Politica de Containment, Crizele Berlinului, Ungaria, Doctrina Brejnev

Tema 4

CONFLICTELE SI CRIZELE RĂZBOIULUI RECE

POLITICA DE CONTAINMENT

CRIZELE BERLINULUI ŞI INTERVENŢIA DIN UNGARIA

DOCTRINA BREJNEV

În anul 1947, „containment”-ul american i-a găsit pe germani „la pământ”, în timp

ce sovieticii se deplasau nestingheriţi cu tancurile pe aproape o treime din teritoriul

german. Fostele state aliate ale Germaniei în cel de-al doilea război mondial – România,

Italia, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda – au semnat la Paris, la 10 februarie 1947, tratatele

de pace cu Naţiunile Unite, dar problema principală din Europa rămânea nerezolvată.

Existau, pe de-o parte, temerile franceze şi britanice faţă de o posibilă declanşare a unui

nou război de către inamicul învins în primăvara anului 1945, fapt ce a determinat

semnarea la Dunkerque, la 4 martie 1947, a unui tratat de alianţă militar franco-britanic.

Pe de altă parte, se profila în continuare ameninţarea Armatei Roşii la adresa statelor din

Europa Centrală şi Occidentală.

În acel context, politicienii din vestul continentului au utilizat aşa-numitul concept

al halterelor, în discuţiile privind găsirea unor soluţii pentru rezolvarea problemelor

postbelice ale securităţii naţionale.1 Astfel, în anii 1947-1948 au fost promovate

concomitent două direcţii generale de acţiune: prima, „europeană”, cea de-a doua,

„atlantică”.

În cazul primei direcţii de acţiune s-a ajuns la formarea Uniunii Occidentale,

consfinţită prin semnarea la Bruxelles, de către Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi

Luxemburg, la 17 martie 1948, a unui tratat de asistenţă mutuală îndreptat „împotriva

oricărei agresiuni”2, cu o durată de valabilitate de 50 de ani.3 Diplomaţii americani şi-au

manifestat interesul faţă de alianţa militară, economică şi culturală care se realiza şi chiar

au sugerat expresia definitorie a obiectivului pe care şi l-au propus statele respective.

1 Thomas Parish, op.cit., p. 79.

2 Cf. André Fontaine, op.cit., p. 142.

3 Cf. Constantin Buchet, NATO: Viziune strategică, diplomaţie şi problema securităţii, în „Dosarele Istoriei”, anul IV, nr. 4 (32)/1999, p. 19.

Totodată, se preconiza ca nord-americanii să se implice masiv în aranjamentele de

securitate europene, aplicarea Planului Marshall constituind o garanţie importantă pentru

politicieni europeni care considerau că „îndiguirea” promovată de Casa Albă nu se

rezuma doar la acordarea unui sprijin economic statelor din vestul Europei. Garanţia

respectivă a căpătat contur chiar în ziua semnării actului de constituire al Uniunii

Occidentale, când preşedintele Harry Truman a declarat: „Hotărârea ţărilor libere ale

Europei de a se apăra ele însele va fi însoţită de o hotărâre egală din partea noastră de a le

ajuta să o facă”4.

Soluţia „europeană” privind securitatea naţională a statelor din vestul

continentului a evoluat şi către crearea Comunităţii Defensive Europene (CDE, Planul

Pleven) în anul 1952. Prin înfiinţarea acestei organizaţii s-a dorit să se alcătuiască o

armată paneuropeană, în care să fie incluse şi contingente vest-germane. Din punct de

vedere numeric, participarea R.F.G. la CDE nu trebuia să depăşească 20% din totalul

forţelor militare europene. În acest fel, sarcinile americane în domeniul apărării Europei

Occidentale se puteau diminua semnificativ, o parte dintre acestea fiind preluate de

unităţile militare vest-germane ce urmau să fie constituite.5 Însă planul respectiv nu a fost

validat de Adunarea Naţională franceză (30 august 1954)6, fapt ce a condus la

intensificarea eforturilor anglo-americane de integrare a Germaniei Federale în structura

de securitate euro-atlantică (NATO) şi în cea europeană (Uniunea Occidentală).

În cazul direcţiei „atlantice” de securitate s-a pus accentul pe „eforturile comune

ale Statelor Unite şi Canadei dincolo de ocean, în timp ce europenii ar fi lucrat împreună

dincoace de ocean”7. Cu alte cuvinte, o acţiune concertată, de-o parte şi de alta a

Oceanului Atlantic, care viza securitatea naţională a statelor europene, SUA şi Canadei,

cu perimetre de acţiune bine delimitate şi cu un scop comun. Materializarea acelei direcţii

de acţiune a reprezentat-o constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord,

consfinţită prin semnarea, la 4 aprilie 1949, a Tratatului de la Washington de către

reprezentanţii Belgiei, Canadei, Danemarcei, Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului,

4 Apud André Fontaine, op.cit., p. 142.

5 Cartea Albă privitoare la politica agresivă a Republicii Federale Germane, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 38.

6 Printr-un artificiu de procedură, parlamentarii au respins cu 319 voturi (contra 264) implicarea Franţei în crearea Comunităţii Defensive Europene.


Marii Britanii, Norvegiei, Olandei, Portugaliei şi SUA. Acesta a constituit şi unul dintre

cele mai importante răspunsuri pe care politicienii occidentali l-au dat Moscovei după

comunizarea statelor din Europa Centrală şi de Est şi instituirea blocadei totale asupra

Berlinului de Vest (24 iunie 1948 – 12 mai 1949).

În contextul acutizării neîncrederii faţă de Aliaţii Occidentali, autorităţile sovietice

au întreprins, la rândul lor, încă din anul 1947 o serie de măsuri pentru întărirea securităţii

naţionale a URSS. Totodată, în iulie 1947, Iosif Stalin nu a acceptat ca Uniunea Sovietică

să participe la Planul Marshall şi a impus liderilor statelor aflate în sfera sa de influenţă să

respingă propunerea americană.

Două luni mai târziu, la iniţiativa lui Iosif Stalin, s-a desfăşurat în Polonia

Consfătuirea informativă a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din

URSS, Bulgaria, România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Franţa şi Italia (Szklarska

Poreba, 22-27 septembrie 1947). În urma discuţiilor, s-a hotărât crearea „Biroului

Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti” (Kominform), cu sediul la Belgrad,

„în vederea organizării schimbului de experienţă şi, în caz de necesitate, a coordonării

activităţii partidelor comuniste pe bază de acord mutual (subl.n.)”8.

Totodată, autorităţile de la Moscova au întreprins demersuri pentru crearea unei

reţele de tratate bilaterale de asistenţă mutuală cu statele aflate în sfera lor de influenţă –

Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Polonia.

Apariţia Kominformului a fost considerată, de o parte a politicienilor din vestul

Europei, o ameninţare majoră a „blocului sovietic” pentru statele care au acceptat

participarea la Planul Marshall şi a fost făcută o analogie cu înfiinţarea Cominternului

(1919-1943). În consecinţă, în partea occidentală a Germaniei au continuat acţiunile

pentru unificarea economică, apoi politică a zonelor de ocupaţie ale Statelor Unite ale

Americii, Marii Britanii şi Franţei din Germania.9 Eşecul conferinţei de la Londra a

miniştrilor de Externe ai SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei (decembrie 1947) a

accentuat apropierea guvernului de la Paris de intenţiile anglo-americane privind

administrarea în comun a zonelor germane aflate sub ocupaţia Aliaţilor Occidentali, 8 Dicţionar politic, coord. B. N. Ponomarev, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 49.

9 Într-un discurs rostit la 6 octombrie 1947, la National War College, George F. Kennan sublinia: „Suntem ameninţaţi nu de puterea militară a ruşilor, ci de

cea politică. [...] Iar dacă ameninţarea nu este exclusiv de natură militară, mă îndoiesc că o putem contracara doar prin mijloace militare”. Apud Wilfried

Loth, op.cit., p. 192; 209.

introducerea unei monede unice şi crearea condiţiilor necesare convocării unei Adunări

constituante pentru întreaga Germanie.

Mareşalul Vasili D. Sokolovski a denunţat la 20 ianuarie 1948, în numele

autorităţilor sovietice, încercările Washingtonului şi Londrei „de integrare a Germaniei

occidentale în blocul militar şi politic occidental”10, însă politica de divizare a ţării a fost

continuată de către ambele tabere.

Crearea Uniunii Europei Occidentale la 17 martie 1948 a fost interpretată de

reprezentanţii Uniunii Sovietice ca o nouă dovadă a neîncrederii manifestate de Aliaţii

Occidentali faţă de Moscova şi, mai mult decât atât, ca o ameninţare la adresa securităţii

URSS. Autorităţile sovietice vedeau în Tratatul de la Bruxelles mijlocul prin care partea

de vest a Germaniei putea să fie integrată într-un viitor apropiat într-o organizaţie care

avea capacitatea politică şi economică şi forţa militară necesare pentru a pune sub semnul

întrebării menţinerea divizării Germaniei şi, implicit, prezenţa Armatei Roşii în inima

continentului european, la Berlin, Rostock, Dresda şi Leipzig.

Reacţia Moscovei faţă de constituirea Uniunii Occidentale nu a întârziat să apară.

La 20 martie 1948, mareşalul Vasili D. Sokolovski a profitat de faptul că în acel moment

era preşedinte al Consiliului Aliat de Control din Germania şi a blocat activitatea acelui

consiliu prin întreruperea şedinţei care avea loc şi părăsirea sălii în care se desfăşurau

discuţiile. Al doilea pas efectuat de autorităţile sovietice a fost instituirea „micii blocade”

asupra Berlinului de Vest (31 martie 1948)11. Această măsură a fost urmată de o blocadă

totală instituită asupra sectoarelor de ocupaţie ale Aliaţilor Occidentali din Berlin (24

10 André Fontaine, op.cit., p. 146.

11 În ziua de 31 martie 1948, generalul american Lucius D. Clay, responsabil cu problemele civile din sectorul american din Germania, a fost informat oficial

de mareşalul Vasili D. Sokolovski, comandantul-şef al forţelor de ocupaţie ale Armatei Roşii din Germania, că organele sovietice urmau să controleze

identitatea şi bagajele călătorilor care utilizau trenurile militare ce plecau din zonele de ocupaţie ale Aliaţilor Occidentali spre Berlin. Mareşalul Vasili D.

Sokolovski şi-a motivat măsură adoptată, afirmând că în acest fel se îmbunătăţea activitatea administrativă în sectorul sovietic. Moscova a impus, apoi,

restricţii şi în transportul rutier şi în traficul fluvial, astfel că, la sfârşitul lunii mai 1948, circulaţia între Berlin şi sectoarele occidentale ale Germaniei era

practic paralizată.

Ca urmare a înrăutăţirii situaţiei politice din Europa, Senatul Statelor Unite a adoptat Rezoluţia Vandenberg (11 iunie 1948), prin care a fost aprobată

participarea SUA la aranjamentele de securitate de pe continentul european. S-a făcut astfel un pas extrem de important pentru crearea Organizaţiei

Tratatului Atlanticului de Nord. În acelaşi timp, a fost anunţată decizia Aliaţilor de a introduce o monedă unică în zonele lor de ocupaţie din Germania,

precum şi în Berlinul de Vest. Sovieticii au respins iniţiativa Aliaţilor şi au anunţat că vor impune o monedă proprie în partea de est a Germaniei, în cazul în

care Aliaţii nu renunţau la ideea unificării monetare. Cf. Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint,

Bucureşti, 2002, p. 93; Thomas Parish, op.cit., p. 36; André Fontaine, op.cit., p. 147.

iunie 1948). Americanii, britanicii şi francezii au răspuns la presiunile sovietice prin

crearea imediată a unui pod aerian, prin intermediul căruia i-au aprovizionat pe berlinezii

din sectoarele supuse blocadei.12

Sovieticii nu au reuşit să împiedice divizarea Germaniei prin instituirea blocadei

totale asupra Berlinului de Vest. La 8 mai 1949, Consiliul parlamentar german, constituit

în sectoarele occidentale ale ţării, a adoptat Legea fundamentală de la Bonn a Republicii

Federale Germania, punându-se astfel bazele unui nou stat german. Replica Moscovei a

survenit câteva luni mai târziu, când Consiliul poporului german din zona de ocupaţie

sovietică a proclamat formarea Republicii Democrate Germane (7 octombrie 1949).

Astfel, previziunile doctrinei Truman şi tezele lui Jdanov s-au materializat prin divizarea

Germaniei. Începând din primăvara anului 1949, nodul gordian al confruntării dintre Est

şi Vest pe continentul european l-a reprezentat chestiunea germană.

Conflictul militar din Coreea este considerat cel mai devastator din prima parte a

Războiului Rece. La momentul divizării Coreei, secretarul de stat american, J. Byrnes, a

înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai spre nord posibil. SUA a sugerat ca

Paralela 38 să constituie linia de demarcaţie dintre cele două zone, iar propunerea

respectivă a fost acceptată de Stalin deoarece, chiar dacă lăsa două treimi din populaţie în

sud, plasa sub influenţa sovietică zona nordică – care era mult mai industrializată. Ca

urmare, URSS a instalat la guvernare un Partid Comunist, care să servească intereselor

sovietice, suprimând în acelaşi timp ţi revoltele anti-comuniste. SUA, considerând

Coreea ca fiind de o importanţă strategică redusă, a decis să instaleze un guvern autohton

şi să se retragă cu un minim de efecte negative. A urmat organizarea alegerilor libere în

mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea Constituţiei Republicii

Coreea.

În acest timp, în nord, URSS a contraatacat prin instituţionalizarea Republicii

Democrate Populare Coreene şi şi-a retras trupele în luna decembrie 1948, iar SUA au

urmat exemplul sovieticilor, retrăgându-şi de asemenea trupele. Deoarece SUA nu dorea

12 Prin intermediul podului aerian, Aliaţii Occidentali au pus la dispoziţia locuitorilor din Berlinul de Vest aproape 2,5 milioane tone de produse de strictă

necesitate, combustibil ş.a. în perioada iunie 1948 – mai 1949. Succesul operaţiunii respective i-a determinat în cele din urmă pe sovietici să renunţe la

blocadă. În ziua de 12 mai 1949, autorităţile sovietice au redeschis o autostradă care făcea legătura între Berlin şi zonele germane ocupate de Aliaţii

Occidentali, însă au fost menţinute pentru o perioadă anumite restricţii. Thomas Parish, op.cit., p. 38; Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, Istoria relaţiilor

internaţionale, vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 16.

să asiste la o prăbuşire a Coreei de Sud, a furnizat guvernului de la Seul suficient suport

economic şi militar pentru a putea face faţă provocărilor interne şi atacurilor de guerilă.

Până în 1950, Coreea de Sud şi-a consolidat securitatea internă. Liderul nord-coreean,

Kim II Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud, motivând că

celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o

revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Astfel, la 25 iunie 1950, doua corpuri de

armată nord-coreene au invadat sudul, trecând paralela 38. Decizia Statelor Unite de a se

implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă de naţiunea

coreeană sau datorită importanţei sale strategice, ci din dorinţa amortizării tensiunilor

generate de URSS în sistemul internaţional.

Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian

şi naval. Însa curând (până la sfârşitul lunii iunie 1950), s-a conturat nevoia unei implicări

mai active, astfel încât preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre în

apărarea Coreei de Sud. La 7 octombrie 1950, o rezoluţie britanică, aprobată cu o

majoritate covârşitoare de Adunarea Generală a ONU, a împuternicit forţele ONU să

traverseze Paralela 38, să restabilească ordinea în Peninsulă şi să organizeze alegeri

libere. La sfârşitul lunii noiembrie 1950, generalul american MacArthur lansează

ofensiva finală, în dorinţa de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acţiunea sa a coincis cu

contraofensiva chineză. La data de 6 decembrie 1950, forţele comuniste au ocupat

P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. În

ajunul Anului Nou, forţele chineze şi nord-coreene au lansat o altă ofensivă majoră,

capturând Seulul.

In iulie 1951, URSS s-a arătat dispusă la negocieri, însă acestea au fost deosebit

de dure, întinzându-se pe o perioadă de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat în

noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului

(conferind o poziţie uşor avansată Coreei de Sud faţă de Paralela 38). În octombrie 1952,

Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi, odată cu respingerea ei de către

comunişti, s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinită. Un factor

decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost decesul lui Stalin (5 martie 1953). Prezent

la Moscova pentru funeralii, ministrul chinez Zhou En-lai a sugerat reaşezarea la masa

tratativelor şi, constatându-se acordul tuturor părţilor implicate în conflict, negocierile au

fost reluate. Din nou acestea au fost deosebit de dificile, fiind îngreunate de rezistenţa

liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistiţiu ce ar fi lasat Coreea divizată. De

asemenea, negocierile au fost împovărate de intensitatea bombardamentelor aeriene

americane, precum şi de puternica ofensiva finală a armatei chineze. Armistiţiul s-a

semnat la Pan Mun Jon pe 27 iulie 1953, la 5 luni dupa moartea lui Stalin. Bilanţul

războiului: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni şi 1,3 milioane de sud-

coreeni au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în

luptă şi peste 100.000 au fost răniţi.

Conflictul din Extremul Orient, declanşat la 25 iunie 1950, a agravat foarte mult

tensiunile existente între statele capitaliste şi ţările blocului comunist. Pe fondul

implicării masive a trupelor chineze în război, în favoarea Republicii Populare Democrate

Coreene, generalul american Douglas MacArthur a propus la un moment dat utilizarea

bombelor atomice împotriva Chinei, însă preşedintele Harry Truman s-a opus categoric.13

Este posibil ca Iosif Stalin să fi coroborat datele pe care le avea despre activitatea intensă

desfăşurată de Statele Unite ale Americii în favoarea Coreei de Sud, în a doua parte a

anului 1950, cu informaţiile furnizate de serviciile de spionaj sovietice despre conţinutul

Documentului nr. 68 al Consiliului Securităţii Naţionale. În consecinţă, liderul de la

Kremlin a acordat sprijin politic, economic, diplomatic şi militar Republicii Populare

Democrate Coreene şi Chinei pentru a se opune politicii promovate de Statele Unite ale

Americii în Coreea de Sud.

În condiţiile în care relaţiile politice, economice, diplomatice şi militare

internaţionale după anul 1948 se caracterizau prin existenţa unei stări de permanentă

neîncredere între cele două superputeri, SUA şi Uniunea Sovietică, Iosif Stalin a avut la

dispoziţie, la un moment dat, şi o serie de informaţii strict secrete, care dezvăluiau

conţinutul discuţiilor purtate la Washington de preşedintele Harry Truman cu prim-

ministrul britanic Clement Attlee în perioada 3-8 decembrie 1950. Donald Maclean, un

diplomat britanic care furniza de mulţi ani informaţii serviciilor de spionaj sovietice, a

oferit Moscovei atât minutele de la începutul convorbirilor între preşedintele Harry

13 Pentru a menţine, totuşi, autorităţile nord-coreene şi chineze sub o presiune psihologică puternică, preşedintele Harry Truman a răspuns la 30 noiembrie

1950 unui reporter care l-a întrebat despre posibilitatea folosirii în Coreea, de către armata americană, a bombei atomice: „Ipoteza utilizării oricărui tip de

armă este implicită în însăşi posesia armei respective“. Apud Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB – Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la

Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 278-279.

Truman şi prim-ministrul britanic Clement Attlee, cât şi documentele de evaluare a

rezultatelor obţinute de premierul britanic în urma întâlnirilor repetate care au avut loc în

capitala Statelor Unite, în luna decembrie 1950. În plus, agentul sovietic a reuşit să

submineze în anul 1950 încercările diplomaţilor Marii Britanii şi SUA de oprire a

războiului în Coreea, furnizând reprezentanţilor Chinei şi RPD Coreene, prin intermediul

Moscovei, informaţii despre strategia şi poziţiile de negociere adoptate de britanici şi

americani. Agentul sovietic a fost capabil să informeze Kremlinul despre faptul că

Washingtonul nu dorea să fie utilizată bomba atomică în Coreea, precum şi despre teama

manifestată de cabinetul de la Londra în legătură cu posibilitatea extinderii conflictului

militar din Extremul Orient. Premierul britanic s-a pronunţat la Washington în mod clar

în favoarea evitării unui război cu China deoarece acesta implica o angajare majoră a

forţelor militare americane în Asia şi, totodată, o slăbire a apărării Europei occidentale în

faţa unei Armate Roşii imprevizibile. De asemenea, Donald Maclean a oferit Moscovei

informaţii despre modul în care preşedintele SUA şi premierul britanic abordau problema

reînarmării Republicii Federale Germania. Pe de o parte, NATO avea nevoie în acel

moment de efective militare mult mai mari, iar pe de altă parte cheltuielile alianţei erau

din ce în ce mai greu de suportat de SUA, principalul finanţator. Soluţia la aceste

probleme o putea oferi guvernul de la Bonn, atât din punct de vedere militar, cât şi din

punct de vedere financiar, însă cu condiţia ca URSS şi statele vecine cu Republica

Federală Germania să accepte crearea unor unităţi militare vest-germane şi includerea

acelei ţări în sistemul de securitate colectivă alcătuit în vestul Europei (Uniunea

Occidentală, NATO şi, la un moment dat, Comunitatea Defensivă Europeană). A existat

în acest sens o propunere a premierului francez René Pleven (24 octombrie 1950) privind

crearea unei armate paneuropene, cu participarea Germaniei Federale şi a Italiei şi este

evident faptul că Harry Truman şi Clement Attlee au agreat o astfel de sugestie venită din

partea Franţei şi au purtat discuţii pe această temă la Washington, în decembrie 1950.14

Pe de altă parte, Ernest Bevin, ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, a afirmat la

5 ianuarie 1951, în cadrul reuniunii prim-miniştrilor statelor din Commonwealth, că

trupele de „voluntari chinezi” fuseseră angajate în războiul din Coreea în octombrie 1950

14 Cf. Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op.cit., p. 278-279; David Holloway, op.cit., p. 273; Vojtech Mastny, op.cit., p. 29; Jiři Fidler, Petr Mareš, op.cit., p. 74-

80.

pentru ca democraţiile occidentale să menţină un mare număr de unităţi militare în

Orientul Îndepărtat, blocându-se în acest fel planurile militare de apărare a vestului

Europei elaborate de statele membre ale NATO şi ale Uniunii Occidentale. Declaraţia

respectivă a fost făcută la doar o lună de zile după discuţiile care au avut loc la

Washington între Harry Truman şi Clement Attlee. Astfel, se confirmă în mod indirect

faptul că liderii Marii Britanii şi Statelor Unite urmau să întărească în mod semnificativ

dispozitivele militare din Europa de Vest în perioada imediat următoare. O asemenea

informaţie, oferită în decembrie 1950 de spionul Donald Maclean, era esenţială pentru

Iosif Stalin, care urmărea păstrarea echilibrului de forţe militare din Europa realizat la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Analizând faptele, se poate presupune faptul că documentele trimise de Donald

Maclean superiorilor săi au ajuns în mâna lui Iosif Stalin. Importanţa lor este de

netăgăduit şi se impunea ca acesta să fie informat imediat. Astfel apare şi o nouă ipoteză

privind una dintre posibilele cauze ale declanşării procesului de înarmare a statelor

comuniste din Europa în ianuarie 1951: informaţiile furnizate serviciilor secrete sovietice

de Donald Maclean, în decembrie 1950, l-au convins pe Stalin să înarmeze în cel mai

scurt timp Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria.

Evenimentele din Ungaria din toamna anului 1956 trebuie înţelese în corelaţie cu cele

similare din Polonia, ele marcând momente de referinţă în aşa numitul proces de

destalinizare din statele socialiste est-europene. În cazul Poloniei, după discursul

nepublicat al noului lider de la Kremlin, Nikita Hruşciov, care a condamnat abuzurile din

perioada lui Stalin, inclusiv în statele socialiste frăţeşti, a însemnat pentru polonezi o

serie de măsuri reparatorii. Aceasta a vizat eliberarea deţinuţilor politici (circa 4 500),

precum şi reducerea pedepselor pentru cei care rămâneau în detenţie.15 În pofida acestor

măsuri lumea a ieşit în stradă reclamând mai multă hrană (în special carne), care era

cartelată, sindicate libere şi plecarea trupelor sovietice. Pe 28 iunie 1956 s-au revoltat

metalurgiştii din Poznan, producându-se încăierări soldate cu morţi, răniţi şi arestaţi. Deşi

polonezii erau cunoscuţi pentru spiritul lor de sacrificiu în numele unor idei , totuşi

situaţia a fost detensionată. În conducerea la vârf a partidului comunist, numit atunci

Partidul Muncitoresc Unit, a avut loc o plenară (a VIII-a) în cadrul căreia a fost ales prim

15 Luc de Vos, Le monde maitrise – Histoire des relations internationales apres 1945, Edition J.M. Coblet, 2002, p. 72.

secretar Wladislaw Gomulka, exclus în 1949 (la plenara a III-a din noiembrie) sub

acuzaţia de idei revizioniste, titoiste. La aceeaşi Plenară, desfăşurată între 19-20

octombrie 1956, a fost demis din funcţia de ministru al apărării, mareşalul sovietic

Konstantin Rokosowski (1896-1968), polonez de origine, dar intrat în rândurile Armatei

Roşii, evidenţiat în luptele de la Stalingrad şi comandant al Frontului I Bielorus, numit

prin voinţa arbitrară a lui Stalin, ministru al apărării şi comandant şef al armatei poloneze

în 1949. Pentru polonezi prezenţa sa în fruntea armatei era un simbol greu suportabil al

dominaţiei sovietice. În plus el a rămas pasiv, din ordinul lui Stalin, la masacrarea

participanţilor la insurecţia poloneză de la Varşovia în vara lui 1944, şi tot el a fost cel

care, în calitate de ministru, a pus armata să tragă în demostranţii de la Poznan. El n-a

plecat singur înapoi la Moscova, ci împreună cu 32 de generali sovietici aflaţi în funcţii

de comandă în armata poloneză.

Hruşciov a reacţionat cu prudenţă. Dacă pe 19 octombrie 1956 el a venit la

Varşovia în fruntea unei delegaţii puternice (Molotov, Mikoian, Kaganovici şi mareşalul

Ivan S. Konev, comandant suprem al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la

Varşovia), după o primă rundă de convorbiri furtunoase, a dispus revenirea în cazărmi a

trupelor sovietice aflate pe teritoriul Poloniei şi însărcinate să „restabilească” ordinea

preferată la Moscova. Pe 22 octombrie, Hruşciov a confirmat schimbările făcute. El a

obţinut angajamentul noii conduceri poloneze de a păstra sistemul socialist, cât şi

prezenţa în Tratatul de la Varşovia. În privinţa îndepărtării mareşalului Rokosovscki,

Hruşciov va declara mai târziu, ca o motivare: „el nu era un polonez polonez, ci un

polonez sovietic”16.

În delegaţia adusă de Hruşciov la Varşovia s-a aflat şi comandantul suprem al

Forţelor Armate Unite ale Tratatului. Pentru Uniunea Sovietică era esenţială prezenţa

Poloniei în noua alianţă, teritoriul ei fiind zona de legătură cu trupele sovietice staţionate

în RDG, iar în ultimele secole prin acest spaţiu au mărşăluit trupele vest-europene

(conduse de Napoleon, Kaiserul Wilhelm al II lea, Hitler) care au luptat pe teritoriul

imperiului ţarist, apoi sovietic. În plus Polonia a fost desfiinţată ca stat şi împărţită între

vecini (Austria, Prusia, Rusia) tocmai pentru a avea sub control direct acest teritoriu al

câmpiei poloneze. O posibilă ieşire a Poloniei din Tratatul semnat tocmai la Varşovia ar

16 Thomas Parish , op.cit., p.253.

fi însemnat o pierdere de substanţă, nu doar formală (Tratatul trebuind astfel să-şi

schimbe titulatura). Problema importanţei geostrategice a Poloniei în angrenajul alianţei

va fi reluată la începutul anilor 1980, în timpul crizei poloneze (1980-1981), cât şi în

1989, când a fost acceptată opoziţia la guvernare prin sindicatul „Solidaritatea”. În 1956,

polonezii, probabil trăgând învăţăminte din experienţele lor atât de tragice din

confruntările lor deschise cu ruşii (şi sovieticii) s-au limitat în a reclama plecarea trupelor

sovietice. Au trebuit să se mulţumească doar cu cea a mareşalului Rokosovski şi suita sa

de 32 de generali sovietici.17

Dacă la Varşovia s-a ajuns la o înţelegere, la un compromis , care a detensionat

situaţia şi în Polonia a urmat o perioadă de linişte , în schimb, coincidenţă, chiar în acele

zile la Budapesta şi în restul Ungariei evenimentele s-au precipitat, ajungându-se la o

situaţie revoluţionară, la confruntări interne şi intervenţia directă a trupelor sovietice,

soldate cu morţi, răniţi, arestaţi şi emigranţi.

Lupta ungurilor împotriva dominaţiei sovietice, scria Henry Kissinger, sortită unui

deznodământ tragic, a izbucnit dintr-un amestec exploziv de imperialism istoric rus,

ideologie sovietică şi naţionalism ungar feroce. Într-un anume sens, Ungaria nu a fost

decât o victimă în plus a expansionismului rus, care se manifesta fără încetare din vremea

lui Petru cel Mare. Din punct de vedere istoric, statul rus căutase să reprime naţiunile care

încercaseră să ducă o politică într-adevăr independentă la graniţele Rusiei, tentaţie care a

persistat şi în perioada Războiului Rece.18

Modelul sovietic de dezvoltare a Ungariei a fost mai greu asimilat de unguri, mai

ales în condiţiile în care represiunea de tip stalinist a fost deosebit de dură, liderul

comunist Matyas Rakosi fiind foarte detestat, imputându-i-se numeroase execuţii, în

primul rând a rivalului său, ministrul de externe Rajk Laszlo, cât şi reducerea efectivelor

partidului prin epurări cu aproape o treime.19 În 1953 însuşi noua conducere de la

Kremlin, după moartea lui Stalin, a dispus schimbarea sa din funcţie, atât de temutul şi

brutalul Beria reproşindu-i, între altele, că deşi, Ungaria fusese condusă de diverse

minorităţi, nu avuse niciodată un rege evreu şi conducerea sovietică nu era dispusă să

17 Luc de Vos, op.cit., p. 72.

18 H. Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 499.

19 J. Fr. Soulet, op.cit., p. 57.

accepte unul acum.20 Totuşi Rakosi revine la conducere, răsturnându-l pe succesorul său,

Imre Nagy, care avea reputaţia de comunist reformat, care fusese întemniţat de Rakosi. În

plus, în acea perioadă Imre Nagy a reuşit să publice o broşură în care punea în discuţie

dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în afacerile interne ale statelor comuniste

prietene.21

Raportul prezentat de Hruşciov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist

(14-25 februarie 1956) deşi nepublicat, a deschis noi perspective acţiunii de destalinizare,

de slăbire a presiunii sovietive. Dizidenţa şi rezistenţa lui Tito în Iugoslavia, datorită

sprijinului efectiv, economic şi militar, al statelor occidentale şi SUA, în cadrul politicii

de stăvilire a expansiunii sovietice, comuniste, a fost un exemplu de socialism naţional,

pe care şi-l doreau şi alte state aflate în sistemul sovietic. Stalin a fost foarte dur cu orice

semn de aderare la idei titotiste. Succesorii săi, prinşi în lupta pentru putere, au slăbit

controlul. În plus, în 1955, conducerea a acceptat semnarea tratatului de pace cu Austria

şi consfinţirea neutralităţii ţării, sub garanţia celor două superputeri şi a ONU Aşa cum au

recunoscut americanii şi sovieticii, Austria, împreună cu Elveţia, formau un fel de cordon

neutru, interpus între cele două blocuri militare rivale. Ungurii au crezut, peste un an şi

jumătate, că ar putea prelungi acest cordon al neutrilor, care să includă şi ţara lor şi care

ar putea primi sprijin, aşa cum s-a întâmplat cu iugoslavii lui Tito. Numai că în toamna

lui 1956 situaţia era nefavorabilă unor asemenea idei şi intenţii.

La Budapesta situaţia era deosebit de tensionată, chiar la vârful conducerii

comuniste datorită schimbărilor continue. Astfel, Matyas Rakosi a fost din nou înlocuit,

dar cu apropiatul său colaborator, Erno Gero. Ungurii erau la curent cu derularea

evenimentelor din Polonia şi reuşita revenirii la conducere a lui W. Gomulka la Varşovia

a fost un semnal care i-a încurajat.

Primele manifestări, în ordine cronologică, sunt considerate cele din 21

octombrie, din oraşul Gyor, unde la un miting, dramaturgul Gyula Hay, laureat la

premiului „Kossuth” pentru literatură, a sintetizat revendicările participanţilor, cerând

retragerea trupelor sovietice. Aceeaşi revendicare o avuseră în vară demonstranţii de la

Poznan. În cererea lor ungurii se prelevau (aşa cum o vor face şi românii, dar cu foarte

20 Apud. H. Kissinger, op.cit., p. 502.

21 Ibidem, p. 503.

mult tact), de prevederea conţinută în Tratatul de pace de la Paris, semnat în 1947, prin

care prezenţa trupelor sovietice în Ungaria era legată de necesarele legături cu trupele

sovietice aflate în Austria. Ori, în noile condiţii, forţele Armatei Roşii, nu numai că au

rămas pe teritoriul Ungariei, dar o parte din cele retrase din Austria, au fost aduse la ei şi

au format, din septembrie 1955, aşa numitul Corp sovietic specializat, o parte din

efectivele sale (în special diviziile 2 şi 13) ar fi făcut parte din cele destinate Forţelor

Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia.22

Revendicarea legată de retragerea trupelor sovietice a fost reluată şi de cei circa

4000 de studenţi reuniţi pe 22 octombrie la Budapesta la Şcoala de arte şi meserii.

Prezenţa trupelor Armatei Roşii era conţinută în Tratatul de prietenie, cooperare şi

asistentă mutuală dintre Republica Ungară şi URSS semnat la Moscova, pe 18 februarie

1948, precum şi Tratatul de pace semnat la Paris pe 10 februarie 1947, în care se

specifică faptul că va avea loc retragerea tuturor trupelor aliate în termen de 90 de zile de

la intrarea în vigoare a Tratatului de pace, cu excepţia unor forţe armate sovietice

necesară menţinerii liniilor de comunicaţii cu armata sovietică din Austria.23 În condiţiile

în care pe 23 octombrie au avut loc primele înfruntări sângeroase între demonstranţi şi

forţele de ordine, s-a trecut la o nouă revendicare, mult mai radicală, adică ieşirea din

structurile militare ale Tratatului de la Varşovia.

La 27 octombrie s-a dat publicităţii un manifest semnat de „Noul Guvern

Provizoriu Revoluţionar Maghiar” şi Comitetul Apărării Naţionale, în care, la punctul 3

din cele 5 revendicări, se solicită „Abrogarea imediată a Tratatului de la Varşovia.

Trupele sovietice trebuie evacuate paşnic din ţară”24.

Cu trei zile mai înainte, în 24 octombrie, după remanierea guvernului condus de

Imre Nagy, la Radio Budapesta au fost citite două comunicate, în al doilea, dar nesemnat

de premierul Nagy, se arăta că „guvernul ungar, neţinând seama de situaţia extraordinar

de gravă, creată în urma atacurilor mârşave, cu arma în mână, comise de bande

contrarevoluţionare, pe care nu era pregătit să le respingă, a hotărât să facă apel la trupele

22 Miklos Horvath, Varşavskii Dogovor i Vengherskaia revoliuţiia 1956 goda, în Case Studies of the Cold War, 17- 22.04.2001, Bucharest, p. 39.

23 Relaţiile internaţionale, vol. I, p. 50.

24 R.J. Dupuy, M. Bettati, op.cit., p. 45.

sovietice staţionate în Ungaria, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia”25. Totuşi,

textul Tratatului invocat nu conţinea clauze care să prevadă acordarea de asistenţă unui

guvern ameninţat de dezordini interne, ci numai în caz de atac armat din partea vreunui

stat sau grup de state (articolul 4 al Tratatului).

Evenimentele s-au precipitat. În ziua următoare, adică pe 25 octombrie, la prânz,

în fruntea Partidului celor ce muncesc din Ungaria (cum se numea atunci) a devenit prim

secretar Janos Kadar, în timp ce Imre Nagy, şef al guvernului. Astfel, cei doi protagonişti

ai scenei politice din acel moment dramatic, căpătau legitimitatea puterii pe linie de

partid şi, respectiv, de stat – dar Kadar se putea prevala de prevederea că partidul are rol

conducător în stat, şi şi-a putut asuma responsabilitatea apelului la intervenţia trupelor

sovietice pentru înăbuşirea revoluţiei şi restabilirea ordinii socialiste.

În discursurile de investitură, Janos Kadar s-a pronunţat pentru negocieri urgente

cu guvernul sovietic „într-un spirit de egalitate deplină pentru a se ajunge la o soluţionare

justă şi echitabilă”, iar Imre Nagy a fost şi mai explicit angajându-se să ia iniţiativa „unor

negocieri între Ungaria şi URSS, îndeosebi în ceea ce priveşte retragerea trupelor

sovietice”26.

În aceeaşi zi, adică 24 octombrie, la Budapesta a sosit o delegaţie sovietică, cu Suslov şi

Mikoian, care tocmai au participat la reglementarea amiabilă a situaţiei tensionate din

Polonia. După lungi dezbateri se pare ca emisarii sovietici erau dispuşi să accepte o

rezolvare în manieră poloneză, iar în 28 octombrie tancurile sovietice au început să se

retragă din capitală. Când lucrurile păreau să se domolească, la 27 octombrie, şeful

diplomaţiei americane John Foster Dulles a ţinut un discurs în Dallas în care a dat

impresia că SUA sperau să atragă Ungaria în afara orbitei sovietice, fără ca Moscova să

bage de seamă. Orice ţară est-europeană care o rupea cu Moscova, a spus Dulles, putea

conta pe sprijinul american. Iar ajutorul respectiv nu avea să fie condiţionat de adaptarea

de către aceste ţări a unei anumite forme de societate. Cu alte cuvinte pentru a beneficia

de ajutorul american era suficient ca să se urmeze modelul titoist şi să se părăsească

Tratatul de la Varşovia.27

25 Le revolution hongroise – Les documents de la Tribune Libre, Paris, Plon, 1957, p. 36.

26 Ibidem, p. 109.

27 H. Kissinger, op.cit., p. 505.

În aceeaşi zi, în Consiliul de Securitate, SUA au făcut referire la „situaţia creată de

acţiunea forţelor militare străine în Ungaria”28, dar discuţiile s-au prelungit până pe 4

noiembrie, când s-a supus la vot o rezoluţie, blocată cu veto de sovietici. În acelaşi timp,

postul de radio „Europa Liberă” şi-a asumat sarcina de a interpreta atitudinea americană,

îndemnându-i pe unguri să accelereze ritmul revoluţiei lor şi să respingă orice

compromis.29

Să nu uităm că atunci se consumau două alte evenimente majore care captau

atenţia opiniei publice şi politicienilor. Alegerile prezidenţiale din SUA, programate pe 4

noiembrie 1956, care i-au adus preşedintelui Dwight Eisenhower, cel de-al doilea

mandat, cât şi intervenţia anglo–franceză în zona Canalului de Suez începută pe 29

octombrie 1956, care a fost condamnată, atât de URSS, dar şi de SUA.30 În acest context,

pe 29 octombrie, reprezentantul SUA la ONU, Charles Bohlen a primit o telegramă pe

care trebuia să o transmită urgent conducerii sovietice în care se specifica faptul ca

Statele Unite nu privesc Ungaria şi, de altfel nici un alt membru al blocului sovietic, ca

un potenţial aliat militar.31

28 Ibidem, p. 504.

29 Ibidem.

30 Criza Suezului este un episod al Războiului Rece constând din atacarea Egiptului de către Franţa şi Marea Britanie în scopul redobândirii controlului

asupra Canalului Suez. În conflictul respectiv, guvernele de la Paris şi Londra au apelat la ajutorul autorităţilor de la Tel-Aviv. Armata isrealiană a fost

implicată direct şi în mod premeditat în acţiuni de luptă împotriva Egiptului pentru ca Franţa şi Marea Britanie să poată interveni între cele două părţi şi să

susţină că forţele anglo-franceze trimise în Egipt au ca scop pacificarea zonei de conflict.

Criza politico-militară din Egipt a izbucnit ca urmare directă a hotărârii lui Gamal Abdel Naser din 26 iulie 1956 de a naţionaliza Canalul Suez, respectiv

respingerea ofertei americano-britanice de a construi barajul de la Assuan, lucrare care urma să permită irigarea unui milion de hectare în Egipt şi să rezolve

o parte din problemele de aprovizionare cu alimente a ţării.

Hotărârea lui Nasser a avut repercursiuni negative asupra Marii Britanii, care era principala beneficiară a veniturilor obţinute din tranzitarea Canalului de

Suez, precum şi pentru Franţa. Negocierile nu au dus la nici un rezultat şi astfel Franţa şi Marea Britanie s-au pus de acord cu Israelul, stabilind în secret un

plan la 22 octombrie 1956. Potrivit acestuia, Israelul a atacat Egiptul pe 29 octombrie 1956, iar Franţa şi Marea Britanie, sub pretextul asigurării securităţii

canalului, au adresat un ultimatum Egiptului si Israelului, cerând retragerea trupelor lor la o distanţă de 15 km de Canalul de Suez. În cazul unui refuz

(presupus a fi anunţat de către Nasser), trupe franceze şi britanice trebuiau să ocupe Canalul de Suez.

Aceasta operaţiune militară franco-britanică a fost văzută ca o acţiune colonială de către statele lumii a treia, iar URSS a profitat de aceasta pentru a înăbuşi

în sânge revoluţia din Ungaria, declanşată în aceeaşi perioadă. Americanii au fost nemulţumiţi de deciziile Franţei şi Marii Britanii şi au intervenit rapid

pentru retragerea trupelor franco-britanice şi israeliene din Egipt.

31 Agnes Heller, Ferenc Ferhler, De la Yalta la Glosnost, Timişoara, Editura de Vest, 1993, p. 93.

În Consiliul de Securitate o primă rezoluţie de condamnare a acţiunii „forţelor

armate străine în Ungaria” a fost blocată de veto-ul reprezentantului permanent sovietic.32

După 28 octombrie, odată cu retragerea trupelor sovietice în garnizoane situaţia se calma.

Potrivit unor mărturii, Nikita Hruşciov ar fi declarat atunci la o recepţie la ambasada

Turciei la Moscova, că ar preconiza pentru Ungaria un statut de neutralitate, similar celui

al Finlandei, ceea ce ar fi inclus, prin definiţie, abrogarea apartenenţei Ungariei la

Tratatul de la Varşovia.33 Cert este că pe 31 octombrie 1956, oficiosul sovietic „Pravda” a

publicat în paginile sale „Declaraţia oficială a Guvernului URSS” în care se precizează că

acesta „se arată gata să angajeze negocieri cu guvernul Republicii Populare Ungare şi cu

alţi semnatari ai Tratatului de la Varşovia, în ceea ce priveşte problema poziţiei trupelor

sovietice pe teritoriul ungar”34.

Evenimentele însă iau o alta turnură. Revendicările se radicalizează, confruntările

se reiau. Deşi la 30 noiembrie guvernul condus de Imre Nagy a abolit sistemul partidului

unic şi a format un guvern de coaliţie compus din reprezentanţi ai tuturor partidelor

politice democratice care au participat la ultimele alegeri libere desfăşurate în urmă cu un

deceniu, la postul de radio „Europa Liberă” se poate auzi mesajul: „Ministerul Apărării şi

Ministerul de Interne se află încă în mâinile comuniştilor. Luptători pentru libertate, nu

lăsaţi ca această situaţie să se perpetueze. Nu vă agăţaţi armele în cui”35.

Între timp, în stradă, manifestanţii au ocupat sediul Partidului Comunist (numit

atunci, al celor care muncesc) şi i-au masacrat pe ocupanţii clădirii, inclusiv pe unul din

apropiaţii lui Imre Nagy. Pe străzile Budapestei sunt vânaţi şi executaţi ofiţeri de

securitate şi activişti politici, iar mass media din toată lumea, inclusiv ziarele româneşti,

publicau scene ale acestor execuţii fără precedent.36 În acelaşi timp premierul ungar, dând

curs solicitărilor tot mai insistente venite din toate direcţiile, inclusiv de la cardinalul

Mindszenty, atunci eliberat din închisoare, a început negocieri pentru retragereaa trupelor

32 Andre Fontaine, op.cit., vol. III, p. 314.

33 Agnes Heller, Ferenc Ferhler, op.cit., p. 94.



36 Ibidem, p. 506.

sovietice cu delegaţia sovietică condusă de doi membri ai Biroului Politic al Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice, încă aflaţi atunci în capitala ungară, adică Anastas

Mikoian şi Mihail Suslov.

La 1 noiembrie 1956, în condiţiile în care manifestările şi confruntările din stradă

se radicalizează şi în paralel se duc tratative cu reprezentanţii politici şi militari sovietici,

premierul Imre Nagy expediază la sediul ONU de la New York o telegramă oficială

adresată secretarului general, Dag Hammarskjold, în care aminteşte că, datorită intrării

trupelor sovietice pe teritoriul Ungariei, l-a informat pe ambasadorul sovietic la

Budapesta, Iuri Andropov, că „guvernul ungar denunţă Tratatul de la Varşovia cu efect

imediat şi simultan proclamă neutralitatea Ungariei, se adresează ONU şi cere celor patru

mari puteri sprijin pentru apărarea neutralităţii ţării”. „Rog pe Excelenţa Voastră – se

spunea în telegramă – să înscrie pe ordinea de zi, fără întârziere, la viitoarea sesiune a

Adunării Generale a ONU problema neutralităţii Ungariei şi apărarea neutralităţii de către

cele patru mari puteri”37.

La rândul său, ambasadorul sovietic, Iuri Andropov, a transmis pe 2 noiembrie, o

telegramă cifrată, urgentă, strict secretă, în care confirmă întrevederea sa cu Imre Nagy,

specificând că interlocutorul său, foarte tare enervat, a calificat atitudinea guvernului său

fără precedent şi ostilă, deoarece Budapesta e încercuită de trupe sovietice, iar 1300 de

tancuri au trecut, in acea dimineaţă, graniţa ungară. Totuşi Guvernul doreşte să menţină

relaţiile de prietenie cu Uniunea Sovietică „întrerupte în prezent. Din această cauză ar

dori ca denunţarea Pactului de la Varşovia să aibă loc într-o atmosferă mai prietenoasă.

Guvernul ungar ar dori să înceapă cât mai repede tratativele cu Guvernul URSS, privind

înfăptuirea denunţării Pactului de la Varşovia”38. Pentru aceasta a fost comunicată şi

componenţa delegaţiei maghiare, condusă de Losonczy Geza, ministru de stat, fixându-se

ca loc al discuţiilor capitala Poloniei.

Între timp se formase un nou pol al puterii. Prim-secretarul Partidului, Janos

Kadar, văzând turnura pe care au luat-o evenimentele, desolidarizându-se de acţiunile

guvernuilui, a părăsit capitala şi chiar Ungaria, refugiindu-se pe teritoriul sovietic, la

37 Apud. R.J. Dupuy, M. Bettati, op.cit., p. 46.

38 Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan, 1956 – Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedică, 1996, p. 153-154.

Ujgorod, sub protecţia autorităţilor militare şi politice sovietice. El va reveni cu trupele

sovietice la 4 noiembrie, declarând că la Szolnok, oraş nu departe de frontierele cu

România şi URSS, a constituit un alt guvern, numit „revoluţionar muncitoresc-ţărănesc”,

în frunte cu Janos Kadar.

Sovieticii au căutat să tragă de timp în discuţiile cu reprezentanţii guvernului de la

Budapesta pentru a-şi finaliza pregătirile pentru cea de-a doua intervenţie militară, care

va fi declanşată în zorii zilei de 4 noiembrie 1956. În aceeaşi zi americanii se pregăteau

să se prezinte la urne spre a-l realege pe generalul Eisenhower pentru un nou mandat

prezidenţial. Deşi Imre Nagy ceruse discutarea rapidă a solicitării sale privind

neutralitatea ţării sub garanţii internaţionale, nici Statele Unite, nici aliaţii ei europeni nu

au făcut vreun demers pentru a determina ONU să analizeze mesajul lui Nagy în regim de

urgenţă. Chiar în acele zile membrii Consiliului de Securitate, Adunarea Generală, erau

ocupate cu discutarea crizei din zona Canalului de Suez, în care erau implicate Marea

Britanie şi Franţa, dezbateri în cursul cărora SUA s-a arătat cât se poate de critice contra

intervenţiei anglo-franco-israeliene contra Egiptului.

Între timp, în 3 noiembrie, ambasadorul sovietic se prezintă din nou la premierul

Imre Nagy, informându-l că URSS acceptă discuţiile imediate asupra retragerii trupelor

sovietice, dar nu este în măsură să desemneze delegaţia care va trebui să discute

retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Negocierile au început repede, în aceeaşi

zi, 3 noiembrie, la prânz, la ele fiind prezenţi trei generali sovietici, iar partea ungară era

reprezentată de însăşi proaspăt numitul ministru al Apărării, colonelul Pal Maleter.

Convorbirile s-au prelungit până după miezul nopţii, când ele au fost brusc sistate prin

declararea în stare de arest a delegaţiei maghiare. Chiar dacă mărturiile sunt contradictorii

în privinţa autorilor arestării, cert este că ea s-a produs. După unele versiuni a făcut-o

însuşi şeful serviciului Securităţii Sovietice, generalul Serov, fie reprezentanţii

autorităţilor maghiare care executau ordinele noului guvern constituit de Janos Kadar la

Szolnok.

Noul Guvern „revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor” prezidat de Kadar a intrat

în Budapesta la 4 noiembrie odată cu trupele Armatei Roşii, iar una din primele sale griji

a fost aceea de a trimite la ONU o telegramă în care a declarat că sunt considerate ca

lipsite de orice valoare legală solicitările adresate de Imre Nagy cu doar 4 zile mai înainte

şi subliniind că „Guvernul din Ungaria se ridică în mod categoric împotriva oricărei

examinări a acestei probleme, atât în Consiliul de Securitate, cât şi în Adunarea Generală,

problema fiind de competenţa exclusivă a Republicii Populare Ungare”39.

Totuşi, în acea zi, de 4 noiembrie, când s-a produs asaltul trupelor sovietice asupra

capitalei, la ONU, o rezoluţie a Consiliului de Securitate care cerea retragerea Uniunii

Sovietice, a primit imediat veto-ul ambasadorului sovietic. Tot atunci, o sesiune specială

a Adunării Generale a votat o rezoluţie similară, care afirma dreptul Ungariei la

independenţă şi cerea instalarea de observatori ai Naţiunilor Unite în Ungaria. Ea a fost

adoptată cu 55 voturi pentru şi 8 împotrivă, iar reprezentanţii a 15 state s-au abţinut, între

ele numărându-se Iugoslavia, India şi state arabe. De remarcat că în aceeaşi zi a fost

adoptată, dar în unanimitate, o rezoluţie privind crearea unei forţe de intervenţie ONU

pentru Orientul Mijlociu, adică încetarea ostilităţilor în zona Canalului de Suez şi

retragerea trupelor implicate. Aşa cum remarca analistul american Henry Kissinger, dacă

„rezoluţia pentru Orientul Mijlociu a fost pusă în aplicare, rezoluţia pentru Ungaria a fost

ignorată”40.

Astfel, prima tentativă a unui stat membru fondator al organizaţei Tratatului de la

Varşovia de părăsire a alianţei pe cale amiabilă a eşuat, conducerea sovietică trimiţându-

şi trupele ca să intervină spre a păstra Ungaria în blocul politico-militar sovietic.

Există discuţii în privinţa implicării numelui Tratatului de la Varşovia în

intervenţia militară sovietică pentru înăbuşirea revoluţiei anticomuniste şi antisovietice

din Ungaria. Astfel, pe baza celor mai noi cercetări în arhivele maghiare, cercetătorul

Horvath Miklos nota în comunicarea sa prezentată în anul 2001, la un seminar desfăşurat

la Bucureşti, că Uniunea Sovietică a luat unilateral hotărârea de a interveni în Ungaria,

fiind improbabil ca aceasta să fi fost aprobată ca o activitate în cadrul Tratatului de la

Varşovia. „Este cunoscut tuturor, a arătat istoricul militar maghiar, că nu a fost pusă în

discuţia Comitetului Politic Consultativ folosirea forţelor armate sovietice în calitate de

organ al asigurării ordinii interne în Ungaria şi nici nu putea fi pusă în discuţie. În baza

statutului organizaţiei Tratatului de la Varşovia, din partea guvernului maghiar, Andrasz

Hegedusz, nu a cerut şi nici nu putea cere folosirea trupelor sovietice în calitate de organ


40 Horvath Miklos, op.cit., p. 40.

al asigurării ordinii interne, acest demers fiind contrar prevederilor Constituţiei ungare.

Totuşi, pe 27 octombrie Andrasz Hegedusz a trimis conducerii sovietice o scrisoare în

care există menţiunea: de a trimite în ajutor trupele sovietice pentru lichidarea dezordinii

de la Budapesta, cu scopul restabilirii ordinii”41.

În documentele oficiale publicate ale Comitetului Politic Consultativ nu există

nici un fel de referire la evenimentele din Ungaria, ca şi cum ele nici n-ar fi existat, în

care un stat membru fondator a denunţat, prin guvernul său, conţinutul Tratatului de la

Varşovia.

Astfel această primă tentativă de părăsire a Tratatului de la Varşovia de către una din

ţările membre a eşuat tragic. În privinţa cauzelor, atât protagoniştii acelor evenimente, cât

şi istoricii au păreri împărţite.

Astfel, conducătorul sovietic de atunci, N. S. Hruşciov, cel care a avut cuvântul

hotărâtor în intervenţia armată şi neacceptarea denunţării Tratatului de la Varşovia, avea

să declare peste câţiva ani unui ambasador străin la Moscova, că „noi am fi acceptat o

altă Finlandă, dar ungurii erau pe cale de a reînvia fascismul”42. Iar în memoriile sale,

fostul lider de la Kremlin mărturisea că au avut loc consultări cu celelalte state socialiste

aliate, fiind trimişi emisari speciali în capitalele lor, iar o înaltă delegaţie chineză s-a aflat

în acel scop la Moscova. Hruşciov l-a etichetat pe Imre Nagy drept pucist, aflat în fruntea

unui guvern considerat de el nelegitim, care a făcut să curgă sângele muncitorilor. În

plus, „dacă contrarevoluţia reuşea şi dacă NATO îşi va pune un picior în însăşi inima

statelor socialiste, va reprezenta o ameninţare serioasă pentru Cehoslovacia, Iugoslavia şi

România, pentru a nu mai vorbi de însuşi Uniunea Sovietică”43. El confirmă, totodată,

implicarea, din ordinul său, a forţelor armate sovietice sub egida Tratatului de la

Varşovia, recunoscând că l-a chemat la el pe mareşalul Konev, Comandant Suprem al

trupelor Pactului de la Varşovia, întrebându-l direct: „Cât timp vă trebuie pentru a

restabili ordinea la Budapesta şi zdrobi forţele contrarevoluţionare, dacă v-am cere?”, la

care răspunsul său a fost foarte scurt şi precis: „Trei zile, nu mai mult” 44. Şi aşa cum va


42 Nikita S. Khruschev, Memoires, Editions Armand Collin, Paris, 1971, p. 307.

43 Ibidem, p. 309.

44 Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan, op.cit., p. 208.

remarca însuşi Hruşciov, după numai trei zile de luptă, ce-i drept foarte dure, ordinea de

tip socialist s-a reinstalat în capitala Ungariei şi în restul ţării.

Să mai amintim că, a doua zi după intervenţia armatei sovietice, în 5 noiembrie

1956, în cuvântarea sa la o şedinţă specială cu activul de partid de la Cluj, şeful

propagandei din acea vreme, Miron Constantinescu, explica: „Foarte gravă este atitudinea

luată în aceste zile de guvernul Nagy de a rupe Tratatul de la Varşovia, de a declara

Ungaria „neutră”, ceea ce însemna ruptura cu lagărul socialist, însemna lăsarea acestei

ţări ca pradă în mâinile imperialismului. Ungaria ar fi devenit un pion, o bază de manevră

în mâinile forţelor imperialiste, ar fi servit unor aţâţări provocatoare de conflicte în estul

Europei”45.

Imre Nagy s-a refugiat în incinta ambasadei Iugoslaviei la Budapesta, după care a

fost primit în România de către autorităţile comuniste, care au trimis şi activişti care să

contribuie la refacerea partidului în ţara vecină. Ulterior el a fost predat noilor autorităţi

maghiare prin intermediul celor sovietice. Nagy a fost judecat şi executat în iunie 1958.

La rândul lor, doi istorici maghiari, vor nota concluzii tranşante, arătând că

revoluţia maghiară a fost „o revoltă împotriva constelaţiei internaţionale creată de

acordurile de la Yalta”, iar atitudinea de neimplicare a Puterilor occidentale, ca „un al

doilea Munchen moral”46. La rândul său, un istoric american nota retrospectiv: „Când

Uniunea Sovietică şi-a simţit ameninţată propria securitate sau controlul asupra blocului

disputat, a fost gata să folosească cea mai dură presiune pentru a forţa sateliţii la

ascultare”47.

În privinţa atitudinii americane Henry Kissinger este foarte critic, arătând că

America a fost departe de a se ridica la nivelul propriei sale retorici. Refuzul de a risca un

război pentru a răsturna controlul comunist asupra Europei de est fusese o politică

americană explicită vreme de un deceniu.

De asemenea, Statele Unite nu au explicat niciodată limitele sprijinului american

acordat tânărului şi neexperimentatului guvern ungar. Nici nu i-a sfătuit vreodată pe

unguri, prin numeroasele canale disponibile, în privinţa modului de a-şi consolida

45 Agnes Heller, Ferenc Ferhler, op.cit., p. 57.

46 Michael Lynch, Stalin şi Hruşciov, URSS 1924-1964, Bucureşti, Editura All, 1994, p. 129.


cuceririle înainte de a face alţi paşi, irevocabili înainte. Kremlinul ar fi putut fi avertizat

că represiunea în Ungaria avea să atragă costuri politice şi economice importante şi să

îngheţe relaţiile est-vest în viitorul previzibil. Poziţia Americii şi cea a Naţiunilor Unite în

privinţa Ungariei ar fi putut fi mai apropiată de cea adoptată faţă de problema Suezului.48

El citează în sprijinul afirmaţiilor sale două declaraţii ale Secretarului de Stat american, J.

F. Dulles, care pe 18 decembrie 1956, a declarat surprinzător: „Noi nu dorim câtuşi de

puţin să înconjurăm Uniunea Sovietică cu un cordon de ţări ostile şi să reînviem ceea ce

s-a numit „cordon sanitaire”, amplu dezvoltat de francezi după Primul Război Mondial,

în vederea încercuirii Uniunii Sovietice cu forţe ostile. Noi ne-am făcut clară politica în

această privinţă, în speranţa de a facilita astfel o evoluţie – o evoluţie paşnică – a statelor

satelit către o veritabilă independenţă”. La 13 martie 1957, într-o altă intervenţie, acelaşi

politician american susţinea: „Nu există nici o bază pe care noi să acordăm ajutor militar

Ungariei. Nu aveam nici un angajament să facem acest lucru şi nu am crezut că făcând

astfel am fi ajutat poporul Ungariei sau popoarele Europei sau restul lumii”49.

Să mai amintim că guvernul care i-a succedat lui Janos Kadar, retras de la putere

abia în 1988, la 16 iunie 1989 l-a reabilitat pe Imre Nagy şi camarazii săi executaţi,

organizându-le funeralii naţionale, reînhumându-i la loc de cinste.

Dacă în privinţa evenimentelor din 1956 desfăşurate în două dintre statele

membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în care au fost implicate forţe armate

naţionale, dar şi cele sovietice staţionate în Ungaria, s-a considerat că au acţionat în

numele Tratatului de la Varşovia, deşi nu s-a scris nici un cuvânt în comunicatele oficiale

ale şedinţelor Tratatului, în schimb problema germană şi momentul ridicării Zidului de la

Berlin este un subiect des întâlnit în comunicatele Comitetului Politic Consultativ.

Mai întâi, trebuie subliniat că, după semnarea Tratatului, reuniunile organului

suprem de decizie s-au întrunit sporadic. La 27-28 ianuarie 1956 la Praga, apoi peste

aproape un an şi jumătate, la 24 mai 1958 la Moscova, iar în 27-28 aprilie 1959 la

Varşovia a avut loc doar conferinţa miniştrilor de externe şi abia la 4 februarie 1960,

consfătuirea Comitetului Politic Consultativ (deci numai 3 consfătuiri la nivel înalt în

48 Ibidem, p. 509.

49 Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente (1955-1980), Bucureşti, Editura Politică, 1981, p. 164-165; 176.

primii aproape 5 ani, după Conferinţa de la Varşovia din 14 mai 1955, când s-a constituit

organizaţia politico-militară a Tratatului de la Varşovia ).

În declaraţia adoptată la Consfătuirea de la Moscova din 24 mai 1958 între

problemele incluse pe agenda unei preconizate conferinţe la nivel înalt, propuse de partea

sovietică statelor europene sunt două puncte referitoare la „reducerea efectivelor trupelor

străine care se află pe teritoriul Germaniei” şi „încheierea Tratatului de pace cu

Germania”. Apoi la Conferinţa miniştrilor de externe (27-28 aprilie 1959) „ a avut loc un

schimb de păreri în legătura cu apropiatele tratative de la Geneva între statele din Est şi

Vest în problemele referitoare la Germania, inclusiv Tratatul de pace şi problema

Berlinului”50.

Este perioada în care conducătorul sovietic Nikita Hruşciov a declanşat o nouă

situaţie de criza în privinţa statutului Berlinului. Aşa cum consemnează el retrospectiv în

memoriile sale, Germania era un fel de barometru în politica mondială, iar Berlinul ocupa

un loc aparte, datorită şi faptului că acordurile de la Potsdam, care stăteau la baza

împărţirii Germaniei, nu defineau situaţia fostei capitale a Reich-ului. În situaţia în care

cele două state germane evoluau pe căi diferite, socialistă şi capitalistă, iar perspectiva

unificării lor se îndepărta, sovieticii au propus pentru Berlin atribuirea statutului special

de oraş liber. Deoarece existau cele doua state germane, dar puterile occidentale refuzau

să recunoască existenţa RDG, atunci Hruşciov a declarat că va semna un tratat separat cu

RDG, prin care va ceda autoritaţilor est-germane şi controlul privind accesul în Berlin

prin teritoriul est-german.51

La 10 noiembrie 1958 liderul sovietic a rostit un discurs în care a cerut să se pună

capăt statutului Berlinului de oraş al celor patru puteri, avertizând asupra intenţiei sale de

a transfera către RDG dreptul de control la culoarele de acces înspre şi dinspre Berlin

către RFG. La 27 noiembrie el a notificat oficial SUA, Marii Britanii şi Franţei că URSS

declara ca nul şi neavenit acordul celor patru puteri asupra Berlinului de Vest şi insista ca

el să fie transformat într-un oraş liber, demilitarizat, precizând că, dacă în termen de 6

luni nu se ajunge la o înţelegere, Uniunea Sovietica urma să semneze un tratat de pace cu

RDG prin care să predea acesteia drepturile sale şi controlul asupra căilor de acces în

50 Nikita S. Khruschev, op.cit., p. 341.


RDG. Într-o altă notă, la aceeaşi dată trimisă guvernului RFG, notifica hotărârea luată,

specificând că aceasta nu înseamnă includerea Berlinului occidental în RDG şi că URSS

se angaja, totodată, să respecte oraşul liber, indiferent de orientarea de stat şi socială.52

Aceste note au fost interpretate drept ultimatum în cancelariile occidentale, de

analişti şi istorici. Aşa cum sublinia retrospectiv unul dintre analişti, Henry Kissinger,

ultimatumul lui Hruşciov a atins cele mai intime zone politice ale cancelarului Adenauer.

Timp de un deceniu acesta a respins orice proprunere de a promova unificarea prin

sacrificarea legăturilor cu Occidentul, Cancelarul a mizat viitorul ţării sale pe ideea că

interesele americane şi cele germane sunt identice. Înţelegerea tacită era, apreciază

Kissinger, ca RFG să adere la sistemul de apărare atlantic, iar aliaţii să facă din unificarea

Germaniei o parte integrantă a diplomaţiei Est-Vest.53

Pentru Adenauer, aşa cum a mărturisit acesta lui Charels de Gaulle, cu prilejul

unei întâlniri în aceea perioadă (decembrie 1959), „dacă ar fi să pierdem Berlinul, poziţia

mea politică ar deveni dintr-o dată de nesusţinut. Socialiştii ar prelua puterea la Bonn. Ei

ar proceda la încheierea unui angajament direct cu Moscova şi aceasta ar însemna

sfârşitul Europei”. În Memoriile sale, Adenauer a notat: „Nu puteam cumpăra

reunificarea Germaniei cu preţul desprinderii Germaniei din blocul occidental şi

renunţarea la realizările integrării europene. Deoarece rezultatul ar fi fost acela că s-ar fi

creat în mijlocul Europei o Germanie neangajată, lipsită de apărare, care în mod necesar

ar fi fost destinată să asmută Estul împotriva Vestului”54.

Cu aceste idei, cancelarul Adenauer a pus bazele doctriei Hallstein (după numele

unui apropiat colaborator, ca secretar de stat, Walter Hallstein) lansată oficial la 9

decembrie 1955. Potrivit ei RFG trebuia să rupă relaţiile diplomatice cu orice ţară care

recunoştea RDG. A existat, din start, o singură excepţie, URSS, cu care însuşi cancelarul

a semnat la Moscova, la 13 septembrie 1955, acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice

între cele două ţări la nivel de ambasadă. Cu toate acestea întors acasă, Adenauer, într-o

conferinţă de presă, a arătat că el a adresat o scrisoare premierului sovietic (N.A.

Bulganin) în care arăta că stabilirea relaţiilor diplomatice nu însemna o modificare a


53 Ibidem, p. 519.


punctului de vedere al guvernului vest–german potrivit căruia soluţionarea problemei

frontierelor germane trebuie să se facă la conferinţa de pace. Totodată guvernul RFG,

este singurul guvern legal al Germaniei. În răspunsul guvernului sovietic, datat 15

septembrie 1955, a declarat că şi el îşi păstrează vechile poziţii, adică el considera

frontierele Germaniei ca definitive, iar RFG este doar o parte a Germaniei, cealaltă fiind

RDG.55

Cele trei state membre ale Tratatului de la Varşovia, RDG, Polonia şi

Cehoslovacia erau direct vizate de pretenţiile cancelarului de la Bonn, orice aluzie la

vechile frontiere ale Germaniei, ale Reich-ului, însemnând referiri dureroase la regiunea

sudetă din Cehia, frontiera apuseana a Poloniei şi zona litorală a Prusiei Orientale, cât şi

însăşi legitimitatea existenţei ca stat a RDG. De aceea în limbajul tuturor declaraţiilor şi

comunicatelor din aceea vreme, ale statelor membre sau pe ansamblul Tratatului, se

folosesc epitete dure, privind politica revansardă şi revizionistă a militarismului vest-

german, doritor de o noua confruntare militară, inclusiv cu folosirea armamentului

nuclear la care doreşte să capete acces. Hruşciov intenţiona să forţeze puterile occidentale

să nu mai susţină ferm punctul de vedere al cancelarului. Aşa cum mărturiseşte deschis el

în memorii, „piciorul american în Europa avea o bătătură dureroasă. Aceasta era Berlinul

de Vest. De câte ori doream să-i călcăm pe americani pe picior şi să-i facem să-i doară,

nu aveam decât să obstrucţionăm comunicaţiile occidentale cu oraşul de pe teritoriul

Republicii Democrate Germane”56.

Aşa cum recunoaşte Hruşciov, situaţia nu mai putea dura pentru că status-quo-ul

era în avantajul RFG şi aliaţiilor ei. Însăşi „existenţa legală a RDG era în joc”, ar

conducătorul est-german Walter Ulbricht trebuia să facă faţă unor grave dificultăţi

cauzate de statutul ambiguu al Berlinului. Mai întâi era problema migraţiei forţei de

muncă între cele două state prin Berlin, est-germanii fiind atraşi de „prosperitatea

economică a Germaniei de vest, mai ales că nu era vreo barieră lingvistică”.

Aşa cum recunoaşte Hruşciov, un german din Est putea fără dificultate să-şi

găsească de lucru în Vest, dacă era calificat. Această hemoragie de muncitori crea o

situaţie catastrofală în Est, unde deja era lipsă de muncitori manuali , ca să nu mai vorbim

55 Nikita S. Khruschev, op.cit., p. 430.

56 Ibidem, p. 431.

de personal calificat”57. El mai aminteşte că o a doua problema era legată de veniturile

mai mari pentru cei din Vest şi preţurile mai scăzute în Est, astfel că vest-berlinezii

veneau să cumpere din Est produse alimentare, cum ar fi: carnea, uleiul animal şi altele,

astfel că RDG pierdea milioane de mărci.

Problema statutului Berlinului occidental s-a găsit în atenţia cosfăturirilor

Comitetului Politic Consultativ, cât şi a Conferinţei miniştrilor afacerilor externe. Astfel

la Varşovia între 27 şi 28 aprilie 1959, la Conferinţa miniştrilor, aşa cum am arătat, în

centrul atenţiei s-a aflat problema germană şi, implicit statutul Berlinului. Conducătorii

statelor membre ale Tratatului considerau că „în condiţiile actuale o rezolvare acceptabilă

a problemei Berlinului ar putea fi acordarea unui statut de Oraş liber Berlinului

occidental, a cărui securitate şi legături nestingherite cu lumea exterioară ar fi garantate

de marile puteri, cu participarea Organizaţiei Naţiunilor Unite”58.

Este astfel însuşit de către toţi punctul de vedere al lui Hruşciov şi aşa numitul

ultimatum lansat prima dată în decembrie 1958 pentru şase luni, este prelungit apoi de

mai multe ori. Deoarece lucrurile trenau, vina principală a fost atribuită RFG şi

conducătorului ei, cancelarul Konrad Adenauer.

Astfel în Declaraţia statelor participante la Tratatul de la Varşovia, întrunite la 4

februarie 1960 în Moscova, se spune tranşant : guvernul RFG se opune cu atâta îndârjire

încheierii tratatului de pace cu Germania „în primul rând pentru că Tratatul de pace este

menit să consolideze situaţia care s-a statornicit ca urmare a războiului, inclusiv

frontierele de stat germane, iar guvernul RFG este împotriva acestui lucru. Poate fi trasă

numai o singură concluzie: guvernul RFG scontează că poate sosi un moment prielnic

pentru modificarea frontierelor stabilite în Europa ca urmare a zdrobirii Germaniei

fasciste. De fapt însă, în actualele condiţii aceasta înseamna o orientare spre dezlănţuirea

unui nou război, deoarece nici un stat faţă de care RFG încearca să formuleze pretenţii

teritoriale nu va renunţa niciodată la teritoriile sale, lucru de care guvernul RFG este

dator să-şi dea seama. Toţi oamenii cu judecată lucidă înţeleg că aceste frontiere sunt

indestructibile”59.

57 Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente (1955-1980), op.cit., p. 182.

58 Ibidem, p. 190.


Ne amintim de asemenea formulări, considerându-le că făceau parte din arsenalul

propagandei din acel timp. Dar ele aveau şi un suport real, în sensul că Germania

cancelarului Adenauer refuza sistematic să recunoască frontierele estice germane, iar

politica sa de a se integra deplin în structurile alianţei nord-atlantice, bazându-se pe

americani şi încheând o antantă atotcuprinzatoare cu Franţa vecină la vest şi duşman

tradiţional, considera că îi poate oferi suportul politic necesar spre a putea spera în

recăpătarea de către germani a teritoriilor lor răsăritene. Ori pe bună dreptate, aşa cum se

sublinia în declaraţia citată, nici un stat vizat „nu va renunţa la teritoriile sale”, noile

frontiere fiind „indestructibile”.

Ori noua criză a Berlinului, dupa cea din anii 1948-1949, va proba faptul că

marile puteri aliate, occidentale, nu erau dispuse să rişte un nou razboi, mai ales în noua

era, atomică, nici măcar pentru a-şi impune punctul de vedere în privinţa unei simple

enclave aflate sub controlul lor, în interiorul teritoriului celuilalt stat german, inclus în

alianţa politico-militară adversă. Se pot cita în acest sens declaraţiile preşedintelui

american Eisenhower (la conferinţa de presă din 18 februarie şi 11 martie 1959), în care

declara tranşant: „Noi nu ne vom angaja, cu certitudine, într-un război terestru în

Europa”, precizând foarte explicit că SUA nu-şi vor „croi cu arma o cale spre Berlin”,

amintind dilema americană, că în condiţiile noi „nu ştiu cum am putea elibera ceva cu

armele nucleare”60. Exact în aceeaşi perioadă (în 13 ianuarie 1959), secretarul său de stat,

John F. Dulles a dat un alt răspuns care submina însaşi esenţa politicii lui Adenauer, care

vedea unificarea prin absorbţia RDG, (ca să nu-i spunem altfel, care de altfel avea să se şi

realizeze în 1990). El a spus că „exista tot felul de metode prin care se pot strânge laolalta

ţările şi popoarele”61.

Să nu uităm că în septembrie acelaşi an 1959, s-a produs vizita, cu adevărat

considerată istorică, a unui şef de stat comunist Hruşciov, primit cu toate onorurile la

Casa Albă. În Declaraţia amintită, statele membre ale Tratatului de la Varşovia au

apreciat vizita drept „călătorie istorică”, prin care „a fost spartă gheaţa războiului rece” în

relaţiile dintre cele mai mari puteri din lume – URSS şi SUA – şi s-a deschis o noua etapă

60 Ibidem, p. 523.


în dezvoltarea relaţiilor internaţionale în ansamblu.62 În discuţiile purtate pe parcursul

vizitei (care s-a întins pe parcursul a două săptămâni, între 15 şi 28 septembrie), gazdele

lui Hruşciov i-au spus că nu aveau intenţie să rămână pentru totdeauna la Berlin,

preşedintele recunoscând, la plecarea oaspetelui său, că situaţia existentă în Berlin este

anormală, că „ea a fost creată de un răgaz, o încetare a ostilităţilor militare după sfărşitul

războiului, de un armistiţiu, şi în mod nefiresc a pus câte o dată, un număr de popoare

libere într-o poziţie extrem de incomoda”63.

Aşa cum recunoaşte Henry Kissinger, poate şi pentru faptul că s-a născut şi a

crescut un timp în Germania, cererile lui Hruşciov de stabilire a unei reglementări

postbelice a situaţiei de la Berlin nu era o noutate, citând în acest sens ideile exprimate de

Churchill încă din 1943, apoi de Stalin în 1952, iar apoi consilierul G. Kennan a pledat

pentru o reglementare a problemei germane. El conchide arătând că „sferele de influenţă

americană şi sovietică aveau să fie stabilite pas cu pas, şi aceasta prin acceptarea unor

situaţii de faits accomplis, mai curand decât prin înţelegeri oficiale”64.

Cred că se pot cita, din aceea perioadă, două astfel de momente încercate de

ambele părţi. Mai întâi partea sovietică, care adoptase tactica ultimatumurilor, reînnoite şi

tot prelungite, spre a testa reacţiile, a introdus în sistemul de control al trecerilor

autovehiculelor şi persoanelor, între RFG şi sectorul occidental al Berlinului, şi pe

reprezentanţii guvernului RDG, nerecunoscut oficial de puterile occidentale, tratând

regimul est-german ca zonă de responsabilitate, ca să nu spunem chiar ocupaţia sovietică.

Participarea la controale, punerea vizei est-germane pe documentele de călatorie era ca

un fel de repetiţie pentru situaţia, anunţată clar de sovietici, că vor semna Tratat separat

de pace cu RDG şi-i vor preda în întregime responsabilităţile . Şi chiar lăsau să se

înţeleagă că şi-ar putea retrage forţele armate din Berlin. Oricum, RDG era membru

fondator al Tratatului de la Varşovia, iar alternativa părăsirii sale şi proclamarea

neutralităţii fără acord sovietic era exclusă, cazul Ungariei lui Imre Nagy fiind prea recent

şi convingător.În special conducătorii de la Londra considerau că acest fapt, al vizei est-

germane, nu merita riscul unei noi confruntări militare. În acea perioadă se amintea acel


63 Ibidem.

64 David E. Murphy, Sergei A. Kondrashev, George Baily, Bătălia pentru Berlin – C.I.A. şi K.G.B. în războiul rece, Bucureşti, Editura ELIT, 1997, p. 340.

slogan defetist francez: „Pourquoi mourir pour Danzig?” cu adaptarea sa la noul context:

„De ce să mori pentru o ştampilă de tranzit?”.

La rândul lor, occidentalii încuviinţaseră întruniri ale parlamentarilor vest-

germani în Berlinul de Vest, prin reuniuni speciale ale Parlamentului (Bundestag). În

acest fel Berlinul tindea să devină, de facto, capitala Germaniei (Federale), chiar dacă,

oficial, de jure, ea era în modestul oraş de pe Rin, Bonn. În plus, tot în aceeaşi perioadă

(sfârşit de august-început de septembrie 1960) a fost prevăzută a se desfăşura, tot în

sectorul occidental, două întruniri ale reprezentanţilor foştilor prizonieri de război, cât şi

cea a persoanelor expulzate de pe fostele teritorii germane din Est. Statele direct vizate,

RDG, Polonia, Cehoslovacia şi URSS nu puteau tolera o asemenea prezenţă, considerând

că foştii prizonieri sunt în fapt nazişti, criminali de război, care s-au dedat la atâtea

distrugeri şi atrocităţi contra popoarelor lor, iar cei expulzaţi sunt revanşarzi, dornici de a

provoca o nouă confruntare sângeroasă spre a-şi recuceri proprietăţile deţinute. Ca

urmare, în comunicatul difuzat de autorităţile est-germane, întrunirile amintite sunt

considerate ca „o folosire provocatoare a Berlinului de Vest de către RFG, aprobată şi

susţinută de aliaţii occidentali” şi ca urmare au dispus instituirea de controale de călătorie

pe perioada când erau programate întrunirile (30 august – 4 septembrie 1960). Această

hotărâre, fără nici o avertizare prealabilă, i-a luat prin surprindere pe toţi cei implicaţi,

adică autorităţi din RFG, Berlinul de Vest şi aliaţii anglo-franco-americani.

Ca urmare, întrunirile amintite n-au mai avut loc, dar a fost şi redus drastic

numărul trecerilor refugiaţiilor, de la 4544 la numai 3041, pe parcursul săptămânii de

control foarte strict.65 Cele întâmplate atunci puteau să fie un semnal că est-germanii şi

sovieticii sunt pregătiţi să acţioneze direct ţinând sub un strict control accesul în şi

dinspre sectorul occidental al Berlinului. De la control până la ridicarea unui zid nu era

decât un pas.

Partea occidentală, acceptând punctul de vedere al lui Adenauer, conform căruia

exista o singură Germanie, cea condusă de acesta, integrată în structurile economice,

politice şi militare ale „lumii libere”, conform doctrinei oficiale Hallstein, adoptată în

1955, a refuzat să recunoască existenţa celuilalt stat, constituit în zona de ocupaţie a

URSS. Mai mult, prin organizarea de reuniuni oficiale, patronate de autorităţile politice


vest-germane, în Berlinul de Vest se urmarea includerea acelei părţi a marii metropole, ca

un nou land al Republicii Federale. În acelaşi timp, deşi sediul guvernului RDG se găsea

în partea estică a Berlinului, oficialii şi propaganda occidentală vorbeau, nu de guvernul

de la Berlin, ci de la Pankow, după numele cartierului unde se găseau cladirile

guvernamentale. A trebuit o schimbare politică la Bonn, prin înlocuirea de la guvernare a

partidului creştin-democrat, fondat de Konrad Adenauer, cu social democraţii lui Willy

Brand, renunţarea la doctrina Hallstein şi inaugurarea Realpolitik, şi Ost Politik, de

recunoaştere a statalităţii RDG şi a frontierelor estice, pentru un nou curs, destins, în

relaţiile RFG cu statele socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Mai trebuie amintit că cele două state germane fiind la principala zonă de contact

între cele doua blocuri politico-militare rivale, dar şi sisteme social-economice aflate în

competiţie, ele erau ca un fel de vitrină în care se puteau etala reuşitele economice ale

celor două sisteme. În sistemul lor competiţional economic şi propagandistic fiecare parte

îşi urmărea propriile interese. Posturile de radio, mai târziu şi TV, instalate în Berlinul

occidental duceau o politică, fireşte, ostilă, de denigrare a modelului socialist, sovietic şi

est-german. Nici emiţătoarele RDG, firesşe, nu-şi lăudau adversarii. Fiind o enclavă,

situată în interiorul teritoriului Germaniei de Est, membră a Tratatului de la Varşovia,

Berlinul de Vest, înţesat cu dotări de ultimă oră a celor trei principale armate din NATO,

plus cu servicii de spionaj şi contraspionaj redutabile, reprezenta o fisură gravă,

stânjenitoare, în ceea ce s-a numit Cortina de fier. Ori ridicarea zidului a fost o

modalitate, aşa înţeleasă în acel moment, de liderii de la Kremlin şi Pankow, de obturare

a acelei fisuri şi căi de scurgere a mâinii de lucru calificate pe cheltuiala RDG , către

vecina sa, RFG.

Referindu-ne strict la subiectul nostru, apartenenţa RDG la Tratatul de la

Varşovia, iar a RFG la NATO, faptul că pe teritoriile lor se găseau cele mai importante

forţe armate, cu cea mai sofisticată dotare din ambele Pacte, în cazurile unei posibile

confruntări, zona germană, era considerată cu cel mai mare potenţial de risc pentru

generalizarea unui conflict şi i se acorda o importanţă specială la cartierele generale şi

statele majore ale celor două alianţe militare rivale. Ori, momentul înălţării zidului

Berlinului a fost un astfel de moment, care putea degenera într-o confruntare militară care

se putea generaliza, antrenând chiar folosirea arsenalelor nucleare ale celor două alianţe.

Din fericire, mai degrabă înţelepciunea de salvare de la autodistrugere, a prevalat în faţa

dorinţelor belicoase, de confruntare .

Dupa cum am arătat, discuţiile legate de statutul Berlinului s-au întins pe

parcursul a peste trei ani, debutând în toamna lui 1958, când W.Ulbricht a declarat că

statele occidentale semnatare ale acordului de la Potsdam, l-au încâlcat, acceptand

reînarmarea RFG (27 octombrie), iar Hruşciov, într-un discurs, dar şi o notă scrisă,

adresata puterilor occidentale, a precizat că susţine poziţia lui Ulbricht, că el preconizează

integrarea Berlinului occidental în RDG, dacă nu se accepta statutul de oraş liber, neutru

şi demilitarizat independent din punct de vedere politic, sub control ONU. Se mai preciza

că, dacă occidentalii vor recurge la violenţă pentru acces spre zona lor din Berlin, faptul

va fi considerat ca un atac contra Uniunii Sovietice , dar şi a statelor membre ale

Tratatului de la Varşovia.66 A fost dat şi un termen, şase luni, dar într-o întrevedere

confidenţială de la începutul lui 1955, a lui Anastas Mikoian cu secretarul de stat, Dulles,

primul a precizat că termenul de şase luni are doar o valoare indicativă, problema

propunându-se a fi discutată în cadrul viitoarei întrevederi cvadripartite de la Geneva. A

urmat vizita lui Hruşciov în SUA, precedată de un succes al tehnicii sovietice, care a

reuşit, în 14 septembrie 1959 să debarce pe Lună racheta „Lunik II”, liderul sovietic

făcâdu-le gazdelor sale americane drept cadou de bun sosit o machetă a amintitei rachete

care a rămas pe satelitul natural al Terrei.

În primavară, la Paris, în 16 mai 1960, s-au deschis convorbirile cvadripartite la

cel mai înalt nivel, unde problema statutului Berlinului se găsea pe ordinea de zi, dar ele

au fost minate de incidentul produs de doborârea de către o rachetă sovietică a unui avion

de spionaj american (U-2) pătruns în spaţiul aerian al URSS. În toamnă a urmat un alt

incident, de astă dată ţinând de felul intempestiv al liderului sovietic Hruşciov, care a

sosit la New York pentru a participa la deschiderea sesiunii a XXV-a a Adunării Generale

a ONU. El a venit însotit de conducătorii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia.

Să ne amintim că atunci conflictul chino-sovietic izbucnise public, iar sistemul colonial

era în avansată destrămare, în 1960 un număr impresionant de state africane

proclamându-şi independenţa. Hruşciov a reacţionat violent, şi-a scos pantoful pentru a

reclama linişte şi ascultare, fiind scos din sărite de reprezentanţii delegaţiilor filipineză şi


americană (la 12 octombrie 1960), care au cerut eliberarea de sub asuprirea străină şi a

popoarelor aflate dincolo de Cortina de Fier. A urmat schimbarea de la Casa Albă, John

Kennedy inaugurându-şi mandatul la 30 ianuarie 1961.

Întilnirea celor doi lideri (cei doi K, numele lui Hruşciov fiind scris de occidentali

Khruschev), găzduită de capitala Austriei (3 şi 4 iunie 1961) nu a reuşit să scoată din

impas problema statutului Berlinului, fapt ce a dus la înăsprirea tonului declaraţiilor

liderului de la Kremlin.

În esenţă, după eşecul întrevederii Hruşciov-Kennedy, liderul sovietic a revenit cu

un ton ultimativ, sau este rezolvată problema Berlinului în condiţiile puse de el în

următoarele şase luni, sau el va semna un tratat de pace separat cu RDG punând astfel

capăt drepturilor aliaţilor occidentali asupra metropolei Berlinului.

În acest context tot mai tensionat, la Moscova, a avut loc o consfătuire a primilor

secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările

participante la Tratatul de la Varşovia (şi nu o şedinţă ordinară a Comitetului Politic

Consultativ cum se obişnuia). Pe agenda lucrărilor s-au aflat „problemele legate de

pregătirea încheierii Tratatului de pace cu Germania”.

Poate că datorită deselor amânări, statele occidentale din NATO nu au luat în seamă

avertismentul foarte clar exprimat în Comunicatul Consfătuirii de la Moscova. „Toţi

participanţii la consfătuire au exprimat părerea unanimă că problema încheierii Tratatului

de pace cu Germania şi a normalizării pe această bază a situaţiei din Berlinul occidental

s-a copt de mult şi rezolvarea ei nu suferă amânare. S-a stabilit că a tărăgăna la infinit

încheierea Tratatului de pace cu Germania înseamnă a contribui conştient la agravarea

primejdiei unui nou război în Europa şi nu numai în Europa”67. În textul aceluiaşi

comunicat se mai face o precizare foarte importantă, deşi e strecurată printre altele.

Astfel, se spune că participanţii au avut un schimb larg de păreri în problemele de

politică externă şi economică, legate de pregătirea încheierii Tratatului de pace cu

Germania. Consfătuirea de la Moscova a primilor secretari a fost precedată de o plenară a

CC al Partidului Socialist Unit (3 şi 4 iulie 1961), în care vorbitorii, în special Erich

Honnecker, om de încredere şi succesor al lui Walter Ulbricht, a solicitat statelor

socialiste fraţeşti măsuri de urgenţă în plan economic, dacă acordul comercial cu RFG era

67 David E. Murphy, Sergei A. Kondrashev, George Baily, op.cit., p. 377.

anulat din cauza preconizatului Tratat de pace cu Germania. În acest sens, pe 29 iulie

1961 a fost trimisă la Moscova o cerere în scris.

Deşi cele două state germane nu se recunoşteau reciproc şi erau într-o duşmănie

politică recunoscută, în schimb în plan economic comerţul inter german era şi a fost

înfloritor pe tot parcursul exisţentei lor separate. Astfel, doar în perioada 1951-1955 el a

crescut de la 287 milioane de mărci vest-germane la un miliard şi a crescut apoi mereu,

contribuind la asigurarea unui nivel de trai populaţiei din RDG superior faţă de toate

celelalte state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Răspunsul la solicitările conducerii RDG în ipoteza foarte plauzibilă a opririi

comerţului inter-german, ca masură de retorsiune, a venit, din motive de păstrare strictă a

secretului, în ajunul închiderii trecerilor, adică pe 12 august 1961. Atunci a avut loc o

sesiune specială a C.C. al Partidului Comunist al URSS, prezidată de Hruşciov, în care s-

au aprobat mai multe decrete care prevedeau furnizarea de „asistenţă imediată RDG în

cazul unei rupturi în relaţiile comerciale cu Republica Federală Germania, constituindu-

se „rezerve speciale materiale” necesare pentru „funcţionarea normală a industriei

RDG”.68

Motivaţia oficială a înalţării Zidului a fost tot în plan economic, dar referindu-se

în mod deschis la hemoragia de forţă de muncă bine calificată care fugea din RDG spre

RFG, via Berlinul de Vest. Statisticile în acest sens sunt relevante. Astfel, din 1952 până

în 1961 circa 2.235.000 bărbaţi şi femei au reuşit să fugă.69

În 1961, valul de fugari a atins cote maxime, astfel că doar în perioada vacanţei de

Paşti peste 5000 de est-berlinezi nu s-au mai întors din partea de Vest.70 Însăşi americanii

şi-au dat seama de gravitatea acestui fenomen. Se poate cita în acest sens o declaraţie care

a facut vâlvă atunci, fiind apoi considerată ca un semnal pentru sovietici de a acţiona şi

care a aparţinut preşedintelui Comisiei senatoriale de politică externă, William Fulbright,

care a declarat la 30 iunie 1961: „Nu înteleg de ce est-germanii nu-şi închid frontierele,

căci ei au, indiscutabil, acest drept”71.


69 David E. Murphy, Sergei A. Kondrashev, George Baily, op.cit., p. 361.


71 Apud. David E. Murphy, Sergei A. Kondrashev, George Baily, op.cit., p. 382.

Închiderea frontierelor (de fapt trasarea şi îngrădirea lor, pentru început cu valuri de

sârmă ghimpată) s-a produs în noaptea de sfârşit de săptămînă, 12-13 august 1961. A fost

o muncă uriaşă, rapidă, perfect coordonată spre a ridica bariere, chiar provizorii, pe o

distanţă de peste 45 kilometri. Ea s-a desfăşurat în cel mai perfect secret, serviciile

secrete străine rezidente la Berlin fiind luate prin surprindere. Aşa cum sublinia autorul

unei cărţi dedicate ridicării Zidului Berlinului (Peter Wyden) „spionajul occidental nu a

putut să afle nimic despre pregătirile invizibile. Doar aproximativ douăzeci de lideri de

încredere ştiau ce urmează să se întâmple”. Construirea adevăratului Zid al Berlinului n-a

început decât după ce a fost clar că nu va apărea nici o reacţie a Occidentului.72

În privinţa atitudinii marilor puteri direct vizate, care deţineau controlul asupra

sectorului din Berlin deja blocat cu sârmă ghimpată, Henry Kissinger, care fusese coptat

atunci la Casa Albă drept consilier în problema germană, va nota retrospectiv: „Înălţarea

zidului a readus în faţa democraţilor dilema lor referitoare la Berlin. Ele erau pregătite să

apere libertatea Berlinului împotriva agresiunii făţişe, dar nu se hotărâseră cu privire la un

mod de a răspunde unei acţiuni ce se situa sub acel prag, precum nici asupra definiţiei

agresiunii. Aproape imediat, Kennedy a apreciat că înălţarea Zidului nu se încadra în

definiţia pe care America o dădea agresiunii şi a decis să nu raspundă militar. Îndată după

revoluţia ungară, ar fi trebuit să fie clar că Occidentul nu avea să se opună prin mijloace

militare sferelor de influenţă existente”. În plus „însuşi Adenauer i-a spus lui Acheson că

el nu dorea ca Berlinul să fie aparat printr-un război nuclear, ştiind foarte bine că de fapt

nu exista nici un alt mijloc prin care putea fi acesta apărat”73.

Cei mai afectaţi au fost însă vest-berlinezii care s-au văzut peste noapte închişi,

mai întâi în dosul unei reţele de sârmă ghimpată, apoi a unui zid de beton. Chiar a doua zi

au avut loc întruniri şi manifestări ample de protest, reclamându-se o intervenţie grabnică

a aliaţilor occidentali sub a căror protecţie se aflau şi la care le era singura speranţă. Din

1957 primar general al Berlinului era Willy Brandt. Încă din 1958, când sovieticii au

lansat primul ultimatum, Brandt, a făcut o declaraţie memorabilă spunându-le „Noi nu

avem arme, dar aceasta nu va arunca nici confuzie, nici deruta printre noi”74. El le-a

72 H. Kissinger, op.cit., p. 528-529.


74 Ibidem, p. 48-49.

repetat aceste idei celor circa 300.000 de vest-berlinezi adunaţi în faţa sediului Primăriei

cerând intervenţia puterilor occidentale. „Aliaţii trebuie să ia măsuri convingatoare, a

reluat el ideea în faţa deputaţilor din Bundestag, subliniind că masurile nu trebuie să fie

militare, dar să aibă substanţă, să-i convingă pe alegătorii săi vest-berlinezi, căci altfel „ei

n-ar da nici doi bani pe nişte măsuri care n-ar face altceva decât să stârnească hohote de

râs de la Potsdamerplatz până la Vladivostok”75.

În acelaşi timp, chiar în ziua închiderii trecerilor, în 13 august 1961, a apărut

„Declaraţia guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia”. Ea pune accentul,

spre deosebire de cele anterioare, pe faptul că Berlinul de Vest este folosit de puterile

occidentale ca „ centru de activitate subversivă împotriva RDG şi a tuturor celorlalte ţări

ale comunităţii socialiste”. Zona este caracterizată tranşant: „Nu există nici un loc pe

globul pământesc unde să fie concentrate atâtea centre de spionaj şi de activitate

subversivă a unor state străine şi unde ele să poată activa atât de nestingherit ca în

Berlinul Occidental”76. O dovadă a prezenţei masive a serviciilor secrete la Berlin este

probată într-o lucrare apărută în 1997 şi realizată în comun de trei aşi ai serviciilor de

spionaj rivale până atunci. Este vorba despre cartea „Bătălia pentru Berlin – CIA şi KGB

în războiul rece”, documentată şi scrisă de David E. Murphy, şeful bazei CIA din Berlin

în perioada 1959 şi 1961, Serghei A. Kondrashev, general-locotenent, fost şef al

Departamentului german al KGB şi serviciul pentru măsuri active, precum şi George

Bailey, fost director al postului de radio „Libertatea”, înfiinţat în 1951, cu emiţător de

bază la Berlin, care emitea programe în limba rusă, fiind asemănător ca structură cu

„Radio Europa Liberă”.

Revenind la textul Comunicatului din 13 august, se arată că: „organele

guvernamentale şi concernele militare din RFG determină o anumită parte şovăielnică a

locuitorilor din RDG să plece în Germania occidentală” fiind creat în acest scop „chiar un

fond special”, iar cancelarul Adenauer „a cerut recent guvernelor NATO să mărească

acest fond”. În acest context guvernul RDG a trebuit să introducă „măsuri de natură să

împiedice în mod cert activitatea subversivă împotriva ţărilor lagărului socialist”,

instituind în jurul întregului teritoriu al Berlinului occidental „o pază sigură şi un control


76 Ibidem, p. 201-203.

eficient”. Se recunoaşte faptul că aceste măsuri „creează populaţiei anumite neajunsuri”,

dar în finalul Declaraţiei se precizează că „rămânerea în vigoare a acestor măsuri

încetează de îndată ce va fi înfăptuită reglementarea paşnică cu Germania şi pe această

bază vor fi soluţionate problemele care îşi aşteaptă rezolvare”77.

În teren, cum se spune, situaţia a rămas tensionată, ambele tabere studiindu-şi

reacţiile. În faţa apelului urgent al primarului Willy Brandt, presat de manifestanţi,

preşedintele Kennedy i-a cerut secretarului de stat al apărării, Robert Mc Namara să

mărească numărul forţelor sale în Berlin, iar vicepreşedintele Lyndon Johnson, însoţit de

generalul Clay, comandant şef al forţelor armate americane în Europa, au venit în vizită

la Berlin spre a ridica moralul vest-berlinezilor. Generalul L.D. Clay a rămas în oraş timp

de opt luni, ca dovadă că americanii nu-i abandonează.

A existat un moment de maximă tensiune când tancuri americane şi sovietice s-au

aflat pentru prima dată şi ultima, în perioada razboiului rece, în Europa, faţă în faţă, doar

la câţiva metri, gata de înfruntare deschisă, în zona punctului de trecere numit Charlie (în

perioada 26 şi 28 octombrie 1961), dar ambele parţi au preferat să-şi retragă blindatele,

fără ca asemenea „testări” a nervilor să se mai încerce.

Situaţia s-a menţinut încordată, fapt ce se poate proba şi prin cele două

comunicate ale unor consfătuiri ale miniştrilor apărării ai statelor participante la Tratatul

de la Varşovia (din 9 septembrie 1961 ţinută la Varşovia, apoi la Praga, în 30 ianuarie

1962), la ambele fiind discutate „probleme curente referitoare la întărirea forţelor armate

unite”, cerându-se ca apoi Comitetul Politic Consultativ să aprobe hotărârile luate la

întrunirile miniştrilor apărării.78

Pentru RDG, va declara liderul ei, Walter Ulbricht, în 1965 delegaţiei române,

conduse de Gh. Gheorghiu – Dej, la Varşovia (la o altă şedinţă a Comitetului Politic

Consultativ), „ridicarea zidului de la Berlin din august 1961, a avut un rol pedagogic

pentru revanşarzii vest-germani. Noi am făcut să eşueze planurile revanşarde ale lui

Adenauer”79.

77 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 62/1965, f. 197-198.

78 Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente (1955-1980), op.cit., p. 203-204.

79 Relaţii internaţionale, vol. II, p. 141.

În fapt Ulbricht a avut dreptate. În faţa lipsei de reacţie în favoarea vest-

berlinezilor, electoratul a reacţionat, iar pe 19 septembrie 1961, cu ocazia alegerilor din

RFG, Adenauer a fost reales cancelar, dar cu o majoritate redusă, principalul câştigător

fiind considerat Partidul Socialist German şi primarul Willy Brandt. Aşa cum confirmă

rapoarte publicate recent din arhivele KGB, după acele alegeri sovieticii s-au arătat

interesaţi de planurile acestui partid. Imediat a avut loc o întâlnire la Bonn cu conducerea

centrală a partidului. În raportul KGB se arată ca Willy Brandt a declarat: conform

informaţiilor sale, aliaţii erau gata să facă un compromis cu URSS în problema Berlinului

şi a Germaniei „în detrimentul RFG” , iar în „atmosfera de nesiguranţă” care domină

situaţia din Berlinul de Vest, putea fi acceptabil „să se transforme oraşul în sediul ONU”.

Un alt raport al KGB aminteşte de faptul că la începutul lui octombrie 1961 miniştrii de

externe (Heinrich von Brentano) şi apărării (Franz Stauss) i-au informat pe Adenauer

despre concesiile pe care Occidentul era pregătit să le facă, incluzând recunoaşterea RDG

şi a frontierelor Oder-Neisse, refuzul de a le furniza arme atomice, în schimbul accesului

forţelor aliate în Berlinul de Vest.

Putem spune că ridicarea Zidului Berlinului a însemnat o schimbare de curs în

atitudinea puterilor aliate în problema germană. Refuzul de a susţine politica lui

Adenauer, chiar cu riscul declanşării unui război, a determinat schimbări în atitudinea

electoratului vest-german, în ascensiunea partidului social-democrat şi, implicit la

falimentul „doctrinei Hallstein”. De altfel, pe 11 octombrie 1963 , după 14 ani de

guvernare, Adenauer şi-a prezentat demisia, recunoscându-şi implicit, eşecul politicii sale

de izolare a RDG, de rezolvare a problemei germane doar potrivit ideilor sale. După un

guvern de coaliţie condus de Ludwig Erhard, şi apoi de Kurt Kiesinger (1966), în care

Willy Brandt devine vice-cancelar şi ministru de externe, acesta din urmă ajunge cancelar

prin câştigarea alegerilor din octombrie 1969. În discursul său inaugural (rostit în

Bundestag pe 21 0ctombrie 1969) Brandt a arătat că este pregătit să negocieze cu URSS

asupra încheierii unui acord între cele două ţări privind renunţarea la forţă (semnat pe 7

august 1970 la Moscova). El a declarat că doreşte reconcilierea cu Polonia (s-a făcut prin

tratatul polono-vest-german semnat în l7 decembrie 1970) şi „să facă un pod peste

prăpastie” cu Cehoslovacia. Cu autorităţile de la Praga, Tratatul a fost parafat la Bonn la

20 iunie 1973.

În problema germană noul cancelar a declarat tot atunci că guvernul său pleacă de

la faptul că există două state germane, dar ca relaţiile dintre ele trebuie să fie de „natură

specială”, fără ca RFG să se amestece în treburile interne ale RDG. Se enunţau astfel

bazele noii politici a RFG în raporturile cu statele socialiste membre ale Tratatului de la

Varşovia, cunoscută sub numele de Ostpolitik (Politica Răsăriteană). Promotorul ei a

declarat atunci că „guvernele trebuie să pornească de la realităţile pe care le au în faţă,

trebuie să privească înainte şi să descopere cum se pot transforma condiţiile de astăzi în

premise pentru un viitor mai bun”80.

Noua politică „Ostpolitik” începe să se concretizeze cu paşi mari. Să nu uităm că primul

pas, dintre toate ţările aliate URSS, a fost totuşi făcut de România, care pe 31 ianuarie

1967 a stabilit relaţii diplomatice cu RFG la rang de ambasadă, fiind prima, după URSS,

care şi-a permis acest gest, dezaprobat atunci de celelalte state membre ale Tratatului. La

19 martie 1970 la Erfurt (RDG) au debutat primele convorbiri la nivel înalt inter-germane

(Willy Brandt – Willi Stoph), continuate apoi (în 21 mai 1970) la Kassel (RDG).

Tratativele au fost îndelungate şi complexe, dar ele s-au finalizat prin Tratatul cu privire

la bazele relaţiilor dintre RFG şi RDG, semnat în 21 decembrie 1972 la Berlin.

În textul său se precizează, între altele, intangibilitatea frontierelor existente între

ele în prezent şi pe viitor şi se angajează să-şi respecte nelimitat integritatea teritorială îşi

vor soluţiona problemele litigioase exclusiv prin mijloace paşnice şi se vor abţine de la

ameninţarea cu folosirea forţei sau de la folosirea ei”81. Pe 18 septembrie 1973 cele două

state germane au fost admise ca membre ale ONU.

În aceeaşi manieră a fost reglementat şi statutul Berlinului Occidental, dar Zidul

avea să rămână în picioare până în 1990. În urma unor discuţii cvadripartite purtate la

diverse nivele, în 3 septembrie 1971, în Berlinul Occidental, după 17 luni de discuţii, s-a

ajuns, pentru prima dată la elaborarea unui text convenit de toate cele patru puteri garante

care a reglementat toate problemele legate de statutul părţii de metropolă aflată sub

controlul celor trei puteri occidentale şi raporturile sale cu restul oraşului şi RDG, precum

şi comunicaţiile şi diversele relaţii cu exteriorul, pornindu-se de la principiul că partea

vestică a Berlinului nu este parte constitutivă a RDG şi nu e guvernat de aceasta, ci este

80 Thomas Parish, op.cit., p. 221-222.

81 Relaţii internaţionale, vol. II, p. 217.

un oraş care se guvernează singur. Să mai consemnez că pe 20 decembrie 1971, la Berlin

(de Est) au fost semnate Convenţia cu privire la facilitarea călătoriilor şi vizitelor

cetăţenilor din Berlinul Occidental în capitală şi pe teritoriul RDG, precum şi Convenţia

între RDG şi Senatul Berlinului Occidental pentru reglementarea problemelor enclavelor

prin schimb de teritoriu, parafate la 11 decembrie 1971. În aceeaşi zi guvernele URSS,

SUA, Franţei şi Marii Britanii au publicat o declaraţie comună prin care iau cunoştinţă

oficial de încheierea între autorităţile germane competente a convenţiilor şi

angajamentelor legate de Acordul cvadripartit din 3 septembrie 1971 referitor la Berlinul

Occidental.82

Dacă revedem cu atenţie documentele, declaraţiile oficiale ale statelor membre ale

Tratatului de la Varşovia, găsim acolo ideile pentru care ele s-au pronunţat mereu, drept

cale pentru reglementarea pe cale paşnică a problemei germane şi, implicit a statutului

Berlinului de Vest. Ca urmare în comunicatele reuniunilor Comitetului Politic

Consultativ care au avut loc în acei ani (1970-1973) se exprimă satisfacţia, în nuanţe

triumfale, că s-a ajuns la acordurile amintite, potrivit ideilor pentru care statele socialiste

au militat mereu. Se poate cita în acest sens „Declaraţia privind problemele întăririi

securităţii şi dezvoltării colaborării paşnice în Europa” adoptată la Berlin. În ea se

consemnează: „Participanţii la Consfătuire au subliniat marea importanţă internaţională a

încheierii Tratatului între RP Polonă şi RFG. La consfătuire s-a constatat că se crează

premise pentru reglementarea altor probleme existente în Europa şi, în legătură cu

aceasta, s-a exprimat speranţa că tratativele care se desfaşoară în prezent în problema

Berlinului Occidental se vor încheia prin realizarea unei înţelegeri reciproce

acceptabile”83.

În comunicatul Consfătuirii miniştrilor afacerilor externe ai statelor participante la

Tratatul de la Varşovia, adoptat pe 1 decembrie 1971, în condiţiile în care se făceau

pregătiri intense pentru Conferinţa general-europeană, care va avea loc la Helsinki în

1975, participanţii salută noua politică a cancelarului Brand, constatând cu satisfacţie:

„Această evoluţie este rezultatul eforturilor şi contribuţiei constructive a statelor

participante la prezenta Consfătuire, precum şi a eforturilor şi contribuţiilor constructive

82 Ibidem, p. 198.

83 Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente (1955-1980), op.cit., p. 258-259.

ale altor state. Semnarea acordului cvadripartit asupra unor probleme referitoare la

Berlinul Occidental. Tratatele semnate în 1970 între URSS şi RFG, între R.P. Polonă şi

RFG contribuie de pe acum la îmbunătăţirea climatului politic în relaţiile dintre aceste

state,exercita o influenţă pozitivă asupra evenimentelor din Europa”84.

Problema germană, prilej de mari tensiuni timp de peste două decenii (1948-1969)

şi-a găsit o rezolvare. Noua politică a lui Gorbaciov va duce la repunerea în discuţie a

problemei germane şi unificarea ei sub egida RFG. Tratatul politico-militar semnat la

Varşovia în mai 1955 a fost prin definiţie o alianţă cu arie de activitate limitată la

continentul european. Totuşi, liderul incontestabil era Uniunea Sovietică, cea care fiind o

superputere, avea interese economice, ideologice şi politico-militare care nu se limitau la

spaţiul european. Să nu uitam că din start ea a dorit să implice în activitatea Tratatului şi

state socialiste din Asia, mai întâi sub formă de observatori, apoi chiar şi membri, cum a

fost cazul Republicii Populare Mongole. Chiar în aceeaşi perioadă URSS s-a implicat şi

pe continentul nord-american, mai precis în Cuba, ajungându-se la o stare de maximă

încordare cu marea sa rivală, SUA.

Criza rachetelor sovietice din Cuba, descoperite în toamna lui 1962 de către

americani, a reprezentat un moment de maximă tensiune în perioada războiului rece, când

lumea s-a găsit la un pas de un nou război mondial, dar care acum însemna o confruntare

nucleară, autodistrugătoare pentru planeta noastră. Aşa cum arata documente de arhivă şi

în relatări memorialistice, atunci cele două superputeri au fost dispuse să-şi atragă aliaţii

din cele două blocuri militare în confruntarea lor de putere şi orgolii.

84 Ibidem, p. 270-271.

Date post:	27-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	rucsandra-dragan
View:	49 times
Download:	1 times

Politica de Containment, Crizele Berlinului, Ungaria, Doctrina Brejnev

Documents