Politica financiară

Tema 3

Cuprins

1. Conceptul de politică financiară2. Politica bugetar-fiscală.3. Politica monetar-creditară

Politica

reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii umane, pentru satisfacerea intereselor sale sau un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru conducerea activităţii economice şi sociale.

Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.

La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca ansamblul de

metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în procurarea, alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului suprem al întreprinderii-maximizarea valorii de piaţă.

Politica financiară are următoarele direcţii de manifestare: selectarea proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare; fundamentarea structurii financiare a întreprinderii; asigurarea unui raport optim între capitalul propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu.

Componente a politicii financiare la nivel de întreprindere

Politica de investiţiiPolitica de investiţii ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveşte alocarea de resurse financiare cu scopul de a obţine profit.

Politica de finanţarePolitica de finanţare ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveste finanţarea activităţii sale. În cadrul politicii de finanţare dispunem de următoarele alternative:

a)     finanţarea prin surse interne (prin uzură, profit, venituri din vînzarea activelor fixe şi curente).

b)     finanţarea prin surse externe presupune atragerea de capitaluri din afara întreprinderii (subvenţii publice, credite bancare). Sursele externe pot fi: proprii (rezultă din atragerea de capitaluri noi de la acţionari sau de la asociaţi) şi împrumuate (includ resursele atrase de la bancă sau de la stat)

Politica de dividendPolitica de dividend priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a distrubui dividende la sfirşitul perioadei de gestiune, sau de a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii.

La nivel macroeconomic politica financiară este o parte componentă a

politicii generale a statului şi constituie o activitate de influienţare de către autorităţile publice a proceselor economice şi sociale prin metode şi instrumente de natură financiară în vederea realizării scopurilor macroeconomice:

(ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii valutei naţionale, asigurarea creşterii economice şi stabilitatea preţurilor) şi obţinerii echilibrului general în economie.

Conţinutul politicii financiare este complex şi presupune realizarea următoarelor sarcini:

-elaborarea concepţiei generale a politicii financiare;-determinarea direcţiilor şi a obiectivelor principale a

politicii financiare;-crearea unui mecanism financiar eficient;-asigurarea condiţiilor pentru constituirea resurselor

financiare într-un volum maxim;-repartizarea şi utilizarea raţională a resurselor

financiare publice;-asigurarea reglementării şi stimulării proceselor

economice şi sociale.

Politica financiară are următoarele domenii de manifestare:

a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor băneşti la fondurile financiare publice;

b) repartizarea sau alocarea pe destinaţii şi utilizarea fondurilor băneşti constituite;c) îndatorarea respectiv activitatea de creditare, incluzînd regimul de practicare a

împrumuturilor şi a dobînzilor;d)organizarea şi funcţionarea pieţelor financiare;e)organizarea şi realizarea activităţii privind asigurările de bunuri, persoane şi

răspundere civilă;f)organizarea şi funcţionarea aparatului financiar-bancar;g)organizarea şi exercitarea controlului financiar;h)utilizarea pârghiilor financiare pentru influienţarea activităţii social-economice;i)asigurarea condiţiilor necesare pentru menţinerea echilibrului financiar şi monetar

în economie.j) privatizarea şi naţionalizarea;

Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de:

potenţialul economic al ţării; de nivelul de dezvoltare economică, de resursele naturale care le deţine ţara, condiţiile interne şi internaţionale, metodele de conducere a economiei

naţionale, interesele partidelor politice aflate la

putere, precum şi de alţi factori.

Politica financiară are 2 componente de bază:

- Politica bugetar - fiscală ca parte integrală a politicii financiare reprezintă activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prin venituri şi cheltuieli publice pentru realizarea unor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului general în economie. Politica bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvern prin organele sale specializate (ex.: Ministerul Finanţelor) care pun în aplicare instrumentele politicii bugetar-fiscale: veniturile şi cheltuielile publice.

- Politica monetar-valutară poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie. Politica monetar-valutară include 3 componente: politica monetară, politica creditară şi politica valutară.

Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:

1. politica în domeniul veniturilor bugetare; 2. politica în domeniul cheltuielilor bugetare;3. politica de asigurare a echilibrului bugetar;4. politica în domeniul deservirii datoriei de stat;5. politica în domeniul relaţiilor interbugetare.

Politica în domeniul veniturilor bugetare (politica fiscală) este o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atît

ansamblul reglementărilor privind stabilirea impozitelor şi a taxelor, concretizînd opţiunile statului în materie de impozite şi de taxe, cît şi deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează.

Politica fiscală se prezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale.

Prin conţinutul său politica fiscală urmăreşte: stabilirea nivelului şi a structurii prelevărilor obligatorii, stabileşte activităţile şi veniturile impozabile, regimul scutirilor şi reducerilor de impozite şi asigură redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri

economice, unităţi administartiv-teritoriale, persoane fizice şi juridice.

Politica în domeniul cheltuielilor bugetare ( politica bugetară) concretizează deciziile privind formarea, repartizarea

şi utilizarea resurselor bugetare, utilizează bugetul public naţional atît pentru redistribuirea PIB, cit şi pentru influienţarea proceselor economice şi sociale.

politica în domeniul cheltuielilor publice-trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort financiar.

Politica de asigurare a echilibrului bugetar

O preocupare a organelor de decizie trebuie să constituie încadrarea cheltuielilor totale ale societăţii în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional, deoarece nici o societate nu trebuie să consume mai mult decît produce. Pe plan financiar această cerinţă presupune menţinerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale pe plan intern fără să se recurgă la emisiunea de monedă fără acoperire sau la credite care contribuie la creşterea datoriei publice, scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale, scăderea nivelului de trai al populaţiei.

Politica în domeniul gestiunii datoriei publice

Presupune monitorizarea continuă a dezechilibrului şi a acoperirii acestuia din contul atragerii resurselor financiare externe(interne) pe calea împrumuturilor externe şi interne, monitorizarea mărimii datoriei publice , analiza structurii acesteia în vederea restructurării şi gestiunii ei eficiente.

Politica în domeniul relaţiilor interbugetare

Fiind parte a politicii financiare este orientată spre gestiunea fluxurilor financiare ce asigură echilibrul în cadrul sistemului bugetar al ţării prin aplicarea următoarelor instrumente: transferuri, defalcări de la veniturile generale de stat, ş.a.

Elementele politicii monetar-creditare

Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale politicii generale.

Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie, precum şi a ratei dobînzii pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de procesele economisirii şi investirii şi contracararea inflaţiei.

Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.

Instrumentele politicii monetar-creditare

Politica monetar-valutară este elaborată şi promovată de Banca Naţională care pune în aplicaţie instrumentele politicii monetar-creditare:

1. Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de stat constituie operaţiuni de vânzare (plasare) - cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională a hârtiilor de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani din circulaţie. Vânzarea hârtiilor de valoare conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobânzii creşte, creşte puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hârtiilor de valoare de stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobânzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.

În Republica Moldova se emit 3 tipuri de hârtii de valoare de stat:

1.bonuri de trezorerie- constituie hârtii de valoare de stat emise cu scont şi răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă, având termenul de circulaţie de 28, 91, 182, 273, sau 364 zile;

2.bonuri de acoperire a decalajului de casă sunt hârtii de valoare de stat emise cu scont şi răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă, care au scadenţa nu mai mică de o zi şi nu mai mare de 364 de zile, termenul de circulaţie fiind indicat în Comunicatul oficial de lansare a hârtiilor de valoare de stat;

3.obligaţiuni de stat constituie hârtii de valoare de stat emise pe termen mediu sau lung, cu rata dobânzii fixă sau flotantă şi răscumpărate la valoarea lor nominală la scadenţă.

2. Rata dobânzii

Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea de noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de resurse creditare de la Banca Naţională.

În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunând oferte mari sau mici de resurse creditare pentru vânzare, Banca Naţională influenţează rata dobânzii.

Efectele modificării ratei dobînzii pot fi observate analizînd piaţa monetară: a)     scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei

de muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor; b)    creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia

tendinţei de creştere a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.

3.Rata rezervelor obligatorii presupune ca o parte din depozitele bancare şi

mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în conturi deschise la Banca Naţională ceea ce:

în primul rînd contribuie la asigurarea băncii şi protejarea clientelei,

în al doilea rînd, Banca Centrală mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul creditelor acordate de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de bani.

4.Intervenţia valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin

blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.

Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţa deschisă. Acest instrument presupune operaţiuni de vânzare-cumpărare a dolarilor(euro).

De exemplu dacă cursul valutei naţionale scade, Banca Naţională intervine prin operaţiuni de vânzare a dolarilor, fapt ce contribuie la procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de monedă naţională şi la creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei naţionale creşte, Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă moneda sa, pentru a produce efectul creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se urmăreşte stabilizarea cursului valutar.