiunilor din Nordul Americii (Innis7) au condus la realizarea unui model al creşterii regionale bazat pe export. Ipoteza centrală a modelului de bază a exportului este aceea a existenţei unui stimul iniţial al dezvoltării economice regionale şi anume, exploatarea şi exportul resurselor naturale. Distribuţia geografică a resurselor naturale permite, de aceea, explicarea diferenţelor de dezvoltare a diferitelor regiuni. Modelul de bază a exportului trebuie să explice două aspecte esenţiale :8

de ce regiunile se specializează din punct de vedere economic ; care sunt factorii care contribuie la continuarea dezvoltării sau la

declinul economic al unei regiuni. Specializarea regiunilor în exportul unui anumit bun economic trebuie justificată prin teoriile avantajului comparativ, care încearcă să explice limitele specializării producţiei şi exportului la nivel regional. O dată ce specializarea a fost stabilită, cererea externă pentru output-ul unei regiuni va avea un efect deosebit asupra dezvoltării economiei regionale. Influenţa cererii externe asupra exporturilor unei regiuni depinde însă de mult mai mulţi factori, printre care : preţurile exporturilor regiunii (PEXP), nivelul venitului altor regiuni (V*) sau preţurile bunurilor de substituire pe pieţele externe (PS). Ca urmare, funcţia cererii de export va fi :

( )C f P V PEXP EXP S= , ,* Factori precum calitatea produselor sau service -ul de după vânzare pot să afecteze şi ei nivelul cererii şi, de aceea, ar trebui incorporaţi în funcţia cererii pentru export. Competitivitatea exportului unei regiuni pe pieţele internaţionale influenţează dezvoltarea sectorului export la nivel regional. Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii care influenţează nivelul costurilor vor influenţa şi competitivitatea regiunii pe piaţa internaţională : salariile (S), preţul capitalului (PK), costul materialelor rare (CR), consumul intermediar (Cit) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia ofertei exportului va fi :

( )O f P S P C CitEXP EXP K R= , , , , , T

Dacă factorii aferenţi cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exportului unei regiuni, se va ajunge la o creştere a cererii de factori de producţie, care va conduce la o creştere a preţurilor comparativ cu alte regiuni. Acest fapt va determina imigrarea din alte regiuni şi accentuarea disparităţilor dintre regiuni. Acest proces va dura, în funcţie de viteza de creştere a costurilor şi de nivelul concurenţei dintre regiuni.

7 Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New Haven, Coun, 1920.


1128 Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change, Land Economics, 1968.



113

Un alt model care încearcă să cuantifice teoria comerţului interregional este cel referitor la baza de export. Teoria bazei de export este, în esenţă, un model de tip keynes-ist, aplicat unei economii deschise, în care exportul se consideră a fi unica variabilă de bază care influenţează cererea agregată. Alte influenţe posibile exogene, precum nivelul cheltuielilor publice, investiţiile interne, schimbările în funcţia de consum etc., sunt considerate nerelevante. Acest model a fost promovat de către Tiebout (1956) pe baza ideii potrivit căreia : dându-se o reţea de transport, dimensiunea şi localizarea pieţelor şi dotarea cu factori de producţie, o regiune se va dezvolta dacă va putea concura la export alte regiuni, ceea ce implică o anumită abilitate de a produce la costuri mici. Modelul se referă la sectoare care produc bunuri şi servicii vândute firmelor sau indivizilor ale căror surse de plată se află în afara teritoriului regional. Aceste sectoare se consideră a fi sectoare de bază, faţă de cele nebazice a căror producţie este absorbită pe seama unor surse de plată din interiorul regiunii analizate. Modelul bazei de export prezintă suficiente obiecţii de ordin teoretico - metodologic, care se referă la :

relaţia export - creştere regională este inversă dimensiunii regiunii ; accentul exclusiv pus pe cerere simplifică prea mult mecanismul

determinării rentei regionale pe termen scurt ; minimizează rolul decisiv al impulsurilor interne pe termen lung legate

de cheltuielile publice, schimbările ce apar în funcţie de repartiţie şi de consum ca şi în progresul tehnic, în fiecare regiune ;

o regiune poate să se dezvolte chiar dacă nu prezintă o creştere a bazei de export, doar pe baza creşterii schimburilor din interiorul ei ;

conceptul de bază de export elimină conceptele legate de piaţa naţională şi cea mondială. 10.4.2. Modelarea rolului exporturilor regionale în creşterea economică Modelele de creştere regională care cuantifică rolul exportului au fost lansate de către Kaldor9 şi dezvoltate ulterior de către Dixon şi Thirlwall 10.

Kaldor argumentează faptul că creşterea regională, exprimată prin creşterea output-ului pe locuitor, este determinată de proporţiile în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile în scară şi să beneficieze de avantajele determinate de creşterea specializării. Aceste beneficii diferă în funcţie de tipul activităţii productive în care regiunea s-a specializat. Dixon şi Thirlwall au dezvoltat modelul Kaldor, punând accentul pe procesul cauzal cumulativ, care afectează dezvoltarea regiunii. Procesul cauzal cumulativ este încorporat în model prin cuantificare efectelor de feed-back ale creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului export regional. Aceasta va conduce la influenţarea nivelului output-ului regional al productivităţii şi competitivităţii sectorului export, în care creşterea productivităţii muncii este localizată în centru11.

Din perspectiva lui Kaldor, creşterea productivităţii depinde de doi factori : rata modificărilor tehnice şi creşterea ratei înzestrării factorului muncă cu capital. Ca urmare, productivitatea se va mări dacă se va amplifica 9 Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of Political Economy, 1970. 10 Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic Papers, 1975. 11 Armstrong H., Taylor J., op. cit., p.79.

Modulul 10: Cre�terea economică regională introducerea progresului tehnic sau dacă va creşte valoarea capitalului ce revine pe fiecare lucrător. La rândul lor, acestea depind parţial de creşterea producţiei, care şi ea depinde de dezvoltarea sectorului export Modelul este format din patru relaţii funcţionale, dintre care prima se referă la corelaţia dintre creşterea output-ului (Y) şi cea a productivităţii (w). A doua ecuaţie a modelului afirmă că orice creştere a costului de producţie va afecta direct rata inflaţiei regionale, în timp ce orice avantaj obţinut de pe urma creşterii productivităţii va reduce rata inflaţiei. A treia ecuaţie a modelului evidenţiază faptul că mărirea exporturilor (EXP) depinde de preţul inflaţiei regionale (P), de rata inflaţiei la nivelul principalilor agenţi economici concurenţi (π g) şi de creşterea veniturilor pe plan internaţional ( Yz). Δ Exporturile regionale vor creşte cu atât mai repede cu cât vor creşte mai rapid veniturile internaţionale şi cu cât va fi mai mică rata inflaţiei regionale, comparativ cu cea a regiunilor competitoare. Cea de-a patra relaţie se referă la conexiunea dintre creşterea producţiei (Y) şi cea a exporturilor (EXP). Din acest moment, se poate considera că începe să se manifeste o a doua serie de efecte (vezi figura 10.7). Modelul prezentat conţine suficiente deficienţe, legate de :

ignoră explicarea tipului de exporturi în care regiunea se va specializa. Ecuaţia cererii de export evidenţiază doar modul în care un set de bunuri de export va reacţiona la modificarea unor factori, cum ar fi creşterea veniturilor pe plan internaţional, dar nu spune nimic despre modul în care regiunea realizează specializarea ei în export;

modelul consideră sectorul export ca fiind unica sursă de creştere a producţiei la nivel naţional. Practica evidenţiază faptul că producţia regională se poate dezvolta şi ca urmare a dezvoltării comerţului chiar în interiorul regiunii analizate;

modalitatea în care creşterea producţiei la nivel regional conduce la o îmbunătăţire a creşterii productivităţii este prea simplistă ;

corelaţia pozitivă dintre creşterea productivităţii şi cea a producţiei, la nivel internaţional, nu este atât de uşor de demonstrat ;

modelul ignoră rolul creşterii producţiei asupra balanţei regionale de plăţi. Rezumat: Este extrem de important să se precizeze modalitatea de măsurare a creşterii regionale. Aceasta deoarece, pot apărea situaţii paradoxale, în care o regiune are, de exemplu, un nivel scăzut al output-ului dar prezintă o creştere rapidă a output-ului pe locuitor, în condiţiile unei emigrări masive. În general, apare o puternică corelaţie între aceşti trei indicatori de măsurare a creşterii economice regionale.

Utilizarea uneia dintre cele trei posibilităţi de exprimare a creşterii economice depinde de scopul urmărit. Practic, nu există un indicator perfect, care să comensureze creşterea economică la nivel regional. Concluzii:

Atât timp cât ciclurile economice sunt neregulate, ele devin endemice pentru economiile dezvoltate, independent de caracteristicile particulare ale structurilor lor politice şi instituţionale. O dezvoltare ciclică a economiei nu


114

Modulul 10: Cre�terea economică regională reprezintă automat şi asigurarea prosperităţii pentru toţi agenţii economici. În particular, se va atinge un nivel înalt al producţiei, după un anumit interval de timp, deoarece ciclurile afectează direct cererea derivată, piaţa muncii şi nivelul de utilizare a factorilor de producţie.

Exemple ilustrative:

Output

A G G

B 0 t

Figura 10.2. Creşterea economică şi ciclurile

(u.m). Q OT0 OT1


115

t 0

Figura 10.3. Creşterea ofertei agregate pe termen lung

Nivelul activităţii

economice Expansiune

(boom)

Recesiune

Înviorare

Depresiune

0 t

Figura 10.4. Stadiile dezvoltării ciclice

Modulul 10: Cre�terea economică regională Creşterea cererii

pentru exporturile regiunii conduce la

mărirea ratei de creştere a veniturilor

internaţionale

Exporturile regionale

Producţia regională

Preţurile regionale

Productivitatea regională

Figura 10.7. Creşterea cumulativă datorată măririi veniturilor pe plan internaţional


1. O regiune neatractivă evoluează după un ciclu vicios, caracterizat de:

a. scăderea veniturilor; b. scăderea cheltuielilor; c. scăderea profiturilor; d. creşterea cheltuielilor; e. creşterea profiturilor. A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+d+e; D. b+c+d; E. a+b+c.

2. Potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică determină o creştere şi o dezvoltare regională şi locală strict legată de procesele:

a. de export regional; b. creştere economică; c. investiţional de ansamblu; d. de consum regional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Metodele neoclasice de analiză a creşterii economice regionale se fundamentează pe:

a. rolul ofertei de factor muncă; b. rolul cererii de factor muncă; c. rolul ofertei de bunuri; d. rolul cererii de bunuri; e. rolul progresului tehnic.

4. Conform principiilor cauzale cumulative, deosebirile de creştere regională, odată apărute, tind:

a. să devină cumulative; b. să crească; c. să scadă în timp; d. să se perpetueze singure; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Creşterea economică regională reprezintă o mărire a capacităţii de ofertare a economiei, realizată fără:

a. a se crea situaţii de gâtuire a producţiei; b. a mări artificial cererea; c. a mări artificial oferta;


116

Modulul 10: Cre�terea economică regională d. a se apela la investiţii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

6. Atunci când politica guvernului central influenţează nivelul general al ratei dobânzii, implementarea politicii regionale şi urbane poate avea ca rezultat crearea de avantaje legate de taxe pentru anumite localizări, precum:

a. zonele industriale; b. zonele periferice; c. zonele agricole; d. zonele asistate; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

7. Ecuaţia vcg

'1−= evidenţiază:

a. ecuaţia investiţiilor regionale; b. ecuaţia Harrod-Domar; c. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul curent; d. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul viitor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Efectul multiplicator la nivel regional se cuantifică cu relaţia: a. ; nT EXPGICCh +++=b. ; TMSCY +++=

c. '11c

k−

= ;

d. '''

1tzs

k++

= ;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Concluzia:”veniturile unei regiuni trebuie să crească cu o rată anuală mai mare de 3% pentru a menţine constant nivelul de utilizare a factorilor de producţie” aparţine lui:

a. Harrod-Domar; b. McConnell-Brue; c. P. Samuelson; d. Armstrong-Taylor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

10. Funcţia ofertei exportului regional este dependentă de: a. salarii, preţuri, costul materialelor rare, consumul intermediar,

nivelul tehnologic; b. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, consumul

intern, nivelul tehnologic; c. salarii, preţul capitalului, costuri, consumul intermediar, nivelul

tehnologic; d. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, nivelul

tehnologic; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

11. Funcţia cererii regionale de export este dependentă de: a. preţuri regionale; b. nivelul veniturilor altor regiuni; c. preţurile bunurilor de substituire pe pieţele externe; d. nivelul,veniturilor regionale; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

12. Modelul bazei de export la nivel regional a fost promovat de către: a. Kaldor;


117



118

b. Dixon; c. Thirwall; d. Domar; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.



2. Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic Papers, 1975.

3. Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional Industrial specialization : The Case of Scotland, The Fraser of Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.

4. Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New Haven, Coun, 1920.

5. Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of Political Economy, 1970.

6. Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional aspects, Economic Policy, 1990.

7. Posner M.V., International trade and technical change, Oxford Economic Papers, 1961.

8. Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for E.F.T.A. countries, Journal of Common Market Studies, 1990.

9. Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change, Land Economics, 1968.

10. Vernou R., International Investment and International trade in the product cycle, Quarterly Journal of Economics, 1966.

Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale


119

ABORDAREA EUROPEANĂ A PROBLEMELOR REGIONALE

Obiective specifice: în�elegerea conceptului de regiune în context european, a abordării modelului regional european. Rezultate a�teptate: analiza comparativă a divergen�elor �i convergen�elor socio-economice regionale. Competen�e dobândite: finalizarea modulului va permite studen�ilor să:

înteleagă rolului regiunilor în construc�ia europeană; eviden�ieze elementele pozitive �i limitele concep�iilor referitoare la

sistemele regionale; în�eleagă că abordarea europeană a problemelor regionale este

perfectibilă. Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

11.1 Locul regiunii în context european

Domeniul economiei spaţiale poate fi simplificat la o reţea de cercuri concentrice : în centru economia locală, apoi cea regională, naţională, europeană şi mondială (vezi figura 11.1).

Importanţa şi dimensiunile activităţii economice între centru şi diferitele niveluri (cercuri concentrice) diferă foarte mult. În acest context, regiunile se vor dezvolta diferenţiat în comparaţie cu economiile naţionale. Ca urmare, potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică determină o creştere şi o dezvoltare regională şi locală strict legate de procesele de creştere economică şi cel investiţional de ansamblu. Politica intervenţionistă europeană este mult mai puternică la nivel regional decât la cel al statelor naţionale. Fiecare activitate economică, din cadrul regiunilor Europei, îşi are acum locul său propriu în cadrul pieţei europene unice. Cu toate că anumite aspecte ale armonizării pieţei europene sunt încă neatinse, efectele economice potenţiale nu pot fi ignorate. Din punct de vedere administrativ, U.E.-27 se prezintă ca în figura 11.2.

Aşa cum reiese din hartă, nu există asemănări, între ţările U.E., în legătură cu definirea regiunilor constituente din punct de vedere geografic, al numărului populaţiei sau al altor criterii. Diferenţele care apar reflectă evoluţia sistemului politic şi administrativ din fiecare ţară în parte. Din acest motiv, definirea regiunii este, în mod esenţial, complexă, datorită dificultăţii de a găsi un element general acceptat de către toţi specialiştii. În cadrul U.E., a fost conceput un model regional care vizează activitatea economică. El cuantifică două aspecte :

modelarea output-ului: care este împărţit în cele trei sectoare de activitate. Anumite regiuni prezintă un output specific, dominat de o activitate economică, din care poate lipsi unul dintre cele trei sectoare. În acest caz, output-ul regional este specializat sectorial. Alte regiuni pot prezenta o structură sectorială a producţiei mult mai diversificată şi o contribuţie mult mai importantă la realizarea output-ului naţional;



120

modelarea factorului muncă: factorul muncă este un factor de producţie ale cărui servicii sunt reclamate în producerea output-ului. Din acest motiv, modelul factorului muncă, într-o economie, reflectă modelul output-ului, deoarece scăderea cererii pentru anumite produse determină reducerea cererii pentru lucrători cu o anumită calificare. Modificările sectoriale care se produc în cadrul economiei spaţiale au, de asemenea, impact asupra modelării factorului muncă. Principalele modificări ale structurii factorului muncă sunt cele legate de transferul din agricultură către celelalte sectoare. În timp ce în Belgia şi în Regatul Unit mai puţin de 3% din factorul muncă lucrează în agricultură, în Grecia acesta reprezintă 15%, iar în Spania, Portugalia şi Irlanda 10%. Aceasta deoarece ultimele patru state se găsesc la periferia U.E.. Acest fapt indică o structură economică diferită de Germania sau Olanda. În ţările cele mai dezvoltate din cadrul U.E., sectorul terţiar este cel mai important sector de angajare a factorului muncă. În sectorul terţiar îşi desfăşoară activitatea 2/3 din lucrători, în ţări precum Benelux, Danemarca sau Regatul Unit. Cu toate acestea, şi la nivelul ţărilor dezvoltate apar diferenţe regionale în distribuţia sectorială a factorului muncă. Modificările actuale cu care se confruntă factorul muncă la nivel regional în U.E. vizează două aspecte semnificative:1

aspecte cantitative: care conduc la o nouă repartizare a factorului muncă pe ramuri şi sectoare de activitate.

În fiecare an, 10% dintre firmele europene dau faliment sau sunt închise. S-a calculat că, zilnic, sunt create şi distruse între 5000 şi 15000 de locuri de muncă în medie în fiecare stat membru U.E.;

aspecte calitative: factorul muncă din servicii a crescut, în ultimii 20 ani, ajungând la 2/3 din populaţie în anul 2007. În firmele care activează în servicii, factorul muncă a crescut cu 25% în ultimii 5 ani.

Ca structură, între 2000 şi 2007, lucrătorii slab calificaţi au crescut cu 2,2%, cei cu calificare medie cu 14,2%, iar cei cu înaltă calificare cu 25,1%. În condiţiile actuale, principalele probleme cu care se confruntă U.E., la nivel regional, sunt :

structurarea şi scăderea ponderii industriei în cadrul economiei, care conduc la diminuarea oportunităţilor de angajare în sectoarele tradiţionale ale economiei ;

expansiunea sectorului terţiar, atât în unităţile private cât şi în cele publice;

modificări tehnologice legate de tehnologia informaţională, robotizare şi procesarea producţiei ;

modificarea structurii cererii de factori de producţie, legată de modificarea structurii economiei naţionale ;

creşterea integrării, la nivel naţional, european şi internaţional, a pieţelor factorilor de producţie şi a pieţelor financiare ;

modificarea influenţei localizării activităţilor economice la nivel inter şi intraregional ;

integrarea europeană, care poate conduce la o mai puternică convergenţă sau la o mai mare divergenţă în creşterea economică regională ;

1 European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.



121

accentuarea centralismului politic în anumite economii, concomitent cu reducerea controlului politic la nivel regional şi local ;

posibilitatea cooperării firmelor private cu cele publice în căutarea soluţiilor problemelor urbane şi regionale ;

găsirea răspunsurile efective problemelor regionale şi realizarea condiţiilor necesare unei intervenţii politice eficiente. 11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E. Restructurarea economică care a început în cadrul U.E., în perioada anilor '70 - '80, a fost şi este susţinută financiar de fonduri de la bugetul U.E., în special de cel al Fondului European pentru Dezvoltare Regională (E.R.D.F.). În ultimii ani ai deceniului opt, E.R.D.F. a fost puternic susţinut de către Germania Occidentală, ca participare a acestei ţări la încurajarea creării uniunii economice şi monetare. Cu toate acestea, autorităţile germane au întâmpinat reale dificultăţi, în anii '90, în ţinerea sub control a cheltuielilor publice. Aceasta pentru a obţine controlul cheltuielilor guvernamentale interne şi pentru a finanţa dezvoltarea internă a părţii de est a Germaniei. Extinderea geografică a U.E., în a doua jumătate a anilor '90, prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, s-a realizat concomitent cu deschiderea U.E. către ţările din estul Europei şi cu perspectiva aderării Ungariei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, României şi Bulgariei. Toată această extindere spre nord şi est, inclusiv cele din anii 2004 �i 2007, au afectat procesele de creştere spaţială şi de dezvoltare a U.E. În prezent, internaţionalizarea pieţei europene de capitalul este un fapt de netăgăduit. Apar presiuni tot mai mari, în sensul convergenţei nivelului activităţii economice şi a venitului, în cazul regiunilor constituente ale U.E.. Cu toate acestea, U.E. se caracterizează prin existenţa unor mari divergenţe în ceea ce priveşte experienţa economică a regiunilor sale. Astfel, apar regiuni periferice, caracterizate de un declin relativ, în absenţa unei acţiuni politice pozitive, care să prevină o astfel de tendinţă. În figura 11.3., sunt evidenţiate regiunile periferice care sunt sprijinite financiar de către Fondurile Europene. La nivelul U.E., armonizarea taxelor, a nivelului şi a direcţiei subsidiilor guvernamentale către industrie, au contribuit la armonizarea costurilor de producţie şi a veniturilor între diferite regiuni componente. În acest proces de armonizare, economiile membre pot evolua într-o direcţie convergentă, cu condiţia respectării acestor costuri.

Conform teoriei neoclasice, economiştii afirmă capacitatea pieţei de a se autoregla, în special în situaţia existenţei unor condiţii cât mai apropiate de piaţa cu concurenţă perfectă. Din acest punct de vedere, crearea unei pieţe unice la nivelul U.E., caracterizată de perfecta mobilitate a tuturor bunurilor şi factorilor de producţie, ar urma să conducă la generarea echilibrului. Pe termen scurt, este posibil să apară însă discrepanţe între diferite pieţe sau regiuni în ceea ce priveşte preţurile, costurile salariale, rentele sau valoarea terenurilor. Dar aceste discrepanţe ar urma să fie atenuate datorită mobilităţii resurselor pe termen lung. De exemplu, când firmele decid unde vor fi amplasate, alegerea lor se va face în funcţie de diferenţele de costuri relative, cum ar fi salariile şi rentele. În mod similar, forţa de muncă va migra ca răspuns al diferenţierii salariilor la acelaşi nivel de calificare.



122

Migrarea factorului muncă la nivel interregional este importantă pentru procesul de ajustare economică. Dar regiunile U.E. prezintă suficiente divergenţe legate de risc, localizări, structurarea plăţilor sau economiile de scară.

perceperea riscului : managerii sunt profesionişti angajaţi în vederea obţinerii profitului. Ei sunt, în mod consecvent, adversari ai riscului, în toate deciziile pe care le adoptă. Acolo unde deciziile managerilor urmăresc realizarea de investiţii în capital fix şi/sau pământ, majoritatea acestor profesionişti se orientează spre localizări caracterizate de o creştere economică curentă sau previzionată. Ca rezultat, localizările considerate sigure sunt mult mai căutate decât cele cu grad ridicat de risc;

localizările : în realitate, unităţile individuale de factori de producţie, inclusiv de factor muncă, nu sunt omogene, iar calitatea lor variază semnificativ. Ca rezultat, localizările, asemănător regiunilor, pot fi împărţite în atractive şi neatractive pentru deţinătorii factorilor de producţie. Caracterul lor atractiv depinde de percepţia comună cât şi de calitatea factorilor de producţie existenţi într-un anumit loc. Se cunoaşte faptul că diferenţele de productivitate a lucrătorilor, între regiuni, determină niveluri diferite de salarizare şi de utilizare a factorului muncă, precum şi caracterul atractiv sau neatractiv al unei regiuni. Un prim efect al acestei situaţii este acela că regiunea considerată atractivă beneficiază de noi investiţii. Concluzionând, efectele investiţiilor asupra a două regiuni diferite, sunt evidenţiate în tabelul 11.1, care exprimă natura cumulativă a avantajelor de care beneficiază o regiune atractivă care, pe baza experimentării unui ciclu virtuos de investiţii, realizează o creştere şi o expansiune economică.

structurarea plăţilor la nivel naţional : aceste plăţi determină apariţia unor deosebiri interregionale, în cadrul multor economii membre ale U.E., ca urmare a faptului că structura plăţilor la nivel naţional determină ca ratele salariilor regionale să reflecte cu multă dificultate condiţiile pieţei regionale a muncii. Acolo unde apar diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă, de exemplu, acestea nu sunt neapărat reflectate de diferenţele de salariu la nivel regional (dacă salariile sunt comparate cu media pe ţară). Efectul unei astfel de rigidităţi, între pieţele regionale ale factorului muncă, reflectat în structura plăţilor la nivel naţional, trebuie atenuat de procesul de stabilire a nivelului salariilor. Pentru a ilustra acest fapt, să considerăm o economie care este constituită din două regiuni A şi B. Regiunea A prezintă o ocupare aproape completă a resurselor, cele mai eficiente tehnologii şi o productivitate ridicată. Regiunea B prezintă ramuri caracterizate de tehnologii învechite, productivitate redusă şi şomaj mai mare decât în regiunea A. Iniţial, negocierea salariilor se realizează la nivel naţional şi se bazează pe negocieri între stat, patronat şi lucrători. Nivelul salariului rezultat se aplică ambelor regiuni. În cazul regiunii A, salariul mediu pe ţară este inferior nivelului celui cerut de salariaţi, în timp ce, în regiunea B, el este superior.

economiile de scară : aceste economii pot fi interne sau externe, ambele reprezentând surse importante ale creşterii potenţiale şi ambele tinzând să aibă un efect cumulativ în procesul de realizare a producţiei.

Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale Un posibil efect al procesului de diferenţiere, în limitele spaţiale, a creşterii economice, în cadrul U.E., îl constituie crearea unei zone supranaţionale de creştere. O astfel de zonă este cea cunoscută sub numele de La Dorsale, care se întinde de la Londra până la Frankfurt şi Roma. Dacă această zonă va continua să fie şi în viitor preferată în localizarea firmelor, atunci diferenţele dintre centru şi periferie, în cadrul U.E., ar putea deveni extreme. Modelul zonei de dezvoltare La Dorsale este mult mai popular în Germania decât în Franţa, din motive pur geografice. Francezii preferă conceptul de zone de dezvoltare supranaţionale est - vest, în cadrul U.E.. O astfel de zonă se situează în nord, de la Paris la Frankfurt şi Berlin, iar o alta în sud, de la Barcelona la Marsilia şi Roma, cunoscută sub numele de Arc Mediteranian. Periferia reprezintă problema cea mai acută pentru dezvoltarea U.E.. Zonele periferice includ regiuni precum sudul Italiei, o bună parte din Grecia, sudul Spaniei, Irlanda şi cea mai mare parte din Scoţia, precum şi majoritatea regiunilor din cele 10 state noi membre ale U.E. 11.3. Adunarea Regiunilor Europei (A.R.E.) 11.3.1. Elemente de natură istorică şi politică După cel de-al doilea război mondial, regiunea a fost descoperită sau redescoperită de multe state europene drept o componentă esenţială a structurii lor statale interne. Regiunea a devenit, astfel, locul ideal pentru concretizarea acţiunilor politice, iar rolul ei este într-o continuă creştere. Iniţial, regiunile caracterizate prin probleme similare (cele alpine, periferice, în curs de reconversie industrială etc.) au susţinut ideea necesităţii găsirii unor soluţii prin crearea unor organizaţii interregionale.

Acest fapt a dat activităţii lor o nouă dimensiune politică, conducând la fondarea, în 14.06.1985, a Consiliului Regiunilor Europei, în Louvain - la - Neuve (Wallonia). Un număr de 47 regiuni individuale şi 9 organizaţii interregionale au fondat, apoi, ceea ce a devenit Adunarea Regiunilor Europei (A.R.E.). În prezent, numărul membrilor A.E.R. a ajuns la 250 din 31 state și 13 organizații internaționale. A.R.E. a fost recunoscută drept un partener viabil pentru instituţiile europene. Începând cu anul 1989, A.R.E. a primit statutul de observator la Consiliul Europei şi, prin intermediul acestui statut, a contribuit activ la crearea noului Congres al Autorităţilor Regionale şi Locale, care îşi desfăşoară activitatea pe două secţiuni separate : cea locală şi cea regională. De asemenea, A.R.E. urmăreşte obţinerea unei mai bune reprezentări în cadrul Consiliului Europei, respectiv în cadrul Conferinţelor interguvernamentale. Primul succes important obţinut de către A.R.E. a fost stabilirea, în cadrul Consiliului Consultativ al Autorităţilor Regionale şi Locale, a unui Comitet al regiunilor (Maastricht - 1988). 11.3.2. Structura Adunării Regiunilor Europei (A.R.E.) În anul 1992, A.E.R. s-a reorganizat şi a căpătat un nou statut (vezi figura 11.7).


123



124

Adunarea generală - se întruneşte anual şi este formată din reprezentanţii politici ai regiunilor membre. Termenul de regiune acoperă autorităţile aflate sub nivelul guvernului central. Adunarea generală stabileşte strategia politică a A.R.E. votează bugetul şi componenţa comitetelor, acceptă sau refuză primirea de noi membri. Ea alege preşedintele A.R.E. şi membrii biroului, pe o perioadă de doi ani, precum şi pe secretarul general, pe o perioadă de cinci ani. Biroul - se întruneşte de 3 ori pe an şi constituie organul executiv al A.R.E. Este format din 40 membri aleşi de Adunarea generală pe 2 ani şi are ca principală atribuţie luarea tuturor deciziilor necesare derulării activităţii între sesiunile plenare şi pe cele şase comitete. Comitetele- au fost create, în 1992, pentru a examina toate probleme regionale care pot determina Biroul şi Adunarea generală să ia deciziile politice necesare. Programele lor anuale şi rezoluţiile lor politice sunt votate de către Adunarea generală, la recomandarea Biroului. Secretariatul general- se găseşte la Strasbourg şi are ca obiective principale pregătirea deciziilor pentru o multitudine de chestiuni politice precum şi organizarea activităţii zilnice (curente) a comitetelor. Oficiul A.R.E. din Bruxelles, care este afiliat la Secretariatul general, analizează ultimele realizări din cadrul U.E. şi oferă informaţiile necesare, în acest domeniu, regiunilor membre. Oficiul din Bruxelles este, practic, o conexiune cu Instituţiile europene şi contribuie la o mai bună reprezentare a regiunilor, în cadrul acestor instituţii.

Începând din anul 2007, A.R.E. introduce o nouă structură organizatorică pe comisii, după cum urmează:

Comisia 1 (Economie şi Dezvoltare Regională): are ca domenii de activitate: dezvoltarea economică regională, ocuparea factorului muncă şi societate informală, mediu, energie, dezvoltare rurală / Aagricultură şi infrastructură, turism;

Comisia 2 (Politici Sociale şi Sănătate Publică): cu domeniile: politicii sociale, oportunităţi Eegale, demografie, sănătate publică şi gestiunea situaţiilor de urgenţă;

Comisia 3 (Cultură şi Învăţământ): care vizează: cultura, educaţia, tineret, media, cooperări Internaţionale şi interregionale.

În cadrul biroului A.R.E., func�ionează două comisii permanente: Comisia Permanentă pentru Afaceri Instituţionale �i Comisia Permanentă pentru Monitorizare şi Evaluare. 11.3.3. Regiunile membre ale A.R.E. A.R.E. grupează regiuni din 31 de ţări, printre care: Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Regatul Unit, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Spania, Suedia, Ucraina şi Ungaria. Din România, primele judeţele afiliate la A.R.E. au fost : Alba, Arad, Bistriţa - Năsăud, Brăila, Harghita, Hunedoara, Satu Mare şi Timiş. 11.3.4. Obiectivele A.R.E. Sunt grupate în �ase mari categorii :

promovarea conceptului de democra�ie regională �i de subsidiaritate în Europa;



125

promovarea �i apărarea intereselor guvernelor �i autorită�ilor regionale (locale) la nivel na�ional, european �i interna�ional;

promovarea excelen�ei �i dezvoltarea unui leadership în cadrul guvernan�ei regionale;

sus�inerea cooperării regionale în Europa; promovarea diversită�ii regionale în Europa; dezvoltarea capacită�ii regiunilor în a face Europa accesibilă

cetă�enilor săi. Pentru perioada 2007-2012, priorită�ile A.R.E. sunt:

promovarea modernizării �i interna�ionalizării guvernărilor regionale; promovarea inova�iei, cre�terii economice �i a creării de noi locuri

de muncă în regiunile Europei; preocupări în ceea ce prive�te provocările schimbărilor demografice,

a migra�iilor, a sănătă�ii �i a excluziunii sociale; asigurarea unei dezvoltari durabile �i combaterea degradării mediului; dezvoltarea democra�iei prin diversitate �i promovarea diversită�ii

culturii, media �i educa�iei; crearea unui mediu sigur pentru cetă�eni.

11.3.5. Programele A.R.E. A.E.R. a pus în operă următoarele programe principale :

EURODYSSEY : program de schimburi regionale în legătură cu integrarea socială a tinerilor şomeri. În 1985, a fost creat European Youth Tour, mai târziu redefinit ca Eurodyssey, un program regional şi multilateral. El apare ca un supliment al programelor deja derulate, referitoare la tinerii cu o înaltă calificare sau cu un nivel de instruire extrem de ridicat, cu vârste cuprinse între 18 �i 30 ani. Participanţii la acest program urmează un curs de limbă străină, cu o durată de 4 săptămâni, organizat de către o anumită regiune, urmat de o practică industrială în diferite companii, pe o perioadă de 2 - 6 luni. Peste 6.000 de tineri din 30 de regiuni diferite au beneficiat de acest program în ultimii 7 ani;

CENTURIO : program A.R.E. de deschidere spre regiunile din centrul şi estul Europei, ce se bucură de o largă participare din partea membrilor din această zonă geografică. De aceea, A.R.E. a decis să realizeze un program special vizând educaţia şi calificarea. Scopul programului Centurio este acela de a oferi oficialităţilor regionale din noile state democratice, din centrul şi estul Europei, o pregătire specială în legătură cu organizarea şi administrarea descentralizată. Programul cuprinde un seminar introductiv, cu durata de o săptămână, referitor la conceptele de federalism şi regionalism, instituţii europene, cooperare interegională, urmat de cursuri de limbi străine şi de o documentare practică, de 10 săptămâni, realizată în cel puţin două regiuni diferite.

Pe perioada 2007-2012, programul vizează trei direc�ii principale: turismul de calitate durabilă, protec�ia mediului �i dezvoltarea economică durabilă;

�coala de vară: este un forum anual cu o durată de o săptămână dedicat schimbului de experien�e între func�ionarii �i politicienii regionali din Europa. Aceasta facilitează un schimb de experien�ă �i de bune practice între regiuni pe teme de interes comun �i furnizează o oportunitate

Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale pentru reprezentan�ii regionali să construiască re�ele cu omologii lor de pe tot cuprinsul Europei;

�coala de vară pentru tineri: adună laolaltă tineri cu vârste cuprinse între 18 �i 24 de ani din întreaga Europă pentru a face schimburi de experien�ă pe tematici de interes comun �i pentru a îmbunătă�i propriile abilită�i în a contribui pozitiv la politicile regionale. �coala de vară pentru tineri se desfă�oară în paralel cu �coala de vară (generală), furnizând o bună oportunitate pentru participan�ii celor două �coli de vară să facă schimb de experien�ă între ei.

A.R.E. î�i propune ca proiecte de viitor: înfiin�area Institutului de Formare Regional European (ERTI), a Platformei de Schimb de Cuno�tin�e (KEP), a unui Centru pentru Excelen�ă Regională (CRE), a Unită�ii ARE de Dezvoltare a Afacerilor (BDU) �i a unor Unită�i de Management al Proiectelor Regionale. Rezumat: Fiecare activitate economică, din cadrul regiunilor Europei, îşi are acum locul său propriu în cadrul pieţei europene unice. Cu toate că anumite aspecte ale armonizării pieţei europene sunt încă neatinse, efectele economice potenţiale nu pot fi ignorate. Atât timp cât naţiunile şi regiunile individuale îşi păstrează independenţa şi diversitatea culturală şi lingvistică, piaţa unică va avea o influenţă majoră asupra dezvoltării economice. Crearea pieţei europene este importantă prin dimensiunea şi potenţialul său economic. În termeni legaţi de creştere, venituri şi populaţie, piaţa europeană rivalizează cu piaţa americană. Concluzii:

Expansiunea şi comerţul devin importante pentru întreaga economie europeană cât şi pentru toate regiunile ei. În mod tradiţional, economiile Europei Centrale şi Răsăritene sunt mult mai deschise decât, de exemplu, cea a S.U.A. sau a statelor ei componente. Exemple ilustrative:


126

Local

Figura 11.1.Ierarhizarea economiei spaţiale



127

Adunarea generală (282 membri)

Biroul

(40 membri) Preşedinte

Vicepreşedinte cu programul de management

Vicepreşedinte cu probleme de

trezorerie

Vicepreşedinţii Instituţiilor Europene

Prim - vicepreşedinte

Comitetul Regiunilor

(U.E.)

C.L.R.A.E. (Consiliul Europei)

Secretar general

Comitet I Comitet IV

-Consiliul Europei - U.E. -Constituţia europeană - Tratatul de la Maastricht

- Coeziunea socială - Servicii sociale - Sănătate publică Figura 11.7. Structura

organizatorică a A.R.E.

Comitet II - Cooperarea Est - Vest - O.S.C.E. -Programul CENTURIO

Comitet V - Politici regionale -Planificarea infrastructurii - Planificarea protecţiei mediului şi turismului la nivel regional

Comitet III Comitet VI - Cultură

- Educaţie - Calificare

- Cooperarea N - S - Relaţii cu regiunile ne - europene


Figura 11.2. Harta U.E.27

Tabelul 11.1: Regiuni atractive şi neatractive : diferenţe

Regiune atractivă

Regiune neatractivă

Noi investiţii : Lipsă de investiţii : - creşterea valorii produsului marginal al factorilor de producţie ; - creşterea veniturilor ; - creşterea cheltuielilor ; - creşterea profiturilor ; - noi investiţii ; - ciclu virtuos.

- scăderea valorii produsului marginal al factorilor de producţie ; - scăderea veniturilor ; - scăderea cheltuielilor ; - scăderea profiturilor ; - lipsă de investiţii ; - ciclu vicios.


128


Obiectivul 1 Obiectivul 2

Obiectivul 1 Obiectivul 2 Tranziţie (până la 31/12/2005) Obiectivul 2 (parţial) Tranziţie (până la 31/12/2006) Tranziţie (până la 31/12/2005) Program special Tranziţie (parţial, până la 31/12/2005) ISPA

Figura 11.3.: Regiunile U.E. pe categorii de asistenţă financiară


1. Programul CENTURIO cuprinde, printre altele, cursuri de limbi străine şi:

a. o practică industrială în diferite companii; b. seminarii şi expoziţii; c. schimburi artistice şi culturale; d. seminar introductiv referitor la conceptele de naţionalism şi

regionalism, instituţii europene, cooperare interregională; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Obiectivele A.E.R. sunt grupate în: a. două categorii; b. cinci categorii; c. trei categorii; d. patru categorii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.


129



130

3. Coeziunea socială, serviciile sociale şi sănătatea publică constituie domeniile de activitate pentru:

a. Comitetul IV al A.E.R.; b. Comitetul I al A.E.R; c. Comitetul II al A.E.R.; d. Comitetul III al A.E.R.; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Regiunea, în accepţiunea A.E.R., este caracterizată de: a. un parlament regional; b. mai multe judeţe; c. teritoriul unei ţări; d. o grupare reprezentativă aleasă la nivel regional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Emigranţii tind să se reîntoarcă în regiunile lor de origine în: a. primul stadiu ocupaţional; b. al doilea stadiu ocupaţional; c. al treilea stadiu ocupaţional; d. perioada estivală; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

6. Postulate ale modelului pieţei regionale a factorului muncă sunt: a. oferta de factor muncă este perfect elastică; b. salariile sunt flexibile; c. salariile nu sunt flexibile; d. oferta de factor muncă nu este perfect elastică; e. nu există bariere la intrarea-ieşirea pe/de pe piaţa regională a

muncii. A. a+b+e; B. a+b+c; C. a+b+d; D. b+c+d; E. b+c+e.

7. Zona de dezvoltare situată între Paris, Frankfurt şi Berlin poartă denumirea de:

a. zona asistată; b. Arc Mediteranean; c. La Dorsale; d. Zona de dezvoltare supranaţională est-vest; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Divergenţele la nivelul regiunilor U.E. se referă la: a. perceperea riscului; b. PIB/locuitor; c. localizări; d. economiile de scară; e. migraţia factorului muncă.

A. a+b+c; B. a+b+d; C. a+b+e; D. b+c+d; E. a+c+d.



131

BIBLIOGRAFIE

1. Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial Econometrics Using Gauss, Institute for Mathematical Geography Discussion, Paper 2, 1989.

2. Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in Regression Analysis Papers , Regional Science Association, 1989.


4. Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the South of Italy, în Regional Science, nr.8, Milano, 1988.

5. Boudeville J.R., Aménagement du Territoire et Polarisation, Genia, Librairie Technique, Paris, 1972.

6. Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row Inc., New York.


8. Brunckhorst D., Bioregional planning resource management beyond the new millennium, Harwood Academic Publishers, Sydney, 2000.

9. Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park. 10. Busch D.E., Trexler J.C., Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary

approaches for evaluating ecoregional initiatives, Island Press, 2003. 11. Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933,

traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966. 12. Claval P., La notion de region hier et aujourd'hui et les sens des

regionalisations, Santiago de Compostela, 1988. 13. Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New

York, 1993. 14. Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în

Revista Română de Statistică, Nr.6/1990. 15. Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an

evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973. 16. Craven J., Introduction to Economics, Basil Blackwell Inc., New York,

1984. 17. Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L.

Lexington Books, Lexington M.A., 1973. 18. Davis Mike, Ecology of Fear: Los Angeles and the Imagination of

Disaster, Henry Holt, New York, 1998. 19. Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio

Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973. 20. Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate

differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic Papers, 1975. 21. Dobre D., Popa C., România, codaşă printre ţările europene,

România Liberă, 22.08.2006. 22. Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977. 23. Dumitrescu M., Oprea N., Pleşoianu G., Proiectarea sistemelor de

organizare şi conducere a unităţilor economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

24. Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908.



132

25. Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad, Madrid, 1985.

26. Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările tehnologice actuale, în Revista economică, Nr. 11/1979.

27. Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980.

28. Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's Press, New York, 1966.

29. L'Harmet Corine, The Organization of Industry and Location: Alfred Weber Revisited, in Industry, Space and Competition: The Contribution of Economists of the Past., 122-40. Cheltenham, U.K: Elgar, 1998.

30. Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional Industrial specialization : The Case of Scotland, The Fraser of Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.

31. Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968.

32. Heilbrun James, Urban Economics and Public Policy, 3rd Edition. New York: St. Martin's Press, 1987.

33. Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional Input - Output Analysis , Amsterdam, North Holland, 1988.

34. Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.

35. Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39, 1929.


37. Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New Haven, Coun, 1920.

38. Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994. 39. Isard Walter, Introduction to Regional Science, Prentice Hall, New

York, 1975. 40. Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to

Regional Science, The Massachusetts Institute of Technology, 1967. 41. Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output :

Progress and Prospects, Discussion Paper, Regional Research Institute, West Virginia University, 1988.

42. Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of Political Economy, 1970.

43. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.

44. Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New York, 1966.

45. Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.

46. Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of Chicago, Chicago Press, 1953.

47. Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Jena, 1940.

48. Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare generală în ştiinţele geografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.



133

49. Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis, Oxford University Press, New York, 1989.

50. Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales, Economica, Paris, 1975.

51. Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern management, Prentice - Hall, New York, 1975.

52. Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989. 53. Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the

Netherlands, University College London Press, London, 1993. 54. Negut S., Euroregiones, Revue Roumaine de Géographie, Tome 42,

Ed. Academiei Romane, 1998. 55. Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional

aspects, Economic Policy, 1990. 56. Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii ,

Braşov, 1973. 57. Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor

informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980. 58. Paelink, J., Nijkaamp, P., Operational Theory and Method in

Regional Economics, Saxon House, 1978. 59. Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells

Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935. 60. Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925. 61. Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris,

1988. 62. Planque B., Inovation et développement regional, Economica, Paris,

1983. 63. Posner M.V., International trade and technical change, Oxford

Economic Papers, 1961. 64. Pousard C., Histoires des theories économiques speciales, A. Colin,

Paris, 1958. 65. Redfield R., The little community : Wiewpoints for the Study of a

Human Whole , University of Chicago, Chicago Press, 1956. 66. Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers :

Looking Backward and Forward , in Journal of Regional Science, 1985.

67. Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial, Madrid, 1986.

68. Robinson, S., Cattaneo, A., El-Said, M., Updating and Estimating a Social Accounting Matrix Using Cross Entropy Methods, Economic Systems Research 13 (1), 2001.

69. Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon Press, Oxford, 1982.

70. Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for E.F.T.A. countries, Journal of Common Market Studies, 1990.

71. Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983. 72. Sloman J., Economics , Prentice Hall, New York, 1994. 73. Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London,

1976. 74. Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change,

Land Economics, 1968.



134

75. Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei, Bucureşti, 1982.

76. Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

77. Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.

78. Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.

79. Vernou R., International Investment and International trade in the product cycle, Quarterly Journal of Economics, 1966.

80. Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909. 81. Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în

American Geography, Syracuse University Press, 1954. 82. Williamson J. ,Regional Inequality and the Process of National

Development: A Description of the Patterns, Economic Development and Cultural Change, Vol. 13, No. 4, part 2, The University of Chicago Press, 1965.

83. Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO, Paris, 1979.

84. Eurostat, Statistics in focus, 2005. 85. Eurostat, News Release Nr.173/11.12.2007. 86. IMF, CIA World Factbook, 2007 Projections, New York , 2005. 87. Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare

Regională, Direcţia Politici Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.

88. http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts


Date post:	24-Apr-2015
Category:	Documents
Upload:	ghinea-eugen
View:	34 times
Download:	7 times

Politici Si Economie Regionala 2008 2009 Ionescu Romeo

Documents