Secţia I civilă

1. Dreptul de opţiune a persoanei adulte cu handicap vizual grav pentru asistent personal sau indemnizaţie de însoţitor.

Art.42 alin.1 din Legea nr.448 republicată din 6.12.2006, privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap.

Dreptul de opţiune între asistent personal sau indemnizaţie de însoţitor este recunoscut în favoarea persoanei adulte cu handicap vizual grav, în funcţie de interesul său potrivit art.42 alin.1 din Legea nr.448 republicată din 6.12.2006, privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Opţiunea făcută pentru una din măsurile de protecţie nu împiedică titularul dreptului să revină asupra sa şi să solicite înlocuirea cu o altă măsură, fără a se aprecia o cumulare a acestora.

(Decizia civilă nr.1959/04.10.2016)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, la data de 06.10.2014, reclamantul D.F. a chemat în judecată Primăria Municipiului Piteşti prin Primar şi C.L.P. – D.A.S. Municipiului Piteşti, solicitând instanţei ca pârâtele să fie obligate sa îl angajeze asistent personal pentru tatăl său şi să îi plătească drepturile salariale cuvenite începând cu data depunerii acţiunii.

În motivare reclamantul a arătat că tatăl său D. I. I., persoană cu handicap grav, a fost pus sub interdicţie prin sentinţa civilă nr.344 din 28.03.2011, reclamantul fiind numit tutore şi urmare dispoziţiilor instanţei de judecată, a fost emisă Dispoziţia nr.1959/13.07.2011 de primarul municipiului Piteşti prin care reclamantul a fost numit tutore începând cu luna august 2011, iar prin decizia nr.647/2011 dispunându-se plata indemnizaţiei stabilită conform art.42 alin.(4) din Legea nr.448/2006, în cuantum de 525 lei, începând cu data de 01.08.2011.

Începând cu luna ianuarie 2012, reclamantul a solicitat să fie încadrat asistent personal pentru D.I.I., dat fiind faptul că este foarte bolnav din punct de vedere psihic şi fizic, şi are permanent nevoie de însoţitor, considerându-se că este cel mai abilitat să-l îngrijească.

Reclamantul a mai arătat că tatăl său suferă de boala Alzheimer, handicap congenital, oligofrenie fiind dependent de alte persoane în permanenţă. De asemenea, reclamantul are doi copii minori, soţia fiind angajată, iar reclamantul este cel care are grijă de familie.

2

S-a revenit cu cerere la D.A.S. Piteşti şi în iulie 2013, reclamantul izbindu-se de acelaşi răspuns: D. I. nu locuieşte permanent la adresa de domiciliu.

Pârâta Primăria Municipiului Piteşti prin Primar prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că reclamantul beneficiază de indemnizaţia stabilită conform dispoziţiilor legale susmenţionate iar din lecturarea dispoziţiilor art.42 alin.4 din Legea nr.448/2006 reiese în mod clar că, nu poate beneficia în acelaşi timp şi de o indemnizaţie lunară şi de un asistent personal.

Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat să fie respinse apărările făcute în întâmpinarea depusă de către Primărie pentru aceleaşi motive pe care le-a arătat şi în cererea de chemare în judecată.

Pârâta D.A.S. Piteşti, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamantul nu poate să beneficieze pentru aceeaşi perioadă şi de indemnizaţie lunară pentru persoana cu handicap precum şi de drepturile salariale cuvenite ca asistent personal (salariat angajat cu contract individual de muncă), întrucât în acest caz s-ar încălca prevederile legale privind utilizarea fondurilor provenite de la bugetul de stat cu titlu de indemnizaţie pentru persoanele cu handicap, respectiv prevederile art.42, alin.4 din Legea nr.448/2006.

Reclamantul D.F. a formulat cerere de modificare a acţiunii, arătând că înţelege să cheme în judecată pe pârâta Primăria Piteşti – D.A.S. Piteşti pentru a fi obligată să îl angajeze ca asistent personal pentru tatăl său D. I., retroactiv, pentru perioada ianuarie 2012 – 17 aprilie 2015.

Prin sentinţa civilă nr.6845/30.09.2015 pronunţată în dosar nr.23854/280/2014, Judecătoria Piteşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, cauza fiind înregistrată la data de 21.01.2016 sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr.232 din 03 februarie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea, reţinând în esenţă că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul D. F. a solicitat obligarea pârâtei Primăria Piteşti – D.A.S. Piteşti să îl angajeze ca asistent personal pentru tatăl său D. I., retroactiv, pentru perioada ianuarie 2012 – 17 aprilie 2015.

Prin adresa nr.12668/17.08.2011, D.A.S. Piteşti i-a comunicat reclamantului că în conformitate cu dispoziţiile OUG nr.84/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.448/2006, în situaţia în care angajatorul nu poate asigura angajarea asistenţilor personali se acordă indemnizaţia stabilită de Legea nr.448/2006.

Faţă de acest răspuns, reclamantul a formulat cererea nr.962/29.06.2011 prin care şi-a exprimat opţiunea de a primi

3

indemnizaţie, conform prevederilor art.42 alin.(4) din Legea nr.448/2006.

În baza opţiunii exprimate, prin decizia nr.647/25.08.2011 emisă de D.A.S. Piteşti, reclamantul a beneficiat de indemnizaţia stabilită de Legea nr.448/2006, în cuantum de 525 lei, începând cu data de 01.08.2011 şi până la decesul tatălui său care a survenit la data de 15.04.2015 conform actului de deces nr.11/17.04.2015.

Potrivit art.42 alin.(4) din Legea nr.448/2006, cu modificările şi completările ulterioare: ,,Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav, adulţii cu handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual grav, pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare”.

Tribunalul a reţinut că potrivit acestui text de lege, reclamantul nu poate beneficia pentru aceeaşi perioadă şi de indemnizaţia lunară pentru persoana cu handicap şi de drepturi salariale ca asistent personal.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul D.F., care a criticat-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a omis să analizeze cerere de modificare a acţiunii prin care reclamantul a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să îl angajeze ca asistent personal pentru tatăl său, retroactiv pentru perioada ianuarie 2012 – 17 aprilie 2015.

În mod greşit, instanţa a luat în considerare că reclamantul a exprimat doar opţiunea de a primi o indemnizaţie lunară, neluând în considerare faptul că începând cu ianuarie 2012 a solicitat în repetate rânduri încadrarea ca asistent personal.

Instanţa, în pronunţarea soluţiei, a ţinut cont de faptul că manifestarea de voinţă a reprezentantului persoanei cu handicap a fost aceea ce a beneficia de indemnizaţie, situaţie ca exclude angajarea de asistent personal, însă instanţa trebuia să ţină seama că, începând cu ianuarie 2012 s-a solicitat în repetate rânduri încadrarea ca asistent personal şi să pronunţe o soluţie în conformitate cu această situaţie de fapt.

A mai arătat apelantul că, în mod greşit, instanţa nu a analizat situaţia de fapt arătat anterior, deşi reclamantul a exercitat de facto toate atribuţiile unui asistent personal.

Apelantul a susţinut că trebuia să se ţină seama de faptul că D.I. întrunea două calităţi şi anume aceea de persoană cu handicap grav şi cea de pensionar cu grad de invaliditate I, având dreptul la indemnizaţie şi la asistent personal.

Natura juridică a celor două forme de ajutor este diferită şi izvorul naşterii lor este diferit, indemnizaţia lunară reprezentând prestaţia socială lunară constând în sume de bani acordate persoanelor cu handicap de natură să faciliteze egalizarea de şanse,

4

asigurarea unei vieţi autonome şi favorizarea incluziunii lor sociale, iar asistentul personal reprezentând acea persoană care supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului individual de servicii al persoanei adulte.

Sub aspect procedural, a arătat apelantul, instanţa de apel poate cenzura activitatea instanţei de fond prin prisma art.22 alin.4 Cod procedură civilă şi anume, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. De asemenea, se putea face aplicarea alin.3 al aceluiaşi articol, în sensul dispunerii introducerii în cauză a altor personale, în condiţiile legii.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă D.A.S. Piteşti a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, apreciind total nefondată susţinerea apelantului potrivit căreia instanţa de fond a omis faptul că a fost făcută cerere de modificare a acţiunii, întrucât în considerentele sentinţei instanţa a făcut referire la această cerere de modificare a acţiunii, analizând astfel cauza sub toate aspectele.

Nefondată şi tendenţioasă este şi susţinerea apelantului potrivit căreia acesta, deşi a solicitat probe în cauză, acestea au fost respinse de către instanţă.

Apelantul a făcut o interpretare greşită a textelor de lege care reglementează modul de acordare a indemnizaţiei lunare pentru persoana cu handicap, cât şi posibilitatea încadrării persoanei care are în îngrijire bolnavul, ca asistent personal.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că potrivit art.42 alin.(4) din Legea nr.448/2006, cu modificările şi completările ulterioare: ,,Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav, adulţii cu handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual grav, pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare”.

Prin urmare, potrivit textului de lege menţionat, apelantul - reclamant nu putea să beneficieze pentru aceeaşi perioadă şi de indemnizaţie lunară pentru persoana cu handicap, precum şi de drepturile salariale cuvenite ca şi asistent personal, întrucât s-ar produce o ilegalitate în ceea ce priveşte modalitatea utilizării fondurilor provenite de la bugetul de stat.

Prin decizia nr.1959/04.10.2016, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamant şi a anulat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prima critică este apreciată ca fondată. Potrivit art.22 Cod pr. civilă, judecătorul are îndatorirea sa

stăruie pentru stabilirea corecta a limitelor investirii şi în condiţiile

5

formulării cererii precizatoare, instanţa avea obligaţia să clarifice cadrul procesual, să stabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii.

Prin cererea modificatoare, apelantul a solicitat sa fie angajat ca asistent personal pentru tatăl sau, retroactiv pentru perioada ianuarie 2012- 17 aprilie 2015, iar instanţa de fond, deşi a menționat in considerentele sentinţei ca s-a formulat aceasta cerere nu a analizat solicitarea, reținând doar ca nu poate beneficia pentru aceeaşi perioada şi de indemnizația lunară pentru persoana cu handicap şi de drepturi salariale ca asistent personal şi că odată exprimată opțiunea de a primi indemnizație, nu mai poate solicita să fie şi asistent personal.

Cutea a constatat ca tribunalul a apreciat în mod greşit că reclamantul pretinde pentru aceeaşi perioada atât indemnizație, cât şi drepturi salariale ca asistent personal. Dispoziţiile art.42 alin.4 din Legea nr. 448/2006 prevăd ca, reprezentanţii legali ai adulților cu handicap grav pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare.

Întrucât prin adresa nr.12668/17.08.2011, Direcţia de Asistenţă Socială a Municipiului Piteşti i-a comunicat reclamantului ca nu poate asigura angajarea asistenților personali, acesta, prin cererea nr.962/2011 şi-a exprimat opțiunea de a primi indemnizație, în acest sens fiind emisă decizia nr. 647/2011 prin care i s-a acordat indemnizaţie în cuantum de 525 lei, începând cu data de 01.08.2011.

Curtea a apreciat că tribunalul a interpretat greşit dispoziţiile art.42 alin.4 din lege, considerând fără temei că, odată exprimată opţiune între cele două forme de ajutor, reprezentantul legal nu ar putea să-şi mai modifice ulterior aceasta opţiune deşi textul de lege nu interzice modificarea opţiunii exprimate inițial.

Este evident că, în situaţia în care cererea reclamantului de angajare ca asistent personal ar fi fost admisă el nu ar mai fi primit şi indemnizaţia lunară prevăzută de acelaşi text de lege. De altfel, în speță reclamantul a optat pentru indemnizație în condițiile în care D.A.S. Piteşti, i-a comunicat că nu există fonduri pentru angajarea asistenților personali şi a continuat să încaseze aceasta indemnizație în continuare, până la decesul tatălui sau întrucât cererea de angajare ca asistent personal nu i-a fost soluționată favorabil.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că tribunalul nu a cercetat în fond cauza, în sensul ca, nu a verificat dacă reclamantul întrunește sau nu condițiile impuse de Legea nr.448/2006 de a fi angajat ca asistent personal al tatălui său, această apărare fiind invocată şi de pârâtă prin întâmpinare.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi având în vedere şi solicitarea apelantului, în temeiul art.480 alin.3 Cod procedură

6

civilă, a fost admis apelul şi anulată sentinţa, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Condiţia asimilării perioadei absolvirii şcolii militare de muzică, stagiu de cotizare.

Art.49 alin.1 lit.g din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice

În sistemul public de pensii sunt asimilate stagiului de cotizare perioadele contributive în care asiguratul a fost elevul şcolii militare cu excepţia liceului militar potrivit art.49 alin.1 lit.g din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Menţiunea exceptării perioadei absolvirii liceului militar de la perioada asimilată presupune intenţia legiuitorului de a recunoaşte dreptul numai în favoarea asiguratului care a urmat cursurile unei şcoli militare de nivel superior, şcoala militară de muzică neavând acest statut.

(Decizia civilă nr. 1972/05.10.2016)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 23 decembrie 2015, reclamantul B.D.A. a chemat-o în judecată pe pârâta C.P.S. a M.A.N., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea pârâtei să-i revizuiască drepturile de pensie prin luarea în considerare a perioadei 1968-1971, în care a fost elev al Şcolii Militare de Muzică, conform foii matricole şi a certificatului eliberate de structuri ale M.A.N.;

- obligarea pârâtei, în baza art.107 alin.1 şi 3 din legea nr.263/2010 actualizată, să-i recalculeze toate veniturile băneşti şi dobânzile aferente pierdute prin neluarea în calcul a celor trei ani de stagiu asimilat;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a absolvit

Şcoala Militară de Muzică în anul 1973, însă nu i s-au recunoscut şi asimilat ca vechime la dosarul de pensie primii trei ani din şcoală, respectiv anii 1968-1971 şi nu i-au fost acordate punctajele suplimentare pentru contribuţiile la pensia suplimentară din aceşti ani, ci i s-a recunoscut ca vechime numai perioada 01.10.1971-20.08.1973.

Legea nr.263/2010 stabileşte, prin art.17 alin.2 raportat la art.49 alin.1 lit.g), că perioada în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare, cu excepţia liceului militar, constituie stagiu de

7

cotizare.Potrivit art.76 din H.G. nr.257/2011, de aprobare a

Normelor de aplicare a Legii nr.263/2010, dovada acestui stagiu de cotizare se face prin livret militar sau prin adeverinţe eliberate de structurile militare deţinătoare de fonduri de arhivă. Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare prevede, la art.100 alin.2, că actul oficial prin care se dovedesc, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, vechimea în serviciul militar şi funcţiile îndeplinite de ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri este fişa matricolă.

În mod nelegal pârâta nu i-a valorificat perioada de trei ani, 1968-1971, ca stagiu de cotizare asimilat. Legea nr.263/2010, prin art.107, îi dă dreptul să ceară revizuirea drepturilor de pensie atunci când constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, fără a se distinge după momentul iniţial sau legea în baza căreia au fost stabilite aceste drepturi.

Pârâta C.P.S. a M.A.N., prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestaţiei ca netemeinică şi nefondată, arătând că reclamantul a fost absolvent al Şcolii Militare de Muzică promoţia 1973, deci a urmat cursurile Scolii Militare de Muzică în perioada 1.10.1971 - 20.08.1973.

În conformitate cu „datele şi elementele care au condus la determinarea punctajului mediu anual şi al stagiului de cotizare”, precum şi din „Situaţia veniturilor realizate lunar”, rezultă că reclamantul a fost încadrat în rândul cadrelor militare în activitate începând cu anul 1973, după absolvirea şcolii la data de 20.08.1973.

Pensia reclamantului a fost revizuită prin decizia nr.43012/11.11.2011, potrivit prevederilor art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, aprobată prin Legea nr.165/2011.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art.3 din anexa nr.3 „Metodologie de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2011, constituie stagiu de cotizare vechimea în serviciu şi, după caz, vechimea în muncă valorificată în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare. Ca atare, în mod justificat, valorificând datele din documentele aflate la dosarul de pensie, Casa de Pensii Sectorială a M.Ap.N. a avut în vedere stagiul total de cotizare.

Până în anul 1953, absolvenţilor învăţământului profesional cu durată de 3 ani, organizat în cadrul Şcolii Militare de Muzică, li se echivala această perioadă cu clasele a IX-a şi a X-a de liceu.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr.198/28.04.1953, Şcoala Militară de Muzică a fost reorganizată pe 3 cicluri de învăţământ astfel:

8

- ciclul de învăţământ profesional de muzică militară, cu durata de 3 ani;

- ciclul de formare al subofiţerilor de muzică militară, cu durata de 2 ani;

- ciclul de formare al ofiţerilor dirijori, cu durata de 3 ani.În urma acestei reorganizări, Şcoala Militară de Muzică a

fost scoasă din reţeaua M.E.Î., astfel că, în perioada 1953-1975, şcoala profesională cu durata de 3 ani nu mai era echivalentă nici măcar cu clasele a IX-a şi a X-a de liceu.

Generalizarea învăţământului de 10 clase în România a impus, începând cu anul şcolar 1975 -1976, introducerea claselor a IX-a şi a X-a în ciclul profesional al Şcolii Militare de Muzică, în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr.M 2059 din 22.05.1975.

Potrivit H.G. nr.1016 din 10 septembrie 1990 privind înfiinţarea, în cadrul Şcolii militare de muzică a ciclului liceal, art.1, începând cu anul şcolar 1990/1991, ciclul profesional din Şcoala militară de muzică din subordinea M.A.N. se transforma în ciclu liceal cu durată completă (clasele IX-XII), pentru care şcoala este autorizată să elibereze acte de studii liceale în profilul muzică.

La stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului nu puteau fi luate în considerare decât perioadele 1.10.1971-20.08.1973 (elev de şcoală militară) şi 20.08.1973-20.05.2000 (cadru militar activ), înscrise la pct.13 „Date privind vechimea în muncă” din Partea a II-a a Fişei de pensie, fişă de care reclamantul a avut cunoştinţă, a semnat de realitatea datelor înscrise.

Reclamantul a fost elev al Şcolii Militare de Muzică în perioada 01.10.1971-20.08.1973, deci Casa sectorială nu poate să-i ia în calcul la stabilirea drepturilor sale de pensie şi perioada 29.09.1968-1.10.1971.

Potrivit Fişei de pensie, la punctul 13 - Date privind vechimea în serviciu, este trecută calitatea de: - elev Şcoala Militară 1.10.1971-20.08.1973; - cadru militar permanent şi 20.08.1973 -20.05.2000.

A rezultat că, în perioada 29.09.1968-1.10.1971, reclamantul a urmat ciclul profesional la Şcoala Militară de Muzică. Abia în perioada 1.10.1971-20.08.1973 este specificat că a urmat cursurile Şcolii Militare de Muzică ca elev ciclu subofiţeri. Aşadar, din cele menţionate anterior rezultă că, pentru a fi admişi la cursul de subofiţeri de muzică, candidaţii trebuiau să fie absolvenţi ai ciclului profesional de 3 ani urmat în cadrul Şcolii Militare de Muzică. Astfel, potrivit prevederilor art.17 alin.(2) coroborat cu art.49 alin.(I) lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în sistemul public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive până la data de 1.04.2001, în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare.

Din Certificatul nr.DP1258/07.09.2015, emis de UM 02405

9

Piteşti, a rezultat că, în perioada 1.10.1971-20.08.1973, reclamantul a avut calitatea de elev ciclu subofiţeri la Şcoala Militară de Muzică, iar în perioada 29.09.1968-1.10.1971, de elev ciclu profesional la Şcoala Militară de Muzică.

Prin urmare, perioada susmenţionată, de elev al unei şcoli profesionale între anii 29.09.1968-01.10.1971, nu poate fi valorificată pentru stabilirea drepturilor de pensie, aceasta nefiind asimilată stagiului de cotizare în sistemul public de pensii.

Astfel, potrivit prevederilor art.17 alin.(2) coroborat cu art.49 alin (1) lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sistemul public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, până la data de 1 aprilie 2001, în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare, cu excepţia liceului militar.

Cursurile desfăşurate în cadrul unui liceu militar şi cursurile ciclului profesional desfăşurate la şcoala militară de muzică nu sunt considerate vechime în serviciul militar, cum de altfel nici cursurile unui liceu civil nu constituie vechime în muncă.

Prin sentinţa civilă nr.725/21.04.2016, Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, a admis cererea şi a obligat pe pârâta să revizuiască drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a perioadei 29.09.1968-1.10.1971, în care acesta a fost elev al Şcolii Militare de Muzică; să-i recalculeze şi să-i plătească reclamantului toate veniturile băneşti pierdute prin neluarea în calcul a perioadei menţionate anterior, începând cu data de 23 decembrie 2012, precum şi la plata dobânzi legale aferente acestor sume, începând cu data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 510 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din certificatul nr.DP 1258/7.09.2015, din certificatul nr.9899/09.11.2015 şi din foaia matricolă nr.3774/30.09.2015, reclamantul B.D.A. a fost elev al Şcolii Militare de Muzică, după cum urmează: în perioada 29.09.1968-1.10.1971 a fost elev ciclul profesional în cadrul Şcolii Militare de Muzică, conform O.U.Z. nr.214/1968 şi O.U.Z. nr.234/1971; în perioada 1.10.1971-20.08.1973 a fost elev ciclul subofiţeri în cadrul Şcolii Militare de Muzică, conform O.U.Z. nr.234/1971 şi O.U.Z. nr.194/1973. Conform livretului militar depus la dosar, reclamantul a fost cadru militar activ până la data de 20.05.2000, când a fost trecut în rezervă.

Din decizia nr.43012/21.11.2011 privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.1/2011, din adresa nr.RP 2266/25.11.2015, din adresa nr.RP 1929/17.11.2015, din adresa nr.P/7907/10.11.2015, din Hotărârea nr.2962/1.06.2011 şi din întâmpinarea depusă la dosar de

10

pârâtă rezultă că reclamantului nu i s-au recunoscut şi asimilat ca vechime la dosarul de pensie primii trei ani din şcoală, respectiv perioada 29.09.1968-1.10.1971, ci i s-a recunoscut ca vechime numai perioada 1.10.1971-20.08.1973.

Potrivit dispoziţiilor art.17 alin.2 lit.a din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice: „Constituie stagiu de cotizare şi perioadele de până la data de 1 aprilie 2001 în care o persoană: a) s-a aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art.49; …”, iar potrivit art.49 alin.1 lit.g), în sistemul public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar.

Textul face referire la perioada în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare, fără a face distincţie între situaţia în care elevul a parcurs ciclul profesional sau ciclul subofiţeri, astfel că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. De altfel, când legiuitorul a vrut să excludă o anumită categorie de şcoli militare de la cele asimilate stagiului de cotizare, a făcut-o în mod expres (în cazul liceului militar).

Aşadar, dispoziţia legală menţionată trebuie să fie interpretată în sensul că se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare, indiferent de nivelul de pregătire al acesteia, cu excepţia liceului militar.

Tribunalul a mai reţinut şi că interpretarea pârâtei, potrivit căreia perioada 29.09.1968-1.10.1971, în care reclamantul a urmat cursurile Şcolii Militare de Muzică, ciclul profesional, nu ar fi asimilată stagiului de cotizare în sistemul public de pensii nu are suport legal, fiind contrară dispoziţiilor art.49 alin.1 lit.g) din Legea nr.263/2010.

Reclamantul a făcut dovada efectuării activităţii invocate, asimilată de lege stagiului de cotizare, în condiţiile art.76 din H.G. nr.257/2011, de aprobare a Normelor de aplicare a Legii nr.263/2010 şi ale art.100 alin.2 Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin livret militar, prin adeverinţe eliberate de structurile militare deţinătoare de fonduri de arhivă şi prin fişa matricolă, astfel instanţa a apreciat că este îndreptăţit la stabilirea pensiei şi în raport de perioada menţionată, asimilată de lege stagiului de cotizare.

De asemenea, s-a reţinut că susţinerea pârâtei, conform căreia revizuirea pensiei reclamantului s-a făcut în conformitate cu

11

dispoziţiile art.1 alin.1 din O.U.G. nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi art.3 din anexa nr.3 – Metodologie de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, care se prevede că „Constituie stagiu de cotizare vechimea în serviciu şi, după caz, vechimea în muncă valorificată în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare …”, nu poate fi reţinută, întrucât, pe de o parte, în prezentul litigiu nu se analizează valabilitatea deciziei de revizuire nr.43012/11.11.2011, emisă în baza acestor acte normative, iar pe de altă parte textul nu face referire la vechimea în serviciu sau în muncă ce a fost calculată greşit, ci la cea care rezultă din înscrisurile eliberate în conformitate cu legislaţia în vigoare şi stabilită în mod corect.

În ceea ce priveşte momentul de când reclamantul este îndreptăţit la recalcularea pensiei şi plata veniturilor pierdute prin neluarea în calcul a perioadei 29.09.1968-1.10.1971, s-a constatat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată se invocă dispoziţiile art.107 din Legea nr.263/2010, care, la alin.1 şi 2 prevăd că: „În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii sectorială operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin.(1) se acordă sau se recuperează, după caz, în cadrul termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării diferenţelor”.

Întrucât situaţia reclamantului se încadrează în ipoteza textului de lege citat, instanţa a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la recalcularea şi plata drepturilor de pensie restante pe o perioadă de 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv începând cu data de 23 decembrie 2012 şi, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, reclamantul este îndreptăţit şi la dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, începând cu data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.

Având în vedere aceste considerente instanţa a admis cererea şi a obligat pe pârâtă să revizuiască drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a perioadei 29.09.1968-1.10.1971, în care acesta a fost elev al Şcolii Militare de Muzică; să recalculeze şi să plătească reclamantului toate veniturile băneşti pierdute prin neluarea în calcul a perioadei menţionate anterior, începând cu data de 23 decembrie 2012, precum şi la plata dobânzi legale aferente acestor sume, începând cu data scadenţei fiecăreia şi

12

până la data plăţii efective.Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta C.S.P. a M.A.N.,

criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva aplicării greşite a prevederilor art.17 alin.2 coroborat cu art.49 alin.1 lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispoziţiile menţionate s-a susţinut că perioada 29.09.1968-01.10.1971, când reclamantul era elev al unei şcoli profesionale, nu putea fi valorificată pentru stabilirea drepturilor de pensie, aceasta nefiind asimilată stagiului de cotizare în sistemul public de pensii.

S-a susţinut în continuare că intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în categoria perioadelor asimilate numai acele perioade în care asiguratul a urmat o şcoală militară de nivel superior studiilor liceale, câtă vreme a prevăzut expres că se exclude perioada liceului militar.

Prin decizia nr. 1972/05.10.2016, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat sentinţa în sensul că respinge acţiunea.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost absolvent al Şcolii Militare de Muzică – promoţia 1973, urmând aşadar cursurile Şcolii Militare de Muzică în perioada 01.10.1971-20.08.1973.

Potrivit prevederilor art.17 alin.2 coroborat cu art.49 alin.1 lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în sistemul public de pensii, se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite perioade asimilate, în care asiguratul a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar.

Din certificatul nr.DP1258/07.09.2015 emis de UM02405 Piteşti a rezultat că, în perioada 01.10.1971-20.08.1973, reclamantul a avut calitatea de elev ciclul subofiţeri la Şcoala Militară de Muzică, iar în perioada disputată 29.09.1968-01.10.1971 de elev ciclul profesional la Şcoala Militară de Muzică.

Din interpretarea dispoziţiilor sus enunţate a rezultat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în categoria perioadelor asimilate numai acele perioade în care asiguratul a urmat o şcoală militară de nivel superior studiilor liceale, câtă vreme a prevăzut expres că se exclude perioada liceului militar.

Prin urmare, perioada susmenţionată, de elev al unei şcoli profesionale în perioada 29.09.1968-01.10.1971 nu poate fi valorificată pentru stabilirea drepturilor de pensie, aceasta nefiind asimilată stagiului de cotizare în sistemul public de pensii, potrivit

13

dispoziţiilor art.17 alin.2 coroborat cu art.49 alin.1 lit.g) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.

În plus, perioada în care reclamantul a urmat cursurile şcolii profesionale poate fi considerată ca reprezentând vechime în muncă şi stagiu de cotizare valorificabil în procedura de revizuire a drepturilor de pensie, conform prevederilor art.107 din Legea nr.263/2010, numai dacă s-a făcut dovada că pentru munca prestată în perioada şcolii profesionale a beneficiat de salariu, iar angajatorul a achitat contribuţia de asigurări sociale aferentă.

În condiţiile reţinute, în temeiul art.480 Cod de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de pârâtă, schimbând sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

3. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului – cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă.

Art.65 alin.2 Codul muncii

Contractul individual de muncă încetează prin desfiinţarea efectivă a locului de muncă determinată de o cauză reală şi serioasă.

Legalitatea măsurii concedierii depinde de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească desfiinţarea locului de muncă, respectiv suprimarea postului să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă potrivit art.65 alin.2 Codul muncii, lipsa oricăreia dintre condiţii fiind suficientă să afecteze valabilitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

Existenţa locului de muncă în organigrama angajatorului până la data emiterii deciziei de concediere nu justifică desfiinţarea efectivă a acestuia bazată pe o cauză serioasă, deoarece măsura organizării activităţii angajatorului apreciată ca una exclusivă pentru a fi reală şi serioasă trebuie să fie anterioară datei concedierii, în caz contrar, poate să fie presupusă ca una arbitrară şi de natură să atragă după sine anularea măsurii concedierii.

(Decizia civilă nr. 1998/06.10.2016)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 08.05.2015, P.E.M. a solicitat, în contradictoriu cu SC R. SRL Rm. Vâlcea, anularea deciziei de concediere nr.470/06.05.2015, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv a reintegrării în muncă a contestatorului şi a obligării intimatei să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi

14

actualizate începând cu data concedierii. Contestatorul a solicitat obligarea intimatei la plata despăgubirilor morale.

În motivarea cererii s-a arătat că în baza contractului individual de muncă nr.50/31.10.2013 contestatorul a ocupat în cadrul intimatei funcţia de cameraman până la data emiterii deciziei de concediere, când a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.2 din Codul muncii.

Decizia de concediere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, respectiv dispoziţiile art.65 alin.2 din Codul muncii, fiindcă desfiinţarea postului ocupat nu a fost efectivă şi nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, pentru motivele de fapt invocate în conţinutul actului procedural.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.160 din 01 februarie 2016, a admis contestaţia în sensul că, a anulat decizia de concediere şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, căruia intimata a fost obligată să-i plătească drepturile salariale indexate începând cu data concedierii şi până la reintegrare; a fost respins capătul de cerere privind plata daunelor morale.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că desfiinţarea postului ocupat de către contestator nu a fost una efectivă, întrucât intimata a scos la concurs un post de cameraman la scurt timp după măsura concedierii, susţinerea acesteia în sensul că au fost angajaţi alţi salariaţi ca urmare a demisiilor fiind nejustificată de proba cu acte administrată în cauză şi nici de organigrama ori statutul de funcţii al angajatoarei.

Cu privire la cererea de plată a daunelor morale, instanţa de fond a considerat că nu s-a făcut dovada condiţiilor răspunderii civile de către contestator, simpla susţinere a lezării onoarei şi demnităţii nefiind suficientă pentru o asemenea răspundere.

Împotriva sentinţei a formulat apel intimata, criticând-o pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora, a arătat, în esenţă, că tribunalul a făcut o apreciere greşită a condiţiilor concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, respectiv a măsurii desfiinţării efective a postului de cameraman.

Desfiinţarea postului a fost dispusă din cauza dificultăţilor economice în care s-a aflat intimata, neexistând nicio dovadă a angajării după concediere a vreunei persoane în postul de cameraman, aşa după cum a reţinut prima instanţă.

Prin întâmpinare, contestatorul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul actului procedural.

15

Prin decizia nr.1998/06.10.2016, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata SC R. SRL Râmnicu Vâlcea.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Angajatorul poate să dispună concedierea salariatului, cauza concedierii reprezentând-o desfiinţarea locului de muncă din unul sau mai multe motive, fără nicio legătură cu persoana salariatului.

De asemenea, desfiinţarea locului de muncă, potrivit art.65 alin.2 din Codul muncii, trebuie să îndeplinească condiţia efectivităţii şi să fie determinată de o cauză reală şi serioasă.

Instanţa de fond a făcut aprecieri asupra legalităţii deciziei de concediere numai sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării locului de muncă, însuşire care presupune că locul de muncă al salariatului a fost suprimat în mod real din organigrama angajatorului.

Lipsa oricăreia dintre condiţiile măsurii desfiinţării locului de muncă poate să constituie un motiv suficient pentru anularea deciziei de concediere, atunci când nu îndeplineşte condiţiile reglementate de art.65 alin.2 din Codul muncii.

Sub aspectul condiţiei ca desfiinţarea locului de muncă a contestatorului să fi fost una efectivă, tribunalul a făcut o apreciere corectă asupra faptului că aceasta nu a avut un caracter efectiv, fiindcă organigrama anterioară concedierii confirma existenţa a 5 posturi de cameramani.

La data concedierii – 06.05.2015, intimata a întocmit o altă organigramă în care figura un număr de 4 posturi cameramani, însă ulterior acestei date a comunicat o listă cu locuri de muncă vacante în perioada 09.12.2015 – 15.12.2015, din care rezulta un post de cameraman.

Desfiinţarea postului în ziua emiterii deciziei de concediere nu poate fi considerată ca una efectivă, întrucât această operaţie de organizare a activităţii, care reprezintă într-adevăr un atribut exclusiv al angajatorului cu condiţia să se bazeze pe o cauză reală şi serioasă, trebuie să fie anterioară acestei date, fiindcă numai în această măsură se va aprecia asupra existenţei sale reale, în caz contrar, poate să fie trasă concluzia că a fost dispusă în mod şicanatoriu sau pentru a confirma decizia luată cu privire la încetarea contractului individual de muncă.

Procedând altfel, intimata nu a putut să dovedească condiţia desfiinţării postului ocupat de către contestator pentru a justifica legalitatea măsurii concedierii dispuse în baza art.65 alin.2 Codul muncii, astfel că, pentru toate aceste argumente s-a respins apelul ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă şi a păstrat soluţia primei instanţe.

16

4. Aplicarea în timp a indicelui de corecţie la punctajul mediu anual determinat în condiţiile art.95 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

Art.95 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

Modul de determinare a punctajului mediu anual realizat de asigurat se calculează potrivit formulei de calcul reglementată de art.95 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Pentru persoanele înscrise la pensie după intrarea în vigoare a legii unitare de pensii publice la punctajul mediu anual se aplică un indice de corecţie calculat ca raport între 43,3% din câştigul salarial mediu brut realizat şi valoarea unui punct de pensie în vigoare la data pensionării actualizat în raport de rata inflaţiei pe anul 2011.

În timp indicele de corecţie se aplică o singură dată la înscrierea iniţială la pensie potrivit art.170 alin.3 din Legea nr.263/2010, de acest drept beneficiind şi persoanele înscrise la pensie de invaliditate anterior intrării în vigoare a normei juridice, transformată în pensie pentru limită de vârstă în baza legii privind sistemul unitar de pensii publice.

(Decizia civilă nr.2061/13.10.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 18.01.2016, reclamantul D.F. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Argeş, solicitând obligarea acesteia să-i recalculeze drepturile de pensie prin:

1. valorificarea salariilor brute menţionate în adeverinţa nr.39365/08.10.2015 emisă de OMV Petrom SA, precum şi să-i plătească diferenţele de drepturi de pensie aferente începând cu data de 1.11.2015;

2. acordarea indicelui de corecţie, prevăzut de art.170 din Legea nr.263/2010, la punctajul mediu anual şi să-i achite diferenţele de pensie, începând cu data de 11.08.2013, data înscrierii la pensie pentru limită de vârstă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că a fost pensionat pentru invaliditate în anul 2009, în temeiul Legii nr.19/2000, fiind trecut la pensie pentru limită de vârstă în anul 2013, în temeiul Legii nr.263/2010. Prin cererea nr.66703/15.10.2015, a solicitat pârâtei recalcularea drepturilor de pensie prin valorificarea salariilor brute evidenţiate în adeverinţa mai sus menţionată, însă aceasta i-a respins cererea de recalculare a pensiei, prin decizia nr.319601/28.12.2015.

A susţinut reclamantul că, în mod neîntemeiat pârâta nu i-a

17

recalculat drepturile de pensie prin valorificarea salariilor brute menţionate în adeverinţa eliberată de angajator, având în vedere că, aşa cum rezultă din conţinutul acesteia, a contribuit corespunzător la bugetul de asigurări sociale.

S-a invocat, în susţinerea acţiunii, principiul contributivităţii în raport de care, toate veniturile pentru care au fost calculate şi reţinute contribuţii, se impun a fi avute în vedere la stabilirea drepturilor de pensie.

Reclamantul a mai invocat şi faptul că, la trecerea la pensie pentru limită de vârstă în condiţiile Legii nr.263/2010, nu i-a fost acordat indicele de corecţie prevăzut de art.170, deşi îndeplinea condiţia legală impusă de acest text.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că salariile brute menţionate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom SA nu pot fi valorificate la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului, în raport de dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010. Veniturile menţionate în această adeverinţă nu pot fi valorificate deoarece cuprind şi sporuri cu caracter nepermanent, care nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare.

Pârâta nu a făcut apărări în ceea ce priveşte acordarea indicelui de corecţie prevăzut de art.170 din Legea nr.263/2010.

Reclamantul a depus la dosar, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.2 NCPC, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecată.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1209/17.05.2016 a admis acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului luând în considerare salariile brute menţionate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 eliberată de SC OMV Petrom SA.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata diferenţelor de pensie aferente acestei recalculări începând cu data de 1.11.2015 şi să-i acorde reclamantului indicele de corecţie prevăzut de art.170 din Legea nr.263/2010, indice de corecţie aplicat la punctajul mediu anual stabilit prin decizia nr.319601/30.08.2013, precum şi diferenţele de pensie rezultate începând cu data de 11.08.2013.

De asemenea, a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:În raport de dispoziţiile art.107 alin.3 din Legea

nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, prin cererea înregistrată la C.J.P Argeş sub nr.66703/15.10.2015, reclamantul a solicitat recalcularea drepturilor sale de pensie conform adeverinţei nr.39365/08.10.2015 emisă de

18

OMV Petrom SA.Prin decizia nr.319601/28.12.2015, pârâta i-a respins

cererea de valorificare a salariilor din adeverinţa menţionată, apreciind că acestea nu pot fi luate în considerare deoarece nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, aşa cum este stipulat în anexa 15 la normele de aplicare a Legii nr.263/2010.

Prin acţiunea de faţă reclamantul a solicitat, sub un prim aspect, obligarea pârâtei să-i emită o nouă decizie de pensie prin care să-i valorifice salariile brute, menţionate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom SA.

Analizând adeverinţa nr.39365/08.10.2015 emisă de OMV Petrom SA, instanţa a constatat că prin aceasta se atestă salariile brute realizate de reclamant în perioada iulie 1973 – martie 2001 în meseriile de electromecanic a.m.a şi lăcătuş a.m.a, precum şi faptul că pentru aceste salarii angajatorul a reţinut şi virat CAS.

Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, fondurile necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii, precum şi din sumele alocate de la bugetul de stat.

Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă.

Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri. Se observă că textul de lege foloseşte sintagma „câştig brut”.

Art.2 din Decretul nr.389/1972 enumera expres şi limitativ drepturile băneşti pentru care nu se datora contribuţia pentru asigurările sociale de stat, ceea ce înseamnă că pentru celelalte venituri angajatorul plătea obligatoriu respectiva contribuţie.

De altfel, pentru salariile brute de care a beneficiat reclamantul în perioada iulie 1973 – martie 2001 au fost reţinute şi virate contribuţii la CAS de către angajator, datele relatate în adeverinţa eliberată fiind extrase din arhiva societăţii.

Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c) din Legea nr.263/2010, sistemul public se organizează şi funcţionează având ca bază principiul contributivităţii, conform căruia, fondurile de asigurări

19

sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Acest principiu de bază, este reluat în modul de calcul al drepturilor de pensie, art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010 statuând că, „(1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate în anul calendaristic respectiv. (2) Punctajul lunar se calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.”

Constatând, aşadar, că pentru salariile brute realizate de reclamant şi atestate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom SA, angajatorul a vărsat la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuţia la fondul de pensii, instanţa a apreciat că aceste salarii trebuie avute în vedere de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului potrivit dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.

În raport de aceste considerente, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin luarea în considerare a salariilor brute menţionate în adeverinţa nr.39365/8.10.2015 emisă de OMV Petrom SA.

Ca urmare a recalculării dispuse a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie începând cu data de 1.11.2015, potrivit art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010.

De asemenea, tribunalul a apreciat că este întemeiat şi capătul de cerere privind acordarea indicelui de corecţie potrivit art.170 din Legea nr.263/2010, având în vedere că prima înscriere la pensie pentru limită de vârstă a reclamantului a fost în anul 2013, în temeiul Legii nr.263/2010.

Până la acest moment reclamantul a beneficiat de o pensie de invaliditate, ce impune un caracter aleatoriu, întrucât intervine în momentul în care persoana îşi pierde capacitatea de muncă, total sau parţial, aspect care nu poate fi controlat de aceasta.

Potrivit art.170 din Legea nr.263/2010, pentru persoanele înscrise la pensie, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, la punctajul mediu anual determinat în condiţiile art.95 se aplică un indice de corecţie, o singură dată, la înscrierea iniţială la pensie.

În acest sens, instanţa a apreciat că noţiunea de înscriere iniţială la pensie la care se referă art.170 din Legea nr.263/2010, presupune înscrierea la pensie pentru limită de vârstă, solicitată de persoana în cauză la momentul îndeplinirii condiţiilor, sau anticipat

20

şi anticipat parţial.Pensia pentru invaliditate nu poate fi apreciată ca o

înscriere iniţială la pensie, având în vedere caracterul aleatoriu al acesteia precum şi principiul egalităţii prevăzut de art.2 lit.d) din Legea nr.263/2010, în raport de care tuturor participanţilor la sistemul public de pensii, contribuabili şi beneficiari, li se asigură un tratament nediscriminatoriu, între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege.

În caz contrar s-ar ajunge la încălcarea acestui principiu, întrucât elementul aleatoriu al pierderii capacităţii de muncă nu justifică (dar creează) un tratament diferit între persoane pentru care legea prevede aceleaşi condiţii de pensionare pentru limită de vârstă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr.680/2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.73 alin.1 din Legea nr.263/2010, în considerentele căreia se arată că legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile pentru persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca, în privinţa acordării pensiei de invaliditate.

Pentru aceste considerente, constatând refuzul pârâtei, tribunalul a obligat pe pârâtă să aplice indicele de corecţie prevăzut de art.170 din Legea nr.263/2010, la punctajul mediu anual stabilit prin decizia nr.319601/30.08.2013 şi să-i plătească reclamantului diferenţele de pensie rezultate începând cu data înscrierii la pensie pentru limită de vârstă, respectiv 11.08.2013.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş criticând-o pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art.466 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că a încălcat dispoziţiile art.165 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, precum şi menţiunile din Anexa nr.15 la Normele de aplicare a acestei legi, potrivit cu care nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul, formele de retribuire în acord sau cu bucata, premiile anuale, formele de retribuire pentru ore suplimentare; compensaţii acordate conform Decretelor nr.46/1982 şi nr.240/1982, precum şi alte sporuri care nu au avut caracter permanent;

- au fost încălcate şi dispoziţiile art.96 alin.2 din Legea nr.263/2010, care defineşte sintagma „venit brut” sau „salariu brut” şi acest lucru este atributul exclusiv al unităţii angajatoare, care trebuie să elibereze adeverinţa conform dispoziţiilor legale precizate mai sus, iar adeverinţa depusă la dosar nu îndeplineşte condiţiile

21

prevăzute delege;- instanţa de fond în mod greşit a aplicat dispoziţiile art.2

lit.c) din Legea nr.263/2010 privind principiul contributivităţii, deoarece acesta nu retroactivează şi practic nu se referă la perioade anterioare datei de 1.04.2001;

- soluţia este nelegală şi sub aspectul faptului că apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimatului-reclamant diferenţele de drepturi de pensie actualizate cu indicele de inflaţie, neexistând temei legal pentru aplicarea acestui indice.

- soluţia este nelegală şi în ceea ce priveşte obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, atâta vreme cât motivarea instanţei de fond se bazează pe decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie faţă de care nu există culpă în sarcina apelantei-pârâte;

- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală încălcând dispoziţiile imperative prevăzute de art.170 alin.1 din Legea nr.263/2010, în sensul că aceste dispoziţii nu puteau fi aplicabile în favoarea intimatului-reclamant, atâta vreme cât acesta a fost înscris la pensie de invaliditate începând cu data de 8.10.2009, iar Legea nr.263/2010 nu retroactivează şi se aplică numai celor care s-au pensionat odată cu intrarea în vigoare a acesteia;

- pe de altă parte, deşi în considerentele sentinţei apelate instanţa invocă în mod justificat motivarea deciziei nr.437/2013 a Curţii Constituţionale care arată că beneficiul dispoziţiilor art.170 din Legea nr.263/2010 persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis începând cu data de 1.01.2011, totuşi admite în mod nejustificat acţiunea formulată de către intimatul-reclamant.

S-a depus întâmpinare de către intimatul-reclamant prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond pe considerentul că s-a pronunţat o soluţie legală, având în vedere principiul contributivităţii şi respectându-se modul de calcul al drepturilor de pensie conform art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, însă, în primul rând instanţa a avut în vedere dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr.19/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că formele de retribuire în acord global vor fi luate în considerare la recalcularea şi stabilirea pensiilor, dacă pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, criteriu îndeplinit de către intimatul-reclamant.

Prin decizia nr. 20161/13.10.2016, Curtea de Apel piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă, obligând-o să plătească intimatului-reclamant suma de 800 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa ce apel a reţinut următoarele:

Obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul

22

asigurărilor sociale de stat o contribuție de 15% din câştigul realizat de salariați, indiferent de forma in care se realizează aceste câștiguri a fost prevăzuta, pentru perioada de referința in art. 1 din Decretul nr.389/1972.

Astfel, veniturile obţinute suplimentar la retribuţia tarifară de încadrare au avut caracter permanent în perioada reţinută de către instanţa de fond, fiind cumulate cu salariul individual brut şi inclusă alături de celelalte sporuri în baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, achitându-se astfel lunar atât cotele C.A.S., cât şi contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară. Introducerea acestor sporuri în baza de calcul a contribuţiei pentru asigurări sociale se încadrează astfel în dispoziţiile art.23 din Legea nr.19/2000 şi aceste sporuri sunt prevăzute de art.78 din aceeaşi lege.

Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.4/2005 sumele reprezentând acordul global sau alte adaosuri salariale nu s-ar fi luat în calculul drepturilor de pensie, întrucât ele nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se astfel imposibilitatea valorificării respectivelor venituri (venituri pe care intimatul-reclamant le probează cu adeverinţa depusă la dosar), rolul instanţei de judecată este nu doar de a constata şi cenzura directa aplicare a O.U.G. nr.4/2005, ci şi de a interpreta astfel actul normativ prin prisma Legii nr.19/2000, pentru că procedura de calculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor, iar opinia este aceea că sumele se impun a fi luate în calcul şi conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.736/2006.

Raţionamentul juridic care stă la baza formării acestei convingeri a instanţei judecătoreşti este fundamentat astfel de forţa juridică a legii faţă de ordonanţă, pe considerente de echitate şi motive care ţin de preeminenţa principiilor în baza cărora un text de lege a fost edictat în raport de excepţiile ce au la bază tratamente discriminatorii.

Conform dispoziţiilor art.2 alin.1 din O.U.G. nr.4/2000, modificată, recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii cu respectarea Legii nr.19/2000.

Din menţiunile arătate în adeverinţa depusă la dosar, rezultă că intimatul-reclamant a realizat venituri suplimentare, respectiv adaosuri salariale care au fost astfel incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensii suplimentare. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele la CAS, inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu legislaţia în vigoare la acea dată, iar sporurile pentru care a prestat muncă intimatul-reclamant au avut caracter de venit în înţelesul Legii nr.57/1974.

Potrivit art.1 din Decretul nr.389/1972, angajatorii au

23

vărsat contribuţia de 15% din câştigul brut realizat de personal, indiferent de forma în care au fost realizate aceste venituri.

În conformitate cu dispoziţiile art.164 din Legea nr.19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă, iar la alin.2 se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele de muncă. Aceasta nu înseamnă însă că sporurile neînregistrate în carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, nu ar putea fi luate în considerare, atâta vreme cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar atrage încălcarea uneia dintre principiile ce guvernează sistemul public de asigurări sociale.

Cea de-a doua critică, care invocă faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, este nefondată pentru următoarele considerente.

Astfel, prin decizia nr.19/17.10.2011 pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile pct.VI din anexa la O.U.G. nr.4/2005 pot fi înlăturate, întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din acelaşi act normativ, cât şi cu Legea nr.19/2000, deoarece încalcă principiul fundamental al contributivităţii anterior datei de 1 aprilie 2001.

Potrivit art.70 din Legea nr.27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1967, s-a instituit pentru angajaţi obligaţia plăţii unei contribuţii în cuantum de 2% din salariul tarifar lunar de încadrare, pentru pensia suplimentară, care, conform normei în cauză, se baza pe "principiul mutualităţii între angajaţi".

Potrivit art.71 alin.1) din acelaşi act normativ, fondurile necesare pentru plata pensiei suplimentare urmau să se formeze din contribuţia tuturor angajaţilor.

Obligaţia de plată a contribuţiei pentru pensia suplimentară s-a menţinut în sarcina angajaţilor până la intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

La momentul edictării normei, legiuitorul a înţeles să întemeieze pensia suplimentară şi contribuţia corelativă pe "principiul mutualităţii între angajaţi", date fiind condiţiile politice, sociale şi economice de la acea vreme.

În realitate, astfel cum indică însăşi denumirea "contribuţia pentru pensie suplimentară", această formă de asigurare socială a reprezentat expresia unei forme, chiar primare, a principiului contributivităţii.

Chiar dacă a fost instituită în sarcina angajaţilor, declarativ pentru pensia suplimentară, o formă suplimentară de pensie faţă de pensia de asigurări sociale de stat, această contribuţie a avut menirea să sprijine statul să asigure angajaţilor venituri constante

24

după încetarea raporturilor de muncă prin pensionare. Cu alte cuvinte, atât angajatorul, cât şi salariatul

contribuiau la sistemul de asigurări sociale de stat, sistem contributiv dualist care se regăseşte şi în reglementarea actuală.

Ulterior, prin art.164 din Legea nr.19/2000, s-a prevăzut că la determinarea punctajelor anuale pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.19/2000, în procedura de stabilire şi recalculare a drepturilor de pensie, se iau în calcul salariile brute sau nete, în conformitate cu modul de înregistrare în carnetul de muncă, sporurile care au făcut parte din baza de calcul al pensiilor conform legislaţiei anterioare şi sunt înregistrate în carnetul de muncă şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau care sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.

Prin dispoziţiile Legii nr.19/2000 s-a realizat reformarea în sens unitar a întregului sistem de asigurări sociale, prin luarea în considerare a veniturilor realizate de asigurat pe parcursul vieţii active ce constituie stagiu de cotizare, iar cuantumul pensiei se determină în conformitate cu prevederile art.76 alin.1 din acest act normativ prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea punctului de pensie.

Primul element ce face parte din algoritmul de calcul al pensiei, respectiv punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare, se stabileşte potrivit dispoziţiilor art.77 alin.1 din Legea nr.19/2000, în sensul că se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr.3 a acestei legi.

Punctajul anual se determină potrivit art.78 alin.(1) din acelaşi act normativ, prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună, iar numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual (inclusiv sporurile şi adaosurile) sau, după caz, a venitului lunar asigurat care a constituit baza de calcul al contribuţiei individuale de asigurări sociale la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

Baza lunară de calcul al contribuţiei individuale de asigurări sociale este prevăzută la art.23 din Legea nr.19/2000, modificată şi completată.

Aceste prevederi legale reprezintă o consecinţă directă şi imediată a principiului contributivităţii, astfel cum acesta este enunţat prin art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000, fiind aplicabile în

25

privinţa veniturilor realizate lunar după data de 1 aprilie 2001 de persoanele asigurate în sistemul public de pensii.

În procedura de stabilire şi recalculare a drepturilor de pensie nu vor putea fi avute în vedere acele venituri pentru care, potrivit reglementării în vigoare la data realizării lor, angajatorul nu a datorat contribuţii de asigurări sociale.

Toate cele arătate mai sus sunt strâns legate de dispoziţiile art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010, considerate în mod nejustificat a fi încălcate de către prima instanţă.

Nici penultima critică nu este fondată şi anume aceea prin care se invocă faptul că în speţa dedusă judecăţii nu s-ar aplica principiul contributivităţii pentru următoarele considerente:

În baza art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000, drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor şi asigurărilor sociale plătite, iar veniturile la care a făcut referire au fost avute în vedere la calcularea şi aplicarea contribuţiilor.

Nu se poate admite că baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume, iar la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare, deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.

Mai mult, în aplicarea dispoziţiilor art.78 alin.4 din Legea nr.19/2000, sunt şi dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr.680/1 august 2007, pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 care, la punctul 19 de la Secţiunea I, prevede că prin sintagma venit brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani achitat din fondul de salarii, conform enumerărilor prevăzute la lit.a)-l) din lege şi anume, cu titlu de exemplu: sporuri, indemnizaţii şi sume acordate sub formă de procent pentru condiţii grele, periculoase, nocive, premii anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme, sume plătite conform legii sau conform contractelor colective de muncă, alte adaosuri la salarii aprobate prin lege sau stabilite prin contractele colective de muncă, sume rezultate prin „plata cu ora”, indemnizaţii de şedinţă ş.a.

Principiul aplicabil speţei este cel al contributivităţii, potrivit căruia drepturile de asigurări sociale, inclusiv pensiile, se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Nu în ultimul rând jurisprudenţa CEDO a asimilat drepturi care decurg din politici sociale, cu noţiunea de „bun” în sensul dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1, în sensul că o reducere substanţială a nivelului pensiei este considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate atunci când persoana a plătit cotizaţiile obligatorii, a îndeplinit condiţiile cerute de legea internă la data respectivă, existând o relaţie directă între totalul cotizaţiilor vărsata în decursul vieţii şi dreptul de a beneficia obligatoriu de o fracţiune din patrimoniul de pensii.

26

Şi prin decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art.9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale, s-a statuat că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să constituie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat.

Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să-i plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate.

Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către acesta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii. Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua absolut toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita în vreun fel dreptul la asigurări sociale.

Instanţa de fond, este chiar obligată în baza principiului plenitudinii de jurisdicţie şi în baza dispoziţiilor art.6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi rezonabil să examineze şi eventual să cenzureze raportat la dispoziţiile legale în materie, legalitatea şi temeinicia emiterii deciziilor de pensionare ale recurentei.

De asemenea, tot instanţa de judecată este suverană în a aprecia şi interpreta dispoziţiile legale în materia dreptului la pensie, printr-o corelare corespunzătoare a textelor prevăzute de lege, în conformitate cu jurisprudenţa constată a instanţelor judecătoreşti, precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr.19 din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se că în interpretarea dispoziţiilor art.2 lit.e), art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 şi art.1 şi 2 din O.G. nr.4/2005 a stabilit că, formele de retribuire obţinute în acord global prevăzute de art.12 alin.1 lit.a) din Legea nr.57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, decizia fiind obligatorie potrivit dispoziţiilor art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că, prin decizia nr.19 din 10.12.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial la data de 23.01.2013, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art.2 lit.e) şi art.164 alin.2 şi 3

27

din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct.V din Anexa la O.G. nr.4/2005, sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiei din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, respectiv sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi şi pentru toate acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, decizia fiind absolut obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.

Nefondată este şi critica prin care se invocă faptul că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o pe apelantă la plata diferenţelor de drepturi de pensie, actualizate cu indicele de inflaţie, atâta vreme cât actualizarea priveşte înlăturarea efectelor devalorizării monetare, în condiţiile procesului inflaţionist din economie.

Actualizarea unei creanţe nu constituie astfel o despăgubire în sensul dispoziţiilor art.1088 Cod civil, ci se subscrie obligaţiei principale întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia.

Astfel, indicele de inflaţie, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de fond, reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piaţă, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie în timp ce dobânda legală, noţiune distinctă de inflaţie, reprezintă câştigul, folosul, profitul ce putea fi obţinut de creditor din investirea acelei sume.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că legiuitorul a avut în vedere în materie de pensii actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie, iniţial prin dispoziţiile art.80 din Legea nr.19/2000 şi ulterior aceste dispoziţii au fost menţinute prin art.102* din Legea nr.263/2010.

Nefondată este şi critica ce vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, atâta vreme cât instanţa de fond în mod justificat a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art.453 NCPC raportat la culpa procesuală a apelantei, cu atât mai mult cu cât deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii nu numai pentru instanţele judecătoreşti, ci şi în ceea ce priveşte pe apelanta-pârâtă.

Şi celelalte critici sunt nefondate şi au fost respinse raportat la următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.170 alin.1 din Legea nr.263/2010, pentru persoanele înscrise la pensie începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, la punctajul mediu anual determinat în condiţiile art.95, se aplică un indice de corecţie calculat ca raport între 43,3% din câştigul salarial mediu brut

28

realizat şi valoarea unui punct de pensie în vigoare la data înscrierii la pensie, actualizată astfel cu rata medie anuală a inflaţiei pe anul 2011.

Este adevărat că la data de 8.10.2009, intimatul-reclamant a fost înscris la pensie de invaliditate gradul II, însă este evident că la acea dată reclamantul nu a beneficiat de dispoziţiile art.170 din Legea nr.263/2010 pentru simplul motiv că nu intrase în vigoare această lege specială a pensiilor.

Intenţia legiuitorului a fost ca să acorde acest beneficiu o singură dată şi pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru pensia la limită de vârstă şi sub acest aspect Curtea constată că în înţelesul dispoziţiilor art.82 alin.1 din Legea nr.263/2010 la data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia de invaliditate devine pensie pentru limită de vârstă.

Aşa fiind, cum intimatul-reclamant a trecut la pensie pentru limită de vârstă începând cu data de 11.08.2013, deci după intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010, este evident că acesta beneficiază de indicele de corecţie prevăzut de legiuitor în dispoziţiile art.170 din Legea nr.263/2010.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.320/30.04.2015 s-a reţinut că, în privinţa pensiei de invaliditate raţiunile care stau la baza reglementării unei vârste standard de pensionare sau a unui stagiu de cotizare minim ori complet nu mai subzistă şi pierderea totală sau cel puţin la jumătate din capacitatea de muncă, din cauza bolilor sau a accidentelor este un eveniment aleatoriu care nu poate fi controlat de către persoana în cauză, sens în care stabilirea unei vârste şi a unui stagiu minim de cotizare la care poate fi acordată această pensie de invaliditate nu se justifică.

Pe de altă parte, ca şi în situaţia intimatului-reclamant, odată cu transformarea din oficiu din pensia de invaliditate în pensie pentru limită de vârstă, raportat la dispoziţiile art.82 alin.1 din Legea nr.23/2010, această trecere se face numai după îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

Curtea a constatat astfel că legiuitorul a impus o condiţie sine qva non pentru acordarea acestui beneficiu numai persoanelor care se pensionează pentru limită de vârstă, nu şi în ceea ce priveşte de exemplu pensia anticipată, pensia de urmaş sau alte categorii de pensii, tocmai având în vedere principiul contributivităţii consacrat de altfel în jurisprudenţă, precum şi principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică cu privire la drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege.

Referitor la invocarea de către apelanta-pârâtă a deciziei nr.437/2013 a Curţii Constituţionale, care prevede în mod justificat dobândirea dreptului privind aplicarea indicelui de corecţie prevăzut

29

de art.170 din Legea nr.263/2010, persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis după intrarea în vigoare a Legii nr.263/2010, Curtea a constatat că în ceea ce priveşte acest aspect el nu a fost negat nici de către instanţa de fond şi evident nici de către instanţa de control judiciar, aceste dispoziţii ale legii fiind clare şi lipsite de echivoc, însă aşa cum s-a precizat în critica anterioară, esenţial este că intimatul-reclamant a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de lege pentru a trece de la pensie de invaliditate la pensie pentru limită de vârstă, şi acest moment nu poate fi luat în considerare decât începând cu data de 11.08.2013, deci evident după intrarea în vigoare a Legii pensiilor.

Având în vedere aceste considerente, constatând ca sunt nefondate criticile aduse sentinței, în baza art.480 Cod procedură civilă a fost respins, ca nefondat, apelul de faţă şi, în baza art.453 NCPC, a fost obligată apelanta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 800 lei cheltuieli de judecată.

5. Modalitatea de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora

Anexele nr.1-3 la OUG nr.85/2006Art.25 alin.4 din OUG nr.96/1998

Ordinul nr. 715/2008 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Evaluarea pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora se realizează în mod unitar indiferent de natura proprietăţii, proprietar şi modul în care s-a produs.

Valoarea despăgubirilor se stabileşte prin înmulţirea factorului „K” specific prevăzut în anexele nr.1-3 la OUG nr.85/2006, cu valoarea medie a unui metru cub de masă lemnoasă pe picior stabilită potrivit prevederilor art.25 alin.4 din OUG nr.96/1998, privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Stabilirea despăgubirilor numai în raport de dispoziţiile Ordinului nr. 715/2008 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, nu este una reală în lipsa dispoziţiilor OUG nr.85/2006.

(Decizia civilă nr.230/11.10.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 06.06.2011, reclamanta R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş a chemat în judecată pe pârâtul B.F. pentru a fi obligat la plata sumei de

30

77.026,70 lei, reprezentând contravaloarea pagubei produse în Cantonul silvic nr.3 Cumpeniţa aparţinând reclamantei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a avut în gestiune Cantonul Silvic nr.3 Cumpeniţa, aparţinând O.S. Vidraru şi cu ocazia inspecţiei efectuate în luna iulie 2009 au fost găsite cioate nejustificate pentru 106 arbori, cu un volum de 183 mc, prejudiciul total fiind în valoare de 77.026 lei.

Prin sentinţa civilă nr.2099/27.03.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, au fost respinse excepţiile de necompetenţă materială şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a fost admisă acţiunea acesteia şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 77.026 lei, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî în această modalitate, în considerente s-a reţinut că pârâtul s-a apărat invocând excepţiile lipsei competenţei materiale a instanţei, cu motivarea că litigiul de faţă este unul de drept comun, iar competenţa aparţine judecătoriei, şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Analizând cu prioritate cele două excepţii, tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate şi au fost respinse ca atare, reţinând că litigiul este competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece calitatea de personal silvic a pârâtului atrage competenţa acestei instanţe, în temeiul art.58 din OUG nr.59/2000. Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei s-a reţinut că există în cauză, întrucât Ocolul Silvic Vidraru şi Cantonul Silvic nr.3, în raza cărora s-a produs prejudiciul, aparţin acesteia.

În legătură cu fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâtul a funcţionat ca pădurar, având atribuţii de gestionar în cadrul Cantonului Silvic nr.3 Cumpeniţa, aparţinând de Ocolul Silvic Vidraru din cadrul reclamantei.

Cu ocazia inspecţiei efectuate în luna iulie 2009, s-au constatat cioate nejustificate pentru 106 arbori, cu un volum de 183 mc si o valoare de 33.959,53 lei, plus TVA. De asemenea, s-au mai găsit cioatele a 86 arbori, cu un volum de 233,118 mc, în valoare de 48.949, 36 lei, plus TVA.

Pârâtul a recunoscut că se face vinovat de producerea unei pagube de 40.411, 96 lei, semnând un angajament de plată în acest sens şi achitând suma de 21.635 lei.

Din actele de control întocmite de salariaţii reclamantei în prezenţa viceprimarului comunei Valea Danului, ca delegat neutru, a rezultat că valoarea prejudiciului neachitată până în prezent este 77.026 lei.

În consecinţă, în baza art.18 din Legea nr.554/2004, a fost admisă acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri civile în sumă de 77.026 lei.

Împotriva acestei soluţii, pârâtul a formulat recurs în termen legal, iar prin decizia nr.2669/R-CONT/30.05.2014, Curtea de

31

Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal l-a admis, cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Astfel, în privinţa excepţiei de necompetenţă materială, inclusiv a lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat că recurentul se află în eroare în privinţa obiectului litigiului şi temeiului de drept aplicabil. Obiectul litigiului nu se referă la despăgubiri ce provin din răspunderea civilă delictuală, ci din calitatea sa de salariat, aspecte reţinute şi de instanţa de fond, prin indicarea art.58 din O.U.G. nr.59/2000, ca temei de drept şi precizarea calităţii sale de gestionar în cadrul Cantonului Silvic nr.3 Cumpeniţa.

S-a mai reţinut de către instanţa de recurs faptul ca instanţa de fond nu a administrat probe sub aspectul cuantumului prejudiciului şi care este culpa efectivă a recurentului în crearea pagubei. Este adevărat că prin calitatea de gestionar operează prezumţia de culpă, însă până la proba contrarie, probă care în cauză nu a fost încuviinţată. În condiţiile în care s-au făcut marcări ale arborilor, urmate de tăieri, iar recurentul nu a putut cunoaşte şi stabili ilegalitatea acestor operaţiuni sau dacă, cu maximul de diligenţă nu a putut împiedica producerea pagubei, nu poate fi angajată răspunderea acestuia.

Întrucât instanţa de fond şi-a însuşit doar punctul de vedere al angajatorului, tribunalul a considerat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, urmând ca instanţa de fond să administreze probele solicitate, din care să rezulte valoarea pagubei şi care este vinovăţia recurentului la producerea acesteia.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Argeş – Secţia Civila, sub nr.2858/109/2011*.

Prin încheierea de şedinţa din data de 28.10.2014 a fost admisă excepţia de necompetenţă funcţională a completului specializat de contencios administrativ şi fiscal, iar cauza a fost transpusă Secţiei de Litigii de Muncă şi Asigurări sociale din cadrul Tribunalului Argeş.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.986/26.04.2016, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare:

Din probele administrate în cauză (înscrisuri, interogatoriu, proba testimoniala si expertiza contabila), tribunalul a reţinut că pârâtul a fost salariatul reclamantei, în funcţia de pădurar, având şi atribuţii de gestionar, în cadrul Cantonului Silvic nr.3 Cumpeniţa, aparţinând de Ocolul Silvic Vidraru.

Cu ocazia inspecţiei efectuate în luna iulie 2009, s-au constatat cioate nejustificate pentru 106 arbori, cu un volum de 183 mc şi o valoare de 33.959,53 lei, plus TVA. De asemenea, s-

32

au mai găsit cioatele a 85 arbori, cu un volum de 233,118 mc, în valoare de 48.949, 36 lei, plus TVA.

Pârâtul a semnat un angajament de plată (având nr.2915) la data de 03.09.2009, prin care a fost de acord să achite reclamantei un prejudiciu în cuantum de 40.412 lei (fila 14 dosar 2858/109/2011), în mod eşalonat. Reclamanta a recunoscut că pârâtul a achitat din această sumă doar 21.635 lei.

Din Ordonanţa de clasare pronunţată la data de 09.04.2014 în dosarul nr.1195/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, reiese că tăierea ilegală a celor 191 arbori s-a efectuat în intervalul mai – 30 iulie 2008. Dintre aceştia, 106 arbori au fost tăiaţi nemarcaţi, iar pentru 85 de arbori s-a constatat că cioatele au o amprentă circulară dubioasă.

Pentru clarificarea situaţiei de fapt instanţa a audiat un martor, respectiv şeful direct al pârâtului, din declaraţia căruia a reieşit că pârâtul singur nu putea efectua tăierile în cauză datorita faptului că erau necesare utilaje speciale de care acesta nu dispunea. A mai reieşit că în acea perioadă au fost efectuate tăieri de arbori de către două societăţi ce deţineau autorizaţie în acest sens. Mai mult, s-a subliniat de către martor că acest control de fond s-a efectuat după un an de la tăierea efectivă, iar din cauza trecerii timpului pe anumite cioate nici nu se putea vedea dacă au fost sau nu marcate.

Pentru instituirea răspunderii patrimoniale a salariatului instanţa a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, republicat.

Potrivit acestui text legal, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Astfel, trebuie să existe o pagubă materială adusă angajatorului, condiţie ce este îndeplinită prin faptul că la acea inspecţie efectuată în luna iulie 2009 s-au constatat cioate nejustificate pentru 191 arbori, prejudiciul fiind determinat de expert contabil B.C. în valoarea totală de 98.191 lei. Din această sumă pârâtul a achitat până la promovarea prezentei acţiuni suma de 21.635 lei.

Astfel, tribunalul a constatat că este îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului în ceea ce priveşte suma de 21.635 lei.

O altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca paguba sa fie produsa din vina angajatului si sa aibă legătură cu munca pe care acesta o prestează în cadrul angajatorului.

Pârâtul a avut si calitatea de gestionar, iar potrivit art.23 din Legea nr.22/1969, „încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială, disciplinară, administrativă, penală sau civilă, după caz”. Articolele 24 şi 25 din acelaşi act normativ prevăd că angajaţii răspund material, potrivit

33

Codului muncii şi prevederilor prezentei legi, pentru pagubele cauzate în gestiuni prin fapte ce nu constituie infracţiuni, iar gestionarul răspunde integral faţă de angajator pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa.

S-a constatat că dintre cei 191 de arbori un număr de 106 arbori, cu un volum de 183 mc, au fost tăiaţi nemarcaţi. Ţinând seama de prevederile speciale instituite in sarcina gestionarilor, pârâtul urmează sa acopere prejudiciul creat prin tăierea acestora.

La momentul tăierii celor 106 arbori erau in vigoare prevederile Ordinului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr.715/2008, care statuează în art.1 că „preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior este de 86 lei/mc”. Astfel, valoarea celor 183 mc este de 18074 lei (183 înmulţit cu 86=15.738+19% TVA=18.074 lei).

În afara celor 106 arbori au mai existat cioate provenind de la alţi 85 de arbori, care erau marcaţi, însă amprenta circulară a fost considerata ca fiind dubioasa. Din declaraţia martorului audiat in cauza a reieşit însă ca amprenta putea suferi modificări datorita condiţiilor de mediu. Ţinând seama de faptul ca de la momentul tăierii si până la descoperirea cioatelor a trecut un an, dubiul că marcajul ar fi fost sau nu corect nu poate decât să îi profite angajatului care ar trebui obligat la acoperirea prejudiciului.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prejudiciul cert, real, pe care pârâtul trebuie să îl acopere este de 18.074 lei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva prin Direcţia Silvică Argeş criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prevăzute de disp. art.304 pct.9 şi art.3041

Cod procedură civilă 1865 arătând, în esenţă, următoarele:- în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile Ordinului

Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr.715/2008 şi ale O.U.G. nr.85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, în condiţiile în care instanţa de fond nu a avut în vedere şi disp. art.2 al.3 şi respectiv art.3 al.2 din O.U.G. nr.85/2006, la stabilirea valorii despăgubirilor acordate;

- pârâtul a recunoscut o parte din prejudiciu, respectiv suma de 40.412 lei pentru cele 106 cioate, din care a achitat suma de 21.635 lei, rămânând o diferenţă de 18.777 lei, pe care a fost de acord să o plătească;

- în privinţa celor 86 cioate-arbori, nerecunoscute de pârât şi care purtau mărci dubioase, s-a stabilit prin Ordonanţa din 09.04.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş că acea conduită a numitului Boştinaru Florentin îmbracă formele săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, pârâtul face parte din categoria personalului silvic aplicându-i-se dispoziţiile O.U.G.

34

nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic şi dispoziţiile O.U.G. nr.85/2006 şi de asemenea acesta are şi calitatea de gestionar al fondului forestier potrivit Legii nr.22/1969, dispoziţii legale în baza cărora trebuie să răspundă material pentru cauzele pe care le-a cauzat în gestiunea sa.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata despăgubirilor solicitate.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu motivarea că sentinţa este legală şi temeinică.

Prin decizia nr. 230/11.10.2016, cu majoritate, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea; a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 76.557 lei.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Criticile din recurs, întemeiate în drept art.304 pct.9 şi art.3041

Cod procedură civilă, sunt fondate pentru că, pe de o parte, prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt greşită, ce nu se sprijină pe probele administrate în cauză, având în vedere şi decizia de casare pronunţată anterior în cauză, iar pe de altă parte, dispoziţiile legale au fost aplicate greşit în cauza de faţă.

Referitor la prima critică din recurs, privind stabilirea greşită a despăgubirilor în ceea ce priveşte cele 106 cioate-arbori recunoscute de pârât, trebuie reţinut că, pârâtul a fost de acord cu suma de 40.412 lei, din care a achitat suma de 21.635 lei, rămânând o diferenţă de 18.777 lei, pe care a fost de acord să o plătească.

În plus, despăgubirile calculate pentru acele 106 cioate-arbori recunoscute nu puteau fi calculate prin aplicarea doar a Ordinului M.A.D.R. nr.715/2008, ci şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora.

Potrivit art.2 al.3 din O.U.G. nr.85/2006, „valoarea despăgubirilor pentru pagubele prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă se stabileşte prin înmulţirea factorului k specific, prevăzut în anexele 1-3, cu valoarea medie a unui metru cub de masă lemnoasă pe picior”, iar potrivit art.3 alin.2, „valoarea factorului k se foloseşte corespunzător categoriei de diametre în care se încadrează diametrul determinat pentru arborele afectat/prejudiciat/tăiat şi pentru specia sau grupa de specii a acestuia”.

Faţă de această situaţie de fapt şi de dispoziţiile legale sus-menţionate, în mod greşit a stabilit instanţa de fond că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele legale pentru răspunderea pârâtului doar pentru suma achitată de acesta, impunându-se modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtului şi la plata diferenţei de 18.777 lei, astfel

35

cum a fost calculată prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, Anexa 1.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din recurs, privind despăgubirile pentru cei 85 arbori marcaţi şi nerecunoscuţi de pârât trebuie reţinut că, faţă de calitatea de gestionar a pârâtului pentru fondul forestier încredinţat de reclamantă, în sarcina acestuia operează prezumţia de culpă, până la proba contrarie, care nu a fost făcută de pârât.

Această concluzie se impune pentru că, pe de o parte, în sarcina pârâtului s-a reţinut că acea conduită în calitatea sa de gestionar, îmbracă formele săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, chiar dacă a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar pe de altă parte, deşi s-a trimis cauza spre rejudecare în vederea suplimentării probatoriului, pârâtul nu a făcut dovada contrară culpei acestuia, în producerea prejudiciului prin tăierea celor 85 arbori, de pe fondul forestier a cărui pază o avea pârâtul, nefăcându-se nici un fel de dovezi privind sesizarea reclamantei, de către pârât cu privire la tăierea acelor arbori, cioatele respective fiind descoperite mult mai târziu cu ocazia unui control efectuat de reclamantă.

Faţă de aceste considerente esenţiale, în mod greşit s-a reţinut de prima instanţă că descoperirea arborilor tăiaţi după o lungă perioadă de timp îi poate profita pârâtului, care nu a făcut dovada contrară prezumţiei de culpă ce operează în sarcina sa, prin neîndeplinirea atribuţiilor sale de pază asupra fondului forestier încredinţat.

Având în vedere această situaţie de fapt şi disp. art.25 din Legea nr.22/1968 republicată la disp. art.48 al.1 din O.U.G. nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic şi la disp. art.6 al.1 din O.U.G. nr.85/2006, s-a constatat că se impune modificarea sentinţei, în sensul obligării pârâtului şi la plata despăgubirilor în sumă de 57.779 lei, astfel cum au fost calculate prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, Anexa 2.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.2 Cod procedură civilă, a admis recursul de faţă şi a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 76.557 lei, cu titlu de despăgubiri.

6. Termenul depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor pentru restituirea unui imobil în baza Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art.23 din Legea nr.10/2001

36

Potrivit art.23 din Legea nr.10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate privind imobilul preluat în mod abuziv sau a calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţită să solicite restituirea se pot depune până la data soluţionării notificării.

Termenul pentru depunerea actelor doveditoare nu are caracter imperativ şi nu se referă strict la procedura administrativă, sintagma „până la data soluţionării notificării”, urmând să fie interpretată ca referindu-se, atât la procedura administrativă, cât şi la procedura judiciară, fiindcă legiuitorul nu a urmărit să-i restrângă dreptul persoanei îndreptăţită la restituire de a face dovada proprietăţii sau a calităţii de moştenitor după caz.

Interpretarea normei referitoare la data depunerii actelor doveditoare într-un sens restrâns lipseşte de conţinut dreptul persoanei la un proces echitabil, care presupune dreptul la apărare în cursul judecăţii, una dintre manifestările acestuia fiind şi aceea a propunerii de dovezi.

(Decizia civilă nr.2300/01.11.2016)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 17.04.2015 pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I Civilă sub nr. 1456/90/2015, contestatoarea P.A. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 1.102 din 12 martie 2015 emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea ca fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea contestaţiei a arătat petenta că în calitate de moştenitoare a autorului P.Gh., a solicitat despăgubiri pentru un imobil în suprafaţă de 1.620 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, str. Hacman nr. 33, trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 53/1980.

La data de 18.05.2015, pârâtul Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea a formulat întâmpinare (filele 72 – 74 dosar), prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea în raport cu prevederile art. 77 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, potrivit cărora primăria reprezintă o structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Cu privire la fondul cauzei, s-a arătat că este neîntemeiată întrucât în urma analizării documentelor existente în dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001 şi care au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate Comisia de Aplicare a Legii 10/2001 a

37

constatat că la dosar nu există mai multe documente, necesare în vederea soluţionării notificării.

Prin sentinţa civilă nr.886 din 20 mai 2016, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Primăria Municipiului Rm. Vâlcea prin întâmpinarea de la fila 19 dosar; a respins acţiunea formulată de contestatoare faţă de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea ca fiind formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă că prin dispoziţia nr. 1102 din 12.03.2015 emisă de Primarul Municipiului Rm. Vâlcea s-a respins notificarea nr. 244/2001 prin care petenta a solicitat în calitate de moştenitoare a autorului P.Gh. despăgubiri pentru un imobil casă şi teren în suprafaţă de 1620 mp situat în Municipiul Rm. Vâlcea str. Dr. Hacman nr. 33, judeţul Vâlcea trecut în proprietatea statului român prin expropriere, motivat de faptul că dosarul nu a fost completat în termenul prevăzut de lege cu copie legalizată a certificatului de moştenitor după autoarea P.M. sau negaţie de la Camera Notarilor publici privind dezbaterea succesiunii.

Petenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie nici în faţa judecăţii contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei primarului la care s-a făcut referire mai sus şi, ca atare, nu a intervenit nicio modificare care să schimbe starea de fapt, după cum nu a fost identificat din oficiu un alt motiv de nelegalitate de ordine publică al actului administrativ menţionat.

Într-o atare situaţie, criticile invocate de petentă cu privire la nelegalitatea Dispoziţiei nr.1102 din 12.03.2015 emisă de Primarul municipiului Rm. Vâlcea nu se justifică, deoarece anterior emiterii acesteia petenta a mai solicitat printr-o cerere separată restituirea în natură a suprafeţei de 1620 mp la care face referire şi prin dispoziţiile: nr. 2981 din 13.06.2005 i s-a restituit în natură prin compensare imobilul teren în suprafaţă de 491 mp situat în Rm. Vâlcea str. Nicolae Titulescu, jud. Vâlcea în calitate de moştenitoare legală a autorului P.Gh.; nr. 2952 din 08.06.2005 i s-a restituit în natură prin compensare imobilul teren în suprafaţă de 340 mp situat în Rm. Vâlcea str. General Praporgescu în calitate de moştenitoare legală a autorului Petrescu Gheorghe şi nr. 3949 din 02.11.2009 i s-a restituit în natură prin compensare suprafaţa de 584 mp situat în Rm. Vâlcea str. General Magheru, toate dispoziţiile menţionate fiind emise în soluţionarea notificării nr. 244/2001, cu precizarea că i s-a restituit în natură suprafaţa totală de 1379 mp din cei 1620 mp cât a solicitat.

Autoritatea administrativă prin adresa de la filele 100-101 dosar a precizat că în prezent Municipiul Rm. Vâlcea nu dispune de

38

bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptăţite la măsurii compensatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut că petenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau potrivit Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, art. 32 dispunând expres că persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile investite de lege în termen de 120 de zile.

Entitatea investită cu notificarea nr.244/2001 a comunicat petentei prin adresele nr. 569/24.03.2014 şi nr. 569/04.12.2014, cu confirmare de primire, să depună la dosar copie legalizată a certificatului de moştenitor după autoarea Petrescu Maria sau negaţie de la Camera Notarilor Publici privind dezbaterea succesiunii, documente care nu au fost depuse în termenul menţionat.

S-a apreciat că într-o atare situaţie, operează sancţiunea decăderii ca urmare a depăşirii termenului de 120 de zile menţionat de art. 32 din Legea nr. 165/2013 cum de altfel, în mod corect, a constatat emitentul actului administrativ ce se contestă.

Faţă de cele arătate mai sus, s-a constatat că actul administrativ ce se contestă este emis cu respectarea dispoziţiilor legale, iar criticile de nelegalitate şi netemeinicie invocate de contestatoare nu se justifică.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a formulat apel contestatoarea P.A., care a criticat soluţia pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, contestatoarea a arătat că a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr.1102 prin care a fost respinsă notificarea nr.244/2001 depusă în baza Legii nr. 10/2001 în calitate de moştenitoare a autorului P.Gh., despăgubiri pentru un imobil casă şi teren în suprafaţă de 1620 m.p., situat în municipiul Râmnicu Vâlcea, str. Hacman nr.33, trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat nr.53/1980. Cererea depusă a primit titulatura de notificare cu nr.244/2001, fiind depusă în termenul prevăzut de lege şi înregistrată la Prefectura Judeţului Vâlcea sub nr.7504/1.08.2001 şi trimisă spre soluţionare Primăriei Râmnicu Vâlcea primind numărul de dosar intern 569.

A susţinut apelanta că la prezentul dosar au fost depuse toate documentele prevăzute de lege, apreciind că dosarul întocmit este complet astfel că soluția instanței de fond este greşită.

Faţă de motivele invocate, s-a solicitat admiterea contestaţiei şi anularea dispoziţiei nr.1102 emise de Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea.

39

Prin întâmpinare, intimatul Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Prin decizia nr. 2300/01.11.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul formulat de contestatoarea P.A., împotriva sentinţei civile nr.886 din 20 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.1456/90/2015, intimaţi fiind Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea prin primar, şi Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea; a schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr.1102/12.03.2015 şi a constatat că reclamanta are dreptul de a primi despăgubiri şi pentru suprafaţa de teren de 161 m.p.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Apelanta a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a

respins contestația deşi actele doveditoare privind calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, au fost depuse în faza administrativă de soluţionare a notificării.

Dispoziţiile art.23 din Legea nr.10/2001, republicată, prevăd că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma "până la data soluţionării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.

Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entităţii notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.

De altfel, nicio prevedere a Legii nr.10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art.21 din Constituţie.

Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr.10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art.22 alin.(5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamantă, în calitate de titular al notificării, a actelor doveditoare ale calității sale de moștenitoare şi ale dreptului de proprietate, până la data soluţionării notificării prin decizie, dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării calităţii de moştenitoare şi,

40

implicit, a calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitate părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei, deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, intimata a depus odată cu cererea de restituire a imobilului înscrisuri doveditoare, completând probatoriul in faza de judecată, cu înscrisuri, din care rezultă fără dubiu că autorul său, Petrescu Gheorghe a fost expropriat în baza Decretului nr.53/1980 cu imobilul situat în str. DR. Hacman nr.33 din Rm. Vâlcea , compus din teren de 1540 mp. şi construcție de 152,69 mp.

Potrivit dispoziţiilor art.24 din Legea nr.10/2001 „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."

Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare" făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei ce îl invocă.

Legiuitorul, ţinând seama de contextul socio-istoric al perioadei adoptării actului normativ arătat, a constituit o prezumţie relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite prin art.24, în sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cele

41

înscrise în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare.

Aşadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisurile depuse de reclamantă reprezintă acte doveditoare în sensul legii şi dacă în raport de menţiunile decretului de expropriere dispoziţiile art.3 alin.(1) lit.a) şi art.24 din Legea nr.10/2001 au fost corect aplicate de instanţă.

Or, actul de autoritate prin care s-a dispus exproprierea, respectiv Decretul nr.53/1980 (fila 33 fond) cuprinde în anexă menţiunea că de la proprietarul Petrescu Gheorghe s-a expropriat teren în suprafaţă de 1540 mp cu construcţie de 152,69 mp, din Rm. Vâlcea, str. Dr. Hacman nr. 33.

În acelaşi timp, apelanta, cu înscrisul de la fila 10 dosar fond a făcut dovada calității de moștenitoare a defunctului Petrescu Gheorghe. In plus, in aceasta calitate a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiindu-i restituite din imobilul teren expropriat din proprietatea autorului său in suprafața de 1540 mp, următoarele suprafețe: 548 mp. prin dispoziţia nr. 3849/2004, 491mp. prin dispoziţia nr. 2981/2005 şi 340 mp. prin dispoziţia nr. 2952/2005, in total 1379 mp, rămânând nerestituit ternul de 161 mp, pentru care apelanta are dreptul să primească despăgubiri.

Atâta timp cat apelanta a avut calitatea de moștenitoare a autorului sau pentru suprafața de 1379 mp. din imobilul expropriat, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că aceasta nu mai are calitate pentru diferenţa de 161 mp. care fac parte din acelaşi imobil. Nu are relevanta calitatea apelantei în raport de autoarea Petrescu Maria, atâta timp cât aceasta a dovedit calitatea de moștenitoare a defunctului Petrescu Gheorghe, persoana de la care a fost preluat imobilul expropriat.

Aşa fiind, Curtea în temeiul art.480 Cod procedura civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii, anulând dispoziţia nr.1102/12.03.2015. A constatat că reclamanta are dreptul de a primi despăgubiri şi pentru suprafaţa de teren de 161 m.p, fiind incidente disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001.

7. Criterii de individualizare a sancţiunii disciplinare în dreptul muncii.

Art.250 alin.1 lit.a-c Codul muncii

Legalitatea individualizării sancţiunii disciplinare depinde de stabilirea corectă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare precum şi de gravitatea acesteia rezultând din toate criteriile prevăzute de art.250 alin.1 lit.a-c Codul muncii.

Criteriile privitoare la gravitatea abaterii disciplinare ajută angajatorul să aplice o sancţiune ale cărei efecte să se

42

afle într-un raport de proporţionalitate cu rezultatul încălcării normelor legilor, regulamentul intern, contractul individual sau colectiv de muncă.

Lipsa oricărui efect negativ a faptei salariatului de natură să afecteze interesele angajatorului presupune un motiv de înlăturare a sancţiunii aplicată, potrivit art.250 alin.1 lit. c din Corul muncii.

(Decizia civilă nr. 2514/15.11.2016)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, contestatorul I.F.-C. a solicitat, în contradictoriu cu intimata C.S. România S.A. anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr. 57 din 17.07.2015 emisă de intimată, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii (mecanic de locomotivă) la fostul loc de muncă, conform art. 78 alin. 2 Codul Muncii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu toate drepturile salariale, majorate, indexate şi actualizate, ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă în funcţia reţinută anterior concedierii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, s-a solicită să fie înlocuită decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă cu altă sancţiune disciplinară mai blândă, şi anume reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%.

În motivare, s-a arătat că la începutul anului 2015 contestatorul a introdus două cereri de chemare în judecată a societăţii intimate, una pentru o diferenţă de salariu şi o alta pentru recunoaşterea grupei speciale de muncă în care ar fi trebuit să fie încadrat.

Societatea realizând că va câştiga şi că va urma un val de cereri din partea celorlalţi angajaţi pentru aceeaşi problemă a grupei speciale de muncă, val ce va avea repercusiuni financiare importante, a început, prin angajaţii acesteia şi prin colaboratori, să-l determine, să-şi retragă acţiunile în justiţie, fiind ameninţat chiar cu concedierea.

Referitor la învinuirea din referatul nr.3721 din 06.07.2015 şi anume faptul că în jurul orei 14.5 în data de 06.07.2015 ar fi oprit lucrul şi nu a continuat activitatea conform sarcinilor primite, contestatorul a arătat că în data de 06.05.2015 în jurul orei 14.15 datorită temperaturii ridicate a oprit lucrul, cu scopul de a se deplasa în incinta Secţiei Transporturi pentru a-și lua o sticlă cu apă, deoarece nu se simţea bine şi apoi a merge la dispensarul societăţii. În acele momente a căzut de pe bancă, leşinând și și-a revenit după ce RTV-istul Cazacu Onica l-a stropit cu apă. Pentru aceste motive contestatorul a considerat că decizia de concediere nu este legală şi nici temeinică.

43

Intimata S.C. C.S. România S.A., în temeiul art.205 şi următoarele din Codul de procedură civilă, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, deoarece cercetarea disciplinară a salariatului reclamant a avut loc ca urmare a unor referate întocmite de superiorii săi ierarhici într-un interval de timp relativ scurt, referate care sesizează încălcări ale Regulamentului intern şi nerespectarea sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu stabilite în fişa postului.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.679 din 18 aprilie 2016, a admis contestaţia, a dispus anularea parţială a deciziei nr. 57/17.07.2015 emisă de intimată şi înlocuirea sancţiunii de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă prev. de art. 61 alin. 1 lit. a Codul muncii cu sancţiunea prev. de art. 248 alin. 1 lit. c Codul muncii, respectiv reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 10%., obligând intimata să plătească petentului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, din care vor fi scăzute drepturile salariale corespunzătoare sancţiunii aplicate. A dispus, totodată, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior. A fost obligată intimata la 700 lei cheltuieli de judecată către contestator.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut in esenţă că, prin Decizia nr. 57/17.07.2015 emisă de intimată, contestatorului i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, în baza art. 61 lit. a coroborat cu alin. 248 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, pentru săvârşirea unor abateri disciplinare repetate, consemnate în referatele întocmite de superiorii săi ierarhici, respectiv încălcări ale Regulamentului intern - Anexă la Contractul colectiv de muncă şi nerespectarea atribuţiilor consemnate în fișa postului salariatului.

Astfel, în Referatul înregistrat cu nr. 3333/18.06.2015, s-a arătat că în data de 18.06.2015, în jurul orei 8.00, contestatorul Ionescu Felix-Costel, fiind liber, s-a prezentat la serviciu pentru a solicita o zi liberă pentru data de 22.06.2015. După ce i-a fost comunicat de către superior că nu i se poate acorda liber, pentru că nu are cine să-1 înlocuiască, în jurul orei 10.30, a sustras graficele de lucru pentru „ramura mişcare” din biroul impiegatului de mişcare şi s-a prezentat cu ele în biroul numitului Bila Ilie să le copieze, încălcând astfel prevederile Cap. IV 4, art. 6, punctele 6.6 şi 6.16 din Regulamentul Intern valabil în Societate.

Graficele de lucru sustrase de reclamant nu vizau activitatea acestuia, respectiv „ramura tracţiune”, ci erau graficele de lucru ale altor salariaţi, de la „ramura mişcare”.

Pentru lămurirea acestei situații de fapt, instanța a încuviințat proba testimonială și din depozițiile martorilor G.R. și B.I.

44

a rezultat că petentul a luat din biroul impiegatului de mişcare documentele referitoare la graficele de mișcare care nu îl priveau.

În Referatul înregistrat cu nr. 3341/19.06.2015, s-a arătat că în data de 19.06.2015, contestatorul I.F.-C. nu s-a prezentat la serviciu şi nici nu a anunţat conform fişei postului acest fapt, încălcând astfel prevederile Cap. IV4, art. 1, punctul. 13 din Regulamentul Intern valabil în Societate. Ulterior, în aceeași zi, în jurul orei 10.30, a anunţat că este la spital şi că îşi va lua concediu medical.

S-a reţinut ca fiind adevărat că afirmaţia contestatorului, potrivit căreia că trebuie să găsească o altă modalitate de a obţine o zi liberă, coroborata cu absenţa sa de la serviciu în data de 19.06.2015, neanunţată până la ora 10.30, şi cu declaraţia telefonică că îşi va lua concediu medical, au generat suspiciunile superiorilor ierarhici în legătură cu afecţiunile medicale pretinse de acesta.

Pentru motivarea absenţei de la serviciu începând cu data de 19.06.2015, reclamantul a prezentat societăţii Certificatul de concediu medical seria CCMAH nr. 1241397 eliberat de dr. P.C. din cadrul Cabinetului de Neurochirurgie din Ambulatoriul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea prin care i se acordau acestuia 12 zile de concediu medical pentru perioada 19.06.2015 - 30.06.2015.

La sesizarea intimatei, adresată C.A.S. Vâlcea, prin care s-a solicitat să se verifice modul de acordare a Certificatului de concediu medical seria CCMAH nr. 1241397, concluziile Casei de Asigurări de Sănătate Vâlcea au fost că prin prescrierea şi eliberarea Certificatului de concediu medical seria CCMAH nr.1241.397 s-au încălcat prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 158/2005, prelungirea concediului medical peste cele 90 de zile putând fi făcută doar cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale. Medicul a fost sancţionat contravenţional pentru eliberarea certificatului medical cu nerespectarea prevederilor legale, iar certificatul de concediu medical seria CCMAH nr. 1241397 a fost anulat de dr. P. C..

O altă abatere disciplinară reținută în sarcina contestatorului a fost întemeiată pe referatul înregistrat cu nr. 3692/03.07.2015, prin care s-a arătat că în data de 03.07.2015, contestatorul I.F.-C. a refuzat să mai execute sarcinile de serviciu conform fisei postului, încălcând astfel prevederile art. 3, pct. 3.5 cap. VIII din Regulamentul Intern valabil în societate.

Referatul înregistrat cu nr. 3721/06.07.2015, s-a arătat că în data de 06.07.2015, salariatul I.F.-C. primind sarcina de serviciu să cosească în intervalul orar 11.30-15.00, în zona din spatele clădirii „Gara CFI”, însă nu a respectat programul şi a părăsit locul de muncă la ora 14 și 15, încălcând astfel prevederile art. 3pct. 3.6 din Regulamentul Intern valabil în Societate.

Argumentele aduse de reclamant în justificarea conduitei sale, şi anume că nu i s-ar fi acordat pauză de masă şi că i s-ar fi

45

făcut rău, au fost contrazise de declaraţiile date de martorii B.I. şi G.R., potrivit cărora contestatorul a refuzat să ia pauză de masă şi de odihnă, iar ulterior a întrerupt nejustificat lucrul, nu a avut o comportare adecvată în relaţiile de serviciu, nu a respectat indicaţiile şi dispozițiile superiorilor cu privire la perioada de odihnă şi de masă, a vorbit la telefon în timpul lucrului, încălcând prevederile art. 3, pct. 3.5 cap. VDI din Regulamentul Intern valabil în societate.

Cât priveşte legalitatea deciziei contestate, tribunalul a constatat că aceasta respectă cerinţele obligatorii instituite prin prevederile art.252 alin.2 Codul Muncii şi nu poate fi pusă în discuţia părţilor excepţia nulităţii absolute a acesteia pentru absenţa unor condiţii de formă imperativ instituite de lege.

Însă, decizia nr.57/17.07.2015 emisă de intimată comportă discuţii cu privire la temeinicia acesteia raportat la coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cât priveşte abaterile disciplinare repetate reținute a fi comise într-un termen relativ scurt din descrierea acestora, coroborată cu mijloacele de probă administrate, instanţa de fond a constatat că aceste fapte au fost comise, însă nu sunt de o asemenea gravitate care să justifice desfacerea disciplinară a raporturilor juridice de dreptul muncii.

Conform dispoziţiilor art. 247 alin. (2) din Codul muncii, răspunderea disciplinară este atrasă prin săvârşirea unei fapte în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Această răspundere este atrasă ope legis atunci când salariatul a săvârşit o faptă cu vinovăţie şi în legătură cu munca sa, prin încălcarea normelor legale anterior menţionate.

Prerogativa aplicării sancţiunilor disciplinare aparţine în mod exclusiv angajatorului.

S-a reţinut, în acest sens, art. 248 din Codul muncii, potrivit cărora: „(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt: a) avertismentul scris; b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%; d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%; e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. (2) În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta. (3) Sancţiunea

46

disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constată prin decizie a angajatorului emisă în formă scrisă.”

În acelaşi timp, criteriile de individualizare a sancţiunilor sunt prevăzute de art.250 din Codul muncii, respectiv împrejurările faptei, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii, comportamentul general al salariatului la muncă, eventuale sancţiuni anterioare suferite de salariat.

Prin decizia în interesul legii nr. 11/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui angajator. Necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor reguli care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forţa evidenţei, raţionament valabil pentru orice activitate umană desfăşurată în colectiv.

Punând în evidenţă importanţa îndatoririi de a respecta disciplina muncii, Codul muncii o enunţă ca o obligaţie distinctă a salariaţilor. Această obligaţie corespunde dreptului angajatorului, prevăzut în art.247 alin. (1), de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia săvârşesc abateri disciplinare.

În temeiul acestui principiu, disciplina muncii semnifică în mod obiectiv un sistem de norme care reglementează comportarea salariaţilor în desfăşurarea procesului muncii colective.

Din punct de vedere subiectiv, al salariatului, disciplina muncii constituie o obligaţie juridică de sinteză, care înglobează şi rezumă totalitatea obligaţiilor asumate prin încheierea contractului individual de muncă.

Prin aceeaşi decizie în interesul legii s-a statuat că “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.252 alin.5 raportat la art.250 din Codul muncii, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizata, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.”

Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă este nejustificată în raport cu gravitatea abaterilor disciplinare reținute în sarcina contestatorului.

Astfel, faptul că acesta a lipsit o zi de la serviciu, în data de 19.06.2015, însă pentru această dată a beneficiat de consultație medicală și de eliberarea unui certificat medical reprezintă o justificare a absenței sale, culpa anulării certificatului medical, în condițiile mai sus expuse, neputând fi reținută în sarcina contestatorului.

47

Cât privește fapta de a nu presta activitate în data de 3 iulie 2015, în condițiile solicitate de angajator, și de a refuza servirea mesei de prânz cu consecința imposibilității de a mai lucra, în contextul comportamentului general la serviciu al contestatorului, tribunalul a reţinut că nu este o abatere disciplinară de o gravitate sporită. Pe cale de consecință, instanța a cenzurat măsura sancţionatoare aplicată deja de angajator, asigurând un cadru de protecţie a salariatului în raporturile sale cu angajatorul, cu respectarea principiului proporţionalităţii, potrivit căruia orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit.

S-a reţinut, astfel, că această soluţie este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea articolului 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la o instanţă imparţială şi dreptul la un proces echitabil, ca obligaţie pozitivă a statelor în cadrul procedurilor referitoare la litigiile de drept privat purtate fie între particulari, fie între un particular şi stat, prin organele ori instituţiile sale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în examinarea respectării dreptului efectiv de acces în faţa unei instanţe superioare a unui justiţiabil, a statuat că protecţia drepturilor individuale înseamnă „protecţia unor drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii” (Hotărârea Airey contra Irlandei), iar obligaţia pozitivă a statelor semnatare este o obligaţie de a face, asociată în mod tradiţional cu drepturile economice şi sociale, fiind aceea de „a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor ce revin individului” (Hotărârea Lopez Ostra contra Spaniei).

Sub aspect procesual, obligaţia pozitivă a statelor semnatare include şi obligaţia de a asigura o procedură judiciară echitabilă, care să permită tranşarea oricărui litigiu între persoanele private (Hotărârea Sovtransavto Holding contra Ucrainei).

Mai mult, s-a reţinut că legislaţia naţională a statelor semnatare nu trebuie să conţină prevederi care să încalce drepturile protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori să permită terţilor o conduită contrară prevederilor Convenţiei, ceea ce literatura de specialitate a denumit „efectul orizontal” al Convenţiei (Hotărârea Ghibuşi contra României).

Curtea a mai statuat că în domeniul de aplicare al art. 6 din Convenţie se includ şi litigiile de muncă, inclusiv aşa-numitul contencios disciplinar în faţa instanţelor disciplinare, iar instanţelor le revine prerogativa de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor (Hotărârea Buzescu contra României).

48

Împotriva sentinţei, în termen legal, a formulat apel intimata C.S. R. S.A., care a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Printr-o prima critică se arata ca instanţa de fond a procedat în mod arbitrar la individualizarea sancţiunii şi a înlocuit sancţiunea desfacerii contractului individual de muncă cu sancţiunea reducerii salariului cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, soluţia fiind profund neîntemeiată. S-a susţinut că jurisprudența ICCJ şi CEDO sunt nerelevante, iar disp. art. 250 din Codul muncii au fost aplicate greşit.

Nu pot exist excepţii de la aplicarea normelor de disciplina muncii, deoarece orice precedent creat va conduce la abordarea mai puţin riguroasă din partea tuturor salariaţilor a raporturilor de muncă.

Justificarea dată de prima instanţă absenţei reclamantului de la serviciu în data de 19.06.2015 şi anume, că acesta a beneficiat de consultaţie medicală şi eliberarea unui certificat medical, nu poate fi primită, deoarece certificatul de concediu medical a fost obţinut de reclamant prin dol, aspect confirmat de probele de la dosar.

Afirmaţia instanţei de fond, conform căreia „(…) culpa anulării certificatului medical în condiţiile mai sus expuse, neputând fi reţinută în sarcina contestatorului (…)” este surprinzătoare şi nejustificată.

A mai arătat apelanta că aprecierea instanţei că nerespectarea sarcinilor de serviciu nu ar fi o abatere disciplinară de o gravitate sporită, este nejustificată, în raport de situaţia de fapt, gravitatea fiind sporită de caracterul repetitiv al abaterilor.

Faţă de motivele invocate, s-a apreciat că hotărârea primei instanţe se vădeşte a fi eminamente greşită, pronunţată fără a avea ca temei criterii reale şi justificate pentru individualizarea sancţiunii aplicate salariatului, motiv pentru care se solicită admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate şi pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimatul contestator a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, apreciind că nu se face vinovat de săvârşirea abaterilor reţinute în sarcina sa prin decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr. 57 din 17.07.2015.

Prin decizia nr. 2514/15.11.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intimata S.C. C.S. România S.A., intimat fiind contestatorul I.F.C.; a obligat apelanta la plata sumei de 1.800 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

49

Criticile vizează aspecte comune şi vor fi analizate împreună.

Prin decizia nr. 57/2015, intimatului-reclamant i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, angajatorul apreciind ca a săvârșit abateri grave de la disciplina muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.     Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei singure fapte grave - sub acest aspect statuându-se în teoria şi practica judiciară că trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanţial activitatea unităţii, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menţinerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă, precum şi în cazul încălcării repetate a obligaţiilor de serviciu - situaţie care presupune săvârşirea a cel puţin două abateri disciplinare, însă, dacă este întrunită această condiţie, nu criteriul cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci componenţa lor calitativă.     Reclamantului din prezenta cauză i s-a imputat faptul că a sustras graficele de lucru privind Ramura Mișcare în data de 18.06.2015, nu s-a prezentat la serviciu in data de 19.06.2015, a refuzat sa ia pauza de masa pe motiv ca nu i-a fost acordata de superior şi a refuzat sa mai desfășoare activitate motivând ca nu mai poate, refuzând sa cosească iarba din spatele clădirii, apelanta apreciind că respectivele fapte constituie abateri disciplinare grave, ce au determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de munca. Potrivit art. 250  din Codul muncii, „Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;    b) gradul de vinovăţie a salariatului;    c) consecinţele abaterii disciplinare;    d) comportarea generală în serviciu a salariatului;    e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.”

Stabilirea sancţiunii disciplinare este prevăzută imperativ de legiuitor în art. 250 C. muncii după termenii utilizaţi la redactarea textului. Acesta prevede că angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat avându-se în vedere criteriile prevăzute la lit. a-c ale articolului menționat.

50

Textul nu limitează dozarea sancţiunii la aspectul încadrării faptei prin regulamentul intern, ci acordă relevanţă criteriilor enumerate, sancţiunea stabilindu-se gradual în condiţiile în care se reţine existenţa vreunuia sau a mai multor împrejurări, căci gravitatea abaterii se stabileşte după analiza cumulativă a criteriilor legale.

Curtea a apreciat că angajatorul trebuia să aibă în vedere la aplicarea sancţiunii toate criteriile prevăzute la art. 250 C. muncii.

Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond faptele reclamantului nu sunt de o gravitate sporită de natura a duce la desfacerea disciplinara a contractului de muncă.

În plus, aceste fapte, analizate pe larg de instanţa de fond, nu au avut nici o consecinţă materială sau morală asupra angajatorului, nu s-a dovedit un comportament necorespunzător al reclamantului în timpul derulării raporturilor de muncă şi nici că aceasta nu a mai fost sancţionat disciplinar anterior.

Legalitatea sancţiunii disciplinare presupune nu numai stabilirea corectă a elementelor constitutive a abaterii disciplinare în sensul la care se referă art. 247 alin. (2) C. muncii, ci caracterul sancţiunii sub aspectul conformităţii cu legea depinde şi de modalitatea în care este individualizată, legiuitorul stabilind mai multe feluri de sancţiuni de la cele mai uşoare până la cele mai grave, dând posibilitatea angajatorului să aprecieze în raport de gradul de pericol al faptei şi de efectele sale asupra raporturilor juridice de muncă.

Verificând legalitatea sancţiunii, instanţa de judecată are sarcina să aprecieze asupra criteriilor de individualizare pentru a se stabili în mod corect raportul de echilibru între abaterea săvârşită şi urmările sale.

Lipsa oricărui efect negativ de natură să afecteze interesele angajatorului constituie un motiv suficient de serios să conducă la concluzia potrivit căreia sancţiunea aplicată se află într-un raport de disproporţionalitate faţă de gravitatea abaterii, fiind apreciate în mod eronat criteriile sale de individualizare în raport de dispoziţiile art. 250 C. muncii.

Având în vedere aceste aspecte, chiar coroborate cu vinovăţia şi atitudinea reclamantului, Curtea, ca şi tribunalul, a apreciat că, în raport de gravitatea faptelor, sancţiunea aplicată de angajator, aceea de concediere, este mult prea severă iar soluţia de înlocuire a acestei sancţiuni cu cea prevăzută de art. 248 lit. c) este corectă.

Faţă de cele ce preced, apelul este nefondat şi a fi respins potrivit disp. art. 480 Cod procedură civilă, iar în temeiul art. 453 Cod procedură civilă a fost obligată apelanta, care a pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1800 lei.

51

8. Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului plătit din fonduri publice

Art.26 alin.1 şi 4 din Legea nr.284/2010

Promovarea personalului în grade sau trepte profesionale imediat superioare se face în raport de prevederile din statut sau alte acte normative specifice, iar în lipsa acestora, pe baza criteriilor reglementate în regulamentul – cadru aprobat prin hotărârea Guvernului, potrivit art.26 alin.1 şi 4 din Legea nr.284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În lipsa unui post vacant pentru promovarea personalului în grade sau trepte imediat superioare, postul în care este încadrat salariatul se va transforma într-un post de nivel superior, însă trecerea efectivă nu operează în mod automat şi numai după evaluarea criteriilor de performanţă profesională stabilite în condiţiile art.26 alin.1 şi 4 din Legea nr.284/2010, în urma promovării unui concurs sau examen.

(Decizia civilă nr. 2520/15.11.2016)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.1381/109/2015 pe rolul Tribunalului Argeş, Sindicatul Sanitas Argeş, pentru R.N.F., a chemat în judecată pe pârâta D.G.A.S. şi P.C., solicitând să fie obligată să o încadreze şi să o promoveze pe reclamantă în funcţia de asistent medical generalist principal cu studii superioare de scurtă durată SSD, prin transformarea postului, începând cu data de 29.10.2013, cu consecinţa plăţii drepturilor salariale corespunzătoare promovării reclamantei în funcţii şi grade superioare, începând cu aceeaşi dată.

Reclamanta a arătat că este angajată a pârâtei în cadrul C.R.R.P.H. CITO Tigveni, ca asistent medical generalist principal cu studii post-liceale PL, în pofida faptului că din 26.09.2002 deţine diploma nr.0008779 de absolvire a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova - Colegiul Universitar de Medicină, care atestă licenţa reclamantei pentru studii superioare de scurtă durată SSD.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art.26 alin.3 din Legea nr.284/2010 potrivit cărora „în situaţia în care nu există un post vacant, promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel imediat superior.”

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că la momentul înscrierii la concurs în vederea ocupării unui post în cadrul CITO Tigveni (2009) reclamanta cunoştea condiţiile de participare, inclusiv aspectul că postul nu impunea condiţia obligatorie ca salariata să fie absolventă

52

de studii universitare, ci doar studii de specialitate post-liceale de asistent medical. Pe de altă parte, reclamanta a solicitat recunoaşterea studiilor şi a refuzat participarea la examenele de promovare pe post organizate la 10.05.2016 şi 12.06.2016, însă promovarea personalului poate avea loc numai cu respectarea încadrării în sumele aprobate din bugetul propriu al autorităţii publice cu titlu de cheltuieli de personal, iar încadrarea în funcţia corespunzătoare studiilor superioare se putea face numai în măsura în care atribuţiile din fişa postului, cu implicarea şi recomandarea Ministerului Sănătăţii, ar fi fost modificate în mod corespunzător, păstrându-se gradaţia avută la data promovării. În altă ordine de idei, studiile de scurtă durată erau reglementate, la data absolvirii lor de către reclamantă, de Legea nr.461/2001 însă în prezent Legea nr.288/2004 nu mai reglementează studiile superioare de scurtă durată SSD, ci numai trei cicluri de studii: studii universitare de licenţă, studii universitare de masterat şi studii universitare de doctorat, un absolvent de SSD (situaţia reclamantei care nu deţine cel puţin o diplomă de licenţă, ci numai una de absolvire) neputând fi angajat pe un post ce necesită studii superioare.

Prin sentinţa nr.1394/01.06.2016 a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta să o încadreze şi să o promoveze pe reclamantă în funcţia de asistent medical generalist principal cu studii superioare de scurtă durată (SSD), începând cu data de 29.10.2013 şi să îi plătească drepturile salariale corespunzătoare acestei promovări începând cu data de 29.10.2013.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că unul dintre motivele care au determinat-o pe pârâta să nu procedeze la încadrarea şi promovarea reclamantei a fost că această măsură precum şi plata drepturilor corespunzătoare depind în proporţie mai mare de atribuţiile Ministerului Sănătăţii şi de gradul de implicare în această problemă, dar şi de limita bugetului pe care acest minister îl transmite bugetelor locale din care urmează a se face plata.

Potrivit art.26 alin.2 din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, promovarea personalului bugetar în funcţie, grad sau treaptă profesională (. . .) se face de regulă pe un post vacant existent în statul de funcţii, iar potrivit alin.3, în situaţia în care nu există un post vacant, promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel imediat superior. De asemenea, potrivit alin.6 al aceluiaşi articol, activitatea profesională se apreciază anual, ca urmare a evaluării performanţelor profesionale individuale, de către conducătorul instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic, prin acordare de calificative: „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător” şi „nesatisfăcător”. Ordonatorii principali de credite stabilesc criteriile

53

de evaluare a performanţelor profesionale individuale conform criteriilor prevăzute la art.5 lit.c (cunoştinţe şi experienţă; complexitate, creativitate şi diversitatea activităţilor, judecata şi impactul deciziilor; influenţă, coordonare şi supervizare; contacte şi comunicare; condiţii de muncă; incompatibilităţi şi regimuri speciale) şi pot stabili şi alte criterii de evaluare în funcţie de specificul domeniului de activitate.

Având în vedere că ambele susţineri au drept temeiuri legale art.4 alin.2 Cap. II anexa I la Legea nr.284/2010, precum şi art.3 alin.1 din O.U.G. nr.162/2008 coroborat cu art.2 alin.1 lit.a şi c din aceeaşi lege, tribunalul a apreciat că invocarea pârâtei în sensul că nu ar putea stabili ce atribuţii concrete ar trebui să îndeplinească cei promovaţi în funcţia de asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă durată, în plus sau diferit faţă de fişa postului iniţială, reprezintă un formalism excesiv care afectează beneficiarul în substanţa dreptului, lipsindu-l de efectele juridice.

Pe de altă parte, încadrarea şi promovarea personalului bugetar în funcţie, grad sau treaptă profesională au drept temei juridic art.26 alin.2 din Legea nr.284/2010, lege care nu condiţionează expres aceste măsuri de nivelul sumelor din care să fie făcute plăţile drepturilor salariale corespunzătoare.

În împrejurarea în care art.26 alin.6 din Legea nr.284/2010 nu condiţionează încadrarea şi promovarea de înscrierea şi participarea la examen de promovare, ci prevede direct transformarea postului din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel imediat superior, tribunalul a concluzionat că motivul invocat de pârâtă în soluţionarea favorabilă a cererii de recunoaştere a studiilor este nelegal, fiind suficientă o evaluare a performanţelor profesionale individuale ale reclamantei în legătură cu care nu s-a făcut proba incompetenţei acesteia.

În ceea ce priveşte aspectul că legislaţia în vigoare nu mai prevede studiile de scurtă durată, instanţa a constatat că această calificare este obţinută de reclamantă încă din anul 2002 când Legea învăţământului nr.84/1995, în varianta în vigoare la acel moment, reglementa la art.62-65 învăţământul universitar de scurtă durată, aşa încât apărarea în sensul că un absolvent, iar nu un licenţiat, în astfel de studii nu poate ocupa un post ce necesită studii superioare nu poate fi reţinută, de vreme ce instruirea a fost făcut în cadrul unei instituţii de învăţământ superior, în speţă Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova - Colegiul Universitar de Medicină, iar absolvirea ei şi emiterea diplomei reprezintă garanţia pregătirii profesionale în domeniu.

Astfel, s-a apreciat că toate apărările pârâtei nu au suport legal pentru a putea fi reţinute în cauză, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile generale privind promovarea personalului plătit din fonduri publice, pe funcţii, grade sau trepte profesionale, într-un post

54

de nivel superior, regăsite în art.26 din Legea nr.284/2010, se completează cu prevederi specifice domeniului de activitate în care personalul îşi îndeplineşte atribuţiile.

Pentru personalul sanitar există o prevedere cuprinsă în art.96 ind.1 alin.1 şi 2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii cu modificările şi completările ulterioare, varianta în vigoare la data formulării cererii de recunoaştere a studiilor de scurtă durată, în sensul că asistenţii medicali încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit studii superioare în profilul acestora şi, ulterior, obţin gradul de principal în profilul studiilor superioare absolvite, beneficiază de încadrarea în funcţia de asistent medical principal corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradaţiei avute la data promovării.

Tribunalul a reţinut şi că promovarea personalului de specialitate în domeniul sanitar, absolvent al studiilor superioare, nu este condiţionată de existenţa unor atribuţii noi corespunzătoare şi nici de existenţa unor fonduri aprobate în buget pentru cheltuieli de personal, dreptul reglementat fiind în favoarea absolvenţilor de a fi promovaţi chiar şi în lipsa unui post vacant, deoarece legiuitorul a prevăzut posibilitatea transformării postului din statul de funcţii în care acesta este încadrat, într-un post de nivel imediat superior.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost admisă, conform celor de mai sus.

În termen legal pârâta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

Reclamanta, absolventă în anul 2002 a Colegiului Universitar de Medicină din cadrul U.M.F. Craiova, cu specialitatea asistent medical specializat, a fost încadrată la unitatea pârâtă în anul 2009, pe un post de asistent medical, studii postliceale, deoarece postul nu impunea condiţia de studii universitare de scurtă durată.

Ulterior, reclamanta a refuzat să participe la examenul de promovare pe post din data de 10.06. şi 12.06.2014, deşi participarea la acest examen era condiţia principală în vederea încadrării şi salarizării reclamantei pe un post cu studii superioare de scurtă durată.

A mai arătat apelanta-pârâtă că forma de învăţământ de studii de scurtă durată, reglementată iniţial prin Legea nr.461/2001, nu mai este prevăzută în prezent, Legea nr.288/2004 prevăzând organizarea studiilor universitare pe trei cicluri: studii universitare de licenţă, studii universitare de masterat şi studii universitare de doctorat. În aceste condiţii, un absolvent de studii superioare de

55

scurtă durată nu va putea fi încadrat pe un post ce necesită studii superioare.

A concluzionat apelanta că este greşită soluţia tribunalului de obligare la încadrarea şi promovarea reclamantei în funcţia de asistent cu studii superioare de scurtă durată şi, pe cale de consecinţă, şi soluția de obligare la plata drepturilor salariale corespunzătoare acestui post.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că, potrivit art.26 alin.3 din Legea nr.284/2010, în situaţia în care nu există un post vacant, promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din statul de funcţii într-unul de nivel imediat superior. A mai susţinut reclamanta că apelanta face o confuzie între studiile superioare de lungă durată şi cele de scurtă durată, considerând în mod neîntemeiat că ele reprezintă acelaşi lucru.

Prin decizia nr. 2520/15.11.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâta D.G.A.S.P.C. Argeş şi a schimbat sentinţa în sensul că va respinge acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Reclamanta a absolvit în anul 2002 Colegiul Universitar de

Medicină din cadrul Universității de Medicină şi Farmacie din Craiova, obţinând titlul de asistent medical specializat, forma de învăţământ fiind aceea a studiilor de scurtă durată de 3 ani.

Reclamanta este angajată a instituţiei pârâte din data de 1.01.2005, în funcţia de asistent medical, conform contractului individual de muncă nr.855 de la filele 34-37 dosar fond.

În ceea ce priveşte învăţământul de studii de scurtă durată, Curtea reţine că, potrivit art.101 alin.1 din Legea nr.461/2001, formele de învăţământ pentru asistenţii medicali sunt: (…) b) superioare, de scurtă durată, respectiv 3 ani, prin colegii universitare medicale, absolventul colegiului universitar medical fiind denumit asistent medical diplomat, conform art.102 din lege.

Legea nr.461/2001 a fost abrogată prin Legea nr.307/2004, care a prevăzut în art.19 alin.1 că pregătirea asistenţilor medicali generalişti şi asistenţilor medicali de alte specialităţi se realizează prin următoarele forme de învăţământ: a) învăţământ superior medical de scurtă şi lungă durată; (…), absolventul colegiului medical fiind denumit asistent medical cu studii superioare de scurtă durată sau asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă durată (art.19 alin.2).

Acest ultim act normativ a fost abrogat prin O.U.G. nr.144/2008, care a prevăzut în art.72 alin.1 că pregătirea asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi a asistenţilor medicali se realizează prin următoarele forme de învăţământ: a) învăţământ universitar; b) învăţământ sanitar postliceal. În acest sens sunt şi

56

dispoziţiile Legii nr.228/2004 privind organizarea studiilor universitare, care reglementează ca şi formă de învăţământ superior studii universitare de licenţă şi studii universitare de masterat.

Chiar dacă în prezent legislaţia nu mai reglementează învăţământul de studii de scurtă durată, totuşi Anexa 1 (lit.b) şi Anexa 3 (lit.a) din O.U.G. nr.144/2008 recunosc titlul de asistent medical şi pentru absolvenţii acestei forme de învăţământ.

În aceste condiţii apare ca nefondată susţinerea apelantei-pârâte referitoare la imposibilitatea promovării reclamantei pe motiv că în prezent nu mai este reglementată forma de învăţământ superior de scurtă durată.

În altă ordine de idei, în ceea ce priveşte promovarea solicitată de reclamantă, Curtea constată că potrivit art.22 alin.1 din O.U.G. nr.144/2008, angajarea şi promovarea profesională a asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical în sistemul sanitar public şi privat se realizează în condiţiile legii.

În acest sens, art.26 din Legea nr.284/2010 prevede:„(1) Încadrarea şi promovarea personalului plătit din

fonduri publice pe funcţii, grade sau trepte profesionale se fac potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate, aprobate prin legi, hotărâri ale Guvernului sau act administrativ al ordonatorului principal de credite.

(2) În situaţia în care promovarea personalului bugetar în funcţie, grad sau treaptă profesională nu este reglementată prin statute proprii, promovarea se face de regulă pe un post vacant existent în statul de funcţii.

(3) În situaţia în care nu există un post vacant, promovarea personalului plătit din fonduri publice în funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel imediat superior.

(4) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare se realizează pe baza criteriilor stabilite prin regulament-cadru, ce se aprobă prin hotărâre a Guvernului, dacă nu este reglementată altfel prin statute sau alte acte normative specifice.

(5) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare se face din 3 în 3 ani, în funcţie de performanţele profesionale individuale, apreciate cu calificativul "foarte bine", cel puţin de două ori în ultimii 3 ani, de către comisia desemnată prin dispoziţie a ordonatorului de credite bugetare, din care fac parte sindicatele sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor.

(6) Activitatea profesională se apreciază anual, ca urmare a evaluării performanţelor profesionale individuale, de către conducătorul instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic, prin acordare de calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător" şi "nesatisfăcător". Ordonatorii principali de credite stabilesc criteriile

57

de evaluare a performanţelor profesionale individuale conform criteriilor prevăzute la art.5 lit. c şi pot stabili şi alte criterii de evaluare în funcţie de specificul domeniului de activitate.

(7) Ocuparea unui post vacant sau temporar vacant se face prin concurs sau examen pe baza regulamentului-cadru ce cuprinde principiile generale şi care se aprobă prin hotărâre a Guvernului sau alte acte normative specifice.

(8) Ordonatorul principal de credite, în raport cu cerinţele postului, stabileşte criterii de selecţie proprii în completarea celor prevăzute la alin. (7)”.

Rezultă din textul de lege că, chiar dacă nu există un post vacant, iar promovarea în funcţii, grade sau trepte profesionale se face prin transformarea postului din statul de funcţii într-unul de nivel imediat superior, totuşi o astfel de promovare nu se face de la sine, ci numai în urma unei evaluări făcute de angajator, sau în urma promovării unui concurs sau examen. Ca atare, apare ca nefondată susţinerea reclamantei, în sensul că trebuia să fie promovată automat, numai în virtutea faptului că este absolventă a unui colegiu universitar, având studii superioare de scurtă durată. Aceasta cu atât mai mult cu cât postul pe care s-a încadrat după absolvirea studiilor superioare, nu a avut ca cerinţă condiţia de studii superioare.

În condiţiile în care reclamanta dorea să promoveze, ea avea obligaţia să se prezinte la concursul organizat de angajator în perioada 10 - 12 iunie 2014, concurs la care nu s-a prezentat, astfel cu rezultă din înscrisurile de la filele 25 şi 31 din dosarul de fond.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că în speţă nu este aplicabil textul de lege reţinut de tribunal, respectiv art.96 ind.1 alin.1 şi 2 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii cu modificările şi completările ulterioare. Textul prevede că asistenţii medicali încadraţi în sistemul public în baza diplomei/certificatului de studii sanitare postliceale sau superioare de scurtă durată de specialitate, care au absolvit studii superioare în profilul acestora şi, ulterior, obţin gradul de principal în profilul studiilor superioare absolvite, beneficiază de încadrarea în funcţia de asistent medical principal corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cu menţinerea gradaţiei avute la data promovării. În speţă reclamanta nu a absolvit studii superioare după angajarea în cadrul instituţiei pârâte, ea deţinând deja la acel moment o diplomă de studii de scurtă durată, astfel că nu se încadrează în ipoteza textului de lege.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a concluzionat că promovarea reclamantei în funcţia de asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă durată nu se putea face fără ca reclamantei să îi fie evaluate performanţele profesionale, evaluare posibilă în cadrul concursului organizat de angajator, la care însă reclamanta a refuzat să se prezinte. Pârâta nu are nicio obligaţie

58

legală de a o încadra pe reclamantă pe post numai în virtutea faptului că aceasta a absolvit un colegiu universitar, având studii superioare de scurtă durată.

Ca atare, Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, în temeiul art.278 din Codul muncii şi a art.480 Cod procedură civilă.

9. Răspunderea limitată a persoanelor cu atribuţii de pază a pădurilor

Art.6 alin.2 lit.a-c din OUG nr.85/2006Art.4 alin.1 lit. a şi b din Ordinul nr.769/2006 al Ministrului

Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării RuralePersoanele cu atribuţii de pază răspund patrimonial

pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure, angajatorului, potrivit principiilor răspunderii civile contractuale.

Răspunderea poate să fie una limitată, dacă persoana interesată dovedeşte îndeplinirea cu responsabilitate şi bună-credinţă a atribuţiilor de serviciu constând în paza pădurii, precum şi luarea măsurilor necesare în vederea prevenirii de pagube materiale.

De asemenea, domeniul de pază să-l reprezinte o pădure formată din trupuri dispersate, cu grad de accesibilitate ridicat şi din care să nu mai fi fost însuşii sau distruşi în mod ilegal şi constant arbori, puieţi, pomi de crăciun, potrivit art.6 alin.2 lit.a-c din OUG nr.85/2006, privind stabilirea modalităţilor de evaluarea a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora.

Diligenţa personalului de pază rezultă şi din modul în care sunt respectate dispoziţiile art.4 alin.1 lit. a şi b din Ordinul nr.769/2006 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în sensul că acesta trebuie să aducă la cunoştinţa angajatului paguba produsă în termen de 24 ore şi să păstreze o condică de serviciu în care să înregistreze pagubele constatate.

(Decizia civilă nr. 2548/16.11.2016)

Prin acţiunea înregistrată la data de 14.12.2015, reclamanta R.N.P. – Romsilva prin D.S. Argeş a chemat în judecată pe pârâtul T.I., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3236,81 lei.

În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâtul a fost angajat al O.S. Câmpulung, ocupând funcţia de pădurar, titular al Cantonului nr.3 Bughiţa - Lereşti, district I, iar in urma inspecţiilor de fond,

59

efectuate de organele de control, nr.2208/23.07.2015 şi nr.2203/23.07.2015, acesta a înregistrat pagubă în gestiune, pe care a recunoscut-o semnând angajamentele de plată în sumă de 477,021 lei, ce reprezintă contravaloare pagubă imputabilă pădurarului cu aplicarea răspunderii limitate. Întrucât pădurarului nu i s-a acordat răspunderea limitată privind valoarea pagubei, considerându-se că acesta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art.4 alin.1 pct.C din O.M nr.769/2006, după recalcularea acesteia, a rămas de recuperat suma de 3236,81 lei.

A mai arătat reclamanta că pârâtul s-a prezentat la sediul ocolului şi a depus raportul nr.2737/31.08.2015, refuzând să semneze angajament de plată pentru diferenţele rezultate din recalcularea actelor – respectiv suma de 1286,95 lei, la actul de control nr.2208/23.07.2015 şi suma de 1949,86 lei la actul de control nr.2203/23.07.2015. Pârâtul nu mai este salariat al O.S. Câmpulung şi a achitat cu chitanţele nr.0035025/07.09.2015 şi nr.0035026/07.09.2015 doar sumele pentru care a semnat angajamentele de plată nr.2204/23.07.2015 – 259 lei şi nr.2211/23.07.2015 – 219 lei, rămânând de recuperat contravaloarea pagubei de 3236,81 lei rezultată din cele două acte de control. Paguba cauzată de către pârât instituţiei reclamante, datorită neglijenţei de care a dat dovadă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a fost recunoscută prin semnarea actelor de inspecţie de fond.

Pârâtul a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivare, pârâtul a arătat că cele două controale: nr.2208/23.07.2015 şi nr.2203/23.07.2015, potrivit legislaţiei în vigoare, nu pot fi asimilate controlului de fond, fiind acte de control parţiale. Analizând cele două acte de control, pe care reclamanta îşi fundamentează acţiunea, se poate observa chiar din conţinutul acestora că sunt acte de control parţial. Din conţinutul actului de control nr.2208/23.07.2015 rezultă o valoare totală a pagubei de 1099,19 lei, din care justificată este suma de 922,65 lei. S-a reţinut de asemenea, că pârâtul a completat corespunzător condica de serviciu şi s-a stabilit un prejudiciu total de 176,54 lei fără TVA.

Din conţinutul actului de control nr.2203/23.07.2015, rezultă aceleaşi aspecte şi anume că pârâtul şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, iar prejudiciul a fost de 208,15 lei fără TVA.

După întocmirea celor două acte de control parţial, O.S. Câmpulung, prin persoana desemnată a întocmi referatul nr.2210/23.07.2015 privind acordarea răspunderii limitate, a menţionat în conţinutul acestui referat că pârâtul şi-a îndeplinit cu grijă, diligenţă şi bună-credinţă sarcinile de serviciu, propunând acordarea răspunderii limitate pentru un volum de 9.729 mc. Pentru

60

actele de control parţial din 23.07.2015, pârâtul a semnat angajamentul de plată respectiv pentru suma de 258.106 lei cu TVA şi pentru suma de 218.915 lei cu TVA. Ulterior, după desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, s-a dispus în mod nejustificat reevaluarea actelor de control nr.2203 şi 2208 din 23.07.2015, această reevaluare a ,,prejudiciului’’ fiind făcută în lipsa pârâtului şi în totală contradicţie cu normele legale în materie, apreciindu-se în mod nelegal şi netemeinic că acesta nu trebuie să beneficieze de acordarea răspunderii limitate din cauza ,,neglijenţei de care a dat dovadă în exercitarea atribuţiilor de serviciu”.

Prin sentinţa civilă nr.1817 din 29 iunie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea, reţinând în considerente următoarele:

Pârâtul a fost angajat al O.S. Câmpulung, ocupând funcţia de pădurar, având în gestiune Cantonul nr.3 Bughiţa-Lereşti, district I, iar în sarcina sa, potrivit fişei postului depusă la dosarul cauzei, putea fi antrenată răspunderea administrativă sau penală pentru orice înstrăinare sau prejudiciu adus fondului forestier de stat, aflat în cantonul pe care îl gestiona, precum şi pentru pagubele nedescoperite sau neraportate la timp şi neregulile constatate în cantonul său, fiind răspunzător pentru întreaga gestiune a cantonului silvic.

Prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3236,81 lei, reprezentând lipsă masă lemnoasă aflată în gestiunea sa, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în materia regimului silvic, invocând drept temei juridic al acţiunii dispoziţiile art.254 din Codul muncii, art.23-25 din Legea nr.22/1969, O.U.G. nr.85/2006 şi Legea nr.46/2008.

Este de necontestat faptul că pârâtul avea atribuţii de gestionar, în înţelesul art.1 din Legea nr. 22/1969, invocată în acţiune, fiind acel angajat care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a unei societăţi, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile, care constituie o garanţie în numerar şi în sarcina căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială pentru pagubele cauzate în gestiunea sa.

De asemenea, prin excepţie de la regula cu caracter general instituită de art.272 din Codul muncii, conform căreia angajatorului îi revine sarcina probei, este real că Legea specială nr.22/1969 instituie în art.25 o prezumţie de culpă în sarcina gestionarului de fapt sau de drept căruia i s-a constatat o lipsă în gestiune, motiv pentru care acestuia îi revine obligaţia de a răsturna prezumţia de culpă, făcând dovada contrară prin acte legale care probează inexistenţa lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa.

61

Instanţa a reţinut că pârâtul a răsturnat prezumţia relativă de culpă instituită în sarcina sa de textele legale amintite, dovedind prin probele administrate în prezenta cauză că pentru paguba pretinsă de reclamantă, în valoare de 3236,81 lei, nu poate fi răspunzător patrimonial, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.

Astfel, din conţinutul actului de control nr.2208/23.07.2015 rezultă o valoare totală a pagubei de 1099,19 lei, din care justificată este suma de 922,65 lei. S-a reţinut că pârâtul a completat corespunzător condica de serviciu şi s-a stabilit un prejudiciu total de 176,54 lei fără TVA. Din conţinutul actului de control nr.2203/23.07.2015, rezultă aceleaşi aspecte şi anume că pârâtul că şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, iar prejudiciul a fost de 208,15 lei fără TVA.

După întocmirea celor două acte de control parţial, O.S. Câmpulung, prin persoana desemnată a întocmi referatul nr.2210/23.07.2015 privind acordarea răspunderii limitate, a menţionat în conţinutul acestui referat că pârâtul şi-a îndeplinit cu grijă, diligenţă şi bună-credinţă sarcinile de serviciu, propunând acordarea răspunderii limitate pentru un volum de 9.729 mc. Pentru actele de control parţial din 23.07.2015, pârâtul a semnat angajamentul de plată respectiv pentru suma de 258.106 lei cu TVA şi pentru suma de 218.915 lei cu TVA.

Nemaifiind angajat al O.S. Câmpulung, pârâtul a achitat cu chitanţele nr.0035025/07.09.2015 şi nr.0035026/07.09.2015 sumele pentru care a semnat angajamentele de plată nr.2204/23.07.2015 – 259 lei şi nr.2211/23.07.2015 – 219 lei.

Potrivit art.6 din O.U.G. nr.85/2006, ,,1) Personalul cu atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Răspunderea persoanelor cu atribuţii de pază a pădurilor, care fac dovada că şi-au îndeplinit cu responsabilitate şi cu bună-credinţă obligaţiile de serviciu şi au luat măsurile necesare pentru evitarea producerii pagubelor, poate fi limitată în următoarele situaţii: a) din aceeaşi pădure se constată că se distrug/însuşesc ilegal, în mod constant, arbori, puieţi, lăstari sau pomi de Crăciun, după caz;b) trupurile de pădure care fac obiectul pazei de către aceeaşi persoană sunt dispersate;c) pădurile au accesibilitate ridicată.

(3) Dispoziţiile alin.(2) se aplică de persoana juridică angajatoare a persoanei cu atribuţii de pază a pădurilor sau de către şeful ocolului silvic, în cazul în care paza se asigură prin ocoale silvice, cu respectarea metodologiei privind limitarea răspunderii

62

patrimoniale a personalului de pază a pădurilor, elaborată cu consultarea reprezentanţilor proprietarilor de păduri, ai administratorilor de păduri, indiferent de forma de proprietate a acestora. Metodologia se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”.

Or, în conţinutul referatului nr.2210/23.07.2015 privind acordarea răspunderii limitate, se menţionează că pârâtul şi-a îndeplinit cu grijă, diligenţă şi bună-credinţă sarcinile de serviciu, propunându-se acordarea răspunderii limitate pentru un volum de 9.729 mc.

În raport de aceste considerente, constatându-se că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art.254 alin.1 Cod procedură civilă în vederea angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta R.N.P.-R. prin D.S. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

În mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond că pârâtul nu poate fi răspunzător patrimonial, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi că şi-a îndeplinit cu diligenţă şi bună credinţă sarcinile ce îi reveneau.

Arată apelanta că pârâtul face parte din categoria personalului silvic, acestuia aplicându-i-se dispoziţiile OUG nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic şi OUG nr.85/2006, privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora.

Conform art.6 alin.1 din OUG nr.85/2006, „Personalul cu atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile cap. III al titlului din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.

În ceea ce priveşte acordarea răspunderii limitate, se menţionează că aceasta se acorda potrivit dispoziţiilor art.6 alin.2 din OUG nr.85/2006, in condițiile art. 4 din același act normativ, or, în cazul de faţă se poate constata cu uşurinţă că intimatul-pârât nu a îndeplinit cele trei cerinţe prevăzute de metodologie, paguba cauzată de către acesta apelantei datorită neglijenţei de care a dat dovadă în exercitarea atribuţiilor de serviciu fiind recunoscută prin semnarea actelor de inspecţie de fond. Prin urmare, paguba este în valoare de 3236,81 lei.

S-a mai arătat de către apelantă că în urma inspecţiilor de fond efectuate de organele de control, nr.2208/23.07.2015 şi nr.2203/23.07.2015, intimatul a înregistrat o pagubă în gestiune pe care a recunoscut-o semnând angajamentele de plată în valoare de 477,021 lei, sumă ce reprezintă contravaloare pagubă imputabilă

63

pădurarului cu aplicarea răspunderii limitate. Această răspundere limitată a fost numai cerută, prin persoana desemnată a întocmi referatul nr.2210/23.07.2015 din cadrul Ocolului Silvic Câmpulung, însă nu a fost acordată.

Mai mult decât atât, împotriva pârâtului există un dosar penal pentru săvârşirea mai multor infracţiuni care privesc sustragerea ilegală de arbori din fondul forestier proprietate publică a statului.

Apelanta menţionează şi dispoziţiile art.48 alin.1 din OUG nr.59/2000, conform cărora, personalul care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce-i revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi normele de comportare aducând astfel daune intereselor silviculturii şi prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal, în funcţie de fapta săvârşită şi de gravitatea acesteia. De asemenea, răspunderea pădurarului, care are şi calitatea de gestionar al fondului forestier este reglementată şi de dispoziţiile Legii nr.22/1969, iar potrivit art.25 alin.1 din acest act normativ, gestionarul răspunde integral pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa.

S-a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat.Intimatul-reclamant T.I.M a formulat întâmpinare prin care

a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reluat susţinerile

din cererea de apel.Prin decizia nr. 2548/16.11.2016, Curtea de Apel Piteşti -

Secţia i civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă şi a obligat pe apelantă la 1000 lei cheltuielilor de judecată către intimat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În cauză nu se contesta faptul ca pârâtul avea atribuţii de gestionar, în înţelesul art.1 din Legea nr. 22/1969, ci se pune problema daca acesta putea beneficia sau nu de dispozițiile privitoare la limitarea răspunderii patrimoniale a personalului de paza a pădurilor, reglementate de art. 6 alin 2 din OUG 85/2006 si de Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, cu nr. 769/2006.

Art. 1 din acest ordin prevede ca răspunderea patrimonială a persoanelor cu atribuţii de pază a pădurilor, care fac dovada că şi-au îndeplinit cu diligenţă şi cu bună-credinţă obligaţiile de serviciu şi au luat măsurile necesare pentru evitarea producerii pagubelor, poate fi limitată în situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţii de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, conform prezentei metodologii.

64

Potrivit art. 4 alin (1) Personalul care asigură paza pădurii poate solicita limitarea răspunderii patrimoniale dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) aduce la cunoştinţa persoanei juridice - angajator, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare, pagubele produse; b) deţine condică de serviciu şi are înregistrate pagubele produse în suprafaţa de pădure pe care o are în pază; c) şi-a îndeplinit cu diligenţă şi bună-credinţă obligaţiile de serviciu privitoare la paza pădurii în care s-au produs pagubele, aspect care rezultă din documentele întocmite în conformitate cu Regulamentul pentru paza fondului forestier şi cu Planul de pază, aprobate în condiţiile legii, şi au luat măsurile necesare pentru evitarea producerii pagubelor. (2) Răspunderea patrimonială nu se limitează în cazul în care se constată implicarea personalului cu atribuţii de pază a pădurilor în producerea pagubelor.

Conform alineatului 4, dacă este solicitată limitarea răspunderii patrimoniale, conducătorul persoanei juridice care asigură paza pădurii dispune întocmirea documentaţiei din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de solicitare şi situaţiile de limitare a acesteia, documentație care trebuie sa cuprindă copie după documentele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) si referatul responsabilului compartimentului de pază, din care să rezulte că personalul care solicită limitarea răspunderii patrimoniale şi-a îndeplinit cu diligenţă şi bună-credinţă obligaţiile de serviciu privitoare la paza pădurii în care s-au produs pagubele şi că se găseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006.

În cauza, potrivit referatelor nr. 2210/23.07.2015 si nr. 2205/23.07.2015, întocmite de către responsabilul activității de pasa a pădurilor din cadrul Ocolului Silvic Câmpulung, in urma solicitărilor intimatului de acordare a răspunderii limitate, înregistrate sub nr. 2143/20.07.2015 si nr. 1856/29.06.2015, paratul si-a îndeplinit cu diligenta si buna credința sarcinile de serviciu (filele 24-25 si 38 dosar fond).

Totodată, în speța nu s-a imputat neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin 1 lit. a si b, respectiv aducerea la cunoştinţa persoanei juridice - angajator, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare, a pagubelor produse si deţinerea condicii de serviciu şi a înregistrărilor pagubelor produse în suprafaţa de pădure avuta în pază.

In aceste condiții, adresa nr. 9323/07.08.2015 emisa de Direcția Silvica Argeș in care se arata ca din analiza Ordinului nr. 769/2006 coroborat cu activitatea profesionala si comportamentul intimatului din ultima perioada, acesta nu îndeplinește condiția prevăzuta de art. 4 alin 1 pct. c din ordin, este lipsita de suport-fila 12 dosar fond.

Apelanta, in respectiva adresa, nu detaliază aspectele din

65

care reiese neîndeplinirea cu diligenţă şi bună-credinţă a obligaţiilor de serviciu, astfel încât, faţă de referatul în sens contrar întocmit de responsabilul activității de pasa a pădurilor din cadrul Ocolului Silvic Câmpulung, Curtea apreciază, ca si instanța de fond, ca nu se justifica refuzul acordării limitarea răspunderii patrimoniale.

Pe de alta parte, trimiterea făcuta de apelanta la dispozițiile art. 4 alin 2 din Ordin, conform căruia răspunderea patrimonială nu se limitează în cazul în care se constată implicarea personalului cu atribuţii de pază a pădurilor în producerea pagubelor, nu poate fi reținuta, atâta vreme cat aceasta condiție nu a stat la baza refuzului acordării limitării răspunderii, potrivit adresei menționate anterior, iar existenta unui dosar penal în care pârâtul ar avea calitatea de suspect nu face dovada implicării lui in producerea pagubei, neexistând o hotărâre judecătoreasca in acest sens.

Având în vedere considerentele expuse, constatând că sunt neîntemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

10. Încetarea contractului individual de muncă prin demisie.Art.55 lit. b din Codul muncii

Art.81 alin.1 Codul muncii

Demisia reprezintă actul unilateral de voinţă al salariatului prin intermediul căruia încetează contractul individual de muncă, manifestarea de voinţă fiind adusă la cunoştinţa angajatorului prin intermediul unei notificări.

Intenţia de încetare a contractului individual de muncă trebuie să fie una expresă, angajatorul având obligaţia să înregistreze demisia ale cărei efecte se produc de drept la împlinirea termenului de preaviz, potrivit art.81 alin.1 Codul muncii, fără acordul angajatorului.

Acordul angajatorului la încetarea contractului individual de muncă şi lipsa unei intenţii neechivoce a salariatului de a demisiona poate să conducă la concluzia potrivit cu care raporturile de muncă au încetat în condiţiile art.55 lit.b din Codul muncii, prin acordul părţilor.

(Decizia civilă nr.2364/08.11.2016)

La data de 05.01.2016, contestatoarea V.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.732/01.12.2015 emisă de intimata

66

SC V.C. SRL, solicitând anularea acesteia şi reintegrarea la locul de muncă.

În motivare, contestatoarea a arătat că a fost angajata intimatei pe postul de muncitor necalificat, pe perioadă nedeterminată, iar prin decizia nr.732/01.12.2015 intimata a decis încetarea contractului de muncă în baza art.81 alin.1 din C.muncii, decizie ce i-a fost adusă de o persoană la domiciliu, fără a cunoaşte motivul emiterii sale.

A învederat contestatoarea că în perioada 21.08.2015 – 02.09.2015 a fost internată la Spitalul Judeţean Argeş cu diagnosticul „tulburare mixtă de personalitate decompensată depresiv” şi „tentativă suicidară” şi, deşi a urmat şi urmează tratamentul prescris, starea acesteia este depresivă, astfel că nu cunoaşte motivele care au condus la încetarea contractului de muncă în modalitatea indicată de intimată.

Contestatoarea a susţinut că intimata a profitat de starea acesteia şi de faptul că nu avea capacitatea de a analiza aspectele legate de încetarea contractului de muncă, dispunând încetarea acestuia. Totodată a precizat că nu-şi aminteşte să fi solicitat demisia şi nici nu a semnat vreo cerere în acest sens.

La data de 02.03.2016 intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că la data de 19.11.2015 contestatoarea a solicitat intimatei un formular tipizat de cerere de încetare a contractului individual de muncă, pe care l-a completat şi în care a solicitat încetarea contractului începând cu data de 01.12.2015, fără respectarea termenului de preaviz stipulat în contract, cerere înregistrată la sediul intimatei sub nr.810/19.11.2015. În raport de cererea contestatoarei, intimata a emis decizia nr.732/01.12.2015 prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei.

Apreciază intimata că decizia contestată este temeinică şi legală, fiind emisă în baza dispoziţiilor art.81 alin.1 din C.muncii, reprezentând în primul rând acordul unilateral al contestatoarei, exprimat în scris prin cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015.

Prin sentinţa civilă nr.1633 din 16 iunie 2016, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.732/01.12.2015 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii.

A fost obligată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut in esenţă că, începând cu data de 10.07.2013, conform

67

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, contestatoarea a fost angajata intimatei în funcţia de muncitor necalificat, iar prin decizia nr.732/01.12.2015 intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă al acesteia în baza art.81 alin.1 din C.muncii, începând cu data de 01.12.2015.

În decizia nr.732/01.12.2015 s-a făcut menţiunea că la emiterea acesteia a fost avută în vedere cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 prin care contestatoarea a solicitat încetarea contractului individual de muncă prin demisie, însă analizând cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 şi depusă de intimată la dosarul cauzei, instanţa a reţinut, în primul rând, că această cerere nu reprezintă o notificare de demisie în sensul dispoziţiilor art.81 alin.1 din C.muncii, întrucât demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului exprimat în scris, prin intermediul căruia se aduce la cunoştinţa angajatorului încetarea contractului de muncă după împlinirea unui termen de preaviz.

Or, prin cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 contestatoarea nu aduce la cunoştinţa angajatorului demisia sa, ci solicită încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 01.12.2015, ceea ce conduce la concluzia că ar fi vorba despre o cerere de încetare a contractului prin acordul părţilor. De altfel, pe această cerere există şi un acord al intimatei la încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 01.12.2015, ceea ce nu se întâmplă în cazul demisiei, întrucât demisia nu trebuie aprobată de angajator.

Dincolo de aceste aspecte, instanţa a reţinut că cererea înregistrată sub nr.810/19.11.2015 reprezintă un formular tipizat pe care apare semnătura contestatoarei, iar nu o notificare scrisă în integralitate de contestatoare prin care aceasta să îşi exprime neechivoc manifestarea de voinţă a încetării contractului individual de muncă prin demisie.

În al doilea rând, din înscrisurile medicale depuse de contestatoare la dosarul cauzei rezultă că aceasta a fost diagnosticată cu „tulburare mixtă de personalitate decompensată depresiv” şi „tentativă suicidară”, a fost internată în spital în perioada 29.08.2015 – 02.09.2015 şi a fost externată cu recomandările de continuare a tratamentului medicamentos, control psihiatric periodic în ambulatoriu şi concediu medical la externare de 14 zile.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, contestatoarea a susţinut că angajatorul a avut cunoştinţă de starea sa de sănătate, întrucât în perioadele 29.08.2015-31.08.2015, 01.09.2015-02.09.2015, 03.09.2015-16.09.2015, 17.09.2015-23.09.2015 şi 09.11.2015-13.11.2015 s-a aflat în concediu medical, aspect care nu a fost infirmat de intimată.

68

În condiţiile în care contestatoarea s-a aflat în concediu medical până la data de 13.11.2015, se pretinde de către intimată că la mai puţin de o săptămână de la revenirea sa la serviciu, aceasta ar fi solicitat din proprie iniţiativă un formular tipizat de încetare a contractului individual de muncă prin demisie. Prin răspunsul la întrebarea nr.1 din interogatoriul administrat în cauză (fila 42), contestatoarea a infirmat susţinerea intimatei potrivit căreia la data de 19.11.2015 ar fi solicitat un formular tipizat de cerere de încetarea a contractului individual de muncă, susţinând că a fost forţată să semneze „un preaviz” la şefa de secţie în birou.

Pe de altă parte, prin răspunsul la întâmpinare contestatoarea a susţinut că anterior datei încetării contractului de muncă a fost mărită norma de lucru, astfel încât să nu mai poată fi îndeplinită, precum şi faptul că angajaţii erau jigniţi şi ameninţaţi cu concedierea, problemele de sănătate ale acesteia fiind generate de atmosfera de la locul de muncă.

Aceste aspecte au fost confirmate de martora Grecu Marcela Irina (fila 45), care a menţionat că la locul de muncă se lucra în stres, întrucât nu se îndeplinea norma de lucru, iar angajaţii erau ameninţaţi că dacă nu îşi îndeplinesc norma sunt daţi afară, ceea ce s-a şi întâmplat în unele cazuri. Martora a declarat şi faptul că a văzut-o pe contestatoare de mai multe ori supărată şi chiar plângând ca urmare a stării de lucruri de la locul de muncă.

Potrivit aceleaşi declaraţii, chiar martora a fost în situaţia de a fi dată afară, întrucât nu şi-a îndeplinit norma, iar cu această ocazie a fost pusă să semneze o foaie prin care îşi dădea demisia, foaie pe care a semnat-o, dar fără să ştie că era vorba despre o cerere de demisie. Întrucât a reuşit până la urmă să-şi îndeplinească norma de lucru, nu a mai fost dată afară.

Or, aceleaşi susţineri cu privire la încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, iar nu ca urmare a voinţei sale le-a făcut şi contestatoarea prin cererea de chemare în judecată şi prin răspunsul la întâmpinare.

De altfel, martora G.M.I. a relatat că de la alte colege a auzit că, „contestatoarea ar fi plecat din unitate întrucât nu-şi făcea norma”.

Coroborând toate probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că în realitate a intervenit o concediere a contestatoarei pentru necorespundere profesională, respectiv o încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, pentru motive care ţin de persoana salariatului, iar nu o încetarea a contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului.

Or, pentru concedierea contestatoarei pentru o eventuală necorespundere profesională, intimata trebuia să respecte procedura prevăzută de art..64 din C.muncii, ceea ce nu s-a întâmplat.

69

Aşa fiind, constatându-se că intimata a emis o decizie de încetare a raporturilor de muncă nelegală, contestaţia a fost admisă, fiind anulată decizia nr.732/01.12.2015.

În baza dispoziţiilor art.80 alin.2 din C.muncii, instanţa a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, iar în temeiul disp. art.80 alin.1 din C.muncii a fost obligată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal intimata S.C. V.C. S.R.L., criticând-o în esenţă pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond dă o interpretare eronată a cererii formulate de către contestatoare, înregistrată sub nr. 810/2015, reţinând că nu este o demisie, deşi înscrisul exprima voinţa şi purta semnătura acesteia.

Greşit s-a reţinut ca formularul tipizat completat şi semnat de intimată nu ar reprezenta o notificare prin prisma art. 81 din Codul muncii, deşi cuprinde toate elementele unei notificări.

Printr-o alta critică se susţine că, instanţa de fond, printr-o interpretare eronată a probelor administrate a reţinut greşit ca starea psihica a intimatei nu i-a permis să-şi exprime liber voinţa, fiind constrânsa să completeze formularul.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea contestaţiei.

În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art.466-470 Cod procedură civilă.

Intimata-contestatoare a formulat întâmpinare la data de 23 septembrie 2016, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susţinerile din apel, iar la data de 7 noiembrie 2016 a depus şi note scrise.

Prin decizia nr. 2364/08.11.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

Criticile vizează aspecte comune, respectiv modalitatea in care instanţa, pe baza probatoriului administrat a interpretat înscrisul ce a stat la baza emiterii deciziei de încetare a raporturilor de muncă dintre apelanta şi intimată şi vor fi analizate împreună.

Potrivit art. 81 din Codul Muncii, - (1) „Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.”

70

Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că salariatul are dreptul de a nu motiva demisia, dar manifestarea sa de voinţă in acest sens trebuie să fie clara, precisă, lipsita de echivoc.

În plus, demisia nu trebuie aprobata de către angajator şi nici nu este necesara emiterea unei decizii privind încetarea contractului de muncă, acesta încetând de drept la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, înscrisul de la fila 18 din dosarul de fond nu exprimă intenţia intimatei de a-şi da demisia din funcţie, ci solicita încetarea contractului individual de muncă, angajatorul fiind de acord cu solicitarea acesteia.

Potrivit art. 55 lit. b din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.

Din modalitatea in care a fost redactat înscrisul precum şi faţă de poziţia apelantei, care a fost de acord cu încetarea raporturilor de muncă, ne putem afla în situaţia încetării contractului individual de munca prin acordul părţilor, instituire reglementată de art. 55 lit. b din Codul muncii şi nicidecum în cazul de demisie reglementat de art. 81 din cod.

Cum în cauză nu s-a dovedit clar, fără echivoc faptul ca intenţia intimatei a fost să demisioneze, in condiţiile art. 81 din Codul muncii, corect a reţinut instanţa de fond că decizia nr.732/2015 este nelegală.

Mai mult decât atât, pentru clarificarea raporturilor dintre părţi, instanţa de fond a administrat atât proba cu înscrisuri cât şi proba testimonială din care a rezultat că intimata avea probleme de sănătate, respectiv tulburări mixte de personalitate, decompensată depresiv, tentativa suicidala, iar mediul în care își desfăşura activitatea era stresant, fiind ameninţată cu desfacerea contractului de muncă pentru neîndeplinirea normei stabilite.

Potrivit art.6 - (1) din Codul muncii, „orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare”, iar conform art.8 din cod, „relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe.”

Rezultă cu certitudine din probatoriul administrat că în raporturile de muncă dintre apelantă şi intimată nu au fost respectate principiile mai sus menţionate, apelanta profitând de starea de sănătate a intimatei pentru a deghiza desfacerea contractului de muncă din vina salariatului, într-o demisie, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Faţă de cele ce preced, apelul a fost respins ca nefondat, potrivit disp. art. 480 Cod procedură civilă.

71

11. Obligaţia angajatorului să informeze salariaţii cu privire la condiţiile de muncă, precum şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă

Art.34 alin.5 din Codul muncii Art.40 alin.2 lit. a) din Codul muncii

Art.260 alin.1 lit. b) din Codul muncii

Angajatorul are obligaţia să emită la cererea salariatului un document, care să ateste activitatea desfăşurată, durata acesteia, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate, potrivit art.34 alin.5 şi art.40 alin.2 lit. a) din Codul muncii.

Obligaţia angajatorului de a informa salariatul asupra condiţiilor de muncă şi a elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă este prevăzută sub sancţiunea răspunderii contravenţionale, în sensul că pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute de art.34 alin.5 din Codul muncii, angajatorul poate să fie sancţionat cu amendă de la 300-1000 lei, reglementată de art.260 alin.1 lit.b) din Codul muncii.

Condiţionarea emiterii adeverinţei de plată a unei taxe stabilită de către angajator este contrară intereselor salariatului şi prevederilor care instituie în sarcina acestuia obligaţia de informare, astfel că refuzul eliberării documentului pentru neplata taxei este considerat ca fiind nejustificat.

(Decizia civilă nr. 2904/12.12.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 18.01.2016, reclamantul M.Gh. a chemat în judecată pe pârâtul RATEN – I.C.N., solicitând obligarea pârâtei să îi elibereze o adeverinţă din care să rezulte veniturile brute realizate în fiecare luna în perioada 11.01.1974-16.12.2000 şi din care să reiasă dacă pentru veniturile menţionate au fost reţinute şi virate contribuţiile către asigurările sociale de stat, şi eliberarea acestei adeverinţe fără plata unei taxe, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat ca prin cererile nr.8221/8.05.2015 şi nr.10909/17.06.2015 a solicitat pârâtului eliberarea acestei adeverinţe însă i s-a răspuns prin adresa nr.12294/1.07.2015 că i-au mai fost eliberate şi alte adeverinţe cu sporurile ce au avut caracter permanent, motiv pentru care nu se va elibera o adeverinţa nouă. A revenit cu solicitări pentru a obţine o adeverinţa din care să reiasă toate veniturile obţinute, fie că au avut caracter de permanenţă sau nu, însă pârâtul a refuzat eliberarea

72

acesteia. Reclamantul a arătat ca este nemulţumit de faptul ca pârâtul nu-i permite să dovedească că pe lângă salariul tarifar înscris în carnetul de muncă şi pe lângă cele câteva sporuri, a beneficiat şi de prime, compensaţii, concedii, ore suplimentare, zile de sărbători legale, zile de sâmbătă şi duminică, pentru care unitatea i-a reţinut şi virat contribuţiile către asigurările sociale de stat. Pârâtul nu are dreptul să-i cenzureze eliberarea unei adeverinţe cu veniturile brute, neavând autoritatea să stabilească ce venituri vor fi luate în calcul la determinarea drepturilor sale de pensie.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, arătând că i-a eliberat deja reclamantului 6 adeverinţe (nr.13495/2005, nr.13496/2005, nr.881/2007, nr.882/2007, nr.19082/2014 şi nr.19083/2015) cu sporurile şi retribuţia tarifară care nu fost înscrise în carnetul de munca. Cu adresa nr.18851/14.10.2015 i s-a comunicat reclamantului că i s-a întocmit adeverinţa solicitată cu venitul brut realizat lunar, însă fiind o adeverinţă suplimentară faţă de cele eliberate conform legii, trebuie să achite o taxa de 500 lei la casieria unității sau în contul acesteia, urmând ca după achitarea taxei adeverinţa să îi fie eliberată. S-a mai susţinut că unitatea a stabilit această taxă de 500 lei în baza art.40 alin.1 lit.a) ce îi conferă „dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii”. Măsura stabilirii acestei taxe a apărut ca urmare a faptului ca salariaţii care întocmesc aceste adeverinţe au solicitat venituri suplimentare pentru munca suplimentară pe care o efectuează.

Prin sentinţa nr.1350/31.05.2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea, a obligat pârâtul să elibereze reclamantului, fără perceperea vreunei taxe, o adeverinţa din care să reiasă veniturile brute obţinute de către acesta în perioada 11.01.1974-16.12.2000, cu indicarea expresă a faptului dacă pentru acestea au fost reţinute şi virate contribuţiile către asigurările sociale de stat, precum şi să-i plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 600 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost angajatul institutului pârât în perioada 11.01.1974-16.12.2000, după cum reiese din menţiunile înscrise în carnetul de muncă al acestuia.

Reclamantul a formulat pârâtului mai multe solicitări, înregistrate sub nr.1476/2005, nr.14028/2006, nr.17663/2014, în urma cărora i s-au eliberat adeverinţele nr.13495/2005, nr.13449/2005, nr.881/2007, nr.882/2007, nr.19082/2014 şi nr.19083/2014.

Ulterior, prin cererile nr.8221/8.05.2015 şi nr.10909/17.06.2015 reclamantul a solicitat pârâtului eliberarea unei adeverinţe din care sa rezulte câştigurile brute pe luni şi ani realizate în perioada lucrată în institut. Prin adresa

73

nr.12294/1.07.2015, pârâtul a răspuns reclamantului aducându-i la cunoştinţa că i-a eliberat deja 6 adeverinţe şi că poate elibera pentru recalcularea drepturilor de pensie doar adeverinţe privind sporurile cu caracter permanent şi grupe de munca.

Pârâtul a transmis reclamantului adresa nr.18851 prin care i-a adus la cunoştinţă că i s-a întocmit o adeverinţă suplimentară care conţine salariul brut realizat în perioada 11.01.1974-16.12.2000, însă eliberarea acesteia va fi efectuată numai după ce reclamantul va achita o taxă în cuantum de 500 lei.

Nemulţumit de modul de soluţionare al cererilor sale şi de faptul că i s-a solicitat achitarea acestei taxe pentru eliberarea adeverinţei la care se consideră îndreptăţit reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului la eliberarea respectivei adeverinţe fără perceperea vreunei taxe.

Tribunalul a apreciat ca solicitările reclamantului sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.34 alin.5 din Codul muncii, republicat, „(5) La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.” Pe de altă parte, prin art.40 alin.2 lit.f) şi h) din Codul muncii, se instituie în sarcina angajatorului obligaţia de plata a contribuţiilor şi impozitelor aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii, precum şi obligaţia de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului.

Coroborând aceste texte legale tribunalul a apreciat că angajatorului îi revine obligaţia de a-i elibera fostului salariat documentele necesare care vizează activitatea pe care acesta a desfăşurat-o cât a fost angajatul său, printre acestea fiind şi obligaţia de eliberare a unei adeverinţe.

Angajatorul nu poate cenzura conţinutul acesteia pe motiv că cele solicitate de către fostul salariat nu ar putea să-i fie acestuia de ajutor. De asemenea, nu poate percepe o taxă pe motiv că angajaţii care au ca atribuţii completarea acestor adeverinţe ar solicita drepturi salariale suplimentare, în condiţiile în care legiuitorul instituie în sarcina sa obligaţia de eliberare a documentelor.

Împotriva sentinţei a formulat apel în termen legal pârâtul R.A.T.E.N.-I.C.N. Piteşti criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:

În mod greşit instanţa de fond a obligat-o pe apelantă să elibereze o adeverinţă din care să reiasă veniturile brute ale intimatului-reclamant pe perioada solicitată, fără a pune în discuţie necesitatea şi utilitatea acestei adeverinţe, câtă vreme C.J.P. Argeş, în răspunsul dat apelantei la cererea acesteia a arătat că faţă de

74

dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010 şi Anexa nr.15 la Normele metodologice de aplicarea prevederilor Legii nr.263/2015, aprobate prin H.G. nr.257/2011, la determinarea punctajelor anuale, anterior datei de 1.04.2001, se utilizează salariile astfel cum au fost înregistrate în carnetul de muncă, sporul de vechime în procentele şi pentru perioadele prevăzute de lege şi alte sporuri cu caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.34 alin.5 din Codul muncii, reţinându-se eronat că apelantul refuză să elibereze reclamantului adeverinţa solicitată. În realitate, apelantul a solicitat reclamantului achitarea unei taxe pentru a elibera adeverinţa reclamantului, taxă instituită conform Hotărârii nr.15/2015 a Comitetului de Direcţiei împreună cu Sindicatul I.C.N., invocând în acest sens prevederile art.40 lit.a) din Codul muncii care conferă angajatorului dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii.

Prin obligarea apelantului la eliberarea adeverinţei, fără achitarea taxei impusă de către acesta, instanţa de fond a cenzurat organizarea şi funcţionarea unităţii apelante.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a reiterat criticile cuprinse în motivele de apel.

Prin decizia civilă nr. 2904/12.12.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de pârâtul R.A.T.E.N. – I.C.N. şi a obligat apelantul - pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:În ceea ce priveşte critica ce vizează greşita dispunere, de

către instanţa de fond, a obligaţiei în sarcina apelantului, de a elibera adeverinţa, în raport de faptul că instanţa nu a apreciat necesitatea şi utilitatea acestui document, se constată că este neîntemeiată.

Astfel, apelantul în calitatea sa de fost angajator al reclamantului îşi justifică refuzul de a elibera o adeverinţă care să menţioneze veniturile brute realizate de acesta în perioada 11.01.1974-16.12.2000, pe faptul că documentul nu i-ar procura un folos practic solicitantului, câtă vreme Casa Judeţeană de Pensii Argeş i-a comunicat că veniturile brute nu pot fi avute în vedere la determinarea punctajelor anuale anterioare datei de 1.04.2001, invocând prevederile art.165 din Legea nr.263/2010 şi Anexa nr.15 din Normele de aplicare ale acestei legi.

Punând în discuţie utilitatea eliberării adeverinţei, în raport de justificarea arătată, apelantul a cenzurat şi a stabilit el

75

însuşi ce venituri, dintre cele de care a beneficiat reclamantul, sunt luate sau nu în considerare, la calculul drepturilor de pensie ale acestuia.

Or, apelantul nu are o astfel de competenţă de a stabili modul de aplicare a prevederilor art.165 din Legea nr.263/2010 şi ale Anexei nr.15 la Normele de aplicare ale legii, aprobate prin H.G. nr.257/2011, competenţa exclusivă având-o Casa Judeţeană de Pensii Argeş, ale cărei decizii emise în acest sens sunt cenzurate de către instanţele judecătoreşti.

Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normei prevăzută în art.34 alin.5 din Codul muncii ce impune în sarcina angajatorului obligaţia să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate, la solicitarea salariatului.

Aşadar, norma instituie dreptul salariatului de a solicita de la angajator adeverinţa care să ateste activitatea desfăşurată de acesta pe perioada menţionată şi salariul brut pe care l-a primit în perioada respectivă, şi corelativ obligaţia ce-i incumbă angajatorului de a elibera un astfel de document.

Cum norma evocată nu distinge între salariul brut sau net şi nici cu privire la modul de utilizare a adeverinţei de către salariat, acesta din urmă este îndrituit să solicite angajatorului, iar angajatorul să-i emită adeverinţa care să ateste veniturile brute pentru perioada lucrată menţionată.

În ceea ce priveşte critica ce vizează greşita obligare a apelantei de a emite adeverinţa fără achitarea unei taxe de către reclamant, de asemenea este neîntemeiată.

Dispoziţiile art.260 alin.1 lit.b) din Codul muncii califică drept contravenţie şi sancţionează încălcarea de către angajator a prevederilor art.34 alin.(5), cu amendă de la 300 lei la 1.000 lei.

Condiţionarea de către angajator a emiterii adeverinţei de plată a unei taxe, chiar dacă este dispusă printr-o hotărâre a Comitetului de Direcţie, reprezintă o dispoziţie vădit nelegală şi care contravine normelor mai sus evocate, astfel încât aceasta nu poate fi considerată o prerogativă pe care să i-o confere angajatorului prevederile art.40 lit.a) din Codul muncii, ce se referă la dreptul acestuia de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii.

Conferind angajatorului dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea acestuia de a dispune, în exercitarea acestor prerogative, dispoziţii care să contravină prevederilor legale, în speţă normelor mai sus evocate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

76

În temeiul dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, a fost obligat apelantul să plătească intimatului suma de 800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

12. Pensie de urmaş, dovada decesului autorului a cărui succesiune a fost deschisă în străinătate

Art.83 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice

Art.41 alin.3 din Legea nr.119/1996 republicată, cu privire la actele de stare civilă

Dreptul la pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor dacă autorul, la data decesului, avea calitatea de pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii, potrivit art.83 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Persoana interesată pentru plata pensiei de urmaş trebuie să facă dovada faptului morţii susţinătorului, precum şi a condiţiei că acesta, la data deschiderii succesiunii, era pensionar sau îndeplinea criteriile pentru deschiderea dreptului la pensie.

Dovada decesului susţinătorului a cărui succesiune a fost deschisă în străinătate se poate face cu orice mijloc de probă în cazul în care din motive obiective nu s-a putut efectua înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a actului de deces eliberat de autorităţile străine, pentru a se conferi actului putere doveditoare, potrivit dispoziţiilor art.41 alin.3 din Legea nr.119/1996 republicată, cu privire la actele de stare civilă.

Moartea persoanei, reprezentând un fapt juridic, poate să fie dovedită cu orice mijloc de probă, certificatul de deces eliberat de autoritatea străină reprezentând un început de dovadă scrisă în acest sens.

(Decizia civilă nr. 2912/12.12.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 29.10.2015, contestatoarele A.S.A.M.S. şi A.S.A.M.N.-S., au chemat în judecata pe intimatele C.J.P. Argeş şi C.N.P.P. Bucureşti, contestând decizia nr.R-19578/2.04.2015 emisă de către C.J.P. Argeş şi solicitând anularea deciziei şi obligarea la emiterea unei decizii de înscriere la pensie de urmaş şi să se constate refuzul nejustificat al CNPP de a soluţiona în termen contestaţia împotriva deciziei de respingere a solicitării de înscriere la pensie de urmaş.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că s-a solicitat înscrierea la pensie de urmaş a urmare a decesului tatălui

77

reclamantelor: A.S.A.M.G., însă C.J.P. Argeş le-a respins solicitarea cu motivarea că în evidentele C.L. Piteşti, tatăl acestora, A.S.A.M.G. nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor ca fiind decedat, conform copiei certificatului de deces eliberat de Republica Arabă Siriană. Decizia de respingere a cererii de înscriere la pensie de urmaş este nelegală deoarece a fost îndeplinită şi condiţia existenţei decesului, alături de celelalte condiţii.

Prin întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că contestatoarele au solicitat înscrierea la pensie de urmaş, ca urmare a decesului tatălui lor, A A.S.A.M.G. Printre actele necesare obţinerii unei astfel de pensii se afla şi certificatul de deces (original şi copie). Actele de stare civilă ale cetăţenilor români întocmite de către autorităţi străine, au putere doveditoare în România numai dacă au fost transcrise în registrele de stare civila române. Aparţinătorul unui cetăţean român care a decedat în străinătate are obligaţia că în termen de 6 luni să ceara transcrierea certificatului/extrasului de deces la primăria de domiciliu a solicitantului. La momentul formulării cererii de înscriere la pensie de urmaş contestatoarele nu deţineau un certificat de deces al defunctului lor tata, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1655/21.06.2016 a admis contestaţia, a anulat decizia nr.R-19578/2.04.2015 emisă de către intimata CJP Argeş şi a obligat pe intimată C.J.P. Argeş să emită contestatoarelor decizie de înscriere la pensie de urmaş de pe urma defunctului tata, A.S.A.M.G., decedat la data de 11.04.2012.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Prin decizia nr.R-19578/2.04.2015, CJP Argeş a respins

solicitarea reclamantelor de înscriere la pensie de urmaş, cu motivarea că „în evidenţele C.L. Piteşti - S.P.C.L.E.P. Piteşti, domnul A.S.A.M.G. nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor că fiind decedat conform copiei de deces eliberat de Republica Arabă Siria”.

Întrucât contestatoarele au fost nemulţumite de această decizie, potrivit procedurii instituită de art.149 din Legea nr.263/2010, au contestat decizia la C.C.C. din cadrul CNPP, însă până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, comisia nu se pronunţase asupra contestaţiei.

Potrivit art.83 din Legea nr.263/2010, „Pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă susţinătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.”

Tatăl contestatoarelor, cetăţean sirian, avea şi cetăţenie română, iar ultimul loc de muncă al acestuia, a fost în cadrul SC T.D. SA, începând cu data de 12.01.2011.

La data de 11.04.2012, tatăl contestatoarelor a decedat în

78

Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă, fiind emis de către autorităţile acestui stat şi certificatul de deces (f. 12; traducere autorizată la f. 10). În baza acestui document eliberat de către autorităţile libiene s-a înregistrat decesul tatălui contestatoarelor sub nr.631/2.05.2012 şi în Republica Arabă Siriană (f. 6), în registrele decedaţilor din Republica Arabă Siriană, aflat în Damasc, secretariatul Salheya. O copie a acestuia ultim document a fost pus la dispoziţia contestatoarelor de către Ambasada României - Secţia Consulară - Damasc, la data de 22.05.2012. Încă din iunie 2012 mama contestatoarelor a început demersurile legale pentru clarificarea situaţiei, adresând o cerere scrisă M.A.E., care a răspuns abia la 18.03.2015 (f. 35). Acest răspuns însă nu clarifică situaţia expusă de către mama contestatoarelor, ci prin acesta se solicitau detalii privind petiţia iniţială. Astfel, instanţa a constatat cum autorităţile statului nu au făcut nimic pentru ca cele două contestatoare să poată respecta cerinţele legale instituite de Legea nr.119/1996, republicată (art.41 alin.3 şi 4 din actul normativ anterior menționat: „(3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile străine, au putere doveditoare în ţară numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea certificatelor şi a extraselor de stare civilă se efectuează cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al solicitantului, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei. Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază.

(4) Înscrierea sau transcrierea în registrele de stare civilă române a certificatelor sau a extraselor de stare civilă eliberate de autorităţile străine, care nu conţin toate rubricile prevăzute de certificatele de stare civilă române, se efectuează pe baza documentului original emis de autorităţile străine şi a altor înscrisuri autentice, emise de autorităţile publice competente române sau, după caz, străine, care fac dovada datelor ce trebuie înscrise la rubricile respective, prezentate de solicitant.”).

Data fiind pasivitatea autorităţilor competente, nu li se poate imputa nimic contestatoarelor, iar în acelaşi timp acestea nu pot fi private de drepturile ce li se cuvin. Astfel, tribunalul a constatat că singurul motiv pentru care cererea de înscriere la pensie de urmaş a fost respinsă a fost acela că nu s-a făcut dovada decesului tatălui contestatoarelor.

Instanţa a constatat şi faptul că la dosar exista copii ale actelor care fac dovada decesului tatălui contestatoarelor, emise de către două state străine, respectiv de către statul unde a avut loc

79

decesul şi de către statul al cărui cetăţean era şi unde a avut loc înhumarea. De asemenea, contestatoarele au făcut dovada că în numele lor mama a încercat obţinerea acului în original însă demersul sau nu a fost finalizat de către M.A.E..

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că sunt suficiente dovezi şi că cele două contestatoare au făcut şi dovada decesului susţinătorului de pe urma cărora solicita pensie de urmaş, astfel că a fost admisă contestaţia formulată, în modul arătat mai sus.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal C.N.P.P. şi C.J.P. Argeş, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greşit s-a reţinut că reclamantele au fost private de dreptul la pensia de urmaş datorită pasivităţii autorităţilor competente, întrucât acestea trebuiau să solicite instituţiilor abilitate eliberarea certificatului de deces, conform Legii nr.119/2006, astfel că se prevalează de propria lor culpă pentru a-şi valorifica dreptul prevăzut de lege.

În baza de date a evidenţei populaţiei, tatăl reclamantelor nu figurează decedat şi prin urmare acestea nu pot solicita pensie de urmaş.

În lipsa certificatului de deces emis de autorităţile române, reclamantele pot solicita pensia de urmaş atunci când decesul va fi oficializat de către statul român prin emiterea unui certificat de deces.

Prin întâmpinare, intimatele – reclamante au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2912/12.12.2016, Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtele C.N.P.P. şi C.J.P. Argeş.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:Solicitarea reclamantelor de a li se acorda drepturile de

pensie de urmaş a fost respinsă de către apelante cu motivarea că autorul acestora nu figurează în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor ca fiind decedat.

Înregistrarea decesului în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor se realizează numai prin transcrierea certificatului de deces eliberat într-o ţară străină, transcriere ce se face pe baza actului original.

Această procedură administrativă nu a putut fi îndeplinită, deşi în cauză s-a făcut dovada diligenţei reclamantelor în acest sens, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

În lipsa imposibilităţii reclamantelor de a-şi îndeplini obligaţiile în procedura administrativă, acestea s-au adresat instanţei judecătoreşti pentru valorificarea dreptului la pensie de urmaş.

Potrivit dispoziţiilor art.83 din Legea nr.263/2010, pensia de urmaş se cuvine…dacă susţinătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

80

Aşadar, instanţa de fond în mod corect a verificat existenţa dovezii elementului esenţial pentru realizarea dreptului la pensie al reclamantelor, şi anume, decesul susţinătorului acestora.

Dovada decesului s-a făcut cu certificatul de deces emis de Republica Arabă Siriană (fila 6) dosar fond şi extras după evidenţa de deces – certificat de deces emis de Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă (filele 10-12), copia documentului fiind pusă la dispoziţia contestatoarelor de către Ambasada României – Secţia Consulară Damasc la data de 22.05.2012, iar demersurile pentru obţinerea drepturilor de pensie a început încă din luna iunie 2012 prin adresarea unei cereri Ministerului Afacerilor Externe, cerere la care s-a primit răspuns la 18.03.2015, răspuns care nu a clarificat însă situaţia.

Având în vedere situaţia de notorietate a existenţei stării de război în Libia şi Siria, reclamantele nu şi-au putut îndeplini obligaţiile formale în sensul solicitat de către pârâte, acestea făcând însă dovada că au depus toate diligenţele către autorităţile competente pentru obţinerea înscrisurilor necesare valorificării dreptului la pensie de urmaş.

Cum în speţă s-a făcut dovada faptului juridic al decesului susţinătorului reclamantelor şi cum există certificatul de deces eliberat de către autorităţile Republicii Arabe Siriene, care atestă decesul tatălui reclamantelor în Republica Arabă Libiană, se constată îndeplinirea condiţiei esenţiale a decesului persoanei ai cărui urmaşi solicită înscrierea la plata pensiei.

Pentru toate aceste argumente, apelul a fost respins ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă.

13. Răspunderea delictuală privind dreptul persoanei la propria imagine – condiţii.

Art.73 alin.1 şi 2 Cod civil

Orice persoană are dreptul la propria imagine, în sensul că poate să interzică sau să împiedice reproducerea înfăţişării sale fizice, a vocii, respectiv utilizarea unei asemenea reproduceri, potrivit art.73 alin.1 şi 2 Cod civil.

Lipsa consimţământului persoanei de a-i fi publicată fotografia într-un ziar nu este de natură să atragă în mod automat răspunderea civilă pentru încălcarea dreptului la propria imagine dacă persoana în cauză s-a aflat într-un loc public.

Preluarea imaginei persoanei de pe o reţea de socializare - Facebook, care permite accesul mai multor persoane, presupune consimţământul tacit al acesteia de reproducere a înfăţişării sale fizice, astfel încât să fie cunoscută în mod

81

public, manifestare care nu atrage după sine răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dreptului la propria imagine.

(Decizia civilă nr. 2818/07.12.2016)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 29.11.2013, reclamanţii H.I.R. şi H.I.O. au chemat în judecată pe pârâtele B.D. - redactor la, ”Evenimentul Muscelean" şi SC A.A.G. SRL solicitând:

1.- obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 100.000 lei euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii de familie în urma afirmaţiilor cu conţinut defăimător apărute în ziarul menţionat şi prin publicarea fără acord a unei poze care înfăţişează pe reclamată şi copilul acesteia, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată;

2.- obligarea pârâtelor de a publica, pe cheltuiala lor, pe prima pagină a ziarului „Evenimentul Muscelean” în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei, a unui material prin care să se adreseze scuze publice reclamantei, pentru atingerile grave aduse prestigiului profesional, imaginii publice şi reputaţiei în societatea în care îşi desfăşoară activitatea, onoarei, demnităţii şi vieţii de familie.

În motivare, s-a arătat că, în conţinutul ziarului Evenimentul Muscelean nr.1817 din 27-30 septembrie 2013 a fost publicat articolul „Aici nu este vorba de malpraxis, malpraxisul se opreşte la un punct, aici e vorba de crimă”, cu referire la decesului lui A.G.N., care a fost tratat de reclamantă, ca medic psihiatru al acestuia, articol care are o tentă defăimătoare şi insultătoare la adresa sa prin limbajul folosit, fie direct, fie ironic, articolul respectiv fiind de natură să îi prejudicieze imaginea în societate.

De asemenea, s-a arătat că informaţiile prezentate sunt mincinoase şi deosebit de grave, reclamanta fiind prezumată a fi nevinovată în legătură cu presupusa vinovăţia a sa în provocarea decesului pacientului său, marcându-se percepţia publicului în sensul sublinierii vinovăţiei sale, aspecte care îi aduc atingere gravă prestigiului profesional, imaginii sale în societate, onoarei, demnităţii şi vieţii de familie, prin folosirea acestor informaţii defăimătoare în cadrul unui ziar de largă circulaţie şi accesibil tuturor, precum şi postarea pe internet a respectivului articol care a înregistrat un număr mare de vizualizări.

S-a mai arătat şi faptul că prin acuzaţiile grave aduse ar fi expusă la sancţiuni penale sau cel puţin disciplinare, fiindu-i afectată cariera profesională, pârâtele dând dovadă de rea-credinţă, întrucât nu i s-a cerut şi o opinie acesteia cu privire la faptele imputate anterior publicării articolului. În articolul menţionat s-a publicat şi o fotografie a reclamantei împreună cu fiul său minor fără

82

consimţământul său sau al soţului, provocându-se astfel o încălcare a dreptului la propria imagine şi un prejudiciu vieţii sale de familie, întrucât a fost supusă oprobriului public în localitatea în care domiciliază de mai mulţi ani şi unde este cunoscută prin prisma profesiei sale.

Prin faptele ilicite săvârşite de către pârâte s-a adus atingere şi vieţii private a reclamantei şi familiei sale, fiind încălcate dispoziţiile art.8 din CEDO prin publicarea unei fotografii fără consimţământul reclamanţilor, întrucât art.10 din aceeaşi convenţie şi art.30 din Constituţia României garantează dreptul la exprimare însă fără a afecta reputaţia şi drepturile altei persoane printr-o exercitare abuzivă a acestuia.

În acest sens s-a arătat că pârâta B.D. a exercitat o activitate abuzivă în exercitarea dreptului său la liberă exprimare, în scopul de a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor legitime ale reclamanţilor garantate prin CEDO şi Constituţia României, caracterul ilicit fiind statuat fără echivoc şi prin dispoziţiile art.76 alin.1 şi 2 şi art.69 lit.j) din Legea nr.3/1974.

În cauză s-a invocat şi faptul că, prin publicarea articolului de ziar nu s-au prezentat nişte simple judecăţi de valoare, ci nişte fapte care trebuiau probate şi care trebuiau să aibă la bază informaţii credibile şi verificate, fiindu-i afectată imaginea ca medic şi chiar simplu cetăţean, informaţiile fiind preluate şi de alte publicaţii naţionale sau locale fără un minim de documentare şi fără ca investigaţia penală să fie încheiată.

Prin întâmpinare, pârâta B.D. a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că titlul articolului cât şi aproape 90% din conţinutul acestuia sunt redactate pe baza declaraţiei ce aparţine tatălui persoanei decedate, fiind reproduse cu ghilimele de rigoare, acesta asumându-şi cele redate prin articol prin declaraţia pe propria răspundere dată în faţa unui notar, astfel că pârâta nu se face vinovată de săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

S-a mai arătat că reclamanta H.R. este cercetată penal şi disciplinar, iar pârâta nu a făcut altceva decât să informeze şi să relateze despre susţinerile tatălui pacientului decedat ce a fost tratat de către reclamantă în calitate de medic, fără ca pârâta să facă referire la vinovăţia acesteia şi fără a folosi un limbaj ironic sau insinuant cu tentă defăimătoare de natură să-i prejudicieze imaginea în societate

Referitor la publicarea fotografiei împreună cu fiul său minor s-a arătat că, ziarul a menţionat ca sursă reţeaua de socializare facebook, fiind preluată o fotografie afişată de către reclamantă pe internet într-un spaţiu public, astfel că şi sub acest aspect nu s-a dovedit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

În plus, reclamanţii au mai postat şi alte fotografii cu copilul lor minor, fără a fi protejate printr-o setare de

83

confidenţialitate, fiind publicată o imagine în care minorul se află cu spatele, astfel că faţa îi este protejată, iar scopul postării fotografiei nu este acela de a o acuza, ci dimpotrivă de a o apăra de oprobriul public, iar reacţiile la articolul publicat nu au fost în sensul de a provoca indignare, ci dimpotrivă au existat comentarii prin care diverse persoane au compătimit-o pe reclamantă de situaţia în care a ajuns, în condiţiile în care chiar pârâta Benea Daniela i-a luat apărarea acesteia.

S-a mai arătat şi că, i s-a solicitat un punct de vedere telefonic, însă nu s-a putut lua legătura cu aceasta, întrucât a fost refuzată categoric de către reclamantă exprimarea unei opinii în legătură cu subiectul articolului, fiind totuşi prezentată această poziţie relatată de reclamantă prin preluare de la un post local de televiziune, unde aceasta a declarat că nu se face vinovată de moartea tânărului care a fost îngrijit corespunzător.

În articolul publicat s-a arătat că a fost redată şi fotografia tatălui pacientului decedat alături de cea a reclamantei împreună cu fiul său minor, tocmai pentru a păstra neutralitatea şi echilibrul părţilor în prezentarea subiectului, numeroase publicaţii relatând despre acest caz înaintea articolului menţionat, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1381 - 1386 NCC, întrucât nu s-a produs un prejudiciu vieţii de familie, onorarei şi demnităţii reclamantei precum şi a imaginii în societate a acesteia, iar cauzele invocate în faţa Curţii Europene nu sunt identice cu prezenta speţă, articolul publicat fiind în concordanţă cu legile în vigoare.

De asemenea, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului H.I.O., fiind depuse la dosar înscrisuri în susţinerea celor menţionate în întâmpinare.

Pârâta SC A.A.G. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată, invocându-se în esenţă aceleaşi aspecte ca şi pârâta B.D. arătându-se că, prin articolul publicat nu s-a adus atingere imaginii, onorarei şi demnităţii reclamantei, precum şi prestigiului profesional al acesteia, ci dimpotrivă au fost prezentate fapte în raport de informaţiile furnizate de către tatăl persoanei decedate, fiindu-i luată apărarea reclamantei, iar în ceea ce priveşte publicarea fotografiei reclamantei împreună cu fiul său minor, se arată că scopul postării nu a fost acela de a o acuza, ci dimpotrivă de a o apăra de oprobriul public, minorul fiind prezentat cu faţa protejată, fotografia putând ci accesată de orice persoană de pe contul de facebook al reclamantei, având caracter public, întrucât nu a fost restricţionată accesului, fiind depuse în susţinere şi înscrisuri în dovedirea acestor aspecte.

Prin sentinţa civilă nr.232/19.06.2014, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâte să plătească reclamanţilor suma de 10.000 lei daune morale şi au fost respinse celelalte capete de cerere.

84

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:Potrivit înscrisurilor depuse la dosar în ziarul Evenimentul

Muscelean din 27-30.09.2013 a fost publicat sub semnătura pârâtei Benea Daniela în calitate de ziarist, articolul de ziar „Aici nu este vorba de malpraxis, malpraxisul se opreşte la un punct, aici e vorba de crimă” din conţinutul căruia rezultă că numitul A.G.N. în vârstă de 32 de ani a decedat, în timp ce se afla sub tratamentul prescris de către medicul psihiatru, reclamanta H.I.R., aceasta fiind acuzată de părinţii tânărului că se face vinovată de moartea acestuia, fiind dispusă şi o anchetă penală în acest sens.

Din conţinutul articolului publicat în ziar rezultă că, informaţiile prezentate despre acest incident au fost obţinute în urma discuţiei dintre ziarist şi tatăl tânărului decedat, numitul N.V., fiind preluate relatările acestuia cu privire la evenimentele petrecute, începând cu 2006 când fiul său a suferit primul episod psihotic, arătându-se modul în care s-a ajuns la medicul psihiatru care i-a administrat un tratament cu un medicament, în legătură cu care tatăl persoanei decedate a precizat că a manifestat efecte secundare care au dus la decesul fiului său, fiind menţionate şi demersurile ulterioare decesului la autorităţile abilitate pentru efectuarea de verificări în legătură cu suspiciunile legate de culpa medicului în prescrierea şi administrarea tratamentului.

Toate aceste aspecte au fost relatate şi prezentate de către ziar prin intermediul articolului respectiv în care se menţionează că, informaţiile sunt obţinute în urma declaraţiilor numitului N.V., arătându-se că, toate faptele descrise ce au precedat moartea tânărului au fost expuse de către tatăl acestuia, pârâta B.D. manifestând în articolul respectiv o îndoială în ceea ce priveşte existenţa culpei reclamantei prin prezentarea dubiului în ceea ce priveşte rezultarea din cele relatate de către martor a incorectitudinii actului medical al reclamantei.

Prin urmare, modul în care este conceput articolul de ziar se referă la preluarea declaraţiei tatălui tânărului decedat, lăsându-i posibilitatea cititorului să aprecieze, în raport de modul de derulare al evenimentelor, dacă rezultă sau nu culpa medicală a reclamantei în aplicarea tratamentului pacientului său.

De asemenea, s-a relatat şi faptul că sunt efectuate şi cercetări penale, cât şi cercetări disciplinare la nivelul C.M. Argeş şi D.S.P. Argeş fiind prezentate doar suspiciunile martorului N.V. care a declanşat prin plângerile penale şi cercetarea penală la nivelul D.N.A., cum că acest caz nu s-ar putea finaliza cu o soluţie corectă, deşi a fost catalogat ca şi moarte suspectă, însă până în prezent nu s-a primit niciun răspuns.

Toate aceste aspecte relatate nu au necesitat intervenţia în vreun fel a ziaristului implicat în interviu, respectiv a pârâtei B.D., aceasta rezumându-se doar la reproducerea celor relatate de către

85

martorul N.V., fără ca aceasta să emită judecăţi de valoare în legătură cu situaţia de fapt şi fără a se putea reţine că au fost reproduse aspecte care necesitau un minimum de verificări, ci doar au fost prezentate întâmplările anterioare evenimentului astfel cum au fost percepute de către martor, motiv pentru care nu se poate reţine fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de către pârâta B.D. prin intermediul ziarului Evenimentul Muscelean în ceea ce priveşte relatările ce privesc descrierea evenimentului respectiv.

În finalul articolului menţionat, pârâta B.D. a relatat de asemenea aspecte obiective legate de actualul loc de muncă al reclamantei, menţionând că aceasta a declarat la o altă televiziune locală că nu se face vinovată de moartea tânărului, îndeplinindu-şi toate obligaţiile ca medic curant, făcându-se o referire personală de către pârâtă în ceea ce priveşte atitudinea reclamantei faţă de rezultatul nefericit al actului medical prestat, fără ca prin aceasta să se aducă atingere onoarei, demnităţii şi prestigiului profesional al reclamantei, toate acuzaţiile de malpraxis sau chiar de crimă fiind lansate numai de către martorul Niţescu Viorel, care au fost prezentate în contextul în care contactată fiind reclamanta a refuzat să-şi exprime un punct de vedere în legătură cu acuzaţiile aduse.

Prin urmare, în cauză s-a constatat că, prin relatările preluate din depoziţia martorului nu s-a făcut altceva decât să se prezinte un punct de vedere al acestuia cu privire la derularea faptelor anterioare decesului, precum şi percepţia personală a acestuia şi suspiciunile legate de o eventuală culpă medicală, fără a se folosi un limbaj defăimător; modul în care s-au prezentat evenimentele s-au încadrat într-o conduită corespunzătoare a unui ziarist care a înţeles să informeze opinia publică în legătură cu poziţia unui părinte nemulţumit de modul în care se desfăşoară anchetele penale şi disciplinare, precum şi punctul de vedere al acestuia în legătură cu actul medical prestat de reclamantă. Din înscrisurile depuse la dosar nu s-a reţinut reaua-credinţă a pârâtelor, întrucât acestea au încercat să obţină un punct de vedere al reclamantei în legătură cu subiectul articolului, însă aceasta a refuzat să-l prezinte acestei publicaţii.

În cauză, s-a mai constat şi faptul că, fotografia menţionată a fost preluată de pe contul de facebook al reclamantei, care permite unui public relativ restrâns să acceseze această informaţie, însă în cauză nu se pune în discuţie vizualizarea acesteia, ci dreptul unei publicaţii de a prelua această fotografie şi de a o folosi într-un anumit context, fără consimţământul persoanei în cauză.

Viața privată aparține patrimoniului moral al oricărei persoane fizice, iar protecția vieții private face parte din ocrotirea drepturilor personalității. Astfel, atingerile aduse respectului datorat vieții private prin imixtiuni ilegale, pot cauza persoanei prejudicii morale grave, iar titularul dreptului încălcat este îndreptățit să

86

pretindă daune morale.În ce privește aria persoanelor care sunt titulare ale

dreptului la viața privata în art.8 al Convenției se prevede că „orice persoană” are dreptul la viața personală, iar sub aspectul ocrotirii exercitării acestui drept, art.14 al aceleași Convenții prevede: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenenta la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situaţie”. Cea mai cunoscută definiție dată noţiunii de „viața privată” de către literatura de specialitate din occident, este aceea potrivit cu care dreptul la viața personală, este dreptul individului la o viață restrânsă şi anonimă. De asemenea, asupra conținutului conceptului de „viaţa privată” s-a promovat şi Adunarea consultativă a Consiliului Europei care la 23 ianuarie 1970, a adoptat Rezoluția 428 ce prevede: „În limitele sale esențiale, dreptul la respectarea vieții private constă în posibilitatea persoanei de a-si duce viața aşa cum doreşte, cu un minim de ingerințe. Acest drept se refera la viața privată, la viaţa familială şi la aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi reputație, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumina falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante, la publicarea fără autorizare a unor fotografii private, la protecția împotriva spionajului şi a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecție împotriva utilizării abuzive a comunicațiilor private, la protecția împotriva informațiilor confidențiale comunicate sau primite de către un particular. În aceeași problema a conținutului dreptului la „viaţa privată” Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Raportul asupra cauzei Van Oostervijk vs.Belgia s-a pronunțat astfel: „dreptul la respectarea vieții private este dreptul de a trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. Aceasta cuprinde, într-o anumita măsura, dreptul de a stabili şi de a întreține relații cu alte ființe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei personalităţi. Având în vedere toate aceste elemente, cu mențiunea ca acestora li s-ar putea adăuga şi altele, se poate concluziona că noțiunea de „viaţa privată” este un concept sintetic care înglobează în conținutul sau tot ce ţine de viața privata a persoanei, de individualitatea sa, de ceea ce exprimă individualitatea şi libertatea cuiva. În considerarea conținutului noțiunii de viaţă privată nu trebuie omise şi elemente subiective. În cazul anumitor categorii de indivizi, dreptul la protecția vieții private tinde să se atenueze, iar în cazul altora situația este contrară. De exemplu, viața privată a unui actor sau a unui politician este prin natura profesiei şi prin propria voință mai limitată decât viața privată a unui individ oarecare, în cazul de faţă nefiind vorba de o asemenea persoană, care îşi asumă anumite riscuri în legătură cu divulgarea unor aspecte

87

intime ale vieţii de familie.Este evident că, prin folosirea acestei fotografii s-au

divulgat anumite informaţii în legătură cu reclamanta şi fiul său minor, intrând în mod necesar în sfera unor legături de familie determinate şi care face parte din conţinutul noţiunii de viaţă privată personală.

S-a constatat că respectiva fotografie nu o prezintă pe reclamantă într-un cadru strict profesional, eventual într-un cabinet medical, ci într-o postură ce nu ţine de exercitarea profesiei sale, ci fotografia în cauză o prezintă pe aceasta într-un cadru intim, într-un moment puternic de afecţiune faţă de fiul său minor având o expresie de bucurie maternă, care însă contrastează în mod evident cu titlul articolului şi contextul în care a fost publicat, respectiv cel al relatării decesului unei persoane tinere şi relatarea durerii fireşti a părinţilor care şi-au văzut astfel fiul decedat înainte de împlinirea vârstei de 32 de ani.

Este evident că, folosirea unei asemenea fotografii în acest context nu este întâmplătoare, pârâta semnatară a articolului şi responsabilă cu conceperea acestuia, determinând în mod conştient un puternic sentiment de indignare prin prezentarea comparativă a două stării sufleteşti în discrepanţă a celor persoane în calitate de părinţi, conducând la ideea că reclamanta, suspectată a fi vinovată de moartea tânărului, îşi continuă viaţa sa de familie, spre deosebire de martor, care este profund afectat de moartea fiului său.

În cauză, s-a invocat de către reclamantă faptul că, publicaţia respectivă deţinea o fotografie a sa realizată în cabinetul său medical care avea legătură directă cu activitatea sa de medic, aspect necontestat de către pârâţi, fotografie pe care aceştia puteau să o utilizeze fără a crea astfel un puternic sentiment de indignare cititorului în legătură cu evenimentele produse. De altfel, prin articolul publicat s-a urmărit crearea unor stări puternice celui care lecturează ziarul, tocmai din dorinţa de a atrage cât mai mulţi cititori însă aceasta nu trebuie să se realizeze cu încălcarea dispoziţiilor art.71-74 alin.1 lit.d) din noul Cod civil, potrivit cu care orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi la propria imagine, fiind considerată o atingere adusă vieţii private difuzarea de imagini care prezintă o persoană în spaţiul său privat chiar dacă respectiva fotografie poate fi doar vizualizată pe un cont de socializare ce permite accesarea de un număr mai mare de utilizatori.

În acest sens, s-a avut în vedere şi faptul că, pârâtele au prezentat în cursul soluţionării cauzei proba cu numărul 13 aflată la dosar la filele 141-145 şi care atestă o înclinaţie deosebită a acestora pentru vizualizarea unor imagini personale şi prezentarea lor chiar acestea nu au nici o legătură cu subiectul articolului publicat în ziar, urmărindu-se doar prezentarea reclamantei într-un cadru intim, fără

88

acordul expres al acesteia.În cauză, s-a dovedit faptul că reclamanta a fost contactă

pentru exprimarea unui punct de vedere în legătură cu acuzaţiile ce i se aduc, însă aceasta a refuzat să comenteze aceste aspecte, însă această situaţie nu poate justifica modul în care pârâţii au înţeles să prezinte opiniei publice informaţii în legătură cu viaţa privată a reclamantei prin publicarea fotografiei în articolul respectiv în care apar atât aceasta cât şi fiul său, fără a fi protejată imaginea minorului, astfel că şi sub acest aspect fapta săvârşită de către pârâţi apare ca având caracter ilicit cauzator de prejudicii.

În plus, în cauză s-a constatat că, prin publicarea fotografiei în care este prezentat în mod direct şi minorul se aduce atingere şi dreptului acestuia la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime private de familie, atribute esenţiale protejate de imixtiuni prin art.22 din legea nr.272/2004.

În legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantului H.I.O., tribunalul a reţinut că acesta, alături de reclamantă, figurează ca reprezentant legal al minorului, fiul părţilor, astfel că sub acest aspect s-a respins excepţia invocată de către pârâţi.

În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că, drepturile personale nepatrimoniale privind viaţa privată şi de familie au fost încălcate cu consecinţa producerii unui prejudiciu moral, aceasta atrăgând răspunderea civilă delictuală conform art.1381-1386 C. civ. şi art.1373 C. civ., fiind întrunite condiţiile generale atât pentru fapta proprie a pârâtei B.D. cât şi a răspunderii comitentului SC A.A.G. SRL pentru fapta prepusului său, astfel că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâte să plătească în solidar reclamanţilor suma de 10.000 lei reprezentând daune morale.

Referitor la capătul de cerere ce vizează obligarea pârâţilor la publicarea în ziar a unui material prin care să se aducă scuze publice reclamanţilor, tribunalul a reţinut că, în raport de admiterea în parte a acţiunii numai în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la viaţă privată a reclamantei şi de imagine a minorului nu se impune şi această reparaţie prin publicarea de scuze publice, având în vedere că nu se poate face o trimitere exactă la publicarea fotografiei, fiind necesară tocmai înlăturarea acesteia de la accesarea acesteia de către public, astfel că acest capăt de cerere a fost respins.

Împotriva sentinţei civile nr.232/2014 a Tribunalului Argeş au formulat apel pârâtele.

Pârâta SC A.A.G. SRL a criticat sentinţa în sensul că instanţa de fond nu a făcut o verificare a cererii de regularizare în temeiul art.200 NCPC şi nu a statuat asupra cadrului procesual.

Motivarea cererii de chemare în judecată cu privire la prejudiciul produs este deficitară şi ambiguă şi nu se arată în concret suma solicitată cu titlu de daune morale pentru minor.

89

S-a invocat faptul că instanţa nu a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Herişanu Ion Ovidiu, excepţie pe care a respins-o.

În mod greşit prima instanţă a obligat pârâţii la 10.000 lei către cei doi reclamanţi.

Instanţa de fond nu motivează atingerea adusă dreptului la viaţă privată raportat la art.71, art.73 şi art.74 NCC.

La data de 12.08.2014 a formulat apel şi pârâta B.D. criticând sentinţa civilă nr.232/2014 pentru nelegalitate şi netemeinicie şi precizând că la momentul publicării nu se ocupă de tehnoredactarea ziarului şi de editarea pozei, de articol se ocupa redactorul şef B.M., în prezent director al ziarului.

Apelanta a mai precizat că nu s-a făcut dovada culpei sale în publicarea fotografiei.

Prin decizia civilă nr.1265/2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti au fost admise apelurile, a fost anulată sentinţa civilă nr.232/2014 a Tribunalului Argeş şi trimisă cauza spre rejudecare, pentru a se preciza cadrul procesual sub aspect activ, respectiv să precizeze dacă înţeleg ca minorul, să figureze în proces prin reprezentanţii legali, pentru a fi legal citat.

În rejudecare, la termenul din 6.10.2015, reclamanta a precizat că a învestit instanţa cu o acţiune în răspunderea delictuală prin lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii, de familie în urma afirmaţiilor cu conţinut defăimător apărute la ziarul Evenimentul Muscelean din Câmpulung Muscel şi publicarea fără acord a unei fotografii care înfăţişează pe reclamantă şi copilul său, iar cu privire la prejudiciul suferit pe care îl apreciază la 100.000 euro urmează a fi defalcat astfel: 50% adică 50.000 euro pentru reclamantul minor reprezentat de către cei doi părinţi şi 50% pentru reclamantă 50.000 euro.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.31/27.01.2016 a admis în parte acţiunea şi a obligat în solidar pe pârâte la plata sumei de 10.000 lei daune morale în favoarea reclamantei H.I.R., fiind respinsă acţiunea faţă de reclamantul H.A.– M. prin reprezentantul său legal H.I.O.. Totodată, au fost obligate pârâtele la plata sumei de 2.050 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:Instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă

delictuală prin care a fost lezată onoarea, reputaţia, demnitatea reclamantei, medic specialist în Câmpulung, în urma afirmaţiilor cu conţinut defăimător apărute în teritoriul Muscelean din Câmpulung şi publicarea unei fotografii care o înfăţişează pe reclamanta împreună cu copilul producându-i şi acestuia un prejudiciu c privire la prelucrarea fotografiei de familie fără consimţământul reclamantei care a publicat fotografia pe pagina de facebook, pe o reţea de socializare care permite vizionarea multor persoane. Însă faptul că

90

aceea fotografie a fost publicată în ziar alături de ştirea morţii unui bolnav psihic, astfel contextul în care a fost prelucrată fotografia şi raportat la ştirea prezentată creează un puternic sentiment de indignare comparând cele două stări sufleteşti, una cu privire la moartea tânărului şi suferinţa părinţilor, alta cu privire la bucuria reclamantei care se afla în braţe cu copilul său. Astfel că nu publicarea fotografiei este relevantă în cauză, ci contextul în care a fost folosită aceasta pentru a produce indignare cititorilor, folosind acest lucru pentru atragerea persoanelor care să citească ştirile senzaţionale.

Concluzionând că din acest punct de vedere i s-a creat un prejudiciu reclamantei ca urmare a interpretărilor date în ziar prin care pe de o parte se prezintă decesul persoanei bolnave psihic iar pe altă parte se publică poza reclamantei cu fiul său producând un impact emoţionat atât pentru familia reclamantei cât şi pentru familia persoanei decedate.

Cu privire la aspectele legate de culpa medicală aceasta poate fi apreciată decât în contextul dosarului penal aflat pe rol astfel că aspecte de această natură nu sunt la îndemâna nici a ziariştilor şi nici a altor persoane

Pentru aceste considerente tribunalul a reţinut că drepturile persoanelor privind viaţa privată şi de familie au fost încălcate producându-i-se reclamantei un prejudiciu real şi fiind încălcate disp.art.1381 – 1386 NCPC.

Cu privire la prejudiciul suferit de către minor ca urmare a prelucrării fotografiei, tribunalul a reţinut că acesta este un prejudiciu viitor şi întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului actual acesta nici nu poate fi cuantificat, situaţie în care sub acest aspect acţiunea a fost respinsă.

Pentru toate aceste considerente şi întrucât s-a făcut dovada dispoziţiilor art.1381 – 1386 NCPC, tribunalul a admis în parte acţiunea împotriva pârâţilor în solidar la plata sumei de 10.000 lei daune morale în favoarea reclamantei H.I.R. şi a respins acţiunea faţă de reclamantul H.A.M. prin reprezentantul său legal H.I.O.

Cu privire la obligarea în solidar a pârâtelor, tribunalul reţinut faptul că pârâta B.D. cu ocazia formulării apelului la Curtea de Apel la pag.35 în dosar a arătat că acţiunea trebuia admisă numai cu privire la ziar practic achiesând la pretenţiile reclamantei sub acest aspect.

Cu privire la capătul de cerere privind publicarea în ziar a unui material, instanţa a apreciat că este nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele SC A.A.G. SRL Câmpulung şi Ţ. (fostă B.) D..

Pârâta Ţ.(B.)D. a formulat apel la data de 27.04.2016, prin care a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei apelate.

Pârâta SC A.A.G. SRL a criticat sentinţa pentru greşita

91

admitere a acţiunii reclamantei H.I.R. şi obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 10.000 lei daune morale în favoarea acesteia, susţinând că instanţa de fond a motivat în mod ambiguu hotărârea atunci când a reţinut existenţa prejudiciului produs reclamantei.

Din acest punct de vedere, s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este insuficient motivată, întrucât nu se poate distinge dacă prejudiciul rezultă din publicarea fotografiei reclamantei sau din atingerea adusă reputaţiei profesionale a acesteia, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

S-a criticat hotărârea pentru greşita reţinere în considerente a faptului că publicarea fotografiei în ziar, alături de ştirea morţii unui bolnav a produs un asemenea impact emoţional ce a determinat producerea prejudiciului reţinut, chiar dacă instanţa a arătat că nu publicarea fotografiei ar avea relevanţă în cauză.

În acest sens, apelanta a arătat că atâta vreme cât reclamanta nu a susţinut în cuprinsul acţiunii că a fost prejudiciată de publicarea fotografiei, alături de ştirea morţii unui bolnav, statuarea instanţei de fond în acest sens, excede limitelor învestirii.

Instanţa de fond nu a cercetat dacă prin publicarea fotografiei reclamantei, fără acordul său, i s-a încălcat dreptul la propria imagine, ci doar incidental s-a pronunţat asupra acestui aspect, în sensul că această fotografie a fost publicată de reclamantă pe o reţea de socializare, fără a analiza în ce măsură această postare încalcă dreptul la imagine.

Apelanta a mai susţinut că utilizarea fotografiei prin preluarea de pe o reţea de socializare, în care a fost postată de către reclamantă, nerestricţionat, a dat caracter public acesteia, astfel că nu poate fi invocată vreo atingere adusă vieţii intime şi private, în condiţiile în care persoana însăşi îşi face publice aspecte legate de viaţa sa intimă şi privată, într-un spaţiu public.

S-a arătat că în acest mod nu există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, după cum nu există prejudiciu pretins de către reclamantă, ca urmare a fotografiei publicate.

Cu privire la susţinerea reclamantei potrivit căreia articolul are caracter defăimător, instanţa de fond s-a rezumat la a arăta în ce constă culpa medicală, neputându-se determina dacă instanţa a apreciat sau nu existenţa sau inexistenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu sub acest aspect, astfel că hotărârea este nemotivată.

Informaţiile prezentate în conţinutul articolului au fost obţinute în urma discuţiei dintre cealaltă pârâtă şi tatăl tânărului decedat, lăsându-se cititorului, în raport de modul de prezentare a faptelor, posibilitatea de a aprecia în legătură cu modul de derulare a evenimentului, dacă din susţinerile tatălui rezultă sau nu culpa medicală.

S-a mai arătat că instanţa nu a motivat care este temeiul

92

obligării în solidar a apelantei cu cealaltă pârâtă.O altă critică vizează obligarea apelantei la plata

cheltuielilor de judecată.Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat

respingerea apelului ca nefondat.Cu privire la apelul declarat de pârâta Ţ.(B.) D. a fost

invocată din oficiu de către Curte excepţia de tardivitate a formulării apelului.

Prin decizia civilă nr. 2818/07.12.2016, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de pârâta S.C. A.A.G. S.R.L. Câmpulung, a schimbat sentinţa în sensul că respinge acţiunea; a respins ca tardiv apelul formulat de pârâta Ţ.(fostă B.) D., împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că apelul declarat de această pârâtă este tardiv formulat, întrucât sentinţa i-a fost comunicată, conform dovezii de la fila 93 dosar fond, la data de 4.03.2016 la domiciliul ales, respectiv cabinetul de avocat, conform cererii formulate la fila 10 din acelaşi dosar, iar calea de atac a fost declarată la data de 27.04.2016, prin fax, conform dovezii de la fila 30 dosar apel, cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de a se califica calea de atac declarată ca apel incident, se apreciază ca neîntemeiată; titularul apelului incident este intimatul care tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe după împlinirea termenului de apel, apelul incident fiind formulat de intimat împotriva apelantului principal.

Cum apelanta Ţ.(B.) D. nu are calitatea de intimat în această fază procesuală, şi cum apelul acesteia nu este îndreptat împotriva celuilalt apelant, pe care îl apreciază ca apelant principal, SC A.A.G. SRL, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.472 Cod procedură civilă pentru ca apelul formulat de către pârâtă să fie calificat drept apel incident.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta SC A.A.G. SRL, Curtea l-a apreciat ca fondat, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Prin sentinţa civilă nr.232/19.06.2014, instanţa de fond a reţinut inexistenţa faptei ilicite atât a pârâtei comitente, cât şi a ziaristul-prepus al celeilalte pârâte, în ceea ce priveşte publicarea articolului în care se pretinde relatarea unor afirmaţii cu conţinut defăimător, reţinându-se, că reclamanţii au suferit un prejudiciu, doar în legătură cu celălalt aspect invocat de reclamanţi, legat de publicarea în acelaşi articol de ziar a fotografiei în care apare reclamanta cu fiul său minor.

Prin decizia civilă nr.1265/9.12.2014, pronunţată de această Curte, au fost admise apelurile declarate de ambele pârâte şi s-a dispus anularea integrală a sentinţei nr.232/19.06.2014, cu

93

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a se stabili cadrul procesual în sensul de a fi conceptat ca parte şi minorul reprezentat de părinţii săi, reclamanţii H.I.R. şi H.I.O., în calitate de reclamant, urmare precizărilor reclamanţilor.

În rejudecarea cauzei, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond a cercetat cererea reclamanţilor numai cu privire la existenţa prejudiciului moral cauzat pentru fapta pârâtelor de a publica fotografia reclamantei împreună cu fiul acesteia, preluată de pe o reţea de socializare, instanţa reţinând că s-a produs reclamantei H.I.R. un prejudiciu rezultat din publicarea fotografiei, fără a se statua cu privire la atingerea adusă onoarei, reputaţiei profesionale a acesteia, prin conţinutul articolului publicat.

Apelanta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul existenţei prejudiciului pentru fapta de încălcare a limitelor libertăţii de exprimare prin presă, însă în lipsa unei soluţii dată de instanţa de fond cu privire la acest aspect, nu se poate analiza o asemenea critică, fiindcă apelanta nu justifică niciun interes câtă vreme instanţa de fond nu a reţinut în sarcina acesteia o faptă ilicită care să fi produs un prejudiciu reclamantei prin publicarea articolului al cărui conţinut se pretinde a leza onoarea, reputaţia şi prestigiul profesional al reclamantei H.I.R..

Reclamanţii erau singurele părţi care puteau să solicite în termen completarea sentinţei şi cu privire la soluţia privind obligaţia la plata despăgubirilor pentru fapta pârâtelor de a publica în ziar articolul al cărui conţinut îl pretind defăimător şi de natură să-i lezeze reclamantei prestigiul profesional.

Obiectul apelului îl reprezintă soluţia pronunţată de instanţa de fond pentru fapta publicării fără drept a fotografiei ce reprezintă imaginea reclamantei H.I.R., avându-se în vedere faptul că a fost respinsă acţiunea formulată de către minor prin reprezentanţii săi legali, apreciindu-se că prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a publicării fotografiei, este un prejudiciu viitor şi pentru că nu s-a făcut dovada prejudiciului actual, acesta neputând fii cuantificat.

Sub acest aspect, reclamanţii nu au formulat apel, astfel că hotărârea, în ceea ce priveşte această statuare, a intrat în puterea lucrului judecat.

Analizând criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la soluţia instanţei de a o obliga, în solidar cu cealaltă pârâtă la plata despăgubirilor morale în favoarea reclamantei H.I.-R., pentru faptul publicării fotografiei acestei reclamante în ziar, alături de ştirea morţii unui pacient, Curtea le-a apreciat ca întemeiate.

Cererea reclamantei de a se aprecia asupra încălcării dreptului la imagine prin publicarea unei fotografii a acesteia, este neîntemeiată.

94

Potrivit art.73 Cod civil, orice persoană are dreptul la propria imagine; în exercitarea dreptului la propria imagine ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Lipsa consimţământului reclamantei la publicarea fotografiei în ziar nu conduce în mod automat la stabilirea unui comportament ilegal. În aprecierea faptului de a se stabili cum pot fi echilibrate libertatea presei şi dreptul publicului de a afla, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată pe de altă parte, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi rolul presei într-o societate democratică. Consimţământul persoanei cu privire la publicarea imaginii acesteia poate fi expres sau tacit. Se consideră că, întotdeauna când persoana în cauză se află într-un loc privat, consimţământul trebuie să fie expres. Pentru a determina dacă fotografierea unei persoane intră în domeniul de protecţie instituit de art.8 din CEDO, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că trebuie examinat dacă această activitate s-a realizat în locuri publice sau cu ocazia unor incidente publice, astfel că în situaţia în care un reclamant ar figura pe o fotografie luată cu ocazia unei manifestaţii publice, într-un loc public, nu există o ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţa privată al persoanei în cauză.

În speţă, publicarea fotografiei reclamantei s-a făcut ca urmare a preluării acestei imagini de pe o reţea de socializare-facebook, reţea care are, notoriu, caracter public, astfel că nu se poate reţine lipsa consimţământului reclamantei de a-i fi utilizată fotografia.

În contextul publicării fotografiei pe reţeaua de socializare şi a vizualizării acesteia, se presupune că folosirea imaginii fizice a reclamantei nu s-a făcut fără voia acesteia, care a acceptat prin postarea pozei sale pe un site de socializare să fie cunoscută imaginea sa de publicul larg, fapta pârâtelor de publicare a imaginii reclamantei neavând caracter ilicit.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă s-a admis apelul declarat de pârâta SC AAG SRL şi faţă de dispoziţiile art.73 Cod civil s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor art.480 raportat la art.468 Cod procedură civilă, s-a respins ca tardiv apelul formulat de pârâta Ţ (fostă B) D.

14. Admisibilitatea cererii de încadrare în condiţii speciale sau deosebite de muncă după 01.04.2001

Art.3 alin.3 din HG nr.1025/2013Legea nr.226/2006, privind încadrarea unor locuri de

muncă în condiţii speciale

95

Înscrierea activităţii în lista celor nominalizate ca fiind desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă nu presupune o recunoaştere de drept a fiecărui loc de muncă în care a fost desfăşurată o asemenea activitate, ci este necesară validarea încadrării în urma procedurii administrative reglementată de HG nr.1025/2013, privind suplimentarea bugetului Ministerului Culturii pe anul 2013 pentru plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale şi Legea nr.226/2006, privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, finalizată cu obţinerea avizului de nominalizare.

În cazul pasivităţii angajatorului de a declanşa procedura de încadrare în condiţii speciale sau deosebite de muncă potrivit art.3 alin.3 din HG nr.1025/2013, sindicatele reprezentative, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii aveau obligaţia să sesizeze inspectoratele teritoriale de muncă pentru a verifica locurile de muncă în termenul limită prevăzut de lege.

În lipsa avizului de încadrare, salariatul nu are deschisă acţiunea în constatare a activităţii desfăşurată în condiţii deosebite şi speciale de muncă, întrucât instanţele de judecată nu se pot substitui autorităţilor cu atribuţii în procedura administrativă, ceea ce ar echivala cu un exces de putere.

(Decizia civilă nr. 2903/12.12.2016)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 10.07.2015, reclamanţii D.I., M.S., S.M., P.F., G.C. au chemat în judecată pârâta C.N.C.F. „CFR” S.A.- S.R.C.F. Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să li se recunoască grupa I de munca începând cu data de 01.04.2001 si până in prezent, obligarea pârâtei la înscrierea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de munca si in REVISAL, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt încă salariaţii pârâtei, în funcţia de „electromecanic”. De la data angajării si până la 01.04.2001 au beneficiat de recunoaşterea grupei I de munca, cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt. După data de 01.04.2001 nu le-a mai fost recunoscuta încadrarea in aceasta grupa de munca deşi condiţiile de lucru au rămas neschimbate.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata, susţinând că înainte de 01.04.2001 reclamanţii au beneficiat de încadrarea in grupa I de munca conform reglementarilor specifice căii ferate. Pentru încadrarea persoanelor in locuri de munca in condiţii speciale era necesar sa fie întrunite cumulativ mai multe condiţii, metodologia

96

fiind cea prevăzuta de art. 3 alin. 1 din HG 1025/2003. Astfel, C.N.C.F. CFR S.A. - SCREIR CF Craiova nu a parcurs metodologia de reevaluare a locurilor de munca in vederea încadrării in condiţii speciale iar ITM Dolj nu a acordat avizul pentru încadrarea locurilor de munca in condiţii deosebite, întrucât SRCF Craiova nu întruneşte criteriile cumulate din HG 261/2001.

Prin sentinţa nr. 1779/28.06.2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulată de reclamanţi, reţinând următoarele:

Reclamanţii sunt salariaţii societăţii pârâte, în funcţia de „electromecanic” şi au beneficiat de încadrarea activităţii lor în grupa I de muncă până la data de 01.04.2001, astfel cum a recunoscut chiar si pârâta.

Însă la data de 01.04.2001 a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, privind pensiile publice, lege care prin articolele 19 şi 20 clasifică locurile de muncă în condiţii deosebite şi în condiţii speciale, renunţându-se la noţiunea de grupă de muncă.

Totodată, începând cu data intrării în vigoare a acestei noi legi, Ordinul MM nr.50/1990, precum şi celelalte acte normative subsecvente acestuia şi-au încetat aplicabilitatea, Legea nr. 19/2000 prevăzând expres că metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite sau speciale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, art.20 alin.2 din Legea nr. 19/2000 prevede că alte locuri de muncă în condiţii speciale pot fi stabilite numai prin lege.

În baza dispoziţiilor Legii nr.19/2000, a fost adoptată H.G. nr. 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, precum şi HG nr. 261/2001, înlocuită de HG nr. 246/2007, privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii deosebite.

Potrivit acestor acte normative, pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sau deosebite era necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe criterii, iar metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale sau deosebite includea mai multe etape, ce trebuiau parcurse în ordinea cronologică indicată expres în aceste acte.

De asemenea, încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sau deosebite se putea face numai cu avizul Comisiei special înfiinţate, respectiv cu avizul Inspectoratului Teritorial de Muncă.

În speţă, locurile de muncă ale reclamanţilor nu au fost avizate în condiţii speciale de muncă.

Concluzionând, tribunalul a reţinut din întreaga reglementare a problematicii încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale sau deosebite că instanţele de judecată nu au competenţe în

97

stabilirea acelor activităţi ce se avizează în astfel de condiţii de muncă.

Altfel spus, instanţele de judecată asigură respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia, acţionând numai în limitele acesteia.

În speţă, chestiunea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale ţine exclusiv de marja de apreciere a legiuitorului, nefiind vorba de libertăţi fundamentale ale omului, ci reprezentând o expresie a puterii legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare şi limitele unor drepturi.

În concret, legiuitorul este cel care stabileşte căror activităţi acordă beneficiul condiţiilor speciale de muncă şi care sunt criteriile şi metodologia identificării în concret a acestor locuri de muncă.

Iar adoptarea metodologiei prin hotărâre de Guvern, publicată în Monitorul Oficial, coroborat cu acordarea în cadrul acesteia de competenţe inclusiv salariaţilor, prin sindicatele reprezentative sau prin reprezentanţii angajaţilor, respectă exigenţele impuse de un stat de drept.

De asemenea, metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale sau deosebite au la bază condiţiile efective de muncă ale activităţilor avizate, astfel cum rezultă cu claritate din actele normative din domeniu.

În plus, angajatorii au obligaţia legală de a lua toate măsurile necesare protecţiei sănătăţii salariaţilor, context în care este normal ca nu toate locurile de muncă ce anterior puteau fi încadrate în grupe superioare de muncă să se regăsească în condiţii speciale sau deosebite de muncă, angajatorii luând măsuri ca nivelul noxelor să fie mai scăzut sau ca salariaţii să aibă echipamente de protecţie adecvate.

A rezultat, deci, că activităţile desfăşurate de reclamanţi nu implică astfel de condiţii speciale de muncă, după criteriile stabilite de legiuitor.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:

În mod greşit a fost respinsă acţiunea, instanţa apreciind nelegal că li s-a retras dreptul de a beneficia de grupa specială de muncă de care beneficiaseră reclamanţii anterior datei de 01.04.2001, concluzia instanţei de fond în sensul că instanţele de judecată nu au competenţe în stabilirea acelor activităţi ce se avizează în condiţii de muncă specială sau deosebite, fiind greşită.

Locul de muncă al reclamanţilor a fost identificat ca fiind loc de muncă în care sunt prezenţi factori de risc, de accidentare şi îmbolnăvire profesională, ceea ce denotă că este îndeplinit criteriul prevăzut de art.2 alin.1 lit.c din HG nr.1025/2003.

98

S-a constatat că activitatea se desfăşoară în condiţii de muncă similare condiţiilor speciale, pe întreaga durată a programului de lucru, fiind îndeplinit şi criteriul prevăzut de art.2 alin.1 lit.b din acelaşi act normativ.

Cum activitatea reclamanţilor, anterior datei de 01.04.2001 a fost încadrată în grupa I de muncă şi cum potrivit raportului de expertiză din punct de vedere al sănătăţii şi securităţii în muncă a capacității de muncă şi stării de sănătate sunt efecte confirmate de medicina muncii, instanţa trebuia să constate îndeplinite criteriile pentru încadrarea acestei activităţi în condiţii speciale.

Împrejurarea că angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a finaliza procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, respectiv procedura de obţinere a avizului prevăzut de HG nr.1025/2003, nu poate fi imputată apelanţilor – reclamanţi şi nu poate conduce la nerecunoaşterea condiţiilor speciale de muncă ale acestora.

De asemenea, potrivit anexei nr.1 pct.7 din legea nr.226/2006 se încadrează în condiţii speciale activitatea desfăşurată de personalul din siguranţa circulaţiei care îndeplineşte funcţia de mecanic de locomotivă şi automotor, mecanic ajutor şi mecanic instructor.

În anexa nr.2 pct.7 la Legea nr.263/2010 se regăseşte lista locurilor de muncă încadrate în condiţii speciale, menţionându-se că se încadrează activitatea desfăşurată de personalul din siguranţa circulaţiei şi în Ordinul nr. 1256/2013 în anexa nr.2 se menţionează funcţia reclamanţilor.

Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2903/12.12.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de reclamanţi, reţinând următoarele:

Conform art.20 din Legea nr.19/2000 locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele prevăzute în alin.1 al acestui text de lege enumerate, precum şi cele care potrivit alin.2 pot fi stabilite numai prin lege ( în acest sens fiind adoptată Legea nr. 226/2006). Metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale s-au stabilit prin HG nr.1025/2003 şi prin Legea nr.226/2006.

Condiţiile speciale de muncă au fost definite în art.1 lit.a din HG nr.1025/2003, respectiv în art.3 alin.1 lit.h din legea nr.263/2010; în esenţă pentru încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se impuneau a fi îndeplinite cumulativ criteriile prevăzute în art.2 alin.1 din HG nr.1025/2003.

Criticile apelanţilor privind aprecierea ca greşită a statuării instanţei de fond în sensul că instanţele de judecată nu au

99

competenţe în stabilirea acelor activităţi ce se avizează în condiţii speciale de muncă, sunt neîntemeiate faţă de decizia pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin decizia nr.12/2016, ÎCCJ a examinat posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activităţii desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă după 01.04.2001 şi a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) si (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările si completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) si (2) si art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de munca in condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 si 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia si criteriile de încadrare a persoanelor in locuri de munca in condiții speciale, cu modificările si completările ulterioare, precum si a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările si completările ulterioare, in ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității si a unităţii angajatoare in anexele nr. 1 si 2 la Legea nr. 226/2006 si, respectiv, in anexele nr. 2 si 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările si completările ulterioare”.

În speţă, s-a făcut dovada că angajatorul nu a parcurs metodologia de evaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale conform HG nr.1025/2003, susţinând că această reevaluare s-a efectuat în 2001 conform HG nr.261/2001, iar ITM Dolj nu a acordat avizul pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite pentru neîndeplinirea criteriilor legale, în sensul că nu au fost înregistrate boli profesionale pe raza acesteia.

Aşadar, angajatorul nu a mai întocmit documentaţia privind reevaluarea locurilor de muncă în vederea încadrării în condiţii speciale în conformitate cu HG nr.1025/2003.

Î.C.C.J. a statuat prin decizia susmenţionată pronunţată în recurs în interesul legii că, chiar dacă activitatea se regăseşte în lista celor nominalizate ca fiind desfăşurată în condiţii deosebite/speciale, aceasta nu echivalează cu recunoaşterea de jure a fiecărui loc de muncă în care se desfăşoară o atare activitate ca aparţinând categoriei condiţiilor deosebite/speciale de muncă, o astfel de recunoaştere operând doar în urma validării încadrării prin procedura administrativă prevăzută de HG nr.1025/2003, Legea nr.226/2006, finalizată cu obţinerea avizului, respectiv nominalizarea unităţii în anexa legii.

Prin urmare, dacă unitatea nu a obţinut avizul de încadrare şi ca urmare a acestei situaţii nu s-a exercitat de către persoana interesată calea de atac administrativă prevăzută de lege, respectiv nu a fost înscrisă în anexa nr.2 la Legea nr.226/2006, un salariat al acestei unităţi nu are deschisă o acţiune la instanţa de drept comun

100

pentru a obţine, prin eludarea căii speciale, beneficiul ce urma a fi acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru acel loc de muncă sau înscrierea unităţii cu locul de muncă respectiv în anexa legii.

În ipoteza pasivităţii angajatorului de a declanşa procedura de încadrare în condiţii deosebite, potrivit art.3 alin.3 din HG nr.1025/2003, sindicatele reprezentative, reprezentanţii angajaţilor în cadrul Comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii aveau posibilitatea de a sesiza inspectoratele teritoriale de muncă pentru verificarea locurilor de muncă în interiorul termenului limită prevăzut de metodologie în acest sens.

Cum aceste dispoziţii speciale, derogatorii de la regimul juridic de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanţa specializată în această materie nu se poate substitui autorităţilor special reglementate cu atribuţii în procedura administrativă şi nu poate adăuga la lege, pe calea interpretării, prin crearea unei situaţii juridice noi, neavută în vedere de către legiuitor la momentul legiferării, eludând procedura ce intră în competenţa acestor autorităţi, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la categoria celor aflate în alte condiţii decât cele normale, întrucât aceasta ar echivala cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin imixtiunea în sfera puterii executive care se exercită prin autorităţile publice implicate în metodologie.

Ca atare, nerespectarea demersurilor ce se referă la procedura de evaluare şi clasificare a acestor locuri de muncă nu poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict de muncă. Aceasta pentru că, prin natura mecanismului instituit, constituirea dreptului salariatului are loc exclusiv în procedura administrativă anterior descrisă, care, în lipsa unei dispoziţii legale, nu poate fi substituită de către instanţă cu o procedură judiciară.

Probele administrate în faţa instanţei, chiar dacă, în principiu, confirmă existenţa unor condiţii de muncă dăunătoare, pentru care s-au achitat sporuri salariale de compensare a lucrului în aceste condiţii, nu pot fi valorificate în favoarea salariatului pe calea dreptului comun, întrucât această constatare reprezintă doar o cerinţă, alături de alte condiţii care, cumulat, fac dovada cerută de lege pentru acordarea de către autoritatea competentă a avizului.

Regimul juridic actual instituit prin Legea nr.263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai prevede o procedură de emitere de noi avize, respectiv de completare a listei cu noi înscrieri, ci doar de reevaluare a locurilor de muncă din unităţile deja înscrise, pentru a verifica dacă condiţiile ce au atras încadrarea iniţială mai subzistă.

101

Dacă etapa de acordare a avizului nu a fost finalizată prin emiterea unui aviz susceptibil a fi reînnoit, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr.246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr.1014/2015, pentru demararea procedurii de reevaluare a locului de muncă, având în vedere menţiunea expresă potrivit căreia procedura de reevaluare se aplică exclusiv unităţilor ce deţin avizul de încadrare.

În consecinţă, excedează abilitării instanţei de drept comun a statua asupra încadrării/reevaluării locului de muncă, întrucât legiuitorul nu a deschis, în această situaţie, calea dreptului comun, abilitând instanţa de judecată să preia atribuţiile organului administrativ din respectiva procedură (în ceea ce priveşte constatarea tehnico-ştiinţifică şi medicală şi avizarea locului de muncă ca fiind încadrabil în condiţii deosebite/speciale).

În cazul de faţă nu există nicio prevedere legală sau constituţională care să confere instanţelor judecătoreşti competenţa de a înlătura normele juridice instituite prin lege care vizează procedura administrativă dată în competenţa organelor specializate ale statului şi termenele de desfăşurare, întrucât printr-o asemenea practică s-ar încălca principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin.4 din Constituţia României.

Cum decizia evocată este obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art.517 alin.4 Cod procedură civilă, se constată că soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii pentru considerentul că instanţele judecătoreşti nu au abilitarea de a statua asupra încadrării şi evaluării locului de muncă al reclamanţilor în condiţii speciale faţă de lipsa procedurii administrative, respectiv a avizului, apelul a fost apreciat ca nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, a fost respins.

15. Calitatea persoanei care poate să primească plataArt.1475 Cod civil

Plata se consideră ca fiind valabilă dacă este făcută creditorului, reprezentantului legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta sau autorizată de instanţă să o primească, potrivit art.1475 Cod civil.

Persoana împuternicită de administratorul judiciar să semneze contractul şi să urmărească executarea acestuia are calitatea de a primi plata, fiind considerată ca un reprezentant al creditorului, chiar dacă nu i-a fost dată o împuternicire în mod expres în acest sens, obligaţia de plată reprezentând unul dintre efectele contractului.

(Decizia civilă nr. 2937/12.12.2016)

102

Constată că, la data de 3.09.2015, reclamanta SC T.C., prin SCP A.E. S.P.R.L., reprezentată prin P.G. - lichidator judiciar a chemat în judecată pe pârâţii Ș.I. şi C.D.I.D. pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se constate:

- rezoluţiunea contactului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.294/21.05.2013 de BNP C.M. şi să se dispună ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară mai puţin obligaţia reclamantei de a restituit avansul achitat de cumpărătoare; să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului ce a constituit obiect al contractului, predarea bunului imobil către reclamantă sau evacuarea pârâtei din imobil;

- să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificată sub nr.521/16.08.2013 de BNP C.M. sau să se dispună anularea declaraţiei, precum şi a oricăror acte de înstrăinare sau grevare, subsecvente contractului de vânzare cumpărare;

- obligarea cumpărătoarei Ș.I. să plătească suma de 35.827,20 euro sau echivalentul în lei cu titlu de diferenţă preţ, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei plăţii;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.În motivare, s-a arătat că, în perioada de reorganizare

judiciară reclamanta a înstrăinat mai multe apartamente ce se aflau în patrimoniul debitoarei, printre care şi apartamentul nr.29 pentru care nu s-a achitat preţul acestuia de cumpărătoarea Ş.I., respectiv suma de 35.827,2 euro.

S-a mai arătat că la data de 16.08.2013, pârâtul C.D.I.D. care a susţinut că este reprezentantul reclamantei a dat o declaraţie în faţa notarului public în sensul că diferenţa de preţ de 35.827,2 euro a fost achitată de către pârâta Ş.I. prin virament în contul vânzătoarei, declaraţie care însă nu corespunde realităţii, întrucât această sumă nu a fost virată în mod real.

În acest sens s-a arătat că se impune a se constata rezoluţiunea contractului fiind inserat un pact comisoriu expres de gradul IV potrivit art.1553, 1554 Cod civil cu pierderea sumei achitată cu titlu de avans de către cumpărătoare, impunându-a se şi restabilirea situaţiei anterioare prin radiera dreptului de proprietate a pârâtei Şelaru Ioana din cartea funciară şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la acest imobil.

Cu privire la anularea declaraţiei notariale autentificată sub nr.521/16.08.2013 s-a arătat că nu există nici o dovadă privind achitarea de pârâta cumpărătoare Ș.I. a diferenţei de preţ în contul reclamantei şi nici factură fiscală sau ordin de plată în acest sens.

De asemenea, înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, şi are valoare probatorie numai cu privire la menţiunile ce reprezintă constatările personale ale agentului

103

instrumentator, iar în legătură cu menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor în faţa acestora sunt susţinute de actul autentic până la proba contrară.

S-a mai arătat că din actul notarial nu rezultă calitatea de reprezentant legal statutar sau convenţional a pârâtului C.I.D. pentru SC T.C. SRL, iar împuternicirea din data de 15.04.2010 nu lămureşte cine este mandantul, societatea fiind reprezentată de către administratorul judiciar în faţa notarului public iar după deschiderea procedurii în insolvenţă, administratorul special al acestuia este Z.F..

În subsidiar, se solicită obligarea pârâtei Ş.I. să plătească suma de 35.827,2 euro cu titlu de preţ al imobilului, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data scadenţei până la plata efectivă a debitului.

Prin întâmpinare, pârâta Ş.I. a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată cu motivarea că la data de 16.08.2013 aceasta a achitat diferenţa de preţ al imobilului cumpărat în sumă de 35.827 euro,astfel că şi-a îndeplinit obligaţia de plată potrivit art.1469 Cod civil

Şi pârâtul C.D.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială invocându-se competenţa Tribunalului Specializat Argeş, iar pe fond se arată că diferenţa de preţ a fost achitată de către cumpărătoare, dovada fiind chitanţa depusă la dosar eliberată de acesta în virtutea împuterniciri pe care o avea de la administratorul judiciar la acel moment, respectiv N.B., arătând că nu cunoaşte modul în care s-au înregistrat şi distribuit încasările ulterior.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.119/10.03.2016 a respins ca neîntemeiată acţiunea, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtului C.D.I.D. cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.294/21.05.2013, reclamanta prin administratorul judiciar L.I. IPURL – N.B. a vândut pârâtei Ş.I. imobilul apartament nr.29 situat în municipiul Piteşti, Calea Craiovei nr.152, bloc TG1, sc.B,etaj 7, judeţul Argeş menţionându-se că suma de 15.334 euro a fost achitată cu titlu de avans la data autentificării, urmând ca diferenţa de 35.827,2 euro să fie achitată în termen de 12 luni în contul vânzătoarei, în caz contrar urmând ca prezentul contract să fie rezoluţionat de plin drept, fără punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate.

Pentru avansul achitat s-a emis factura cu nr.7628/3.05.2013, respectiv pentru suma de 15.334 euro.

Ulterior prin declaraţia autentică nr.521/16.08.2013 de către BNP C.M., pârâtul C.D.I. în calitate de reprezentant al reclamantei în baza împuternicirii nr.14/15.04.2010 a arătat că a primit prin virament bancar în contul deschis la Raifeissen Bank

104

Sucursala piteşti suma de 35.827,2 euro reprezentând diferenţă de preţ pentru apartamentul nr.29, sumă achitată de pârâta Ş.I., fiind eliberat şi chitanţa cu nr.303/16.08.2013 de către societatea reclamantă prin acelaşi reprezentant.

Potrivit înscrisurilor comunicate de BNP C.M. a rezultat că declaraţia autentică cu nr.521/2013 a fost întocmită având în vedere şi împuternicirea dată de administratorul judiciar SCP L.I. IPURL la data de 15.04.2010 prin care îl împuterniceşte pe pârâtul C.I.D. angajat al SC T. C. SRL în funcţia de director general să semneze contractele aflate în derulare şi să încaseze sumele rezultate ce vor fi utilizate pentru acoperirea masei credale, împuternicire ce va fi oferită terţilor la încheierea contractelor în conformitate cu art.45 alin.3 din Legea nr.85/2006 modificată şi completată.

Prin urmare, în cauză s-a constatat că la întocmirea declaraţiei autentice nr.521 din16.08.2013, notarul public a identificat reprezentantul legal al societăţii aflate în reorganizare, prin împuternicirea depusă la dosar dată de administratorul judiciar directorului general al societăţii care a încasat diferenţa de preţ al vânzării ce trebuia achitată conform, contractului de vânzare cumpărare, motiv pentru care sub acest aspect se constată că pârâta Ş.I. şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului integral privind cumpărarea apartamentului, plată ce a fost dovedită potrivit art.1469 şi urm. Cod civil, respectiv plata fiind făcută creditorului prin reprezentantul său potrivit art.1045 Cod civil.

Faţă de aceste aspecte, tribunalul a constatat că pârâta Ş.I. şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prevăzută de art.1719 alin. b Cod civil, astfel că în cauză nu poate interveni sancţiunea prevăzută de art.1724 rap la art.1549 şi 1553 Cod civil pentru a se dispune rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare în situaţia în care cumpărătorul nu a plătit preţul

Pe cale de consecinţă a fost respins capătul de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, precum şi cererea formulată în subsidiar de plată a diferenţei de preţ.

Cu privire la capătul de cerere ce vizează nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr.521/16.08.2013 de BNP C.M. şi care se referă la actul juridic al plăţii cu privire la executarea obligaţiei asumate prin contract privind diferenţa de preţ a imobilului, tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a dovedit niciun motiv de nulitate absolută care să lipsească de efecte juridice acest act juridic în condiţiile în care pe baza declaraţiilor părţilor identificate în faţa notarului public s-a consemnat faptul că vânzătoarea prin reprezentantul său a primit suma ce reprezintă întregul preţ al vânzării de la pârâta Ş.I., fără ca acest fapt să fie constatat de către notarul public.

Prin urmare, declaraţiile părţilor cuprinse în actul autentic fac dovada până la proba contrară atât între părţi, cât şi faţă de orice

105

alte persoane potrivit art.270 alin.2 Cod procedură civilă.Astfel, tribunalul a apreciat că prin cererea de chemare în

judecată s-a invocat ca şi motiv de nulitate a declaraţiei notariale faptul că nu există nici o dovadă privind achitarea de către pârâta cumpărătoare a diferenţei de preţ, fără însă a se invoca în mod concret vreun caz de nulitate absolută sau relativă potrivit art.1250 -1251 Cod civil.

În cauză, s-a invocat faptul că împuternicirea din 15.04.2010 nu i-ar conferi pârâtului C.I.D. calitatea de reprezentant al reclamantei aflate în reorganizare, deşi la momentul respectiv administratorul judiciar la împuternicit pe acesta în mod expres să negocieze, să semneze şi să urmărească pentru fiecare contract sumele datorate ca urmare a derulării acestora, împuternicirea fiind întocmită şi opozabilă terţilor conform art.45 alin3 din Legea nr.85/2006.

Prin urmare, în cauză nu s-a reţinut existenţa unui motiv de nulitate în legătură cu exercitarea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice prin organele sale de administrare în condiţiile speciale prevăzute de Legea nr.85/2006, astfel că şi sub acest aspect cererea de chemare în judecată a fost respinsă, fiind respinsă pe cale de consecinţă şi cererea privind anularea actelor de înstrăinare sau grevare subsecvente contractului de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, reclamanta criticând-o pentru următoarele motive:

Fără fundament juridic, instanţa de fond a reţinut că pârâta Ş.I. a achitat diferenţa de preţ. Chitanţa fiscală ce atestă primirea de către pârâtul C.I.D. de la pârâta Ş.I. a diferenţei de preţ, nu atestă o plată valabilă în sensul art.1.475 Cod civil. Aceasta deoarece plata nu s-a făcut prin virament bancar în contul creditoarei şi nici în numerar la casieria creditoarei la data presupusei plăţi, reprezentant legal al debitoarei era fostul administrator judiciar al creditoarei, care nu a încasat suma, şi care nu l-a împuternicit pe pârâtul C.I.D. să încaseze diferenţa de preţ; plata nu a fost făcută la sediul creditorului, conform art.1.494 alin.1 lit.a) Cod civil.

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1.478 Cod civil, în sensul că plata s-ar fi făcut unui creditor aparent, întrucât pârâta-debitoare nu a susţinut că ar fi existat elemente care să o conducă la concluzia că celălalt pârât ar fi un mandatar al creditorului.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că împuternicirea din 15.04.2010 îi dădea drept pârâtului să încaseze în numerar diferenţe de preţ de la 6 cumpărători de apartamente şi să dea declaraţii notariale în acest sens.

În mod greşit s-a respins cererea privind nulitatea declaraţiei autentice, întrucât în acest înscris s-a menţionat că pârâtul o reprezintă pe creditoare în baza împuternicirii nr.14 din

106

15.04.2010 care are natura juridică a unui mandat special, notarul public avea obligaţia de a verifica mandatul şi de a constata că acesta nu poate sta la baza întocmirii şi autentificării declaraţiei, refuzând întocmirea actului.

În mod nelegal s-a respins proba cu relaţii de la notariat şi proba testimonială.

Prin decizia civilă nr. 2937/12.12.2016, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.C. T.C. S.R.L. (societate în faliment) şi a obligat reclamanta să plătească pentru fiecare intimat-pârât suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin acţiune s-a solicitat rezoluţiunea contractului de

vânzare-cumpărare, invocându-se ca temei al cererii de rezoluţiune, neexecutarea de către pârâta Ş.I. a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ de 35.827,2 euro.

Cu chitanţa nr.303/16.08.2013, al cărei original a fost prezentat instanţei de apel, pârâta-debitoare a făcut dovada achitării diferenţei de preţ către creditoare. Chitanţa poartă semnătura celuilalt pârât şi ştampila societăţii-creditoare.

La interogatoriul administrat în instanţa de apel, pârâta debitoare a arătat că a predat suma celuilalt pârât, plata fiind făcută la sediul societăţii creditoare, iar creditoarea i-a eliberat chitanţa liberatorie.

Apărarea reclamantei în sensul că suma nu s-a regăsit în contul acesteia nu are relevanţă cu privire la cererea de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme s-a făcut dovada că pârâta şi-a respectat obligaţia de plată izvorâtă din contract.

Pârâtul C.I.D. a fost împuternicit de către administratorul judiciar SCP L.I. IPURL la data de 15.04.2010, în funcţia de director general, să semneze contractele aflate în derulare şi să încaseze sumele rezultate ce vor fi utilizate pentru acoperirea masei credale, împuternicire ce va fi oferită terţilor la încheierea contractelor în conformitate cu dispoziţiile art.45 alin.3 din Legea nr.85/2006, modificată şi completată.

Aşadar, s-a constatat că au fost respectate dispoziţiile art.1.475 Cod civil, referitor la persoanele care pot primi plata, întrucât debitoarea a făcut plata reprezentantului creditorului.

Contrar susţinerilor apelantei, plata diferenţei de preţ s-a făcut în numerar la casieria creditoarei, aşa cum s-a stipulat în contract, convenţia cuprinzând clauza potrivit cu care cumpărătoarea trebuie să achite preţul prin virament în contul vânzătoarei, diferenţa de preţ putându-se achita fie cu ordin de plată, emis de cumpărător, fie cu chitanţă de plată în numerar, emisă de vânzătoare.

Cum pârâta Ş.I., în calitate de cumpărător şi-a executat

107

obligaţia principală de plată a preţului vânzării, prevăzută de art.1.719 lit.b) Cod civil, vânzătoarea-apelantă nu este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare ca sancţiune a neplăţii preţului, în condiţiile art.1.724 din acelaşi cod, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins petitul de acţiune privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Şi cererea privind nulitatea declaraţiei autentice a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond, întrucât nu s-a dovedit existenţa vreunui motiv de nulitate absolută, care să lipsească acest act de efectele juridice, în condiţiile în care notarul public a consemnat, pe baza declaraţiilor părţilor că vânzătoarea, prin reprezentantul său, a primit suma ce reprezintă întregul preţ al vânzării de la pârâta Şelaru Ioana.

Potrivit art.270 alin.2 Cod procedură civilă, declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de alte persoane.

Contrar susţinerilor apelantei, pe baza împuternicirii din 15.04.2010, pe care administratorul judiciar i-a dat-o pârâtului Cristea Iulian Dan, acesta din urmă a eliberat chitanţa ce atestă plata diferenţei de preţ de către pârâta-debitoare.

Şi critica privind greşita respingere a solicitării de a se comunica relaţii de la notariat, referitor la actele ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare este nefondată, apreciindu-se în mod corect inutilitatea acestei probe, în raport de petitul cu care instanţa a fost învestită.

Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că apelul este nefondat în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, urmează să fie respins.

În temeiul dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta să plătească pentru fiecare intimat-pârât suma de 500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţelor de la filele 83 şi 94 dosar apel

108

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

1. Repunere în termen.Art. 149 din Legea nr.85/2006

Art.186 Noul Cod de procedură civilă

Curtea a constatat că judecătorul sindic a interpretat corect şi dispoziţiile art.186 Noul Cod de procedură civilă, care, în conformitate cu art.149 din Legea nr.85/2006, complinesc dispoziţiile legii speciale. Aşadar, potrivit acestuia, în cazul în care partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, scop în care va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând, totodată, repunerea sa în termen. Textul legal enunţat impune aşadar obligaţia pentru partea care a pierdut termenul procedural să se adreseze cu cerere în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că repunerea în termen operează de drept prin intervenţia instanţei de judecată.

Ca atare, nefiind formulată o astfel de cerere, judecătorul sindic nu putea, din oficiu, să analizeze imposibilitatea în care s-a aflat apelanta în privinţa termenului de contestare a procesului verbal de şedinţă şi să dispună repunerea acesteia în termenul procedural de contestare.

(Decizia nr. 569/A-COM/06 Octombrie 2016)

109

Prin cererea formulată la data de 7 decembrie 2015, creditoarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat în contradictoriu cu debitoarea SC E SRL – prin lichidator judiciar C SPRL – Filiala Craiova – ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea procesului-verbal al adunării creditorilor din 06.11.2015 şi reconvocarea adunării creditorilor.

În motivarea cererii s-a arătat că ordinea de zi a şedinţei ţinută în data de 06.11.2015 a constat în aprobarea raportului de evaluare şi stabilirea modalităţii de vânzare a bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul debitoarei, aprobarea onorariului evaluatorului în sumă de 8.800 lei, confirmarea lichidatorului şi stabilirea onorariului acestuia.

Susţine creditoarea că această adunare a creditorilor este nelegală întrucât unul dintre creditorii votanţi, respectiv SC C SA şi-a exprimat votul prin administratorul judiciar N, fără a avea acordul creditorilor pentru a reprezenta şi vota în această adunare, în considerarea faptului că această firmă este în insolvenţă din data de 02.10.2013, conform sentinţei nr.5459/02.10.2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

Pe de altă parte, se solicită a nu se ţine cont de votul creditorului menţionat anterior şi pentru faptul că a fost contestată creanţa acestuia, contestaţie nefinalizată în prezent.

Un alt motiv de nelegalitate al şedinţei adunării creditorilor îl constituie faptul că lichidatorul judiciar C SPRL nu a consemnat în mod corect punctul de vedere exprimat de creditorul bugetar prin adresa nr.VL-216331/06.11.2015, motiv pentru care se susţine că acesta trebuia să proroge şedinţa până la clarificarea valorii creanţelor pentru a stabili dreptul de vot al fiecărui creditor.

Or, se învederează că în procesul verbal al adunării creditorilor, publicat în BPI nr.20719/02.12.2015 nu se menţionează dacă adunarea creditorilor a fost sau nu statutară.

Se mai susţine că în data de 17.10.2014 s-a tranşat problema de la pct.3 de pe ordinea de zi a adunării creditorilor din 06.11.2015, astfel că aceasta nu mai trebuia discutată, cu atât mai mult cu cât la acest punct adunarea nu a fost statuară.

Astfel, se impune, susţine creditoarea, desfiinţarea acestei hotărâri şi punerea în vedere lichidatorului să reconvoace adunarea creditorilor.

Prin întâmpinarea formulată la 04.01.2016 lichidatorul judiciar Capital Insol SPRL a invocat excepţia tardivităţii formulării prezentei cereri, raportată la prevederile art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006, învederând că hotărârea adunării creditorilor a cărei anulare se solicită, consfinţită prin procesul-verbal al adunării creditorilor din 06.11.2015, trebuia contestată în termen de 5 zile de

110

la data ţinerii acesteia, or, prezenta cerere s-a formulat abia în data de 07.12.2015, cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege.

Pe fond a susţinut că este nefondată susţinerea creditoarei pe considerentul că votul C SA nu putea fi condiţionat de aprobarea adunării creditorilor, raportat la art.20 din Legea nr.85/2006 privind atribuţiile administratorului judiciar, iar faptul că nu a fost soluţionată încă o contestaţie împotriva creanţei înscrisă în tabelul preliminar nu este de natură a suspenda dreptul acesteia de a fi înscrisă în tabel şi de a vota în consecinţă.

Referitor la procentul de vot susţine că A.J.F.P. Vâlcea deţinea un procent de 7,73%, în timp ce creditoarea C SA un procent de 67,06%, motiv pentru care eroarea din procesul verbal privind neînscrierea procentului fiecărui creditor participant la adunarea respectivă nu poate influenţa faptul că adunarea a fost sau nu statutară.

În fine, susţine că judecătorul sindic poate desfiinţa o adunare a creditorilor numai pentru motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr.273/22.02.2016 a respins contestaţia creditoarei ca tardiv formulată.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, prima instanţă a reţinut că şedinţa adunării creditorilor ţinută în data de 06.11.2015 a fost consemnată în procesul verbal al adunării creditorilor, publicat în BPI nr.20719/02.12.2015, depus la dosarul de fond la data de 04.12.2015.

Creditoarea de faţă a expediat contestaţia prin poştă la data de 04.12.2015.

Reţine prima instanţă că, într-adevăr, potrivit art.14 alin.7 şi 8 din Legea nr.85/2006, hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul sindic pentru nelegalitate la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

În continuare, în alin.8 din articolul menţionat anterior se arată că, această cerere va fi depusă la dosarul cauzei în 5 zile de la data adunării creditorilor şi va fi soluţionată în Camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului şi a creditorilor.

Astfel, se reţine că în cauză şedinţa adunării creditorilor a avut loc în data de 06.11.2015, aspect cunoscut şi de către contestatoare, întrucât şi-a exprimat votul în scris pentru data respectivă, dar contestaţia a fost formulată la 04.12.2015, cu mult peste termenul de 5 zile prevăzut de art.14 alin.8 din Legea nr.85/2006.

111

Reţine prima instanţă că procesul verbal al adunării creditorilor trebuia depus prin grija administratorului judiciar la dosarul cauzei în termen de 2 zile lucrătoare de la data adunării creditorilor, obligaţie neîndeplinită în cauză, faţă de aspectul că înscrisul a fost întocmit în data de 13.11.2015 şi depus la dosar în data de 04.12.2015, după ce în prealabil a fost publicat în BPI din 02.12.2015, dar cu toate acestea defecţiunile în activitatea lichidatorului nu duc la prorogarea termenului de contestare de la o altă dată decât cea menţionată în art.14 alin.8 din Legea nr.85/2006, deoarece legiuitorul nu leagă curgerea termenului de momentul depunerii procesului verbal al şedinţei, ci de momentul ţinerii şedinţei adunării creditorilor.

Se mai reţine că această creditoare nu a uzat nici de instituţia repunerii în termen, având în vedere întârzierea pricinuită de atitudinea administratorului judiciar, în sensul prevăzut de art.186 Cod de procedură civilă, astfel că faţă de faptul că această instituţie funcţionează numai la cerere instanţa nu poate dispune din oficiu repunerea părţii în beneficiul termenului procedural pierdut.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel, în termen legal, de către creditoarea D.G.R.F.P. Craiova – A.J.F.P. Vâlcea în temeiul art.466 şi urm. Noul Cod de procedură civilă coroborate cu dispoziţiile art.8 din Legea nr.85/2006, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei, aşa cum a fost formulată.

Susţine apelanta că raportat la obligaţiile judecătorului sindic, între care şi aceea de a veghea asupra legalităţii actelor depuse în procedură, chiar şi în ipoteza în care creditorul bugetar nu ar fi făcut contestaţie, acesta tot avea obligaţia să analizeze procesul verbal din punct de vedere al legalităţii, precum şi toate aspectele ce ţin de votul creditorilor şi de respectarea de către lichidatorul judiciar a termenelor prevăzute de Legea nr.85/2006.

Astfel, învederează că, întrucât prin încălcarea art.13 alin.6 din Legea nr.85/2006, procesul verbal al adunării creditorilor a fost depus peste termenul legal şi că acesta, cu rea voinţă a invocat excepţia tardivităţii, se impunea ca judecătorul sindic să analizeze motivele care au determinat introducerea contestaţiei în data de 04.12.2015.

Susţine că dacă lichidatorul s-ar fi conformat prevederilor legale, într-adevăr, vina pentru neformularea cererii de repunere în termen şi formularea unei contestaţii peste termenul legal, aparţinea creditorului bugetar.

În continuare, apelanta reia criticile din contestaţie, referitoare la faptul că în mod eronat şi cu rea-credinţă la pct.3 a precizat că a fost „confirmat lichidatorul judiciar”, menţiune care nu este obiectivă, că unul dintre creditorii votanţi SC C SA şi-a exprimat votul prin administratorul judiciar N, fără a avea acordul creditorilor

112

din procedura în care se află şi această creditoare, că aceasta din urmă a votat în şedinţă, deşi creanţa sa a fost contestată, iar contestaţia nu a fost încă soluţionată, precum şi că lichidatorul judiciar nu a consemnat în mod corect punctul de vedere exprimat de creditorul bugetar prin adresa nr.VL-216331/06.11.2015.

O altă critică regăsită în contestaţia introductivă de instanţă se referă la faptul că în procesul verbal al adunării creditorilor din 06.11.2015 nu este menţionat faptul că adunarea creditorilor a fost statutară sau nu şi nu este menţionat procentul de vot deţinut de fiecare creditor în parte.

Astfel, se impune anularea măsurilor adunării creditorilor ţinută în data de 06.11.2015, întrucât este de natură să prejudicieze creditorii din tabelul creanţelor.

Aşadar, judecătorul sindic trebuia să-i pună în vedere lichidatorului judiciar reconvocarea adunării creditorilor la SC Edivil SRL.

Prin întâmpinarea din 01.07.2016 lichidatorul judiciar a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru aceleaşi considerente regăsite în punctul de vedere exprimat în faţa primei instanţe, în data de 04.01.2016.

Curtea, examinând apelul prin prisma criticilor aduse pe temeiul invocat, reţine în fapt următoarele.

În cauză, în data de 06.11.2015 a fost ţinută adunarea creditorilor debitoarei SC Edivil SRL, cu ordinea de zi, constând în aprobarea raportului de evaluare şi stabilirea modalităţii de vânzare a bunurilor din patrimoniul debitoarei, aprobarea onorariului evaluatorului, confirmarea lichidatorului şi stabilirea onorariului acestuia.

Măsurile stabilite în cadrul acestei adunări au fost consemnate în procesul-verbal al şedinţei creditorilor nr.1984 întocmit în data de 13.11.2015 şi publicat în BPI nr.20719/02.12.2015 (filele 2-4 dosar fond).

Împotriva măsurilor luate în această şedinţă a creditorilor debitoarei SC Edivil SRL, a formulat contestaţie creditoarea D.G.R.F.P. Craiova, pe considerentul că unul dintre creditorii votanţi, respectiv SC Conexvil SA nu avea îndrituirea legală să participe la vot, în primul rând pentru că aceasta se afla la rândul său în insolvenţă, iar administratorul judiciar Nick nu avea acordul creditorilor pentru a vota, iar în al doilea rând creanţa acestuia se afla în procedura contestării, contestaţie nesoluţionată până la data votului.

O altă critică vizează faptul că în procesul verbal respectiv lichidatorul judiciar nu a menţionat dacă adunarea creditorilor a fost statuară sau nu şi nici nu s-a menţionat procentul de vot pe care îl deţine fiecare creditor, ceea ce conduce la nulitatea de drept a procesului verbal astfel întocmit.

113

Punctul de vedere exprimat de lichidatorul judiciar al debitoarei SC Edivil SRL a fost în sensul respingerii contestaţiei ca tardiv formulată, punct de vedere însuşit de judecătorul sindic, care a respins contestaţia prin admiterea acestei excepţii.

În acest context, analizând cu prioritate excepţia invocată, Curtea constată că, într-adevăr, potrivit art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006, hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul sindic pentru nelegalitate, fie la cererea creditorilor care au votat împotriva hotărârii şi au solicitat să se consemneze aceasta în procesul verbal, fie la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, dar care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

În continuare la alin. 8 al aceluiaşi articol, se prevede că această cerere prin care se urmăreşte desfiinţarea adunării creditorilor se depune la dosarul cauzei în termen de 5 zile de la data ţinerii adunării creditorilor, urmând a fi soluţionată în Camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar şi a creditorilor.

În cauza de faţă se recunoaşte că adunarea creditorilor a avut loc în data de 06.11.2015, contestatoarea de faţă exprimându-şi votul în scris, dar se justifică depunerea contestaţiei în data de 04.12.2015 pe neîndeplinirea obligaţiilor impuse de lege lichidatorului judiciar, care, cu încălcarea art.13 alin.6 din Legea nr.85/2006 a depus procesul verbal al şedinţei adunării creditorilor cu nr.1984 în data de 13.11.2015, publicat în BPI nr.20719/02.12.2015, iar la dosarul cauzei, în data de 04.12.2015.

Însă, susţinerea apelantei creditoare nu poate fi primită întrucât, aşa cum corect a reţinut judecătorul sindic, termenul prevăzut de art.14 alin.8 din Legea nr.85/2006, este un termen imperativ, atât în ceea ce priveşte perioada de timp de exercitare a dreptului de contestare, respectiv 5 zile, cât şi în ceea ce priveşte momentul de la care se calculează, respectiv de la data ţinerii adunării creditorilor şi nu de la data întocmirii procesului verbal şi depunerii acestuia la dosar.

Apelanta-contestatoare cunoştea data ţinerii adunării creditorilor, având în vedere că şi-a exprimat în scris votul cu privire la ordinea de zi a acestei adunări, astfel că, din această perspectivă apărările sale cu privire la depăşirea termenului procedural impus de textul legal enunţat, sunt nejustificate.

Deosebit de aceasta, Curtea a constatat că judecătorul sindic a interpretat corect şi dispoziţiile art.186 Noul Cod de procedură civilă, care, în conformitate cu art.149 din Legea nr.85/2006, complinesc dispoziţiile legii speciale. Aşadar, potrivit acestuia, în cazul în care partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, scop în care va îndeplini

114

actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând, totodată, repunerea sa în termen. Textul legal enunţat impune aşadar obligaţia pentru partea care a pierdut termenul procedural să se adreseze cu cerere în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că repunerea în termen operează de drept prin intervenţia instanţei de judecată.

Ca atare, nefiind formulată o astfel de cerere, judecătorul sindic nu putea, din oficiu, să analizeze imposibilitatea în care s-a aflat apelanta în privinţa termenului de contestare a procesului verbal de şedinţă şi să dispună repunerea acesteia în termenul procedural de contestare.

Nici susţinerea apelantei-creditoare referitoare la greşita respingere a contestaţiei sale, pe o excepţie, fără a analiza fondul acesteia, încălcând rolul activ al judecătorului, nu poate fi primită, deoarece între atribuţiile judecătorului sindic, prevăzute expres de art.11 din Legea nr.85/2006, nu se regăseşte şi aceea de a verifica din oficiu temeinicia ţinerii şedinţei adunării creditorilor, ci doar legalitatea acesteia, de aceea legiuitorul a prevăzut în beneficiul creditorilor contestarea procedurilor de ţinere a adunării creditorilor şi a măsurilor luate în cadrul acestora, fără a stabili aşadar în obligaţia judecătorului sindic această analiză.

Faţă de considerentele expuse şi reţinerea ca întemeiată a excepţiei tardivităţii introducerii contestaţiei de către creditorul bugetar, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici regăsite în prezenta cale de atac.

În consecinţă, Curtea, în temeiul art.480 coroborat cu art.8 din Legea nr.85/2006, a respins apelul ca nefondat.

2. Calitatea de pensionar în sistemul public de pensii.

Din actele de la dosar rezultă că reclamantul în calitatea de pensionar militar şi membru al Uniunii de creaţie interpretativă a muzicienilor din România, aflat sub incidenţa prevederilor Legii nr. 8/2006, a beneficiat de dreptul la o indemnizaţie lunară în această calitate, aşa cum rezultă din decizia nr.78315/06.12.2012, însă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 223/2015, la data de 01.01.2016, la art. 109 alin. 1 s-a stipulat că pensiile militarilor recalculate în baza Legii nr. 119/2010, revizuite în baza O.U.G. nr. 1/2011 (...) devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor acestei legi.

Curtea constată că începând cu data de 01.01.2016, pensiile militarilor nu mai fac parte din sistemul public de pensii, motiv pentru care pensionarii militari nu mai pot beneficia de indemnizaţia stipulată prin Legea nr. 8/2006 şi, în

115

mod legal pârâta a procedat la încetarea plăţii indemnizaţiei respective, prin emiterea deciziei nr. 78315/05.01.2016), pentru neîndeplinirea condiţiilor de către reclamant, prin pierderea calităţii de pensionar în sistemul public de pensii.

(Decizia nr. 1413/R-CONT/18 octombrie 2016)

Prin acţiunea înregistrată la dat de 03.03.2016, reclamantul CV a chemat în judecată pe pârâta Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, solicitând anularea deciziei nr. 78315/05.01.2016, repararea pagubei cauzate prin repunerea în drepturile avute anterior emiterii deciziei, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în prezent este pensionar militar conform deciziei nr. 78315/05.01.2016 emisă de pârâtă, iar prin Legea 8/2006 s-a instituit dreptul la o indemnizaţie lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii care sunt membrii ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice.

Reclamantul a solicitat pârâtei stabilirea şi plata indemnizaţiei prevăzută de Legea nr.8/2006, iar prin decizia nr. 78315/05.01.2016 s-a stabilit indemnizaţia pe care a primit-o până în luna dec.2015.

Prin decizia a cărei anulare se solicită s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei, arătându-se că nu îndeplineşte condiţiile legale întrucât prin intrarea în vigoare a Legii nr.223/2015, reclamantul a pierdut calitatea de pensionar al sistemului public de pensii. Împotriva acestei decizii a formulat plângere prealabilă, ce a fost respinsă.

A considerat reclamantul că intrarea în vigoare a Legii nr.223/2015 nu constituie un temei pentru refuzul la plata indemnizaţiei. Faptul că militarii în rezervă trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi de asigurări sociale, indemnizaţii necontributive în aceleaşi condiţii ca şi civilii, este statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr.90/2005.

La data de 23.03.2016, pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece prin Legea 223/2015, s-a prevăzut că pensiile militarilor, poliţiştilor cu statut special devin pensii militare de stat, prin urmare nu mai este aplicabil art.1 lit.a din Legea 119/2010, pensiile militare de stat nefiind considerate ca făcând parte din sistemul public de pensii, având statutul de pensii speciale.

Prin sentinţa civilă nr.491 din 16 mai 2016, Tribunalul Argeş a admis, în parte, acţiunea, a anulat Decizia nr. 78315/05.01.2016 şi a obligat pârâta să plătească reclamantului,

116

începând cu 07 mai 2016, drepturile cuvenite conform art. 1 şi art.9 ind.1 din Legea nr. 8/2006.

Totodată, a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 78315/05.01.2016 i s-a acordat reclamantului, pensionar al Casei de Pensii Sectoriale Bucureşti din cadrul M.A.N., indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/2006 începând cu 01 august 2012. Ulterior, prin Decizia nr. 78315/05.01.2016 s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei de mai înainte, motivându-se că reclamantul nu mai are calitatea de pensionar al sistemului public de pensii, devenind pensionar al sistemului pensiilor militare de stat. Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul a formulat plângere prealabilă, aflată în curs de soluţionare.

Prin încetarea plăţii indemnizaţiei lunare stabilite în beneficiul pensionarilor care sunt membrii ai Uniunilor de Creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului, respectiv calităţii de membru al Uniunii De Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România, pe care nu a pierdut-o iar profesia de muzician a exercitat-o pe toată perioada cât a activat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Din dispoziţiile art.5 din Legea nr.223/2015, rezultă că sunt acoperite în sistemul pensiilor militare de stat contravaloarea pensiilor militare şi a altor drepturi de asigurări sociale, sumele necesare organizării şi funcţionării sistemului pensiilor militare de stat şi a altor prestaţii prevăzute de lege.

Pensionarilor militari li se recunosc între alte prestaţii şi cele aplicabile în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale , deci şi dreptul la o indemnizaţie lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii care sunt membrii ai Uniunilor de Creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, drept prevăzut de disp.art.1 din Legea nr.8/2006.

Stabilirea acestui drept nu poate fi făcută de casa de pensii în sistemul reglementat de Legea nr.263/2010, întrucât drepturile de pensie nu au fost recunoscute şi deschise în acest sistem ci în sistemul reglementat de Legea nr.164/2001 şi Legea nr.179/2004, fiind preluate de actuala Lege nr.223/2015.

Dacă pensia de bază ca prestaţie de asigurări sociale a fost stabilită de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, rezultă că şi celelalte prestaţii se stabilesc tot de această casă.

Într-adevăr, s-a reţinut că prin sistarea plăţii indemnizaţiei a fost încălcat atât principiul dreptului de proprietate cât şi al

117

drepturilor câştigate, aceasta constituind şi o măsură discriminatorie în raport cu ceilalţi pensionari din sistemul public, însă art.5 din Legea nr.223/2015 este clar şi nu lasă loc la interpretări, reclamantul pierzând, ca urmare a intrării acestei legi în vigoare, calitatea de pensionar în sistemul public, făcând parte din sistemul pensiilor militare de stat .

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art.12 din legea 223/2015, care statuează că în sistemul pensiilor militare de stat se acordă pe lângă pensiile militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale.

Prin urmare, s-a reţinut că această lacună a legii îl lipseşte pe reclamant de beneficiile acordate prin Legea nr.8/2006. Prin intrarea în vigoare a Legii nr.83/2016, care a prevăzut introducerea unui nou articol, respectiv art. 9 ind.1 din Legea nr.8/2006, s-a îndreptat această situaţie, tribunalul apreciind că începând cu 07.05.2016 – data intrării în vigoare, reclamantului i se cuvine indemnizaţia prevăzută de Legea nr.8/2006.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, invocând prevederile art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea cererii reclamantului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 NCPC, recurenta susţine că la data de 01.01.2006 a intrat în vigoare Legea nr. 223/2015, care la art. 109 alin. 1 prevede că pensiile militarilor recalculate în baza Legii nr. 119/2010, revizuite în baza O.U.G. nr. 1/2011, aprobată prin Legea nr. 165/2011, pensiile plătite în baza Legii nr. 241/2013, precum şi cele stabilite în baza Legii nr. 80/1995 devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor prezentei legi în raport cu vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie şi baza de calcul stabilită conform prevederilor art. 28, actualizată în temeiul prevederilor legale care reglementează salarizarea militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Arată astfel că începând cu 01.01.2016, pensiile militarilor nu mai fac parte din categoria pensiilor din sistemul public de pensii, revenind în categoria pensiilor speciale.

Ca atare, având în vedere că indemnizaţia prevăzută de art. 1 din Legea nr. 8/2006 este un drept a cărui acordare este condiţionată de calitatea de pensionar în sistemul public de pensii, începând cu 01.01.2016 pensionarii militari nu mai pot beneficia de această indemnizaţie.

Dovada că începând cu 01.01.2016 pensionarii militari nu mai îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/2006 susţine recurenta, că o reprezintă introducerea art. 9 indice 1 în Legea nr.

118

8/2006, prin care legiuitorul a prevăzut acordarea acestei indemnizaţii şi pensionarilor din sistemul pensiilor militare.

În contextul dat, susţine recurenta că în mod corect pentru perioada ianuarie – mai 2016, când a intervenit modificarea Legii nr. 8/2016, pensionarii militari nu puteau beneficia de această indemnizaţie, neavând calitatea de pensionari în sistemul public de pensii.

Totodată, arată că potrivit art. 9 indice 1 din Legea nr. 83/2016, pensionarii militari pot beneficia de indemnizaţie, dar cu respectarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 8/2006, respectiv la cerere începând cu luna următoare celei în care a fost depusă cererea la Casa Teritorială de Pensii.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse, raportat la prevederile legale în materie şi probatoriul administrat în cauză, reţine că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Deşi temeiul legal al prezentei căi de atac este indicat ca fiind art. 488 pct. 6 NCPC, raportat la conţinutul criticilor care privesc greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Curtea apreciază că se încadrează în prevederile pct.8 al art. 488 NCPC, recurenta nefăcând nicio remarcă în privinţa nemotivării sentinţei de către prima instanţă, pentru a fi incidentă prevederea art. 488 pct. 6 NCPC.

Din actele de la dosar rezultă că reclamantul în calitatea de pensionar militar şi membru al Uniunii de creaţie interpretativă a muzicienilor din România, aflat sub incidenţa prevederilor Legii nr. 8/2006, a beneficiat de dreptul la o indemnizaţie lunară în această calitate, aşa cum rezultă din decizia nr.78315/06.12.2012, însă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 223/2015, la data de 01.01.2016, la art. 109 alin. 1 s-a stipulat că pensiile militarilor recalculate în baza Legii nr. 119/2010, revizuite în baza O.U.G. nr. 1/2011 (...) devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor acestei legi.

Curtea constată că începând cu data de 01.01.2016, pensiile militarilor nu mai fac parte din sistemul public de pensii, motiv pentru care pensionarii militari nu mai pot beneficia de indemnizaţia stipulată prin Legea nr. 8/2006 şi, în mod legal pârâta a procedat la încetarea plăţii indemnizaţiei respective, prin emiterea deciziei nr. 78315/05.01.2016), pentru neîndeplinirea condiţiilor de către reclamant, prin pierderea calităţii de pensionar în sistemul public de pensii.

Nu poate fi primită susţinerea intimatului - reclamant potrivit căreia prin încetarea plăţii indemnizaţiei în discuţie s-ar fi adus atingere dreptului său de proprietate recunoscut şi garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O., încetarea plăţii datorându-se inexistenţei unui temei juridic în baza căruia

119

reclamantul să poată beneficia de acest drept, Legea 8/2006 vizând ca beneficiari ai indemnizaţiei exclusiv pensionarii sistemului public de pensii.

Ulterior, prin Legea nr. 83/2016 de la data de 7 mai 2016, legiuitorul a apreciat necesară introducerea art. 9 indice 1 în Legea nr. 8/2006, potrivit căruia „(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător şi pensionarilor sistemului pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege”.

Curtea constată că în mod greşit s-a apreciat că este îndreptăţit reclamantul la acordarea indemnizaţiei prevăzută de Legea nr. 8/2006 de la 01.01.2016, dată la care a intervenit Legea nr. 223/2015, acest drept putând fi acordat reclamantului, doar la cerere şi doar după data de 07.05.2016, prin modificarea adusă Legii nr. 8/2006 şi recunoaşterea acordării indemnizaţiei în ceea ce îi priveşte pe pensionarii militari.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 496 NCPC, a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins cererea reclamantului.

3. Boală profesională. Cauze vătămătoare.

Art.5 alin.1 lit h) din Legea nr.319/2006Art.2 din HG 1083/2016

Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit h) din Legea nr.319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, boala profesională este „afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă;”

Conform Fişei de declarare a cazului de boală profesională BP2 depusă la dosar (9) cauza bolii reclamantului a reprezentat-o expunerea la zgomot şi microclimat nefavorabil.

Ori, expunerea la zgomot sau praf nu pot fi reţinute ca şi cauze vătămătoare în sensul dispoziţiilor art.2 din HG 1083/2016

Această boală profesională, chiar dacă a fost de natură să producă o invaliditate de gradul III, a fost cauzată de cu totul alte împrejurări decât cele avute în vedere de textul HG 1083/2008 , astfel că nu răspunde cerinţelor art.4 din HG 1083/2008.

120

(Decizia nr. 1415/R-CONT/18 octombrie 2016)

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.01.2016 reclamantul IC a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirii prevăzute de art.4 alin.2 lit.c din HG nr.1083/2008, în cuantum de 6.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.459 din 10 mai 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost poliţist în cadrul IPJ Argeş, iar prin decizia medicală nr.274/06.10.2015, Comisia centrală de expertiză medico-militară a MAI l-a clasat inapt pentru îndeplinirea serviciului de poliţie şi l-a încadrat în gradul III de invaliditate.

În această decizie s-au menţionat ca diagnostice clinice şi funcţionale: hipoacuzie mixtă profundă US, hipoacuzie neurosenzorială moderată UD, otoscleroză labirintizată US protezată, menţionându-se la legătura de cauzalitate/cauza invalidităţii că este boală profesională (conform art.68 alin.1 lit.a din Legea 263/2010).

Conform art.3 din HG nr.1083/2008, se acordă despăgubiri poliţiştilor pentru următoarele categorii de riscuri: a) rănirea poliţistului; b) invaliditate de gradul I; c) invaliditate de gradul II; d) invaliditate de gradul III; e) deces ; f) prejudicii aduse bunurilor.

Potrivit art.2 lit.b şi c din acelaşi act normativ poliţistul rănit este poliţistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului; poliţist invalid este poliţistul rănit clasat inapt pentru serviciul poliţienesc de către comisiile de expertiză medicală şi evaluare a capacităţii de muncă.

Tribunalul a reţinut, din interpretarea acestei dispoziţii legale, că pentru a beneficia de despăgubiri pentru invaliditate de gradul III, în care a fost încadrat prin decizia medicală , este necesar ca acesta să facă în prealabil dovada că se încadrează în categoria poliţiştilor răniţi.

Aşa cum s-a arătat mai sus, noţiunea de poliţist rănit presupune că acesta să fi fost supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului.

Contactarea unor boli profesionale precum cele cu care a fost diagnosticat reclamantul nu poate justifica încadrarea acestuia în categoria poliţiştilor răniţi, deoarece în această categorie intră, a

121

apreciat instanţa, doar acei poliţişti care în timpul sau în legătură cu serviciul au fost victima unei agresiuni care a avut drept consecinţă afectarea integrităţii anatomice şi/sau funcţionale a organismului.

Determinarea ariei de cuprindere a noţiunii de cauze vătămătoare la care face trimitere definiţia poliţistului rănit rezultă în mod implicit din interpretarea gramaticală a noţiunii de poliţist rănit, interpretare care, în mod lipsit de echivoc presupune existenţa unei răni produse în urma unei agresiuni exercitate asupra poliţistului.

În sprijinul acestei interpretări vin şi prevederile Ordinului nr.35/2014 care definesc poliţistul rănit ca fiind poliţistul încadrat într-un grad de invaliditate ca urmare a rănirii printr-un accident de muncă, cercetat şi înregistrat conform legislaţiei în vigoare.

Bolile profesionale contactate pe parcursul exercitării profesiei nu reprezintă accidente de muncă, astfel că, în urma contactării acestora, persoana în cauză nu este îndreptăţită să solicite despăgubiri în condiţiile HG nr.1083/2008, riscurile pentru care acestea se acordă fiind expres şi limitativ prevăzute, iar o interpretare extensivă în sensul celei dorite de reclamant nu a putut fi primită, deoarece ar deturna textul legal de la scopul avut în vedere de legiuitor.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii s-a arătat că sentinţa instanţei este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, potrivit art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Arată recurentul că, raportat la speţa dedusă judecăţii, îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea despăgubirii prevăzute de acest act normativ, întrucât a fost încadrat în gradul III de invaliditate, a fost clasat inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliţie, de către Comisia de expertiză medicală a M.A.I., inaptitudinea şi încadrarea în grad de invaliditate datorându-se efectelor unor cauze vătămătoare la care a fost supus, în timpul şi în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa sa, ce i-au afectat integritatea funcţională a organismului, prin surditate.

Hotărârea nr.1083/2008, privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor, a fost emisă tocmai pentru a despăgubi poliţistul în cazul producerii riscurilor prevăzute de acest act normativ.

Instanţa de fond, în loc să analizeze definiţia poliţistului rănit aşa cum este prevăzută de Hotărârea nr. 1083/2008, a susţinut că definiţia poliţistului rănit este aceea din Ordinul MAI nr.35 din 13 martie 2014 privind măsurile de sprijin acordate poliţiştilor încadraţi într-un grad de invaliditate şi familiilor acestora, precum şi familiilor poliţiştilor decedaţi.

122

Cele două acte normative sunt diferite, Ordinul MAI nr. 35 din 13 martie 2014 cuprinde măsuri de sprijin acordate poliţiştilor încadraţi într-un grad de invaliditate şi familiilor acestora, precum şi familiilor poliţiştilor decedaţi, pe când Hotărârea nr. 1083/2008, reglementează asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor, cele două acte normative având condiţii şi drepturi distincte, unul referindu-se la măsuri de sprijin poliţiştilor încadraţi în grad de invaliditate, iar celălalt privind acordarea de despăgubiri de viaţă, sănătate şi bunuri.

Faţă de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 pct. 8 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prevederile art. 28, alin. 1, lit. m din Legea 360/2012, cu modificările şi completările ulterioare, statuează faptul că, poliţistul are dreptul la: asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, în aplicarea acestor prevederi fiind emisă HG nr.1083/2008, privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor.

Astfel, conform, art. 1 pct. 2 din HG nr.1083/2008, acordarea despăgubirilor se face în situaţia producerii „riscurilor specifice activităţii de poliţie”.

Or, în situaţia în care acordarea acestor despăgubiri se face în considerarea riscurilor specifice activităţii de poliţie, nu poate fi încadrată situaţia care a generat gradul de invaliditate a recurentului, în categoria riscurilor specifice activităţii de poliţie.

În susţinerea celor de mai sus, intimatul a evidenţiat în faţa instanţei de fond şi prevederile OMAI nr.35/2014 privind măsurile de sprijin acordate poliţiştilor încadraţi într-un grad de invaliditate şi familiilor acestora, precum şi familiilor poliţiştilor decedaţi, care stabilesc în art. 2 înţelesul sintagmei „poliţist rănit” ca fiind „poliţistul încadrat într-un grad de invaliditate, ca urmare a rănirii printr-un accident de muncă, cercetat şi înregistrat conform legislaţiei în vigoare;”

Au fost invocate şi prevederile Legii nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, care definesc următorii termeni la art. 5 lit.g) accident de muncă - vătămarea violentă a organismului precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces; h) boala profesională - afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea

123

diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă;

Din analizarea acestor prevederi, prin perspectiva despăgubirilor acordate de HG nr.1083/2008, rezultă faptul că legiuitorul a distins cu privire la categoriile de poliţişti invalizi, beneficiari ai despăgubirilor prevăzute de lege, având în vedere acordarea de despăgubiri numai acelor poliţişti clasaţi inapt pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în poliţie, ca urmare a contractării stării de invaliditate prin rănire, în timpul şi din cauza îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Aspectele invocate de către recurent, referitoare la faptul că HG nr.1083/2008 şi OMAI nr.35/2014 sunt două acte normative diferite nu reprezintă un argument în admiterea acţiunii promovate de către recurentul-reclamant, fiind evident faptul că atâta timp cât şi unul şi celălalt act normativ vizează categoria „poliţistului invalid”, noţiunea necomportând sensuri diametral opuse, ci realizându-se doar o întregire a înţelesului acestei sintagme, a face abstracţie de maniera în care s-a dorit de către legiuitor să se acorde aceste beneficii, ar reprezenta o interpretare restrictivă, care nu are nicio legătură cu voinţa legiuitorului.

Astfel, pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului pentru care au fost elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor şi înţelegerea conţinutului lor.

Aşadar, argumentul invocat de către recurent, nu poate fi primit de către instanţa de recurs, întrucât aceasta este obligată să judece cauza dedusa judecaţii, având drept criteriu clar, voinţa legiuitorului.

Faţă de motivarea reclamantului din cuprinsul acţiunii, respectiv a căii de atac, referitoare la faptul că nu poate fi conceput ca vreo persoană să îşi dorească afectarea în mod intenţionat a integrităţii anatomice şi funcţionale a organismului, intimatul arată că instituţia pârâtă nu a îmbrăţişat această motivare, ci doar aspectul legat de faptul că ansamblul condiţiilor în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea au fost cunoscute de la început de către acesta.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.205 şi următoarele, art.483 şi următoarele Cod procedură civilă, Legea nr.554/2004, HG nr.1083/2010 şi OMAI nr.35/2014.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate, a materialului probator administrat şi a dispoziţiilor legale incidente, se apreciază ca fiind nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş la plata despăgubirii prevăzute de art.4 alin.2 lit.c din HG nr.1083/2008, în cuantum de 6.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, cerere respinsă de instanţa de fond.

124

A criticat recurentul sentinţa instanţei de fond, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură civilă.

Astfel, a susţinut că instanţa a reţinut greşit dispoziţiile Ordinul MAI nr.35 din 13 martie 2014, câtă vreme acest act normativ reglementează alte situaţii decât cele avute în vedere de HG 1083/2008 şi care a constituit temeiul juridic al pretenţiei sale.

În esenţă, critica recurentului vizează interpretarea noțiunii de polițist rănit şi polițist invalid în sensul dispoziţiilor HG 1083/2008, în opinia sa boala profesională pentru care a fost încadrat în gradul III de invaliditate reprezintă o invaliditate de natură să atragă aplicarea dispoziţiilor art.4 din HG 1083/2008.

Critica recurentului nu poate fi primită, instanţa de fond făcând o interpretare corectă a dispoziţiilor Legii 360/2002 şi HG 1083/2008.

În primul rând, menţionarea dispoziţiilor Ordinului MAI nr.35/2014 nu poate fi reţinută ca motiv de nelegalitate a hotărârii.

Atât dispoziţiile HG 1083/2008 cât şi dispoziţiile Ordinului MAI nr.35/2014 au în vedere acelaşi poliţist rănit/invalid, ceea ce diferă este natura măsurilor reglementate, primul act normativ reglementează cuantumul şi modalitatea de acordare a despăgubirilor băneşti, iar cel de-al doilea stabileşte măsuri de sprijin de altă natură.

Conform art.3 din HG nr.1083/2008 „Ministerul Internelor şi Reformei Administrative acordă despăgubiri poliţiştilor pentru următoarele categorii de riscuri: a) rănirea poliţistului; b) invaliditate de gradul I; c) invaliditate de gradul II; d) invaliditate de gradul III; e) deces; f) prejudicii aduse bunurilor”.

Potrivit art.4 alin.2 lit.c) din HG nr.1083/2008, „În situaţia producerii unuia dintre riscurile prevăzute la art. 3 lit. b) - d), poliţistului i se acordă despăgubiri în sumă de: (…) c) pentru invaliditate de gradul al III-lea - 6.000 euro, echivalent în lei la data plăţii.

Prin acelaşi act normativ, mai precis prin dispoziţiile art.2 sunt definite noţiunile de poliţist rănit şi poliţist invalid.

Poliţistul invalid, conform art.2 lit.c) , este poliţistul rănit clasat inapt pentru serviciul poliţienesc de către comisiile de expertiză medicală şi evaluare a capacităţii de muncă, iar potrivit art.2 lit.b) poliţistul rănit este poliţistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului.

Cauza vătămătoare, în sensul textului de lege, trebuie să fie o acţiune fizică externă, eveniment neprevăzut, un accident de natură să producă o rănire, o vătămare fizică, traumă, etc.

125

Recurentul-reclamant a fost diagnosticat cu hipoacuzie mixtă profundă US, hipoacuzie neurosenzorială moderată UD, otoscleroză labirintizată US protezată, actul medical calificând acest diagnostic ca fiind o boală profesională în sensul art.68 alin.1 lit.a din Legea 263/2010.

Potrivit dispoziţiilor art.5 alin.1 lit h) din Legea nr.319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, boala profesională este „afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă;”

Conform Fişei de declarare a cazului de boală profesională BP2 depusă la dosar (9) cauza bolii reclamantului a reprezentat-o expunerea la zgomot şi microclimat nefavorabil.

Ori, expunerea la zgomot sau praf nu pot fi reţinute ca şi cauze vătămătoare în sensul dispoziţiilor art.2 din HG 1083/2016

Această boală profesională, chiar dacă a fost de natură să producă o invaliditate de gradul III, a fost cauzată de cu totul alte împrejurări decât cele avute în vedere de textul HG 1083/2008 , astfel că nu răspunde cerinţelor art.4 din HG 1083/2008.

Faţă de aceste considerente, Curtea, apreciind legală sentinţa instanţei de fond , în temeiul art.496 cod proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

4. Conflictul de interese în care se află un funcţionar public constituie abatere disciplinară şi temei al răspunderii de această natură.

Art.77 alin.2 lit.j) al Legii nr.188/1999

Această interpretare se impune şi în raport de prevederile Legii nr.188/1999, lege ce constituie reglementarea aplicabilă la care trimite art.25 alin.3 din Legea nr.176/2010, şi se impune a fi reţinute dispoziţiile art.77 alin.2 lit.j) potrivit cărora „Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: (…) j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;”, precum şi dispoziţiile art.101 potrivit cărora „(1) Destituirea din funcţia publică se dispune, în condiţiile art. 78, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri: a) pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave; b) dacă

126

s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.”

Încetarea raporturilor de serviciu în condiţiile Legii privind Statutul Funcţionarului Public se face, fie în conformitate cu dispoziţiile art.99, fie cele ale art.101 precitate. Niciuna din aceste prevederi legale nu legiferează eliberarea sau destituirea din funcţia publică pentru săvârşirea faptei de conflict de interese, fără ca aceasta să fie tratată ca o abatere disciplinară. Situaţia la care se referă lit.b) a art.101 din lege nu are în vedere conflictul de interese, ci numai starea de incompatibilitate, cu circumstanţierea însă şi a acesteia. Conflictul de interese poate fi asimilat unei fapte de natura celei la care se referă lit.a) a textului, deci o abatere disciplinară gravă sau mai puţin gravă, aspect ce urmează să fie însă verificat de către comisia de disciplină, cea care, după parcurgerea procedurii, face propunerea de sancţionare către persoana competentă.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale se apreciază că se impune concluzia potrivit căreia conflictul de interese în care se află un funcţionar public constituie abatere disciplinară şi temei al răspunderii de această natură, fiind posibilă aplicarea unei sancţiuni, cu respectarea însă a reglementărilor speciale, respectiv cele din Legea nr.188/1999, HG nr.1344/2007 şi Ordinul nr.2217/2013.

(Decizia nr. 432/R-CONT/19 Octombrie 2016)

Prin sentinţa nr.252 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la 17.02.2015 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul GG în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, prin Raportul de evaluare nr.42542/G/II din 27 septembrie 2012, Agenţia Naţională de Integritate a reţinut existenţa unui conflict de interese în persoana reclamantului, act administrativ menţinut, în urma contestării sale în instanţă, atât prin hotărârea Curţii de Apel Piteşti, cât şi prin cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În urma pronunţării deciziei de către această din urmă instanţă a fost emis Ordinul nr.2492/13.08.2014 prin care pârâta a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de conducere teritorială a A.J.F.P. Vâlcea.

Din coroborarea dispoziţiilor Legii nr.176/2010 cu cele ale Legii nr.188/1999, tribunalul a reţinut că cea dintâi are caracter de normă specială, iar posibilitatea calificării conflictului de interese

127

drept abatere disciplinară nu intervine decât în situaţia în care raportul de evaluare nu a fost contestat. În măsura în care el a fost contestat şi a fost parcursă procedura de verificare a raportului, nu devin incidente dispoziţiile art.99 alin.1 din Legea nr.188/1999, iar fapta constituie temei pentru eliberare din funcţie.

În aceste condiţii nu se pune problema efectuării unei cercetări prealabile, aşa încât criticile aduse actului administrativ sunt, sub acest aspect, neîntemeiate. Tot astfel, trebuie calificată şi susţinerea privind nemotivarea ordinului, ordin care răspunde cerinţelor de legalitate şi cuprinde suficiente elemente pentru a permite persoanei vizate să cunoască şi să evalueze temeiurile sale.

Prima instanţă a apreciat şi că nu a operat decăderea pârâtei din dreptul de a propune sancţiunea, termenul de 6 luni curgând de la rămânerea definitivă a raportului de evaluare, sancţiune aplicată în urma sesizării persoanei competente de către comisia de disciplină din cadrul pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art.20 din Legea nr.554/2004 şi critici încadrate în prevederile art.488 alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă. În esenţă, s-a susţinut că:

- a fost soluţionat greşit raportul dintre Legea nr.176/2010 şi Legea nr.188/1999, reţinându-se că cea dintâi are valoare de normă specială, deşi art.25 alin.3 din aceasta trimite în mod expres la Legea nr.188/1999, act normativ care, sub aspectul aplicării sancţiunii, respectiv a răspunderii disciplinare, are valoarea unei norme speciale. Aprecierea se impune şi pentru că Legea nr.176/2010 nu stabileşte sancţiunea, ci trimite la o reglementare aplicabilă, care are valoare de normă specială;

- instanţa a nesocotit dispoziţiile art.22, art.25 şi art.26 alin.1 lit.j) din Legea nr.176/2010, printr-o interpretare străină raţiunilor legiuitorului, făcând o distincţie de regim juridic între situaţia contestării şi cea a necontestării raportului de evaluare întocmit de către A.N.I. Urmând raţionamentul instanţei s-ar ajunge la concluzia că A.N.I. nu mai are temei pentru sesizarea organelor de disciplină, atunci când raportul de evaluare a fost contestat. Or, în cauză, o astfel de sesizare s-a formulat.

Textele invocate drept cauză a cererii de chemare în judecată determină aprecierea potrivit căreia faptele constatate de A.N.I. sunt, fie temei pentru eliberarea din funcţie, fie abatere disciplinară. De altfel, şi Legea nr.188/1999, califică nerespectarea regulilor privind incompatibilitatea şi conflictul de interese drept abatere disciplinară care, trebuie sancţionată conform reglementării aplicabile fiecărei funcţii.

În cazul funcţionarilor publici fapta raportat la care s-a constatat starea de conflict de interese nu poate constitui decât abatere disciplinară care se cercetează de comisia specială şi se

128

poate ajunge la aplicarea unei sancţiuni, cu respectarea însă a dispoziţiilor H.G. nr.1344/2007 şi Ordinului nr.2217/2013.

- se impunea ca instanţa să reţină decăderea pârâtei din dreptul de a mai emite ordinul, câtă vreme de la data pronunţării sentinţei nr.67/F-Cont/06.03.2013 a curs un termen mai mare de 6 luni, termen impus de dispoziţiile art.26 alin.3 din Legea nr.176/2010, date fiind şi prevederile art.377 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă de la 1865;

- art.99 din Legea nr.188/1999 reglementează expres şi limitativ cazurile pentru care se dispune eliberarea din funcţie, precum şi persoanele care au competenţa de a dispune o astfel de măsură. Deşi nemotivat ordinul atacat pare să aibă în vedere un motiv imputabil reclamantului şi acesta este un altul decât incompetenţa, câtă vreme în perioada 2010-2013 reclamantul a primit calificativul de „foarte bine”. În această enumerare nu se regăsesc solicitarea A.N.I. şi nici conflictul de interese;

- potrivit art.50 alin.3 din HG nr.1344/2007 şi art.18 alin.2 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.2217/2013, actul administrativ de sancţionare trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, elemente ce nu se regăsesc în ordinul contestat. Aceeaşi sancţiune este stabilită prin hotărârea de Guvern şi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a anexa actului administrativ raportul comisiei de disciplină;

- legea privind statutul funcţionarilor publici prevede obligativitatea unei cercetări prealabile, cercetare care are ca scop respectarea dreptului la apărare şi care, în cauză, nu s-a realizat;

- nu se regăseşte în cauză niciuna din situaţiile la care se referă art.101 alin.1 din Legea nr.188/1999;

- au fost încălcate normele de drept material cuprinse în dispoziţiile art.1 şi 8 din Legea nr.554/2004 prin aceea că încetarea raporturilor de serviciu a fost dispusă în condiţii neclare, cu consecinţe incerte asupra carierei profesionale şi asupra drepturilor dobândite pe parcursul acesteia, drepturi ce depind de caracterul imputabil sau neimputabil al eliberării din funcţie.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat instanţei să dispună anularea Ordinului nr.1492 emisă de pârâtă la 13 august 2014, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară şi reparării pagubei prin obligarea la plata despăgubirilor reprezentând drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate, precum şi toate celelalte drepturi de care a fost lipsit, inclusiv cele de asigurări sociale, începând cu 01.09.2014 şi până la reluarea raporturilor de serviciu.

Prin cererea din 15.12.2015 reclamantul a precizat întinderea despăgubirilor la suma de 137.813 lei, despăgubiri

129

calculate până la 30.09.2015, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, menţinându-şi pretenţiile în continuare până la reluarea raporturilor de serviciu.

Ordinul contestat a fost emis, aşa cum se precizează în cuprinsul său, în conformitate cu prevederile art.25 alin.3 din Legea nr.176/2010, respectiv a faptului că în urma cercetării judecătoreşti a fost menţinut raportul de evaluare, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, prin care se constata existenţa unui conflict de interese cu privire la persoana reclamantului aşa cum rezultă şi din răspunsul dat de pârâtă recursului graţios exercitat de către reclamant.

Prin acelaşi răspuns s-a susţinut punctul de vedere, însuşit de altfel de către instanţă de fond, potrivit căruia în situaţia în care raportul de evaluare este contestat, iar în urma cercetării judecătoreşti este menţinută constatarea stării de conflict de interese, nu mai există temei legal pentru demararea procedurii de cercetare administrativă în cadrul comisiei de disciplină constituită la nivelul A.N.A.F.

Aceasta este, în esenţă, prima chestiune ce se impune a fi cenzurată de către instanţă, dat fiind că, de modul în care ea este rezolvată, depinde verificarea sau nu a celorlalte critici invocate de către reclamant în cererea de chemare în judecată şi în prezenta cale de atac. Aprecierea este susţinut de faptul că în situaţia în care se reţine un alt punct de vedere decât cel împărtăşit de către pârâtă şi prima instanţă, urmează a se verifica parcurgerea sau nu a procedurii administrative de către comisia de disciplină, procedură la care trimit dispoziţiile art.78 alin.3 din Legea nr.188/1999 şi HG nr.1344/2007.

Astfel, este real că potrivit art.25 din Legea nr.176/2010 „(3) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective.”

Textul reglementează, aşadar, ca posibile efecte ale constatării stării de incompatibilitate sau de conflict de interese eliberarea din funcţie „ori, după caz,”, aprecierea faptei, ca fiind abatere disciplinară şi sancţionarea ei potrivit dispoziţiilor legale aplicabile.

În economia Legii nr.176/2010, precum şi a celorlalte acte normative incidente, nu există o distincţie expresă pe care legiuitorul să o fi făcut între situaţia contestării sau necontestării raportului de evaluare întocmit de către A.N.I., în planul sancţiunii aplicabile, iar interpretarea în sensul unei astfel de diferenţieri nu poate pleca decât de la aprecierea că prin verificarea efectuată cu ocazia soluţionării unei contestaţii instanţa se pronunţă nu doar asupra

130

existenţei conflictului de interese (cum este cazul în speţă), ci şi asupra sancţiunii disciplinare ce se cuvine a fi aplicată, sancţiune ce se determină însă raportat la mai multe elemente implicate de raportul de serviciu.

De principiu, o astfel de premisă nu poate fi acceptată, nu doar pentru că ea nesocoteşte principii şi competenţe pe care legiuitorul român le-a introdus în cele două materii, dar şi pentru că încetarea unor raporturi de serviciu nu are în reglementarea analizată valoarea unei sancţiuni complementare, iar dreptul la apărare al persoanei vizate a fost exercitat numai în planul verificării conflictului de interese.

Dincolo de principii, în mod neîndoielnic textul trimite la două situaţii distincte, cea în care fapta poate constitui abatere disciplinară datorită naturii raporturilor juridice în care se află persoana care a săvârşit-o şi cea în care nu poate primi o astfel de calificare întrucât funcţia ocupată nu implică o astfel de răspundere (este situaţia, de exemplu, a funcţiilor eligibile).

Atunci când însă persoana se află în raporturi juridice care implică răspunderea disciplinară, menţinerea raportului de evaluare privind conflictul de interese are drept consecinţă cercetarea faptei ca abatere disciplinară şi sancţionarea ei în coordonatele stabilite de lege pentru aceasta.

În aceste condiţii trimiterea pe care textul precitat o face la reglementările aplicabile funcţiei sau activităţii respective transferă caracterul special al răspunderii către actului normativ în care se regăseşte o astfel de reglementare şi care, în cauză, este Legea nr.188/1999.

Aprecierea de mai sus este susţinută nu doar de norma legală enunţată, dar şi de celelalte dispoziţii legale care vin să realizeze o reglementare coerentă a situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, urmează a fi observate şi dispoziţiile art. 26 din Legea nr.176/2010 potrivit cărora „(1) Agenţia va comunica raportul de evaluare, după cum urmează: … j) pentru funcţionarii publici - comisiei de disciplină sau consiliului de disciplină, care propune autorităţii prevăzute de lege aplicarea unei sancţiuni, potrivit legii; (…) (3) Prin derogare de la dispoziţiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunea poate fi aplicată în termen de cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, potrivit prevederilor legale. În cazul în care cauza de incompatibilitate a încetat înainte de sesizarea Agenţiei, sancţiunea disciplinară poate fi aplicată în termen de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, dacă legea nu dispune altfel."

Aşadar, pentru situaţia contestării raportului, textul impune în sarcina A.N.I. obligaţia de sesizare a comisiei de disciplină pentru funcţionarii publici care au săvârşit fapte de natura celor

131

reţinute în raportul de evaluare, or, o astfel de sesizare devine nejustificată în măsura în care nu ar fi urmată de cercetarea administrativă pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

Textul nu este contrazis de prevederile art.22 din acelaşi act normativ, prevederi în care legiuitorul a reglementat termenele şi demersurile pe care A.N.I. le face după expirarea termenului de contestare a raportului de evaluare şi în absenţa unei astfel de proceduri, demersuri printre care se numără şi cel de declanşarea a procedurii disciplinare.

Cele două texte sunt distincte, nu conţin o dublă reglementare, iar art.26 nu este o reluare a dispoziţiilor art.22 din Lega nr.176/2010, referitoare la sesizarea comisiei de disciplină. Din coroborarea lor rezultă în mod neîndoielnic că şi în situaţia contestării şi în situaţia necontestării raportului de evaluare A.N.I. are obligaţia sesizării comisiei de disciplină, sesizare care însă se face în termene ce curg de la momente diferite.

Această interpretare se impune şi în raport de prevederile Legii nr.188/1999, lege ce constituie reglementarea aplicabilă la care trimite art.25 alin.3 din Legea nr.176/2010, şi se impune a fi reţinute dispoziţiile art.77 alin.2 lit.j) potrivit cărora „Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: (…) j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;”, precum şi dispoziţiile art.101 potrivit cărora „(1) Destituirea din funcţia publică se dispune, în condiţiile art. 78, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri: a) pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave; b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.”

Încetarea raporturilor de serviciu în condiţiile Legii privind Statutul Funcţionarului Public se face, fie în conformitate cu dispoziţiile art.99, fie cele ale art.101 precitate. Niciuna din aceste prevederi legale nu legiferează eliberarea sau destituirea din funcţia publică pentru săvârşirea faptei de conflict de interese, fără ca aceasta să fie tratată ca o abatere disciplinară. Situaţia la care se referă lit.b) a art.101 din lege nu are în vedere conflictul de interese, ci numai starea de incompatibilitate, cu circumstanţierea însă şi a acesteia. Conflictul de interese poate fi asimilat unei fapte de natura celei la care se referă lit.a) a textului, deci o abatere disciplinară gravă sau mai puţin gravă, aspect ce urmează să fie însă verificat de către comisia de disciplină, cea care, după parcurgerea procedurii, face propunerea de sancţionare către persoana competentă.

132

Din ansamblul acestor dispoziţii legale se apreciază că se impune concluzia potrivit căreia conflictul de interese în care se află un funcţionar public constituie abatere disciplinară şi temei al răspunderii de această natură, fiind posibilă aplicarea unei sancţiuni, cu respectarea însă a reglementărilor speciale, respectiv cele din Legea nr.188/1999, HG nr.1344/2007 şi Ordinul nr.2217/2013.

În cauză o astfel de procedură administrativă nu a fost parcursă de către pârâtă, deşi în sesizarea pe care A.N.I. a adresat-o comisiei de disciplină s-au făcut referiri exprese la conflictul de interese ca abatere disciplinară.

Neparcurgerea procedurii administrative, cu toate etapele prevăzute pentru aceasta, este confirmată în mod implicit de către pârâtă prin susţinerea din întâmpinare potrivit căreia cercetarea disciplinară nu se impunea în cauză.

Or, potrivit dispoziţiilor art.78 alin.3 din Legea nr.188/1991 „Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.”. Sancţiunea nulităţii la care se referă textul nu poate privi decât actul administrativ emis fără parcurgerea procedurii administrative, sancţiune ce se impune şi în cauză ca efect al nesocotirii dreptului la apărare şi a dispoziţiilor legale privind cercetarea prealabilă a faptei prin prisma caracterului său de abatere disciplinară.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că este întemeiată calea de atac, precum şi pretenţia privind nulitatea ordinului nr.2492 emis de A.N.A.F. la 13 august 2014, aşa încât, în baza art.1 şi 18 alin.1 din Legea nr.554/2004, urmează a se dispune anularea lui şi reintegrarea reclamantului pe funcţia publică din care a fost eliberat.

În conformitate cu alin.3 din art.18 al legii, urmează ca pârâta să fie obligată şi la plata despăgubirilor morale solicitate, respectiv la îndemnizarea prejudiciului încercat de reclamant începând cu data de 01.09.2014 şi până la reluarea raporturilor de serviciu.

În ceea ce priveşte aceste despăgubiri materiale ele urmează a fi cuantificate la momentul încetării acţiunii prejudiciabile, reţinând că suma solicitată prin precizarea la cererea de chemare în judecată acoperă dauna încercată până la 30 septembrie 2015 (aşa cum a fost determinată prin raportul de expertiză contabilă), fără ca această limită de timp să coincidă cu momentul reluării raporturilor de serviciu.

Dincolo de acest aspect reluarea raporturilor de serviciu presupune nu doar plata drepturilor salariale de care reclamantul a fost lipsit, dar şi reactivarea unor drepturi - cărora le corespund

133

obligaţii în sarcina pârâtei - în strânsă dependenţă cu calitatea de funcţionar public, în planul asigurărilor sociale.

Concluzionând în sensul că reclamantul este îndreptăţit la indemnizarea prejudiciului material încercat ca urmare a emiterii actului administrativ a cărui anulare urmează a se dispune, va fi admisă şi cererea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, precum şi celelalte drepturi de care acesta a fost lipsit.

Reţinând temeinicia criticilor analizate şi caracterul superfluu al verificării celorlalte motive de recurs, în baza art.496 şi art.498 din Codul de procedură civilă, a fost admisă calea de atac, casată sentinţa şi, în rejudecare, admisă cererea de chemare în judecată.

5. Modul de încadrare în categoria deficienţei funcţionale grave care să necesite asistent personal.

Ordinul nr. MMFES 762/1.992/2007

Din motivele de recurs rezultă că se susţine greşita evaluare a stării de sănătate, stabilirea unui diagnostic fiind necesar a se realiza pe fondul unei opriri a administrării medicamentelor.

Curtea a reţinut însă, pe de o parte, că în contestaţia iniţială adresată instanţei nu se critică asemenea aspecte, iar pe de altă parte, că în procedura de faţă este posibilă numai analizarea încadrării în gradul de handicap faţă de documentele medicale întocmite, iar nu o expertizare medicală.

Ca atare, nu se poate reţine că situaţia reclamantei, relevată de actele medicale, ar putea determina o încadrare în deficienţă funcţională gravă, criteriile medico-psiho-sociale reglementate în ordin fiind obligatorii, modul de încadrare în categoria deficienţei funcţionale ţinând de valorile impuse prin lege, care nu pot fi modificate, ci numai constatate şi analizate de către instanţă.

Aşa cum a reţinut şi tribunalul, faptul că reclamanta are nevoie de ajutor permanent, aspect relevat de înscrisurile aflate la dosar, nu determină automat încadrarea în prevederile Ordinului nr. 762/1.992/2007 la deficienţa funcţională gravă care să necesite asistent personal, atare încadrare fiind condiţionată şi de limitele scorurilor MMSE şi GAFS, care nu sunt lăsate de lege la aprecierea instanţei.

(Decizia nr. 1450/R-CONT/ 20 Octombrie 2016)

134

Prin cererea formulată la data de 24.07.2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 3409/109/2015, reclamanta AV a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Superioara de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap şi Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap Argeş anularea Deciziei nr. 808/5.02.2015.

Pârâta Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap Argeş a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive, faţă de împrejurarea că reclamanta a înţeles să conteste Decizia nr. 7288/13.05.2015 emisă de Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap – Bucureşti.

S-a mai invocat şi excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii cu motivarea că în faţa instanţei de contencios administrativ nu poate fi contestată decât decizia emisă de Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap.

La 25.11.2015 reclamanta a formulat cerere adiţională completatoare (f. 46 dosar fond), solicitând anularea atât a Certificatului nr. 808/5.02.2015, cât şi a Deciziei nr. 7288/13.05.2015.

Prin sentinţa nr. 389/18 Aprilie 2016 Tribunalul Argeş a respins excepţiile şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs AE pentru AV, solicitând admiterea acestuia.

Se arată că reclamanta are dreptul la asistent personal, boala psihică de care suferă nu-i permite să se îngrijească singură, necesitând prezenţa altei persoane pentru supraveghere, hrănire, ocrotire, întreţinere.

Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap Argeş nu a ţinut cont de boala de care suferă reclamanta, pe care familia nu a internat-o într-un azil de bătrâni sau într-un spital de boli psihice, îngrijind-o după posibilităţi.

Nu au fost luate în calcul evaluarea psihologică şi examenul psihiatric, reclamanta aflându-se permanent sub tratament cu antidepresive, datorită comportamentului agitat şi imprevizibil pe care îl are în lipsa administrării medicamentelor.

Pentru ca scorul GAFS să fie real, bolnava ar trebui examinată în lipsa medicamentelor, însă tratamentul nu poate fi întrerupt.

Fiica reclamantei şi-a afectat tot timpul îngrijirii bolnavei, ceea ce determină necesitatea recunoaşterii dreptului la asistent personal, din motive de siguranţă şi ocrotire, aşa cum rezultă şi din evaluările psihologice, în care se arată că reclamanta necesită ajutor şi supraveghere permanentă din partea aparţinătorilor.

Se solicită încadrarea corectă şi reală în gradul de handicap, ţinându-se seama de faptul că stabilirea unui diagnostic

135

precis şi real trebuie să se realizeze pe fondul opririi administrării calmantelor, niciuna din comisii neputând susţine că o boală psihică poate fi evaluată corect şi că evoluţia acesteia nu are un caracter agravant.

Se arată că faţă de lipsa de discernământ şi de starea precară a bolnavei nu s-a putut obţine o altă procură pentru susţinerea drepturilor sale sociale.

Au fost depuse la dosar: sentinţa atacată, actele contestate şi act de identitate al reclamantei.

Ministerul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice a formulat cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Dizabilităţi, faţă de prevederile O.U.G. nr. 40/2016 care a modificat Legea nr. 48/2006.

La 15.07.2016 au fost depuse la dosar: procura autentificată sub nr. 4828/18.12.2007, certificatul de deces AA.

Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Dizabilităţi – Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap Argeş a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La 14.09.2016 s-a formulat pentru reclamantă întâmpinare, în care se reiau aspectele din cererea de recurs, însoţită de actele atacate şi înscrisuri medicale.

La termenul din 20 octombrie 2016, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 Cod procedură civilă.

Faţă de situaţia specială în care se regăseşte reclamanta, pentru care nu s-a dovedit punerea sub interdicţie, văzând procura autentificată sub nr. 4828/18.12.2007 şi certificatul de deces depuse la filele 24-25 dosar recurs, analizând semnăturile de pe cererea de recurs, Curtea constată că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 486 alin. 1 lit. e) Cod procedură civilă.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma temeiurilor de drept aplicabile şi a criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Faţă de conţinutul cererii de recurs, în care nu se indică niciun temei de drept, văzând prevederile art. 489 rap. la art.22 Cod procedură civilă, Curtea reţine că motivele invocate de recurentă sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

136

greşită a normelor de drept material, în speţă, Ordinul MMFES şi MSP nr. 762/1.992/2007 şi Legea nr. 448/2006.

Curtea constată că prin Certificatul de încadrare în grad de handicap nr. 808/5.02.2015, reclamanta a fost încadrată în gradul de handicap „accentuat”, cu valabilitate permanentă.

Contestaţia formulată împotriva certificatului menţionat a fost respinsă prin Decizia nr. 7288/13.05.2015, în care s-a reţinut că au fost respectate criteriile medico-psihosociale aprobate prin Ordinul nr.762/1.992/2007.

Nemulţumirea reclamantei vizează gradul de handicap în care a fost încadrată, încadrare care, dacă ar fi schimbată în deficienţă funcţională gravă ar determina şi dreptul la un însoţitor personal.

Curtea constată că reclamanta a fost diagnosticată cu demenţă mixtă, tulburare afectivă organică, care, din perspectiva criteriilor medico-psiho-sociale reglementate în Ordinul nr. 762/1.992/2007 determină încadrarea în grad de handicap accentuat.

Astfel, potrivit Anexei I, cap. 1, pct. II din Ordinul nr. 762/1.992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap, la evaluarea persoanelor cu regresie (deteriorare) a funcţiilor intelectuale în vederea încadrării în grad de handicap se prevede că deficienţei accentuate îi corespunde un handicap accentuat, cu un scor MMSE 10 -14 şi un scor GAFS 31 -50.

Totodată, pentru deficienţa gravă căreia îi corespunde un handicap grav, scorul MMSE este mai mic sau egal cu 9. Scorul GAFS care se situează între 21 - 30 este fără asistent personal, iar scorul GAFS între 1 - 20 grav, cu asistent personal.

În documentarul de expertiză medicală a persoanelor cu handicap care necesită protecţie specială se reţine un diagnostic clinic ce susţine un handicap accentuat permanent, însă acestea vizează o afecţiune ortopedică care nu este în discuţie în raport de codul bolii reţinut în Certificatul nr. 808/2015.

Însă, reclamanta a fost diagnosticată şi cu demenţă mixtă, tulburare afectivă organică, în documentarul de evaluare a persoanelor cu handicap care necesită protecţie specială reţinându-se la gradul de handicap MMSE 11 puncte (f. 82 dosar fond).

Examenele psihologice relevă o boală care determină necesitatea ajutorului din partea altor persoane, ancheta socială arătând că bolnava depinde de alţii atât la prepararea hranei, cât şi la activităţile gospodăreşti, dar îşi poate aduce aminte instrucţiunile şi le poate îndeplini mai târziu.

În acest context, faţă de criteriile medico-psiho-sociale sus menţionate, rezultă că reclamanta are nevoie de sprijin în desfăşurarea activităţilor cotidiene, însă nu se încadrează în criteriile legale pentru a beneficia de asistent personal.

137

Din motivele de recurs rezultă că se susţine greşita evaluare a stării de sănătate, stabilirea unui diagnostic fiind necesar a se realiza pe fondul unei opriri a administrării medicamentelor.

Curtea reţine însă, pe de o parte, că în contestaţia iniţială adresată instanţei nu se critică asemenea aspecte, iar pe de altă parte, că în procedura de faţă este posibilă numai analizarea încadrării în gradul de handicap faţă de documentele medicale întocmite, iar nu o expertizare medicală.

Ca atare, nu se poate reţine că situaţia reclamantei, relevată de actele medicale, ar putea determina o încadrare în deficienţă funcţională gravă, criteriile medico-psiho-sociale reglementate în ordin fiind obligatorii, modul de încadrare în categoria deficienţei funcţionale ţinând de valorile impuse prin lege, care nu pot fi modificate, ci numai constatate şi analizate de către instanţă.

Aşa cum a reţinut şi tribunalul, faptul că reclamanta are nevoie de ajutor permanent, aspect relevat de înscrisurile aflate la dosar, nu determină automat încadrarea în prevederile Ordinului nr. 762/1.992/2007 la deficienţa funcţională gravă care să necesite asistent personal, atare încadrare fiind condiţionată şi de limitele scorurilor MMSE şi GAFS, care nu sunt lăsate de lege la aprecierea instanţei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, rap. la art. 8 din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins recursul ca nefondat.

6. Desfiinţarea hotărârii adunării creditorilorArt. 13-15 din Legea nr. 85/2006

Art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006

Conform art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006 hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată pentru nelegalitate la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze această în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

Pornind de la dispoziţiile legale enunţate, Curtea reține că prin acest articol se stabilesc nu doar persoanele care au legitimare procesuală activă în formularea cererii de anulare a hotărârii adunării creditorilor, ci şi limitele controlului ce urmează a fi efectuat de judecătorul sindic.

Astfel, desfiinţarea hotărârii adunării creditorilor poate interveni numai pentru motive de nelegalitate care vor fi apreciate în raport cu prevederile art. 13-15 din Legea nr. 85/2006.

138

În speţă, aşa cum corect a precizat şi prima instanţa, judecătorul sindic nu poate cenzura, în temeiul Legii nr. 85/2006, opțiunea creditorilor de a nu vota planul de reorganizare propus, cât vreme judecătorul analizează doar legalitatea unei hotărâri adoptate prin de adunarea generală a creditorilor.

(Decizia nr. 643/A-COM/14 Noiembrie 2016)

La data de 02.07.2015, DG ş.a. au formulat contestaţie împotriva procesului-verbal al Adunării Generale a Creditorilor încheiat la data de 26.06.2015 şi a Hotărârii Adunării creditorilor, solicitând desfiinţarea (anularea) acestora, în ceea ce priveşte respingerea planului de reorganizare.

În motivare se arată că planul de reorganizare propus de societatea debitoare SC S SRL indică perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului şi că atribuţiile judecătorului-sindic sunt mai extinse raportat la dispoziţiile art.101 alin.1 lit.E care prevăd că planul va fi confirmat doar dacă respectă şi prevederile art.95 din Legea insolvenţei.

În aceste condiţii, se arată că planul cuprinde elemente concrete care susţin ideea că, în baza planului de reorganizare propus de societatea debitoare, ar putea fi acoperite creanţele din tabel şi ar putea fi redresată activitatea debitoarei.

În continuare sunt invocate prevederile art.101 alin.1) lit.C şi art.101 alin.2) din Legea insolvenţei, în plan fiind menţionat faptul că plata creanţelor se va face din încasările din activitatea desfăşurată, o previziune viabilă în condiţiile economice actuale, cu precizarea că, în caz de faliment, creditorii chirografari nu ar primi nimic, iar celelalte categorii nu ar recupera integral creanţele, aşa cum prevede planul de reorganizare.

În final, se arată că, în cuprinsul procesului-verbal atacat se face referire la o altă societate comercială, informaţiile puse la dispoziţia creditorilor fiind astfel eronate, ceea ce a condus la exprimarea unui vot în necunoştinţă de cauză.

La data de 07.10.2015 a fost depusă o precizare a contestaţiei, menţionându-se faptul că societatea creditoare E SRL nu avea drept de vot în cadrul Adunării Generale a Creditorilor, întrucât s-a promovat cerere de revizuire a titlului de creanţă deţinut de către această creditoare, cerere înregistrată sub numărul 7525/288/2015 cu termen de judecată la data de 26.10.2015.

În cuprinsul cererii de revizuire s-a invocat împrejurarea că societatea creditoare nu a prestat niciun serviciu în favoarea debitoarei, din moment ce nu era autorizată să presteze asemenea

139

servicii silvice, astfel că, în mod ilegal şi în vederea fraudării debitoarei a reuşit să se înscrie la masa credală, folosindu-se de o hotărâre judecătorească obţinută prin inducerea în eroare a instanţei de judecată.

A fost ataşată cererea de revizuire în copie, autorizaţia 0265/05.04.2011 şi înscris „Informaţii dosar” obţinut din sistemul ECRIS al Judecătoriei Rm. Vâlcea.

La data de 13.01.2016, administratorul judiciar a depus un înscris din care rezultă soluţia adoptată în dosarul 7525/288/2015, instanţa respingând cererea de revizuire formulată de către societatea debitoare.

Prin sentinţa nr. 434/16.03.2016, Tribunalul Vâlcea a respins contestaţia, aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal nr.926/26.06.2015, în cadrul Adunării creditorilor convocată pentru votarea Planului de reorganizare propus de către debitoarea S SRL, creditorul bugetar DGRFP-AJFP Argeş a votat împotriva planului(în consecinţă, planul fiind respins de categoria creanţelor bugetare), iar din categoria creditorilor bugetari creditorii FNGCIMM SA, CEC Bank SA şi P au votat, de asemenea, împotriva planului propus. Creditorii chirografari DG ş.a. şi societatea M SRL au votat în favoarea planului de reorganizare propus de către debitoare. S-a reţinut că, având în vedere că au votat împotriva planului creditori chirografari care deţin 58,82% din creanţele prezente din această categorie, condiţii în care, faţă de dispoziţiile art.101 alin.1) din Legea 85/2006, s-a concluzionat că planul de reorganizare nu a fost votat de către adunarea creditorilor.

S-a mai constatat de instanța de fond că motivele de nelegalitate invocate de către cei trei creditori sunt legate de oportunitatea măsurilor de redresare menţionate în cuprinsul planului de reorganizare de către societatea debitoare, de menţionarea greşită în procesul-verbal a denumirii societăţii debitoare de către administratorul judiciar şi de contestarea calităţii de creditor chirografar a societăţii E CG SRL.

Raportat la primul motiv al contestaţiei, instanţa a reţinut că legiuitorul a reglementat atribuţiile judecătorului sindic în ceea ce priveşte confirmarea planului de reorganizare judiciară, prin prevederile art.101 din Legea nr.85/2006, din examinarea căruia a rezultat că judecătorul-sindic verifică respectarea prevederilor art.95 şi viabilitatea planului de reorganizare propus, aşa cum se susţine de către creditorii-contestatori, dar numai cu prilejul confirmării planului, iar nu în cadrul procesual propus de către cei trei creditori.

În ceea ce priveşte eroarea strecurată în Procesul-verbal nr.926/26.06.2015, judecătorul-sindic a observat că administratorul judiciar a menţionat că „La şedinţa participă creanţe reprezentând

140

70,33% din totalul creanţelor împotriva averii debitoarei SC T SRL.”, în loc de SC S SRL, eroare îndreptată ulterior, aşa cum rezultă din Procesul-verbal depus la dosar, la data de 29.06.2015. Această eroare nu afectează însă condiţiile de legalitate în care a avut loc procedura de votare a planului de reorganizare propus de către societatea debitoare. Cvorumul menţionat în procesul-verbal este cel real, la şedinţă participând creanţe reprezentând 70,33% din totalul creanţelor asupra averii debitoarei S SRL, cu respectarea prevederilor art.15 alin.1) din Lege, prevederi potrivit cărora „Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor asupra averii debitorului(…)”

În legătură cu ponderea voturilor exprimate în categoria creanţelor chirografare în favoarea planului de reorganizare, instanţa a constatat că această problemă constituie un aspect ce trebuie analizat de către instanţă tot cu prilejul confirmării planului de reorganizare, în conformitate cu dispoziţiile art.101 din Lege. Prin urmare, cele două proceduri – legalitatea adunării creditorilor, respectiv confirmarea planului de reorganizare – sunt etape distincte ale procedurii insolvenţei care, deşi sunt interdependente, nu se confundă, fiecare dintre acestea presupunând verificarea îndeplinirii unor condiţii distincte de legalitate.

Tribunalul a mai reţinut că ceea ce interesează pentru legalitatea hotărârii adunării generale este respectarea dispoziţiilor legii referitoare la convocarea şi desfăşurarea adunării creditorilor, precum şi la cvorumul necesar pentru adoptarea hotărârii, sediul materiei fiind art.100 din Legea 85/2006, completat cu dispoziţiile generale ale art. 13-15 din lege. Pentru confirmarea planului, una dintre condiţiile care trebuie verificată este cea referitoare la votarea acestuia, la care se adaugă şi celelalte condiţii prevăzute la art. 101 din lege, cele două motive invocate de către creditorii-contestatori în susţinerea contestaţiei şi examinate anterior, înscriindu-se între acestea.

Judecătorul-sindic a concluzionat, reţinând că, având în vedere această succesiune de etape, criticile vizând viabilitatea planului de reorganizare şi votarea planului trebuie valorificate în cadrul procesual al confirmării de către judecătorul-sindic a planului de reorganizare.

Împotriva acestei sentinţe, DG ş.a. au formulat apel, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Judecătorul-sindic în considerentele sentinţei nu a

141

analizat motivele invocate de contestatori şi nu a dat eficiență înscrisurilor întocmite pro causa de intimaţii-pârâţi, ceea ce determină imposibilitatea controlului judiciar şi nulitatea hotărârii.

Dispoziţia legală prin care s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, a fost edictată în scopul de a asigura o bună administrare a justiţiei, de a întări încrederea justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi de a da posibilitatea instanţelor superioare să exercite controlul judiciar.

În jurisprudenţă, nemotivarea hotărârii a fost asimilată unei soluţionări a procesului fără a se intra în judecata fondului, de natură să justifice anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Pe fondul cauzei, se susţine că în mod eronat a respins instanţa de fond contestaţia, ca neîntemeiată, întrucât, aşa cum s-a arătat prin cererea introductivă, planul propus de SC S SRL indică perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.

Privind planul prin perspectiva cerinţelor art. 95 din Legea nr.85/2006, rezultă că planul cuprinde elemente concrete care să susţină ideea că în baza acestui plan de reorganizare ar putea fi acoperite creanţele din tabel şi ar putea fi redresată activitatea debitoarei.

În cuprinsul procesului - verbal atacat se face referire la o altă societate, informaţiile puse la dispoziţie de administratorul judiciar fiind eronate şi conducând la exprimarea unui vot în necunoştinţă de cauză. Ulterior, s-a întocmit de către lichidatorul judiciar un proces - verbal prin care a susţinut că a îndreptat eroarea materială, însă acest înscris a fost întocmit pro causa. Astfel, nu s-a făcut o informare reală a creditorilor societăţii, aceştia fiind puşi în imposibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere în cunoştinţă de cauză şi de a da un vot care are la bază o informaţie corectă şi concisă.

De asemenea, susţin apelanţii, SC ECG SRL nu avea drept de vot în adunarea generală a creditorilor, astfel că procesul - verbal al adunării generale a creditorilor încheiat la data de 26.06.2015 şi Hotărârea adunării creditorilor sunt lovite de nulitate absolută.

SC E CG SRL, în mod vădit ilegal şi în vederea fraudării apelanţilor şi a societăţii S SRL a reuşit să se înscrie la masa credală folosindu-se ode o hotărâre judecătorească obţinută prin inducerea în eroare a magistraţilor, deoarece această societate nu a prestat niciun fel de serviciu către contestatori.

Cvorumul menţionat în cuprinsul procesului - verbal atacat nu este real, întrucât, în urma demersurilor efectuate, creanţele reţinute la masa credală au fost modificate şi, implicit, şi drepturile titularilor de creanţe.

142

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată următoarele:

În ce privește critica de apel privind nemotivarea hotărârii instanței de fond Curtea reține că hotărârea criticată respectă exigențele prevăzute de art.425 C.proc.civ. în condițiile în care s-a răspuns argumentat de instanța de fond la fiecare din motivele de nelegalitate invocate de către contestatori.

În ce privește critica privind greșita aplicare a legii Curtea reține că este de asemenea neîntemeiată.

Conform art. 14 alin. 7 din Legea nr. 85/2006 hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată pentru nelegalitate la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze această în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

Pornind de la dispoziţiile legale enunţate, Curtea reține că prin acest articol se stabilesc nu doar persoanele care au legitimare procesuală activă în formularea cererii de anulare a hotărârii adunării creditorilor, ci şi limitele controlului ce urmează a fi efectuat de judecătorul sindic.

Astfel, desfiinţarea hotărârii adunării creditorilor poate interveni numai pentru motive de nelegalitate care vor fi apreciate în raport cu prevederile art. 13-15 din Legea nr. 85/2006.

În speţă, aşa cum corect a precizat şi prima instanţa, judecătorul sindic nu poate cenzura, în temeiul Legii nr. 85/2006, opțiunea creditorilor de a nu vota planul de reorganizare propus, cât vreme judecătorul analizează doar legalitatea unei hotărâri adoptate prin de adunarea generală a creditorilor.

În ce privește cadrul procesual pentru analiza încălcării unor dispoziții legale cu ocazia aprobării/respingerii unui plan de reorganizare de către adunarea creditorilor conform art.99 si 100 din Legea nr.85/2006, în mod corect s-a reținut că acestea pot fi invocate în caz de respingere a planului prin intermediul căi de atac ce se va exercita împotriva hotărârii prin care se dispune intrarea în faliment în condițiile art.107 alin (1) lit.A c) din Legea nr.85/2006.

De astfel este de constatat că creditorul DG a exercitat o astfel de cale de atac specială prin care a invocate inclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii adunării creditorilor din data de 26 mai 2015, respectiv apelul împotriva sentinței civile nr.435/16.03.2016 a Tribunalului specializat Argeș, prin care s-a dispus începerea procedurii falimentului, cale de atac care a fost respinsă prin decizia civilă nr.520/22.09.2016 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosarul nr3779/90/2013/a10.

143

Or, raportat la această hotărâre Curtea reține că participanții la procedură nu mai pot repune în discuție aspectele tranșate raportat la dispozițiile art.431 C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 NCPC, Curtea a respins apelul ca nefondat.

7. Compunerea completului de judecată în cazul conflictelor de muncă. Calea de atac în astfel de litigii.

Art.266 din Codul munciiArt.55 din Legea nr.304/2004Art.214 din Legea nr.62/2011

Pentru aceste considerente se apreciază că litigiul dedus judecăţii este un litigiu de muncă, raportat şi la dispoziţiile art.266 din Codul muncii şi, pe cale de consecinţă, compunerea completului de judecată este cea la care se referă art.55 din Legea nr.304/2004, respectiv un judecător şi doi asistenţi judiciari.

Respectarea compunerii completului de judecată este obligatorie având în vedere raţiunile pentru care în materia conflictelor de muncă şi de asigurări sociale s-a derogat de la norma de drept comun şi, mai mult, judecarea cauzei cu respectarea normelor precitate are consecinţe şi asupra căii de atac pe care partea nemulţumită de hotărârea pronunţată o poate exercita.

Potrivit art.214 din Legea nr.62/2011, calea de atac în astfel de litigii este apelul şi nu recursul, apel în care partea are posibilitatea să formuleze critici de natură să devolueze fondul, nefiind supusă restricţiilor la care se referă art.488 din Codul de procedură civilă la care se raportează art.20 din Legea nr.554/2004.

(Decizia nr. 1509/R-CONT/02 Noiembrie 2016)

Prin sentinţa civilă nr.319 pronunţată de Tribunalul Argeş la 4 aprilie 2016 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul DI în contradictoriu c u pârâta Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA – Direcţia Silvică Argeş.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că încetarea contractului de muncă al reclamantului a avut loc la momentul emiterii deciziei de pensionare pe caz de boală, respectiv septembrie 2012, moment de la care acesta beneficia de drepturile la care se referă art.172 din Contractul colectiv de muncă 2012-2014 şi care trebuiau valorificate într-un termen de 15 zile.

Faptul că în septembrie 2015 reclamantul s-a pensionat pentru limită de vârstă nu îl pune în situaţia de a beneficia de

144

drepturile menţionate în Contractul colectiv 2015-2017, deoarece nu mai avea calitatea de salariat la momentul emiterii acestei din urmă decizii.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul, pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod de procedură civilă susținând, în esenţă, următoarele:

- prin decizia de pensionare pe caz de boală, reclamantul nu a avut tranşată situaţia încetări oricăror raporturi de muncă prin pensionare, de vreme ce decizia medicală era revizuibilă şi până la împlinirea vârstei de 65 ani exista posibilitatea de a lucra cu normă redusă. Art.173 din Contractul colectiv de muncă nu menţionează pierderea dreptului de a beneficia de sumele compensatorii în situaţia pensionării pentru limită de vârstă, ceea ce presupune că reclamantul a continuat să menţină acest drept;

- decizia prin care au fost tranşate definitiv aspectele privind pensionarea reclamantului este cea din 19 septembrie 2015 şi în raport de aceasta se discută dreptul la cele 10 salarii compensatorii menţionate în Contractul colectiv de muncă 2015-2017, reţinând că recurentul a făcut dovada unei vechimi de peste 35 de ani în unităţi silvice;

- instanţa nu a clarificat natura juridică a termenului de 15 zile menţionat în Contractul colectiv de muncă 2012-2014, contract care de altfel nu era aplicabil în cauză.

La dosar s-a depus întâmpinare de către pârâta-intimată, iar recurentul a formulat precizări şi clarificări ale motivelor de recurs.

Examinând calea de atac se apreciază că ea se impune a fi admisă pentru un aspect de ordine publică pus în discuţie din oficiu de către instanţă şi care face inutilă cercetarea aspectelor deduse judecăţii de către părţi.

Astfel, în discuţia părţilor s-a pus natura juridică a litigiului şi în raport de aceasta greşita compunere a completului de judecată, motiv de nelegalitate la care se referă dispoziţiile art.488 alin.1 pct.1 din Codul de procedură civilă.

Sub un prim aspect se apreciază că motivul de nelegalitate la care se referă pct.1 al art.488 din legea de procedură este distinct de cel menţionat la pct.3, referitor la încălcarea competenţei de ordine publică, care poate fi valorificat numai în măsura în care excepţia a fost invocată în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte greşita compunere a instanţei de judecată legiuitorul nu a înţeles să condiţioneze valorificarea acestei critici de invocarea nelegalităţii într-un anumit termen şi având în vedere că alcătuirea instanţei şi în mod special a completului de judecată constituie aspecte de ordine publică se apreciază că ele pot fi invocate din oficiu de către instanţă, în condiţiile art.489 alin.3 din Codul de procedură civilă.

145

Stabilirea compunerii completului de judecată nu poate fi făcută decât în raport de determinarea naturii juridice a litigiului, aspect de natură să determine şi căile de atac pe care părţile le pot valorifica.

Sub acest aspect se impune să se reţină că pretenţiile reclamantului privesc neacordarea de către pârâtă a 10 salarii compensatorii, drept ce îşi are temeiul în dispoziţiile Contractului colectiv de muncă. Celelalte pretenţii din cererea de chemare în judecată, respectiv anularea adreselor prin care pârâta comunica refuzul de plată, refuz exprimat în calitatea sa de angajator, actualizarea sumei şi plata dobânzii legale, ca de altfel şi a daunelor cominatorii, constituie cereri accesorii, faţă de pretenţia principală, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art.39 alin.4 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, ceea ce se încearcă a se valorifica în principal de către reclamant este dreptul la plata unor sume compensatorii recunoscute de Contractul colectiv de muncă cu ocazia ieşirii la pensie a foştilor salariaţi ai Regii Naţionale a Pădurilor.

Este real că potrivit art.58 din OUG nr.59/2000 „(1) Personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel.”,normă în raport de care se poate susţine natura de contencios administrativ a litigiilor privind raporturile de muncă ale personalului silvic.

În cauză se apreciază însă că reclamantul doreşte să valorifice un drept ce nu-şi găseşte suportul decât în Contractul colectiv de muncă (fiind fără relevanţă pentru stabilirea naturii juridice dacă este vorba de contractul pentru anii 2012-2014 sau cel aferent anilor 2015-2017). Or, în absenţa unor reglementări ale dreptului dedus judecăţii în Legea nr.188/1999, ca act normativ de drept comun în materia exercitării unor activităţi de interes public şi chiar în OUG nr.59/2000, se impune aprecierea că natura juridică a litigiului se stabileşte în raport de izvorul dreptului ce constituie obiectul dedus judecăţii. Un astfel de izvor este Contractul colectiv de muncă şi legislaţia muncii, legislaţie ce se aplică în completarea dispoziţiilor Legii nr.188/1999.

Potrivit dispoziţiilor art.278 alin.2 din Legea nr.53/2003 „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.”

Textul recunoaşte valoarea de drept comun a legislaţiei muncii chiar în absenţa unui contract individual de muncă, impunându-se cu atât mai mult în situaţia în care există un astfel de

146

contract, iar norma specială a Legii nr.188/1999 şi a OUG nr.59/2000 nu conţine reglementări proprii în materia dedusă judecăţii.

În această ordine de idei se impune a fi observată şi soluţia pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii (Decizia nr.3/2014) care a reţinut posibilitatea derogării de la dispoziţiile art.58 din OUG nr.59/2000, în cazul răspunderii patrimoniale a personalului silvic, acordând prioritate dreptului comun şi caracterizând litigiul ca având natura unui contencios social şi nu administrativ.

Pentru aceste considerente se apreciază că litigiul dedus judecăţii este un litigiu de muncă, raportat şi la dispoziţiile art.266 din Codul muncii şi, pe cale de consecinţă, compunerea completului de judecată este cea la care se referă art.55 din Legea nr.304/2004, respectiv un judecător şi doi asistenţi judiciari.

Respectarea compunerii completului de judecată este obligatorie având în vedere raţiunile pentru care în materia conflictelor de muncă şi de asigurări sociale s-a derogat de la norma de drept comun şi, mai mult, judecarea cauzei cu respectarea normelor precitate are consecinţe şi asupra căii de atac pe care partea nemulţumită de hotărârea pronunţată o poate exercita.

Potrivit art.214 din Legea nr.62/2011, calea de atac în astfel de litigii este apelul şi nu recursul, apel în care partea are posibilitatea să formuleze critici de natură să devolueze fondul, nefiind supusă restricţiilor la care se referă art.488 din Codul de procedură civilă la care se raportează art.20 din Legea nr.554/2004.

Concluzionând în sensul că litigiul dedus judecăţii se supune jurisdicţiei muncii şi că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea normelor privind compunerea completului de judecată, în baza art.496 şi art.498 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis calea de atac, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş – Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale, statuare în raport de care a devenit inutilă verificarea celorlalte susţineri ale părţilor.

8. Suspendarea provizorie a executării sentinţei.

Art.316 raportat la art.280 alin.5 Cod procedură civilă Art.403 alin.4 raportat la art.300 alin.3 Cod procedură

civilă

Totodată, potrivit art.316 Cod procedură civilă, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. Ca atare, instanţa poate dispune suspendarea provizorie a executării sentinţei, chiar înainte de primul termen de judecată şi chiar dacă dosarul nu

147

a fost înaintat instanţei de pentru soluţionarea căii de atac, potrivit art.316 Cod procedură civilă. În acest contest, Curtea constată că instanţa poate dispune suspendarea provizorie a executării sentinţei fără citarea părţilor, până la soluţionarea cereri de suspendare formulată împreună cu recursul.

Admisibilitatea cererii este condiţionată de depunerea cauţiunii prevăzută de art.403 alin.4 Cod procedură civilă, condiţie îndeplinită faţă de înscrisurile depuse la dosar recurs.

Măsura suspendării executării sentinţei, solicitată prin cerere, are caracter vremelnic în condiţiile în care, în temeiul art.403 alin.4 raportat la art.300 alin.3 Cod procedură civilă, produce efecte numai până la soluţionarea cererii de suspendare formulată odată cu recursul, aşa cum rezultă din dovada de la fila 10 dosar.

(Decizia nr.1531/R-CONT/03 Noiembrie 2016)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 13.10.2016, PEF a solicitat emiterea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună, fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a efectelor sentinţei nr.1274/06.10.2016 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1688/90/2009, prin care s-a dispus intrarea în faliment a societăţii debitoare CM SRL, până la soluţionarea cererii de suspendare formulată odată cu cererea de recurs, înregistrată la Tribunalul Vâlcea.

În motivare se arată că petentul are calitatea de creditor salariat al societăţii CM SRL conform Contractului individual de muncă din 09.02.2014, formulând recurs şi cerere de suspendare împotriva sentinţei nr.1274/06.10.2016, prin care s-a dispus trecerea societăţii la procedura falimentului.

Se susţine că sunt îndeplinite condiţiile art.997 Cod procedură civilă privind admisibilitatea cererii de ordonanţă preşedinţială, reclamantul susţinând aparenţa de drept în sensul textului, raportat la nelegalitatea sentinţei menţionate.

Procedura de citare a creditorilor nu a fost legal îndeplinită pentru termenul din 6 octombrie 2016 şi nici pentru termenele anterioare, când s-a pus în discuţie cererea formulată de creditorul bugetar pentru trecerea la faliment. La 26 mai 2016, faţă de cererea depusă de creditorul bugetar, întemeiată pe art.47 alin.5 şi art.105 din Legea nr.85/2006, după ce a declarat închise dezbaterile, instanţa a dispus amânarea pronunţării pentru 30 iunie 2016, dată la care a dispus repunerea cauzei pe rol, stabilind termen la 6 octombrie 2016. Pentru acesta din urmă nu a fost însă îndeplinită procedura de citare, conform art.149 din Legea nr.85/2006 raportat la art.153 Cod procedură civilă, deoarece la repunerea cauzei pe rol instanţa este obligată să dispună citarea părţilor întrucât acestea nu mai aveau termen în cunoştinţă.

148

A fost încălcat principiul contradictorialităţii recunoscut şi în procedura insolvenţei, cu atât mai mult cu cât soluţionarea cererii prevăzute de art.105 din Legea nr.85/2006 nu presupune un cadru procesual restrâns, care să se limiteze doar la citarea petentului, a debitorului – prin administrator special şi a administratorului judiciar.

Intrarea în faliment este o măsură care vizează toţi creditorii, astfel că cererea trebuia pusă în discuţie tuturor părţilor în procedură.

De asemenea, lipsa procedurii de citare conform Codului de procedură civilă şi prin B.P.I. nu a fost acoperită, întrucât nu a fost prezent sau reprezentat în instanţă la 06.10.2016.

Judecătorul-sindic nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes invocată de societatea A SRL, în întâmpinarea depusă pentru termenul din 23 iunie 2016.

A fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil deoarece instanţa avea obligaţia să analizeze în mod real şi serios toate aspectele pricinii, inclusiv existenţa interesului în formularea unei cereri în cadrul procedurii de insolvenţă.

Condiţiile de admisibilitate a cererii de trecere la faliment nu sunt îndeplinite faţă de dispoziţiile art.107 alin.1 lit.c) raportat la art.105 din Legea nr.85/2006, nefiind îndeplinite ipotezele prevăzute de text, de vreme ce debitoarea s-a conformat întocmai schimbărilor de structură şi măsurilor prevăzute prin plan, îndeplinind toate obligaţiile asumate în programul de plăţi, fiind acoperite toate creanţele prevăzute în acest act de procedură.

Nu se poate reţine nici că activitatea desfăşurată aduce pierderi averii debitoarei, în condiţiile în care în bilanţul din 31.12.2015 societatea a raportat profit.

Debitoarea este deţinătoarea unei Licenţe de exploatare nr.16507/31.07.2013, emisă potrivit Legii nr.85/2003, activitatea minieră desfăşurată fiind una complexă, care presupune, pentru obţinerea unor venituri din producţie, efectuarea unor cheltuieli aferente localizării, explorării, dezvoltării sau oricărei activităţi pregătitoare pentru exploatarea resurselor naturale.

Au fost efectuate plăţi către bugetul de stat, creditoarea bugetară învederând existenţa unei creanţe de 1.828.524 lei, reprezentând creanţă curentă născută în perioada de reorganizare, însă prin raportul de activitate depus de administratorul judiciar rezultă că au fost efectuate plăţi în contul acesteia, într-un total de 920.158 lei.

Pe de altă parte, în patrimoniul debitoarei nu există bunuri care să se poată valorifica, astfel că nu există un folos practic pentru A.J.F.P. Vâlcea să solicite trecerea la faliment.

149

Se susţine că cerinţa caracterului provizoriu al măsurii rezultă din efectele produse de aceasta până la momentul soluţionării cererii de suspendare, odată cu cererea de recurs.

Caracterul urgent al cererii rezultă din consecinţele pe care le poate produce intrarea în faliment asupra existenţei societăţii, cu atât mai mult cu cât debitoarea este deţinătoarea unei Licenţe de exploatare nr.16507/31.07.2013, emisă potrivit Legii nr.85/2003.

Neprejudecarea fondului, ca şi cerinţă de admisibilitate, este îndeplinită deoarece, numai în cadrul cererii de suspendare propriu-zisă instanţa are posibilitatea de a analiza condiţiile de formulare a acesteia, coroborându-le cu motivele de recurs.

În cadrul prezentei, faţă de caracterul urgent al procedurii, instanţa trebuie să aibă în vedere numai aspecte de suprafaţă ale speţei, fără să constate că în favoarea petentului există sau nu dreptul şi fără a analiza în profunzime toate criticile de fapt care urmează să fie analizate de instanţa de recurs.

Arată că a fost depusă cauţiune cu recipisa seria TA-3151996/11.10.2016, în drept fiind învederate prevederile art.997 rap.la art.450 Cod procedură civilă, coroborate cu Legea nr.85/2006.

În susţinerea cererii au fost depuse la dosar taxă de timbru, recipisă de consemnare a cauţiunii, cerere de recurs împotriva sentinţei nr.1274/2016, certificat emis în dosarul nr.1688/90/2009, extrase site Tribunalul Vâlcea şi BPI, cerere depusă de creditorul A SRL, balanţă sintetică de verificare la 31.12.2015, situaţia cărbunelui energetic extras şi vândut de debitoare în perioada 2010-2016, cererea de trecere la faliment depusă de creditorul bugetar şi situaţia datoriilor bugetare.

A fost ataşată sentinţa nr.1274/06.10.2016 a cărei suspendare provizorie se solicită.

Prealabil, Curtea constată că, faţă de temeiurile de drept invocate în cerere (art.280 Cod procedură civilă anterior, respectiv art.450 alin.5, art.997 şi art.999 alin.2 Cod procedură) se impune a se lămuri faptul că prezenta cerere se supune reglementării procedurale anterioare, respectiv Codul de procedură civilă de la 1865, având în vedere faptul că dosarul nr.1688/90/2009 este anterior datei de 15.02.2013, când au intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă şi Legea nr.76/2012, cu toate modificările determinate de acestea, inclusiv asupra Legii nr.85/2006.

Asupra cererii de suspendare provizorie, Curtea reţine că, potrivit art.8 alin.4 şi alin.5 lit.c) din Lega nr.85/2006, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii, prin derogare de la prevederile art.300 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs, însă aceste prevederi nu se aplică în cazul judecării recursului împotriva

150

sentinţei prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art. 107.

Prin urmare, sentinţa de trecere la faliment poate fi suspendată, dispoziţiile aplicabile fiind art.300 alin.2 şi alin.3 din Codul de procedură civilă anterior, prin trimiterea realizată de art.149 din Legea nr.85/2006.

Curtea reţine că, potrivit art.300 alin.2 Cod procedură civilă, la cerere, instanţa sesizată cu judecarea recursului, poate dispune motivat suspendarea executării hotărârii recurate. Art.300 alin.3 Cod procedură civilă, impunând condiţiile suspendării executării hotărârii atacate, referitoare la cauţiune şi procedura de judecată, arată că dispoziţiile art.403 alin.3 şi alin.4 Cod procedură civilă se aplică în mod corespunzător. Art.403 alin.4 Cod procedură civilă prevede că în cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 lei (RON) pentru cererile neevaluabile în bani.

Totodată, potrivit art.316 Cod procedură civilă, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. Ca atare, instanţa poate dispune suspendarea provizorie a executării sentinţei, chiar înainte de primul termen de judecată şi chiar dacă dosarul nu a fost înaintat instanţei de pentru soluţionarea căii de atac, potrivit art.316 raportat la art.280 alin.5 Cod procedură civilă. În acest contest, Curtea constată că instanţa poate dispune suspendarea provizorie a executării sentinţei fără citarea părţilor, până la soluţionarea cereri de suspendare formulată împreună cu recursul.

Admisibilitatea cererii este condiţionată de depunerea cauţiunii prevăzută de art.403 alin.4 Cod procedură civilă, condiţie îndeplinită faţă de înscrisurile depuse la dosar recurs.

Măsura suspendării executării sentinţei, solicitată prin cerere, are caracter vremelnic în condiţiile în care, în temeiul art.403 alin.4 raportat la art.300 alin.3 Cod procedură civilă, produce efecte numai până la soluţionarea cererii de suspendare formulată odată cu recursul, aşa cum rezultă din dovada de la fila 10 dosar.

Condiţiile ordonanţei preşedinţiale impun şi cerinţa urgenţei măsurii, specificul procedurii insolvenţei şi consecinţele trecerii la faliment determinând concluzia că măsura solicitată se impune.

Astfel, prin sentinţa nr.1274/06.10.2016 s-a dispus trecerea la procedura falimentului debitoarei CM SRL Drăgăşani, fiind stabilite toate măsurile specifice acestei faze a procedurii,

151

inclusiv dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare, sigilarea bunurilor din averea debitoarei şi îndeplinirea operaţiunilor de lichidare.

Curtea reţine că, faţă de obiectul de activitate al societăţii, de faptul că aceasta a continuat să deruleze activitatea specifică, trecerea la faliment ar avea consecinţe definitive, grave, imposibil de recuperat în ipoteza în care s-ar produce efectele sentinţei nr.1274/2016.

Din perspectiva neprejudecării fondului, Curtea constată că, într-adevăr, în cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei, instanţa nu analizează temeinicia motivelor de recurs şi legalitatea hotărârii atacate, însă, într-o analiză sumară, poate constata că în raport de procedura derulată în faţa primei instanţe se impune măsura suspendării atât pentru a evita efectele negative şi ireversibile pe care le poate produce trecerea la faliment, cât şi pentru a conferi posibilitate tuturor participanţilor în procedură de a exprima, în condiţii de contradictorialitate, punctul de vedere cu privire la trecerea la faliment.

Ca atare, deşi nu se vor analiza susţinerile concrete referitoare la neefectuarea procedurii de citare potrivit legii pentru repunerea cauzei pe rol, respectiv la condiţiile de admisibilitate a cererii de trecere la faliment, Curtea reţine că, faţă de specificul procedurii cu care este învestită, argumentele susmenţionate susţin atât admisibilitatea cât şi necesitatea măsurii suspendării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.149 din Legea nr.85/2006 raportat la art.300 alin.3 teza finală şi art.403 alin.4 Cod procedură civilă anterior, Curtea a admis cererea şi a dispus suspendarea provizorie a sentinţei nr.1274/06.10.2016, până la soluţionarea cererii de suspendare în recurs.

9. Inexistenţa discriminării faţă de ceilalţi funcţionari publici.

Art.5 alin (3) din OUG nr.83/2014Decizia CCR nr.201 din 7 aprilie 2016

Nu se poate reţine că prin aplicarea dispoziţiilor art.5 alin (3) din OUG nr.83/2014 se instituie o discriminare faţă de ceilalţi funcţionari publici. În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (CCR, decizia nr.201 din 7 aprilie 2016, publicata in M.Of. nr.483 din 23 iunie 2016) s-a reţinut că art. 56 din Legea nr. 188/1999 prevede următoarele modalităţi de ocupare a funcţiei publice: promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. De asemenea s-a mai reținut de instanța constituțională că fiecare funcţie publică, atât în reglementarea anterioară Legii-cadru nr. 284/2010, cât şi după intrarea în vigoare a acesteia, este

152

supusă unor diferenţieri ce corespund sistemului de evoluţie gradată în carieră a funcţionarului public, diferenţieri ce ţin cont atât de performanţele înregistrate în timp de acesta, cât şi de vechimea sa în funcţie. Astfel, potrivit legislaţiei anterioare Legii-cadru nr. 284/2010, anume a Legii-cadru nr. 330/2009, în cadrul fiecărei funcţii de execuţie se distingeau 4 grade - asistent, principal şi superior şi debutant -, iar pentru fiecare grad, cu excepţia celui de debutant, existau 3 trepte de salarizare. De asemenea, în cadrul fiecărei trepte de salarizare, existau cinci gradaţii în funcţie de vechimea în muncă. Prin urmare, o persoană care avansa în cariera de funcţionar public urma să parcurgă toată această succesiune de grade, trepte şi gradaţii, pornind de la nivelul inferior către cel superior. Aşa fiind, persoanele nou-încadrate ori promovate într-o funcţie publică de execuţie nu puteau primi un salariu superior treptei 3 de salarizare, de vreme ce aceasta era prima treaptă de salarizare într-o funcţie cu un anumit grad, iar avansarea în treptele superioare se făcea numai după îndeplinirea unor criterii de performanţă profesională individuală şi vechime în treapta de salarizare [art. 7 alin. (2) şi (3) din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 330/2009].

S-a concluzionat de instanța constituțională modalitatea de determinare a cuantumului drepturilor salariale se face, în prezent, pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare anului 2010, iar pentru determinarea salariului funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi pe funcţie se ia ca punct de reper cuantumul drepturilor salariale ce corespundea treptei trei de salarizare, aşa cum era acesta stabilit în anul 2010, chiar dacă, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, dispoziţiile referitoare la salarizarea pe trepte a funcţionarilor publici au fost abrogate.

(Decizia nr. 1538/R-CONT/14 Noiembrie 2016)

Prin acţiunea înregistrată la data de 21.10.2015 şi precizată ulterior, reclamanţii PG ş.a. au chemat în judecată pe Pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Argeş, Consiliul Judeţean Argeş şi Preşedintele Consiliului Judeţean Argeş - GFT, solicitând: obligarea pârâtului Preşedintele Consiliului Judeţean Argeş la stabilirea pentru fiecare reclamant de la momentul promovării în grad profesional, salariul de bază prin raportare la salariul similar în plată pentru acelaşi grad profesional, la nivelul maxim al fiecărui grad profesional al funcţionarilor publici din instituţie; obligarea pârâţilor să calculeze şi să plătească fiecărui reclamant diferenţele rezultate dintre drepturile stabilite în alineatul

153

de mai sus şi cele efectiv plătite, începând cu data promovării fiecăruia în grad profesional, împreună cu dobânda legală corespunzătoare şi să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi salariale.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul Consiliului Judeţean Argeş, iar până la 01.01.2011 salarizarea funcţionarilor publici s-a făcut prin raportare la clasa din care făcea parte funcţia în care erau încadraţi, gradul profesional prev. de art.15 din Legea nr.188/1999. Potrivit art.2 din Legea nr.285/2010 începând cu anul 2011, promovarea în grad profesional sau în funcţie, se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcţiile similare din instituţia publică respectivă. Fiecare dintre reclamanţi a promovat în grad profesional în urma unui concurs organizat în conformitate cu Legea nr.188/1999.

Cum salarii similare în plată erau stabilite, la 01.01.2011 în cadrul instituţiei în care sunt încadraţi reclamanţii în cauză, la trei valori diferite, rezultate din fostele trepte de salarizare 1, II şi III, conducătorul instituţiei a decis ca salariile de bază ale reclamanţilor, la momentul promovării în grad profesional, să fie stabilite la nivelul fostei trepte III de salarizare, a fiecăruia dintre cele trei grade profesionale de asistent, principal şi superior, iar nu la nivelul maxim al fiecărui grad în parte, deşi existau astfel de salarii în plată. S-a ajuns astfel ca funcţionari publici aflaţi pe acelaşi grad profesional, în cadrul aceleiaşi clase, să aibă aceleaşi atribuţii, dar să fie salarizaţi diferit, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la salariul de bază aflat în plată pentru funcţii similare.

La 04.12.2015, pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 105/05.02.2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea precizată; a obligat pe pârâtul Preşedintele Consiliului Judeţean Argeş să stabilească pentru fiecare reclamant de la momentul promovării în grad profesional, salariul de bază prin raportare la salariul similar în plată pentru acelaşi grad profesional, la nivelul maxim al fiecărui grad profesional al funcţionarilor publici din instituţie; a obligat pe pârâţi să calculeze şi să plătească fiecărui reclamant diferenţele rezultate dintre drepturile stabilite în alineatul de mai sus şi cele efectiv plătite, începând cu data promovării fiecăruia în grad profesional, împreună cu dobânda legală corespunzătoare, precum şi să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi salariale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Consiliului Judeţean Argeş şi că până la data de 1 ianuarie 2011 salarizarea funcţionarilor publici s-a făcut prin raportare la clasa din care făcea parte funcţia publică în care erau încadraţi, gradul profesional, prevăzut de art. 15 din Legea 188/1999 privind statutul funcţionarului public, treapta de salarizare

154

şi vechimea în muncă. Prin Legea 284/2010 lege cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2011 s-au abrogat prevederile cuprinse în art. 65 din Legea 188/1999 ce reglementau posibilitatea avansării în trepte de salarizare, trepte ce. până la această dată. erau recunoscute în cadrul aceluiaşi grad profesional.

Avansarea în treaptă de salarizare era condiţionată doar de vechimea dobândită în gradul profesional respectiv. După data de 01.01.2011, stabilirea salariilor personalului promovat în grad profesional, trebuia să fie realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr.285/2010, respectiv la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta era încadrat.

Dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Legea nr.285/2010, aplicabile în anul 2011 au fost preluate de fiecare act normativ prin care s-a stabilit salarizarea anuală a personalului plătit din fonduri publice, respectiv Legea nr.283/2011, O.U.G. nr. 84 /2012, O.U.G. nr.103/2013, O.U.G. nr.83/2014.

În aplicarea dispoziţiilor Legii nr.285/2010 a fost emis Ordinul comun 77/14.11.2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii 285/2010, care, în pct. 3 lit. b a stabilit, dincolo de dispoziţiile legale, faptul că în cazul funcţionarilor publici promovaţi în grad profesional, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare era cel corespunzător treptei III de salarizare, utilizate în 2010.

Aceste dispoziţii de aplicare a Legii nr.285/2010, cuprinse în pct. 3 lit. b) din Ordinul comun 77/2011 au fost constatate ca fiind nelegale prin Decizia nr. 108/2013 a ICCJ, Secţia Contencios Administrativ şi fiscal.

Astfel, prin adoptarea Legii nr.71/2015. de aprobare a O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea în sectorul bugetar s-a precizat în mod expres, în art. 1 alin 5A1 faptul că salariile aflate în plată în luna decembrie se menţin şi în anul 2015, cu excepţia personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Din analiza fişelor de post depuse la dosarul cauzei reiese clar similaritatea atribuţiilor şi a condiţiilor de muncă, astfel că toţi reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de acelaşi nivel al

155

salariului de bază, în condiţiile în care deţin acelaşi grad profesional şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Tribunalul a constatat că însuşi legiuitorul a înţeles să exprime clar poziţia de egalizare a salariilor celor plătiţi pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, astfel că stabilirea salariilor de bază la nivelul maxim din instituţie corespunzător fiecărui grad profesional, apare ca fiind vădit întemeiată.

Tribunalul nu a primit apărarea formulată nici pentru anii 2012-2014, fiindcă Legea nr.284/2010 stabileşte în mod clar, în art. 3, care sunt principiile sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, iar art. 5 din acelaşi act normativ arată scopul acestor reglementări, din analiza acestor principii şi a scopului pentru care au fost edictate normele juridice, rezultând că nu s-a urmărit stabilirea diferenţiată a salariilor de bază, ca element principal al drepturilor salariale, prin raportare la alte elemente decât cele referitoare la evaluarea posturilor. Nu s-a urmărit diferenţierea salariilor după treapta de salarizare, fiindcă această treaptă de salarizare era acordata doar ca efect al trecerii a doi ani de vechime în grad profesional, deci nu avea legătură cu criteriile prevăzute la art. 5 lit. c) din Legea nr.284/2010. Legiuitorul a creat posibilitatea remedierii discrepanţelor apărute între salariile de bază ale funcţionarilor publici încadraţi pe aceeaşi funcţie publică şi în acelaşi grad profesional.

La 29.02.2016, pârâţii au formulat recurs împotriva sentinţei nr. 105/2016, solicitând admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivare se arată că Anexa VIII din Legea nr. 284/2010 ce stabileşte nivelul salariilor, prevede două criterii în funcţie de care este stabilit salariul: nivelul studiilor (în funcţie de care este stabilit numărul de clase şi coeficientul de ierarhizare) şi gradul (I sau II, cu cele 5 gradaţii diferenţiate de vechime), iar pct. II din Anexa la Ordinul nr. 77/2011 stabileşte drepturile salariale lunare brute în anul 2011.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

La 23.03.2016, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului, faţă de dispoziţiile art. 486 alin. 1 lit. d) Cod procedură civilă, care arată că

156

cererea de recurs cuprinde, obligatoriu, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, însă recurenţii nu au invocat niciunul din motivele de recurs, nu au aduc critici cu privire la soluţia instanţei de fond, nu au menţionat prevederile legale pretins a fi greşit aplicate de Tribunalul Argeş şi nici nu au justificat incidenţa vreunui caz de casare. În dezvoltarea unor critici, străine de cuprinsul sentinţei pronunţate, prin cererile de recurs sunt reiterate menţiunile din întâmpinarea depusă la fondul cauzei.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 489 Cod procedură civilă, întrucât cererea de recurs nu se raportează la cuprinsul sentinţei atacate şi nici la argumentele instanţei de fond.

Pe fondul cauzei, intimaţii precizează că la 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a introdus la art. 1 un nou alineat, alin. 51, care prevede: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

În contextul în care voinţa legiuitorului a fost de a elimina discriminările salariale existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, nu poate fi primită apărarea recurenţilor, în sensul că eliminarea unor astfel de discriminări s-ar aplica doar anumitor categorii de personal, nu ţi reclamanţilor.

Curtea analizând recursul a constatat că este întemeiat pentru următoarele considerente:

În prealabil în ce priveşte excepţia nulităţii Curtea urmează a o respinge având în vedere că criticile formulate de recurent pot fi încadrate conform art.489 alin (2) C.proc.civ. în motivul de casare privind greșita aplicare a legii.

Curtea constată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză, precum şi a Deciziei nr.32/2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din succesiunea actelor normative care au reglementat salarizarea funcţionarilor publici rezultă că anterior intrării în vigoare a legilor de salarizare unică, salarizarea era stabilită în raport de clasă, grad, treapta de salarizare şi vechime în muncă, potrivit art.14 şi 15 din Legea nr.188/1999, precum şi dispoziţiilor OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea

157

în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, elementele sistemului de salarizare pentru funcţionarii publici sunt: clasa de salarizare, gradul profesional şi vechimea în muncă (gradaţia), dispărând treptele de salarizare existente anterior în cadrul fiecărui grad profesional.

Conform art.1 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice „Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.”, iar potrivit art.4 alin.3, „Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.”.

În egală măsură, s-a prevăzut la art.2 din aceeaşi lege că „În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.”.

Conform Ordinului nr.42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, respectiv pct. III. lit. B, „În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat. (…) În cazul funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010. (…)”

Legalitatea dispoziţiilor pct. III lit. B din Ordinul 42/77 din 13 ianuarie 2011 a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile nr.5661/2013 şi nr.5731/2013 care a apreciat că disp. pct.III lit. B din Ordinul nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 se află în concordanţă cu legea în aplicarea căreia a fost dat.

158

Mai mult, s-a reţinut că şi dispoziţiile edictate ulterior, respectiv cele de la pct.II art.13 alin.2 din OUG nr.80/2010 pentru completarea art.11 din OUG nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea nr.283/2011, confirmă în mod clar şi neechivoc legalitatea dispoziţiilor analizate, fiind prevăzut şi pentru anul 2012 că „În cazul funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”.

Acelaşi mod de calcul a fost reglementat şi pentru perioada ulterioară, respectiv pentru anul 2013 prin art. 1 din OUG nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru anul 2014 prin art.5 alin.3 din OUG nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi pentru anul 2015 prin art.5 alin.3 din OUG nr.83/2014.

Din cele prezentate rezultă concluzia că personalul plătit din fonduri publice a fost reîncadrat, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010, fiindu-i menţinut nivelul de salarizare avut la data de 31.12.2010, în timp ce pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea s-a făcut sau urmează a se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare fiind cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010.

Curtea constată că un astfel de raţionament se află în deplină concordanţă cu interpretarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr.32/2015, care analizează modalitatea de calcul al salariului în situaţia trecerii la o altă gradaţie (corespunzător perioadelor de vechime în muncă) şi prin care s-a stabilit că „În raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare,

159

potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale.

Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.”

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară reprezintă acel nivel al drepturilor salariale dobândit prin trecerea în tranşa de vechime sub imperiul Legii nr.285/2010, deci cu respectarea şi în condiţiile prevăzute de art.6 din această lege.

Din considerentele acestei decizii rezultă că odată cu adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a legiuitorului, potrivit căreia, pentru tranşele de vechime în muncă, se acordă cinci gradaţii, clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% şi 7,5% - aşadar, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranşei de vechime este mai mic [art. 1 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010].

De asemenea, persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010 sunt îndreptăţite să păstreze acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru persoanele nou-încadrate pe funcţii, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau grade/trepte după 1 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, considerându-le că nu le-au avut niciodată, fiind vorba de categorii diferite de salariaţi cărora li se aplică acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010.

Se observă, aşadar, că, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferenţe de salarizare pentru persoane care se înscriu în aceeaşi tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data la care au fost îndeplinite condiţiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.

În temeiul aceluiaşi raţionament, instanţa de recurs reţine că pentru funcţionarii publici care au fost reîncadraţi începând cu data de 1.01.2011 au fost menţinute drepturile salariale existente la sfârşitul anului 2010 (acestea fiind diferenţiate ca urmare a încadrării pe trepte de salarizare), însă aceste drepturi nu mai pot fi considerate câştigate în momentul în care funcţionarul public este nou-încadrat ori promovat în funcţie, grad sau gradaţie, acesta beneficiind de salariul calculat conform legii în vigoare la momentul în care s-a produs modificarea raportului de serviciu.

160

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum, şi în special, a art. 1 din lege; Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice; Decizia nr. 884 din 25 octombrie 2012 vizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010; Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010; Decizia nr. 166 din 19 martie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010; Decizia nr. 150 din 18 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 şi Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), care a reţinut că avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate.

Totodată, s-a subliniat faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă.

Instanţele nu pot cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, în caz contrar încălcându-se rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.

În ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cazul intimaţilor reclamanţi Curtea constată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin.3 din OUG nr. 83/2014.

Astfel, dispoziţiile art. 5 alin.1 din OUG nr. 83/2014 prevăd că: „În anul 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în

161

care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.”

Textul conţine reglementări cu caracter general, vizând salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului.

În ce priveşte funcţionarii publici nou-încadraţi sau promovaţi, legiuitorul a prevăzut dispoziţii speciale, derogatorii de la regula instituită în alin.1 al textului şi cuprinse în art. 5 alin.3 din OUG nr. 83/2014, potrivit cărora, pentru această categorie „nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”.

Nu se poate reţine că prin aplicarea dispoziţiilor art.5 alin (3) din OUG nr.83/2014 se instituie o discriminare faţă de ceilalţi funcţionari publici. În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (CCR, decizia nr.201 din 7 aprilie 2016, publicata in M.Of. nr.483 din 23 iunie 2016) s-a reţinut că art. 56 din Legea nr. 188/1999 prevede următoarele modalităţi de ocupare a funcţiei publice: promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. De asemenea s-a mai reținut de instanța constituțională că fiecare funcţie publică, atât în reglementarea anterioară Legii-cadru nr. 284/2010, cât şi după intrarea în vigoare a acesteia, este supusă unor diferenţieri ce corespund sistemului de evoluţie gradată în carieră a funcţionarului public, diferenţieri ce ţin cont atât de performanţele înregistrate în timp de acesta, cât şi de vechimea sa în funcţie. Astfel, potrivit legislaţiei anterioare Legii-cadru nr. 284/2010, anume a Legii-cadru nr. 330/2009, în cadrul fiecărei funcţii de execuţie se distingeau 4 grade - asistent, principal şi superior şi debutant -, iar pentru fiecare grad, cu excepţia celui de debutant, existau 3 trepte de salarizare. De asemenea, în cadrul fiecărei trepte de salarizare, existau cinci gradaţii în funcţie de vechimea în muncă. Prin urmare, o persoană care avansa în cariera de funcţionar public urma să parcurgă toată această succesiune de grade, trepte şi gradaţii, pornind de la nivelul inferior către cel superior. Aşa fiind, persoanele nou-încadrate ori promovate într-o funcţie publică de execuţie nu puteau primi un salariu superior treptei 3 de salarizare, de vreme ce aceasta era prima treaptă de salarizare într-o funcţie cu un anumit grad, iar avansarea în treptele superioare se făcea numai după îndeplinirea unor criterii de performanţă profesională individuală şi vechime în treapta de salarizare [art. 7 alin. (2) şi (3) din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 330/2009].

162

S-a concluzionat de instanța constituțională modalitatea de determinare a cuantumului drepturilor salariale se face, în prezent, pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare anului 2010, iar pentru determinarea salariului funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi pe funcţie se ia ca punct de reper cuantumul drepturilor salariale ce corespundea treptei trei de salarizare, aşa cum era acesta stabilit în anul 2010, chiar dacă, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, dispoziţiile referitoare la salarizarea pe trepte a funcţionarilor publici au fost abrogate.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ. Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi pe fond a respins cererea.

10. Excepţia lipsei calităţii procesuale active

Art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006Art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006

Faţă de limitele în care se poate învesti instanţa de apel, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, de vreme ce potrivit art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006, calitate procesuală activă are orice parte interesată să conteste trecerea unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe.

Mai mult, această cerere poate fi formulată şi după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art.73 alin.2, şi până la închiderea procedurii, astfel că debitoarea are posibilitatea să conteste trecerea unei creanţe în tabel, prin persoana care o reprezintă la momentul formulării cererii, în cazul de faţă, însă, aspectul reprezentării neputând fi discutat pentru prima dată în apel.

(Decizia nr. 757/A-COM/15 Decembrie 2016)

La data de 25.03.2015 contestatoarea-debitoare I SRL, prin administrator special II a formulat contestaţie în contradictoriu cu intimata DRGFP Craiova, prin AJFP Vâlcea şi lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă SO, la tabelul definitiv rectificat al creditorilor nr.106/25.02.2015 publicat în BPI din data de 27.02.2015, cu privire la rectificarea creanţei AJFP Vâlcea de la suma de 109.085 lei la cea de 641.569 lei, prin cererea de înscriere 218663/17.11.2014.

În motivare s-a arătat că la termenul din 25.02.2015 s-a depus tabel definitiv rectificat nr.106/25.02.2015, în care suma înscrisă pentru intimată s-a majorat de la suma de 109.085 lei la 641.569 lei, conform cererii nr.218663/17.11.2014.

Deschiderea procedurii s-a dispus prin sentinţa

163

nr.2177/26.03.2014, fiind întocmit tabelul definitiv al creanţelor nr.656/15.07.2014, publicat în BPI nr.13384/16.07.2014.

În aceste condiţii, este invocată excepţia tardivităţii solicitării de rectificare depusă după publicarea tabelului definitiv în BPI, cu consecinţa înlăturării creanţei.

Contestatoarea a arătat că tabelul rectificat s-a întocmit ca rezultat al unei erori esenţiale, fiind invocate prevederile art.75-76 din Legea nr.85/2006.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a tardivităţii, excepţii respinse prin încheierea din data de 20.05.2015.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că elementele art.75 din Lege trebuie dovedite de către reclamant, intimata considerând că nu este incident textul menţionat.

Prin Notele de şedinţă depuse de intimată s-a susţinut că prevederile art.66 alin.2) din Legea nr.85/2006 instituie în privinţa creanţelor fiscale un regim derogatoriu, pornind de la reglementările cu caracter special privind modalitatea de contestare a titlurilor executorii fiscale.

Prin urmare, o decizie de impunere nu poate fi atacată decât în procedura specială a O.G. nr.92/2003 şi a Legii nr.554/2004.

În aceste condiţii, atât timp cât titlul fiscal nu a fost desfiinţat în procedura specială, lichidatorul judiciar are obligaţia de a înscrie în tabelul preliminar suma menţionată în titlu.

Au fost anexate decizia de impunere nr.F-VL-418/14.08.2014, Decizia 23/21.01.2014 privind soluţionarea contestaţiei societăţii debitoare, fiind depuse Declaraţiile 112 pentru perioada aprilie-iunie 2014, decizia privind obligaţia de plată accesorii nr.517/7.10.2014.

La solicitarea instanţei, intimata a depus situaţia de calcul a creanţei în cuantum de 641.569 lei.

Lichidatorul judiciar a depus Note de şedinţă, fila 126 dosar, în care a arătat că tabelul rectificat definitiv a fost întocmit corect, potrivit dispoziţiilor legale, având în vedere Raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere nr.418/14.08.2014.

Prin Concluziile scrise depuse la dosar, intimata a precizat că debitele suplimentare au apărut ca urmare a nedeclarării acestora de către debitoare, nefiind respectate dispoziţiile legii contabilităţii, însăşi debitoarea solicitând deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei.

Aceste nereguli apar şi în raportul cauzal, unde se menţionează că „în casieria unităţii există scriptic suma de 798.221 lei ce duce la concluzia că administratorul a folosit bunurile sau creditele societăţii.

Prin sentinţa nr.1212/21.09.2016, Tribunalul Vâlcea a admite în parte contestaţia formulată de contestatoarea-debitoare I

164

SRL, prin administrator special II, în contradictoriu cu intimata DRGFP Craiova, prin AJFP Vâlcea şi lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă SO, a dispus înlăturarea din tabelul definitiv rectificat al creditorilor nr.106/25.02.2015(respectiv nr.894/9.09.2016) a creanţei născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei deţinută de AJFP Vâlcea faţă de societatea debitoare, din totalul de 639.390 lei, suma ce face obiectul deciziei de impunere nr.418/14.07.2014 şi al deciziei accesorii nr.517/7.10.2014 şi care va fi identificată de lichidatorul judiciar.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin sentinţa nr.2177/26.03.2014 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare I SRL, sentinţă prin care s-a fixat termenul limită de 12.05.2014 pentru depunerea cererilor de creanţă.

Lichidatorul judiciar a întocmit tabelul preliminar al creditorilor, în care a fost cuprinsă singura creanţă înscrisă la masa credală, şi anume suma de 109.085 lei deţinută de AJFP Vâlcea.

La termenul din 19.11.2014, s-a depus tabelul definitiv nr.656/15.07.2014.

Creditoarea a depus la data de 18.11.2014 cerere de precizare a creanţei, solicitând înscrierea suplimentară a creanţei de 641.569 lei, conform prevederilor art.64 şi art.65 din Legea nr.85/2006 şi întocmirea tabelului definitiv consolidat pentru suma de 750.654 lei, conform declaraţiilor D-112 aferente perioadei aprilie-iunie 2014 (prin care debitoarea a declarat şi nu a achitat debitele născute după faliment), deciziei de impunere nr.418/14.08.2014 şi deciziei de calcul accesorii nr.517/7.10.2014.

La data de 25.02.2014, s-a depus tabelul definitiv rectificat nr.106/25.02.2014, în care s-a trecut suma de 641.569 lei solicitată de către creditoare, fila 90 dosar insolvenţă, pentru ca ulterior, să fie depus tabelul rectificat nr.894/9.09.2016 în care s-a menţionat suma totală de 750.654 lei, fila 114 dosar insolvenţă.

S-a reţinut că din cuprinsul deciziei nr.23/21.01.2014 reiese că a fost respinsă contestaţia formulată de către societatea debitoare împotriva deciziei de impunere, pentru sumele de 51.834 lei şi 89.490 lei, fiind suspendată soluţionarea contestaţiei pentru suma de 563.575 lei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, fila 51 dosar.

Tribunalul a reţinut că temeiul juridic al contestaţiei îl constituie dispoziţiile art.75 alin.1) din Legea 85/2006. Se invocă de către contestatoare existenţa unei erori esenţiale în privinţa întocmirii tabelului definitiv rectificat nr.656/15.07.2014, având în vedere că rectificarea tabelului definitiv nu mai putea avea loc, în condiţiile împlinirii termenului limită de înscriere la masa credală a creanţelor, aşa cum a fost stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei. Prin urmare, prin contestaţia formulată nu s-a

165

criticat pe fond decizia de impunere nr.F-VL-418/14.08.2014.Instanţa a constatat că, într-adevăr, ne aflăm în prezenţa

unei erori esenţiale, aşa cum este reglementată de dispoziţiile sus-citate, având în vedere că art.75 pune la îndemâna oricărei persoane interesate rectificarea erorilor de înscriere a creanţelor în tabelul creanţelor, scopul reglementării acestei contestaţii speciale fiind protecţia interesului comun al creditorilor şi al tuturor celorlalţi participanţi la procedură.

Legalitatea înscrierii unei creanţe direct în tabelul definitiv nu poate rămâne în afara verificării judiciare, întrucât legiuitorul a prevăzut pentru fiecare etapă-depunerea creanțelor, analizarea lor, întocmirea tabelului preliminar, contestarea creanțelor, întocmirea tabelului definitiv, contestarea creanțelor-câte o procedură de urmat, astfel încât nicio creanță să nu fie înscrisă în tabel fără a exista garanția unei verificări judiciare.

Prin urmare, orice persoană interesată are acces la verificarea unei creanțe şi numai după verificarea sa de către instanța de judecată se va putea definitiva tabelul de creanțe.

Situaţiile cu caracter de excepţie care pot determina modificări în tabelul definitiv de creanţe se situează din punct de vedere temporal între momentul expirării termenului de depunere a contestaţiilor împotriva tabelului preliminar al creanţelor (cel de cinci zile de la data publicării tabelului preliminar în Buletinul procedurilor de insolvenţă) şi cel al închiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul. Între cele două momente, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe numai în anumite cazuri, şi anume cele prevăzute de art.75 alin.(1) din lege.

Legitimitatea reglementării acestor cazuri excepţionale rezidă în situaţiile de excepţie în care o anumită creanţă sau drept de preferinţă au fost admise şi, respectiv, menţinute în tabelul definitiv de creanţe în temeiul unor cauze care atrag fie nulitatea absolută sau relativă a acestora, fie determină o reconsiderare a respectivelor drepturi, urmare a descoperirii unor înscrisuri cu caracter hotărâtor, dar necunoscute nimănui până în acel moment: a) în cazul descoperirii existenţei unui fals; b) în cazul descoperirii existenţei unui dol; c) în cazul descoperirii existenţei unei erori esenţiale; d) în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.

În speţă, se invocă împrejurarea că înscrierea creanţei în cuantum de 641.569 lei a avut loc cu încălcarea normelor imperative cuprinse în dispoziţiile art.64 alin.1) din Legea nr.85/2006, conform cărora „Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul

166

fixat în sentinţa de deschidere a procedurii; cererile de creanţe vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului.”, situaţie care se circumscrie tezei „erorii esenţiale” prevăzute de dispoziţiile art.75 alin.1) din lege.

Instanţa a constatat că suma de 641.569 lei este compusă din creanţe născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei şi sume născute ulterior deschiderii procedurii.

S-a reţinut că pentru ultima categorie, deşi legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art.64 alin.6) din Lege că acestea „vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală”, înscrierea unor astfel de creanţe în tabelul definitiv, în cadrul deschiderii procedurii simplificate a insolvenţei, nu apare ca fiind nelegală.

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a emite norme juridice favorabile creditorului, iar în condiţiile în care lichidatorul judiciar efectuează înscrierea creanţelor sus-menţionate în tabelul definitiv al creditorilor, în condiţiile deschiderii în mod direct a procedurii simplificate a falimentului, această măsură nu atrage nulitatea înscrierii în tabel a creanţelor născute ulterior deschiderii procedurii.

În ambele ipoteze, cea a neînscrierii în tabelul definitiv şi cea a înscrierii în tabel, achitarea unor astfel de creanţe se face în conformitate cu prevederile art.123 pct.3 din lege.

Prin urmare, pentru creanţele născute din declaraţiile 112 emise în perioada 27.05.2014-4.08.2016, contestaţia a fost considerată neîntemeiată.

Aceeaşi situaţie s-a reţinut şi pentru creanţele identificate ca fiind născute ulterior datei de 26.03.2014 (data deschiderii procedurii simplificate a insolvenţei), prin cele două decizii emise de organul fiscal, şi anume: decizia de impunere nr.418/14.07.2014 şi decizia de calcul accesorii nr.517/07.10.2014.

Referitor la înscrierea directă în tabelul definitiv al creditorilor a unor creanţe născute anterior deschiderii procedurii, creanţe stabilite în urma unui control fiscal dispus ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, instanţa a constatat că legiuitorul, prin noua reglementare cuprinsă în dispoziţiile art.102 alin.1) din Legea 85/2014, nu dă posibilitatea creditorilor bugetari, ca după întocmirea raportului de inspecţie fiscală, să-şi înregistreze suplimentul cererii de admitere a creanţei iniţiale oricând pe parcursul procedurii insolvenţei. Termenul de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, stabilit prin noile dispoziţii cuprinse în Legea nr.85/2014 conduc la concluzia că şi reglementările Legii nr.85/2006 au în vedere tot un termen maxim de formulare a suplimentului de creanţă, şi anume până la expirarea termenului prevăzut de art.62 alin.1 lit.b), atât efectuarea inspecţiei fiscale, cât şi înregistrarea cererii de admitere a creanţei

167

suplimentare trebuind să aibă loc în perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi momentul expirării termenului limită de depunere a creanţelor-45 de zile de la data deschiderii procedurii.

Faţă de art.76 alin.1) din lege, primirea cererii după expirarea termenului prevăzut de art.62 alin.1 lit.b) poate fi acceptată numai în cazul în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.7 din Lege. Cererea privind creanţa suplimentară a fost făcută la circa 240 de zile de la data expirării termenului limită privind depunerea creanţelor, fără a se invoca de către creditorul bugetar, în cuprinsul cererii de suplimentare creanţă, incidenţa instituţiei repunerii în termen, astfel că trecerea în tabelul definitiv rectificat nr.106/25.02.2015 a creanţelor născute anterior deschiderii procedurii este rezultatul unei erori esenţiale, eroare ce urmează a fi îndreptată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea solicitând admiterea apelului şi menţinerea celor două tabele nr.106/25.02.2016 şi nr.894/9.09.2016.

În motivare se arată că cererea a fost formulată de către SC I SRL prin administrator special, deşi încă de la 26.03.2016 debitoarei îi fusese ridicat dreptul de administrare.

Este invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al debitoarei, de către administratorul special.

Se arată că prin sentinţa nr.2177/26.01.2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.1087/90/2014 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, fiind ridicat dreptul de administrare al debitoarei, moment de la care aceasta este reprezentată de Cabinetul Individual de Insolvenţă SO potrivit art.25 alin.1 lit.b) şi f) din Legea nr.85/2006.

Potrivit art.18 lit.f) din Legea nr.85/2006, administratorul special nu mai are calitate procesuală activă după trecerea la faliment şi nu mai poate reprezenta debitoarea.

Subsidiar se invocă excepţia tardivităţii contestaţiei, susţinându-se că reclamantul a avut cunoştinţă încă de la 25.02.2015 despre conţinutul tabelului definitiv publicat în BPI la 27.02.2015, astfel că nu a fost respectat termenul de 5 zile prevăzut în art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006.

Pe fond, se arată că în condiţiile art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006 se impune dovada elementelor care au determinat trecerea unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe, în cazul de faţă ipoteza textului nefiind îndeplinită.

Instanţa de fond admite în mod greşit contestaţia cu privire la debitele suplimentare de 641.569 lei, contestată de debitoare.

168

Se arată că acestea au fost stabilite prin decizia de impunere nr.F-VL-418/14.08.2014, ca urmare a nedeclarării acesteia de către debitoare şi ca urmare a faptului că SC I SRL nu a respectat Legea contabilităţii.

Nu este vorba despre o eroare esenţială, aşa cum susţine contestatoarea, care a solicitat deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, căutând să se sustragă de la obligaţiile fiscale şi să radieze societatea până la evidenţierea neregulilor în contabilitate.

Lichidatorul judiciar menţionează în raportul cauzal că în casieria unităţii există numai scriptic suma de 798.221 lei, de unde rezultă că administratorul a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu.

Soluţia pronunţată de către tribunal este greşită, întrucât instanţa şi-a argumentat hotărârea pe prevederile Legii nr.85/2014, în condiţiile în care procedura insolvenţei în dosarul nr.1087/90/2014 este reglementată de Legea nr.85/2006, iar art.343 din Legea nr.85/2014 nu permite aplicarea noului act normativ procedurilor începute anterior.

Apelul este întemeiat în drept pe prevederile art.466 şi urm. Cod procedură civilă, art.43 din Legea nr.85/2014, art.1 alin.3 şi art.30 alin.1 din O.U.G. nr.80/2013.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate,

în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că apelul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Prealabil, faţă de susţinerile din cererea de apel, văzând şi considerentele sentinţei atacate, Curtea constată că prezenta procedură, cu toate contestaţiile formulate, inclusiv cele la tabelul definitiv, este supusă Legii nr.85/2006, faţă de data deschiderii procedurii insolvenţei prin sentinţa nr.2177/26.03.2014 şi de art.24 şi urm. Cod procedură civilă, raportat la art.343 din Legea nr.85/2006.

Referitor la acest aspect, Curtea constată că tribunalul nu aplică prevederile Legii nr.85/2014 speţei de faţă, ci relevă faptul că nici acest nou act normativ nu conferă posibilitatea creditorilor bugetari ca după întocmirea raportului de inspecţie fiscală să-şi înregistreze suplimentul cererii de admitere a creanţei iniţiale oricând, ci numai cu respectarea termenului de 60 zile, expres prevăzut la art.102 alin.1 din Legea nr.85/2014.

Prin urmare, nu se va reţine critica referitoare la aplicarea unui act normativ neincident în procedura insolvenţei de faţă.

În ce priveşte, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al debitoarei de către administratorul special, Curtea constată că în faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă la 4.05.2015, autoritatea fiscală a invocat

169

numai excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei.În ordinea de soluţionare a acestor excepţii primează

excepţia lipsei calităţii de reprezentant al debitoarei, determinată de prevederile art.18 alin.1 teza a II-a din Legea nr.85/2006, însă, atare excepţie nu a fost discutată în faţa primei instanţe.

Astfel, la termenul din 20.05.2015, s-au pus concluzii asupra prevederilor art.18 alin.2 lit.c) din Legea nr.85/2006, reţinându-se că s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei, aceasta fiind pusă în discuţie.

Ulterior, pe parcursul procedurii, nu s-a mai discutat aspectul referitor la calitatea de reprezentant al debitoarei nici în ceea ce-l priveşte pe administratorul special.

Or, potrivit art.82 alin.2 Cod procedură civilă, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Apelanta susţine în apel atât lipsa calităţii procesuale active a contestatoarei, cât şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant, însă faţă de prevederile art.82 alin.2 din Codul de procedură civilă, susmenţionate, Curtea nu mai este în măsură, la acest moment, să discute calitatea de reprezentant, ci exclusiv calitatea procesuală activă a debitoarei.

Prin urmare, în speţă, nu interesează, la acest moment, faptul că la 26.03.2014 debitoarei i-a fost ridicat dreptul de administrare cu consecinţa că nu mai putea fi reprezentată din acest moment de administratorul special, deoarece art.18 alin.1 teza a II-a din Legea nr.85/2006 prevede că după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.

Faţă de limitele în care se poate învesti instanţa de apel, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, de vreme ce potrivit art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006, calitate procesuală activă are orice parte interesată să conteste trecerea unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe.

Mai mult, această cerere poate fi formulată şi după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art.73 alin.2, şi până la închiderea procedurii, astfel că debitoarea are posibilitatea să conteste trecerea unei creanţe în tabel, prin persoana care o reprezintă la momentul formulării cererii, în cazul de faţă, însă, aspectul reprezentării neputând fi discutat pentru prima dată în apel.

Nu poate fi primită nici excepţia de tardivitate a contestaţiei, în cauză nefiind aplicabil termenul de 5 zile prevăzut de art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006. Pe de o parte, acesta vizează

170

contestarea tabelului preliminar, iar nu a tabelului definitiv, iar pe de altă parte, însuşi art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006 permite formulate acestei contestaţii şi după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art.73 alin.2 din lege.

Prin urmare, soluţia pronunţată de tribunal cu privire la excepţia de tardivitate a contestaţiei, aşa cum rezultă din încheierea din 20.05.2015 (fila 20 dosar fond), este corectă, astfel că nu se impune cenzurarea sa.

Asupra fondului, Curtea constată că potrivit art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006, după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art.73 alin.2, şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Curtea constată că temeiul contestaţiei vizează existenţa unei erori esenţiale în privinţa întocmirii tabelului definitiv rectificat, deoarece la momentul la care aceasta a operat, termenul limită de înscriere la masa credală a creanţelor era depăşit.

Eroarea esenţială la care se referă art.75 alin.1 din Legea nr.85/2006, se raportează la trecerea unei creanţe în tabelul definitiv, cu atât mai mult cu cât acesta a fost întocmit (rectificat) ulterior expirării termenului prevăzut de lege pentru declararea creanţelor.

Cu alte cuvinte, textul este incident, fie atunci când o creanţă a fost menţionată greşit în tabelul definitiv, cu respectarea normelor imperative prevăzute în art.64 din Legea nr.85/2006, fie dacă o creanţă a fost adăugată tabelului definitiv la un moment mult ulterior întocmirii acestuia, pe baza unei noi declaraţii de creanţă tardivă.

Curtea reţine că potrivit art.64 alin.1 din Legea nr.85/2006, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii, art.76 alin.1 din lege instituind sancţiunea decăderii în cazul nerespectării acestuia. Decăderea poate fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie.

Autoritatea fiscală nu beneficiază de prevederi speciale cu privire la termenul de depunere a declaraţiei de creanţe, numai Legea nr.85/2014, neaplicabilă în cauză, permiţând aceste autorităţi înregistrarea unui supliment al celui de admitere a creanţei iniţiale.

171

Aşa cum a reţinut şi tribunalul, exclusiv pentru a justifica tardivitatea declaraţiei depuse de autoritatea fiscală la cca.240 zile de la data expirării termenului limită pentru depunerea creanţelor, art.102 alin.1 din Legea nr.85/2014, obligă creditorii bugetari să-şi înregistreze cererea de admiterea a creanţei în termenul prevăzut la art.100 alin.1 lit.b) din lege, cu posibilitatea, într-adevăr, de a efectua inspecţia fiscală şi a întocmit RIF potrivit Codului de procedură fiscală, într-un termen de 60 zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii. Însă legea nouă limitează intervalul de timp pe care îl are la dispoziţie autoritatea pentru efectuarea inspecţiei fiscale, justificat de faptul că aceasta reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia declaraţia de creanţă iniţială trebuie să arate cuantumul creanţei, conform art.104 din Legea nr.85/2014.

Însă, prezenta cerere fiind sub incidenţa Legii nr.85/2006, nu se supune acestor reguli, astfel că în lipsa unor norme derogatorii de la art.64 alin.1 raportat la art.62 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, autoritatea fiscală era obligată să menţioneze cuantumul total al creanţei cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Curtea reţine că potrivit art.76 alin.1 din Legea nr.85/2006, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art.62 alin.1 lit.b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.

Chiar dacă sumele stabilite prin decizia de impunere nr.418/14.08.2014 se raportează la perioada anterioară deschiderii procedurii, nu se poate reţine că declararea acestora se poate realiza oricând pe parcursul procedurii, de vreme ce legea instituie termene limită, sub sancţiunea decăderii.

Nu se poate admite că formularea cererii iniţiale cu un cuantum redus, existent la data depunerii declaraţiei de creanţă, poate justifica rectificarea ulterioară a acesteia cu privire la cuantumul creanţei, deoarece în acest caz s-ar ajunge ca pentru creanţe ce îşi au izvorul în acte ale debitorului anterioare deschiderii procedurii, cererea să se poată formula oricând sub pretextul rectificării cuantumului ca urmare a depistării acestuia printr-un control fiscal.

172

Aspectele referitoare la faptul că debitoarea a urmărit să se sustragă de la obligaţiile fiscale, nu au relevanţă în contextul prezentei cereri, de la data publicării sentinţei de deschidere a procedurii nr.2177/26.03.2014 în BPI din 15.04.2014, autoritatea fiscală având posibilitatea să întocmească decizia de impunere, cu respectarea termenelor prevăzute de lege pentru declararea creanţei, ceea ce însă nu s-a realizat, precizarea creanţei fiind efectuată abia la 18.11.2014.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, Curtea a respins apelul ca nefondat.

11. Refuzul autorităţii publice de a achita contravaloarea unor servicii şi acţiuni sanitar veterinare neefectuate în perioada în care trebuiau îndeplinite.

Art.2 din Legea nr.554/2004

Curtea a reţinut că facturile depuse de reclamant privind operaţiunile de vaccinare, privesc perioade ulterioare datei de mai 2014, astfel cum rezultă din menţiunile de pe facturi, precum şi din deconturile justificative depuse la dosar fond, astfel că refuzul pârâtei de decontare a acestor facturi nu poate fi considerat ca fiind abuziv conform art.2 din Legea nr.554/2004, în condiţiile în care reclamantul nu s-a conformat obligaţiei de a realiza vaccinarea conform Ordinului mai sus menţionat şi cu respectarea perioadei din planurile cifrice mai sus arătate.

Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului conform căreia vaccinarea nu s-a putut realiza datorită unor factori obiectivi, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada conform art.249 C.proc.civ. a unor asemenea împrejurări. Astfel pentru ovinele aflate în transhumanţă reclamantul nu a depus formularele de mişcare prevăzute de art.22 din Ordinul nr. 40/2010 privind aprobarea Normei sanitare veterinare pentru implementarea procesului de identificare şi înregistrare a suinelor, ovinelor, caprinelor şi bovinelor, pentru a face dovada imposibilităţii vaccinării în perioada stabilită prin planurile cifrice.

(Decizia nr. 1690/R-CONT/12 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată sub nr.4564/90/2014, reclamantul C.M.V. R, contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR VÂLCEA, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 154061,74 lei,

173

reprezentând contravaloarea facturilor nr.66/25.07.2014, 67/25.07.2014, 68/25.07.2014, 71/25.08.2014, 72/25.08.2014, 73/25.08.2014, 74/15.09.2014, 77/30.09.2014, 78/30.09.2014, 79/30.09.2014, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul arată că în perioada 25.07.2014-30.09.2014 a efectuat pentru pârâtă mai multe servicii şi acţiuni sanitar veterinare, potrivit solicitărilor şi programului de acţiune stabilit de aceasta, iar pârâta refuză să-i achite contravaloarea acestor servicii, răspunsul acesteia fiind contradictoriu. Întâi pretinde că nu a efectuat serviciile pentru ca apoi să-i spună că nu le-a efectuat în perioada în care trebuiau îndeplinite.

Faptul că nu le-ar fi efectuat în perioada în care trebuiau îndeplinite înseamnă că serviciile au fost efectuate, ceea ce înlătură susţinerea pârâtei că nu le-ar fi efectuat. În ce priveşte momentul în care le-a efectuat, nu se indică care ar fi perioada în care trebuia ca reclamantul să efectueze aceste servicii şi cum anume a depăşit această perioadă.

În realitate, atitudinea pârâtei constituie un veritabil refuz nejustificat de plată a unor servicii care au fost realizate către pârâtă, în temeiul contractelor de concesiune şi a contractelor subsecvente de servicii încheiate.

În drept reclamantul a invocat art.1 şi 8 din legea nr.554/2004 şi a solicitat proba cu înscrisurile pe care le-a depus la dosar.

La data de 19.02.2015, pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii introdusă de CMV R.

În motivare, pârâta arată, în esenţă, că reclamantul a depus la DSVSA Vâlcea deconturi justificative însoţite de facturi prin care a solicitat achitarea sumei menţionate în cerere.

Conform deconturilor depuse se precizează că obiectul acestora e reprezentat de efectuarea acţiunii vaccinării antrax ovine, însă aceste documente nu au fost avizate de către inspectorul zonal dr. S, pentru faptul că au fost efectuate după expirarea termenului de efectuare a acestei acţiuni stabilit în conformitate cu prevederile Ordinului Preşedintelui ANSVSA nr.29/2014, care la secţiunea 9, subsecţiunea 1, alin.2, precizează că vaccinarea contra antraxului la ovine se face cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşunat a animalelor.

S-a mai precizat de către reclamantă că în cursul lunii martie a fost stabilit de către medicul veterinar zonal planificarea acţiunilor obligatorii pentru anul 2014 pentru circumscripţiile sanitare veterinare la care dr. R este medic veterinar împuternicit, respectiv la CSVA Boişoara, CSVA Racoviţa, CSVA Perişani, unde

174

este precizat clar termenul de vaccinare contra antraxului la ovine, respectiv până la sfârşitul lunii mai.

Susţine pârâta că suma solicitată este compusă din deconturi, începând cu luna iulie 2014 şi este evident faptul că acţiunea a fost efectuată după expirarea termenului, situaţie în care era normal şi legal să refuze să achite valorile din deconturi.

Mai precizează pârâta şi faptul că planul cifric al acţiunilor pentru 2014, în cele 3 circumscripţii menţionate, a fost însuşit sub semnătură de către reclamant. Deconturile prezentate nu sunt avizate de inspectorul zonal şi persoanele de decizie din cadrul DSVSA Vâlcea şi din această cauză plăţile nu puteau fi validate din punct de vedere legal; prezentate foarte târziu, nici deconturile şi nici facturile nu pot dovedi veridicitatea efectuării în concret a acţiunilor menţionate .

În ce priveşte acţiunea de supraveghere a exploataţiilor de animale respectiv gospodăriile, a cărei manopere este conţinută în unele facturi ataşate deconturilor, precizează pârâta că reclamantul nu a întocmit documente conform procedurii legale şi acţiunea se referă eminamente la supravegherea în bluetongue (boala limbii albastre), specifică rumegătoarelor.

Examenul clinic acceptat şi decontat de către autoritatea veterinară se face numai prin decizie scrisă a directorului executiv, conform punctului 6 din Partea I a notei de fundamentare la Ordinul nr.29/2014, cât şi în Secţiunea 4, referitoare la supravegherea bluetongue în România pentru anul 2014.

În drept au fost invocate dispozițiile art.205 C.proc.civ.La data de 5.05.2015 s-a depus cerere precizatoare de

către reclamant prin care a arătat că serviciile prestate nu se rezumă doar la vaccinarea ovinelor şi la supravegherea bolii bluetongue, iar în ceea ce priveşte vaccinarea ovinelor contra antraxului, Ordinul 29/25.02.2014 nu impune o dată calendaristic limită pentru efectuarea vaccinărilor, ci stabileşte următoarele: vaccinarea este obligatorie, se pot efectua vaccinări de completare lunare, dacă pentru anumite animale acestea nu s-au putut efectua.

Recunoaşte reclamantul că a efectuat operaţiuni de vaccinare şi ulterior datei stabilite de pârâtă ca fiind dată limită, dar menţionează că nu este culpa sa, ci a pârâtei, care a înţeles să impună o procedură de realizare a vaccinărilor care împiedică respectarea termenelor stabilite de ea, fiind interzise vaccinările realizate de medicii veterinari dincolo de limitele circumscripţiei teritoriale pentru care au contract.

Precizează reclamantul că ovinele, datorită specificului oieritului, nu se găsesc în permanenţă în acelaşi loc, ci sunt mutate distanţe mari, împrejurare faţă de care reclamantul a fost nevoit să realizeze operaţiuni de vaccinare şi peste termenul stabilit de pârâtă.

175

În ceea ce priveşte operaţiunile de depistare a bolii bluetongue, reclamantul arată că pârâta nu poate să-şi invoce propria culpă pentru a se exonera de obligaţia de plată a serviciilor care i-au fost cerute reclamantului şi care au fost prestate.

Astfel, învederează reclamantul, pârâta avea obligaţia de a emite o decizie prin directorul executiv şi de a proceda la întocmirea notei de constatare şi la avizarea documentelor necesare pentru decont.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.204 C.proc.civ.Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de precizare, prin

care arată că reclamantul, fără deconturi aprobate de către funcţionarii DSVSA Vâlcea, a întocmit facturi ce nu au fost însuşite de către pârâtă.

Susţine pârâta că prin Ordinul preşedintelui ANSVSA nr.29/2014 se stabileşte o dată calendaristică pentru vaccinarea contra antraxului, respectiv cu două săptămâni înainte de scoaterea animalelor la păşunat.

Mai precizează pârâta că nu din culpa sa reclamantul nu a respectat planificarea, ci din vina acestuia, care era obligat să elibereze formulare de mişcare a ovinelor.

În ceea ce priveşte depistarea bolii bluetongue, reclamantul nu se regăseşte în cuprinsul deciziei nr.111/10.09.2014, cu obligaţii în inspecţia clinică referitoare la această epizootie.

Prin sentința nr.975/15.06.2016 a Tribunalului Vîlcea s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 152.836, 06 lei, reprezentând contravaloare servicii prestate.

În motivarea sentinței s-a reținut că prin contractele de concesionare nr.51 din 15.06.2001 şi nr.57/15.10.1999, încheiat între M.A.A.P., în calitate de concedent, pe de o parte, şi reclamant, în calitate de concesionar, pe de altă parte, s-a convenit, între altele, concesionarea, pe o perioadă de 15 ani (cu posibilitatea prelungirii pentru o perioadă egală cu cel puţin jumătate din durata sa iniţială), a activităţilor sanitare veterinare de interes public naţional din cadrul CSV Perişani şi, respectiv, CSV Racoviţa, jud.Vâlcea, prevăzute în Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenire a transmiterii de boli la om şi protecţia mediului, aprobat prin ordinul ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.

Ulterior, în temeiul prevederilor OUG nr.34/2006, s-a încheiat contractul subsecvent de servicii nr.6469/22.04.2014, între pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, în calitate de achizitor, pe de o parte, şi reclamant, în calitate de prestator, pe de altă parte, prin care acesta din urmă s-a obligat să presteze, pe durata contractului, pe teritoriul CSVA Boişoara, următoarele servicii: servicii de supraveghere, prevenire, control şi

176

eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului; şi servicii de identificare şi înregistrare a animalelor şi a mişcării acestora, precum şi de corectare a eventualelor erori sau neconformităţi generate de nerespectarea termenelor de înregistrare sau de greşeli de înregistrare.

La rândul său, achizitorul s-a obligat să plătească preţul convenit prin contract (152.426,30 lei, la care se adaugă TVA în valoare de 36.582,31 lei).

Potrivit clauzelor contractuale, contractul a produs efecte pe perioada 1.05.2014 – 31.12.2014, cu posibilitatea prelungirii lui prin act adiţional pentru primele 4 luni ale anului 2015.

În baza celor 3 contracte, în perioada iunie – septembrie 2014 reclamantul a efectuat pentru pârâtă mai multe servicii sanitar-veterinare circumscrise obiectului stabilit prin convenţiile părţilor, constând în vaccinarea ovinelor contra antraxului, supravegherea clinică pe specii de animale (bluetongue – boala limbii albastre) şi alte servicii circumscrise obiectului convenit, în cele trei circumscripţii sanitar-veterinare la care era împuternicit (Boişoara, Racoviţa şi Perişani), servicii a căror contravaloare a facturat-o, înaintându-i pârâtei spre decontare facturile aferente (filele 5-11 dosar), precum şi deconturile justificative (filele 62-68, 143-147), în valoare totală de 154.061,74 lei.

S-a mai constat de instanța de fond că pârâta a refuzat, însă, avizarea spre plată a facturilor respective, susţinând, pe de o parte, că acţiunile sanitar-veterinare au fost efectuate după expirarea termenului în care trebuiau îndeplinite, stabilit în conformitate cu secţiunea 9, subsecţiunea 1 alin.2 din Ordinul preşedintelui ANSVSA nr.29/2014 (respectiv, cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşunat a animalelor), iar, pe de altă parte, că examenul clinic acceptat şi decontat de către autoritatea veterinară se face numai prin decizie scrisă a directorului executiv, conform pct.6 din partea 1 a notei de fundamentare la Ordinul nr.29/2014, refuzul fiind consemnat în referatele întocmite de către funcţionarii pârâtei (filele 56-61) şi comunicat reclamantului prin adresa nr.22061/28.11.2014 (fila 31).

În acest context, instanţa aminteşte că pretenţiile reclamantului sunt derivate din contractele încheiate între părţi, convenţii care, potrivit art.1270 din noul Cod civil (art.969 din Codul civil de la 1864), sunt obligatorii pentru părţile contractante. Dacă ele îl obligă pe reclamant să presteze serviciile stabilite în sarcina sa, în egală măsură, o obligă pe pârâtă să achite contravaloarea acestora.

În speţă, pârâta îşi motivează refuzul de îndeplinire a propriei obligaţii pe o pretinsă executare necorespunzătoare a contractului de către prestator, în ceea ce priveşte serviciile de

177

vaccinare contra antraxului, şi pe lipsa unei decizii a directorului executiv, în ceea ce priveşte serviciile de supraveghere clinică.

Cu privire la vaccinarea contra antraxului, reclamantul recunoaşte că a efectuat serviciile respective şi după împlinirea termenului stabilit de către medicul veterinar zonal, termen stabilit până la sfârşitul lunii mai. În speţă, însă, instanţa apreciază că aceasta nu echivalează cu o executare necorespunzătoare a contractului, care să o îndreptăţească pe pârâtă să refuze plata contravalorii serviciilor sanitar-veterinare respective.

Cu privire la acest aspect instanţa observă, mai întâi, că în contractele încheiate nu se regăsesc clauze care să condiţioneze plata serviciilor de prestarea acestora într-o anumită perioadă.

În al doilea rând, potrivit reglementărilor cuprinse în Ordinul preşedintelui ANSVSA nr.29/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, ce reprezintă norma specială aplicabilă în materia desfăşurării campaniilor de vaccinare, acţiunea respectivă este obligatorie şi se efectuează cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşunat, nefiind impus un alt termen (a se vedea secţiunea 9 – subsecţiunea 1 alin.1 din ordin).

S-a mai considerat de instanța de fond că din probele administrate rezultă că reclamantul a respectat prevederile legale menționate anterior.

În ceea ce priveşte acţiunea de supraveghere clinică, instanţa de fond a considerat că nu poate accepta punctul de vedere al pârâtei care a stat la baza refuzului său de a plăti reclamantului contravaloarea serviciilor circumscrise acestei acţiuni, întrucât, pe de o parte, clauzele contractuale îl obligau pe reclamant să presteze astfel de servicii (a se vedea pct.4.1 lit.A din contractul subsecvent de servicii nr.6469/2014), iar, pe de altă parte, dispoziţiile legale invocate de pârâtă (pct.6 din partea 1 a notei de fundamentare la Ordinul nr.29/2014) au fost nesocotite chiar de către aceasta prin neemiterea deciziei prevăzute de textul legal, deşi decizia era obligatorie.

Împotriva sentinței mai sus menționate a fost declarat recurs de către intimata Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vîlcea prin care s-a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii.

În motivarea recursului s-a arătat că s-a realizat o greșită aplicare a legii întrucât serviciile prestate au fost realizate cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie.

S-a precizat de către recurentă că în mod greșit instanța de fond a apreciat că au fost respectate dispozițiile Ordinului nr.29/2014 câtâ vreme vaccinarea contra antraxului fusese programată în

178

perioada martie-mai 2014, programul cu care a fost de acord și reclamantul. S-a mai precizat în plus de către recurentă că reclamantul nu a prezentat tabelul de vaccinare. De asemenea s-a mai arătat că pentru serviciile prestate în perioada programată s-a realizat decontarea serviciilor, acestea fiind de 72.256 lei.

S-a mai susținut de către recurentă că în mod greșit a fost obligată la plata serviciilor privind supravegherea clinică câtâ vreme reclamantul nu a fost abilitat să efectueze asemenea servicii astfel cum rezultă din analiza deciziei nr.111/2014.

S-a mai precizat de recurentă că în mod greșit s-a dispus completarea raportului de expertiză.

La data de 2.11.2016 intimatul CMV R a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în condițiile în care nu s-a invocat niciunul din motivele de casare prevăzute de art.488 C.proc.civ.

Curtea analizând recursul a constatat că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

În prealabil în ce priveşte excepţia nulităţii recursului Curtea reţine că este neîntemeiată având în vedere că instanţa este obligată să realizeze încadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de art.488 C.proc.civ., conform dispoziţiilor art.489 alin (2) C.proc.civ., iar criticile de recurs formulate sunt încadrabile în cazul de casare prevăzut de art.488 pct.8 C.proc.civ.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit în art. 2 alin. (1) lit. n): "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

Din interpretarea prevederilor legale citate rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanța de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

În speţă, Curtea reţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa unui refuz nejustificat al recurentei de a achita contravaloarea serviciilor prestate de către intimatul-reclamant.

179

În mod corect a observat instanţa de fond că raporturile dintre părţi sunt reglementate, în primul rând, de contractul de achiziţii publice nr.6469/22.04.2014 (f.19 şi urm.), însă în mod greşit a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu trebuie să se conformeze şi celorlalte acte normative incidente în ce priveşte serviciile veterinare prestate.

În acest sens, este de observat că potrivit art.9.2 lit.a) din contractul mai sus menţionat prestatorul s-a obligat să respecte condiţiile tehnice şi termenele prevăzute în Normele metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, aprobat anula prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor. De asemenea prin art.9.3 din acelaşi contract prestatorul s-a obligat să respecte condiţiile impuse de natura serviciilor prestate cu privire la circulaţia bunurilor materiale şi a formularelor cu regim special, protecţia mediului şi protecţia muncii, conform prevederilor legislaţiei în vigoare.

Totodată conform art.9.6 din acelaşi contract prestatorul este obligat să întocmească evidenţele tehnice şi financiar+contabile conform prevederilor legale.

În mod corect a observat instanţa de fond că având în vedere dispoziţiile art.1270 C.civ. părţile sunt ţinute să respecte obligaţiile asumate prin contract, ipoteză în care reclamantului îi revenea obligaţia de a respecta toate obligaţiile contractuale, inclusiv cele stabilite prin actele normative speciale şi la care dispoziţiile contractuale face trimitere.

Or, potrivit secţiunii 9, subsecţiunea 1, art.1.1. din Ordinul nr.29 din 25 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Programului de supraveghere şi control în domeniul siguranţei alimentelor vaccinarea anticărbunoasă se face cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşunat. Este real că se puteau face vaccinări în completare însă numai în situaţiile prevăzute de reglementarea mai sus menţionată: la animalele receptive care la data efectuării vaccinării nu aveau vârsta de vaccinare sau a celor care nu au putut fi vaccinate în campanie datorită contraindicaţiilor stabilite de producător.

În baza acestei procedurii a fost aprobate planurile cifrice nr.30/20.03.2014 pentru CSVA Perişani , 28/20.03.2014 pentru CSVA Racovita şi nr.33/20.03.2014 pentru CSVA Boişoara prin care s-au stabilit ca vaccinările să se efectueze în perioada aprilie-mai 2014.

180

Curtea reţine că facturile depuse de reclamant privind operaţiunile de vaccinare, privesc perioade ulterioare datei de mai 2014, astfel cum rezultă din menţiunile de pe facturi, precum şi din deconturile justificative depuse la dosar fond, astfel că refuzul pârâtei de decontare a acestor facturi nu poate fi considerat ca fiind abuziv conform art.2 din Legea nr.554/2004, în condiţiile în care reclamantul nu s-a conformat obligaţiei de a realiza vaccinarea conform Ordinului mai sus menţionat şi cu respectarea perioadei din planurile cifrice mai sus arătate.

Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului conform căreia vaccinarea nu s-a putut realiza datorită unor factori obiectivi, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada conform art.249 C.proc.civ. a unor asemenea împrejurări. Astfel pentru ovinele aflate în transhumanţă reclamantul nu a depus formularele de mişcare prevăzute de art.22 din Ordinul nr. 40/2010 privind aprobarea Normei sanitare veterinare pentru implementarea procesului de identificare şi înregistrare a suinelor, ovinelor, caprinelor şi bovinelor, pentru a face dovada imposibilităţii vaccinării în perioada stabilită prin planurile cifrice.

În ce priveşte serviciile de supraveghere clinică Curtea reţine că instanţa de fond a realizat o greşită aplicare a legii.

Astfel conform art. 6 din Ordinul nr.29 din 25 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Programului de supraveghere şi control în domeniul siguranţei alimentelor examenul clinic acceptat şi decontat de către direcţia sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti se poate face în baza unei decizii scrise a directorului executiv, care stabileşte zona în care se face examenul clinic, frecvenţa şi documentele necesare pentru decont în următoarele situaţii: a) în caz de suspiciune la animalele suspecte de contaminare; b) în caz de confirmare a bolii la animalele din focar, din zona de supraveghere şi protecţie specifică fiecărei boli.

Decizia directorului executiv este emisă la propunerea fundamentată a structurilor de specialitate din cadrul direcţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, formulată anterior acţiunii de examinare clinică.

De asemenea conform art.4 (1) din Ordinul nr. 32/2006 privind aprobarea Normei sanitare veterinare care stabileşte prevederi specifice pentru controlul şi eradicarea bolii limbii albastre dacă o exploataţie localizată într-o regiune care nu este supusă

181

restricţiilor, în sensul prezentei norme sanitare veterinare, are unul sau mai multe animale suspectate ca fiind infectate cu boala limbii albastre, medicul veterinar oficial aplică imediat metodele oficiale de investigare pentru a confirma sau a exclude prezenţa bolii.

Totodată conform art.6 alin (1) lit.c) din Ordinul nr.32/2006 medicul veterinar este obligat să extindă măsurile prevăzute de art.4 pe o rază de 20 km, cuprinsă în zona de protecție, însă numai după ce boala este confirmată oficial.

În speță rezultă că boala bluetongue a fost declarată oficial la data de 27.10.2014 conform actului nr.19521, astfel că putea fi decontate măsurile prevăzute de art.4 din Ordinul nr.32/2006 efectuate pe o rază de 20 km, măsuri dispuse după data de 27.10.2014. Or, din analiza facturilor fiscale nr.77/30.09.201, nr.78/31.09.2014 și nr.79/30.09.2014 acţiunile de depistare boli majore au fost realizate anterior datei de 27.10.2014.

Prin urmare, întrucât măsurile de depistare boli majore au fost anterioare declarării oficiale a bolii , iar reclamantul nu a fost nominalizat printre persoanele abilitate să efectueze inspecţia clinică, prin Decizia nr.111/10.09.2014, decizie necontestată de către reclamant, Curtea reţine că refuzul recurentei de a deconta serviciile menţionate în facturile fiscale nr. 77/30.09.2014, nr.78/31.09.2014 și nr.79/30.09.2014 a fost justificat.

Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a admis recursul şi a casat sentinţa în sensul că a respins acţiunea.

12. Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale.

Art. 64 Cod procedură fiscalăArt. 65 Cod procedură fiscală

Conform art. 64 C.proc.fisc., documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere.

Sarcina de a dovedi veridicitatea constatărilor efectuate revine organului fiscal emitent al actelor contestate. Art. 65 C.proc.fisc., reglementând, o împarte astfel: contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, iar organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

În virtutea regulilor privind sarcina probei stipulate la art. 65 C.proc.fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere, precum şi pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul trebuie să deţină documentele justificative, iar sarcina de a dovedi fictivitatea tranzacţiilor revine organului fiscal, aşa

182

încât eventuala incertitudine profită celui care s-a achitat de dovezile ce îi incumbă, potrivit legii.

(Decizia nr.1750/R-CONT/ 15 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată la data de 27.11.2014, reclamanta SC RSRL - reprezentata prin administrator Coman Marius şi prin administrator judiciar E, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Argeş, a solicitat instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 386/21.05.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti; anularea Deciziei de impunere nr. F-AG192/24.10.2013; a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-AG125/24.10.2013; a Dispoziţiei nr. 76/25.10.2013 şi a Deciziei nr.F-AG193/24.10.2013, toate emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş

Prin sentinţa civilă nr.615 din 13 ianuarie 2016, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva sentinţei, la data de 8 august 2016, a formulat recurs reclamanta SC Romspan Construct SRL, susţinând următoarele:

1. Sentinţa recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Noul Cod de procedură civilă.

- în mod greşit instanţa de fond nu a dispus desfiinţarea actelor administrativ fiscale atacate cu privire la debitul suplimentar TVA în cuantum de 36.232,66 lei, aferent unei baze de impozitare de 150.967,74 lei, reprezentând lucrările executate de SC A SRL. În acest sens arată recurenta că, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.145 alin.2 lit.a) din Legea nr.571/2003, art.146 şi art.21 alin.1 din Codul fiscal. Susţine acest lucru deoarece între ea şi SC A SRL a fost încheiat contractul nr.30 din 25.10.2011, astfel că operaţiunile încheiate între cele două societăţi au conţinut economic din punct de vedere al obiectului contractului.

- în mod greşit instanţa de fond nu a dispus desfiinţarea actelor administrativ fiscale atacate cu privire la debitul suplimentar TVA în cuantum de 59.032 lei aferent unei baze de impozitare de 245.968 lei, reprezentând lucrările executate de către SC N SRL în perioada octombrie-decembrie 2011 şi cu privire la debitul suplimentar TVA – 33.001 lei aferent unei baze impozitare de 137.515 lei reprezentând lucrările executate de SC N SRL. În acest sens arată că, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.145 alin.2 lit.a) din Legea nr.571/2003, art.146 şi art.21 alin.1 din Codul fiscal.

- referitor la deductibilitatea TVA recurenta arată că, în

183

mod greşit nu s-a dat drept de deducere la TVA cu atât mai mult cu cât principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor şi serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporţională cu preţul bunurilor şi serviciilor, indiferent de numărul de operaţiuni care au loc în procesul de producţie şi de distribuţie anterior etapei în care este percepută taxă – art.2 alin.1 din Directiva 2606/112/CE a consiliului european, normă ce se impune a aplica cu prioritate.

- în mod greşit instanţa de fond nu a dispus desfiinţarea actelor administrativ fiscale atacate cu privire la debitul suplimentar impozit pe profit în cuantum de 86.332 lei, la care se adaugă dobânzi în sumă de 7.151 lei şi penalităţi în sumă de 12.950 lei. Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.19 şi art.21 alin.1 şi 4 lit.m) din Legea nr.571/2003, suma de 86.332 lei reprezentând debit suplimentar impozit pe profit a fost calculată de organul fiscal care nu a reţinut ca fiind cheltuieli deductibile, facturile emise de către SC A SRL şi SC N SRL.

- instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al expertului contabil S, fără a motiva în concret de ce această sumă nu este deductibilă fiscal, raportat la textele de lege invocate în apărare de recurentă, precum şi la apărările formulate în acest sens.

2. Instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 Cod de procedură civilă, arătând că pârâtele au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ce priveşte capetele de cerere referitoare la desfiinţarea RIF nr. F-AG 125/24.10.2013, Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr.F-AG 193/24.10.2013 şi Dispoziţiei nr.76 din 25.10.2013.

Deşi legal învestită şi cu soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâte, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor această excepţie şi nici nu a soluţionat-o, sens în care au fost încălcate normele de procedură referitoare la principiile fundamentale ce guvernează procesul civil.

Totodată, recurenta formulează recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.01.2016 pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care s-a respins cererea de recuzare a expertului.

- tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.5, arată că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cererea de recuzare a expertului cauzei la data de 25.01.2016. În acest sens arată că au fost încălcate dispoziţiile art.332 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora recuzarea expertului se judecă cu citarea părţilor şi a expertului.

- în mod greşit instanţa de fond a avut în vedere raportul de expertiză refăcut, întocmit de expert contabil S, în contextul în care aceasta şi-a refăcut lucrarea fără a motiva ce elemente au stat

184

la baza refacerii ei.La data de 12 octombrie 2016, pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti,

reprezentată de A.J.F.P. Argeş a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice, iar pe fond a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate.

Curtea, analizând recursul formulat, constată următoarele:Recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data

de 25.01.2016 pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care s-a respins cererea de recuzare a expertului, este tardiv, fiind declarat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 53 al. 1 C.proc.civ.

Este fondat însă recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 615 din 13 iunie 2016, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. şi nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 al. 1 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a normelor de procedură, Curtea reţine că, pentru a fi incident acest motiv de recurs, încălcarea trebuie să atragă sancţiunea nulităţii, care, la rândul său, este condiţionată, în cazul nulităţilor virtuale, potrivit art. 175 C.proc.civ., de producerea unei vătămări imposibil de înlăturat altfel decât prin anularea actului.

Faptul că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâte nu este de natură să o prejudicieze pe reclamantă, ci dimpotrivă; o eventuală vătămare nu ar putea fi invocată decât de către pârâte.

De asemenea, se invocă faptul că instanţa de fond a avut în vedere raportul de expertiză refăcut, întocmit de expert contabil S, în contextul în care aceasta şi-ar fi refăcut lucrarea fără a motiva ce elemente au stat la baza refacerii ei.

Referitor la aceste susţineri, Curtea constată că, prin încheierea din 25.01.2016, instanţa de fond a pus în vedere expertei să facă dovada avizului CECCAR pentru raportul de expertiză depus la dosar, în condiţiile în care reclamanta invocase lipsa acestui aviz în cadrul cererii de recuzare şi al obiecţiunilor formulate.

Potrivit art. 177 al. 1 C.proc.civ., ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură.

În cauză, prin depunerea raportului de expertiză refăcut, avizat de CECCAR, s-a dat eficienţă dispoziţiei legale menţionate.

În ceea ce priveşte constatările raportului de expertiză, criticile îndreptate împotriva acestuia reprezintă apărări de fond ce vor fi avute în vedere în cele ce urmează, în cadrul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., pe care Curtea îl găseşte fondat.

Astfel, prin actele fiscale contestate s-a constatat că în perioada octombrie 2011 - mai 2012 societatea comercială a

185

înregistrat în contabilitate cheltuieli cu servicii prestate în sumă totală de 504.451 lei şi a dedus TVA deductibilă în sumă totală de 128.265 lei, în baza unor facturi emise de furnizorii S.C. A S.R.L. şi S.C. N S.R.L.

Organele fiscale au constatat că nu s-au prezentat documente care să justifice că serviciile achiziţionate au fost utilizate în scopul realizării de venituri impozabile şi în folosul operaţiunilor taxabile, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1), art.21 alin.(4), art.145 alin.(2). art.146 alin.(1) şi art.155 alin.(5) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. În consecinţă, au încadrat cheltuielile în suma de 504.451 lei în categoria celor nedeductibile fiscal la calculul profitului impozabil, fapt pentru care au stabilit un impozit pe profit suplimentar de plată în suma de 80.712 lei şi au anulat dreptul de deducere pentru TVA deductibilă în sumă totală de 128.265 lei, stabilind această sumă ca TVA de plată suplimentară.

În concret, organele fiscale au constatat că tranzacţiile consemnate în facturile emise de cei doi furnizori nu sunt reale. Se face referire în actele fiscale şi la declararea ca inactivi a celor doi furnizori, însă aspectul nu este relevant, deoarece, la data emiterii facturilor, niciuna din cele două societăţi, S.C. A S.R.L. şi S.C. N S.R.L., nu erau inactive.

Pornind de la dispoziţiile art. 94 C.proc.fisc., Curtea are în vedere că inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

Pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor, art. 94 al. 3 C.proc.fisc. stipulează că organul de inspecţie fiscală va proceda la: examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului; verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a contribuabilului; discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz; solicitarea de informaţii de la terţi; verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile.

Prevederile citate ale art. 94 Cod de procedură fiscal, precum şi cu cele ale art. 105 al. 1 şi 5, art. 7 al. 2 din acelaşi cod, potrivit cărora inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei şi autonomiei şi trebuie să aibă în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi a raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere. Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.

186

Conform art. 64 C.proc.fisc., documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere.

Sarcina de a dovedi veridicitatea constatărilor efectuate revine organului fiscal emitent al actelor contestate. Art. 65 C.proc.fisc., reglementând sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale, o împarte astfel: contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, iar organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

În virtutea regulilor privind sarcina probei stipulate la art. 65 C.proc.fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere, precum şi pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul trebuie să deţină documentele justificative, iar sarcina de a dovedi fictivitatea tranzacţiilor revine organului fiscal, aşa încât eventuala incertitudine profită celui care s-a achitat de dovezile ce îi incumbă, potrivit legii.

Aplicând aceste consideraţii la speţa de faţă, Curtea constată că raportul de expertiză în specialitatea construcţii efectuat în cauză a relevat că reclamanta a executat prin subcontractare parte de acoperiş şi copertinele de la intrări la imobilul – şcoală din com. Ciolpani, în baza Contractului de colaborare nr. 30/2011 încheiat cu A SRL. Dovezile din care rezultă efectuarea acestor lucrări de către societatea A sunt, în afară de contractul menţionat, înscrisurile „Anexa nr. 1” şi „Convenţia nr. 1” cu specificarea amănunţită a materialelor ce trebuie puse în operă, situaţii de lucrări pe stadii fizice.

În raport de aceste dovezi, Curtea constată ca nefiind sustenabilă afirmaţia din actele fiscale contestate, în sensul că nu s-ar fi dovedit realitatea prestării serviciilor contractate de reclamantă cu acest furnizor. Faptul că societatea în cauză, A SRL, nu a avut angajaţi cu contrat de muncă ori nu a declarat livrările în cauză sunt aspecte care o privesc exclusiv pe societatea în cauză, fiind independente de voinţa reclamantei şi nu infirmă susţinerea că aceste lucrări au fost în mod efectiv prestate de persoana juridică, dedusă din celelalte dovezi administrate şi analizate în raportul de expertiză în specialitatea construcţii.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre tranzacţiile consemnate în facturile emise de societatea N SRL. Facturile consemnează că obiectul acestora îl reprezintă „manoperă conform contract”, respectiv „bloc zidărie construcţii”.

Fiind vorba de prestări servicii, respectiv livrare materiale de construcţii, reclamanta avea, potrivit pct. 48 din HG 44/2004, sarcina de a dovedi realitatea prestării serviciilor şi a încorporării materialelor. Astfel de dovezi nu s-au administrat, în raportul de expertiză nu au fost evidenţiate lucrări întocmite de N SRL, conţinutul facturilor este eliptic şi nu permite individualizarea exactă

187

a obiectului acestora, nici măcar prin trimitere la contractul ce se pretinde a sta la baza emiterii lor, contractul nr. 4/16.08.2011 care, la rândul său, are un conţinut extrem de vag şi de laconic în privinţa obiectului şi a obligaţiilor părţilor. Astfel, în contractul menţionat, încheiat între reclamantă şi N SRL, obiectul contractului în reprezintă „lucrări de construcţie” fără alte detalii, fără a se specifica în ce constau aceste lucrări şi nici unde se vor desfăşura; „prestatorul se obligă să execute lucrarea la cerinţele beneficiarului”, fără a se arăta în ce constau aceste cerinţe.

Pentru materialele de construcţii nu s-au emis avize de însoţire, susţinându-se că astfel de documente nu ar fi fost necesare, câtă vreme marfa în cauză a circulat însoţită de factură. Or, în conţinutul facturilor s-a consemnat că au fost expediate prin poştă.

În acest context probator, constatările organelor fiscale cu privire la aceste tranzacţii, încheiate cu N SRL, apar pe deplin justificate, iar criticile recurentei formulate în această privinţă sunt nefondate.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 615 din 13 iunie 2016, a casat sentinţa în parte şi, în rejudecare, a admis în parte cererea, a anulat în parte actele contestate în ce priveşte creanţele fiscale, TVA şi impozit pe profit, cu accesorii, aferente tranzacţiilor cu SC A.

13. Terenul cu pădure cu rol de protecţie nu este supus impozitului pentru teren cu vegetaţie forestieră.

Art. 258 din Codul fiscalArt. 22 lit. a) Cod procedură fiscală anterior

Într-adevăr, din perspectiva Codului fiscal, potrivit art.258 din acest act normativ, terenul cu pădure cu rol de protecţie nu este supusă impozitului pentru teren cu vegetaţie forestieră.

Însă, prealabil analizării fondului, văzând şi considerentele sentinţei atacate, Curtea a constatat că se impune analizarea modului în care a fost urmată procedura de declarare a bunurilor în discuţie şi a categoriei din care acestea fac parte, în raport de care autoritatea pârâtă determină impozitul potrivit Codului fiscal.

Curtea a reţinut că potrivit art.22 lit. a) Cod procedură fiscală anterior, prin obligaţii fiscale, în sensul acestui cod, se înţelege şi obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat.

188

(Decizia nr. 1751/R-CONT/15 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2016, pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantele L şi B au chemat în judecată pe pârâtul Oraşul Mioveni - prin Primar, solicitând anularea deciziei de impunere nr.128/2015, a deciziei 9745/2014 şi a celor anterioare emise pentru stabilirea impozitului datorat pentru terenul cu vegetaţie forestieră de 109 ha proprietatea lor situat în localitatea Mioveni, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr.558/6 iunie 2016, Tribunalul Argeş a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs L şi B solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei şi în rejudecare admiterea acţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că pârâtul a recunoscut faptul că reclamantele nu datorează impozit pentru terenul de 109 ha, situat în aria Oraşului Mioveni, judeţul Argeş, conform titlului de proprietate nr.139821/2009 şi a procesului verbal de punere în posesie nr.200/2009, însă, a aplicat scutirea numai începând cu 1.01.2016.

Prin cererea înregistrată la Primăria Mioveni la 4.02.2016, reclamantele au solicitat aplicarea scutirii şi în ce priveşte impozitul aferent anilor anteriori, însă, pârâta a arătat că nu poate aproba cererea, întrucât din actele anexate declaraţiei fiscale nu rezultă că terenul ar fi încadrat ca pădure cu rol de protecţie, acest aspect fiind cunoscut autorităţii locale, numai potrivit adeverinţei emisă de Direcţia Silvică Argeş-Ocolul Silvic Piteşti la 30.12.2015.

Se arată că hotărârea este nelegală, întrucât, de vreme ce tribunalul a constatat că adresa prin care s-a declarat pădure cu rol de protecţie nu este datată, ar fi trebuit să solicite dovezi sau să facă probe în acest sens.

Contribuabilul nu are obligaţia de a stabili sau justifica el categoria de folosinţă sau regimul juridic al unui teren, iar regimul de protecţie nu este stabilit de cetăţean, ci se aplică automat, nu numai la cerere.

Autoritatea locală beneficiază de toate datele necesare stabilirii corecte regimului juridic al terenurilor din aria sa administrativă, astfel că are obligaţia să stabilească corect dacă imobilul este supus sau nu impozitării şi să emită decizii de impunere conform regimului juridic existent.

În speţă, regimul de pădure cu rol de protecţie nu a fost stabilit la 31.12.2015, la această dată fiind numai eliberată adeverinţa, regimul juridic fiind stabilit încă dinainte de anul 1989, astfel că se află sub incidenţa art.258 Cod fiscal.

Oraşul Mioveni, prin Primar, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

189

S-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.La termenul din 15 decembrie 2016, Curtea faţă de

dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 Cod procedură civilă.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma temeiurilor de drept aplicabile faţă de data sesizării instanţei şi a criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Curtea reţine, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de recurente sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, potrivit cu care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, art.258 Cod fiscal.

Într-adevăr, din perspectiva Codului fiscal, potrivit art.258 din acest act normativ, terenul cu pădure cu rol de protecţie nu este supusă impozitului pentru teren cu vegetaţie forestieră.

Însă, prealabil analizării fondului, văzând şi considerentele sentinţei atacate, Curtea constată că se impune analizarea modului în care a fost urmată procedura de declarare a bunurilor în discuţie şi a categoriei din care acestea fac parte, în raport de care autoritatea pârâtă determină impozitul potrivit Codului fiscal.

Curtea reţine că potrivit art.22 lit.a) Cod procedură fiscală anterior, prin obligaţii fiscale, în sensul acestui cod, se înţelege şi obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat.

Tribunalul reţine corect că în adresa depusă de reclamante nu se arată care este momentul în care au fost declarate respectivele suprafeţe ca încadrându-se în păduri cu funcţii speciale de protecţie, iar reclamantele deşi susţin că scutirea de impozit pentru aceste terenuri opera şi la nivelul anului 2011, în baza art.257 şi 258 Cod fiscal, nu au făcut dovada faptului că ar fi adus la cunoştinţa pârâtului acest lucru şi i-ar fi solicitat să facă aplicarea acestor texte de lege în ce le priveşte.

A mai reţinut corect tribunalul că în momentul în care consideră că intervin schimbări ale bunurilor pe care le au în proprietate, cetăţenii au obligaţia de a formula cereri în acest sens şi de a completa declaraţii de impunere prevăzute de lege, numai în funcţie de acestea unităţile administrativ teritoriale prin serviciile taxe şi impozite putând modifica menţiunile din registrul agricol şi registrul fiscal şi emite noi decizii de impunere reclamantului.

Critica adusă de reclamante în recurs vizează fondului raportului juridic fiscal, respectiv faptul că terenul în discuţie nu este susceptibil de impozit, dată fiind natura specială a acestuia, însă

190

Curtea reţine că prealabil era necesar să se dovedească atât faptul că s-a procedat la declararea categoriei de folosinţă a respectivelor suprafeţe, pentru perioada anterioară, cât şi faptul că după emiterea deciziilor de impunere pentru anii anteriori, acestea au fost contestate în procedura prevăzută în perioada respectivă de art.205 şi urm. Cod procedură fiscală, în caz contrar rezultând însuşirea conţinutului acestora.

Or, decizia de impunere din anul 2013, depusă la dosar de către autoritatea pârâtă nu a fost contestată, deşi în aceasta s-a stabilit impozitul datorat pentru aceeaşi suprafaţă pădure, teren cu vegetaţie forestieră.

Pe de altă parte, aşa cum reţine şi prima instanţă, nu s-a dovedit faptul că pentru perioada anterioară nu a existat posibilitatea primirii unei adeverinţe similare celei cu nr.9143/30.12.2015, pentru a se dovedi categoria de folosinţă a terenului având în vedere faptul că din titlul de proprietate nr.139821/1.06.2009, nu rezultă încadrarea terenului în categoriile scutite de impozit.

Admiterea unei acţiuni în contradictoriu cu o autoritate publică are ca temei nerespectarea unei dispoziţii legale procedurale sau de drept substanţial de către această autoritate, ceea ce nu se poate reţine în cauză, în condiţiile în care, faţă de solicitările reclamantelor şi de dovezile depuse, autoritatea pârâtă a recunoscut faptul că pentru terenul în suprafaţă de 109 ha, nu se percepe impozit începând cu 1.01.2016.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

14. Stabilirea termenului de prescripţie.Art.97 alin.1 lit. b) din Codul silvic

Art.1 din Codul de procedură fiscală anteriorArt.91 Cod procedură fiscală

La momentul la care creanţa reprezentând ajutoare aferente anului 2008 a devenit scadentă era în vigoare H.G. nr.1071/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Într-adevăr, art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic se referă la alocarea anuală de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură a sumelor necesare plăţii acestor ajutoare, însă, în speţă, este relevantă natura creanţei în raport cu titularul acesteia.

Pentru a fi supusă termenului de prescripţie de 5 ani reglementat de art.91 Cod procedură fiscală creanţa trebuia să

191

fie una fiscală, deoarece textul prevede expres dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale.

În art.1 din Codul de procedură fiscală anterior, aplicabil în cauză, reglementând sfera de aplicare a acestui cod, se arată că prin acesta se reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, fiind aplicabil şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Codul nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

Ca atare, dispoziţiile normative susmenţionate vizează creanţe ale statului sau ale autorităţilor locale, iar nu creanţe ale particularilor.

(Decizia nr.1754/R-CONT/15 Decembrie 2016)

Prin cererea înregistrată la 15.01.2016, reclamanta Obştea Moşnenilor D a chemat în judecată pe pârâţii Garda Forestieră Ploieşti şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând anularea actului administrativ emis de pârâta Garda sub nr.11653/20.10.2015 (raportat la anul 2008), cu consecinţa obligării în solidar a pârâţilor la plata sumei de 426.687,06 lei, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 1.142,30 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000-Leaota, Parcul National Piatra Craiului, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masa lemnoasă, aferentă anului 2008, a dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal, începând cu data de 14.09.2012, până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând că acordarea ajutoarelor de stat este condiţionata de îndeplinirea a două condiţii cumulative, anume emiterea Deciziei Comisiei Europene si adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru compensaţii. Or, această din urmă

192

condiţie nu este îndeplinită. Decontul justificativ prevăzut de lege, nu a fost întocmit, considerând în mod obiectiv că nu poate aviza la plată o sumă atât de mare de la bugetul de stat fără să aibă formula tehnică de calcul aplicabilă. Prin urmare, singura normă de calcul în vigoare este cea data de H.G. nr.861/2009, iar aceasta nu se referă din punct de vedere tehnic la păduri cu funcţie de protecţie din Siturile Natura 2000.

Prin sentinţa civilă nr.448/9.05.2016, Tribunalul Argeş a admis acţiunea, a anulat adresa nr.11653/2015 şi a obligat pe pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să plătească reclamantei suma de 426.687,06 lei, cu titlu de compensaţie pentru anul 2008, cu dobândă legală calculată începând cu 29.12.2014 şi până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 5.300 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Garda Forestieră Ploieşti şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând admiterea acestora şi respingerea acţiunii formulate.

În recursul Gărzii Forestiere Ploieşti se solicită admiterea: excepţiei de tardivitate în raport de art.185 Cod procedură civilă şi art.2.517 Cod civil, excepţiei insuficientei timbrări, excepţiei de necompetenţă teritorială şi subsidiar respingerea ca neîntemeiată a cererii.

Se arată că acţiunea a fost formulată cu 8 ani întârziere, în condiţiile în care reclamanta solicită despăgubiri pentru anul 2008, termenul general de prescripţie de 3 ani fiind depăşit.

Se susţine că reclamanta trebuia să achite o taxă de timbru în condiţiile art.3 din O.U.G. nr.80/2013, deoarece a formulat o cerere în pretenţii, urmărind atragerea răspunderii delictuale.

Recurenta învederează faptul că adresa nr.11653/2015 nu reprezintă un act administrativ în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, acţiunea fiind una în pretenţii, care potrivit art.107 Cod procedură civilă trebuie formulată la instanţa în raza căreia îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Pe fond, se arată că cererea este neîntemeiată, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în dosarul nr.1749/1/2015 faptul că trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare.

Ca urmare, ajutoarele de stat se pot acorda numai după publicarea proiectului de hotărâre de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru compensaţii. În lipsa acestor norme nu se pot verifica şi aviza formularele de decont justificativ pentru acordarea compensaţiilor.

Prin adresa nr.11653/2015, s-a comunicat reclamantei faptul că urmare a deciziei Comisiei Europene era necesară emiterea normelor metodologice care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României,

193

astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative indicate expres prin decizia Comisiei Europene în vederea acordării compensaţiilor.

În recursul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor se solicită admiterea căii de atac în temeiul art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, susţinându-se că instanţa a realizat o aplicare greşită a legii.

În mod eronat instanţa reţine că cererea formulată de reclamantă pentru anul 2008, în temeiul art.97 alin.1 lit.b) din Legea nr.46/2008 privind Codul silvic, este neîntemeiată în condiţiile în care MMAP ca autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură, poate acorda compensaţii la propunerea structurilor teritoriale de specialitate din subordine, cu respectarea reglementărilor în vigoare privind elaborarea, aprobarea şi finanţarea acţiunilor din fonduri bugetare.

La 29.12.2014, reclamanta a solicitat compensaţii aferente anului 2008 Gărzii Forestiere Ploieşti, la această dată legislaţia aplicabilă la nivelul anului 2008 nefiind incidentă.

Reclamanta a arătat că sunt aplicabile prevederile art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, H.G. nr.1071/2006, OM nr.626 şi nr.22507/2006, H.G. nr.861/2009.

Conform prevederilor Tratatului de aderare art.III-168 alin.1 şi Anexa nr.5 capitolul 3 pct.b măsurile de sprijin/compensaţiile existente la data aderării vor fi aplicate doar până la 31.12.2009, iar după 1.01.2010 aceste forme de sprijin puteau fi acordate doar după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform liniilor directoare privind ajutoarele de stat din sectorul agricol şi forestier din perioada 2007-2013.

Instanţa a omis faptul că în lipsa cadrului legal, pârâtul nu poate proceda la acordarea sumelor reprezentând compensaţii, dreptul pretins fiind afectat de o condiţie suspensivă, motiv pentru care la data formulării cererii de chemare în judecată trebuiau îndeplinite condiţiile de validitate impuse de lege, ceea ce nu se poate reţine în cauză, acţiunea fiind prematură.

Normele metodologice ce urmează să fie adoptate au rol determinant în individualizarea dreptului la compensaţii al beneficiarului.

Art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic reglementează acordarea de compensaţii, însă, coroborat cu art.6 alin.2 din H.G. nr.861/2009 această formă de sprijin se finanţează numai după primirea deciziei favorabilă a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Prin decizia nr.C(2012) 5166 final/19.07.2012 publicată în JOUE, ajutoarele de stat se pot acorda numai după publicarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutoarelor de stat pentru aceste compensaţii.

Ca atare, pentru acordarea ajutorului este necesară îndeplinirea a două condiţii cumulative: emiterea deciziei Comisiei

194

Europene şi adoptarea, respectiv publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor, condiţie ce nu a fost îndeplinită.

Tribunalul nu putea dispune obligarea MMAP la plata compensaţiilor aferente anului 2008, a dobânzilor aferente şi a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care obiectul acţiunii în contencios administrativ poate consta, potrivit art.8 alin.1 în anularea actului administrativ şi repararea pagubei inclusiv pentru daune morale.

Acordarea compensaţiilor nu se încadrează în sfera noţiunii de reparare a pagubei, aceasta nefiind consecinţa emiterii actului.

Reclamanta nu poate cere direct instanţei de contencios administrativ obligarea pârâţilor la plata compensaţiilor, de vreme ce nu există o soluţie a acestei autorităţi, care să fie supusă controlului în contencios administrativ, în aplicarea art.2 alin.1 lit.f) din Legea nr.554/2004.

Creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă faţă de lipsa normelor metodologice susmenţionate, neputându-se determina cuantumul compensaţiilor.

Nu este incident un refuz nejustificat emis cu exces de putere, dimpotrivă autoritatea pârâtă respectând dispoziţiile legale şi decizia comisiei europene.

Prin urmare, se solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi netemeinică.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.Obştea Moşnenilor D a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A fost ridicată excepţia netimbrării în raport de art.1 alin.3 din O.U.G. nr.80/2013.

Se susţine că excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale ale instanţei de fond nu pot fi invocate, instanţa statuând la primul termen că este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.

În cauză se aplică prevederile Legii contenciosului administrativ, fiind în prezenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii unui justiţiabil, care potrivit art.10 din Legea nr.554/2004 este în competenţa tribunalului în primă instanţă, iar din punct de vedere teritorial este consacrată posibilitatea reclamantului de a opta fie pentru instanţa de la sediul pârâtului, fie pentru instanţa de la domiciliul reclamantului.

Se arată că cererea de chemare în judecată este timbrată

195

corect în conformitate cu art.16 din O.U.G. nr.80/2013, deoarece art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004 asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Sunt învederate deciziile de jurisprudenţă, referitoare la aplicarea textului menţionat.

În ce priveşte excepţia prescripţiei se susţine că aceasta nu poate fi primită în condiţiile în care ajutorul de stat are natura unei creanţe fiscale, fiind supusă termenului de prescripţie de 5 ani care curge de la data publicării deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012, respectiv de la 13.09.2012, urmând să se împlinească la 13.09.2017.

Sunt învederate soluţiile jurisprudenţei care statuează asupra acestui aspect.

Se arată că art.6 alin.1 şi 2 din H.G. nr.861/2009 instituie o condiţie suspensivă cu privire la finanţarea/exigibilitatea formelor de sprijin în discuţie.

Creanţa intimatei-reclamante este certă, deoarece este prevăzută în art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, este lichidă, întrucât prin decizia instanţei supreme nr.36/23.11.2015 s-a stabilit că modul de cuantificare al compensaţiilor este prevăzut în Anexa nr.4 din H.G. nr.861/2009 şi este exigibilă, pentru că ajutorul aferent anului 2008 putea fi solicitat începând cu 1.01.2009.

La 18.08.2009, legiuitorul a stabilit legal o altă dată la care creanţa devine exigibilă, respectiv primirea deciziei Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform art.6 din H.G. nr.861/2009.

Ca atare, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 dreptul fiind afectat de o condiţie suspensivă sau un termen suspensiv, prescripţia curge de la data împlinirii condiţiei sau expirării termenului.

Prin urmare de la data publicării deciziei europene în JOUE (13.09.2012) curge un nou termen de prescripţie pentru ajutorul de stat cuvenit reclamantei raportat la anul 2008.

H.G. nr.861/2009 nu a fost abrogată sau modificată de vreun alt act normativ până în prezent, astfel că art.6 alin.1 din acest act normativ se aplică formelor de sprijin prevăzute în art.97 alin.1 lit.a), b) şi c) din Codul silvic vizate de această reglementare.

Art.6 alin.2 din H.G. nr.861/2009 instituie prevederi legale distincte faţă de cele din alin.1 al textului, însă se raportează de asemenea la o condiţie suspensivă, în raport de exigibilitatea ajutorului de stat pentru anul 2008.

Din 13.09.2012, dreptul de a solicita compensaţii pentru anul 2008 a putut fi exercitat din nou, de la această dată începând să curgă o nouă prescripţie.

Sunt învederate soluţiile instanţei supreme în dosarele nr.3151/54/2008, nr.1463/54/2014, nr.408/33/2014, nr.2251/2/2014 şi nr.497/33/2014.

Pe fond, se solicită respingerea recursurilor ca nefondate,

196

arătându-se că prin soluţia instanţei supreme în dosarul nr.1749/1/2015 s-a statuat asupra necesităţii existenţei deciziei favorabile a Comisiei Europene şi a normelor metodologice ulterioare, prin Tratatul de Aderare la U.E. România primind o derogare expresă pentru angajamentele asumate pe care le putea continua încă 3 ani de la data aderării, fără a fi necesară o nouă notificare a schemei de ajutor de stat.

Ca atare, normele metodologice în raport de care se determină creanţa reclamantei sunt reprezentate de H.G. nr.861/2009, pentru anul 2008 existând cadrul legal de acordare a ajutorului de stat solicitat.

Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.Garda Forestieră Ploieşti a formulat răspuns la întâmpinare.La 15.12.2016, s-a formulat cerere de abţinere în soluţionarea

cauzei, respinsă prin încheierea de la aceeaşi dată, Intimata Obştea Moşnenilor D a formulat concluzii scrise pe

care le-a însoţit de decizii de jurisprudenţă.La termenul din 15 decembrie 2016, Curtea faţă de

dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursurilor, potrivit art.486 NCPC.

Curtea reţine totodată, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de recurenţi sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 şi pct.8 NCPC, respectiv instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul invocat în cauză, de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se vor expune:

Prealabil, Curtea constată că litigiul a fost declanşat în faţa instanţei de contencios administrativ, fiind învederate prevederile art.1-18 din Legea nr.554/2004, astfel că cererea de chemare în judecată era supusă dispoziţiilor art.16 din O.U.G. nr.80/2013, reglementând taxa de timbru în materia contenciosului administrativ, susţinerile din recurs neputând fi primite.

Cu privire la excepţiile reiterate în recurs, curtea constată că în faţa primei instanţe acestea nu au fost analizate integral. Pârâta a invocat nulitatea cererii pentru insuficientă timbrare, necompetenţa materială şi teritorială a instanţei, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune, iar instanţa a analizat competenţa materială şi teritorială prin prisma excepţiilor invocate, în raport de art.10 din Legea nr.554/2004, precum şi excepţia insuficientei timbrări, reţinând că litigiul este unul de contencios administrativ supus prevederilor art.16 din O.U.G. nr.80/2013 (încheiere de dezbateri din 25.04.2016-fila 50 dosar fond), fără a se referi şi la prescripţie.

197

În acord cu argumentele primei instanţe în soluţionarea excepţiilor de necompetentă, Curtea constată că potrivit art.10 din Legea contenciosului administrativ, litigiile privind actele autorităţilor publice locale sunt în competenţa tribunalului în primă instanţă, capătul principal de cerere formulat vizând anularea unui act emis de Garda Forestieră Ploieşti ca autoritate locală.

Cererea de acordare a contravalorii produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta, este una accesorie, determinată de anularea actului reprezentat de adresa nr.11653/2015, astfel că în temeiul art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, raportat la art.123 alin.1 Cod procedură civilă, cererea accesorie se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, competenţa materială aparţinând în primă instanţă tribunalului.

De asemenea, potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004 reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, legiuitorul reglementând o competenţă teritorială alternativă, în favoarea reclamantului, care în cazul de faţă şi-a exercitat dreptul de a alege instanţa de la sediul său.

Nu se va reţine susţinerea recurentului potrivit căreia adresa nr.11653/2015 nu reprezintă un act administrativ în condiţiile în care prin aceasta Garda Forestieră Ploieşti arată în mod cert că se află în imposibilitate de a viza decontul justificativ pentru acordarea alocaţiilor bugetare în temeiul art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, prezentând motivele unei asemenea soluţii.

Actul administrativ este definit în art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Art.2 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Art.2 alin.1 lit.i) din lege defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.

Prin adresa menţionată, autoritatea publică locală refuză acordarea drepturilor invocate de către reclamantă în temeiul unor dispoziţii normative, fiind astfel evidentă producerea consecinţelor juridice în ce priveşte situaţia reclamantei.

Însă, în vederea sesizării instanţei de contencios administrativ trebuiau urmate regulile speciale privitoare la termenul de depunere a cererii, care în speţă a fost depăşit.

Reprezentând un act administrativ adresa în discuţie este supusă întregului regim juridic reglementat de Legea nr.554/2004, inclusiv din perspectiva competenţei materiale şi teritoriale, precum şi

198

în ce priveşte timbrajul, însă nu se poate admite că un asemenea răspuns, emis ca urmare a unei noi solicitări la mai multe luni de la prima sesizarea autorităţii cu cererea de acordare a compensaţiilor, strămută termenul de sesizare a instanţei şi că cererea ar putea fi formulată numai în raport de data răspunsului acordat.

Dimpotrivă, Legea nr. 554/2004 reglementează termene exacte de sesizare a instanţei de contencios administrativ, care faţă de specificul raportului juridic din cauză curg în raport de actele efectuate de parte pentru valorificarea drepturilor invocate.

Se constată astfel că aparent termenul prevăzut de art.11 din Legea contenciosului administrativ a fost respectat la sesizarea instanţei în condiţiile în care în capătul principal de cerere se atacă actul administrativ adresa nr.11653/20.10.2015 asimilat actului administrativ în temeiul art.2 alin.1 lit.i) şi alin.2 din Legea nr.554/2004.

Însă, pe de o parte, tocmai specificul refuzului nejustificat al autorităţii presupune sesizarea acesteia, obţinerea unui refuz şi atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ iar pe de altă parte, refuzul poate fi expres sau tacit.

Art. 11 alin. 1 lit. b) şi c) din L. nr.554/2004 instituie un termen de 6 luni pentru formularea cererii de anulare a unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, termen care curge, în cazul refuzului, de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii (refuz explicit), respectiv de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (refuz tacit).

Totodată, în ipoteza atacării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii în instanţa de contencios administrativ, este relevant şi termenul în care persoana interesată trebuie să solicite autorităţii acordarea sau recunoaşterea drepturilor pretinse, aspect care poate determina un refuz.

În cazul de faţă curtea reţine că titularul dreptului la compensaţii avea posibilitatea să sesizeze autoritatea publică pentru acordarea sumelor în discuţie într-un termen de 3 ani de la data exigibilităţii sumelor, respectiv naşterii dreptului de creanţă invocat, 1.01.2009, astfel că în funcţie de atitudinea acesteia, putea sesiza instanţa de contencios administrativ. Dacă autoritatea emitea un refuz explicit de soluţionare a cererii, în termenul prevăzut de legea contenciosului administrativ pentru soluţionare (30 de zile conform art. 2 alin. 1 lit.h)) persoana interesată avea posibilitatea de a sesiza instanţa de contencios administrativ în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii (refuz explicit), iar dacă nu emitea un răspuns în 30 de zile de la sesizare, persoana interesată trebuia să se adreseze instanţei în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.

Curtea constată că în cazul de faţă reclamanta a sesizat autoritatea în mai multe rânduri.

199

Astfel, la 25.07.2013 (filele 32-33 dosar fond), în cursul termenului de 3 ani, se solicită MMSC să arate dacă va plăti compensaţiile iar ministerul răspunde prin adresa nr. 35139/26.08.2013 în sensul că nu există încă Norme metodologice.

De asemenea, la 29.12.2014 (filele 15-16 dosar fond), în cursul termenului de 3 ani, se solicită ITRSV Ploieşti să întocmească actele necesare acordării ajutorului de stat cuvenit, în valoare de 426.687,06 lei, însă destinatarul nu a emis un răspuns explicit în 30 de zile de la sesizare, astfel că petenta s-a aflat în ipoteza primirii unui refuz tacit de soluţionare a cererii sale, rezultat din lipsa unui răspuns în termenul prevăzut de lege.

Emiterea refuzului determină curgerea termenului de 6 luni, nefiind posibil ca printr-o nouă solicitare să se determine curgerea unui alt termen.

Dacă sesizarea autorităţii s-a realizat la 25.07.2013 şi a existat un refuz explicit, pentru sesizarea instanţei reclamanta trebuia să respecte termenul de prescripţie de 6 luni impus de art. 11 din L. nr. 554/2004, care era împlinit la data de 15.01.2016. Termenul a curs astfel începând cu 25.08.2013 şi s-a împlinit la 25 februarie 2014. Lipsind însă dovada de comunicare a adresei 35139/26.08.2013, rezultă că termenul de 6 luni curgea de la data expirării termenului de 30 de zile de răspuns, şi în atare ipoteză, sesizarea instanţei în luna ianuarie 2016 se situează în afara termenului.

Şi dacă s-sar considera că sesizarea autorităţii locale determină curgerea termenului, se reţine că de la 29.12.2014 aceasta avea la dispoziţie 30 de zile pentru răspuns, lipsa răspunsului la finalul acestei perioade determinând curgerea termenului de prescripţie de 6 luni pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ. Termenul a curs astfel începând cu 29 ianuarie 2015 şi s-a împlinit la 29 iulie 2015, rezultând că sesizarea instanţei în luna ianuarie 2016 se situează în afara termenului.

Nu se poate reţine că răspunsul autorităţii locale prin adresa nr.11653/2015 (fila 23 dosar fond) atacată în prezenta cerere ar atrage decalarea curgerii termenului de 6 luni de la data răspunsului, deoarece într-o atare ipoteză s-ar ajunge ca partea să poată formula cererea oricând în funcţie de răspunsul autorităţii, cu consecinţa lăsării fără efecte a dispoziţiei art. 11 alin. 1 lit. c) din L. nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte termenul de sesizare a autorităţii cu cererea de acordare a drepturilor cuvenite, curtea reţine aplicarea termenului de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar nu a termenului general de prescripţie în materie fiscală, de 5 ani, creanţa solicitată nefiind una fiscală în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Creanţa reclamantei vizează compensaţii reglementate de art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, potrivit cu care în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi

200

juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă.

Ajutorul aferent anului 2008 devenea scadent la 1.01.2009, deoarece viza contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le-au putut recolta pe întreaga durată a anului anterior.

La momentul la care creanţa reprezentând ajutoare aferente anului 2008 a devenit scadentă era în vigoare H.G. nr.1071/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Într-adevăr, art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic se referă la alocarea anuală de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură a sumelor necesare plăţii acestor ajutoare, însă, în speţă, este relevantă natura creanţei în raport cu titularul acesteia.

Pentru a fi supusă termenului de prescripţie de 5 ani reglementat de art.91 Cod procedură fiscală creanţa trebuia să fie una fiscală, deoarece textul prevede expres dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale.

În art.1 din Codul de procedură fiscală anterior, aplicabil în cauză, reglementând sfera de aplicare a acestui cod, se arată că prin acesta se reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, fiind aplicabil şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Codul nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

Ca atare, dispoziţiile normative susmenţionate vizează creanţe ale statului sau ale autorităţilor locale, iar nu creanţe ale particularilor.

De asemenea, creanţele fiscale sunt definite în art.21 din Codul de procedură fiscală ca drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Sunt enumerate: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la

201

rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale, dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

Ipoteza rambursării şi restituirii vizează, pe cale de consecinţă, numai taxele şi contribuţiile la care se referă expres Codul de procedură fiscală cu trimitere la Codul fiscal, iar nu alte sume pe care, potrivit legii, autoritatea trebuie să le plătească particularilor.

Pe de altă parte, art.91 din Codul de procedură fiscală (art.110 din L.nr. 207/2015) reglementează termenul de 5 ani în raport de dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, astfel că nu se aplică în situaţia în care un subiect de drept privat solicită plata unor sume care i se cuvin potrivit legii, deoarece acestea nu reprezintă obligaţii fiscale, care prin definiţie nu incumbă statului sau autorităţilor locale.

Acolo unde legiuitorul a urmărit să stabilească expres termenul de prescripţie de 5 ani pentru restituirea unor taxe sau impozite plătite de către contribuabili, fără să existe obligaţia fiscală, a reglementat acest aspect în mod expres, însă în cazul de faţă nu este cazul unei restituiri ci al unei plăţi a sumelor cuvenite în temeiul legii.

Pe cale de consecinţă, creanţa nu este una fiscală, fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

Interesează totodată momentul de la care a început să curgă termenul de 3 ani, intimata-reclamantă arătând că deţinea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, Curtea împărtăşind acest punct de vedere. Astfel, caracterul cert al creanţei rezultă din prevederile art.97 alin.1 lit.b) din Legea nr.46/2008, caracterul lichid este determinat de prevederile HG. nr. 1071/2006 şi ulterior de H.G. nr.861/2009, iar exigibilitatea trebuie recunoscută începând cu 1.01.2009.

Nici recurentele nu contestă faptul că potrivit dispoziţiei din Codul silvic reclamanta are dreptul să pretindă compensaţii pentru produsele pe care nu le-a putut recolta datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamentele silvice.

Curtea constată că la momentul exigibilităţii creanţei erau în vigoare prevederile H.G. nr.1071/2006 care stabileau modalitatea de determinare a cuantumului compensaţiilor, H.G. nr.861/2009 fiind publicată abia la 18.08.2009.

Într-adevăr, faţă de prevederile exprese din art.6 ale H.G. nr.681/2009, rezultă că începând cu momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, au fost impuse condiţii suplimentare cu privire la exigibilitatea creanţei, însă nu se poate constata totodată că nu era posibilă determinarea întinderii acestei creanţe la 1.01.2009, când erau în vigoare prevederile H.G. nr.1071/2006.

Conform art.1 şi 2 din H.G. nr.861/2009 se aprobă Normele

202

metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice şi de efectuare a controalelor de fond.

În art.6 din actul normativ menţionat se prevede că formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoane juridice şi la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, continuând după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Prin urmare, după ce termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă la 1.01.2009, pe parcursul curgerii acestuia, la 18.08.2009, intervine o condiţie suplimentară de acordare a ajutorului care determină imposibilitatea acordării acestor sume în lipsa deciziei favorabile a Comisiei Europene.

Termenul de prescripţie în curs a fost astfel suspendat pe perioada 18.08.2009-13.09.2012, între publicarea HG nr. 861/2009 şi publicarea în JOUE decizia Comisiei Europene, astfel că de la această dată şi-a reluat cursul.

Art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958 are în vedere situaţia în care dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, anterior începerii curgerii termenului de prescripţie, caz în care prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

În ipoteza în care termenul era în curs la data apariţiei condiţiei, operează un caz de suspendare a termenului de prescripţie conform art.13 lit.a) din Decretul nr.167/1958.

Adoptarea unei condiţii noi pe parcursul termenului de prescripţie nu este în mod obiectiv posibilă, creanţa raportându-se la cerinţele şi condiţiile legale în vigoare la momentul naşterii sale, însă, faţă de decizia instanţei supreme nr.36/23.11.2015, pronunţată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, rezultă că normele metodologice aprobate prin H.G. nr.861/2009 care adaugă această condiţie, se aplică şi ajutoarelor existente care, pe cale de consecinţă, sunt supuse acestei noi condiţii.

Însă, odată cu adoptarea H.G. nr.861/2009 nu se poate reţine şi impunerea unei a doua condiţii referitoare la existenţa unor norme metodologice noi (ca al treilea act normativ), de vreme ce la momentul iniţial al exigibilităţii compensaţiilor în discuţie, existau norme metodologice, abrogate ulterior la 18.08.2009 şi înlocuite de noul act normativ (H.G. nr. 861/2009).

Susţinerile recurentelor referitoare la prematuritatea cererii,

203

raportat la faptul că lipsesc noi norme metodologice cu privire la acordarea acestor ajutoare, vizând perioada anterioară anului 2010, nu pot fi primite în condiţiile în care la data exigibilităţii iniţiale a creanţei existau asemenea norme şi chiar admiţând aplicarea retroactivă a H.G. nr.861/2009 se constată că acestea sunt în continuare în vigoare.

Prin urmare, termenului de prescripţie scurs până la 18.08.2009 (8 luni şi 18 zile) i se adaugă în continuare, după 13.09.2012, restul de termen neîmplinit, cu consecinţa împlinirii acestuia la 12.01.2015.

Ca atare, sesizarea autorităţii administrative s-a realizat pe parcursul termenului de 3 ani, în vederea valorificării dreptului de creanţă, respectiv şi la 29.12.2014, dată de la care curge termenul de răspuns de 30 de zile, de la expirarea căruia, pe fondul lipsei unui răspuns, curge termenul de 6 luni pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, împlinit, aşa cum s-a arătat mai sus, la data sesizării instanţei în cazul de faţă.

Şi în ipoteza în care s-ar considera că termenul de prescripţie nu a început să curgă la 1.01.2009, ci abia la 14.09.2012, acesta s-ar fi împlinit la 14.09.2015, sesizarea autorităţii pârâte fiind realizată de asemenea în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani, însă sesizarea instanţei nu s-a făcut ulterior cu respectarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 11 din L. nr. 554/2004.

De asemenea, şi în ipoteza în care nu s-ar face aplicarea termenului de 6 luni de la data expirării termenului de răspuns la cererea de acordare a compensaţiilor, considerându-se că sesizarea instanţei trebuia efectuată direct, în termenul general de prescripţie de 3 ani, acesta era împlinit la data sesizării instanţei, atât în ipoteza curgerii sale de la 1.01.2009, cu excluderea perioadei de suspendare din 18.08.2009 - 13.09.2012, şi reluarea curgerii sale, cât şi în situaţia în care s-ar considera că termenul a curs integral de la 14.09.2012, chiar prelungit cu termenul de 3 luni necesar acordării răspunsului din partea autorităţii, potrivit art. 13 lit.c) din D.nr.167/1958 aşa cum a fost interpretat şi aplicat jurisprudenţial.

În ce priveşte jurisprudenţa invocată, Curtea reţine prealabil că aceasta nu reprezintă izvor de drept, neavând caracter obligatoriu pentru instanţele învestite ulterior cu cereri similare, nefiind în discuţie decizii ale instanţei supreme pronunţate în proceduri de recurs în interesul legii sau dezlegarea unor chestiuni de drept, care să aibă caracter obligatoriu.

Pe de altă parte, soluţiile instanţei supreme invocate au în vedere proceduri începute la nivelul anului 2014 în care au fost pronunţate asemenea decizii, fără să se cunoască dacă s-a avut în vedere prescripţia de 3 ani din D.nr.167/1958 şi cea de 6 luni din L. nr. 554/2004.

De asemenea, se constată că în parte din deciziile depuse la dosar s-a reţinut că prescripţia operează în temeiul Decretului

204

nr.167/1958, fără a se reţine incidenţa termenului de 5 ani invocat de către intimată (sentinţa civilă nr.420/3.10.2014, decizia nr.2425/5.10.2016).

Totodată, prin sentinţa nr.559/13.04.2016, instanţa nu s-a raportat la prescripţia fiscală, reţinându-se că termenul de prescripţie s-a calculat din momentul primirii avizului.

În acest context, nu se mai impune analiza celorlalte argumente din recursuri, instanţa urmând a statua exclusiv din perspectiva prescripţiei extinctive.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile, a casat sentinţa şi, în rejudecare, a respins cererea ca prescrisă.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Audierea victimei minore. Lipsa procurorului şi a apărătorilor din oficiu pentru inculpată şi pentru persoana vătămată.

Art.81 alin.1 lit. h Cod procedură penalăArt.281 alin.1 lit. d şi f Cod procedură penală

205

Audierea victimei minore în camera de consiliu a instanţei de fond, fiind însoţită de psihologul C., dar în lipsa procurorului şi a apărătorilor din oficiu pentru inculpată şi pentru persoana vătămată determină aplicarea sancţiunii nulităţii, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

(Decizia penală nr. 1059/A/17 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.37 din 11 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 386 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata P, din infracţiunile de furt calificat, în formă continuată, furt calificat (două infracţiuni) şi lovire sau alte violenţe, prev. şi ped. de art. 228 alin.1 – art. 229 alin. 1 lit. b şi alin. 2 lit. b N.C.pen., cu aplicarea art.35 alin. 1 N.C.pen., art. 228 alin.1 – art.229 alin.2 lit. b N.C.pen., art.228 alin.1 – art.229 alin. 2 lit. b N.C.pen. şi art.180 alin. 21 din C.pen. din 1969, toate cu aplicaţiunea art.33 alin.1 lit. a din C.pen. din 1969 şi art. 5 N.C.pen., în infracţiunile de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.din 1969, cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen.din 1969 si art. 5 C.pen. (trei acte materiale comise la datele de 27.03.2013, 30.03.2013 si 12.04.2013), violare de domiciliu în formă continuată, prev. de art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen. (două acte materiale comise la datele de 30.03.2013, 12.04.2013), furt prev. de art. 208 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la data de 30.08.2013), violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la data de 30.08.2013) si lovire si alte violenţe prev. de art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen., toate cu aplic.art. 33 lit. a C.pen. din 1969.

În baza art. art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.din 1969, cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen.din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.proc.pen. privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnat inculpata P, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (trei acte materiale comise la datele de 27.03.2013, 30.03.2013 si 12.04.2013).

În baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen., privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu în formă continuată (două acte materiale comise la datele de 30.03.2013, 12.04.2013). În baza art. 208 alin. 1 C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen., privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la

206

pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt (faptă comisă la data de 30.08.2013).

În baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen., privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu (faptă comisă la data de 30.08.2013).În baza art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen. si art. 396 alin. 10 C.pr.pen. privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată inculpata P la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe (faptă comisă la data de 15.10.2013).

În baza art. 33 lit.a rap.la art. 34 alin.1 lit. b C.pen.din 1969, ds-au contopit pedepsele aplicate inculpatei Păunescu Maria Alina si s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.În baza art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II –a , lit. b din Codul penal din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 81 din Codul penal din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 din Codul penal din 1969, d-a stabili un termen de încercare de 4 ani.În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata termenului de încercare s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii, atrăgându-i-se atenţia inculpatei asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 din Codul penal din 1969.

În baza art. 397 rap.la art. 25 C.proc.pen., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată – parte civilă BB, si, în consecinţă, a fost obligată inculpata P la plata către persoana vătămată – parte civilă B, a sumei de 1272 lei, reprezentând prejudiciul rămas nerecuperat, iar către persoana vătămată – parte civilă A, a sumei de 58 lei, reprezentând prejudiciul rămas nerecuperat.

S-au respins, în rest, acţiunile civile formulate de persoanele vătămate B si A, ca neîntemeiate.

În baza art. 397 rap.la art. 25 C.proc.pen. si art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-au admis acţiunile civile formulate de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Vâlcea si Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, şi a fost obligată inculpata P să plătească Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, cu sediul în Rm. Vâlcea, str. General Magheru, nr. 42, jud. Vâlcea, suma de 425,75 lei, reprezentând contravaloarea transportului si a asistenţei medicale acordate persoanei vătămate P, iar Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea, cu sediul în Rm. Vâlcea, str. Calea lui Traian, nr. 201, jud. Vâlcea, suma de 1434,04 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate P.

207

În baza art. 274 alin. 1 C.pr.pen., a fost obligată inculpata P la plata către stat a sumei de 700 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în data de 27.03.2013, după lăsarea întunericului, inculpata Păunescu Alina Maria se deplasa pe drumul public din localitatea Ifrimeşti, oraş Horezu, jud. Vâlcea, iar în momentul în care a ajuns în dreptul locuinţei persoanei vătămate Birişi Salomia a strigat-o pe aceasta din urmă pentru a o determina să îi înmâneze alimente.

Persoana vătămată a ieşit din locuinţa sa şi a invitat-o în imobil pe P, stând de vorbă cu aceasta timp de aproximativ 30 de minute, după care B i-a spus inculpatei că nu se simte bine şi a rugat-o să o ajute să se deplaseze în dormitorul locuinţei.

Inculpata a fost de acord cu această solicitare şi a intrat cu partea vătămată în dormitor unde B s-a aşezat pe pat, adormind după câteva minute, poziţionată cu faţa spre peretele încăperii.Profitând de această neatenţie a numitei B, dar şi de împrejurarea că fiul persoanei vătămate, suferind de mai multe afecţiuni, nu se afla în acea încăpere, P a sustras sumele de aproximativ 500 lei şi 150 de euro ce se aflau într-o agendă cu numere de telefon, precum şi suma de 150 lei ce se găsea sub faţa de masă din acea cameră.

Totodată, cu ocazia acestei vizite, inculpata P a observat că persoana vătămată B mai deţine sume de bani în locuinţa sa într-un săculeţ, fără însă a sustrage cu acel prilej şi respectivele sume de bani. Ulterior comiterii acestei infracţiuni, inculpata, din sumele de bani sustrase, şi-a achiziţionat un telefon mobil, în valoare de aproximativ 200 lei, bunuri alimentare şi materiale de construcţii pentru a izola locuinţa sa împotriva infiltrării apei.

În dimineaţa zilei de 30.03.2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpata P s-a deplasat din nou în localitatea Ifrimeşti, jud. Vâlcea, iar când a ajuns la locuinţa persoanei vătămate B a constatat că aceasta nu se afla la domiciliu.

În acest context, inculpata P a pătruns, fără drept, în locuinţa persoanei vătămate şi a sustras suma de aproximativ 200 lei ce se afla într-un plic, împreună cu mai multe facturi, ce se găsea în bucătăria imobilului, după care a intrat în dormitor de unde a sustras suma de circa 750 lei ce se afla într-un săculeţ agăţat în cuier.

De asemenea, inculpata a sustras din agenda cu numere de telefon suma de 20 de euro, iar dintr-un portmoneu aceasta a mai sustras suma de 30 lei, după care a părăsit acea locuinţă din Ifrimeşti, jud. Vâlcea, mergând în zona centrală a oraşului Horezu, de unde, din banii sustraşi, şi-a achiziţionat o haină şi încălţăminte sport.

208

Imediat după cumpărarea acestor bunuri, inculpata P, pentru a înlătura posibilităţile de identificare a acesteia, a aruncat haina şi încălţămintea purtată în momentul furtului.În aceiaşi zi, P, însoţită fiind de martorii P şi P, s-a deplasat în mai multe magazine din zona centrală a oraşului Horezu de unde a cumpărat mai multe bunuri alimentare şi nealimentare, fiind apoi găsită de organele de poliţie.

Agenţii de poliţie, după legitimare, au condus-o pe inculpata P la sediul Poliţiei Oraşului Horezu pentru stabilirea provenienţei bunurilor respective, unde, după ce iniţial negase, inculpata a recunoscut săvârşirea celor două acte materiale de sustragere, indicând apoi în detaliu modalitatea de operare.

Totodată, s-a procedat la ridicarea de la inculpată a sumelor de bani provenite din cele două sustrageri, precum şi a celorlalte bunuri cumpărate de P cu banii furaţi, după care toate bunurile ridicate de la făptuitoare au fost predate persoanei vătămate în scopul dezdăunării acesteia, numita B, după acoperirea unei părţi din prejudiciu total suferit ce se ridică la 1630 lei şi 170 euro, a precizat că se mai constituie parte civilă în procesul penal cu sumele de 508 lei şi 170 euro, reprezentând partea nerecuperată din prejudiciu.

În data de 12.04.2013, pe timp de zi, inculpata P s-a deplasat la locuinţa numitelor A şi A, situată administrativ în localitatea Tănăseşti, oraş Horezu, jud. Vâlcea, pe aceasta din urmă cunoscând-o de mai mult timp.

Sub pretextul că vrea să împrumute o sapă de la persoana vătămată, inculpata a pătruns, fără drept, în curtea acesteia din Tănăseşti, jud. Vâlcea, după care, observând că locatarele nu se aflau în imobil, făptuitoarea a intrat în bucătăria de la parterul casei de unde a luat o pungă în care se aflau două kg de arpagic, două borcane cu castraveţi muraţi şi două kg de carne în untură.

În momentul în care părăsea acea încăpere, P s-a întâlnit în curte cu Avram Maria, însă aceasta din urmă, având reprezentarea că punga îi aparţine inculpatei, nu i-a cerut nici o explicaţie în privinţa acesteia, părăsind apoi nestingherită imobilul respectiv, având asupra sa bunurile sustrase, în valoare totală de 78 lei.

Ulterior sesizării organelor de poliţie, fiind chestionată cu privire la comiterea acestei sustrageri, inculpata a recunoscut comiterea infracţiunii de furt calificat reţinută în sarcina sa, restituind persoanei vătămate A cantitatea de 2 kg de arpagic, rămânând neacoperit prejudiciul creat prin sustragerea bunurilor alimentare, în valoare totală de 58 lei.

În dimineaţa zilei de 30.08.2013, în jurul orelor 900, inculpata P s-a deplasat în localitatea Ifrimeşti, jud. Vâlcea, iar, în momentul în care a ajuns la locuinţa persoanei vătămate B, a luat hotărârea de a pătrunde în interior şi de a sustrage bunuri.

209

În realizarea acestei hotărâri infracţionale, inculpata a intrat, fără drept, în curtea persoanei vătămate B, iar apoi în casa acestei, lăsată neîncuiată de persoana vătămată care nu se găsea la domiciliu. Din locuinţa persoanei vătămate, numita P a sustras suma de 20 lei care se afla într-un portmoneu de pe masa amplasată în dormitorul imobilului, după care aceasta a părăsit gospodăria numitei B, fiind însă observată de vecinii acesteia, martorii oculari P şi P, care au încercat, fără succes, să o prindă pe făptuitoare.

La întoarcerea la domiciliu, persoana vătămată B a fost încunoştinţată de martorii P şi P că cea cunoscută sub apelativul de „A” a pătruns fără drept în locuinţa sa şi că ar fi sustras bunuri, context în care persoana vătămată a constatat lipsa sumei de 20 lei din portmoneul său.

În data de 15.10.2013, în jurul orelor 1400, sub pretextul că nu ar avea grijă în mod corespunzător de fraţii săi mai mici, inculpata P, în timp ce se afla la locuinţa sa din Pietrarii de Sus, jud. Vâlcea, a dojenit-o pe fiica sa minoră P.

Imediat această mustrare verbală a degenerat, iar inculpata i-a aplicat fiicei sale minore mai multe lovituri cu o curea în zona braţelor şi piciorului stâng, precum şi la nivelul gâtului, cauzându-i astfel părţii vătămate leziuni traumatice vizibile (vânătăi).

În data de 17.10.2013, profitând de lipsa de la domiciliu a ambilor părinţi, minora P a plecat de la domiciliu, deplasându-se din Pietrarii de Sus în Horezu, cu intenţia de a ajunge la locuinţa unchiului acesteia G căruia urma a-i solicita să o găzduiască.Ajunsă în incinta Autogării „Normandia” din Horezu, minora, ce purta încă urmele violenţelor fizice exercitate asupra sa, a fost observată de un agent din cadrul Poliţiei Oraşului Horezu în timp se afla în magazinul Fructalcool din acea autogară, lucrătorul de poliţie sesizându-se din oficiu cu privire la violenţele exercitate asupra acesteia.

Imediat minora a fost transportată la sediul Spitalului Orăşenesc Horezu unde i s-a acordat primul ajutor după care, prin intermediul Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, aceasta a fost transferată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Vâlcea, unde a fost diagnosticată cu multiple echimoze şi contuzii la nivel facial, cervical şi coapsă stânga, primind îngrijirile medicale necesare vindecării sub supraveghere medicală specializată.

La data de 21.10.2013, minora P a fost prezentată la sediul Serviciului Judeţean de Medicină Legală Vâlcea, unde aceasta a fost examinată şi s-a emis raportul de constatare medico-legală nr. A1-D/876/2013, prin care se concluziona că aceasta, în urma actelor de agresiune din data de 15.10.2013 exercitate asupra sa de numita P, a suferit leziuni traumatice, produse prin lovire cu corpuri dure şi comprimare cu mâna, ce necesită pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale de la producerea acestora.

210

Având în vedere că ulterior săvârşirii faptelor de către inculpată si anterior condamnării definitive a acesteia, respectiv la data de 01.02.2014, a intrat în vigoare Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 si modificat prin legea de punere în aplicare nr.187/2012, instanța de fonda analizat legea penală mai favorabilă atât sub aspectul limitelor de pedeapsă, cât si sub aspectul modalității de executare a pedepsei.

La analiza efectuată, instanţa ava avut în vedere decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile, statuând în considerente că aplicarea legii penale mai favorabile trebuie făcută global.

Astfel, potrivit art. 209 alin. 1 lit. g din Codul penal din 1969, furtul săvârşit în timpul nopţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Infracţiunea de furt calificat în aceste formă îşi găseşte corespondentul în Noul Cod penal în art. 229 alin. 1 lit. b, care prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

De asemenea, în situaţia în care se reţine ca lege penală mai favorabilă vechiul cod penal, trebuie reţinută distinct infracţiunea de violare de domiciliu prev.de art. 192 alin.1 C.pen. din 1969.

Analizând limitele de pedeapsă, instanţa de fond a observat că noua reglementare este mai favorabilă, însă analiza legii penale mai favorabile trebuie aibă în vedere o serie de elemente, cum ar fi: condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.

În cazul infracţiunii continuate, a arătat instanţa de fond, noul Cod penal aduce o principală modificare, respectiv aceea a condiţiilor de existenţă, art. 35 alin. 1 Cod penal prevăzând o condiţie suplimentară, respectiv unitatea de subiect pasiv. Această unitate de subiect pasiv nu se regăseşte în cauza de faţă. Or, în cazul concursului prevede aplicarea unui spor obligatoriu în cuantum de o treime din totalul celorlalte pedepse, cu excepţia celei mai grele, la care se adaugă acest spor.

Prin urmare, deşi noul Cod penal prevede pentru infracţiunea de furt calificat limite de pedeapsă considerabil reduse, analizând în ansamblu legea penală mai favorabilă, noile dispoziţii nu

211

conduc la situaţie mai favorabilă in concreto pentru inculpată, instanţa de fond apreciind că legea penală mai favorabilă este reprezentată de Codul penal din 1969, care a şi fost aplicat. Si în ceea ce priveşte infracţiunea de lovire si alte violenţe prev. de art. 180 alin.2/1 C.pen. din 1969, instanţa de fond a reţinut, că aceasta este legea penală mai favorabilă. De asemenea, s-au reţinut si dispoziţiile art. 5 Cod penal, care prevăd că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 386 C.pr.pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata P, din infracţiunile de furt calificat, în formă continuată, furt calificat (două infracţiuni) şi lovire sau alte violenţe, prev. şi ped. de art. 228 alin.1 – art. 229 alin. 1 lit. b şi alin. 2 lit. b N.C.pen., cu aplicarea art.35 alin. 1 N.C.pen., art. 228 alin.1 – art.229 alin.2 lit. b N.C.pen., art.228 alin.1 – art.229 alin. 2 lit. b N.C.pen. şi art.180 alin. 21 din C.pen. din 1969, toate cu aplicaţiunea art.33 alin.1 lit. a din C.pen. din 1969 şi art. 5 N.C.pen., în infracţiunile de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.din 1969, cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen.din 1969 si art. 5 C.pen. (trei acte materiale comise la datele de 27.03.2013, 30.03.2013 si 12.04.2013), violare de domiciliu în formă continuată, prev. de art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen. (două acte materiale comise la datele de 30.03.2013, 12.04.2013), furt prev. de art. 208 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la data de 30.08.2013), violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. (faptă comisă la data de 30.08.2013) si lovire si alte violenţe prev. de art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen., toate cu aplic.art. 33 lit. a C.pen. din 1969.

În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatei P, constând în aceea că în seara de 27.03.2013, în timp ce se afla la locuinţa persoanei vătămate B, profitând de neatenţia acesteia, i-a sustras sumele de aproximativ 650 lei şi 150 de euro, după care, în ziua de 30.03.2013, în cadrul aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pătruns în locuinţa aceleiaşi persoane vătămate situată în Ifrimeşti, jud. Vâlcea, de unde a sustras sumele de 980 lei şi 20 de euro, iar la data de 12.04.2013, pe timp de zi, a pătruns, fără drept, în locuinţa persoanei vătămate A situată administrativ în localitatea Tănăseşti, jud. Vâlcea, de unde a sustras o pungă în care se aflau două kg de arpagic, două borcane cu castraveţi muraţi şi două kg de carne în untură, bunuri în valoare totală de aproximativ 78 lei, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de furt calificat în formă continuată prev. de art. 208 alin.1 – art. 209 alin.1 lit. g C.pen. din

212

1969, cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen. si violare de domiciliu în formă continuată prev. de art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969 si art. 5 C.pen.

De asemenea, faptele inculpatei constând în aceea că în dimineaţa zilei de 30.08.2013, profitând de lipsa de la domiciliu a persoanei vătămate, a pătruns, fără drept, în locuinţa neasigurată corespunzător a numitei B situată administrativ în localitatea Ifrimeşti, jud. Vâlcea, de unde a sustras suma de 20 lei ce se găsea într-un portmoneu de pe masa amplasată în dormitorul imobilului, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de furt prev. de art. 208 alin.1 C.pen. din 1969, cu aplic.art.5 C.pen. si art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen.

Totodată, fapta inculpatei care, la data de 15.10.2013, în timp ce se afla la locuinţa din Pietrarii de Sus, jud. Vâlcea, a agresat-o fizic pe fiica acesteia, persoana vătămată P, în vârstă de 10 ani, cauzându-i acesteia leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare de 3-4 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. şi ped. de art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969, cu aplicarea art.5 C.pen.

Întrucât aceste infracţiuni au fost comise prin acţiuni diferite, la intervale de timp diferite, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 33 lit. a C.pen. din 1969, privind concursul real de infracţiuni.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 alin. 1 din Codul penal din 1969, respectiv: dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În concret, instanţa a avut în vedere atitudinea sinceră a inculpatei însă si multitudinea de infracţiuni comise.

Pentru aceste motive, în baza art. 208 alin.1 – art. 209 alin.1 lit. g C.pen. din 1969, cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă, instanţa a condamnat-o pe inculpata P la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată (trei acte materiale comise la datele de 27.03.2013, 30.03.2013, 12.04.2013).

În baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 41 alin.2 C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă, a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu în formă continuată (două acte materiale săvârşite la datele de 30.03.2013, 12.04.2013).

213

În baza art. 208 alin.1 C.pen. din 1969 cu aplic.art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă, instanţa a condamnat-o pe inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt (faptă comisă la data de 30.08.2013), iar în baza art. 192 alin.1 C.pen. din 1969, cu aplic.art. 5 C.pen. si art. 396 alin.10 Cod procedură penală, o va condamna la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu (faptă comisă la data de 30.08.2013).

De asemenea, în baza art. 180 alin. 21 din C.pen. din 1969, cu aplicarea art.5 C.pen. si art. 396 alin.10 C.pr.pen. privind reducerea limitelor de pedeapsă, instanţa a condamnat-o pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire si alte violenţe.

Instanţa de fond a apreciat că acest cuantum al pedepselor este suficient pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei.

În baza art. 33 lit. a rap.la art. 34 alin.1 lit. b C.pen. din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei si s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În considerarea prevederilor art. 71 Cod penal, instanţa a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a din Codul penal din 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi lit. b) din Codul penal din 1969 (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat).

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 81 din Codul penal din 1969, conform cărora se poate dispune suspendarea condiționată pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38; se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Instanța de fond a apreciat că toate cele trei condiții sunt îndeplinite, detaliind doar cea de-a treia condiţie.

Astfel, cu privire la condiția atingerii scopului pedepsei chiar fără executarea acesteia, instanța a reţinut că pentru ca o pedeapsă să-și scopul si, implicit să contribuie la realizarea țelurilor politicii penale, ea trebuie să acționeze plenar prin toate funcțiile sale, trebuind adaptată cazului individual concret. O asemenea adaptare implică luarea în considerare a faptei săvârșite nu în abstract, ci ca acțiune sau inacțiune particularizată prin unele trăsături specifice, săvârșită în contextul unor situații, stări sau împrejurări. A aplica o pedeapsă necorespunzătoare înseamnă a-l

214

supune pe inculpat la restricții nenecesare pentru corectarea conduitei sale.

Instanţa de fond a constatat, că inculpata P este integrată social sub toate aspectele. A colaborat cu organele de urmărire penală, având o atitudine de regret, nu are antecedente penale, aspecte ce au condus la ideea că scopul pedepsei poate fi atins si fără executarea acesteia, precum și fără impunerea unor obligații, care ar face aplicabile disp.art.86 din Codul penal din 1969. Termenul de încercare stabilit, termen în care săvârșirea unei alte infracțiuni ar conduce la executarea efectivă si a acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, este de natură să asigure funcția intimidantă si de constrângere a pedepsei, asigurând în acest fel atingerea scopului reeducativ.

Instanţa de fond a considerat că în prezenta cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor, condamnarea prin prezenta sentinţă fiind de 2 ani închisoare, inculpata nu are antecedente penale, iar scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 81C.pen. din 1969, instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 din Codul penal din 1969 a stabilit un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata termenului de încercare s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii, atrăgându-i-se atenţia inculpatei asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 din Codul penal din 1969.

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Persoana vătămată A s-a constituit parte civilă cu suma de 600 lei, daune materiale si suma de 1000 lei daune morale.

Persoana vătămată B s-a constituit parte civilă cu suma de 2000 lei.

Serviciul Judeţean de Ambulanţă Vâlcea s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 521 lei, reprezentând cheltuieli ocazionate cu transportul şi asistenţa medicală de urgenţă prespitalicească acordată minorei P. Ulterior, în cursul judecăţii, şi-a precizat cererea, în sensul că solicită doar suma de 425,75 lei.

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Vâlcea s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva inculpatei P cu suma de 1434,04 lei, reprezentând cuantumul cheltuielilor ocazionate cu internarea minorei P în cadrul acestei unităţi medicale.

Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de noul Cod civil aplicabil în raport de data comiterii faptei.

Astfel, potrivit art. 1349 alin. 1 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau

215

obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 1357 Cod civil, care prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând si pentru cea mai uşoară culpă.

Din acest text legal, rezultă condiţiile ce se cer a fi întrunite, în mod cumulative, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: a) existenţa unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu si d) vinovăţia autorului.

Cu privire la prima condiţie, instanţa de fond a reţinut că aceasta rezultă în mod evident din elementul material al infracțiunilor pentru care a fost condamnată inculpata.

Vinovăţia rezultă implicit din modalitatea în care au fost săvârşite faptele, reţinută de instanţă si la condamnarea acesteia.

Referitor la prejudiciu, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 1381 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar alineatele următoare ale aceluiaşi articol stabilesc că dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, precum şi că dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor. Potrivit art. 1385 alin. (1) C.civ., prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În cauză, a arătat instanţa de fond, prejudiciul consta în paguba creată în patrimoniul persoanelor vătămate – părţi civile, prin sustragerea bunurilor. Referitor la cuantumul acestor prejudicii, instanţa a reţinut că prejudiciul direct si neacoperit până în prezent este de 1272 lei, în ceea ce o priveşte pe persoana vătămată B, si de 58 lei, în ceea ce o priveşte pe persoana vătămată A.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 397 rap.la art. 25 C.pr.pen., instanța a admis în parte acțiunea civilă exercitată de persoanele vătămate – părți civile menţionate si, în consecinţă, a obligat inculpata la plata către B a sumei de 1242 lei si la plata către A a sumei de 58 lei.

S-au respins ca neîntemeiate în rest acţiunile civile, prejudiciul fiind nedovedit, iar cu privire la daunele morale s-a reţinut că acestea nu pot fi solicitate în cazul infracţiunilor pentru care a fost condamnată inculpata, aceasta fiind infracţiuni contra patrimoniului.

216

De asemenea, în baza art. 397 rap.la art. 25 C.pr.pen. si art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-au admis acţiunile civile exercitate de Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea si Serviciul Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, iar în consecinţă, a fost obligată inculpata să plătească Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vâlcea, suma de 425,75 lei, reprezentând contravaloarea transportului si a asistenţei medicale acordate persoanei vătămate P, iar Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea suma de 1434,04 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate P.

Impotriva sentinței respective a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, la data de 2 martie 2015, instanţa de fond a audiat-o în cauză pe minora P, în vârstă de 10 ani, în camera de consiliu, în prezenţa psihologului C, însă în lipsa apărătorului din oficiu şi a procurorului, deşi prezenţa acestora era obligatorie conform art.93 alin.4 Cod pr.penală, iar sancţiunea pentru încălcarea unor astfel de dispoziţii este nulitatea absolută, în temeiul art.281 alin.1 lit. d şi f Cod pr.penală, care poate fi invocată în orice stare a procesului şi care impune desfiinţarea sentinţei şi rejudecarea cauzei de către Judecătoria Horezu.

Se mai susţine, că pentru persoana vătămată minoră acţiunea civilă a fost exercitată de către procuror în temeiul art.19 alin.3 Cod pr.penală, solicitându-se obligarea inculpatei la plata de daune morale către fiica sa, însă instanţa de fond a omis să se pronunţe.

Este de precizat că procurorul de şedinţă nu a mai susţinut motivul de apel referitor la trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât audierea persoanei vătămate minore în camera de consiliu atrage nulitatea relativă, iar nu absolută, şi acesta a solicitat majorarea pedepsei, aplicarea dispoziţiilor art.86/1 Cod penal anterior şi obligarea inculpatei la plata sumei de 500 lei, cu titlu de daune morale către fiica sa.

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală, constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi procurorul de şedinţă nu a mai susţinut motivul de apel formulat în scris, referitor la trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea constată că sunt incidente cazurile de nulitate absolută prev. de art.281 alin.1 lit. d şi f Cod pr.penală.

Astfel, la data de 2 martie 2015, persoana vătămată minoră P, a fost audiată în camera de consiliu a instanţei de fond, fiind însoţită de psihologul C, dar în lipsa procurorului şi a apărătorilor din oficiu, pentru inculpată şi persoana vătămată.

217

Art.281 alin.1 lit. d şi f Cod pr.penală, prevede că determină întotdeauna aplicarea nulităţii, încălcarea dispoziţiilor privind „participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii” şi „asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”.

Avându-se în vedere, că nulitatea absolută se constată şi din oficiu, conform art.281 alin.2 Cod pr.penală, instanţa de control judiciar va lua în considerare din oficiu cele două cazuri de nulitate absolută, care nu au mai fost susţinute de către procurorul de şedinţă.

In consecinţă, întrucât instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale privind participarea procurorului şi asistenţa juridică obligatorie a inculpatei şi persoanei vătămate minore, fiind incidente cazurile de nulitate absolută expuse anterior, în baza art.421 alin.2 lit. b teza I Cod pr.penală, Curtea va admite apelul parchetului, va desfiinţa în totalitate sentinţa şi va trimite cauza pentru rejudecare la Judecătoria Horezu.

Instanţa de fond va avea în vedere la soluţionarea cauzei deduse judecăţii, şi celelalte critici invocate cu privire la modalitatea de soluționare a acţiunii civile exercitate din oficiu de către parchet, în favoarea persoanei vătămate minore, în temeiul art. 19 alin. 3 Cod procedură penală.

Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat în sumă de 260 lei se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei, conform art. 274 alin. 1 Cod procedură penală.

În baza art. 275 alin. 6 Cod procedură penală, onorariul apărătorului din oficiu pentru partea vătămată minoră în cuantum de 195 lei, va rămâne în sarcina statului.

Pentru aceste motive, Curtea a admis apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA HOREZU, împotriva sentinţei penale nr. 37 din 11 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Horezu, în dosarul nr. 554/241/2014, inculpată fiind P.

În baza art. 421 alin. 2 lit. b teza I Cod procedură penală, raportat la art. 281 alin. 1 Cod procedură penală, a desființat în totalitate sentința și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de fond.

2. Eroarea de fapt – cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Art.51 alin.1 Cod penal anterior

Procurarea asigurării de carte verde, a autocolantului pentru control tehnic şi a foii de înregistrare a inspecţiei tehnice din Bulgaria, de la o entitate cu aparenţă de legalitate

218

în statul respectiv, a creat inculpatului (persoană cu o instruire sub medie, fără cunoştinţe de limba bulgară) convingerea că actele respective sunt autentice, în condiţiile în care mai erau prezente în jur de 15-20 de persoane care solicitau acelaşi lucru.

Inculpatul nu a avut cunoştinţă de existenţa unei de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, respectiv că documentele eliberate de entitatea bulgară sunt false.

(Decizia penală nr. 1060/A/17 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.279 din 4 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 386 alin.1 C.p.p., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute de art. 320 N.C.p. şi 323 N.C.p. în infracţiunile de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. 1 şi de art. 291 din C.p. de la 1969, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a C.p.1969 şi a art. 5 din N.C.p.

Conform art. 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p., combinat cu art. 51 C.p. 1969, a fost achitat inculpatul A sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin.1 şi de art. 291 din C.p. 1969, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a din C.p.1969 şi a art. 5 N.C.p.

Potrivit art. 25 alin. 3 şi art. 397 alin 3 coroborat cu art. 256 C.p.p., s-au anulat următoarele înscrisuri:

- asigurarea de carte verde nr. BG/22/04513458;- autocolant pentru control tehnic nr. N00202640;- foaia de înregistrare a inspecţiei tehnice nr. 267880.Conform art. 275 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare

avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a

reţinut, că în anul 2012, inculpatul a cumpărat din Bulgaria autovehiculul marca VW Transporter, cu numărul de înmatriculare ***, de la cetăţeanul bulgar I, pentru care a plătit suma de 3500 de euro şi 250 euro pentru transcrierea acestuia.

În luna februarie a anului 2013, pentru că i-a expirat cartea verde şi inspecţia tehnică periodică, s-a deplasat împreună cu martorul V în oraşul Ruse din Bulgaria pentru a încheia o altă carte verde şi pentru a efectua inspecţia tehnică periodică. S-au deplasat la o clădire mare, aflată imediat după trecerea podului peste Dunăre spre oraşul Ruse din Bulgaria, respectiv în zona autorităţilor de frontieră, loc în care ştiau că se efectuează astfel de servicii.

Au plătit fiecare câte 270 de euro pentru a le fi încheiate cartea verde şi pentru a li se efectua inspecţia tehnică periodică pentru autoturismele lor, iar persoanele de la acea entitate le-au

219

înmânat cartea verde, autocolantele şi foile de înregistrare a inspecţiei tehnice.

Instanţa de fond a precizat, că inculpatul şi martorul V au aşteptat la ghişeul respectiv la un rând de aproximativ 15-20 de persoane, care voiau să beneficieze de aceleaşi servicii, aspecte ce rezultă din cuprinsul declaraţiei martorului P.

Martorul a precizat că inculpatul poseda un autoturism mic de culoare roşie în momentul prezentării pentru obţinerea documentelor susmenţionate în Bulgaria.

Este adevărat, a arătat instanţa de fond, că inculpatul a fost oprit în Slovenia în timp ce conducea un autoturism VW Transporter, însă, asupra rezolvării prezentei cauze, relevanţă prezintă modul de obţinere a cărţii verzi şi a autocolantelor şi foilor de înregistrare a inspecţiei tehnice periodice în Bulgaria.

În data de 06.04.2013, orele 16.00, inculpatul, deplasându-se pe ruta Italia-România, a fost oprit pentru verificări în Slovenia, în parcarea Lormanje de lângă autostrada A5, segmentul 807, borna kilometrică 1400, de către poliţiştii din cadrul Secţiei de Poliţie pentru Măsuri Compensatorii Maribor.

Inculpatul a prezentat poliţiştilor pentru verificare documentele, iar poliţiştii au constatat că foaia de înregistrare a inspecţiei tehnice nr. 267880, cartea verde nr. BG/22/04513458 şi autocolantul pentru controlul tehnic nr. N00202640 nu conţin toate caracteristicile actelor autentice, sens în care au fost ridicate pentru verificări şi s-a constatat că acestea sunt falsificate.

Aceste aspecte rezultă din cuprinsul mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, nefiind contestate de inculpat.

Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals prevăzute de art. 320 C.pen. şi 323 C.pen, în infracţiunile de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals prevăzute de art. 26 rap. la art. 288 alin.1 din C.p. 1969, respectiv art. 291 din C.pen. de la 1969, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a din acelaşi cod şi a art. 5 din N.C.p., instanţa de fond a admis-o pentru următoarele motive.

Din perspectiva art. 5 din C.p., cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, limitele pedepsei închisorii ale infracţiunii de uz de fals sunt identice atât în actualul Cod penal cât şi în Codul penal de la 1969, însă C.pen. actual prevede ca pedeapsă alternativă şi pedeapsa amenzii, astfel că acesta pare ca fiind legea penală mai favorabilă. În ceea ce priveşte falsul material în înscrisuri oficiale, Codul penal de la 1969 este lege penală mai favorabilă pentru că prevede un minim al pedepsei închisorii mai mic, maximul fiind acelaşi.

220

În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/06.05.2014, prevederile art. 5 din C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, astfel că legea aplicabilă trebuie să fie mai favorabilă ţinând cont de toate instituţiile de drept substanţial incidente.

Comparând limitele de pedeapsă din legile penale succesive intervenite după săvârşirea faptelor, luând în considerare şi prevederile privind concursul de infracţiuni, instanţa de fond a apreciat ca fiind lege penală mai favorabilă, Codul penal din 1969,întrucât limitele de pedeapsă la care se poate ajunge sunt de la 3 luni la 3 ani plus un spor facultativ, iar dacă s-ar aplica actualul Cod penal limitele ar fi între 6 luni şi 3 ani plus un spor obligatoriu.

Referitor la calitatea de autor al infracţiunii de fals material în înscrisuri materiale, instanţa de fond a reţinut că autorul trebuie să săvârşească în mod nemijlocit elementul material al infracţiunii care este reprezentat, în cauză, de falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a semnăturii ori prin alterare.

În cauza de faţă, din probele administrate a rezultat, în opinia instanţei de fond, fără dubiu, că inculpatul A a achiziţionat documentele falsificate din Bulgaria de la o persoană juridică ce elibera în mod curent astfel de documente, punând la dispoziţia acesteia documentele autoturismului său.

În consecinţă, a constatat instanţa de fond,inculpatul are calitatea de complice, înlesnind activitatea autorului de contrafacere, prin punerea la dispoziţie a documentelor autoturismului, motiv pentru care, în temeiul art. 386 alin.1 C.p.p. instanţa a admis cererea privind schimbarea încadrării juridice formulată de reprezentantul Ministerului Public.

În drept, a apreciat instanţa de fond, cu privire la că infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale instanţa reţine că potrivit art. 26 C.pen.1969 complicele este cel care, cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte penale, iar în conformitate cu art. 19 alin. 1 punctul 1 din acelaşi cod, fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte sau acceptă producerea lui.

Rezultă că pentru a se face vinovat de această faptă, inculpatul trebuie să fi cunoscut înainte că urmează să îşi procure documente false pentru care să plătească o sumă de bani şi să pună la dispoziţie documentele autoturismului său.

În ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals, latura subiectivă a acestei infracţiuni presupune forma de vinovăţie a intenţiei directe, enunţată în sintagma ”cunoscând că este fals”, cuprinsă în textul art. 291 din C.pen 1969.

221

Faţă de aceste aspecte, a constatat instanţa de fond, în cauză se impune a se analiza incidenţa erorii de fapt, cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, potrivit vechiului cod penal, reţinut ca lege penală mai favorabilă.

Potrivit art. 51 alin. 1 C.p. 1969, nu constituie infracţiune, fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Astfel cum s-a consacrat în practica judiciară, pentru existenţa erorii de fapt este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care nu a cunoscut sau a cunoscut greşit existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei;

b) existenţa erorii la momentul săvârşirii faptei.Prin stare se înţelege felul în care se prezintă o persoană

sau un anumit bun.Instanţa de fond a reţinut, că starea pe care inculpatul nu a

cunoscut-o este reprezentată de faptul că documentele obţinute în Bulgaria erau false.

Inculpatul nu a avut nicio îndoială că documentele obţinute erau legale, întrucât acesta, pentru a le obţine, s-a prezentat la o entitate cu aparenţă de legalitate din Bulgaria, unde se aflau la rând 15-20 de persoane, entitate care efectua de regulă servicii de încheiere a poliţei carte verde şi inspecţii tehnice periodice, iar pentru serviciile prestate a plătit preţul real, uzual, pe care îl plătise şi atunci când a cumpărat iniţial autovehiculul.

Acestea reies din declaraţia inculpatului dată în faţa organelor de urmărire penală, care se coroborează cu declaraţiile martorului V, care a arătat provenienţa documentelor şi a declarat că la entitatea în cauză erau în jur de 15-20 de persoane prezente pentru prestarea unor astfel de servicii, iar el a plătit în jur de 270 de euro. De altfel este greu de imaginat că o persoană cu instrucţie sub medie, fără cunoştinţe de limba bulgară, ar fi putut să-şi dea seama de lipsa de autenticitate a documentelor primite în acele condiţii.

Şi a doua condiţie a existenţei erorii de fapt este îndeplinită în cauză, în opinia instanţei de fond, necunoaşterea stării dăinuind pe întreaga perioadă a săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Pentru aceste considerente, constatând că inculpatul nu a avut cunoştinţă de existenţa unei stări de care depindea caracterul penal al faptelor, respectiv caracterul fals al documentelor, în baza art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p, instanţa de fond a achitat pe inculpatul A pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals material în

222

înscrisuri oficiale şi uz de fals prevăzute de art.26 rap. la art. 288 alin. 1, respectiv art. 291, cu aplicarea art. 33 alin.1 lit. a din C.p. de la 1969.

Referitor la documentele în cauză, respectiv asigurarea de carte verde nr. BG/22/04513458, autocolantul pentru control tehnic nr. N00202640 şi foaia de înregistrare a inspecţiei tehnice nr. 267880, având în vedere că sunt documente oficiale care pot produce consecinţe juridice, poartă însemnele unor instituţii ale statului bulgar şi că din probele din dosar (PV de constatare) rezultă că acestea nu sunt autentice, fiind falsificate prin contrafacere, instanţa de fond a dispus anularea acestora.

Impotriva sentinţei respective a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus achitarea inculpatului, avându-se în vedere aspectele relevate autorităţilor slovene de către acesta, experienţa de viaţă şi vârsta sa, modalitatea concretă în care au fost obţinute înscrisurile falsificate, scopul urmărit de inculpat la momentul la care a intrat în posesia acestora, demersurile efectuate după dobândirea înscrisurilor, în vederea verificării valabilităţii sau legalităţii lor.

Conducătorii auto sunt obligaţi să depună suficiente diligenţe pentru a îndeplini condiţiile de legalitate privind deplasarea pa drumurile publice, inclusiv verificarea valabilităţii înscrisurilor prin care se certifică situaţii, precum existenţa unei asigurări de răspundere civilă valabil eliberată, a unui înscris din care să rezulte conformitatea tehnică a vehiculului.

Având în vedere cerinţele imperative de cunoaştere şi conformare cu normele juridice ce reglementează circulaţia rutieră, se apreciază de către parchet că inculpatul nu poate să invoce împrejurarea că s-ar fi aflat în eroare, deoarece această eroare ar rezulta, practic, din propria culpă ori din intenţia de a eluda dispoziţii juridice naţionale obligatorii.

Acestuia îi revenea obligaţia de a verifica valabilitatea şi legalitatea documentelor remise de entitatea din Bulgaria, putând să întreprindă minime eforturi, respectiv să se adreseze unui reprezentant al Poliţiei Rutiere şi să ceară lămuriri privind valabilitatea actelor.

Pe inculpat nu l-a determinat nimeni să se adreseze unor persoane din Bulgaria pentru a obţine documentele legale care să-i permită să circule cu autoturismul pe drumurile publice, această hotărâre se pare că a adoptat-o singur şi foarte probabil a fost motivată de uşurinţa cu care astfel de înscrisuri s-ar putea obţine, o astfel de situaţie, fiind incompatibilă cu reţinerea erorii drept cauză de înlăturare a răspunderii penale.

223

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Conducătorilor auto nu le este permis să ignore sau să nesocotească dispoziţiile legale, să încerce eludarea lor şi nu se pot prevala de necunoaşterea dispoziţiilor care reglementează circulaţia pe drumurile publice, care au fost cunoscute cel puţin parţial de către inculpat care, în scopul dobândirii unor elemente de aparenţă legalitate, s-a adresat unor persoane din Bulgaria de la care a obţinut în mod facil şi contra unor costuri reduse înscrisurile solicitate.

Din proprie iniţiativă a pus la dispoziția autorilor falsurilor datele necesare întocmirii înscrisurilor falsificate pe care le-a utilizat ulterior pentru a se sustrage de la o eventuală răspundere contravenţională.

Un alt motiv de apel vizează pericolul social prezentat de către inculpat, justificându-se condamnarea acestuia la două pedepse cu închisoarea, iar ca modalitate de individualizare a pedepsei rezultante cea prev. de art.81 Cod penal anterior.

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală, constată că apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Este de precizat, că prin încheierea penală nr.198/F din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în baza art.128 alin.5 din Legea nr.302/2004, a fost admisă cererea formulată de autorităţile judiciare din Slovenia, respectiv Judecătoria din Lenart privind preluarea judecăţii cauzei, referitor la cetăţeanul român A şi s-a trimis dosarul Judecătoriei Piteşti, pentru continuarea judecăţii.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului Districtual de Stat din Maribor – Slovenia din 24 august 2013, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art.251 alin.3 din Codul penal al Republicii Slovenia. In esenţă, s-a reţinut în sarcina inculpatului, că la data de 6 aprilie 2013, în procedura de control efectuată de poliţiştii de la Secţia de Poliţie pentru măsuri compensatorii Maribor a prezentat, printre altele, cartea verde şi foaia de înregistrare a inspecţiei periodice a vehiculului care erau contrafăcute, precum şi autocolanta pentru control tehnic, pe care o avea lipită pa parbrizul autovehiculului combinat de transport marca VW Transporter.

Instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a materialului probator administrat în cauză, o interpretare exhaustivă a dispoziţiilor legale incidente în materie, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză şi care a făcut obiectul rechizitoriului întocmit de autorităţile judiciare slovene.

224

De asemenea, a dispus temeinic, în baza art.386 alin.1 Cod pr.penală, schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, în complicitate la respectivele infracţiuni, avându-se în vedere participaţia efectivă a inculpatului în calitate de complice la modalitatea de întocmire a documentelor falsificate de către reprezentantul persoanei juridice din Bulgaria, care era specializată în eliberarea unor astfel de documente tip carte verde, inspecţie periodică şi autocolanta pentru control tehnic.

In cauză, sunt întrunite condiţiile cumulative prev. de art.51 alin.1 Cod penal anterior, pentru a se reţine în favoarea inculpatului eroarea de fapt, una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

De altfel, instanţa de fond a apreciat judicios în urma evaluării probatoriului administrat, că inculpatul nu a avut nicio îndoială că documentele obţinute erau legale, în contextul în care în vederea obţinerii lor s-a prezentat la o entitate cu aparenţă de legalitate din Bulgaria, unde se aflau circa 15 – 20 de persoane la rând, entitate care efectua astfel de servicii specifice de încheiere a poliţei cartea verde şi inspecţiei tehnice periodice, iar pentru serviciile prestate a plătit preţul corespunzător prestaţiei.

Trebuie avut în vedere specificul procesual al laturii subiective a celor două infracţiuni deduse judecăţii şi atitudinea inculpatului la momentul obţinerii acelor documente cu aparenţă de legalitate, împrejurarea că inculpatul este o persoană cu instrucție sub medie, fără cunoştinţe de limba bulgară , care nu putea să prevadă modalitatea de întocmire a unor astfel de documente şi să-şi dea seama în mod efectiv de lipsa de autenticitate a documentelor primite de la entitatea bulgară, în condiţiile în care mai erau prezente în jur de 15-20 de persoane care solicitau acelaşi lucru, aşa cum reiese şi din depoziţia martorului ocular V.

In consecinţă, inculpatul A nu a avut cunoştinţă de existenţa unei stări de care depinde caracterul penal al faptelor, respectiv împrejurarea că documentele eliberate de către entitatea bulgară sunt false, neputându-se reţine în sarcina sa cele două infracţiuni deduse judecăţii, respectiv de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals,în modalităţile normative prev. de art.26 Cod penal rap. la art.288 alin.1 şi art.291 Cod penal anterior.

Fiind incidentă cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei prev. de art.51 alin.1 Cod penal anterior, respectiv eroarea de fapt, soluţia legală care se impune în cauză este cea a achitării inculpatului în baza art.396 alin.1 şi 5 Cod pr.penală, rap. la art.16 alin.1 lit. d Cod pr.penală, aşa cum în mod judicios s-a dispus şi de către instanţa de fond.

Pentru considerentele expuse anterior, sentinţa supusă controlului judiciar fiind legală şi temeinică sub toate aspectele de

225

fapt şi de drept, în baza art.421 pct.1 lit. b Cod pr.penală, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti.

3. Acoperirea integrală a prejudiciului, în sensul art. 10 din Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013).

Art. 16 alin. 1 lit. h din Codul de procedură penalăArt. 10 din Legea nr. 241/2005

În condiţiile în care inculpatul, anterior primului termen de judecată, a plătit integral prejudiciul reţinut prin rechizitoriul Parchetului, este incidentă o cauză de nepedepsire, care determină încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. 1 lit. h din Codul de procedură penală.

(Decizia penală nr.1074/A/19 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr. 383 din data de 24 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Argeş, în temeiul art.386 Cod procedură penală, cu aplicarea art.5 Cod penal, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul T pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit.c din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (4 acte materiale) şi folosirea cu rea credinţă a creditului societăţii, în scop personal de către administratorul acesteia prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal (2 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, în infracţiunile prev. de art.9 alin. 1 lit.c din Legea nr. 41/2005, cu aplicarea41 alin.2 Cod penal (4 acte materiale) şi folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii, în scop personal de către administratorul acesteia prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (2 acte materiale), ambele în concurs real conform art.33 lit. a Cod penal.

În temeiul art.16 lit.h Cod procedură penală rap. la art.10 din Legea 241/2005, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul T, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969.

În temeiul art.10 teza finală din Legea 241/2005, în forma anterioară datei de 01.02.2014, coroborat cu art.91 lit.c Cod penal din 1969 şi cu referire la art.5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului o amendă administrativă, în cuantum de 1.000 de lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

226

În baza art. 272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990 (2 acte materiale) cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal rap. la art. 5 Cod penal şi art.63 alin.3 teza finală Cod penal din 1969, a fost condamnat inculpatul T la o amendă penală în cuantum de 1.000 de lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

S-a atras atenţia asupra disp.art.63 ind.11 Cod penal din 1969.

În temeiul art.19 şi art.397 Cod procedură penală, rap. la art.998 şi urm. din Codul civil 1864, s-a respins ca rămasă fără obiect acţiunea civilă formulată de Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, constatând că prejudiciul în cuantum de 124.466 lei, a fost acoperit integral.

În baza art. 404 alin. 4 lit.c Cod procedură penală, s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător aplicată prin ordonanţa nr. 310/P/2013 din data de 27.10.2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, respectiv asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului T - apartament situat în ***, până la concurenţa valorii de 181.628 lei precum şi poprirea sumelor de bani existente în conturile bancare deschise la BRD - Groupe Societe Generale SA, Raifeissen Bank SA, Banca Transilvania SA, Garanti Bank SA aparţinând inculpatului T, până la concurenţa valorii de 181.628 lei, măsură ce a fost pusă în aplicare prin procesul – verbal întocmit la data de 28.10.2015 de către organele de poliţie judiciară din cadrul Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice - Biroul Investigaţii Complexe şi prin încheierea nr.62160/03.11.2015, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş- Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti prin care s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi s-a dispus înscrierea ipotecii legale reprezentând sechestru asigurator asupra bunului imobil menţionat aparţinând în coproprietate inculpatului.

În temeiul art.275 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr.310/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul T a fost trimis în judecată pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art.9, alin.1, lit.c din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (4 acte materiale) şi folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţi în scop personal, prevăzută de art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, partea civilă fiind Statul Român prin A.N.A.F., reprezentată de D.G.F.P. Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş, comisă prin aceea că, în calitate de administrator statutar al SC U SRL, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, a înregistrat, cu

227

intenţie, în evidenţele contabile ale societăţii şi a declarat organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive, constând în achiziţii fictive de bunuri de la SC S SRL Roşiorii de Vede, SC P SRL Bucureşti, SC D SRL şi SC G SRL, prejudiciind astfel bugetului general consolidat al statului cu suma totală de 180.743 lei reprezentând TVA de plată în sumă de 124.466 lei, respectiv impozit pe profit în sumă de 56.227 lei.

Astfel, s-a arătat că, în calitate de administrator al SC U SRL, CUI 25577960, inculpatul T, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli nedeductibile fiscal în sumă de 543.949 lei, cheltuieli înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, pentru care şi-a acordat dreptul de deducere a TVA în sumă de 124.466 lei şi a diminuat obligaţia fiscală la impozitul pe profit cu suma de 57.162 lei.

Conform procesului-verbal nr.337/25.03.2013 întocmit de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul Inspecţie Fiscală-V, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, SC U SRL, a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii şi a declarat organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive constând în achiziţii de bunuri în valoare de 543.949 lei, în urma cărora a cauzat un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în sumă totală de 181.628 lei, constând în TVA 124.466 lei şi impozit pe profit 57.162 lei, la care s-au adăugat accesorii întârziere.

Din verificarea documentelor financiar contabile şi justificative, organul de constatare a stabilit faptul că facturile fiscale, declaraţiile de impozite şi taxe au fost întocmite de către T. În conformitate cu prevederile art. 10 din Legea 82/1991 privind organizarea şi conducerea evidenţelor contabilităţii modificată şi republicată, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, respectiv inculpatului T

În consecinţă, cronologia evenimentelor referitoare la activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, a fost următoarea:

I. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC S SRL Roşiorii de Vede, şi realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL

Organele de inspecţie fiscală nu au acordat deductibilitate fiscală pentru cheltuieli în sumă de 61.250 lei, cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii achiziţionate de la furnizorul SC S SRL Roşiorii de Vede, , achiziţiile fiind declarate de societate, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC S SRL, potrivit verificărilor documentelor contabile efectuate la data de 31.12.2009 de către inspectorii D.G.F.P Argeş.

228

Prin adresa 5299 a DGFP Teleorman s-a confirmat faptul că SC S SRL, în perioada 01.05.2009-31.05.2012, nu a efectuat nicio livrare de bunuri către SC U SRL Piteşti, iar în declaraţia dată în data de 08.04.2015 de către administratorul societăţii Ilie Stelian acesta a declarat că nu îşi aminteşte dacă a desfăşurat tranzacţii economice cu SC U SRL, nu cunoaşte nicio persoană care să reprezinte SC U SRL sau alte aspecte referitoare la această firmă.

Pentru perioada 01.10.2010-31.12.2010, după verificarea documentelor contabile efectuată de către inspectorii D.G.F.P Argeş, s-a constatat că organele de inspecţie fiscală nu au acordat deductibilitate fiscală pentru cheltuieli în sumă de 61.250 lei, cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii achiziţionate de la furnizorul SC S SRL Roşiorii de Vede, achiziţiile fiind declarate de societate, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC S SRL.

Totodată, din verificare prin sondaj a documentelor contabile, organele de inspecţie fiscală nu au acordat în anul 2011 deductibilitate fiscală pentru suma de 244.700 lei, cheltuieli efectuate de agentul economic cu achiziţia de bunuri şi servicii:

-26.200 lei cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii achiziţionate de la SC S SRL, achiziţiile fiind declarate de societate, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC S SRL.

De asemenea, din verificare prin sondaj a documentelor contabile, organele de inspecţie fiscală nu au acordat în anul 2012 deductibilitate fiscală pentru suma de 133.410 lei cheltuieli efectuate de agentul economic cu achiziţia de bunuri şi servicii:

-133.410 lei cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii achiziţionate de la SC S SRL, achiziţiile fiind declarate de societate, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC S SRL.

În lunile ianuarie şi februarie 2012, agentul economic a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii de bunuri şi servicii (piatră spartă concasată) de la furnizorul SC G SRL, în sumă totală de 43.339, pentru care îşi acordă dreptul de deducere a TVA-ului în sumă de 10.401 lei, însă din baza de date a DGFP ARGES a rezultat că furnizorul nu este înregistrat ca plătitor de tva.

Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti au rezultat următoarele:

Referitor la tranzacţiile derulate de către SC U SRL şi SC S SRL a rezultat faptul că, în semestrul II 2009, SC U SRL a declarat la organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA de 61.250, cu o TVA aferentă în sumă de 11.638 lei de la SC S.

229

În semestrul I 2010, SC U SRL a declarat la organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA de 61.250, cu o TVA aferentă în sumă de 11.638 lei de la SC S.

În semestrul I 2011, SC U SRL a declarat la organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA de 26.200 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 6.288 lei, de la SC S SRL.

În anul fiscal 2012, SC U SRL a declarat la organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA de 133.410 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 32.018 lei de la SC S SRL.

În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional în perioada 01.01.2009-31.12.2012 şi din declaraţia pe proprie răspundere a administratorului SC S SRL, s-a constatat faptul că în perioada menţionată nu au fost efectuate livrări de bunuri de la SC S SRL către SC U SRL.

În conformitate cu extrasele de cont bancar s-a stabilit faptul că SC U SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC S SRL

În ceea ce privește situaţiile financiare anuale întocmite şi depuse de SC U, organul de constatare a stabilit faptul că, în perioada 2009-2012, SC U SRL a înregistrat în evidenţa contabilă o majorare a datoriilor faţă de furnizori de a suma de 0 lei la suma de 1.240.345 lei.

Din declaraţia martorului I, în calitate de administrator al SC S SRL a rezultat următoarea situaţie de fapt: “M-am ocupat de administrarea SC S SRL în perioada 2001-2012 fiind administrator unic. Societatea avea ca obiect de activitate transport rutier de mărfuri şi exploatarea de pietriş şi nisip. Din anul 2012 societatea se află în lichidare, lichidator fiind D din Alexandria. Nu-mi amintesc dacă am desfăşurat relaţii comerciale cu SC U SRL Piteşti şi nu mi se pare cunoscută această societate. Nu cunosc nicio persoană care să reprezinte SC U SRL Piteşti sau alte aspecte cu această firmă”.

II. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC P SRL Bucureşti şi realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL.

Referitor la relaţia comercială declarată de SC U SRL, 124.700 lei cheltuieli cu achiziţia de în anul 2011, sem.II constând în achiziţia de bunuri şi servicii (buldoexcavator) de la SC P SRL Bucureşti, nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC P SRL. Din declaraţia administratorului SC P SRL Bucureşti, H, a rezultat că societatea al cărei administrator este nu a efectuat nicio livrare de bunuri, respectiv buldoexcavator către SC U SRL Piteşti, între cele două societăţi comerciale neexistând de-a lungul timpului relaţii comerciale. În acest fel, organele de constatare şi de control au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile

230

art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare:

”La stabilirea sumei unui impozit sau unei taxe, în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale, pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic sau o pot reîncadra, pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”, precum şi dispoziţiile art.21 alin.4 lit.f din Legea nr.571/2003 în baza cărora s-a stabilit că SC U SRL Piteşti a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli nedeductibile fiscal în sumă de 124.700 lei, cheltuieli înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz. De altfel, în timpul controlului efectuat de echipa de inspecţie fiscală la data de 25.03.2013, nu a fost identificat fizic buldoexcavatorul în cauză, împrejurare ce constituie o dovadă în plus a nerealităţii operaţiunii comerciale.

Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti au rezultat următoarele:

Referitor la tranzacţia comercială derulată de SC U SRL cu SC P SRL în anul fiscal 2011, SC U SRL a declarat la organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA de 124.700 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 29.928 lei, de la SC P SRL.

În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional în perioada 01.01.2009-31.12.2012 şi din declaraţia pe proprie răspundere a administratorului SC P SRL, s-a constatat faptul că în perioada menţionată nu au fost efectuate livrări de bunuri de la SC P SRL către SC U SRL.

În conformitate cu extrasele de cont bancar s-a constatat că SC U SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC P SRL.

În ceea ce privește bilanţul contabil pe anul 2011 depus la SC U SRL la organul fiscal teritorial şi extrasele de cont bancar, s-a constatat faptul că SC U SRL a înregistrat datorii către furnizori în sumă de 1.107.027 lei.

Din declaraţia martorului E, audiat în cursul urmăririi penale în calitate de administrator al SC P SRL CUI 269511115 a rezultat următoarea situaţie de fapt: „ În perioada 2010-2014 am fost unul dintre administratorii societăţii SC P SRL care are ca principal obiect de activitate comerţ cu utilaje de construcţii. În perioada menţionată m-am ocupat efectiv de administrarea societăţii. Societatea a fost înfiinţată în anul 2010 luna mai şi în urma verificării în evidenţele societăţii de la înfiinţare şi până în anul 2014 când a expirat mandatul meu de administrator societatea SC P nu a desfăşurat relaţii comerciale de nici un fel şi nu a livrat bunuri către SC U SRL Piteşti şi nu cunosc reprezentanţii societăţii menţionate”.

231

III. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC D SRL şi realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL

În perioada 01.01.2010-30.09.2010, inculpatul T, în calitate de administrator al SC U SRL, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii suma de 93.980 lei, reprezentând cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii de la SC D SRL, achiziţiile fiind declarate prin D394, însă nedeclarate în declaraţia informativă 394 de către furnizorul SC D SRL. Conform declaraţiei date de către administratorul societăţii I, acesta a confirmat faptul că societatea al cărui administrator este nu a avut niciodată relaţii comerciale cu SC U SRL.

Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti au rezultat următoarele:

Referitor la tranzacţiile comerciale derulate de SC U SRL cu SC D SRL, în anul fiscal 2011, SC U SRL a declarat la organul fiscal teritorial faptul că a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fără TVA de 93.980 lei, cu o TVA aferentă în sumă de 22.555 lei, de la SC D SRL.

În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional s-a constatat faptul că SC D SRL nu a declarat la organul fiscal faptul că a efectuat livrări de bunuri către SC U SRL.

În conformitate cu extrasele de cont bancar s-a constatat că SC U SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC D SRL.

În ceea ce priveşte bilanţul contabil pe anul 2011 depus la SC U SRL la organul fiscal teritorial şi extrasele de cont bancar se constată faptul că SC U SRL a înregistrat datorii către furnizori în sumă de 1.107.027 lei.

Din declaraţia martorului I în calitate de administrator al SC D SRL, a rezultat următoarea situaţie de fapt: “Din verificările efectuate în contabilitatea SC D SRL am constatat faptul că nu am avut niciodată relaţii comerciale cu această societate comercială. Obiectul de activitate al SC D este contractarea de drumuri şi autostrăzi. Eu mă ocup de administrarea SC D SRL din anul 2011 până în prezent”.

IV. Referitor la deductibilitatea cheltuielilor rezultate din achiziţia de bunuri şi servicii de la furnizorul SC G SRL, şi realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC U SRL

În lunile ianuarie şi februarie 2012, SC U SRL a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii de bunuri şi servicii (piatră spartă concasată) de la furnizorul SC G SRL, în sumă totală de 43.339, pentru care îşi acordă dreptul de deducere a tva în sumă de 10.401 lei, însă din baza de date a DGFP ARGES a rezultat că furnizorul nu este înregistrat ca plătitor de TVA.

232

Referitor la tranzacţiile comerciale derulate de către SC U SRL cu SC G SRL, U în anul fiscal 2012, SC U SRL a declarat la organul fiscal faptul ca a efectuat achiziţii de bunuri în valoare fata TVA de 43.339, cu o TVA aferentă în sumă de 10.401 lei de la SC G SRL.

În conformitate cu declaraţiile informative cod 394 privind livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional, s-a constatat că SC G SRL nu a declarat la organul fiscal faptul că a efectuat livrări de bunuri către SC U SRL.

În conformitate cu extrasele de cont bancar, s-a observat că SC u SRL nu a efectuat plăţi prin bancă către SC g SRL.

Referitor la tranzacţiile comerciale derulate de SC u SRL cu SC A SRL, în perioada 25.10.2012-24.12.2012, T a întocmit şi emis un număr de 4 facturi fiscale către SC A SRL în valoare totală de 256.736 lei din care TVA în sumă de 46.691 lei.

În conformitate cu extrasele de cont bancar deschis la Garanti Bank, s-a constatat că facturile au fost încasate integral în perioada 01.01.2013-31.01.2013.

În ceea ce privește declaraţiile informative cod 394 privind livrările şi prestările de bunuri şi servicii pe teritoriul naţional se constată faptul că SC U SRL, în anul fiscal 2012, a declarat la organul fiscal livrări de bunuri către SC A SRL în valoare totală de 256.736 lei, cu o TVA deductibilă în sumă de 46.691 lei.

Din verificarea bazei de date FISC NET s-a constatat faptul că SC A SRL nu a declarat la organul fiscal teritorial achiziţii de la SC U SRL în anul 2012.

Din declaraţiile administratorilor SC S, SC P SRL, şi SC D 93 SRL, , a rezultat faptul că în perioada menţionată nu au fost efectuate livrări de agregate către SC U SRL.

Astfel, organul de constatare a stabilit că SC U SRL a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli în sumă de 244.880 lei. Totodată a calculat un profit impozabil în sumă de 265.160 lei şi un impozit pe profit în sumă de 42.426 lei, cu o diferenţă suplimentară de impozit în sumă de 39.181 lei faţă de impozitul declarat de contribuabil.

De asemenea, organul de constatare a stabilit faptul că SC U SRL a înregistrat şi dedus nejustificat cheltuieli în sumă de 176.749 lei în anul fiscal 2012.

Din raportul de constatare efectuat de către inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a reieşit faptul că tranzacţiile comerciale derulate de către SC U SRL Piteşti, reprezentată de T, în calitate de administrator în relaţia cu partenerii comerciali, în valoare fără TVA de 544.129 lei cu o TVA în sumă de 124.466 lei, nu reflectă realitatea şi, în consecinţă, SC U SRL nu are drept de deducere pentru o TVA în sumă de 124.466 lei. La 28.01.2013, SC U SRL, reprezentată de T, în calitate de

233

administrator, a declarat la organul fiscal teritorial un sold al TVA de plată în sumă de zero lei.

Organul de constatare a stabilit la 31.12.2012 faptul că SC U SRL reprezentată de T, în calitate de administrator, avea obligaţia să declare un sold al TVA de plată în sumă de 124.466 lei. Totodată, s-a stabilit faptul că prejudiciul cauzat bugetului de stat privind TVA şi impozitul pe profit, de către numitul T este în sumă de 180.743 lei reprezentând TVA în sumă de 124.466 lei şi impozit pe profit în sumă de 56.227 lei.

S-a apreciat ca fiind relevantă declaraţia inculpatului T, administrator al SC U SRL, înregistrată în cursul urmăririi penale.

V. De asemenea, administratorul SC U SRL, T, a ridicat din conturile societăţii în anul 2012 suma de 666.366 lei, iar în luna ianuarie 2013 suma de 256.751 lei (provenită din vânzarea unor utilaje şi autovehicule ale societăţii), ulterior societatea intrând în procedura de lichidare judiciară.

Din verificarea balanţei contabile existente la data de 31.12.2013, s-a constatat că la acea dată societatea nu mai deţinea în patrimoniu bunuri mobile sau imobile, din acelaşi document contabil rezultând că administratorul societăţii, respectiv inculpatul T, a ridicat în numerar încasările în sumă de 256.751 lei provenite din vânzarea acestor bunuri, în luna ianuarie 2013, iar în cursul anului 2012, ridicările în numerar din conturile societăţii efectuate de administratorul societăţii au fost în sumă de 666.366 lei. În acest sens, s-a remarcat că inculpatul T a folosit cu rea credinţă creditul societăţii, în folosul său propriu, fără a justifica vreun scop licit al acestor retrageri în numerar.

În ceea ce priveşte urmărirea penală, s-a constatat că prin ordonanţa organelor de cercetare penală din data de 06.05.2014, s-a dispus începerea urmăririi penale, privind infracţiunile prev. şi ped. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin 1 Cod penal, art. 9 alin. 1 lit. b din Legea 241/2005 şi art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, constând în aceea că, în perioada 19.05.2009-31.12.2012, SC U SRL a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii şi a declarat organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive constând în achiziţii de bunuri în valoare de 543.949 lei, în urma cărora a cauzat un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în sumă totală de 181.628 lei, constând în TVA 124.466 lei şi impozit pe profit 57.162 lei, la care s-a adăugat accesorii întârziere. De asemenea, SC U SRL a achiziţionat un autoturism marca Peugeot, în valoare de 13.454 lei, tranzacţia nefiind evidenţiată în actele contabile.

Administratorul SC U SRL, T, a ridicat din conturile societăţii în anul 2012 suma de 666.366 lei, iar în luna ianuarie 2013 suma de 256.751 lei (provenită din vânzarea unor utilaje şi

234

autovehicule ale societăţii), ulterior societatea intrând în procedura de lichidare judiciară).

Prin ordonanţa din data de 07.10.2015 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul T, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 272 alin.1 lit. b din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin 1 Cod penal.

Prin ordonanţa din 25.11.2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de T pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal.

Inculpatului i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 108 şi art. 83 Cod procedură penală, întocmindu-se procesele-verbale din data de 07.12.2015, 19.10.2015 şi i-a fost asigurată asistenţa juridică în timpul urmăririi penale fiind asistat de avocatul ales V (delegaţia nr. ****).

S-a reţinut, în cursul urmăririi penale, că inculpatul T nu figurează înscris în cazierul judiciar şi nu a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa, necontestând de altfel nici raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

De asemenea, nici în cursul judecăţii inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor descrise, solicitând pe de o parte, încetarea procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea „evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau evidenţierea altor operaţiuni fictive” prevăzută de art.9 alin.1, lit. c din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (4 acte materiale), deoarece a achitat prejudiciul, dar şi achitarea pentru infracţiunea incriminată de art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale), în modalitatea reglementată de textul de lege, respectiv „folosirea, cu rea-credinţă, a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect, întrucât nu a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Astfel, în urma coroborării actelor și lucrărilor dosarului cu probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, prima instanţă a constatat că, în raport de toate cele expuse mai sus, reiese în mod indubitabil că fapta inculpatului T care, în calitate de administrator statutar al SC U SRL, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale în perioada 19.05.2009-31.12.2012, a înregistrat, cu intenţie, în evidenţele contabile ale societăţii şi a

235

declarat organelor fiscale operaţiuni comerciale fictive, constând în achiziţii fictive de bunuri de la SC S SRL Roşiorii de Vede, SC P SRL Bucureşti, SC D SRL şi SC G SRL, prejudiciind astfel bugetului general consolidat al statului cu suma totală de 180.743 lei reprezentând TVA de plată în sumă de 124.466 lei, respectiv impozit pe profit în sumă de 56.227 lei, constituie acţiuni ce se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea „evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau evidenţierea altor operaţiuni fictive” prevăzută de art.9 alin.1 lit. c din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (4 acte materiale).

Totodată, s-a constatat că fapta inculpatului T, care, în calitate de administrator statutar al SC U SRL, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a folosit cu rea-credinţă creditul societăţii, în folosul său propriu, prin încasarea din conturile societăţii în anul 2012 a sumei de 666.366 lei, iar în luna ianuarie 2013 a sumei de 256.751 lei, constituie acţiuni ce se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii incriminată de art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale) în modalitatea reglementată de textul de lege, respectiv „folosirea, cu rea-credinţă, a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; săvârşite în concurs real, cu aplicarea art. art. 38 alin. 1 Cod penal.

Judecătorul fondului a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 Cod penal, vizând legea mai favorabilă, iar ca urmare a studiului comparativ a limitelor de pedeapsă prevăzute de textele de lege amintite şi de condiţiile de incriminare, a indicat drept lege mai favorabilă dispoziţiile textelor din Legea nr.241/2005, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 50/2013 şi Legea nr. 255/2013.

Întrucât, anterior primului termen de judecată, inculpatul a achitat prejudiciul în cuantum de 124.466 lei, cauzat părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, ţinând seama că dispoziţiile art.10 din Legea 241/2005 erau mai favorabile în forma anterioară datei de 01.02.2014, având în vedere principiul aplicării legii penale mai favorabile instituit de Decizia Curţii Constituţionale nr.265/2014, în temeiul art. 386 Cod procedură penală, cu aplicarea art. 5 Cod penal, instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul Z, din săvârşirea în formă continuată a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit.c din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1

236

Cod penal (4 acte materiale) în infracţiunile prev. de art.9 alin. 1 lit.c din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal (4 acte materiale).

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 255/2013, atunci când legea veche este apreciată ca fiind mai favorabilă, potrivit art. 5 Cod penal), instanţa de fond a reţinu că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În ceea ce priveşte noţiunea de „prejudiciu”, adică dacă în calculul prejudiciului intră doar debitul principal, suma efectivă cu care a fost prejudiciat bugetul statului sau în calculul prejudiciului intră atât debitul principal, cât şi accesoriile, respectiv penalităţile şi majorările de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală, s-a apreciat că stabilirea prejudiciului până la primul termen de judecată este importantă şi din perspectiva faptului că legiuitorul diferenţiază consecinţele achitării pagubei în funcţie de cuantumul acesteia, aşa încât, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, trebuie luat în considerare prejudiciul efectiv cauzat prin comiterea infracţiunii – „damnum emergens”, nu şi beneficiul nerealizat ce constă în accesoriile obligaţiilor fiscale, care se calculează în conformitate cu normele speciale aplicabile în cazul taxelor şi impozitelor şi care sunt generate de întârzierea la plată.

S-a precizat că legiuitorul nu se referă la acoperirea pretenţiilor civile, astfel cum au fost formulate de partea civilă, ci la prejudiciu ca şi consecinţă a comiterii faptei penale.

A rezultat, astfel, că este vorba doar despre prejudiciul cert și actual produs prin fapta penală, fără accesorii (penalități, dobânzi). Tocmai de aceea, când a intenționat să se refere și la plata acestora, legiuitorul a operat modificarea textului, care, în prezent, se referă la “pretențiile civile” („În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate”).Caracterul cert al prejudiciului presupune, firește, stabilirea clară a întinderii acestuia, mai ales dacă, în virtutea aplicării legii penale mai favorabile, se pune problema incidenței art. 10 din Legea nr. 241/2005, anterior

237

modificării sale prin Legea nr. 255/2013. În consecinţă, s-a apreciat că soluţia reţinută prin decizia nr.17/2015 pronunţată de ÎCCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, este incidentă doar în ipoteza unei soluţii de condamnare.

Tribunalul a constatat că, anterior primului termen de judecată, inculpatul Z a achitat prejudiciul în cuantum de 124.466 lei reţinut în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi stabilit prin raportul de constatare tehnico-ştiinţific efectuat în cauză, astfel cum a reieşit din cuprinsul chitanţei ***), dar şi din fişa analitică de la f.21-23 din dosarul instanţei, care atestă că la data emiterii SC U SRL nu avea datorii de achitat statului şi, pe cale de consecinţă, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, anterior modificării sale prin Legea nr. 255/2013.

În ceea ce priveşte soluţia care urmează să fie dată de instanţă cu privire la latura penală, s-a apreciat că nu se poate pronunţa o soluţie de achitare, întrucât nici art. 74/1 Cod penal din 1968 şi nici art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu fac trimitere la lipsa pericolului social concret al faptei, cu consecinţa aplicării unei sancţiuni administrative, ci direct la aplicarea sancţiunii. Or, sub imperiul reglementărilor anterioare datei de 1 februarie 2014, aplicarea unei sancţiuni administrative în procesul penal se făcea în trei cazuri distincte: achitarea în temeiul art. 10 lit. b/1 Cod procedură penală din 1968, caz în care fapta, urmare lipsei pericolului social concret, nu era infracţiune, deşi întrunea elementele constitutive ale acestei; încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. i Cod procedură penală din 1968, când fapta constituia infracţiune, dar răspunderea penală era înlocuită cu ce a administrativă; încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. i/1 Cod procedură penală din 1968, în cazul incidenţei unei cauze de nepedepsire de tipul celei prevăzute de art. 74/1 Cod penal din 1968 şi art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Astfel, instanţa de fond a considerat că sub imperiul Codului de procedură penală actual, atunci când se constată că Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară datei de 1 februarie 2014, ori Codul penal din 1968 sunt aplicabile ca lege penală mai favorabilă, se va dispune încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. 1 lit. h Cod procedură penală, pentru existenţa unei cauze de nepedepsire.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.16 lit.h Cod procedură penală, rap. la art.10 din Legea 241/2005, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul Tănăsescu Viorel, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea disp. art. 41 alin.2 Cod penal din 1969 şi s-a aplicat inculpatului o amendă administrativă, în cuantum de câte 1.000 de lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

238

În ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune reţinută în sarcina inculpatului, constând în folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii, în scop personal de către administratorul acesteia prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal (2 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, ca urmare aplicării legii mai favorabile, instanţa va dispune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului societăţii, în scop personal de către administratorul acesteia prevăzută de art.272 alin.1 lit.b din Legea 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (2 acte materiale).

Sub acest aspect, s-a observat, ţinând cont de probele administrate respectiv urmare a verificării balanţei contabile existente la data de 31.12.2013, că la acea dată societatea nu mai deţinea în patrimoniu bunuri mobile sau imobile, din acelaşi document contabil rezultând că administratorul societăţii, respectiv inculpatul T a ridicat în numerar încasările în sumă de 256.751 lei provenite din vânzarea acestor bunuri, în luna ianuarie 2013, iar în cursul anului 2012, ridicările în numerar din conturile societăţii efectuate de administratorul societăţii au fost în sumă de 666.366 lei. În acest sens, s-a observat că inculpatul T a folosit cu rea credinţă creditul societăţii, în folosul său propriu, fără a justifica vreun scop licit al acestor retrageri în numerar.

Astfel, prima instanţă a apreciat că în cauză faptele descrise constituie acţiuni ce se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii incriminată de art. 272 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (2 acte materiale), în condiţiile art. 5 Cod penal, astfel încât individualizarea pedepsei s-a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art.74 alin.1 Cod penal, iar în cauza de faţă, în raport de forma de vinovăţie reţinută şi de modalitatea în care au fost comise faptele descrise, instanţa a reţinut un grad de periculozitate redus, mai ales că priveşte un inculpat necunoscut cu antecedente penale, în vârstă de 45 de ani, căsătorit, cunoscut o bună conduită în societate şi care s-a prezentat la fiecare termen de judecată.

Astfel, având în vedere scopul aplicării pedepsei de constrângere, mijloc de reeducare a condamnatului şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, s-a apreciat că o pedeapsă cu amenda penală este oportună înfăptuirii acestuia, sens în care instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile legale aplicabile, respectiv dispoziţiile art. 63 din Codul penal anterior, urmând astfel ca pedeapsa să fie dozată corespunzător în aceste limite prevăzute de lege, fixând deci o amendă penală în cuantum de 1.000 de lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.

S-a atras atenţia asupra disp.art.63 ind.1 Cod penal din 1969.

239

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, ţinând cont de probele administrate în cauză, judecătorul fondului a reţinut argumentele menţionate la analizarea infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, constatând achitat prejudiciul principal, astfel încât, în temeiul art.19 şi art.397 Cod procedură penală rap. la art.998 şi urm. din Codul civil din 1864, a respins ca rămasă fără obiect cererea părţile civile pentru plata penalităţilor şi accesoriilor calculate, constatând că prejudiciul a fost acoperit integral.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 404 alin. 4 lit.c Cod procedură penală, s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător aplicată prin ordonanţa nr. 310/P/2013 din data de 27.10.2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, respectiv asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului T, în limita cotei de indivizie de 3/8, până la concurenţa valorii de 181.628 lei, precum şi poprirea sumelor de bani existente în conturile bancare deschise la BRD - Groupe Societe Generale SA, Raifeissen Bank SA, Banca Transilvania SA, Garanti Bank SA aparţinând inculpatului Tănăsescu Viorel, până la concurenţa valorii de 181.628 lei, măsură ce a fost pusă în aplicare prin procesul-verbal întocmit la data de 28.10.2015 de către organele de poliţie judiciară din cadrul Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice - Biroul Investigaţii Complexe şi, prin încheierea nr.62160/03.11.2015, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti prin care s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi s-a dispus înscrierea ipotecii legale reprezentând sechestru asigurator asupra bunului imobil menţionat aparţinând în coproprietate inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, susţinând motive ce privesc netemeinicia hotărârii criticate, în sensul că în mod greşit instanţa de fond a constatat acoperit prejudiciul, în totalitate, în condiţiile în care inculpatul a achitat numai suma de 124.466 lei, din totalul de 181.628 lei.

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa a ridicat sechestrul asigurător aplicat prin ordonanța nr.310/P/2013 din 27.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş tocmai pentru recuperarea acestor sume de bani.

Examinând apelul parchetului din perspectiva motivelor ce îl justifică, dar şi din oficiu, conform disp. art. 417 Cod procedură penală, Curtea îl apreciază întemeiat, însă pentru alte considerente decât cele invocate, după cum urmează:

La fila 12 a dosarului de fond se găseşte chitanţa seria TS 046 nr. 10000143823, de unde rezultă că la data de 25 aprilie 2016 inculpatul a achitat suma de 181.628,00 lei, ce reprezintă totalul

240

prejudiciul reţinut în prezenta cauză, cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond.

Pe baza acestei constatări, corect a fost ridicat şi sechestrul asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului pentru a garanta plata prejudiciului datorat statului, măsura asiguratorie rămânând în acest context fără obiect.

Apelul parchetului este însă justificat ca urmare a faptului că, în dispozitivul sentinţei criticate, instanţa de fond, deşi a constatat plata integrală a prejudiciului, a făcut referire la un prejudiciu mai mic decât cel real, precizând suma de 124.466 lei.

De asemenea, în considerentele hotărârii, atunci când a ridicat sechestrul asigurator, prima instanţă a arătat că acesta garanta plata sumei de 181.628 lei, ce reprezintă prejudiciul total.

În faţa unor asemenea contradicţii şi pentru că realmente inculpatul a achitat în totalitate prejudiciul datorat statului, aşa cum s-a arătat mai sus, intervenţia instanţei de control judiciar pentru reformarea hotărârii sub aceste aspecte este, în opinia Curţii, imperativă.

Pentru considerentele care au fost expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul parchetului şi a desfiinţat în parte sentinţa apelată.

Rejudecând, a constatat că a fost acoperit integral prejudiciul cauzat în cuantum de 181.628 lei, iar nu de 124.466 lei. Au fost menţinute celelalte dispoziții ale sentinței.

4. Validarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către instanţă fără citarea persoanei vătămate şi a celorlalte părţi.

Art. 282 alin. 1 din Codul de procedură penalăArt. 488 din Codul de procedură penală

Decizia nr. 235/2015 a Curţii ConstituționaleO.U.G. nr. 18/2016

Validarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către instanţă fără citarea persoanei vătămate şi a celorlalte părţi, în condiţiile în care textul art. 488 din Codul de procedură penală a fost declarat neconstituţional sub aspectul excluderii părţilor vătămate de la audierea în faţa instanţei de fond, determină nulitatea sentinţei penale.

(Decizia penală nr. 1077/A/19 Octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr. 72 din data de 13 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Brezoi, în baza art. 485 alin. 1 lit. a Cod penal, s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi cu inculpatul C, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă,

241

prevăzute de art. 196 alin 2, 3 Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal, obiect al cauzei penale nr. 1218/P/2012.

În baza art. 196 alin. 2,3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 91, 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere pe o durată de 3 ani.

În temeiul art. 93 alin. 1 Cod penal, s-a stabilit ca, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. 2, lit. b Cod penal, s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către serviciul de probaţiune, sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod procedură penală, pe parcursul termenului de supraveghere a fost obligat condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Sibiu, judeţul Sibiu sau a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, judeţul Sibiu.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.300 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 486 alin. 2 Cod procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că, la data de 21.12.2015, a fost înregistrat sub nr.1747/198/2015 acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi cu inculpatul C, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal, obiect al cauzei penale nr. 1218/P/2012.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în esenţă că, în data de 04.11.2012, în jurul orei 19.50, în timp ce se deplasa pe DN7 din direcţia de mers Sibiu Rm. Vâlcea, la volanul autoturismului marca Skoda cu nr. de înmatriculare ***, circulând cu o viteză de cca 85km/h pe raza localităţii Robeşti a accidentat persoana vătămată C care se angajase în traversarea drumului public pe o trecere de

242

pietoni, marcată pe o suprafaţă carosabilă şi semnalizată cu indicator rutier, în urma accidentului produ rezultând vătămarea corporală a persoanei vătămate care suferit leziuni care au necesitat îngrijiri medicale de cca. 300 zile de la data producerii lor, leziunile traumatice suferite, punând în pericol viaţa victimei, aceasta prezentând o infirmitate permanentă, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal.

Totodată, s-a precizat că situaţia de fapt anterior expusă a fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: proces verbal de sesizare din oficiu, proces verbal de cercetare la faţa locului, schiţe şi planşe foto, proces verbal de verificare tehnică a autoturismului certificatul de asigurarea autoturismului condus de inculpat, plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, declaraţii martori, raport de expertiză medico-legală nr. A1-D256/04.06.2014, alte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, precum și felul şi cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, respectiv pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere de 3 ani cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat.

A fost înaintat instanţei dosarul de urmărire penală nr.1218/P/2012.

Analizând acordul de recunoaştere a vinovăției înaintat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 Cod procedură penală.

Astfel, din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale a rezultat că, în data 04.11.2012, în jurul orei 19.50, inculpatul C se deplasa pe DN 7 din direcţia de mers Sibiu - Râmnicu Vâlcea la volanul autoturismului marca Skoda cu nr. de înmatriculare ***, în cabina autovehiculului aflându-se ca pasager pe locul din dreapta faţă martorul M.

Ajungând pe raza satului Robeşti, în timp ce circula cu o viteză de circa 85 km/h, circulaţia efectuându-se în condiţii de carosabil uscat, la lumina farurilor, în zona km.225+550, autoturismul condus de inculpat s-a apropiat de o trecere de pietoni marcată pe suprafaţa carosabilă şi semnalizată cu indicatorul rutier „Trecere pietoni”; totodată, în zonă, cu circa 110 metri înainte de indicatorul amintit se afla un alt indicator – „Atenţie copii” care, de asemenea, potrivit art. 123 lit.g şi h din H.G. nr. 1391/2006 obliga conducătorul auto să circule în zona de acţiune a acestuia cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h.

În momentul respectiv, persoana vătămată C s-a angajat în traversarea drumului public, direcţia de traversare fiind de la

243

dreapta spre stânga direcţiei de mers a autovehiculului condus de inculpat.

Datorită vitezei de deplasare ridicate, raportat la viteza maximă admisă pe sectorul de drum respectiv, inculpatul C nu a mai putut evita producerea accidentului, autoturismul condus de acesta lovind victima cu partea din faţă centru-dreapta (victima parcurgând până la acel moment circa 1,5 m. pe partea carosabilă), pietonul fiind apoi preluat pe capota motorului, lovind parbrizul autoturismului (pe care l-a spart), fiind apoi proiectat peste pavilionul autoturismului, spărgând luneta şi căzând pe banda de circulaţie Sibiu-Râmnicu Vâlcea, la o distanţă de circa 45 de metri de trecerea de pietoni. După momentul impactului inculpatul a iniţiat manevra de frânare, oprind autoturismul pe banda sa de mers la o distanţă de circa 94 de metri de trecerea de pietoni.

Martorul R, aflat în imediata apropiere a persoanei vătămate la momentul producerii accidentului, a confirmat că aceasta începuse traversarea drumului public pe marcajul pietonal la momentul la care a fost lovit de autoturismul condus de inculpat cu o viteză apreciată de martor la „peste 90 km/h”. Din depoziţiile martorei I a rezultat că l-a văzut pe numitul C îndreptându-se spre trecerea de pietoni şi, deşi nu a observat momentul în care acesta s-a angajat în traversarea străzii, a auzit impactul, observând imediat victima care a fost proiectată în aer, confirmând de asemenea că autoturismul care a lovit persoana vătămată se deplasa cu viteză ridicată şi faptul că martorul R se afla în apropierea locului accidentului.

În urma accidentului rutier a rezultat vătămarea corporală a persoanei vătămate C, în vârstă de 36 de ani, care a fost transportată cu ambulanţa iniţial la Spitalul Brezoi şi, ulterior, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Sibiu, apoi la Spitalul Judeţean de Urgenţă Timişoara în vederea acordării îngrijirilor medicale.

În data de 13.12.2012, persoana vătămată C a formulat plângere penală prealabilă împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Fapta a fost dovedită prin procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesul-verbal de cercetare la faţa locului însoţit de schiţă şi planşe foto, suportul optic conţinând planşele foto efectuate, procesul verbal de verificare tehnică a autovehiculului, certificatul de înmatriculare şi asigurarea autovehiculului condus de inculpatul C, plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, declaraţiile martorilor I, R.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr.Al-D256/04.06.2014, persoana vătămată C, în urma analizei pacientului şi a documentelor medicale, a prezentat ulterior producerii accidentului leziuni traumatice multiple: TCC grad IV cu sângerare subarahnoidiană, sângerare intracerebrală (hemoragie ventriculară),

244

contuzie cerebrală parietală dreapta; contuzie toracală bilaterală cujhemotorace stânga; corpul vertebrei toracice 11 fractură cu fistulă traumatică lichidiană Th 11; paraplegie post traumatică, afazie motorie, retenţie urinară, vezica neurogenă - necesită cateterism vezical; fractură transcondiliană de femur stânga, fractură diafizară stânga a arborelui femural; fractură de tibie stânga şi fractură de platou tibial stânga;fractură multifragmentară de tibie dreapta şi platou tibial dreapta; hernie de disc C5/6; fractură de coastă 10 pe ambele părţi; transfuzie masivă; insuficienţă respiratorie acută protezată mecanic etc. Victima a fost supusă ulterior accidentului unor multiple intervenţii chirurgicale atât la spitalele din ţară cât şi în străinătate (Germania) - introducerea unor tije femurale, plăci cu şuruburi tibiale etc.

S-a concluzionat că leziunile traumatice constatate pot data dia.04.11.2012, au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure în condiţiile unui accident rutier ce urmau a fi stabilite prin anchetă, victima necesitând cca. 300 de zile de îngrijiri medicale de la producere. S-a arătat, de asemenea, că leziunile traumatice suferite au pus în pericol viaţa victimei, aceasta prezentând infirmitate fizică permanentă.

În cursul urmăririi penale, Serviciul de Ambulanţă Vâlcea, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara s-au constituit părţi civile în cauză.

În vederea stabilirii cauzelor şi împrejurării producerii accidentului rutier, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto. Prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar U s-a stabilit că viteza autovehiculului condus de inculpat a fost, la momentul impactului, de cel puţin 92 km/h, locul de impact fiind stabilit (raportat la avariile produse autoturismului, leziunile victimei, urmele identificate pe carosabil, declaraţiile martorilor) ca fiind cel mai probabil pe marcajul trecerii de pietoni; expertul a reţinut că starea de pericol a fost creată în varianta cea mai probabilă de către inculpat care nu a acordat prioritate de trecere pietonului angajat în traversarea drumului public prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat, creând totodată o stare de pericol permanent prin deplasarea sa cu o viteză mult superioară celei maxim admise pe sectorul de drum respectiv (30 km/h). S-a stabilit totodată că inculpatul ar fi avut posibilitatea evitării producerii accidentului dacă anterior stării de pericol ar fi circulat cu o viteză de maxim 49 de km/h.

Expertul L – expert, recomandat de persoana vătămată, a formulat opinie separată la raportul expertize tehnice auto amintit, apreciind că nu se impunea reţinerea a două variante de către expertul numit, concluzionând că din materialul probator aflat la dosarul cauzei a rezultat tară dubiu că traversarea carosabilului de

245

către victimă s-a efectuat pe marcajul trecerii de pietoni, culpa exclusivă în producerea accidentului aparţinând inculpatului.

Expertul tehnic D, recomandat de inculpat, a formulat un punct de vedere intitulat „obiecţiuni la raportul de expertiză”, reiterând criticile mai sus arătate. Expertul a precizat că timpul de reacţie de 0,5 s. reţinut de expertul titular este eronat, apreciind că în cauză ar fi trebuit avut în vedere un timp de reacţie de 1,5 secunde, apreciind astfel în mod nejustificat că situaţia în care s-a produs accidentul rutier nu a fost una prevăzută şi nici măcar neprevăzută, ci una surprinzătoare, nu poate fi reţinută o asemenea susţinere în condiţiile în care inculpatul a cunoscut faptul că se apropie de o trecere de pietoni presemnalizată prin indicatoare şi marcaje corespunzătoare, împrejurare în care era absolut normal să fi prevăzut că ar fi putut exista un pieton care să intenţioneze să traverseze drumul public.

Expertul a susţinut, de asemenea, că victima a parcurs cei 1,5 metri în circa o secundă, având în vedere viteza de deplasare estimată la circa 5,5 km/h, fără să aibă în vedere faptul că drumul public respectiv, în zona trecerii de pietoni, este prevăzut cu un acostament de 0,8 metri, inculpatul fiind astfel în măsură să observe victima în lumina farurilor aflate pe faza de întâlnire chiar înainte de a se fi angajat în traversarea drumului public. S-a făcut menţiune cu privire la existenţa a două cazuri în care la o viteză aproximativ similară celei avute de inculpat, impactul a dus la decesul victimei, făcând abstracţiei de tabloul lezionar al persoanei vătămate şi de gravitatea extremă a leziunilor suferite, care a făcut ca victima să necesite 300 de zile de îngrijiri medicale, să-i pună în pericol viaţa şi să-i producă o infirmitate fizică permanentă, fără ca expertul să explice dacă un impact la viteza ele 50-55 km/h (stabilită de acesta ca fiind viteza autovehiculului de la momentul impactului, oricum superioară vitezei maxim admise pe sectorul de drum respectiv) ar fi putut produce asemenea urmăriri.

Expertul a omis faptul că inculpatul, printre altele, avea obligaţiile prevăzute de art. 123 lit.g şi h din H.G. nr. 1391/2006, respectiv să circule în zona de acţiune a indicatoarelor „Trecere pietoni” şi „Atenţie copii” cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h, stabilind în mod arbitrar că accidentul nu putea fi evitat „indiferent de viteza de deplasare a autoturismului”. În situaţia în care inculpatul s-ar fi deplasat cu viteza maxim admisă pe sectorul de drum respectiv (30 km/h - 8,3 m/s), în mod evident avea posibilitatea evitării accidentului, timpul de reacţie, având în vedere distanţa de la care putea vedea victima în lumina farurilor aflate pe faza de întâlnire fiind de peste 3 secunde, fără a mai discuta de faptul că o viteză inferioară de deplasare a autovehiculului ar fi permis victimei să aibă la dispoziţie timpul necesar pentru a se deplasa încă un metru, suficient pentru a nu mai fi accidentată. Aşa cum s-a stabilit

246

de către cei doi experţi desemnaţi în cauză, chiar şi în situaţia în care inculpatul s-ar fi deplasat cu o viteză considerabil superioară celei maxim admise (circa 46-49 km/h, respectiv 12,7 - 13,6 m/s), ar fi avut posibilitatea evitării producerii accidentului.

Expertul tehnic D, recomandat de inculpat, a formulat un punct de vedere intitulat „obiecţiuni la raportul de expertiză”, reţinând în esenţă că viteza de deplasare a autovehiculului a fost calculată în mod eronat, stabilirea locului de impact s-a făcut fără a fi luate în considerare urmele de la locul accidentului, starea de pericol - având în vedere elementele de mai sus - neputând crea o imagine reală a evenimentului. Expertul a apreciat că viteza autovehiculului la momentul impactului a fost de circa 50-55 km/h, locul impactului fiind situat la circa 11 metri de marginea marcajului de trecere de pietoni (sensul de mers spre Râmnicu Vâlcea).

Prin ordonanţa din 09.09.2014 s-a dispus efectuarea de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov a unei noi expertize criminalistice; prin raportul de expertiză nr. 55/29.05.2015 expertul S a reţinut următoarele:

- folosindu-se un program specializat în reconstrucţia evenimentelor rutiere, cu privire la regimul de deplasare al autoturismului condus de inculpat, a rezultat că, întrucât la faţa locului nu au fost identificate urme de frânare sau derapare, la momentul impactului acesta avea un regim de deplasare în rulare liberă, doar după momentul conştientizării lovirii pietonului inculpatul acţionând sistemul de frânare (aspecte concordante cu declaraţiile inculpatului şi martorului M); raportat la poziţia finală a autovehiculului şi cea a victimei (zona în care au fost identificate pete de sânge), la tabloul lezionar al acesteia şi la avariile identificate la nivelul autovehiculului, s-a stabilit că viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat la momentul impactului a fost de circa 85 km/h.

Având în vedere aceleaşi elemente mai sus-arătate, expertul a conchis că locul probabil al impactului dintre autoturism şi victimă a fost pe marcajul pietonal, iar în plan transversal la circa 2 metri de marcajul longitudinal continuu care separă cele două sensuri de deplasare.

Raportat la viteza autoturismului şi la cea a persoanei vătămate (circa 5,5 km/h), s-a stabilit că spaţiul parcurs de autovehicul din momentul declanşării stării de pericol până la locul impactului a fost de circa 23 de metri, în interiorul spaţiului frontal de vizibilitate de circa 30 de metri asigurat de farurile aflate pe faza de întâlnire. În aceste condiţii, spaţiul total teoretic necesar opririi autovehiculului de la viteza amintită a fost stabilit ca fiind de circa 62 de metri, avându-se în vedere o valoare de 0,5 s. a timpului întârzierilor fiziologice ale conducătorului auto avertizat asupra existenţei unui pericol potenţial (apropierea de o trecere pentru

247

pietoni), împrejurare în care, dată fiind viteza cu care se deplasa, inculpatul nu putea evita producerea accidentului. S-a stabilit că inculpatul putea preveni accidentarea victimei dacă s-ar fi deplasat cu o viteză inferioară celei de 46 km/h.

Instanţa a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în faza urmăririi, respectiv: proces-verbal de sesizare din oficiu, proces-verbal de cercetare la faţa locului, schiţe şi planşe foto, proces-verbal de verificare tehnică a autoturismului certificatul de asigurarea autoturismului condus de inculpat, plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, declaraţii martori, raport de expertiză medico-legală nr. A1-D256/04.06.2014, alte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

În drept, s-a constatat că fapta inculpatului C, constând în aceea că, aşa cum s-a reţinut în esenţă prin actul de sesizare a instanţei, în data de 04.11.2012, în jurul orei 19.50, în timp ce se deplasa pe DN7 din direcţia de mers Sibiu Rm.Vâlcea, la volanul autoturismului marca Skoda cu nr. de înmatriculare ***, circulând cu o viteză de cca 85km/h pe raza localităţii Robeşti a accidentat persoana vătămată C care se angajase în traversarea drumului public pe o trecere de pietoni, marcată pe o suprafaţă carosabilă şi semnalizată cu indicator rutier, în urma accidentului produs rezultând vătămarea corporală a persoanei vătămate care suferit leziuni care au necesitat îngrijiri medicale de cca. 300 zile de la data producerii lor, leziunile traumatice suferite, punând în pericol viaţa victimei, aceasta prezentând o infirmitate permanentă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal.

În consecință, din probele administrate în cursul urmăririi penale au rezultat suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului în cuprinsul actului de inculpare fiind mai mic de 7 ani închisoare, acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat în formă scrisă, conține mențiunile prev. de art. 482 Cod procedură penală, iar cu ocazia încheierii acestuia inculpatul a fost asistat de avocat ales C, cu împuternicire avocaţială depusă la dosarul de urmărire penală.

Față de aceste considerente şi apreciind cuantumul pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat ca fiind suficient pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) rap. la art. 396 alin. (2) Cod procedură penală, judecătorul fondului a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi cu inculpatul C, cercetat pentru săvârșirea

248

infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alinatele 2 şi 3 Cod penal, obiect al cauzei penale nr. 1218/P/2012.

Prin urmare, în baza art. 196 alin. 2,3 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul C, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 91, 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere pe o durată de 3 ani.

În temeiul art. 93 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. 2, lit. b Cod penal, s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către serviciul de probaţiune, sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod procedură penală, a fost obligat condamnatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Sibiu, judeţul Sibiu, sau a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, judeţul Sibiu.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 486 alin. 2 Cod procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel persoana vătămată C, solicitând desfiinţarea sentinţei, cu consecinţa rejudecării cauzei, având în vedere că în primul ciclu procesual, instanţa de fond a omis să citeze persoana vătămată C, victimă a accidentului de circulaţie provocat de către inculpatul C.

Examinând apelul părţii vătămate, în raport cu motivele care-l susţin, cât şi din oficiu, conform art.417 Cod pr.penală, Curtea îl apreciază întemeiat, pentru argumente de fapt şi de drept ce urmează în continuare să fie expuse.

La data de 7 aprilie 2015, prin Decizia nr.235, publicată în Monitorul Oficial nr.364 din 26 mai 2015, Curtea Constituţională a României, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că, dispoziţiile art.488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art.484 alin.2 Cod procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă

249

civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, în procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, sunt neconstituţionale.

Curtea observă că, aşa cum a subliniat şi persoana vătămată C, în apelul său, în procedura ce s-a derulat în faţa instanţei de fond, aceasta nu a participat, nefiind citată şi, ca atare, nu a avut posibilitatea de a exprima un punct de vedere prin apărătorul său, ceea ce o pune în situaţie de inferioritate din punct de vedere juridic, în raport cu inculpatul, care a ajuns la încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, validat de prima instanţă.

Prin O.U.G. nr.18, publicată în Monitorul Oficial nr.389 din 23 mai 2016, privind modificarea Legii nr.286/2009 şi a Legii nr.135/2010, privind Codul de procedură penală, au fost modificate dispoziţiile art.484 Cod pr.penală, în sensul armonizării lor cu Decizia nr.235/2015 a C.C..R., astfel încât, alineatul 2 al textului de lege precizat stipulează explicit că, la termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată, instanţa pronunţându-se asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi a avocatului acestuia, precum şi dacă sunt prezente a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate.

In conformitate cu dispoziţiile art.421 alin.2 lit.b Cod pr.penală, instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, sau, care legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.

In acelaşi timp, art.282 alin.1 Cod pr.penală, precizează că încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute de art.281, determină nulitatea actului, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor, ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului.

Cum Decizia Curţii Constituţionale nr.235/2015 a intervenit înainte de rămânerea definitivă a cauzei, eliminând din fondul activ al legislaţiei dispoziţiile art.484 Cod pr.penală, Curtea consideră că se identifică în cauză nulitatea relativă invocată de partea vătămată, în motivele sale de apel, cât şi o vătămare a intereselor procesuale ale acesteia, constând în imposibilitatea de a-şi organiza apărarea şi a expune argumente în favoarea poziţiei sale juridice, ce nu poate fi acoperită decât prin desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi rejudecarea cauzei.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va avea în vedere să dispună citarea părţii vătămate C şi să o asculte pe aceasta, în cazul

250

în care va fi prezentă, personal, conformându-se, întrutotul, actualelor dispoziţii ale art.484 Cod pr.penală.

Având în vedere argumentele care au fost expuse, în baza art.421 alin.1 pct.2 lit. b) Cod procedură penală, combinat cu art.484 alin.2 Cod procedură penală și art.282 alin.2 și 4 lit. c) Cod procedură penală, a fost admis apelul declarat de persoana vătămată C, a fost desfiinţată în totalitate sentința şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, respectiv Judecătoria Brezoi.

5. Instituţia amânării aplicării pedepsei.Art. 83 Cod penal

Art. 404 alin. 3 din Codul de procedură penală

Instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare întrucât art. 404 alin. 3 din Codul de procedură penală prevede că atunci când instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită, a cărei aplicare se amână.

(Decizia penală nr. 1082/A/21 Octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.1451 din data de 29 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea penală din data de 9 august 2016, în baza art. 396 alin 2 Cod procedură penală şi art. 334 alin 1 Cod penal, în cond.art.396 alin 10 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul P la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art.83 Cod penal, s-a amânat aplicarea pedepsei.În baza art.84 Cod penal, s-a fixat termen de supraveghere

de 2 ani.În baza art.85 Cod penal, pe durata termenului de

supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații şi documente de natura a permite controlul mijloacelor de existenţă.

S-a dispus ca supravegherea să fie efectuată de Serviciul de Probaţiune Argeş.

S-a atras atenţia asupra disp.art.88 Cod penal. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art.65

Cod penal, rap. la art.66 lit. a, b si d Cod penal. S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prev. de

art. 66 lit. a,b si d Cod penal.

251

În baza art.274 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul P la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 272 Cod procedură penală, onorariul avocatului din oficiu s-a dispus a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că, la data de 17.02.2016, a fost înregistrat rechizitoriul nr.9766/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, prin care a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul P, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 334 alin. 1 din noul Cod penal, învinuirea constând în aceea că, la data de 28.11.2015, în jurul orei 14:55, a condus autoturismul marca Renault Megane, având aplicate plăcuţe cu nr. de înmatriculare provizoriu ***, pe B-dul Dacia, prin localitatea Mioveni, deşi valabilitatea autorizaţiei de circulaţie provizorie expirase din data de 13.11.2015.

Pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces verbal de constatare a infracţiunii din 28.11.2015; adresa nr. 47733/16.12.2015; autorizaţie de circulaţie provizorie nr. 06226212; declaraţie de martor; declaraţii de suspect/inculpat; înscrisuri în circumstanţierea inculpatului; alte acte si date aflate la dosarul cauzei.

Judecata s-a făcut, în baza art. 375 din noul Cod procedură penală, într-un proces cu recunoaşterea vinovăţiei.

În baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că, la data de 28.11.2015, în jurul orelor 15:55, poliţiştii din cadrul Poliţiei Oraşului Mioveni au oprit în trafic, pentru un control de rutină, autoturismul marca Renault Megane, care avea aplicate plăcuţe cu nr. de înmatriculare provizoriu ***, condus de inculpatul P, care se deplasa către cartierul Racoviţa.

Conducătorul auto a prezentat permisul de conducere, cartea de identitate şi autorizaţia provizorie de circulaţie nr. 06226212, în urma verificărilor stabilindu-se faptul că valabilitatea acesteia expirase din data de 13.11.2015. De faţă la verificarea documentelor prezentate de inculpat a fost Z, pasager în autoturismul Renault Megane.

P a susţinut, în cadrul declaraţiei făcute în calitate de suspect, menţinute cu ocazia ascultării ca inculpat, faptul că în data de 28.11.2015, în jurul orei 14:20, a plecat de la domiciliul său cu intenţia de a ajunge la o farmacie pentru a-şi cumpăra medicamente calmante, întrucât avea dureri de braţ. Deplasarea de la domiciliul său situat în comuna Coşeşti, sat Jupâneşti, judeţul Argeş, a fost făcută cu autoturismul marca Renault Megane, care avea aplicate plăcuţe cu nr. de înmatriculare provizoriu ***, inculpatul fiind cel care l-a condus, în timp ce Z, vărul acestuia, s-a aşezat pe bancheta din spate.

252

După ce a cumpărat medicamentele de la farmacie, pe drumul de întoarcere către domiciliu, autoturismul condus de inculpat a fost oprit de organele de poliţie, iar în urma verificărilor a reieşit faptul că valabilitatea numărului de înmatriculare expirase. Conform susţinerilor sale, acesta a fost momentul în care P a aflat că valabilitatea autorizaţiei de circulaţie provizorie expirase.

În urma comunicării S.P.C.R.P.C.Î.V Argeş cu nr. 47733 din data de 16.12.2015, s-a stabilit că autoturismul condus de inculpat nu figura ca înmatriculat provizoriu sau definitiv la data de 28.11.2015.

În cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut fapta penală, exprimându-şi regretul.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de pericol, prev. de art. 334 alin 1 Cod penal. Astfel, în baza art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului P, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 334 alin 1 Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, la pedeapsa închisorii de 1 an.

Pentru proporţionalizarea pedepsei, s-a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care a fost comisă fapta. S-a reţinut că inculpatul a avut o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, s-a prezentat în faţa organelor judiciare având o comportare sinceră în cursul procesului.

S-a constatat şi faptul că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art.375 din noul Cod procedură penală. În acest sens, acesta a beneficiat, la stabilirea duratei pedepsei, şi de dispoziţiile art. 396 alin. 10 din noul Cod procedură penală, în sensul că limitele de pedeapsă au fost reduse cu o treime.

Având în vedere durata pedepsei pronunţate, dar şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, judecătorul fondului a apreciat că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială şi fără executarea pedepsei în condiţii de detenţie, sens în care, în baza art. 83 Cod penal, a amânat aplicarea executării pedepsei, fixând termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 84 Cod penal.

În baza art. 85 Cod penal, inculpatul a fost obligat ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi

253

documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 88 Cod penal.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art.65 Cod penal, rap. la art.66 lit. a, b si d Cod penal, precum şi pedeapsa complementara prev. de art. 66 lit. a, b şi d Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi inculpatul P.

În motivarea apelului Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti a arătat că instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare, motiv pentru care s-a solicitat înlăturarea dispoziţiilor prev. de art. 396 alin. 2 din Cpp, întrucât prima instanţă nu a pronunţat o soluţie de condamnare.

În continuare, s-a mai menţionat că instanţa a omis să stabilească durata pedepsei complementare aplicate în cauză.

S-a arătat că în mod neîntemeiat prima instanţă a dispus în cauză interzicerea dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. d Cp cu titlu de pedeapsă complementară şi accesorie, fără a motiva în vreun fel aceasta.

În final, s-a mai arătat că au fost aplicate în mod eronat disp. art. 274 alin. 1 din Cpp rap. la art. 272 alin. 2 din Cpp privind omisiunea obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare efectuate în cursul urmăririi penale în cuantum de 200 de lei.

În ceea ce priveşte apelul inculpatului P, acesta a menţionat că în mod nelegat instanţa de fond a dispus condamnarea la pedeapsa de 1 an închisoare câtă vreme a reţinut în considerentele sentinţei şi în dispozitiv că se impune amânarea aplicării pedepsei.

De asemenea, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus în cauză interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. 1 lit. d Cp, respectiv dreptul de a alege, atât cu titlu de pedeapsă complementară cât şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În final, inculpatul a arătat că pedeapsa de un an stabilită de instanţa de fond este prea mare în raport de fapta săvârşită şi de modalitatea de săvârşire, având în vedere şi circumstanţele atenuante care pot fi reţinut în cauză, inculpatul neavând antecedente penale, a avut o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, atitudinea sinceră de care a dat dovadă în timpul procesului penal.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate, respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea constată că apelurile parchetului şi inculpatului sunt fondate, pentru următoarele motive:

254

În conformitate cu art. 404 alin. 3 din Cpp, când instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână.

Prin urmare, instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare şi, în consecinţă, în cazul în care reţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 C. pen., instanţa nu pronunţă o soluţie de condamnare, ci stabileşte pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la aplicarea pedepsei complementare, respectiv accesorii, constând în interzicerea exercitării dreptului de a alege, prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. d din Cp, Curtea constată că în mod greşit prima instanţa a dispus interzicerea exercitării acestui drept, în cauza de faţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 67 alin. 1 din Cp.

Astfel, pentru a fi aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi instanţa trebuie să constate că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurărilor cauzei şi persoanei infractorului, această pedeapsă este necesară.

Analizând condiţiile prevăzute de legiuitor raportat la circumstanţele cauzei de faţă, se constată că aplicarea acestei pedepse complementare nu este necesară având în vedere natura infracţiunii cât şi circumstanţele concrete în care aceasta a fost săvârşită, precum şi faptul că inculpatul este la primul conflict cu legea penală, iar pe parcursul întregului proces penal a avut o atitudine sinceră.

Referitor la motivul de apel ce priveşte omisiunea instanţei de a stabili durata pedepsei complementare, Curtea reţine că în conformitate cu art. 66 alin. 1 din Cp, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora drepturi.

Prin urmare, în baza textul de lege menţionat prima instanţă avea obligaţia de a stabili durata pedepsei complementare.

În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de parchet referitor la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare, Curtea reţine că este fondat, prima instanţa în mod greşit neobligându-l pe inculpat şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cursul judecăţii în primă instanţă.

De asemenea, se constată că suma de 200 de lei, la care a fost obligat inculpatul prin sentinţa apelată, reprezintă cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale

În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de inculpat referitor la pedeapsa stabilită de instanţa de fond, Curtea reţine că în raport de circumstanţele ce caracterizează fapta săvârşită de inculpat, precum şi de criteriile de individualizare prevăzute de art.74 Cp, în mod corect a individualizat prima instanţă pedeapsa.

255

Faptul că a recunoscut săvârşirea infracţiunii, având o atitudine sinceră şi de colaborare cu organele judiciare, este deja avut în vedere la reducerea limitelor pedepsei conform art.396 alin.10 Cod pr.penală, nefiind de natură a atrage şi mai mult atenuarea răspunderii penale a inculpatului.

De asemenea, celelalte împrejurări invocate de inculpat în susţinerea acestui motiv de apel au fost avute în vedere atunci când instanţa s-a orientată către amânarea aplicării pedepsei.

In consecinţă, în baza art. 421 pct.2 lit. a Cod pr.penală, Curtea a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi inculpat, motiv pentru care a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând:

A înlăturat dispoziţia de condamnare a inculpatului la pedeapsa stabilită de prima instanţă. A înlăturat interdicţia exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. d din Cp cu titlu de pedeapsă complementară şi accesorie. A stabilit durata pedepsei complementare la un an. A obligat inculpatul şi la plata sumei de 50 de lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul judecăţii în primă instanţă.

Au fost fi menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

6. Dreptul acuzatului de a tăcea şi de a nu se autoincrimina.

Art. 269 alin.1 din Codul penalArt. 70 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală

Art. 83 alin.1 şi art. 118 din Codul de procedură penală actual

Valorificarea declaraţiilor date de inculpaţi într-un alt dosar, în calitate de martori, în cazul sesizării din oficiu a procurorului pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului.

(Decizia penală nr. 1101/A/25 Octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.110 din 30 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b) C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului R, trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prev. şi ped. de art.269 alin.1 C.pen.

În baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b) C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului A, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, fapta prev. şi ped. de art.269 alin.1 C.pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 04.07.2012 , Parchetul de pe lângă Judecătoria Costesti s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către numiţii

256

R şi A a infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art.264 alin.1 Cod penal 1969, iar faţă de numitele N şi N, cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasa, fapta prev. si ped. de art.260 alin. 1 C.pen. 1969, reţinându-se că, cei patru ar fi făcut declaraţii neconforme adevărului intr-un dosar penal aflat pe rolul Judecătoriei Costesti, cu scopul de a zadarnici tragerea la răspundere penala a inculpatului S, trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

Pe parcursul urmăririi penale au fost efectuate cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului, din ansamblul probelor administrate şi al lucrărilor efectuate în cauză instanţa de fond reţinând următoarele :

Prin rechizitoriul nr. 1250/P/2010, emis de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Costesti, la data de 10.11.2011, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată , printre alţii, a inculpaţilor : R, S şi A sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat în formă continuată, fapta prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art.208 alin. 1, art.209 alin. 1 lit.a , g , i Cod penal 1969 , cu aplicarea art.41 aiin.2 Cod penal 1969.

In ceea ce priveşte starea de fapt, s-a reţinut că în noaptea de 15/16.09.2011, acţionând prin escaladare, cei trei inculpaţi au sustras un număr de 32 de saci cu seminţe de floarea soarelui, de pe raza comunei Bârla, judeţul Argeş din gospodăria părţii vătămate M. De asemenea, în aceeaşi noapte, cei trei inculpaţi au sustras prin efracţie, din gospodăria persoanei vătămate U, de pe raza aceleiaşi localităţi o betonieră, o butelie de aragaz, doi saci cu ciment şi trei saci cu adeziv. În faza judecăţii, inculpaţii R şi A au recunoscut comiterea faptelor şi s-au prevalat de dispoziţiile art.320/1 Cod procedură penală 1968, solicitând judecarea cauzei în procedură simplificată, în timp ce inculpatul S a negat comiterea faptelor. Instanţa a admis cererile celor doi inculpaţi R şi A, a disjuns cauza faţă de aceştia şi, prin sentinţa penală nr.203/05.07.2012, pronunţata în dosarul nr.2513/214/2011 la Judecătoriei Costeşti, definitivă la data de 30.10.2012, s-a dispus condamnarea lor la pedeapsa închisorii, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art.320/1 Cod procedură penală, privitoare la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

In ceea ce îl priveşte pe inculpatul S, întrucât acesta a negat comiterea faptelor, judecarea acestuia s-a efectuat separat în dosarul disjuns nr.168/214/2012. In acest dosar, la data de 10.05.2012, A şi R au fost citaţi şi audiaţi în calitate de inculpaţi, ocazie cu care şi-au schimbat poziţia şi au declarat că inculpatul S nu ar fi participat alături de ei la comiterea furturilor în dauna pârtilor vătămate M şi U.

Ulterior, prin sentinţa penală nr.8/22.01.2013, s-a dispus condamnarea inculpatului S la pedeapsa închisorii, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, reţinându-se că

257

acesta a participat alături de A şi R, la săvârşirea furturilor în dauna părţilor vătămate M şi U.

Fiind audiaţi, iniţial, în cauza in care au fost cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, inculpaţii A şi R au refuzat să dea declaraţii în calitate de suspecţi; ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de cei doi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea făptuitorului, inculpaţii au consimţit să dea câte o declaraţie. Astfel, cei doi au relatat că, la data de 10.05.2012, cu ocazia audierii lor în dosarul nr. 168/214/2012, au minţit când au afirmat că S nu ar fi participat la comiterea furturilor, poziţie pe care ar fi adoptat-o pentru a-l ajuta pe acesta să nu fie condamnat.

Situaţia de fapt reţinută de organele de urmărire penala şi mijloacele de probă pe care aceasta se întemeiază fiind cele expuse anterior, instanţa de fond a apreciat că cei doi inculpaţi nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Dreptul la tăcere sau privilegiul contra autoincriminării conferă dreptul acuzatului de a păstra tăcerea cu privire la faptele care i se reproşează si de a nu contribui prin propria declaraţie la propria acuzare. Dreptul la tăcere este reglementat in Pactul International cu privire la drepturile civile si politice in cadrul art. 14 alin.3 lit.g, conform căruia „orice persoana acuzata de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, in condiţii de deplina egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: sa nu fie silita sa mărturisească împotriva ei însăşi sau sa se recunoască vinovata".

Convenţia Europeana pentru Drepturile Omului nu prevede in mod expres dreptul a tăcere si dreptul de a nu contribui la propria incriminare. Cu toate acestea Curtea a statuat ca acestea sunt reguli internaţionale general recunoscute care țin de esenţa noțiunii de proces echitabil, consacrat in art.6 din Convenție (Murray c.Regatului Unit; Paul Quinn c.lrlandei).

Chiar daca normele internaţionale recunosc acuzatului dreptul de a tăcea si de a nu se autoincrimina, ele nu prevăd nimic referitor la consecinţele unei asemenea situaţii asupra soluţiei procesului. In acest context, Curtea a considerat că, pentru a arăta in ce măsura deducerea unor concluzii defavorabile acuzatului din tăcerea lui încalcă disp.art.6 din Convenţie, trebuie ţinut seama de ansamblul circumstanţelor cauzei prin luarea in considerare a situaţiilor in care se poate proceda la deducţii cărora instanţa este îndreptăţită sa le acorde o anumita importanta, prin aprecierea elementelor de proba (John Murray c.Regatului Unit).

Ca un element de proba relevant in aprecierea nevinovăţiei inculpaţilor, instanţa de fond a subliniat următoarea situaţie: la data de 10.05.2012 numiţii A si R au fost audiaţi in fata instanţei, o singura data, in dosarul penal nr. 168/214/2012 ocazie cu care au declarat ca numitul S nu a participat alături de ei la comiterea

258

infracţiunii de furt calificat in dauna pârtilor vătămate M si U. Trebuie subliniat faptul ca au fost audiaţi, cu aceasta ocazie, in calitate de coinculpati în acelaşi dosar penal, înainte de a se dispune disjungerea cauzei, si soluţionarea separata a dosarului privind pe celalalt inculpat S, ca urmare a faptului ca acesta din urma nu si-a recunoscut fapta.

Verificând declaraţiile celor doi inculpaţi date in faţa instanţei la data de 10.05.2012, instanţa de fond a constatat, că anterior ascultării, deşi li s-au adus la cunoştinţa faptul ca au dreptul de a nu face nicio declaraţie, instanţa „le-a pus in vedere sa declare tot ce ştie cu privire la fapta si învinuire". Prin urmare, acest din urma aspect prezentat inculpaţilor sub forma unei obligaţii de a declara tot ce ştiu cu privire la faptă, vine in contradicţie cu garanţia recunoscuta de lege privind dreptul de a nu se autoincrimina. Este uşor de constatat, a arătat instanţa de fond, că inculpaţii nu aveau cunoştinţe juridice, si nu au beneficiat in acel moment de asistenta juridica, astfel încât sa fie in măsura sa invoce efectul direct al practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la tăcere. Fata de acest aspect, se constata foarte uşor ca inculpaţii au fost expuşi riscului prejudicierii intereselor proprii.

Ca si un alt element de proba relevant, instanţa de fond a reţinut, că la data de 04.03.2012, inculpatul A a trimis o scrisoare adresata d-nei procuror C din cadrul Parchetul de pe lângă Judecătoria Costești, prin care descria situaţia dificila prin care trece pe perioada detenţiei, in Penitenciarul Colibaşi. In aceasta scrisoare reiterează faptul ca nu a făcut nicio înţelegere cu nimeni ca să recunoască fapta de furt calificat si că nu a fost influenţat de nimeni in acest sens.

Instanţa de fond a apreciat, că chiar dacă ulterior punerii in mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, in dosarul de urmărire penala nr.993/P/2012, inculpaţii A si R Nicolae au declarat la data de 04.02.2013, că recunosc fapta de a declara neadevărul in fata instanţei la data de 10.05.2012, faptul recunoaşterii unei infracţiuni pentru a putea beneficia de avantajul reducerii limitelor de pedeapsa, nu are caracter absolut si nu echivalează cu stabilirea cu certitudine a existentei vinovăţiei. Prezumţia de nevinovăţiei îşi produce încă efectele pana in momentul in care judecătorul care soluţionează cauza, in mod definitiv, îşi formează convingerea ca acuzaţia a fost dovedita dincolo de orice îndoiala rezonabilă.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a constatat, că şi consecinţa negativă pe care ar fi suferit-o inculpaţii in cazul in care si-ar fi valorificat in mod raţional dreptul de a nu contribui la propria acuzare, si in cazul in care li s-ar fi oferit toate garanţiile recunoscute de lege pentru a beneficia in mod efectiv de consecinţele juridice ale dreptului de a nu se autoincrimina, faptul că

259

prin recunoaşterea participării la comiterea faptei si a celui de-al treilea coinculpat, S, instanţa, in urma condamnării ar fi reţinut in sarcina lor circumstanţa agravanta a săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreuna. Astfel, ca si-ar fi creat o situaţie juridica mult mai grea decât daca ar fi declarat in sens contrar. De asemenea, instanţa a constatat, că din probele administrate in cauză nu rezultă dovedirea scopului cerut de norma incriminatoare art.269 alin. 1 C.proc.pen. Conform acestui text de lege „Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă."

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că faptei incriminate îi lipseşte caracteristica tipicităţii, rezultată din necorespondenţa dintre fapta concret săvârşita si elementele de natura obiectiva si subiectiva stabilite le legiuitor in modelul abstract prevăzut de norma de incriminare.

Având in vedere aceste aspecte, ţinând cont de dispoziţiile legale, instanţa de fond, în baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului R, trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, fapta prev. si ped. de art.269 alin.1 C.pen. si in baza art.396 alin.5 si art.16 alin.1 lit.b C.proc.pen., şi a inculpatului A, trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, fapta prev. si ped. de art.269 alin.1 C.pen.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti, pe care a criticat-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie. A arăta procurorul că raţionamentul instanţei de fond care, în susţinerea soluţiei de achitare a reţinută că cei doi inculpaţi aveau dreptul de a nu-şi crea o situaţie juridică mai grea, este profund eronat. În realitate, faptul că, în dosarul disjuns nr. 168/214/2012, dosar ce avea ca obiect faptele comise de inculpatul S, cei doi ar fi încercat împiedicarea tragerii la răspundere penală a acestuia, declarând că nu ar fi participat la comiterea faptelor împreună cu ele, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 cod penal. Nu se pune problema creării unei situaţii juridice mai grele pentru cei doi inculpaţi, prin recunoaşterea participării celui de al treilea inculpat la comiterea faptelor, întrucât judecata privindu-i pe aceştia a avut loc în dosarul nr. 2513/214/2011, în care deja recunoscuseră la o dată anterioară comiterea faptelor, solicitând judecarea în procedură simplificată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea apreciază că apelul Parchetului este fondat.

Deşi prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, raţionamentul pe care îşi întemeiază soluţia de achitare îl

260

considerăm şi noi greşit. În fapt, prima instanţă procedează la o analiză a dreptului la tăcere sau privilegiul contra autoincriminării socotind, în mod eronat că situaţia din cauza de faţă s-ar constitui într-una din ipotezele de aplicabilitate a dispoziţiilor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ce invalidează declaraţiile obţinute prin încălcarea acestui drept.

În realitate, aşa cum a arătat şi parchetul, primele declaraţii ale inculpaţilor care au constituit temeiul autosesizării organelor de urmărire penală, au fost date în faţa instanţei de judecată sesizată cu rechizitoriul în care alături de inculpaţi figura şi numitul S, toţi trei fiind acuzaţi de comiterea unor fapte de furt. Ele au fost date după ce inculpaţilor li s-a adus la cunoştinţă faptul că au dreptul să nu dea nici o declaraţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. 2 din vechiul cod de procedură penală, aplicabil la acea dată. Pe de altă parte, aspectele din cele două declaraţii în care inculpaţii negau implicarea inculpatului S nu pot fi considerate ca fiind autoincriminatoare, din moment ce ele vorbesc despre activitatea altei persoane. Cu alte cuvinte, având în vedere caracterul divizibil al declaraţiei inculpatului ca mijloc de probă, aspectele cuprinse în conţinutul declaraţiei ce nu descriu activitatea inculpatului, ci doar implicarea (sau neimplicarea) altor persoane pot fi valorificate ca orice mijloc de probă, ele nefiind afectate de vreo nulitate ce ar deriva din faptul că acestea au fost luate cu nerespectarea dispoziţiilor ce conferă inculpatului privilegiul contra autoincriminării.

În altă ordine de idei, credem că modul cum au fost luate declaraţiile incriminatoare constituie mai degrabă o chestiune de legalitate a administrării acestui mijloc de probă ce trebuia rezolvată în procedura camerei preliminare şi nu în cursul judecăţii, aşa cum a procedat prima instanţă. Or, după cum rezultă din încheierea din data de 20 august 2015 , pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, s-a constatat că toate probele au fost administrate legal.

În ciuda celor arătate de prima instanţă, considerăm că vinovăţia inculpaţilor a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar aceasta a rezultat chiar din declaraţiile celor doi care au arătat, mai întâi în cursul urmăririi penale iar mai apoi în cursul judecăţii, că au dat declaraţii necorespunzătoare adevărului atunci când au afirmat lipsa implicării inculpatului S, pentru a-l apăra pe acesta din urmă de răspundere penală. Aceste declaraţii, concordante, se coroborează şi cu cele menţionate în sentinţele de condamnare ale celor trei inculpaţi unde s-a reţinut participarea tuturor celor trei inculpaţi la comiterea faptelor de furt calificat imputate.

În drept, fapta inculpatului R care, în data de 10.05.2012 fiind audiat în calitate de inculpat în dosarul nr. 168/214/2012 al Judecătoriei Costeşti, a făcut declaraţii neconforme adevărului,

261

urmărind astfel zădărnicirea tragerii la răspundere penală a inculpatului S , judecat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 269 alin. 1 cod penal.

Fapta inculpatului A care, în data de 10.05.2012 fiind audiat în calitate de inculpat în dosarul nr. 168/214/2012 al Judecătoriei Costeşti, a făcut declaraţii neconforme adevărului, urmărind astfel zădărnicirea tragerii la răspundere penală a inculpatului S, judecat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 269 alin. 1 cod penal.

Inculpatul a comis fapta în stare de recidivă post executorie al cărei prim termen l-au constituit cele două condamnări anterioare cuprinse în fişa de cazier judiciar, respectiv cea de 3 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 1182/06.05.1997 a Judecătoriei Slatina şi, respectiv, cea de 4 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 468 din 18.12.2003 a Judecătoriei Costeşti.

Considerăm şi noi că legea penală mai favorabilă este legea nouă având în vedere faptul că prevede ca pedeapsă alternativă amenda penală către care ne-am orientat şi noi, aşa cum se va vedea mai jos.

La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa va avea în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 cod penal, respectiv : împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, iar aici avem în vedere că declaraţiile mincinoase au fost date în faţa unei instanţe de judecată ; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, iar aici avem în vedere că prin aceste declaraţii inculpaţii au afectat relaţiile sociale ce reclamă efectuarea unui act de justiţie corect ; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit ce au constat în încercarea de a zădărnici antrenarea răspunderii penale asupra inculpatului S pentru a-l apăra pe acesta din urmă de consecinţele nerespectării legii penale ; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, iar aici avem în vedere că cei doi sunt cunoscuţi cu antecedente penale, inculpatul A fiind şi recidivist, dar şi faptul că, de la comiterea acestei fapte aceştia nu s-au mai aflat în raporturi juridice de conflict cu legea penală ; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, iar aici reţinem că inculpaţii şi-au recunoscut vinovăţia procedura urmând calea reglementată de art. 375 cod procedură penală; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. La acest din urmă capitol reţinem că inculpatul R este în vârstă de 25 de ani, are studii medii, este necăsătorit, fără ocupaţie şi cu o stare de sănătate stabilă. Inculpatul A este în vârstă de 39 de ani, are studii medii, este necăsătorit, fără ocupaţie şi cu o stare de sănătate stabilă.

262

Instanţa consideră că de la comiterea faptelor a trecut o perioadă relativ mare de timp, că urmărirea penală, mai ales, s-a derulat destul de greu în raport de complexitatea redusă a cauzei, motiv pentru care se va orienta la condamnarea inculpaţilor la pedeapsa amenzii penale.

Aşadar, faţă de cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a cod procedură penală, Curtea a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Costeşti împotriva sentinţei penale nr.110 din data de 30 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr. 654/214/2015. A desfiinţat sentinţa şi rejudecând a dispus următoarele:

A înlăturat achitarea inculpaţilor R şi AÎn baza art. 269 alin. 1 cu aplic. art. 5 din Cp, cu aplic. art.

396 alin. 10 Cpp va condamna pe inculpatul R la pedeapsa amenzii în cuantum de 1350 lei (135 zile-amendă, cuantumul unei zile-amendă fiind de 10 lei).

Pentru a definitiva situaţia juridică a acestui inculpat (dar şi a celuilalt), în baza informaţiilor furnizate de fişa de cazier judiciar a acestuia (acestora), dar şi de hotărârile judecătoreşti aflate la dosar, Curtea va proceda la operaţiunea judiciară de contopire a pedepselor în executarea cărora se află .

Astfel, Curtea va constata că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, g, i din Cp anterior cu aplic. art. 41 alin. 1 Cp anterior, cu aplic. art. 320 ind. 1 Cpp anterior, pentru care inculpatul a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

În baza art. 40 alin. 1 şi 39 alin.1 lit. d din Cp , va contopi pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti cu amenda penală în cuantum de 1350 lei, aplicată prin prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 4 ani şi 6 luni şi amenda penală în cuantum de 1350 lei.

În baza art. 40 alin. 3 din Cp, va constata că inculpatul R a executat integral pedeapsa închisorii de 4 ani şi 6 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, la data pronunţării prezentei decizii.

Va atrage inculpatului atenţia asupra dispoziţiilor art. 63 şi 64 C. pen. şi art. 22 şi 23 din Legea nr. 253/2013.

În baza art. 269 alin. 1 Cp, cu aplic. art. 41 alin. 1 şi art. 5 din Cp cu aplic. art. 396 alin. 10 Cpp , va condamna pe inculpatul A

263

la pedeapsa amenzii în cuantum de 2100 lei (210 zile-amendă, cuantumul unei zile-amendă fiind de 10 lei).

Va constata că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunea prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, g, i din Cp anterior cu aplic. art.37 lin. B şi art. 41 alin. 1 Cp anterior, cu aplic. art. 320 ind. 1 Cpp anterior, pentru care inculpatul a fost condamnat la 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, dar şi cu infracţiunea prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Cp anterior, cu aplic. art. 37 lit. b C.p anterior şi art. 320 ind. 1 Cpp anterior pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 3 luni prin sentinţa penală nr. 3058 din 06.06.2013 pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin Decizia penală nr. 595/R/26.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, contopite anterior prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin definitivă prin Decizia penală nr. 790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi.

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni aplicată prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, definitivă prin Decizia penală nr. 790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în următoarele pedepse componente: 5 ani închisoare, 2 ani şi 3 luni închisoare şi sporul de 6 luni închisoare.

În baza art. 40 alin. 1 şi 39 alin.1 lit. d din Cp va contopi pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 203 din 05.07.2012 pronunţată de Judecătoria Costeşti, definitivă prin Decizia penală nr. 934 din 30.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3058 din 06.06.2013 pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin Decizia penală nr. 595/R/26.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi sporul de 6 luni închisoare aplicat prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, definitivă prin Decizia penală nr. 790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi cu amenda penală în cuantum de 2100 lei aplicată prin prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 5 ani şi 6 luni şi amenda penală în cuantum de 2100 lei.

În baza art. 40 alin. 3 din Cp, va constata că inculpatul A a executat parţial, până la data pronunţării acestei decizii, pedeapsa închisorii de 5 ani şi 6 luni aplicată prin Sentinţa Penală nr. 2375/13.11.2013 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, definitivă prin Decizia penală nr. 790/R/11.12.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi.

264

Curtea va menţine beneficiul liberării condiţionate acordat prin Sentinţa penală nr. 11 din data de 07.01.2015, pronunţată de Judecătoria Găeşti, având în vedere tocmai durata mare de timp scursă între momentul comiterii faptei şi data sesizării instanţei.

7. Nepronunţarea de către prima instanţă asupra uneia dintre faptele sesizate prin rechizitoriu.

Art. 417 alin. 2 din Codul de procedură penalăArt. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală

Nepronunţarea de către prima instanţă asupra uneia dintre faptele sesizate prin rechizitoriu reprezintă o cauză de nulitate care atrage desfiinţarea sentinţei penale, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

(Decizia penală nr. 1110/A/26 octombrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.442 din 9 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins cererea inculpatului C de schimbare a încadrării juridice.

În baza art. 32 cod penal, rap. la art. 188 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o Cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 cod penal, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

În baza art. 206 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 6 luni.

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a mai fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 272 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b cod penal şi 45 alin. 1 cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 6 ani şi 8 luni închisoare, cu executare în condiţiile art. 60 cod penal şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

265

În baza art. 45 alin. 1 şi 5 şi art. 65 alin. 1 cod penal, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

Conform art. 66 alin. 5 cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a comunica cu partea civilă C, de a se apropia de aceasta, de a se apropia de locuința, locul de muncă sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale.

În baza art. 72 alin. 1 şi art. 73 alin. 1 cod penal, s-a dedus din pedeapsă durata arestului preventiv din 26.07.2015 până în prezent.

În baza art. 399 alin. 1 cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpat.

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D,la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 272 alin. 1 cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 1 an și 8 luni închisoare.

În baza art. 91 cod penal, s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Conform art. 93 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere :

a)să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș, la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c)să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d)să comunice schimbarea locului de muncă;e)să comunice informații și documente de natură a permite

controlul mijloacelor sale de existență.Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să

frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Conform art. 93 alin. 3 cod penal, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în

266

cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8, Judeţul Argeş.

Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e s-a dispus a se comunica Serviciului de probațiune.

S-a atras atenția asupra cauzelor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, a fost condamnat inculpatul T la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 272 alin. 1 cod penal, a fost condamnat inculpatul T, la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 91 cod penal, s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Conform art. 93 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere :

a)să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș, la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c)să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d)să comunice schimbarea locului de muncă;e)să comunice informații și documente de natură a permite

controlul mijloacelor sale de existență.Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să

frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Conform art. 93 alin. 3 cod penal, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8, Judeţul Argeş.

Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e s-a dispus a se comunica Serviciului de probațiune, atrăgându-i-se atenția asupra cauzelor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza I cod procedură penală, a fost achitat inculpatul D, pentru infracțiunea

267

prev. de art. 273 alin. 1 și 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 1 cod penal.

În baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap. la art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1387 și 1391 alin. 1 cod civil, s-a admis acțiunea civilă a părții civile C și a fost obligat inculpatul C la plata către partea civilă a sumei de 17.800 lei daune materiale și 200.000 lei daune morale.

În baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap. la art. 1349, 1357, 1381 și 1391 alin. 1 cod civil, s-a admis acțiunea civilă a părții civile U și s-a dispus obligarea inculpatului C la plata către partea civilă a sumei de 5.000 lei daune morale.

În baza art. 274 alin. 1 și 2 cod procedură penală, au fost obligaţi inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat, după cum urmează : inculpatul C – 12.200 lei , inculpatul D – 1.200 lei, inculpatul T – 1.200 lei.

Restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 360 lei, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în noaptea de 04/05.07.2015, în jurul orelor 00,30, în timp ce se aflau în barul „La Strada” situat în centrul mun. Piteşti, a izbucnit un conflict spontan între inculpatul C şi victima C. Cei doi au părăsit localul, urmaţi de inculpaţii D, T, D şi martorii A ş.a.

După ce între inculpat şi partea civilă C a avut loc un scurt schimb de replici, cei doi s-au îmbrâncit reciproc, după care, profitând de faptul că la faţa locului veniseră toate persoanele mai susmenţionate care vociferau şi de asemenea se îmbrânceau, inculpatul C s-a deplasat la autoturismul proprietatea sa, marca Porche Panamera, cu nr. ***, parcat la aprox. 15 metri, lângă restaurantul „La Dolce Vitta”.

Conform declaraţiei inculpatului, precum şi a martorei L, acesta a intrat în autoturism şi a luat de pe bancheta din spate o armă de mari dimensiuni tip macetă, după care a revenit la locul conflictului şi din partea dreaptă spate a lovit-o în zona gâtului pe victima C. Imediat după aceasta, s-a îndreptat ameninţător cu maceta în mână către partea civilă U, cu intenţia de a-l lovi şi pe acesta, dar deoarece respectivul a fugit, evitând confruntarea, inculpatul C s-a îndreptat din nou către autoturismul său, părăsind în viteză locul altercaţiei, împreună cu inculpatul D, care se aşezase pe locul dreapta faţă.

Partea civilă C a fost transportată de îndată la Spitalul Judeţean Argeş de către fratele său, C, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Din raportul de expertiză medico-legală nr. 204/A7/19.10.2015, întocmit de S.M.L. Argeş, instanţa de fond a reţinut, că „numitul C prezintă leziuni traumatice – plagă occipito-

268

cervicală dreapta profundă cu secţiuni de ţesuturi moi, inclusiv musculo-vasculare, vena jugulară externă şi artera vertebrală dreapta, ce s-au putut produce în noaptea de 04/05.07.2015, prin lovire cu corp tăietor-despicător, posibil sabie, care în condiţiile unei evoluţii favorabile necesită cca. 50 de zile de îngrijiri medicale şi care prin gravitatea lor au pus în primejdie viaţa victimei”.

În aceeaşi seară, la ora 01,20, partea civilă U i-a trimis pe reţeaua de socializare Facebook un mesaj inculpatului prin care îl trăgea la răspundere cu privire la faptele sale, iar ca răspuns, C l-a ameninţat spunându-i „Niciunu care a ridicat mâna nu va scăpa mai uşor decât ăla”.

Deşi încă din noaptea respectivă, aşa cum a declarat, inculpatul C a părăsit mun. Piteşti, pentru a contracara măsurile luate de organele de cercetare penală, în scopul identificării şi prinderii sale, după ce a curăţat autovehiculul cu care se deplasase pentru a ascunde urmele rezultate, acesta a contactat-o telefonic pe doamna avocat L, mandatând-o pe aceasta să informeze procurorul de caz cu privire la faptul că el intenţionează să se prezinte la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş pentru a da declaraţii cu privire la evenimentul ce avusese loc.

Între timp, inculpatul a părăsit cu avionul ţara, fiind identificat la data de 05.08.2015 în Districtul Malmo – Suedia şi ulterior predat autorităţilor române.

În perioada 05.07.2015-05.08.2015, inculpatul a luat legătura în mod repetat cu inculpatul D, precum şi cu alte persoane din anturajul părţii civile, încercând să-şi organizeze o apărare, instigându-şi prietenii la mărturie mincinoasă şi influenţarea declaraţiilor, astfel încât să rezulte că el a fost provocat de victimă şi a lovit-o în legitimă apărare. În acest scop, D trebuia să ia legătura şi cu inculpaţii T şi D, pentru a-i învăţa ce să declare.

De asemenea, D trebuia să ia legătura şi cu victima şi rudele acesteia, pentru a-i convinge pe aceştia ca, în schimbul unei sume de bani, să-şi modifice declaraţiile iniţiale, în sensul că inculpatul C se afla în legitimă apărare atunci când a lovit cu maceta.

În acest sens, a arătat instanţa de fond, la data de 10.07.2015, inculpatul C discută cu posesorul postului telefonic cu numărul 0748.780.040, respectiv numitul M, spunându-i acestuia „domne, dacă el vine acolo şi spune … că … dacă el vine acolo şi spune că el a ieşit, că el te-a provocat, că tu ai fugit, că vroiai să fugi şi că el a venit după tine şi că el a fugit după tine şi că tu ai scos aia şi te-ai apărat …”.

În aceeaşi zi, inculpatul C a discutat cu aceeaşi persoană, informând-o că i-a rămas teaca de la sabie la locul faptei, că are o problemă similară la Bucureşti şi că trebuie să discute cu avocatul să se împace în acel dosar, precum şi că l-a rugat pe N să ia legătura

269

cu M şi I (rude ale părţii civile C), pentru a se înţelege cu acesta din urmă.

Din redarea interceptărilor discuţiilor purtate de inculpaţii C şi D, instanţa de fond a constatat că primul îl instigă pe cel de-al doilea la săvârşirea infracţiunilor de influenţarea declaraţiilor şi mărturie mincinoasă, prev. de art. 272 C.pen. şi art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit. d C.pen., iar cel de-al doilea acceptă şi chiar se laudă faţă de utilizatorul postului telefonic cu numărul 0745.942.497 şi faţă de numitul M, că a discutat cu ceilalţi martori şi au stabilit împreună ce trebuie să declare.

La data de 20.07.2015, inculpaţii T şi D au fost audiaţi în calitate de martori.

În acest sens, în baza unei înţelegeri prealabile, cei doi au declarat că l-au văzut pe D fugind către maşina lui, urmărit de C şi U.

Aceeaşi declaraţie a dat-o în data de 23.07.2015 şi inculpatul D, care, de asemenea, a susţinut că l-a observat pe inculpat în timp ce fugea către maşina sa, strigând „fugiţi că ăia ne omoară !”, urmărit de C şi U.

Conform înţelegerii prealabile pe care a avut-o cu ceilalţi trei inculpaţi, în data de 17.08.2015, inculpatul C a declarat că în noaptea de 05.07.2015 a fost urmărit până la maşina sa de către părţile civile C şi U înarmate cu un briceag şi respectiv cu o sticlă spartă, acestea fiind circumstanţele în care el a lovit-o fără să vrea pe prima parte civilă.

Aceste declaraţii, vădit nesincere, a apreciat instanţa de fond, nu se coroborează nici cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, şi nici cu probele ridicate de organele de cercetare penală de la faţa locului cu ocazia cercetării care s-a efectuat imediat după producerea evenimentului.

Astfel, a constatat instanţa de fond, susţinerea inculpatului C conform căreia locul altercaţiei dintre el şi C a fost în apropierea autovehiculului parcat peste drum de localul „La Strada”, este contrazisă de inexistenţa urmelor de sânge din acel loc, acestea fiind situate exclusiv pe partea dreaptă a străzii conform sensului de mers.

Inculpatul C a fost testat de un expert criminalist autorizat în vederea detectării şi evaluării comportamentului simulat, iar conform raportului de constatare criminalistică nr. 252141/26.08.2015, toate răspunsurile inculpatului la întrebările relevante, au produs modificări specifice comportamentului simulat.

De altfel, cu ocazia reaudierii sale din data de 25.11.2015, inculpatul a revenit asupra primei declaraţii, recunoscând atât faptul că partea civilă C nu avea nici un fel de armă asupra sa, cât şi faptul că acesta nu l-a urmărit, el fiind (inculpatul) cel care a fugit la autoturismul proprietate personală, a luat arma tip macetă şi a

270

revenit la locul altercaţiei, unde i-a aplicat victimei o lovitură în zona gâtului.

Încercând să creeze un dubiu cu privire la intenţia directă de suprimare a vieţii pe care acesta a urmărit-o prin lovitura aplicată, într-o zonă vulnerabilă şi cu un obiect apt să produsă această finalitate, inculpatul a încercat din nou să inducă în eroare organele judiciare, susţinând că a lovit cu maceta aflată în teacă.

În scopul stabilirii acestei situaţii de fapt, în cauză s-a dispus efectuarea unei constatări traseologice biocriminalistice, iar prin raportul nr. 7/2015 din 23.11.2015, s-a concluzionat că deteriorările tecii nu s-au produs prin lovirea cu agentul vulnerant introdus în aceasta, ci, cel mai probabil prin introducerea în teacă ulterior agresiunii, criminalistul concluzionând că zona occipito-cervicală dreapta cu secţiuni de ţesuturi moi, nu este aptă a produce secţionarea tecii, deoarece forţa de opunere a acestor ţesuturi este inferioare rezistenţei tecii. În final, în cursul declaraţie dată în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea agresiunii căreia i-a căzut victimă partea civilă C.

Inculpatul C a recunoscut că l-a ameninţat pe U şi că a purtat discuţii cu D cu privire la modificarea declaraţiilor date de partea civilă C, precum şi declararea nesinceră şi trunchiată a situaţiei de fapt, pe care trebuiau să o facă prietenii săi, ceilalţi inculpaţi, cu ocazia audierii lor, în calitate de martori.

În ultima parte a lunii iulie, inculpații T și T l-au contactat pe martorul R, unchiul părții civile C, ocazie cu care i-au solicitat acestuia să ia legătura cu nepotul său şi să-l convingă pe acesta să-şi modifice declaraţia pentru ca astfel să poată să fie schimbată încadrarea faptei pentru care este cercetat inculpatul C. Pentru a fi mai convingători, aceştia i-au spus că dacă va fi de acord, partea civilă va primi o sumă de bani, iar în caz contrar l-au ameninţat zicând „poate să iasă mai urât”.

Cu ocazia audierii lor, cei doi inculpaţi au recunoscut că l-au abordat pe R, propunându-i acestuia o sumă de bani din partea părinţilor inc. C, dar fără a-i condiţiona aceasta de schimbarea declaraţiilor.

Aceste susţineri, a constatat instanţa de fond, au fost contrazise atât de declaraţia martorului P, cât şi de celelalte probe administrate în dosar.

În cursul cercetării judecătoreşti, aşa cum s-a arătat, cei doi inculpaţi şi-au recunoscut vinovăţia faţă de faptele imputate.

Având în vedere probatoriul administrat, astfel cum a fost analizat mai sus, instanţa de fond a considerat că acesta dovedeşte, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpaţilor C, D şi T în comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

În drept, a apreciat instanţa de fond, fapta inculpatului C care, în noaptea de 04/05.07.2015, cu ocazia unei altercaţii, a lovit-o

271

pe partea civilă C cu un corp tăietor înţepător, în zona gâtului, producându-i leziuni ce au necesitat cca 50 de zile de îngrijiri medicale şi care prin gravitatea lor au pus în primejdie viaţa victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 32 cod penal, rap. la art. 188 cod penal.

Instanţa de fond a constatat, că inculpatul a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa victimei, iar aceasta rezultă din faptul că a avut asupra sa o armă aptă să producă leziuni letale, că a aplicat părţii civile o lovitură de o intensitate mare, într-o zonă a corpului vitală, iar leziunile suferite de partea civilă i-au pus viaţa în primejdie.

De asemenea, fapta inculpatului C care, în noaptea de 04/05.07.2015, cu ocazia unei altercaţii, a ameninţat-o pe partea civilă U cu săvârşirea unor acte de violenţă asemănătoare celor cărora i-au căzut victimă cealaltă parte civilă, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 206 cod penal.

Fapta inculpatului C care, în perioada 05.07.-05.08.2015 l-a instigat pe inculpatul D ca acesta să dea declaraţii mincinoase în prezenta cauză, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit. d cod penal.

Fapta inculpatului C care, în perioada 05.07.-05.08.2015 l-a instigat pe inculpatul D ca acesta să ia legătura cu partea civilă C sau cu rudele acesteia pentru a-l convinge prin corupere sau constrângere să-şi schimbe declaraţiile date în faţa organelor de cercetare penală, pentru ca acesta să poată beneficia de schimbarea încadrării juridice a faptei sau de reţinerea unor circumstanţe atenuante, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 47 cod penal rap. la art. 272 alin. 1 cod penal.

Instanţa de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice solicitate de inculpat considerând că nu este vorba în cauză de o singură infracţiune , de instigare la influenţarea declaraţiilor aşa cum a arătat inculpatul prin apărător. Din descrierea faptelor, aşa cum au fost şi de noi reţinute rezultă că inculpatul a acţionat, pe de o parte, asupra inculpatului D pentru ca acesta să dea declaraţii mincinoase în faţa organelor de cercetare penală, acţiune ce caracterizează infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, din moment ce aceasta nu a fost comisă de inculpat prin corupere, constrângere ori prin altă faptă cu efect intimidant, iar pe de altă parte, acţiunea de a o determina pe partea civilă să îşi schimbe declaraţiile prin intermediul inculpatului D instigat în acest sens, caracterizează infracţiunea de instigare la influenţarea declaraţiilor având în vedere că aceasta s-a realizat prin încercarea de o corupe pe partea civilă, prin intermediul unei rude, respectiv prin oferirea unei sume de bani.

272

Fapta inculpatului D, a apreciat instanţa de fond, care, în luna iulie 2015 i-a instigat pe inculpaţii T şi D să facă afirmaţii mincinoase ori trunchiate în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care urma să fie întrebaţi, cu ocazia audierii lor în calitate de martori în prezenta cauză, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă prev. de art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal.

Fapta inculpatului D care, în luna iulie 2015, cu ocazia audierii sale în calitate de martor a făcut afirmaţii mincinoase cu privire la aspectele esenţiale despre care a fost întrebat, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal.

Fapta inculpatului D care, în luna iulie 2015, împreună cu inculpatul T, a luat legătura cu R (unchiul părţii civile C), încercând prin corupere să îl convingă pe acesta să-şi influenţeze nepotul, în sensul ca acesta să îşi schimbe declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. 1 cod penal.

Fapta inculpatului T care, în luna iulie 2015, cu ocazia audierii sale în calitate de martor a făcut afirmaţii mincinoase cu privire la aspectele esenţiale despre care a fost întrebat, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal.

Fapta inculpatului T care, în luna iulie 2015, împreună cu inculpatul D, a luat legătura cu R (unchiul părţii civile C), încercând prin corupere să îl convingă pe acesta să-şi influenţeze nepotul, în sensul ca acesta să îşi schimbe declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. 1 cod penal.

Deşi organele de urmărire penală au dispus trimiterea în judecată şi a inculpatului D, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, instanţa de fond a apreciat, că în acest caz acţiunea penală nu mai poate fi exercitată deoarece sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. b teza I cod procedură penală. S-a constatat, că împrejurările cu privire la care acesta a fost întrebat şi pentru care a oferit răspunsuri în declaraţia dată în 20.07.2015, nu sunt unele esenţiale din moment ce, pe de o parte, nu a menţionat agresiunea suferită de partea civilă, iar pe de altă parte, împrejurarea relatată cum că iniţial a luat-o la fugă spre hotel după ce l-a auzit pe inculpatul Cârstea care i-a spus să fugă, nu o considerăm esenţială din moment ce, prin ea însăşi, această împrejurare nu era de natură să determine reţinerea unor circumstanţe atenuante.

La individualizarea judiciară a pedepselor la care au fost condamnaţi inculpaţii cărora li s-a reţinut vinovăţia, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art.

273

74 cod penal, respectiv : împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, iar aici avem în vedere instrumentul folosit de inculpatul C, zona corpului lovită, intensitatea loviturii, manoperele întrebuinţate pentru a scăpa de răspunderea penală, implicarea celorlalţi inculpaţi în încercarea de a zădărnici aflarea adevărului ; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, iar aici avem în vedere şi rezultatul mai grav care putea să se producă în cazul în care victima nu supravieţuia, dar şi starea de pericol pentru activitatea de aflare a adevărului desfăşurată de organele de urmărire penală ; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, iar aici avem în vedere altercaţia care a generat faptele ulterioare, faptul că inculpatul C a încercat să suprime viaţa părţii civile în scop de răzbunare, faptul că declaraţiile mincinoase sau încercarea de a influenţa declaraţiile s-au făcut în scopul zădărnicirii aflării adevărului ; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, iar aici s-a avut în vedere că inculpatul C a încercat, într-o primă fază, să se sustragă de la actele de urmărire declanşate împotriva sa, după care a adoptat o atitudine de recunoaştere a faptelor, dar şi atitudinea de recunoaştere a vinovăţiei din partea celorlalţi doi inculpaţi, cu amendamentul că inculpatul T a adoptat o asemenea atitudine după primul termen de judecată, făcând inoperante dispoziţiile art. 396 alin. 10 cod procedură penală ; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, iar aici reţinem că toţi inculpaţii sunt tineri, cu o stare de sănătate bună, cu studii medii, necăsătoriţi şi fără o ocupaţie stabilă.

Faţă de cele de mai sus, instanţa, în baza art. 32 Cod penal, rap. la art. 188 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, dispus condamnarea inculpatului C la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

În baza art. 65 alin. 1 cod penal, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

În baza art. 206 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a mai fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 6 luni.

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi alin. 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 272 cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul C la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b cod penal şi 45 alin. 1 cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 8 luni

274

închisoare, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 6 ani şi 8 luni închisoare, cu executare în condiţiile art. 60 cod penal şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

În baza art. 45 alin. 1 şi 5 şi art. 65 alin. 1 cod penal, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, h, n, o cod penal.

Conform art. 66 alin. 5 cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a comunica cu partea civilă C, de a se apropia de aceasta, de a se apropia de locuința, locul de muncă sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale.

În baza art. 72 alin. 1 şi art. 73 alin. 1 cod penal, s-a dedus din pedeapsă durata arestului preventiv din 26.07.2015 până în prezent.

În baza art. 399 alin. 1 cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, pentru motivele mai sus expuse, dar şi din raţiuni ce ţin de buna desfăşurare, în continuare, a procesului penal.

În baza art. 47 cod penal rap. la art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 272 alin. 1 cod penal, cu aplic art. 396 alin. 10 cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul D la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 8 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 1 an și 8 luni închisoare.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, faţă de criteriile anterior expuse şi apreciind că scopul şi funcţiile pedepsei vor putea fi atinse şi fără executarea acesteia în condiţii de detenţie, în baza art. 91 cod penal, instanţa a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, pe durata căruia, în ba art. 93 alin. 1 cod penal, s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la lit.a-e.

Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Conform art. 93 alin. 3 cod penal, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului

275

Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8, Judeţul Argeş.

Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e s-a dispus a se comunica Serviciului de probațiune, atrăgându-i-se atenția asupra cauzelor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 273 alin. 1 şi 2 lit. d cod penal, a fost condamnat inculpatul T la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 272 alin. 1 cod penal, a fost condamnat inculpatul T, la pedeapsa închisorii de 1 an.

În baza art. 38 alin. 1 și 39 alin. 1 lit. b cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, faţă de criteriile anterior expuse şi apreciind că scopul şi funcţiile pedepsei vor putea fi atinse şi fără executarea acesteia în condiţii de detenţie, în baza art. 91 cod penal, s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, pe durata căruia, conform art. 93 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la lit.a-e.

Conform art. 93 alin. 2 cod penal, s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Conform art. 93 alin. 3 cod penal, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Municipiului Pitești sau în cadrul Direcției Generale de Asistenta Sociala și Protecţia Copilului Argeş, cu sediul în Municipiul Piteşti, Strada Calea Drăgășani, nr. 8, Judeţul Argeş.

Potrivit art. 94 alin. 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la lit. c-e, s-a dispus a se comunica Serviciului de probațiune, atrăgându-i-se atenția asupra cauzelor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza I cod procedură penală, a fost achitat inculpatul D, pentru infracțiunea prev. de art. 273 alin. 1 și 2 lit. d cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 1 cod penal.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a constatat că persoana vătămată, C s-a constituit parte civilă cu suma de 17.800 lei daune materiale şi restul, până la limita sumei de 675.000 lei, daune morale, în vreme ce persoana vătămată U s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei daune morale. Instanţa de fond a considerat că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii

276

civile delictuale în sarcina inculpatului C, din moment ce există un prejudiciu material, dovedit cu chitanţele aflate la dosar şi martorii audiaţi, dar şi un prejudiciu moral ce a constat în suferinţele îndurate de partea civilă pe parcursul tratamentului urmat, a perioadei următoare, suferinţe încă prezente, după cum am constatat şi noi cu ocazia audierii sale. Între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate directă. Faţă de cele de mai sus, în baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap. la art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1387 și 1391 alin. 1 cod civil, instanţa a admis acțiunea civilă a părții civile C și a dispus obligarea inculpatului C la plata către partea civilă a sumei de 17.800 lei daune materiale și 200.000 lei daune morale, apreciind că acest cuantum al daunelor morale este justificat.

În baza art. 397 alin. 1 și art. 25 cod procedură penală rap. la art. 1349, 1357, 1381 și 1391 alin. 1 cod civil, instanţa a admis şi acțiunea civilă a părții civile U și a dispus obligarea inculpatului C la plata către partea civilă a sumei de 5.000 lei daune morale, considerând că, faţă de împrejurările în care s-a produs fapta ilicită, aceasta a fost de natură să producă tulburări psihice însemnate.

Impotriva sentinţei respective au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpaţii C, D, T şi părţile civile C şi U, pentru diferite considerente de nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.417 alin.1 şi 2 Cod pr.penală şi în limitele impuse de art.418 şi art.419 Cod pr.penală, constată că apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Este de precizat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş nr.559/P/2015 din 27 ianuarie 2016 , s-a dispus trimiterea în judecată a celor 4 inculpaţi, cu menţiunea că inculpatul D a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a 4 infracţiuni, respectiv cele prev. de art.272 alin.1, art.273 alin.1 şi alin.2 lit. d, art.47 Cod penal rap. la art.273 alin.1 şi alin.2 lit. d Cod penal, art.47 Cod penal rap. la art.273 alin.1 şi alin.2 lit. d Cod penal, cu aplicarea art.38 alin.1 Cod penal.

In cuprinsul actului de sesizare, procurorul de caz a făcut referire expres, la 2 infracţiuni de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă, constând în aceea că în luna iulie 2015, inculpatul D i-a instigat pe inculpaţii T şi D să facă afirmaţii mincinoase ori trunchiate, în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care urma să fie întrebaţi cu ocazia audierii lor în calitate de martori în prezenta cauză.

Lui D, care avea calitatea procesuală de suspect, în faza de urmărire penală, i-a fost adus la cunoştinţă că s-a început urmărirea penală împotriva sa, pentru 4 infracţiuni, dintre care două de instigare la mărturie mincinoasă.

277

Insă, instanţa de fond s-a pronunţat prin sentința penală supusă controlului judiciar numai cu privire la o infracţiune de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Deşi nici procurorul şi nici părţile nu au invocat această neregularitate procesuală, Curtea este obligată să examineze din oficiu cauza, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în virtutea efectului devolutiv al apelului, conform art.417 alin.2 Cod pr.penală.

In consecinţă, în contextul în care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, se impune admiterea apelurilor, în baza art.421 pct.2 lit. b Cod pr.penală, desfiinţarea în totalitate a sentinţei supuse controlului judiciar şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, respectiv Tribunalul Argeş.

Nu se justifică desfiinţarea parţială a sentinţei, întrucât există legătură indisolubilă între infracţiunile comise de către inculpatul D şi cele sub aspectul cărora au fost trimişi în judecată ceilalţi 3 inculpaţi, prin rechizitoriul nr.559/P/2015 din 27 ianuarie 2016, neputându-se face o disociere între faptele comise în ansamblul procesual.

Avându-se în vedere motivul desfiinţării cu trimitere, respectiv nepronunţarea instanţei de fond asupra uneia dintre faptele ce fac obiectul rechizitoriului şi că doi dintre cei trei apelanţi - inculpaţi au invocat procedura simplificată, se vor menţine toate actele procedurale îndeplinite de instanţa de fond până la momentul soluţionării cauzei deduse judecăţii, respectiv până la pronunţarea sentinţei penale nr.442 din 9 iunie 2016.

Intrucât inculpatul C a fost cercetat în stare de arest preventiv, Curtea este obligată să se pronunţe din oficiu asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive respective, conform art.362 alin.2 Cod pr.penală, rap. la art.208 alin.4 Cod pr.penală.

In raport de natura şi gravitatea faptelor comise, de obiectul vulnerant utilizat la săvârșirea infracţiunii de tentativă de omor - o macetă, de importanţa relaţiilor sociale încălcate, de natura şi gravitatea leziunilor traumatice suferite de către persoana vătămată C şi de circumstanţele concrete în care inculpatul C s-a sustras de la urmărirea penală şi i-a influenţat pe ceilalţi trei inculpaţi în vederea denaturării adevărului în cauză, instanţa de control judiciar a constatat că subzistă temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, motiv pentru care a menţinut-o, cu precizarea că aceasta este singura măsură preventivă de natură să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi să împiedice sustragerea inculpatului de la judecată, în considerarea criteriilor prev. de art.202 alin.1 şi 3 Cod pr.penală, de care trebuie să se ţină cont la alegerea măsurii preventive celei mai adecvate în prezenta cauză.

278

8. Infracţiunea de lovire şi infracţiunea de tentativă de omor. Elemente constitutive. Intenţie.

Art. 5 Cod penalArt. 32 raportat la art. 188 Cod penal

Art. 180 alin. 2 Cod penal anterior

(Decizia penală nr. 1181/A/09 Noiembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.113 din 17 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza disp. art. 386 C.p.p., s-a schimbat încadrarea juridică după cum urmează:

- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 32 C.p. rap. la art. 188 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 336 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 338 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

A fost condamnat inculpatul R, recidivist, la : - 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de

lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior;

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unei vehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior;

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

În baza disp. art. 33 şi art. 34 C.p.anterior, s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 1 an închisoare, în total 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a descontopit pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin neapelare, în pedepsele componente de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 215 /1 alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. anterior şi 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 290 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. anterior.

În baza disp. art. 36 C.p. anterior, s-au contopit pedepsele de 2 ani şi 1 an închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr.

279

1087/14.05.2010 ,pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin neapelare şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 289/30.11.2010, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, definitivă prin neapelare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, în total 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza disp. art. 83 şi art. 86/4 C.p. anterior, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate şi respectiv suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepsele definitive aplicate prin cele două sentinţe penale şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, alături de pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin prezenta sentinţă, în total va executa 6 ani închisoare în cond. art. 57 C.p. anterior.

În baza disp. art. 71 C.p. anterior, s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a şi lit. b C.p. anterior.

În baza disp. art. 397 C.p.p., s-a admis, în parte, acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile I, suma de 10.000 lei daune morale.

În baza disp. art. 274 alin. 1 C.p.p., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 216 lei cheltuieli judiciare la urmărirea penală.

În baza disp. art. 276 C.p.p., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2350 lei cheltuieli judiciare către partea civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că între inculpatul R şi partea vătămată, constituită parte civilă I, a existat o stare conflictuală, generată de faptul că părţile aveau firme cu acelaşi obiect de activitate, respectiv spălătorie şi vulcanizare auto, amplasate una lângă cealaltă pe str. *** din Mun.Curtea de Argeş jud.Argeş.

În ziua de 01.02.2013, în jurul orelor 17,00, partea civilă l-a văzut pe inculpat aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi i-a atras atenţia că va suna la poliţie, cerându-i totodată inculpatului să fie atent şi să nu lovească vreo persoană.

În aceste condiţii, inculpatul a răspuns că o să lovească pe partea vătămată cu maşina.

Inculpatul a consumat băuturi alcoolice în barul Cowboy, ci nu la domiciliul acestuia cum a susţinut la urmărirea penală.

Aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, fapt rezultat din alcoolemia determinată în sângele inculpatului de 2 gr, %o la prima probă şi, respectiv, de 1,80 gr%o la a doua probă, şi cu declaraţiile martorilor, inculpatul a condus autoturismul Ford Escont de culoare roşie, pe str.***din Mun.Curtea de Argeş jud.Argeş, de la unitatea sa de spălătorie şi vulcanizare auto la ieşirea din Mun.Curtea de Argeş

280

spre com.Albeşti, pe o distanţă relativ scurtă până la marcajul pietonal, pe care se deplasa partea vătămată.

Pe trecerea de pietoni, autoturismul condus de inculpat a lovit pe partea stângă pe partea vătămată, după ce în prealabil, inculpatul efectuase o manevră de virare spre dreapta către trotuar; partea vătămată a fost ridicată pe capotă şi proiectată pe latura dreaptă a autoturismului şi pe carosabil.

Autoturismul inculpatul având nr.de înmatriculare *** a prezentat avarii pe partea dreaptă la nivelul oglinzii laterale şi capotei motor.

După lovirea părţii vătămate, inculpatul a părăsit locul accidentului plecând „în trombă”, cum a susţinut martorul L, şi s-a deplasat în com. Suici sat Văleni jud.Argeş, unde a fost descoperit de lucrătorii de poliţie.

Instanţa de fond a constatat, potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit de SML Argeş, că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu sau de corp dur, care au necesitat pentru vindecare 15 zile de îngrijiri medicale; leziunile traumatice nu au avut ca urmare o infirmitate, vreun prejudiciu estetic grav şi permanent şi nu au pus în primejdie viaţa persoanei vătămate.

Conform constatărilor medico-legale, a arătat instanţa de fond, partea vătămată a prezentat dg.contuzie de bazin, contuzie lombară stg.prin accident rutier, rgf hemitorache stg., absenţă leziuni osoase, fractură fără deplasare arc costal antx stg.pe linia medio-claviculară, leziuni micronodulare şi fibronodulare aplicale lob pulm.sup.stg.cu aspect stabilizat; s-a mai reţinut că la examinarea din 11.12.2014, nu prezintă semne de violenţă.

Instanţa de fond a arătat, că în cauză este dovedită activitatea materială desfăşurată de inculpat, respectiv lovirea părţii vătămate cu autoturismul, conducerea unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală şi părăsirea locului accidentului.

Cu privire la încadrarea juridică, tribunalul a reţinut săvârşirea de către inculpat a următoarelor infracţiuni: infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; a infracţiunii de conducerea unei vehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior şi a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

Cu privire la prima infracţiune, în raport de elementele cauzei şi practica judiciară, la stabilirea intenţiei şi tipicităţii infracţiunii, în condiţiile în care, potrivit actului medico-legal nu a fost pusă în primejdie viaţa părţii vătămate, instanţa de fond a avut

281

în vedere mai multe elemente, respectiv natura obiectului folosit, energiile puse în mişcare, zona corporală vizată, intensitatea loviturii, urmările produse, pericolul iminent, raporturile dintre părţi şi atitudinea inculpatului.

Din raporturile existente între părţi, modalitatea de săvârşire a acestei infracţiuni şi urmările produse, a rezultat săvârşirea cu intenţie a infracţiunii de lovire sau alte violenţe.

Instanţa de fond nu a reţinut în cauză săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, deoarece obiectul folosit respectiv autoturismul, prin natura lui nu este determinat pentru a ucide, ci pentru asigurarea transportului, nu a fost vizată o zonă vitală, intensitatea loviturii nu a fost foarte ridicată deoarece nu rezultă faptul că inculpatul ar fi condus cu o viteză mare, iar în lipsa stabilirii dinamicii accidentului de către organul de urmărire penală, care s-a axat mai mult pe dovedirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a autoturismului având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi părăsirea locului accidentului , nu rezultă că energiile puse în mişcare prin conducerea autoturismului au fost de natură a duce la suprimarea vieţii victimei.

De asemenea, a arătat instanţa de fond, nu există similitudine între folosirea la săvârşirea unei infracţiuni a unui autoturism şi folosirea unui glonţ sau unui obiect înţepător – tăietor, iar în orice caz, în condiţiile prezentei cauze, nu rezultă săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de tentativă de omor.

Aceste elemente nu duc la existenţa unui pericol iminent în ce priveşte infracţiunea de tentativă de omor, iar potrivit declaraţiei martorului ocular Lupu Florian, inculpatul s-a deplasat „în trombă” pe şosea, după lovirea părţii vătămate; acest comportament al inculpatului după accident, a avut ca scop părăsirea locului accidentului şi nu poate fi analizat în elementele constitutive respectiv tipicitatea infracţiunii de tentativă de omor.

Elementele favorabile inculpatului rezultate din modul în care a fost făcută cercetarea la faţa locului, fără a se studia explicit modul de deplasare, viteza, de asemenea fără întocmirea unei schiţe din care să rezulte cu certitudine modul de desfăşurare a accidentului, vin în favoarea inculpatului; la acest moment, tribunalul apreciază că în raport de puţinele elemente prezentate şi numai de fotografia locului accidentului, situaţia exactă nu poate fi determinată nici printr-o expertiză tehnică.

În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatului, care că la data de 01.02.2013, a condus un autovehicul având alcoolemia peste limita legală şi cu intenţie a lovit pe partea vătămată I, angajat în traversarea carosabilului, pe marcaj pietonal, după care, a părăsit locul accidentului, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; a

282

infracţiunii de conducerea unei vehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior şi a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior, motiv pentru care instanţa în temeiul art.386 Cod procedură penală, va dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. şi ped. de art. 32 C.p. rap. la art. 188 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; din infracţiunea prev. şi ped. de art. 336 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; din infracţiunea prev. şi ped. de art. 338 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

Deoarece în cauză s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat, în temeiul disp.art.396 Cod procedură penală, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia reţinând dispoziţiile vechiului Cod penal ca lege penală mai favorabilă, raportat la data săvârşirii infracţiunilor şi a sporului de pedeapsă la contopire, în raport de cele 3 infracţiuni şi de condamnările anterioare, având în vedere faptul că disp.art.38 Cod penal prevăd aplicarea obligatorie la pedeapsa cea mai mare, a unui spor de pedeapsă de 1/3 din toate celelalte pedepse.

S-a avut în vedere şi decizia nr.265/2014 a Curţii Constituţionale, în sensul că nu se pot combina dispoziţii legale mai favorabile din două acte normative succesive.

La individualizarea pedepselor, s-au avut în vedere criteriile generale prev.de art.72 Cod penal anterior , natura şi gravitatea faptelor săvârşite, pericolul social produs şi elementele ce caracterizează persoana inculpatului care este recidivist şi nu a recunoscut săvârşirea faptelor; s-a apreciat de către instanţa de fond, că scopul pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatului la 1 an şi 6 luni, 2 ani şi 6 luni şi respectiv 2 ani şi 6 luni închisoare şi aplicarea unui spor de pedeapsă la contopire.

De asemenea, tribunalul a descontopit pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în pedepsele componente, a recontopit aceste pedepse şi pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.289/30.11.2010 a Judecătoriei Curtea de Argeş, cu aplicarea unui spor de pedeapsă.

S-a făcut în cauză aplicarea disp.art.83 şi 864 Cod penal anterior şi s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate, respectiv al executării pedepsei sub supraveghere, dispunând contopirea acestor pedepse cu aplicarea unui spor de 6 luni închisoare şi

283

executarea separată a pedepsei rezultante de pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă.

În baza disp.art.71 Cod penal anterior, s-au interzis drepturile prev.de art.64 alin.1 lit.a teza a-II-a şi lit.b Cod penal anterior .

În baza disp.art.397 Cod procedură penală, s-a admis, în parte, acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 10.000 lei daune morale, ca urmare a tulburărilor de sindrom postraumatic, a atacurilor de panică repetate şi refuzului de a accepta evenimentele petrecute, potrivit raportului de evaluare psihologică.

La soluţionarea acţiunii civile, s-a avut în vedere şi faptul că partea civilă nu a făcut decât dovada parţială a despăgubirilor solicitate.

În concluzie, în baza disp. art. 386 C.p.p., s-a schimbat încadrarea juridică după cum urmează: - din infracţiunea prev. şi ped. de art. 32 C.p. rap. la art. 188 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior. - din infracţiunea prev. şi ped. de art. 336 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.- din infracţiunea prev. şi ped. de art. 338 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 41 alin. 1 C.p. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

A fost condamnat inculpatul R, recidivist, la : - 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 180 alin. 2 cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; - 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unei vehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior; - 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. şi ped. de art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 cu aplic art. 37 alin. 1 lit. a C.p.anterior.

În baza disp. art. 33 şi art. 34 C.p. anterior, s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită cu 1 an închisoare, în total 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a descontopit pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin neapelare, în pedepsele componente de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 215 /1 alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. anterior şi 1 an închisoare pentru

284

săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 290 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. anterior.

În baza disp. art. 36 C.p. anterior, s-au contopit pedepsele de 2 ani şi 1 an închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 1087/14.05.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin neapelare şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 289/30.11.2010 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, definitivă prin neapelare şi va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare , sporită cu 6 luni închisoare, în total 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza disp. art. 83 şi art. 86/4 C.p. anterior, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate şi, respectiv, suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepsele definitive aplicate prin cele două sentinţe penale şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, alături de pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin prezenta sentinţă, în total va executa 6 ani închisoare în cond. art. 57 C.p. anterior.

În baza disp. art. 71 C.p. anterior, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza aII-a şi lit. b C.p. anterior.

În baza disp. art. 397 C.p.p., s-a admis, în parte, acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile I, suma de 10.000 lei daune morale.

Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpatul R, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

Parchetul a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul schimbării încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor, în stare de recidivă postcondamnatorie, în infracţiunea de lovire sau alte violenţe în stare de recidivă postcondamnatorie. In aprecierea reprezentatului parchetului este indubitabil ca o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, pe fondul unor tensiuni preexistente, urmăreşte suprimarea vieţii persoanei vătămate şi nu lovirea acesteia. A mai arătat parchetul că instanţa de fond a ignorat constatările medico-legale întocmite în cauză şi declaraţiile martorilor care conturează săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor.

In ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, parchetul a considerat că încadrarea juridică corectă este art.20 rap. la art.174 Cod penal din 1968.

De asemenea, a mai criticat cuantumul pedepselor aplicate pentru cele 2 infracţiunii prevăzute de O.U.G. nr.195/2002, considerând că instanţa trebuia să aplice pedepse orientate spre maximul cuantumului prevăzut de textul de lege.

285

Inculpatul a solicitat achitarea în baza art.16 alin.1 lit.b Cod pr.penală, pentru infracţiunea de lovire şi alte violenţe, achitarea în baza artr.16 alin.1 lit.c Cod pr.penală, pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, în baza art.16 alin.1 lit.b Cod pr.penală, pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului, apreciind că instanţa de fond nu a reţinut în mod corect situaţia de fapt, expunând versiunea sa asupra stării de fapt reale. A arătat inculpatul că accidentul s-a produs la o distanţă de 2-3 m. faţă de marcajul pietonal, iar din constatările medico-legale reiese absenţa leziunilor osoase. Inculpatul consideră că nu a fost înlăturată prezumţia de nevinovăţie, declaraţiile sale coroborându-se cu declaraţiile martorului T şi planşele foto.

In subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea pedepsei şi înlăturarea sporurilor aplicate sau diminuarea acestora.

Examinând apelurile formulate în cauză, din perspectiva motivelor invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.417 Cod pr.penală, Curtea îl apreciază întemeiat pe cel al parchetului şi neîntemeiat, pe cel formulat de inculpat, pe baza următoarelor considerente:

Inculpatul R a fost condamnat, în primă instanţă, în urma schimbării încadrării juridice, pentru săvârşirea infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, conducere a unui vehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală şi părăsirea locului accidentului, fiecare în stare de recidivă postcondamnatorie, reţinându-se că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, faptele constând în aceea că, la data de 1 februarie 2013, a condus un autovehicul având alcoolemia peste limita legală şi, cu intenţie, a lovit pe partea vătămată I, angajat în traversarea carosabilului, pe marcaj pietonal, după care a părăsit locul accidentului.

In raport de probatoriul administrat în cauză, reiese, contrar aprecierilor primei instanţe, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la omor, conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice şi părăsirea locului accidentului, fiecare în stare de recidivă postcondamnatorie, în modalităţile normative prev. de art.32 rap. la art.188 Cod penal, art.36 alin.1 Cod penal, art.338 alin.1 Cod penal, fiecare cu aplicarea art.41 Cod penal, în condiţiile art.38 Cod penal, sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Este de precizat, că inculpatul a negat în cursul urmăririi penale săvârşirea infracţiunilor, iar în faţa instanței de judecată şi-a menţinut această poziţie procesuală, nedorind să dea declaraţie. A susţinut că nu a consumat alcool nici la bar şi nici înainte, a recunoscut că a avut o discuţie cu I, pe care l-a rugat să termine cu reclamaţiile, după care, aflat la volanul autoturismului, a rulat 2-3 m.

286

şi a auzit un zgomot pe partea dreaptă a maşinii. Inculpatul a declarat că a constatat că nu mai are geamul la oglinda exterioară şi că nu l-a văzut pe I şi nici nu a auzit strigăte sau alte zgomote, continuându-şi drumul spre domiciliu, unde a fost căutat de organele de poliţie după aproximativ o oră şi jumătate.

Susţinerile sale sunt, însă, infirmate de ansamblul probator administrat în cauză, care atestă că inculpatul a consumat băuturi alcoolice în barul Cowboy, înainte de săvârşirea faptei, unde a stat aproximativ o oră (conform declaraţiei martorului S), iar nu după ce a ajuns la domiciliul său.

De asemenea, este dovedită lovirea persoanei vătămate cu autoturismul inculpatului, precum şi cu intenţia acestuia de a suprima viaţa persoanei vătămate, în forma de vinovăţie prev. de art.16 alin.3 lit.b Cod penal.

Infracţiunea de omor presupune, în mod obligatoriu, intenţia făptuitorului de a ucide, rezultat pe care îl prevede, fie ca o consecinţă sigură a faptei, fie ca o eventualitate pe care o acceptă.

Forma de vinovăţie a intenţiei indirecte reiese în raport de următoarele împrejurări:

Intr-adevăr, distincţia dintre infracţiunea de omor şi cea de loviri sau alte violenţe, este dată de o serie de elemente legate de natura obiectului folosit şi aptitudinea sa de a ucide, de numărul şi intensitatea loviturilor, zona corpului vizată de acţiunile agresive, etc.

In prezenta cauză, în urma unei altercaţii verbale între cele două părţi, inculpatul aflat în stare avansată de ebrietate (cu o alcoolemie determinată în sânge de 2 gr.%o la prima probă şi 1,80 gr.%o la cea de-a doua probă) a condus autoturismul pe o distanţă relativ scurtă până la marcajul pietonal pe care se deplasa persoana vătămată.

Deşi din cercetarea la faţa locului nu rezultă explicit modul şi viteza de deplasare a autoturismului, aceste aspecte reies din declaraţiile persoanelor audiate.

Astfel, martorul ocular T, în declaraţia dată la urmărirea penală, a arătat că cele două părţi au stat de vorbă circa 1-2 minute, şi crede martorul că „se certau şi se înjurau”, ceea ce confirmă că raporturile dintre partea vătămată şi inculpat anterioare săvârşirii infracţiunii nu erau în niciun caz prietenoase, aspect recunoscut şi de inculpat în declaraţia sa. In continuare, martorul a arătat că „cei doi s-au despărţit, inculpatul a virat stânga, s-a încadrat pe prima bandă. In acele momente, partea vătămată a ocolit repede o maşină parcată, a ieşit prin faţa acestuia şi s-a lovit în aripa dreaptă faţă şi oglinda autoturismului condus de inculpat”.

De asemenea, martorul ocular L a observat că autoturismul condus de inculpat „a efectuat o uşoară manevră de virare spre dreapta, când a ajuns în dreptul trecerii de pietoni, fără a părăsi

287

partea carosabilă”, după care martorul a observat o persoană căzută pe marcajul pietonal.

Din aceste declaraţii, care se coroborează cu declaraţiile persoanei vătămate, se constată că inculpatul a urmărit lovirea acesteia, deoarece a îndreptat bordul maşinii în direcţia locului în care persoana vătămată se angajase în traversarea străzii, pe marcajul pietonal, inculpatul virând uşor spre dreapta, în loc să-şi continue traiectoria rectilinie.

Nu există nicio explicaţie logică pentru o eventuală atitudine a persoanei vătămate de a lovi, din proprie iniţiativă, autoturismul aflat în demarare condus de inculpat.

Este de remarcat şi atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei: deşi a auzit zgomotul loviturii şi a constatat imediat că nu mai are geamul de la oglinda exterioară, şi-a continuat drumul spre domiciliu, cu toate că era clar că se petrecuse cel puţin un eveniment rutier prin avarierea autoturismului său.

Pietonul lovit de autoturism a prezentat consecinţele vătămătoare enumerate în raportul de expertiză medico-legală nr.341/A6, printre care şi o fractură fără deplasare arc costal, aspect ce corespunde unei intensităţi semnificative a impactului.

Forţa impactului este dovedită nu numai de aceste vătămări ale pietonului, care au necesitat pentru vindecare 15 zile de îngrijiri medicale, ci şi de modificările vizibile ale aspectului autoturismului, care a prezentat urme de frecare pe capotă şi degradarea oglinzii retrovizoare dreapta faţă, fiind identificate pe carosabil cioburile de sticlă.

Deşi actul medico-legal reţine că nu a fost pusă în primejdie viaţa persoanei vătămate, Curtea apreciază că în raport de natura obiectului folosit (respectiv un autoturism, care este apt să curme vieţi), de energiile puse în mişcare pe o distanţă scurtă (forţa impactului fiind semnificativă ca intensitate), a pericolului iminent şi poziţia persoanei vătămate (pieton aflat pe marcajul pietonal), atitudinea inculpatului ulterioară săvârşirii infracţiunii, în raport de faptul că aptitudinea sa de a conduce era mult diminuată din cauza stării avansate de ebrietate, încadrarea juridică a faptei este cea reţinută în rechizitoriu, respectiv tentativă la omor şi nu cea de loviri sau alte violenţe sau de vătămare corporală din culpă.

Din împrejurările concrete sus-menţionate, în contextul cărora a fost săvârşită fapta, reiese că inculpatul R, deşi nu a urmărit să suprime viaţa persoanei vătămate, a prevăzut posibilitatea unui astfel de deznodământ.

In raport de probatoriul administrat cu privire la infracţiunile la regimul circulaţiei pe drumurile publice, reiese că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de părăsirea locului accidentului şi conducere a unui vehicul sub influenţa

288

băuturilor alcoolice, în stare de recidivă postcondamnatorie, instanţa de fond reţinând în mod corect situaţia de fapt.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului, identificarea acesteia se realizează conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.165 din 6 mai 2014, prin compararea legilor succesive, stabilind în concret o lege mai favorabilă şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu.

Sub acest aspect, Curtea apreciază că legea penală mai favorabilă este Noul Cod penal, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de Vechiul Cod penal pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art.175 lit.i (15-25 de ani) şi limitele de pedeapsă prevăzute de actualul Cod penal pentru infracţiunea de omor prevăzută de art.188 Cod penal (10-20 de ani), chiar şi în condiţiile aplicării sporului de pedeapsă fix şi obligatoriu la contopirea celor 3 infracţiuni, întrucât Curtea urmează a aplica pedepse orientate spre minimul special, iar în raport de antecedenţa penală a inculpatului, modalitatea de executare a pedepsei rezultante nu poate fi decât regimul detenţiei.

Pentru considerentele expuse mai sus, criticile apelantului-inculpat sunt neîntemeiate, iar criticile parchetului apar ca întemeiate, motiv pentru care Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelul declarat de parchet şi a desfiinţat în parte, sentinţa penală.

Rejudecând, a înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor. A făcut aplicarea art.5 Cod penal.

În baza art.32 rap.la art.188 Cod penal, cu aplic.art.41 Cod penal, a condamnat pe inculpatul R, la 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev.de art.66 alin.1 lit.a), b), d) şi n) Cod penal.

În baza art.336 alin.1 Cod penal, cu aplic.art.41 Cod penal, a condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.

În baza art.338 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41 Cod penal, a condamnat pe inculpatul R, la 1 an închisoare.

În baza art.38 şi art.39 alin.1 lit.b) Cod penal, a contopit pedepsele aplicate şi a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 5 ani închisoare, sporită cu 8 luni, în total 5 ani şi 8 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 66 alin.1 lit.a), b) d) şi n) Cod penal.

În baza art.39 alin.1 lit.b) Cod penal, a contopit pedepsele de: 2 ani închisoare, 1 an închisoare şi 1 an şi 6 luni închisoare, aplicate anterior inculpatului prin sentinţa penală nr. 1087/2010 a Judecătoriei Piteşti şi sentinţa penală nr. 289/2010 a Judecătoriei Curtea de Argeş şi a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani închisoare, sporită cu 10 luni, în total 2 ani şi 10 luni închisoare.

A fost menţinută dispoziţia de revocare a beneficiului suspendării condiţionate a pedepselor aplicate prin cele două

289

sentinţe sus-menţionate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare, alături de pedeapsa de 2 ani şi 10 luni, în total inculpatul având de executat 8 ani şi 6 luni închisoare în condiţiile art.60 Cod penal.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale. In conformitate cu dispoziţiile art.421 pct.1 lit.b Cod

pr.penală, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R împotriva aceleiaşi sentinţe.

9. Respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Art. 221 alin. 1 Cod penal anteriorArt. 485 alin. 1 Cod procedură penală

Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 din Codul penal anterior. Stabilirea cu certitudine a infracţiunii aflate în conexiune indisolubilă cu tăinuirea.

(Decizia penală nr. 1321/A/08 Decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.125 din 19 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în baza art. 485 alin. (1) lit. b) din N.C. proc. pen., s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti cu inculpatul Z, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, fapta prev. si ped. de art.221 alin 1 din C.pen.din 1969, cu aplicarea art.5 N.C.pen., constatand nelegalitatea solutiei.

S-a restituit dosarul Parchetului de pe langa Judecătoria Costesti în vederea continuării urmăririi penale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de 06.10.2013, în timp se afla la domiciliul său din com. Ştefan cel Mare, jud. Argeş , inculpatul Z a fost abordat de către o persoană necunoscută, care trecea prin zonă cu o autospecială tip cisternă, aceasta propunându-i să îi vândă ţiţei de sondă. Inculpatul a acceptat propunerea , fapt pentru care , cu ajutorul unor furtunuri, cei doi au descărcat cantitatea de 7.400 litri de ţiţei în mai multe recipiente (butoaie), pe care inculpatul le avea în gospodărie. Inculpatul a plătit suma de 3.000 lei numerar pentru ţiţeiul descărcat , preţ solicitat de către vânzător pentru întreaga cantitate.

Cu ocazia efectuării unei percheziţii la domiciliul inculpatului, la data de 09.10.2013, au fost identificaţi şi ridicaţi cei 7.400 litri produs petrolier, recipientele de depozitare a acestuia, precum şi furtunurile utilizate la descărcarea ţiţeiului. Fiind audiat la data de 09.05.2016 , inculpatul a declarat că a realizat in permanenţă, pe parcursul tranzacţiei, că produsul petrolier provine

290

din comiterea unei fapte penale, având în vedere că persoana în cauză nu i-a prezentat documente justificative cu privire la provenienţa mărfii sau cu privire la transportul acesteia, iar autospeciala din care a fost descărcat produsul petrolier nu prezenta însemne specifice transporturilor speciale de produse petroliere.

De asemenea, a constatat instanţa de fond, inculpatul cunoştea că ţiţeiul de sondă nu este destinat vânzării către persoane fizice , iar preţul plătit de către inculpat (3.000 lei) era unul mult sub valoarea reală a acestuia (aproximativ 19.000 lei). Inculpatul a declarat că a cunoscut toate aceste aspecte, mai ales că, in perioada 2010-2013, ar fi lucrat ca agent în cadrul unei societăţi ce asigura paza unor obiective petroliere pe raza com. Popeşti, Slobozia şi Ştefan cel Mare din jud. Argeş şi deci, era familiarizat cu activităţile specifice acestui domeniu.

Analiza probelor ridicate de către organele de cercetare penală a relevat că produsul petrolier în cauză este ţiţei de tip B , categoria A3 neselecţionat. Pe parcursul urmăririi penale nu a putut fi identificată persoana care a vândut produsul petrolier şi nici autospeciala de transport a acestuia. In cauză s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire , fapta prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art.221 alin.1 Cod penal 1969, cu aplicarea art.5 Cod penal. Cu ocazia audierii sale, în prezenţa apărătorului din oficiu, inculpatul a solicitat încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Având în vedere că din probele administrate, organele de urmărire penala au apreciat ca exista suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, faţă de împrejurarea că în interesul urmăririi penale este necesara încheierea unui acord ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpatul Z, având ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti a solicitat instanţei avizarea acordului încheiat.

Examinând actele şi lucrările dosarului de urmărire penala instanţa de fond a reţinut, că la data de 06.10.2013 inculpatul Z a achiziţionat de la o persoana necunoscuta, cantitatea de 7400 litri de ţiţei la prețul de 3000 lei. Din declaraţia acestuia rezulta ca inculpatul a cunoscut ca vânzătorul nu era o persoana autorizata, datorita împrejurărilor in care a avut loc tranzacţia. In cursul urmăririi penale au fost efectuate acte de constatare in vederea stabilirii provenienţei cantităţii de produs lichid, descoperit de organele de politie la domiciliul inculpatului, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la data de 09.10.2016 la locuinţa acestuia. Analiza probelor ridicate de către organele de cercetare penală a relevat că produsul petrolier în cauză este ţiţei de tip B. Astfel,

291

specialiştii din cadrul OMV Petrom SA au supus analizei de laborator produsul lichid găsit cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la locuinţa inculpatului. Conform raportului-tehnic întocmit la data de 18.10.2013 rezulta ca produsul petrolier considerat a fi sustras reprezintă ţiţei de tipul B. In contradicţie cu acest aspect, se constata ca prin adresa nr.10945/11.10.2013, transmisa de OMV Petrom SA către Postul de Politie Ştefan cel Mare, aceasta societate a înregistrat lipsuri de produs petrolier pe linia de transport Parc 1 Fierbinţi- Parc nr. 3 Ştefan cel Mare si Sonda 2001-Parc nr.3 Stefan cel Mare, produsul sustras fiind din categoria A3 neselecţionat. Prin urmare, neexistând concordanta intre categoria de produs petrolier reclamat ca fiind sustras din patrimoniul OMV PETROM SA cu cel descoperit in locuinţa inculpatului Z, nu se poate stabili cu certitudine ca inculpatul si-a însuşit fără drept un bun din patrimoniul persoanei vătămate OMV PETROM SA. De asemenea nu s-a putut stabili fără dubiu faptul ca bunul a fost sustras fără drept din patrimoniul altei persoane fizice sau juridice. Pe parcursul urmăririi penale nu a putut fi identificată persoana care a vândut produsul petrolier şi nici autospeciala de transport a acestuia.

In ceea ce priveşte infracţiunea de tăinuire, a arătat instanţa de fond, conţinutul constitutiv al acestei fapte presupune ca premisa absolut necesara existentei sale, stabilirea cu certitudine a săvârşirii unei infracţiuni aflata intr-o conexiune indisolubila cu tăinuirea săvârşita de o alta persoana decât cea care a săvârşit infracţiunea-premisa. Existenta unor simple indicii cu privire la săvârşirea acestei din urma infracţiuni nu sunt de natura a determina convingerea certa cu privire la reţinerea infracţiunii de tăinuire. Nici pedeapsa in cazul persoanei considerate a fi tăinuitor nu ar putea fi stabilita in condiţii de legalitate, atât timp cat nu se poate individualiza sancţiunea aplicabila, prin raportare la natura faptei penale din care decurge fapta de tăinuire. Astfel, conform art.270 C.proc.pen.”primirea, dobândirea, transformarea, ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoana care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete, ca acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amenda. Pedeapsa aplicata tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevazută de lege pentru fapta săvârşită de autor.”

In afara de infracţiunea de furt reţinută de organele de urmărire penala, instanţa de fond a apreciat ca pedeapsa pentru tăinuire se poate raporta de asemenea la infracţiunea de tâlhărie, furt calificat , delapidare, etc. Textul de lege care incriminează infracţiunea de tăinuire stabileşte doar in privinţa inculpatului situaţia de necunoaştere a faptei penale din care provine bunul

292

tăinuit, aceasta necunoaştere nefiind aplicabilă in cazul organelor judiciare.

Conform art.480 alin.2 C.proc.pen.”acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezulta suficiente date cu privire la existenta faptei pentru care s-a pus in mişcare acţiunea penala si cu privire la vinovăţia inculpatului.” Faţa de aspectele prezentate anterior instanţa de fond a apreciat ca nu se poate stabili, fără o îndoiala rezonabila faptul ca inculpatul a săvârşit infracţiunea de tăinuire, motiv pentru care s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, constatând nelegalitatea soluţiei.

Cu privire la cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Costeşti, prin care se solicita confiscarea speciala a bunurilor ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare si lăsate in custodie numitului P, instanţa de fond a considerat, că in cauza, nefiind dovedită săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala, nu poate fi dispusa o astfel de măsura, nefiind astfel îndeplinite condiţiile art.112 alin. 1 lit.b si e din C.pen.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti şi inculpatul Z.

Parchetul a criticat sentinţa pe motive de nelegalitate şi netemeinicie arătând că raţionamentul instanţei este profund eronat pentru că prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei nici nu s-a susţinut că produsul petrolier în cauză ar proveni din patrimoniul SC OMV PETROM SA, ci că provine în mod cert din comiterea unei infracţiuni.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, probele administrate pe parcursul urmăririi penale dovedesc dincolo de orice dubiu că produsul petrolier achiziţionat de inculpat provine din comiterea unei infracţiuni, împrejurare de care acesta a avut cunoştinţă. Astfel, cu ocazia audierii sale, la data de 09.05.2016, inculpatul a declarat că a realizat în permanenţă, pe parcursul tranzacţiei, că produsul petrolier provine din comiterea unei fapte penale. De asemenea, potrivit declaraţiei inculpatului, persoana care i-a vândut ţiţeiul nu i-a prezentat documente justificative cu privire la provenienţa mărfii sau cu privire la transportul acesteia, iar autospeciala din care a fost descărcat produsul petrolier nu prezenta însemne specifice transporturilor speciale de produse petroliere. Preţul plătit de inculpat pentru întreaga cantitate de 7.400 litri (3.000 de lei), este cu mult sub valoarea reală a produsului (aproximativ 19.000 lei). În plus, inculpatul cunoştea că ţiţeiul de sondă nu este destinat vânzării către persoanele fizice, aspect ce a rezultat din cercetări. Inculpatul a declarat că a cunoscut toate aceste aspecte, mai ales că, în perioada 2010-2012, ar fi lucrat ca agent în cadrul unei societăţi ce asigura paza unor obiective

293

petroliere pe raza comunei Popeşti, Slobozia şi Ştefan cel Mare şi, deci, era familiarizat cu activităţile specifice acestui domeniu.

Inculpatul a motivat oral, în faţa instanţei de control judiciar, apelul depus.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea apreciază că ambele apeluri sunt fondate.

În acord cu parchetul, şi noi considerăm că prima instanţă face o greşită apreciere atunci când leagă existenţa infracţiunii de tăinuire pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, de existenţa infracţiunii predicat şi anume furtul. La o privire mai atentă asupra definiţiei infracţiunii din reglementarea anterioară, se observă că tipicitatea acesteia este asigurată şi în cazul în care inculpatul cunoaşte că bunul provine din săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă cercetările efectuate nu au stabilit încă autorii acesteia.

Or, din declaraţiile destul de clare ale inculpatului, a rezultat că acesta a realizat în permanenţă, pe parcursul tranzacţiei, că produsul petrolier provine din comiterea unei fapte penale. De asemenea, potrivit declaraţiei inculpatului, persoana care i-a vândut ţiţeiul nu i-a prezentat documente justificative cu privire la provenienţa mărfii sau cu privire la transportul acesteia, iar autospeciala din care a fost descărcat produsul petrolier nu prezenta însemne specifice transporturilor speciale de produse petroliere. Preţul plătit de inculpat pentru întreaga cantitate de 7.400 litri (3.000 de lei), este cu mult sub valoarea reală a produsului (aproximativ 19.000 lei). În plus, inculpatul cunoştea că ţiţeiul de sondă nu este destinat vânzării către persoanele fizice, aspect ce a rezultat din cercetări. Inculpatul a declarat că a cunoscut toate aceste aspecte, mai ales că, în perioada 2010-2012, ar fi lucrat ca agent în cadrul unei societăţi ce asigura paza unor obiective petroliere pe raza comunei Popeşti, Slobozia şi Ştefan cel Mare şi, deci, era familiarizat cu activităţile specifice acestui domeniu. Toate aceste elemente de fapt ne conving şi pe noi că inculpatul avea cunoştinţă de împrejurarea că întreaga cantitate de produs petrolier provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, împrejurare suficientă pentru tipicitatea infracţiunii de tăinuire pentru care s-au iniţiat forme de angajare a răspunderii penale.

În aceste condiţii, considerăm că motivele avute în vedere de prima instanţă atunci când a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu pot fi primite deoarece sunt rodul unor raţionamente străine de practica judiciară în materie , dar şi de cele relevate de materialul probator administrat de organele de urmărire penală. În realitate, acest material probator dovedeşte dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existenţa infracţiunii de tăinuire, ce a constat în acţiunea de achiziţionare a cantităţii de 7.400 litri produs petrolier

294

nesupus comercializării, cunoscând că provine din săvârşirea unei infracţiuni, în vederea folosirii acestuia în gospodărie, comisă în cursul lunii octombrie 2013, cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea acesteia sub forma intenţiei directe.

În ceea ce priveşte acordul de vinovăţie încheiat între procuror şi inculpat, Curtea consideră că acesta cuprinde elementele prevăzute de art. 482 cod procedură penală, că este rodul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 480 cod procedură penală deoarece infracţiunea imputată este pedepsită cu închisoarea mai mică de 15 ani, din probele administrate rezultă , aşa cum am arătat mai sus, suficiente date cu privire la existenţa faptei şi cu privire la vinovăţia inculpatului, iar în cursul încheierii acordului, inculpatul a fost asistat de apărător.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 488 alin. 4 lit. c cod procedură penală, Curtea va admite apelurile penale formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA COSTEŞTI şi inculpatul Z, împotriva sentinţei penale nr.125 din data de 19.07.2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.1544/214/2016.

Va desfiinţa sentinţa şi rejudecând, în baza art. 485 alin.1 lit. a cod procedură penală, va admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti şi inculpatul Z .

În baza art. 221 alin. 1 din Cp 1969 cu aplic. art. 5 Cp, va condamna pe inculpatul Z la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Cp 1969 va interzice inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a –II –a şi lit. b Cp. 1969.

În baza art. 86 ind. 1 din Cp 1969 va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

În baza art. 86 ind. 3 Cod penal, pe durata termenului de încercare inculpatul se va prezenta la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş pentru a respecta planul măsurilor ce-i va fi stabilit, totodată având şi următoarele obligaţii:

-să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

-să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;-să comunice informaţii de natură a putea fi controlate

mijloacele lui de existenţă.În baza art. 359 Cod procedură penală, va pune în vedere

inculpatului disp. art. 83 Cod penal. În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, va suspenda executarea

pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

295

În baza art. 118 alin. 1 lit. b şi e din Cp 1969, va confisca de la inculpat următoarele bunuri, ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare şi lăsate în custodie numitului Praf Ion, potrivit procesului-verbal din data de 19.10.2013:

-7400 litri produs petrolier-5 furtunuri din material plastic-3 bidoane din material plastic cu capacitatea de 20 litri

fiecare-8 recipiente din material plastic cu capacitate de 1000

litri fiecare-3 butoaie metalice, cu capacitatea de 200 litri fiecare- 2 recipiente din material plastic cu capacitatea de 400

litri fiecare- 1 recipient din material plastic cu capacitatea de 1000

litri.În baza art. 274 alin. 1 din Cpp, va obliga inculpatul la

plata sumei de 50 de lei cheltuieli judiciare către stat.( cheltuieli fond)

În baza art. 275 alin. 3 Cpp, cheltuielile judiciare din apel vor rămâne în sarcina statului.

Pentru aceste motive, Curtea a admis apelurile penale formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA COSTEŞTI şi inculpatul Z, împotriva sentinţei penale nr.125 din data de 19.07.2016, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.1544/214/2016. A fost desfiinţată sentinţa şi rejudecând a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti şi inculpatul Z.

În baza art. 221 alin. 1 din Cp 1969 cu aplic. art. 5 Cp, a fost condamnat inculpatul Z la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Cp 1969 au fost interzise inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a –II –a şi lit. b Cp. 1969. În baza art. 86 ind. 1 din Cp 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 118 alin. 1 lit. b şi e din Cp 1969, au fost confiscate de la inculpat următoarele bunuri, ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare şi lăsate în custodie numitului P, potrivit procesului-verbal din data de 19.10.2013:

-7400 litri produs petrolier-5 furtunuri din material plastic-3 bidoane din material plastic cu capacitatea de 20 litri

fiecare

296

-8 recipiente din material plastic cu capacitate de 1000 litri fiecare

-3 butoaie metalice, cu capacitatea de 200 litri fiecare- 2 recipiente din material plastic cu capacitatea de 400

litri fiecare- 1 recipient din material plastic cu capacitatea de 1000

litri.

10. Tentativă la infracţiunea de agresiune sexuală. Condiţii. Elemente constitutive.

Art. 32 raportat la art. 218 alin. 1 Cod penalArt. 32 raportat la art. 219 alin. 2 lit. c) Cod penal

(Decizia penală nr. 1355/A/14 decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.258 din 3 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost achitat inculpatul T în baza art.396 alin 5 C.pr.pen si art.16 lit.b teza I C.pr.pen, pentru comiterea infracţiunii prev. de art.32 C.p. rap. la art.218 alin 1 C.p.

În baza art.25 alin 5 C.pr.pen a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

În baza art.399 alin 1,2 şi 4 C.pr.pen si art.241 C.pr.pen., s-a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar luat fata de inculpatul T.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas, în baza art.275 C.pr.pen, în sarcina acestuia, iar onorariul avocatului din oficiu s-a dispus a fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei potrivit art.272 C.pr.pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că în data de 13.06.2015, orele 17:00, persoana vătămată R se afla pe islazul din satul Măncioiu, unde s-a întâlnit şi cu martorii H, C şi R.

În jurul orelor 19:00, pe islaz, a apărut şi inculpatul T, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

Acesta s-a apropiat de partea vătămată şi martori şi a început să le pună o serie de întrebări, ce pot avea un caracter obscen.

Partea vătămată avea asupra ei telefonul mobil, iar inculpatul a crezut la un moment dat că aceasta i-a făcut fotografii cu telefonul mobil şi că aceste fotografii vor ajunge pe facebook.

A considerat că în situaţia în care se afla, aceste fotografii îl vor pune într-o situaţie defavorabilă, motiv pentru care i-a cerut părţii vătămate să-i arate pozele pentru a vedea imaginea în care fusese surprins inculpatul.

Partea vătămată nu a dorit să-i arate inculpatului aceste fotografii şi a început să alegre către martora H, care se afla la o

297

distanţă de circa 50 m de locul discuţiei dintre inculpat şi partea vătămată.

Având în vedere acest aspect, inculpatul a pornit în urmărirea părţii vătămate şi a ajuns-o pe partea vătămată în momentul în care aceasta a ajuns la martora H.

A urmat o serie de acţiuni ale inculpatului prin care a încercat atât verbal, cât şi prin folosirea forţei să-i ia părţii vătămate telefonul mobil, aflat în posesia acesteia.

Martorul ocular C, dar şi martora H, au arătat faptul că inculpatul îi cerea părţii vătămate să-i dea telefonul, iar în momentul în care aceasta, ţinând telefonul în mâini, l-a ascuns între picioarele sale în poziţia stând în picioare, inculpatul a trântit-o la pământ şi a încercat să-i desfacă picioarele şi să-i ia telefonul mobil.

Acţiunile violente ale inculpatului duse în această direcţie au durat mai multe minute de faţă fiind martorii C, R şi H.

La un moment dat, martora H a luat hotărârea să intervină între disputa dintre cele două părţi şi să-i despartă. Atunci partea vătămată a reuşit să fugă, iar inculpatul a rămas în aşezat la faţa locului.

Instanţa de fond a apreciat, având în vedere declaraţiile martorilor date atât în faza de urmărire penală, dar mai ales la instanţa de judecată, că fapta dedusă judecăţii nu este prevăzută de legea penală, fiind în esenţa ei o faptă de natură civilă.

Este clar, a arătat instanţa de fond, că între părţi a avut loc o altercaţie verbală şi fizică, însă aceasta nu îmbracă sub nicio formă caracter penal cu atât mai mult forma unei tentative la viol.

Este greu de înţeles cum această tentativă la viol s-ar fi putut comite în prezenţa a trei martori oculari.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, că partea vătămată s-a aflat într-o primă etapă, într-o veritabilă eroare de fapt, confundând acţiunile inculpatului, prin care acesta încerca să intre în posesia telefonului mobil al părţii vătămate pentru a vedea dacă a fost fotografiat de aceasta, cu acţiunile specifice unei infracţiuni de viol.

Acest lucru s-a întâmplat şi datorită vârstei părţii vătămate şi poate şi a condiţiilor sociale şi familiale în care partea vătămată şi-a desfăşurat activitatea până în prezent.

Relevante în cauză sunt, în opinia instanţei de fond, discuţiile anterioare comiterii faptelor, dintre inculpat, partea vătămată şi martori.

Partea vătămată a considerat că aceste discuţii erau precursoare acţiunii de tentativă la viol. În acest sens, amintim „oile mele sunt în grădină la tine”; „hai să le scoatem”; „ce fete frumoase sunt cu tine, nu le împunge ţapul?”

Este clar că, în lipsa existenţei unei experienţe de viaţă, partea vătămată a confundat acţiunile de luare a telefonului mobil pe

298

care îl ascunsese între picioarele sale, cu o veritabilă acţiune de comitere a infracţiunii de viol.

Chiar partea vătămată, în declaraţia sa, a arătat că inculpatul nu a atins-o niciodată în timpul disputei fizice cu mâna în zonele intime şi nici nu a încercat să o sărute.

Potrivit declaraţiilor martorului C, acţiunile inculpatului erau focalizate asupra locului în care partea vătămată îşi ţinea telefonul mobil.

Aceasta ţinea telefonul mobil între picioare, situaţie în care acţiunile inculpatului au putut fi uşor confundate, în lipsa unei reale experienţe de viaţă, cu acţiunile specifice infracţiunii de viol.

Or, în opinia instanţei de fond, este greu de crezut că un inculpat, oricât de psihopat sexual ar fi, a încercat să întreţină relaţii sexuale cu o persoană, de faţă fiind şi alte trei persoane, care pot oricând acţiona împotriva lui.

De fapt, martora H a intervenit fără probleme în disputa dintre cele două părţi, iar în momentul în care a dat declaraţie la instanţă, a admis că dacă partea vătămată avea asupra ei telefonul mobil, pe care îl ascunsese între picioare, fapt pe care până la acea dată nu îl cunoscuse, acţiunile inculpatului, pe care le văzuse la acea dată nu au cum să mai îmbrace forma unei tentative la viol.

Este clar, a menţionat instanţa de fond, că partea vătămată a fost determinată să denatureze adevărul şi de părinţii săi, care au considerat că acea acţiune a inculpatului ar afecta în mod iremediabil reputaţia părţii vătămate, situaţie în care aceasta nu mai poate fi remediată decât printr-un proces penal, chiar dacă, acesta este lipsit de obiect.

În raport de probele administrate în cauză, probe directe şi obiective, instanţa de fond a apreciat că fapta comisă de inculpat nu este prevăzută de legea penală.

În aceste condiţii, instanţa l-a achitat pe inculpatul T, în baza art.396 alin 5 C.pr.pen si art.16 lit.b teza I C.pr.pen, pentru comiterea infracţiunii prev. de art.32 C.p. rap. la art.218 alin 1 C.p.

În baza art.25 alin 5 C.pr.pen a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

În baza art.399 alin 1,2 şi 4 C.pr.pen si art.241 C.pr.pen, instanţa de fond a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar luat faţă de inculpatul T.

Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi partea civilă R, pentru considerente de nelegalitate si netemeinicie, solicitând desfiinţarea, cu consecinţa condamnării inculpatului.

În motivarea apelului, s-a arătat că aprecierea instanţei de fond că fapta nu este prevăzută de legea penală, este una greşită.

Dezvoltând motivul de apel, procurorul a prezentat, pe scurt, elementele constitutive ale infracţiunii care face obiectul

299

cauzei prev. de art. 218 c.pen, precum şi ale infractiunilor prev. de art. 219, art. 193 şi art.205 C.pen., considerând că fapta inculpatului nu poate să nu fie prevăzută de legea penală, iar instanţa de fond avea obligaţia de a întreprinde toate demersurile pentru a observa dacă fapta este corect încadrată juridic.

A mai arătat procurorul că instanta de fond a retinut in mod gresit situatia de fapt dedusa judecatii, elementele de proba existente la dosar conducând la concluzia că a fost savarşita infractiunea de tentativa de viol. În aprecierea procurorului, fata de periculozitatea social a faptei si personalitatea inculpatului , se impune condamnarea acestuia la o pedeapsa cu inchisoarea cu executare in conditiile art. 60 C.pen., in cuantum orientat catre maximul special, aplicarea pedepselor complementare si accesorii prev. de art. 66 alin.1 lit.a, b si d C.pen. si deducerea perioadei retinerii din data de 06.07.2015.

Partea civilă R a arătat că soluţia de achitare a inculpatului se bazează pe o analiză trunchiată a probelor administrate şi că se impune condamnarea inculpatului, cu obligarea acestuia la plata daunelor morale si a cheltuielilor de judecata.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 218 alin. 1 din Codul penal în vigoare, constituie infracţiunea de viol raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, precum şi, conform alin.2, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condiţiile alin. (1). Pedeapsa este mai mare atunci cand victima este un minor.

Potrivit art. 219 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiunea de agresiune sexuala actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Conform alin.2 lit.c, pedeapsa este de la 3 la 10 ani inchisoare si interzicerea exercitarii unor drepturi atunci cand victima este un minor.

Contrar celor stabilite de judecătorul fondului prin sentinţă, Curtea constată că în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de agresiune sexuală în forma agravată şi că vinovăţia inculpatului a fost pe deplin dovedită.

Elementele de fapt descrise în Rechizitoriul nr. 5056/P/2015 din 04.08.2015 al Parchetului de pe langa Judecatoria Pitesti şi probele administrate în cursul judecăţii, atestă că inculpatul T a folosit violenţa fizică asupra persoanei vătămate R, pe care a

300

urmărit-o, a pus-o cu forţa la pământ şi a încercat să îi desfacă picioarele, aceasta opunându-se.

Starea de fapt dedusă judecăţii a fost stabilită parţial corect de instanţa de fond, în sensul că a reţinut în mod întemeiat folosirea de violenţe fizice de către inculpat asupra persoanei vătămate, care au durat câteva minute, până când martora H a intervenit asigurându-i scăparea.

Deşi violenţele exercitate asupra persoanei vătămate şi imobilizarea acesteia timp de câteva minute reies din toate probele administrate in cursul urmăririi penale si al judecăţii şi au fost corect reţinute de judecătorul fondului, aceasta a motivat soluţia de achitare exclusiv pe lipsa intenţiei de a comite un viol.

Astfel, probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti confirmă susţinerile acuzării în sensul că la data de 13.06.2015 persoana vătămată a mers la izlazul din satul Măcinoiu pentru păşunatul vitelor sale, unde s-a întâlnit şi cu martorii H, C şi R. În jurul orei 19.00, pe acelaşi izlaz, a apărut şi inculpatul T, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi dezbrăcat de la brâu în sus, care s-a apropiat de persoana vătămată şi martori şi a început să le adreseze cuvinte cu caracter obscen, după care a plecat înspre grădina sa aflată în apropiere, timp în care acel loc a plecat şi martorul C. După circa 10 minute, inculpatul a mers la locul unde se aflau persoana vătămată şi martorele, împrejurare în care a continuat să facă afirmaţii cu caracter obscen cu referire la persoana vătămată şi martora R, iar în acest timp martora H i-a spus inculpatului să le lase în pace, apoi ea s-a îndepărtat de aceştia la o distanţă de circa 50 de metri. Inculpatul i-a cerut persoanei vătămate telefonul mobil, pe motiv că vrea să vadă o fotografie din el, i-a spus martorei R că o să meargă la martora H.

În continuare, persoana vătămată a plecat înspre locul unde se afla martora H, iar la un moment dat inculpatul a plecat în fugă după persoana vătămată, aceasta fiind anunţată de îndată de martora R că este urmărită de inculpat.

Persoana vătămată s-a întors şi l-a observat pe inculpat alergând după ea, motiv pentru care ea a început să fugă în direcţia martorei Heghiu Otilia, iar când a ajuns la aceasta s-a poziţionat în spatele ei şi a prins-o de umeri, căutând protecţie şi spunându-i să o ajute. Inculpatul a ajuns la cele două, moment în care a tras-o pe persoana vătămată de lângă martoră, deşi aceasta din urmă s-a opus şi i-a spus inculpatului să o lase în pace.

Curtea i-a audiat nemijlocit pe persoana vătămată şi pe martorii C, R şi H, iar din declaraţiile acestora reiese că inculpatul a pus-o la pamânt pe persoana vatamata, s-a poziţionat de-asupra acesteia şi i-a spus „desfă picioarele”, încercând să i le desfacă cu genunchii săi, fără a reuşi, deoarece persoana vătămată le ţinea lipite strâns.

301

Atât persoana vătămată, cât şi martorele R şi H confirmă că inculpatul i-a imobilizat mâinile persoanei vătămate cu un braţ, iar cu cel de-al doilea a tras-o pe persoana vătămată de pantalonii scurţi cu care era imbracată, fără a reuşi să o dezbrace întrucat erau legaţi cu şiret. Martora H observat că inculpatul a încercat să acopere gura persoanei vatamate cu gura sa, pentru a o împiedica să strige după ajutor, în timp ce aceasta încerca să scape, dând din mâini şi din picioare pentru a se elibera. Dupa aproximativ 5 minute, persoana vătămată a fost ajutată de martora H, care l-a dat într-o parte pe inculpat împingandu-l si a tras-o pe persoana vatamata de sub acesta, ajutand-o sa se ridice.

Fiind audiat de organele de cercetare penala si de instanta de judecata, inculpatul nu a recunoscut infractiunea de tentativă de viol, negand ca ar fi facut remarci cu caracter obscen si pretinzând că persoana vatamata i-ar fi facut o poză cu telefonul mobil, motiv pentru care a alegat după persoana vatamata, care s-a împiedicat si a căzut. Inculpatul a declarat că a avut intenţia de a-i lua telefonul din mână, pentru a verifica daca a fost fotografiat, iar cand aceasta a inceput să ţipe si să plângă, a renunţat la ideea de a-i lua telefonul şi a plecat către locuinţa sa.

Deşi în etapa apelului inculpatul prin avocat a continuat să-şi susţină nevinovăţia, Curtea observă că afirmaţiile sale sunt contrazise prin dovezile testimoniale la care s-a făcut mai sus referire.

Susţinerile inculpatului referitoare la „încercarea de a lua telefonul mobil din mâna persoanei vatamate” nu sunt confirmate de nici unul dintre cei trei martori oculari, care nu au văzut ca aceasta să-i fi făcut anterior vreo fotografie inculpatului şi nici că ar fi ţinut telefonul mobil în mână în momentul agresiunii. Martorul C, in faţa organelor de urmărire penală nu a făcut nici o menţiune referitoare la faptul că persoana vatamata i-ar fi făcut inculpatului poze cu telefonul mobil. In fata instantei de judecată, insă, martorul a adăugat că inculpatul ar fi fost fotografiat de persoana vatamata si ca a alergat-o pe aceasta ca sa ii ia telefonul. De asemenea, in cursul urmăririi penale, martorul a declarat, referitor la conduita inculpatului, că „i-a creat impresia unei agresiuni de natura sexuala” - aspect susținut si de cele două martore oculare. In fata instantei de judecata, insă, a revenit si a precizat că „inculpatul avea treabă cu telefonul”.

Motivaţia acestor „adăugări” si „reveniri” asupra declaratiei initiale a fost explicată de martor in cuprinsul declaratiei din 13.07.2016 dată în dosarul penal nr. 3852/P/2016, în care a arătat că, după declaratia initiala data la politie, a auzit un zvon prin sat, pe la magazinul comunal, că la momentul incidentului inculpatul ar fi vrut să îi ia telefonul persoanei vătămate. Martorul si-a mentinut declaratia data in cursul urmăririi, nu pe cea data in cursul judecatii,

302

intrucat la momentul audierii de catre instanta s-a intimidat, aflându-se pentru prima data intr-o sala de judecata si fiindu-i adresate mai multe intrebări de către judecator si procuror, s-a emotionat.

Ansamblul probator administrat conduce la concluzia certă că inculpatul a savârşit o infractiune privind la viata sexuală. Atat infractiunea de viol, cat si infracțiunea de agresiune sexuală sunt infractiuni complexe, care absorb in continutul lor infractiunea de loviri sau alte violente si / sau infractiunea de lipsire de libertate in mod nelegal, pe perioada de timp strict necesara comiterii infractiunii privind viata sexuala.

In ceea ce priveste latura obiectiva a infractiunii privind viata sexuala, Curtea apreciază că actele materiale de executare sunt specifice infractiunii de tentativa de agresiune sexuala, fiind facuta şi dovada vinovatiei inculpatului faţă de această infracţiune.

Ca si consideraţii teoretice, curtea reţine că infractiunile privitoare la viata sexuala sunt infractiuni comisive care se realizeaza, sub aspectul laturii obiective, prin actiuni, care constituie fie o incalcare a libertatii sexuale, fie o folosire abuziva a acestei libertati. Definitia oferita de ICCJ prin Decizia nr. III/23 mai 2005 noţiunii de „act sexual de orice natura”, susceptibil a fi incadrat in infractiunea de viol prevazuta de art. 197 din Vechiul C.pen. nu a inlaturat dificultatea de a delimita actele sexuale specifice violului de acte de perversiune sexuala. Prin această decizie ICCJ a stabilit ca prin acte de perversiune sexuala, in acceptiunea prevederilor art. 201 din Vechiul Codul penal, se arata ca “trebuie sa se inteleaga orice alte modalitati de obtinere a unei satisfactii sexuale decat cele care constituie act sexual”.

În noul Cod Penal, aceste noţiuni au fost lămurite, in sensul că în expunerea de motive ce insoteste noul cod, infractiunea de viol a fost reglementata pornind de la ideea de act de penetrare, astfel incat in continutul său se va include raportul sexual, actul sexual oral si respectiv actul sexual anal, indiferent daca in aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, in termenii art. 218 alin. 2 din Noul cod penal, se includ in continutul infractiunii de viol si actele de penetrare vaginala sau anala, realizate in alte modalitati (prin introducere de obiecte, degete, etc.). Astfel definit, violul acopera toate actele de penetrare, indiferent daca au fost comise de agresor asupra victimei sau daca victima a fost obligata sa faca acest lucru.

Pentru a nu ramane nesanctionate acele acte care nu presupun un act sexual normal, anal sau oral si nici penetrarea cu alte obiecte, ci orice act de natura sexuala care nu presupune penetrarea, in Noul Cod penal a fost incriminata o noua infractiune si anume agresiunea sexuala.

Infractiunea de perversiune sexuala in acceptiunea art. 201 din vechiul C.pen. nu se mai regaseste sub aceeasi denumire, ci

303

sub cea de agresiune sexuala. In art. 219 din Noul cod penal cuprinde acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (de ex. acte de masturbare), savarsite sub imperiul constrangerii sau al starilor asimilate acesteia. Pentru a se evita o practica neunitara, legiuitorul a mentionat explicit in alin. 4 ca daca actele de agresiune sexuala au fost precedate sau urmate de savarsirea actelor sexuale prevazute in cadrul infractiunii de viol, fapta va constitui aceasta din urma infractiune.

În general, în doctrina de specialitate, se foloseşte expresia de „perversiuni sexuale” pentru a fi desemnat orice comportament sexual care îi conferă persoanei satisfacţie sexuală majoră în afara actului sexual. Actele de perversiune sexuală sunt variate, clasificarea lor preocupând, de‐a lungul timpului, o mulţime de specialişti din domeniile medicinii, psihologiei, antropologiei, dreptului etc. În literatura de specialitate s‐a arătat că nu există nicăieri un catalog definitiv al perversiunilor, ci diverse clasificări posibile,elaborate în funcţie de o referinţă sau alta. Pot fi, aşadar, acte de natură sexuală specifice agresiunii sexuale: exhibiţionismul, algolagnia, voyeurismul, iar în speţa de faţă: masturbarea (care poate interveni şi în cadrul unor relaţii sexuale în care se angajează mai mult de o singură persoană). Actele de perversiune sexuală realizate între persoane care consimt la acestea nu trebuie pedepsite deoarece ele ţin de viaţa intimă a persoanei, iar dacă aceste acte sunt realizate prin constrângere, prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a‐şi exprima voinţa ori profitând de această stare vor atrage răspunderea pentru infracţiunea de agresiune sexuală.

Revenind la cauza de faţă, în concret, aspectele care formează convingerea Curtii că sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii de tentativa de agresiune sexuală in forma agravata sunt următoarele:

- Anterior violenţelor fizice, inculpatul a facut remarci referitoare la aspectele vestimentare ale persoanei vătămate, la faptul că s-ar fi epilat pe picioare, a făcut aluzii cu tentă sexuală, referindu-se la împerecherea animalelor (spunând că ţapul lui nu împunge, ci mârleşte);

- Conduita verbală a inculpatului, faptul că era pe jumătate dezbrăcat şi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice le-a inspirat un sentiment de teamă persoanei vatamate si martorelor prezente si le-a determinat să se îndepărteze de acesta, insă inculpatul a pornit în urmărirea persoanei vătămate, alergând după aceasta pe izlaz;

- Desi persoana vatamata s-a refugiat in zona in care se afla martora HH, cel mai probabil să o ajute să scape de urmărirea inculpatului, acesta a prins-o, a pus-o cu forţa la pământ, s-a poziţionat de-asupra ei si a imobilizat-o;

304

- In această perioada de timp, aflat intr-o stare de surescitare ca urmare a incercarilor persoanei vatamate de a scăpa, inculpatul a incercat să desfaca picioarele persoanei vatamate cu genunchii săi, a tras de pantalonii acesteia cu scopul de a-i da jos, a incercat să acopere gura persoanei vatamate cu gura sa, nereusind, deoarece persoana vatamata se zbătea să scape;

- Persoana vatamata a fost eliberata de martora H care l-a impins pe inculpat si a tras-o pe persoana vatamata de sub acesta, martora facând cu acest prilej afirmaţii legate de sentimentul de pudoare pe care ar fi trebuit să îl aibă inculpatul şi de diferenta prea mare de vârstă dintre cei doi;

- Inculpatul nu a oferit nici o justificare serioasa pentru faptul că a întreprins aceste acţiuni, a fugit pentru a-şi asigura scăparea, iar ulterior i-a prezentat scuze persoanei vatamate legate de cele intamplate.

Toate aceste elemente, care reies din probele administrate in cauză, conduc la concluzia că fapta există şi a rămas in faza de tentativă datorită intervenţiei martorei H, a fost făcută dovada că prin aceste acţiuni inculpatul a urmărit nu realizarea unui raport sexual, ci obţinerea unei excitaţii sexuale nefinalizate, prin constrângerea persoanei vatamate minore. Inculpatul a inceput executarea actelor de constrângere, dar datorită unei împrejurări independente de voinţa sa, actul de natură sexuală (în speţă, masturbarea) nu a avut loc.

Pentru cele ce preced, în dezacord cu cele hotărâte de judecătorul fondului, Curtea concluzionează că a fost făcută dovada vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tentativă de agresiune sexuală in formă agravata, fiind întrunite în speţă condiţiile cumulativ prevăzute de art. 396 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit căruia condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Fapta inculpatului T constând in aceea că in ziua de 13.06.2015, ora 19.00, pe izlazul comunal situat în comuna Cuca jud. Argeş, a încercat prin constrângere să exercite un act de natură sexuală cu persoana vătămată minoră R întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.32 rap. la art. 219 al.2 lit.c Cod penal.

De aceea, soluţia care va fi pronunţată va fi aceea de admitere a apelurilor promovate de procuror si partea civilă, în baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) din cod, cu consecinţa desfiinţării în totalitate a sentinţei penale.

În temeiul art.386 Cod procedură penală, va schimba încadrarea juridică a faptei inculpatului, din infracţiunea prevăzută de art.32 rap. la art.218 al.1 Cod penal în infracţiunea prevăzută de

305

art.32 rap. la art. 219 al.2 lit.c Cod penal, text de lege în baza căruia va fi condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare.

La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului, vor fi avute în vedere criteriile statornicite de art. 74 Cod penal, respectiv gradul de pericol social concret al infracţiunii, dovadă în acest sens fiind şi limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor (de la 3 la 10 ani) care vor fi reduse cu ½ ca urmare a retinerii disp. art. 33 alin.2 C.pen. (devenind: de la 1 an si 6 luni la 5 ani), faptul că a profitat de vârsta fragedă a persoanei vatamate elevă la un liceu teologic, lipsită de experienţă de viaţă, precum şi persoana inculpatului, atitudinea acestuia de nerecunoastere pe parcursul procesului penal, nivelul mediu de educaţie, vârsta (46 de ani).

Pedeapsa aplicata inculpatului orientată uşor peste minimul special prevăzut de lege va fi executata in conditiile art. 91 C.pen. avându-se în vedere că sunt necesare stabilirea unor masuri de supraveghere si obligatii in sarcina inculpatului conform art. 93 C.pen.pentru a se convinge de necesitatea respectării legii şi să evite, în viitor, comiterea unor fapte antisociale .

Totodată, curtea apreciază că se impune stabilirea in sarcina inculpatului a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 66 lit. a), b), d) şi n) Cod penal (dreptul de a comunica cu victima R) pe o perioadă de 3 ani.

In baza art. 72 C.pen. se va constata ca inculpatul a fost retinut in data de 06.07.2017 conform ordonantei din aceeasi zi .

Cu privire la latura civilă, constatand indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale, va obliga inculpatul să-i plătească părţii civile daune morale. Referitor la cuantumul despăgubirilor Curtea apreciază că, faţă de circumstanţele săvârșirii faptei şi de celelalte aspecte sus-menţionate, daunele în cuantum de 5000 lei se încadrează în limita unei juste şi echitabile despăgubiri ce se impune a fi plătită persoanelor asupra cărora se exercită agresiuni sexuale.

Văzând şi disp. art. 274 , art. 276 din Codul de procedura penală, pentru aceste motive, Curtea a admis apelurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA PITEŞTI şi de partea civilă R, împotriva sentinţei penale nr.258 din data de 03.02.2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr.13131/280/2015, intimat inculpat fiind T.

Desfiinţează în totalitate sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În baza art.386 Cod procedură penală schimbă încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art.32 rap. la art.218 al.1 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art.32 rap. la art. 219 al.2 lit.c Cod penal.

306

Condamnă pe inculpatul T la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.32 rap. la art.219 al.2 lit.c Cod penal.

În baza art.91 Cod penal, dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Fixează termen de supraveghere de 3 ani.Pe durata termenului de supraveghere inculpatul e obligat

să respecte măsurile prevăzute de art.93 al.1 lit.a-e Cod penal, respectiv:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură a

permite controlul mijloacelor sale de existenţă;Impune inculpatului şi obligaţia prevăzută de art.93 al.2

lit.b Cod penal, respectiv de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizat în colaborare cu instituţiile din comună.

În baza art.83 al.3 Cod penal inculpatul va presta muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile la Primăria Morăreşti, judeţul Argeş sau la Consiliul Local Morăreşti.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.96 Cod penal.

Interzice inculpatului drepturile prev. de art.66 al.1 lit.a,b,d şi n (dreptul de a comunica cu victima R) Cod penal pe o perioadă de 3 ani.

În baza art.65 Cod penal interzice aceleaşi drepturi ca pedeapsă accesorie.

11. Recunoaşterea hotărârilor penale străine.Art. 2341 din Legea 302/2004Art. 239 din Legea 302/2004 Art. 240 din Legea 302/2004

Art. 242 alin. 2 din Legea 302/2004

(Decizia penală nr. 1356/A/14 decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.175 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, în baza art. 240, 234 ind.1 şi art. 239 din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută Decizia 110776852 din 4 decembrie 2014, emisă de Secţia de Poliţie Rutieră

307

Celje Republica Slovenia şi sancţiunea pecuniară în sumă de 150 Euro, aplicată intimatului B.

În baza art. 243 al.3 din Legea nr. 302/2004, s-a dedus din această sancţiune suma de 75 Euro achitată de intimat cu ordinul de plată nr.33/24/T K1578 din 6 decembrie 2014, emis de Banka Koper - Biroul Sezana, Unitatea de lucru Sezana.

În baza art.242 din Legea nr. 302/2004, s-a schimbat sancţiunea rămasă de executat în cuantum de 75 Euro, în monedă naţională, intimatul urmând să achite suma de 337,11 lei.

În baza art. 247 lit. d din Legea nr. 302/2004, s-a dispus informarea autorităţii competente din statul emitent cu privire la executarea hotărârii după încheierea executării.

În baza art. 246 al.2 din Legea nr. 302/2004, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că a fost înaintată şi s-a înregistrat la data de 04 martie 2016, sub numărul 783/205/2016, sesizarea Judecătoriei Celje, Republica Slovenia, privind pe intimatul B, referitoare la executarea unei sancţiuni pecuniare în conformitate cu Decizia Cadru nr. 2005/214/JAI of 24 a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare.

S-a arătat în cuprinsul sesizării, că intimatul Buşescu Gheorghe a fost obligat, prin Decizia nr. 110776852 din data de 04 decembrie 2014, rămasă definitivă la data de 13 decembrie 2014 (fila 13 dosar verso) la plata unei amenzi în sumă de 150 €, pentru conduită contrară normelor de trafic rutier.

Fapta săvârşită de intimat, a arătat instanţa de fond, face parte din categoria celor pentru care verificarea dublei incriminări nu este necesară, conform prevederilor art. 239 alin. 1 din Legea nr. 302/2004.

S-au depus la dosar, alăturat sesizării, Hotărârea autorităţii juridice străine în limba oficială a statului emitent (filele 6 - 11 dosar) şi traducerea acestei decizii.

Intimatul a formulat şi depus la dosar, la 28 aprilie 2016 (filele 25 – 27) note de şedinţă, solicitând respingerea sesizării.

Intimatul a solicitat să se reţină faptul că suma de bani menţionată reprezintă o amendă administrativă aplicată de autorităţile slovene pentru conduită contrară normelor de trafic rutier potrivit Deciziei nr. 110776852 din 04 decembrie 2014, că fapta pentru care a fost aplicată pedeapsa pecuniară face parte din categoria celor pentru care verificarea dublei incriminări nu ar fi necesară şi că executarea acestei pedepse este guvernată de legea română.

Intimatul a arătat, de asemenea, că în cuprinsul acestei decizii se arată că amenzii aplicate în cuantum de 150 €, îi sunt

308

aplicabile dispoziţiile primului paragraf 57 c. ZP -1 sub aspectul achitării fracţiunii de jumătate din cuantumul amenzii.

Instanţa de fond a menţionat, că potrivit dispoziţiilor art. 57 c ZP – 1 din legislaţia slovenă, în cazul în care nu se depune o cerere de protecţie judiciară împotriva deciziei, se poate plăti jumătate din amendă în termen de 8 zile de la aplicarea sancţiunii.

A arătat, de asemenea, intimatul că potrivit informaţiilor existente pe site-ul Ambasadei României din Slovenia amenzile rutiere plătite în cuantum de1/2 în termen de 8 zile de la aplicare sunt considerate achitate integral.

Intimatul a precizat, că a achitat în termen de 2 zile de la aplicarea amenzii în cuantum de 150 €, suma de 75 €, respectiv1/2 din amendă. A solicitat a se reţine şi faptul că la momentul când a fost sancţionat contravenţional, i-a fost emis de către autorităţile slovene un înscris intitulat ,,hotărâre” privind executarea amenzii aplicate şi că în cuprinsul acestui înscris se arată în mod expres organul care l-a amendat Postaja Prometne Policije Celje Ljubljanska 12, 3000, data şi ora săvârşirii contravenţiei 04 decembrie 2014, ora 15:30, locul săvârşirii contravenţiei A 1, 0039, km 2.2, numele agentului constatator M, elemente identice cu cele menţionate în înscrisul depus la fila 40 dosar, cu care face dovada achitării amenzii ce i-a fost aplicată. Conform acestui înscris, intimatul a achitat la data de 06 decembrie 2014 jumătate din cuantumul amenzii, adică în termenul legal, aşa cum rezultă din ordinul de plată şi din ordinul de încasare emis de Banka Koper.

De asemenea, intimatul a solicitat, în raport de toate aceste considerente, respingerea sesizării, urmând a se reţine că a achitat suma de 75 €, adică jumătate din amenda aplicată în conformitate cu legislaţia statului sloven, la data de 06 decembrie 2014 potrivit ordinului de plată emis de Banka Koper.

În susţinerea apărărilor sale, intimatul a depus la dosar, în copie, actul său de identitate (fila 28); ordinul de plată privind suma de 75 €, un extras din actul normativ menţionat în actul de constatare a contravenţiei – legea Z Pr CP şi un extras de pe site-ul Ambasadei României în Republica Slovenia privind contravenţiile rutiere.

Instanţa a înaintat, prin Ministerul Justiţiei, autorităţii slovene, în copie, înscrisurile depuse la dosar de către intimat pentru a-şi exprima poziţia în legătură cu apărarea acestuia, în sensul că în termenul prevăzut de lege a achitat jumătate din cuantumul amenzii ce i-a fost aplicată.

Din partea autorităţii slovene nu a fost comunicat un astfel de punct de vedere, cu toate că s-au acordat 3 termene în acest sens.

Instanţa a dispus ca intimatul să depună la dosar, în copie tradusă, ordinul de plată invocat, act ce a fost depus la fila 69 dosar.

309

Din verificarea actelor dosarului, instanţa de fond a reţinut, că intimatul a fost sancţionat prin Decizia nr. 0000110776852, emisă de Secţia de Poliţie Rutieră Celje la data de 04 decembrie 2014, cu amendă contravenţională în cuantum de 150 €, pentru încălcarea dispoziţiilor legii Z Pr CP pentru o contravenţie rutieră (conduită contrară normelor de trafic rutier).

Intimatul nu a contestat această decizie prin formularea unei cereri de reexaminare, în intervalul de 8 zile de la comunicarea ordinului de plată, astfel că sancţiunea a rămas definitivă.

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din ordinul de plată depus în copia tradusă la dosar, intimatul a achitat jumătate din amenda ce i-a fost aplicată, respectiv suma de 75 €, la data de 06 decembrie 2014, astfel cum rezultă din extrasul nr. 33/24/T (număr casierie 5, referent K 1578) emis de Banka Koper Biroul Sezena Unitatea de lucru Sezena.

Acest din urmă act, menţionează că plata reprezintă amenda contravenţională potrivit Ordinului S1120000110776852 aplicată de Poliţia Stefanova Ulica 2 1501 Ljubljana - Mai.

Aşadar, cu ordinul de plată menţionat, intimatul a făcut dovada că a achitat, la data de 06 decembrie 2014, suma de 75 €, din cea de 150 € aplicată prin actul de constatare a contravenţiei 110776852 din data de 04 decembrie 2012.

Plata a fost efectuată în intervalul de 8 zile, în care intimatul putea cere reexaminarea amenzii aplicate. Sancţiunea, astfel cum rezultă din actele dosarului, a fost aplicată în baza dispoziţiilor art. 57 c ZP 1 din legislaţia slovenă.

Instanţa de fond a constatat că, contrar susţinerilor intimatului în sensul că prezenta sesizare este neîntemeiată întrucât a achitat jumătate din amenda aplicată în termen de 8 zile de la aplicare, instanţa va reţine că termenul respectiv se referă la reexaminarea amenzii aplicate iar posibilitatea achitării fracţiunii de ½ din amendă exista numai dacă se achita pe loc suma de 75 euro, fapt care nu s-a întâmplat.

Această situaţie reiese din cuprinsul actului de sancţionare şi rubricile completate prin bifare de agentul constatator. (fila 6 dosar) Pe de altă parte, a arătat instanţa de fond, motivele invocate de petent nu se încadrează între cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 241 din legea 302/2004, ci reprezintă chestiuni de fond privind titlul executoriu care ar fi trebuit invocate în faţa autorităţii străine în intervalul de 8 zile menţionat şi care autoritate avea competenţa de a verifica împrejurarea că decizia menţionată (hotărârea devenită executorie) a fost emisă nelegal sau că amenda este considerată achitată integral. Potrivit prevederilor menţionate, Autorităţile judiciare române de executare pot refuza să recunoască

310

şi să execute o hotărâre dacă nu a fost prezentat certificatul prevăzut la anexa nr. 3, dacă certificatul respectiv este incomplet sau este în mod vădit necorespunzător cu hotărârea.

(2) În afara cazului prevăzut la art. 239 alin. (2), autoritatea judiciară română de executare poate refuza să recunoască şi să execute hotărârea şi dacă se stabileşte că:

a) împotriva persoanei condamnate şi pentru aceleaşi fapte s-a pronunţat o hotărâre în România sau în orice alt stat decât statul emitent şi, în cel din urmă caz, hotărârea a fost executată;

b) executarea hotărârii este prescrisă conform legii române, iar hotărârea se referă la fapte care intră în competenţa instanţelor române;

c) hotărârea se referă la fapte care:(i) sunt considerate de legea română ca fiind comise

integral sau parţial pe teritoriul României ori într-un loc considerat ca atare; sau

(ii) au fost comise în afara teritoriului statului emitent, iar legea română nu permite urmărirea aceloraşi infracţiuni atunci când sunt comise în afara teritoriului României;

d) există imunitate conform legii române, ceea ce face imposibilă executarea hotărârii;

e) hotărârea a fost pronunţată referitor la o persoană fizică care, conform legii române, dată fiind vârsta acesteia, nu ar fi trebuit să răspundă penal pentru faptele cu privire la care s-a pronunţat hotărârea;

f) conform certificatului prevăzut în anexa nr. 3, persoana fizică sau juridică sancţionată:

(i) în cazul unei proceduri scrise, nu a fost informată personal sau printr-un reprezentant competent potrivit legii aceluiaşi stat, cu privire la dreptul său de a ataca hotărârea luată împotriva sa şi la termenul în care poate fi exercitată calea de atac, în conformitate cu legea statului emitent; sau

(ii) în cazul unei proceduri orale, nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:

- aceasta a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau

- aceasta, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

311

- după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

(iii) nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent, deşi i s-au adus la cunoştinţă în mod expres procedurile iniţiate împotriva sa şi posibilitatea de a se prezenta personal, aceasta a renunţat în mod expres la dreptul la o procedură orală şi a indicat că nu contestă cauza;

g) pedeapsa pecuniară este mai mică de 70 euro sau decât echivalentul în lei al acestei sume.

(3) În cazurile menţionate la alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi f), înainte de a decide nerecunoaşterea şi neexecutarea, totale sau parţiale, ale unei hotărâri, autoritatea judiciară română de executare se va consulta cu autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate, şi, dacă este cazul, va solicita acesteia furnizarea oricăror informaţii fără întârziere.

Au fost reţinute dispoziţiile art. 234 ind.1, 239 şi 240 din Legea 302/2004 potrivit cu care Autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 241.

Instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 243 din Legea nr. 302/2004 în sensul că ,,(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 244, executarea hotărârii este guvernată de legea română în acelaşi mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanţă judecătorească română. Numai autorităţile române au competenţa de a decide asupra procedurilor de executare şi de a stabili toate măsurile legate de aceasta, inclusiv motivele de încetare a executării. În cazul în care persoana condamnată poate face dovada plăţii totale sau parţiale efectuate în orice stat, autoritatea judiciară română de executare se consultă cu autoritatea competentă din statul emitent în modul prevăzut la art. 241 alin. (3). Orice parte din pedeapsă recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie dedusă integral din suma care trebuie executată în România”.

Instanţa de fond a reţinut, că intimatul a făcut dovada că a achitat jumătate din amenda aplicată de autorităţile slovene, că această împrejurare nu reprezintă un motiv pentru care să poată fi refuzată recunaşterea sau executarea hotărârii străine, că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale sus menţionate,

312

prezenta sesizare urmând a fi admisă potrivit prevederilor legii 302/2004. Prin urmare, instanţa de fond, în baza art. 240, 234 ind.1 şi art. 239 din Legea nr. 302/2004, a recunoscut Decizia 110776852 din 4 decembrie 2014, emisă de Secţia de Poliţie Rutieră Celje Republica Slovenia şi sancţiunea pecuniară în sumă de 150 Euro, aplicată intimatului B.

În baza art. 243 al.3 din Legea nr. 302/2004, a dedus din această sancţiune suma de 75 Euro achitată de intimat cu ordinul de plată nr.33/24/T K1578 din 6 decembrie 2014, emis de Banka Koper - Biroul Sezana, Unitatea de lucru Sezana.

În baza art.242 din Legea nr. 302/2004, instanţa de fond a dispus schimbarea sancţiunii rămasă de executat în cuantum de 75 Euro, în monedă naţională, intimatul urmând să achite suma de 337,11 lei.

În baza art. 247 lit. d din Legea nr. 302/2004, s-a dispus informarea autorităţii competente din statul emitent cu privire la executarea hotărârii după încheierea executării.

Impotriva sentinţei a declarat apel intimatul B, care a criticat hotărârea, arătând că în mod greşit Judecătoria Câmpulung a apreciat că se impune recunoasterea deciziei emisa de sectia de politie rutieră a Republicii Slovenia, intrucat decizia respectivă reprezintă un ordin de plata, iar in cuprinsul acesteia se arata ca sunt aplicabile dispoziţiile din legislatia slovena sub aspectul achitarii a jumatate din amenda.

Apelantul a mai arătat că a achitat in termen de 2 zile de la aplicarea amenzii in cuantum de 150 euro, suma de 75 euro, deci inlauntrul termenului de 8 zile prevazut de legislatia slovena.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prima criticilor invocate, dar şi din oficiu, Curtea consideră că apelul este fondat.

Ca situaţie premisă, se reţine că apelantului i-a fost aplicată o amendă contravenţională în valoare de 150 euro, pentru o abatere la normele de trafic rutier; în descrierea faptei s-a reţinut că, în data de 04.12.2014, acesta a comis, în calitate de pieton, pe autostrada o contraventie, încălcând dispoziţiile din Codul Rutier al Republicii Slovenia (f. 16), deoarece a traversat pe jos benzile de carosabil de pe sensuri opuse ale autostrazii, separate fizic..

Critica formulata de intimat, referitoare la neverificarea dublei incriminari de catre instanta de fond, nu este intemeiata.

Domeniul de aplicare în procedura executării hotărârii străine este delimitat prin dispoziţiile art. 239 din Legea nr. 302/2004, care, pentru anumite infracţiuni pedepsite de legislaţia statului emitent, dau loc la recunoaşterea şi executarea hotărârilor fără a mai fi necesară verificarea dublei incriminări a faptei.

La punctul 33 al alineatului 1 din textul de lege precizat mai sus se regăsesc şi încălcări ale reglementărilor privind traficul rutier, unde se încadrează şi fapta Buşescu Gheorghe care, în data

313

de 04.12.2014 a comis fapta descrisă în certificat, ce reprezintă în legislaţia slovenă o contravenţie la circulaţia pe drumurile publice.

Contra opiniei instanţei de fond, nu sunt indeplinite cerintele prev. de dispoziţiile din legea nr.302/2004 pentru a se dispune recunoaşterea şi executarea hotărârii străine.

Astfel cum rezultă din extrasul nr. 33/24/T (număr casierie 5, referent K 1578) emis de Banka Koper Biroul Sezena Unitatea de lucru Sezena, intimatul a achitat jumătate din amenda ce i-a fost aplicată, respectiv suma de 75 €, la data de 06 decembrie 2014. Plata reprezintă amenda contravenţională potrivit Ordinului S1120000110776852 aplicată de Poliţia Stefanova Ulica 2 1501 Ljubljana - Mai.

Intimatul a facut, in acest mod, dovada că a achitat suma de 75 €, din cea de 150 € aplicată prin actul de constatare a contravenţiei 110776852 din data de 04 decembrie 2012.

Astfel cum rezultă din cuprinsul actului de sancţionare, sunt aplicabile dispoziţiie art. 57 c ZP 1 din legislaţia slovenă sub aspectul achitarii amenzii.

Conform acestui acestui articol (in traducerea atasata la fila 33 ds. fond, versiune neoficială, extrasă de pe internet) , „un infractor care nu depune o cerere de protectie judiciara impotriva deciziei infractiunii sau de plata, să plătească doar jumătate din amenda aplicata, in cazul in care este plătită in termen de 8 zile după finală.” Conform alin.2 al aceluiasi articol, „un infractor care nu plateste jumatate din cuantumul amenzii in termenul alineatului precedent, trebuie să plăteasca suma integrală a amenzii in termenul specificat in decizia sau ordinul de plata”.

Curtea constata ca versiunea oficiala a disp. art. 57 c ZP 1 din legislaţia slovenă nu a fost comunicata de autoritatile slovene, care nici nu si-au exprimat poziţia cu privire la apărările exprimate de intimat, desi li s-a solicitat de catre instanta de fond comunicarea unui punct de vedere (acordandu-se trei termene de judecata in acest sens).

Contrar opiniei instantei de fond, competenta de a verifica daca amenda este achitata integral nu reprezintă o chestiune de fond ce revine doar in competenta autoritatii străine, ci cade si in sarcina autoritatii judiciare romane de executare.

Conform art. 243 alin.2 din Legea nr. 302/2004, „în cazul în care persoana condamnată poate face dovada plăţii totale sau parţiale efectuate în orice stat, autoritatea judiciară română de executare se consultă cu autoritatea competentă din statul emitent în modul prevăzut la art. 241 alin. 3. Orice parte din pedeapsă recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie dedusă integral din suma care trebuie executată în România”.

314

In cauză, a fost făcută dovada că plata s-a efectuat în intervalul de 8 zile prev. de art. 57 c ZP 1 din legislatia slovena pentru achitarea a jumătate din amenda aplicată.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este netemeinică, sens în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul intimatului şi, desfiinţând în totalitate sentinţa, a respins, în fond, cererea de recunoaştere a hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine, formulată de autorităţile judiciare din Slovenia, amenda fiind achitată de către contravenient la data de 06.12.2014.

12. Faptă lipsită în mod vădit de importanţă.Art. 181 din Codul penal anterior

Art. 19 din Legea nr. 255/2013

(Decizia penală nr. 1366/A/15 Decembrie 2016)

Prin sentinţa penală nr.486 din 24 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost achitat inculpatul P, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi art. 5 cod penal.

În baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost achitat inculpatul F, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi art. 5 cod penal.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă a părţii civile ANAF Bucureşti – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, iar în baza art. 19 şi 397 cod procedură penală şi art. 998 şi urm. cod civil, au fost obligaţi cei doi inculpaţi, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 8923 lei, daune materiale plus dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate de la data săvârşirii faptei ilicite şi până la data achitării debitului .

S-a menţinut sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa nr. 422/P/2011 din 27.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş.

În baza art. 274 alin. 1 şi 2 cod procedură penală, a fost obligat fiecare din inculpaţi la plata a câte 1.600 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor din oficiu în cuantum de 83 lei, şi respectiv 330 lei, s-a dispus a fi suportate din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în cursul anului 2007, inculpaţii P şi F s-au înţeles să promoveze o activitate o comercială care să aibă ca obiect de activitate repararea autovehiculelor.

315

Astfel, la data de 19.09.2007, a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului “ S.C. S S.R.L.”, având CUI 22434736, iar ca asociaţi pe inculpaţii F şi P, fiecare cu câte 50% părţi sociale, inculpatul P îndeplinit şi atribuţii de administrator de drept al societăţii. Obiectul de activitate al S.C. S S.R.L. a fost “întreţinerea şi repararea autovehiculelor”, cod CAEN 5020, iar sediul social declarat: Piteşti, str. Nicolae Filimon, nr. 5, camera nr. 1, jud. Argeş.

Conform înţelegerii dintre cei doi inculpaţi, la acea vreme, fiecare au contribuit cu bunuri proprii în vederea desfăşurării activităţii comerciale.

Ulterior, în vederea desfăşurării activităţii comerciale în condiţii optime, inculpaţii au închiriat de la S.C. P S.R.L. un spaţiu, situat pe raza com. Bascov, ***, jud. Argeş, punct de lucru declarat.

Uneori, atribuţiile de administrator de fapt al societăţii le-a exercitat şi inculpatul F, în sensul că acesta a completat facturi în numele societăţii către diverşi beneficiari.

Numitul F, fratele inculpatului F, fără a fi angajat, în perioada 2008-2009, s-a deplasat la punctul de lucru al societăţii pentru a-l ajuta pe inculpat la repararea de autovehicule, şi cu acest prilej, la rugămintea inculpatului a completat un număr de 20 facturi emise de S S.R.L. către diverşi beneficiari.

În vederea asigurării unor avantaje materiale mai mari, în interes personal, inculpaţii nu au declarat toate operaţiunile şi veniturile realizate de societate, astfel sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale, reprezentând impozitul pe profit şi TVA. Inculpaţii au emis facturi către beneficiari, însă 37 din chitanţele cu plata în numerar, eliberate de mai multe societăţi, nu le-au mai înregistrat în contabilitate.

În perioada 14 – 28.12.2009, Garda Financiară – Secţia Argeş a efectuat un control, cu privire la stabilirea obligaţiilor fiscale ale S.C. S S.R.L., controlul efectuându-se la sediul Gărzii Financiare, în prezenţa inculpaţilor, care în mod nejustificat, au refuzat să pună la dispoziţia funcţionarilor din cadrul Gărzii Financiare documentele contabile ale societăţii. În urma controlului efectuat, Garda Financiară – Secţia Argeş a stabilit, prin estimare, că în perioada 31.12.2008 – 30.06.2009, S.C. S S.R.L., nu a înregistrat în actele contabile veniturile realizate, astfel că s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale, producând un prejudiciu 7947 lei, din care 3633 lei reprezintă impozitul pe profit, iar 4314 lei, TVA.

Ulterior, organele fiscale din cadrul D.G.F.P. Argeş, în cursul lunii aprilie 2010, au efectuat o verificare cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor fiscale de către S.C. S S.R.L., în perioada 01.07.2008 – 30.06.2009 şi au constatat un prejudiciu în cuantum de 12 072 lei, fără accesorii, din care 6813 lei reprezintă impozitul pe profit şi 5259 lei reprezintă TVA, prejudiciu provenit din nedeclararea veniturilor realizate.

316

Conform raportului de constatare tehnică contabil-financiară, încheiat de inspectorii antifraudă, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, cuantumul prejudiciului provenit din omisiunea înregistrării în actele contabile ale societăţii a unor operaţiuni comerciale şi a veniturilor realizate a fost stabilită la suma de 8923 lei, din care 4430 reprezintă impozitul pe profit, iar 4493 lei reprezintă TVA.

Inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor imputate, fiecare considerând că vinovat de săvârşirea lor ar fi celălalt. Astfel, inculpatul P a arătat că nu s-a mai ocupat de SC S SRL, din lunile aprilie-mai 2008, că l-a lăsat pe celălalt inculpat să se implice şi, în sfârşit, că demersurile de a părăsi firma le-a demarat ulterior. Celălalt inculpat nu a dorit să dea declaraţii în cauză.

Având în vedere declaraţiile inculpatului P, concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, dar şi declaraţiile martorei D care a arătat că după primele trei luni ale anului 2008 , la cererea inculpatului Pa predat acestuia actele, deoarece acesta i-a comunicat că de acum înainte de firmă se va ocupa celălalt inculpat, instanţa de fond a considerat ca fiind întemeiate susţinerile inculpatului P. Cu toate acestea, având în vedere că în acea perioadă inculpatul P figura încă în evidenţele firmei şi ale Registrului Comerţului ca fiind administrator al societăţii, s-a considerat că vinovăţia sa nu poate fi înlăturată. De asemenea, vinovăţia inculpatului F nu poate fi înlăturată, probele administrate demonstrând faptul că în perioada supusă atenţiei, el era administratorul în fapt al societăţii.

Instanţa de fond a apreciat, însă, că o condamnare pronunţată împotriva celor doi inculpaţi ar fi o soluţie excesivă raportată la datele cauzei. În primul rând, a constatat că de la comiterea faptei, de la primele cercetări şi până la data sesizării instanţei s-a scurs o perioadă îndelungată de timp care a fost apreciată ca fiind nejustificată, în raport de lipsa de complexitate a cauzei, de faptul că majoritatea probelor au fost administrate în decurs de doi ani de la înregistrarea actului de sesizare. În această situaţie, instanţa de fond a considerat că s-a produs o diminuare a rezonanţei negative a faptelor reproşate inculpaţilor, de natură să conducă la constatarea că faptele imputate acestora au devenit lipsite de pericolul social al unei infracţiuni, în accepţiunea pe care această sintagmă o avea sub imperiul vechiului cod penal.

Lipsa pericolului social, a arătat instanţa de fond, mai derivă şi din faptul că prejudiciul imputat celor doi inculpaţi se situează la cote modice şi, chiar dacă nu a fost achitat, nu justifică prin aceasta o soluţie de condamnare.

În aceste condiţii, s-a considerat că o soluţie de achitare, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013, este pe deplin justificată.

317

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului P, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi art. 5 cod penal, iar în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, a achitat pe inculpatul F, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. 1 şi art. 5 cod penal.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a constatat că ANAF Bucureşti – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 24.542 lei, dintre care 16.357 lei debit principal şi 8.185 lei accesorii. Instanţa a considerat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în sarcina celor doi inculpaţi, în condiţiile în care s-a făcut dovada existenţei prejudiciului, însă nu la cotele semnalate în cererea de constituire de parte civilă, a faptei ilicite, chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus ea nu caracterizează gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar şi a legăturii de cauzalitate directe între acestea. În aceste condiţii, instanţa a admis, în parte, acţiunea civilă a părţii civile ANAF Bucureşti – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, iar în baza art. 19 şi 397 cod procedură penală şi art. 998 şi urm. cod civil, a obligat pe cei doi inculpaţi, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 8923 lei, daune materiale plus dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate de la data săvârşirii faptei ilicite şi până la data achitării debitului . Instanţa de fond a arătat că nu se mai impune obligarea şi a părţii responsabile civilmente având în vedere că, potrivit declaraţiei inculpatului Petriea, această firmă a fost dizolvată.

S-a menţinut sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa nr. 422/P/2011 din 27.10.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş.

Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul P şi partea civilă Statul Român prin ANAF, reprezentată de DGRFP, prin care au invocat aspecte de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate.

Parchetul a solicitat reanalizarea probelor şi condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei. A mai arătat că instanţa de fond a ignorat aspectele esenţiale ale cauzei: atitudinea de nerecunoaştere a inculpaţilor, neachitarea prejudiciului, minimalizând gravitatea infracţiunii de evaziune fiscală.

Apelanta-parte civilă a criticat dispoziţia instanţei de fond de angajare a răspunderii civile delictuale în sarcina celor doi inculpaţi, doar cu privire la suma de 8.923 lei, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda şi penalităţile de întârziere,

318

solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 24.542 lei, la care se adaugă accesoriile.

A mai criticat partea civilă soluţia de achitare a inculpaţilor, considerând necesar a se dispune condamnarea acestora pentru infracţiunea prev. de art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005.

Apelantul-inculpat P a considerat că temeiul achitării este greşit, apreciind că temeiul condamnării este cel prev. de art.16 lit.c Cod pr.penală, combinat cu art.396 alin.5 Cod pr.penală. A solicitat inculpatul aplicarea principiului prev. de art.4 alin.2 Cod pr.penală, arătând că probele invocate de procuror nu susţin condamnarea, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv documente fiscale şi declaraţiile martorilor. Probele administrate nu sunt suficiente pentru a contura o situaţie de fapt din care să rezulte că inculpatul P a avut cunoştinţă de neînregistrarea documentelor fiscale.

Examinând sentinţa supusă apelului din punct de vedere al motivelor invocate, precum şi din oficiu, conform art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea constată că doar apelul parchetului este fondat, având în vedere următoarele considerente:

In raport de probatoriul administrat în cauză, specific infracţiunilor sub aspectul cărora au fost cercetaţi inculpaţii, reiese că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, în modalitatea normativă prev. de art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, cu reţinerea art.35 alin.1 Cod penal, în condiţiile art.5 Cod penal, sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Ansamblul probator (raportul de expertiză tehnică contabil-financiară, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, procesul verbal de inspecţie fiscală, coroborate cu înscrisurile administrate şi declaraţiile martorilor audiaţi), relevă că inculpaţii în perioada 01.01.2008 – 31.12.2009, în calitate de administratori ai societăţii comerciale S.C. S SRL, au omis evidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, producând un prejudiciu de 8.923 lei bugetului consolidat al statului.

Instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a reglementărilor legale incidente, a reţinut în mod corect situaţia de fapt, inclusiv din perspectiva analizării calităţii de administrator deţinută de inculpatul P, ce rezultă din evidenţele societăţii şi ale Registrului Comerţului.

Şi sub aspectul stabilirii cuantumului prejudiciului, prima instanţă a reţinut în mod corect suma de 8923 lei (din care 4430 lei reprezentând impozit pe profit, iar 4493 lei reprezentând T.V.A.), calculată de inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă

319

Tribunalul Argeş, şi menţionată în concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă financiară.

Insă, pentru a se dispune tragerea la răspundere penală a inculpaţilor, trebuie ca faptele acestora să prezinte pericolul social al infracţiunii.

In sistemul Codului penal 1968 prevederea în lege a faptei şi elementele constitutive ale infracţiunii erau separat tratate, dându-se relevanţă diferită incriminării abstracte, pe de o parte, şi conţinutului concret al infracţiunii, pe de altă parte.

Conform disp. art. 19 din Legea nr. 255/2013, atunci cand in cursul procesului se constata ca in privinta unei fapte comise anterior intrarii in vigoare a Codului Penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 ind.1 din Codul penal din 1968 , ca lege penala mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea in conditiile Codului de Procedura Penala. Aceste dipoziţii exprese prev. de art. 19 din Legea nr. 255/2013 au fost necesare intrucat in Noul Cod de Procedura Penala nu mai există un temei de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare echivalent celui prevazut de art. 10 alin.1 lit.b ind.1 C.p.p. din 1968.

In speţă, elementele de circumstanţiere personală ale inculpaţilor au fost corect reţinute de prima instanţă, natura infracţiunii săvârşite de inculpaţi (infracţiuni economice), consecinţele semnificativ reduse ale săvârşirii faptelor, datorită scurgerii unei perioade îndelungate de timp de la data săvârşirii, care a condus la o diminuare a rezonanţei negative a faptelor, condiţiile în care faptele au fost săvârşite, valoarea relativ scăzută a prejudiciului.

Curtea reţine că sentinţa primei instanţe este temeinic motivată, argumentele expuse se bazează pe probele administrate, prima instanţă apreciind în mod corect lipsa de „pericol social concret” al faptelor.

Cu toate acestea, deşi faptele au rămas nesancţionate penal, Curtea apreciază că se impune aplicarea art.18/1 Cod penal anterior, conform căruia nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile prevăzute de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşirea a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana sau conduita făptuitorului.

Pentru aceste motive, se impune admiterea apelului parchetului, doar sub acest aspect şi, în consecinţă, aplicarea fiecărui inculpat a unei sancţiuni administrative, respectiv cea prev.

320

de art.91 lit.c Cod penal anterior, în cuantum maxim.Având în vedere argumentele expuse, în temeiul

dispoziţiilor art.421 pct.2 lit.a Cod pr.penală, Curtea a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând, a făcut aplicarea art. 18/1 Cod penal anterior.

În baza art. 91 Cod penal anterior, a fost aplicată fiecărui inculpat sancţiunea amenzii administrative în cuantum de câte 1.000 lei.

Au fost menţinutee restul dispoziţiilor sentinţei penale.