POLITICI CULTURALE ŞI SOCIALE ÎN CHINA

Ana Pantea∗

1. NOILE FORME DE LEGITIMARE ALE CHINEI

FORŢA ŞI RISCURILE INTERNE ALE UNEI SUPERPUTERI

Prognoza specialiştilor din ştiinţele politice a avertizat, în perioada 1990-2000, inevitabila

sucombare a modelului comunist chinez, o prognoză ce se baza pe analogia prăbuşirii regimurilor

din blocul ţărilor din Europa centrală şi de est. Faptele au infirmat însă această perspectivă, China

menţinându-şi canoanele politice de bază, extinzându-şi forţa economică şi stabilitatea politică,

devenind la ora actuală unul dintre cei mai importanţi actori pe plan global. În ciuda unor

previziuni apocaliptice, China, în general, o duce bine şi nu are intenţia de a se lepăda de

veşmintele sale roşii şi tot mai înstărite.

Dacă este să surprindem receptarea Chinei din ţările democratice, bestseller-ul lui Gordon G.

Chang, The Coming Collapse of China, a fost înlocuit în topul preferinţelor publicului specializat,

în vitrinele librăriilor sau pe noptierele cetăţenilor obişnuiţi de volumul When China Rules the

World al lui Martin Jacques. Mass-media occidentală îşi îndreaptă atenţia tot mai des spre

„miracolul reformei chineze” şi se pronunţă admirativ despre economia din Shanghai, bucătăria

chinezească, medicina tradiţională, confucianism etc. Toate acestea sunt, evident, doar clişee, însă

dau seama de o realitate care se transformă sub ochii noştri: emergenţa unui noi superputeri cu

care lumea democratică cooperează din ce în ce mai strâns.

„Reforma miraculoasă” din China ne încântă din varii motive: fie pentru că astfel produsele

de larg consum made in China devin mai accesibile pentru tot mai mulţi consumatori, fie pentru

că turismul spre frumoasele provincii chineze deschide noi orizonturi, fie deoarece migraţia forţei

de muncă aduce un profit considerabil unor multinaţionale. Aplauzele necondiţionate trebuie

∗ Dr. Ana Pantea este membru al Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi colaborator al

Institutului Confucius din Cluj-Napoca.

însă receptate cu prudenţă, deoarece ascund o realitate mult mai complexă decât pare la prima

vedere.

Preţul plătit de China pentru ultimele trei decenii de „miracol” este unul imens: poluarea

masivă, disparitatea severă a veniturilor, gradul ridicat de corupţie sau un sistem de protecţie

socială ce se impune a fi reformat în mod stringent. Pentru a contracara aceste riscuri, s-au iniţiat,

în 2003-2004, două principii noi de politică internă: „dezvoltarea ştiinţifică” şi „societatea

armonioasă”. Acestea înlocuiesc, de fapt, principiul modernizării rapide – cuantificată până atunci

stric cantitativ – cu dezvoltare sustenabilă, dublată de stabilitate şi justiţie socială.

Pentru a exemplifica schimbarea de paradigmă din politica chineză, putem avea în vedere

discursurile Preşedintelui Hu Jintao, din anii 2004–2005. La conferinţa ţinută la Yale din SUA, el

afirma: „[c]ivilizaţia chineză a pus întotdeauna în evidenţă armonia socială, unitatea şi ajutorul

reciproc. De la formarea naţiunii chineze, a fost apărat principiul «armoniei ca fiind lucrul cel

mai de preţ». Chinezii s-au străduit pentru armonie: între om şi mediu; între ei înşişi; între corp şi

suflet, dorindu-şi o societate ideală în care «oamenii se iubesc între ei, există egalitate şi întreaga

lume formează o comunitate». Astăzi, China depune eforturi pentru a construi o societate

armonioasă. Este o societate democratică şi a statului de drept, una a echităţii şi a justiţiei, a

fraternităţii şi a integrităţii, a vitalităţii, [o societate] stabilă, ordonată şi armonioasă între om şi

natură. Este o societate în care există unitate între material şi spiritual, democraţie şi statul de

drept, corectitudine şi eficienţă, vitalitatea şi ordine. Poporul chinez susţine unitatea etnică şi

armonia ca datorii şi apără suveranitatea ţării şi integritatea teritorială ca misiunile ei sacre. Orice

acţiune care promovează armonia etnică şi unitatea naţională vor primi sprijin călduroasă din

partea poporului chinez. Pe de altă parte, orice act care subminează armonia etnică din China şi

unitatea naţională vor întâmpina o opoziţie puternică şi rezistentă.”1 În această ordine de idei „yi

ren wei ben” – oamenii sunt cei dintâi, sunt prioritari – a devenit sintagma dominantă din

politica chineză.

În 2007, acelaşi lider de partid a afirmat „conceptul dezvoltării ştiinţifice” (ce include

„societatea armonioasă”) ca parte integrantă a Constituţiei Partidului Comunist Chinez, fiind astfel un

concept asumat în canonul ideologic oficial2. Întrebarea firească care survine în acest context este

următoarea: există oare o criză de legitimare a ideologiei oficiale ce revendică astfel de schimbări

la nivelul elitei politice; iar în caz afirmativ, poate fi relegitimat regimul PCC doar prin performanţă

economică, naţionalism şi cultură? Literatura de specialitate afirmă adesea că sursele prime de 1 Cf. Conferinţa Preşedintelui Republicii Populare Chineze, Hu Jintao, la Universitatea Yale, New Haven, 21 April 2006.

http://big5.fmprc.gov.cn/gate/big5/ph.chineseembassy. org/eng/xwdt/t259486.htm [accesat 09.02.2001]. De asemenea, citările din publicaţia Xinhuanet. Cf. news.xinhuanet.com.

2 Cf. Heike Holbig, „Sinisierung der Demokratie: Chinas. Parteiführung setzt auf eigene Werte”, GIGA Focus, 12/2007.

legitimizare sunt considerate astăzi tocmai performanţa economică şi naţionalismul. „Cu toate

acestea, o examinare mai atentă a legitimităţii în China relevă importanţa a două grupuri

suplimentare de surse de legitimitate: 1) ideologia şi valorile sociale colective pe care le sprijină,

precum şi, mai recent, culturalismul;

2) guvernanţa, inclusiv modul în care regimul este în măsură să definească democraţia şi

drepturile în materie de guvernanţă raţional-legală, de securitate internă şi stabilitate, precum şi

libertăţile socio-economice.”3

Holbig şi Gilley subliniază că existată o schimbare clară de accent în abordarea elitei

chineze în ce priveşte relegitimarea regimul post-revoluţionar: s-a trecut, în ultimii cinci ani, de la

abordarea naţionalistă şi economică la o legitimare ideologică şi instituţională. Odată cu

pragmatismul impus de Deng Xiaoping, politica chineză nu şi-a mai propus abandonarea vreunei

vechi ideologii, ci inovarea, revizuirea şi nuanţarea constantă a aceloraşi principii. Hu Jintao a

continuat aceast principiu, sublilind, în 2003, scopul precis de „stabilire a unui partid care este

dedicat interesului public şi care guvernează pentru oameni.” 4 Dezvoltarea durabilă şi societea

armonioasă sunt consecinţele fireşti ale pragmatismului chinez ce au fost astfel rafinate

considerabil.

Schimbarea anunţată de Hu Jintao nu este la nivel retoric, dat fiind faptul că s-a investit masiv

în campanii politice şi cercetări ştiinţifice5. Cel mai binecunoscut şi costisitor program a fost,

probabil, cel din 2005, prin care s-a impus „conservarea naturii progresiste a partidului”, în fapt, o

campanie mai largă şi sistematică la nivelul educaţiei din interiorul partidului. În acest sens,

reforma vizează inovarea teoretică a marxismului chinez, înglobând tradiţia clasică, cu scopul de

a genera încredre socială şi de a face faţă provocărilor contemporane. Amploarea şi finalitatea

programelor s-au materializat cel mai clar cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2008, cînd elementele

dominate nu mai erau legate exclusiv de Revoluţia Comunistă, ci de tradiţie. Au fost evidenţiate

invenţiile clasice chineze, sărbătorile tradiţionale, China imperială în toată grandoarea ei; respectiv

s-au inclus elemente tehnologice avansate, subliniindu-se totodată suveranitatea naţională (prin

simbolul Marelui Zid, dar şi prin diversitate etnică).

Simbolurile, imaginile, religiile şi artefactele ce vin din cultura tradiţională chineză sunt tot

mai des prezente şi mai prezentificate în viaţa publică şi privată – arhitectura, moda, stilul de

3 Heike Holbig şi Bruce Gilley, „In search of legitimacy in post-revoltionary China: Bringing ideology and

Governance Back”, în GIGA WP, 127/2010, p. 6. 4 Heike Holbig şi Bruce Gilley, op. cit., p. 18. 5 Se cuvine a fi menţionat, de exemplu, programul amplu finanţat, prin Academia Chineză, începând cu 2005, de

cercetare a confucianismului şi a trasării liniilor directoare a neoconfucianismului. Critica severă a confucianismului, de la începutul secolului XX şi din timpul Revoluţiei Culturale, găsea vinovată această tradiţie pentru stagnarea, „semi-colonializarea şi semi-feudalizarea” Chinei. Dacă până în 1990, era cvasi-interzisă menţionarea numelui lui Confucius în texte academice, astăzi doctrina „căii asiatice” este reabilitată în mod miraculos.

viaţă, activităţile şi sporturile din timpul liber, ceremoniile etc. –, aceasta devenind noul „brand”

ce generează identitate culturală chineză, pe care conducerea Partidului a învăţat să o folosească

ca o sursă de legitimitate extrem de eficientă. Pe scurt, legitimitatea instituţională – prin profe-

sionalizarea şi succesele administraţiei, democratizare incipientă, permisivitatea pentru înfiinţarea

de ONG-uri etc. – este un semn încurajator pentru o Chină comunistă, dar capitalistă şi stabilă din

punctul de vedere al regimului.

„Indicatorii macro de legitimitate a regimului chinez sugerează un grad relativ ridicat de

legitimitate de ansamblu, chiar dacă abordările alternative bazate pe date […] oferă motive să

credem că legitimitatea este mai fragilă. Provocarea legitimităţii regimului constă în abundenţa de

abuzuri, aşa cum arată efectivele de petiţionari ce demonstrează împotriva scandalurile de

corupţie, de mediu sau legate de locul de muncă, sau cum ne reamintesc protestele împotriva

dominaţiei PCC în Tibet, din 2008; în Xinjiang, din 2009, şi Semnatarii Cartei 08.”6 Efortul agil

şi creativ al liderilor pentru menţinerea legitimităţii prin intermediul performanţei economice, al

naţionalismului, prin cultură, guvernare şi „democraţie” (ceea ce corespunde, de fapt,

suveranităţii) dă pentru moment rezultate. Totuşi, aceste surse de legitimitate multiplicate

excesiv şi eterogene sunt, la rândul lor, vulnerabile, motiv pentru care specialiştii consideră

alternativa unei legitimări ideologice, culturale şi guvernamentale ca fiind singurele valabile pe

termen lung. Puterea simbolică a Chinei legitimată eterogen este dificil de „exportat” – căci ea nu

are vocaţie universalistă. Pur şi simplu, astăzi nimeni nu-şi doreşte să devină cetăţean chinez, aşa

cum mulţi îşi doreau să devină odinioară cetăţeni ai Romei antice.

Acest lucru este dovedit prin sondaje. Conceptul de nation branding este un domeniu teoretic şi

practic care urmăreşte să măsoare, cu instrumente sociologice, şi să gestioneze, prin tehnici de

marketing, reputaţia unei ţări. Unele abordări acordă prioritate fie valorii simbolice a produselor

dintr-o ţară, fie gradului de stabilitate, guvernanţei, fie altor criterii. Chiar dacă brand-ul naţional

nu poate fi măsurat cu precizie matematică, indicatorul este un instrument important şi realist prin

care se determină încrederea într-o ţară sau o naţiune. În ultimii ani, întâietatea a fost disputată

între Canada, SUA şi Germania; China situându-se abia în a doua jumătate a clasamentului, în

proximitatea Malaieziei sau Turciei7. Deci, migrarea spre China şi „exportul” acestui model politic

nu sunt privite încrezător de locuitorii globului.

Principiile noii legitimări a regimului nu a reuşit să restabilească nici încrederea internă în

principiile comuniste, devenite în ultimele două decenii golite de orice semnificaţie cotidiană.

Este vorba de un sincretism al tradiţiei cu marxismul ce urmăreşte, totuşi, înainte de toate, 6 Ibidem, p. 27. 7 Cf. http://nation-branding.info/ [accesat 05.02.2011] În 2008, România în acelaşi clasament era situat mult sub

China.

creşterea constantă a PIB-ului – scopul ultim al liderilor de la Beijing. „Conducerea a recunoscut

acele elemente ale confucianismului – subliniind în mod special valorile etice, evitarea conflictului,

acceptarea ierarhiilor – care pot menţine stabilitatea şi pot susţine ordinea. Popularitatea

împărtăşită ale acestor învăţături atât de publicul larg, cât şi de elita ştiinţifică şi liderii politici

explică motivul pentru care părţi ale ideologiei confucianiste au fost reintroduse. În acelaşi timp,

există mândria pentru succesele modernizării care au fost atinse până acum, dar şi dorinţa de a

lega aceste succese cu istoria Chinei ca o mare civilizaţie. Faptul că institutele culturale chineze,

numite Institute Confucius, [...] răspândesc limba chineză şi susţin noul soft power chinezesc arată

cum ideile lui Confucius au fost supuse unei «reabilitări» de facto şi cum a reuşit să fie văzut

Confucius o figură recunoscută internaţional şi o eminenţă ce reprezintă China peste graniţe,

asemeni lui Goethe care reprezintă Germania.”8

Tradiţia confucianistă nu mai este văzută ca acel „opiu al poporului” de care voia să se

descotorosească Mao, ci un factor catalizator benefic al „societăţii armonioase” (hexie shijie).

Pasul făcut, în 2005, de o China oficial ateistă părea de neconceput, de altfel fiind privit cu

suspiciune de multe cercuri diplomatice democratice şi de către unii specialişti. Edward Cody

vorbeşte despre „depăşirea atitudinii tradiţional marxiste prin campania lui Hu, pentru ceea ce el

numeşte «o societate socialistă armonioasă». Conceptul în vigoare este un apel pentru un

comportament bun, fiind proiectat să înlocuiască golul moral lăsat de partid atunci când acesta a

omis, cu mult timp în urmă, valorile istorice ale Chinei şi, mai recent, au fost slăbite structurile

sociale etanşe ale comunismului lui Mao Tze-Tung. Partidul a decis, de asemenea, că religia poate

fi utilă în încurajarea armoniei sociale, deoarece îndeamnă adepţii acesteia de a subscrie unui cod

moral.”9 Cody citează un sondaj oficial chinez, din 2007, prin care o treime din populaţia Chinei

se declară religioasă, dar tot el avertizează cu privire la fragilitatea relaxării recente a PCC faţă de

religie. „Controlul guvernului asupra activităţilor religioase a slăbit semnificativ în ultimii ani.

Conotaţiile politice – cum ar fi cele faţă de adepţii budismului tibetan sau islam, din regiunea

autonomă Xinjiang, din nord-vestul Chinei – au devenit obiective principale de supraveghere ale

poliţiei în zonele respective.”10

Poziţia oficială atât faţă de budismul tibetan, cât şi faţă de islamul uigurilor este în relaţie cu

statutul special al acestor cetăţeni care trăiesc în provincii autonome. În plus, nu s-au reluat nici

8 Gubrun Wacker şi Matthis Kaiser, „Sustainability Chinese Style. The Concept of the «Harmonious Society»”, în

SWP Research Paper, 2008/Raportul nr. 06, Berlin, 2008, p. 9. 9 Edward Cody, „China’s Leader Puts Faith in Religion: Hu See Growing Spiritual Ranks as Helpful in Achieving

Social Goals”, în Washington Post, 20.01.2008. Cf. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/ content/article/2008/01/19/AR200801 1902465.html [accesat 09.02.2001]

10 Edward Cody, loc. cit.

relaţiile diplomatice cu Vaticanul, nefiind probabil ca un episcop trimis de şi loial faţă de Vatican

să fie acceptat în curând pe teritoriul Chinei11.

Forţa şi fragilitatea Chinei rezidă tocmai în complexitatea şi mărimea acestei ţări. „Miracolul

economic”, armata cea mai puternică din regiune, sporirea libertăţilor individuale, relativa

toleranţă religioasă au, însă, contrapărţi mai puţin glorioase. Spre deosebire de Japonia, care a

devenit o putere folosind exclusiv resortul economic, China îl foloseşte atât pe cel simbolic

(mélange-ul de legitimare naţionalist, comunist, instituţional şi confucianist), cât şi pe cel militar

(este cel mai bine înarmat jucător din zona sa de acţiune, depăşind India, Pakistanul, Iranul sau

Japonia). Cele trei forme de putere de care se foloseşte atât de eficient (economică, politică şi

militară), o legitimează ca un jucător dinamic şi în plină expansiune. Mai mult, ea a început să

folosească media ca un instrument de politică externă: CCTV-ul (televiziunea chineză naţională

cu bătaie globală) sau filmele chinezeşti exportate peste graniţe vin să consacre ideea unei ţări

dinamice, imaginea luptătorului chinez de neînvins care triumfa în orice situaţie. China îşi are

propria fragilitate. Chiar dacă îşi va dubla sau tripla PIB-ul pe cap de locuitor, ea rămâne una

dintre cele mai sărace ţări de glob, în care un procent copleşitor de locuitori nu au acces la

educaţie, aceştia au obturată legătura cu instrumentele tehnologice sau cu asistenţa medicală.

Chiar dacă, pentru moment, industria uşoară aduce un profit uluitor Chinei, aceasta nu va putea

domina lumea fără investiţii consistente în tehnologiile de vârf şi fără o investiţie în protejarea

mediului înconjurător.

Aceasta deoarece China este cel mai mare emiţător de dioxid de carbon şi dioxid de sulf de pe

glob. „Cea mai mare teamă legată de calitatea aerului din China se datorează creşterii urbanizării

generat de migrarea masivă12 şi de afluenţa crescută asociată cu expansiunea clasei de mijloc.

Efectele celor două arii de dezvoltare nu se văd niciunde mai clar decât în sectorul

transporturilor. În fiecare zi, sunt înregistrate în China aproximativ 14.000 de maşini, în 2020

prognozându-se existenţa a cel mai probabil 130.000.000 de maşini pe drumuri. Astăzi, doar

treisprezece locuitori dintr-o mie ai Chinei sunt posesori de autovehicule, în timp ce media pe

glob este de 114. Însă emisia autovehiculelor vechi, de fabricaţie internă, este de zece sau

douăzeci ori mai mare decât a maşinilor moderne americane.”13

11 Bisericile creştine sunt cel mai adesea susţinute financiar de autorităţile locale chineze, incluzând aici şi Asociaţia

Patriotică Catolică. Vaticanul sau orice altă organizaţie creştină nu îşi pot exercita influenţa pe teritoriul chinez. Există inevitabil şi un conflict de interese în acest context, dat fiind faptul că oficialii cultelor creştine chineze de la această oră găsesc situaţia convenabilă, preoţii bucurându-se de avantaje financiare şi de un statut social extrem de confortabil, totul oferit generos de Beijing.

12 Este evident vorba de migraţia internă a forţei de muncă. 13 Gubrun Wacker şi Matthis Kaiser, op. cit., p. 11.

O altă prblemă majoră o constituie irosirea enormă a apei potabile. „Şaptezeci la sută din

răurile Chinei sunt poluate iar în ce priveşte apa potabilă, cifrele se ridică la nouăzeci la sută.”14

Lista poate fi continuată cu eroziunea solului, defrişarea necontrolată sau a altor factori care duc

la migrarea forţei de muncă de pe teritoriile afectate, la moartea prematură a sute de mii de

oameni anual şi la costuri economice şi medicale enorme. „Cea mai importantă lecţie primită de

liderii de partid de pe urma crizei energetice şi a mediului înconjurător este necesitatea de a lega

creşterea economică cu factorii sustenabili, întorcând spatele strategiei creşterii pure expansive.”15

Specialiştii sunt rezervaţi în ce priveşte optimizarea stării de fapt, deoarece creşterea

economică rămâne prioritatea Guvernului, mai apoi deoarece agenţiile guvernamentale recent

înfiinţate (începând cu 2007) nu au autoritate pe plan local, aceste autorităţi şi companii locale

desconsiderând din principiu politica aşa-numitului „PIB verde”.

Dacă suntem preocupaţi de fragilitatea puterii chineze, poate cele mai grave probleme sunt

legate de inegalitea socială, sărăcie şi disparitatea veniturilor. Este de netăgăduit că succesul

politicilor economice a dus la rezultate uluitoare în cifre: în 1982, rata sărăciei era de 64 la sută

iar în 2004 rata a scăzut la 10 la sută. Însă sociologii avertizează că disparitatea veniturilor şi

astfel clivajul social este în permanentă creşte în China, în loc de o diminuare progresivă ce ar

trebui să survină odată cu creşterea economică. Sunt menţionate mereu trei paliere de analiză:

diferenţă dezvoltării la nivel de regiuni (coasta de est vs partea centrală); distribuirea inegală a

creşterii economice (mediul urban vs cel rural); creşterea inegalităţii grupurilor sociale (săraci vs

bogaţi)16.

Unele din aceste disparităţi le regăsim însă şi în UE sau SUA, astfel că nu e bine să fim

ipocriţi când vine vorba de China. Ceea ce nu regăsim însă în China este sistemul de protecţie

socială (pensii garantate de stat, servicii medicale sau învâţământ gratuit) cu care Europa se mai

mândreşte la ora actuală. Aceste schimbări apărute în 1990 au indus în conştiinţa colectivă un

sentiment de insecuritate la nivel ridicat. „Oamenii fac economii în eventualitatea pierderii locului

de muncă sau a îmbolnăvirilor, pentru bătrâneţe, pentru şcolarizarea copiilor şi educaţie. Aceste

astpecte fac ca consumul domestic să nu fie factorul director al creşterii economice chineze.”17 Se

poate vorbi de o adevărată filosofie a economiilor personale, ce este dublată de măsuri

guvernamentale de reducere a disparităţii sociale (măsuri macro începute în 2005, deci prea

recente pentru a ne pronunţa în ce le priveşte). Cu toate acestea, pentru moment, stabilitatea

socială nu este resimţită la nivelul cetăţenilor de rând. Ea este un plan de acţiune de care liderii 14 Ibidem, p. 12, apud Wenran Jiang, „China Debates Green GDP and the Future Development Model”, în China Brief,

16/2007. 15 Ibidem, p. 13. 16 Date elocvente sunt furnizate de Asia Development Institute: www.adbi.org [accesat 10.01.2011] 17 Ibidem, p. 20.

regimului vor trebui să se preocupe în perioada imediat următoare. Acestea sunt doar câteva

aspecte fragile ale superputerii chineze ce nu conteneşte să ne uimească economic şi cultural.

Nu pot încheia aceste consideraţii fără a face câteva precizări referitor la statutul actual al

cooperării cu Europa, dat fiind faptul că tema relegitimării revine şi în acest context. Deschiderea

Chinei şi căutarea parteneriatului strategic cu unele zone (între care Europa este un simplu actor

între alţii) cere din partea Chinei soluţionarea problemelor legate de mediu şi disparitate socială.

Din partea UE – a cărei voce în materie de politică externă ar trebui să fie unită pentru a garanta o

relaţie mai stabilă cu China18 – se cere un ton dialogic, autonom şi, bunăoară, independent de

poziţia SUA. Mai mult, multinaţionalele europene stabilite în China ar trebui să-şi asume mai

clar rolul în ce priveşte implementarea unor măsuri de responsabilitate socială, atât de necesare

Chinei. Cuvintele cheie rămân cooperarea şi dialogul echilibrat între China şi Europa, respectiv

parteneriatul strategic din care să profite în mod egal ambele. China este, ca o superputere

economică, ca o putere militară de temut, ca un actor agil în ce priveşte parteneriatele externe pe care

le construieşte, tot mai prezentă în viaţa noastră cotidiană. China este deja prezentă în Europa iar

noi trebuie să fim atenţi cum (ne) tratăm (cu) oaspetele, partenerul nostru de afaceri.

2. ECONOMIA CHINEI

REFORME, REALIZĂRI, RISCURI

Introducere

A trecut ceva vreme de când China a devenit un subiect frecvent în mass-media globală, cu

toate că adevărată dezlănţuire a subiectului a venit odată cu desfăşurarea celei mai grandioase

festivităţi dedicate jocurilor olimpice: cea din Beijing 2008 19 . Acest eveniment a constituit

momentul în care lumea întreagă conştientiza că asistă la naşterea unei noi super-puteri. Ţinând

cont de evoluţiile sale de după 2000, recunoaştem că acest lucru nu a fost o surpriză absolută dar

amploarea şi intensitatea saltului au luat pe nepregătite restul lumii dacă nu şi pe chinezi înşişi.

Asistăm în aceste zile (ianuarie 2011) la vizita istorică a preşedintelui Hu Jintao la Casa

Albă, întâmpinat în numele na�iunii nord-americane de către Barack Obama. Să nu uităm că

18 Cf. European Commission, Evaluation of the European Commission’s Co-operation and Partnership with the People’s

Republic of China. Country Level Evaluation: Final Report, Brussels, 2007. www.oecd.org [accesat 10.12.2010] 19 Cu această ocazie s-a dat startul unui şir mai lung de evenimente impresionante precum Expoziţia Internaţională de la

Shanghai sau Jocurile Asiatice – Guangzhou.

vorbim de un popor care a pierdut în faţa Chinei sute de mii de locuri de muncă şi miliarde de

dolari cheltuite pentru importul bunurilor chinezeşti, fără de care, viaţa unui american de rând

este astăzi imposibilă20. Mai mult, atitudinea voalat-agresivă vis-a-vis de administraţia de la

Beijing, a devenit modul „constructiv” în care se manifestă retorica electorală în spectrul politic

american. Cu toate acestea, în condiţiile actuale ale economiei mondiale, o astfel de vizită

(simbolică deocamdată) nu mai putea fi amânată, motivaţia principală fiind una de natură

economică.

De altfel, după cum ne-am convins, majoritatea ştirilor legate de China se reduc în final la

factorul economic, fie că vorbim de evenimente sportive grandioase, întruniri la nivel înalt în

diverse domenii, cucerirea spaţiului sau dezvoltarea potenţialului militar. China datorează

popularitatea ei de astăzi în special dinamicei sale economii, aflate în una din cele mai

impresionante faze de creştere economică a ultimelor două secole. Din acest motiv, ne-am propus

să analizăm cele mai importante dar şi cele mai interesante aspecte ce caracterizează evoluţia

economiei chineze.

În cadrul acestui demers ne-am fi putut concentra prioritar asupra cifrelor şi graficelor

principalilor indicatori macroeconomici ai Chinei, pe care i-am fi putut pe urmă folosi uşor pentru

a extrapola câte şi mai câte dar, din punct de vedere tehnic, suntem conştienţi de greşelile pe care

le-ar implica inferenţele bazate pe o singură fază a ciclului economic. Plus că avem convingerea

că fenomenul economic chinez ascunde mult mai multe variabile decât cele evidente/vizibile,

având de-a face în definitiv cu un proces complex, nicidecum unidimensional sau liniar. Tocmai de

aceea am ales să facem o prezentare analitică, redactată preponderent în termeni descriptivi,

pentru a surprinde principalele coordonate, riscuri şi efecte ale problematicii economiei Chinei şi

pentru a evita în acelaşi timp interpretări numerice seci.

Evoluţia recentă a Chinei nu a generat doar admiraţie şi simpatie, pe glob existând numeroase

grupuri care impută Chinei multe aspecte negative, de la încălcări frecvente ale drepturilor

omului, poluarea excesivă pe care o generează, relaţiile diplomatice suspecte sau falsificarea unor

statistici oficiale. Unii chiar s-au grăbit încă de prin 2005 să anunţe iminentul sfârşit al

„miracolului” în timp ce alţii subliniază într-un mod plastic potenţialul mult mai ridicat al

„tigrului bengalez” comparativ cu cel al „dragonului chinezesc”. Până la urmă, orice opinie se

poate explica, în schimb nu putem ignora realităţile evidente: o Chină care a stat fermă în faţa

speculaţiilor financiare care au declanşat şi adâncit criza asiatică din 1997, asumându-şi pentru

prima data rolul de nou lider al Asiei, o Chină care a ieşit cel mai puţin şifonată din criza

20 Experimentul ziaristei nord-americane Sara Bongiorni de a evita produsele chinezeşti s-a concretizat şi într-o carte

numită „A Year Without Made in China”.

financiară curentă sau o Chină situată pe a treia poziţie în structura de putere a FMI. Cu alte

cuvinte, nu ne mai putem permite să rămânem indiferenţi la ceea ce se întâmplă între graniţele

Chinei, familiarizarea cu transformările acestui colos constituind pe zi ce trece un act necesar de

cultură generală.

Un merit deosebit pentru posibilitatea noastră de a percepe direct aceste transformări socio-

economice îi revine Institutului Confucius. În cele ce urmează ne propunem să atingem subiectul

economiei Chinei prin intermediul a trei perspective: cea a transformărilor economice petrecute

după 1978, o analiză a evoluţiei recente a economiei respectiv impresiile pe care China anului 2010 le

lasă asupra turistului european.

Lecţiile istoriei sau de ce izolaţionismul

nu reprezintă o soluţie pentru economia Chinei

Una din figurile imperiale istorice ale Chinei, împăratul Qianlong din dinastia Qing, un

succesor demn al bunicului său Kanxi21, a comunicat delegaţiei lordului MacCartney în 1793, pe

un ton tranşant, faptul că imperiul Qing nu are nevoie să-şi dezvolte relaţii comerciale cu puterile

europene, nici chiar cu Imperiul Britanic, ţara deţinând tot ceea ce este necesar şi în plus mărfuri

pe care europenii nu le au şi nu le pot produce (ceai, porţelan, mătase):

Our dynasty’s majestic virtue has penetrated unto every country under Heaven, and

Kings of nations have offered their costly tribute by land and sea. As your Ambassador can

see for himself, we possess all things. I set no value on objects strange or ingenious, and have

no use for your country’s manufactures.

(extras din Edictul împăratului Qianlong către regele George al III-lea,

septembrie 1793)

Această supremă decizie oficială a deranjat vizibil afacerile înfloritoare ce se desfăşurau

deja pe coastele sud-estice ale Chinei cu implicarea activă a unor oficiali importanţi de la curtea

din Beijing. Cauza acestei atitudini izolaţioniste se poate să fi provenit dintr-o manifestare a

mândriei naţionale (China îşi trăia atunci, fără să-şi dea seama, ultimii ani ca super-putere a lumii)

dar şi din urmărirea învăţăturilor budiste/taoiste care înfierau componenta imorală a urmăririi

câştigului material în dauna oricăror altor principii. Oricum, această decizie şi atitudine inflexibilă

a Beijingului a avut în final drept rezultat slăbirea autorităţii dinastiei şi intrarea Chinei sub

dominaţia forţelor militare şi comerciale ale acelor timpuri.

21 A abdicat după 61 de ani de „mandat” tocmai pentru a nu domni mai mult decât bunicul său.

Despre opacitatea şi rigiditatea dinastiei Qing stă mărturie modul în care au fost înăbuşite

încercările reformatoare ale împăratului Guangxu din 1898 (Reforma celor 100 de zile), stimulate

şi de manifestările grupurilor de tineri reformişti conduşi de lideri precum Sun Yat Sen, acţiuni

care au determinat organizarea unei lovituri de palat din partea tradiţionalistei împărătese Ci Xi şi

anularea imediată a tuturor reformelor iniţiate. La foarte puţin timp, o tradiţie de două ori

milenară a Chinei imperiale se stingea.

Episodul prezentat mai sus cuprinde o lecţie despre efectele negative generate de

incapacitatea schimbării viziunii atunci când noile condiţii de mediu extern o reclamă. Pe de altă

parte, trebuie recunoscut şi faptul că o stingere demnă, nepătată de compromisuri şi modificări

bruşte de ideologie şi comportament, uşor interpretabile, conţine şi ea doza sa de măreţie. Un

exemplu diferit de atitudine îl găsim în cazul vecinei din est a Chinei, Japonia, care încă din 1868

şi-a demarat procesul de reformare cunoscut sub numele de „era Meiji” cu rezultate vizibile în forţa

Japoniei din preajma celui de-al doilea război mondial.

O a doua lecţie dură a efectelor izolaţionismului a fost învăţată odată cu urmările dezastroase

ale politicilor economice ale „Marelui salt înainte” şi ale „Revoluţiei culturale proletare”

promovate de conducătorul Chinei comuniste Mao Tze-Tung în perioada 1958–1961 respectiv

1966-1976. Cu toate că efectele negative ale colectivizării şi ale industrializării forţate nu puteau fi

sesizate integral în momentul asumării acestor decizii, în final, imixtiunea ideologiilor în

mecanismele proceselor economice a condus la disfuncţii sistemice majore şi la alocări

ineficiente ale resurselor care au ţinut în loc nivelul de dezvoltare al Chinei.

Cel mai probabil pentru a nu mai experimenta astfel de scenarii sumbre, conducerea Chinei de

după 1976 a început să considere, timid şi neîncrezător ce-i drept, că o politică de deschidere în

exterior ar fi singura şansă pentru poporul chinez şi, aşa cum se va realiza mai târziu, pentru

însăşi supravieţuirea partidului comunist în fruntea Chinei. De această dată, rezultatele noii

orientări au culminat cu cel mai impresionant fenomen de creştere economică al secolului 21.

Mai exact, după îndepărtarea „Bandei celor patru”ca ultim braţ al vechii orientări a lui Mao,

noul lider vizionar al Chinei, Deng Xiaoping, a iniţiat un lung şir de reforme care au culminat cu

promovarea Chinei pe scena elitelor mondiale, ca principală forţă economică şi militară.

Rememorând acele vremuri, punctăm faptul că la începutul mandatului său Deng se confrunta cu o

serie de probleme grave printre care amintim nivelul ridicat al sărăciei absolute, efectele

dezastroase ale frecventelor calamităţi naturale (inundaţii, cutremure, secete) sau riscul permanent al

apariţiei foametei. În faţa unor astfel de dificultăţi era evident că trebuie întreprins ceva major,

însă la acea oră nimeni nu putea şti care era cea mai bună cale de urmat iar perspectiva primirii

vreunui ajutor din afară nu părea prea realistă.

Problema economică a eficienţei mecanismelor de tranziţie de la economia centralizată spre

cea predominant de piaţă22 a găsit o sursă inestimabilă de ipoteze şi experienţe în evoluţia Chinei

de după 1978. Una din întrebările esenţiale a fost cum s-a reuşit creşterea productivităţii

economiei în contextul în care guvernul a menţinut un control strict asupra alocării factorilor de

producţie în domenii precum agricultura sau industria grea. Astfel, înaintea reformelor iniţiate în 1978,

aproape 80% din populaţia Chinei era ocupată în agricultură pentru ca în 2009 procentul să se

reducă la aproximativ 23%. Reformele responsabile pentru această evoluţie au constat într-o

tratare cu „îngăduinţă” a problemelor de proprietate privată pentru a putea pune bazele unor

exploatari agricole eficiente. Printr-o decolectivizare mascată şi o evoluţie ascendentă a

preţurilor lăsate acum să se formeze liber pe piaţă23, nefiind stabilite unilateral, s-a reuşit creşterea

productivităţii în agricultură şi eliberarea în acelaşi timp a unui număr mare de persoane care au

fost absorbite ulterior de micile afaceri manufacturiere care generau o valoare adăugată mult mai

mare.

Ulterior, paşi importanţi s-au realizat şi în reformarea marilor companii de stat care, în ciuda

avantajelor de care se bucurau (subvenţii, acces preferenţial la resurse naturale, preţuri

administrate)24, funcţionau într-un mod ineficient, generând de cele mai multe ori pierderi. Una

din soluţiile implementate a fost acordarea unei mai mari autonomii managerilor întreprinderilor de

stat pentru a-şi stabili singuri obiectivele şi ţintele de producţie având în vedere situaţia reală a

preţurilor bunurilor de pe piaţă. În plus, tot managerilor li s-a permis promovarea propriei politici

de personal prin care să poată motiva suplimentar performanţele salariaţilor productivi respectivi să

concedieze personalul ineficient, dar mai ales posibilitatea reinvestirii unei părţi din profit.

Legat de politica de deschidere a comerţului Chinei, soluţia înaintată a fost crearea zonelor

economice speciale (pe principiul să lăsăm mai întâi ca unii să se îmbogăţească) care se bucurau

de o reducere la jumătate a impozitelor şi o anulare a taxelor de import. Exploziile economice ale

unor oraşe precum Shenzhen, Zhuhai sau Shantou, situate foarte aproape de capitalistul Hong Kong,

a determinat implementarea conceptului de zonă economică specială şi în celelalte regiuni ale

Chinei. Facilităţile fiscale oferite şi costul redus al forţei de muncă au constituit motive de

nerefuzat pentru întreprinzătorii străini dornici de extindere.

22 Teza liberalismului pur în care economia se autoreglează optimal în orice condiţii rămâne doar la statutul de ipoteză

perfectă, nici măcar de finalitate a unui proces de convergenţă. Afectată grav în perioada marii crize din 1929-1933 ea a fost îngropată cu totul prin manifestarea actualei crize financiare.

23 Iniţial, decizia liberalizării preţurilor administrate a fost un eşec deoarece, fiind îndelung anunţată, a determinat populaţia să treacă la aprovizionări masive la preţuri reduse cu efecte inflaţioniste devastatoare. În final, problema sistemului anacronic de preţuri administrate şi libere a fost rezolvată aproape integral prin reformarea funcţionării companiilor de stat.

24 Sau poate tocmai din cauza acestora.

Convins că o remodelare a economiei Chinei, aşa cum o cereau standardele de atunci, nu

putea fi făcută cu resursele valutare nesemnificative ale propriei trezorerii, Deng a demarat un

amplu program de atragere de investiţii cu prioritate în sectoarele relativ înapoiate ale economiei

precum industria grea, constructoare de maşini sau electrotehnică. Cu toate că la început starea

dezastruoasă a infrastructurii chineze şi mentalitatea muncitorilor au descurajat mulţi potenţiali

investitori, încet-încet, contractele de „joint-venture” semnate între mari companii străine şi

guvernul Chinei au depăşit pragul de 1 miliard de dolari. În special după contextul dificil al

anilor 19891990, turneul din sud al liderului Deng (nan xun) a avut ca scop reîntărirea direcţiei

reformatoare a partidului legată de liberalizarea comerţului şi atragerea de investitori astfel încât

la scurt timp noi fluxuri de investiţii au inundat China. A urmat un întreg şir de delegaţii oficiale care

cuprindeau întotdeaună şi reprezentanţi ai mediului de afaceri: cancelarul german Helmuth Kohl,

secretarul de stat american pentru comerţ Ron Brown, ministrul britanic al comerţului Michael

Heseltine sau primul ministru francez Edouard Balladur.

Reamintim în acest context şi relaţia foarte strânsă dintre România şi China acelor vremuri cu

un schimb reciproc intens atât comercial cât şi în plan cultural. Mai mult, în acea perioadă

România juca rolul ţării mai dezvoltate care oferea asistenţă în domeniile de vârf ale industriei

precum producţia de televizoare, frigidere25, aparatură industrială şi chiar tehnică de calcul.

Având în vedere şi nivelul PIB pe cap de locuitor, nu putem afirma că populaţia Chinei, în

ansamblul ei, trăieşte astăzi la un nivel înalt dar putem remarca faptul că puţini chinezi se mai

găsesc în situaţia de sărăcie inumană frecventă încă în ţări precum India sau majoritatea statelor

africane. Conform datelor statistice, după 1978, aproximativ 400 de milioane de locuitori au ieşit

de sub spectrul sărăciei absolute numărul celor rămaşi acolo reducându-se de la 250 de milioane

în 1980 la 23–24 milioane în 2006, o evoluţie cu impact semnificativ şi asupra datelor la nivel

mondial.

În final, toate aceste reforme care au determinat o reîntoarcere la normalitatea activităţii

economice au pregătit drumul către instituirea oficială a dreptului de proprietate privată

(modificarea Constituţiei, 2002), spre crearea de locuri de muncă sustenabile, creşterea producţiei de

bunuri de consum, acumularea de rezerve valutare ca urmare a exporturilor, creşterea resurselor

bugetare şi în final imprimarea unei mai mari flexibilităţi şi rezistenţe la şocuri pentru economiei

naţională chineză.

25 În această privinţă sprijinul a venit chiar din partea unei fabrici clujene care trimitea în mod regulat, pe perioade de 6-9

luni, specialişti pentru a implementa liniile de fabricaţie chinezeşti.

Încheiem această secţiune prin prezentarea rezultatelor oarecum ciudate a două sondaje de

opinie relativ recente. Astfel, conform unui sondaj publicat în cotidianul francez „La Croix”26,

aflăm că doar 3% din chinezi consideră că sistemul economiei de piaţă nu funcţionează în timp ce

33% din francezi cred că este timpul să se renunţe la capitalism ca şi sistem economic. Adăugând

acestor rezultate şi pe cele proprii ţării noastre27 conform cărora 49% din români consideră că

epoca comunistă a fost o perioadă mai bună decât cea prezentă, realizăm o neaşteptată

„bulversare a valorilor”, termen teribil de actual în zilele noastre.

Trecând peste eventualele erori statistice, de reprezentativitate, a conjuncturii economice

diferite în care se găsesc aceste trei ţări, concluzia s-ar circumscrie unui adevăr economic vechi

care susţine că rolul esenţial al unui guvern este de a asigura creştere economică, acompaniată de

rate reduse ale şomajului şi inflaţiei. Odată îndeplinit acest obiectiv, în linii mari, devine

irelevantă forma de organizare a sistemului economic sau ideologia oficială. Cu alte cuvinte, o

confirmare a principiului lui Deng Xiaoping conform căruia nu contează ce culoare are pisica atât

timp cât prinde şoareci. Ne-am permite să adăugăm, în spiritul unei negaţii extreme, că

echivalentul autohton al acestui moto ar suna în felul următor: „Este de o importanţă extremă ce

culoare are pisica (nefericită coincidenţă)! Chiar dacă în definitiv, nici măcar nu-şi propune cu

adevărat să prindă şoareci vreodată”.

Economia Chinei – trei coordonate

Dimensiunea realizărilor

Cea mai succintă prezentare a economiei chineze s-ar reduce la a spune că este a doua cea

mai mare economie a lumii dupa Statele Unite ale Americii28. Într-un context mai larg, ea face

parte din prima ligă a economiilor emergente alături de Brazilia, Rusia şi India, grup cunoscut de

altfel sub acronimul BRIC, constituind în acest moment principalul vector de creştere economică

la nivel mondial. În acest sens adăugăm faptul că ritmul mediu de creştere al PIB în China

ultimilor 30 de ani este aproximativ 10%, performanţă absolut uimitoare pentru o economie de

asemenea dimensiuni.

Istoria iniţierii şi implementării reformelor în China de după 1978 oferă multe aspecte

controversate şi poate ridica multe semne de întrebare dar o situaţie confirmată adesea pe

parcursul ei a fost aceea că, ori de câte ori o reformă a fost dezbătută excesiv şi implementată 26 Sondajul a fost publicat în 26 ianuarie 2011 şi a fost realizat pe un eşantion de 600 de respondenţi din fiecare ţară, în

perioada 6-23 decembrie 2010. Este de reţinut şi orientarea publicaţiei pentru eventuale comentarii. 27 Sondaj organizat de CSOP în septembrie 2010, pe baza unui eşantion aleatoriu de 1133 de persoane. 28 Ierarhia este valabilă atât în funcţie de produsul intern brut (PIB) exprimat în valori nominale şi cu atât mai mult în

funcţie de PIB ajustat la paritatea puterii de cumpărare.

relativ forţat, efectul ei a fost foarte puţin vizibil generând în plus şi opoziţie socială. Urmare a

acestei constatări guvernul chinez a încercat, în măsura posibilităţilor, să evite o dezbatere

prealabilă excesivă a măsurilor programate respectiv să aştepte momentele cele mai potrivite pentru

aplicarea lor. Ca şi exemple notabile amintim aici reforma preţurilor administrate din anii ’80,

reforma drepturilor de proprietate asupra capitalului de la finalul anilor ‘90 sau, ceva mai târziu,

reforma divizării acţiunilor din 2006. În acele momente, toate aceste măsuri au constituit acţiuni

curajoase din partea guvernului preferându-se adesea o durere intensă dar de scurtă durată decât

una mai puţin acută dar prelungită. Ca şi o paranteză, entuziasmul Chinei faţă de principiul

„terapiei de şoc”, manifestat adesea, a provenit parţial şi din mesajul transmis chinezilor în 1986

de celebrul economist Milton Friedman, un înfocat adept al pieţelor libere. Cu toate acestea,

decizia de atunci de a dereglementa brusc preţurile administrate s-a dovedit un eşec recunoscut

oficial, cu efecte negative asupra micilor progrese făcute după 1978.

Cu timpul, privilegiile deţinute de întreprinderile de stat au devenit din ce în ce mai evidente

remarcându-se în mod special monopolul de care se bucurau acestea în atragerea resurselor

naturale, avantaj care se consolidase în timp. Pe de altă parte, companiile de stat, conduse între timp

de manageri mult mai puternici şi mai experimentaţi, exersau deja mecanismele economiei de

piaţă înregistrând creşteri substanţiale de productivitate şi consolidându-şi capitalul financiar.

Coincidenţă sau nu, este de remarcat progresul notabil făcut în sectorul marilor firme de stat odată

cu înfiinţarea unei comisii speciale de supraveghere a activelor statului cu principal obiectiv de a

creşte peformanţa acestor întreprinderi şi nicidecum de a le privatiza în condiţii netransparente şi

total neavantajoase pentru stat şi cetăţeni, după cum au procedat alte democraţii. Statisticile29 au

arătat că într-o perioadă de trei ani de la înfiinţarea acestei comisii cifra de afaceri agregată a

întreprinderilor de stat a crescut cu 78,8%, profiturile cu 140% iar veniturile virate la buget sub

formă de impozite cu 96,5%. Aici, concluzia ar fi că o companie de stat nu trebuie neapărat să fie

o sursă de profit pentru afaceri personale, gaură neagră pentru economie sau cuib de ineficienţe şi

comportamente aberante.

După o perioadă scurtă de ucenicie în compania firmelor nord-americane sau vest-europene,

China a devenit expertă în dezvoltarea infrastructurii folosind în acest sens exclusiv resurse proprii:

capitalul financiar, cel fix şi forţa de muncă. Cu riscul de a deconspira o paralelă „bine-rău” care

traversează de altfel acest articol, menţionăm că la celălalt pol găsim state care folosesc datorie

suverană pentru a finanţa construcţia de autostrăzi, încredinţează lucrările firmelor străine care

angajează preponderent muncitori imigranţi. Continuând, adăugăm că este de lăudat capacitatea

extraordinară a chinezilor de a mobiliza resurse în cadrul unor proiecte de infrastructură uriaşe 29 Wu Xiaobao, China Emerging: 1978-2008, China Intercontinental Press, 2009, p. 168.

precum „Barajul celor Trei Strâmtori” sau linia ferată ce leagă provinciile muntoase Qinghai şi

Tibet. În primul caz, investiţiile s-au ridicat la peste 27 mld. $ barajul îndeplinind pe lângă funcţia

de prevenire a legendarelor inundaţii ale fluviului Yangtze şi un rol hidroenergetic notabil, generând

o cantitate anuală de energie de 100 Twh30. Este o senzaţie extrem de plăcută să vezi cum

probleme care datează de mii de ani pot fi rezolvate acum prin forţele propriului popor

concomitent cu adăugarea unei surse importante de energie nepoluantă şi aceasta în condiţiile în

care forţa de lucru autohtonă este ocupată fiind antrenată de propriile investiţii, adevăratele

propulsoare ale economiei.

Amintim totuşi că posibilitatea de a muta 1,3 milioane de locuitori într-o manieră rapidă şi fără

zeci de ani de procese sau tergiversări este o performanţă greu de obţinut în alte organizări

socio-politice. O soluţie interesantă şi ingenioasă de rezolvare a acestui tip de exproprieri, e

drept aplicată la o scară redusă, am găsit-o în oraşul Hangzhou (provincia Zhejiang) odată cu

amenajarea imensului şi elegantului parc naţional „Xixi Wetlands”. Astfel, celor câteva zeci de

familii obligate să-şi părăsească reşedinţele, li s-au încredinţat din partea guvernului chinez

apartamente noi, drept compensaţie pentru vechile case, locatarii devenind şi acţionari ai

societăţii care administrează hotelurile şi restaurantele din cadrul parcului drept compensaţie pentru

pierderea surselor de venit.

Am observat că există o orientare naturală către practic a chinezilor, o adevărată cultură a

adoptării soluţiilor eficiente fertilizată adesea şi de inventivitatea proverbială a acestui popor. De

exemplu, ştim că în general orice stat promovează o politică de reduceri în ceea ce priveşte

tarifele de vizitare a obiectivelor culturale sau istorice. De regulă este vorba despre categorii

speciale precum elevi, studenţi sau pensionari, grupuri pentru care se acordă reduceri faţă de

preţul standard. Partea dificilă şi consumatoare de resurse este controlul încadrării în aceste grupe,

proces ce implică verificări de acte care de cele mai multe ori nu fac parte din bagajul curent al

posesorilor. În timp ce în multe state acest proces poate aluneca rapid în diverse neînţelegeri,

vehicularea de mici atenţii sau manifestarea comportamentului atât de dezgustător al „înţelegerii

mutuale eludoare de normă”, China a implementat o soluţie ingenioasă. Astfel, pentru copii şi

elevii care se bucură de reduceri/gratuităţi se foloseşte regula înalţimii de 1,3 m pentru stabilirea

eligibilităţii şi, într-un mod similar pentru pensionari, nivelul vârstei de 70 de ani (uşor de verificat

în orice act de identitate). Statistic vorbind, erorile ce ar prejudicia bugetul sunt mai mult decât

compensate printr-o eficienţa sporită a folosirii personalului de control.

Un alt exemplu elocvent ar fi impunerea de către autorităţile fiscale ca fiecare persoană să

solicite bon fiscal sau factură în momentul achiţionării unor bunuri sau beneficierii de anumite 30 Prin comparaţie, consumul de energie electrică al României în anul 2008 a fost de 65 Twh.

servicii. O cerinţă de altfel greu de impus din moment ce clientul nu are ca sarcină vegherea

disciplinei fiscale în locul instituţiilor plătite pentru aşa ceva. Pentru a motiva totuşi clienţii să

se conformeze, chinezii au introdus pe scară largă tombola cu premii în bani ataşată facturii sau

bonului fiscal. Astfel, prin răzuirea acestei zone, clientul poate deveni fericitul câştigător al unor

importante sume de bani sau, în cel mai rău caz, i se mulţumeşte frumos din partea autorităţii

fiscale. Prin extensie, amintim şi decizia de ridicare a presiunii controlului fiscal pentru

milioanele de mici producători sau afaceri de familie a căror monitorizare ar presupune costuri

uriaşe şi efecte neglijabile concomitent cu mutarea lupei asupra companiilor medii şi mari.

Riscuri şi provocări

Ca orice economie ce experimentează ritmuri înalte de creştere, dezvoltarea Chinei nu poate

să nu fie acompaniată şi de o serie de riscuri şi neajunsuri, unele mai periculoase e drept, a căror

paletă se întinde de la o poluare excesivă, conflicte comerciale internaţionale, formarea de bule

speculative în domeniul imobiliar şi bursier, pericolul devalorizării imenselor rezerve valutare sau

accentuarea disparităţilor nivelui de trai între clasele sociale. Menţionăm că niciunul dintre aceste

aspecte negative nu apare în premieră în cazul Chinei ele fiind aproape imposibil de evitat în

condiţiile în care prioritatea numărul unu rămâne deocamdată creşterea economică. Vom atinge în

cele ce urmează câteva dintre aceste riscuri subliniind formele specifice de manifestare şi posibile

soluţii de contracarare.

Urmare a ofensivei exporturilor chinezeşti pe glob, nu a durat mult timp până când marile

blocuri comerciale au trecut la propria ofensivă văzându-şi ameninţate vechile pieţe de desfacere.

Astfel, amintim că în iunie 2002 Uniunea Europeană a demarat un proces de antidumping

împotriva regiunii Wenzhou din China legat de producţia de brichete, caz devenit repede celebru

odată cu aderarea Chinei la Organizaţia Mondială de Comerţ. Este drept, această regiune a Chinei

avea câteva sute de producători de brichete care concentrau circa 90% din producţia mondială, costul

unitar fiind aproximativ o zecime din cel al competitorilor japonezi. În cadrul acestui conflict,

pledoaria chineză argumenta nivelul foarte scăzut al preţului prin cuantumul costurilor cu forţa de

muncă, estimate în medie la 5% din salariul unui muncitor european. Suplimentar, s-a precizat că

este de neconceput pentru chinezi să se angajeze voluntar în afaceri generatoare de pierderi.

Câştigul repurtat într-un final de partea chineză i-a transformat repede pe producătorii şi

comercianţii din Wenzhou în adevăraţi eroi naţionali.

Ulterior, valul de proteste anti-dumping faţă de producătorii chinezi a continuat, materializându-

se şi prin proteste publice în numeroase ţări europene, ale căror industrii erau afectate masiv de

importurile din China. O soluţie provizorie pentru aceste conflicte a fost introducerea etichetei „Not

Made in China” (s-a vehiculat şi varianta „Poorly Made in China”) pentru a separa bunurile în

funcţie de provenienţa producătorului. Oarecum pe bună dreptate, exportatorii chinezi nu

consideră că rodul muncii lor relativ ieftine, creatoare de locuri de muncă şi creştere economică,

ar trebui să fie interzis cumpărătorilor numai pe considerentul preţului extrem de scăzut. Pe de

altă parte, în apărarea exportatorilor chinezi se adoptă şi poziţia conform căreia exporturile

chinezeşti sunt mari ca şi volum şi vizibile în viaţa cotidiană dar valoarea lor relativă este adesea

mică. În acest sens amintim declaraţia ministrului de comerţ al Chinei în cadrul unei dezbateri

sino-franceze din mai 2005: „ […] în caz că nu s-au făcut calculele, China trebuie să vândă 800

de milioane de tricouri înainte de a putea importa un singur avion Airbus 380”. Recunoaştem,

acest lucru era parţial adevărat până în anii 2004-2006 de atunci lucrurile schimbându-se dramatic în

ceea ce priveşte structura şi volumul exporturilor Chinei.

Considerată de mulţi economişti drept viitoare cauză a întreruperii creşterii economice în China,

bula speculativă din domeniul imobiliar (dar şi cea de pe piaţa bursieră) îndeplineşte într-adevăr

condiţiile din teorie ale fenomenului. Mai mult, guvernul chinez conştient de rolul important al

creditului bancar în alimentarea supraaprecierii preţurilor locuinţelor, a luat măsuri eficiente de

contracarare a fenomenului evitând totuşi înnăbuşirea apetitului investiţional. Este adevărat,

domeniul imobiliar a cunoscut o adevărată explozie în principalele zone metropolitane ale Chinei,

adesea cartierele răsărind ca şi ciupercile după ploaie dar aceasta cerere imensă nu este datorată

exclusiv speculatorilor ci şi fluxului de muncitori care inundă în mod constant aceste metropole.

Cât priveşte grija analiştilor internaţionali că această frenezie este încurajată de la centru precizăm

doar una din măsurile practice, simple şi eficiente implementate de Beijing. Este vorba despre

obligativitatea plătirii unui avans consistent de 50%31 în momentul în care o persoană, deja

proprietar al unei locuinţe, doreşte să continue achiziţiile. Recent, pentru a se evita rulajele

speculatorii, a fost adăugată şi o fiscalizare mai ridicată a vânzărilor imobiliare dacă acestea se

realizează după o perioadă mai mică de cinci ani.

Cu toate că surpriza depăşirii economiei Germaniei (inclusiv la categoria cel mai mare

exportator) şi a Japoniei, realizată într-un timp atât de scurt nu s-a risipit complet, cele mai multe

opinii de peste ocean pun la îndoială faptul că sprintul Chinei va continua neabătut încât să

detroneze supremaţia economiei nord-americane. Mai mult, se afirmă că nu vom putea vorbi de o

competiţie în adevăratul sens al cuvântului între cele două super-puteri cât timp ele depind

semnificativ una de cealaltă.

31 La finalul lunii ianuarie 2011, cota de avans obligatorie a fost mărită la 60%, ca una din măsurile de gestionare a

exploziei preţurilor imobiliare.

În această privinţă, reprezintă o temă binecunoscută deja relaţia de dependenţă financiară

dintre China şi S.U.A. Pe scurt, China are nevoie de piaţa S.U.A. pentru a-şi pune în valoare

avantajele concurenţiale în ceea ce priveşte exporturile dar în acelaşi timp, o mare parte din

rezervele valutare astfel obţinute sunt returnate trezoreriei SUA prin cumpărarea de obligaţiuni

federale. Tensiunile acumulate în această direcţie se circumscriu în principal în jurul a două

posibile decizii: aprecierea monedei chinezeşti (yuan-ul) sau mai degrabă renunţarea la

susţinerea artificială a unui curs vizibil subevaluat respectiv eliminarea barierelor comerciale

dintre China şi S.U.A.

Cum sursa ambelor decizii nu poate veni decât din spectrul politic devine evident că într-o

astfel de situaţie de dependenţă mutuală este foarte dificil să mai iei decizii în mod unilateral.

Consecinţele negative directe ale unui dezechilibru pe această linie ar consta în principal într-o

supradimensionare a ofertei agregate de bunuri şi servicii pentru China cu efecte negative asupra

creşterii sale economice32 respectiv o evaporare substanţială a capitalurilor financiare dispuse să

finanţeze deficitele gemene33 ale S.U.A., cu efecte asupra posibilităţii de refacere a economiei nord-

americane. Pe de altă parte, consecinţele indirecte ar fi creşterea costului de finanţare a

economiei S.U.A. respectiv reducerea valorii de piaţă a plasamentelor Chinei în obligaţiunile

Trezoreriei Federale.

Economic vorbind, această confruntare dintre două economii mamut, una experimentând

excedente gemene iar cealaltă deficite gemene, ambele înregistrând valori semnificative din PIB,

scoate în evidenţa faptul că excesul de lichiditate poate cauza la fel de multe dificultăţi precum

deficitul. Bazându-se pe principiul diversificării riscului, guvernul chinez a început să pună în

aplicare o posibilă soluţie la problema plasamentelor sale financiare în dolari. Mai exact, devine

evident acum faptul că guvernul chinez este interesat de investiţii semnificative în active financiare

europene, fie ele directe sau de portofoliu. Soluţia aceasta vine într-un moment foarte bun pentru

Beijing în contextul manifestării crizei datoriilor suverane experimentate de unii din foştii tigrii ai

Europei. China şi-a anunţat astfel disponibilitatea de a sprijini financiar aceste state prin subscrierea

obligaţiunilor lor suverane (vezi cazul Greciei, Portugaliei sau al Irlandei). Această mutare în zona

europeană vine să completeze harta investiţiilor chineze din Africa şi Asia demarate ca urmare a

politicii de asigurare a resurselor naturale. Adesea se amintesc în acest context relaţiile

diplomatice strânse ale Chinei cu ţări precum Iranul sau regimurile dictatoriale din Africa Centrală

ca şi semnalizator al lipsei de scrupule ce caracterizează voinţa de dezvoltare a Chinei. Desigur,

contează foarte mult unghiul din care se priveşte şi contextul geopolitic actual. 32 Într-un limbaj mai tehnic, ar apărea un decalaj structural între valoarea PIB-ului potenţial (capacitatea economiei) şi

a celui real cu efecte negative asupra ocupării forţei de muncă . 33 Deficitul fiscal (bugetar) şi cel al contului curent, diferenţa dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor.

Menţinerea disciplinei în toate sferele societăţii chineze reprezintă o condiţie esenţială pentru

funcţionarea acestei ţări-continent. Cu siguranţă nu fac excepţie domeniul economic şi în special

disciplina financiară. Reducerea hazardului moral şi vegherea atentă la respectarea regulilor jocului

în sistemul economic reprezintă o direcţie importantă a strategiei chineze pe termen mediu şi lung.

Nu constituie o noutate faptul că în China pedepsele sunt mult mai aspre comparativ cu alte

sisteme legale din lume, mare parte din infracţiunile financiare grave fiind eligibile pentru

pedeapsa capitală. Amintim aici fraudele bancare de cel puţin un milion de dolari, falsificarea de

monedă, emiterea de bilete la ordin sau cecuri fără acoperire, acumularea de fonduri/ subscripţii

frauduloase etc. Un accent special se pune însă pe pedepsirea oficialilor guvernamentali în cazul

daunelor în avutul public. Edificator în acest sens este cazul execuţiei directorului agenţiei pentru

siguranţa alimentelor şi medicamentelor (mai 2007) pentru acceptarea unei mite de 800.000 $ în

vederea aprobării comercializării unor medicamente netestate suficient. Cu toate că nu s-au

înregistrat efecte negative ale acestor medicamente, ruşinea şi pata de noroi aruncate pe obrazul

imaculat al unei instituţii guvernamentale aflate în slujba sănătăţii poporului a fost decisivă pentru

aplicarea fără ezitare a pedepsei capitale.

Considerăm important de precizat că un astfel de caz este cel mai adesea interpretat drept o

încălcare a drepturilor omului în cazul Chinei în timp ce într-o altă situaţie, absenţa oricărei

pedepse penale semnificative într-o ţară în care numai din scandaluri financiare s-au fraudat peste

2 miliarde de euro, este considerată drept manifestare a unei democraţii cu perspective.

Problema eradicării corupţiei din structurile guvernamentale reprezintă o problemă cu istoric,

uniform distribuită pe glob, iar în cazul unor state s-a ajuns la dilema mai veche a aceluiaşi

împărat Qianlong, amintit în prima secţiune. Astfel, acesta a concluzionat la un moment dat că

executarea tuturor oficialilor de rang înalt dovediţi corupţi ar decapita conducerea administrativă a

provinciilor în timp ce condamnarea selectivă a acestora ar submina imparţialitatea şi demnitatea

imperială. În astfel de situaţii putem afirma că bulgărele corupţiei înglobează la un moment dat

o masă critică de structuri, interdependente prin contaminare, astfel încât devine imposibilă

vindecarea organismului din interior. Soluţia ar fi declanşarea unei crize majore care să reformeze

mentalităţile şi comportamentele sau intervenţii externe, cel mai adesea blocate, la un nivel oficial, de

bariere ce ţin de suveranitate sau mândrie naţională (adesea nejustificată).

Continuând ideea am putea adăuga faptul că în anumite ţări, care afişează în mod evident

fundamente slabe ale principiilor şi valorilor sănătoase, se prefigurează o tendinţă de transformare

a democraţiei într-o maşinărie de blocare sistematică a orice. Se ajunge astfel la un un punct în

care, chiar şi cu o listă punctuală de acţiuni optime în mână, nu s-ar putea trece la implementarea

lor datorită multitudinii de suspendări, amănări sau tergiversări invocate în numele unor

concepte, în realitate dispreţuite, precum constituţionalitate, libertate de exprimare sau de acţiune.

Cu alte cuvinte, tocmai în ţările momentan dereferenţiate se manifestă o sete penibilă de adevăruri,

dreptăţi şi libertăţi absolute, sete care deturnează şi puţinele energii disponibile dinspre rezolvarea

simplă, bazată pe bun simţ, a marilor deviaţii din sistem, înspre discuţii absolut sterile şi complet

idioate, deşi aparent savante. Or China, înregistrează din acest punct de vedere un avantaj net faţă

de alte ţări, având posibilitatea de a implementa soluţiile corecte în momentele potrivite fără a

experimenta infernala maşinărie a blocajelor.

În 2010, an dificil pentru majoritatea economiilor de pe glob, în care investiţiile ca şi

principal motor de reluare a creşterii economice au avut un comportament timid, investiţiile

străine directe în China au depăşit pentru prima dată nivelul de 100 mld. $ în timp ce investiţiile

nefinanciare ale Chinei peste hotare s-au ridicat la 59 mld. $. Explicaţiile pentru acest asalt al

capitalurilor asupra Chinei rezidă în esenţă în recalibrarea modelului chinez de creştere prin

concentrarea asupra consumului intern, fapt ce va crea o piaţa de desfacere imensă, dar şi în

relocarea multor companii pe piaţa chineză în urmărirea mâinii de lucru ieftine. Cât priveşte

investiţiile Chinei peste hotare, ele sunt explicate de o preocupare evidentă a Beijingului de a-şi

asigura resursele naturale necesare creşterii pe viitor concomitent cu o diversificare a

plasamentelor sale financiare.

Cinci poveşti chinezeşti de succes

Odată cu progresele notabile făcute în reformarea mecanismelor economice ale Chinei şi cu

declanşarea lentă la început dar sigură a creşterii economice, s-au pus bazele unor noi pieţe de

desfacere interne, generându-se în acelaşi timp oportunităţi de afaceri aproape legendare. Sute de

milionari apăruţi aproape peste noapte, averi fabuloase clădite în mai puţin de zece ani şi schimbări

frecvente în ierarhia celor mai bogaţi chinezi au pus pe jar întreaga populaţie obişnuită, în cel mai

bun caz, să câştige un salariu modest ca şi funcţionari publici. După o primă atitudine relativ

reticentă a marilor companii internaţionale de a intra pe piaţa Chinei s-a declanşat o adevărată

campanie de accesare a pieţei chineze în special în domeniile cu grad înalt de prelucrare, cu aport

tehnologic ridicat sau cele dominate de mărci consacrate.

De la prima navetă de Coca-Cola livrată în Beijing în 1979 sau primul restaurant McDonald’s

deschis în Shenzen la finele lui 1990 până la ultraluxoasele mărci de automobile sau creaţiile

vestimentare de top intrate deja în cotidianul peisajului chinezesc parcă nu a trecut chiar aşa de

mult timp. Totuşi, acest lucru este de înţeles dacă luăm în considerare faptul că în China anului

2005 aproximativ 175 de milioane de locuitori au avut câştiguri anuale de cel puţin 30,000 de

dolari. Rapida îmbogăţire a multora din chinezi a declanşat o fugă nesăţioasă după produse care

să confere şi să probeze în aceaşi timp standardul rdicat ocupat în societate. Un luxos automobil

german, o geanta de piele franţuzească, haine şi pantofi italieneşti, toate aceste noi pieţe au aflat

în curând ce înseamnă cererea în formare a poporului chinez. Dintr-o listă foarte lungă şi în

continuă populare, vom aminti pe scurt cele mai inedite îmbogăţiri din China, evoluţii care au

proiectat asupra acestei ţări o etichetă de adevărat El Dorado al lumii contemporane.

Primele afaceri care s-au dezvoltat puternic au apărut în zonele rurale, departe de braţul de

fier al administraţiei de la Beijing. Astfel, este faimos cazul vânzătorului de seminţe de dovleac

prăjite din Wuhu (provincia Anhui) care, înregistrând un succes remarcabil cu produsul său, a

trebuit să angajeze la un moment dat 12 muncitori. Acest aspect, absolut firesc pentru mulţi dintre

noi, a suscitat atunci multe dezbateri în cadrul partidului comunist. Problema era că un paragraf al

„Capitalului” lui Marx prevedea clar că orice situaţie în care un întreprinzător34 foloseşte mai

mult de opt angajaţi se califică drepr exploatare capitalistă. Prin urmare, cazul vânzătorului de

seminţe a ajuns subiect de discuţii aprinse în cadrul structurilor centrale, discuţii care au durat până

prin 1982 când Deng Xiaoping le-a pus capăt promovând din nou tactica „să aşteptăm şi să

vedem ce se întâmplă”. În acel moment „mini-făbricuţa” avea deja un număr de 109 angajaţi,

producea nouă tone de seminţe pe zi şi un profit anual de un milion de yuani.

Un alt caz celebru s-a născut în Xiaoshan (provincia Zhejiang) unde un fermier de 15 ani pe

nume Lu Guanqiu se plimba cu bicicleta colectând piese din metal pe care le folosea pentru a

produce piese de schimb artizanale pentru diferite maşini şi electrocasnice. Desigur, toate acestea la

adăpostul discreţiei maxime. În 1993, firma acestui întreprinzător a fost prima din categoria

„manufacturi săteşti-comunale” listată la bursă. În 2007, ocupa locul 33 în lista celor mai bogaţi

oameni de afaceri din China cu o avere estimată la 1.87 mld de dolari în prezent fiind şi cadru

didactic asociat la Universitatea Zhejiang din Hangzhou.

Fondatorul companiei Lenovo care a preluat în 2005 divizia de PC-uri a faimoasei IBM, a

pornit totul de la mici afaceri cu ceasuri şi sandale vândute în faţa Institutului de Cercetări

Informatice din Beijing, unde era angajat, dar fără prea multe satisfacţii. Spiritul antreprenorial, lăsat

să se exprime liber deja (vorbim de anii ‘80), l-a determinat să-şi înfiinţeze o mică firmă care avea

drept sediu social ghereta portarului de la institut. Înarmat cu multe vise şi planuri, Liu Chuanzhi a

evoluat mult de atunci ajungând în 2009 liderul celui de-al patrulea vânzător mondial de

computere cu o cifră de afaceri de 14,9 mld. $.

În domeniul imobiliar, îmbogăţirile au fost şi mai rapide, în special după 2005. Practic, nevoia

unui capital iniţial odată satisfăcută, orice companie putea să se înhame la construcţia noii Chine

34 Micile afaceri agricole sau meşteşugăreşti (ge-ti-hu) formate sub umbrela unei organizări de tip „persoană fizică

autorizată” sau „asociaţie familială” erau permise de lege fiind considerate necesare în anumite regiuni.

din moment ce băncile finanţau cu generozitate acest sector. Un exemplu cunoscut este evoluţia

unui angrosist de porumb din Shenzen (Wang Shi) care a continuat prin a-şi înfiinţa o companie de

comerţ. Aceasta, beneficiind de dreptul de a cumpăra valută, a reuşit să importe o serie de bunuri

cerute cu disperare pe piaţa locală. Într-un final, Wang Shi a fondat compania de construcţii

Vanke care evident a înflorit în această perioadă ajungând cea mai valoroasă companie listată la

bursa din Shenzen cu o capitalizare de peste 30 mld. de euro în 2007.

În paralel cu exploatarea boom-ului imobiliar a funcţionat şi creşterea explozivă a preţurilor

bursiere cu toate că în prima parte a activităţii bursei din Shanghai35 manipulările de piaţă şi

lansarea zvonurilor false au fost principalele activităţi desfăşurate. Totul era caracterizat de o

volatilitate excesivă de pe urma căreia cel mai adesea aveau de suferit micii acţionari. Cu un sistem

complicat de delimitare a acţiunilor în tranzacţionabile şi netranzacţionabile sau procedee

netransparente de publicitate a datelor financiare pentru firmele cotate, ascensiunea fulminantă a

bursei de valori s-a soldat mai mult cu efecte negative. Pentru a preîntâmpina eventuale reluări ale

asaltului asupra bursei din Shanghai, autorităţile au blocat accesul nerezidenţilor la acţiunile

companiilor chinezeşti (există totuşi anumite excepţii) şi au ridicat în mod succesiv nivelul

comisioanelor de tranzacţionare.

Ca şi o paranteză, este de menţionat faptul că în toate marile librării ale Chinei, unul din

standurile permenent vizitate este cel al cărţilor de analiză bursieră (fundamentală dar mai ales

tehnică) care oricum funcţionează mai bine ca şi mijloc de popularizare a metodelor ştiinţifice de

decizie decât emisiunile din media domestică. Adesea, panouri imense prezintă non-stop explicaţii

privind aplicarea indicatorilor tehnici, publicul tânăr nelipsind niciodată. Am observat cu încântare

faptul că în China se citeşte mult, frecvent şi divers, se traduce foarte repede cam tot ceea ce

apare relevant în presa internaţională şi se manifestă o dorinţă evidentă de îmbogăţire a

cunoştiinţelor, de creştere intelectuală şi profesională, prin intermediul cărţilor. Cu toate că un

vechi proverb chinezesc afirmă: „Să citeşti zece mii de cărţi nu e la fel de folositor ca şi o

călătorie pe jos de zece mii de mile”.

Am păstrat pentru final una din cele mai şocante ascensiuni, cea a unui profesor de limbi

străine de la o universitate din Hangzhou (de fapt situată foarte aproape de universitatea parteneră

a U.B.B.), care s-a apucat la un moment dat să construiască o pagină web în limba chineză cu

toate că internetul era aproape inexistent în China. Ulterior aceasta a devenit pagina de business-to-

business Alibaba care în urma unei oferte publice iniţiale la bursa din Hong Kong în 2007 a

35 Bursa din Shanghai a fost reînfiinţată în 26 noiembrie 1990.

obţinut fonduri în valoare de 180 mld. $36 oferta fiind suprasubscrisă într-un procent de 18.600%,

record absolut al tuturor timpurilor. Să nu uităm însă că vorbim de o perioadă târzie a dotcom-

urilor cu toate exagerările de rigoare.

Turismul – o nouă direcţie

de creştere a economiei Chinei

Statisticile recente arată că nici turismul mondial nu va scăpa de dominaţia Chinei în viitorul

apropiat. În 2010, China a fost a treia destinaţie turistică mondială aproximativ 55,98 milioane de

turişti străini călcându-i pragul, excluzându-i pe cei 27 de milioane de vizitatori ai Hong Kong şi

Macao. Veniturile în valută generate pe această cale s-au ridicat în 2009 la suma de 49 mld. $ în

timp ce traficul intern de 1,61 miliarde de vizite a generat un venit puţin peste 100 mld. $.

Cu Marele Zid în topul preferinţelor, urmat de Oraşul Interzis şi complexul istoric dedicat

dinastiei Qin, China doreşte să-şi impună în viitor, pe lista celor mai vizitate locuri, şi celelalte

splendori naturale, culturale şi istorice mai puţin cunoscute în străinătate.

Ţinând cont de întinderea geografică a ţării, China nu este o destinaţie uşoară pentru turistul

obişnuit. De la peisajele distincte ale platoului tibetan, pădurile de bambus ale urşilor panda din

muntosul Sichuan, prin vestigiile Qin ale Xian-ului spre coasta agitată şi cosmopolită a

provinciilor Jiangsu şi Shandong, de la farmecul îngheţat al Harbin-ului, câmpiile înverzite ale

Mongoliei Inferioare, trecând prin capitala Beijing spre peisajele tipic chinezeşti din Zhejiang,

Guizhou şi subtropicalele Yunnan şi Hainan, un vizitator poate experimenta o diversitate geografică,

istorică şi culturală care îşi va lăsa cu siguranţă amprenta adânc în memoria sa. Totuşi, vizitarea

acestor locuri presupune fie costuri ridicate, dacă vorbim de sejururi organizate, fie cunoştiinţe de

limba chineză şi disponibilitatea experimentării unor condiţii nu întotdeauna confortabile, în cazul

aventurilor pe cont propriu.

Unul din primele locuri pe care le vizitează de regulă un turist străin, proaspăt sosit în China,

este aeroportul internaţional din Beijing. Despre construcţia şi arhitectura acestuia am putea spune

multe lucruri, probabil cel mai grăitor ar fi acela că în anul 2000 el nu figura în topul celor mai

intens circulate 30 de aeroporturi din lume pentru ca în 2010 să ocupă poziţia a doua înaintea

unor mărci celebre şi cu istoric precum Heathrow, Haneda sau Charles de Gaulle37. Pornind de

la experienţa proprie, am observat că a te deplasa de la aeroport spre inelele interne ale capitalei

nu presupune deloc un efort sau un cost remarcabil. În acest sens, menţionăm că pentru orientare 36 Cifrele fiind într-adevăr năucitoare e nevoie să dăm anumite referinţe. De exemplu, PIB-ul României în cel mai bun

an al său din ultima perioadă a fost de cca 200 mld. de dolari (2008). 37 Conform unui raport al Airport Council International.

nu este obligatorie cunoaşterea caracterelor chinezeşti, elementele de bază ale limbii engleze fiind

suficiente. Pe urmă, ar fi de lăudat modul natural, logic, în care sunt afişate turiştilor informaţiile

esenţiale, exact în locurile şi la momentele potrivite. Mai mult, din 2009, pe lângă cursele de

autobus publice, navetele speciale şi taxiurile ce deservesc aeroportul non-stop, turistul are

posibilitatea de a ajunge în Piaţa Tien An Men în aproximativ jumătate de oră folosind noile

terminale care fac legătura cu magistralele de metrou ale Beijingului. Evitând total traficul rutier,

care adesea este greu de gestionat în ciuda arterelor largi şi a infrastructurii eficient proiectate,

trenul parcurge extrem de repede cei aproximativ 25 de kilometri, preţul unei curse fiind de doar

20 de yuani (mai puţin de 10 lei). Mai adăugăm că povestea aceasta a infrastructurii, dezvoltată şi

proiectată în mod eficient, se repetă cam în toate marile oraşe ale Chinei incluzând pe lângă

aeroporturi, reţele de autostrăzi sau noduri de cale ferată şi o serie de căi fluviale şi maritime care

fluidizează necesarul de transport al acestei imense economii.

Parteneriatul activ dintre Universitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din

Zhejiang ne-a permis şi o a doua aterizare pe pământ chinezesc de data aceasta la sud de fluviul

Yangtze, în Hangzhou. Cu siguranţă Hangzhou este un oraş aparte al Chinei fiind reşedinţa

provinciei Zhejiang dar şi fostă capitală a Chinei în timpul dinastiei Song de Sud. Poziţia sa

geografică specială şi frumuseţea peisajelor au atras vizitatorii dintotdeauna spre aceste locuri,

chinezii fiind foarte sensibili la manifestările artistice ale naturii. Aceasta a făcut ca oraşul

Hangzhou să devină acum în viziunea chinezilor destinaţia ideală pentru găsirea unui loc muncă

dar mai ales pentru locuit. Oraşul este celebru în special prin faimoasele sale dealuri cultivate cu

ceai, câteva dintre ele producând prohibitivul ceai verde "Longjing" (Fântâna Dragonului)38 dar şi

prin producţia de articole din mătase, aici găsindu-se o celebră piaţă a mătăsii.

Dar pe lângă aceste superlative, comoara cea mai de preţ o reprezintă decorul elegant şi de bun

gust al Lacului de Vest, ansamblu istoric şi cultural de prim rang al Chinei, loc de inspiraţie a

multor poeţi şi literaţi ai dinastiei Song şi Ming, considerat a fi unul din cele mai romantice locuri

în care se poate aprecia cu adevărat gustul autentic al ceaiului verde. În plus, oraşul atrage un

număr mare de turişti în luna august când fluviul Qiantang ce traversează oraşul provoacă cea mai

mare şi mai spectaculoasă maree de pe glob. Astfel, fluxul determină valuri uriaşe de până la şase

metri care înaintează cu viteze de 40–45 km/h impresionând prin forţa pe care o degajă. În rest,

vegetaţia veşnic verde şi o climă subtropicală completează tabloul, contribuind la formarea unei

mărci distinctive în sfera turismului chinez.

38 Preţurile oscilează între 50 şi 600 de euro pentru 500 grame de frunze de ceai.

Pe lângă latura istorică a oraşului, în prezent se derulează un proiect urbanistic imens,

considerat a fi un nou centru financiar al regiunii (CBD). Situat la malul fluviului Qiantang, acest

complex cuprinde deja un centru civic ultramodern şi o serie de clădiri arhitectonice deosebite, în

formă de soare şi lună. Legat de impactul acestui nou centru asupra tranzacţiilor imobiliare locale,

piaţa a înregistrat noi recorduri în ceea ce priveşte preţul unui metru pătrat de spaţiu. Astfel, în

clădirile cu vedere spre fluviu aparţinând noilor ansambluri rezidenţiale, spaţiile de locuit cu

suprafeţe de 120–200 m2, se vând la tarife de 4.000–6.000 € /m2. Am fi tentaţi foarte repede să

comentăm superior acest aspect, legându-l de frecventele fenomene de supraapreciere a preţurilor

imobiliarelor, cu atât mai mult cu cât experimentăm momentan panta descendentă a fenomenului, dar

condiţiile din viitorul nou centru financiar al Chinei sunt cu totul altele decât cele din suburbiile

unui orăşel din Europa Centrală. Cel mai probabil, oraşul va inaugura anul acesta şi o magistrală

de metrou pentru a lega deja uriaşa zonă metropolitană înscriind Hangzhou-ul în lista oraşelor

esenţiale ale economiei Chinei.

Contactul cu campusul universitar ne-a prilejuit numai surprize plăcute. Trecând peste

decorul şi împrejurimile deosebit de pitoreşti ale acestuia am remarcat o atmosferă studenţească

mult diferită de modelul celei lăsate acasă. Probabil atitudinea aceasta nouă a studenţilor faţă de

procesul de învăţământ provine şi din dificultatea cu care se pătrunde în cadrul universităţilor,

admiterea în învăţământul public superior fiind încă centralizată şi punând o presiune ridicată pe

ochii elevilor care sunt convinşi că doar prin depăşirea limitelor proprii pot să se ridice deasupra

unui statut social iniţial mai modest. Cu timpul, a apărut şi componenta privată în învăţământul

superior dar nu ca o alternativă mai facilă la rigoare admiterii publice. Aşa cum ne aşteptam, China

nu şi-a permis să denatureze regulile jocului prin introducerea acestei componente care datorită

competitivităţii şi a regimului de lucru foarte intens pe care le promovează ocupă locuri fruntaşe

în topul instituţiilor academice. Am observat că în preferinţele studenţilor, domeniul tehnic şi

cel al ştiinţelor sunt foarte populare în prezent datorită oportunităţilor de afaceri din domeniu cu

toate că, în ultima perioadă, multe universităţi mizează pe specializările de economie între care cele de

administrarea afacerilor şi comerţ internaţional ocupă locuri fruntaşe.

În loc de concluzii

În timp ce Europa se zbătea în negurile tulburi ale Evului Mediu, imperiul chinez

experimenta, prin dinastia Tang, una din cele mai înfloritoare perioade ale sale. Schimburi

comerciale intense, explorări curajoase ale mărilor şi oceanelor globului, manifestarea înaltă a

spiritului artistic, invenţii de importanţă capitală, expediţii militare îndrăzneţe sau descoperiri

ştiinţifice „inventate” mult mai târziu pe bătrânul continent, toate acestea erau subiectele de

discuţii ale cosmopolitei curţi imperiale din Chang’an. Secolele au trecut, China cea sociabilă a

înflorit dar a şi suferit, a decăzut, şi-a revenit, dar undeva spre finalul secolului al XVIII-lea a

început să-şi închidă încet-încet urechile, ochii şi porţile. Au trebuit să treacă două sute de ani

pentru a reînvia şi reocupa meritatul loc de cinste pe scena lumii.

Una din cele mai rezistente civilizaţii ale omenirii, caracterizată de o inventivitate şi

productivitate legendare, China nu are nevoie de tonurile condescendente şi catalogările admirative

sau critice ale unora ce nu au ce povesti prea multe despre propriul lor istoric. Inspirat de lideri cu

adevărat patrioţi şi dedicaţi, poporul chinez a reuşit să se mobilizeze, munceşte mult, citeşte mult,

se zbate pentru siguranţa financiară a zilei de mâine şi toate acestea într-un mediu social mai

puţin flexibil decât în cazul altor state. Ne exprimăm aşadar cele mai alese sentimente şi un

sincer respect pentru poporul chinez şi realizările sale.

În mod evident, vom încheia printr-un minunat proverb chinezesc:

Dacă vrei un an de prosperitate, cultivă cereale. Dacă vrei 10 ani de prosperitate,

cultivă pomi. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate, cultivă oameni.

Bibliografie selectivă:

Chance, Giles, China and the Credit Crisis. The Emergence of a New World Order, John Wiley & Sons

(Asia), Singapore, 2010.

Cody, Edward, „China’s Leader Puts Faith in Religion: Hu See Growing Spiritual Ranks as Helpful in

Achieving Social Goals”, în Washington Post, 20.01.2008.

Fisac, Taciana; Fernández-Stembridge, Leila, China Today. Economic Reforms, Social Cohesion and

Collective Identities, Routledge, London 2003.

Holbig, Heike, „Sinisierung der Demokratie: Chinas. Parteiführung setzt auf eigene Werte”, GIGA Focus,

12/2007

Holbig, Heike; Gilley, Bruce, „In search of legitimacy in post-revolutionary China: Bringing ideology and

Governance Back”, în GIGA WP, 127/2010.

Hu, Jintao, Conferinţă susţinută la Universitatea Yale, New Haven, 21 April 2006.

http://big5.fmprc.gov.cn/gate/big5/ph.chineseembassy.org/eng/xwdt/ t259486.htm

Jiang, Wenran, „China Debates Green GDP and the Future Development Model”, în China Brief, 16/2007.

Shirk, Susan, China: Fragile Superpower: How China's Internal Politics Could Derail Its Peaceful Rise,

Oxford Univerisy Press, New York, 2007.

Wacker, Gubrun; Kaiser, Matthis , „Sustainability Chinese Style. The Concept of the «Harmonious Society»”,

în SWP Research Paper, 2008/Raportul nr. 06, Berlin, 2008.