portal.just.roportal.just.ro/46/Documents/CA Pitesti Decizii relevante... · Web viewS-a mai...

SECŢIA I CIVILĂ

1. Semnificaţia noţiunii de „lucru” în reglementarea motivului de revizuire prevăzut de art.509 alin.1 pct.1 NCPC

Noţiunea de lucru în limita căruia instanţa trebuia să pronunţe are semnificaţia de obiect al cererii introductive de instanţă ca element al cadrului procesual în care trebuie să se pronunţe.

Argumentele de fapt şi de drept care justifică pretenţia dedusă judecăţii nu se încadrează în noţiunea de „lucru” la care se referă art.509 alin.1 pct.1 NCPC, astfel că omisiunea analizei acestora nu constituie motiv de revizuire.

(Decizia civilă nr.696/15.04.2015)

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 6 martie 2015, petentele P. M. şi L.M. au solicitat anularea deciziei civile nr.236 din 10 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.6908/90/2013, în contradictoriu cu intimatul Spitalul de Pneumoftziologie „C.A.”.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că prezenta cauză a avut ca obiect: să se constate că în perioada 05.03.2008 până în prezent, reclamanta P.M. şi-a desfăşurat activitatea în proporţie de 100% în condiţii speciale de muncă, iar în perioada 01.04.2007 şi până în prezent reclamanta L.M. şi-a desfăşurat activitatea în proporţie de 100% în condiţii speciale de muncă, conform prevederilor art.1 lit.a Anexa 1 pct.2 din HG nr.1025/2003 modificată şi completată, privind metodologia si criteriile de încadrare a persoanelor in locuri de muncă in condiţii speciale si art.30 alin.1 lit.e Anexa 2, pct.2 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice; să fie obligat pârâtul să depună la Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea declaraţiile nominale lunare rectificative, din care să rezulte că reclamantele au desfăşurat si desfăşoară activitate in locuri de muncă in condiţii speciale si obligaţiile de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, începând cu data de 05.03.2008 până in prezent pentru reclamanta P.M. şi începând cu 01.04.2007 si până in prezent pentru reclamanta L.M., ca si pentru viitor in condiţiile legii, conform art.8 din H.G nr.1025/2003.

S-a mai arătat că din analiza considerentelor şi dispozitivului deciziei civile a cărei revizuire se solicită, rezultă inadvertenţe între obiectul pricinii dedus judecăţii – în baza principiului disponibilităţii – şi ceea ce instanţa de apel a hotărât, între ceea ce s-a cerut şi ceea ce s-a pronunţat, deşi nu s-a cerut („extra petita”); nu s-a pronunţat deşi s-a cerut.

2

Astfel, instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, motivat de faptul că procedurile pentru încadrarea locurilor de muncă ale reclamantelor în condiţii speciale trebuiau făcute de către pârâtul Spitalul de Pneumoftziologie „C.A.” sau de către sindicatul reprezentativ sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor, care trebuiau să sesizeze inspectoratele teritoriale de muncă pentru verificarea locurilor de muncă. Or, acţiunea a fost promovată de reclamante tocmai pentru că nici pârâtul şi nici sindicatul reprezentativ nu au îndeplinit procedurile legale de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale.

Mai mult, potrivit Legii nr.263/2010, locurile de muncă ale reclamantelor sunt încadrate în mod expres în condiţii speciale, respectiv în Anexa nr.2 – Lista cuprinzând locurile de muncă încadrare în condiţii speciale.

De asemenea, pârâtul nu a pus în aplicare dispoziţiile H.G. nr.1025/2003, ale Legii nr.226/2006 – abrogată de Legea nr.263/2010 şi nici pe cele ale Legii nr.263/2010, singura modalitate a reclamantelor de a beneficia de prevederile legale fiind formularea unei acţiuni în instanţă.

Revizuientele susţin că prin pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită, instanţa de apel le-a pus în imposibilitatea de a mai putea beneficia de prevederile Legii nr.263/2010, cu toate că locurile acestora de muncă sunt încadrate în condiţii speciale de muncă, conform celor arătate mai sus.

Pentru aceste motive se solicită admiterea cererii de revizuire, rejudecarea apelului şi respingerea acestuia în sensul menţinerii sentinţei civile nr.1431/11 noiembrie 2014 a Tribunalului Vâlcea.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.509 alin.1 pct.1 C.p.c.

Intimatul Spitalul de Pneumoftziologie „C.A.” a formulat întâmpinare şi note de şedinţă prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată, deoarece aceasta nu se încadrează în dispoziţiile art.509 alin.1 pt.1 Cod procedură civilă şi nu sunt constatate cazuri de extra petita/minus petita/plus petita.

Prin decizia nr. 696/15.04.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuiente, reţinând următoarele:

Conform dispoziţiilor art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

În cauză, prin decizia civilă nr.236/18 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.6908/90/2013, a

3

fost admis apelul formulat de către Spitalul de Pneumoftziologie „C.A.” şi schimbată sentinţa civilă nr.1431 din 11 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.6908/90/2013, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele P.M. şi L.M., motivat de faptul că în speţă nu a fost respectată metodologia prevăzută de H.G. nr.1.025/2003, iar instanţa nu se poate substitui organelor prevăzute de această hotărâre, neputând încadra locurile de muncă în condiţii speciale. Mai mult, din dispoziţiile Legii nr.226/2006, s-a reţinut că prin acest act normativ se precizează că locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, prevăzute la art.1 alin.(1), sunt cele din unităţile prevăzute în anexa nr.2, care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale, în conformitate cu prevederile H.G. nr.1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare. Din examinarea anexei nr.2, s-a constatat că apelantul nu se regăseşte printre unităţile care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale.

Analizând cererea de revizuire, s-a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.509 alin 1 pct.1 NCPC.

Astfel, instanţa de fond şi de apel s-au pronunțat asupra obiectului dedus judecații, respectiv: să se constate că în perioada 05.03.2008 până în prezent, reclamanta P.M. şi-a desfăşurat activitatea în proporţie de 100% în condiţii speciale de muncă, iar în perioada 01.04.2007 şi până în prezent reclamanta L.M. şi-a desfăşurat activitatea în proporţie de 100% in condiţii speciale de muncă, conform prevederilor art.1 lit.a Anexa 1 pct.2 din HG nr.1025/2003 modificată si completată, privind metodologia si criteriile de încadrare a persoanelor in locuri de muncă in condiţii speciale si art.30 alin.1 lit.e Anexa 2, pct.2 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum si asupra capătului accesoriu, neîncălcând principiul disponibilității. Prin urmare, instanța de apel s-a pronunțat în limitele investirii, ținând seama de obiectul acțiunii deduse judecații.

Cele trei ipoteze prevăzute de art.509 alin.1 pct.1 NCPC vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecații şi ceea ce instanța a hotărât.

Nemulțumirea revizuientelor exprimată faţă de considerentele hotărârii atacate, în sensul că nu au fost analizate argumentele invocate de către acestea in susținerea acțiunii si nu au fost interpretate probele în maniera solicitată de revizuiente, nu poate face obiect de analiza in cadrul acestei cai extraordinare de atac prin prisma motivului prevăzut de art.509 alin.1 pct.1 NCPC, care are in vedere pronunțarea ultra, extra sau minus petita în raport de pretențiile deduse judecații (care alcătuiesc fondul cauzei)

4

si nu in raport de motivele, argumentele invocate in cadrul acțiunii sau ale caii de atac.

Prin urmare, nu este aplicabil acest text atunci când se invoca neanalizarea argumentelor invocate sau interpretarea eronata ori ignorarea probelor administrate, în viziunea revizuientelor sau analizarea altor argumente decât cele invocate de către parți.

Faţă de toate considerentele expuse, constatând că nu poate fi admisă cererea de revizuire, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.509 alin.1 pct.1 C.p.c., a fost respinsă cererea de faţă.

2. Obiectul scutirii de la plată şi al restituirii potrivit Legii nr.125/2014

Obiectul Legii nr.125/2014, privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii îl constituie sumele încasate fără drept începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la intrarea în vigoare a legii.

Nu sunt sentinţe de plată debitele care au drept cauză culpa debitorului, ca urmare a acceptării plăţii cu rea – credinţă rezultând din situaţiile exemplificate de legiuitor în art.2 din Legea nr.125/2014.

Acceptarea plăţii pensiei de serviciu în cuantum integral, după intrarea în vigoare a Legii nr.119/2010, privind unele măsuri de recalculare presupun culpa debitorului care avea cunoştinţă despre situaţia juridică a dreptului în sensul diminuării potrivit actului normativ evocat.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 28.05.2014, reclamantul L. I. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Argeş a formulat contestaţie împotriva deciziei de debit nr.307436/05.05.2014 emisă de C.J.P. Argeş, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de debit, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia nr.307436/05.05.2014, emisă de C.J.P. Argeş, i s-a stabilit un debit în sumă de 150.905 lei, pe motiv că în perioada 01.09.2010 – 31.07.2011 i s-a plătit o pensie mai mare decât ar fi avut dreptul.

Reclamantul a arătat că susţinerile pârâtei nu sunt reale sau legitime, neavând nicio culpă în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor de pensie şi calculul acestora.

Prin întâmpinarea formulată la data de 28.08.2014, C.J.P. Argeş a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

5

Prin sentinţa nr. 2090/12.11.2014 a fost admisă contestaţia în sensul că s-a anulat decizia de debit, constatându-se intervenită amnistia fiscală potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.125/2014.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că plata pensiei a fost făcută de către intimată ca urmare a unei erori, recuperarea debitului nemaifiind posibilă ca urmare a incidenţei art.1 alin.1 din Legea nr.125/2014.

Împotriva hotărârii a formulat apel intimata pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile Legii ne.125/2014, atunci când a exonerat contestatorul de plata debitului constând în sume plătite cu titlu de pensie specială în baza unei hotărâri judecătoreşti, plată pe care apelanta a făcut-o din eroare.

Legea evocată exclude de la exonerare sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale prin executarea unor hotărâri judecătoreşti.

Prin decizia civilă nr. 647/06.04.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia i civilă a admis apelul formulat de intimata C.J.P. Argeş şi a schimbat sentinţa, în sensul că respinge contestaţia formulată de contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În favoarea contestatorului a fost deschis dreptul la pensie specială începând cu data de 21.05.2008, prin decizia nr.307436/26.09.2008, în baza Legii nr.223/2007, privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România.

Pensia de serviciu a fost actualizată în raport de indicele de inflaţie în baza art.47 din Legea nr.223/2007, potrivit sentinţei civile nr.1219/02.06.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr.1805/13.10.2011, pronunţată de această curte.

După reactualizare, pensia a intrat în procesul de recalculare reglementat de Legea nr.119/2010, însă din eroare C.J.P. Argeş a continuat să-i plătească contestatorului pensia în cuantumul stabilit potrivit Legii nr.223/2007 şi pe viitor, respectiv în perioada 01.09.2010 – 31.07.2011, înregistrându-se o sumă încasată fără temei legal în valoare de 150.905 lei, pentru care a fost emisă decizia de debit contestată.

Potrivit art.1 din Legea nr.125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii, reprezentând sume încasate necuvenit nu se mai recuperează.

De la această prevedere sunt excluse debitele care au drept cauză culpa debitorului, legiuitorul dând cu titlu de exemplu

6

situaţia folosirii unor documente eliberate nelegal, declararea unor date neconforme realităţii cu consecinţa stabilirii eronate a cuantumului sumei, respectiv nerespectarea obligaţiilor care revine pensionarului potrivit legii.

Încasarea sumelor reprezentând pensia specială după intrarea în vigoare a Legii nr.119/2010, când aceasta a intrat în operaţia juridică a recalculării devenind pensie în înţelesul Legii nr.19/2001, privind sistemul public de pensii a avut la bază culpa contestatorului care avea cunoştinţă despre situaţia juridică a dreptului său în sensul că acesta a fost diminuat în condiţiile actului normativ evocat de la intrarea în vigoare a acestuia, urmând să încaseze pensia într-un alt cuantum.

Debitorul acceptând plata pensiei într-un cuantum nediminuat potrivit legii, în condiţiile în care toate categoriile de pensionari cu statut special au suportat rigorile diminuării pensiilor speciale, nu a manifestat bună credinţă, cunoscând că efectele hotărârii judecătoreşti sunt limitate în timp până la data intrării în vigoare a legii nr.119/2010 şi că prin această hotărâre s-a dispus numai actualizarea pensiei de serviciu în raport de indicele de inflaţie.

Culpa debitorului la încasarea sumelor reţinute în sarcina sa cu titlu de debit, exclude beneficiul legii de exonerare a plăţii acestui debit în raport de dispoziţiile art.2 din Legea nr.125/2014, argument în raport de care în mod corect apelanta a emis decizia de recuperare a sumei, astfel că în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost admis apelul, iar pe fond după schimbarea sentinţei a fost respinsă contestaţia.

3. Efectele suspendării contractului individual de muncă asupra termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii.

Art.252 alin.1 Codul muncii

Suspendarea Contractului individual de muncă are ca efect şi suspendarea termenelor în legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea acestui act, cu excepţia situaţiilor când raporturile juridice de muncă încetează de drept.

Termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă prevăzut de art.252 alin.2 Codul muncii, este unul în legătură cu încetarea contractului, fiind suspus efectelor suspendării potrivit art.49 alin.6 din acelaşi cod.

(Decizia civilă nr. 699/15.04.2015)

7

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 24.07.2013, contestatorul E.D.C. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.365/25.06.2013 emisă de intimata SC Distrigaz Confort S.R.L, solicitând anularea acesteia, reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, indexate, majorate şi actualizate cuvenite începând cu data emiterii deciziei, respectiv 25.06.2013, şi până la data reintegrării efective şi obligarea intimatei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, contestatorul a arătat că a fost angajatul intimatei în funcţia de instalator încălzire centrală şi gaze până la data de 25.06.2013, când a fost sancţionat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă.

Referitor la legalitatea deciziei de concediere, contestatorul a invocat excepţia prescripţiei dreptului intimatei de a aplica sancţiunea disciplinară, având în vedere că a fost depăşit termenul de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare.

Pe de altă parte, s-a arătat că decizia de sancţionare nu respectă în mod cumulativ cerinţele imperative prevăzute de art.252 alin.2 din C.muncii, în sensul că în cuprinsul deciziei se menţionează în mod eronat un termen de 45 de zile în care sancţiunea poate fi contestată, iar nu de 30 de zile, aşa cum prevăd disp. art.268 alin.1 lit.a şi b din C.muncii coroborate cu disp. art.252 alin.5 din acelaşi act normativ şi în plus nu sunt menţionate în mod clar şi concis faptele pentru care a fost sancţionat contestatorul.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere, contestatorul a susţinut, în esenţă, că nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa ca abateri disciplinare, sancţiunea aplicată de angajator fiind una abuzivă.

Pe de altă parte, contestatorul a învederat că la emiterea deciziei contestate angajatorul nu a respectat criteriile prevăzute în mod imperativ de disp. art.250 din C.muncii, desfacerea contractului individual de muncă fiind disproporţionată în raport de gravitatea abaterii disciplinare.

În subsidiar, s-a solicitat de către contestator înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate cu una mai puţin severă.

La data de 30.12.2013, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că decizia contestată a fost emisă cu respectarea termenului de 30 de zile stabilit de art.252 alin.1 din C.muncii, având în vedere că prin decizia nr.16/2012 pronunţată de ICCJ în recurs în interesul legii s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile

8

calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare la registratura unităţii. Astfel, s-a arătat că procesul de cercetare disciplinară a fost întocmit la data de 05.06.2013, iar decizia a fost emisă la data de 25.06.2013.

Referitor la termenul în care sancţiunea poate fi contestată, se arată că acest termen este de 45 de zile calendaristice de la comunicarea măsurii dispuse, potrivit disp. art.211 alin.1 lit.a din Legea nr.62/2011, întrucât în concursul dintre dispoziţiile art.268 alin.1 lit.a C.muncii şi art.211 alin.1 lit.a din Legea nr.62/2011 trebuie să se acorde întâietate acestui din urmă text, având în vedere că dispoziţiile sale sunt mai favorabile salariaţilor.

În al treilea rând, s-a arătat că decizia de concediere descrie pe larg faptele săvârşite de salariat care au fost reţinute ca fiind abateri disciplinare, precum şi prevederile din Regulamentul Intern, Procedurile interne de lucru şi N.T.P.E.E/2008 încălcate.

Referitor la temeinicia deciziei de concediere, s-a arătat că aceasta este întemeiată, având în vedere gravitatea faptelor şi consecinţele posibile ale acestora, motiv pentru care solicitarea contestatorului de înlocuire a sancţiunii este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata daunelor morale, se arată că această solicitare este în principal inadmisibilă, iar în subsidiar neîntemeiată.

Prin sentinţa nr.1388 din 03 iulie 2014, Tribunalul Argeş a respins contestaţia formulată de contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost salariatul societăţii intimate începând cu data de 01.06.2010, ocupând funcţia de instalator încălzire centrală şi gaze în cadrul Agenţiei Piteşti, conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr.111177/31.05.2010, actelor adiţionale la contract şi fişei postului anexă la contract .

Prin Decizia nr.365/25.06.2013, intimata a dispus sancţionarea disciplinară a contestatorului cu desfacerea contractului individual de muncă, conform disp. art.248 alin.1 lit.e din C.muncii coroborate cu disp. art.61 alin.1 din C.muncii şi art.74 alin.1 lit.d din Regulamentul Intern.

Prin acţiune, contestatorul a solicitat anularea deciziei de concediere, reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, indexate, majorate şi actualizate cuvenite începând cu data emiterii deciziei, respectiv 25.06.2013, şi până la data reintegrării efective şi obligarea intimatei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale.

În susţinerea pretenţiilor sale, contestatorul a invocat atât motive de nelegalitate, cât şi motive de netemeinicie ale deciziei de concediere.

9

Instanţa a analizat cu prioritate legalitatea deciziei contestate, reţinând că în primul rând, prin acţiunea formulată contestatorul a invocat excepţia prescripţiei dreptului intimatei de a aplica sancţiunea disciplinară, având în vedere că a fost depăşit termenul de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare.

Referitor la această excepţie, instanţa a reţinut că nu este întemeiată. Astfel, în raport de Decizia nr.16/12.12.2012 a ÎCCJ, s-a constatat că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea termenului de prescripţie de 30 de zile, având în vedere că procesul - verbal prin care s-a finalizat cercetarea disciplinară prealabilă a fost înregistrat la societate la data de 14.06.2013 (fila 78), iar decizia a fost emisă la data de 25.06.2013.

În concluzie, instanţa a constatat că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea disp. art. 252 alin.1 din Codul Muncii.

În al doilea rând, contestatorul a susţinut că decizia contestată nu respectă în mod cumulativ cerinţele imperative prevăzute de art.252 alin.2 din C.muncii, în primul rând, pentru că în cuprinsul său a fost menţionat în mod eronat un termen de 45 de zile în care sancţiunea poate fi contestată, iar nu de 30 de zile, aşa cum prevăd disp. art.268 alin.1 lit.a şi b din C.muncii coroborate cu disp. art.252 alin.5 din acelaşi act normativ.

Cu privire la acest aspect, instanţa a apreciat că termenul de 45 zile calendaristice prevăzut de art.211 lit.a din Legea nr.62/2011 este aplicabil ori de câte ori nu există un termen special, ca cel de 30 de zile, prevăzut de art.252 alin.5 din C.muncii doar pentru deciziile prin care se aplică o sancţiune disciplinară.

Însă dincolo de divergenţa existentă în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la acest aspect, se reţine că ceea ce sancţionează cu nulitatea absolută dispoziţiile art.252 alin.2 din C.muncii este neindicarea termenului în care sancţiunea poate fi contestată.

Indicarea unui termen de 45 de zile, în loc de unul de 30 de zile, nu a fost de natură să producă vreo vătămare contestatorului, atâta vreme cât acţiunea sa a fost formulată în termenul menţionat în decizie.

Pe de altă parte, s-a susţinut că în cuprinsul deciziei nu sunt menţionate în mod clar şi concis faptele pentru care a fost sancţionat contestatorul.

Instanţa a constatat că aceste susţineri nu sunt întemeiate, întrucât în decizia nr.365/25.06.2013 sunt descrise pe larg faptele reţinute în sarcina contestatorului ca fiind abateri disciplinare.

În consecinţă, instanţa a reţinut că motivele de nelegalitate invocate de contestator cu privire la decizia de concediere contestată în cauza de faţă nu sunt întemeiate.

10

Analizând temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Prin decizia nr.365/25.06.2013 s-a reţinut în sarcina contestatorului că la efectuarea serviciului de revizie din data de 08.04.2013, la clienţii D.M. şi S.M. a înlocuit racordul existent cu un alt racord decât cel pus la dispoziţie de societatea intimată, respectiv cu unul procurat personal de contestator şi pentru care a solicitat şi încasat de la cei doi clienţi diferite sume de bani, iar la clientul D.A. a lăsat în instalaţie la MA un racord extensibil de inox, fără a avea certificatele şi agrementele prevăzute de NTPEE 2008, fapte prin care au fost încălcate Procedurile de lucru ale DGC, Regulamentul Intern al DGC şi Politica de etică a DGC.

Atât în cursul cercetării disciplinării prealabile, cât şi prin acţiunea formulată, contestatorul a susţinut că nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa de către intimată.

Din probele administrate în cauza de faţă, respectiv: materialul de cercetare disciplinară prealabilă, precum şi declaraţiile martorilor D.M. şi S.R., a rezultat că în contextul efectuării reviziei la clienţii D.M. şi S. M., contestatorul a înlocuit furtunul din cauciuc existent în instalaţie la ambii clienţi, cu care era racordat aragazul, cu un racord procurat personal de salariat şi pentru care a solicitat clienţilor respectivi diferite sume de bani, contrar Instrucţiunilor de lucru IL-DC-203, care îl obligau pe contestator să utilizeze numai piesele, garniturile şi racordul flexibil puse la dispoziţie de către Distrigaz Confort.

În plus, prin perceperea unor sume de bani clienţilor în cauză, contestatorul a încălcat Politica de etică a societăţii intimate.

Potrivit dispoziţiilor art.70 alin.1 pct. VIII şi XXVI din Regulamentul Intern al intimatei, contestatorului îi revenea obligaţia să cunoască regulamentele, politicile şi procedurile interne ale unităţii, precum şi orice norme dispuse de angajator şi să le respecte întocmai, precum şi să respecte politica de etică a societăţii pentru care a fost instruit.

Din răspunsurile contestatorului la interogatoriul propus de intimată (întrebările 3 şi 4) rezultă că acesta a fost instruit de angajator cu privire la procedura de lucru şi obligaţiile pe care le avea în executarea sarcinilor de serviciu, precum şi că potrivit Instrucţiunilor de lucru IL-DC-203 avea obligaţia de a utiliza doar racordurile omologate puse la dispoziţie de angajator.

Din probele administrate în cauză, nu s-a verificat, însă, abaterea disciplinară reţinută în sarcina contestatorului prin decizia

11

de concediere constând în aceea că la clientul D.A. a lăsat în instalaţie un racord neomologat.

Astfel, intimata nu a dovedit, în raport de dispoziţiile art.272 din C.muncii, că a expertizat racordul lăsat de contestator în instalaţie la clientul D.A. şi că acesta era unul neomologat sau că prezenta pericol în exploatare.

Potrivit art.61 lit.a din C.muncii „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară”.

Faptele săvârşite de contestator cu ocazia efectuării lucrărilor de revizie la clienţii D.M. şi S.M. constituie abateri disciplinare grave, având în vedere importanţa normelor care au fost încălcate şi consecinţele care s-ar fi putut produce ca urmare a abaterilor salariatului.

Astfel, legiuitorul a conferit o atenţie deosebită lucrărilor la sistemele de alimentare cu gaze naturale, acestea putând fi efectuate doar de operatori economici autorizaţi de ANRE, cu respectarea normelor tehnice prevăzute de Ordinul ANRE nr.5/2009.

A mai susţinut contestatorul că la emiterea deciziei contestate angajatorul nu a respectat criteriile prevăzute în mod imperativ de disp. art.250 din C.muncii, desfacerea contractului individual de muncă fiind disproporţionată în raport de gravitatea abaterii disciplinare.

Instanţa a reţinut că nu este întemeiată această apărare, întrucât prin decizia contestată în cauza de fată intimata a realizat o individualizare corectă a sancţiunii aplicate, luând în considerare conduita culpabilă repetată a contestatorului, riscurile la care faptele săvârşite de acesta îi supun pe utilizatori, faptul că raport cu pregătirea şi cunoştinţele de specialitate ale acestuia, salariatul cunoştea gravitatea consecinţelor faptelor sale. În plus, contestatorul a săvârşit faptele în cadrul unei proceduri de verificare IUGN destinată prevenirii oricăror riscuri pe care o astfel de instalaţie le-ar putea genera pentru utilizatori

Prin urmare, solicitarea contestatorului de înlocuire a sancţiunii disciplinare aplicate de angajator cu una mai puţin severă, nu este întemeiată.

Constatând atât legalitatea, cât şi temeinicia deciziei nr.365/25.06.2013, instanţa a respins, ca neîntemeiată, contestaţia.

Referitor la solicitarea contestatorului de obligare a intimatei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale, instanţa a reţinut că nu este întemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite săvârşite de intimată şi a unui prejudiciu moral suferit de contestator, astfel că nu sunt îndeplinite cumulativ

12

condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale a angajatorului, potrivit art.253 alin.1 din C.muncii.

În ceea ce priveşte solicitarea martorei D.M. formulată la termenul la care a fost audiată, respectiv 26.06.2014, şi consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată, privind acordarea sumei de 200 de milioane cu titlu de cheltuieli pentru medicamente şi pentru transport, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art.262 alin.2, în cazul în care proba a fost dispusă din oficiu, instanţa a stabilit prin încheiere cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească.

Având în vedere că martorul nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă cu privire la cheltuielile pretinse, instanţa a constatat că această solicitare nu este întemeiată.

Împotriva hotărârii a formulat apel contestatorul, pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că, instanţa de fond a confirmat sancţiunea disciplinară, fără a observa că fapta apelantului nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii sub aspectul vinovăţiei în sensul că nu a fost expertizat racordul folosit la instalaţia de gaze naturale pentru a se verifica omologarea, piesa de schimb fiind cumpărată dintr-un magazin specializat, îndeplinind condiţiile tehnice pentru siguranţa instalaţiei, potrivit Ordinului nr.5/2009 al A.N.R.D.E.

Pe de altă parte a fost dată eficienţă martorului S.R., cu caracter subiectiv având în vedere relatările contradictorii din cursul cercetării prealabile şi acela al cercetării procesului şi s-au apreciat greşit criteriile de individualizare ale abaterii disciplinare, încălcându-se dispoziţiile art.250 Codul muncii.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată şi păstrarea soluţiei instanţei de fond pentru argumentele că, în vederea evitării răspunderii, societatea angajatoare a stabilit în sarcina salariaţilor obligaţia de a folosi numai acele piese de schimb – racorduri – la instalaţiile de gaz agreate şi de natură a garanta siguranţa lucrărilor.

Contestatorul a încălcat această obligaţie prin fapta sa de a efectua lucrări la instalaţiile de gaz cu alte racorduri decât acelea la care a făcut referire intimata, fapta sa fiind una cu caracter grav, aşa după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond confirmând sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

Prin decizia nr. 699/15.04.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis apelul formulat de contestator; a schimbat în parte sentinţa în sensul că admite contestaţia şi modifică decizia de sancţionare cu privire la sancţiunea desfacerii contractului individual de muncă pe care o înlocuieşte cu reducerea salariului cu 10% pe trei luni; a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior şi obligă pe intimată la plata drepturilor salariale majorate,

13

indexate, actualizate până la reintegrarea efectivă; a compensat cheltuielile de judecată ale părţilor din fond şi apel.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Contestatorul având calitatea de salariat al intimatei pe

postul de instalator la SC Distrigaz Confort SRL – Agenţia Piteşti a fost sancţionat disciplinar cu sancţiunea încetării contractului individual de muncă pentru fapta de a folosi în lucrările de racordare la instalaţia de gaze naturale racorduri extensibile neomologate, încălcându-se procedura de lucru „Cod:PL-DC-101, normele NTPEE/2008, pct.8.44, încălcând astfel atribuţiile de serviciu potrivit fişei postului şi normelor din Regulamentul de Ordine Interioară.

Potrivit fişei postului, contestatorul apelant avea responsabilitatea de a efectua lucrări cu respectarea proceselor şi procedurilor stabilite de către angajatoare la clienţii casnici şi noncasnici, cu respectarea prevederilor NTPEE/2008 şi a ordinului de serviciu.

Pentru lucrările efectuate în funcţia de instalator contestatorul avea obligaţia să răspundă în cazul în care acestea nu corespundeau calităţii.

În legătură cu obligaţiile de serviciu înscrise în fişa postului s-a prevăzut şi aceea de a executa operaţiunile de intervenţii de reparaţii în instalaţia de utilizare

Montând racorduri flexibile conform NTPEE/2008 – proceselor şi procedurilor interne.

Contestatorul a fost instruit cu privire la modul de verificare, revizia instalaţiilor de utilizare, verificarea tehnică periodică şi punerea în funcţiune a echipamentelor destinate încălzirii cod: PL-DC – 101, în vigoare la data de 01.02.2013.

În procedura de lucru s-au prevăzut operaţiunile de verificare tehnică periodică a instalaţiei de utilizare a gazelor naturale constând alături de alte operaţii tehnice şi în verificarea stării şi conformităţii racordului de alimentare al aparatului de utilizare.

În procedura de lucru cod: PL-DC-104 privind sistarea furnizării de gaze naturale din motive tehnice au fost prevăzute incidentele care prezintă pericol în exploatare.

Potrivit anexei 1 la procedură, racordul aparat utilizare neconform este unul dintre aceste incidente, dându-se exemplu racordul tip cauciuc sau racordul neomologat..

Toate aceste proceduri de lucru au fost adoptate şi cu scopul de a asigura calitatea şi siguranţa lucrărilor în instalaţii de gaze naturale, în legătură cu procedurile fiind instruiţi salariaţii, atribuţiile de serviciu înscrise în fişa postului având de asemenea legătură cu regulile obligatorii stabilite.

Angajatoarea intimată în urma efectuării unui control a constatat că apelantul a folosit racorduri „tip cauciuc sau

14

neomologat”, exclus de la operaţia lucrărilor tehnice în raport cu procedura evocată.

Fapta salariatului de a nu efectua lucrările aşa cum a stabilit angajatoarea fiind aduse la cunoştinţă condiţiile tehnice şi calitative în care se execută constituie o abatere disciplinară în sensul art.247 alin.2 Codul muncii fiindcă este în legătură cu munca şi contrară normelor stabilite de către aceasta de pe urmă.

Cu privire la caracterul faptei de abatere disciplinară, angajatoarea a făcut o apreciere corectă şi în aceeaşi manieră, instanţa de fond a reţinut că fapta întruneşte toate elementele constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul vinovăţiei.

Legalitatea sancţiunii disciplinare presupune nu numai stabilirea corectă a elementelor constitutive a abaterii disciplinare în sensul la care se referă art.247 alin.2 Codul muncii, ci caracterul sancţiunii sub aspectul conformităţii cu legea depinde şi de modalitatea în care este individualizată, legiuitorul stabilind mai multe feluri de sancţiuni de la cele mai uşoare până la cele mai grave, dând posibilitatea angajatorului să aprecieze în raport de gradul de pericol al faptei şi de efectele sale asupra raporturilor juridice de muncă.

Verificând legalitatea sancţiunii, instanţa de judecată are sarcina să aprecieze asupra criteriilor de individualizare pentru a se stabili în mod corect raportul de echilibru între abaterea săvârşită şi urmările sale.

Angajatoarea pentru abaterea reţinută în sarcina salariatului i-a aplicat sancţiunea cea mai gravă prevăzută de art.248 lit.e Codul muncii, aceea de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, fără a dovedi că fapta contestatorului de a folosi racorduri de un alt tip decât acela agreat de angajatoare sau un racord „neomologat” a fost de natură să conducă la efecte deosebit de grave în dauna intereselor intimatei.

Racordurile folosite de către apelant nu erau unele pe care intimata le-a agreat potrivit procedurii de lucru şi pentru acest motiv fapta de a nu respecta o regulă impusă este apreciată abatere disciplinară, însă fiind cumpărate dintr-un magazin de specialitate se presupune că din punct de vedere tehnic puteau fi comercializate, nefiind de natură să prezinte pericol în utilizarea instalaţiei de gaze naturale.

Lipsa oricărui efect negativ de natură să afecteze interesele intimatei prin folosirea altui racord decât a celui agreat, constituie un motiv suficient de serios să conducă la concluzia potrivit căreia sancţiunea aplicată se află într-un raport de disproporţionalitate faţă de gravitatea abaterii, fiind apreciate în mod eronat criteriile sale de individualizare în raport de dispoziţiile art.250 Codul muncii.

15

Pentru toate aceste motive, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul stabilirii unei alte sancţiuni în raport de consecinţele abaterii disciplinare, gradul de vinovăţie a salariatului, precum şi de împrejurările în care fapta a fost săvârşită.

Faţă de toate aceste criterii se va înlocui sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea reducerii salariului pe o perioadă determinată potrivit art.248 alin.1 lit.c din Codul muncii.

Soluţia admiterii doar în parte a cererii apelantului este de natură să conducă şi la soluţia compensării obligaţiilor de plată a cheltuielilor de judecată, potrivit art.453 alin.2 Cod procedură civilă.

4. Răspunderea asociatului faţă de obligaţiile unei societăţii aflate în faza dizolvării sau a lichidării.

Art. 2371 din Legea nr.31/1990, privind societăţile

Asociatul cu răspundere nelimitată pentru obligaţiile societăţii pe durata funcţionării va răspunde în aceeaşi limită şi în cazul în care societatea se află în faza dizolvării sau a fost lichidată potrivit art.2371 din Legea nr.31/1990, privind societăţile.

Creditorul nu are interes să formuleze plângerea împotriva rezoluţiei directorului Oficiului Registrului Comerţului de înregistrare a operaţiei juridice a radierii societăţii, fiindcă asociatul cu răspundere nelimitată, răspunde pentru executarea creanţei dobândită pe durata funcţionării societăţii.


La data de 02.07.2014, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş a înaintat instanţei specializate, spre competentă soluţionare, plângerea formulată de petenta D.Gh., la data de 30.06.2014, împotriva rezoluţiei nr. 8266/19.06.2014, pronunţată de Directorul ORC Argeş, împreună cu dosarul nr. 25528/17.06.2014, în copie.

În motivarea plângerii, petenta D.Gh. a ridicat cu prioritate excepţie autorităţii de lucru judecat încălcate de rezoluţia atacată, în sensul că prin rezoluţia suscitată au fost încălcate dispoziţiile sentinţei nr. 1228, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia dreptul muncii.

Pe fondul cauzei, petenta a arătat că rezoluţia este nelegală, întrucât societatea are de plată drepturile sale băneşti recunoscute printr-o sentinţă judecătorească.

16

La data de 25.08.2014, petenta a depus la dosar sentinţa civilă nr. 1228/2014 din data de 19.06.2014 pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin sentinţa nr. 192/CC/7.10.2014, Tribunalul Specializat Argeş a respins excepţia; a admis plângerea formulată de petenta D.Gh. şi a dispus desfiinţarea rezoluţiei nr. 8266/19.06.2014, pronunţată de Directorul ORC Argeş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond examinând plângerea prin prisma excepţiei ridicată de petentă, a materialului probator administrat şi a prev. art. 6 alin. 3, 4, 5, 6 şi 7 din OUG nr. 116/2009, actualizat la zi, a reţinut următoarele:

Prin decizia asociatului unic al societăţii P.D. SRL nr. 58/15.04.2014, s-a hotărât dizolvarea şi concomitent lichidarea societăţii, fără numire de lichidator, având în vedere că nu deţine active şi pasive.

La data de 17.06.2014, reprezentantul legal al societăţii a formulat la ORC Argeş cerere de radiere înregistrată sub nr. 25528.

Prin rezoluţia nr. 8266/19.06.2014, directorul ORC Argeş a admis cererea de radiere aşa cum a fost formulată şi a dispus înregistrarea acesteia în Registrul comerţului.

La data de 30.06.2014, petenta D.Gh., în calitate de fost salariat al societăţii, a atacat cu plângere rezoluţia suscitată, arătând că prin sentinţa nr. 1228/2014 din data de 19.06.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, societatea a fost obligată la plata despăgubirilor egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate, precum şi a celorlalte drepturi ce i se cuvin de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

A rezultat astfel că, la data pronunţării rezoluţiei de către directorul ORC Argeş, asupra patrimoniului societăţii s-a constituit un pasiv reprezentând drepturile salariale şi alte drepturi adiacente cuvenite petentei în calitatea sa de fost salariat.

Petenta a ridicat cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat, însă această excepţie nu poate fi reţinută, întrucât sentinţa despre care face vorbire se referă la reglementarea unor raporturi de muncă între petentă şi societate, iar rezoluţia atacată consfinţeşte un act de voinţă al profesionistului.

Faţă de considerentele anterioare, instanţa a constatat că prin rezoluţia directorului ORC au fost încălcate drepturile petentei şi consfinţită o situaţie nereală referitoare la inexistenţa unui pasiv al profesionistului.

Pentru aceste motive, instanţa a respins excepţia şi a admis plângerea, dispunând desfiinţarea rezoluţiei nr. 8266/19.06.2014, pronunţată de directorul ORC Argeş.

Împotriva sentinţei a formulat recurs intimata S.C. P.D. SRL pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat

17

că instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată, ignorând efectul hotărârii de dizolvare a societăţii împotriva căreia persoanele interesate nu au formulat opoziţie.

Prin încheierea de şedinţă din 02.04.2015 a fost calificată cererea ca fiind una de apel, în raport de data înregistrării cererii introductive de instanţă din 02.07.2014, ulterior intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă.

Prin decizia nr. 710/16.04.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de intimată şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de D.Gh..


Prin decizia nr.58/15.04.2014 a asociatului unic al SC P.D. SRL s-a decis dizolvarea şi concomitent lichidarea societăţii fără numirea unui lichidator cu motivarea că aceasta nu are active şi nici datorii.

Cu privire la decizia de lichidare, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş, prin rezoluţia nr.8266/19.06.2014, a trimis cererea de radiere şi a dispus înregistrarea în registrul comerţului această operaţiune, precum şi publicarea în Monitorul Oficial al României, împotriva rezoluţiei, persoanele interesate putând formula plângere în termen de 15 zile, în baza art.6 alin.3 din OUG nr.116/2009, pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului.

Decizia de dizolvare şi lichidare concomitentă a societăţii nu a făcut obiectul vreunei contestaţii, astfel că acest act definitiv şi-a produs toate consecinţele juridice şi în baza lui Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş a dispus radierea societăţii.

Plângerea împotriva rezoluţiei are ca obiect în raport de dispoziţiile art.6 alin.3 din OUG nr.116/2009 numai aspecte de legalitate cu privire la măsura dispusă de instituţia publică pentru radierea societăţii.

Oficiul Registrului Comerţului a făcut o apreciere corectă asupra actului de dizolvare adoptat de asociatul unic ale cărui efecte nefiind contestate trebuia să-şi producă toate consecinţele sale, respectiv în urma dizolvării şi lichidării concomitente să urmeze radierea acestei persoane juridice din registrul comerţului.

Petiţionara a formulat plângere împotriva rezoluţiei de radiere pentru motivele că operaţia juridică dispusă are un efect păgubitor asupra patrimoniului său, creând imposibilitatea valorificării dreptului de creanţă constând în drepturile salariale pe care societatea trebuia să le plătească.

Potrivit art.2371 alin.1 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, asociatul care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii pe durata funcţionării sale va avea această

18

răspundere faţă de creditorii persoane juridice şi în faza dizolvării, respectiv a lichidării societăţii.

În raport de textul de lege enunţat după lichidarea societăţii, petiţionara are posibilitatea să îşi valorifice dreptul de creanţă faţă de asociatul unic care are o răspundere nelimitată pentru datoriile societăţii, aşa cum a răspuns şi în perioada în care societatea funcţiona.

Pentru toate aceste argumente, Curtea a admis apelul în baza art.480 Cod procedură civilă, în sensul că după schimbarea sentinţei pe fond se va respinge plângerea.

5. Acte justificative a cuantumului cheltuielilor de judecată depuse după închiderea dezbaterilor în fond.

Dovada cuantumului cheltuielilor de judecată cu o chitanţă, privind plata onorariului de avocat depusă după închiderea dezbaterilor nu este de natură să încalce principiul contradictorialităţii în lipsa vreunei obiecţiuni a părţii adverse în legătură cu modalitatea de probă.


Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 19.01.2010, reclamantul N. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.F. să se dispună grăniţuirea proprietăţilor părţilor învecinate situate în oraşul Ştefăneşti, sat Valea Mare, punctul Valea Mare, judeţul Argeş şi să se stabilească linia de hotar care desparte cele două proprietăţi, respectiv a reclamantului reprezentată de teren în suprafaţă de 1899 mp poziţionat cadastral la nr.670/2 şi înscris în cartea funciară nr.1626 a localităţii Ştefăneşti, cu vecinătăţile la N- S.F. şi B.F., la E – R. I.-L. şi E., la S – R.I.-L. şi E., R.I. şi I.P., la V – drum şi I.P., precum şi a pârâtului S.F., cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea arătând că solicită introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor T.A.M., T.Gh.V., P. A.I.R., S.C. şi O.C.P.I. Argeş şi de asemenea, să se constate că înscrierea din cartea funciară nr.3734 a localităţii Stefăneşti cu privire la terenul proprietatea pârâţilor S. F., T.Gh.V., P.A.I.R. şi S.C., teren identificat cu număr cadastral 3579, nu este în concordanţă cu situaţia reală a imobilului şi pe cale de consecinţă să se dispună rectificarea înscrierilor din Cartea Funciară nr.3734 a localităţii Ştefăneşti cu privire al amplasamentul terenului proprietatea pârâţilor, teren identificat cu numărul cadastral 3579, în sensul ca aceste înscrieri să corespundă cu linia de hotar reală care desparte proprietăţile părţilor, în concret în partea de sud-est terenul pârâţilor urmând să se învecineze cu terenul reclamantului, şi nu cu proprietatea numitului I. P..

19

Prin sentinţa civilă nr.4699/14.05.2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul O.C.P.I. Argeş ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă, precum şi acţiunea în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, reclamantul fiind obligat la plata către pârâtul T.M. a sumei de 1600 lei cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamantul N.C. împotriva sentinţei civile nr.4699/14.05.2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost respins de Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.1161/27.11.2014.

Prin aceeaşi decizie s-a respins şi cererea intimaţilor de acordare a cheltuielilor de judecată cu motivarea că dovada acestora nu s-a depus la dosar până la închiderea dezbaterilor, ci ulterior, iar luarea în consideraţie a acelui înscris, depus după rămânerea în pronunţare, ar însemna încălcarea principiului contradictorialităţii.

Împotriva deciziei tribunalului a formulat recurs, în termen legal, intimatul-pârât T.M. criticând-o pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din vechiul Cod de procedură civilă, arătând că în mod greşit s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile respingerii apelului reclamantului şi existenţei la dosar a dovezii cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin decizia nr. 162/15.04.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de pârât; a modificat în parte decizia în sensul că a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimaţi a sumei de 1800 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este fondat potrivit considerentelor ce vor fi menţionate în continuare.

Potrivit disp. art.274 al.1 din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Astfel cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din data de 20.11.2014, intimaţii prin apărător, a cărui delegaţie există la dosar, au solicitat respingerea apelului reclamantului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, solicitând şi amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise, reclamantul neopunându-se la această cerere.

Pentru depunerea concluziilor scrise de apărătorul intimaţilor, instanţa de apel a amânat pronunţarea la data de 27.11.2014, iar la concluziile scrise depuse la dosar de intimaţi, prin apărător, s-a anexat şi chitanţa de plată a onorariului de avocat, plătit de intimaţi la data de 26.11.2014, pentru dosarul nr.1210/280/2010.

20

Faţă de această modalitate concretă de a face dovada cheltuielilor de judecată, făcute de intimaţi, la care reclamantul nu s-a opus, modalitate acceptată de instanţa de apel, la momentul amânării pronunţării, nu se poate reţine că, prin luarea în consideraţie a chitanţei de plată a onorariului de avocat depusă la instanţă, după rămânerea în pronunţare, dar până la momentul pronunţării, s-ar încălca principiul contradictorialităţii.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât reclamantul nu a solicitat, la momentul când s-au pus concluzii pe apel, ca instanţa să aprecieze, eventual, după depunerea dovezii cheltuielilor de judecată, asupra cuantumului acestor cheltuieli.

În aceste condiţii se constată că, în cauză, se impune modificarea deciziei în sensul acordării cheltuielilor de judecată solicitate, în baza art.274 Cod procedură civilă.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, a admis recursul de faţă şi a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat pe reclamant la 1800 lei, cheltuieli de judecată intimaţilor, la cererea acestora.

6. Obiectul opoziţiei formulată de către creditorii sociali sau alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor de modificare a actului constatator.

Art.61 din Legea nr.31/1990 republicată, privind societăţile

Împotriva hotărârii asociaţilor de modificare a actului constatator, creditorii sociali, precum şi alte persoane prejudiciate pot formula opoziţie prin care să solicite obligarea societăţii sau asociaţiei la repararea prejudiciului cauzat, potrivit art.61 din Legea nr.31/1990 republicată, privind societăţile.

Opoziţia nu reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia se urmăreşte anularea hotărârii generale a asociaţilor sau acţionarilor după caz, ci repararea unui prejudiciu. Numai în ipoteza săvârşirii unei fraude la adoptarea hotărârii în detrimentul intereselor creditorilor pe calea opoziţiei se poate solicita constatarea nulităţii acestui act.


La data de 07.05.2014, Oficiul Registrului Comerţului Argeş a înaintat, cu adresa nr.19040/07.05.2014 instanţei specializate, opoziţia nr.128308/30.04.2014, formulată de D.G.R.F.P. Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş împotriva hotărârii nr.1/28.01.2014 privind dizolvarea P. - CRS Q.C. SRL.

21

În motivarea opoziţiei organul fiscal a arătat că prin hotărârea nr.1/28.01.2014 luată de asociatul unic al P. - CRS Q.C. SRL s-a decis dizolvarea societăţii în conformitate cu dispoziţiile art.235 şi 227 alin.1 lit. d din Legea nr.31/1990.

Organul fiscal a susţinut că această hotărâre a fost luată fără a se avea în vedere că societatea înregistrează debite la bugetul general consolidat al statului în sumă de 3.762 lei, ce nu mai pot fi recuperate dacă societatea ar fi dizolvată.

În final, s-a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea hotărârii nr.1/28.01.2014 în sensul respingerii hotărârii de dizolvare.

Organul fiscal a solicitat judecarea opoziţiei şi în lipsă potrivit art.411 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.197/CC din 14 octombrie 2014, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea de opoziţie ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, prin hotărârea nr.1/28.01.2014 luată de asociatul unic al Partner -CRS Quality Control SRL s-a dispus dizolvarea societăţii în conformitate cu dispoziţiile art.227 alin.1 lit.b din Legea nr.31/1990.

La pct.3 din hotărâre se prevede că transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase în urma lichidării va avea loc după radierea societăţii la ORC către asociatul unic. De asemenea, capitalul social îi va reveni în totalitate asociatului unic.

Organul fiscal a formulat prezenta opoziţie, întemeiată pe prevederile art.62 alin.1 din Legea nr.31/1990 R, întrucât societatea are o datorie bugetară neachitată în sumă 3.762 lei şi acesta consideră că prin dizolvarea societăţii nu se mai poate recupera suma datorată.

Având în vedere însă prevederile pct.3 din hotărârea nr.1/28.01.2014, instanţa a constatat că după dizolvarea societăţii răspunderea în acoperirea datoriilor sociale, inclusiv a datoriei bugetare în sumă de 3.762 lei, aparţine asociatului unic, care preia universalitatea patrimoniului social, iar răspunderea subzistă până la lichidarea integrală a datoriilor.

În consecinţă, organul fiscal nu este prejudiciat prin hotărârea de dizolvare luată de SC A. SRL, acesta putând să recupereze ulterior datoria de la asociatul unic.

Constatând că hotărârea de dizolvare luată de asociatul unic al P. - CRS Q.C. SRL nu este prejudiciabilă pentru organul fiscal, în temeiul art.62 alin.1 din Legea nr.31/1990 R, instanţa a respins opoziţia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.G.R.F.P. pentru A.J.F.P. Argeş, solicitând admiterea acesteia, arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea astfel că

22

în aceasta situație, recurenta nu este în măsura să-si recupereze creanțele în suma de 55.244 lei, obligaţii fiscale restante la bugetul consolidat al statului, cu care figurează înscrisă societatea, aşa cum rezultă din adresa AJFP Argeş.

Prin decizia nr. 940/21.05.2015, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.G.R.F.P. Ploieşti reprezentată de A.J.F.P. Argeş, împotriva sentinţei civile nr.197/CC din 14 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.296/1259/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. - CRS Q.C. SRL, prin asociat unic G.M.K..


Dispozițiile art.202 din Legea nr.31/1990 republicata, reglementează libera transmisiune a părţilor sociale între asociaţi în cadrul societăţii, care lăsa la latitudinea asociaților aprecierea motivelor obiective pentru luarea unei asemenea hotărâri.

Tot astfel potrivit dispoziţiilor art.61 din Legea nr.31/1990 republicată, „creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, prevederile art.57 fiind aplicabile”.

Prin urmare, pentru a fi admisibilă opoziţia formulată de unul dintre creditori, acesta trebuie să facă dovada că respectiva hotărâre îi produce un prejudiciu, obiectul cererii de opoziţie fiind obligarea societăţii sau, după caz a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat, iar nu desfiinţarea hotărârii, aşa cum pretinde reclamanta.

Nu se arata în lege ca existenta unor datorii ale societății interzice dizolvarea pe această cale, putându-se face aplicarea, după caz, a dispozițiilor art.237/1 din Legea nr.31/1990. Pentru aplicarea acestui text este necesar a se dovedi că asociații, în frauda creditorilor, au abuzat de caracterul limitat al răspunderii si de personalitatea juridica distincta a societarii, dispunând de bunurile societății ca si cum ar fi bunurile proprii sau diminuând activul societăţii in beneficiul personal, ori al unor terți, cunoscând sau trebuind sa cunoască faptul ca in acest mod societatea nu va mai fi în măsura să își execute obligațiile.

Or, în speță pe calea opozitei formulate de către creditoare, nu s-au adus dovezi care să contureze elementul intenţional sub acest aspect şi, de altfel, nici nu au fost invocate modalitățile în care asociatul ar abuza de caracterul limitat al răspunderii sale.

Debitul datorat, reprezentând creanța fiscală, poate fi recuperat în faza lichidării, care urmează dizolvării societății şi în

23

care se stabilește exact activul şi pasivul pentru stingerea obligațiilor sociale.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.480 Cod procedură civilă raportat la art.6 şi art.227 alin.1 lit.e şi d din Legea nr.31/1990, instanța a respins apelul, ca nefondat.

7. Conflict de norme privind vârsta standard de pensionareArt. 52 din Legea nr.19/2000

Potrivit art.52 din Legea nr.19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, începând cu data de 01.01.2011, la împlinirea vârstei de pensionare, pensia anticipată parţial devine pensie pentru limita de vârstă.

Reglementarea diferită a condiţiei vârstei de pensionare cuprinsă în Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice aflată în vigoare la data la care asiguratul a solicitat trecerea la pensie pentru limită de vârstă nu poate să afecteze dreptul dobândit în legătură cu vârsta de pensionare, prevăzut de legea sub imperiul căreia a fost deschis dreptul la pensie anticipată parţial, chiar dacă limita vârstei de pensionare este deficită.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la 03.04.3014, contestatorul V.A. a chemat în judecată C.J.P. Argeş, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze decizia nr.327.076/07.03.2014 de deschidere a dreptului de pensie pentru limită de vârstă şi să fie obligată la emiterea unui alt act, în sensul că acest drept să fie deschis începând cu data de 01.01.2014, să fie recalculată pensia prin adăugarea perioadelor asimilate, iar suma rezultată să fie plătită cu dobândă legală.

În motivarea cererii s-a arătat că la deschiderea dreptului la pensie, în mod greşit intimata a avut în vedere vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare reglementate de Legea nr.263/2010 şi nu în raport de anexa 3 la Legea nr.19/2000.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei şi păstrarea deciziei de pensie emisă în condiţiile Legii nr.263/2010, act normativ aflat în vigoare la data cererii de deschidere a acestui drept.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.2341/03.12.2014, a respins contestaţia ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr.327076/04.02.2011, în favoarea contestatorului a fost deschis dreptul la pensie anticipată parţial, în baza art.52 din Legea nr.19/2000.

24

La data cererii de a fi trecut de la pensie anticipată parţial la pensie pentru limită de vârstă era în vigoare Legea nr.263/2010, act normativ care reglementează pentru deschiderea dreptului o vârstă standard de pensionare de 65 de ani pentru bărbaţi şi un stagiu complet de cotizare de 35 de ani, potrivit anexei nr.5 la lege.

La data cererii, contestatorul avea vârsta de 63 ani şi 9 luni, nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă sub acest aspect Legea nr.263/2010.

Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că prima instanţă a aplicat greşit legea atunci când a analizat incidenţa actului normativ şi condiţiile de deschidere a dreptului la pensie pentru limită de vârstă.

Condiţia dreptului la pensie a fost analizată în raport de Legea nr.19/2000, astfel că argumentul instanţei în sensul aplicării unui act normativ ulterior este de natură să încalce principiul „speranţei legitime” dar şi principiul neretroactivităţii legii.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe, prin care s-a apreciat în mod corect că dreptul la pensie pentru limită de vârstă trebuie să fie analizat în condiţiile anexei 5 la Legea nr.263/2010 act normativ aflat în vigoare la data cererii asiguratului.

Prin decizia nr. 952/25.05.2014, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a admis apelul formulat de contestatorul V.A., împotriva sentinţei civile nr.2341 din 03 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.1626/109/2014, intimată fiind C.J.P. Argeş; a schimbat sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a desfiinţat decizia nr.327076 din 07 martie 2014; a obligat intimata să emită o nouă decizie de stabilire a dreptului la pensie pentru limită de vârstă începând cu data de 01 ianuarie 2014, cu dobânda legală.


Prin sentinţa civilă nr.1482/10.11.2010, pronunţată de Tribunalul Argeş a fost obligată C.J.P. Argeş să emită o decizie prin care să fie deschis dreptul la pensie anticipată parţial în favoarea contestatorului.

Sentinţa a fost executată de către casa teritorială de pensii prin emiterea deciziei nr.327076/04.02.2011.

Situaţia juridică confirmată în favoarea contestatorului prin hotărârea judecătorească evocată a creat în patrimoniul acestuia dreptul reglementat de art.52 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, în sensul că începând cu data de 01.01.2011 la împlinirea vârstei de pensionare, pensia anticipată parţial devine în virtutea legii pensie pentru limită de vârstă, urmând să fie recalculată prin eliminarea

25

diminuării prevăzută de art.50 alin.2 precum şi prin adăugarea perioadelor asimilate, respectiv a stagiilor de cotizare ce s-au realizat în perioada de anticipare.

În raport de dispoziţiile Legii nr.19/2000, vârsta standard de pensionare pentru deschiderea dreptului la pensie în favoarea contestatorului era de 63 de ani şi 9 luni.

Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinde o reglementare diferită în ceea ce priveşte condiţiile pentru deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă, aşa cum rezultă din anexa nr.5 la actul normativ evocat.

Reglementarea diferită cuprinsă în actul normativ aflat în vigoare la data la care a fost formulată cerere pentru trecerea la pensie pentru limită de vârstă pune în discuţie afectarea dreptului dobândit de către contestator sub imperiul legii nr.19/2000, în raport de care instanţa de judecată a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se deschide dreptul la pensie anticipată parţial.

Actul normativ evocat sub imperiul căreia s-a deschis dreptul la pensie anticipată parţial a dat naştere în patrimoniul titularului a unui drept asimilat noţiunii de bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conturat sub toate aspectele sale, devenind operabil la data de 01.01.2011.

Orice intervenţie legislativă de natură să afecteze dreptul trebuia să fie justificată de existenţa unui interes general şi să respecte un just echilibru a consecinţelor afectării dreptului şi interesul astfel urmărit.

Nu s-au dovedit condiţiile intervenţiei legislative la care se referă norma europeană cu aplicare prioritară în dreptul naţional, motiv pentru care respectând rigorile acesteia trebuie recunoscut că dreptul la pensie pentru limită de vârstă se analizează în raport de vârsta standard prevăzută de Legea nr.19/2000 şi nu Legea nr.263/2010.

Pentru a se da eficienţă dreptului asiguratului dobândit în temeiul Legii nr.19/2000, precum şi a principiului stabilităţii raporturilor juridice s-a impus admiterea apelului, în baza art.480 Cod procedură civilă, şi schimbarea sentinţei în sensul desfiinţării deciziei nr.327076/07.03.2014 şi obligarea Casei Judeţene de Pensii Argeş să emită o altă decizie prin care să deschidă dreptul la pensie pentru limită de vârstă, începând cu data de 01.01.2014.

Neplata pensiei pentru limită de vârstă de la data la care dreptul trebuia deschis în raport de dispoziţiile art.52 din Legea nr.19/2000 impune şi plata dobânzilor legale aferente sumei de care a fost lipsit contestatorul.

8. Condiţiile recalculării pensiei militare în raport de principiul contributivităţii

26

Pensiile militare de stat stabilite în baza Legii nr.164/2001, republicată au fost transformate în pensii pentru limită de vârstă în înţelesul Legii nr.19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, la determinarea punctajului mediu anual fiind utilizat algoritmul de calcul prevăzut de actul normativ de drept comun.

În scopul integrării pensiilor militare de stat au fost adoptate acte normative speciale prin care s-a prevăzut că la determinarea punctajului mediu anual să se aibă în vedere veniturile de natură salarială rezultând din documentele probatorii, potrivit principiului contributivităţii.

Operaţia recalculării pensiilor stabilite iniţial în baza Legii nr.164/2001, privind pensiile militare de stat în raport de principiul contributivităţii a fost limitat în timp până la data la care beneficiarul pensiei a dobândit pensia stabilită în cuantumul determinat ca pensie militară de stat, astfel că după această dată nu se mai poate solicita recalcularea în raport de principiul contributivităţii.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la 13.03.2014, V. M. I. a solicitat în contradictoriu cu Casa Sectorială de Pensii a M.A.N. şi Comisia de Contestaţii din cadrul aceluiaşi minister, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată prima intimată să emită o decizie de revizuire în sensul recalculării pensiei.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că, în mod greşit intimata a refuzat recalcularea pensiei pentru perioada 2008 – 2010, întrucât pensia militară în baza Legii nr.119/2010 a devenit o pensie obişnuită fiind stabilită şi recalculată în raport de criteriile prevăzute în legea cadru.

Prin întâmpinare, Casa Sectorială de Pensii a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa nr.2138/17.11.2014 a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată cu argumentul că pentru perioada 01.01.2008, 31.12.2010 nu au fost aplicate dispoziţiile Legii nr.119/2010 care au intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2011, respectându-se principiul neretroactivităţii legii.

Pentru perioada evocată de către contestator au fost incidente dispoziţiile Legii nr.164/2001 şi a Legii nr.90/2007, acesta beneficiind de o pensie militară de serviciu.

Împotriva hotărârii a formulat recurs contestatorul pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că instanţa de fond a făcut o apreciere eronată asupra dreptului

27

contestatorului de a i se recalcula pensia în raport de dispoziţiile Legii nr.119/2010. Potrivit acestui act normativ, pensia de serviciu a devenit pensie în înţelesul Legii nr.19/2000, dreptul urmând să fie recalculat până la data de 31.12.2010.

În operaţia recalculării intimata trebuia să ţină cont de activitatea desfăşurată de către contestator în condiţii deosebite, respectiv de grupele de muncă.

La termenul de judecată din 14.05.2015, instanţa a recalificat cererea ca fiind una de apel, în condiţiile art.152 şi art.457 Noul Cod de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 1002/28.05.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, împotriva sentinţei civile nr.2138 din 17 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.1255/109/2014.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Contestatorul a solicitat să-i fie recalculat dreptul la pensie

pentru perioada 01.01.2008- 31.12.2013, printr-o decizie de revizuire şi faţă de grupele speciale în care şi-a desfăşurat activitatea potrivit actelor depuse în cauză.

Contestatorul este beneficiarul unei pensii militare, dreptul său fiind deschis în baza Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat.

Ulterior deschiderii dreptului pensia a fost recalculată în baza art.9 alin.5 din Legea nr.164/2001, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi art.II din Legea nr.90/2007.

Situaţia juridică a pensiei a fost modificată prin Legea nr.119/30.07.2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în sensul că potrivit art.2 din acest act normativ, pensia de serviciu a devenit o pensie pentru limită de vârstă în înţelesul Legii nr.19/2000.

Pensia de serviciu astfel transformată urma să fie recalculată prin determinarea punctajului mediu anual, utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000.

În scopul integrării pensiilor militare de stat au fost adoptate acte normative speciale prevăzând modul de determinare al punctajului mediu anual.

Operaţia fiind limitată în timp potrivit OUG nr.1/2011 până la data de 31.12.2010.

Potrivit actului normativ evocat, determinarea punctajului mediu anual se făcea cu luarea în calcul a tuturor veniturilor de natură salarială rezultate din documente cu putere probatorie în acest sens.

În perioada avută în vedere de către legiuitor, contestatorul avea posibilitatea să solicite recalcularea pensiei în raport de toate veniturile obţinute şi cu respectarea principiului contributivităţii, inclusiv de veniturile obţinute în condiţii speciale de

28

muncă pentru perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2008 – 31.10.2010.

Pentru perioada 01.01.2008- 31.12.2010, în prezent contestatorul nu mai poate solicita recalcularea pensiei, deoarece este beneficiarul pensiei pe care a dobândit-o în baza Legii nr.164/2001 şi a Legii nr.90/2007, cuantumul său fiind determinat după regulile prevăzute în actele normative cu caracter special faţă de legea cadru de reglementare a pensiei pentru limită de vârstă.

Pensia transformată într-una pentru limită de vârstă putea să fie recalculată numai pentru perioada în care avea statut de pensie în înţelesul Legii nr.19/2000.

Pentru toate aceste argumente, în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia, urmând să fie păstrată această soluţie prin respingerea apelului ca nefondat, în baza art.480 Cod procedură civilă.

9. Cazurile contestaţiei privind tergiversarea procesului civil

Art. 522 alin.2 pct.4 NCPC

Omisiunea de a înainta instanţei imediat superioară recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale constituie una dintre cauzele de natură să afecteze soluţionarea litigiului într-un termen optim şi previzibil potrivit art.522 alin.2 pct.4 NCPC, indiferent de soluţia pronunţată în calea de atac.


Constată că la data de 26.05.2015 contestatorul AAI a formulat contestaţie privind tergiversarea soluţionării cauzei înregistrate sub nr 8084/109/2013 pe rolul Tribunalului Arges, întemeiata pe disp. art.522 alin.2 pct.1 NCPC, solicitând sa se dispună redactarea si comunicarea încheierilor din 19 si 20 mai 2015, precum si înaintarea recursului declarat spre soluționare, împreuna cu copie certificata a dosarului, instanței ierarhic superioare.

In motivarea contestației s-a arătat ca la data de 21, respectiv 22 mai a solicitat de urgenta comunicarea celor doua încheieri prin posta electronica, însa nici pana in prezent nu au fost comunicate, cu incalcarea art. 232 alin 2 din Codul de procedura civila, art. 108 alin 1 din ROIIJ si art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992.

Se apreciază ca intrucat a fost declarat recurs împotriva încheierii de ședința din 20.05.2015 si acesta nu a fost înaintat instanței superioare, tribunalul a nesocotit dreptul contestatorului de acces efectiv la o instanța de judecata, potrivit art. 6 alin 1 din CEDO.

29

Prin încheierea pronunţată la data de 28 mai 2015, Tribunalul Argeş a respins ca neîntemeiată contestaţia privind tergiversarea procesului şi a aplicat contestatorului AAI o amendă judiciară în cuantum de 500 de lei.


Potrivit art. 522 alin.1 NCPC, „Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată”. Alin.2 al textului legal menţionează cazurile in care se poate formula o astfel de contestaţie, respectiv: 1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; 3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; 4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

In motivarea contestaţiei s-a arătat de către contestator ca se afla în cazul 1, susţinând ca nu i-au fost redactate si comunicate încheierile din data de 19 şi 20.05.2015, fiind in imposibilitate de a exercita calea de atac.

Verificând dosarul nr. 8084/109/2014, tribunalul a constatat ca la data de 19.05.2015 instanţa s-a pronunţat prin încheiere, astfel: a fost încuviinţata cererea reclamantului şi a fost acordat un nou termen de judecată pentru lipsă de apărare, in temeiul art.332 alin.3 NCPC, a fost citat expertul desemnat în vederea soluţionării cererii de recuzare formulată de reclamant şi s-a acordat un nou termen de judecată în vederea soluţionării cererii de recuzare a preşedintelui completului de judecată, formulată de reclamant.

In data de 20.05.2015 un alt complet de judecata s-a pronunţat asupra cererii de recuzare a preşedintelui completului de judecată, in sensul ca a constatat inadmisibilitatea cererii de

30

recuzare a completului C3-LM şi a respins cererea de recuzare a preşedintelui completului C2 LM, judecător N.C..

Din ambele încheieri tribunalul a constatat că acestea sunt atacabile cu apel odată cu fondul cauzei, aşa incat nu exista obligativitatea din partea instanţei de a comunica contestatorului motivarea acestora.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat neîntemeiata solicitarea contestatorului şi a respins-o ca atare.

Ţinând seama de faptul ca, contestatorul a formulat prezenta contestaţie prin raportare la încheieri de şedinţa care nu sunt susceptibile de comunicare si respectiv de a fi atacabile cu apel pe cale separata, tribunalul a apreciat ca aceasta contestaţie a fost exercitata de care acesta cu rea credinţa si având în vedere exercitarea drepturilor procesuale cu rea credinţă de către contestator, în temeiul disp. art.526 alin.1 NCPC s-a dispus aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 500 de lei.

Împotriva acestei încheieri a formulat plângere, în termen legal, petentul A.A.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând constatarea temeiniciei contestației si înaintarea recursului declarat pentru soluționare, astfel:

Soluţia este greşită după cum urmează:1. Instanţa a omis un temei al contestaţiei, necercetând

fondul. În acest sens petentul a arătat că prin contestaţie a solicitat ca instanţa să dispună de urgenţă redactarea şi comunicarea încheierilor din 19 şi 20.05.2015 din cauză, precum şi înaintarea recursului declarat pentru soluţionare. Se apreciază ca au fost formulate doua capete distincte de cerere, iar instanţa s-a pronunţat doar asupra primului.

În raport de prevederile art. 522 alin.(2) pct.4 Cod procedură civilă, instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a înainta recursul formulat spre soluţionare, încălcând dispoziţiile art. 29 alin.(5) din Legea nr.47/1992. Aşadar, ca urmare a nemotivării pronunţării, petentul susţine că se află în imposibilitate de a exercita efectiv calea de atac, fiind încălcate prevederile art.129 din Constituţia României.

2. Instanţa a confundat calea de atac împotriva pronunţării completului C3 în 20.03.2015 asupra excepţiei de neconstituţionalitate (recurs în termen de 48 ore), cu calea de atac împotriva încheierii din 19.05.2015 (apelul odată cu fondul), ceea ce constituie atât o motivare străină de natura cauzei, cât şi încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

3. Greşit instanţa a reţinut că ambele încheieri sunt atacabile cu apel odată cu fondul cauzei, aşa încât nu există obligativitatea din partea instanţei de a comunica contestatorului motivarea acestora. Obligativitatea motivării încheierii nu decurge din calea de atac împotriva hotărârii, ci din prevederile imperative

31

ale art.232 alin.(2) Cod procedură civilă, care arată că încheierile se redactează de grefier în cel mult 3 zile de la data şedinţei de judecată.

Soluţia instanţei nu are temei, fiind fundamentată pe considerente străine de contestaţia formulată. La fel este şi concluzia instanţei despre reaua-credinţă în formularea contestaţiei, deoarece aceasta nu a fost introdusă prin raportare la încheieri de şedinţă care nu sunt susceptibile de comunicare şi respectiv de a fi atacabile cu apel pe cale separată, ci prin raportare la obligaţia nesocotită a instanţei de a motiva pronunţările, a comunica la cerere actele de procedură, precum şi a avansa cererea de recurs la instanţa superioară.

Pentru aceste motive se solicită admiterea plângerii şi desfiinţarea soluţiei instanţei de fond, în sensul de a se dispune ca instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură şi să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind, când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor (art.525 alin.2 Cod procedură civilă).

Analizând plângerea formulată Curtea a constatat următoarele:

Prin încheierea de ședința din data de 19.05.2015, pronunțata in dosarul nr. 8084/109/2013 Tribunalul Argeș a dispus amânarea cauzei la data de 30.06.2015, incuviintand cererea reclamantului privind amânarea cauzei pentru lipsa de apărare, citând expertul desemnat in vederea soluționării cererii de recuzare si emițând adresa reclamantului pentru a se prezenta in vederea semnării cererilor transmise prin intermediul postei electronice.

Prin încheierea de ședința din data de 20.05.2015, instanța a constatat inadmisibilitatea cererii de recuzare a completului C3 LM, a respins cererea de recuzare a președintelui completului C2 LM. In motivarea încheierii, s-a reținut si faptul ca reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 98 alin. 2 din ROI, dar s-a apreciat ca o astfel de cerere nu poate fi dedusa spre soluționare completului ce soluționează cererea de recuzare.

In ambele încheieri s-a făcut mențiunea ca sunt atacabile cu apel o data cu fondul.

Împotriva ultimei încheieri, petentul a formulat recurs, invocând faptul ca in mod greșit nu a fost sesizata Curtea Constituționala cu privire la excepția de neconstituționalitate invocata, solicitând astfel casarea încheierii si sesizarea Curții Constituționale.

Potrivit art. 522 alin. 1 din Noul C. proc. civ.: Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea

32

procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Potrivit alineatului 2 pct. 1 si 4 contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri: 1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Deci, art. 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea "Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.

Art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ., precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia, iar motivele prevăzute la pct.1 si 4 al art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. privesc în exclusivitate propria conduită a instanţei, indiferent de conduita în proces sau în legătură cu procesul a celorlalţi participanţi.

În acest context, contestaţia la tergiversarea procesului trebuie privită ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate, printre altele si în situaţiile în care instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

Se constata in cauza ca prima critica invocata este întemeiata, instanța de fond neanalizând contestația privind neinaintarea dosarului in calea de atac.

Analizând acest motiv de contestație, curtea constata ca este fondat.

Astfel, chiar daca instanța ce a soluționat cererea de recuzare, nu s-a pronunțat in dispozitivul încheierii si asupra excepției de neconstituționalitate, apreciind ca nu poate soluționa o asemenea cerere, in condițiile in care contestatorul a inteles sa formuleze cale de atac împotriva acestei încheieri, in mod separat, instanța de fond avea obligația de a înainta dosarul instanței ierarhic superioare.

Potrivit art. 29 alin 5 din Legea nr. 47/1992, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la

33

instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Prin urmare, atâta vreme cat contestatorul susține nesoluționarea sesizării de neconstituționalitate, invocând dispozițiile art. 29 alin 5 din Legea 47/1992, instanța de fond trebuia sa înainteze calea de atac potrivit acestor dispoziții, in termen urgent (dedus din termenul in care instanța de recurs e chemata sa soluționeze calea de atac), urmând ca instanța de control judiciar sa aprecieze asupra admisibilității sau inadmisibilității recursului declarat.

Se constata ca astfel sunt îndeplinite condițiile privind admiterea contestației fata de dispozițiile art.522 alin. 2 pct. 1 si 4 Cod procedura civila, intrucat prin neinaintarea dosarului in calea de atac exercitata (independent de admisibilitatea sau inadmisibilitatea ei, care este apreciata de instanța de control), se incalca dreptul soluționării cauzei intr-un termen optim.

In ceea ce privește celelalte critici, privind necomunicarea încheierilor de ședința si neredactarea lor in termenul prevăzut de regulament, curtea constata ca, potrivit susținerilor contestatorului, aceste aspecte au rămas fara obiect, ca urmare a comunicării intre timp a încheierilor.

Pe de alta parte, oricum, atâta vreme cat comunicarea încheierilor s-a făcut la cererea expresa a contestatorului si nu ca urmare a dispoziției instanței, pentru determinarea curgerii vreunui termen sau in temeiul vreunui text de lege in acest sens, se constata ca aceste masuri cu caracter pur administrativ, privind soluționarea cererii de comunicare a încheierilor de ședința, nu intra sub incidenta dispozițiilor art. 522 Cod procedura civila.

Pe cale de consecința, fata de cele reținute anterior, curtea apreciază ca întemeiata plângerea sub aspectul neinaintarii recursul declarat împotriva încheierii de ședința din data de 20.05.2015, astfel ca in temeiul art.525 Cod procedura civila, urmează a fi admisa plângerea, cu consecința desființării încheierii, dispunând ca instanţa de fond să ia măsurile necesare pentru înaintarea de îndată a recursului declarat de contestator împotriva încheierii din data de 20.05.2015, la instanţa ierarhic superioară.

Fata de admiterea plângerii si desființarea încheierii se impune pe cale de consecința si înlăturarea măsurii privind aplicarea amenzii judiciare către contestator, nemaifiind îndeplinite condițiile art. 526 alin 1 Cod procedura civila.

10. Acte justificative a cuantumului cheltuielilor de judecată depuse după închiderea dezbaterilor în fond.

34

Dovada cuantumului cheltuielilor de judecată cu o chitanţă, privind plata onorariului de avocat depusă după închiderea dezbaterilor nu este de natură să încalce principiul contradictorialităţii în lipsa vreunei obiecţiuni a părţii adverse în legătură cu modalitatea de probă.


Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 19.01.2010, reclamantul N. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.F. să se dispună grăniţuirea proprietăţilor părţilor învecinate situate în oraşul Ştefăneşti, sat Valea Mare, punctul Valea Mare, judeţul Argeş şi să se stabilească linia de hotar care desparte cele două proprietăţi, respectiv a reclamantului reprezentată de teren în suprafaţă de 1899 mp poziţionat cadastral la nr.670/2 şi înscris în cartea funciară nr.1626 a localităţii Ştefăneşti, cu vecinătăţile la N- S.F. şi B.F., la E – R. I.-L. şi E., la S – R.I.-L. şi E., R.I. şi I.P., la V – drum şi I.P., precum şi a pârâtului S.F., cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea arătând că solicită introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor T.A.M., T.Gh.V., P. A.I.R., S.C. şi O.C.P.I. Argeş şi de asemenea, să se constate că înscrierea din cartea funciară nr.3734 a localităţii Stefăneşti cu privire la terenul proprietatea pârâţilor S. F., T.Gh.V., P.A.I.R. şi S.C., teren identificat cu număr cadastral 3579, nu este în concordanţă cu situaţia reală a imobilului şi pe cale de consecinţă să se dispună rectificarea înscrierilor din Cartea Funciară nr.3734 a localităţii Ştefăneşti cu privire al amplasamentul terenului proprietatea pârâţilor, teren identificat cu numărul cadastral 3579, în sensul ca aceste înscrieri să corespundă cu linia de hotar reală care desparte proprietăţile părţilor, în concret în partea de sud-est terenul pârâţilor urmând să se învecineze cu terenul reclamantului, şi nu cu proprietatea numitului I. P..

Prin sentinţa civilă nr.4699/14.05.2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul O.C.P.I. Argeş ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă, precum şi acţiunea în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, reclamantul fiind obligat la plata către pârâtul T.M. a sumei de 1600 lei cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamantul N.C. împotriva sentinţei civile nr.4699/14.05.2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost respins de Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.1161/27.11.2014.

Prin aceeaşi decizie s-a respins şi cererea intimaţilor de acordare a cheltuielilor de judecată cu motivarea că dovada acestora nu s-a depus la dosar până la închiderea dezbaterilor, ci ulterior, iar luarea în consideraţie a acelui înscris, depus după rămânerea în pronunţare, ar însemna încălcarea principiului contradictorialităţii.

35

Împotriva deciziei tribunalului a formulat recurs, în termen legal, intimatul-pârât T.M. criticând-o pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din vechiul Cod de procedură civilă, arătând că în mod greşit s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile respingerii apelului reclamantului şi existenţei la dosar a dovezii cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin decizia nr. 162/15.04.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de pârât; a modificat în parte decizia în sensul că a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimaţi a sumei de 1800 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este fondat potrivit considerentelor ce vor fi menţionate în continuare.

Potrivit disp. art.274 al.1 din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Astfel cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din data de 20.11.2014, intimaţii prin apărător, a cărui delegaţie există la dosar, au solicitat respingerea apelului reclamantului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, solicitând şi amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise, reclamantul neopunându-se la această cerere.

Pentru depunerea concluziilor scrise de apărătorul intimaţilor, instanţa de apel a amânat pronunţarea la data de 27.11.2014, iar la concluziile scrise depuse la dosar de intimaţi, prin apărător, s-a anexat şi chitanţa de plată a onorariului de avocat, plătit de intimaţi la data de 26.11.2014, pentru dosarul nr.1210/280/2010.

Faţă de această modalitate concretă de a face dovada cheltuielilor de judecată, făcute de intimaţi, la care reclamantul nu s-a opus, modalitate acceptată de instanţa de apel, la momentul amânării pronunţării, nu se poate reţine că, prin luarea în consideraţie a chitanţei de plată a onorariului de avocat depusă la instanţă, după rămânerea în pronunţare, dar până la momentul pronunţării, s-ar încălca principiul contradictorialităţii.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât reclamantul nu a solicitat, la momentul când s-au pus concluzii pe apel, ca instanţa să aprecieze, eventual, după depunerea dovezii cheltuielilor de judecată, asupra cuantumului acestor cheltuieli.

În aceste condiţii se constată că, în cauză, se impune modificarea deciziei în sensul acordării cheltuielilor de judecată solicitate, în baza art.274 Cod procedură civilă.

36

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, a admis recursul de faţă şi a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat pe reclamant la 1800 lei, cheltuieli de judecată intimaţilor, la cererea acestora.

11. Criterii privind stabilirea sancţiunii disciplinare.Art. 250 Codul muncii

Individualizarea sancţiunii disciplinare presupune operaţia în cadrul căreia angajatorul trebuie să ţină cont de toate criteriile prevăzute de art.250 Codul muncii şi nu numai de o parte din acestea fiindcă numai în acest mod se poate verifica legalitatea sancţiunii.


Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta G.F.S., în contradictoriu cu pârâta S.C. C.R. S.A, a solicitat anularea deciziei nr.RU829/26.06.2013 emisă de pârâtă, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate, indexate şi actualizate de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, precum şi la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a arătat că a fost angajata intimatei în funcţia de casier până la data de 26.06.2013, când prin decizia contestată s-a dispus concedierea sa, fără a se lua în considerare recomandarea comisiei de cercetare disciplinară, care propusese reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni. A susţinut contestatoarea că măsura concedierii sale este abuzivă, nelegală şi nejustificată, întrucât nu a săvârşit o abatere gravă care să atragă o asemenea sancţiune. A mai susţinut că se consideră vinovată într-o mică măsură, în sensul că putea să dea dovadă de mai multă atenţie pentru a preveni fapta, însă, raportat la modul de desfăşurare a activităţii specifice funcţiei de casier în cadrul magazinului Carrefour Piteşti, o asemenea eroare se poate produce foarte uşor, având în vedere volumul de muncă, nevoia de a satisface pe deplin clientul şi exigenţele foarte mari.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

A arătat pârâta că faptele reclamantei au caracter deosebit de grav şi sunt de natură a prejudicia societatea angajatoare, întrucât aceasta a ignorat şi încălcat cu bună ştiinţă obligaţiile sale de muncă atunci când nu şi-a informat superiorul de îndată ce a găsit cele 10 tichete cadou în valoare de 500 lei. Deşi contestatoarea a sesizat că cele 10 tichete cadou nu făceau parte din gestiunea sa,

37

aceasta nu a notificat superiorul cu privire la situaţia perturbatoare ivită, ci a preferat să facă remiterea sumelor încasate fără cele 10 tichete cadou, pe care le-a plasat într-un loc nesupravegheat. Încălcarea deliberată a procedurii de lucru aferentă funcţiei deţinute, fraudarea evidenţelor şi a remiterilor către trezor constituie o gravă încălcare a normelor de disciplină a muncii fixate, în sarcina reclamantei prin documentele interne ale societăţii, întrunind condiţiile de existenţă ale abaterii disciplinare grave. Referitor la cererea de plată a daunelor morale, pârâta a arătat că reclamanta nu a motivat în fapt şi în drept această solicitare şi nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii angajatorului.

Prin sentinţa civilă nr.138/22.01.2015 a fost admisă în parte acţiunea şi a fost anulată în parte decizia nr.RU 829/26.06.2013 emisă de pârâtă, în sensul că a fost înlocuită măsura disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă, prevăzută de art.248 alin.1 lit.e Codul muncii, cu măsura disciplinară a reducerii salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni, prevăzută de art.248 alin.1 lit.c Codul muncii. S-a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior concedierii şi a fost obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la momentul concedierii până la reintegrarea efectivă, ţinând cont de reducerea salarială de mai sus. A fost respinsă cererea privind acordarea daunelor morale. A fost obligată pârâta la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost salariata societăţii intimate începând cu data de 13.05.2008, ocupând funcţia de casier în cadrul magazinului Carrefour Piteşti, iar prin decizia nr.RU829/26.06.2013 a fost sancţionată disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă, în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii.

Analizând temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că, potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Prin decizia nr.RU829/26.06.2013 s-a reţinut în sarcina reclamantei că nu şi-a îndeplinit corespunzător sarcinile de serviciu, în sensul că nu a încasat şi nu a remis 10 tichete cadou în valoare nominală de 50 lei fiecare, tichete pe care i le-a dat un client al magazinului, faptă prin care a încălcat prevederile din contractul individual de muncă, fişa postului, Regulamentul Intern şi Procedurile interne de lucru ale pârâtei.

38

Din probele administrate, respectiv materialul de cercetare disciplinară prealabilă, răspunsul contestatoarei la interogatoriu şi declaraţiile martorilor Badea Mihaela Alina, Bălan Alexandru şi Cocea Florian, rezultă că la data de 20.05.2013 reclamanta a găsit 10 tichete cadou în valoare nominală de 50 lei fiecare, tichete care nu au fost încasate şi nici remise către trezor împreună cu celelalte încasări, încălcând în acest fel obligaţiile stabilite prin Procedura de lucru aferentă postului de casier principal, procedură pe care o cunoştea şi pe care trebuia să o respecte, având în vedere obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă la lit.M pct.2.

Concluzia instanţei a fost aceea că în mod temeinic a fost reţinută în sarcina reclamantei abaterea disciplinară constând în neîncasarea şi neremiterea a 10 tichete cadou în valoare nominală de 50 lei fiecare.

Susţinerea pârâtei din concluziile scrise, potrivit cărora prin decizia de sancţionare s-a reţinut în sarcina reclamantei şi fapta constând în neinformarea superiorului în legătură cu situaţia arătată mai sus, a fost apreciată de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că o asemenea faptă nu se regăseşte nici în nota internă de sesizare din data de 14.06.2013, nici în convocarea reclamantei la cercetarea disciplinară prealabilă şi nici în decizia de concediere. De asemenea, a fost apreciată ca nefondată şi susţinerea potrivit căreia fapta de a nu remite către casa trezor toate mijloacele de plată încasate o cuprinde şi pe aceea de a nu fi informat superiorul cu privire la situaţia ivită în timpul derulării activităţii, tribunalul reţinând că obligaţia de a informa conducătorul locului de muncă despre orice situaţie perturbatoare sau generatoare de prejudicii prevăzută de art.50 lit.g din Regulamentul intern al intimatei este una diferită de cea de a remite corect toate mijloacele de plată încasate prevăzută de Procedura de lucru aferentă postului de casier principal.

Referitor la temeinicia deciziei nr.RU829/26.06.2013, instanţa a considerat că angajatorul nu a realizat o corectă individualizare a sancţiunii disciplinare în raport de criteriile de individualizare prevăzute de dispoziţiile art.250 din Codul muncii, în sensul că sancţiunea concedierii disciplinare nu este conformă gravităţii abaterii disciplinare reţinute în sarcina reclamantei, în raport de împrejurările în care a fost săvârşită aceasta, de comportarea generală în serviciu a salariatei şi de lipsa unor sancţiuni disciplinare suferite anterior de contestatoare.

Reţinând că în cauză nu au fost corect aplicate criteriile de individualizare a sancţiunii disciplinare prevăzute de art.250 din Codul muncii, tribunalul a adims în parte acţiunea, conform celor arătate mai sus.

Cererea reclamantei de acordare a daunelor morale în cuantum de 5.000 lei a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral suferit de

39

aceasta în legătură directă cu emiterea deciziei contestate, astfel că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale a angajatorului, potrivit art.253 alin.1 din Codul muncii.

În temeiul art.453 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu avocat.

În termen legal pârâta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Situaţia de fapt a fost greşit stabilită de instanţa de fond, care a apreciat fără temei că fapta reclamantei de a nu remite şi de a nu preda toate mijloacele de plată încasate, nu o cuprinde şi pe aceea de a nu fi informat superiorul cu privire la situaţia creată în timpul desfăşurării activităţii. Aceasta, cu toate că împrejurarea de a găsi 10 tichete cadou, în valoare de 500 lei în plus faţă de gestiunea corectă, constituia o situaţie perturbatoare a activităţii curente a reclamantei, ce impunea necesitatea anunţării superiorului.

De altfel, în decizia de sancţionare a fost indicat art.50 lit.g din Regulamentul intern, ce reglementează obligaţia de a informa conducătorul locului de muncă despre orice situaţie perturbatoare ori generatoare de prejudicii.

De asemenea, decizia de sancţionare cuprinde la pct.a prezentarea faptei care constituie abatere disciplinară.

A mai arătat apelanta că art.252 alin.2 din Codul muncii nu cuprinde o limitare sau restricţie privind folosirea aceloraşi termeni sau expresii pentru descrierea faptei, cu termenii şi expresiile conţinute în paragrafele din actele interne ale societăţii.

Ca atare, aprecierea instanţei cum că decizia nu face trimitere la încălcarea de către reclamantă a obligaţiei de informare a superiorului este eronată, în condiţiile în care decizia de sancţionare menţionează în mod expres că faptele reclamantei din 20.05.2013 aduc atingere prevederilor art.50 lit.g din Regulamentul intern.

2. În mod greşit tribunalul a considerat că angajatorul nu a realizat o corectă individualizare a sancţiunii disciplinare, în raport de criteriile de individualizare de la art.250 din Codul muncii, hotărârea instanţei fiind, de altfel, sumar motivată sub acest aspect. Susţine apelanta că sancţiunea concedierii reclamantei s-a făcut cu respectarea criteriilor de individualizare reglementate de art.250 din Codul muncii, în sensul că s-a avut în vedere faptul că angajata a acţionat în mod deliberat, cu vinovăţie, precum şi împrejurarea că apărările sale au fost contradictorii în faţa angajatorului, precum şi în timpul derulării prezentului proces.

Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că decizia de sancţionare

40

nu a avut în vedere recomandarea comisiei de cercetare disciplinară care propusese sancţiunea prevăzută de art.248 alin.1 lit.c din Codul muncii (reducerea salariului de bază), că fapta reţinută în sarcina sa nu constituie abatere disciplinară gravă, conform regulamentului, că nu a afectat imaginea societăţii, că intenţia reclamantei nu a fost aceea de a-şi însuşi tichetele valorice şi că sancţiunea a fost aplicată cu nerespectarea criteriilor de individualizare.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că aplicarea sancţiunii disciplinare este atributul angajatorului, iar propunerea comisiei de disciplină nu are caracter obligatoriu, că lipsa intenţiei reclamantei de a-şi însuşi tichetele nu are relevanţă din perspectiva încălcării normelor de disciplină a muncii şi că reclamanta a acţionat cu vinovăţie.

Prin decizia nr. 1017/2.06.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. C.R. S.A., intimată fiind reclamanta G.F.S.; a obligat pe apelantă la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către intimată.


Primul motiv de apel este nefondat.Conform art.252 alin.2 din codul muncii, decizia de

sancţionare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;…. b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual sau colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat.

În decizia de concediere nr.829/26.06.2013 s-a reţinut că reclamanta a săvârşit următoarele fapte: „neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu şi anume: nu a încasat şi nu a remis 10 tichete cadou în valoare nominală de 50 lei fiecare, tichete pe care clientul le-a dat casierei”.

Curtea a constatat că angajatorul, descriind fapta ce constituie abatere disciplinară (art.252 lit.a din Codul muncii), nu a reţinut în sarcina reclamantei fapta constând în neinformarea superiorului cu privire la perturbarea activităţii.

În aceste condiţii, nici nu avea relevanţă împrejurarea că, în momentul indicării prevederilor din regulamentul intern ce au fost încălcate, angajatorul a inserat şi prevederile art.50 lit.g). De vreme ce fapta, astfel cum a fost descrisă în decizia de concediere, nu are în vedere şi neinformarea superiorului, nu are importanţă faptul că dispoziţia din regulament ce descrie o astfel de faptă a fost inserată în cuprinsul deciziei de concediere.

Contrar susţinerilor apelantei, Curtea a apreciat că trebuie să existe concordanţă între elementele din decizie prevăzute la art.252 alin.2 lit.a cu cele de la lit.b, în sensul că doar faptele descrise de angajator ca reprezentând abateri disciplinare trebuie să

41

se regăsească în prevederile încălcate de salariat (din statut, regulament, contract individual sau colectiv).

Faţă de toate considerente, Curtea a apreciat că prin apărările formulate în faţa instanţei, angajatorul încercă să pună în sarcina reclamantei o a doua faptă, nereţinută în decizia de concediere şi pentru care nu s-a efectuat cercetare disciplinară.

Al doilea motiv de apel este, de asemenea, nefondat.Art.250 din Codul muncii stabileşte mai multe criterii de

individualizare a sancţiunii disciplinare: a) împrejurările în care a fost săvârşită fapta, b) gradul de vinovăţie a salariatului, c) consecinţele abaterii disciplinare, d) comportarea generală în serviciu a salariatului, e) eventualele sancţiuni disciplinare aplicate acestuia.

În apelul său, pârâta face referire numai la primele două criterii, susţinând că reclamanta a acţionat cu vinovăţie şi că a avut un comportament oscilant în timpul cercetării disciplinare precum şi în faţa instanţei de fond.

Curtea a apreciat că angajatorul trebuia să aibă în vedere la aplicarea sancţiunii toate criteriile prevăzute la art.250 din Codul muncii, adică şi pe cele de la lit.c-e.

Astfel, Curtea a constatat că fapta reclamantei nu a avut nicio consecinţă materială sau morală asupra angajatorului, că nu s-a dovedit un comportament necorespunzător al reclamantei în timpul derulării raporturilor de muncă şi că aceasta nu a mai fost sancţionată disciplinar anterior.

Având în vedere aceste aspecte, chiar coroborate cu pretinsa vinovăţie şi atitudine oscilantă a reclamantei, Curtea, ca şi tribunalul, a apreciat că, în raport de gravitatea faptei sancţiunea aplicată de angajator, aceea de concediere, este mult prea severă şi că soluţia de înlocuire a acestei sancţiuni cu cea prevăzută de art.248 lit.c este corectă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 Cod procedură civilă şi art.278 din Codul muncii, a respins apelul ca nefondat, iar în baza art.453 Cod procedură civilă a obligat pe apelantă la 1.000 lei, cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocat în apel.

12. Încetarea de drept a contractului individual de muncă ca urmare a retragerii de către autoritatea permanentă a avizului, autorizaţiei sau atestării necesare exercitării profesiei.

Existenţa permisului de conducere necesar ocupării postului de conducător auto reprezintă o Condiţie obligatorie încheierii contractului individual de muncă.

42

La data încheierii contractului individual de muncă, salariatul cunoaşte că, în lipsa avizului, autorizaţiei sau atestatului care confirmă o anumită calificare sau aptitudini necesare îndeplinirii unei activităţi nu mai poate să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu, consecinţa fiind aceea a încetării de drept a raportului juridic de muncă.


Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, completată la data de 18.09.2014, reclamantul R. Gh., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. I. S.R.L, a solicitat anularea deciziei de concediere nr.56/26.06.2014, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, precum şi la plata unui salariu compensator conform CCM unic la nivel naţional.

Reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, iar prin decizia contestată a fost concediat în temeiul art.65 Codul muncii. Apreciază că angajatorul nu a respectat dispoziţiile art.76 lit.d din Codul muncii, întrucât în decizie nu sunt cuprinse locurile de muncă vacante, şi nici nu a fost înştiinţată Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă. De asemenea, pârâta nu a indicat criteriile de selecţie utilizate, iar preavizul nu a fost efectiv acordat. În fine, nu au fost respectate prevederile CCM unic la nivel naţional pe anii 2010-2014.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că la baza deciziei de concediere contestate a stat hotărârea nr.1 a Adunării Generale de restrângere a activităţii, că reclamantul a beneficiat de preaviz şi de toate drepturile cuvenite. În altă ordine de idei, reclamantul, angajat pe funcţia de şofer, nu şi-a reînnoit permisul de conducere, deşi i s-a solicitat acest lucru.

Prin sentinţa civilă nr.375/16.02.2015 a fost admis în parte acţiunea, a fost anulată decizia nr.56/26.06.2014 emisă de pârâtă şi a fost obligată aceasta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la momentul concedierii şi până la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a fost salariatul pârâtei, în baza unui contract individual de muncă depus la dosar, iar prin decizia nr.56/26.06.2014 acesta a fost concediat în baza art.65 alin.1 din Codul muncii.

Verificând legalitatea deciziei de concediere, instanţa a reţinut că, potrivit art.76 din Codul muncii, decizia de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului trebuie să conţină în mod obligatoriu numai motivele care determină concedierea şi durata preavizului, celelalte prevederi vizând în mod

43

exclusiv concedierile colective, astfel cum a decis Î.C.C.J. prin decizia nr.6/2011, pronunţată în recurs în interesul legii.

Astfel, în decizia contestată este menţionat motivul concedierii, respectiv desfiinţarea postului ocupat de reclamant, precum şi durata preavizului de care a beneficiat, respectiv 20 de zile lucrătoare. A apreciat tribunalul că obiecţiunea reclamantului privind nerealitatea acordării termenului de preaviz nu poate fi reţinută, întrucât la dosar nu a fost depusă notificarea de preaviz semnată de salariat.

S-a mai reţinut că, potrivit art.65 alin.2 din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezentând încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Tribunalul, deşi nu poate aprecia asupra oportunităţii măsurilor adoptate de către pârâtă, a verificat dacă aceste măsuri îndeplinesc cerinţele impuse de art.65 alin.2 din Codul muncii, respectiv dacă sunt reale şi serioase.

Astfel, locul de muncă trebuie să fie efectiv desfiinţat din structura angajatorului, iar măsura trebuie să fie impusă de dificultăţi reale de menţinere a postului din punct de vedere economic ori de atingere a scopului pentru care funcţia respectivă s-a înfiinţat şi să fie imposibilă menţinerea postului fără pagube pentru angajator.

Dacă aceste cerinţe sunt respectate, instanţa nu poate cenzura măsurile dispuse de angajator, acesta fiind liber să decidă cu privire la modul de organizare a activităţii sale.

În cauză, intimata a făcut dovada că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului este efectivă, având la bază hotărârea asociatului unic nr.1/30.05.2014, prin care a fost decisă restrângerea activităţii sale şi desfiinţarea unui post de şofer, postul reclamantului nemairegăsindu-se în organigrama şi statele de funcţii întocmite ulterior concedierii.

Pârâta a motivat necesitatea acestei reorganizări prin existenţa dificultăţilor economice cu care se confruntă angajatorul, aspect confirmat de actele contabile ale societăţii depuse la dosar, respectiv din contul de profit şi pierdere la data de 30.06.2014, care relevă o pierdere financiară de 13.717 lei.

Analizând însă statele de funcţii şi organigrama societăţii valabilă înainte şi după momentul concedierii reclamantului, tribunalul a observat că pârâta deţinea două posturi de şofer şi numai unul a fost desfiinţat. Ca atare, sub aspectul existenţei cauzei reale şi serioase a concedierii reclamantului, intimata trebuia să facă dovada că desfiinţarea postului acestuia nu are legătură cu persoana

44

salariatului, or singurul criteriu indicat de pârâtă ca fiind utilizat la stabilirea cărui post de şofer se desfiinţează este cel privind faptul că reclamantul nu şi-a reînnoit permisul de conducere.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că decizia de concediere nu corespunde cerinţelor prevăzute de art.65 alin.2 Codul muncii, intimata nedovedind existenţa unei cauze reale şi serioase a desfiinţării postului reclamantului, concedierea acestuia apărând ca subiectivă şi abuzivă.

Pentru aceste considerente, acţiunea a fost admisă, conform celor arătate mai sus.

În termen legal, pârâta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa, fără a lua în considerare materialul probator administrat, a concluzionat în mod greşit că măsura concedierii reclamantului nu corespunde cerinţelor art.65 din Codul muncii, în sensul nedovedirii cauzei reale şi serioase a desfiinţării postului reclamantului.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut că măsura restrângerii activităţii societăţii apelante s-a justificat prin pierderile financiare consecutive în perioada 2012-2014. Aceste pierderi au fost cauza desfiinţării postului de şofer ocupat de reclamant, măsura fiind urmată în perioada ulterioară şi de alte concedieri de personal.

A susţinut apelanta că orice măsură de ordin organizatoric privind creşterea performanţelor în activitate poate fi luată numai de angajator, iar interesul său pentru concediere este dictat de nevoia eficientizării.

Totodată, selecţia posturilor este atributul exclusiv al angajatorului, iar în speţă apelanta a hotărât desfiinţarea unui post de şofer, fără a fi vizat în mod special postul reclamantului. Alegerea postului ocupat de acesta s-a făcut în condiţiile în care reclamantul nu avea preschimbat permisul de conducere, avea mai multe amenzi aplicate urmare a nepreschimbării permisului şi invoca diverse pretexte pentru a nu îşi îndeplini sarcinile de serviciu.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că angajatorul nu a comunicat motivele reale şi serioase ale concedierii şi a refuzat să depună la dosar raportul în baza căruia adunarea generală a hotărât desfiinţarea postului. În realitate, angajatorul l-a discriminat pe reclamant faţă de celălalt şofer, în timpul derulării raporturilor de muncă, în sensul că i-a dat mai puţine curse de făcut şi i-a impus schimbarea locului de muncă. Selectarea postului său s-a făcut fără respectarea vreunui criteriu, iar angajatorul nu s-a asigurat că reclamantul va beneficia de măsuri active de combatere a şomajului. În aceste condiţii, este corectă concluzia tribunalului, cum că măsura concedierii este abuzivă şi subiectivă.

45

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că a ales să desfiinţeze postul reclamantului, dat fiind că acesta avea permisul de conducere expirat, că refuza sistematic să plece în cursă şi să efectueze examinarea medicală, în special examenul psihologic. De altfel, la data de 24.10.2012, chiar intimatul a solicitat desfiinţarea postului său de şofer şi redistribuirea în funcţia de mecanic auto.

Prin decizia civilă nr. 1018/02.06.2015, Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă a admis apelul formulat de intimata-pârâtă S.C. D. I. S.R.L, împotriva sentinţei civile nr.375 din 16 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.3669/109/2014, intimat fiind reclamantul R. Gh.; a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea; a obligat pe intimat să plătească apelantei 1.000 lei, cheltuieli de judecată.


Reclamantul, deşi ocupa funcţia de şofer, avea permisul expirat încă din anul 2011, aspect necontestat în cauză. Este evident că o atare profesie nu putea fi exercitată în lipsa unui permis de conducere valabil.

Potrivit art.56 alin.1 lit.g din Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de drept de la data retragerii atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei.

Aşadar, în speţă suntem în prezenţa unei încetări de drept a contractului individual de muncă, consecinţa fiind aceea a imposibilităţii derulării unor raporturi juridice de muncă între reclamant şi societatea pârâtă. Ca atare, emiterea unei decizii de concediere nici nu mai era necesară, de vreme ce contractul individual de muncă îşi încetase aplicabilitate.

Intimatul a susţinut prin întâmpinare că a fost discriminat în raport cu celalalt şofer care a rămas în societate, însă Curtea a apreciat că în speţă nu există o situaţie de discriminare, atât timp cât cei doi angajaţi nu se află într-o situaţie identică. Astfel, salariatul care a fost păstrat în societate poate exercita funcţia de şofer, în timp ce intimatul nu mai poseda permis de conducere valabil, nemaiputând exercita această profesie faţă de prevederile art.56 alin.1 lit.g din Codul muncii.

Prin decizia nr.545/2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.56 din Codul muncii, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile constituţionale referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă nu poate fi interpretată în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă, fără a avea pregătirea şi calificarea corespunzătoare ori fără a face dovada că a obţinut avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul în care pentru

46

exercitarea unei profesii sau meserii se cere acest lucru. Obţinerea acestor avize, autorizaţii sau atestări este motivată de specificul fiecărei profesii sau meserii, care presupune o calificare corespunzătoare, precum şi anumite aptitudini pe care cel ce doreşte să exercite acea meserie sau profesie trebuie să le aibă, tocmai pentru îndeplinirea sarcinilor de la locul de muncă ales.

Persoanele care optează pentru exercitarea unor profesii sau meserii şi pentru încadrarea în funcţii pentru care reglementările legale cer şi existenta avizului, autorizaţiei ori atestării din partea unor autorităţi de specialitate se află într-o situaţie diferită faţă de celelalte categorii de salariaţi, cărora nu li se cer aceste documente în momentul încadrării în funcţie, ceea ce justifică, în mod obiectiv şi rezonabil, tratamentul juridic diferit. Astfel, retragerea de către autoritatea care le-a emis a avizului, autorizaţiei ori atestării, în momentul în care constată că nu mai sunt îndeplinite condiţiile acordării, retragere ce determina încetarea de drept a contractului individual de muncă pentru încheierea căruia existenţa acestor documente era o condiţie obligatorie, nu reprezintă un tratament juridic discriminator, în sensul interzis de art.16 alin.1 din Constituţie, ci aplicarea unui tratament juridic diferenţiat în raport cu situaţia diferită în care se află anumite categorii de persoane. În momentul încheierii contractului individual de muncă salariatul este conştient de existenţa condiţiei obligatorii a obţinerii avizului, autorizaţiei, atestatului sau permisului de conducere, cum este cazul în speţă, atestate în lipsa cărora nu pot exercita aceasta funcţie, precum şi de consecinţele retragerii sau expirării acestor documente, care se materializează în încetarea de drept a contractului individual de muncă.

Aşadar, în lipsa unui permis de conducere valabil, măsura îndepărtării reclamantului din societate este corectă, chiar dacă decizia a fost una de concediere, contractul de muncă al acestuia fiind încetat de drept.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 Cod procedură civilă şi art.278 din Codul muncii, a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea, iar în temeiul art.453 Cod procedură civilă îl a fost obligat intimatul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către apelantă reprezentând onorariu avocat în apel.

13. Plata indemnizaţiei judecătorilor şi procurorilor eliberaţi din funcţie prin pensionare

Art. 81 alin.1 din Legea nr.303/2004

Judecătorii şi procurorii eliberaţi din funcţie prin pensionare sau pentru alte motive ce nu le sunt imputabile,

47

beneficiază la data pensionării de o indemnizaţie egală cu şapte indemnizaţii de încadrare lunare brute potrivit art.81 alin.1 din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Indemnizaţia se acordă o singură dată în decursul carierei de magistrat la data pensionării efective şi nu de la data emiterii deciziei de către casa teritorială de pensii..


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă la data de 17.04.2014, reclamanta B.A. a chemat în judecată pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, in calitate de ordonator secundar de credite si Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, în calitate de ordonator terţiar de credite şi angajator al reclamantei - debitor direct al obligaţiei de plata, pentru ca prin hotărârea pe care se va pronunţa să fie obligat Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea la plata către reclamantă a indemnizaţiei în cuantum egal cu 7 (şapte) indemnizaţii de încadrare lunare brute, actualizata cu coeficientul de inflaţie pana la momentul plaţii efective şi să fie obligaţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie si Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti sa vireze Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea sumele aferente plaţii drepturilor solicitate prin prezenta acţiune.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a avut calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea până la data eliberării din funcţie prin Decretul nr.256/28.02.2014 al Preşedintelui României, ca urmare a pensionării.

La data pensionării în patrimoniul reclamantei s-a născut dreptul la plata sumelor prevăzute de art.81 alin.1 din Legea nr.303/2004 reprezentând cuantumul a şapte indemnizaţii de încadrare lunare brute, sume pe care pârâţii au refuzat să le plătească.

Prin întâmpinare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea au solicitat respingerea cererii introductive de instanţă, cu argumentul că indemnizaţiile la ieşirea la pensie nu se mai acordă magistraţilor, restrângerea dreptului nefiind una incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul nu a fost afectat în esenţa sa, ci legiuitorul prin reglementările ulterioare a amânat executarea.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1541/02.12.2014 a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

48

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că magistraţilor eliberaţi prin funcţie a fost prevăzut dreptul la plata unei sume egală cu şapte indemnizaţii de încadrare lunară brută.

Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.118/2010 aceste sume nu s-au mai plătit potrivit prevederilor art.9 din actul normativ evocat, situaţia juridică fiind menţinută şi prin Legea nr.283/2011 de aprobare a OUG nr.80/2010, precum şi prin OUG nr.84/2012.

La data pensionării reclamantei, respectiv data eliberării din funcţie erau aplicabile dispoziţiile art.2 din OUG nr.84/2012, referitoare la amânarea plăţii dreptului magistraţilor de plată a indemnizaţiilor evocate.

Conformitatea regulilor juridice cuprinse în actele normative ulterioare cu Legea fundamentală a fost analizată şi de către Curtea Constituţională prin decizia nr.221/23.05.2013 prin care s-a reţinut că dreptul evocat nu a fost atins în substanţa sa fiindcă legiuitorul pentru măsurile financiare avute în vedere a amânat acordarea indemnizaţiei pe o durată limitată în timp cu scopul de a nu se crea dificultăţi bugetare.

Împotriva hotărârii a formulat apel reclamanta pentru motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora a arătat în esenţă că prima instanţă a făcut o apreciere eronată asupra dispoziţiilor art.2 din OUG nr.84/2012, reţinând limitarea în timp a plăţii indemnizaţiilor şi după data la care s-a referit reclamanta în cererea introductivă de instanţă.

Dispoziţiile actului normativ erau aplicabile numai în anul 2013, astfel că la data pensionării reclamantei din 28.02.2014 erau incidente dispoziţiile art.81 din Legea nr.303/2004, dreptul de plată a indemnizaţiei fiind unul actual.

De asemenea, instanţa nu a observat că dreptul de plată a indemnizaţiei s-a născut în patrimoniul reclamantei la data emiterii deciziei de pensionare.

Tribunalul în argumentarea soluţiei s-a referit la o decizie a Curţii Constituţionale, în care s-a verificat constituţionalitatea unui act normativ care nu este aplicabilă în cauză, pronunţând o soluţie cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, rezultând din decizia civilă nr.1673/E-Cm/04.11.2010.

Pârâţii prin întâmpinare au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe care a reţinut în mod corect amânarea dreptului de plată a indemnizaţiei prin normele juridice invocate în actul procedural, aflate în vigoare la data eliberării din funcţie a apelantei prin pensionare.

Prin decizia civilă nr. 1024/02.06.2015, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a

49

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B.A., împotriva sentinţei civile nr.1541 din 02 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea–Secţia Civilă, în dosarul nr.1493/90/2014.


Prin Decretul Preşedintelui României emis la data de 28.02.2014, reclamanta a fost eliberată din funcţia de procuror prin pensionare.

Potrivit art.81 din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor la data pensionării sau eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile în favoarea magistraţilor a fost reglementat dreptul la plata unei sume egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunară brută.

Cu privire la acest drept, reclamanta a chemat în judecată aceeaşi pârâţi, cererea fiind soluţionată irevocabil, prin decizia civilă nr.1673/04.11.2010, în sensul că a fost respinsă ca prematur formulată cu argumentul potrivit căruia plata indemnizaţiei se va face numai la data pensionării efective şi nu la momentul emiterii deciziei.

Cererea de chemare în judecată pentru plata indemnizaţiei a fost înregistrată la data de 10.02.2010, anterior emiterii Decretului Preşedintelui României de eliberare din funcţie.

Decizia nr.1673/04.11.2010 a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, astfel că puterea lucrului judecat se analizează în raport de dispoziţiile art.165 din vechiul cod.

Puterea de lucru judecat ca prezumţie absolută de adevăr dobândea acea hotărâre judecătorească care tranşa pe fond conflictul de interese. Instanţa de recurs nu a soluţionat pe fond cauza ci s-a referit numai la una dintre condiţiei dreptului invocat de către reclamantă, aceea a caracterului său actual.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamantei nu este actual ci a respins cererea ca prematur formulată, soluţia nefiind una care să dobândească puterea de lucru judecat pentru argumentele arătate.

Soluţia instanţei de apel a dezlegat problema de drept privind regimul juridic al dreptului reclamantei, reţinând că acesta devine actual nu la momentul emiterii deciziei de pensionare, ci la momentul eliberării din funcţie, respectiv la momentul pensionării efective.

La data pensionării reclamantei – 28.02.2014, regimul juridic al dreptului prevăzut de art.81 din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor era supus unor reglementări noi.

Potrivit art.9 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, începând cu

50

data de 03.07.2010, indemnizaţiile sau alte ajutoare nu se mai plăteau la data ieşirii la pensie.

Dreptul la plata indemnizaţiei nu a fost suprimat de către legiuitor, ci s-a amânat executarea sa la o dată ulterioară care nu a fost limitată în timp, potrivit constărilor Curţii Constituţionale prin decizia nr.291/23.05.2013.

Curtea Constituţională a analizat conformitatea art.9 din OUG nr.80/2010 cu principiile constituţionale şi a reţinut că legiuitorul nu a adus nicio atingere dreptului magistraţilor pensionaţi, ci pentru evitarea unor dificultăţi economice a amânat executarea dreptului.

Din reglementarea cuprinsă în art.9 din OUG nr.80/2010 aprobată prin Legea nr.283/2011 a rezultat că în anul 2012 nu se plătesc indemnizaţii şi alte ajutoare prevăzute pentru încetarea funcţiei prin pensionare, reglementare preluată şi prin OUG nr. 84/2012, privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013.

Prin actele normative evocate, legiuitorul a prorogat unele termene privitoare la salariile şi drepturile personalului din sectorul bugetar, ceea ce presupune că această măsură subzistă şi după data înregistrării cererii introductivă de instanţă a reclamantei, aceea din 17.04.2014, încetarea motivelor faţă de care a fost adoptată această reglementare, urmând a fi apreciată de către legiuitor, potrivit competenţelor sale legislative, ci nu de către instanţele de judecată, evitându-se săvârşirea unui exces de putere.

În lipsa unei intervenţii legislative în sensul stabilirii în timp a datei de la care dreptul prevăzut de art.81 din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, nu s-a putut reţine că dreptul reclamantei a devenit unul actual, motiv pentru care a fost respins apelul, în baza art.480 Cod procedură civilă, şi păstrată soluţia instanţei de fond.

14. Cazurile contestaţiei privind tergiversarea procesului civil

Art. 522 alin.2 pct.4 NCPC

Omisiunea de a înainta instanţei imediat superioară recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale constituie una dintre cauzele de natură să afecteze soluţionarea litigiului într-un termen optim şi previzibil potrivit art.522 alin.2 pct.4 NCPC, indiferent de soluţia pronunţată în calea de atac.


La data de 26.05.2015, contestatorul A.A. a formulat contestaţie privind tergiversarea soluţionării cauzei înregistrate sub

51

nr 8084/109/2013 pe rolul Tribunalului Argeş, întemeiata pe disp. art.522 alin.2 pct.1 NCPC, solicitând să se dispună redactarea si comunicarea încheierilor din 19 si 20 mai 2015, precum şi înaintarea recursului declarat spre soluționare, împreuna cu copie certificata a dosarului, instanţei ierarhic superioare.

În motivarea contestației s-a arătat ca la data de 21, respectiv 22 mai a solicitat de urgenţă comunicarea celor două încheieri prin poşta electronica, însă nici până în prezent nu au fost comunicate, cu încălcarea art. 232 alin 2 din Codul de procedura civilă, art. 108 alin 1 din ROIIJ si art. 29 alin. 5 din Legea 47/1992.

S-a apreciat că întrucât a fost declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 20.05.2015 şi acesta nu a fost înaintat instanței superioare, tribunalul a nesocotit dreptul contestatorului de acces efectiv la o instanța de judecată, potrivit art. 6 alin 1 din CEDO.

Prin încheierea pronunţată la data de 28 mai 2015, Tribunalul Argeş a respins ca neîntemeiată contestaţia privind tergiversarea procesului şi a aplicat contestatorului A. A. o amendă judiciară în cuantum de 500 de lei.


Potrivit art. 522 alin.1 NCPC, „Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată”. Alin.2 al textului legal menţionează cazurile in care se poate formula o astfel de contestaţie, respectiv: 1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; 3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; 4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

În motivarea contestaţiei s-a arătat de către contestator ca se afla în cazul 1, susţinând ca nu i-au fost redactate şi comunicate

52

încheierile din data de 19 şi 20.05.2015, fiind în imposibilitate de a exercita calea de atac.

Verificând dosarul nr. 8084/109/2014, tribunalul a constatat că la data de 19.05.2015, instanţa s-a pronunţat prin încheiere, astfel: a fost încuviinţata cererea reclamantului şi a fost acordat un nou termen de judecată pentru lipsă de apărare, în temeiul art.332 alin.3 NCPC, a fost citat expertul desemnat în vederea soluţionării cererii de recuzare formulată de reclamant şi s-a acordat un nou termen de judecată în vederea soluţionării cererii de recuzare a preşedintelui completului de judecată, formulată de reclamant.

În data de 20.05.2015 un alt complet de judecată s-a pronunţat asupra cererii de recuzare a preşedintelui completului de judecată, în sensul ca a constatat inadmisibilitatea cererii de recuzare a completului C3-LM şi a respins cererea de recuzare a preşedintelui completului C2 LM, judecător N.C..

Din ambele încheieri tribunalul a constatat că acestea sunt atacabile cu apel odată cu fondul cauzei, aşa încât nu exista obligativitatea din partea instanţei de a comunica contestatorului motivarea acestora.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat neîntemeiată solicitarea contestatorului şi a respins-o ca atare.

Ţinând seama de faptul ca, contestatorul a formulat prezenta contestaţie prin raportare la încheieri de şedinţa care nu sunt susceptibile de comunicare si respectiv de a fi atacabile cu apel pe cale separata, tribunalul a apreciat ca aceasta contestaţie a fost exercitata de care acesta cu rea credinţa si având în vedere exercitarea drepturilor procesuale cu rea credinţă de către contestator, în temeiul disp. art.526 alin.1 NCPC s-a dispus aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 500 de lei.

Împotriva acestei încheieri a formulat plângere, în termen legal, petentul A. A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând constatarea temeiniciei contestației si înaintarea recursului declarat pentru soluționare, astfel:

Soluţia este greşită după cum urmează:1. Instanţa a omis un temei al contestaţiei, necercetând

fondul. În acest sens petentul a arătat că prin contestaţie a solicitat ca instanţa să dispună de urgenţă redactarea şi comunicarea încheierilor din 19 şi 20.05.2015 din cauză, precum şi înaintarea recursului declarat pentru soluţionare. Se apreciază ca au fost formulate doua capete distincte de cerere, iar instanţa s-a pronunţat doar asupra primului.

În raport de prevederile art. 522 alin.(2) pct.4 Cod procedură civilă, instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a înainta recursul formulat spre soluţionare, încălcând dispoziţiile art. 29 alin.(5) din Legea nr.47/1992. Aşadar, ca urmare a nemotivării

53

pronunţării, petentul susţine că se află în imposibilitate de a exercita efectiv calea de atac, fiind încălcate prevederile art.129 din Constituţia României.

2. Instanţa a confundat calea de atac împotriva pronunţării completului C3 în 20.03.2015 asupra excepţiei de neconstituţionalitate (recurs în termen de 48 ore), cu calea de atac împotriva încheierii din 19.05.2015 (apelul odată cu fondul), ceea ce constituie atât o motivare străină de natura cauzei, cât şi încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

3. Greşit instanţa a reţinut că ambele încheieri sunt atacabile cu apel odată cu fondul cauzei, aşa încât nu există obligativitatea din partea instanţei de a comunica contestatorului motivarea acestora. Obligativitatea motivării încheierii nu decurge din calea de atac împotriva hotărârii, ci din prevederile imperative ale art.232 alin.(2) Cod procedură civilă, care arată că încheierile se redactează de grefier în cel mult 3 zile de la data şedinţei de judecată.

Soluţia instanţei nu are temei, fiind fundamentată pe considerente străine de contestaţia formulată. La fel este şi concluzia instanţei despre reaua-credinţă în formularea contestaţiei, deoarece aceasta nu a fost introdusă prin raportare la încheieri de şedinţă care nu sunt susceptibile de comunicare şi respectiv de a fi atacabile cu apel pe cale separată, ci prin raportare la obligaţia nesocotită a instanţei de a motiva pronunţările, a comunica la cerere actele de procedură, precum şi a avansa cererea de recurs la instanţa superioară.

Pentru aceste motive se solicită admiterea plângerii şi desfiinţarea soluţiei instanţei de fond, în sensul de a se dispune ca instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură şi să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind, când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor (art.525 alin.2 Cod procedură civilă).

Prin decizia nr. 245/11.06.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis plângerea formulată de petentul A.A., împotriva încheierii de şedinţă din 28 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.8084/109/2013/a1, intimată fiind S.C. A H.I.S. S.R.L.; a desfiinţat încheierea şi a dispus ca instanţa de fond să ia măsurile necesare pentru înaintarea de îndată a recursului declarat de contestator împotriva încheierii din data de 20.05.2015, la instanţa ierarhic superioară; a înlăturat măsura privind aplicarea amenzii judiciare.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin încheierea de şedinţă din data de 19.05.2015,

pronunţată în dosarul nr. 8084/109/2013, Tribunalul Argeş a dispus amânarea cauzei la data de 30.06.2015, încuviinţând cererea reclamantului privind amânarea cauzei pentru lipsa de apărare, citând expertul desemnat în vederea soluționării cererii de recuzare

54

şi emiţând adresa reclamantului pentru a se prezenta in vederea semnării cererilor transmise prin intermediul postei electronice.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2015, instanța a constatat inadmisibilitatea cererii de recuzare a completului C3 LM, a respins cererea de recuzare a preşedintelui completului C2 LM. În motivarea încheierii, s-a reţinut şi faptul că reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 98 alin. 2 din ROI, dar s-a apreciat ca o astfel de cerere nu poate fi dedusa spre soluționare completului ce soluționează cererea de recuzare.

În ambele încheieri s-a făcut mențiunea ca sunt atacabile cu apel o data cu fondul.

Împotriva ultimei încheieri, petentul a formulat recurs, invocând faptul ca în mod greșit nu a fost sesizata Curtea Constituționala cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, solicitând astfel casarea încheierii şi sesizarea Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 522 alin. 1 din Noul C. proc. civ.: Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Potrivit alineatului 2 pct. 1 si 4 contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri: 1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Deci, art. 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea "Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.

Art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ., precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia, iar motivele prevăzute la pct.1 si 4 al art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. privesc în exclusivitate propria conduită a instanţei, indiferent de conduita în proces sau în legătură cu procesul a celorlalţi participanţi.

În acest context, contestaţia la tergiversarea procesului trebuie privită ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate, printre altele si în situaţiile în care instanţa

55

cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

S-a constatat în cauză ca prima critică invocată este întemeiată, instanţa de fond neanalizând contestaţia privind neînaintarea dosarului în calea de atac.

Analizând acest motiv de contestaţie, curtea constată că este fondat.

Astfel, chiar dacă instanța ce a soluționat cererea de recuzare, nu s-a pronunţat în dispozitivul încheierii şi asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că nu poate soluţiona o asemenea cerere, în condiţiile în care contestatorul a înţeles să formuleze cale de atac împotriva acestei încheieri, în mod separat, instanța de fond avea obligația de a înainta dosarul instanţei ierarhic superioare.

Potrivit art. 29 alin 5 din Legea nr. 47/1992, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa a respins printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Prin urmare, atâta vreme cat contestatorul a susţinut nesoluţionarea sesizării de neconstituţionalitate, invocând dispozițiile art. 29 alin 5 din Legea 47/1992, instanţa de fond trebuia să înainteze calea de atac potrivit acestor dispoziţii, în termen urgent (dedus din termenul în care instanţa de recurs e chemată să soluţioneze calea de atac), urmând ca instanța de control judiciar sa aprecieze asupra admisibilității sau inadmisibilității recursului declarat.

S-a constatat că astfel sunt îndeplinite condiţiile privind admiterea contestaţiei faţă de dispoziţiile art.522 alin. 2 pct. 1 si 4 Cod procedura civilă, întrucât prin neînaintarea dosarului în calea de atac exercitată (independent de admisibilitatea sau inadmisibilitatea ei, care este apreciată de instanța de control), s-a încălcat dreptul soluționării cauzei într-un termen optim.

În ceea ce privește celelalte critici, privind necomunicarea încheierilor de şedinţă şi neredactarea lor în termenul prevăzut de regulament, curtea a constatat ca, potrivit susţinerilor contestatorului, aceste aspecte au rămas fără obiect, ca urmare a comunicării intre timp a încheierilor.

Pe de alta parte, oricum, atâta vreme cât comunicarea încheierilor s-a făcut la cererea expresa a contestatorului şi nu ca urmare a dispoziției instanței, pentru determinarea curgerii vreunui termen sau în temeiul vreunui text de lege în acest sens, s-a constatat că aceste masuri cu caracter pur administrativ, privind soluţionarea cererii de comunicare a încheierilor de şedinţă, nu intra sub incidenţa dispozițiilor art. 522 Cod procedura civilă.

56

Pe cale de consecința, faţă de cele reţinute anterior, curtea a apreciat ca întemeiată plângerea sub aspectul neînaintării recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 20.05.2015, astfel că în temeiul art.525 Cod procedură civilă, a fost admisă plângerea, cu consecinţa desfiinţării încheierii, dispunând ca instanţa de fond să ia măsurile necesare pentru înaintarea de îndată a recursului declarat de contestator împotriva încheierii din data de 20.05.2015, la instanţa ierarhic superioară.

Faţă de admiterea plângerii şi desfiinţarea încheierii s-a impus pe cale de consecinţă şi înlăturarea măsurii privind aplicarea amenzii judiciare către contestator, nemaifiind îndeplinite condițiile art. 526 alin 1 Cod procedura civilă.

15. Măsura administrativă cu caracter politic în înţelesul art.3 din legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art. 3 din legea nr.221/2009

Măsurile cu caracter administrativ enumerate în art.3 din Legea nr.221/2009 au caracter politic dacă au fost adoptate de statul comunist împotriva persoanelor care s-au împotrivit sub diverse forme regimului instaurat de către acesta.

Stabilirea caracterului politic al măsurilor administrative trebuia să se facă nu numai în raport de dispoziţiile art.3 din Legea nr.221/2009, care enumeră actele normative în baza cărora măsurile administrative au fost întemeiate, dar şi pe dispoziţiile OUG nr.214/1999, privind ……. Calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse , din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.


Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr.1894/85/2012, reclamantul H.W.D., în calitate de unic moştenitor al defunctului H. V.F., decedat la data de 16.07.1964, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor constând în echivalentul valorii bunurilor confiscate de la autorul său prin procesul verbal de expropriere nr.123/29.05.1946 poziţiile II, III si VI, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

57

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că autorul său (tată) a fost condamnat politic de doua ori de regimul comunist instituit după 1945 în România întrucât a fost considerat chiabur. Astfel, acesta a executat mai mulţi ani din pedeapsă, fiind încarcerat în Penitenciarul Aiud.

La data de 29.05.1946, prin procesul verbal de expropriere nr.123, tatălui său i-au fost confiscate următoarele bunuri: I. terenuri în suprafaţa totala de 46 jug. si 408 stj.; II. inventar mort si harnaşament respectiv tractor - 1 buc, batoza - 1 buc, locomobil - 1 buc; secerătoare - 1 buc; cositoare - 1 buc; semănătoare pentru cereale - 2 buc; semănătoare pentru porumb - 1 buc; vânturătoare - 3 buc; tocătoare de nutreţ mecanice - 2 buc; tăvăluge - 1 buc; maşina de scos cartofi - 1 buc; greble mecanice - 2 buc; pluguri - 15 buc; grape - 6 buc; cultivator - 1 buc; prăsitoare - 5 buc; car cu osii de lemn - 4 buc; căruţă cu osii de fier - 1 buc; trăsuri - 1 buc; III. inventar viu respectiv boi - 2 buc; vaci - 6 buc; iepe - 1 buc; tineret cabalin - 2 buc; scroafe - 4 buc; tineret porcin - 2 buc; IV. inventarul viei compus din 3 butoaie din metal a 200 kg fiecare; VI. curtea şi terenul adecvat casei, respectiv casa - 7 camere; l grajd - 116 m; sure - 5 buc; un coteţ de cărămida; magazie, şoproane, hambare pentru porumb, coşare.

Reclamantul a susţinut că dreptul de proprietate asupra terenurilor confiscate a fost redobândit de el, astfel încât, în baza Legii nr.221/2009 a solicitat echivalentul valorii bunurilor cuprinse la poziţiile II, III si VI din procesul verbal nr.123 din 29.05.1946.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, D.G.F.P. a Judeţului Sibiu, în numele şi pentru Statul Român prin M.F.P., a solicitat în principal respingerea acţiunii formulate ca inadmisibilă raportat la faptul că situaţia invocată de reclamant nu se încadrează în prevederile art.1 şi art.2 din Legea nr.221/2009, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, în ipoteza în care după reconstituirea, în temeiul art.4 alin.3 şi a art.5 din Legea nr.221/2009, a dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare şi/sau că s-a luat măsura administrativă, se constată acţiunea ca fiind admisibilă, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Pârâtul a solicitat ca la soluţionarea cauzei să fie avute în vedere dispoziţiile deciziei nr.1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a susţinut că faptele invocate de reclamant nu se încadrează între cele enumerate în mod expres şi limitativ la art.1 alin.2 şi 3 şi nici între cele definite la art.3 din Legea nr.221/2009 şi ca atare, pentru acest motiv se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, având în vedere că reclamantul a invocat ca temei de drept Legea nr.221 /2009, pârâtul a precizat că se impune reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea

58

de care se prevalează reclamantul în susţinerea cererii sale, pentru a se stabili dacă asupra acestora s-au aplicat sau nu măsuri abuzive.

Cu privire la apărarea de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, pârâtul a susţinut că solicitarea reclamantului privind despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile (terenuri şi construcţii) este inadmisibilă.

Legiuitorul a repus în drepturi pe foştii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv, astfel că după anul 1989 au fost consacrate proceduri speciale în vederea obţinerii de măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent), pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 1945-1989. Această consacrare a avut drept scop însăşi crearea unei securităţi şi stabilităţi a circuitului civil, pentru a se soluţiona şi rezolva definitiv problema retrocedării proprietăţilor în România în vederea evitării acordării de mai multe ori de despăgubiri pentru acelaşi imobil.

Având în vedere dispoziţiile din Legea nr.18/1991 şi Legea nr.10/2001 care constituie legea specială, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de adevăraţii proprietari sau succesori, în termenul legal prevăzut în lege şi cu respectarea procedurii prevăzute de acelaşi act normativ, revenind instanţelor competente în analiză valabilitatea titlului, în raport cu actele normative interne în vigoare la momentul preluării şi al actelor internaţionale la care România este parte.

Acţiunea în despăgubire privind bunuri imobile (terenuri şi construcţii) în temeiul Legii nr.221/2009 este exclusă atunci când adevăratul proprietar are la îndemână, pentru a intra în posesia bunurilor imobile, o procedură reglementată de o lege specială de restituire, pentru aceste bunuri.

S-a mai susţinut că reclamantul nu a făcut dovada existenţei bunurilor menţionate în acţiune, a confiscării acestor bunuri, respectiv denumirea bunurilor confiscate, cantitatea bunurilor confiscate (buc, litri, kg.,etc.), starea bunurilor, respectiv gradul de uzură.

Potrivit dispoziţiile art.6 din Legea nr.213/1998, a Legii nr.18/1991 şi a Legii nr.10/2001, acţiunea în despăgubire este exclusă atunci când adevăratul proprietar are la îndemână, pentru a intra în posesia imobilului sau a fi desdăunat, o procedură reglementată de o lege specială de restituire sau despăgubire.

Bunurile în litigiu fac obiectul Legii nr.18/1991 şi Legii nr.10/2001, fiind paralizată astfel acţiunea în despăgubire pe Legea nr.221/2009, promovată ulterior intrării în vigoare a acestor legi. A interpreta altfel, înseamnă posibilitatea eludării principiilor de drept civil consacrate, specialia generalibus derogant aplicarea imediată a legii civile noi.

Pârâtul a mai solicitat ca la soluţionarea acţiunii să fie avute în vedere prevederile art. 5 alin.1 lit.a şi b din Legea

59

nr.221/2009. Pârâta a expus în continuare considerente cu privire la daunele morale, însă acestea exced obiectului prezentei cauze care nu priveşte asemenea daune.

Prin sentinţa civilă nr.778 din data de 13 iunie 2013, Tribunalul Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinând că sunt aplicabile prevederile art.4 din Legea nr.221/2009, faţă de domiciliul reclamantului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr.4972/90/2013.

În cauză ai fost administrate proba cu înscrisuri şi expertize tehnice de evaluare a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr.214 din data de 19 februarie 2015, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea formulată de reclamant, reţinând în considerente următoarele:

Potrivit actelor de stare civilă de la filele 5 şi 6 din dosar, reclamantul este fiul lui H.V.F., decedat la data de 16 iulie 1964, autor de la care, aşa cum rezultă din procesul verbal de expropriere nr.123 din 29 mai 1946, au fost expropriate mai multe categorii de bunuri, respectiv terenuri (pct. I), utilaje agricole şi alte bunuri mobile (pct. II, IV), animale (pct. III) şi construcţii (pct. VI), astfel cum au fost enumerate în acţiune, temeiul exproprierii fiind art.3 lit.a din Legea nr.187/1945 privind reforma agrară.

Din sentinţa penală nr.1023 din 25 noiembrie 1950, pronunţată de Tribunalul Tîrnava Mare, rezultă că autorul reclamantului a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională pentru „delictul economic prev. şi ped. de art.3 lit.g din Decretul nr.183/1949”, că a executat în arest preventiv întreaga pedeapsă ce i-a fost aplicată şi a fost obligat să despăgubească Gospodăria Agricolă de Stat din Agnita cu suma de 110.265 lei.

De asemenea, din înscrisurile din dosarul format la Tribunalul Sibiu, a rezultat că pe numele autorului reclamantului a existat un dosar la serviciul de securitate de la acea vreme, cuprinzând date începând cu anul 1950.

Prin sentinţa civilă nr.174 din 4 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr.6635/85/2012, a fost respinsă acţiunea reclamantului având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării pronunţate împotriva autorului său prin sentinţa penală nr.1023/1950, reţinându-se că respectiva condamnare constituie de drept, ca efect al art.2 lit.f din Legea nr.221/2009, condamnare cu caracter politic.

Potrivit concluziilor exprimate de expertul tehnic V.D., cuprinse în raportul de expertiză din dosar, valoarea animalelor menţionate în procesul verbal nr.123/1946 este de 38.000 lei.

60

Valoarea uneltelor agricole menţionate în acelaşi proces verbal a fost stabilită de expertul tehnic C.I. prin raportul de expertiză din dosar, la suma de 741.082 lei.

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic N.D., completat ca urmare a unor obiecţiuni încuviinţate de către instanţă, s-a stabilit valoarea construcţiilor menţionate în procesul verbal nr.123/1946.

Odată cu formularea concluziilor scrise în intervalul în care pronunţarea în cauză a fost amânată prin încheierea din 13 noiembrie 2014, pârâtul a depus la dosar mai multe înscrisuri constând în dispoziţii/decizii emise în temeiul Legii nr.10/2001, notificări şi adrese, potrivit borderoului de la fila 349 din dosar.

La data de 20 noiembrie 2014, instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a pune în discuţia părţilor aceste înscrisuri.

Potrivit acestor înscrisuri, în favoarea reclamantului a fost emisă dispoziţia nr.174/2008 prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 1792 m.p., propunându-se declinarea competenţei de soluţionare a notificării pentru o diferenţă de teren şi pentru o construcţie către alte instituţii. Din cuprinsul acestei dispoziţii a rezultat că reclamantul a formulat notificare pentru aceste bunuri în temeiul Legii nr.10/2001 şi că bunurile au fost preluate în baza procesului verbal nr.120/1946.

Prin dispoziţia nr.120/2009, modificată parţial prin dispoziţia nr.762/2009, s-au acordat măsuri reparatorii pentru cele două categorii de bunuri pentru care a fost declinată competenţa iniţial.

Atât din cuprinsul acestor înscrisuri raportate la cuprinsul procesului verbal nr.123/1946, cât şi din precizările reclamantului, rezultă că bunurile vizate de înscrisurile depuse de către pârât nu sunt identice cu cele din prezenta cauză, întrucât primele sunt situate în oraşul Agnita şi au alte numere de carte funciară, iar cele din această cauză au fost situate în comuna Careş (în prezent Careş Hotar).

În raport de situaţia de fapt reţinută anterior pe baza probelor administrate în cauză şi de dispoziţiile legale în materia dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că acţiunea este neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor constând în echivalentul valorii bunurilor confiscate de la autorul său prin procesul verbal de expropriere nr.123 / 29.05.1946 poziţiile II, III si VI, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, invocând drept temei juridic al pretenţiei sale prevederile Legii nr.221/2009 şi în special cele cuprinse în art.5 alin.1 lit.b. Această pretenţie a fost reiterată pe parcursul judecăţii.

61

Tribunalul a reţinut în primul rând că problema inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea formulată în cauză, constituie o chestiune legată de fondul cauzei, întrucât a fost motivată pe neaplicarea unor dispoziţii legale şi lipsa caracterului politic al măsurilor pretinse, adică pe aspecte legate de stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale corespunzătoare.

Din punct de vedere procesual, prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile vechiului Cod de procedură civilă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2012, adică anterior datei de 15 februarie 2013, fiind aplicabile astfel prevederile art.3 din Legea nr.76/2012.

Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 republicată, ”orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei prevăzute la art.4 alin.(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare:”

Cu privire la acest text legal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr.6/2013, obligatorie potrivit art.330/7 din Codul de procedură civilă, prin care a statuat că ”în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr.247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.”

Observând limitele învestirii instanţei şi în special faptul că nu se invocă o condamnare politică şi în raport de prevederile legale expuse mai sus, instanţa a constatat că acordarea despăgubirilor materiale în temeiul acestora este condiţionată de anumite condiţii referitoare pe de o parte la caracterul politic al măsurilor administrative care au avut ca efect confiscarea bunurilor

62

pentru care se solicită despăgubirile, iar pe de altă parte la categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri în temeiul acestei legi şi la incidenţa altor legi speciale de restituire în natură sau prin echivalent.

Referitor la prima condiţie tribunalul a constatat că potrivit procesului verbal de expropriere nr.123/1946, s-a dispus exproprierea bunurilor autorului reclamantului apreciindu-se că acesta se încadrează în prevederile art.3 lit.a din Legea nr.183/1945 privind reforma agrară.

Tribunalul a reţinut că o asemenea măsură nu este declarată ope legis drept măsură administrativă cu caracter politic, neîncadrându-se în nici una din prevederile art.3 din Legea nr.221/2009, astfel încât a cercetat acest caracter prin prisma art.4 din această lege.

Potrivit acestui text legal, ”în scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire şi pentru a constitui rezervele prevăzute la art.2, pct.c şi d, următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor: a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.”

Cu privire la autorul reclamantului instanţa a constatat că o asemenea caracterizare este reţinută în cadrul dosarului constituit la securitatea de la acea vreme, astfel cum rezultă din înscrisul din dosar.

Instanţa a reţinut însă că în limitele învestirii nu îi revine sarcina de a confirma sau infirma asemenea constatări ori caracterizări, ci de a aprecia dacă o măsură de genul celei dispuse împotriva autorului reclamantului are caracter politic, adică dacă a fost determinată de specificul puterii politice de la acea vreme.

Sub acest aspect, instanţa a apreciat că o măsură dispusă în general pentru legătura directă ori indirectă cu un regim de natura celui hitlerist (condamnat la nivel mondial) nu poate fi apreciată ca politică în spiritul vizat de Legea nr.221/2009 aplicabilă materiei dedusă prezentei judecăţi, întrucât această lege vizează exclusiv măsurile dispuse după instaurarea regimului comunist în România în raport de drepturile şi libertăţile fundamentale.

Faptul că ulterior, respectiv în anul 1950, autorul reclamantului a fost condamnat politic în sensul prevăzut expres de art.1 alin.2 lit.f din Legea nr.221/2009 nu este de natură să dovedească faptul că măsura dispusă prin procesul verbal din anul 1946 are aceeaşi natură.

De asemenea, nici faptul că în perioada vizată de Legea nr.221/2009 autorul reclamantului a fost supus unei măsuri

63

administrative prin care a fost privat de dreptul său de proprietate nu este suficient pentru a dovedi caracterul politic al acestei măsuri.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, pe care instanţa a analizat-o în subsidiar faţă de prima condiţie referitoare la necesitatea dovedirii caracterului politic al măsurii, tribunalul a reţinut că pot fi acordate despăgubiri numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natura lor) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), potrivit art.6 din Legea nr.10/2001, cu condiţia ca respectivele utilaje să nu fi fost înlocuite, distruse sau casate. Astfel cum rezultă din acest text legal, restituirea prin echivalent în cazul imobilelor prin destinaţie vizate de art.6 alin.2 din lege este permisă numai în situaţia vizată de alin.4, adică atunci când aceste bunuri sunt evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.

Bunurile care formează obiectul prezentei judecăţi şi care îndeplinesc criteriile celei de-a doua condiţii, constau în construcţii şi utilajele agricole, nu şi animalele.

Pentru aceste considerente tribunalul a respins acţiunea.Împotriva sentinţei civile nr.214 din data de 19 februarie

2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen recurs reclamantul H.W.D., criticând-o pentru nelegalitate, invocând motivul de recurs de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv aplicarea greşită a legii, pârât fiind Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea recursului reclamantul a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Potrivit dispoziţiilor art.4 alin.3 din Legea nr.221/2009, ”instanţa de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau după caz reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare”.

A arătat că această solicitare a fost făcută de pârât, nu de el personal.

S-a apreciat de către reclamant că instanţa de fond a ignorat principiul rolului activ al judecătorului, şi din această perspectivă a fost pus în imposibilitatea de a nu proba în totalitate acţiunea.

Instanţa de fond, odată cu aplicarea dispoziţiilor legale şi a principiului rolului activ al judecătorului putea ajunge la prezumţia simplă că procesul-verbal de expropriere are caracterul unei măsuri nelegale.

În considerarea celor de mai sus, a solicitat admiterea recursului.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

64

Prin decizia nr. 250/24.06.2015, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins recursul formulat de reclamantul H.W.D., împotriva sentinţei civile nr.214 din data de 19 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.4972/90/2013, intimat fiind pârâtul Statul Român prin M.F.P..

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului să-l despăgubească cu echivalentul bunurilor confiscate antecesorului său prin procesul-verbal de expropriere nr.123/29 mai 1946, poziţiile II, III şi VI, cu motivarea că acesta a fost condamnat politic de două ori de regimul comunist instituit după 1945, întrucât a fost considerat chiabur.

În drept acţiunea a fost întemeiată potrivit art.5 din Legea nr.221/2009.

Legea nr.221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr.118/1990 şi O.U.G. nr.214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimul politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.

Prin art.1 şi art.3 din Legea nr.221/2009, se definesc două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist şi care pot fi reparate, şi anume condamnările cu caracter politic (definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea) şi măsurile administrative cu caracter politic. Acestea din urmă, sunt definite prin art.3 ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispoziţiilor art.2 din O.U.G. nr.214/1999.

În situaţia în care se invocă incidenţa unei măsuri administrative cu caracter politic, diferită de cele întemeiate pe actele normative enumerate limitativ de art.3 lit.a)- f), legea dă posibilitatea persoanei ce se consideră vătămată să ceară tribunalului constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, temeiul cererii fiind dispoziţiile art.4 alin.2 din lege.

Măsurile administrative sunt apreciate că au avut un caracter politic dacă sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar şi care au suferit prejudicii materiale şi morale, aşa cum rezultă din modul în care au fost redactate prevăzut de art.3

65

lit.a)-f), care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice care au stat la baza reglementărilor anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist, dar şi din dispoziţiile art.4 alin.2, care fac trimitere la dispoziţiile art.2 din O.U.G. nr.214/1999, ca sistem de referinţă pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al măsurii administrative.

În speţă, tribunalul a considerat corect faptul că autorul reclamantului nu a fost victima unei măsuri administrative.

Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum s-a mai arătat, reclamantul a pretins că autorul său a fost condamnat politic întrucât a fost considerat chiabur, fără a invoca şi săvârşirea unor fapte, constând în acţiuni sau inacţiuni de oponenţă la regimul politic al vremii şi pentru care i s-ar fi aplicat o sancţiune administrativă, aşa cum impune art.2 lit.e din O.U.G. nr.214/1999, la care face trimitere art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009.

În acest condiţii nefiind întrunite exigenţele art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, în mod legal instanţa de fond a concluzionat că autorul reclamantului nu a fost supus unor măsuri cu caracter politic.

Din această perspectivă şi faţă de dispoziţiile legale sus evocate, de starea de fapt, instanţa de fond a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, explicitând motivele de fapt şi de drept pentru care măsura luată faţă de antecesorul reclamantului nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr.221/2009.

În ce priveşte rolul activ al judecătorului, principiu ce se pretinde că ar fi fost încălcat de tribunal, urmează a se observa că acest principiu a fost respectat, întrucât acesta se referă la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului.

Conform art.129 alin.final Cod procedură civilă, instanţa este ţinută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.

Rolul activ al judecătorului nu poate duce astfel la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei.

Părţile au îndatorirea de a propune dovezile în condiţiile prevăzute de lege şi de a urmări administrarea acestora, îndatorire specifică procesului civil care este, în principiu, un proces al intereselor private.

Faţă de cele expuse, Curtea a reţinut că hotărârea pronunţată de tribunal a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, astfel că nefiind întrunite cerinţele art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a respins recursul formulat de reclamant ca nefondat conform art.312 Cod procedură civilă.

66

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

CONTENCIOS

1. Obligaţia judecătorului de a determina calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii, adică a raportului juridic litigios însuşi şi, implicit, a pretenţiei formulate şi a cauzei acesteia, chiar dacă reclamantul le-a dat o altă calificare juridică şi insistă asupra acesteia.

Art. 22 alin. (4) şi (5) din Noul Cod de procedură civilă

Art. 2 lit.c) din Legea nr.554/2004

În ceea ce priveşte normele legale aplicabile, este real că reclamantele au precizat că temeiul pretenţiilor se situează în afara contractului de achiziţie publică şi, pe cale de consecinţă, ar fi aplicabile dispoziţiile din materia contractelor administrative, aşa cum sunt ele definite de art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Se reţine însă că instanţa este învestită cu obiectul adus în discuţie de către reclamant, dar şi cu raţiunile pentru care acesta îşi formulează pretenţiile, cele ce se constituie într-o cauză juridică a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte temeiul juridic, aplicabil situaţiei de fapt evocată de către reclamant, acesta poate fi schimbat de către instanţa de judecată pentru asigurarea unei corelaţii între starea de fapt şi starea de drept.

Judecătorul este dator să determine calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii - aşadar, a raportului juridic litigios însuşi şi, implicit, a pretenţiei formulate şi a cauzei acesteia, chiar dacă reclamantul le-a dat o calificare juridică şi insistă asupra acesteia. Această concluzie se impune din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) NCPC, nefiind recunoscut dreptul reclamantului de a dispune de calificarea juridică a cererii sale, limitând astfel prerogativa instanţei de a da sau de a restabili calificarea juridică exactă, dimensiune esenţială a funcţiei sale jurisdicţionale.

67

Or, în cauză, părţile nu contestă că izvorul raporturilor obligaţionale deduse de lege este reprezentat de contractul de achiziţie publică încheiat în condiţiile OUG nr.34/2006, iar pretinsele lucrări al căror preţ se solicită ar fi fost lucrări nu doar utile, ci necesare şi obligatorii pentru finalizarea proiectului.

Nu este aşadar vorba despre lucrări în afara obiectului contractului, ci de lucrări necesare realizării acestuia.

Faţă des aceste susţineri ale reclamantelor urmează a se reţine că litigiul de faţă se supune dispoziţiilor OUG nr.34/2006, urmând să se observe dacă în cauză s-au respectat aceste prevederi legale.

(Decizia nr. 870/R-CONT/08 Aprilie 2015)

Prin sentinţa nr.3998 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la 9 octombrie 2014 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele Regia Autonomă Drumuri şi Poduri Vâlcea şi SC D SRL împotriva pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea – prin Primar.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la 3 decembrie 2010, între părţi a intervenit un contract de achiziţie publică al cărui preţ fără TVA a fost stabilit la 3.020.846,51 lei, durata de executare fiind de 18 luni.

Pe parcursul derulării contractului părţile au încheiat dispoziţii de şantier, susţinând existenţa unor situaţii neprevăzute ce au necesitat efectuarea altor lucrări decât cele stabilite iniţial, lucrări a căror contravaloare este de 215.232,10 lei, sumă pe care reclamanta o pretinde în prezenta acţiune.

Din interpretarea dispoziţiilor art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006 rezultă că părţile pot conveni prin negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, printr-un act adiţional efectuarea altor lucrări, însă într-o astfel de situaţie se impune încheierea unui act scris prin care să se deroge de la contractul iniţial cu îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de text.

Tribunalul a apreciat că aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, aşa încât reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească contravaloarea lucrărilor suplimentare.

La 24 noiembrie 2014 Tribunalul a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul hotărârii sub aspectul termenului de recurs care este de 5 zile şi nu de 15 zile, aşa cum din eroare se consemnase.

Împotriva sentinţei au formulat recurs reclamantele pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

68

- după începerea lucrărilor s-a constatat că documentaţia tehnică nu este conformă situaţiei din teren şi de aceea părţile au convenit realizarea altor lucrări, aşa cum ele au fost consemnate în dispoziţiile de şantier ce au fost semnate atât de diriginte cât şi de beneficiar. Astfel, s-a ajuns nu doar la o reducere a timpului de realizare a lucrării, dar şi la un preţ inferior sumei stabilite iniţial;

- suma de 215.232,0 lei nu excedează costului total al contractului, însă încheierea actului adiţional nu a fost posibilă întrucât nu s-a obţinut acceptul Uniunii pentru Coordonarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice din cadrul Ministerului Finanţelor;

- raporturile obligaţionale dintre părţi au avut la bază ofertele depuse de reclamante ce au fost declarate conforme, impunându-se să se reţină însă că nu sunt incidente dispoziţiile art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006, întrucât nu s-a obţinut acceptul U.C.M.A.P., fiind însă esenţial să se reţină că au fost executate lucrări în afara contractului şi pentru ele nu s-a plătit un preţ;

- lucrările efectuate erau necesare şi utile realizării proiectului, iar acesta comunităţii, aşa încât ar fi încălcate principiile de echitate şi bună-credinţă dacă reclamantele nu-şi pot recupera preţul materialelor şi muncii prestate.

Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Pârâtul a iniţiat o procedură de achiziţie publică finalizată prin încheierea cu asocierea reclamantelor a contractului de lucrări nr.36556/03.12.2010 în vederea executării unei artere de legătură între două străzi şi a unui pod peste râul Olăneşti, durata contractului fiind de 18 luni, iar preţul fără TVA de 3.020.846,51 lei. În acest contract, la art.21, s-a convenit şi că pentru îndeplinirea sa în condiţiile legii poate fi încheiat un act adiţional în măsura în care se impun lucrări suplimentare ce nu au putut fi prevăzute la iniţierea convenţiei.

Trimiterea pe care textul o face la noţiunea de act adiţional are semnificaţia unui act în care se exprimă voinţa cocontractanţilor în sensul realizării altor lucrări sau unor lucrări suplimentare celor avute iniţial în vedere, lucrări ce nu au putut fi identificate până la acel moment şi care se încadrează în normele legale aplicabile.

În ceea ce priveşte aceste norme, este real că reclamantele au precizat că temeiul pretenţiilor se situează în afara contractului de achiziţie publică şi, pe cale de consecinţă, ar fi aplicabile dispoziţiile din materia contractelor administrative, aşa cum sunt ele definite de art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Se reţine însă că instanţa este învestită cu obiectul adus în discuţie de către reclamant, dar şi cu raţiunile pentru care acesta îşi formulează pretenţiile, cele ce se constituie într-o cauză juridică a cererii de chemare în judecată.

69

În ceea ce priveşte temeiul juridic, aplicabil situaţiei de fapt evocată de către reclamant, acesta poate fi schimbat de către instanţa de judecată pentru asigurarea unei corelaţii între starea de fapt şi starea de drept.

Judecătorul este dator să determine calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii - aşadar, a raportului juridic litigios însuşi şi, implicit, a pretenţiei formulate şi a cauzei acesteia, chiar dacă reclamantul le-a dat o calificare juridică şi insistă asupra acesteia. Această concluzie se impune din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) NCPC, nefiind recunoscut dreptul reclamantului de a dispune de calificarea juridică a cererii sale, limitând astfel prerogativa instanţei de a da sau de a restabili calificarea juridică exactă, dimensiune esenţială a funcţiei sale jurisdicţionale.

Or, în cauză, părţile nu contestă că izvorul raporturilor obligaţionale deduse de lege este reprezentat de contractul de achiziţie publică încheiat în condiţiile OUG nr.34/2006, iar pretinsele lucrări al căror preţ se solicită ar fi fost lucrări nu doar utile, ci necesare şi obligatorii pentru finalizarea proiectului.

Nu este aşadar vorba despre lucrări în afara obiectului contractului, ci de lucrări necesare realizării acestuia.

Faţă des aceste susţineri ale reclamantelor urmează a se reţine că litigiul de faţă se supune dispoziţiilor OUG nr.34/2006, urmând să se observe dacă în cauză s-au respectat aceste prevederi legale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, analizând voinţa părţilor contractante sub aspectul modificării unor soluţii tehnice şi deci a încheierii unui act adiţional, se apreciază că aceasta este dovedită în cauză.

O astfel de dovadă este reprezentată de cele două dispoziţii de şantier, ambele semnate de asocierea reclamantă, de dirigintele de şantier, de proiectant şi de beneficiarul lucrării şi din care rezultă că „s-a descoperit prezenţa unor infiltraţii puternice în fundaţia drumului existent” şi astfel a fost necesară schimbarea soluţiei din plan şi a planşelor pentru racordarea podeţului prin realizarea altor lucrări decât cele stabilite iniţial.

Chiar dacă aceste înscrisuri nu poartă denumirea de act adiţional ele probează voinţa tuturor părţilor implicate în realizarea proiectului, de modificarea unor soluţii tehnice, cu consecinţe în planul lucrărilor ce urmau a fi executate.

De subliniat, în această ordine de idei, că necesitatea efectuării lucrărilor a căror contravaloare este pretinsă de reclamante a fost susţinută şi de către proiectant în referatul de prezentare referitor la modul în care a fost realizat obiectivul şi ea rezultă şi din documentele încheiate cu ocazia recepţiei acestuia.

70

Din toate aceste probe rezultă aşadar că părţile au convenit schimbarea soluţiei tehnice, că o astfel de schimbare era obligatorie pentru realizarea obiectivului, dar şi că au fost efectuate lucrările pretinse de reclamante, a căror contravaloare nu este contestată.

Instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006, întrucât nu s-a încheiat un act scris de modificare a contractului şi prin raportare la dispoziţiile art.2961 lit.e) din ordonanţă.

Din analiza normelor legale precitate se apreciază că se impune înlăturarea statuării instanţei de fond, reţinându-se că în cauză sunt îndeplinite toate cerinţele la care se referă art.122 lit.i) din OUG nr.34/2006.

Potrivit textului „Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri: (…) i) atunci când este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale, care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- atribuirea să fie făcută contractantului iniţial; - lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale nu pot

fi, din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia;

- valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite şi a actelor adiţionale care vor fi încheiate pentru lucrări şi/sau servicii suplimentare ori adiţionale nu depăşeşte 20% din valoarea contractului iniţial; în cazuri temeinic motivate ordonatorul principal de credite poate aproba majorarea procentului până la limita maximă de 50% din valoarea contractului iniţial pe baza unei note justificative în care vor fi precizate motivele care au condus la depăşirea procentului de 20% şi care este parte a dosarului achiziţiei publice;”.

Din analiza textului rezultă că în cauză s-a dovedit necesitatea unor lucrări suplimentare/adiţionale care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care sunt obligatorii, obligativitate ce rezultă din circumstanţe imprevizibile, lucrările au fost executate de contractantul iniţial, nu pot fi separate de obiectivul asupra căruia poartă achiziţia publică, iar valoare alor se situează sub pragul de 20% din preţul contractului iniţial.

De altfel, sub acest ultim aspect s-a susţinut că lucrările, deşi suplimentare prin modificarea tehnică impusă, au fost de natură să reducă substanţial preţul total al obiectivului realizat.

71

S-a apreciat de către instanţa de control judiciar că, sub acest aspect nu se impun a fi făcute probe, de vreme ce, chiar dacă nu s-ar verifica susţinerea recurentelor-reclamante, ar urma să se observe că suma de 215.232,10 lei, sumă ce cuprinde TVA, este inferioară pragului de 20% din valoarea totală a contractului de 3.020,846,51 lei (fără TVA).

Aşadar, şi această ultimă cerinţă a textului este îndeplinită şi se apreciază că el este deplin aplicabil în cauză şi de natură să impună admiterea căii de atac, în baza art.496 Cod procedură civilă, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii.

Concluzia nu este înlăturată nici de trimiterea pe care instanţa de fond o face la dispoziţiile art.2961 lit.e) din OUG nr.34/2006, text ce se apreciază că nu are legătură cu litigiul de faţă, de vreme ce statuează asupra dreptului ANRMAP ca în situaţia inexistenţei unui control al contractelor de achiziţie să poată cere, în măsura în care apreciază că se impune, constatarea nulităţii absolute a unui contract ce intră sub incidenţa actului normativ precitat.

Acest aspect nu a făcut şi nu face obiectul cenzurii în prezenta cauză, aşa încât nu este de natură să înlăture concluzia de mai sus.

Văzând dispoziţiile art.453 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de reclamantele Regia Autonomă Drumuri şi Poduri Vâlcea, şi SC D SRL, împotriva sentinţei nr.3998 din 9 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă, în dosarul nr.4589/288/2013, intimat fiind pârâtul Municipiul Rm. Vâlcea – prin Primar.

A fost casată sentinţa şi în rejudecare a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele-recurente şi a fost obligat pârâtul să plătească acestora suma de 215.232,10 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate şi suma de 2.960 lei cheltuieli de judecată.

2. Natura juridică a termenelor prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.

Art. 11 din Legea nr. 554/2004

Art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin (5):

- un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)];

- un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare

72

a cursului prescripţiei avute în vedere de alin. (1) [art. 11 alin. (2)].De subliniat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa. Aşadar, în acest domeniu statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings şi alţii c. Regatului Unit, 1996).

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă înlăuntrul termenului de prescripţie din motive temeinice. Legea nu defineşte noţiunea de „motive temeinice”, urmând ca interpretarea să fie făcută de instanţă în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, raportându-se şi la cauzele de repunere în termen, de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, potrivit dreptului comun în materie.

Termenul de un an se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul acesteia, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Spre deosebire de prescripţie, decăderea poate fi invocată şi aplicată din oficiu de instanţa de judecată, având în vedere dispoziţiile art.2550 alin (2) c.civ. respectiv art.186 c.proc.civ.

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ (în acelaşi sens: ICCJ, s. cont.adm., dec. nr.2099/2011, www.scj.ro).

Norma prevăzută de art.11 alin (2) din Legea nr.554/2004 ocroteşte un interes public, astfel că nerespectarea acesteia poate fi invocată din oficiu şi de către instanţa de judecată.

(Decizia nr. 910/R-CONT/20 aprilie 2015)

http://www.scj.ro/

73

La data de 28.03.2014, contestatoarea SC C. SRL, societatea în insolvenţă, a chemat în judecată pe intimaţii Comuna Bujoreni prin Primar şi Consiliul Local al comunei Bujorei, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie revocată, în tot, Hotărârea Consiliului Local nr.18/27.04.2012 emisă de intimatul Consiliul Local al comunei Bujoreni, să se dispună recunoaşterea dreptului său constând în folosirea spaţiului în suprafaţă de 302 mp, precum şi a terenului în suprafaţă de 616 mp, spaţiu şi teren situate la Căminul Cultural al satului Olteni, aparţinând comunei Bujoreni, până la data de 25.10.2022, cum s-a convenit prin contractul de închiriere nr. 423/25.10.2007, respectiv prin actul adiţional nr. 1 la contractul respectiv, precum şi să se constate refuzul intimaţilor de a răspunde la procedura prealabilă formulată de contestatoare.

În motivare, contestatoarea a arătat că prin contractul de închiriere nr 423/25.10.2007, pe care l-a încheiat cu intimata Comuna Bujoreni, prin primar, contract modificat şi completat prin actul adiţional nr 1/21.01.2008, s-a convenit închirierea de către Comuna Bujoreni în calitate de locator, în favoarea contestatoarei a unui spaţiu aparţinând domeniului public în suprafaţă de 300 mp situat la Căminul Cultural din comuna Bujoreni, sat Olteni, teren aferent în suprafaţă de 616 mp, în schimbul unei chirii lunare, pentru o perioadă de 15 ani.

Prin actul adiţional, susţine contestatoarea, s-a convenit posibilitatea efectuării de îmbunătăţiri şi modernizări la imobilul închiriat, contravaloarea acestora urmând să fie scăzută din valoarea chiriei datorate pentru perioada viitoare.

Arată contestatoarea că intimatul Consiliul Local al comunei Bujoreni a adoptat la data de 27.04.2012 hotărârea nr. 18, prin care în mod nelegal s-a dispus stabilirea sumei de 0,85 euro-cenţi/mp/lună, recuperarea sumei de 12.275 lei reprezentând impozit p clădire, precum şi încetarea începând cu data de 01.04.2012 a aplicabilităţii actului adiţional nr.1/2008 la contractul de închiriere nr.423/2007.

Prin Hotărârea nr 28/25.10.2007, arată contestatoarea, Consiliul Local al comunei Bujoreni a aprobat preluarea de către SC C. SRL a contractului de închiriere şi a actului adiţional încheiat iniţial cu SC C. SRL, pentru ca ulterior, prin Hotărârea nr 64/29.10.2009, să aprobe rezilierea contractului de închiriere nr 423/2007.

Arată contestatoarea că a formulat plângere împotriva acestei din urmă hotărâri, iar prin sentinţa nr 864/CAF/04.05.2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr 902/90/2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis plângerea.

S-a mai susţinut de către contestatoare că a întocmit şi comunicat intimatei Comuna Bujoreni facturile fiscale seria CAS nr 0281/04.10.2013 în valoare de 176392,75 lei şi seria CAS nr 0260/11.04.2013 în valoare de 158842,76 lei, facturi ce au stat la baza centralizatoarelor situaţiilor de lucrări semnate de ordonatorul de

74

credite al Comunei Bujoreni, înscrisuri care confirmă însuşirea şi verificarea lucrărilor executate de SC C. asupra imobilului închiriat.

În şedinţa publică din 28.10.2014, contestatoarea, prin apărător, şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că obiectul acesteia îl constituie anularea Hotărârii Consiliului Local al comunei Bujoreni nr 18/27.04.2012 şi nu revocarea acesteia.

S-au anexat cererii: adresa nr 9/24.02.2014, hotărârea nr. 18/27.04.2012, contractul de închiriere nr. 423/25.10.2007, actul adiţional nr. 1/21.01.2008, sentinţa nr 864/CAF/04.05.2010, extras de cont din 19.12.2013, factura nr.0281/04.10.2013, centralizatorul situaţiilor de lucrări, proces verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, adresa nr 14/22.02.2014.

La data de 2.06.2014 s-a formulat întâmpinare de către intimaţi prin care au solicitat respingerea acţiunii, arătând că în anul 2007 s-a încheiat contractul de închiriere nr 423/25.10.2007 între Primăria comunei Bujoreni şi SC C. SRL, având ca obiect darea în folosinţă a unui spaţiu din domeniul public în suprafaţă de 302 mp situat la Căminul Cultural Olteni şi terenul aferent în suprafaţă de 616 mp, pentru funcţionarea punctului de lucru al locatarului, iar chiria lunară de 1 USD/mp, respectiv 302 USD, TVA inclus.

S-a mai susţinut de către către intimaţi că s-a modificat contractul de închiriere prin actul adiţional nr 1 din 21.01.2008, prin care la articolul referitor la obligaţiile părţilor s-a adăugat ca obligaţie în sarcina locatorului să permită să efectueze îmbunătăţirile care se impun la bunurile închiriate, precum şi modernizările aferente necesare în vederea desfăşurării activităţii specifice obiectului de activitate, urmând ca întreaga contravaloare a acestora să fie scăzută din chiria datorată conform art IV din contract, până la acoperirea valorii totale a acestora.

S-a mai precizat de către intimaţi că prin Decizia Curţii de Conturi nr 63/19.01.2012 s-au stabilit mai multe măsuri, printre care şi cea privind chiria pentru terenul proprietate publică în suprafaţă de 616 mp şi recuperarea sumei de 12175 lei reprezentând impozit pe clădire calculat până la data de 31.12.2011, precum şi a debitului aferent anului 2012 şi stabilirea, înregistrarea, urmărirea şi încasarea veniturilor din chirii aferente.

Prin sentinţa nr. 4345/11.11.2014, Tribunalul Vâlcea a respins cererea formulată de contestatoare reţinându-se că este tardivă cererea de chemare în judecată raportat la dispoziţiile art.11 din Legea nr.554/2004, întrucât HCL nr.18/2012 a fost comunicat la data de 10.05.2012, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.03.2014, cu depăşirea termenelor de 6 luni şi 1 an prevăzute de art.11 din Legea nr.554/2004.

Reclamanta SC C. SRL a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul art. 488 clin. 1 pct. 8 şi art. 498

75

alin. 2 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţa de fond, în vederea soluţionării cauzei pe fond.

În motivare recurenta arată că instanţa de fond în mod eronat a respins cererea sa, apreciind că este tardiv formulată, întrucât invocarea din oficiu a excepţiei tardivităţii, excepţie relativă de natură a ocroti interesele doar ale uneia dintre părţi, este nelegală, în contradicţie cu dispoziţiile art. 8 şi art. 247 alin. 2 C. proc. civ., dar şi cu legislaţia europeană, care consacră principiul desfăşurării unui proces echitabil.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 şi a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) din C. proc. civ., întrucât hotărârea nu conţine în considerentele ei motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

a)Art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin (5):

- un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)];

- un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere de alin. (1) [art. 11 alin. (2)].De subliniat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa. Aşadar, în acest domeniu statele dispun de o anumită marjă de apreciere (cauza Stubbings şi alţii c. Regatului Unit, 1996).

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă înlăuntrul termenului de prescripţie din motive temeinice. Legea nu defineşte noţiunea de „motive temeinice”, urmând ca interpretarea să fie făcută de instanţă în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, raportându-se şi la cauzele de repunere în termen, de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, potrivit dreptului comun în materie.

Termenul de un an se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii

76

sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul acesteia, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Spre deosebire de prescripţie, decăderea poate fi invocată şi aplicată din oficiu de instanţa de judecată, având în vedere dispoziţiile art.2550 alin (2) c.civ. respectiv art.186 c.proc.civ.

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ (în acelaşi sens: ICCJ, s. cont.adm., dec. nr.2099/2011, www.scj.ro).

Norma prevăzută de art.11 alin (2) din Legea nr.554/2004 ocroteşte un interes public, astfel că nerespectarea acesteia poate fi invocată din oficiu şi de către instanţa de judecată.

În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că a intervenit decăderea din dreptul de a formula acţiunea în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a formulat acţiunea în contencios în termenul imperativ de 1 an prevăzut de art.11 din Legea nr.554/2004.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia ar fi aplicabile dispoziţiile art.4 din Legea nr.554/2004 în condiţiile în care acestea reglementează excepţia de nelegalitate, iar recurenta a investit instanţa cu o acţiune în desfiinţarea HCL nr.18/2012, iar nu cu o excepţie de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 NCPC şi art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a respins recursul ca nefondat.

3. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la informare şi apărare al contestatorilor.

Art. 6 paragraful 1 din CEDO

În ceea ce priveşte critica formulată de contestatori, vizând dreptul la informare şi apărare în ceea ce priveşte anul 2011, prin aceea că auditul a extins controlul şi la acest an, deşi era obligat să verifice numai anul 2012, Curtea o apreciază ca nejustificată, întrucât prevederea regăsită la pct. 109 din regulament coroborată cu pct. 354 din acelaşi act normativ, rezultă fără dubiu că în scopul remedierii deficienţelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supusă verificării, fără a mai

http://www.scj.ro/

77

fi necesar avizul şefului departamentului coordonator al acţiunii, ca atare fără îndeplinirea altor formalităţi,

În contextul dat, reţinerea instanţei de fond vizând nelegalitatea extinderii verificării şi pe o altă perioadă nu are susţinere legală, motivat de faptul că echipa de audit avea chiar o obligaţie în sensul menţionat.

Argumentul Tribunalului referitor la efectuarea altor controale anterioare, pentru anul 2011, care exclud posibilitatea Curţii de Conturi de a efectua un nou control, nu se verifică faţă de înscrisurile solicitate de către instanţă şi depuse la dosar de către recurentul reclamant, din care nu rezultă efectuarea unui alt control pentru aceeaşi perioadă, respectiv anul 2011, astfel că extinderea controlului a fost realizată în condiţiile legii.

Prin urmare, nu se poate reţine o încălcare a drepturilor contestatorilor la un proces echitabil şi la încălcarea dreptului la apărare din perspectiva art. 6 paragraful 1 din CEDO, actul administrativ întocmit fiindu-i comunicat, astfel că a avut posibilitatea să formuleze căile de atac prevăzute de lege pentru contestarea acestuia, cum s-a precizat anterior.


Prin contestaţia înregistrată la data de 01.08.2013, contestatorii Comuna Bascov - prin primar - şi Primarul Comunei Bascov au solicitat în contradictoriu cu intimatele Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Argeş şi Curtea de Conturi a României Bucureşti, anularea în parte a Deciziei nr. 21/28.05.2013 a CC a României, cu privire la pct. 8 secţiunea a II-a, a Procesului - verbal de constatare nr. 8001/08.05.2013, a Raportului de audit nr. 8077/10.05.2013 şi anularea în tot a Încheierii nr. 2/12.07.2013, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29.04.2014, intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii introductive de instanţă, cu motivarea că autoritatea locală nu avea dreptul de a eluda prevederile legislaţiei specifice drepturilor salariale ale personalului din instituţiile publice şi nici cele privitoare la protecţia muncii, încheind contracte colective de muncă prin care s-au prevăzut drepturi şi condiţii care exced prevederilor legale.

Susţine intimata că drepturile salariale ale personalului bugetar, inclusiv „drepturile speciale” sunt stabilite exclusiv prin lege, ca atare este atributul legiuitorului să stabilească atât categoria de drepturi salariale, partea fixă şi partea variabilă a salariului, cât şi cuantumul acestora.

78

În contextul dat, se susţine că în mod corect Camera de Conturi a Judeţului Argeş prin decizia nr. 2182013 a luat măsura legală regăsită la pct. 8 secţiunea a II-a.

Tribunalul Argeş prin sentinţa civilă nr. 1812/07.10.2014, a admis în parte contestaţia, a anulat încheierea nr. 2/12.07.2013, admiţând contestaţia împotriva deciziei nr. 21/2013 şi a raportului de audit nr. 8077/2013, pe care le-a anulat în parte, cu privire la pct. 8 secţiunea a II-a, respectiv pct. 7.5.1 din raport, cu privire la sumele cuvenite anului 2011.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal, atât de contestatori, cât şi de intimata Curtea de Conturi a României, pentru Camera de Conturi a Judeţului Argeş.

În dezvoltarea motivelor lor de recurs, încadrate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 NCPC, ce reglementează casarea hotărârii pentru încălcarea normelor de drept material, contestatorii Comuna Bascov şi primarul Comunei Bascov, după expunerea unui scurt istoric al procedurii care a condus la aplicarea măsurii de la pct. 8 secţiunea a II-a din decizia nr. 21/2013 şi a raportului de audit nr. 8077/2013 a căror anulare se solicită, au arătat că în mod greşit instanţa de fond a refuzat să ia în calcul contractul colectiv de muncă nr. 9386/2010, atunci când reţine că susţinerile „nu pot fi primită de instanţă, deoarece nu se pot acorda drepturi salariale suplimentare, în baza unui contract colectiv de muncă, în condiţiile în care, în lege nu sunt prevăzute”

Se învederează că, în contra celor reţinute de instanţă, alocaţia de hrană nu constituie un drept de natură salarială, ci, potrivit art. 55 alin. 4 lit. b) din Codul fiscal, acesta face parte din sume care nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile.

Ca urmare a reglementărilor în vigoare la momentul semnării contractului colectiv de muncă pentru funcţionarii publici din aparatul de specialitate al primarului, dar şi prin dispoziţiile prezente, sunt însuşite şi prevederile legale care au stat la baza acordării acestor drepturi.

Se mai susţine că până în prezent nicio instituţie , cu atât mai puţin Curtea de Conturi, nu au contestat sau anulat în instanţă contractul colectiv de muncă, iar Prefectura Argeş a avizat de fiecare dată, pentru legalitate, hotărârile Consiliului Local Bascov, care şi-au produs efectele juridice.

O a doua critică relevă greşita luare în calcul a instanţei numai a veniturilor aferente anului 2011, deşi instanţa a fost învestită şi pentru drepturile acordate în anul 2012, cu privire la care aceasta nu s-a pronunţat.

Se învederează că în motivarea sentinţei atacate este invocată Legea nr. 124/2014, potrivit căreia personalul contractual sau funcţionarii publici nu mai au obligaţia să restituie suma totală,

79

estimată la 477.496 lei, reprezentând alocaţie de hrană, ce s-ar fi acordat necuvenit, stopându-se executarea silită a acestor sume.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 NCPC, intimata Curtea de Conturi a României a criticat sentinţa, în sensul că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de conturi şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea plenului nr. 130/04.11.2010

Se susţine aşadar, că potrivit pct. 339 din RODAS, auditorii publici externi, desemnaţi să auditeze conturile anuale de execuţie bugetară, întocmesc pentru fiecare misiune de audit, un raport de audit financiar, astfel că sunt nejustificate susţinerile contestatorilor privind neconformitatea constatărilor de la pct. 4, pct. 5.2 şi pct. 5.5 din Decizia nr. X/40321/2014, ca urmare a neîncadrării acestora în limitele impuse de pct. 250 – 251 din RODAS şi art. 19 alin. 4 din O.U.G. nr. 51/1998.

În continuare este redat conţinutul textelor de lege menţionate anterior, concluzionându-se că obiectivul general al auditului financiar este acela de a obţine asigurarea că modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului, precum şi execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli de către entitatea verificată, respectă principiile legalităţii, regularităţii, eficacităţii şi eficienţei.

Se învederează dispoziţia prevăzută la pct. 354 lit. a din RODAS în conformitate cu care procedura de întocmire şi valorificare a constatărilor consemnate în acest tip de act este similară cu cea prevăzută pentru raportul de control reglementată la pct. 80 – 122, respectiv pct. 162 – 249 din RODAS.

În continuare, se arată că potrivit pct. 109 din regulament, este obligatorie extinderea perioadei supusă verificării, fără îndeplinirea altor formalităţi.

În contextul dat, se apreciază că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că este nelegală extinderea perioadei de verificare şi pentru anul 2011, procedeu prin care nu s-a încălcat dreptul de apărare al entităţii verificate, aceasta având posibilitatea de a formula obiecţiuni la actul de control şi de a contesta decizia emisă, drept care de altfel a şi fost exercitat de către aceasta.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu menţinerea măsurilor dispuse prin decizia nr. 21/2013 şi a încheierii nr. 2/2013.

Curtea, examinând global criticile regăsite în cele două recursuri, întemeiate pe aceleaşi prevederi legale, în raport de art.

80

486- 496 NCPC şi de probatoriul administrat în cauză, reţine următoarele:

În prealabil, întrucât recurenţii - contestatori Comuna Bascov şi Primarul comunei Bascov au invocat excepţia de nulitate a recursului, învederând aplicarea de către instanţa de recurs a prevederilor art. 486 alin.3 NCPC, potrivit cu care menţiunile prevăzute la alin. 1 lit. a), c) şi e) ale acestui articol sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, Curtea va răspunde cu prioritate acestei excepţii.

Într-adevăr, calea de atac formulată de intimata Curtea de Conturi a României conţine o eroare în privinţa numărului sentinţei atacate, dar Curtea constată că este indicat numărul dosarului în care a fost pronunţată, respectiv 5826/109/2013, menţiune care permite identificarea hotărârii, astfel se apreciază că această eroare nu echivalează cu lipsa menţiunii prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. 3 NCPC, urmând a respinge excepţia invocată.

Totodată, Curtea concluzionează în sensul că această eroare nu este de natură să aducă vreo vătămare recurenţilor contestatori care să nu poată fi înlăturată decât în această modalitate.

Revenind la fondul căilor de atac, în fapt, Curtea constată că unitatea administrativ teritorială Comuna Bascov a fost supusă auditului Curţii de conturi în perioada 01.01.2012 – 31.12.2012, sens în care s-a încheiat Raportul de audit nr. 8077/10.05.2013, întemeiat pe procesul - verbal de constatare nr. 8001/08.05.2013, constând în stabilirea în sarcina UATC a unui număr de nouă măsuri ce urmează a fi duse la îndeplinire, într-un termen anume, de către această entitate, în care la pct. 8 din decizia contestată, respectiv pct. 7.5.1 din procesul - verbal de constatare, s-a arătat că s-au plătit nelegal drepturi de natură salarială, în cuantum de 477.496 lei reprezentând cheltuieli cu ţinuta şi alocaţia de hrană, stabilindu-se termen de recuperare a acestui prejudiciu data de 31.07.2013.

Împotriva acestor măsuri, UATC a formulat contestaţie, respinsă prin încheierea nr. 2/12.07.2013.

Astfel, s-a reţinut că abaterea pentru care s-a impus măsura dispusă la pct. 8 secţiunea a II-a din decizia nr. 21/2013, emisă de Camera de Conturi Argeş s-a datorat faptului că în perioada 2011 – 2012 salariaţii entităţii au beneficiat, pe lângă drepturile salariale plătite de la capitolul „cheltuieli de personal” şi de sume acordate cu titlu de alocaţie de hrană, în temeiul contractului colectiv de muncă înregistrat la DMIS Argeş sub nr. 9386/2010, valoarea totală a plăţilor efectuate fiind de 477.496 lei.

Recurenţii contestatori susţin că măsura reţinută de auditul Curţii de Conturi este nelegală şi apreciază că veniturile în discuţie nu sunt de natură salarială, fiind incidente dispoziţiile art.

81

55 alin. 4 lit. b) din Codul fiscal, opinând că nu sunt supuse impozitării.

De asemenea, în apărarea lor susţin că temeiul legal în baza căruia au fost acordate aceste drepturi salariale suplimentare, respectiv Contractul colectiv de muncă, este în vigoare şi în prezent, prin aceea că niciuna dintre instituţiile interesate nu a contestat sau anulat acest temei de drept, aşadar fiind în concordanţă cu legea, acesta îşi produce efecte juridice valabile.

Curtea reţine însă că problema cu a cărei dezlegare a fost învestită instanţa de fond, constă în a stabili dacă primarul, în calitate de ordonator de credite, putea sau nu să negocieze salariile sau alte drepturi în bani, în ceea ce priveşte funcţionarii publici din instituţia bugetară controlată.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.188/1999, Legii nr.53/2003 şi Legii nr.130/1996 sunt reglementate, pe de o parte, natura legală a drepturilor salariale, iar pe de altă parte, interdicţia ca prin contracte/acorduri colective de muncă să se stabilească drepturi de natură salarială pentru sectorul bugetar, care sunt exclusiv atributul legiuitorului.

Acest principiu nu trebuie înţeles ca o restrângere a drepturilor ce se cuvin salariaţilor din acest sector, întrucât scopul legiuitorului a fost stabilirea unui sistem unic de salarizare, care să corespundă activităţilor prestate, mai concret asigurarea unui echilibru între munca prestată şi remuneraţia primită (la muncă egală salariu egal), precum şi înlăturarea discriminărilor ce s-ar putea ivi între salariaţii din acelaşi sector.

În acelaşi context se va sublinia că potrivit art.12 din Legea nr.130/1996, prin contractele colective de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Ulterior, prin art.25 din HG nr.833/2007, s-a prevăzut că acordurile colective nu pot conţine prevederi contrare, drepturi şi obligaţii sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda, după cum nu pot îngrădi drepturi şi obligaţii reglementate prin lege ori drepturi şi obligaţii suplimentare faţă de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu.

Toate aceste reglementări sunt expresia principiului constituţional consacrat în art. 137 alin. l din Constituţia României, potrivit căruia „formarea, administrarea, întrebuinţarea si controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ teritoriale si ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege".

Ca atare, din interpretarea textelor de lege precitate şi aplicarea lor obiectului prezentei acţiuni, rezultă în mod evident nelegalitatea plăţilor efectuate de către recurenţii - contestatori personalului contractual şi funcţionarilor publici în exerciţiul

82

financiar bugetar al anului 2011 şi reţinute în încheierea Curţii de Conturi.

În aceeaşi notă se va sublinia că nu poate fi primit argumentul privind valabilitatea plăţilor susţinută pe înregistrarea contractului/acordului colectiv de muncă la ITM şi inexistenţa unei hotărâri de anulare a acestuia, atâta vreme cât drepturile stipulate în conţinutul său, aşa cum s-a arătat anterior, nu puteau face obiectul liberei negocieri.

Măsura adoptată prin încheierea contestată se înscrie în atribuţia Curţii de Conturi cu privire la exercitarea controlului asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului din sectorul bugetar, ce are drept corolar atribuţia acesteia de a lua măsuri în cazul constatării producerii unui prejudiciu în ceea ce priveşte fondurile bugetare.

Recurenţii nu se pot prevala de prevederile art. 3 lit. c) şi art. 7 al. 2 din Legea 330/2009 pentru a beneficia de drepturile invocate, stabilite cu încălcarea legii. Contractul/acordul colectiv de muncă reprezintă legea părţilor numai în situaţia în care se respectă dispoziţiile legale în vigoare.

Or, Curtea a reţinut că potrivit art. 37 alin. 1 din Legea nr. 284/2010, prin contractele/acordurile colective de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură, care exced prevederilor prezentei legi.

Din cele precizate anterior, rezultă aşadar că prin contractele/acordurile de muncă încheiate în sectorul bugetar, nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal, negocierile pentru încheierea acestora efectuându-se după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordinatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea.

Aşadar, drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise şi nu pot constitui obiect al negocierilor, după cum nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă, astfel că încălcarea prevederilor art. 138 alin. 1 - 3 din Legea nr. 62/2011 sancţionează cu nulitatea clauzele prevăzute în aceste contracte.

Prin urmare este întemeiată critica recurentei Camera de Conturi a judeţului Argeş, potrivit căreia autoritatea locală nu putea eluda prevederile legislaţiei specifice privind drepturile salariale ale personalului din instituţiile publice şi cele referitoare la protecţia muncii, dimpotrivă, conducătorul instituţiei locale în calitate de ordinator principal de credite, trebuia să respecte şi să aplice întocmai prevederile legale în materie.

În speţa de faţă, acordarea drepturilor salariale suplimentare s-a făcut în afara cadrului legal, fiind doar atributul

83

legiuitorului de a stabili categoria de drepturi salariale şi cuantumul acestuia în ceea ce îi priveşte pe funcţionarii publici.

Totodată, se constată că, în calitatea sa de angajator şi ordonator de credite, primarul UATC Bascov a avut un mandat limitat de prevederile legale la negocierea contractului de muncă, mandat pe care şi l-a depăşit, întrucât nu a avut în vedere condiţia impusă de Codul muncii, în sensul că acordul de muncă trebuie încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Coroborând prevederile Legii nr.130/1996 republicată şi ale Legii nr. 284/2010 cu dispoziţiile Legii nr. 273/2006 republicată a finanţelor publice locale, se constată că ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. 2 şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru cheltuiala respectivă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică formulată de contestatori, vizând dreptul la informare şi apărare în ceea ce priveşte anul 2011, prin aceea că auditul a extins controlul şi la acest an, deşi era obligat să verifice numai anul 2012, Curtea o apreciază ca nejustificată, întrucât prevederea regăsită la pct. 109 din regulament coroborată cu pct. 354 din acelaşi act normativ, rezultă fără dubiu că în scopul remedierii deficienţelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supusă verificării, fără a mai fi necesar avizul şefului departamentului coordonator al acţiunii, ca atare fără îndeplinirea altor formalităţi,

În contextul dat, reţinerea instanţei de fond vizând nelegalitatea extinderii verificării şi pe o altă perioadă nu are susţinere legală, motivat de faptul că echipa de audit avea chiar o obligaţie în sensul menţionat.

Argumentul Tribunalului referitor la efectuarea altor controale anterioare, pentru anul 2011, care exclud posibilitatea Curţii de Conturi de a efectua un nou control, nu se verifică faţă de înscrisurile solicitate de către instanţă şi depuse la dosar de către recurentul reclamant, din care nu rezultă efectuarea unui alt control pentru aceeaşi perioadă, respectiv anul 2011, astfel că extinderea controlului a fost realizată în condiţiile legii.

Prin urmare, nu se poate reţine o încălcare a drepturilor contestatorilor la un proces echitabil şi la încălcarea dreptului la apărare din perspectiva art. 6 paragraful 1 din CEDO, actul administrativ întocmit fiindu-i comunicat, astfel că a avut posibilitatea să formuleze căile de atac prevăzute de lege pentru contestarea acestuia, cum s-a precizat anterior.

84

Cu privire la efectele Legii 84/2012, se reţine că aceasta este aplicabilă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în baza contractelor sau acordurilor colective de muncă încheiate, înregistrate la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sau, după caz, la inspectoratele teritoriale de muncă şi necontestate la instanţele judecătoreşti competente (art. 1 lit. a)).

În conformitate cu art. 2 din această lege, se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în baza contractelor sau acordurilor colective de muncă, pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii. Sumele recuperate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, ca urmare a deciziilor Curţii de Conturi, nu se restituie.

Instanţa de fond s-a referit la faptul că intrarea în vigoare a acestui act normativ nu influenţează sub aspectul legalităţii deciziei Curţii de Conturi sau a dispoziţiei de recuperare a sumelor constatate prin aceste decizii că se impun a fi recuperate, însă aspectul învederat putând constitui eventual doar o chestiune ce ţine de executarea celei din urmă categorii de măsuri, în situaţia în care condiţiile de aplicare a legii sunt îndeplinite.

Nici argumentul instanţei de fond privind incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 124/2014 nu are relevanţă, Curtea apreciind că acest act normativ se referă la executarea silită a titlurilor având ca obiect sumele acordate necuvenit, neavând în vedere modul de stabilire şi de acordare a acestor drepturi, care aşa cum a rezultat din probatoriul administrat s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în temeiul art. 496 NCPC, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 republicată şi Legea nr. 94/1992 republicată, a respins recursul formulat de Comuna Bascov şi Primarul comunei Bascov ca nefondat şi a admis recursul Curţii de Conturi a României pentru Camera de Conturi a judeţului Argeş, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins în tot contestaţia.

4. Dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea întocmai a obligaţiei.

Art. 1073 din Codul civil anteriorArt. 1527 din Noul Cod Civil

85

Potrivit dreptului comun în materie contractuală, art. 1073 C.civil de la 1865, aplicabil în cauză faţă de data naşterii raportului juridic, dar regăsit şi în noua reglementare (art. 1527 din Noul Cod Civil) creditorul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligaţiei, iar în subsidiar, la îndeplinirea acesteia prin echivalent. Este consacrat astfel principiul executării în natură a obligaţiilor (executarea directă), ceea ce presupune executarea obligaţiei în natura ei specifică, prin realizarea obiectului avut în vedere de părţi.

Faptul că în contract sunt prevăzute numai forme de executare indirectă, adică prin echivalent, a obligaţiei de garanţie nu înseamnă că este înlăturat dreptul creditorului obligaţiei de a obţine, ori de câte ori acest lucru este posibil, executarea directă, în natură a acesteia, pentru care nu este necesară stipularea unei clauze exprese în acest sens. În acest sens trebuie avut în vedere principiul evocat, precum şi prevederile art. 970 al. 2 C.civ. şi art. 981 C.civil, potrivit cărora, în interpretarea contractului, acesta are, pe lângă efectele expres arătate de părţi, şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului: convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”; „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul”.

Din acest punct de vedere, ţinând cont că executarea directă a unei obligaţii reprezintă efectul necesar al convenţiei, indiferent dacă se regăseşte sau nu stipulat ca atare în ea, Curtea a constatat că obligaţia de garanţie şi dreptul corelativ acesteia se impun a fi asigurate în primul rând în natură, prin asigurarea ei pe perioada asumată prin contract, drepturile creditorului nefiind limitate la a cere executarea indirectă a acesteia într-una din modalităţile expres arătate în contract.

Aşadar, în virtutea clauzei contractuale potrivit căreia furnizorul trebuie să asigure garanţia produsului pe o perioadă de 36 de luni, ceea ce presupune obligaţia de a repara produsul într-un anumit termen, creditorul obligaţiei este îndreptăţit la prelungirea perioadei de garanţie cu timpul în care produsul nu a funcţionat şi nu a fost reparat în termenul prevăzut de contract, fiind vorba de executarea directă, în natură, a obligaţiei asumate.


86

Prin cererea înregistrată la 15.02.2013, sub nr. 2104/90/2013, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova – prin AJFP Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC egr SRL, obligarea la remedierea deficienţelor apărute în funcţionarea echipamentului UPS-EE 300 PLUS *** şi prelungirea termenului de garanţie cu perioada în care echipamentul nu a fost utilizat conform contractului 31495/03.06.2010.

A motivat reclamanta că a încheiat cu pârâta contractul de furnizare 31495/2010 pentru livrarea, montarea, punerea în funcţiune şi instruirea personalului desemnat cu utilizarea şi asigurarea service-ului a 2 surse tip UPS 3000VA, model ESE 3000 Plus şi a 6 surse tip UPS ***, astfel că la data de 16 iunie 2010 s-a încheiat procesul-verbal de montare şi punere în funcţiune a echipamentelor în condiţii normale pentru montarea de 8 UPS-uri, fiind eliberate certificate de garanţie.

În interiorul perioadei de garanţie, echipamentul UPS *** a fost ridicat de reprezentantul pârâtei, la data de 06.04.2011, pentru repararea unei defecţiuni şi restituit ABIA după 8 luni, în decembrie 2011, contrar dispoziţiilor art. 16 din contract care prevăd un termen de 48 ore pentru remediere.

Ulterior, în anul 2012, a înştiinţat pârâta că acelaşi echipament s-a defectat din nou şi a solicitat ridicarea şi repararea acestuia conform dispoziţiilor contractuale. Pârâta a refuzat să remedieze deficienţele, invocând faptul că au fost provocate de achizitor prin utilizarea în condiţii necorespunzătoare. Acest aspect însă nu corespunde realităţii, întrucât pentru echipamentul respectiv s-au respectat cerinţele tehnice, fiind instalat pe un dispozitiv ce avea un consum de maxim 1,8 kw.

Întrucât perioada de garanţie prevăzută de art. 16 este de 3 ani, este întemeiată solicitarea de prelungire a perioadei de garanţie cu perioada în care echipamentul nu a fost utilizat.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că defecţiunea s-a datorat neglijenţei reclamantei de a cupla una din sursele livrate la consumatori superiori puterii nominale a sursei, ceea ce a determinat disfuncţionalităţi în utilizarea ei.

La data punerii în funcţiune, 17.07.2010, s-a constatat şi acceptat faptul că montajul final nu a putut fi realizat deoarece consumatorii depăşesc puterea nominală a UPS-urilor, reclamanta însuşindu-şi aceste constatări. După această dată, beneficiarul a efectuat montajul fără să-i solicite concursul, astfel că nu are cunoştinţă dacă s-au respectat sau nu condiţiile tehnice de montaj prevăzute în cartea tehnică a UPS-urilor.

În cursul 2011, a mai arătat pârâta, aşa cum reiese chiar din adresele reclamantei, a ridicat o sursă UPS pentru remedierea unor deficienţe cauzate de o utilizare necorespunzătoare, motiv

87

pentru care reclamanta a achitat contravaloarea reparaţiei, deoarece defecţiunea nu s-a încadrat în cele de fabricaţie, aşa cum sunt definite de art. 16 din contract.

Chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată se observă că reclamanta nu a arătat care sunt deficienţele în utilizarea sursei şi s-a limitat numai la a afirma că această sursă prezintă deficienţe, fără să distingă dacă este vorba de o nefuncţionare parţială sau totală.

Prin Sentinţa nr. 4551/26.11.2014, Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă; a obligat pârâta să remedieze deficienţele echipamentului UPS*** şi a respins capătul de cerere privind prelungirea acordării garanţiei cu perioada de nefuncţionare; a obligat pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă.


Între părţi s-a încheiat contractul de furnizare 31495/3.06.2010 pentru livrarea, montarea, punerea in funcţiune şi instruirea personalului desemnat cu utilizarea şi asigurarea service-ului a 2 surse tip UPS *** şi a 6 surse tip UPS ***. La data de 16.06.2010 s-a întocmit procesu-verbal prin care s-a reţinut că s-a efectuat montarea şi punerea în funcţiune a celor 8 surse şi s-a constatat că echipamentul funcţionează normal. Ulterior, la data de 17.06.2010, s-a întocmit proces verbal de predare –primire prin care pârâta a predat reclamantei două surse ESE 3000 PLUS si 6 surse ESE 3315 fără a fi efectuat montajul final, întrucât consumatorii depăşeau puterea nominală a surselor.

La data de 6 aprilie 2011 a intervenit prima defecţiune a sursei ESE 3000 PLUS, fiind ridicată pentru reparaţie de la data de 06.04.2011 şi restituită în decembrie 2011 după remediere. Pentru această reparaţie nu există vreo dovadă că s-a efectuat plata, contrar susţinerilor pârâtei, factura invocată 2011004/03.11.2011 priveşte o altă sursă decât cea în discuţie, ESE 3315.

Din nou, aceeaşi sursă, s-a defectat în februarie 2012, de această dată pârâta, conform adresei 202/2012 a refuzat să procedeze la remediere motivând că defecţiunea s-a datorat culpei reclamantei.

În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate conform căreia defecţiunea intervenită la sursa ESE 3000 PLUS nu a fost cauzată de neglijenţa reclamantei. Astfel, după efectuarea măsurătorii consumatorilor nominali, expertul a concluzionat că tensiunea de alimentare cu energie electrică a maşinii de împlicuit (această maşină a fost alimentată cu energie electrică de sursa în discuţie) se include în limitele sursei. S-a mai constatat, urmare a observării la faţa locului, că beneficiarul a folosit sursa UPS aflată în

88

litigiu cu respectarea prescripţiilor din Manualul de utilizare UPS-uri LCD.

Aşadar, reţinând că nu există o culpă a beneficiarului în ceea ce priveşte punerea în funcţiune şi utilizarea echipamentului UPS-EE 300 PLUS, s-a apreciat că revine pârâtei obligaţia asumată prin contractul de furnizare nr. 31495/2010, art.16.4 conform căruia, la primirea unei sesizări din partea beneficiarului „furnizorul are obligaţia de a remedia defecţiunea sau de a înlocui produsul în 48 de ore de la data notificării de către beneficiar , fără costuri suplimentare de către achizitor”.

Ca urmare, a fost admisă cererea reclamantei sub acest aspect fiind obligată pârâta să remedieze deficienţele echipamentului UPS-EE 300 PLUS

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de prelungire a perioadei de garanţie, tribunalul a constatat că în contract (art.16.4 ) nu există o astfel de obligaţie a pârâtei decât în situaţia în care produsul defect este înlocuit cu altul nou, ocazie cu care se acordă o nouă perioadă de garanţie. Potrivit art.10 din Legea 449/2003, în cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul să i se aducă produsele la conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, în funcţie de opţiunea consumatorului, sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a preţului ori de rezoluţiunea contractului. Instanţa de fond a considerat că reclamanta avea posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului încercat pe perioada în care sursa s-a aflat la pârâtă pentru repararea defecţiunii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reţinând culpa pârâtei, instanţa a obligat-o, în temeiul art.453 cod proc.civ., la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, cheltuieli ocazionate de onorariul expertului.

Împotriva sentinţei de mai sus, în termen legal, au formulat recurs părţile.

Reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a criticat sentinţa pentru motive încadrate în dispoziţiile art.304 pct. 8, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, recurenta a arătă că, la data de 06.04.2011, în interiorul perioadei de garanţie asupra bunurilor, urmare solicitării sale, echipamentul UPS-EE 3000 Plus, a fost ridicat de către reprezentantul pârâtei, pentru remedierea unei defecţiuni şi restituit instituţiei în luna decembrie 2011, respectiv după 8 luni de la data ridicării.

Potrivit art.16 din contractul nr.31495/03.06.2010, furnizorul se obliga să remedieze defecţiunea apărută sau de a înlocui produsul în termen de 48 de ore de la data preluării, fără costuri suplimentare, pentru achizitor. Or, pârâta nu a respectat dispoziţiile din contractul de furnizare, de a înlocui sau repara echipamentul defectat în termenul de 48 de ore, acesta fiind reţinut

89

fără a avea cunoştinţă de motivul întârzierii o perioadă foarte mare de timp, contrar dispoziţiilor contractuale.

Mai mult, arată recurenta, prin adresele nr.10690/17.02.2012 şi nr.11553/22.02.2012, a înştiinţat pârâta asupra faptului că acelaşi echipament s-a defectat din nou, solicitând şi de această dată ridicarea şi repararea acestuia în conformitate cu dispoziţiile contractuale.

Având în vedere că perioada de garanţie prevăzută de dispoziţiile art.16.2(1) cât şi în certificatul de garanţie, acordată produselor de către furnizor este de 3 ani (36 de luni), consideră că este întemeiată solicitarea de prelungire a perioadei de garanţie pentru echipamentul UPS-EE 3000 Plus.

Pentru aceste motive, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind prelungirea garanţiei cu perioada de nefuncţionare a echipamentului UPS-EE 3000 Plus.

Recurenta – pârâtă SC EGR SRL critică sentinţa pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept materiale pentru considerentele următoare:

Decizia instanţei de fond este contradictorie deoarece, dacă ar fi reţinut culpa sa în nefuncţionarea sursei, ar fi admis şi capătul de cerere privind prelungirea garanţiei. Cu alte cuvinte, admisibilitatea primului capăt de cerere era strâns legată de admiterea celui de-al doilea capăt de cerere.

Conform art.16 din contractul de furnizare nr.31495/2010, furnizorul garantează că produsele furnizate sunt noi, din componente noi, nefolosite, că produsele nu au nici un defect ca urmare a proiectului, a manoperei sau a materialelor şi că acestea vor funcţiona la parametrii solicitaţi în condiţii normale de funcţionare.

Recurenta – pârâtă solicită instanţei de recurs să observe că garanţia acordată de către furnizor nu poate subzista decât în condiţiile unei funcţionări normale, or beneficiarul nu a folosit această sursă în condiţii normale, aşa cum atestă fără dubiu procesul – verbal nr.1430/17.06.2010 în care reclamanta şi-a asumat că a cuplat sursa UPS la consumatori care îi depăşesc valoarea nominală.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză, menţionează că acesta este incomplet, neputând reprezenta o probă veritabilă.

Recurenta – pârâtă arată că a formulat obiective la care expertul desemnat nu a răspuns, fiind lipsită de dreptul la apărare în condiţiile în care expertul nu a răspuns la primele obiecţiuni, iar instanţa i-a respins setul al doilea de obiecţiuni la raportul de expertiză.

90

Cu alte cuvinte, expertul nu a răspuns la singurul obiectiv propus, dar a continuat să concluzioneze pe baza unor presupuneri părtinitoare.

Recurenta – pârâtă opiniază că expertul trebuia să învedereze instanţei de judecată că este în incapacitate de a efectua această expertiză şi că nu deţine mijloacele tehnice pentru efectuarea ei (precizează că nu deţine hard adecvat şi nici soft adecvat – la finele paginii nr.2 din raport).

La al doilea obiectiv, expertul nu menţionează nimic despre măsurarea consumatorilor nominali, ci concluzionează ca un simplu observator vizual, nefiind nevoie să aibă specialitatea de expert pentru a se exprima astfel.

Recurenta – pârâtă mai arată că expertul a fost părtinitor în mod vădit şi a ales ca obiect al raportării (consumatorii nominali) o maşină de împlicuit cu o valoare nominală mai mică decât sursa UPS, pusă la dispoziţie de reclamanta.

Se observă fără putinţă de tăgadă că expertul a fotografiat cele două obiecte la locaţii diferite şi niciun moment acestea nu au fost puse în funcţiune împreună.

Expertul nu a răspuns dacă sursa a prezentat defecte de fabricaţie (şi nici nu poate de fapt), aşa cum ele sunt definite de art.16.1 din contractul nr.31495/2010.

Expertul nu a efectuat măsurătorile consumatorilor nominali cu analizator acreditat metrologic, aşa cum pârâta a solicitat în obiective şi instanţa de judecată a admis, ci a folosit un aparat de buzunar digital multimetru care nu are capacitatea de a efectua astfel de măsurători.

Menţionează că încă din momentul încheierii procesului – verbal de la faţa locului expertul recunoaşte că nu a măsurat maşina de împlicuit, ci doar a citit caracteristicile de pe plăcuţe pe care le-a considerat corecte, nicidecum sursa UPS.

Într-un mod contradictoriu, instanţa de fond invocă art.10 din Legea nr.449/2003, conform căruia „în cazul lipsei conformităţii” consumatorul are dreptul de opţiune între obligarea la aducerea produselor în stare de conformitate sau reducerea corespunzătoare a preţului ori rezoluţiunea contractului.

Menţionează că în raportul de expertiză nu există nici o neconformitate reţinută, drept urmare nu este incident acest articol reţinut de către instanţa de fond în considerente.

Examinând sentinţa, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ. , Curtea a constatat că recursul reclamantei este fondat, iar cel al pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Va fi analizat cu prioritate recursul pârâtei, deoarece vizează existenţa premiselor pentru declanşarea în sarcina sa a obligaţiei de garanţie pentru echipamentul furnizat, de a cărei

91

constatare depinde şi soluţia dată capătului doi din cererea de chemare în judecată – prelungirea perioadei de garanţie - , criticată în recursul reclamantei.

Criticile recurentei-pârâte se îndreaptă îndeosebi împotriva modului de efectuare şi a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, în faţa primei instanţe.

Lucrarea a avut drept obiective următoarele: - determinarea parametrilor electrici de funcţionare ai echipamentului pentru ambele surse de alimentare şi să asigure obţinerea unui grafic de funcţionare de minim 3 zile care să permită analiza regimului electric tranzitoriu din care să se poată concluziona dacă echipamentul UPS a funcţionat în regim corespunzător; măsurarea consumatorilor nominali la care a fost sau este racordată/ cuplată sursa UPS; să se precizeze dacă consumatorii au depăşit puterea nominală a sursei UPS; condiţiile în care beneficiarul a folosit sursa UPS, prin detaliere în acest sens ( racordare, tipul prizelor folosite, etc. ); dacă sursa a prezentat defecte de fabricaţie, aşa cum sunt definite de art. 16 alin. 1 din contractul de furnizare nr. 31495/03.06.2010, şi anume defecte ca urmare a proiectului, materialelor sau manoperei la fabricaţie sau oricărei alte acţiuni sau omisiuni a furnizorului.

Curtea a constatat că expertul a răspuns fiecăruia dintre aceste obiective. La primul, a menţionat că nu a efectuat graficul de funcţionare solicitat, deoarece aceasta ar fi presupus o monitorizare foarte costisitoare şi echipamente pe care nu le deţine, precum şi un soft adecvat acestui scop, însă a precizat că, în opinia sa, această monitorizare nu este necesară, expunând argumentele care îi susţin acest punct de vedere. A menţionat, în concluziile raportului, că nu a detectat defecte de fabricaţie, însă defecţiunea survenită în timpul perioadei de garanţie nu se datorează beneficiarului.

Împotriva raportului s-au formulat obiecţiuni de către pârâtă, cărora expertul le-a răspuns. A arătat, referitor la neîntocmirea graficului de funcţionare pe 3 zile, că, în afară de motivele deja expuse de el iniţial pentru care întocmirea acestuia nu a fost posibilă şi nici necesară, obţinerea unui astfel de grafic nu a fost posibilă având în vedere că echipamentul Sursă UPS în litigiu este defect, furnizând tensiune 0.

În ceea ce priveşte măsurarea consumatorilor nominali (al doilea obiectiv), expertul a arătat, atât în raportul iniţial, cât şi în răspunsul la obiecţiuni că a efectuat această măsurare, arătând şi tipul de aparat folosit, iar în răspunsul la obiecţiuni a arătat că acesta este acreditat metrologic. Prin urmare, nu se confirmă susţinerea recurentei –pârâte, că expertul s-a limitat la observarea parametrilor înscrişi pe plăcuţa maşinii de împlicuit. Este adevărat că expertul s-a referit şi la aceştia, însă a făcut referire şi la parametrii determinaţi de el prin măsurare, menţionând că aceştia

92

din urmă se înscriu în limitele arătate pe plăcuţa respectivului aparat, la care a fost conectată sursa de tensiune în litigiu.

Din încheierea de şedinţă de la termenul din 13.12.2013, când s-a încuviinţat proba rezultă că, în pofida susţinerilor recurentei-pârâte, expertului nu i s-a solicitat de către instanţă – aşa cum solicitase pârâta - să efectueze măsurătorile cu un anumit tip de aparat – analizator, astfel încât şi această critică a pârâtei este nefondată.

În ceea ce priveşte contestarea de către recurenta – pârâtă a împrejurării constatate de către expert, că sursa de tensiune a fost folosită pentru a alimenta maşina de împlicuit, Curtea a constatat că obiecţiunea formulată în acest sens, care contravine constatării expertului, se bazează pe o supoziţie, că sursa respectivă ar fi putut fi cuplată la orice consumator, fără însă a exista o dovadă ori un început de dovadă care să confirme această ipoteză. Din acest motiv, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, care susţine că expertul a fost părtinitor din acest punct de vedere, acceptând fără rezerve teza reclamantei, care i-ar fi pus la dispoziţie o anumită maşina de împlicuit pentru analiză, special aleasă pentru a avea o valoare nominală a tensiunii mai mică decât puterea nominală a sursei.

În acelaşi sens, Curtea a reţinut şi faptul că, prin art. 4.1 din contractul încheiat între părţi, nr. 31495/3.06.2010, pârâta s-a obligat la livrarea, montarea, şi instruirea personalului desemnat cu utilizarea şi asigurarea service-ului celor opt surse UPS, dar şi la punerea în funcţiune a acestora.

Această din urmă obligaţie nu a fost dusă la îndeplinire, aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire nr. 1430 din 17.06.2010, în care s-a consemnat că pârâta a predat reclamantei echipamentele, fără a fi efectuat montajul final, întrucât consumatorii depăşeau puterea nominală a surselor. Părţile au stabilit de comun acord cu acea ocazie găsirea unei soluţii, de către furnizor împreună cu utilizatorul, pentru a putea efectua montajul final, una dintre aceste soluţii preconizându-se a fi montarea în paralel a surselor.

Părţile nu au prezentat alte dovezi cu privire la modul în care s-a efectuat montajul. Obligaţia de montare şi punere în funcţiune revine, potrivit clauzei contractuale citate, pârâtei, iar aceasta nu a administrat dovezi cu privire la aducerea ei la îndeplinire, şi nici nu a susţinut că s-ar fi efectuat alte demersuri ulterioare datei de 17.06.2010 pentru punerea în funcţiune a produselor. Neîndeplinindu-şi această obligaţie contractuală, pârâta nu este îndreptăţită a se prevala instalarea necorespunzătoare, de către cocontractant, a UPS-urilor la echipamente a căror putere nominală o depăşesc, opunându-se principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept.

93

În acest sens, şi art. 8 din Legea 449/2003 prevede că orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a produselor va fi considerată echivalentă cu o lipsă a conformităţii produselor, dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa. În circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum au fost relevate, este incidentă teza finală a textului de lege evocat, deoarece neîndeplinirea obligaţiei de instalare de către vânzător echivalează cu o instalare făcută de cumpărător, pe răspunderea vânzătorului.

Revenind la analiza celorlalte critici aduse raportului de expertiză, după depunerea de către expert a răspunsului la obiecţiuni, pârâta a formulat obiecţiuni şi la acestea în care arată că expertul, în răspunsul la obiecţiuni, se referă la UPS, în timp ce obiecţiunile se refereau la consumatori, ale căror valori pârâta susţine că nu s-au măsurat.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiate obiecţiunile formulate, într-adevăr fără a expune în hotărâre motivele pentru care a adoptat această soluţie. Curtea a observat că, într-adevăr, în obiecţiunile formulate, pârâta i-a reproşat expertului că nu a măsurat consumatorii nominali, în timp ce expertul răspunde (răspunsurile la obiecţiunile nr. 2 şi nr. 6) referindu-se la măsurarea sursei de tensiune pentru care ar fi determinat o valoare de 228,9 V.

Însă, în raportul iniţial (răspunsul la obiectivele 2 şi 3) expertul s-a referit expressis verbis la faptul că a măsurat tensiunea de alimentare a maşinii de lucru de împlicuit (consumator), pentru care a determinat valoarea de 228,9 V. Coroborând acest răspuns cu menţiunea tot expresă a acestuia că nu a măsurat parametri sursei deoarece este defectă (răspunsul la obiecţiunea nr. 6), Curtea a constatat că, de fapt, expertul a avut în vedere, atunci când a determinat valoarea indicată (228,9 V), parametrii maşinii, iar nu pe cei ai sursei, aceasta din urmă având valoarea tensiunii 0.

De aceea, complinind motivarea sentinţei cu referire la acest aspect, Curtea a constatat că nu se poate reţine că expertul nu ar fi răspuns obiecţiunilor, ori că s-ar fi referit la altceva decât s-a întrebat; ca atare, în considerarea celor arătate, dreptul la apărare al pârâtei nu a fost afectat, aşa cum susţine aceasta.

O altă critică din recursul pârâtei se referă la inaplicabilitatea art. 10 din Legea 449/2003, susţinându-se că în cauză nu s-a dovedit lipsa de conformitate a produsului furnizat, care să atragă răspunderea pârâtei.

În conformitate cu art. 5 al. 2 din Legea 449/2003, se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului şi acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (lit. b), ori

94

corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip (litera c). Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că, deşi reclamanta a exploatat sursa de tensiune cu respectarea prescripţiilor din manualul de utilizare, aceasta s-a defectat prima dată la 6.04.2011, la cca 10 luni de la data punerii în funcţiune, şi ulterior în anul 2012, situaţie ce corespunde ambelor ipoteze prevăzute de textul de lege, produsul achiziţionat nemaiputând fi afectat scopului pentru care a fost achiziţionat.

Relevant este şi faptul că, ulterior primei defectări, pârâta a remediat echipamentul fără a face observaţii cu privire la cauza defecţiunii ori la eventualele deficienţe în montarea acestuia; abia la următoarea defectare intervenită în 2012 a invocat culpa reclamantei în montarea sursei la consumatori cu o valoare nominală ce o depăşesc.

Chiar dacă expertiza nu a relevat în mod direct existenţa unor defecte de fabricaţie, aceasta nu constituie un impediment pentru activarea obligaţiei de garanţie a pârâtei în temeiul art. 16. 1 din contract, deoarece această clauză nu limitează obligaţia de garanţie la existenţa unor defecte de fabricaţie, aşa cum susţine recurenta-pârâtă; se prevede expres că furnizorul are obligaţia de a garanta că toate produsele furnizate prin contract nu vor avea niciun defect ca urmare a proiectului (...) şi că aceştia vor funcţiona la parametrii solicitaţi, în condiţii normale de funcţionare”.

În concluzie, Curtea a constatat că din probele administrate instanţa de fond în mod corect a reţinut în sarcina pârâtei că, în virtutea clauzei de garanţie asumate prin contract, acesteia îi revine obligaţia de a remedia deficienţele echipamentului în cauză, admiţând primul petit din cererea de chemare în judecată.

Prin intermediul celuilalt capăt de cerere, reclamanta a solicitat prelungirea perioadei de garanţie pentru acest echipament cu perioada în care acesta nu a funcţionat.

Instanţa de fond a respins solicitarea, argumentând că stipulaţiile contractuale şi cele legale nu prevăd o atare posibilitate.

Recurenta reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a criticat această parte a hotărârii, argumentând că solicitarea sa este întemeiată pe prevederile art. 16.2 (1) din contract care prevăd un termen de garanţie de 3 ani.

Curtea a constatat că, potrivit art. 16.2(1) din contract, perioada de garanţie este de 36 de luni, iar în conformitate cu art. 16.4 în timpul acestei perioade, furnizorul are obligaţia de a remedia defecţiunea sau de a înlocui produsul defect în 48 de ore de la data la care a fost notificat de către beneficiar.

În cauză, termenul de 48 de ore nu a fost respectat nici la prima defectare a produsului, când a fost remediat de pârâtă în aprox. 8 luni, şi nici la cea de-a doua defectare, notificată în februarie 2012 şi căreia pârâta nu i-a dat curs până la data

95

soluţionării litigiului. Practic, în acest mod, în cursul termenului de garanţie de 36 de luni echipamentul a funcţionat numai aproximativ 13 luni, şi anume în perioada iunie 2010- aprilie 2011 (10 luni) şi decembrie 2011-februarie 2012 (3 luni), în restul perioadei aflându-se la pârâtă, în stare de nefuncţionare ca urmare a defectării.

Este adevărat că prelungirea perioadei de garanţie nu este prevăzută expres în contract într-o atare situaţie, aşa cum a constatat instanţa de fond, însă în certificatul de garanţie emis de pârâtă se stipulează expres aceasta: „durata termenului de garanţie se prelungeşte cu timpul scurs de la data la care consumatorul a reclamat defectarea produsului şi până la data repunerii acestuia în funcţiune”.

De asemenea, nici art. 10 şi art. 13 din Legea 449/2003 nu prevăd expres prelungirea perioadei de garanţie, ci, aşa cum stipulează şi contractul, prevăd posibilitatea pentru cumpărător de a cere să i se aducă produsul la conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a preţului ori de rezoluţiunea contractului.

Însă, atât contractul, cât şi legea prevăd că aceste posibilităţi nu sunt limitative. Astfel, la art. 16.5 din contract se prevede că „dacă furnizorul, după ce a fost înştiinţat, nu reuşeşte să remedieze defectul în perioada convenită, achizitorul are dreptul de a lua măsuri de remediere pe riscul şi pe cheltuiala furnizorului şi fără a aduce niciun prejudiciu oricăror alte drepturi pe care achizitorul le poate avea faţă de furnizor prin contract”.

De asemenea, art. 25 al.1 din Legea 449/2003 prevede că drepturile consumatorilor prevăzute de această lege sunt exercitate fără a aduce atingere altor drepturi pe care consumatorul le poate invoca conform celorlalte prevederi legale care reglementează răspunderea contractuală sau necontractuală.

Coroborând aceste dispoziţii legale şi contractuale rezultă că drepturile menţionate în contract sunt prevăzute cu caracter supletiv, iar nu limitativ. În completare, achizitorul îşi poate exercita şi alte drepturi pe care, potrivit contractului sau legii, le poate opune furnizorului.

Or, potrivit dreptului comun în materie contractuală, art. 1073 C.civil de la 1865, aplicabil în cauză faţă de data naşterii raportului juridic, dar regăsit şi în noua reglementare (art. 1527 din Noul Cod Civil) creditorul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligaţiei, iar în subsidiar, la îndeplinirea acesteia prin echivalent. Este consacrat astfel principiul executării în natură a obligaţiilor (executarea directă), ceea ce presupune executarea obligaţiei în natura ei specifică, prin realizarea obiectului avut în vedere de părţi.

Faptul că în contract sunt prevăzute numai forme de executare indirectă, adică prin echivalent, a obligaţiei de garanţie nu înseamnă că este înlăturat dreptul creditorului obligaţiei de a obţine,

96

ori de câte ori acest lucru este posibil, executarea directă, în natură a acesteia, pentru care nu este necesară stipularea unei clauze exprese în acest sens. În acest sens trebuie avut în vedere principiul evocat, precum şi prevederile art. 970 al. 2 C.civ. şi art. 981 C.civil, potrivit cărora, în interpretarea contractului, acesta are, pe lângă efectele expres arătate de părţi, şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului: convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”; „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul”.

Din acest punct de vedere, ţinând cont că executarea directă a unei obligaţii reprezintă efectul necesar al convenţiei, indiferent dacă se regăseşte sau nu stipulat ca atare în ea, Curtea a constatat că obligaţia de garanţie şi dreptul corelativ acesteia se impun a fi asigurate în primul rând în natură, prin asigurarea ei pe perioada asumată prin contract, drepturile creditorului nefiind limitate la a cere executarea indirectă a acesteia într-una din modalităţile expres arătate în contract.

Aşadar, în virtutea clauzei contractuale potrivit căreia furnizorul trebuie să asigure garanţia produsului pe o perioadă de 36 de luni, ceea ce presupune obligaţia de a repara produsul într-un anumit termen, creditorul obligaţiei este îndreptăţit la prelungirea perioadei de garanţie cu timpul în care produsul nu a funcţionat şi nu a fost reparat în termenul prevăzut de contract, fiind vorba de executarea directă, în natură, a obligaţiei asumate.

De altfel, chiar şi recurenta-pârâtă admite, în recursul formulat – prima critică – faptul că cele două capete de cerere sunt strâns legate între ele, impunând adoptarea unor soluţii concordante, întrucât obligaţia societăţii de remediere a produsului conduce la prelungirea perioadei de garanţie, astfel cum se menţionează de altfel şi în certificatul de garanţie.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 C.proc.civ. a constatat că recursul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins, iar recursul reclamantei este fondat, ceea ce impune soluţia admiterii sale; a fost modificată sentinţa în parte, cu privire la soluţia dată capătului al doilea de cerere, în sensul că a fost admisă şi cererea privind prelungirea termenului de garanţie pentru echipamentul în discuţie, cu perioada în care nu a putut fi întrebuinţat.

A fost menţinută în rest sentinţa, cu privire la soluţia dată primului capăt de cerere.

5. Autoritatea de lucru judecat. Manifestări procesuale.

Art. 1200 pct.4 cu referire la art.1201 alin.2 din Codul civil anterior

97

Art. 166 din vechiul Cod de procedură civilă

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală conform art.1201 din vechiul Cod civil şi art.166 din vechiul Cod de procedură civilă şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art.1200 pct.4 şi art.1202 alin.2 din vechiul Cod civil, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecăţii.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art.1201 Cod civil (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.

Cum potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1201 alin.2 Cod civil, în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO, deoarece dreptul la acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

În concluzie, rezultă că trecând peste ceea ce s-a statuat odată cu autoritate de lucru judecat, instanţa de fond a încălcat legea, şi, prin urmare, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa, iar pe fond a respins excepţia de nelegalitate.

(Decizia nr. 1107/R-CONT/19 mai 2015)

Prin încheierea din data de 3 iunie 2014, Judecătoria

98

Piteşti a sesizat Tribunalul Argeş în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Piteşti nr.305/9 august 2011, invocată de intervenienţii MEL și MAC în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piteşti în dosarul nr.12270/280/2011, având ca obiect acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanţii DA, DM şi TM împotriva pârâţilor Municipiul Piteşti şi Statul Român prin Ministerul Apărării Naţionale.

În motivare, s-a susţinut că prin actul administrativ menţionat, pârâtul a inclus în domeniul public al statului suprafaţa de 8.856 mp., ce se suprapune cu suprafeţele de 61,76 mp. şi 142,08 mp., revendicate de ei, situate în municipiul Piteşti, Calea *** punct ***, încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr.213/1998, Legii nr.33/1994 şi Legii nr.215/2001.

De asemenea, s-a susţinut că hotărârea Consiliului Local criticată nu a fost aprobată prin hotărâre de Guvern şi nici publicată în Monitorul Oficial, în preambulul său nu s-a indicat regimul juridic al terenului, textul din Legea nr.213/1998 în baza căruia terenul a fost trecut în domeniul public, nu există un înscris translativ de proprietate, protocol de predare-primire între oraşul Colibaşi şi deţinătorul terenului până în anul 1995 şi municipiul Piteşti, şi nici un istoric al acestui teren, şi nu se face nicio referire la Legea nr.33/1994.

La data de 10 septembrie 2014 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu TM, reclamant în acţiunea în revendicare la fond, care a solicitat de asemenea admiterea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr.305/9 august 2011, cu consecinţa anulării acesteia şi radierea înscrierii la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru motivele prezentate de reclamanţi.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiul Piteşti prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate pentru lipsa plângerii prealabile, precum şi excepţia de tardivitate a acesteia, raportat la data emiterii hotărârii Consiliului Local şi data aducerii la cunoştinţa publică, iar pe fond a solicitat respingerea ei, susţinând că motivele invocate nu sunt de natură să declanşeze cercetarea legalităţii actului, vizând soluţionarea acţiunii în revendicare pe fond.

Totodată, a susţinut că hotărârea în discuţie nu afectează proprietatea titularilor excepţiei de nelegalitate, iar prin completarea inventarului s-a avut în vedere administrarea domeniului public al Municipiului Piteşti, prin modernizarea şi amenajarea străzii ***.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.81/28 ianuarie 2015, a respins cele două excepţii invocate de pârât şi a admis excepţia de nelegalitate invocată de MEL și MAC, precum şi intervenientul în interes propriu TM, constatând nelegalitatea

99

Hotărârii Consiliului Local nr.305/9 august 2011.Ca să pronunţe această sentinţă, instanţa a reţinut

următoarele:Privitor la excepţiile invocate prin întâmpinare de pârât, a

motivat în primul rând că potrivit art.7 alin.5 din Legea nr.554/2004, în vigoare la data formulării acţiunii introductive, în cazurile prevăzute la art.2 alin.2 şi la art.4 din lege, nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Prin urmare, în cauză, legalitatea actului administrativ fiind cercetată pe calea excepţiei de nelegalitate a constatat că nu era necesară efectuarea acestei proceduri anterior sesizării instanţei de contencios administrativ.

În al doilea rând, a arătat că pe calea excepţiei de nelegalitate este posibilă cercetarea legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ, oricând în cursul unui proces, astfel că nu se susţine nici excepţia tardivităţii invocată de asemenea de pârât.

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, tribunalul a apreciat însă temeinicia acesteia, faţă de considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Prin Hotărârea Consiliului Local nr.305/9 august 2011 s-a dispus completarea inventarului bunurilor aparţinând domeniului public al municipiului Piteşti cu terenul în suprafaţă de 8.156 mp., situat în str.***, compus din 3.132 mp. în str.***, 4.730 mp. teren arabil, spaţiu verde aferent str.***, 89 mp. teren arabil, spaţiu verde aferent str.*** şi 205 mp. teren arabil, spaţiu verde aferent str.***.

Acest teren face obiectul acţiunii în revendicare aflată pe rolul Judecătoriei Piteşti, promovată de reclamanţii DA, DM şi TM, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Piteşti şi Statul român prin Ministerul Apărării Naţionale, în care a formulat cerere de intervenţie MEL și MAC.

Tribunalul a motivat că intervenienţii au invocat excepţia de nelegalitate a actului administrativ menţionat, cu referire la încălcarea dispoziţiilor Legii nr.215/2001 şi Legii nr.213/1998.

Privitor la dispoziţiile Legii nr.215/2001, în vigoare la data actului analizat, a motivat că art.36 alin.2 lit.c) conferă Consiliului local atribuţii legate de administrarea domeniului public şi privat, în exercitarea cărora, potrivit art.5 lit.b) şi c) avizează sau aprobă în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor şi atribuie sau schimbă denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes local.

În această ordine de idei, instanţa a reţinut că prin Hotărârea nr.89/26 aprilie 2001 şi prin Hotărârea nr.65/24 februarie 2010, menţionate în preambulul Hotărârii nr.305/9 august 2011, analizată, s-a avizat atribuirea denumirii străzii *** pe care se află amplasat terenul în litigiu, evidenţiată şi în Nomenclatorul alfabetic al arterelor de circulaţie din municipiul Piteşti.

100

Aşa fiind, a observat că atribuirea denumirii străzii respective a avut loc în anul 2001, anterior includerii terenului în domeniul public al municipiului Piteşti, prin actul administrativ în discuţie, din 9 august 2011.

Astfel, tribunalul a apreciat că, chiar dacă art.45 lit.e) din Legea nr.215/2001 care prevede că „Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale consiliului local: (…) hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului”, a fost respectat, s-au încălcat dispoziţiile art.48 prin raportare la efectele produse de art.49.

În acest sens, nu s-au făcut dovezi cu privire la obligaţia secretarului unităţii administrativ-teritoriale de a comunica hotărârea contestata primarului şi prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării, în condiţiile alin.3 ale art.48, raportat la art.115 alin.3, având în vedere că hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.

Conform procesului verbal nr.33482/16 august 2011, Hotărârea Consiliului Local nr.305/9 august 2011 a fost afişată la data de 16 august 2011, însă nu rezultă că anterior acestui moment, a fost comunicată prefectului.

În continuare, analizând dispoziţiile Legii nr.213/1998 forma în vigoare la data emiterii actului contestat, a mai reţinut că potrivit art.1, dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public, iar potrivit art.2, statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art.120 alin.1 din Legea nr.215/2001: ”Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional” si ale art.119 din acelaşi act normativ: „Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial”.

Deosebit, potrivit art.3 alin.1 şi art.4 din Legea nr.213/1998, ”Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin

101

modurile prevăzute de lege.Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor

este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.III din anexă (Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: drumurile comunale, vicinale şi străzile; (…)şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Totodată, în conformitate cu art.122 din Legea nr.215/2001 „Toate bunurile aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale şi judeţene li se prezintă anual de către primar, respectiv de preşedintele consiliului judeţean, un raport asupra situaţiei gestionării bunurilor”.

Art.21 din Legea nr.213/1998 prevede că „(1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin.1 se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale. (3) Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local”.

În raport de dispoziţiile legale evocate, instanţa a concluzionat, reţinând şi art.115 alin.1 lit.b) din Legea nr.215/2001, că în vederea inventarierii unui bun în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, însuşită de consiliul local prin hotărâre, centralizată apoi la consiliul judeţean, iar în final trimisă guvernului în vederea adoptării unei hotărâri de apartenenţă, se impune cu prioritate, declararea acestuia ca bun de uz sau interes public local, prin hotărârea consiliului local.

Or, în cauză, numai suprafaţa de 3.132 mp, ocupă efectiv str.***, restul de 4.730 mp., 89 mp., şi 205 mp., sunt terenuri arabile nedeclarate ca bunuri de uz public, deşi se pretinde că ar constitui spaţiu verde aferent acestei străzi.

În aceeaşi ordine de idei, au fost relevate şi dispoziţiile art.7 din Legea nr.43/1998, referitoare la dobândirea dreptului de proprietate: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte moduri

102

prevăzute de lege.Tot astfel, a fost citat conţinutul art.8 din acelaşi act

normativ, care prevede că „Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local”.

Aşa fiind, a reţinut că în preambulul actului administrativ cercetat nu s-a indicat niciuna din modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate evocate, pentru a fi posibilă trecerea bunului în inventarul domeniului public al unităţii administrativ teritoriale.

Şi în fine, tribunalul a reţinut că hotărârea contestată nu poate produce efecte sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate nici pentru că nu a fost atestată prin hotărâre de Guvern, care să confirme apartenenţa bunului la domeniul public de interes local.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piteşti a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o sub aspectul motivelor prevăzute de art.488 pct.4, 6 şi 8 din noul Cod de procedură civilă, incidente fiind însă motivele prevăzute de art.304 pct.9 şi art.3041 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât acţiunea în revendicare din care derivă excepţia de nelegalitate a fost înregistrată pe rolul instanţelor anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

În dezvoltarea criticilor aduse a susţinut că reclamanţii nu au calitatea de proprietari ai suprafeţei de 610,67 mp, respectiv 142,08 mp., situate în Municipiul Piteşti, Calea ***, aşa cum au pretins, fiind doar cesionari de drepturi litigioase şi că în calitate de proprietar al domeniului public, Municipiului Piteşti şi-a dovedit acest drept, contrar motivării neargumentate a primei instanţe, cu menţiunile de înscriere în Cartea Funciară a suprafeţei de 8.156 mp., teren potrivit numărului de carte funciară 81167.

Din acest punct de vedere, a susţinut că în momentul intabulării dreptului său de proprietate nu au existat suprapuneri de terenuri care să afecteze proprietatea privată, iar potrivit planului cadastral anexă la H.C.L. nr.305/9 august 2011, reclamanţii se învecinează cu domeniul public al municipiului Piteşti, deci nu au interes în promovarea cererii.

În privinţa constatării instanţei că atribuirea denumirii de stradă este anterioară includerii terenului în domeniul public, a arătat că avea aceeaşi apartenenţă şi în perioada respectivă, însă la întocmirea inventarului potrivit Hotărârii Consiliului Local nr.194/1994 şi H.G. nr.447/2002, s-a omis menţionarea corectă deşi terenul a fost exploatat ca domeniu public de vreme ce s-a dispus atribuirea denumirii de stradă, apoi amenajarea pe el a unor reţele edilitare.

103

Pe de altă parte, a susţinut că reclamanţii şi intervenientul nu au dovedit că prin actul administrativ atacat le-a fost afectat dreptul de proprietate, nejustificând interesul invocării excepţiei de nelegalitate şi nici îndeplinirea cerinţelor impuse de art.4 din Legea nr.554/2004 pentru triumful unei asemenea cereri prin raportare la dispoziţiile legale încălcate, având în vedere că prin completarea inventarului, pârâtul a urmărit administrarea domeniului public prin modernizarea şi amenajarea străzii ***.

Analizând sentinţa recurată, în contextul actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art.4 alin.1 din Legea contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Reclamanţii DA, DM şi TM au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Piteşti şi Statul Român prin Ministerul Apărării Naţionale pentru revendicarea terenului ce face obiect al Hotărârii Consiliului Local nr.365/9 august 2011.

MEL și MAC au intervenit în cauză în interes propriu, susţinând că parte din terenul la care se referă actul administrativ evocat este proprietatea lor, potrivit contractului de tranzacţie nr.982/2 iunie 2010, anume suprafaţa de 61,76 mp. şi suprafaţa de 142,08 mp., situate în Municipiul Piteşti, ***, punctul „***”.

Prin Hotărârea Consiliului Local nr.305/9 august 2011, art.1, s-a dispus ca inventarul aparţinând domeniului public al municipiului aprobat prin H.C.L. nr.194/1999, să se completeze cu suprafaţa totală de 8.156 mp., astfel: 3.132 mp. teren-drum (str.***); 4.730 mp. teren arabil-spaţiu verde aferent str.***; 89 mp. teren arabil-spaţiu verde aferent str.***; 205 mp. teren arabil-spaţiu verde aferent str.***

Intervenienţii în revendicare au invocat excepţia de nelegalitate a actului administrativ menţionat, susţinând în esenţă că suprafaţa totală de 8.156 mp. la care se referă include cele două porţiuni de teren proprietatea lor.

De asemenea, au susţinut că emiterea acestei hotărâri s-a făcut cu încălcarea legii, ceea ce atrage nulitatea sa, respectiv Legea nr.213/1998, Legea nr.33/1994 şi Legea nr.215/2001, motivat de faptul că nu a fost aprobată prin hotărâre de Guvern, nu a reţinut corect motivele de fapt şi de drept, nu a arătat în preambul înscrisurile care atestă regimul juridic al terenului, istoricul terenului şi protocolul de predare-primire.

Reclamantul în revendicare TM a formulat la data de 10 septembrie 2014 cerere de intervenţie în interes propriu în excepţia de nelegalitate ridicată de intervenienţii în revendicare, solicitând

104

desfiinţarea Hotărârii Consiliului Local nr.305/9 august 2011, cu consecinţa radierii înscrierii în cartea funciară a terenului în suprafaţă de 8.156 mp., reluând susţinerile din acţiunea în revendicare şi pe cele expuse de autorii excepţiei de nelegalitate.

Printr-o acţiune separată, înregistrată la data de 20 iunie 2011, completată ulterior, reclamanţii DA şi DM au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Piteşti pentru revendicarea a două suprafeţe de teren, stabilirea liniei de hotar şi desfiinţarea Hotărârii Consiliului Local nr.305/9 august 2011, susţinând referitor la ultimul capăt de cerere, că prin actul administrativ menţionat a fost completat inventarul domeniului public al Municipiului Piteşti cu terenuri proprietatea lor, în lipsa unei hotărâri de Guvern.

Reclamanţii au precizat că susţinerile privind actul administrativ în discuţie se constituie aşa cum au fost prezentate, în excepţia de nelegalitate a acestuia, întemeiată pe art.4 din Legea nr.554/2004.

După înregistrarea cauzei având ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate la Tribunalul Argeş, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu TM, care a arătat că-şi însuşeşte argumentele aduse în justificarea acesteia, având interesul să fie admisă pentru că este cesionarul dreptului litigios privind terenul la care se referă.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa nr.1824/2013, menţinută în recursul declarat de intervenientul TM prin decizia nr.4074/R-Cont/18 decembrie 2013, a respins excepţia de nelegalitate, reţinând că terenul în litigiu în suprafaţă de 8.156 mp., este dobândit de Municipiul Piteşti prin H.G. nr.447/2002 şi este distinct de proprietatea reclamanţilor şi intervenientului, situată în puncte diferite pe raza Municipiului Piteşti, str.***.

Prin decizia adoptată în calea de atac, s-a motivat deosebit că, în excepţia de nelegalitate, raportul procesual subiectiv nu a fost legat de către reclamanţi şi intervenientul principal prin chemarea în judecată a emitentului actului Consiliului Local, procedura derulându-se faţă de o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Curtea de apel a analizat însă şi pe fond excepţia de nelegalitate, reţinând că din verificarea cererii privind excepţia de nelegalitate ca şi din recursul declarat, nu rezultă ce norme legale au fost încălcate prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local nr.305/9 august 2011, reclamanţii şi intervenientul limitându-se doar la a susţine că terenul proprietatea lor a fost cuprins în inventarul unităţii administrative teritoriale, fără ca aceasta să fie titulara vreunui drept.

Concluzionând în sensul că în cauză nu s-a invocat nesocotirea unei norme legale la emiterea actului administrativ a cărui nelegalitate se susţine, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art.4 din Legea nr.554/2004 pentru admiterea excepţiei.

105

Revenind la obiectul sesizării prin cauza de faţă, cu privire la excepţia de nelegalitate, Curtea remarcă invocarea acesteia de către intervenienţii MEL și MAC în acţiunea în revendicarea aceluiaşi teren, de către aceiaşi reclamanţi şi intervenient, DA, DM şi TM, cu aceeaşi motivare ca şi în litigiul soluţionat irevocabil, potrivit căreia, terenul inventariat în domeniul public este proprietatea lor.

Or, Legea nr.554/2004 permite invocarea acestei excepţii numai pentru actul administrativ de care depinde soluţionarea litigiului pe fond, prin cenzurarea acestuia raportat la dispoziţiile legale pretins a fi fost încălcate.

Cu alte cuvinte, analiza excepţiei de nelegalitate nu se poate face decât prin raportare la lege, instanţa de contencios administrativ fiind ţinută de respectarea principiului disponibilităţii părţilor, potrivit căruia, reclamanţii în excepţia de nelegalitate au obligaţia de a indica concret, coerent motivele de nelegalitate când solicită aplicarea art.4.

În cauză, s-a statuat însă odată, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanţii în revendicare şi intervenientul, autori ai excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr.305/9 august 2011, nu au indicat textele legale considerate a fi fost încălcate, mărginindu-se la susţinerea unor apărări de fond în revendicare, cu privire la titularul dreptului de proprietate.

Chiar dacă autorii excepţiei de nelegalitate din litigiul pendinte, MEL și MAC, nu au avut calitatea de părţi în dosarul anterior, în care TM a avut însă aceeaşi calitate, motivarea excepţiei de nelegalitate a aceluiaşi act administrativ este identică celei prezentate în cauza respectivă, vizând susţineri referitoare la fondul dreptului de proprietate şi chestiuni formale procedurale, fără referiri pertinente la dispoziţii legale nesocotite la emiterea actului. Prin urmare, ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat de către instanţă, nu mai poate fi răsturnat de o alta, cu prilejul unei noi judecăţi.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală conform art.1201 din vechiul Cod civil şi art.166 din vechiul Cod de procedură civilă şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art.1200 pct.4 şi art.1202 alin.2 din vechiul Cod civil, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecăţii.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art.1201 Cod civil (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile

106

dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune

într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.

Cum potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1201 alin.2 Cod civil, în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO, deoarece dreptul la acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

În concluzie, rezultă că trecând peste ceea ce s-a statuat odată cu autoritate de lucru judecat, instanţa de fond a încălcat legea, şi, prin urmare, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa, iar pe fond a respins excepţia de nelegalitate.

6. Excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale.

Art. 91 alin. 1 din OG nr. 92/2003

Curtea, examinând recursul din perspectiva criticii vizând greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, a reţinut că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor expune în continuare:

În cauză, Curtea a reţinut ca fiind corectă statuarea primei instanţe cu privire la faptul că termenul de prescripţie de 5 ani la care se referă art.91 alin. 1 din OG nr. 92/2003 a început să curgă la 01.01.2007 şi s-a împlinit la 31.12.2011.

De altfel, prin decizia nr.725/R-cont/27.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. 7545/90/2012, având ca obiect suspendarea deciziei de impunere nr. FVL 239/30.03.2012, emisă de DGFP Vâlcea pe numele SC R SRL Călimăneşti, a fost dezlegată definitiv şi irevocabil chestiunea prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, statuându-se că, în cauză, termenul de prescripţie pentru obligaţiile fiscale din 2006 s-a împlinit la data de 31.12.2011. Prin urmare s-a arătat că termenul de

107

prescripţie prevăzut la art. 91 alin. 1 din OG nr. 2003 a început să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu prevede altfel.

Faptul că avizarea efectuării inspecţiei fiscale s-a făcut anterior datei de 01.01.2012 nu are relevanţă, câtă vreme inspecţia fiscală a început după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv la 17.01.2012, conform consemnării din Registrul unic.

(Decizia nr. 1140/R-CONT/21 Mai 2015)

Prin cererea înregistrată la data de 27.06.2012 reclamanta SC R SRL Călimăneşti, judeţul Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea, anularea Deciziei nr.147/31.05.2012, a Deciziei de impunere FVL nr.239/30.03.2012 şi a RIF FVL nr.162/30.03.2012, pentru suma de 191.552 lei, reprezentând TVA, impozit pe profit, majorări şi penalităţi de întârziere, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat reclamanta că prin Decizia de impunere FVL nr.239/30.03.2012 şi RIF nr.162/30.03.2012 s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 191.552 lei, împotriva cărora a formulat contestaţie, dar aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr.147/2012.

Ca primă chestiune, a susţinut reclamanta incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 91 Cod procedură fiscală, potrivit cu care dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

În condiţiile date arată că, în cauză, termenul de prescripţie a început să curgă la 01.01.2007 şi a expirat la 31.12.2011, astfel că s-a împlinit termenul de prescripţie şi pârâta nu mai putea solicita obligarea sa la plata debitelor stabilite prin RIF.

Învederează că organul fiscal a susţinut în mod eronat că prin avizul comunicat reclamantei în data de 07.12.2011 s-a suspendat termenul de prescripţie, opinând că inspecţia fiscală s-a realizat în termenul prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Pe fond a susţinut reclamanta că, în mod greşit organul fiscal i-a înlăturat mai multe facturi din evidenţa contabilă, apreciind că nu îndeplinesc calitatea de document justificativ pentru deducerea cheltuielilor şi că operaţiunile privind închirierea de utilaje nu justifică scopul închirierii.

Totodată, arată reclamanta că închirierea utilajelor s-a făcut în baza unui contract ce avea legătură strictă cu obiectul de activitate, motiv ce ar fi trebuit să convingă inspecţia fiscală în ce priveşte corectitudinea operaţiunii.

108

S-a susţinut că în mod greşit i-a fost negat dreptul de a beneficia de principiul libertăţii contractuale şi că fără a menţiona criteriile în baza cărora echipa fiscală a făcut aprecieri, i-au fost impuse obligaţii fiscale pe care nu le datora.

În fine, a precizat că deşi bunurile ce au făcut obiectul verificării erau evidenţiate în balanţă şi în lista obiectelor de inventar, s-a concluzionat că achiziţionarea utilajelor nu s-a făcut în scopul realizării de către societate a veniturilor impozabile.

Or, susţine reclamanta că obiectul principal de activitate fiind „exploatarea de masă lemnoasă”, achiziţia unor utilaje de genul celor evidenţiate în documentele contabile, este menită să asigure funcţionarea societăţii, fiind indispensabile acesteia.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând, cu privire la impozitul pe profit suplimentar în sumă totală de 37.827 lei, stabilit pentru perioada iunie 2006-iunie 2011, că acesta a rezultat ca urmare a nedeductibilităţii cheltuielilor in sumă totală de 215.934 lei şi a majorării veniturilor impozabile cu suma totală de 71.207 lei.

Astfel, s-a arătat că au fost considerate nedeductibile la calculul profitului impozabil aferent perioadei respective întrucât acestea nu au fost identificate nici fizic şi nici valoric (factura fiscală prezentată nu este confirmată de S.C. AC S.R.L. nu a fost achitată de beneficiar, livrarea nu a fost declarată de furnizor, nu prezintă denumirea exactă a produselor: 8.402 lei cheltuieli aferente a două facturi emise de SC GC SRL în luna septembrie 2006; 6.799 lei, cheltuieli înregistrate în 2009, dar aferente facturilor din decembrie 2006; 133.216 lei cheltuieli reprezentând „închiriere excavator”; 4.202 lei cheltuieli aferente unei facturi emise de AF CD pentru echipament IT; 11.728 lei cheltuieli aferente facturii nr.1/2008 emisă de SC D SRL pentru prestări servicii de întreţinere corporală; 22.050 lei cheltuieli cu amortizarea pentru perioada 2008-2010.

A arătat pârâta că organele fiscale au stabilit în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile art.21 alin.1 şi 4 lit. f) din Legea nr.571/2003 şi cele ale art.145 alin.1 şi 3 lit. a), art.145 alin.8 lit. a) şi art.155 alin.8, valabile pentru anul 2006 din Legea nr.571/2003, în ceea ce priveşte TVA.

Din coroborarea acestor texte opinează că sunt considerate cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil numai cheltuielile efectuate în scopul obţinerii de venituri.

Cu ocazia efectuării verificărilor organele fiscale au constatat că pentru justificarea acestor cheltuieli petenta nu a prezentat documente din care să rezulte fie scopul închirierii echipamentelor, activitatea economică pentru care au fost utilizate sau scopul achiziţiei serviciilor de întreţinere corporală şi persoanele care au beneficiat, veniturile realizate din aceste servicii.

109

S-a mai observat că petenta a înregistrat în evidenţa contabilă în lunile septembrie şi decembrie 2006, dar şi în iunie şi august 2008 diverse cheltuieli în baza unor documente care fie nu au fost prezentate inspectorilor fiscali, fie nu există documente, nefiind prezentate nici la momentul soluţionării contestaţiei.

Pârâta a susţinut că nu poate fi considerat prescris dreptul de a stabili obligaţiile fiscale întrucât, în speţă, termenul de 5 ani prevăzut de art.89 Cod proc.fisc., începe să curgă la data de 01.01.2008 şi se încheie la 01.01.2013, iar avizul de inspecţie fiscală a fost emis în decembrie 2011. Mai mult decât atât, susţine că a operat o întrerupere a cursului termenului de prescripţie întrucât petenta a solicitat la data de 13.12.2012 amânarea inspecţiei fiscale.

Arată că s-au stabilit venituri impozabile suplimentare de 20.991 lei, ca urmare a reîncadrării operaţiunii de vânzare a autoturismului marca Audi achiziţionat în luna august 2007, cu suma de 7.900 euro (25.193 lei), pe care l-a vândut două luni mai târziu cu suma de 4.202 lei, iar urmare a acestui fapt s-a stabilit TVA colectată, în sumă de 3.988 lei, prin aplicarea cotei de TVA la baza de impozitare de 20.991, fiind aplicabile dispoziţiile art.11 alin.1 şi 24 alin.2 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, precum şi dispoziţiile art.134 ind.1 alin.1 şi 3, art.134 alin.1, art.137 alin.1 si art.140 alin.1 Cod fiscal în ceea ce priveşte TVA.

Totodată, susţine că nici suma de 50.387 lei nu a putut fi reţinută cu titlu de cheltuială deductibilă şi nici TVA în sumă de 10.051 lei, întrucât în evidenţa contabilă achiziţia unor utilaje pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere al TVA şi a calculat şi înregistrat amortizare lunară, pe care a considerat-o deductibilă la calculul profitului impozabil, în condiţiile în care acestea fie nu au fost utilizate în activitatea economică a societăţii pentru o perioadă mai mare decât cea legală, nu rezultă utilizarea acestora pentru obţinerea de venituri sau participarea lor la obţinerea de venituri pentru societate.

Referitor la cheltuielile în sumă de 50.216 lei şi TVA colectată în sumă de 9.541, a afirmat că petenta a majorat eronat veniturile impozabile ale societăţii cu suma de 50.216 lei, în condiţiile în care în luna noiembrie 2008 petenta a emis două facturi fiscale către persoane fizice, dar ale căror sume, deşi evidenţiate la conturile de venituri şi TVA colectată din luna noiembrie 2008, nu au fost preluate ulterior în totalul veniturilor obţinute în acest an de societate şi în totalul taxei pe valoarea adăugată colectată pentru perioada fiscală de raportare, fiind aplicabile în această situaţie dispoziţiile art.17 şi 19 alin.1 şi art. 137 ind.2 şi 137 din Codul fiscal.

TVA în sumă de 760 lei s-a reţinut ca fiind datorat întrucât petenta a declarat pentru anul 2007 cheltuieli de protocol nedeductibile în sumă de 3988 lei , iar prin declaraţia anuală de impozit pe profit cod 101 nu a declarat că a colectat şi TVA aferentă

110

conform art.128 alin.8 lit. f) Cod fiscal şi pct.6 alin.11 lit. a şi al art.12 din HG nr.44/2004.

Dată fiind reţinerea acestor obligaţii fiscale s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.119 alin.1, art.120 alin.1 şi art. 120 ind.1 alin.1 şi 2 lit. c) din OG nr.92/2003, republicată, fiind stabilite corespunzător accesorii în sumă de 45.385 lei aferente impozitului pe profit suplimentar în sumă de 37.827 lei şi accesorii în sumă de 54.067 lei, aferente TVA suplimentară în sumă de 54.273 lei.

Prin sentinţa nr. 4465/19.11.2014, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, actele administrative contestate, respectiv Decizia nr. 147/2012, Decizia de impunere nr. 239/2012 şi RIF 162/2012 şi anume în ceea ce priveşte operaţiunile desfăşurate în cursul anului 2006 (8.402 lei, 6.799 lei, 4.202 lei şi factura din luna septembrie 2006, emisă de SC Soficarm SRL şi TVA corespunzător) constatând prescris dreptul de a mai stabili obligaţii fiscale pentru această perioadă şi a obligat pârâta la plata sumei de 900 lei, reprezentând o parte din cheltuielile de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, urmare a unei inspecţii fiscale s-au stabilit în sarcina petentei obligaţii fiscale în cuantum de 191.552 lei, constând în: 37.827 lei impozit pe profit şi 45.385 lei accesorii aferente acestui impozit, 54.273 lei TVA şi 54.067 lei accesorii aferente TVA. Ca atare, s-a emis Decizia de impunere nr.239/03.032012, având la bază Raportul de inspecţie fiscală 162/30.03.2012.

Împotriva Deciziei de impunere nr.239/2012, petenta a formulat contestaţie care a fost respinsă de pârâtă ca neîntemeiată prin Decizia nr.147/31.05.2012 a cărei nulitate reclamanta solicită să fie constatată.

A reţinut instanţa că reclamanta a apreciat că o parte dintre sumele reţinute prin decizia de impunere sunt nelegale, primul motiv invocat fiind intervenţia prescripţiei dreptului organelor fiscale de a mai constata obligaţiile fiscale corespunzătoare operaţiunilor desfăşurate în cursul anului 2006, invocând dispoziţiile art. 91 alin.1 şi 2 Cod proc.fiscală, potrivit cu care „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.

În speţă, instanţa a reţinut că termenul de prescripţie pentru anul 2006 a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2007 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2012.

S-a reţinut că organele fiscale au efectuat inspecţia fiscală în luna martie 2012, astfel că nu are nicio relevanţă asupra termenului de prescripţie faptul că avizul pentru efectuarea

111

inspecţiei fiscale a fost acordat în luna decembrie 2011, textul de lege vorbeşte despre momentul constatării, ori momentul constatării a avut loc pe parcursul inspecţiei fiscale.

Nu a fost reţinută nici existenţa vreunui caz de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, nefiind incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute de art.92 Cod proc.fisc.. Cererea de amânare a inspecţiei invocată de intimată nu a fost apreciată ca fiind motiv de întrerupere, câtă vreme a fost depusă la data de 13.02.2012, adică după împlinirea termenului de prescripţie.

Ca urmare, sumele de 8.402 lei, 6.799 lei, 4.202 lei şi factura din luna septembrie 2006 emisă de SC S SRL pentru închiriere buldoexcavator au fost apreciate ca fiind cheltuieli deductibile, aşa cum le-a considerat şi reclamanta, organul fiscal nemaiavând dreptul la analizarea lor. De asemenea, a fost înlăturată si obligaţia de TVA corespunzătoare.

Cu privire la celelalte sume reţinute de organele fiscale ca fiind cheltuieli nedeductibile, contestate de reclamantă atât în procedura administrativă, cât şi prin cererea de chemare în judecată, instanţa a reţinut, în primul rând că, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.1 din Legea nr.571/2003 „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.”

S-a reţinut că suma de 133.216 lei reprezintă cheltuieli pentru închirierea unui buldoexcavator, reclamanta susţinând, dat fiind obiectul de activitate „exploatare forestieră” că se impunea utilizarea acestui utilaj pentru întreţinerea drumului, aceeaşi apreciere având expertul desemnat în cauză.

Instanţa a apreciat că, deşi poate fi utilă folosirea acestui utilaj, întreţinerea drumurilor forestiere nu necesită intervenţie zilnică şi nici de 8 ore pe zi, nici reclamanta nu a dovedit utilizarea acestui utilaj conform cerinţelor art.21 alin.4 lit.f Cod fiscal (salariu pentru lucrător, un consum de combustibil) fapt pentru care reţinerea acestei sume de către organele fiscale ca nefiind deductibilă este pertinentă, evident excluzând factura lunii septembrie 2006, conform celor precizate anterior.

Tot legal şi temeinic a fost reţinută ca nedeductibilă şi suma de 11.728 lei rezultată din factura nr.1/2008 emisă de SC Dietetica SRL, în lipsa oricăror documente justificative. Deşi a susţinut expertul că aceste servicii au constat, de fapt, în instruirea lucrătorilor în domeniul sănătăţii şi securităţii muncii conform contractului încheiat la data de 01.01.2008, din factura respectivă nu a rezultat că a fost emisă în temeiul acestui contract care nu prezintă nici un număr de înregistrare. A reţinut instanţa că factura menţionează efectuarea de servicii de întreţinere corporală ceea ce nu înseamnă, nici pe departe, instruire în domeniul sănătăţii.

112

Nici suma de 1.200 lei reprezentând „contravaloare prestări cj Ch” nu a fost considerată deductibilă întrucât nu îndeplinea cerinţele art.21 alin.4 lit f) Cod fiscal, lipsind orice dovezi privind scopul şi utilitatea acestor servicii.

Cu privire la cheltuielile cu amortizarea pentru 2008 şi 2009-2010 aferente mijloacelor fixe „buldozer” şi „ATV” s-a reţinut prevederea art.24 Cod fiscal potrivit căreia „(1) Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) *) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului;

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.”A constatat prima instanţă că organul fiscal a reţinut că

aceste utilaje nu au fost folosite pentru activitatea societăţii, în scopul realizării veniturilor conform art.21 cod fiscal, concluzie la care s-a ajuns în lipsa oricăror dovezi în acest sens.

Simpla susţinere a administratorului că aceste utilaje au fost utile pentru desfăşurarea activităţii, aşa cum a reţinut expertul, nu suplineşte lipsa documentelor justificative.

Mai mult decât atât, pe lângă aceste considerente s-a reţinut faptul invocat de pârâtă şi necontestat de reclamantă, că aceasta din urmă nu a desfăşurat activitate începând cu luna iulie 2006, considerent pentru care s-a apreciat ca deosebit de oneroase cheltuielile efectuate de reclamantă.

Într-adevăr, a apreciat instanţa că niciun document în privinţa desfăşurării pretinsei activităţi de exploatare forestieră nu a fost exhibat, nici expertul nu a învederat existenţa unor astfel de documente, nu există dovezi de angajare a unor lucrători, state de plată, activităţi de comercializare a materialului lemnos sau de exploatare a acestuia, etc.

În ceea ce priveşte venitul impozabil suplimentar în cuantum de 20.991 lei, rezultat după reîncadrarea operaţiunii de revânzare a autoturismului marca Audi, s-a reţinut că reclamanta a achiziţionat acest autoturism la preţul de 25.193 lei pentru ca, două luni mai târziu să îl vândă la preţul de 4.202 lei.

Or, dată fiind disproporţia vădită dintre preţul de achiziţie şi cel de vânzare, operaţiune petrecută la numai două luni, fără nicio cauză evidentă de scădere a preţurilor de circulaţie a unor astfel de

113

bunuri, s-a apreciat că organul fiscal a procedat corect la reîncadrarea operaţiunii, posibilitate recunoscută de dispoziţiile art.11 alin.1 Cod fiscal, potrivit cărora „(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei. În cazul în care tranzacţiile sau o serie de tranzacţii sunt calificate ca fiind artificiale, ele nu vor fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare al convenţiilor de evitare a dublei impuneri. Prin tranzacţii artificiale se înţelege tranzacţiile sau seriile de tranzacţii care nu au un conţinut economic şi care nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul unor practici economice obişnuite, scopul esenţial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obţine avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate.”

Astfel, având în vedere aceste dispoziţii legale, nu a fost reţinută nici critica reclamantei că s-a încălcat principiul libertăţii contractuale.

Referitor la suma de 50.216 şi TVA colectată de 9.541 lei s-a reţinut că, deşi această sumă provenind de la cele două facturi nr.03846320/4.11.2008 şi nr.03846321/5.11.2008, a fost înregistrată în conturile de venituri şi s-a colectat TVA în luna noiembrie 2008, nu a fost inclusă în cuantumul total al veniturilor corespunzătoare anului 2008. Expertul a reţinut acelaşi aspect, că aceste venituri au fost înregistrate în jurnalul lunii noiembrie 2008, însă a apreciat că nu se impunea să fie reţinute din nou ca venit şi TVA.

Într-adevăr, a reţinut instanţa, că înregistrarea acestor venituri s-a făcut la momentul realizării lor, însă neincluderea lor în cuantumul total al veniturilor anului respectiv a condus la diminuarea bazei impozabile pe anul 2008 cu suma respectivă, în acest sens reţinându-se dispoziţiile art.19 alin. 1 Cod fiscal în sensul că pentru calculul venitului impozabil se au în vedere „veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, ...”.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal atât de pârâtă, cât şi de reclamanta.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii reclamantei, cu exonerarea recurentei de la plata oricăror cheltuieli de judecată.

Un singur motiv a dezvoltat în recurs pârâta, în sensul că, în mod greşit instanţa de fond a constatat prescris dreptul de a mai stabili obligaţii fiscale, anterior anului 2007.

114

Susţine recurenta pârâtă că art. 23 din OG nr. 92/2003 arată cu claritate că baza de impozitare este cea care dă naştere creanţei fiscale, obligaţiei fiscale, astfel că pentru veniturile obţinute în anul 2006 momentul constituirii bazei de impunere îl constituie luna din anul 2006 în care s-au obţinut veniturile respective.

Ca atare, în temeiul art. 91 alin. 2 şi art. 23 din OG nr. 92/2003, termenul de prescripţie pentru baza de impunere constituită în anul 2006 a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut această bază de impunere, mai concret de la 01.01.2007 şi s-a sfârşit după 5 ani, adică la 31.12.2012.

În contextul dat, susţine recurenta, că instanţa a fost în eroare când a analizat termenul de prescripţie, având în vedere naşterea creanţei fiscale versus momentul constituirii bazei de impunere.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta SC R SRL a criticat sentinţa prin aceea că s-a bazat pe o gravă eroare de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate.

În opinia sa, sentinţa este una arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

Considerentele sentinţei atacate se susţine că nu analizează în nicio modalitate motivele care au format convingerea instanţei şi nici apărările invocate de reclamantă pe parcursul desfăşurării litigiului, aspect de natură a atrage nulitatea hotărârii.

În contextul dat, se învederează că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din CEDO, atâta vreme cât hotărârea instanţei interne nu a fost suficient motivată şi astfel cererea reclamantei nu a fost examinată în mod echitabil (cauza Albina contra României).

Motivul încadrat la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. constă în faptul că toate sumele de bani menţionate în decizia de impunere sunt considerate a fi deductibile, potrivit documentelor justificative existente în contabilitatea societăţii, astfel că în mod eronat prima instanţă nu i-a acordat acest drept.

S-a susţinut că utilizarea drumurilor forestiere necesită o întreţinere atentă şi nu este o opţiune a reclamantei, aceste drumuri fiind afectate în mod permanent de factorii fizici de mediu, cât şi de activităţile de exploatare.

Prin urmare, utilizarea buldoexcavatorului închiriat a avut drept scop principal menţinerea drumurilor în stare corespunzătoare, consecinţa activităţii de exploatare fiind realizarea de venituri impozabile pentru societate, aşadar cheltuiala cu acest utilaj este deductibilă.

Cu privire la suma de 11.728 lei, susţine că expertul a precizat că obiectul de activitate al SC D SRL, respectiv instruire în

115

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, conduce la concluzia că suma din factura emisă de această societate are caracter deductibil, în sensul art. 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, fiind fără relevanţă menţiunea eronată a emitentului facturii, la momentul completării acesteia, a felului activităţii prestate.

Critică faptul că instanţa nu a considerat ca deductibilă suma de 1.200 lei achitată către DC cu titlu de contravaloare servicii secretariat şi contabilitate, deşi a depus documente justificative a plăţii acestor servicii.

În privinţa cheltuielilor privind amortizarea pentru anii 2008, 2009 şi 2010 a mijloacelor fixe - buldozer şi ATV, se susţine că este sumă deductibilă fiscal, asemeni cheltuielilor cu achiziţionarea mijloacelor fixe de la SC AC SRL Bucureşti.

Cu referire la suma de 20.291 lei, venituri suplimentare ca urmare a reîncadrării operaţiunii de vânzare – cumpărare a autoturismului Audi, se susţine, de asemenea, că s-a procedat eronat, printr-o apreciere greşită a probelor administrate şi a expertizei efectuate.

În continuare, recurenta face referiri ample la jurisprudenţa CEDO, cu privire la noţiunea de proces echitabil, invocând încălcarea de către prima instanţă a dreptului său privind accesul la justiţie, susţinând că în cauză procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu corespunde exigenţelor art. 6 din CEDO şi nici jurisprudenţei CJUE, dând exemple cauzele Ankerl contra Suediei, cauza Niderost – Huler contra Suediei, cauza Ruiz – Mateos contra Spaniei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea, examinând recursul DGRFP Craiova, din perspectiva criticii vizând greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, a reţinut că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor expune în continuare:

În cauză, Curtea a reţinut ca fiind corectă statuarea primei instanţe cu privire la faptul că termenul de prescripţie de 5 ani la care se referă art.91 alin. 1 din OG nr. 92/2003 a început să curgă la 01.01.2007 şi s-a împlinit la 31.12.2011.

De altfel, prin decizia nr.725/R-cont/27.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. 7545/90/2012, având ca obiect suspendarea deciziei de impunere nr. FVL 239/30.03.2012, emisă de DGFP Vâlcea pe numele SC R SRL Călimăneşti, a fost dezlegată definitiv şi irevocabil chestiunea prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, statuându-se că, în cauză, termenul de prescripţie pentru obligaţiile fiscale din 2006 s-a împlinit la data de 31.12.2011. Prin urmare s-a arătat că termenul de prescripţie prevăzut la art. 91 alin. 1 din OG nr. 2003 a început să

116

curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu prevede altfel.

Faptul că avizarea efectuării inspecţiei fiscale s-a făcut anterior datei de 01.01.2012 nu are relevanţă, câtă vreme inspecţia fiscală a început după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv la 17.01.2012, conform consemnării din Registrul unic.

Aşadar, nu poate fi primită critica recurentei vizând greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 91 alin. 1 şi 2, coroborate cu art. 23 din OG nr. 92/2003.

În ce priveşte criticile din recursul formulat de reclamanta SC R SRL Călimăneşti, Curtea reţine că acestea sunt parţial justificate.

Astfel, este fondată critica vizând considerarea, în mod eronat, de către organul fiscal, a nedeductibilităţii sumei privind contravaloare prestări servicii secretariat şi contabilitate către DC, pentru luna august, în cuantum de 1.200 lei, sumă justificată în baza dispoziţiei de plată nr. 25/30.08.2008 şi a contractului de prestări servicii nr. 26/01.04.2008, declarată la circumscripţia financiară Călimăneşti, conform declaraţiei de venituri 220, documente ce întrunesc condiţiile prevăzute de art.21 din Legea nr.571/2003.

De asemenea, acelaşi regim juridic este aplicabil şi în privinţa sumelor provenite din amortizarea cheltuielii cu achiziţionarea mijloacelor fixe bulldozer şi ATV- ului, în luna iunie 2008 de la AC SRL, în cuantum de 23.711 lei, aferentă perioadei 2009-2010, faţă de existenţa înscrisurilor care dovedesc că societatea are în proprietate terenuri împădurite ce necesită deplasări prin zone dificile, conform concluziilor expertizei efectuate în cauză.

Pe de altă parte, având în vedere obiectul de activitate al reclamantei, exploatare masă lemnoasă, operaţiunea de achiziţionare a acestor utilaje a fost în scopul realizării de venituri, care au fost înregistrate la întocmirea facturilor.

Afirmaţia organului fiscal referitoare la aspectul inexistenţei unui profit ca urmare a achiziţionării utilajelor menţionate, excede prevederilor fiscale, respectiv art.21 alin.4 din Legea nr.571/2003, potrivit cu care cheltuiala respectivă vizând achiziţia echipamentului, trebuie să se facă în scopul obţinerii de venituri din activitatea economică, fără să condiţioneze achiziţia de un anumit cuantum al profitului.

Însă cu privire la sumele de 133.216 lei şi 25.311 lei TVA-cheltuieli şi TVA, reprezentând închiriere buldoexcavator, pentru lunile martie 2007 şi iunie 2008, exceptând luna septembrie 2006 înlăturată prin invocarea prescripţiei, Curtea reţine că în mod corect acestea nu au fost considerate ca fiind cheltuieli deductibile, faţă de aspectul neprezentării de documente care să justifice scopul închirierii, a identificării vreunui fel de activitate de exploatare

117

forestieră, existenţa la datele respective a unui singur angajat, în funcţia de manager - DG - , a neprezentării factorilor de producţie necesari desfăşurării unei astfel de activităţi, a cheltuielilor cu salarizarea lucrătorilor folosiţi sau consumul de carburant.

Răspunsul reprezentantului legal al recurentei, DG fiind în sensul expediţiilor de material lemnos către HS şi a deţinerii în proprietate de terenuri împădurite, aspecte ce nu sunt de natură a explica inexistenţa documentelor legate de exploatarea efectivă a utilajului închiriat.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. fisc., raportat la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/203 privind Codul fiscal, pentru a fi considerate deductibile cheltuielile cu serviciile trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale, respectiv pe lângă dovada existenţei contractelor şi prestarea efectivă a serviciilor trebuie dovedită şi necesitatea efectuării respectivelor servicii pentru desfăşurarea activităţii, cât şi modul efectiv în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada prin documentele prezentate cu ocazia inspecţiei fiscale şi nici în faţa instanţei de fond, a prestării efective a serviciilor facturate şi a necesităţii acestor servici, cât şi a modului concret în care acestea au contribuit la realizarea de venituri.

Aşadar, concluzia expertizei contabile formată în baza facturilor emise pe lunile septembrie 2006 - martie 2007 şi iunie 2008, în temeiul contractului nr. 49/07.08.2006, prelungit prin act adiţional, prin care SC S SRL a pus la dispoziţia reclamantei utilajul în discuţie, contra unui preţ de 120 lei/oră, considerat a funcţiona 8 ore/zi, urmează a fi înlăturată, întrucât documentele menţionate sunt informe, lipsind scopul închirierii, respectiv lucrările pentru care s-a impus închirierea.

Pe de altă parte, s-a constatat că începând cu luna august 2006 societatea nu a mai desfăşurat activitate economică de exploatare forestieră, ultimul APV datând din luna iulie 2006, iar potrivit adresei înregistrată la DGFP Vâlcea sub nr.16309/13.03.2012, societatea este suspendată, situaţie confirmată şi de reprezentantul legal al societăţii în răspunsurile date inspecţiei fiscale.

În ceea ce priveşte sumele de 11.728 lei şi TVA în sumă de 2.228 lei, regăsite în factura emisă de SC D SRL în luna iunie 2008, reprezentând „prestări servicii întreţinere corporală”, Curtea le consideră de asemenea ca nedeductibile fiscal, întrucât din RIF-ul întocmit de inspecţia fiscală rezultă că societatea a avut angajată o singură persoană în funcţia de manager, dl. DG, nu au fost prezentate documente care să justifice scopul achiziţiei acestor

118

servicii, descrierea lor, persoanele fizice beneficiare, precum şi activitatea economică în care au fost utilizate.

Explicaţia dată de reprezentantul legal privind scopul achiziţiei serviciilor de „întreţinere corporală” în număr de 58 bucăţi a fost în sensul că nu îşi mai aminteşte motivul achiziţiei acestor servicii.

Nici suma de 22.050 lei, reprezentând amortizarea utilajelor fixe achiziţionate de societate în baza facturii fiscale nr. 359032/20.06.2008, emisă de SC AC SRL Bucureşti nu poate fi considerată cheltuială deductibilă, deoarece din evidenţa contabilă, respectiv fişă furnizor, a rezultat că SC R SRL nu a efectuat plăţi către SC AC SRL şi nici nu au fost prezentate documente din care să rezulte identificarea acestor utilaje (cărţi tehnice, certificat de garanţie), în factura fiscală utilajele fiind denumite generic, iar furnizorul nu a confirmat livrarea, astfel că această factură nu poate fi considerată document justificativ, conform dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Răspunsul dat de reprezentantul societăţii a fost în sensul că nu deţine alte documente justificative şi că aceste utilaje se găsesc la hala din Voineasa.

Corectă este reţinerea primei instanţe şi în ce priveşte situaţia autoturismului Audi, care a fost achiziţionat în august 2007 la suma de 25.193 lei şi vândut două luni mai târziu la suma de 4.202 lei, apreciind că suma a fost corect încadrată de inspecţia fiscală ca venit suplimentar, concluzie preluată şi în expertiza efectuată.

Sub acest aspect, se reţine că organele fiscale au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art.11 alin.1 şi 19 din Legea nr.571/2003 cu privire la reconsiderarea tranzacţiei, precum şi ale art.1341 alin.1 şi 3 şi art.140 din Legea nr.571/2003 cu privire la TVA.

În fine, nedeductibilă fiscal este şi suma de 50.216 lei, considerată de inspecţia fiscală ca venit suplimentar, deoarece evidenţa contabilă a societăţii nu a fost corect ţinută, constatându-se majorarea veniturilor impozabile ale societăţii cu această sumă şi colectată în mod corespunzător TVA suplimentară în sumă de 9.541 lei, în condiţiile în care facturile emise în luna noiembrie 2008 nu au mai fost preluate ulterior în totalul veniturilor obţinute în acel an de societate, cât şi în totalul TVA colectată pentru perioada fiscală de raportare.

Astfel, Curtea a constatat că, potrivit reţinerilor din RIF preluate în Decizia nr.147/2012, în balanţa de verificare întocmită la 30.11.2008, operatorul economic a înregistrat în contul 704 suma de 12.400 lei, în contul 7583 suma de 37.185,65 lei şi în contul 4427 „TVA colectată” suma de 9.541 lei.

119

În balanţa de verificare întocmită pentru luna decembrie 2008 operatorul economic a omis preluarea corectă a sumelor precedente ale acestor conturi.

Aşadar, în jurnalul de vânzări aferent lunii noiembrie 2008, facturile apar ca înregistrate, însă în jurnalul de vânzări aferent perioadei octombrie - decembrie 2008, care a stat la baza întocmirii decontului de TVA aferent trimestrului IV 2008, nu mai sunt preluate, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003.

Având în vedere precizările anterioare, Curtea nu a reţinut critica recurentei-reclamante legată de faptul că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu ar corespunde exigenţelor art.6 din CEDO şi nici jurisprudenţei CJUE, nefiind aduse înscrisuri care să dovedească că instanţa de fond nu a menţinut echilibrul necesar desfăşurării unui proces echitabil, dimpotrivă Curtea constatând că întregul proces s-a desfăşurat prin dezbateri contradictorii între părţile acestuia.

În altă ordine de idei se va sublinia că recurenta-reclamantă nu a dovedit că a solicitat primei instanţe probe a căror înlăturare să fi fost nejustificată, iar cu privire la expertiza efectuată în cauză, la termenul din 17 septembrie 2012, când a fost luată în discuţie lucrarea, reprezentantul acesteia a precizat că nu are obiecţiuni de formulat.

Prin urmare, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamantei în sensul de creare a unui avantaj în privinţa celorlalte părţi din proces şi că nu s-ar fi respectat principiul tratamentului egal a părţilor, pe toată durata desfăşurării procesului.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 Cod de procedură civilă, a respins recursul DGRFP Craiova ca nefondat şi a admis recursul reclamantei, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a anulat actele fiscale contestate şi pentru operaţiunile: plata sumei de 1200 lei, către DC, pentru luna august 2008; amortizarea mijloacelor fixe buldozer şi ATV, menţinând actele fiscale pentru rest.

7. Aplicarea de către instanţa de judecată a principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca în apărare necunoaşterea legii sau interpretarea greşită a legii.

Art.15 lit.c) din Legea nr.171/16.07.2010Art. 23 din Legea nr.171/16.07.2010

Pct.11 din anexa la Legea nr.46/2008, cu modificările şi ompletările ulterioare

Dispoziţiile art.15 lit.c) din Legea nr.171/16.07.2010, prevăd că „refuzul, tergiversarea de către deţinător, astfel

120

cum este definit la pct.11 din anexa la Legea nr.46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, de a permite personalului silvic împuternicit pentru controlul, accesul şi/sau exercitarea controlului în condiţiile legii”, constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 5.000-10.000 lei.

Aceste dispoziţii, respectiv art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010, se coroborează cu art.23 din acelaşi act normativ, care prevede că „sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori, cu excepţia acelora prevăzute numai pentru persoane juridice”.

Drept urmare, în cadrul S.C. PC S.R.L., pentru încălcarea art.15 din Legea nr.171/2010, cuantumul minim al amenzii era de 25.000 lei, ci nu doar 5.000 lei.

Susţinerea contestatorului, în sensul că amenda de 5.000 lei prevăzută de art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010 şi contravenţia menţionată de textul de lege amintit se aplică numai persoanelor juridice, nu are suport legal, având în vedere definiţia dată „deţinătorului” de Legea nr.46/19.03.2008 – Codul silvic, ca fiind: „proprietarul, administratorul, prestatorul de servicii silvice, transportatorul, depozitarul, custodele, precum şi orice altă persoană fizică sau juridică, în temeiul unui titlu legal de fond forestier sau de materiale lemnoase”.

Rezultă aşadar că amenda contravenţională pentru încălcarea art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010 se aplică atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice. Drept urmare, pentru SC PC SRL, amenda legală minimă era de 25.000 lei, ci nu 5.000 lei, cât au aplicat cei doi agenţi contestatori: DDP şi POD. În acest mod s-a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 20.000 lei, care împărţit la cei doi agenţi contestatori, revine fiecăruia suma de 10.000 lei.

Curtea a reţinut că în cauză a fost dovedit prejudiciul produs de contestator, vinovăţia acestuia, cu precizarea că nimeni nu poate invoca în apărare necunoaşterea legii sau interpretarea greşită a legii.

(Decizia nr. 1173/R-CONT/02 Iunie 2015)

Prin cererea înregistrată la data de 4 ianuarie 2013, contestatorul DDP a solicitat anularea Deciziei nr.189/13.12.2012, emisă de fostul Inspectorat Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Râmnicu Vâlcea (în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat Comisariatul de Regim Silvic şi Cinegetic Râmnicu Vâlcea), prin care

121

i s-a imputat suma de 10.000 lei, reprezentând "paguba adusă bugetului de stat", decizie pe care o consideră nelegală.

În temeiul art.15 raportat la art.14 din Legea nr.554/2004, contestatorul a solicitat suspendarea actului administrativ contestat, reprezentat de decizia nr.189/13.12.2012, până la soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

În motivare contestatorul a arătat că este funcţionar public, având funcţia de consilier superior in cadrul I.T.R.S.V. Rm. Vâlcea (conform art.4 alin.2 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al I.T.R.S.V.), iar prin Decizia nr.189/13.12.2012 emisă de către Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Rm.Vâlcea, precum şi prin Raportul de control întocmit de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Vâlcea, s-a reţinut în mod eronat şi netemeinic că s-a produs o pagubă bugetului de stat în valoare de 20.000 lei, ca urmare a nerespectării prevederilor legale privind sancţionarea contravenţiilor silvice în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite.

A susţinut contestatorul că Decizia nr.189/2012 a fost emisă în baza Raportului de control al Curţii de Conturi Vâlcea, înregistrat la I.T.R.S.V. Rm. Valcea sub nr. l088/12.10.2012, precum şi la nr.47/12.10.2012 în Registrul unic de control.

Contestatorul a solicitat să se constate, în primul rând, tardivitatea emiterii Deciziei nr.189/13.12.2012, motivând că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.85 alin. 1 din Legea nr.188/1999.

Totodată, contestatorul a arătat că din analiza Deciziei nr.189/13.12.2012 a Camerei de Conturi Vâlcea, întocmită în baza Raportului de control al Curţii de Conturi - Camera de Conturi Vâlcea, comunicat paratului I.T.R.S.V. Rm.Vâlcea în data de 12.10.2012 şi înregistrat sub nr.11088/12.10.2012 (trecut în Registrul unic de control la nr.47/12.10.2012), rezultă, fără îndoială, că presupusa pagubă produsă instituţiei publice a fost cunoscută de intimată la data de 12.10.2012, astfel că emiterea deciziei nr.189 la data de 13.12.2012 s-a făcut cu depăşirea termenului de 30 zile anterior menţionat, fiind tardivă.

De asemenea, prin Raportul de control, auditorii publici externi au considerat că nu au fost respectate prevederile legale în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite, astfel "In cazul S.C PFC S.R.L., prin procesul verbal de constatare a contravenţiei silvice nr.36957/04.03.2011 s-a constatat că agentul economic a săvârşit contravenţii sancţionate de art.15 lit. c din Legea 171/16.07.2010 privind stabilirea si sancţionarea contravenţiilor silvice, cuantumul minim al amenzii acordate persoanelor juridice fiind de 25.000 lei."

Astfel, se poate observa din procesul verbal de contravenţie nr.36957/04.03.2011 că societatea amendată este PC

122

S.R.L., şi nu SC PFC, aşa cum este menţionat în mod eronat în decizia nr.189/13.12.2012, precum şi în Raportul Curţii de Conturi.

A precizat contestatorul că cele două sancţiuni aplicate de către agenţii constatatori (DDP si POD) la care se face referire în Raportul Curţii de Conturi, sunt aplicate la societăţi diferite, respectiv prin procesul verbal nr.36957/04.03.2011 a fost sancţionată SC PC SRL, iar prin procesul verbal nr.36657/09.05.2011 a fost sancţionată SC PFC SRL, astfel că în mod eronat auditorii Curţii de Conturi au reţinut că cele 2 sancţiuni, aplicate prin procese verbale diferite, au fost reţinute în sarcina aceleiaşi societăţi comerciale.

Aşa cum a motivat contestatorul şi în nota de relaţii din data de 08.10.2012, contravenţiile prevăzute la art.15 lit.c din Legea nr.171/2010 sunt aplicabile numai persoanelor juridice, în acest sens fiind şi prevederile art.3 din O.M. nr.584/2008, care prevede că ,,sunt îndreptăţite să solicite şi să primească acordul de distribuire şi utilizare a formularelor cu regim special numai persoanele juridice obligate să utilizeze sistemul informaţional integrat de urmărire a materialelor lemnoase SUMAL prevăzute de art.20 alin.2 din Normele referitoare la provenienţa, circulaţia si comercializarea materialelor lemnoase, aprobate prin H.G. nr.996/2008". De asemenea, în Legea nr.171/2010 nu există un articol care sa menţioneze în mod expres excepţia prevăzuta la art.23, în sensul că "Sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori, cu excepţia acelora prevăzute numai pentru persoane juridice".

Contestatorul a susţinut că a aplicat în mod corect sancţiunea contravenţională în sumă de 5.000 lei, întrucât deţinătorii sunt persoane juridice.

Potrivit art.28 din Legea nr.180/2002 de aprobare a O.G.nr.2/2001, contravenientul poate achita în termen de cel mult 48 ore de la data încheierii procesului verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul verbal. Mai mult decât atât, conform art.6 alin. l din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, avertismentul şi amenda contravenţionala se pot aplica oricărui contravenient persoana fizică sau juridică.

Pentru încălcarea prevederilor art.15 lit.c din Legea nr.171/2010 de către societatea PC S.R.L. se putea aplica şi sancţiunea prevăzuta de art.6 alin.1 din O.G. nr.2/2001, adică sancţiunea avertisment.

A menţionat contestatorul că prin procesul verbal nr.36955/04.03.2011 a fost aplicată de către agenţii constatatori (DDP şi POD) aceeaşi sancţiune în cuantum de 5.000 lei, conform art.15 lit.c din Legea nr.171/2010, S.C. Pampas Impex S.R.L.

123

contestând în instanţă procesul verbal, însă prin sentinţa civilă nr.3378/22.06.2011, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr.4780/225/2011, instanţa a respins plângerea formulată de petentă, considerând că "este justificata aplicarea amenzii contravenţionale în cuantum minim de 5.000 lei, sancţiune ce corespunde gradului ridicat de pericol social al faptei şi care respectă criteriile de individualizare prevăzute de art.21 alin.3 din O.G. nr.2/2001".

Contestatorul a concluzionat că pentru atragerea răspunderii sale civile era necesar să se stabilească prejudiciul, vinovăţia sa şi totodată, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, condiţii care în cauză nu sunt îndeplinite.

În drept, contestatorul a invocat Legea nr.554/2004, Legea nr.188/1999, Legea nr.171/2010, OM nr.584/2008 şi H.G. nr.996/2008.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că solicită respingerea excepţiei tardivităţii emiterii deciziei, susţinând că, într-adevăr raportul de control a fost înregistrat la ITRSV la data de 12.10.2012, însă ulterior, Camera de Conturi Vâlcea i-a transmis decizia nr.53/09.11.2012 privind înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în raportul de control, astfel că de la data înregistrării deciziei Camerei de Conturi, respectiv 14.11.2012, termenul de 30 de zile de emitere a deciziei de imputare nu este depăşit.

Prin încheierea nr.15/18.02.2014, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.144/90/2013, a fost admisă cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nr.189/13.12.2012 sub aspectul dispoziţiilor art.1 din aceasta, referitoare la contestatorul DDP. În consecinţă, a fost suspendată executarea deciziei menţionate (sub aspectul art.1) până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei formulate de către contestatorul din prezenta cauză.

Prin sentinţa nr.2805 din 6 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr.189/13.12.2012 şi în consecinţă s-a admis contestaţia, dispunându-se anularea deciziei de imputare ca fiind tardiv emisă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici pentru pagubele aduse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice este reglementată de dispoziţiile art.84 lit. a din Legea nr.188/1999.

Potrivit dispoziţiilor art.85 alin.1 din Legea nr.188/1999 „repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiilor publice în situaţia prevăzută de art.84 lit. a şi b se dispune prin emiterea de

124

către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată”.

Din Raportul de control al Camerei de Conturi Vâlcea rezultă că auditorii financiari au constatat că nu în toate cazurile au fost respectate prevederile legale privind sancţionarea contravenţiilor silvice în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite şi plata în 48 h. a jumătate din minimul legal al amenzii contravenţionale, producându-se o pagubă bugetului de stat în valoare de 20.000 lei, vinovaţi de producerea acesteia făcându-se DDP - contestatorul din prezenta cauză şi numitul POD. Rezultă, astfel, din raportul de control, atât producerea certă a prejudiciului, cât şi persoanele vinovate de producerea pagubei.

Raportul de control a fost comunicat intimatului şi înregistrat la acesta sub nr.11088/12.10.2012, după cum acesta însuşi recunoaşte în întâmpinarea aflată la filele 10-16 dosar.

Instanţa de fond a mai reţinut că rezultă fără dubiu că paguba a fost constatată la această dată, 12.10.2012, dată de la care curge termenul de 30 de zile de emitere a deciziei de imputare, reglementat de art.85 alin.1 din Legea nr.188/1999.

Pentru considerentele expuse mai sus, având în vedere că decizia de imputare a fost emisă la data de 13.12.2012, tribunalul a reţinut că excepţia este întemeiată şi a admis-o. Pe cale de consecinţă, instanţa a admis contestaţia şi a anulat decizia de imputare nr.189/13.12.2012, ca fiind tardiv emisă.

Împotriva sentinţei nr.2805/6 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, în termen legal, intimatul Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Vâlcea, care a criticat hotărârea atacată pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că nu se poate reţine că la data la care instituţia recurentă a luat cunoştinţă de paguba produsă bugetului de stat, respectiv 12.10.2012, când a fost înregistrat Raportul Curţii de Conturi, este data de la care curge termenul de prescripţie pentru emiterea deciziei de imputare.

În dezvoltarea recursului s-a arătat că instituţia Curţii de Conturi a emis decizia nr.53/2012, care a fost înregistrată la I.T.R.S.V. Râmnicu Vâlcea sub nr.2366 din 16.11.2012, iar prin această dispoziţie s-a determinat întreaga întindere a prejudiciului adus bugetului de stat ca urmare a neaplicării în interiorul termenului de prescripţie a cuantumului legal al sancţiunilor contravenţionale în sumă de 20.000 lei, stabilirea persoanelor răspunzătoare şi luarea măsurilor de recuperare a acestuia la nivelul actualizat la data încasării.

125

A susţinut recurentul că instituţia intimată nu putea emite la data de 12.10.2012 sau în termen de 30 de zile de la această dată decizii de imputare bazându-se pe un raport de control neaprobat, iar despre producerea prejudiciului adus bugetului de stat I.T.R.S.V. Vâlcea a luat cunoştinţă la data de 16.11.2012, când a fost înregistrată adresa Curţii de Conturi nr.1696 din 14.11.2012. S-a precizat că potrivit art.8 alin.3 şi art.28 din O.G. nr.2/2001, sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor juridice se fac venit integral la bugetul de stat, astfel că fapta contestatorului de a nu aplica în interiorul termenului de prescripţie cuantumul legal al sancţiunilor contravenţionale a produs o pagubă bugetului de stat şi nu I.T.R.S.V. Vâlcea. Această pagubă a fost cuantificată la valoarea de 20.000 lei şi este rezultatul nerespectării prevederilor legale privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor silvice în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite, iar răspunzători pentru producerea pagubei sunt contestatorul DDP şi POD, care au întocmit pe numele S.C. PFC S.R.L. procesul verbal de contravenţie seria CCS nr.0036957 din 4.03.2011 cu nerespectarea prevederilor legale în domeniu.

Recurentul a concluzionat că procesul verbal de contravenţie seria CCS nr.0036957 din 4.03.2011 întocmit pe numele contravenientei persoană juridică S.C. PC S.R.L. s-a făcut cu nerespectarea Legii nr.171 din 16.07.2010, iar contestatorul se face vinovat pentru acest fapt.

Intimatul-contestator DDP a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr.4893/8 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis recursul, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a adopta această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a apreciat greşit că decizia de imputare s-a întocmit de instituţia pârâtă peste termenul legal de 30 de zile prevăzut de art.85 alin.1 din Legea nr.188/1999 şi că acest termen curge de la data constatării pagubei, adică de la data când s-au cunoscut aceste fapte, în speţă data înregistrării raportului de control la sediul ITRSV Vâlcea, adică 12.10.2012.

S-a apreciat de către instanţa de recurs că această interpretare este nelegală.

În acest sens s-a reţinut că data luării la cunoştinţă de către recurent a producerii prejudiciului adus bugetului de stat este 16 noiembrie 2012, când a fost înregistrată la această instituţie adresa Curţii de Conturi nr.1696/14.11.2012, astfel că data de la care curge termenul pentru emiterea deciziei de imputare este 16.11.2012, iar decizia de imputare atacată de contestator a fost întocmită la data de 13.12.2012, adică în termenul legal de 30 de zile prevăzut de lege.

126

Rejudecând cauza, prin sentinţa nr.531 din 3 martie 2015, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând în considerente următoarele:

Prin decizia nr.189/13.12.2012 emisă de intimat, contestatorului-consilier în cadrul ITRSV Vâlcea, i s-a imputat suma de 10.000 lei, reprezentând pagubă adusă bugetului de stat cauzată ca urmare a aplicării greşite a cuantumului unei amenzi contravenţionale. Această decizie a fost emisă în urma controlului efectuat de Curtea de Conturi a României-Camera de Conturi Vâlcea pe prioada 03.09.2012 – 12.10.2012, control în urma căruia această instituţie a emis adresa nr.1696/14.11.2012 pentru punerea în executare a deciziei nr.53/09.11.2012, privind înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în raportul de control, indicându-se măsurile necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora.

S-a constatat de către comisia constituită pentru stabilirea întregii obligaţii către bugetul de stat, precum şi a altor prejudicii evidenţiate în raportul Cuţii de Conturi nr.56/1517/12.10.2012 şi în decizia nr.53/09.11.2012 că au fost produse pagube bugetului statului pin activitatea desfăşurată de contestatorul din cauza de faţă şi POD, care au întocmit procese-verbale de contravenţie cu nerespectarea prevederilor legale în domeniu, respectiv a dispoziţiilor art.15 din Legea nr.171/2010 şi a dispoziţiilor Legii nr.46/2008 privind Codul silvic.

Concret, prin procesul verbal de contraventie seria CCS nr.0036957/04.03.2011 întocmit de către contestatorul din cauza de faţă şi POD, contravenientei SC PC SRL i s-a aplicat o amendă contravenţională în sumă de 5000 lei, deşi limitele amenzii contravenţionale prevăzutede art.15 din Legea nr.171/2010 erau cuprinse între 25.000 – 50.000 lei, întrucât în cazul persoanelor juridice sancţiunea contravenţională se majorează de 5 ori.

Contestatorul a susţinut în mod greşit că în pesoana sa nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispoziţiilor art.1 din OUG nr.59/2000, „Personalul silvic, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, este format din persoanele care au pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme de învăţământ recunoscute în România şi care exercită efectiv profesiuni specifice activităţii în domeniul silviculturii”.

Dispoziţiile art.58 prevăd că pentru personalul silvic se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care ordonanţa amintită nu dispune altfel.

Potrivit art.84 din Legea nr.188/1999 „Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i

127

s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”

Procedura de reparare a pagubelor este reglementată de dispoziţiile art.85 din Legea nr.188/1999 şi începe prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, adică de la data înregistrării raportului de control la entitatea controlată, în speţă fiind vorba de data de 16.11.2012, când a fost înregistrată la ITRSV sub nr.12366/16.11.2012, adresa nr.1696/14.12.2012 emisă de Camera de Conturi Vâlcea, prin care i s-au comunicat intimatului constatările, respectiv deficienţele consemnate în raportul de control, recomandându-se luarea de măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora.

La pct.12 din Decizia nr.53/2010 a Camerei de Conturi Vâlcea se arată că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la soluţionarea contravenţiilor silvice în toate cazurile, în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite, încadrându-se greşit contravenţia şi stabilindu-se eronat cuantumul amenzilor pentru persoanele juridice, această constatare fiind detaliată la pct.7 din raportul de control.

Prin procesul verbal de constatare a contravenţiei silvice seria PC, nr.36957/04.03.2011, întocmit de contestatorul din cauza de faţă şi colegul acestuia, POD, s-a constatat că SC PC SRL a săvârşit contravenţia prevăzută de art.15 lit.c din Legea nr.171/16.07.2010.

Dispoziţiile art.15 lit.c din Legea nr.171/16.07.2010 prevăd că „refuzul tergiversarea de către deţinător, astfel cum este definit la pct.11 din anexa la Legea nr.46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, de a permite personalului silvic împuternicit pentru controlul, accesul şi/sau exercitarea controlului în condiţiile legii” constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 5.000, la 10.000 lei.

Dispoziţiile art.15 lit.c din Legea nr.171/2010 trebuie coroborate cu cele ale art.23 din aceeaşi lege, care prevăd că „sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori, cu excepţia acelora revăzute numai pentru persoane juridice”.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru încălcarea art.15 din Legea nr.171/2010, în cazul persoanelor juridice (în speţă, SC PC SRL), cuantumul minim al amenzii era de 25.000 lei, şi nu de 5.000 lei cât au aplicat cei doi agenţi constatatori, printre care şi contestatorul.

Susţinerea contestatorului în sensul că amenda de 5.000 lei prevăzută de art.15 lit.c din Legea nr.171/2010 pentru

128

contravenţia reglementată de textul de lege menţionat se aplică numai persoanelor juridice nu are suport legal, având în vedere definiţia dată „deţinătorului” de Legea nr.46/19.03.2008 – Codul silvic, ca fiind „proprietarul, administratorul, prestatorul de servicii silvice, transportatorul, depozitarul, custodele, precum şi orice altă persoană fizică sau juridică, în temeiul unui titlu legal de fond forestier sau de materiale lemnoase”. Din acest text de lege rezultă cu claritate că amenda contravenţională pentru încălcarea prevederilor art.15 lit.c din Legea nr.171/2010 se poate aplica atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

Faţă de aceste argumente, tribunalul a concluzionat că pentru sancţionarea SC PC SRL era necesar ca agenţii constatatori să aibă în vedere că limita minimă a amenzii prevăzute de lege era de 25.000 lei, şi nu de 5.000 lei, cât au stabilit cei doi agenţi contestatori, POD şi DDP.

Ca urmare a stabilirii greşite a cuantumului amenzii contravenţionale aplicate de cei doi agenţi constatatori s-a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 20.000 lei, din care suma de 10.000 de lei este imputabilă contestatorului din prezenta cauză.

Aşadar, prejudiciul produs de contestator este dovedit, iar vinovăţia acestuia este evidentă. În calitate de agent constatator abilitat să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni contravenţionale, contestatorul avea obligaţia să cunoască legea şi să o interpreteze corect, neputând invoca în apărare propria-i culpă.

De asemenea, în cauză fiind dovedit raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, instanţa a constatat că în mod temeinic şi legal a fost emisă de decizia nr.189/13.12.2012, prin care a fost angajată răspunderea materială a contestatorului pentru prejudiciul în sumă de 10.000 lei, cauzat bugetului de stat prin fapta sa culpabilă.

Sentinţa civilă nr.3378/22.06.2011 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr.4780/225/2011, inovată de contestator, nu poate să conducă la o altă concluzie, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei fiind obligată să respecte legea, pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Abordarea prezentei speţe în maniera prezentată mai sus este determinată şi de jurisprudenţa în materie, reflectată în practica instanţei de control judiciar. Astfel, într-o cauză similară, ce a format obiectul dosarului nr.143/90/2013, a fost respinsă contestaţia formulată împotriva aceleiaşi de decizii de imputare de către contestatorul POD (celălalt agent constatator care a participat la întocmirea procesului-verbal de contravenţie la care s-a făcut referire mai sus) în contradictoriu cu acelaşi intimat, or, pentru identitate de raţiune, se impune adoptarea aceleiaşi soluţii în prezenta cauză.

129

De asemenea, la pronunţarea sentinţei s-a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut în cauza ,,Ştefănică şi alţii împotriva României” că, în principiu, existenţa unor soluţii diferite, pe baza unei evaluări diferite a problemelor, chiar pentru persoane aflate în situaţii similare, nu este de natură să ridice, per se, problema violării principiului securităţii raporturilor juridice. Divergenţele de opinie sunt acceptate ca inerente într-un sistem judiciar organizat în circumscripţii, atâta timp cât există o curte supremă al cărei rol bine definit este acela de a rezolva aceste divergenţe ce apar între deciziile instanţelor inferioare. Cu toate acestea, în cazul în care divergenţele privesc modul de interpretare a aceloraşi norme de drept substanţial, în litigii în care sunt implicate persoane aflate în situaţii aproape identice, se pune problema respectării principiului securităţii raporturilor juridice, principiu în legătură cu care Curtea a oferit mai multe lămuriri în cauzele ,,Driha împotriva României” şi ,,Beian împotriva României.”

În lumina acestor consideraţii s-a apreciat că, în lipsa unui remediu intern cu privire la astfel de divergenţe, soluţionarea neomogenă a unor acţiuni similare conduce la o stare de incertitudine a cetăţenilor în raport cu sistemul judiciar, încrederea în justiţie fiind unul dintre elementele de bază ale statului de drept, ocrotit prin art.6 paragraful 1 din Convenţie.

Pentru aceste considerente, reţinând că decizia contestată este legală şi temeinică, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia.

Împotriva sentinţei nr.531/3 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a declarat recurs, în termen legal, contestatorul DDP, care a criticat hotărârea atacată, în esenţă, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

În dezvoltarea recursului s-a arătat că prin raportul de control, auditorii publici externi au considerat că nu au fost respectate dispoziţiile legale în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite, astfel: „În cazul S.C. PFC S.R.L. prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei silvice nr.36957/04.03.2011 s-a constatat că agentul economic a săvârşit contravenţii sancţionate de art.15 lit.c din Legea nr.171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, cuantumul minim al amenzii acordate persoanelor juridice fiind de 25.000 lei”.

A mai precizat recurentul că din procesul-verbal de contravenţie sus-citat rezultă că societatea amendată este PC S.R.L. şi nu S.C. PFC S.R.L., aşa cum este trecut în mod eronat în decizia nr.189/2012 şi în raportul Curţii de Conturi şi că nu există proces-verbal cu seria 0036957 din 4.03.2011 întocmit către S.C. PFC S.R.L.

130

Recurentul a mai menţionat că sancţiunea contravenţională în cuantum de 5.000 lei a fost aplicată în mod corect, lucru statuat şi de sentinţa nr.3378/2011, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr.4780/225/2011, rămasă definitivă şi irevocabilă, ce o privea pe reclamanta S.C. Pampas Impex S.R.L.

Totodată, în cuprinsul recursului s-a arătat că potrivit art.28 din Legea nr.180/2002 de aprobare a O.G. nr.2/2001, contravenientul poate achita în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând precizarea despre această posibilitate în procesul-verbal.

Pentru a beneficia de un proces echitabil, se apreciază de recurent că s-a reţinut constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că instanţa trebuie să procedeze la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor pentru a le aprecia pertinenţa şi a respecta art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi pe fond admiterea contestaţiei aşa cum a fost promovată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 şi art.312 Cod procedură civilă 1865 şi s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Intimatul Comisariatul de Regim Silvic şi Cinegetic Râmnicu Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în recurs, de ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:Prin Decizia nr.189/13.12.2012, contestatorului - consilier

în cadrul ITRSV Vâlcea i s-a imputat suma de 10.000 lei pentru aplicarea greşită a cuantumului unei sancţiuni contravenţionale.

Decizia de imputare nr.189/13.12.2012 s-a întemeiat pe constatările auditorilor publici din cadrul Curţii de Conturi Vâlcea, constatări consemnate în Raportul de control, înregistrat la ITRSV Vâlcea, sub nr.11088/12.10.2012.

Potrivit dispoziţiilor art.1 din O.U.G. nr.59/2000, „Personalul silvic, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, este format din persoanele care au pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme de învăţământ recunoscute în România şi care exercită efectiv profesiuni specifice activităţii în domeniul silviculturii”.

131

Dispoziţiile art.58 prevăd că pentru personalul silvic se aplică dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care ordonanţa amintită nu dispune altfel.

Conform art.84 din Legea nr.188/1999 „Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”

Procedura de reparare a pagubelor este reglementată de dispoziţiile art.85 din Legea nr.188/1999, prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la contestarea pagubei, adică a înregistrării raportului de control la şeful pârâtului, în speţă fiind vorba de data de 16.11.2012, când a fost înregistrată la ITRSV sub nr.12366/16.11.2012, adresa emisă de Camera de Conturi Râmnicu Vâlcea nr.1696/14.12.2012, prin care i s-a comunicat pârâtului constatările, respectiv deficienţele consemnate în raportul de control, recomandându-se luarea de măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora.

Astfel, la pct.12 din Decizia nr.53/2010 a Curţii de Conturi, se arată că nu au fost respectate prevederile legale, referitoare la soluţionarea contravenţiilor silvice, în toate cazurile, în ceea ce priveşte cuantumul amenzilor stabilite, încadrându-se greşit contravenţia şi stabilindu-se eronat cuantumul amenzilor pentru persoanele juridice, această constatare fiind detaliată la pct.7 din raportul de control (filele 18-25 dosar fond).

De precizat faptul că, prin procesul verbal de constatare a contravenţiei silvice seria ***, s-a constatat că agentul economic a săvârşit contravenţia prevăzută de art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice.

Dispoziţiile art.15 lit.c) din Legea nr.171/16.07.2010, prevăd că „refuzul, tergiversarea de către deţinător, astfel cum este definit la pct.11 din anexa la Legea nr.46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, de a permite personalului silvic împuternicit pentru controlul, accesul şi/sau exercitarea controlului în condiţiile legii”, constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 5.000-10.000 lei.

Aceste dispoziţii, respectiv art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010, se coroborează cu art.23 din acelaşi act normativ, care prevede că „sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori, cu excepţia acelora prevăzute numai pentru persoane juridice”.

132

Drept urmare, în cadrul S.C. PC S.R.L., pentru încălcarea art.15 din Legea nr.171/2010, cuantumul minim al amenzii era de 25.000 lei, ci nu doar 5.000 lei.

Susţinerea contestatorului, în sensul că amenda de 5.000 lei prevăzută de art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010 şi contravenţia menţionată de textul de lege amintit se aplică numai persoanelor juridice, nu are suport legal, având în vedere definiţia dată „deţinătorului” de Legea nr.46/19.03.2008 – Codul silvic, ca fiind: „proprietarul, administratorul, prestatorul de servicii silvice, transportatorul, depozitarul, custodele, precum şi orice altă persoană fizică sau juridică, în temeiul unui titlu legal de fond forestier sau de materiale lemnoase”.

Rezultă aşadar că amenda contravenţională pentru încălcarea art.15 lit.c) din Legea nr.171/2010 se aplică atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

Drept urmare, pentru SC PC SRL, amenda legală minimă era de 25.000 lei, ci nu 5.000 lei, cât au aplicat cei doi agenţi contestatori: DDP şi POD.

În acest mod s-a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 20.000 lei, care împărţit la cei doi agenţi contestatori, revine fiecăruia suma de 10.000 lei.

Curtea a reţinut că în cauză a fost dovedit prejudiciul produs de contestator, vinovăţia acestuia, cu precizarea că nimeni nu poate invoca în apărare necunoaşterea legii sau interpretarea greşită a legii.

De asemenea, fiind dovedit raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, Curtea a constatat că în mod temeinic şi legal a fost emisă de decizia nr.189/13.12.2012, prin care a fost obligat contestatorul DDP la plata sumei de 10.000 lei, angajarea măsurii răspunderii materiale a acestuia fiind stabilită temeinic şi legal pentru considerentele arătate anterior.

De precizat faptul că sentinţa civilă nr.3378/22.06.2011 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr.4780/225/2011, invocată de contestator, nu poate să conducă la eludarea legii şi la pronunţarea în cauză a unei decizii nelegale şi netemeinice.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, reţinând o corectă situaţie de fapt în raport de probele de la dosar ce au fost coroborate şi aplicând corect dispoziţiile legale în materie, respectând astfel şi exigenţele cerute de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la motivarea sentinţei pronunţate.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de

133

contestatorul DDP împotriva sentinţei nr.531/3 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă.

8. Proporţionalitatea onorariului avocaţial în ansamblul general al cauzei , chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Art. 451 alin.2 Cod procedură civilăHotărârile CEDO pronunţate în cauza Raicu

împotriva României şi cauza Costin împotriva României

Potrivit dispoziţiilor art.451 alin.2 Cod procedură civilă „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

În litigiul dedus judecăţii onorariul avocatului la instanţa de fond a fost în sumă de 1.240 lei, conform chitanţelor depuse la dosarul de fond.

Practica în această materie a CEDO stabileşte în sensul că partea care a câştigat procesul nu se poate obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauza Raicu împotriva României ; cauza Costin împotriva României).

Proporţionalitatea onorariului avocaţial în ansamblul general al cauzei este o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanţei. În prezenta cauză onorariul avocaţial acordat este proporţional cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat, astfel că nu se impune reducerea acestuia.


Prin cererea înregistrată la data de 2 aprilie 2014, reclamanta SC TC SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea, anularea procesului-verbal de control nr.1303/26.08.2013 cu privire la constatările şi măsurile dispuse prin anexele 1 şi 2.

Reclamanta a motivat că, în urma controlului efectuat la data de 21 şi 26 august 2013 la sediul ITM inspectorul de muncă a constatat că în data de 21.08.2013 la punctul de lucru din localitatea Oteşani au fost identificaţi numiţii MI şi DA care ar fi prestat activitate fără a avea contract individual de muncă.

134

A arătat reclamanta, că cele două persoane nu erau salariaţi ai societăţii ci erau prieteni cu un angajat al societăţii şi erau prezenţi pentru amenajarea unui spaţiu de depozitare a alimentelor necesare unei nunţi care urma să aibă loc în clădirea alăturată. Întrucât cele două persoane nu arau angajate măsura de încheiere a contractului individual de muncă este una abuzivă şi nelegală, pe de o parte încalcă dispoziţiile art.16 alin.1 din codul muncii, iar pe de altă parte este imposibil de adus la îndeplinire în mod unilateral de către angajator dacă angajatul nu-şi exprimă acordul de voinţă în sensul încheierii unui astfel de contract.

Reclamanta a mai arătat că a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat revocarea actului contestat, însă nu a primit un răspuns până la acest moment.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că înscrisurile care au stat la baza întocmirii procesului-verbal sunt cele care au fost prezentate de reclamantă cu ocazia controlului: foi colective de prezenţă, contracte de muncă, astfel că măsurile au fost dispuse numai urmare a verificării acestor documente.De asemenea, numiţii MI şi DA au declarat pe propria răspundere că lucrează din data de 21.08.2013 pentru reclamantă fără a avea încheiate contracte individuale de muncă.

Ca atare, în mod corect s-a dispus măsura încheierii contractelor de muncă , înregistrarea în Registrul de Evidenţă a salariaţilor conform art.4 din HG 500/2011, să facă dovada înmânării unui exemplar din contractele de muncă numiţilor MI şi DA.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.4563/26 noiembrie 2014, a admis cererea, a anulat procesul verbal de constatare nr.1303/2013, anexele 1şi 2 pentru MI şi DA, fiind obligată pârâta la 1.240 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că urmare a controlului efectuat de inspectorii din cadrul ITM Vâlcea la data de 21.08.2013 la punctul de lucru al reclamantei din comuna Oteşani, s-a încheiat procesul-verbal de control nr.1303/26.08.2013, prin care se reţinea că două persoane, MI şi DA, desfăşurau activităţi în beneficiul reclamantei fără a avea încheiate contracte individuale de muncă.

Ca urmare, s-a dispus în sarcina reclamantei ca, până la data de 29.08.2013 să încheie contracte de muncă celor doi, să li se înmâneze un exemplar şi să fie transmise în registrul general de evidenţă a salariaţilor.

Din declaraţiile numiţilor MI şi DA a rezultat că aceştia nu erau angajaţi ai reclamantei nici permanent nici temporar, se aflau în punctul respectiv pentru a-l ajuta pe băiatul patronului care urma să organizeze o nuntă. Mai mult decât atât, DA este angajat al SC N SRL.

135

De asemenea, a fost depus certificatul de căsătorie al numitului Barbu Adrian şi cererea înregistrată la Primăria Oteşani pentru folosirea spaţiului fostei Primării Cârstăneşti, confirmând evenimentul menţionat de cei doi lucrători.

Deşi pârâta a invocat faptul că cei doi au completat fişele de identificare prin care au recunoscut că nu au încheiate contracte de muncă, această susţinere nu este suficientă pentru a dovedi că cei doi lucrau pentru societatea reclamantă.Mai mult, instanţa a constatat că în fişele de identificare cei doi au declarat că nu primesc salariu, ceea ce formează convingerea că nu pot si salariaţi ai reclamantei în lipsa acestui element esenţial al contractului de muncă.

Ca urmare, s-a apreciat ca nelegale măsurile stabilite de inspectorii fiscali prin anexele 1 şi 2 la procesul verbal de control nr.1303/2013, fapt pentru care instanţa a admis cererea şi a anulat actul administrativ în ceea ce îi priveşte pe MI şi DA.

Împotriva sentinţei, în termen legal, la data de09.01.2015 a declarat recurs pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea, prin care în temeiul art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate.

În criticile formulate se arată că în urma controlului desfăşurat la firma S.C. TC S.R.L. finalizat prin încheierea procesului verbal nr.1303/26.08.2013, inspectori de muncă au constatat că angajatorul a primit la muncă pe MI şi DA în data de 21.08.2013, fără a le întocmi contracte individuale de muncă, în formă scrisă anterior începerii activităţii.

MI şi DA, arată recurentul, au declarat pe proprie răspundere că prestează activitate din data de 21.08.2013 pentru firma S.C. TC S.R.L., fără a avea contracte individuale de muncă. Fişele de identificare, conform H.G. nr.1377/2009 sunt scrise, datate şi semnate personal de aceştia, prin care şi-au asumat răspunderea pentru datele pe care le-au dat în faţa inspectorilor de muncă.

Prin urmare, se arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală prin prisma aprecierii eronate a probelor administrate. Astfel, motivarea instanţei de fond că fapta reţinută în procesul verbal de control nu există, este nefondată, probele administrate stabilesc cu certitudine că cei doi salariaţi au desfăşurat activitate pentru intimată. Sub semnătură au confirmat că au desfăşurat activităţi de faianţari în data de 21.08.2013, pentru imobilul dispensar din comuna Oteşani, activitatea de curăţenie invocată în faţa instanţei nu se justifică.

Declaraţiile date în faţa instanţei de către cei doi martori sunt subiective şi identice ca şi conţinut, ceea ce denotă, în opinia recurentului, că au fost instruiţi pentru a da cele două declaraţii.

În mod incorect instanţa de fond a reţinut că în fişele de identificare cei doi salariaţi au spus că nu primesc salariu pentru că

136

activitatea desfăşurată nu constituie un raport de muncă în condiţiile legii. Salariaţii au arătat că timpul de lucru este între ora 8 şi 17, iar salariul nu era cunoscut pentru că nu a fost negociat întrucât nu au fost încheiate contracte de muncă.

Prin urmare, măsurile dispuse prin procesul verbal vizând întocmirea contractului individual de muncă pentru MI şi DA sunt legale, întrucât angajatorul nu a făcut dovada întocmirii contractelor individuale de muncă în formă scrisă, condiţie cerută ad validitatem pentru încheierea valabilă.

De asemenea, se arată că S.C.TC S.R.L. nu a transmis la Registrul general de evidenţă a salariaţilor, în format electronic, elementele contractului individual de muncă prevăzute la art.3 alin.2 lit.a)-g) din H.G. nr.500/2011 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor, cu modificările şi completările ulterioare, cel târziu în ziua lucrătoare anterioară începerii activităţii pentru salariaţii MI şi DA, respectiv în data de 20.08.2013.

Pentru considerentele arătate, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, cu consecinţa menţinerii procesului verbal de control RM 1303/26.08.2013.

Se solicită totodată respingerea cererii privind cheltuielile de judecată sau reducerea acestora, întrucât faptele reţinute prin procesul verbal de control sunt reale.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză, şi în raport de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea constată că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sub aspectul situaţiei de fapt se reţine că în perioada 21-26.08.2013 recurentul a efectuat verificări la punctul de lucru S.C. TC S.R.L. din comuna Oteşani judeţul Vâlcea, având ca obiectiv modul în care se respectă prevederile legislaţiei în vigoare în domeniul relaţiilor de muncă.

În urma verificărilor efectuate cu ocazia controlului din data de 21.08.2013 la punctul de lucru din localitatea Oteşani al intimatului -renovare clădire cu destinaţia dispensar medical şi farmacie, se reţine în procesul verbal, au fost identificaţi, în baza fişelor de identificare completate pe proprie răspundere, MI şi DA, care prestau activitate pentru societatea intimată (pus gresie), fără a avea încheiate în formă scrisă contracte individuale de muncă, reţinându-se astfel a fi încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 din Legea nr.53/2003.

Prin anexa nr.1 la procesul verbal s-a dispus ca angajatorul să încheie în formă scrisă contracte individuale de muncă pentru numiţii MI şi DA cu data reală de începere a activităţii, precum şi să facă dovada înmânării unui exemplar din contractele individuale de muncă cu data reală de începere a activităţii, numiţilor MI şi DA, cu

137

termen de realizare la 29.08.2013.Prin anexa nr.2 s-a dispus ca angajatorul să facă dovada

transmiterii în registrul general de evidenţă a salariaţilor, contractele individuale de muncă pentru numiţii MI şi DA cu data reală de începe a activităţii, termen de realizare fiind 29.08.2013.

Având în vedere deficienţele constatate, inspectorul de muncă a dispus în sarcina intimatei: măsura nr.1- să întocmească contracte individuale de muncă pentru MI şi DA cu data reală de începere a activităţii, respectiv 21.08.2013, conform art.16 alin.1 din Legea nr.53/2013;măsura nr.2- să înregistreze în Registrul general de evidenţă a salariaţilor, în format electronic, la ITM Vâlcea datele privind angajarea numiţilor MI şi DA, conform art.16 alin.2 din Codul muncii, republicat, art.4 alin.1 din H.G. nr.500/2011 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor, modificat şi completat; măsura nr.3- să facă dovada înmânării unui exemplar din contractele individuale de muncă pentru numiţii MI şi DA, conform art.16 alin.3 din Legea nr.53/2003.

Curtea reţine că prin cererea adresată instanţei la data de 2.04.2014, aspectele reclamate de S.C. TC S.R.L. au fost de anularea procesului verbal cu privire la măsurile dispuse prin anexele 1 şi 2, arătând că cele două persoane identificate de inspectorii de muncă în data de 21.08.2013 la clădirea fostei primării din comuna Oteşani sat Cârstăneşti nu au desfăşurat activitate în interesul societăţii. S-a arătat că cei doi, MI şi DA, erau prieteni cu fiul administratorului societăţii care urma să aibă nuntă în data de 24.08.2013, astfel că aceştia au venit să-l ajute pentru amenajarea spaţiului în respectiva clădire pentru care se obţinuse aprobare pentru depozitarea produselor necesare acestui eveniment. S-a arătat de asemenea că societatea a executat o lucrare de renovare la clădirea fostei primării, însă aceasta nu are legătură cu activitatea celor două persoane, întrucât lucrările la acest obiectiv fuseseră finalizate iar obiectivul a fost predat încă din 19.08.2013, conform procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.4963/19.08.2013, lucrătorii fiind retraşi din data de 14.08.2013.

În raport de apărările invocate de reclamantă şi prin prisma probatoriului administrat în cauză la instanţa de fond, Curtea, în analiza criticilor formulate a constatat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală.

Prin fişele de identificare din 21.08.2013, semnate olograf de MI şi DA aceştia au arătat că desfăşurau activitate în funcţia de faianţari pentru A.F. Tudor Construct, nu au contracte de muncă şi de asemenea că nu primesc drepturi salariale.

Audiat fiind în faţa instanţei de judecată, martorul DA a declarat că nu a lucrat niciodată pentru societatea reclamantă, la data când s-au prezentat inspectorii I.T.M. făcea curăţenie strângând faianţa în spaţiul respectiv, întrucât în acel spaţiu urma a fi

138

desfăşurată o nuntă. A precizat de asemenea că este angajat la S.C. NC S.R.L., iar în perioada respectivă se afla în concediu.

Martorul MI a declarat că nu a lucrat niciodată pentru societatea reclamantă, nici cu contract şi nici fără, iar la data controlului efectuat de ITM se afla în clădirea vechii primării, întrucât îl ajuta pe BT să amenajeze un spaţiu, pentru că avea nuntă cu un băiat.

Declaraţiile celor doi martori susţin apărările reclamantei, se coroborează cu înscrisul de la dosar, prin care BT, reprezentantul legal al S.C. TC S.R.L. a solicitat Primăriei Comunei Oteşani sat Cârstăneşti închirierea căminului cultural în data de 24.08.2013.

Prin cererea înregistrată sub nr.4981/20.08.2013 a solicitat aceleiaşi primării aprobarea folosirii spaţiului din fosta primărie, recent renovată, pentru depozitarea baxurilor cu sucuri şi apă minerală pentru evenimentul din data de 24.08.2013, având în vedere că spaţiul existent în căminul cultural este insuficient. A solicita acordul de depozitare „până duminică 25.08.2013 după nuntă”.

Cererea a fost aprobată astfel cum rezultă din înscrisul de la dosar.

S-a depus totodată în copie certificatul de căsătorie din data de 24.08.2013 dintre BA şi BG, din care rezultă că BA este fiul lui BT.

De asemenea, s-a depus şi copie conformă cu originalul a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.4963/19.08.2013 privind lucrarea „Reparare şi modernizare clădire fosta Primărie Cârstăneşti” din comuna Oteşani. În cuprinsul său se menţionează că lucrarea a fost executată în baza contractului de lucrări nr.2880/8.07.2013 încheiat între Comuna Oteşani şi S.C. TC S.R.L.

Valoarea lucrărilor consemnate în procesul verbal de recepţie în sumă de 29.378,70 lei a fost achitată de beneficiar Primăria Oteşani, conform facturii fiscale nr.1659648/19.08.2013, depusă în copie, conform cu originalul.

În acord cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, conform probatoriului administrat, rezultă că MI şi DA nu au desfăşurat activitate pentru petentă, în scopul obţinerii unor venituri salariale, ci în mod cu totul ocazional au ajutat persoana fizică BT pentru organizarea nunţii fiului său.

Faptul că cei doi au completat fişele de identificare arătate de recurentă, nu conduce „de plano” la concluzia că cele două persoane au avut raporturi de muncă cu intimata S.C.TC S.R.L. în scopul obţinerii unor drepturi salariale sub forma de echivalent al muncii prestate, care să fi impus încheierea unor contracte de muncă în formă scrisă în sensul art.16 din Codul muncii astfel că măsurile dispuse prin procesul verbal de control nr.1303/2013 sunt nelegale.

139

Critica recurentului în sensul de a se dispune anularea cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond nu poate fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu îl reprezintă culpa procesuală. În condiţiile în care măsurile dispuse prin procesul verbal de control nr.1303/26.08 2013 în legătură cu persoanele fizice MI şi DA sunt nelegale, cum în mod temeinic a reţinut şi instanţa de fond, culpa pârâtei este astfel dovedită.

De asemenea, Curtea a constatat că nu se impune reducerea cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art.451 alin.2 Cod procedură civilă „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

În litigiul dedus judecăţii onorariul avocatului la instanţa de fond a fost în sumă de 1.240 lei, conform chitanţelor depuse la dosarul de fond.

Practica în această materie a CEDO stabileşte în sensul că partea care a câştigat procesul nu se poate obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.(cauza Raicu împotriva României ; cauza Costin împotriva României )

Proporţionalitatea onorariului avocaţial în ansamblul general al cauzei este o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanţei În prezenta cauză onorariul avocaţial acordat este proporţional cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat, astfel că nu se impune reducerea acestuia.

Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

9. Suspendarea de către instanţa judecătorească a executării unui act administrativ. Întrunirea cumulativă a cerinţelor cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

Art.14-15 din Legea nr.554/2004Recomandarea nr.R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri

din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie

administrativă

140

Sub aspectul fondului litigiului, potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004 raportat la art.14 din acelaşi act normativ, persoana vătămată printr-un act administrativ poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării acestuia în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

Această posibilitate, recunoscută părţilor şi instanţei, este avută în vedere şi de Recomandarea nr.R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, la care trimite instanţa de fond, şi care recunoaşte posibilitatea adoptării acestora în situaţii speciale, când actul administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic aparent valabil referitor la nelegalitatea respectivului act.

Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care se bazează pe prezumţiile de autenticitate şi veridicitate şi care determină principiul executării din oficiu şi de aceea revine reclamantei sarcina înlăturării acţiunii acestei prezumţii.

Cu alte cuvinte a nu executa actele administrative care sunt emise în baza legii echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput şi de aceea, măsura reprezintă o situaţie de excepţie la care se poate apela atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr.554/2004.

Este vorba de întrunirea cumulativă a cerinţelor cazului bine justificat şi a pagubei iminente, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art.2 lit. ş) şi t), respectiv: pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public; cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat trebuie subliniat că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare nu poate efectua decât verificări sumare, la nivel de aparenţă, cu privire la nelegalitatea actului administrativ, fără a dezlega fondul pricinii. Or, în cauză, în limita unei astfel de analize nu este identificată o nelegalitate evidentă a hotărârii de consiliu judeţean de natură să impună aprecierea îndeplinirii acestei condiţii şi nici existenţa unei vătămări a reclamantei prin pretinsele nesocotiri a dispoziţiilor legale.

141

(Decizia nr. 1195/R-CONT/3 iunie 2015)

Prin încheierea din 4 noiembrie 2014, Tribunalul Argeş a admis cererea formulată de reclamanta SC BT SRL, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Bihor şi Autoritatea Judeţeană de Transport Bihor şi a dispus suspendarea executării H.C.J. Bihor nr.132/2014, în ceea ce priveşte grupa de trasee 020, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, prin H.C.J. 224/2012 au fost configurate, printre altele, două trasee: Salonta – Oradea şi Oradea – Ianoşda, cu 8 staţii comune pentru ca prin H.C.J. nr.132/2014 (contestată în prezenta cauză) s-au stabilit 9 staţii comune, adăugându-se în plus staţia din comuna Mădăraş, respectiv Mădăraş Ram.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat s-a apreciat că, deşi prin Ordinul M.I.R.A. nr.353/2007, se prevede posibilitatea prelungirii, respectiv modificării traseelor, nu este permis ca astfel acestea să se suprapună peste cele existente.

Or, în cauză, reţine instanţa că nu se poate determina cu precizie dacă prelungirea traseului existent s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art.17 lit.a) din Ordin şi dacă s-a avut în vedere dreptul de exclusivitate al reclamantei. Pe de altă parte, se apreciază de tribunal că nu este suficient dovedită respectarea principiului transparenţei decizionale în ceea ce priveşte actul administrativ atacat, câtă vreme nu reiese modalitatea în care s-a stabilit necesitatea introducerii unei noi staţii pe traseul 091.

Faţă şi de Recomandarea nr.R/89/8/13.09.1989 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, trebuie să se ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace acestora grave prejudicii, fiind deci justificată adoptarea unor măsuri provizorii.

În cauză, existenţa unei pagube iminente în patrimoniul reclamantei este dovedită prin aceea că aceasta a dobândit, în temeiul unor contracte de leasing, autoturisme destinate transportului de persoane, iar micşorarea veniturilor obţinute ar face imposibilă suportarea ratelor lunare, cu consecinţe negative atât în plan economic, cât şi social.

Măsura suspendării s-a apreciat că nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ ci, dimpotrivă, îl confirmă, pentru că partea apelează la intervenţia justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea procedurilor jurisdicţionale.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâtul Consiliul Judeţean Bihor, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă şi susţinând următoarele:

142

- prin hotărârea organului deliberativ a fost aprobată actualizarea regulamentului, caietului de sarcini şi a programului de transport public de persoane prin curse regulate pentru perioada 01.05.2013-30.06.2019, cu respectarea actelor normative incidente în cauză. În mod greşit s-a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr.52/2003, în condiţiile în care proiectul actului administrativ a fost adus la cunoştinţa publică la 6 iunie 2014 şi supus spre aprobare la 25 iunie 2014.

Chiar dacă nu a fost respectat termenul de 30 de zile lucrătoare, operatorii de transport au avut la dispoziţie mai mult de 5 luni pentru a-şi înainta propunerile, iar reclamanta nu a depus nicio sugestie de actualizare a programului de transport.

- în procedura judiciară a suspendării de executare a unui act administrativ, instanţa nu face decât o verificare sumară a aparenţei dreptului, iar cerinţele textului de lege trebuie dovedite, nefiind suficientă simpla afirmare a acestora;

- în ceea ce priveşte paguba iminentă nu se poate reţine că ea a fost dovedită de vreme ce contractul de leasing invocat de reclamantă s-a încheiat la 22 mai 2012, iar programul de transport aprobat prin H.C.J. nr.294/2012 priveşte perioada 2013-2019, ceea ce impune aprecierea că dobândirea bunului nu a fost determinată de acest program;

- mai mult, reclamanta trebuie să opereze traseul 098 cu două microbuze de capacitate maximă 10 locuri şi nicidecum cu un autobuz de natura celui achiziţionat prin contractul de leasing, bun care nu este necesar executării sarcinilor din această procedură de atribuire.

În cauză a formulat întâmpinare reclamanta SC BT SRL prin care s-a susţinut netemeinicia criticilor formulate, iar cu ocazia acordării cuvântului în fond s-a invocat şi excepţia lipsei de obiect a căii de atac.

Pârâta-intimată Autoritatea Judeţeană de Transport Bihor a susţinut admiterea recursului, dar şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, iar intervenienta SC TP SRL a apreciat şi ea că este fondată calea de atac.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Cu prioritate, în condiţiile art.248 din Codul de procedură civilă urmează a fi verificate excepţiile a căror incidenţă în cauză poate face inutilă cercetarea fondului.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a recursului aceasta a fost justificată de către intimata-reclamantă prin aceea că soluţionând în fond cauza, Tribunalul Argeş a admis acţiunea şi a anulat actul administrativ contestat. Se pretinde astfel că devin incidente dispoziţiile art.15 alin.4 din Legea nr.554/2004.

143

Potrivit textului - În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

O primă observaţie care se impune este aceea că obiectul unei căi de atac este reprezentat de hotărârea a cărei cenzură se solicită. Or, încheierea pronunţată de tribunal la 4 noiembrie 2014 nu a fost reformată sau retractată pentru a se pretinde că nu mai este în fiinţă.

Sub un al doilea aspect trebuie reţinut că obiectul prezentului recurs este tocmai hotărârea de suspendare ale cărei efecte se doreşte a fi extinse, aşa încât reclamanta nu se poate pretinde beneficiara unei măsuri definitive de întrerupere provizorie a executării.

Excepţia nu poate fi primită şi pentru că aspectul invocat este unul ce priveşte executarea, fază ulterioară hotărârii, când se poate verifica dacă sunt îndeplinite cerinţele textului de lege precitat, cu observarea şi a faptului că cererea de suspendare formulată de către intimata-reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004.

În ceea ce priveşte excepţia invocată de către Autoritatea Judeţeană de Transport Bihor urmează a se reţine, pe de o parte, faptul că aceasta nu a formulat recurs, dar şi că, potrivit precizării reclamantei, a înţeles să renunţe la judecată în raport de această autoritate.

Sub aspectul fondului litigiului, potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004 raportat la art.14 din acelaşi act normativ, persoana vătămată printr-un act administrativ poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării acestuia în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

Această posibilitate, recunoscută părţilor şi instanţei, este avută în vedere şi de Recomandarea nr.R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, la care trimite instanţa de fond, şi care recunoaşte posibilitatea adoptării acestora în situaţii speciale, când actul administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic aparent valabil referitor la nelegalitatea respectivului act.

Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care se bazează pe prezumţiile de autenticitate şi veridicitate şi care determină principiul executării din oficiu şi de aceea revine reclamantei sarcina înlăturării acţiunii acestei prezumţii.

144

Cu alte cuvinte a nu executa actele administrative care sunt emise în baza legii echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput şi de aceea, măsura reprezintă o situaţie de excepţie la care se poate apela atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr.554/2004.

Este vorba de întrunirea cumulativă a cerinţelor cazului bine justificat şi a pagubei iminente, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile art.2 lit. ş) şi t), respectiv: pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public; cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat trebuie subliniat că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare nu poate efectua decât verificări sumare, la nivel de aparenţă, cu privire la nelegalitatea actului administrativ, fără a dezlega fondul pricinii. Or, în cauză, în limita unei astfel de analize nu este identificată o nelegalitate evidentă a hotărârii de consiliu judeţean de natură să impună aprecierea îndeplinirii acestei condiţii şi nici existenţa unei vătămări a reclamantei prin pretinsele nesocotiri a dispoziţiilor legale.

Este real că potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.52/2003 anunţul referitor la elaborarea proiectelor de acte normative trebuie adus la cunoştinţa publicul cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea lui spre avizare, aceasta pentru a da posibilitatea persoanelor interesate să formuleze propuneri, sugestii şi să exprime opinii cu privire la proiectul de act normativ, iar în condiţiile alin.9 autoritatea este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociaţie legal constituită sau de către o altă autoritate publică.

Din susţinerile reclamantei nu rezultă că a solicitat realizarea unei dezbateri publice, ci numai că la 24 februarie 2014 şi la 18 iunie 2014 a cerut efectuarea unor modificări la traseele 114 şi 098. Rezultă aşadar că se confirmă susţinerea recurentei potrivit căreia operatorul de transport a avut cunoştinţă, cel puţin din 24 februarie 2014, de posibilitatea modificării programului de transport, dar şi că a făcut propuneri. Aceste propuneri nu i-au fost refuzate în considerarea nerespectării termenelor prevăzute de art.7 din Legea nr.52/2003 pentru a putea pretinde astfel o vătămare, iar modul lor de soluţionare constituie un aspect ce excedează prezentei judecăţi.

În aceste condiţii se apreciază că, la o sumară verificare a susţinerilor privind nerespectarea Legii nr.52/2003, nu se poate reţine o vătămare a reclamantei, aspect care de altfel nu a fost invocat nici cu ocazia plângerii prealabile din 22 iulie 2014.

145

Un aspect de fond îl reprezintă şi calificarea noii reconfigurări a staţiilor din traseele 091 şi 098 ca fiind o prelungire sau o modificare şi ca atare incidenţa dispoziţiilor art.17 alin.1 lit.a) sau e) din Ordinul M.I.R.A nr.353/2007, prin prisma legalităţii sau oportunităţii măsurii adoptate şi care nu poate fi verificată în prezenta procedură.

În ceea ce priveşte cerinţa pagubei iminente se reţine în principal faptul că, în raport de concluzia de mai sus, a absenţei cazului bine justificat, este inutilă verificarea existenţei sau nu a unui prejudiciu de natura celui la care se referă textul de lege precitat.

Dincolo de acest aspect se apreciază că reclamanta a susţinut existenţa pagubei prin aceea că are loc o mărire a numărului de kilometri de pe traseul ce se impune să îl execute, dar şi o scădere a numărului de călători.

Aşa cum se susţine şi de către recurentă, pretenţia operatorului de transport a rămas la nivelul unei afirmaţii, fără nicio corespondenţă cu întinderea prejudiciului ce s-ar crea astfel şi consecinţele lui practice, concrete în activitatea economică a acestuia.

Concluzionând în sensul că în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea cerinţei cazului bine justificat şi apreciind că absenţa acestei condiţii este de natură să determine concluzia netemeiniciei cererii de suspendare, urmează să se reţină caracterul fondat al criticilor formulate.

Prin urmare, Curtea a admis recursul şi, în baza art.496 Cod procedură civilă, a casat încheierea, iar pe fond a respins cererea.

10. Motivul de recurs privind hotărârile pronunţate cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Noţiunea de act administrativ cu caracter normativ. Aplicabilitatea actului administrativ în raport cu un număr determinat sau nedeterminat de subiecte de drept, criteriu determinant al calificării acestuia ca şi act administrativ cu caracter normativ, respectiv, individual.

Art.488 alin.1 pct.8 din Noul Cod de Procedură CivilăArt. 11 alin.1 din Legea nr.24/2000

Curtea a reţinut, în temeiul art.22 NCPC, că acestea sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, prevederile Regulamentului de organizare a concursului, adoptat prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr.2133/9.08.2013, Anexa 1.

Din argumentele aduse în motivele de recurs rezultă că recurentul a susţinut testarea profesională necunoscând la

146

acel moment prevederile art.35 din Regulament, deoarece nu era publicat.

Lipsa publicităţii Regulamentului ar fi însă de natură să prejudicieze pe reclamant, în ipoteza în care aceasta ar fi obligatorie iar titularul contestaţiei ar fi confruntat cu excepţia tardivităţii cererii sale, în temeiul unor dispoziţii ale Ordinului nr. 2133/2013, ceea ce nu se poate reţine în speţă, instanţa analizând fondul cauzei.

Referitor la acest aspect, Curtea a constatat că Anexa nr.1 a Ordinului nr.2133/2013 al Preşedintelui A.N.A.F., este intitulată Regulament pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesională pentru funcţionarii publici ale căror funcţii au fost supuse reorganizării, ca urmare a intrării în vigoare a H.G. nr.520/2013, privind organizarea şi funcţionarea ANAF.

Chiar dacă Anexa din ordin este intitulată Regulament pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesională, părând că stabileşte reguli cu caracter general, ea se adresează, potrivit aceleiaşi titulaturi, numai funcţionarilor publici „ale căror funcţii au fost supuse reorganizării”.

Ordinul se adresează unui număr determinat de subiecte de drept, neputându-se reţine aplicabilitatea erga omnes a acestuia, rolul său fiind acela de a organiza, în temeiul H.G. nr.520/2013, structura concretă a ANAF.

Faţă de această calificare, Curtea reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.24/2000, cerinţa publicării fiind prevăzută de lege în raport de un act administrativ cu caracter normativ, iar nu individual, astfel că nu se poate susţine obligativitatea publicării.


Prin acţiunea înregistrată la data de 9.10.2013, reclamantul SI a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând anularea examenului de testare profesională pentru ocuparea posturilor vacante de consilier superior din cadrul serviciului IFPF 2 structură a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş, organizat în perioada 23.08.2013-27.08.2013, obligarea pârâtei să-l numească direct în funcţia vacantă de consilier superior şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu cuantumul drepturilor băneşti cuvenite pentru exercitarea funcţiei de consilier superior pe perioada cuprinsă între data încetării raporturilor de serviciu în temeiul deciziei nr.247/2.08.2013 şi data numirii sale în funcţia respectivă, cu cheltuieli de judecată.

147

Prin sentinţa civilă nr.51/23 ianuarie 2015, Tribunalul Argeş a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul SI, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii şi în rejudecare admiterea acţiunii.

Se arată că reclamantul a fost încadrat în funcţia de execuţie auditor superior la D.G.F.P. Argeş-Birou de audit public intern, iar prin decizia nr.247/2.08.2013, s-a dispus eliberarea sa din funcţie după expirarea preavizului de 30 de zile de la comunicare.

Prin art.3 din decizie s-a dispus că-i va fi pusă la dispoziţie lista funcţiilor publice vacante existente la nivelul instituţiei prin publicarea pe site-ul ANAF, iar prin art.3 alin.2 i s-a pus în vedere că poate opta pentru una din aceste funcţii.

În lista publicată de ANAF au fost prevăzute şi 6 posturi de execuţie de consilier superior, în cadrul serviciului IFPF 2, a AJFP Argeş, reclamantul optând la 9.08.2013 pentru ocuparea unuia din aceste posturi. Deoarece pentru ocuparea celorlalte 6 posturi vacante s-au înscris 7 candidaţi, în temeiul prevederilor Regulamentului pentru organizare şi desfăşurarea examenului de testare profesională pentru funcţionarii publici ale căror funcţii au fost supuse reorganizării, a fost organizat examen pentru ocuparea posturilor vacante.

Până la data organizării examenului Ordinul nr.2133/9.08.2013, prin care a fost aprobat Regulamentul de desfăşurare al examenului, nu fusese publicat în Monitorul Oficial şi nu este publicat nici până în prezent.

În ziua concursului s-au prezentat numai 6 candidaţi, devenind incidente prevederile art.35 din Regulament, în sensul că dacă pentru un post există o singură opţiune, examinarea nu se mai impune, făcându-se numirea în mod corespunzător.

Totuşi s-a continuat examinarea, iar la interviul din 27.08.2013, reclamantul a fost declarat respins.

Prin urmare, a fost formulată cererea de chemare în judecată, însă tribunalul a respins în mod greşit acţiunea, reţinând că art.35 din Regulament se referă exclusiv la situaţia în care numărul persoanelor înscrise la examen, este egal cu numărul posturilor vacante, nu şi la ipoteza în care acest număr se reduce ulterior, prin retragerea unui candidat.

Pe de altă parte, prin participarea la examen, reclamantul nu mai putea invoca organizarea nelegală a acestuia, neformulând contestaţie la data organizării acestuia.

A formulat însă contestaţia nr.31998/28.08.2013 împotriva desfăşurării examenului de testare profesională ceea ce implică şi contestarea hotărârii de desfăşurare a acestei proceduri, care nu s-a materializat într-un act administrativ care să poată fi atacat separat.

148

Cum reclamantul nu a contestat rezultatul uneia din probele de concurs, ci însăşi organizarea şi desfăşurarea acestuia, este aplicabil termenul de 30 de zile, prevăzut de art.7 din Legea nr.554/2004, iar nu termenul de 24 ore de la data afişării rezultatului.

Se solicită să se ţină seama şi de faptul că prin decizia nr.94/17.01.20914 au fost suspendate dispoziţiile deciziei nr.247/2.08.2013, fiind reîncadrat începând cu 23.01.2014, cu caracter provizoriu până la soluţionarea litigiului.

Nu se poate reţine astfel nici că cererea de numire în funcţia vacantă de consilier superior în cadrul Serviciului IFPF 2 a rămas fără obiect.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

D.G.R.F.P. Ploieşti a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.La termenul din 4 iunie 2015, Curtea faţă de dispoziţiile

art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC.

Criticile aduse în recurs au fost completate la 20 iunie 2015, susţinându-se şi aspecte legate de nelegalitatea testării profesionale, critici care în raport de prevederile art.489 alin.1 raportat la art.485 Cod procedură civilă, ambele raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, nu pot fi luate în considerare, fiind tardiv formulate.

Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Văzând motivele invocate, Curtea a reţinut, în temeiul art.22 NCPC, că acestea sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, prevederile Regulamentului de organizare a concursului, adoptat prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr.2133/9.08.2013, Anexa 1.

Curtea a reţinut totodată că situaţia de fapt referitoare la opţiunea exercitată de recurent pentru funcţia publică de execuţie vacantă de consilier superior la serviciul IFPF 2 din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş nu este contestată de către părţi, fiind susţinută şi cu cererea formulată la 9.08.2013.

Testarea profesională a fost organizată la 23 august 2013-proba scrisă şi respectiv la 27 august 2013-proba interviului, în baza Regulamentului aprobat prin OPANAF nr.2133/2013-Anexa 1.

149

Contestaţia formulată de reclamant a fost înregistrată la 28.08.2013 la autoritatea administrativă, susţinând parcursul ulterior al dosarului în privinţa capetelor de cerere privind anularea examenului şi numirea în funcţia vacantă de consilier superior din cadrul serviciului IFPF 2, pentru care a optat.

Contestaţia a vizat greşita aplicare a art.35 din OPANAF nr.2133/2013, solicitarea acestuia fiind în sensul anulării examenului desfăşurat pentru ocuparea celor şase posturi de consilieri superiori din cadrul Serviciului control fiscal persoane fizice nr.2 şi ocuparea directă a celor şase posturi conform opţiunilor făcute de cei şase funcţionari publici care s-au prezentat la examen la 23.08.2013.

Acelaşi aspect este readus şi în faţa instanţei de judecată alături de alte argumente, dintre care, în recurs, a fost învederată preponderent greşita aplicare a art.35 din Regulament.

Prealabil, Curtea a reţinut că, într-adevăr, contestaţia formulată de reclamant, în raport de conţinutul acesteia, nu este legată de termenul de 24 ore prevăzut în art.25 din OPANAF nr.2133/2013, reclamantul neatacând rezultatul obţinut la proba de concurs, ci numai greşita aplicare a art.35 din Regulament, aşa cum rezultă de altfel şi din procesul verbal din 29.08.2013, întocmit pentru soluţionarea contestaţiei, coroborat cu contestaţia nr.31998/28 august 2013.

În procesul verbal menţionat s-a arătat că la 23.08.2013, comisia de examinare a hotărât ca proba să aibă loc, deşi s-a constatat absenţa unuia dintre candidaţi, iar hotărârea comisiei nu a fost contestată la acea dată, ci abia la 28.08.2013.

Însă, Curtea a reţinut că art.25 din Regulament impune un termen de 24 ore de la data afişării rezultatelor probei scrise, atunci când contestaţia vizează rezultatul acestei probe, iar nu modul de organizare a acesteia sau desfăşurarea sa efectivă, astfel că argumentul arătat în procesul verbal din 21.08.2013, referitor la nerespectarea termenului nu poate fi reţinut, cu atât mai mult cu cât autoritatea pârâtă conferă un răspuns pe fondul cererii, susţinând neaplicarea art.35 din Regulament.

Pe de altă parte, din argumentele aduse în motivele de recurs rezultă că recurentul a susţinut testarea profesională necunoscând la acel moment prevederile art.35 din Regulament, deoarece nu era publicat.

Lipsa publicităţii Regulamentului ar fi însă de natură să prejudicieze pe reclamant, în ipoteza în care aceasta ar fi obligatorie iar titularul contestaţiei ar fi confruntat cu excepţia tardivităţii cererii sale, în temeiul unor dispoziţii ale Ordinului nr. 2133/2013, ceea ce nu se poate reţine în speţă, instanţa analizând fondul cauzei.

Referitor la acest aspect, Curtea a constatat că Anexa nr.1 a Ordinului nr.2133/2013 al Preşedintelui A.N.A.F., este intitulată Regulament pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de

150

testare profesională pentru funcţionarii publici ale căror funcţii au fost supuse reorganizării, ca urmare a intrării în vigoare a H.G. nr.520/2013, privind organizarea şi funcţionarea ANAF.

Chiar dacă Anexa din ordin este intitulată Regulament pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesională, părând că stabileşte reguli cu caracter general, ea se adresează, potrivit aceleiaşi titulaturi, numai funcţionarilor publici „ale căror funcţii au fost supuse reorganizării”.

Ordinul se adresează unui număr determinat de subiecte de drept, neputându-se reţine aplicabilitatea erga omnes a acestuia, rolul său fiind acela de a organiza, în temeiul H.G. nr.520/2013, structura concretă a ANAF.

Faţă de această calificare, Curtea reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.24/2000, cerinţa publicării fiind prevăzută de lege în raport de un act administrativ cu caracter normativ, iar nu individual, astfel că nu se poate susţine obligativitatea publicării.

Referitor la aplicarea art.35 din Ordinul nr. 2133/2013, Curtea reţine că organizarea examenului de testare profesională s-a realizat ţinând seama de prevederile art.3 din acelaşi Ordin, potrivit cu care în situaţia în care mai multe persoane optează pentru acelaşi post corespunzător funcţiei publice de conducere sau execuţie vacantă, se organizează examen de testare profesională potrivit Regulamentului, cu înştiinţarea funcţionarilor publici prin mijloacele prevăzute la art.2 alin.2 din acelaşi Regulament.

După efectuarea opţiunilor pentru cele 6 posturi vacante pentru funcţia de consilier superior, erau formulate 7 cereri, astfel încât era obligatorie susţinerea examenului de testare profesională.

Regulamentul prevede modul de stabilire a locului desfăşurării examenului, etapele acestuia, modul de aprobare şi publicitate a bibliografiei, modul de constituire a comisiilor de examen şi de soluţionare a contestaţiilor, modul de desfăşurare a probelor scrise, respectiv interviului şi soluţionarea contestaţiilor.

În cadrul dispoziţiilor finale, art.35 din Secţiunea V-a a Regulamentului prevede că în situaţia în care pentru un post de conducere/execuţie există o singură opţiune, examinarea nu se mai impune, făcându-se numirea în mod corespunzător, în condiţiile legii, pe funcţia publică pentru care a optat.

Textul vorbeşte despre opţiunea care se exprimă în temeiul art.3 alin.1 din Regulament, în funcţie de care, în aplicarea art.100 alin.3 din Legea nr.188/1999, constatând existenţa mai multor opţiuni pentru acelaşi post, devine obligatorie examinarea.

Nu distinge legea în funcţie de modificările intervenite pe parcursul desfăşurării examenului sau a testării profesionale, art.3 alin.1 prevăzând obligativitatea organizării examenului atunci când mai multe persoane optează pentru acelaşi post, art.3 alin.2

151

prevăzând şi situaţia funcţionarilor care după ce optează scris pentru posturile vacante oferite nu se prezintă la examen, fără însă a reglementa asupra continuării sau opririi procedurii, în acest caz.

În ipoteza în care legiuitorul ar fi înţeles să excludă examinarea dacă numărul de opţiuni devenea egal cu numărul de posturi, prevederea din art.35 s-ar fi raportat la prezentarea candidaţilor la examen, iar nu la numărul opţiunilor.

Dimpotrivă, după ce prevede că funcţionarilor care optează scris, dar nu se prezintă la examen, le încetează raporturile de serviciu la data expirării termenului de preaviz, art.3 alin.3 reglementează principiile după care se desfăşoară examenului, rezultând astfel intenţia legiuitorului ca, în orice ipoteză iniţială, în care numărul opţiunilor este mai mare decât numărul posturilor, să se organizeze testarea profesională sau examenul.

Termenul de preaviz de 30 de zile, care a început să curgă de la comunicarea deciziei nr.247/2013, era în curs la data organizării şi desfăşurării testării profesionale, nefiind cunoscută nici situaţia deciziilor comunicate celorlalţi participanţi la concurs, din perspectiva eventualei atacări a acestora, chiar paralel cu opţiunea exprimată pentru una din funcţiile publice vacante.

Într-adevăr, art.35 din Regulament arată că „examinarea nu se mai impune”, însă leagă această consecinţă de existenţa unei singure opţiuni pentru fiecare post, opţiune exprimată în prealabil, anterior organizării testării profesionale, iar nu de prezentarea câte unui candidat pentru fiecare post la examenul organizat în funcţie de numărul de opţiuni.

Faptul că la nivelul altor Direcţii Generale Regionale a Finanţelor Publice s-ar fi aplicat întocmai art.35 din Ordinul nr.2133/2013, nu se poate impune în cauza de faţă, pe de o parte pe fondul lipsei oricăror dovezi în acest sens, iar pe de altă parte, faţă de faptul că jurisprudenţa relevată de către recurent, nu vizează interpretarea art.35 din OPANAF nr.2133/2013, ci modul în care a operat efectiv reorganizarea instituţiei pârâte şi respectarea art.99-100 din Legea nr.188/1999 la nivelul respectivelor direcţii regionale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

COMERCIAL

11. Caracterul ilicit al cauzei contractelor de vânzare-cumpărare cu consecinţa nulităţii absolute a acestora.

Art. 966 raportat la art.948 pct.4 Cod civil anteriorArt. 1443 alin.1 şi alin.4 din Legea nr.31/1990 republicată

Art. 1308 Cod civil anterior

152

Situaţia reţinută de instanţa de judecată susţine caracterul ilicit al cauzei contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, cu consecinţa nulităţii absolute a acestora, prin incidenţa dispoziţiilor art.966 raportat la art.948 pct.4 Cod civil anterior.

Chiar dacă principiul libertăţii contractuale este unul fundamental al dreptului civil, art.5 din Codul civil anterior determină limitele în care părţile pot să contracteze, statuând că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.

Or, persoanele din conducerea reclamantei au acţionat împotriva intereselor acesteia, creând aparenţa de legalitate a actelor încheiate, urmărind în realitate fraudarea intereselor reclamantei, prin scoaterea bunurilor din patrimoniul acesteia pentru o cauză ilicită, respectiv însuşirea şi utilizarea lor în scopuri personale.

De asemenea, în contextul în care societatea era admisă la tranzacţionare în condiţiile Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital, se reţine că potrivit art.225 din acest act normativ, în forma în vigoare la data încheierii actelor analizate, administratorii societăţii erau obligaţi să raporteze orice act juridic încheiat de către societate cu administratorii, angajaţii, acţionarii care deţin controlul şi cu persoanele implicate cu aceştia, a căror valoare cumulată reprezintă cel puţin echivalentul în lei a 50.000 euro.

Pentru asigurarea transparenţei şi pentru evitarea încălcării intereselor acestei categorii de societăţi, legea impune menţionarea expresă a părţilor care au încheiat actul juridic, a datei încheierii şi a naturii actului, descrierea obiectului acestuia, valoarea totală a actului juridic, creanţele reciproce, garanţiile constituite, termenele şi modalităţile de plată.

Or, asemenea obligaţii legale nu au fost îndeplinite în cauză, aspectele reţinute cu privire la hotărârea AGEA nr.2/24.04.2009, coroborat cu protocoalele întocmite ulterior adjudecării, relevând faptul că nu s-a urmărit o asemenea raportare, ci dimpotrivă ascunderea adevăratului scop al procedurii de licitaţie organizate.

În egală măsură, art.1441 alin.1 şi alin.4 din Legea nr.31/1990, arată că membrii consiliului de administraţie trebuie să-şi exercite mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, cu loialitate, în interesul societăţii, aceleaşi obligaţii fiind impuse de lege şi directorului societăţii, potrivit art.152 şi art.1532 alin.6 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 6 din contractul de mandat nr.

153

472/22.04.2008, BMR, în calitate de director general, se obligă să exercite mandatul cu loialitate, competenţă profesională şi maximă diligenţă, în interesul societăţii, în art. 5 din contract fiind arătate atribuţiile şi competenţele specifice iar în art. 7 fiind menţionate obligaţiile asumate de directorul general, pentru conducerea şi reprezentarea societăţii SC U. SA.

Art.1443 alin.1 şi alin.4 din Legea nr.31/1990, prevede că administratorul răspunde pentru daunele care au rezultat pentru societate, dacă, având într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii, nu a înştiinţat despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi a luat parte la deliberarea privitoare la această operaţiune.

Răspunderea directorului general este prevăzută şi în art. 8 din contractul de mandat.

Prevederea unei sancţiuni pecuniare pentru prejudiciile aduse societăţii nu este de natură să înlăture nulitatea actelor încheiate în condiţiile susmenţionate, acţiunea în răspundere fiind îndreptată împotriva administratorului sau directorului, în timp ce nulitatea actului vizează însăşi societatea, ca parte a actului fraudulos încheiat prin reprezentanţii săi.

Curtea a mai reţinut şi că în cererea de constatare a nulităţii absolute au fost învederate prevederile art.1308 Cod civil, întemeiat pe atitudinea directorului general al societăţii reclamante, care a urmărit scoaterea bunurilor din patrimoniul acesteia şi trecerea lor în cadrul unei societăţi controlate de către director.

Dispoziţia menţionată, cu caracter general faţă de prevederile Legii nr.31/1990, care se referă la obligarea persoanei vinovate la despăgubiri pentru prejudiciul produs societăţii, întregeşte regimul juridic reglementat de legea specială, deoarece se referă expres la sancţiunea nulităţii.

Astfel, potrivit art.1308 pct.2 Cod civil anterior, sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse mandatarii averilor ce sunt însărcinaţi să vândă.

Faptul că societatea dobânditoare nu mai avea în structura sa ca asociat pe directorul societăţii vânzătoare, nu are relevanţă în condiţiile în care din cele reţinute mai sus, s-a constatat controlul continuu asupra primei societăţi şi ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, Curtea a constatat, din jurisprudenţa depusă la dosar, că în cazuri similare implicând aceeaşi reclamantă, a rezultat acţiunea concertată a reprezentanţilor reclamantei cu persoane din cadrul societăţii deţinând

154

capitalul social majoritar al acesteia, care a vizat mai multe imobile aparţinând S.C. U. S.A., înstrăinate în aceeaşi perioadă şi în condiţii similare, astfel că nu se poate reţine nici eventuala incidenţă a art.150 din Legea nr.31/1990 (decizia nr.30/11.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.4107/90/2011, decizia nr.376/22.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.4108/90/2011*).

Ca atare, Curtea a reţinut că actele atacate sunt afectate de nulitatea absolută, astfel că în temeiul art.296 Cod procedură civilă, şi se impune admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii, în sensul constatării nulităţii procesului verbal de licitaţie nr.1/14.05.2009 şi a Protocolului nr.334/14.05.2009, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2142/5.08.2009, a procesului verbal de licitaţie nr.4/14.05.2009, a Protocolului nr.335/14.05.2009, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3269/17.11.2009, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare nr.37916 şi nr.35546-C1-U4.

(Decizia nr. 408/A-C/16 Aprilie 2015)

Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2011 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta SC U. SA Rm.Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC MES SRL Craiova, solicitând să se constate nulitatea absolută a: proceselor verbale de licitaţie nr.*** şi ***, autentificate de B.N.P. BCM; a protocoalelor nr.334 şi 335 din 14.05.2009 şi a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.*** şi nr.*** la B.N.P. BCM, cu privire la imobilele teren de 812 mp şi construcţii înscris în CF 37916 Rm. Vâlcea şi spaţiu comercial de 137,32 mp înscris în CF 35546 – C1 U3 Rm.Vâlcea, iar odată cu constatarea nulităţii contractelor încheiate să se dispună şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii bunurilor imobile în proprietatea reclamantei şi rectificarea cărţii funciare în acest sens.

Reclamanta şi-a precizat cererea introductivă în sensul îndreptării erorii materiale apărută în numerotarea CF – în sensul că în locul CF 35546 – C1 – U3 Rm. Vâlcea, să se reţină de fiecare dată CF 35546 – C1 – U4.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat că în anul 2009, veniturile SC U SA (societate ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate pe piaţă) au fost realizate preponderent din închirierea bunurilor imobile aflate în patrimoniul său. Calitatea de director general din cadrul reclamantei a revenit numitului BRM, până la data de 6 mai 2011, când a fost revocat din funcţie, ca urmare a încălcării obligaţiilor ce îi reveneau în temeiul unui

155

contract de mandat încheiat cu reclamanta.Prin decizia nr.***, acest director a numit o comisie de

evaluare a activelor (spaţii comerciale) cu randament scăzut, iar această comisie a formulat o propunere de vânzare a unor spaţii comerciale, propunere întocmită sumar, fără nici o fundamentare economică.

Spaţiile comerciale propuse spre vânzare au fost închiriate unor societăţi comerciale solvabile, care produceau venituri sigure.

Prin referatul nr. ***, Consiliul de administraţie şi-a însuşit analiza comisiei şi a înaintat propunerea de vânzare către Adunarea Generală a Acţionarilor.

În convocatorul nr.***, Consiliul de Administraţie a propus aprobarea vânzării de active neperformante.

Prin Hotărârea nr. 2/24.04.2009, AGEA a decis aprobarea vânzării activelor neperformante propuse prin referatul nr. 192/2009, fiind împuternicit Consiliul de administraţie să efectueze demersuri pentru întocmirea rapoartelor de evaluare, pentru a hotărî asupra momentului vânzării. Hotărârea nu a fost publicată în Monitorul Oficial.

Anunţul de vânzare a fost publicat în săptămâna anterioară licitaţiei din 14 mai 2009, în Gazeta de sud. Forma extrem de redusă a anunţului nu a îndeplinit cerinţele unei oferte publice de vânzare, întrucât nu a oferit nicio informaţie cu privire la bunurile vândute, preţ sau alte condiţii de participare.

La licitaţia din 14 mai 2009 au fost adjudecate imobilele din litigiu: Rm. Vâlcea, str. *** – 812 mp şi construcţii; cel din str. ***, bloc H, parter – spaţiu comercial 137,32 mp şi din Rm. Vâlcea, *** (spaţiu comercial de 69,83 mp şi teren).

Aceste spaţii au fost adjudecate în favoarea pârâtei SC MES SRL, societate controlată de directorul general BMR, SC C SRL, celălalt adjudecatar fiind o societate deţinută de soţia directorului comercial RC.

La data efectuării operaţiunilor, BTFera membru în CA al SIF Vest Oltenia, conducând efectiv departamentul portofoliu şi acţionari, poziţie din care influenţa direct votul ce urma să fie exprimat de SIF Vest în AGEA a U SA.

BMR, fiul persoanei sus menţionate, era director general al U SA, iar la data iniţierii operaţiunilor acesta era şi asociat, respectiv administrator, la SC MES SRL.

Aceştia au acţionat concertat pentru dobândirea unor active de valoare din patrimoniul SC U SA.

La 17.09.2010, SC MES SRL a ipotecat în favoarea băncii T. SA imobilele cumpărate de la U. SA pentru garantarea unui credit de 1.200.000 lei, iar la 20.09.2010 a virat în contul SC A. SA, unde director era BM, fratele lui BFT, suma de 1.150.420 lei, ca aport la majorarea de capital.

156

În ce priveşte imobilul de 812 mp şi construcţii, adjudecat la preţul de 115.836 lei, prin hotărârea CA nr. 6/26.05.2009 s-a dispus efectuarea de lucrări de reparaţii la gardul împrejmuitor, deşi acesta erau în sarcina noului proprietar.

Lucrările de construire au fost executate de SC C SRL, facturile emise fiind achitate de SC U. SRL.

Existenţa legăturilor de asociere între persoanele implicate în administrarea societăţilor afiliate SIF Vest Oltenia şi ocultarea acestor relaţii faţă de piaţa bursieră rezultă şi din raportul întocmit de autoritatea de reglementare, respectiv Raportul de control nr. 8397/24.05.2011, întocmit de CNVM.

Actele astfel încheiate au o cauză ilicită, au fraudat legea şi au încălcat art.1308 Cod civil.

Conform art.948 pct.4 Cod civil, una din condiţiile esenţiale de validitate ale contractului este cauza licită. În speţă, persoanele însărcinate să administreze bunurile societăţii reclamante nu au urmărit un scop licit, ci ilicit, însuşirea de bunuri din patrimoniul societăţii.

Administratorii şi directorii au anumite obligaţii în temeiul Legii nr.31/1990, a Legii nr.297/2004, iar cei din speţă nu le-au respectat.

Dimpotrivă aceştia au fraudat legea, sub o aparenţă de legalitate, scopul ilicit fiind de a încălca normele legale imperative.

Adunarea generală a acţionarilor a aprobat vânzarea de active nerentabile, nu a cunoscut împrejurarea că imobilele erau evaluate, nu a aprobat nici preţurile de vânzare, nu a autorizat vânzarea către societăţi comerciale în care directorii erau implicaţi.

Cu privire la imobilul din Rm.Vâlcea, str.***, teren de 812 mp şi construcţii, adjudecat de pârâtă, s-au efectuat cheltuieli de modernizare de 110.628 lei, valoarea acestora urmând să fie recuperată din preţul de vânzare.

Imobilul din Rm.Vâlcea, str.*** – 137,32 mp nu putea fi considerat nerentabil, deoarece era închiriat pe o perioadă de 5 ani printr-un contract de închiriere nr. 14/2007.

Conform art.1308 Cod civil, sub pedeapsa nulităţii, nu se pot face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse. Este de esenţa mandatului comercial exercitarea de afaceri în interesul şi pe seama mandantului. Directorul general BMR nu a acţionat cu transparenţă faţă de acţionari.

În dovedirea cererii au fost depuse în dosarul cauzei mai multe înscrisuri şi s-a depus o expertiză tehnică judiciară efectuată de expert CMC.

SC MES SRL formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca nefondată, susţinând c nemulţumirile reclamantei legate de acţiunea organelor de conducere statutare şi legale ale societăţilor menţionate nu constituie motive de nulitate absolută a

157

actelor întocmite.Adjudecatarul este dobânditor de bună credinţă cu titlu

oneros al imobilelor, valorile de pornire a licitaţiilor au fost stabilite prin rapoarte tehnice de evaluare, astfel că nu se poate reţine nulitatea actelor invocate.

Procedura de aprobare a licitaţiei este una internă, derulată în cadrul reclam,antei, care nu îţi poate invoca propria culpă şi care nu poate produce consecinţe asupra terţului de bună credinţă.

În ce priveşte frauda invocată, s-a susţinut că nici directorul reclamantei, nici directorul SIF Oltenia nu a exercitat şi nu exercită o poziţie de control asupra pârâtei, dimpotrivă, la 10.02.2009 pârâta având ca asociat unic pe BG.

Reclamanta nu a dovedit cele susţinute în acţiune, prezumţia instituită de art. 1308 Cod civil neputând funcţiona, în condiţiile în care nu se poate reţine controlul exercitat de reprezentanţii reclamantei asupra pârâtei.

Repunea părţilor în situaţia anterioară numai prin restituirea bunurilor este inadmisibilă, fără restituirea preţului, astfel că tot ce s-a executat în baza unui act anulabil trebuie restituit.

În cauză au fost administrate: proba cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză tehnică de specialitate pentru evaluarea imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr.7419 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamantă şi a fost obligată aceasta la 5.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC U. SA, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor nr.2/2009 – a aprobat vânzarea unor active neperformante din patrimoniul său, contractele de vânzare-cumpărare ce atestă această operaţiune aflându-se la dosar (contract autentic nr.2142/5.08.2009 şi contractul nr.3269/17.11.2009).

S-au vândut către pârâta SC MES SRL Craiova, imobilul din Rm.Vâlcea, str.***, judeţul Vâlcea, - teren şi construcţii de 812 mp şi spaţiul comercial din str.*** – suprafaţa de 137,32 mp.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit referatului privind rezultatul licitaţiei SC U. SA , în componenţa Comisiei de validare a rezultatelor licitaţiei a intrat ca preşedinte juristul acestei societăţi. Din comisie au mai făcut parte şi alţi membri din cadrul compartimentului comercial şi financiar al reclamantei.

Tribunalul a reţinut că temeiurile acţiunii nu au fost dovedite în speţă (cauza ilicită a actului juridic, frauda la lege, încălcarea dispoziţiilor art. 1308 Cod civil) pentru contractele din litigiu.

Prin cauza actului juridic civil se înţelege obiectivul

158

urmărit la încheierea acestuia. Cauza actului juridic este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art.1235 Cod civil). Acest motiv este unul concret, în speţă, valorificarea unor active din patrimoniul reclamantei, active ce erau neperformante. Preţul este de 137.844,84 lei în contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din *** şi 274.230,26 lei pentru cel din str. ***, Rm. Vâlcea.

Din raportul de evaluare a imobilului din str.Dacia, întocmit de evaluator CV, a rezultat că preţul de vânzare a fost mult mai mare pentru acest imobil decât cel din raportul de evaluare – un preţ aproape dublu s-a obţinut din vânzare. Şi preţul imobilului din str. *** a fost de 274.230,26 lei.

Tribunalul a reţinut că prin obţinerea acestor preţuri, vânzarea de către reclamantă a activelor socotite de aceasta neperformante, a fost o operaţiune juridică ce i-a adus profit acesteia.

Cauza ilicită a acestor vânzări nu a fost dovedită, această cauză nu s-a dovedit a fi contrară legii sau ordinii publice. Directorul reclamantei sau rudele acestuia nu şi-au însuşit bunuri în interesul lor din firmă. Susţinerile reclamantei că s-ar fi fraudat legea nu au putut fi dovedite în cauza în legătură cu încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Din comisia de aprobare a licitaţiei, au făcut parte ca preşedinte juristul societăţii şi membrii din compartimentele comercial şi financiar – al reclamantei.

S-a mai reţinut că art. 144^1 şi 144^3 din Legea nr.31/1990, instituie obligaţia de prudenţă şi diligenţă ce revine administratorilor sau directorilor, aceştia putând lua decizii de afaceri pentru administrarea societăţii (obligaţii de diligenţă ce nu sunt încălcate dacă în momentul luării deciziilor respective administratorii sau directorii sunt în mod rezonabil îndreptăţiţi să considere că acţionează în interesul societăţii). Faptul de a valorifica active neperformante, aşa cum este cazul în speţă, este o astfel de decizie.

În legătură cu art.1308 Cod civil ,care prevede că sunt sancţionate cu nulitatea actele făcute de mandatari asupra averii ce sunt însărcinaţi să vândă (adjudecatarii direcţi sau prin persoane interpuse), aceste operaţiuni juridice nu sunt dovedite în cauză. Nu s-a dovedit că directorul reclamantei BMR a dobândit bunurile din patrimonial reclamantei, prin persoane interpuse, iar actul depus la dosar nu este datat, pârâta neavându-l ca asociat sau administrator pe acesta în momentul vânzării.

Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta SC U. SA, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Criticile vizează netemeinicia sentinţei, ca urmare a unei

159

interpretări eronate a apărărilor formulate şi nelegalitatea ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente.

Apelanta a susţinut că hotărârea pronunţată nu răspunde motivat la toate cazurile de nulitate invocate de reclamantă, făcând o aplicare greşită a legii.

A învederat împrejurările pentru care, în opinia sa, actul juridic este lovit de nulitate urmare a incidenţei celor trei cauze de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cauza ilicită, frauda la lege, încălcarea dispoziţiilor art.1308 Cod civil.

Sub aspectul cauzei ilicite, a învederat că, în litigiul dedus judecăţii, persoanele însărcinate să administreze bunurile societăţii nu au urmărit realizarea interesului societar, ci realizarea unui scop mediat ilicit, însuşirea unor bunuri din patrimoniul societăţii din a căror exploatare să realizeze beneficii în interes propriu.

Directorul general al SC U. SA – BMR – membru al Comisiei de licitaţie a fost interesat în mod direct de atribuirea spaţiilor în cauză către SC MES SRL.

În procedura de aprobare a valorificării activelor reclamantei rezultă că au fost întocmite rapoarte de evaluare care au relevat un preţ de 20 euro/mp, deşi cu un an înainte, 2008, acelaşi evaluator a susţinut, pentru acelaşi imobil, un preţ de 200 de euro/mp.

Propunerea de vânzare înaintată CA este incompletă, deoarece lipsesc informaţii esenţiale despre veniturile realizate din închirieri, valorile bunurilor şi comparaţia venituri/cheltuieli aferente fiecărui spaţiu.

Vânzările au fost efectuate într-un interval de timp foarte scurt, fără publicarea AGEA în Monitorul Oficial şi fără publicarea unui raport curent, decizia fiind ocultată faţă de acţionarii care nu au luat parte la adunare şi în general, faţă de piaţa bursieră.

Spaţiile au fost adjudecate în favoarea unor societăţi controlate de membri ai comisiei de licitaţie, pârâta fiind controlată de directorul general al reclamantei.

Scopul imediat al actului relevat prin Raportul nr. 996/09.12.2009 şi hotărârea AGEA nr.1/2010 a fost vânzarea activelor „neperformante” care „presupun cheltuieli mari cu reabilitarea şi modernizarea” scop care nu s-a regăsit în contractele de vânzare-cumpărare, câtă vreme spaţiul comercial în suprafaţă de 110 mp. din str. ***, a fost obiectul contractului de locaţiune nr.14 din 09.01.2007, prin care s-a prevăzut o chirie lunară de 6.270 lei fără TVA. Chiriile încasate în anul anterior vânzării, au fost în cuantum de 90.000 lei/an iar valoarea stabilită prin raportul de evaluare a fost de 198.660 lei, doar de două ori mai mare decât valoarea anuală a chiriei.

Adjudecatara pârâtă a ipotecat imobilele dobândite de la

160

U. SA pentru garantarea unui credit de 1.200.000 lei, o sumă importantă din aceasta fiind virată în contul SC A., al cărei director general este BM.

Conivenţa între membrii comisiei de licitaţie este determinată de relaţia de garantare în scop de afaceri pe care le-au încheiat, adjudecatara constituind gaj pentru creditul acordat SC C SRL.

Raportul CNVM din 24.05.2011 susţine legăturile dintre persoanele implicate în administrarea societăţilor afiliate SIF Vest Oltenia, pârâta participând ca persoană interpusă pentru directorul general BMR.

În ceea ce priveşte iliceitatea cauzei, apelanta a arătat că este atrasă de încălcarea obligaţiei de prudenţă şi diligenţă şi a obligaţiei de loialitate impusă administratorilor şi directorilor societăţilor comerciale prin dispoziţiile art.1441 alin.1 şi 4 din Legea nr.31/1990, aplicabile şi directorilor în conformitate cu art.152 din Legea nr.31/1990.

Sub aspectul fraudei la lege, apelanta a arătat că, deşi conducerea societăţii s-a plasat sub o aparentă legalitate, obţinând aprobarea adunării generale a acţionarilor pentru vânzarea de active nerentabile, în realitate, prin acest artificiu nu au urmărit decât dobândirea de bunuri imobile din patrimoniul societăţii, cu încălcarea dispoziţiilor art.1441.

Încălcarea dispoziţiilor art.1443 din Legea nr.31/1990 constituie infracţiune, ceea ce denotă caracterul imperativ al acestor dispoziţii legale.

S-a omis înştiinţarea acţionarilor şi a publicului despre contractele încheiate, în condiţiile în care art. 225 din Legea nr. 297/2004 prevede că administratorii societăţilor admise la tranzacţionare sunt obligaţi să raporteze de îndată orice act încheiat de către societate cu administratorii, angajaţii, acţionarii care deţin controlul, precum şi cu persoanele implicate cu aceştia, a cărui valoare cumulată reprezintă cel puţin echivalentul a 50.000 euro.

În ce priveşte frauda la lege, s-a susţinut că adunarea generală a acţionarilor nu a cunoscut împrejurarea că imobilele erau deja evaluate, nu a aprobat nici preţurile de vânzare şi nu a autorizat vânzarea către societăţi comerciale în care directorii săi erau implicaţi.

Cheltuielile de modernizare au fost suportate de asemenea, de către vânzătoare, fără ca valoarea acestora să fie recuperată din preţul de vânzare.

Chiria pentru imobil, rezultată din contractul nr. 14/2007 a fost achitată către dobânditoare, deşi transferul dreptului de proprietate urma să opereze abia la data achitării integrale a preţului şi a autentificării contractului nr. 3269/17.11.2009.

Apelanta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art.1308

161

Cod civil. Raţiunea textului este aceea că, în exercitarea mandatului de a vinde, mandatarul trebuia să acţioneze cu loialitate în interesul mandantului, obligaţia de loialitate fiind încălcată atunci când mandatarul acţionează în interesul propriu. Directorul general BMR nu a acţionat cu transparenţă faţă de acţionari, nu a cerut şi în consecinţă nu a avut autorizare pentru a dobândi bunuri dintre cele pe care era împuternicit să le vândă: SC MES SRL, societatea cumpărătoare este controlată de Directorul general BMR, ceea ce, în opinia apelantei, demonstrează că a participat în numele acesteia ca persoană interpusă la dobândirea bunurilor.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, întrucât sentinţa pronunţată este legală şi temeinică.

Calificarea imobilului ca neperformant şi scopul care trebuie urmărit prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare sunt elemente de oportunitate, atribuţie exclusivă a adunării generale a acţionarilor. În ceea ce priveşte existenţa unui interes contrar şi încălcarea obligaţiilor de loialitate de către directorul comercial, instanţa a constatat în mod corect că sancţiunea este aceea a revocării din funcţie şi a angajării răspunderii pentru daunele rezultate pentru societate.

Preţul vânzării a fost mai mare decât valoarea imobilului stabilit prin expertiza efectuată, astfel că nu se poate vorbi de un preţ derizoriu sau neserios.

În ceea ce priveşte frauda la lege, se arată că Adunarea generală a acţionarilor din data de 24.04.2009 nu şi-a exercitat atribuţiile de control al gestiunii consiliului de administraţie, potrivit dispoziţiilor art.111 lit.a) din Legea nr.31/1990, care avea puterea de a suspenda producerea efectelor hotărârii consiliului de administraţie, în legătură cu modalitatea de vânzare a activului din prezentul litigiu.

În privinţa nulităţii, prevăzută de art.1308 Cod civil, a arătat că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente, iar pe de altă parte, fiind vorba de o nulitate relativă, sau dacă nu a fost încadrată în termenul prevăzut de lege, este acoperită prin confirmare.

Intimata a arătat că a fost de bună-credinţă la momentul dobândirii imobilului pe care l-a achiziţionat în mod oneros, prin licitaţie publică anunţată în presă, la o valoare conform specificaţiilor din caietul de sarcini. Buna-credinţă este prezumată până la proba contrarie, conform art.1898 şi art.1169 Cod civil.

Sacrificarea intereselor juridice ale dobânditorului de bună-credinţă a unui imobil, cu titlu oneros, printr-un contract de vânzare-cumpărare translativ de proprietate prin luarea în considerare a culpei vânzătorului, ar paraliza circuitul civil, potrivit susţinerilor intimatei, ceea ce nu este permis.

Nu mai pot fi puse în discuţie prin motivele de apel

162

raţiunile şi considerentele A.G.E.A nr.2/24.04.2009, întrucât acţionarul majoritar a fost în favoarea vânzării, iar hotărârea nu a fost atacată.

Prin decizia nr. 107/30.04.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei nr. 7419/05.12.2013.

Pentru a pronunţa soluţia, Curtea a reţinut că SC U SA este o societate comercială ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate la bursa de valori şi se află sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital.

Prin decizia nr.18 din 8.01.2009 SC U SA, prin director general BMR, a numit o comisie de evaluare pentru identificarea activelor cu eficienţă şi randament scăzut.

Prin referatul nr.192 din 18.03.2009 membrii comisiei de evaluare, în urma analizei efectuate, au identificat mai multe active cu randament scăzut. S-a constatat ineficienţa unui potenţial de dezvoltare determinat de caracterul inadecvat al construcţiilor, s-a apreciat că nu au importanţă economică justificată, relevată şi de solicitările de închiriere foarte puţine, activele fiind neocupate perioade foarte mari de timp, între 3 şi 12 luni. Printre activele identificate în această situaţie au fost reţinute şi imobilele în litigiu.

S-a propus AGEA vânzarea acestor active neperformante care, prin Hotărârea nr.2/24.04.2009 a aprobat vânzarea lor. În urma licitaţiilor desfăşurate s-au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.2142/05.08.2009 prin care SC U. SA a vândut SC MES SRL imobilul situat în Rm. Vâlcea, str. *** teren curţi-construcţii în suprafaţă de 812 mp. şi contractul de vânzare-cumpărare nr.3269/17.11.2009 prin care s-a vândut aceleiaşi societăţi imobilul reprezentând spaţiul comercial, situat în Rm. Vâlcea, str. ***, în suprafaţă totală de 137,32 mp.

Prin cererea de chemare în judecată au fost invocate trei motive de nulitate ale actelor juridice contestate: cauza ilicită, frauda la lege şi încălcarea dispoziţiilor art.1308 Cod civil.

La judecata în fond instanţa a apreciat că nu este întrunită niciuna dintre cauzele de nulitate, întrucât vânzarea s-a făcut prin licitaţie publică, bunurile au fost vândute la preţuri care au adus profit societăţii, frauda la lege nu a fost dovedită, nu au fost încălcate dispoziţiile art.1308 Cod civil, întrucât nu s-a probat împrejurarea că BMR a dobândit bunuri din patrimoniul reclamantei prin persoane interpuse.

A reţinut Curtea că motivarea instanţei de fond este corectă, însă se impune suplinirea motivării şi prin prisma următoarele considerente:

Apelanta a invocat nulitatea absolută a actelor atacate, întrucât bunurile ce formează obiectul acestora au fost, în fapt, adjudecate de directorul S.C. U. S.A BMR prin persoana interpusă SC MES SRL.

163

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Apelanta a invocat „cauza ilicită” ca un prim motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi a actelor premergătoare.

S-a reţinut că potrivit art.968 din Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia au fost încheiate actele juridice contestate, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, astfel că ceea ce interesează, pentru valabilitatea cauzei actului juridic, este ca aceasta să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. În structura cauzei intră două elemente componente, scopul imediat şi scopul mediat. Scopul imediat sau causa proxima, denumit şi scopul obligaţiei este acel element abstract şi obiectiv, comun tuturor actelor juridice care fac parte din aceeaşi categorie şi care constă, în actele sinalagmatice, în prefigurarea contraprestaţiei. Distinct de acesta, scopul mediat sau causa remota este reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic, este un element concret şi variabil de la un act juridic la altul şi se referă, în actele juridice care nu sunt contractate intuitu personae, cum este cel în speţă, la însuşirile unei prestaţii, la aptitudinea acesteia de a satisface interesul în vederea căruia a fost încheiat. În cazul actelor juridice încheiate de societatea comercială, scopul (causa remota) se circumscrie satisfacerii interesului social.

A reţinut Curtea că pentru a justifica „prohibiţia legală” a cauzei pentru care a fost realizată vânzarea, apelanta a invocat dispoziţiile art.34 din Decretul nr. 34/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, potrivit cărora „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.”.

Societatea pe acţiuni se defineşte ca fiind o asociere de mai multe persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul obţinerii de profit şi al împărţirii acesteia între asociaţi.

Adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii, formată din totalitatea asociaţilor şi exprimă voinţa socială şi decide în toate problemele esenţiale ale societăţii. Decizia de înstrăinare a unui activ al societăţii este o decizie a acesteia, care poate fi oportună sau nu, profitabilă sau nu, însă nu poate fi cenzurată de instanţă, întrucât ar echivala cu un amestec în activitatea societăţii, ceea ce contravine Legii nr.31/1990. Singurii în măsură să organizeze şi să analizeze oportunitatea deciziei de afaceri sunt acţionarii societăţii, dat fiind scopul urmărit la înfiinţare-obţinerea de profit. În principiu, scopul societăţii este acela de a

164

realiza profit din prestarea unei activităţi legale.S-a reţinut că, în absenţa unei interdicţii de a vinde, expres

prevăzută în actele constitutive ale societăţii, nu poate fi supusă controlului instanţei de judecată fundamentarea şi oportunitatea deciziei manageriale de a vinde.

Instanţa de judecată este chemată să se pronunţe doar pe aspectele strict limitative prevăzute de lege, care exclud însă controlul de oportunitate şi profitabilitate, în caz contrar, ar însemna ca instanţa să decidă împotriva hotărârii asociaţilor.

Obţinerea şi dimensionarea profitului este însă o probabilitate susţinută de mediul economic, de fluctuaţiile pieţei. Obţinerea profitului nu este un rezultat garantat pentru fiecare acţiune a societăţii şi de cele mai multe ori nu poate fi determinată prin raportare la un singur act juridic realizat de societate.

A reţinut Curtea că vânzările în discuţie nu contravin în sine scopului pentru care a fost înfiinţată societatea apelantă, iar faptul că, la un moment dat, reclamanta (chiar dacă prin alte persoane fizice decât cele care au decis realizarea vânzărilor iniţiale) a apreciat că nu a realizat profitul aşteptat sau un profit just, nu invalidează actul juridic.

Obţinerea profitului poate fi supusă unor riscuri a căror prevedere/înlăturare ţine de capacitatea de manageriere a celor care realizează actul juridic din care se speră obţinerea profitului.

Aşa cum a arătat instanţa de fond, a cenzura un act din perspectiva măsurii în care a reuşit să fie profitabil presupune o analiză a oportunităţii acestuia. Or, controlul de oportunitate în sine scapă cenzurii instanţei, care poate verifica doar legalitatea unui act.

Prin urmare, vânzarea imobilelor în discuţie, în speţă, nu este în sine un act care să contravină scopului societăţii apelante, fiind fundamentat pe argumentul lichidării unor active neperformante. Singurii în măsură să decidă cum se derulează activitatea societăţii şi cum doresc să obţină profit (în speţă: să decidă dacă un imobil este neperformant şi se impune vânzarea lui) sunt cei care au constituit aport în societate şi care, împreună, realizează voinţa societăţii.

Pentru siguranţa raporturilor juridice legea nu prevede că este nul actul juridic care nu a adus societăţii profitul scontat, ci doar actul încheiat cu nerespectarea scopului social.

Cât priveşte derularea licitaţiei fără transparenţă şi vânzarea pentru un preţ ce nu ar reflecta adevărata valoare a bunului, Curtea a reţinut că acestea nu sunt cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare câtă vreme nu sunt încălcate norme legale imperative, respectiv câtă vreme expertizele au confirmat că nu este vorba despre un preţ atât de mic încât să fie considerat neserios şi, astfel, contrar dispoziţiilor art.1303 Cod civil.

165

Cât priveşte fraudarea legii prin vânzarea imobilului către o persoană interpusă şi încălcarea în acest fel a dispoziţiilor art.1441

şi art.1443 raportat la art. 152 din Legea nr.31/1990 şi a dispoziţiilor art.225 din Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital, Curtea a constatat că susţinerile apelantei nu se confirmă. Fraudarea legii este operaţiunea prin care sunt folosite anumite dispoziţii legale, dar nu în scopul pentru care au fost edictate, ci în vederea eludării altor dispoziţii legale imperative.

Apelanta a susţinut frauda la lege prin prisma scopului mediat în considerarea căruia s-a realizat vânzarea bunurilor sale, anume acela de a servi interesului fostului său director BMR. Se pretinde, astfel, că, în condiţii normale, un act juridic cu un astfel de scop nu putea fi realizat decât cu încălcarea dispoziţiilor sus menţionate din Legea nr.31/1990 şi din Legea nr.297/2004. Ca atare, pentru a ascunde scopul mediat, care contravenea legii, actul a fost realizat prin persoană interpusă.

În ce priveşte interpunerea SC MES SRL şi susţinerea că, în realitate, vânzarea s-a făcut în beneficiul directorul general BMR, având astfel o cauză ilicită din perspectiva art.1308 Cod civil, Curtea a constatat că susţinerea nu este dovedită.

Nu s-a dovedit că imobilele au fost adjudecate de BMR prin persoană interpusă-SC MES SRL, în condiţiile în care, pe de o parte, la momentul vânzării acesta nu era asociat ori administrator al SC MES SRL, iar pe de altă parte nu s-a dovedit că rude ale acestuia sunt asociaţi/administratori în respectiva societate la acel moment. De asemenea, nu s-a dovedit conivenţa dintre BMR, SC MES SRL în privinţa adjudecării imobilelor astfel încât acesta să revină primului.

Curtea a constatat că nu se poate prezuma o astfel de înţelegere doar pe baza faptului că, anterior vânzării, BMR a fost asociat şi administrator al SC MES SRL, întrucât, fiind vorba despre fapte delictuale, trebuie dovedită acţiunea ori influenţa pe care BMR a exercitat-o asupra SC MES SRL şi beneficiile pe care le-a avut din achiziţionarea imobilului.

S-a reţinut că raporturile dintre societate şi administratori sunt guvernate de regulile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de Legea societăţilor comerciale, astfel că membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţă şi diligenţă, obligaţii specifice contractului de mandat care se fundamentează pe calităţile intuitu personae ale mandatarului. Însă, în lipsa unor dovezi cu privire la faptul că administratorii societăţii au încălcat obligaţia de prudenţă şi diligenţă, prevăzută de art.1441

alin. 1 şi obligaţia de loialitate prevăzută de art.1441 alin.4, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor sus menţionate în scopul fraudării legii.

Totodată, Curtea a reţinut că potrivit art.35 din Decretul-lege nr.31/1954, „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi

166

îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoane juridice în limitele puterii ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale de conducere obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag răspunderea personală a acelui care le-a săvârşit atât faţă de persoane juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea”.

Cât priveşte încheierea vânzării prin persoană interpusă în intenţia de a eluda dispoziţiile art.225 din Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital, Curtea a constatat, ca şi anterior, nu erau incidente aceste dispoziţii legale, câtă vreme nu s-a dovedit interpunerea de persoană la care se referă textul de lege invocat.

Asupra taxei de timbru, s-a constatat că la termenul de judecată din data de 17.04.2014 apelanta a precizat că suma de 5610 lei stabilită în apel cu titlu de taxă de timbru nu este datorată, cuantumul real fiind de 3427 lei şi deşi nu a formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru stabilită în apel, instanţa ar putea să dispună restituirea diferenţei nedatorate.

Curtea a constatat că apărările formulate nu sunt fondate, în raport de valoarea celor două contracte în sumă de 412.075.10 lei, taxa de timbru fiind corect calculată potrivit art.2 şi art.11 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC U. SA, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, admiterea apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a susţinut incidenţa art. 304 pct. 7 C.proc.civ., arătându-se că instanţa a judecat pe baza raţionamentelor specifice acţiunii în resciziune, considerentele din cerere fiind însă diferite.

Reclamanta nu a cerut instanţei să se pronunţe cu privire la preţ, ci să verifice legitimitatea cauzei mediate a vânzărilor.

A fost susţinută şi incidenţa art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin greşita aplicare a prevederilor art. 948, art. 966 şi art. 969 Cod civil, art. 34 din Decretul nr.31/1954, art. 144 indice 1 şi indice 3 din Legea nr. 31/1990, arătându-se că licitaţia a fost trucată, reprezentanţii reclamantei acţionând concertat pentru dobândirea bunurilor acesteia.

Totodată, s-a susţinut incidenţa art. 1308 Cod civil, aspect căruia decizia nu-i răspunde, fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

A fost încălcată obligaţia de loialitate de către directorul societăţii şi obligaţia de transparenţă, care atrag sancţiuni de o gravitate ridicată, în condiţiile în care art. 225 din Legea nr. 297/2004 urmăreşte protejarea unui interes general.

Prin decizia nr. 403/10.02.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă

167

împotriva deciziei nr. 107/30.04.2014 pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare.

În considerentele deciziei de casare, au fost reţinute dispoziţiile art. 304 pct. 7 rap la art. 312 alin. 5 C.proc.civ., deoarece cauza cererii de chemare în judecată au reprezentat-o cauza ilicită şi frauda la lege, reclamanta susţinând o anumită conivenţă frauduloasă între directorul general şi cel economic al SC U. SA în procedura de organizare a vânzării, iar pe de altă parte, încălcarea unor obligaţii de loialitate şi confidenţialitate faţă de societatea pe care o conduceau pentru a obţine pentru sine sau pentru alţii foloase materiale, realizarea unor manevre de trucare a licitaţiei pentru crearea unei aparenţe de concurenţă şi transparenţă.

S-a susținut încă din fața primei instanțe, între altele, că demonstrația pretinselor fapte se poate face și având în vedere prețul efectiv la care SC MES SRL a adjudecat activele în cauză, preț care a fost micșorat semnificativ chiar înainte de organizarea licitației, pentru procurarea unui avantaj adjudecatarului.

În acest sens, încă din debutul litigiului, SC U SA a adus probe pentru verificarea afirmațiilor că dl. BMRn a părăsit premeditat SC MES SRL, cedând participaţia şi conducerea acestei societăți unui terț care ar fi continuat să acționeze la îndrumările sale, că familia directorului general al reclamantei şi-a menținut permanent controlul asupra societății pârâte, inclusiv în perioada licitării şi adjudecării, prin rămânerea în această societate a fratelui d-lui B, dar și prin menținerea sediului acesteia la domiciliul familiei sale. De asemenea, reclamanta a făcut referire la raportul de control al unui organism neutru față de părțile implicate, respectiv, raportul nr. 8397/2011 al CNVM, care ar fi reținut aceste nereguli, iar circumstanțial, a arătat că afirmațiile sale se susțin pe seria de procese judiciare generate de această fraudă prin care s-ar dovedi o acțiune concertată de încălcare a intereselor patrimoniale ale SC U SA, organizată de către chiar membrii organelor sale de conducere.

Instanţa supremă a reţinut că analiza afirmaţiilor de substanță ale reclamantei nu a fost realizată corespunzător, iar aceasta nu a avut ca temei cercetarea materialului probator administrat în cauză. Deși nu s-a reţinut că principala motivare a instanței de apel a plecat de la ideea că motivul central al nulității l-a constituit prețul lezionar, totuși, instanța de recurs a constatat că în apel cauza ilicită a fost analizată din perspectiva profitului ca scop al unei societăți comerciale, dar și că s-a ajuns la concluzia că motivul de nulitate invocat nu este întemeiat, deoarece, în esență, obținerea și dimensionarea profitului depinde de mediul economic și de fluctuațiile pieței și nu este un rezultat garantat al comerțului.

Curtea de apel a conchis, în legătură analiza cauzei ilicite, că vânzarea unui activ la o valoare inferioară valorii de piață nu

168

poate constitui un motiv de nulitate a contractelor.De asemenea, instanța de apel a insistat asupra scopului

societății comerciale și asupra modului de formare a voinței într-o asemenea organizație, deși aspectele analizate, chiar doar teoretic, nu corespund alegațiilor părților din proces. Astfel, s-a reținut cu rol decisiv că vânzarea activelor respective ale SC U. SA a fost hotărâtă de adunarea generală, hotărâre care nu a fost contestată de acționari și că aceasta nu ar putea fi cenzurată prin intervenția instanței, asigurându-se astfel garanția caracterului licit al operațiunii de vânzare.

A reţinut însă instanţa supremă, că nu acestea sunt premisele cauzei ilicite ca motiv de nulitate a actelor atacate. Dincolo de satisfacerea interesului social și aprecierea profitabilității unei anumite operațiuni comerciale, trebuia urmărit dacă scopul imediat al vânzării a fost deturnat.

Această analiză nu putea porni decât de la verificarea respectării corectitudinii procedurii de licitație prin evaluarea probelor administrate, adică prin stabilirea întregului context în care aceasta a fost pregătită și realizată de către persoanele care aveau puterea decizie și control în legătură cu aceasta.

A constatat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că instanțele de fond aveau sarcina de a stabili dacă aceste licitații au presupus asigurarea reală a unui proces competițional transparent și licit, prin analiza modului de acțiune a celor implicați atât ca organizatori, cât și ca licitatori. Modalitatea de a se ajunge la prețul de adjudecare a constituit doar un argument pentru stabilirea modului de acțiune al părților, adus în scopul susținerii cauzei ilicite.

Înalta Curte a reţinut că frauda la lege și cauza ilicită exprimate ca motive de nulitate ale actelor atacate în speță nu pot fi analizate decât împreună, deoarece procedeul fraudei la lege, privit ca o modalitate de încălcare ocultă a legii prin paravanul creat de o aparență alternativă de legalitate, determină în mod necesar calitatea cauzei actului juridic. Aceasta presupunea analiza și interpretarea tuturor probelor aduse în proces pentru dovedirea concertului fraudulos precum și probele în apărare, analiză care nu s-a realizat deși era esențială pentru stabilirea legăturilor dintre peroanele arătate și rolului pe care acestea l-au avut în întreg procesul de organizare și finalizare a vânzării.

A constatat instanţa supremă că în analiza fraudei la lege curtea de apel a stabilit că afirmațiile reclamantei nu sunt dovedite, dar și că nu pot fi prezumate, deoarece, plasându-se pe tărâmul delictului civil, acestea trebuie probate, astfel încât a considerat inutilă analiza caracterului normelor încălcate sau modul de aplicare a acestora. Însă, nicio probă a cauzei nu a fost evaluată pentru justificarea acestor concluzii.

169

Ca atare, Înalta Curte a arătat că aceste omisiuni ale instanței atrag nelegalitatea deciziei astfel pronunțate, echivalând cu o necercetarea a fondului. Lipsa analizei probatoriului a justificat și concluzia respectării de către directorii SC U SA a tuturor obligațiilor prevăzute de lege, astfel că instanța de recurs nu poate evalua modalitatea în care instanța de apel a aplicat greșit legea, deși aceste aspecte fac obiectul recursului, întrucât, cu privire la acestea, s-a considerat doar că nu pot constitui un temei al admiterii acțiunii.

S-a constatat că revine instanței de apel obligația de a verifica dacă obligațiile legale de loialitate și confidențialitate ale directorului general al SC U SA au fost încălcate și dacă, în caz afirmativ, aceasta a afectat procedura licitaţiei cu vânzare atacată în cauză, arătându-se că vor fi avute în vedere relațiile de interese pe care acesta le avea cu ceilalți membri ai comisiei de adjudecare și dacă a putut influența adjudecarea bunurilor de către societatea pârâtă, precum și dacă această din urmă societate mai era în fapt controlată de acesta ori de către membrii familiei sale.

S-a indicat instanţei de apel să ţină seama de faptul că respectarea obligațiilor și a modului de acțiune a directorilor societății reclamante trebuie evaluat și din perspectiva conținutului art. 225 al Legii nr. 297/2004.

În faţa instanţei de rejudecare au fost depuse la dosar de către apelantă înscrisuri: plângere penală din 08.01.2015 şi raport de expertiză PFE. Au fost depuse concluzii scrise.

SC MES SRL a depus ataşat concluziilor scrise, formulate prin avocat, însoţite de notă: decizia nr. 18/08.01.2009, adresa nr. 176/2009, adresa nr. 192/2009, mandat nr. 2853/2009, Hotărârea nr. 2/2009, caiet de sarcini şi anexă, extrase publicaţie Gazeta de Sud din luna mai 2009, proces verbal nr. 4/2009, proces verbal nr. 1/2009, decizia nr. 19/2009, proces verbal din 14.05.2009, referat privind prezentarea şi aprobarea rezultatelor licitaţie din 14.05.2009, extras raport ReviSal, contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 746/04.06.2009, raport curent din 08.04.201, mare parte dintre acestea regăsindu-se şi la dosarul de fond.

Instanţa de apel nu poate analiza însă înscrisurile noi depuse după închiderea dezbaterilor şi rămânerea cauzei în pronunţare, constatând totodată că susţinerile din concluziile scrise referitoare la lipsa din dosarul cauzei a contractului de mandat al directorului general nu se verifică.

În raport de considerentele deciziei de casare, în rejudecare, Curtea a constatat şi reţinut următoarele:

Cererea de chemare în judecată privind constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare s-a întemeiat pe prevederile art.948, art.966, art.1308 Cod civil, art.1441, art.1443-4, art.150,

170

art.15312 alin.4 din Legea nr.31/1990 şi art.225 din Legea nr.297/2004, susţinându-se faptul că în raport de situaţia de fapt expusă, se relevă cauza ilicită a actului juridic şi frauda la lege.

Curtea a reţinut că printre condiţiile de validitate ale actului juridic, art.948 pct.4 Cod civil anterior, aplicabil, enumeră şi cauza licită, iar art.966 din acelaşi act normativ, prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Frauda la lege se răsfrânge asupra cauzei actului juridic, aceasta fiind ilicită dacă actul reprezintă numai mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

În decizia de casare s-a indicat instanţei, ca pe baza materialului probator administrat în cauză, să se analizeze motivele de nulitate invocate, deoarece iniţial, instanţa de apel a reţinut că principalul motiv a fost reprezentat de preţul lezionar, prin raportare şi la ideea de profit ca scop al societăţii comerciale.

Instanţa supremă a arătat, însă, că nu acestea sunt premisele cauzei ilicite ca motiv de nulitate a actelor atacate, fiind necesar a se analiza scopul imediat al vânzării, respectiv dacă acesta a fost deturnat de la scopul prevăzut de lege, urmând a fi verificată respectarea corectitudinii procedurii de licitaţie, ţinând seama de întregul context în care aceasta a fost pregătită şi realizată.

De asemenea, Curtea a reţinut că instanţa supremă a indicat instanţei de rejudecare analizarea împreună a fraudei la lege şi a cauzei ilicite, tocmai pentru că procedeul fraudei la lege, privit ca modalitate de încălcare a legii sub paravanul creat de o aparenţă de legalitate, determină calitatea cauzei actului juridic.

În acest context, Curtea a constatat că din raportul privind controlul tematic efectuat la SIF Oltenia S.A. de către CNVM, rezultă că s-a constatat exercitarea defectuoasă a atribuţiilor d-lui FTB, care, în calitatea pe care a deţinut-o, ar fi trebuit să urmărească o gestiune eficientă a patrimoniului societăţilor din portofoliul SIF Oltenia S.A.

S-a constatat vânzarea de active din patrimoniul S.C. U. S.A. către S.C. MES S.R.L., firma al cărui asociat a fost BMR, membru al comisiei de licitaţie în vânzarea activelor şi totodată efectuarea de lucrări de modernizare, întreţinere şi reparaţii, care nu ar fi fost în sarcina S.C. U S.A., respectiv prezenţa în cadrul comisiilor a d-lui RC, director comercial al S.C. U. S.A. Rm.Vâlcea, care a atribuit o astfel de lucrare de reparaţii firmei fiului său.

S-a mai reţinut că d-nul FTB a semnat în calitate de director adresa nr.11631/15.11.2007, prin care SIF Oltenia S.A. solicita Consiliului de administraţie al S.C. U. S.A. convocarea adunării generale a acţionarilor, cu ordinea de zi menţionată, printre care şi revocarea, respectiv alegerea consiliului de administraţie. Nota privind poziţia reprezentantul SIF Oltenia S.A. în adunarea generală ordinară a acţionarilor de la S.C. U. S.A. din 15.01.2008,

171

este aprobată de d-nul BFT, care impune reprezentantului SIF votul pentru revocarea consiliului de administraţie şi votul pentru anumite persoane ca membrii ai CA, printre care BMR.

S-a constatat încălcarea reglementărilor interne ale SIF Oltenia S.A. în ce priveşte stabilirea şi asigurarea reprezentării SIF Oltenia S.A. în adunările generale ale consiliilor de administraţie şi comisiilor de cenzori la societăţile din portofoliu faţă de acordarea de mandat special reprezentanţilor societăţii în adunările generale ale acţionarilor la societăţile comerciale unde SIF Oltenia S.A. este acţionar.

Referitor la vânzarea de active s-a reţinut că din punctul de vedere al comisiei de cenzori privind sesizarea unor aspecte de către SIF Oltenia, rezultă că toate spaţiile vândute în cursul anului 2009 au fost evaluate prin încredinţarea acestei operaţiuni unui evaluator, care nu a fost selectat în condiţiile unui concurs de oferte, bunurile fiind vândute către persoane care aveau calitatea de preşedinte de comisie, respectiv către S.C. MES S.R.L. Craiova, firmă în care a fost acţionar BMR.

De asemenea, la şedinţele de licitaţie au participat aceleaşi firme şi chiar dacă au pierdut la adjudecare un activ, au câştigat un altul, comisia de cenzori concluzionând că a existat o înţelegere între cumpărători pentru dobândirea fiecărui spaţiu.

Acelaşi raport reţine că cenzorii societăţii au identificat contracte pentru spaţii din aceleaşi zone, încheiate la preţuri superioare celor acordate S.C. MES S.R.L., reţinându-se implicarea directorului general BMR în acţionariatul firmei la data încheierii contractului de locaţiune.

Ca atare, referitor la S.C. U S.A. Rm.Vâlcea s-a concluzionat că au fost identificate situaţii în care stabilirea şi asigurarea reprezentării SIF Oltenia S.A. în consiliul de administraţie la societăţile din portofoliu a fost realizată ca urmare a aprobării date de director, cu încălcarea prevederilor reglementărilor interne ale societăţii.

De asemenea, S.C. U S.A. Rm.Vâlcea este societate admisă la tranzacţionare pe piaţa administrată de Bursa de Valori Bucureşti, tranzacţionată la secţiunea RASDAQ, categoria III-R, iar la secţiunea Ştiri de piaţă nu au fost identificate rapoarte în care S.C. U. S.A. Rm.Vâlcea să aducă la cunoştinţa publicului informaţii despre actele juridice încheiate de societate cu persoane implicate cu angajaţii acesteia, ceea ce creează premisele încălcării prevederilor art.225 alin.1 din Legea nr.297/2004, coroborat cu art.113 lit.G alin.3 din Regulamentul CNVM nr.1/2006.

În structura acţionarului A. S.A. Slatina, condusă de BM, fratele lui BFT, s-a reţinut printre altele şi S.C. MES S.R.L., cu un procent de 33%.

În acest context, Curtea constată că, în vederea înstrăinării

172

bunurilor, în faza anterioară acestei operaţiuni, BMR a beneficiat de sprijinul lui BFT, tatăl său, aceştia acţionând concertat în vederea dobândirii controlului societăţii.

BFT a întocmit astfel în cadrul SIF Vest Oltenia documentele necesare pentru înlocuirea consiliului de administraţie în cadrul societăţii aflate în portofoliul SIF. Aşa cum rezultă din raportul privind controlul tematic efectuat de CNVM în anul 2011 la SIF Oltenia S.A., în calitate de acţionar la S.C. U. S.A. cu 73,75% din capitalul social, SIF Oltenia S.A. prin director BFT a solicitat revocarea şi alegerea consiliului de administraţie, nota privind poziţia reprezentantului SIF Oltenia S.A. în AGOA a S.C.U S.A. fiind aprobată de BFT. Între persoanele propuse ca membri ai consiliului de administraţie de către SIF Oltenia S.A. se afla şi BMR.

Curtea constată, totodată, că potrivit actului constitutiv al societăţii cu răspundere limitată MES, depus la ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, calitatea de fondatori au avut-o BMR şi BBA.

La 10.02.2009, în cadrul S.C. MES S.R.L. figurează ca asociat unic BG, sediul societăţii fiind situat în Craiova, str.***, încă din 24.05.2008, rezultând astfel pe de o parte că la data încheierii contractelor în discuţie, în societate nu mai figura niciun membru al familiei B, însă, pe de altă parte, că sediul social s-a păstrat la adresa de domiciliu a d-lui BFT.

Potrivit certificatului constatator emis de ORC sub nr.37545 din 2.07.2013, BG are calitatea de asociat unic şi administrator începând cu 10.02.2009, asociaţii anteriori fiind BMR şi BBA.

Cererea de modificare a asociaţilor şi administratorilor a fost înscrisă în Registrul Comerţului la 12.02.2009, în baza încheierii nr.987 a ORC de pe lângă Tribunalul Dolj (fila 62 verso dosar recurs), însă sediul social a fost schimbat abia la 9.09.2009, la solicitarea asociatului şi acţionarului unic BG. Contractul de comodat între BG şi D, pe de o parte, şi S.C. MES S.R.L. cu privire la folosinţa spaţiului din Craiova, ***, ca sediu social, a fost încheiat abia la 1.09.2009.

De asemenea, BBA a desfăşurat activitate de economist în cadrul S.C. MES S.R.L., aşa cum rezultă din declaraţia dată la 13.12.2012.

Din toată această situaţie, se reţine că între directorul S.C. U. S.A. şi societatea pârâtă, adjudecatar la licitaţia imobilelor în discuţie, au existat relaţii strânse de lungă durată, care determină concluzia existenţei unui interes cu privire la scoaterea bunurilor din societatea condusă de către Buzatu Mihai Răzvan, către o societate controlată de acesta.

În vederea înstrăinării bunurilor sub aparenţa unei licitaţii publice, organizate pe baza principiilor de transparenţă şi legalitate, la 19.03.2009 a fost publicată în Monitorul Oficial convocarea

173

adunării generale extraordinare a acţionarilor la 24.04.2009, pe ordinea de zi fiind „aprobarea vânzării de active neperformante”.

Prealabil, pentru determinarea acestor active ca fiind neperformante la 8.01.2009, directorul general al S.C. U. S.A., BMR, a numit comisia de evaluare pentru identificarea activelor cu eficienţă şi randament scăzut, care a întocmit adresele nr.192 şi nr.176/18.03.2009, în care a identificat imobilele, printre care şi pe cele în litigiu, susţinând cu argumente identice că acestea au un randament extrem de scăzut, nu au importanţă economică justificată, solicitările de închiriere fiind reduse, imobilele fiind neocupate perioade foarte mari de timp (între 3 şi 12 luni). S-a arătat că nivelul chiriei obţinute este foarte redus, iar cheltuielile privind menţinerea spaţiilor în stare de funcţionare depăşesc veniturile încasate.

Spaţiile au fost evaluate în perioada în care directorul S.C. U. S.A. era şi asociat şi administrator la S.C. MES S.R.L. Raportul de evaluare întocmit la 17.09.2008, de S.C.C S.R.L., pentru imobilul de 812 mp., relevă o valoare totală a terenului de 168.000 euro şi a clădirii de 7.800 lei, iar raportul de evaluare întocmit de acelaşi evaluator, cu privire la acelaşi bun, ulterior, la 10.01.2009, relevă o valoare de numai 16.800 euro pentru teren, valoarea clădirii fiind menţinută.

Declararea imobilelor ca neperformante nu se întemeiază pe date reale, în condiţiile în care pentru imobilul din str. ***, a fost încheiat contract de locaţiune încă din anul 2007, care a determinat o chirie considerabilă în anul anterior vânzării, iar raportul de evaluare întocmit de UMD reţine o valoare de două ori mai mare decât chiria anuală, în condiţiile în care valoarea determinată de expert HD este substanţial mai ridicată.

Prin hotărârea nr.2/24.04.2009 a fost aprobată vânzarea activelor neperformante, propuse prin referatul nr.192/18.03.2009, fiind împuternicit consiliul de administraţie să efectueze demersuri pentru întocmirea rapoartelor de evaluare, să stabilească momentul vânzării, preţurile minime, metoda şi condiţiile de vânzare.

Anunţul de vânzare a fost publicat în „Gazeta de Sud” din 7 mai 2009, din 9-10 mai 2009 şi 11 mai 2009, indicându-se că detaliile se vor obţine de la persoana de contact - d-nul RC, director comercial.

Cererea de publicare a vizat în mod colectiv solicitarea de publicare pentru zilele de 7, 9 şi 11 mai 2009 a anunţului, fiind semnată de directorul general BMR.

Din comisia de licitaţie, stabilită sub semnătura directorului general BMR, a făcut parte şi această persoană, alături de directorul comercial şi de alte două persoane (fila 68 dosar primă instanţă).

Licitaţia s-a desfăşurat la 14.05.2009, potrivit procesului verbal nr.4/14.05.2009 (filele 23-25 dosar primă instanţă), S.C. MES

174

S.R.L. achiziţionând bunul la valoarea de 230.445,6 lei, plus TVA.Prin procesul verbal de validare a rezultatelor licitaţiei din

14.05.2009, s-a reţinut că S.C. MES S.R.L. a adjudecat bunul „atelier reparaţii auto” în suprafaţă de 812 mp., pentru suma de 115.836 lei, plus TVA, respectiv activul din Rm.Vâlcea, str.***, de 110,08 mp., pentru suma de 230.445 lei, plus TVA.

În aceeaşi zi au fost încheiate protocoalele nr.335 şi nr.334/14.05.2009 în care cumpărătorul şi-a asumat obligaţia de a efectua plata sumei totale, reprezentând preţ de adjudecare, stabilindu-se termen în acest sens.

Ca atare, prin hotărârea nr.2/24.04.2009, AGEA a aprobat ca vânzarea să se facă prin licitaţie publică, fără a se reţine condiţiile concrete de vânzare ori preţul de pornire, dimpotrivă fiind împuternicit consiliul de administraţie să efectueze demersuri pentru întocmirea rapoartelor de evaluare, stabilirea momentului vânzării, a preţurilor minime şi a condiţiilor de vânzare.

Modalitatea de publicitate folosită, prin apelarea numai la anunţuri publicate în presa locală, respectiv un singur cotidian „Gazeta de Sud”, a limitat posibilitatea de informare a participanţilor la licitaţie.

Chiar dacă se poate reţine că modalitatea aleasă de AGEA a urmărit respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii de tratament a participanţilor, procedura concretă a fost deturnată de la scopul său, pentru a se ajunge la scoaterea bunurilor din patrimoniul societăţii cu consecinţa punerii lor la dispoziţia unor persoane din conducerea societăţii.

S-a urmărit ca atare fraudarea intereselor societăţii conduse de BMR, scopul operaţiunilor a căror nulitate se solicită în prezenta cauză fiind acela de a scoate bunurile din patrimoniul S.C.U S.A. şi de a le transmite către o societate cu care se afla în relaţii strânse pârâta din prezenta cauză.

Cu privire la raportul dintre vânzătoare şi adjudecatar, este relevant şi faptul că, ulterior, în luna mai 2009, după dobândirea bunurilor de către S.C. MES S.R.L., S.C.U. S.A. a încheiat cu S.C. Cr. S.R.L. contract de prestări servicii pentru efectuarea de reparaţii la împrejmuirea imobilului din str.***, factura fiind emisă către vânzătoare, iar nu către S.C. MES S.R.L.

Situaţia astfel reţinută susţine caracterul ilicit al cauzei contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, cu consecinţa nulităţii absolute a acestora, prin incidenţa dispoziţiilor art.966 raportat la art.948 pct.4 Cod civil anterior.

Chiar dacă principiul libertăţii contractuale este unul fundamental al dreptului civil, art.5 din Codul civil anterior determină limitele în care părţile pot să contracteze, statuând că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.

175

Or, persoanele din conducerea reclamantei au acţionat împotriva intereselor acesteia, creând aparenţa de legalitate a actelor încheiate, urmărind în realitate fraudarea intereselor reclamantei, prin scoaterea bunurilor din patrimoniul acesteia pentru o cauză ilicită, respectiv însuşirea şi utilizarea lor în scopuri personale.

De asemenea, în contextul în care societatea era admisă la tranzacţionare în condiţiile Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital, se reţine că potrivit art.225 din acest act normativ, în forma în vigoare la data încheierii actelor analizate, administratorii societăţii erau obligaţi să raporteze orice act juridic încheiat de către societate cu administratorii, angajaţii, acţionarii care deţin controlul şi cu persoanele implicate cu aceştia, a căror valoare cumulată reprezintă cel puţin echivalentul în lei a 50.000 euro.

Pentru asigurarea transparenţei şi pentru evitarea încălcării intereselor acestei categorii de societăţi, legea impune menţionarea expresă a părţilor care au încheiat actul juridic, a datei încheierii şi a naturii actului, descrierea obiectului acestuia, valoarea totală a actului juridic, creanţele reciproce, garanţiile constituite, termenele şi modalităţile de plată.

Or, asemenea obligaţii legale nu au fost îndeplinite în cauză, aspectele reţinute cu privire la hotărârea AGEA nr.2/24.04.2009, coroborat cu protocoalele întocmite ulterior adjudecării, relevând faptul că nu s-a urmărit o asemenea raportare, ci dimpotrivă ascunderea adevăratului scop al procedurii de licitaţie organizate.

În egală măsură, art.1441 alin.1 şi alin.4 din Legea nr.31/1990, arată că membrii consiliului de administraţie trebuie să-şi exercite mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, cu loialitate, în interesul societăţii, aceleaşi obligaţii fiind impuse de lege şi directorului societăţii, potrivit art.152 şi art.1532 alin.6 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 6 din contractul de mandat nr. 472/22.04.2008, BMR, în calitate de director general, se obligă să exercite mandatul cu loialitate, competenţă profesională şi maximă diligenţă, în interesul societăţii, în art. 5 din contract fiind arătate atribuţiile şi competenţele specifice iar în art. 7 fiind menţionate obligaţiile asumate de directorul general, pentru conducerea şi reprezentarea societăţii SC U. SA.

Art.1443 alin.1 şi alin.4 din Legea nr.31/1990, prevede că administratorul răspunde pentru daunele care au rezultat pentru societate, dacă, având într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii, nu a înştiinţat despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi a luat parte la deliberarea privitoare la această operaţiune.

Răspunderea directorului general este prevăzută şi în art.

176

8 din contractul de mandat.Prevederea unei sancţiuni pecuniare pentru prejudiciile

aduse societăţii nu este de natură să înlăture nulitatea actelor încheiate în condiţiile susmenţionate, acţiunea în răspundere fiind îndreptată împotriva administratorului sau directorului, în timp ce nulitatea actului vizează însăşi societatea, ca parte a actului fraudulos încheiat prin reprezentanţii săi.

Curtea a mai reţinut şi că în cererea de constatare a nulităţii absolute au fost învederate prevederile art.1308 Cod civil, întemeiat pe atitudinea directorului general al societăţii reclamante, care a urmărit scoaterea bunurilor din patrimoniul acesteia şi trecerea lor în cadrul unei societăţi controlate de către director.

Dispoziţia menţionată, cu caracter general faţă de prevederile Legii nr.31/1990, care se referă la obligarea persoanei vinovate la despăgubiri pentru prejudiciul produs societăţii, întregeşte regimul juridic reglementat de legea specială, deoarece se referă expres la sancţiunea nulităţii.

Astfel, potrivit art.1308 pct.2 Cod civil anterior, sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse mandatarii averilor ce sunt însărcinaţi să vândă.

Faptul că societatea dobânditoare nu mai avea în structura sa ca asociat pe directorul societăţii vânzătoare, nu are relevanţă în condiţiile în care din cele reţinute mai sus, s-a constatat controlul continuu asupra primei societăţi şi ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, Curtea a constatat, din jurisprudenţa depusă la dosar, că în cazuri similare implicând aceeaşi reclamantă, a rezultat acţiunea concertată a reprezentanţilor reclamantei cu persoane din cadrul societăţii deţinând capitalul social majoritar al acesteia, care a vizat mai multe imobile aparţinând S.C. U. S.A., înstrăinate în aceeaşi perioadă şi în condiţii similare, astfel că nu se poate reţine nici eventuala incidenţă a art.150 din Legea nr.31/1990 (decizia nr.30/11.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.4107/90/2011, decizia nr.376/22.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.4108/90/2011*).

Ca atare, Curtea a reţinut că actele atacate sunt afectate de nulitatea absolută, astfel că în temeiul art.296 Cod procedură civilă, se impune admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii, în sensul constatării nulităţii procesului verbal de licitaţie nr.1/14.05.2009 şi a Protocolului nr.334/14.05.2009, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2142/5.08.2009, a procesului verbal de licitaţie nr.4/14.05.2009, a Protocolului nr.335/14.05.2009, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3269/17.11.2009, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare nr.37916 şi nr.35546-C1-U4.

177

Totodată, văzând şi prevederile art.274 Cod procedură civilă, Curtea a admis în parte cererea de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 56.290 lei, potrivit dovezilor de la dosar.

În ce priveşte cheltuielile de judecată din dosarul de rejudecare, Curtea a constatat că nota de şedinţă privind calculul cheltuielilor, însoţită de înscrisuri, au fost depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, neputând fi luate în considerare.

12. Caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică. Înscrierea bunului în inventarul bunurilor proprietate publică este un mijloc de evidenţă a domeniului public şi nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Art.136 alin.4 teza I din ConstituţieArt. 7, 11 şi 19 din Legea 213/1998

Curtea reaminteşte că, potrivit art.1909 alin.2 Cod civil vechi, în materia bunurilor mobile pot fi revendicate doar lucrurile mobile pierdute ori furate, ipoteză care nu se întâlneşte în speţă.

Şi în literatura de specialitate juridică, s-a concluzionat că art.1909 alin.1 Cod civil vechi naşte în favoarea posesorului o prezumţie absolută de proprietate, adică o prezumţie care nu poate fi combătută cu o clauză conţinută într-un act adiţional încheiat între terţi, alţii decât posesorul, iar acest articol sus-citat consacră şi efectul achizitiv de proprietate al posesorului de bună credinţă, în situaţia în care el ar fi dobândit bunul mobil de la o persoană care nu era proprietara bunului, această situaţie având loc direct în temeiul legii şi nu în baza vreunei convenţii întocmite cu un neproprietar.

Curtea precizează că staţiile de epurare a apelor uzate şi instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente sunt reglementate de Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi fac parte din obiectul proprietăţii publice a comunelor, oraşelor şi municipiilor, în speţă a Municipiului Piteşti, care a dobândit dreptul de proprietate publică în baza art.7 lit.b din actul normativ sus-citat, respectiv prin achiziţii publice efectuate în temeiul legii.

Totodată, Curtea reaminteşte că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi nu pot fi revendicate, chiar dacă sunt mobile sau imobile, în raport de art.136 alin.4 teza I din Constituţie coroborat cu art.11 din Legea 213/1998.

Faptul că Municipiul Piteşti nu a trecut „Staţia de epurare” şi instalaţiile care o compun în inventarul bunurilor

178

proprietate publică, aşa cum cer dispoziţiile art.19 din Legea nr.213/1998 nu echivalează cu o lipsă de proprietate, întrucât, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică sunt prevăzute doar de art.7 din actul normativ sus-menţionat, care nu condiţionează dobândirea acestui drept de înscrierea bunului în inventarul bunurilor proprietate publică.

Trebuie precizat că înscrierea bunului în inventarul bunurilor proprietate publică este un mijloc de evidenţă a domeniului public şi nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

(Decizia nr. 502/A-COM/05 Mai 2015)

Prin cererea înregistrată sub nr.466/1259 din 11 martie 2011, reclamanta S.C. S S.R.L. Piteşti a chemat în judecată pe pârâtele S.C. MTI AG S.R.L, S.C. DCSR - Sucursala Piteşti şi S.C. AC S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. restituirea în natură a bunurilor descrise în documentul anexat „Lista materialelor montate în Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) în oraşul Piteşti”, ce au făcut obiectul Contractului de execuţie tablouri electrice nr.*** şi a Contractelor de prestări servicii nr.****, bunuri care se găsesc la Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din Piteşti;

2. plata, în solidar, de daune cominatorii de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în restituirea bunurilor sus-menţionate, de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea integrală a bunurilor;

3. obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.La data de 9 iunie 2011, în temeiul art.57 Cod procedură

civilă, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a Municipiului Piteşti prin Consiliul Local Piteşti şi a Primarului Municipiului Piteşti, precizând că în prealabil a invitat pârâţii la conciliere directă.

Pârâta CD SPA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de reclamantă, susţinând că cele trei contracte şi actele anexe invocate au fost încheiate între reclamanta S.C. S S.R.L. şi pârâta MTI AG S.R.L. şi produc efecte numai între părţile semnatare. Totodată, pârâta CD SPA a invocat excepţia netimbrării acţiunii.

Pârâta S.C. AC S.A. Piteşti a formulat, în termen legal, întâmpinare prin care a precizat că s-au executat în cadrul unei finanţări cu fonduri ISPA lucrări de modernizare în Staţia de Epurare Piteşti.

Pentru executarea lucrării de schimbare a tablourilor electrice a încheiat contract cu firma S.C. CD SPA ROVIGO - Sucursala Piteşti, faţă de care şi-a onorat toate obligaţiile, în sensul

179

că a achitat contravaloarea echipamentelor montate în Staţia de Epurare şi este posesor de bună-credinţă al acestor echipamente, care aparţin domeniului public, având regimul juridic stabilit prin art.135 alin.(5) din Constituţia României.

La data de 26 aprilie 2011, pârâta MTI AG S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, în susţinerea excepţiei arătând că reclamanta nu a respectat condiţiile efectuării concilierii directe prealabile şi obligatorii prevăzute de art.7201 Cod procedură civilă. Astfel, societatea a primit convocarea la conciliere directă în data de 21 ianuarie 2011. Prin respectiva convocare la conciliere directă, reprezentanţii societăţii erau convocaţi în data de 10 februarie 2011 la sediul avocaţilor S, în vederea încercării de soluţionare pe cale amiabilă a diferendului. Reprezentantul legal al MTI nu putea participa în data de 10 februarie 2011 la conciliere, dar dorea rezolvarea pe cale amiabilă a diferendului, astfel că acesta a solicitat în data de 9 februarie 2011 reprogramarea concilierii la o dată ulterioară. Totodată, pârâta MTI AG S.R.L. a invocat excepţia lipsei calităţi procesuale pasive, întrucât instanţa a fost investită cu cerere de restituire în natură a bunurilor mobile care se regăsesc la staţia de epurare a apei menajere şi reziduale din Piteşti.

La termenul din data de 15 septembrie 2011, Municipiul Piteşti prin Consiliul Local Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti, în calitate de pârâţi introduşi în cauză, au formulat întâmpinare.

Prin sentinţa nr.1489/C din 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, au fost admise excepţiile invocate de pârâte şi a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, analizând cu prioritate excepţia privitoare la lipsa procedurii prealabile a concilierii directe, invocată de pârâta S.C. MTI AG S.R.L, prima instanţă, pornind de la reglementarea art.7201 Cod procedură civilă şi a art.109 alin.2 Cod procedură civilă a reţinut, în esenţă, că procesul - verbal încheiat la data de 10 februarie 2011 între reclamantă şi pârâta S.C. MTI AG S.R.L. nu respectă prevederile art.7201 alin.4 Cod procedură civilă, referitor la arătarea pretenţiilor reciproce legate de obiectul litigiului şi punctul de vedere al fiecărei părţi, în condiţiile în care pârâta şi-a arătat disponibilitatea de a participa la conciliere.

Instanţa de fond a examinat excepţiile privitoare la calitatea procesuală pasivă, întrucât prin soluţionarea acesteia se determină cadrul procesual în care a fost analizată şi excepţia inadmisibilităţii cererii dedusă din natura şi obiectul judecăţii, coroborate cu caracterul inalienabil al bunurilor revendicate.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei S.C. CD - Sucursala Piteşti, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a susţinut la termenul din data de 29 septembrie 2011, dar şi prin notele scrise depuse la dosar de către

180

reclamantă, priveşte Sucursala Piteşti a S.C. CD, iar nu societatea cu sediul în străinătate.

În raport de prevederile art.43 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, s-a apreciat că Sucursala Piteşti nu poate participa la circuitul civil şi nici nu poate sta în justiţie, în nume propriu.

Astfel, în lipsa capacităţii procesuale, Sucursala Piteşti a S.C. CD nu are nici calitate procesuală în cauza dedusă judecăţii. Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă se raportează la obiectul dedus judecăţii, revendicarea bunurilor mobile ce constituie obiectul celor trei contracte invocate prin acţiune.

Acţiunea în revendicare, astfel cum este definită de lege, este acţiunea reală a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Din conţinutul acţiunii, fără a intra în cercetarea fondului, a rezultat că toate cele trei contracte au ca obiect prestarea de lucrări la „Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale Piteşti, aflată în administrarea S.C. AC S.A.”, invocându-se, prin urmare, exclusiv posesia bunurilor de către această societate, ceea ce face ca în cererea de restituire bunuri mobile, celelalte pârâte, neposesoare, să nu aibă calitate procesuală pasivă.

S-a arătat că susţinerea reclamantei în sensul chemării în judecată a tuturor pârâtelor pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să le fie opozabilă, nu este de natură a conduce la o altă soluţie în cauza dedusă judecăţii, sub aspectul calităţii procesuale pasive.

Prima instanţă a apreciat că acţiunea este şi inadmisibilă.Sub acest aspect s-a reţinut, în esenţă, că revendicarea

bunurilor mobile se raportează principiului consacrat de art.1909 Cod civil, iar pentru admisibilitatea cererii se impune ca reclamanta să facă dovada că a fost proprietară a bunurilor, că acestea au ieşit din propriul patrimoniu fără voia sa, că bunul revendicat este identic cu acela aflat în detenţia precară a pârâtului.

S-a constatat că în susţinerea pretenţiilor reclamanta a invocat clauza inserată în contractul nr.3/27 mai 2010, având ca obiect execuţia de tablouri electrice necesare reabilitării Staţiei de epurare a apei menajere şi reziduale Piteşti, aflată în administrarea S.C. AC S.A., conform căreia „până la plata integrală a tablourilor, acestea rămân în proprietatea S S.A., iar în cazul în care S.C. MTI S.R.L. nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată în termenul contractual, executantul are dreptul să recupereze tablourile electrice montate ...”.

Contractul a fost încheiat în condiţiile art.1478 - 1479 Cod civil, efectele acestuia nu se pot extinde la terţi, având efect exclusiv între părţile contractante, iar pe de altă parte, din punct de vedere temporal, în privinţa bunurilor mobile procurate de executant, înglobate în imobil, acestea au rămas în proprietatea reclamantei

181

până la finalizarea şi predarea lucrării; ulterior acestui moment, dreptul de proprietate s-a transmis către proprietarul imobilului, acţiunea în revendicare a materialelor nemaifiind admisibilă.

Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că bunurile mobile au fost încorporate în bunul imobil, respectiv construcţia „Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale Piteşti”, obiect al contractului de concesiune a serviciului public de interes local nr.8286/4 ianuarie 2001.

Astfel, au devenit bunuri imobile prin destinaţie, aparţinând proprietarului clădirii, respectiv Municipiul Piteşti.

În raport de prevederile art.11 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile” s-a reţinut că insesizabilitatea funcţionează şi în ipoteza în care bunul se află la un alt deţinător decât titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.

În speţă, asupra bunului proprietate publică s-a constituit un drept real principal derivat, respectiv dreptul de concesiune al S.C. AC S.A., conform contractului încheiat în condiţiile Legii nr.219/1998 privind regimul concesiunilor.

Prin contractul de concesiune nr.8286/4 ianuarie 2001, Consiliul Local Piteşti, în temeiul HCL nr.24/2000, a transmis S.C. AC S.A. - în calitate de concesionar, pentru o perioadă de 20 de ani, dreptul şi obligaţia de exploatare a serviciului public de interes local, privind activitatea de producere, transport şi distribuire a apei potabile, precum şi activitatea de colectare, transport epurare ape uzate şi pluviale, în schimbul unei redevenţe.

Titularul dreptului real de concesiune are recunoscute atributele de posesie şi folosinţă asupra bunurilor respective, inclusiv dreptul de a culege sau percepe în proprietate fructele produse de acestea. Poate avea recunoscut şi atributul de dispoziţie materială asupra bunurilor, cum ar fi dobândirea în proprietate a productelor.

Asupra bunurilor aflate în concesiune, concesionarul are un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, astfel că şi sub acest aspect acţiunea societăţii reclamante a fost apreciată ca inadmisibilă.

Aşa fiind, pentru considerentele reţinute, prima instanţă a admis excepţiile invocate de pârâte şi a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel în termen legal reclamanta SC S SRL, care a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

- în mod greşit au fost admise excepţiile privind pe pârâtele MTI, CD SpA şi AC;

În cadrul acestei critici a susţinut că instanţa a admis excepţia lipsei procedurii prealabile a concilierii directe cu pârâta

182

MTI AG, considerând greşit că procesul-verbal de conciliere din data de 10.02.2011 nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.7201 alin.4 Cod procedură civilă, câtă vreme a rezultat prin recunoaşterea acesteia că l-a primit cu 15 zile înainte de data concilierii, iar lipsa acesteia nu împiedică întocmirea actului. A susţinut că debitoarea nu poate să invoce în apărare propria pasivitate şi că legea nu-l obligă pe creditor să-l aştepte pe debitor.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata SC CD SpA, reclamanta a susţinut că a fost admisă pentru alte motive în raport de cele care s-au invocat şi că au fost încălcate dispoziţiile art.7 alin.2 Cod procedură civilă. A evidenţiat că sucursala şi-a asumat în mod direct obligaţii contractuale faţă de SC AC SA, beneficiarul lucrării, cât şi în ceea ce o priveşte, cunoscând despre convenţia sa cu pârâta SC MTI AG, după cum rezultă din înscrisuri.

A apreciat apelanta că introducerea în cauză a sucursalei este necesară şi pentru a-i fi opozabilă hotărârea judecătorească şi pentru a se evita incidente la executare. Întrucât este antreprenorul general şi cum nu se cunoaşte posesorul bunurilor revendicate, ar putea împiedica executarea sentinţei prin prezenţa sa pe şantier.

A susţinut, de asemenea, cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC AC SA, că aceasta nu a invocat excepţia, fiind necesară introducerea în cauză pentru opozabilitate, având în vedere faptul că este beneficiarul lucrării, nu se cunoaşte posesorul şi pentru a nu se opune la executarea sentinţei;

- instanţa de fond a respins acţiunea, considerând greşit că bunurile solicitate au devenit imobile prin destinaţie şi sunt proprietate publică a Municipiului Piteşti, deşi nu există probe care să dovedească că a operat transferul dreptului de proprietate şi că sunt incluse în domeniul public al acestuia.

Reclamanta a precizat că este adevărat că, în pct.4 din Anexa III la Legea nr.213/1998, staţiile de epurare sunt considerate bunuri care fac parte din domeniul public local al municipiului, dar acestea trebuiau inventariate şi incluse în acest domeniu, prin hotărâre de guvern.

Instanţa de fond s-a limitat să preia afirmaţiile celor două pârâte, fără a administra probe în clarificarea regimului juridic al bunurilor din litigiu.

A susţinut totodată, că bunurile nu au dobândit regimul juridic a unor bunuri imobile prin destinaţie, deoarece nu au fost puse de proprietar, aşa cum se prevede prin lege, fiindu-i îngrădit în mod nepermis dreptul de proprietate şi dându-se eficienţă îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin decizia nr.16/A-C din 7 martie 2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa nr.1489/C din 6

183

octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi s-a dispus restituirea bunurilor ce fac obiectul contractelor de execuţie de tablouri electrice nr.03/27.05.2010 şi celor de prestări de servicii nr.4/23.06.2010 şi nr.5/28.07.2010, aflate în staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (W.W.T.P.) Piteşti.

A fost menţinută în rest sentinţa.Pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei cheltuieli

de judecată în sumă de 14282 lei.Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a

reţinut următoarele:Critica referitoare la procedura concilierii directe

reglementată de dispoziţiile art.7201 Cod procedură civilă s-a constatat că este fondată, deoarece convocarea a fost realizată cu 15 zile anterior momentului concilierii, iar intimata SC MTI AG nu a argumentat şi nu a probat motivele de imposibilitate care au împiedicat-o să dea curs invitaţiei.

Prin întâmpinarea formulată aceasta a recunoscut primirea documentelor de conciliere şi nici la instanţă nu a motivat absenţa sa, considerându-se astfel un refuz nejustificat, câtă vreme nu şi-a desemnat un mandatar, care să-i reprezinte interesele în acest scop.

Fondată s-a reţinut a fi şi cea de-a doua critică referitoare la calitatea procesuală pasivă a intimatei SC CD SpA, întrucât este antreprenorul general al lucrărilor de reabilitare a staţiei de epurare, are calitate de comerciant român şi este înregistrată la Registrul Comerţului Argeş, fiind obligată să efectueze plăţi către subcontractanţi şi să răspundă de calitatea lucrărilor.

Potrivit art.7(2) Cod procedură civilă, „cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau prin fapte săvârşite de acesta”.

Pe de altă parte, între aceasta şi apelantă s-a încheiat contractul de prestări servicii nr.1/05.01.2011, care se referă la execuţia de instalaţii electrice necesare reabilitării Staţiei de epurare.

Prin întâmpinarea formulată, SC AC SA Piteşti a susţinut că i-a plătit intimatei SC CD SpA – Sucursala Piteşti, în baza unei convenţii, fără a avea cunoştinţă despre obligaţiile contractuale încheiate între aceasta şi firma subcontractoare.

Or, în aceste condiţii, intimata a încasat contravaloarea bunurilor în locul apelantei, iar în cazul în care bunurile sunt revendicate, s-ar impune să răspundă pentru evicţiune.

Aceste argumente justifică calitatea procesuală a intimatei şi chiar dacă a invocat această excepţie pe motiv că nu este parte contractantă, instanţa de fond putea din oficiu să analizeze

184

capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale, potrivit art.161 Cod procedură civilă.

Nu în ultimul rând, calitatea procesuală pasivă este generată şi de calitatea de antreprenor general, care o obligă să răspundă faţă de beneficiar de toate lucrările şi bunurile până la data efectuării recepţiei.

Aşa cum a arătat şi apelanta, are calitate procesuală pasivă şi intimata SC AC, ca urmare a calităţii sale de beneficiar al lucrării şi având în vedere susţinerile sale, conform cărora bunurile revendicate se află în posesia sa.

Este adevărat că această intimată nu a invocat excepţia respectivă, dar instanţa de fond nu a respins acţiunea în baza admiterii acestei excepţii. De aceea, critica apare ca fiind lipsită de interes.

Şi în privinţa fondului apelul s-a constatat a fi fondat pentru faptul că, prima instanţă a reţinut trecerea bunurilor din litigiu în domeniul public al municipiului, fără a exista probe în acest sens.

Singura probă administrată în cauză în acest sens o constituie întâmpinarea formulată de intimata SC AC, prin care aceasta pretinde încheierea unei convenţii cu SC CD SpA – Sucursala Piteşti pentru schimbarea tablourilor electrice, onorându-şi obligaţiile integral, fără a cunoaşte despre existenţa firmelor subcontractante.

Aceste susţineri sunt contrazise însă prin cele inserate în procesul-verbal de conciliere din data de 10.02.2011, în care intimata precizează în mod expres că avea cunoştinţă de faptul că SC S SRL era prezentă ca subcontractant la Staţia de Epurare Piteşti, angajându-se chiar să facă demersuri către antreprenor în vederea evitării litigiului.

De asemenea, intimata îşi invocă buna sa credinţă, deşi avea obligaţia să verifice proprietatea bunurilor, cine execută lucrările, modul de executare a acestora prin prisma raporturilor contractuale şi să realizeze plata în funcţie de îndeplinirea acestor obligaţii. Către beneficiar s-au transmis bunurile proprietatea apelantei, iar trecerea în domeniul public se putea face după recepţionarea lucrării, în baza întocmirii unui inventar aprobat prin hotărâre de guvern, potrivit art.21 alin.3 din Legea nr.213/1998.

Chiar dacă Staţia de epurare aparţine domeniului public, date fiind menţiunile legale, aceasta nu înseamnă că părţile componente pot fi preluate în mod abuziv.

În speţa de faţă, beneficiarul nu dispune de probe prin care să-şi dovedească proprietatea, deşi era obligat să le solicite, la momentul în care le-a achitat.

Prin procedura de conciliere, aceasta a aflat care este adevăratul proprietar al bunurilor şi evident executantul lucrării,

185

având posibilitatea ca în baza convenţiei să-l oblige pe antreprenor să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale şi chiar să-şi valorifice garanţia de bună execuţie de la acesta.

Apelanta şi-a dovedit proprietatea asupra bunurilor prin contractele nr.3/27.05.2010, nr.4/23.06.2010 şi nr.5/28.07.2010, prin care s-a stipulat menţinerea proprietăţii până la îndeplinirea obligaţiei de plată, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi. Transmiterea legală a proprietăţii se putea face numai după îndeplinirea acestei obligaţii, dovedită pe bază de înscrisuri, în lipsa acestora fiind transmisă doar posesia bunurilor.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că în speţă nu sunt îndeplinite dispoziţiile art.1909 Cod civil, în sensul prescrierii bunurilor prin simpla posesiune, deoarece a cunoscut cine este proprietarul bunurilor, aşa cum s-a menţionat.

În procesul-verbal de control al calităţii lucrărilor în faze determinante, convenţia pe linie de securitate şi sănătate în muncă (SSM) şi situaţii de urgenţă (SU) din data de 23.06.2010, toate părţile din litigiu au semnat şi ştampilat înscrisurile, fapt ce atestă că relaţiile contractuale erau cunoscute.

Art.7 din Legea nr.213/1998 stabileşte regimul juridic al proprietăţii publice, iar modalitatea adoptată în speţa prezentă nu se regăseşte în aceste dispoziţii legale.

Potrivit art. 486 şi 487 Cod civil, „posesorul este de bună-credinţă atunci când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale căror vicii nu-i sunt cunoscute”, „el încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute”. În speţă, s-a probat aşa cum s-a arătat, că beneficiarul cunoştea existenţa relaţiilor contractuale a celor trei părţi.

Bunurile nu pot fi considerate a fi imobile prin destinaţie, deoarece art.468 Cod civil le califică astfel numai dacă au fost puse de către proprietar. În speţă însă au fost puse de apelantă, aceasta fiind singura dintre părţi care dispune de acte legale de proprietate pentru bunuri.

Faţă de cele menţionate, în temeiul art.296 Cod procedură civilă apelul formulat de reclamantă a fost admis aşa cum s-a arătat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii S.C. CD SPA, S.C. AC SA. Piteşti, Municipiul Piteşti prin Consiliul Local Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti.

În argumentarea recursului, pârâta S.C. CD SPA a susţinut, în esenţă, că motivarea de drept şi de fapt nu este clară şi precisă, fiind contradictorie, întrucât instanţa de apel ar fi trebuit să arate fiecare capăt de cerere, apărările formulate de către părţi, să motiveze apărările reţinute şi motivele pentru care a înlăturat celelalte apărări, motivele de drept în baza cărora a soluţionat excepţiile.

186

În opinia recurentei hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivele reţinute de către instanţă sunt contradictorii.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, întrucât instanţa de apel şi-a însuşit ad litteram motivarea formulată de apelanta-reclamantă cu privire la excepţii fără ca în dispozitiv să facă vreo referire la excepţiile procesuale invocate de către intimatele-pârâte, mai mult precizând că menţine restul sentinţei de la fond.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra apărărilor formulate de către intimata-pârâtă CD S.p.A. în dosar, întâmpinare comunicată prin fax, poştă (data poştei 8 februarie 2012), nu s-a pronunţat asupra probatoriului solicitat de către această parte în apărare, nu a făcut comunicările actelor de procedură la domiciliul procesual indicat prin întâmpinare.

Aşa fiind, se apreciază că au fost încălcate dispoziţiile imperative prevăzute de dispoziţiile art.129 Cod de procedură civilă, text ce obligă instanţa de judecată să stăruie în aflarea adevărului, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În sprijinul argumentului indicat vine şi împrejurarea prin care instanţei i se învederează că intimata-pârâtă S.C. MTI AG S.R.L. se află în procedura de insolvenţă prevăzută de dispoziţiile Legii nr.85/2006, împrejurarea ce ar fi condus la suspendarea cauzei potrivit art.36 din Legea insolvenţei şi asupra căreia instanţa a omis a se pronunţa; mai mult, deşi citat administratorul judiciar al acestei intimate-pârâte, instanţa nu a rectificat citativul, iar dispozitivul hotărârii şi considerentele nu fac referire la această împrejurare.

În dezvoltarea motivului instituit de prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta a criticat decizia atacată pentru nelegalitate în ceea ce priveşte procedura concilierii prealabile cu pârâta S.C. MTI AG S.R.L. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de S.C. CD SPA.

Instanţa de apel a soluţionat excepţiile invocate la fond, excepţii admise de către prima instanţă fără a lămuri dacă respinge aceste excepţii şi în baza căror motive de drept a dispus această soluţie.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă, recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâta a susţinut că acţiunea în revendicare poate avea ca obiect numai acele bunuri

187

mobile în privinţa cărora regula menţionată nu primeşte aplicare, astfel de bunuri fiind: bunuri mobile considerate accesorii ale unui imobil (spre exemplu mobilierul), bunurile pierdute de către proprietar sau acelea care au fost furate de la acesta. În toate cazurile reclamantul titular al unei astfel de cereri va trebui să dovedească următoarele împrejurări în contradictoriu cu pârâtul posesor: că el a fost posesor al bunului revendicat, că acel lucru a ieşit din patrimoniul lui fără voinţa sa, că bunul respectiv este identic cu acela aflat în detenţia ilegală a pârâtului. Or, din înscrisurile existente la dosar s-a făcut dovada că bunurile revendicate nu au acelaşi regim juridic ca bunurile mobile ce pot constitui obiect al acţiunii în revendicare, din contră, rezultând că aceste bunuri sunt supuse regulilor instituite de prevederile Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, coroborate cu prevederile Legii nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, aspecte ce fac inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. S S.R.L.

În motivarea recursului, pârâţii Municipiul Piteşti prin Consiliul Local Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti au criticat decizia atacată pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte aspectele legate de procedura concilierii directe prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă, apreciază că instanţa de apel în mod greşit a stabilit faptul că aceasta s-a realizat cu respectarea prevederilor legale.

De asemenea, consideră ca fiind nelegală soluţia instanţei de apel în raport de faptul că bunurile a căror solicitare se restituie sunt bunuri imobile şi mai mult aparţin domeniului public al municipiului Piteşti, fiind accesorii staţiei de epurare.

Pornind de la dispoziţiile Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia, pârâţii au arătat că legea prevede imperativ că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

În speţă, bunurile revendicate sunt incorporate în clădirea reprezentând staţia de epurare care, prin concepţie, proiect, executare, un asemenea imobil a fost destinat uzului public, fiind bun aparţinând domeniului public.

Ca atare, imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, prescrisă faptelor de nesocotire a ordinii publice, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public.

Imobilele proprietate publică nu pot reveni în proprietatea privată a societăţii reclamante, deoarece nu se poate deroga de la regimul juridic prescris proprietăţii publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă.

188

Totodată, primăria nu a fost parte în contractele despre care se face vorbire în cuprinsul acţiunii, acestea fiind încheiate între S.C. MTI Ag S.R.L. şi S.C. S S.R.L.

În privinţa bunurilor mobile procurate de executant, înglobate în imobil, s-a susţinut că acestea au rămas în proprietatea reclamantei S.C. S S.R.L. până la finalizarea şi predarea lucrării, ulterior acestui moment dreptul de proprietate fiind transmis proprietarului imobilului, fapt ce face ca acţiunea în revendicare a materialelor să nu mai fie admisibilă.

De asemenea, pârâţii au solicitat a se avea în vedere şi aspectele invocate de către S.C. AC S.A. potrivit cărora, lucrările de modernizare a staţiei de epurare Piteşti au fost executate în baza unui contract încheiat de aceasta cu S.C. CD SpA - Sucursala Piteşti, S.C. AC S.A. îndeplinindu-şi toate obligaţiile stipulate în contract, inclusiv achitarea contravalorii lucrărilor pentru care s-a încheiat contractul.

Pârâta S.C. AC S.A. a criticat hotărârea recurată pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.

S-a susţinut că în speţă, contractul încheiat între S.C. AC S.A. cu pârâta S.C. CD SpA este un contract de antrepriză, reglementat de prevederile art.1478-1490 Cod civil, iar în temeiul acestui contract antreprenorul s-a obligat să efectueze toate lucrările de modernizare prevăzute în contract.

Contractele încheiate între S.C. C S.P.A - Sucursala Piteşti şi S.C. MTI Ag S.R.L. pe de o parte şi de către aceasta din urmă cu reclamanta, pe de altă parte, sunt contracte de subantrepriză.

Deoarece subantreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nicio acţiune contractuală împotriva lor, dar el se poate îndrepta împotriva antreprenorului cu care a contractat, inclusiv pentru ceea ce au executat subantreprenorii, în temeiul art.1487 Cod civil.

Rezultă din textele legale citate că între client şi subantreprenori nu există raporturi juridice, motiv pentru care el nu poate invoca drepturi care decurg din contractul de subantrepriză încheiat cu terţii de către antreprenorul său, dar nici nu-i pot fi opuse obligaţii care decurg din aceste contracte.

Aceasta este şi o consecinţă a prevederilor art.973 Cod civil care consacră principiul relativităţii efectelor contractului.

Or, hotărârea recurată încalcă prevederile legale menţionate, întrucât se reţine că pârâtei îi sunt opozabile prevederile din actele adiţionale la contractele de subantrepriză prin care reclamanta a prevăzut că-şi rezervă dreptul de proprietate asupra materialelor şi echipamentelor montate.

De asemenea, clauza referitoare la rezerva dreptului de proprietate este inoperabilă chiar şi între părţile actului adiţional,

189

după ce bunurile respective şi-au pierdut individualitatea prin integrarea lor într-un bun complex. Aceasta şi-ar fi putut produce efecte între părţile respective numai dacă ar fi avut ca obiect bunuri individual determinate, cât timp acestea şi-ar fi păstrat individualitatea.

În temeiul contractului de concesiune, recurenta-pârâtă S.C. AC S.A. a susţinut că a dobândit un drept real derivat din dreptul de proprietate publică al municipiului Piteşti asupra staţiei de epurare - dreptul real de concesiune - în temeiul căruia exercită şi posesia asupra bunurilor concesionate, în numele concedentului.

Bunurile pe care le-a revendicat reclamanta sunt bunuri mobile, astfel că în speţă sunt aplicabile prevederile art.1909 alin.1 Cod civil, dispoziţii încălcate de instanţa de apel.

S-a mai arătat că bunurile revendicate de reclamantă nu se mai află în starea lor iniţială, ci au fost încorporate în instalaţiile complexe sau în clădirile staţiei de epurare.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că au fost încălcate şi prevederile art. 493 teza 1 Cod civil, potrivit cărora „proprietarul pământului care a făcut construcţii, plantaţii şi lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor”.

Sub un alt aspect, pârâta a susţinut că în cauză au fost încălcate dispoziţiile Legii nr.213/1998.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă, consideră că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi conţine motive străine de natura pricinii.

Intimata-reclamantă S.C. S S.R.L. Piteşti a formulat întâmpinări la recursurile pârâţilor prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acestora.

Prin decizia nr.3318 din 29 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă a admis recursurile declarate de pârâţi şi în consecinţă a casat decizia nr.16/A-C din 7 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Analizând decizia recurată în raport de motivele de recurs menţionate în cele trei recursuri şi de susţinerile din întâmpinări, s-a constatat că instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamanta S.C. S S.R.L. împotriva sentinţei nr.1489/C din 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii acţiunii şi restituirii bunurilor ce fac obiectul contractelor de execuţie de tablouri electrice nr.03/27 mai 2010 şi contractelor de prestări servicii nr.4/23 iunie 2010 şi nr.5/28 iulie 2010, aflate în Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (W.W.T.P.) Piteşti, menţinând în rest sentinţa.

190

În raport de dispoziţia referitoare la restituirea bunurilor ce fac obiectul contractelor de execuţie de tablouri electrice şi respectiv de prestări de servicii aflate în staţia de epurare a apei menajere (W.W.T.P.) Piteşti, instanţa de control judiciar trebuia să precizeze posesorul acestor bunuri, precum şi obligaţia acestuia de a le restitui, întrucât fără această precizare decizia nu se poate pune în executare căci la solicitarea reclamantei de punere în executare a deciziei executorul judecătoresc nu poate începe executarea fără a se cunoaşte cine este obligat să restituie bunurile.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş reclamanta S.C. S S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. MTI AG S.R.L, S.C. CD Spa - Sucursala Piteşti şi S.C. AC S.A. Piteşti, solicitând:

1. Să se dispună restituirea, în natură, a bunurilor proprietatea reclamantei, ce au făcut obiectul Contractului de execuţie tablouri electrice nr.03/27 mai 2010 şi a contractelor de prestări servicii nr.4/23 iunie 2010 şi nr.5/28 iulie 2010, bunuri care se găsesc la staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (W.W.T.P.) din Piteşti.

2. Plata, în solidar, de daune cominatorii de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în restituirea bunurilor menţionate, de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea integrală a bunurilor.

Ulterior, la cererea reclamantei au fost introduşi în cauză, în temeiul art.57 Cod procedură civilă, Municipiul Piteşti, prin Consiliul Local Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti.

Astfel fiind, rezultă că în cauză sunt cinci părţi care au calitatea de pârât şi în consecinţă era obligatoriu ca instanţa de apel să precizeze care dintre pârâţi este obligat să restituie bunurile solicitate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr.1489/C pronunţată la data de 6 octombrie 2011, Tribunalul Comercial Argeş a admis excepţiile invocate de pârâte (fără a preciza în dispozitiv care pârâte) şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

În apel, prin decizia recurată curtea de apel nu s-a pronunţat cu privire la al doilea capăt de cerere din acţiunea reclamantei, referitor la obligarea la plata daunelor cominatorii în sumă de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în restituirea bunurilor solicitate.

În raport de cele expuse, Înalta Curte a constatat că decizia recurată nu poate fi pusă în executare, deoarece nu s-a precizat posesorul bunurilor a căror restituire s-a decis şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe capătul de cerere privind daunele cominatorii.

În consecinţă, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă au fost admise recursurile şi casată decizia atacată cu trimitere spre

191

rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va analiza susţinerile din cele trei recursuri, precum şi din întâmpinări, ca apărări de fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 17 decembrie 2014, sub nr.466/1259/2011**.

Reclamanta S.C. S S.R.L. a formulat concluzii scrise, completate ulterior, prin care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei nr.1489/C/06.10.2011 a Tribunalului Comercial Argeş şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost completată, cu obligarea în solidar a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, apelanta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă S.C. CD Spa - Sucursala Piteşti .

La data de 28.04.2015, intimata-pârâtă S.C. CD Spa - Sucursala Piteşti a formulat concluzii scrise, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei societăţi şi respingerea apelului promovat de reclamantă.

Intimata-pârâtă S.C. AC S.A. a depus concluzii scrise la data de 24 aprilie 2015, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Părţile procesuale au depus, cu ocazia rejudecării, înscrisuri.

Dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă prevăd că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Curtea, cu privire la excepţia calităţii procesuale pasive a SC CD SPA - Sucursala Piteşti a reţinut că această parte are calitate procesuală pasivă chiar dacă, aceasta este sucursala unei societăţi din Italia, conform înscrisurilor de la dosar, însă ţinând cont de prevederile art.7 alin. 2 Cod procedură civilă 1865 şi art.87 pct.2 din acelaşi act normativ poate sta în judecată în procesele care au ca obiect obligaţii executate de o reprezentanţă, o sucursală a unei persoane juridice şi dacă aceasta din urmă are organe proprii de conducere, respectiva entitate poate răspunde pentru obligaţiile pe care şi le-a asumat.

Cum sucursala din Piteşti şi-a asumat anumite obligaţii contractuale în mod direct, în raport de obiectul dedus judecăţii, Curtea a apreciat că are calitate procesuală pasivă.

Având în vedere cele expuse mai sus, în temeiul art.137 Cod procedură civilă 1865 coroborat cu art.7 alin.2 şi art.87 pct.2 din acelaşi act normativ, Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC CD Spa - Sucursala Piteşti.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în apel, de ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate şi de textele legale în materie, Curtea a reţinut următoarele:

192

Apelul este nefondat pentru următoarele considerente:Curtea a reţinut că în mod corect, Tribunalul a apreciat că

reclamanta., în susţinerea pretenţiilor sale a invocat clauza inserată în contractul nr.7/27.05.2010, având ca obiect execuţia de tablouri electrice necesare reabilitării „Staţiei de epurare a apei menajere şi reziduale” Piteşti, aflată în administrarea SC AC SA, conform căreia „până la plata integrală a tablourilor, acestea rămân în proprietatea S SA, iar în cazul în care SC MTI AG SRL nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată în termenul contractual, executantul are dreptul să recupereze tablourile electrice montate...”.

Totodată a rezultat din probele de la dosar coroborate, că bunurile mobile respective au fost încorporate în bunul imobil, respectiv construcţia Staţia de epurare ce reprezenta obiectul contractului de concesiune a serviciului public de interes local 8286/04.01.2001 şi astfel au devenit bunuri imobile prin destinaţie, aparţinând proprietarului clădirii, respectiv Municipiul Piteşti, care a transmis către SC AC SA, în calitate de concesionar, pe o durată de 20 de ani, dreptul şi obligaţia de exploatare a serviciului public de interes local privind producerea, transportul şi distribuirea apei potabile, dar şi colectarea şi transportul epurare a apei uzate şi pluviale, în schimbul unei redevenţe.

Este adevărat că prin acţiune, reclamanta-apelantă a revendicat bunurile descrise în actul intitulat „ Lista materialelor montate în Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale WWTP în oraşul Piteşti”, înscris ce l-a anexat, considerând că a păstrat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri pentru că aşa a prevăzut în cele două acte adiţionale pe care le-a încheiat cu intimata SC MTI AG SRL, însă Curtea menţionează că bunurile mobile solicitate de petentă au devenit prin încorporare în „Staţia de epurare” bun imobil, aşa cum s-a menţionat mai sus.

În concluzie, Curtea reţine că actele adiţionale invocate de apelanta-reclamantă nu pot produce nici un efect faţă de celelalte părţi procesuale, respectiv SC CD Spa - Sucursala Piteşti şi SC AC SA, deoarece SC MTI AG SRL cu care SC SSRL a încheiat actele adiţionale nu avea posesia acestor bunuri la data respectivă.

Mai mult, faptul că piesele şi materialele revendicate de reclamantă au fost încorporate în lucrare nu este negat de aceasta, conform cuprinsului acţiunii, a situaţiilor de lucrări şi a proceselor verbale de recepţie depuse de apelantă la dosar.

Toate bunurile revendicate de SC S SA ce au fost încorporate în „Staţia de epurare” au devenit proprietatea Municipiului Piteşti, ca proprietar al imobilului, potrivit art.482 Cod civil vechi, care defineşte dreptul de accesiune.

De asemenea, Curtea reaminteşte că, potrivit art.1909 alin.2 Cod civil vechi, în materia bunurilor mobile pot fi revendicate

193

doar lucrurile mobile pierdute ori furate, ipoteză care nu se întâlneşte în speţă.

Şi în literatura de specialitate juridică, s-a concluzionat că art.1909 alin.1 Cod civil vechi naşte în favoarea posesorului o prezumţie absolută de proprietate, adică o prezumţie care nu poate fi combătută cu o clauză conţinută într-un act adiţional încheiat între terţi, alţii decât posesorul, iar acest articol sus-citat consacră şi efectul achizitiv de proprietate al posesorului de bună credinţă, în situaţia în care el ar fi dobândit bunul mobil de la o persoană care nu era proprietara bunului, această situaţie având loc direct în temeiul legii şi nu în baza vreunei convenţii întocmite cu un neproprietar.

Curtea precizează că staţiile de epurare a apelor uzate şi instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente sunt reglementate de Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi fac parte din obiectul proprietăţii publice a comunelor, oraşelor şi municipiilor, în speţă a Municipiului Piteşti, care a dobândit dreptul de proprietate publică în baza art.7 lit.b din actul normativ sus-citat, respectiv prin achiziţii publice efectuate în temeiul legii.

Totodată, Curtea reaminteşte că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi nu pot fi revendicate, chiar dacă sunt mobile sau imobile, în raport de art.136 alin.4 teza I din Constituţie coroborat cu art.11 din Legea 213/1998.

Faptul că Municipiul Piteşti nu a trecut „Staţia de epurare” şi instalaţiile care o compun în inventarul bunurilor proprietate publică, aşa cum cer dispoziţiile art.19 din Legea nr.213/1998 nu echivalează cu o lipsă de proprietate, întrucât, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică sunt prevăzute doar de art.7 din actul normativ sus-menţionat, care nu condiţionează dobândirea acestui drept de înscrierea bunului în inventarul bunurilor proprietate publică.

Trebuie precizat că înscrierea bunului în inventarul bunurilor proprietate publică este un mijloc de evidenţă a domeniului public şi nu un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare mobiliară (restituire în natură) promovată de SC S SRL Piteşti este inadmisibilă, aşa cum temeinic şi legal a reţinut şi Tribunalul, întrucât bunurile revendicate sunt încorporate în instalaţiile „Staţiei de epurare” devenind şi ele proprietate publică a Municipiului Piteşti, care este şi posesorul acestora.

Referitor la daunele cominatorii, acestea nu pot fi acordate, iar petitul va fi respins având în vedere că a fost respins şi capătul de cerere principal privind revendicarea bunurilor.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.296 Cod procedură civilă Curtea a respins ca nefondat apelul promovat de

194

reclamanta S.C. S S.R.L. împotriva sentinţei nr.1489/C/6 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă 1865, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către S.C. AC S.A. Piteşti, întrucât acestea nu au fost dovedite cu înscrisuri justificative.

13. Scopul Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitoarei aflat în insolvenţă. Creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei.

Art.3 alin.1 pct.3 şi pct. 8 din Legea nr.85/2006 Art.7 din Legea nr.85/2006

Art.124 din Legea nr.85/2006Art.125 alin.2 din Legea nr.85/2006

În analiza criticilor de nelegalitate a sentinţei, Curtea a reţinut că scopul Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitoarei aflat în insolvenţă.

Conform dispoziţiilor art.3 alin.1 pct.3 din lege, procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege. Totodată, potrivit pct.8 creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau în parte o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelele de creanţe contra debitorului, întocmite în procedură şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul-sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege.

În procedurile contencioase reglementate de Legea nr.85/2006, conform art.7 alin.2, vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului sindic în condiţii de contradictorialitate.

Or, în condiţiile în care creanţa recurentului creditor a fost înscrisă în tabelul preliminar de creanţe, el justifică dreptul şi interesul de a fi conceptat şi citat în calitate de

195

parte, în cauza ce a avut ca obiect contestaţia la tabelul preliminar formulat de creditoarea MER.

Aceşti doi creditori sunt înscrişi în categoria creditorilor chirografari iar potrivit art.124 din lege, sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă.

Noţiunea de „parte interesată” vizată de textul de lege trebuie interpretată în sens larg în sensul de persoană ce ar justifica un interes în orice situaţie care ar putea determina modificarea cuantumului creanţelor celorlalţi creditori, a ordinii de înscriere în tabel în cadrul aceleiaşi categorii de creanţe.

Potrivit tabelului preliminar, PTD este înscris cu o creanţă de 74.781 lei, MER cu o creanţă de 46.500 lei şi a fost respinsă creanţa pentru suma de 112.641 lei.

Art.125 alin.2 din Legea nr.85/2006 arată că în cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi câte o cotă falimentară reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective.

În cazul în care creditorul-recurent nu a fost citat conform legii, vătămarea adusă acestuia este evidentă, hotărârea fiind astfel lovită de nulitate conform art. 105 alin. 2 C.proc. civ., în condiţiile în care fără conceptarea şi citarea acestuia s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de creditorul ME şi înscrierea acestuia în tabelul preliminar şi cu suma de 112.641 lei care ar putea determina şi modificarea ordinii de înscriere a creanţelor în această categorie.

Pentru aceste considerente, în baza art.312 alin.1şi 4 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi având în vedere că în cauză a intervenit a doua casare, în raport de dispoziţiile alin. 6 a reţinut cauza spre rejudecare în fond.

(Decizia nr. 1137/R-COM/20 Mai 2015)

La data de 30.01.2013 contestatoarea MER a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei SC R SRL – SP E IPURL, prin care s-a admis în parte cererea de înscriere la masa credală a creanţei de 159.141 lei, fiind înlăturată suma de 112.641 lei.

Prin sentinţa nr.1400 din 26 februarie 2014, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins contestaţia formulată de către contestatoarea MER, împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidator SP E IPURL - al debitoarei ROEL SRL, ca neîntemeiată.

196

Împotriva sentinţei, în termen legal, a formulat recurs contestatoarea MER, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin Decizia nr. 3186/R-COM din 06 august 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, reţinându-se că în condiţiile în care, procedura de insolvenţă a fost deschisă prin sentinţa 2211 din data de 06.06.2012, instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât termenul de prescripţie nu era împlinit pentru nici una din creanţele rezultate din contractele supuse analizei.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 4729/10.12.2014, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia formulată şi a dispus rectificarea tabelului preliminar în sensul înscrierii contestatoarei şi cu creanţa în cuantum de 112.641 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 08.11.2012, creditoarea MER a formulat declaraţie de creanţă pentru suma de 159.141,39 lei, conform contractelor de împrumut şi dispoziţiilor de încasare anexate cererii.

În tabelul preliminar depus la data de 05.12.201 creditoarea a fost înscrisă numai cu suma de 46.500 lei ca şi creanţă chirografară.

Împotriva tabelului preliminar a fost formulată contestaţia dedusă judecăţii. Contestatoarea, reţine instanţa, a acordat sumele pentru care a formulat declaraţia de creanţă cu titlu de împrumut societăţii debitoare, fiind încheiate contracte de împrumut şi emise dispoziţiile de încasare în care apare menţiunea „Aport patron”- filele 65, 67, 69, 71, 73, 75 şi 77 dosar. La filele 78-88 au fost depuse dispoziţii de încasare, emise în perioada 30.07.2007-02.02.2010, în care consemnată aceeaşi menţiune „Aport patron”.

Din considerentele deciziei nr.3186/R-COM/06.05.2014, arată judecătorul sindic, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu era împlinit pentru nici una dintre creanţele supuse analizei, astfel că punctul de vedere exprimat de lichidator în şedinţa publică din data de 26.11.2014 cu privire la prescripţie sunt nefondate, decizia de casare fiind obligatorie pentru instanţă în rejudecare pe aspectele de drept dezlegate.

Natura juridică a raporturilor dintre părţi a fost una de natură contractuală, fiind vorba despre încheierea unor contracte de împrumut în vederea finanţării activităţii societăţii debitoare.

Între contestatoare şi debitoare au fost încheiate şapte contracte de împrumut în cursul anului 2011 şi 8 contracte de împrumut încheiate în perioada 30.07.2007-02.04.2008, termenul de scadenţă fiind de 12 luni de la data încheierii contractelor, contracte care s-au prelungit tacit cu un nou termen de 12 luni în lipsa unei solicitări din partea contestatoarei.

Tribunalul a reţinut că s-a făcut dovada de către

197

contestatoare cu înscrisurile menţionate anterior că deţine faţă de societatea debitoare şi creanţa în cuantum de 112.641 lei, care este certă, lichidă şi exigibilă.

La data de 18.02.2015 împotriva sentinţei nr.4729/10.12.2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 4347/90/2012, creditorul PTD a formulat apel, calificat drept recurs, cale de atac prin care se critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se admiterea căii de atac, modificarea sentinţei şi respingerea pe fond a contestaţiei creditoarei MER, pentru următoarele motive:

- neregularitatea citării părţii adverse; recurentul menţionează că nu a mai fost citat în faţa primei instanţe pentru niciunul din termenele alocate în faţa instanţei de fond, astfel că judecarea cauzei a avut loc în lipsa sa, sentinţa de la fond fiind nulă de plin drept pentru încălcarea prevederilor art. 153 C. proc. civ.; în acest fel, instanţa de fond a încălcat nu numai dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al societăţii pârâte şi al creditorilor chirografari, dar şi principul egalităţii armelor, consacrat de jurisprudenţa CEDO, în condiţiile în care şi-a însuşit exclusiv susţinerile societăţii reclamante, ale intimatei contestatoare şi probatoriul administrat la propunerea acestora;

- pentru creanţa cu care contestatoarea s-a înscris la masa credală nu sunt depuse acte doveditoare (contracte valide), din care să rezulte prelungirea termenului de prescripţie, respectiv pentru întreaga sumă de 112.641,00 lei, astfel că reducerea creanţei cu această sumă de către lichidatorul judiciar este întemeiată, suma reală cu care se poate înscrie la masa credală fiind de 46.500,00 lei.

- contractele prezentate de contestatoare ulterior declanşării procedurii simplificate de insolvenţă a SC R SRL, pentru a justifica prelungirea termenului de prescripţie pentru sumele de bani cu care fusese împrumutată societatea de către contestatoare, nu reprezintă o probă pertinentă pentru a i se mări masa credală de la suma de 46.500 lei la 112.641 lei; aceste contracte sunt întocmite „pro causa”, având în vedere că acestea nu au însoţit de la început cererea de înscriere la masa credală; din analiza dosarului de insolvenţă şi discuţiile purtate cu lichidatorul judiciar, nu reiese faptul că MER ar fi predat aceste documente contabile pentru justificarea sumelor împrumutate societăţii şi nereţinute de către lichidator la masa credală.

Intimaţii nu au formulat întămpinare.Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate

şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Se impune a se preciza că recursul nu este motivat în drept, însă în raport de dispoziţiile art.306 alin.3 Cod procedură civilă, nu este nul, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs permite

198

încadrarea în dispoziţiile art.304 pct.5 şi 9 Cod procedură civilă.Primul motiv de recurs încadrat în drept pe dispoziţiile art.

304 pct.5 C.proc. civ.( prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2) este fondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, potrivit probatoriului administrat în cauză, se reţine că prin sentinţa nr.2211/6.06.2012 s-a admis cererea formulată de creditorul PTD şi s-a deschis procedura simplificată de insolvenţă a debitoarei S.C. R S.R.L.

La data de 5.12.2012, s-a depus tabelul preliminar al creanţelor pentru S.C. R S.R.L., în cuprinsul căruia în categoria creanţelor chirografare admise au fost înscrişi creditorii PTD, MER şi CET Govora S.A., în categoria creditorilor privilegiaţi au fost înscrişi creditorii D.G.F.P. Vâlcea şi Primăria Rm.Vâlcea.

La data de 30.01.2013, creditorul Mareş Elena a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar de creanţe, ce a fost respinsă prin sentinţa nr.1400/26.02.2014, reţinând intervenită prescripţia pentru contractele de împrumut încheiate în perioada 30.07.2007-2.04.2008.

Prin decizia nr.3186/R-Cont/6.08.2014, pronunţată în dosarul nr. 4347/90/2012, s-a admis recursul declarat de creditoarea contestatoare MER în contradictoriu cu intimaţii creditori PTD, Primăria Vâlcea, CET Govora, D.G.R.F.P. Craiova şi debitoarea S.C. R S.R.L. şi a fost casată sentinţa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 17.09.2014 şi s-a fixat termen de judecată la data de 22.10.2014.

Potrivit citativului creat la data de 17.09.2014, recurentul Preoteasa Tiberiu Dragoş a fost conceptat în calitate de creditor cu menţiunea „termen în cunoştinţă”, deşi nu există la dosar nicio dovadă privind citarea acestuia pentru soluţionarea cauzei, pentru a fi astfel considerate incidente dispoziţiile art.88 alin.5 Cod procedură civilă, privind prezumţia că cel citat are în cunoştinţă termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.

La termenele de judecată din 29.10.2014 şi 26.11.2014, creditorul-recurent nu a mai fost conceptat. Verificând practicaua acestei încheieri de şedinţă nu rezultă motivele pentru care acest creditor nu a mai fost conceptat.

În analiza criticilor de nelegalitate a sentinţei, Curtea a reţinut că scopul Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitoarei aflat în insolvenţă.

Conform dispoziţiilor art.3 alin.1 pct.3 din lege, procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile

199

prevăzute de lege. Totodată, potrivit pct.8 creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau în parte o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelele de creanţe contra debitorului, întocmite în procedură şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul-sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege.

În procedurile contencioase reglementate de Legea nr.85/2006, conform art.7 alin.2, vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului sindic în condiţii de contradictorialitate.

Or, în condiţiile în care creanţa recurentului creditor a fost înscrisă în tabelul preliminar de creanţe, el justifică dreptul şi interesul de a fi conceptat şi citat în calitate de parte, în cauza ce a avut ca obiect contestaţia la tabelul preliminar formulat de creditoarea MER.

Aceşti doi creditori sunt înscrişi în categoria creditorilor chirografari iar potrivit art.124 din lege, sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă.

Noţiunea de „parte interesată” vizată de textul de lege trebuie interpretată în sens larg în sensul de persoană ce ar justifica un interes în orice situaţie care ar putea determina modificarea cuantumului creanţelor celorlalţi creditori, a ordinii de înscriere în tabel în cadrul aceleiaşi categorii de creanţe.

Potrivit tabelului preliminar, PTD este înscris cu o creanţă de 74.781 lei, MER cu o creanţă de 46.500 lei şi a fost respinsă creanţa pentru suma de 112.641 lei.

Art.125 alin.2 din Legea nr.85/2006 arată că în cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi câte o cotă falimentară reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective.

În cazul în care creditorul-recurent nu a fost citat conform legii, vătămarea adusă acestuia este evidentă, hotărârea fiind astfel lovită de nulitate conform art. 105 alin. 2 C.proc. civ., în condiţiile în care fără conceptarea şi citarea acestuia s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de creditorul ME şi înscrierea acestuia în tabelul preliminar şi cu suma de 112.641 lei care ar putea determina şi modificarea ordinii de înscriere a creanţelor în această

200

categorie.Pentru aceste considerente, în baza art.312 alin.1şi 4 Cod

procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi având în vedere că în cauză a intervenit a doua casare, în raport de dispoziţiile alin. 6 a reţinut cauza spre rejudecare în fond.

14. Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea unei societăţi comerciale. Soluţionarea apelului declarat de organul fiscal împotriva acestei hotărâri având ca motiv datoriile fiscale neachitate la momentul dizolvării.

Art. 237 din Legea nr.31/1990 republicată

Potrivit art.237 alin.1 lit.c) din Legea nr.31/1990/R „La cererea … Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: …societatea … nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social …”.

Potrivit art.237 alin.3, hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se comunică organului fiscal judeţean, iar potrivit alin.5 orice persoană interesată poate face numai apel împotriva hotărârii de dizolvare.

Este real deci că împotriva hotărârii de dizolvare poate fi formulat apel de orice persoană interesată, iar organul fiscal întruneşte condiţiile de calitate procesuală activă şi interes de a se opune dizolvării, însă criticile aduse sentinţei nu sunt fondate, fiind fără relevanţă că societatea a cărei dizolvare s-a dispus are datorii fiscale neachitare la momentul dizolvării. Astfel, criticile organului fiscal nu vizează motivul în sine pentru care s-a dispus dizolvarea societăţii, ci aduce în discuţie aspecte străine de motivul ce a dus la dizolvare, anume debitele fiscale ale societăţii.

Or, potrivit art.237 alin.8 din Legea nr.31/1990/R, la data la care hotărârea judecătorească de dizolvare rămâne definitivă, persoana juridică intră în lichidare, etapă în care, prin proceduri specifice acesteia, sunt valorificate bunurile societăţii în vederea achitării pasivului social, deci inclusiv a datoriilor fiscale. Prin urmare, faptul că societatea înregistrează debite fiscale neachitate faţă de apelantă, nu poate fi un argument întemeiat pentru a nu se dispune dizolvarea acesteia în condiţiile în care nu îndeplineşte una din condiţiile legale de funcţionare, respectiv cea referitoare la sediul social, datoriile respective putând fi recuperate în lichidare.

(Decizia nr. 565/A-COM/03 iunie 2015)

201

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 23.10.2014 reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC) a solicitat instanţei să dispună dizolvarea pârâtei SC ID SRL, în temeiul art.237 alin.1 lit.c) din Legea societăţilor nr.31/1990/R, pentru faptul că aceasta nu mai are un sediu valabil, întrucât Contractul de comodat nr.1/10.01.2014 a fost valabil până la data de 10.05.2014. Reclamantul a arătat că importanţa actualizării datelor privind sediul social rezultă din faptul că şi în legislaţia naţională şi în legislaţia Uniunii Europene sediul social reprezintă o condiţie esenţială pentru înfiinţarea şi funcţionarea societăţii. S-a mai arătat că în cazul în care pârâta îşi îndeplineşte obligaţia referitoare la actualizarea sediului şi face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului până la soluţionarea cauzei, cererea de dizolvare rămâne fără obiect.

Prin sentinţa nr.4795/17.12.2014, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantului ONRC şi a dispus dizolvarea pârâtei SC ID. S-a dispus, de asemenea, înregistrarea sentinţei în Registrul comerţului, comunicarea acesteia către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi publicarea în Monitorul Oficial al României partea a IV-a, pe cheltuiala reclamantului.

În motivare s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.237 alin.1 lit.c) din Legea nr.31/1990/R şi faptul că, din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, rezultă că societatea pârâtă nu îndeplineşte condiţia unui sediu social actual.

Împotriva sentinţei a formulat apel Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, invocând dispoziţiile art.237 pct.3 şi 5 din Legea nr.31/1990, precum şi dispoziţiile art.466 Cod procedură civilă, şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:

- se impune anularea hotărârii de dizolvare, întrucât societatea figurează cu debit de 5.311 lei la bugetul general consolidat, debit reprezentat de impozit pe profit, venituri din amenzi şi accesorii. Potrivit datelor din ultima situaţie financiară anuală depusă la 31.12.2013, societatea înregistrează stocuri în valoare de 348.593 lei şi active imobilizate în cuantum de 108.548 lei. Societăţii i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA la data de 21.02.2013, ca urmare a depunerilor deconturilor de TVA pentru 6 luni consecutive fără operaţiuni. Pentru stocurile în sumă de 348.593 lei societatea trebuia să efectueze ajustarea lor, să se înregistreze din nou ca plătitor de TVA şi să evidenţieze prin deconturile de TVA taxa pe valoarea adăugată de plată aferentă acestor stocuri. Prin necorelarea datelor, societatea a urmărit

202

sustragerea de la plata sumelor datorate bugetului de stat şi, implicit, să prejudicieze respectivul buget.

La cererea de apel organul fiscal a anexat decizia de impunere din oficiu din data de 11.01.2013 emisă pentru suma de 281 lei impozit pe profit, Decizia FVL-222/28.03.2013 emisă pentru impozit pe profit şi TVA, decizii referitoare la plata accesoriilor fiscale şi proces-verbal de sancţionare a contravenţiilor prin care societăţii i-a fost aplicată amenda de 1.000 lei la data de 09.12.2013, în temeiul art.219 alin.1 lit.b) Cod procedură fiscală.

Reclamantul ONRC a depus întâmpinare, susţinând că cererea sa de dizolvare respectă dispoziţiile legale şi că nici până în prezent societatea nu şi-a îndeplinit obligaţia de actualizare a sediului. Criticile apelantei nu pot fi reţinute întrucât, potrivit art.237 alin.6 din Legea nr.31/1990/R, debitele fiscale pot fi recuperate în cadrul procedurii de lichidare.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de apel formulate, în raport de dispoziţiile art. 476 şi art.478 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că apelul nu este fondat.

Potrivit art.237 alin.1 lit.c) din Legea nr.31/1990/R „La cererea … Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: …societatea … nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social …”.

Potrivit art.237 alin.3, hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se comunică organului fiscal judeţean, iar potrivit alin.5 orice persoană interesată poate face numai apel împotriva hotărârii de dizolvare.

Este real deci că împotriva hotărârii de dizolvare poate fi formulat apel de orice persoană interesată, iar organul fiscal întruneşte condiţiile de calitate procesuală activă şi interes de a se opune dizolvării, însă criticile aduse sentinţei nu sunt fondate, fiind fără relevanţă că societatea a cărei dizolvare s-a dispus are datorii fiscale neachitare la momentul dizolvării. Astfel, criticile organului fiscal nu vizează motivul în sine pentru care s-a dispus dizolvarea societăţii, ci aduce în discuţie aspecte străine de motivul ce a dus la dizolvare, anume debitele fiscale ale societăţii. Or, potrivit art.237 alin.8 din Legea nr.31/1990/R, la data la care hotărârea judecătorească de dizolvare rămâne definitivă, persoana juridică intră în lichidare, etapă în care, prin proceduri specifice acesteia, sunt valorificate bunurile societăţii în vederea achitării pasivului social, deci inclusiv a datoriilor fiscale. Prin urmare, faptul că societatea înregistrează debite fiscale neachitate faţă de apelantă, nu poate fi un argument întemeiat pentru a nu se dispune dizolvarea acesteia în condiţiile în care nu îndeplineşte una din condiţiile legale de funcţionare, respectiv cea referitoare la sediul social, datoriile respective putând fi recuperate în lichidare.

203

Pentru cele expuse, în baza art.480 Cod procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Contestaţia privind durata procesului penal.

Art. 488/1 Cod de procedură penală

În situaţia în care procurorul de caz, după înregistrarea cererii de contestaţie, dar până la soluţionare, a rezolvat

204

cauza, contestaţia prin care se tinde la accelerarea procedurii este rămasă fără obiect.

(Încheierea nr.1F/CC-DL/27 Martie 2015)

Prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Piteşti, petenţii D.I. şi D. E. au formulat contestaţie privind durata procesului penal, cu motivarea că activitatea de urmărire penală nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă.

Prin încheierea penală din data de 3 martie 2015, Judecătoria Piteşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de susnumiţii în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinând următoarele:

Procurorul de caz a soluţionat cauza prin ordonanţa nr. 2017/P/2013 din data de 12.02.2015, prin care a clasat cauza în ceea ce priveşte infracţiunile de şantaj şi înşelăciune ce reveneau spre competentă soluţionare Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti şi a disjuns cauza, sesizând Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

În aceste condiţii, Judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că prin clasarea cauzei în ceea ce priveşte infracţiunile de competenţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti cererea petentului a rămas fără obiect, nemulţumirile sale putând să îmbrace forma unor alte instituţii de drept procesual care stau la îndemâna acestuia.

De asemenea, s-a constatat faptul că prin disjungerea cauzei, respectiv prin împărţirea acesteia către cele trei unităţi de parchet, cererea adresată Judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Judecătoria Piteşti rămâne în fiinţă la această dată, urmând a fi declinată către instanţele care, potrivit art. 488/1 Cod de procedură penală, pot analiza contestaţia petentului privind durata procesului.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că prin disjungerea cauzei petentul nu poate fi oprit în realizarea dreptului său procesual, sens în care a dispus declinarea cauzei în funcţie de disjungerile operate în ordonanţa atacată.

Astfel, în raport de considerentele expuse mai sus, s-a dispus declinarea, în baza art. 50 Cod de procedură penală şi art. 488/2 Cod de procedură penală, a competenţei de soluţionare a cererii petenţilor părţi vătămate în favoarea: 1. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu obiectul juridic din plângerea penală a părţii vătămate D. I., prev. de art. 257 vechiul Cod penal; art. 208-209 vechiul Cod penal; 2. Curţii de Apel Piteşti în legătură cu obiectul juridic din plângerea penală a părţii vătămate D. I., prev. de art. 246 vechiul Cod penal; 3. Judecătoriei Sector 1 Bucureşti în legătură cu obiectul juridic din plângerea penală a părţii vătămate D.

205

I., prev. de art. 246 vechiul Cod penal, art. 26 vechiul Cod penal raportat la art. 246 vechiul Cod penal; art. 215 vechiul Cod penal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 09.03.2015, primind termen la data de 16.03.2015.

A fost ataşat dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, soluţionat prin ordonanţa nr. 72/P/2015 din data de 12 martie 2015, în care s-a dispus clasarea cauzei privind pe F. E., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 246 Cod penal anterior, cu aplicarea art. 5 alin. 1 din noul Cod penal, în plângerea formulată de persoana vătămată D. I., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Procurorul de caz a reţinut că, prin ordonanţa nr. 2017/P/2013 din data de 12.02.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea de competenţă a acesteia în favoarea Pachetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, pentru a se efectua cercetări faţă de executorul judecătoresc F.E., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În plângerea şi declaraţia dată, persoana vătămată D.I. şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la actele de executare efectuate de executorul judecătoresc F.E. în dosarele cu nr. 64/2007 şi 148/2007, pe care le consideră abuzive.

Conform adresei cu nr. *** a Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, F.E. a fost exclus din funcţia de executor judecătoresc, prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. ***, iar dosarele de executare nr. 64/2007 şi nr. 148/2007 ale B.E.J. F.E. au fost predate la topit.

Din cuprinsul procesului - verbal de predare - primire maculatură nr. 1 din 22.05.2013, a rezultat că B.E.J. F.E. a predat arhiva cuprinzând dosarele de executare din perioada 2001 – 2009 unui centru de colectare maculatură, pentru a fi reciclată, având în acest sens şi aprobarea Arhivelor Naţionale – Serviciul Judeţean Argeş.

Raportat la data comiterii faptelor imputate executorului judecătoresc, procurorul de caz a constatat că în cauză s-a împlinit termenul de prescriere a răspunderii penale, conform art. 154 alin. 1 lit. d) Cod de procedură penală.

Din actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Piteşti constată următoarele:

Potrivit art. 488/1 Cod de procedură penală, dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii.

Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.

206

Contestaţia poate fi formulată după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale.

La rândul său, art. 488/5 dispune că judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere.

În aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele elemente: a) natura şi obiectul cauzei; b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; c) elementele de extraneitate ale cauzei; d) faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; e) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului; f) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate; g) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; h) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.

Soluţia ce poate fi pronunţată într-o asemenea procedură este aceea prevăzută în următorul text de lege, şi anume art. 488/6, potrivit căruia atunci când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.

În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.

În speţă, procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a rezolvat deja cauza, prin ordonanţa din data de 12 martie 2015, astfel încât contestaţia prin care se tinde la accelerarea procedurii a rămas fără obiect.

În cazul în care contestatorii sunt nemulţumiţi de soluţia adoptată, aceştia vor putea să o conteste în procedura prevăzută de art. 340 şi urm. din cod (plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată).

207

Faţă de cele ce preced, în prezenta cauză Curtea a pronunţat o soluţie de respingere a contestaţiei, în temeiul textelor de lege mai sus-citate.

2. Concurs de infracţiune. Aplicarea obligatorie a sporului de pedeapsă.

Art. 39 alin 1 lit. b din Noul Cod penal

În cazul concursului de infracţiuni, sporul de pedeapsă ce se aplică potrivit art. 39 alin 1 lit. b din Noul Cod penal este obligatoriu, iar cuantumul său – fix, spre deosebire de legea veche, potrivit căreia instanţa de judecată putea adăuga un spor.

(Decizia penală nr. 298/A/04 Mai 2015)

Prin sentinţa penală nr.517 din 18 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Piteşti, s-a hotărât: „Condamnă pe inculpatul C.I.I., în baza art. 396 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 228 alin. 1 C.pen., combinat cu art. 229 alin. 1 lit. a C.pen., în condiţiile art. 41 C.pen. şi art. 396 alin. 10 C.pr.pen., la pedeapsa închisorii de 1 an.

Condamnă pe inculpatul C.I.I., în baza art. 396 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 228 alin. 1 C.pen., combinat cu art. 229 alin. 1 lit. a C.pen., în condiţiile art. 41 C.pen. şi art. 396 alin. 10 C.pr.pen., la pedeapsa închisorii de 1 an.



În baza art. 38 alin. 1 C.pen. şi art. 39 lit. b C.pen., aplică inculpatului C.I.I., pedeapsa cea mai grea de 1 an, la care adaugă un spor de 4 luni, rezultând o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare.

În baza art. 104 alin. 2, art. 41 alin. 1 şi art. 43 alin. 1 C.pen., revocă liberarea condiţionată a restului de pedeapsă neexecutat de 799 zile din pedeapsa de 6 ani şi 3 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 3462/17.12.2012 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti.

Adaugă pedeapsa de 1 an şi 4 luni aplicată prin prezenta hotărâre peste restul de pedeapsă neexecutat de 799 zile, inculpatul C.I.I.urmând să execute 799 zile şi 1 an şi 4 luni închisoare.

208

Dispune executarea acestei pedepse în condiţiile art. 60 C.pen.

În baza art. 65 C.pen., combinat cu art. 66 lit. a, b şi d C.pen., interzice exercitarea acestor drepturi de către inculpatul C.I.I.

În baza art. 72 C.pen., deduce din pedeapsa pronunţată perioada reţinerii şi a arestului preventiv începând cu 26.09.2014, la zi.

În baza art. 399 alin. 1 C.pr.pen., menţine arestul preventiv luat faţă de inculpatul C.I.I.deţinut în Penitenciarul Colibaşi.

Admite, în baza art. 397 alin. 1 C.pr.pen., art. 25 C.pr.pen. şi art. 1357 C.civ., acţiunea civilă a părţilor vătămate-părţi civile U.E.V., L.M.A., T.C.N., şi C.A.R.C.

Obligă pe inculpatul C.I.I.la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând daune materiale şi 2.000 lei reprezentând daune morale, în favoarea părţii vătămate-parte civilă C.A.R.C..

Obligă pe inculpatul C.I.I. la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune materiale în favoarea părţii vătămate-parte civilă U.E.V..

Obligă pe inculpatul C.I.I. la plata sumei de 2500 lei, cu titlul de daune materiale, în favoarea părţii vătămate-parte civilă T.C.N.

În baza art. 275 C.pr.pen., obligă pe inculpatul C.I.I.la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei, potrivit art. 272 C.P.P.”

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut:

„La data de 17.11.2014, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Piteşti, rechizitoriul nr. 2572/P/2014, al procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti.

Prin actul de sesizare al instanţei, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul C.I.I., pentru săvârşirea în stare de recidiva postcondamnatorie a patru infracţiuni concurente de furt calificat prev. de art. de art. 228 alin.1- art. 229 alin.1 lit. a) din C.penal, în cond. art.38 alin.1 din C.penal, cu aplic. art. 41 alin.1 din C.penal.

Învinuirea constă în faptul că: a) la data de 26.03.2014, inculpatul a sustras din autocarul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare ***, mijloc de transport în comun, parcat în Staţia Petrom Bascov, un rucsac, împreună cu bunurile care se aflau în acesta, respectiv un laptop marca Acer, bijuterii şi articole de îmbrăcăminte, aparţinând persoanei vătămate U.E.V.;

b) la data de 27.05.2014, inculpatul a sustras din autocarul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare ***, mijloc de transport în comun, parcat în Staţia Petrom Bascov, un rucsac, împreună cu bunurile care se aflau în acesta, respectiv un laptop marca Acer, o mapă în care se afla cartea de identitate, o foaie matricolă, un formular pentru acordarea vizei de şedere în SUA, un contract de

209

muncă, poze de tip viză, articole de vestimentaţie, respectiv două tricouri, o cămaşă albă, un încărcător de telefon Samsung, un stick de memorie, cosmetice şi medicamente, aparţinând persoanei vătămate LMA;

c) la data de 11.08.2014 inculpatul a sustras din autocarul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare ***, mijloc de transport în comun, parcat în Staţia Petrom Bascov, un laptop marca HP model HP 43305, o tabletă marca Kindle şi un încărcător pentru un telefon mobil marca iPhone 5S, aparţinând persoanei vătămate TCN;

d) la data de 11.08.2014 inculpatul a sustras din autocarul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare ***, mijloc de transport în comun, parcat în Staţia Petrom Bascov, un rucsac, împreună cu bunurile care se aflau în acesta, respectiv un laptop marca FfP model 550, încărcătorul aferent laptop-ului, încărcătorul aferent telefonului mobil marca Samsung S2 Mini, produse cosmetice, accesorii, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, aparţinând persoanei vătămate CARC.

Partea vătămată UEV, s-a constituit parte civilă în timpul procesului penal cu suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase.

Partea vătămată CARC, s-a constituit parte civilă în timpul procesului penal cu suma de 1.500 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase şi suma de 5.000 lei reprezentând daune morale.

Partea vătămată TCN, s-a constituit parte civilă în timpul procesului penal cu suma de 2.500 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase.

Partea vătămată SC AT SRL, nu s-a constituit parte civilă în timpul procesului penal.

Judecata s-a făcut într-un proces cu recunoaşterea vinovăţiei, potrivit art. 375 Cpp şi art. 396 alin. 10 Cpp. Pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate UEV; plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate LMA; plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate TCN; plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate CARC; procese-verbále de cercetare la faţa locului şi planşele fotografice aferente; proces-verbal de percheziţie domiciliară şi planşa fotografică aferentă; proces-verbal de examinare-criminalistică şi planşa fotografică aferentă; procese-verbale de predare- primire bunuri; înregistrările video captate de camerele de supraveghere cu care sunt prev. Sc Autogara Militari Srl, Sc Omv Petrom Bascov Srl, Sc A Srl, şi Sc B Sa- Sucursala Bascov şi planşele fotografice aferente întocmite pe baza acestora; raportul de constatare criminalistică dactiloscopica filele nr. *** întocmit de către Serviciul Criminalistic din cadrul IPJ

210

Argeş; declaraţiile inculpatului C.I.I. ; fişa de cazier judiciar a inculpatului C.I.I.; declaraţie martor S.I.; declaraţie martor S.C.; declaraţie martor B.M. ; declaraţie martor I.O.V.; declaraţie martor T.A.; declaraţie martor CFO ; proces verbal cu privire la recunoaşterea după fotografii efectuată de către persoana vătămată UEV şi planşa fotografică aferentă; proces verbal cu privire la recunoaşterea după fotografii efectuată de către martorul I.O.V. şi planşa fotografică aferentă; adrese cu privire la prejudiciul produs în dauna persoanelor vătămate şi facturi aferente; - mijloacele materiale de probă reprezentate de o cămaşă verde cu nuanţe de alb-albastru, pantaloni scurţi de culoare roş-portocaliu şi pantofi de culoare maro, bunuri care se află în camera de corpuri delicte conform dovezii seria ***; alte acte si date aflate la dosarul cauzei. În baza probelor administrate instanţa constată următoarea situaţie de fapt:

La data de 27.05.2014, în jurul orelor 07.30, partea vătămată LMA a plecat cu autocarul de transport persoane marca Mercedes cu număr de înmatriculare *** din localitatea Bucureşti.Aceasta s-a aşezat pe scaunul din spatele şoferului şi a aşezat rucsacul de culoare neagră pe care îl avea asupra sa sub scaun.

În localitatea Bascov, judeţul Argeş şoferul autocarului a oprit autoturismul în parcarea unei staţii de alimentare carburant „Petrom”, iar persoana vătămată a coborât pentru câteva minute pentru a merge la toaletă. La întoarcerea în autocar aceasta a sesizat că rucsacul îi lipsea.

Persoana vătămată a declarat că în rucsac erau mai multe bunuri, respectiv: un laptop marca Acer şi o mapă în care se aflau documente de identitate şi alte înscrisuri.

În aceeaşi zi persoana vătămată a fost apelată telefonic de către o persoană necunoscută, care i-a comunicat că a găsit mai multe documente care îi aparţin.

În acest mod a fost identificată mapa sustrasă persoanei vătămate, mapă de pe care au fost prelevate urme papilare. În urma efectuării raportului de constatare criminalistică dactiloscopică nr. ***s-a concluzionat că urma papilară prelevată de pe mapă a fost creată de degetul mare de la mâna dreaptă a inculpatului. Sub acest aspect se observă că în declaraţia dată în calitate de suspect C.I.I. nu a contestat faptul că s-a aflat in acelaşi autocar cu persoana vătămată şi fiind întrebat in mod expres, relativ la faptul dacă a manipulat o mapă de culoare roşie în care se aflau înscrisuri în data de 27.05.2014 acesta a răspuns vehement că nu a avut asupra sa şi nu a pus mână în ziua de 27.05.2014 pe nici o mapă de culoare roşie ce conţinea înscrisuri. Relativ la prezenţa sa în autocar există în cadrul dosarului de urmărire penală şi planşele foto extrase de pe înregistrările

211

surprinse de camerele video amplasate in incinta autogării Militari din Bucureşti.

Apărările inculpatului sunt nesincere, în sensul că martorul SI, şoferul autocarului din incinta căruia a fost sustras rucsacul a declarat faptul că inculpatul şi-a cumpărat bilet pentru a se deplasa până în localitatea Râmnicu Vâlcea. Ori, inculpatul a declarat, în calitate de suspect, că a cumpărat un bilet până în mun. Piteşti. Sub acest aspect este de menţionat şi faptul că inculpatul a precizat că dorea să achiziţioneze un autoturism second hand din mun. Piteşti, însă nu a putut preciza identitatea persoanei de la care dorea să îl achiziţioneze, în condiţiile în care acesta susţine că s-a întâlnit cu persoana respectivă în data de 27.05.2014.

Un alt mijloc de probă care atestă comiterea faptei este reprezentat de declaraţia martorei BM conform căreia l-a observat pe inculpat cum s-a aşezat pe scaunul ocupat de persoana vătămată în timpul în care aceasta coborâse pentru a se deplasa la toaleta din incinta staţiei de alimentare carburant Petrom.

Martora l-a identificat pe inculpat, precizând că acesta era îmbrăcat cu un tricou vişiniu, purtând pe cap o şapcă de culoare verde, pe umăr o borsetă şi în mână o pungă albă, aspecte care se coroborează cu planşele foto extrase de pe înregistrările video captate de camerele video amplasate in incinta autogării Militari Bucureşti şi în exteriorul staţiei de carburanţi Petrom 2 Bascov, judeţul Argeş.

Referitor la infracţiunile din data de 11.08.2014 la dosarul de urmărire penală există probe care conturează faptul că inculpatul a săvârşit faptele penale.

Astfel, din declaraţiile persoanelor vătămate CNT şi C.A.C. reiese că acestea au plecat cu autocarul deţinut de S.C. FPC Cluj, la data de 11.08.2014 orele 7:30 din localitatea Bucureşti către Cluj. Autocarul a fost oprit în localitatea Bascov în parcarea aceleiaşi staţii de alimentare carburant Petrom.

În timpul pauzei anunţate părţile vătămate au coborât din autocar, lăsând în interiorul acestuia bagajele pe care le aveau, respectiv câte un rucsac de culoare neagră, în care se aflau mai multe bunuri personale. În momentul in care s-au urcat înapoi acestea au constatat faptul că le lipseşte bagajul.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, în calitate de suspect, inculpatul a precizat că în data de 11.08.2014 a plecat din localitatea Bucureşti cu intenţia de a se deplasa pe raza localităţii Bârlogu din Judeţul Argeş.

Acesta a menţionat că a utilizat autocarul aparţinând firmei F şi a ajuns in comuna Bascov in jurul orei 8:45. Acesta a declarat, totodată, că nu a avut asupra lui nici un fel de bagaj cu excepţia unei borsete de culoare verde maro, ce avea înscris inscripţia Raw, confecţionată din material textil tip blue jeans. A mai arătat expres

212

că din momentul coborârii din autocar nu a avut asupra sa nici un bagaj.

Aceste aspecte sunt contrazise de fotografiile extrase de pe înregistrările surprinse de camerele de supraveghere amplasate in zonele B. Bascov, din cuprinsul cărora reiese că inculpatul se deplasa în acea zi, având asupra sa în mod evident cel puţin un rucsac de culoare neagră.

De menţionat faptul că persoana surprinsă de către camerele de filmat anterior menţionate este inculpatul, rezultă din procesul verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare şi a planşelor foto aferente, potrivit cărora de la domiciliul inculpatului au fost ridicate articole de îmbrăcăminte identice cu cele ale persoanei surprinse de camerele de supraveghere. Persoana vătămată UEV a arătat că în ziua de 26.03.2014, în jurul orelor 16:30 a plecat din Mun. Sibiu, cu autocarul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare *** cu destinaţia Bucureşti. În jurul orelor 20:00, în timp ce se afla în staţia de carburanţi Petrom din com. Bascov, fiind la toaletă, persoane necunoscute i-au furat un rucsac în care se aflau bunuri.

Persoana vătămată a declarat că odată cu bunurile a dispărut din autocar o persoană de sex masculin ce se afla pe scaunul din lângă ea şi pe care a identificat-o după fotografii ca fiind inculpatul C.I.I..

Martorul IOV a declarat că în ziua de 26.03.2014 a condus autocarul cu numărul de mai sus pe traseul Suceava – Bucureşti, în jurul orelor 18.00, din autogara Obada din Râmnicu Vâlcea s-a urcat în autocar o persoană de sex masculin care a cumpărat bilet până în Mun. Bucureşti şi s-a aşezat în autocar lângă persoana vătămată.

A arătat că, în com. Bascov rucsacul persoanei vătămate a fost sustras, din autocar lipsind şi persoana de sex masculin care s-a urcat din Râmnicu Vâlcea, care nu şi-a continuat deplasarea cu autocarul până în Mun. Bucureşti, unde îşi cumpărase bilet. Martorul l-a identificat după fotografii pe inculpatul C.I.I..

În cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut faptele penale, exprimându-şi regretul.

În aceste condiţii, instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive a patru infracţiuni de rezultat, prevăzute de art. art. 228 alin. 1 C.pen., combinat cu art. 229 alin. 1 lit. a C.pen., în condiţiile art. 41 C.pen., respectiv furtul în formă calificată, care au fost comise de inculpatul C.I.I..

Astfel, instanţa îl va condamna pe inculpatul C.I.I., în baza art. 396 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 228 alin. 1 C.pen., combinat cu art. 229 alin. 1 lit. a C.pen., în condiţiile art. 41 C.pen. şi art. 396 alin. 10 C.pr.pen., la pedeapsa închisorii de 1 an.

213

Va condamna pe inculpatul C.I.I., în baza art. 396 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 228 alin. 1 C.pen., combinat cu art. 229 alin. 1 lit. a C.pen., în condiţiile art. 41 C.pen. şi art. 396 alin. 10 C.pr.pen., la pedeapsa închisorii de 1 an.



În baza art. 38 alin. 1 C.pen. şi art. 39 lit. b C.pen., va aplica inculpatului C.I.I., pedeapsa cea mai grea de 1 an, la care adaugă un spor de 4 luni, rezultând o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare.

Pentru proporţionalizarea pedepsei instanţa a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunilor şi de împrejurările în care au fost comise faptele.

Instanţa constată şi faptul că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art.375 NCpp.

În acest sens, acesta a beneficiat la stabilirea duratei pedepsei şi de disp. art. 396 alin. 10, în sensul că acesta a beneficiat de o reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Instanţa constată că prin sentinţa penală nr. 3462 din 17.12.2012 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală 237 din 27.02.2013 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul C.I.I.a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 ani şi 3 luni. Astfel, inculpatul C.I.I. a săvârşit infracţiunile de furt calificat în stare de recidivă, săvârşind patru infracţiuni cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, după rămânerea definitivă a sentinţei penale sus menţionată.

În aceste condiţii, în baza art. 104 alin. 2, art. 41 alin. 1 şi art. 43 alin. 1 C.pen., instanţa va revoca liberarea condiţionată a restului de pedeapsă neexecutat de 799 zile din pedeapsa de 6 ani şi 3 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 3462/17.12.2012 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti şi va adauga pedeapsa de 1 an şi 4 luni aplicată prin prezenta hotărâre peste restul de pedeapsă neexecutat de 799 zile, inculpatul C.I.I.urmând să execute 799 zile şi 1 an şi 4 luni închisoare.

Având în vedere durata pedepsei pronunţate, împrejurările în care au fost comise faptele, dar şi faptul că inculpatul a mai fost anterior condamnat pentru infracţiuni similare, având predispoziţie pentru săvârşirea de astfel de infracţiuni instanţa constată că, inculpatul nu îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială

214

decât prin executarea pedepsei în condiţii de detenţie, în condiţiile art. 60 C.pen.

În baza art. 65 C.pen., combinat cu art. 66 lit. a, b şi d C.pen., va interzice exercitarea acestor drepturi de către inculpatul C.I.I.

În baza art. 72 C.pen., va deduce din pedeapsa pronunţată perioada reţinerii şi a arestului preventiv începând cu 26.09.2014, la zi.

În baza art. 399 alin. 1 C.pr.pen., va menţine arestul preventiv luat faţă de inculpatul C.I.I.deţinut în Penitenciarul Colibaşi, constatând existenţa în continuare a temeiurilor legale avute în vedere la luarea acestei măsuri şi inexistenţa unei alte măsuri preventive de aceeaşi eficacitate care să fie dispusă în cauză care să înlăture pericolul social concret pentru ordinea publică.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa constată existenţa vinovăţiei, care aparţine inculpatului.

Prejudiciul constă în sustragerea bunurilor.Constată că raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite şi

prejudiciu reiese cu certitudine din probe.Părţile vătămate au făcut dovada cu înscrisuri a

despăgubirilor civile.În consecinţă, instanţa, în baza probelor administrate, precum

şi a recunoaşterii de către inculpat a pagubelor precizate de părţile vătămate, consideră întemeiată acţiunea civilă a părţilor vătămate-părţi civile UEV, LMA, TCN şi CARC.

Referitor la daunele morale solicitate de către partea vătămată CARC, instanţa a constatat că drepturile nepatrimoniale ale acesteia au fost încălcate, existând probe care dovedesc afectarea relaţiilor sociale şi personale ale părţii vătămate.

Va obliga pe inculpatul C.I.I. la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând daune materiale şi 2.000 lei reprezentând daune morale, în favoarea părţii vătămate-parte civilă CARC.

Va obliga pe inculpatul C.I.I. la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune materiale în favoarea părţii vătămate-parte civilă UEV.

Va obliga pe inculpatul C.I.I.la plata sumei de 2500 lei, cu titlul de daune materiale, în favoarea părţii vătămate-parte civilă TCN.”

Impotriva sentinţei au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi inculpatul C.I.I.

In apelul său, parchetul critică hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând:

- sporul de numai 4 luni închisoare este nelegal, întrucât nu reprezintă o treime din totalul celorlalte pedepse ce formează obiectul concursului de infracţiuni, în sensul dispoziţiilor art.39 lit.b Cod penal;

215

-pedepsele aplicate sunt prea blânde, în raport cu gravitatea infracţiunilor săvârşite şi de conduita necorespunzătoare a inculpatului C.I.I., relevată în fişa de cazier judiciar.

Inculpatul C.I.I.a criticat sentinţa pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări judiciare a pedepsei, prin aplicarea acestora într-un cuantum mărit, care nu reflectă gradul concret de pericol social al faptelor săvârşite.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, în raport de criticile formulate precum şi din oficiu, în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile art.417 şi 418 Cod pr.penală, se constată că este fondat doar apelul formulat de parchet, deoarece, în primul rând, prima instanţă a aplicat un spor de pedeapsă nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art.39 alin.1 lit.b Cod penal, iar, în al doilea rând, a stabilit pedepse prea blânde, în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art.74 Cod penal.

Cu referire la starea de fapt.Pe baza probelor administrate în cauză, coroborate cu

recunoaşterea inculpatului (cauza soluţionându-se în cadrul procedurii simplificate prevăzută de art.396 alin.10 Cod pr.penală) s-a stabilit, că la datele de 26 martie 2014, 27 mai 2014 şi 11 august 2014, inculpatul a sustras din autocarul, parcat în staţia Petrom Bascov, ce efectua curse în interes public din municipiul Cluj Napoca în municipiul Bucureşti, bunuri aparţinând pasagerilor. Astfel, al data de 26 martie 2014, a sustras un rucsac împreună cu bunurile ce se aflau în acesta, aparţinând părţii vătămate UEV, La data de 27 mai 2014, a sustras un alt rucsac, de asemenea cu bunurile ce se aflau în acesta, aparținând părţii vătămate LMA, iar la data de 11 august 2014, a sustras din acelaşi mijloc de transport bunuri ce aparţineau părţii vătămate TCN, precum şi părţii vătămate CARC.

Şi încadrarea juridică a fost corect făcută în cele patru infracţiuni de furt prevăzută de art.229 alin.1 lit.a Cod penal.

Dar, în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, se constată că prima instanţă a stabilit pedepse cu ignorarea criteriilor generale prevăzute de art.74 Cod penal, potrivit cărora stabilirea duratei pedepsei şi a modalităţii de executare se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârșite, de periculozitatea infractorului, evaluate în funcţie de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, de starea de pericol creată pentru valorile sociale, de natura şi gravitatea rezultatului produs, natura şi frecvența infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului şi, în fine, de conduita acestuia.

Criteriile respective aplicate în mod corect la speţă îndreptăţeau prima instanţă să aplice pedepse orientate nu spre minimul prevăzut de textul de lege incriminator, ci să fie astfel

216

individualizate încât să-şi atingă scopul preventiv şi retributiv. Aceasta, deoarece se constată din fişa de cazier judiciar că anterior inculpatul a mai suferit trei condamnări, observându-se persistenţă în săvârşirea unor infracţiuni de furt.

Împrejurarea respectivă constituie temei al aplicării unor pedepse orientate nu spre minimul special prevăzut de textul de lege incriminator, ci care să asigure prevenţia generală şi specială pe care trebuie să o aibă orice pedeapsă; în acelaşi timp, pedeapsa trebuie să aibă un caracter retributiv, în sensul ca inculpatul să răspundă în mod corect şi echilibrat pentru faptele săvârşite. Nu realizează acest scop pedepsele orientate spre minimul special prevăzut de textul incriminator, aşa cum a procedat prima instanţă, astfel că se impune majorarea acestora.

Dar, hotărârea apelată este şi nelegală, în ceea ce priveşte stabilirea sporului de pedeapsă, în conformitate cu dispoziţiile art.39 alin.1 lit.b Cod pr.penală, în cazul concursului de infracţiuni. Astfel, se constată că deşi prima instanţă a stabilit 4 pedepse de câte un an închisoare, iar în baza textului de lege anterior menţionat era obligată ca la pedeapsa cea mai grea de un an să aplice un spor de o treime din totalul celorlalte 3 pedepse, care era de 3 ani, respectiv să aplice un spor de un an, a aplicat un spor de numai 4 luni.

Nelegalitatea sentinţei va fi înlăturată de către instanţa de control judiciar prin aplicarea corectă a dispoziţiilor prevăzute de art.39 alin.1 lit.b Cod pr.penală, în sensul că după ce vor fi majorate la câte un an şi 6 luni cele 4 pedepse, se va dispune executarea celei mai grele, iar din totalul celorlalte 3 pedepse de câte un an şi 6 luni, se va aplica un spor de o treime, respectiv de un an şi 6 luni.

Apelul formulat de inculpat, care viza reducerea pedepselor aplicate este nefondat, deoarece, aşa cum s-a precizat în cadrul analizei apelului parchetului, pedepsele aplicate nu sunt aspre, ci, dimpotrivă, sunt blânde, impunându-se, pentru considerentele amintite, majorarea acestora.

In concluzie, Curtea a admis apelul parchetului, în temeiul dispoziţiilor art.421 alin.2 lit.a Cod pr.penală, în sensul precizat, iar apelul formulat de inculpat a fost respins, potrivit art.421 alin.1 lit.b Cod pr.penală.

Pentru aceste motive, Curtea admiţând apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti împotriva sentinţei penale nr. 517/18.02.2015 a Judecătoriei Piteşti a desfiinţat în parte sentinţa penală şi rejudecând a descontopit pedepsele şi a înlăturat sporul. A majorat de la 1 la câte 1 an şi 6 luni închisoare cele 4 pedepse.

În baza art. 38 – 39 lit. b) Cod penal a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni

217

sporită cu 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 an şi 6 luni, în total pedeapsa de 3 ani închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul

C.I.I. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care l-a obligat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat. A fost dedus la zi arestul preventiv.

3. Împăcarea părţilor. Dreptul persoanei vătămate de a dispune în acest sens are un caracter personal nepatrimonial şi, prin decesul persoanei vătămate, nu poate fi transmis moştenitorilor acesteia.

Art. 159 Cod penal

Împăcarea părţilor trebuie să fie personală, potrivit dispoziţiilor art. 159 din Codul penal, între inculpat şi persoana vătămată, dar nu şi între inculpat şi moştenitorii părţii vătămate. Dreptul persoanei vătămate de a dispune în acest sens are un caracter personal nepatrimonial şi, prin decesul persoanei vătămate, nu poate fi transmis moştenitorilor acesteia.

(Decizia penală NR. 303/A/04 Mai 2015)

Prin sentinţa penală nr. 123 din data de 25 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, în baza art.386 alin.1 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul MM: din infracţiunea prevăzută de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g din Codul penal din 1969 raportat la art.210 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969, în infracţiunea prevăzută de art.229 alin.1 lit.b Cod penal raportat la art.231 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal; din infracţiunea prevăzută de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g şi i din Codul penal din 1969 cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969, în infracţiunea prevăzută de art.229 alin.1 lit.b şi d Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal.

În baza art.396 alin.6 Cod procedură penală raportat la art.16 alin.1 lit.g Cod procedură penală, coroborat cu art.159 Cod penal, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul MM pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.229 alin.1 lit.b Cod penal raportat la art.231 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal, prin împăcarea acestuia cu moştenitorii persoanei vătămate DA, în prezent decedat: D.I., D.I. şi D.G.

S-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul M.M., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de

218

art.229 alin.1 lit.b şi d Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal, prin împăcarea acestuia cu persoana vătămată S.C. D. S.R.L.

În baza art.396 alin.1 şi 5 Cod procedură penală raportat la art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedură penală, cu aplicarea art.4 Cod penal şi art.3 alin.1 din Legea nr.187/2012, a fost achitat inculpatul M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.2 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991 republicată.

În baza art.397 Cod procedură penală, s-a luat act că persoana vătămată S.C. D. S.R.L. şi moştenitorii persoanei vătămate D.A. nu se mai constituie părţi civile, prejudiciul fiind recuperat.

În baza art.275 alin.1 pct.2 lit.d Cod procedură penală, au fost obligaţi inculpatul şi persoana vătămată S.C. D. S.R.L. la câte 270 lei şi moştenitorii persoanei vătămate D.A. la câte 90 lei cheltuieli judiciare faţă de stat, din care onorariu avocat din oficiu în sumă de 200 lei s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr.795/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul M.M., pentru infracţiunile de furt calificat şi de port fără drept de cuţit, prevăzută de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g raportat la art.210 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969, art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g şi i din Codul penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969 şi art.2 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991 republicată, toate cu aplicarea art.33 alin.1 lit.a din Codul penal din 1969.

În fapt, prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că, în perioada 04.05. – 06.10.2012, inculpatul a sustras mai multe bunuri din locuinţa bunicului său D.A., şi anume: în perioada 4 – 25 mai 2012 a sustras, pe timp de noapte, cantităţile de aproximativ 100 kg grâu, 150 kg boabe de porumb, 200 kg ştiuleţi de porumb, două găini, două ţevi de irigat din aluminiu, un bazin de apă din cupru, câteva ţevi din fier şi alte obiecte metalice; în noaptea de 19/20 august 2012 inculpatul a sustras aproximativ 50 kg de ardei 80 kg de vinete; în noaptea de 20/21 septembrie 2012 a sustras un aparat de sudură şi un prelungitor cu cablu electric în lungime de 50 m aflate într-o anexă a locuinţei. Valoarea totală a prejudiciului a fost stabilită la suma de 3113,5 lei.

În noaptea de 20/21 iunie 2012, ora 0230, inculpatul a fost depistat de o patrulă mixtă a Poliţiei municipiului Drăgăşani şi a Poliţiei Locale din cadrul Primăriei municipiului Drăgăşani în timp ce se deplasa în intersecţia străzilor M. şi CDG din municipiul Drăgăşani. Dat fiind ora târzie, a fost legitimat şi s-a efectuat de către lucrătorii de poliţie o percheziţie corporală, fiind găsit într-un rucsac, alături de o şurubelniţă electrică cu acumulator, un levier din

219

fier şi o pereche de ciorapi de culoare neagră, precum şi un cuţit cu mâner alb şi lamă în lungime de 20 cm, inculpatul declarând că intenţiona să sustragă bunuri alimentare dintr-un magazin de pe raza municipiului Drăgăşani.

În noaptea de 27/28 iunie 2012, în jurul orei 0500, inculpatul a pătruns prin escaladarea unei ferestre deschise în barul „R.C.” aparţinând S.C. D.P. S.R.L. Drăgăşani şi, cunoscând topografia locului întrucât lucrase de probă ca barman în acel local, a pătruns în încăperea barului şi dintr-o cutie aflată pe tejghea a sustras suma de 100 lei.

În noaptea de 29/30 iunie 2012, în jurul orei 0300, inculpatul a pătruns din nou în local, de unde a sustras suma de 200 lei găsită pe un raft, o sticlă cu lichior marca „Angeli”, şase doze de băuturi energizante găsite în frigider şi două ceasuri de mână marca „Police”.

În noaptea de 03/04 iulie 2012, a pătruns din nou în incinta localului şi, încercând să ajungă în încăperea barului, a produs zgomot, fiind auzit de administratorul localului ce se afla în interior împreună cu o altă persoană, inculpatul însă reuşind să părăsească localul înainte de a fi prins de administrator.

Situaţia de fapt mai sus menţionată a fost susţinută cu următoarele mijloace de probă: plângerile părţilor vătămate, procese - verbale de sesizare din oficiu, declaraţiile părţilor vătămate, învinuit şi martori, procese - verbale de cercetare la faţa locului, rapoarte de constatare tehnico - ştiinţifică dactiloscopică, fotografii judiciare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Drăgăşani la data de 13 iunie 2013 sub nr.1955/223/2013.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu nr.39 din data de 28 martie 2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.

În şedinţa publică din data de 25 iunie 2014, cu procedura legal îndeplinită, instanţa a dispus, în baza art.386 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, din infracţiunea prevăzută de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g din Codul penal din 1969 raportat la art.210 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969, în infracţiunea prevăzută de art.229 alin.1 lit.b Cod penal raportat la art.231 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal; din infracţiunea prevăzută de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.g şi i din Codul penal din 1969 cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969, în infracţiunea prevăzută de art.229 alin.1 lit.b şi d Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal.

220

Întrucât înainte de termenul de judecată din data de 25 iunie 2014 persoana vătămată D.A. a decedat, în cauză au fost introduşi moştenitorii acestuia, D.I., D.I. şi D.G.

Inculpatul şi persoanele vătămate au declarat că s-au împăcat, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art.159 Cod penal, instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârşirea de către inculpatul M.M. a infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art.229 alin.1 lit.b Cod penal raportat la art.231 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal şi, respectiv, art.229 alin.1 lit.b şi d Cod penal, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal şi art.5 Cod penal, ca urmare a împăcării părţilor.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art.2 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991, republicată, având în vedere dispoziţiile art.372 Cod penal, judecătorul fondului a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.4 din Codul penal privind aplicarea legii penale de dezincriminare, potrivit cărora „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă” coroborate cu dispoziţiile art.3 alin.1 din Legea nr.187/2012, potrivit cărora „dispoziţiile art.4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii”.

Astfel fiind, prima instanţă a constatat că în cauză este incident cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art.16 alin.1 lit.b teza I Cod procedură penală, cu consecinţa achitării inculpatului M.M. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de port fără drept de cuţit, prevăzută de art.2 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991, republicată, întrucât fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală ca infracţiune în modalitatea reţinută în actul de inculpare şi sesizare a instanţei, fiind dezincriminată prin dispoziţiile noului Cod penal.

În baza art.397 Cod procedură penală, s-a luat act că persoana vătămată S.C. D. S.R.L. şi moştenitorii persoanei vătămate D.A. nu se mai constituie părţi civile, prejudiciul fiind recuperat.

Împotriva sentinţei a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, criticând-o pentru nelegalitate. Se apreciază că în mod nelegal prima instanţă a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. 1 lit. b) raportat la art. 231 alin. 1, cu aplicarea art. 35 alin. 1 şi art. 5 din Codul penal, prin împăcarea inculpatului cu moştenitorii persoanei vătămate D.A., acesta fiind decedat. În esenţă, se susţine că infracţiunea pentru care s-a dispus împăcarea nu este inclusă în sfera infracţiunilor pentru care încetarea procesului penal este posibilă în acest mod şi,

221

totodată, nu s-au respectat condiţiile procedurale, deoarece împăcarea nu a intervenit între inculpat şi partea vătămată.

Examinând sentinţa supusă apelului din punct de vedere al motivelor invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod de procedură penală, Curtea constată următoarele:

Prin sentinţa supusă apelului, prima instanţă a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul M.M., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. 1 lit. b), raportat la art. 231 alin. 1, cu aplicarea art. 35 alin. 1 şi art. 5 Cod penal. S-a luat act de împăcarea intervenită între inculpat şi moştenitorii părţii vătămate, respectiv D.M., D.I. şi D.G., deoarece persoana vătămată D.A. a decedat între timp.

Apelul formulat de către parchet este întemeiat. Potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 1 Cod penal, împăcarea

poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi dacă legea o prevede în mod expres. Prin urmare, această instituţie juridică nu este incidentă în cazul infracţiunilor în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea penală a persoanei vătămate, în afara excepţiilor strict prevăzute de lege.

Din actele dosarului rezultă că în această cauză, pentru infracţiunea de furt calificat săvârşită de către inculpat în dauna persoanei vătămate D.A., acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea penală prealabilă a acestuia. Sub acest aspect, nu are relevanţă faptul că instanţa de judecată a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei.

În situaţiile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în conformitate cu dispoziţiile Codului penal în vigoare, eventual, este incidentă numai instituţia retragerii plângerii, nu şi împăcării părţilor.

Curtea a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a aplicat instituţia împăcării la infracţiunea de furt calificat săvârşită între membri de familie, infracţiune care, potrivit art. 231 alin. 1 Cod penal, se pedepseşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Un alt aspect de nelegalitate se referă la faptul că prima instanţă a luat act de împăcarea dintre inculpat şi moştenitorii persoanei vătămate. Potrivit dispoziţiilor art. 159 Cod penal, împăcarea trebuie să fie personală, respectiv între inculpat şi partea vătămată, dar nu şi între moştenitorii părţii vătămate. Curtea a constatat că dreptul părţii vătămate de a dispune în acest sens are un caracter personal nepatrimonial şi, prin decesul persoanei vătămate, nu poate fi transmis la moştenitorii acesteia.

Ca urmare, în mod nelegal instanţa de judecată a luat act de împăcarea inculpatului cu moştenitorii persoanei vătămate, deoarece aceştia nu pot dispune de acţiunea penală, ci doar de

222

acţiunea civilă, potrivit art. 19 şi urm. din Codul de procedură penală.

Curtea a constatat că aceste aspecte de nelegalitate atrag nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, deoarece instanţa nu a procedat la soluţionarea fondului cauzei în prezenţa inculpatului, fapt ce impune audierea acestuia şi respectarea celorlalte garanţii procesuale privind exercitarea dreptului la apărare. Sunt incidente în acest caz dispoziţiile art. 281 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală.

Cauza nu poate fi reţinută spre rejudecare de către Curtea de apel, deoarece s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie în situaţia în care prima instanţă în mod nelegal a încetat procesul penal fără să cerceteze fondul cauzei.

Având în vedere cele arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) Cod de procedură penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

4. Apărarea referitoare la regularitatea rechizitoriului. Momentul până la care poate fi invocată.

Art. 342 Cod procedură penală

Apărarea apelantului-inculpat potrivită căreia rechizitoriul este neregulamentar întocmit, putea fi invocată numai în procedura camerei preliminare. Neprocedând astfel, inculpatul nu mai poate invoca acest aspect în apel.

(Decizia penală nr. 316/A/6 mai 2015)

Prin sentinţa penală nr.24 din 2 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a hotărât:

„1. În baza art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal combinat cu art. 43 alin. 5 Cod penal, cu aplicarea în cauză a disp. art. 396 alin. 10 Cod pr. pen.;

Condamnă inculpatul A.P. la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat (fapta din noaptea de 08/09.08.2014).

În baza art. 67 alin. 1 Cod penal;Interzice inculpatului A.P., ca pedeapsă complementară,

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 Cod penal;Interzice inculpatului A.P., ca pedeapsă accesorie, exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul

223

de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat).

2. În baza art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal combinat cu art. 43 alin. 5 Cod penal, cu aplicarea în cauză a disp. art. 396 alin. 10 Cod pr. pen.;

Condamnă inculpatul A.P. la 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat (fapta din noaptea de 12/13.08.2014).

În baza art. 67 alin. 1 Cod penal;Interzice inculpatului A.P., ca pedeapsă complementară,

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 Cod penal;Interzice inculpatului A.P., ca pedeapsă accesorie, exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat).

În baza art. 38 alin. 1 Cod penal şi art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal;

Contopeşte pedepsele cu închisoarea stabilite mai sus, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care adaugă un spor de 1 an închisoare şi dispune ca, în final, inculpatul A.P.să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenţie.

Aplică inculpatului A.P. dispoziţiile art. 60 Cod penal.În baza art. 45 alin. 3 lit. a Cod penal;Aplică inculpatului A.P. pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă complementară ce urmează a se executa după executarea pedepsei rezultante de 4 ani închisoare aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. 5 Cod penal;Aplică inculpatului A.P. pedeapsa accesorie rezultată a

interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), această pedeapsă accesorie rezultată executându-

224

se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante de 4 ani închisoare aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre.

În baza art. 399 Cod pr. pen. rap. la art. 208 alin. 4 Cod pr. pen.;

Menţine măsura arestării preventive a inculpatului A.P.. Respinge, ca neîntemeiate, cererile de revocare şi, respectiv, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar sau măsura arestului la domiciliu, formulate prin apărător de inculpatul A.P.

În baza art. 72 alin. 1 Cod penal;Deduce din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, aplicată

inculpatului A.P. prin prezenta hotărâre, durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 30.09.2014, la zi.

Ia act că persoanele vătămate M.A.M. şi P.N., nu s-au mai constituit părţi civile în cauză.

În baza art. 23 alin. 3 Cod pr. pen.;Admite acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă S.C.

O.V.IG.. S.A.Obligă inculpatul Argeşanu Petre la plata către partea civilă

S.C. O.V.I.G. S.A. a despăgubirilor civile în sumă de 800 lei, plus dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 09.10.2014 şi până la data achitării efective a debitului.

În baza art. 112 alin. 5 Cod penal rap. la art. 112 alin. 1 lit. e Cod penal;

Dispune confiscarea de la inculpatul A.P., în folosul statului, a sumei de 386 lei.

În baza art. 274 alin. 1 Cod pr. pen.;Obligă inculpatul A.P.la plata cheltuielilor judiciare către stat în

sumă de 400 lei.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut:

„Prin rechizitoriul din 23.10.2014 dat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr. 4745/P/2014 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului A.P. pentru comiterea a două infracţiuni de furt calificat, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal (fapta din noaptea de 08/09.08.2014) şi art. 228 alin. 1, art. 229 alin.1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal (fapta din noaptea de 12/13.08.2014), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal.

S-a reţinut în esenţă prin actul de sesizare a instanţei că: în noaptea de 08/09.08.2014, inculpatul A.P. a pătruns prin forţarea şi escaladarea unei ferestre de la parter în locuinţa persoanei vătămate M.A.M. de unde a sustras două seturi de obiecte de veselă, iar în noaptea de 12/13.08.2014, acelaşi inculpat a pătruns prin escaladare şi forţarea unei ferestre într-o anexă a locuinţei persoanei vătămate

225

P.N. de unde a sustras mai multe scule de lucru şi conductori electrici.

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul a comis faptele sus-menţionate în stare de recidivă postexecutorie.

Pe parcursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procese verbale de cercetare la faţa locului; declaraţii persoane vătămate/părţi civile; procese verbale prejudiciu; declaraţii inculpat; rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică; proces verbal vizionare imagini surprinse de camerele de supraveghere; fişă de cazier judiciar.

În timpul urmăririi penale, prin ordonanţa din 30.09.2014 s-a luat măsura reţinerii faţă de inculpatul A.P., iar prin încheierea penală nr. 21/JDL/01.10.2014, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Rm. Vâlcea în dosarul nr. 9945/288/2014, s-a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 30 de zile, de la 01 octombrie 2014, până la 30 octombrie 2014, inclusiv.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Rm. Vâlcea la data de 24.10.2014 sub nr. 11642/288/2014.

În procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară a verificat periodic legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpat şi a menţinut această măsură preventivă (încheierea penală din data de 27.10.2014 şi, respectiv, încheierea penală din data de 19.11.2014, ambele pronunţate în dosarul nr. 11642/288/2014).

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 19 noiembrie 2014, definitivă, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 4745/P/2014 din 23.10.2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecăţii.

La termenul de judecată din data de 10 decembrie 2014, instanţa a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpat şi a menţinut această măsură preventivă.

În şedinţa publică din data de 10 decembrie 2014, persoana vătămată M.A.M. a arătat că nu se constituie parte civilă în cauză, precizând că a fost despăgubit de către S.C. O.V.I.G. S.A.. De asemenea, tot în şedinţa publică sus-menţionată, persoana vătămată Poponea Nicolae a învederat că nu se constituie parte civilă în cauză şi a menţionat că nu a fost despăgubit.

Prin cererea de la dosar, S.C. O.V.I.G. S.A. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 800 lei (reprezentând cuantumul despăgubirilor achitate persoanei vătămate M.A.M.) plus dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 09.10.2014 şi până la data achitării efective a debitului, înaintând la dosar şi un

226

extras de cont, astfel că, la termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de parte civilă, a S.C. O.V.I.G. S.A.

IPJ Vâlcea a înaintat la dosarul cauzei fişa de cazier judiciar a inculpatului.

La termenul de judecată din data de 28.01.2015, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile art. 374 alin. 4 Cod pr. pen. şi art. 396 alin. 10 Cod pr. pen., inculpatul A.P., personal, a solicitat ca judecata să se facă numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, declarând că recunoaşte în totalitate faptele pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, în prezenta cauză, astfel cum sunt descrise în rechizitoriu. De asemenea, inculpatul a mai declarat că recunoaşte în totalitate pretenţiile civile formulate în cauză de către partea civilă S.C. O.V.I.G. S.A.

Tot în şedinţa publică din data de 28.01.2015, instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 349 alin. 2 Cod pr. pen. şi a admis cererea inculpatului de a fi judecat numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale, instanţa constată şi reţine următoarele:

1. În noaptea de 08/09.08.2014, inculpatul A.P. a pătruns în locuinţa persoanei vătămate M.A.M., prin escaladare şi forţarea unei ferestre de la parterul acestei locuinţe, cu intenţia de a sustrage bunuri. Din interior, inculpatul A.P. a sustras două seturi obiecte de veselă, constând în pahare şi farfurii din porţelan.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, efectuată de organele de cercetare penală ale poliţiei imediat după comiterea faptei, de pe o ramă interioară a ferestrei de la uşa de acces, loc pe unde se pătrunsese în locuinţă, a fost prelevată o urmă papilară.

Astfel cum rezultă din raportul de constatare criminalistică nr. ***, întocmit de către Serviciul Criminalistic Vâlcea ), această urmă papilară a fost creată de degetul mijlociu de la mâna dreaptă a inculpatului A.P.

De asemenea, vizionându-se înregistrărilor video din noaptea de 08/09.08.2014 ale camerei de supraveghere ce era amplasată în exteriorul locuinţei persoanei vătămate, se observă o persoană de sex masculin, cu o constituţie atletică, care iese din respectiva casă pe uşa principală de acces, ţinând în mână o cutie de dimensiuni mai mari, închide uşa la loc şi merge uşor, îndreptându-se spre curtea din spatele casei, ieşind din raza camerei de supraveghere.

2. În noaptea de 12/13.08.2014, inculpatul A.P. a pătruns prin escaladare şi forţarea unei ferestre într-o anexă a locuinţei persoanei vătămate P.N. cu intenţia de a sustrage bunuri. Din interior, inculpatul A.P. a sustras mai multe scule de lucru şi conductori electrici (un cablu electric din cupru, în lungime de cca. 8 m; un cablu electric în lungime de cca. 7 m; un prelungitor în

227

lungime de 10 m; o bormaşină marca „Joka”; o bormaşină marca „Efi”; un ferăstrău pendular; un pistol de lipit).

Cu ocazia cercetării la faţa locului, efectuată de organele de cercetare penală ale poliţiei imediat după comiterea faptei, de pe geamul ferestrei prin care se pătrunsese în anexă şi de pe partea laterală a autoturismului aflat în interiorul acestei anexe, au fost prelevate două urme papilare.

Astfel cum rezultă din raportul de constatare criminalistică nr. ***, întocmit de către Serviciul Criminalistic Vâlcea, prima urmă papilară a fost creată de degetul mare de la mâna dreaptă a inculpatului A.P., iar cea de-a doua urmă papilară a fost creată de regiunea tenară a palmei de la mâna stângă a inculpatului.

Aşadar, din materialul probator aflat la dosarul cauzei reiese fără echivoc că inculpatul A.P.a comis faptele descrise mai sus la pct. 1 şi 2.

Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor, considerându-se nevinovat.

Faptele reţinute mai sus în sarcina inculpatului A.P., care, în stare de recidivă postexecutorie, în noaptea de 08/09.08.2014, a pătruns prin forţarea şi escaladarea unei ferestre de la parter în locuinţa persoanei vătămate M.A.M., de unde a sustras două seturi de obiecte de veselă, iar în noaptea de 12/13.08.2014, a pătruns prin escaladare şi forţarea unei ferestre într-o anexă a locuinţei persoanei vătămate P.N., de unde a sustras mai multe scule de lucru şi conductori electrici, întrunesc în drept elementele constitutive a două infracţiuni de furt calificat, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal (fapta din noaptea de 08/09.08.2014) şi art. 228 alin. 1, art. 229 alin.1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal (fapta din noaptea de 12/13.08.2014), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal, pentru care inculpatul va fi condamnat.

În acest context, din fişa de cazier judiciar se observă că inculpatul A.P. a suferit numeroase condamnări pentru comiterea unor infracţiuni de acest gen, infracţiunile reţinute în sarcina sa prin prezenta hotărâre fiind săvârşite în stare de recidivă postexecutorie.

La individualizarea pedepselor, vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod pr. pen. şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valorile ocrotite, natura şi gravitatea rezultatelor produse, motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa faptelor penale comise anterior de inculpat, conduita acestuia după săvârşirea infracţiunilor şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

228

În concret, instanţa reţine că faptele comise de inculpatul A.P. sunt grave, având în vedere că au fost săvârşite pe timp de noapte şi prin pătrunderea în domiciliile persoanelor vătămate în timp ce acestea se aflau acasă, inculpatului nepăsându-i de existenţa unei reale posibilităţi de a fi surprins de către persoanele vătămate.

Totodată, instanţa reţine că inculpatul este o persoană relativ tânără, a terminat doar 8 clase şi nu s-a preocupat de instruirea sa ori să-şi găsească un loc de muncă stabil, din contră, a dat dovadă de perseverenţă în comiterea acestui gen de infracţiuni, recidivând, trecutul său infracţional fiind, de altfel, unul impresionant.

Referitor la conduita adoptată pe parcursul procesului penal, se observă că inculpatul, deşi nu a recunoscut pe parcursul urmăririi penale comiterea faptelor, în faţa instanţei de judecată a manifestat o atitudine sinceră, de recunoaştere.

Instanţa apreciază că, faţă de toate aspectele prezentate mai sus, gravitatea faptelor comise şi periculozitatea inculpatului, nu se poate reţine în favoarea acestuia vreo circumstanţă atenuantă.

Prin urmare, instanţa îl va condamna pe inculpatul A.P. după cum urmează: la 3 ani închisoare - în baza art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal combinat cu art. 43 alin. 5 Cod penal, cu aplicarea în cauză a disp. art. 396 alin. 10 Cod pr. pen. (fapta din noaptea de 08/09.08.2014); la 3 ani închisoare - în baza art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal combinat cu art. 43 alin. 5 Cod penal, cu aplicarea în cauză a disp. art. 396 alin. 10 Cod pr. pen. (fapta din noaptea de 12/13.08.2014).

Având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, instanţa, considerând că este necesar, va aplica inculpatului, în temeiul art. 67 alin. 1 Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infr. prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal, faptă comisă în noaptea de 08/09.08.2014. Totodată, pentru considerentele expuse anterior, instanţa va aplica inculpatului aceeaşi pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, şi pentru săvârşirea infr. prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin.1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal, faptă comisă în noaptea de 12/13.08.2014.

De asemenea, conform art. 65 Cod penal, instanţa va aplica pe lângă fiecare dintre cele două pedepse principale sus-menţionate pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile

229

publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat).

În această ordine de idei, este de subliniat că pedepsele complementare şi, respectiv, pedepsele accesorii se aplică mai întâi pe lângă pedepsele principale stabilite pentru infracţiunile concurente şi nu direct pe lângă o pedeapsă rezultantă, acest aspect rezultând fără echivoc din economia disp. art. 45 Cod penal.

Potrivit art. 38 alin. 1 Cod penal şi art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, vor fi contopite pedepsele cu închisoarea menţionate mai sus, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care se va adăuga un spor de 1 an închisoare şi se va dispune ca, în final, inculpatul A.P. să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenţie.

Se vor aplica inculpatului A.P. dispoziţiile art. 60 Cod penal.În baza art. 45 alin. 3 lit. a Cod penal, se va aplica inculpatului

A.P.pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă complementară ce urmează a se executa după executarea pedepsei rezultante de 4 ani închisoare ce se va aplica inculpatului prin prezenta hotărâre, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

Conform art. 45 alin. 5 Cod penal, se va aplica inculpatului A.P. pedeapsa accesorie rezultată a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), această pedeapsă accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante de 4 ani închisoare ce se va aplica inculpatului prin prezenta hotărâre.

În ceea ce priveşte starea de arest preventiv a inculpatului, instanţa reţine că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului A.P. (şi ulterior menţinerea măsurii arestării preventive) subzistă şi se regăsesc în dispoziţiile art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală, impunând în continuare menţinerea arestării preventive a inculpatului.

Astfel, în cauză există probe certe din care rezultă fără echivoc că inculpatul a comis infracţiunile reţinute mai sus în sarcina sa.

Cum infracţiunea de furt calificat, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin.1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b Cod penal, este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, condiţia referitoare la limita de pedeapsă, cerută de art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală, este îndeplinită.

230

Faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor comise, ansamblul circumstanţelor reale în care au fost săvârşite respectivele infracţiuni, persistenţa deosebită pe care a demonstrat-o inculpatul în comiterea acestui gen de infracţiuni şi datele privind persoana acestuia, instanţa consideră că este necesară în continuare privarea de libertate a inculpatului, pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Totodată, instanţa consideră că măsura arestării preventive este proporţională cu gravitatea infracţiunilor comise de inculpat şi necesară pentru realizarea scopului urmărit, ce vizează prevenirea săvârşirii de către inculpat a unor alte infracţiuni (din datele existente la dosar rezultând că inculpatul prezintă un grad crescut de recurenţă infracţională) şi asigurarea imperativului ordinii publice, astfel că sunt îndeplinite, în continuare, condiţiile prevăzute la art. 202 alin. 3 Cod pr. pen..

Faţă de aspectele sus-menţionare, o altă măsură preventivă mai puţin restrictivă nu este suficientă şi adecvată scopului instituit de legiuitor în art. 202 alin. 1 Cod pr. pen..

Pentru aceste considerente, în baza art. 399 Cod pr. pen. rap. la art. 208 alin. 4 Cod pr. pen., va fi menţinută măsura arestării preventive a inculpatului A.P., urmând a fi respinse, ca neîntemeiate, cererile de revocare şi, respectiv, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar sau măsura arestului la domiciliu, formulate prin apărător de inculpatul A.P..

În acord cu dispoziţiile art. 72 alin. 1 Cod penal, va fi dedusă din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare ce se va aplica inculpatului în prezenta cauză, durata reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 30.09.2014, la zi.

Se va lua act că persoana vătămată P.N., deşi nu a fost despăgubit, nu s-a mai constituit parte civilă în cauză, astfel că, potrivit art. 112 alin. 5 Cod penal rap. la art. 112 alin. 1 lit. e Cod penal, instanţa va dispune confiscarea de la inculpatul A.P., în folosul statului, a sumei de 386 lei.

De asemenea, se va lua act că persoana vătămată M.A.M. nu s-a mai constituit parte civilă în cauză, acesta fiind despăgubit de către S.C. O.V.I.G. S.A. pentru prejudiciul cauzat de inculpat.

Totodată, având în vedere că inculpatul A.P. a recunoscut în totalitate pretenţiile civile formulate de partea civilă S.C. O.V.I.G. S.A., instanţa, în baza art. 23 alin. 3 Cod pr. pen., va admite acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă S.C. O.V.I.G. S.A. şi-l va obliga pe inculpat la plata către această parte civilă a despăgubirilor civile în sumă de 800 lei, plus dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 09.10.2014 şi până la data achitării efective a debitului.

Potrivit art. 274 alin. 1 Cod pr. pen., inculpatul A.P. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 400 lei.

231

Onorariul avocatului desemnat din oficiu inculpatului, în sumă de 200 lei, va rămâne în sarcina statului, urmând a se achita din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.”

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul A.P., care a invocat aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, arătând că:

- actul de sesizare este neregulamentar întocmit, în sensul că în rechizitoriul parchetului inculpatul D.C. nu a fost trimis în judecată, fiind în realitate vorba tot despre inculpatul Argeşanu Petre;

- cuantumul pedepsei aplicate şi modalitatea de executare a acesteia sunt exagerate, în raport de fapta reţinută în sarcina sa şi de valoarea prejudiciului;

- se impune reducerea pedepsei în raport de dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, Curtea a considerat că apelul este nefondat.

Astfel, primul motiv de apel, referitor la regularitatea rechizitoriului, putea fi invocat numai în procedura camerei preliminare, când are loc verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Neprocedând astfel, inculpatul nu mai poate invoca acest aspect în apel.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea a notat că inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea, în stare de recidivă postexecutorie, a două infracţiuni de furt calificat, comise pe timp de noapte, prejudiciul cauzat fiind de 2717,28 lei.

Faţă de situaţia de fapt reţinută atât în rechizitoriu, cât şi de judecătorul fondului şi care constituie temei al condamnării inculpatului, în opinia Curţii, pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, provenită din contopirea a două pedepse de câte 3 ani închisoare şi aplicată în temeiul art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, reflectă echilibrul existent între gravitatea faptei, periculozitatea inculpatului, pe de o parte, şi sancţiunea aplicată inculpatului, pe de altă parte.

Inculpatul nu a adus niciun argument convingător care să încline balanţa în sensul reducerii cuantumului pedepselor.

Întrucât inculpatul este recidivist, în mod corect s-a dispus ca acesta să execute pedeapsa în condiţii de penitenciar.

În fine, contrar opiniei inculpatului, dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală au fost reţinute la individualizarea judiciară a pedepsei, însă aplicarea acestora nu obligă pe judecător să stabilească o pedeapsă sub minimul special prevăzut de legea penală, rezultată prin reducerea cu 1/3 menţionată de legiuitor.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală, a respins ca nefondat apelul declarat de

232

inculpatul A. P., a dedus la zi arestul preventiv, iar în baza art.275 alin.2 Cod pr.penală, l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor judiciare către stat.

5. Legea penală mai favorabilă. Asistenţa juridică obligatorie.

Art. 5 din Codul penalArt. 90 alin. 1 lit. c) Cod de procedură penală

În cazul în care încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptei este în art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, care prevede limite de pedeapsă între 2 şi 7 ani închisoare, asistarea de către avocat a inculpatului este obligatorie.


Prin sentinţa penală nr. 552 din data de 24 februarie 2015 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art.396 alin. 10 Cod de procedură penală, în condiţiile art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul N.C., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 81 Cod penal din 1968, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, calculat conform art. 82 Cod penal.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 Cod penal din 1968.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, raportat la art. 71 alin. 1 şi 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a şi b) Cod penal din 1968 a cărei executare s-a suspendat conform dispoziţiilor art. 71 alin. 5 Cod penal.

A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr. 8532/P/2013 din data de 10.11.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului N.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 337 din noul Cod penal, constând în aceea că, la data de 23.10.2013, a fost depistat pe str. C. din Ştefăneşti în timp ce conducea autoturismul marca VW Bora cu nr. de înmatriculare *** şi a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei.

233

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa, exprimându-şi regretul în ceea ce priveşte săvârşirea acesteia.

Inculpatul, prezent în instanţă la termenul de judecată din data de 24.02.2015, a arătat că recunoaşte şi regretă săvârşirea faptei, solicitând totodată aplicarea în ceea ce-l priveşte a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 raportat art. 374 alin. 4 Cod de procedură penală, cu menţionarea faptului că este de acord ca judecata să aibă loc exclusiv în baza probelor administrate în faza de urmărire penală; la acelaşi termen de judecată instanţa a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri în circumstanţiere, singura probă admisibilă în lumina aceloraşi prevederi legale - art. 374 alin 4 Cod de procedură penală.

Examinând probatoriul administrat în cauză, respectiv: declaraţii inculpat, depoziţii martori, proces - verbal de depistare, fişă de prezentare UPU nr. ***, precum şi celelalte acte aflate la dosarul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În data de 23.10.2013, în jurul orelor 20:10, organele de poliţie din cadrul Poliţiei oraşului Ştefăneşti, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu de patrulare şi control a traficului rutier pe str. C. din oraş Ştefăneşti, au oprit în trafic, pentru control, autoturismul marca VW Bora cu nr. de înmatriculare ***, condus de către inculpatul NC, ocazie cu care au constatat că acesta emana miros de alcool, motiv pentru care a fost testat cu aparatul alcooltest, acesta indicând o concentraţie alcoolică de 0,94 mg/l în aerul expirat.

Ulterior, inculpatul a fost condus la Spitalul Judeţean Argeş, pentru a-i fi recoltate probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, însă acesta a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice. Refuzul exprimat de inculpat în acest sens a fost consemnat de către medicul de gardă FG în fişa de prezentare a inculpatului NC la secţia UPU a Spitalului Judeţean Argeş, fişă înregistrată sub nr. ***.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, precizând că în data de 23.10.2013 a consumat băuturi alcoolice, dar s-a urcat la volanul autoturismului marca VW Bora doar pentru a-l muta în altă parte, întrucât se afla parcat într-un loc întunecos. În ceea ce priveşte refuzul de a se supune prelevării de mostre biologice necesare stabilirii alcoolemiei, inculpatul a justificat acest refuz prin aceea că în copilărie, după ce i-au fost recoltate probe de sânge pentru analize, i s-a făcut rău şi de atunci îi este frică.

Fapta inculpatului NC care, la data de 23.10.2013, a fost depistat pe str. C. din Ştefăneşti în timp ce conducea autoturismul marca VW Bora cu nr. de înmatriculare *** şi a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, a fost

234

încadrată în dispoziţiile art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr.195/2002, republicată.

Raportat la solicitarea adresată de reprezentantul parchetului, privind schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă - cu aplicabilitate în speţă - este legea veche, în acest sens fiind vizate în concret modalităţile de executare a pedepsei prevăzute în vechiul Cod penal, cu consecinţa aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 386 Cod de procedură penală, privind schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului NC, din infracţiunea prevăzută de art. 337 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 Republicată, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În consecinţă, fiind administrate probe concludente şi pertinente din care a reieşit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr.195/2002, s-a dispus condamnarea sa.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare statornicite de dispoziţiile art. 72 Cod penal.

Ca modalitate de individualizare a executării, judecătorul fondului a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art.52 Cod penal, poate fi atins şi fără executare în condiţii de privare de libertate, respectiv prin suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate, în temeiul art. 81 Cod penal, fixând în acest sens un termen de încercare corespunzător, conform art.82 Cod penal.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea.

Ca o primă critică adusă sentinţei, procurorul de şedinţă a invocat nulitatea absolută a acesteia, nefiind respectat dreptul la apărare al inculpatului.

O altă critică se referă la modalitatea de executare a pedepsei, considerându-se că aceasta nu este corect individualizată, având în vedere că inculpatul consumase o cantitate mare de alcool, iar infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este apreciată ca fiind o infracţiune de pericol mai gravă dintre cele prevăzute la Codul rutier.

S-a solicitat a se reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 86/1 Cod penal anterior şi art. 86/3 alin. 1 lit. e) Cod penal anterior, referitor la interzicerea dreptului de a mai conduce pe perioada termenului de încercare.

Examinând sentinţa apelată cu prioritate prin prisma cazului de nulitate absolută invocat, Curtea a reţinut următoarele:

235

Fapta care a făcut obiectul trimiterii în judecată a inculpatului NC este prevăzută de art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (încadrare juridică însuşită, de altfel, de prima instanţă) şi este sancţionată cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Potrivit art. 90 alin. 1 lit. c) Cod de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Cu toate acestea, la termenul din data de 24.02.2015, când au avut loc dezbaterile, în conformitate cu prevederile art. 388 Cod procedură penală, inculpatul nu a beneficiat de apărare calificată.

Încălcarea dispoziţiilor privitoare la asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, determină întotdeauna aplicarea nulităţii, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. 1 lit. f) Cod de procedură penală, în acest caz vătămarea fiind prezumată.

Art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. b) Cod de procedură penală prevede, în cazul sesizării unei atare nulităţi absolute, reluarea judecăţii de către prima instanţă, iar opoziţia beneficiarului dreptului la apărare la trimiterea spre rejudecare a cauzei nu poate determina instanţa de control judiciar să purceadă la examinarea fondului cauzei, întrucât ar fi încălcate prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De aceea, s-a procedat conform prevederilor procedurale mai sus-menţionate, în sensul că a fost admis apelul declarat de procuror, pentru motivul de nelegalitate invocat în şedinţa publică. A fost desfiinţată în întregime sentinţa penală şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, Judecătoria Piteşti.

6. Infracţiunea de ucidere din culpă.

Art. 178 alin.1 şi 2 din Codul penal anterior

Pentru a fi reţinută existenţa infracţiunii de ucidere din culpă, trebuie dovedită o legătură de cauzalitate între nerespectarea unei anume dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, pe de o parte, şi decesul persoanei, pe de altă parte.


Prin sentinţa penală nr.4603 din 18 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul SCC la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de

236

ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 al. 1 şi 2 C.p. cu aplicarea art. 5 N.C.p., faţă de victima AIF.

În baza art. 861 C.p., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a fixat termen de încercare de 5 ani conform art. 862 C.p.

Pe durata termenului de încercare, a fost obligat inculpatul să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. 1 lit. a - d C.p. 1969, respectiv:

-să se prezinte la sediul Serviciului de Probaţiune Argeş, la termenele stabilite de consilieri;

-să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

-să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;-să comunice informaţii de natură a putea fi controlate

mijloacele lui de existenţă.În baza art. 863 al. 3 lit. e C.p. s-a impus inculpatului

obligaţia ca, pe durata termenului de încercare, să nu conducă niciun fel de autovehicul, atrăgându-i-se atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C.p..

În baza art. 71 al. 1 şi 2 C.p., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a şi b C.p., a cărei executare a fost suspendată conform dispoziţiilor art. 71 al. 5 C.p.

În temeiul art. 397 C.p.p. raportat la art. 19 alin. 5 C.p.p. combinat cu art. 998-999 C.Civ 1864 şi art. 54 alin. 1 din Legea nr.136/1995, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă TL, în contradictoriu cu inculpatul SCC şi asigurătorul de răspundere civilă SC AT SA.

În baza art. 397 C.p.p. raportat la art. 19 alin. 5 C.p.p. combinat cu art. 998-999 C.Civ 1864 şi art. 54 alin. 1 din Legea nr.136/1995, a fost obligată SC AT SA, în calitate de asigurător de răspundere civilă, în solidar cu inculpatul SCC să plătească părţii civile TL suma de 500.000 de lei, cu titlu de daune morale şi suma de 25.000 de lei cu titlu de daune materiale, respingându-se restul pretenţiilor.

În temeiul art. 397 C.p.p. raportat la art. 19 alin. 5 C.p.p. şi art. 51 din Ordinul nr. 11/2007 CSA, s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă TL în contradictoriu cu asigurătorul de răspundere civilă SC OVIG SA.

În baza art. 274 alin.1 şi 3 C.p.p., a fost obligat inculpatul SCC să plătească statului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 100 de lei reprezintă cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

237

Prin rechizitoriul nr. 944/P/2009 din data de 28.02.2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului SCC, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 2 C.p. 1969.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 07.03.2011 sub numărul 4417/280/2011.

În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul, la data de 01.02.2009, în timp ce conducea autotrenul cu numărul *** şi remorca cu numărul ***, pe raza comunei Bascov, judeţul Argeş, prin nerespectarea normelor legale de circulaţie, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, a produs un accident de circulaţie, în urma căruia a rezultat decesul numitei AIF.

În cadrul primului ciclu procesual, în primă instanţă, prin sentinţa penală nr. 362/2012 a Judecătoriei Piteşti, s-a dispus în primă instanţă, condamnarea inculpatului SCC, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 1 şi 2 C.p., la pedeapsa închisorii de 2 ani, în condiţiile art. 81 C.p.

De asemenea, s-a admis, în baza art. 14 C.p.p., art. 346 C.p.p. şi art. 998-999 C. civ. acţiunea civilă a părţii civile TLC şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu asigurătorul de răspundere civilă SC B SA- Suc Argeş (actual SC OVIG SA) la plata sumei de 37.500 lei, reprezentând daune materiale şi a contravalorii în lei a sumei de 300.000 euro, calculată la cursul de schimb al BNR /RON din ziua plăţii efective, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs inculpatul, partea civilă şi asigurătorul de răspundere civilă.

Prin decizia penală nr. 409/R/08.05.2012 a Curţii de Apel Piteşti, au fost admise recursurile, casată în totalitate sentinţa penală nr. 362/2012 a Judecătoriei Piteşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Piteşti.

În esenţă, s-a reţinut, că prima instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 C.p.p., precum şi a art. 54 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările - reasigurările în România, nu a citat în calitate de asigurător de răspundere civilă pe S.C. AT S.A. cu care inculpatul încheiase contract de asigurare pentru capul de tractor înmatriculat sub nr. ***, condus de acesta.

Având în vedere decizia instanţei de recurs, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 30.05.2012 sub numărul de dosar 4417/280/2011*.

În această etapă procesuală, cu respectarea deciziei penale nr. 409/R/08.05.2012 a Curţii de Apel Piteşti, a fost citat în cauză asigurătorul de răspundere civilă SC AT SA.

238

Pe latură civilă, persoana vătămată TL s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 37.500 de lei cu titlu de daune materiale şi suma de 1.500.000 de euro cu titlu de daune morale.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În data de 01.02.2009, inculpatul SCC se deplasa cu ansamblul de vehicule, alcătuit din autoutilitara marca MAN cu nr. de înmatriculare *** şi remorca pentru transport buşteni marca Schwarzmuler cu număr de înmatriculare *** pe DN 7C dinspre Piteşti către Curtea de Argeş.

Ajungând în dreptul km 1+500 m, pe raza comunei Bascov, judeţul Argeş, ansamblul de vehicule, condus de inculpat, a trecut pe lângă victima AIF, care se afla pe acostamentul din dreapta sensului de mers al inculpatului.

Acest aspect, a arătat instanţa de fond, rezultă din declaraţiile martorilor oculari MIG, SR, TVN, IA şi MDA.

Potrivit propriilor sale declaraţii, inculpatul nu a observat victima în momentul în care a trecut pe lângă aceasta.

Astfel cum rezultă din planşa fotografică, efectuată cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, precum şi din raportul de constatare medico-legală nr. ***, în momentul în care ansamblul de vehicule a ajuns cu partea din spatele remorcii pentru transport buşteni marca Schwarzmuler cu număr de înmatriculare *** în dreptul victimei, s-a produs impactul, victima fiind lovită de platforma remorcii, în dreptul ultimului stâlp, intervenind decesul acesteia.

S-a reţinut, de asemenea, faptul că, potrivit declaraţiilor martorilor anterior precizaţi, ulterior impactului, victima a căzut, capul acesteia aflându-se pe partea carosabilă, iar corpul pe acostament.

Mai mult, din declaraţia medicului legist rezultă că decesul victimei a fost cauzat de lovirea cu un corp dur şi nu de un corp dur.

Din adresa nr. ***, rezultă faptul că inculpatul SCC a fost posesorul unui certificat care reprezenta dovada competenţei şi atestării profesionale pentru calitatea de conducător auto care efectuează transport rutier de mărfuri cu vehicule a căror masă maximă autorizată este mai mare de 3,5 tone. Certificatul deţinut a avut seria ***, cu valabilitate începând din data de 14.03.2009 până la data de 13.03.2014.

Astfel, a reţinut instanţa de fond, la data săvârşirii faptei, 01.02.2009, inculpatul nu deţinea atestatul obligatoriu prevăzut de lege, care reprezintă dovada competenţei şi atestării profesionale pentru calitatea de conducător auto, care efectuează transport rutier de mărfuri cu vehicule a căror masă maximă autorizată este mai mare de 3,5 tone.

239

Mai mult, astfel cu s-a menţionat în cuprinsul procesului verbal de cercetare la faţa locului, deşi autoutilitara era dotată cu aparat tahograf, acesta nu era pus în funcţiune, neputându-se verifica în acest fel respectarea timpului de odihnă de către conducătorul auto.

Instanţa de fond a apreciat, că acestea sunt aspectele faptice, care reies cu certitudine, fiind probate dincolo de orice dubiu.

În acest context, instanţa de fond a precizat faptul că, potrivit adresei nr. ***, emisă de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov, în urma examinării materialelor cuprinse în prezentul dosar, s-a constatat că ansamblul auto, format din autoutilitara MAN cu nr. *** şi remorca Schwarzmuler cu nr. *** nu a oprit după producerea evenimentului rutier şi nu avea în funcţiune aparatul tahograf. S-a mai precizat că la faţa locului, în afară de pata brun roşcată şi şapca purtată de victimă nu s-au mai consemnat alte urme formă sau urme formate din obiecte şi resturi de materie, care să permită, în urma interpretării criminalistice a acestora, efectuarea unei reconstrucţii retrospective a traiectoriilor, atât a ansamblului auto, cât şi a victimei anterior, în timpul şi ulterior coliziunii. Având în vedere aceste constatări, s-a arătat că nu se poate răspunde la obiectivele dispuse prin încheiere, deoarece nu sunt întrunite condiţiile de ordin calitativ, care să permită efectuarea unei expertize criminalistice auto.

Având în vedere aceste concluzii, emise de o instituţie superioară Birourilor Locale de Expertiză, instanţa de fond a eliminat din ansamblul probator rapoartele de expertiză tehnică, efectuate în cauză, soluţionând prezentul dosar în baza celorlalte mijloace de probă.

Astfel, potrivit principiului de drept că orice dubiu profită acuzatului, s-a reţinut în favoarea sa faptul că viteza de deplasare era în limita legală, că remorca nu prezenta efect de balans, precum şi faptul că victima, în momentul impactului, se afla pe carosabil, la o distanţă de maxim 30 de cm faţă de acostament. Acest din urmă aspect a fost stabilit ca urmare a faptului că distanţa de la pata de sânge de pe carosabil şi acostament a fost de 30 de cm, potrivit măsurătorilor efectuate cu ocazia cercetării locului faptei.

Cu toate acestea, instanţa de fond a analizat mai jos, dacă poziţia pe carosabil a victimei, astfel cum a fost mai sus precizată, întruneşte condiţiile cazului fortuit.

Stabilind toate aceste aspecte faptice, s-a efectuat de către instanţa de fond o analiză juridică a întregului eveniment.

Astfel, prioritar de stabilit, în opinia instanţei de fond, este legea penală aplicabilă, pentru a se cunoaşte dispoziţiile legale a căror interpretare se impune.

240

Potrivit Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 din Codul penal, Publicată în Monitorul Oficial nr.372 din 20.05.2014, dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Se observă, a arătat instanţa de fond, că dispoziţiile din legile succesive, respectiv art. 178 alin. 1 şi 2 C.p. 1969 şi art. 192 alin. 2 din N.C.p. reglementează similar infracţiunea de ucidere din culpă, când aceasta este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi.

De asemenea, pedeapsa prevăzută de lege este identică, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani.

În Noul Cod penal, se prevede, diferit de vechea reglementare, faptul că, în situaţia în care nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie, prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.

Acest element de diferenţă nu are relevanţă, având în vedere că, în cauză, nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere nu constituie infracţiuni.

În consecinţă, elementul decisiv în stabilirea legii penale mai favorabile îl reprezintă modalităţile de individualizare a executării pedepsei, prevăzute de legile penale succesive, având în vedere că instanţa nu se orientează la aplicarea unei pedepse cu închisoare în condiţii de detenţie, ci către o modalitate de individualizare a executării pedepsei ce nu implică privarea de libertate, dar presupune supravegherea inculpatului, respectarea de către acesta a anumitor obligaţii şi permite, de asemenea, interzicerea dreptului inculpatului de a conduce vreun autoturism.

Astfel, potrivit vechii legi, modalitatea de individualizare a executării pedepsei ce se circumscrie aspectelor menţionate este suspendarea sub supraveghere, iar potrivit noii legi modalitatea de individualizare a executării pedepsei este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi aplicarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea dreptului de a conduce autovehicule.

Comparând cele două modalităţi de individualizare, instanţa de fond a constatat că legea veche este mai favorabilă, având în vedere că inculpatul urmează a fi reabilitat de drept la împlinirea termenului de încercare, spre deosebire de reglementarea actuală, în cazul căreia inculpatul ar fi reabilitat de drept după trecerea unui termen de 3 ani, ce curge de la momentul împlinirii termenului de încercare, potrivit art. 167 alin. 4 N.C.p.

În drept, a apreciat instanţa de fond, fapta inculpatului SCC, care la data de 01.02.2009, a condus ansamblul auto format

241

din autoutilitara MAN cu nr. *** şi remorca Schwarzmuler cu nr. *** pe DN 7C din direcţia Piteşti către Curtea de Argeş, fără a poseda atestatul obligatoriu prevăzut de lege, care reprezintă dovada competenţei şi atestării profesionale pentru calitatea de conducător auto care efectuează transport rutier de mărfuri cu vehicule a căror masă maximă autorizată este mai mare de 3,5 tone şi fără a avea în funcţiune aparatul tahograf, iar în dreptul km 1+500m, pe raza localităţii Bascov, nu a observat-o pe victima Anghel Izabela Florentina, care se afla iniţial pe acostamentul drumului şi, neluând măsurile necesare, a accidentat-o pe aceasta, lovind-o mortal cu platforma remorcii, în dreptul ultimului stâlp, când aceasta se afla pe marginea carosabilului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 2 C.p. 1969.

Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut că forma de vinovăţie prevăzută de lege în cazul infracţiunii de ucidere din culpă este culpa.

În cauză, inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de art. 19 alin. 1 pct. lit. b C.p. 1969, însă nu a prevăzut rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Acesta nu a observat victima pe acostament, deşi, potrivit declaraţiilor tuturor martorilor oculari, aceasta se afla pe acostament când ansamblul auto a trecut pe lângă ea.

În acest context, a reţinut instanţa de fond, inculpatul a ignorat prevederi legale care obligă orice conducător auto să aibă un comportament vigilent, atunci când se deplasează cu un vehicul pe drumurile publice, respectiv art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, potrivit căruia, participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private.

Mai mult, a ignorat dispoziţiile art. 74 din OG nr. 27 din 31 august 2011 privind transporturile rutiere, care prevăd că echiparea cu tahografe şi limitatoare de viteză este obligatorie pentru autovehiculele ori ansamblurile de vehicule rutiere destinate transportului rutier de mărfuri a căror masă totală maximă autorizată este mai mare de 3,5 tone şi pentru autovehiculele destinate transportului rutier de persoane având mai mult de 9 locuri pe scaune, inclusiv locul conducătorului auto, în conformitate cu prevederile reglementărilor naţionale şi ale Uniunii Europene.

A ignorat, în consecinţă, a constatat instanţa de fond, şi dispoziţiile art. 8 pct. 15 din OG nr. 37 din 7 august 2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, care prevede că (1) Următoarele fapte reprezintă încălcări foarte grave

242

ale dispoziţiilor Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 561/2006, ale Regulamentului (CEE) nr. 3.821/85 şi, după caz, ale Acordului AETR şi constituie contravenţii, dacă acestea nu sunt considerate infracţiuni potrivit legii penale: 15. conducerea unui vehicul dotat cu tahograf fără a utiliza diagrame tahograf şi/sau cartela tahografică.

Mai mult, inculpatul a ignorat dispoziţii legale, deosebit de importante, respectiv obligativitatea obţinerii atestatului în cazul conducerii pe drumurile publice a unor anumite categorii de vehicule.

Astfel, art. 66 alin. 1, 3 şi 4 din OUG nr. 195/2002, prevede imperativ că atestatul profesional este obligatoriu pentru conducătorul autovehiculului care efectuează transport de mărfuri periculoase, transport public de persoane, transport în cont propriu de persoane cu microbuze şi autobuze, transporturi agabaritice, precum şi pentru autovehiculele de transport marfă cu masa maximă autorizată mai mare de 3,5 tone, care circulă în trafic intern şi internaţional. (3) Condiţiile de obţinere a certificatului de atestare profesională se aprobă prin ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. (4) Certificatul de atestare profesională care conferă titularului dreptul de a efectua activitatea pentru care a fost eliberat este valabil numai însoţit de permisul de conducere corespunzător categoriei din care face parte vehiculul condus.

Aceste din urmă dispoziţii, a arătat instanţa de fond, trebuie analizate cu deosebită atenţie, în contextul aprecierii culpei şi legăturii de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. În consecinţă, trebuie cercetate condiţiile de obţinere a atestatului, pentru a se putea aprecia dacă, pregătirea sau testarea respectivă, ar fi putut avea efect evitarea uciderii victimei.

Astfel, din studierea Ordinului nr. 597/2003 privind aprobarea Normelor pentru stabilirea condiţiilor de obţinere a certificatului de către conducătorii auto care efectuează transport rutier de mărfuri cu vehicule a căror masă maximă autorizată este mai mare de 3,5 tone, transport rutier public de persoane şi transport rutier cu vehicule având mase şi/sau dimensiuni de gabarit depăşite, rezultă că atestatul se obţine potrivit art. 4 alin. 1, în urma absolvirii cursurilor de pregătire şi promovării unui examen, perioada de valabilitate a acestuia fiind de 5 ani.

Tematica de pregătire este reglementată în Anexa nr. 2, fiind prevăzute şase capitole esenţiale, respectiv: I. Conducerea în condiţii de siguranţă rutieră, II. Prevenirea accidentelor de muncă în circulaţia rutieră, III. Reglementări privind transportul rutier de mărfuri, circulaţia pe drumurile publice, timpul de lucru, cunoaşterea şi utilizarea dispozitivelor de control (tahografe), IV. Respectarea regulilor de încărcare şi asigurare a mărfurilor

243

transportate, V. Cunoştinţele minime necesare de pregătire profesională a conducătorilor auto care efectuează transporturi rutiere de mărfuri şi VI. Cunoştinţe minime necesare de pregătire profesională a conducătorilor auto care efectuează transporturi rutiere de persoane.

Instanţa de fond a observat că, din cele 6 capitole menţionate, un aspect esenţial este acordat conducerii în condiţii de siguranţă rutieră şi prevenirii accidentelor de muncă în circulaţia rutieră.

Instanţa a detaliat, în acest context, capitolul I al tematicii de pregătire:

1. Caracteristici tehnice: construcţia şi funcţionarea motorului, curbe de cuplu, putere, consum specific ale unui motor, utilizarea optimă a treptelor de viteză în funcţie de forţele care acţionează asupra vehiculului în mişcare, încărcarea vehiculului şi a profilului drumului.

2. Sisteme de frânare: funcţionarea circuitului de frânare pneumatic, ABS, frânare cu motorul, limitator de viteză, caracteristici ale circuitului de frânare oleopneumatic, limitele utilizării frânei de serviciu şi a celei de motor, utilizarea lor combinată, verificările şi controalele aflate în sarcina conducătorului auto.

3. Comportamentul în timpul conducerii: anticiparea intenţiei partenerilor de trafic, utilizarea inerţiei în conducere, conducerea pe drumuri accidentate, conducerea pe timp de noapte şi în condiţii de vizibilitate redusă.

4. Manevre specifice: identificarea obstacolelor, pregătirea manevrei, vizibilitate, unghiuri moarte, verificarea securităţii manevrei, realizarea manevrei.

Din analiza, în special, a subpunctului 4, instanţa de fond a reţinut, cu evidenţă, că acest curs de pregătire profesională este esenţial în prevenirea accidentelor rutiere, fiind predate în detaliu cunoştinţele necesare efectuării manevrelor de evitare a obstacolelor de orice fel.

Pentru toate aceste motive şi luând în calcul lipsa atestatului prevăzut de lege, instanţa de fond a apreciat că inculpatul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă, dacă ar fi respectat prevederile legale susprecizate.

În cadrul laturii subiective, instanţa de fond a analizat şi posibilitatea existenţei cazului fortuit.

Acesta este prevăzut de art. 47 C.p. 1969 şi reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, constând într-o împrejurare exterioară a cărei intervenţie imprevizibilă se adaugă peste acţiunea sau inacţiunea, licită ori ilicită a unei persoane, şi care conduce astfel la producerea unui rezultat care nu putea fi prevăzut.

244

Astfel cum s-a arătat mai sus, a constatat instanţa de fond, nu se poate reţine varianta în care victima a intrat cu capul în platforma remorcii, deoarece, medicul legist, pe baza examinării leziunilor a stabilit că lovirea s-a produs cu un corp dur şi nu de un corp dur.

Sub acest aspect, apărările inculpatului, potrivit cărora, nu se poate ţine seama de aceste concluzii ale medicului legist, deoarece nu este expert în specialitatea autovehicule, sau fost înlăturate, deoarece medicul legist şi-a exprimat opinia prin raportare la leziunile victimei.

Ca primă condiţie esenţială a cazului fortuit, este necesară existenţa unei împrejurări exterioare imprevizibile, care se suprapune peste acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, iar această condiţie nu este îndeplinită în cauză.

Deşi instanţa a reţinut o parte din culpă victimei, deoarece astfel cum s-a menţionat mai sus, s-a apreciat că aceasta s-a aflat pe partea carosabilă în momentul impactului, acest aspect singular nu exclude previzibilitatea împrejurării.

De asemenea, instanţa de fond nu a reţinut ca imprevizibilă prezenţa sa în acel loc, atâta timp cât, inculpatul nu a observat-o deloc, deşi trebuia să o observe şi oricum, nu ar fi avut cunoştinţele necesare efectuării manevrelor specifice şi eficiente pentru evitarea sau atenţionarea sa, motiv pentru care nu se poate reţine în cauză existenţa cazului fortuit.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că elementul material constă în conducerea de către inculpat, pe DN 7C a ansamblului auto, format din autoutilitara MAN cu nr. *** şi remorca Schwarzmuler cu nr. *** pe DN 7C, cu nerespectarea prevederilor legale susprecizate şi lovirea victimei AIF, care se afla iniţial pe acostamentul drumului şi, pe carosabil în momentul impactului, cu platforma remorcii, în dreptul ultimului stâlp. Urmarea imediată a constat în decesul victimei.

Între elementul material şi urmarea imediată, a constatat prima instanţă, există legătură de cauzalitate, prin prisma dispoziţiilor legale nerespectate de inculpat şi, în consecinţă, a adoptării măsurilor necesare evitării unui asemenea rezultat.

În consecinţă, fiind administrate probe concludente şi pertinente din care a reieşit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 1 şi 2 C.p. 1969, s-a dispus condamnarea sa.

La individualizarea şi cuantificarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare statornicite de disp. art. 72 C.p., respectiv limitele de pedeapsă fixate în textul incriminatoriu, gradul de pericol social al faptei comise dedus din împrejurările acesteia şi concentraţia alcoolemiei, persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi

245

a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei, recunoscând şi regretând fapta.

Faţă de aceste considerente, instanţa s-a orientat la o pedeapsă cu închisoarea la nivelul minimului special, respectiv 2 ani, luând în calcul circumstanţele de ordin personal ale inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale.

Ca modalitate de individualizare a executării, s-a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei, poate fi atins şi fără executare în condiţii de privare de libertate, respectiv prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în temeiul art. 86 ind. 1 C.p. 1969, fixându-se termen de încercare de 5 ani, conform art. 86 ind 2 C.p. 1969.

Toate condiţiile impuse de art. 86 ind. 1 C.p. 1969 pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sunt îndeplinite în cauză.

Instanţa de fond nu a dat efect solicitării inculpatului de aplicare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, având în vedere că acesta a ignorat numeroase norme deosebit de importante în circulaţia pe drumurile publice, fiind necesară o supraveghere atentă a sa, pentru ca acesta să conştientizeze importanţa respectării normelor legale ce reglementează circulaţia rutieră pe drumurile publice.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 ind. 4 Cod penal 1969, cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei dacă în cursul termenului de încercare va săvârşi din nou o infracţiune sau dacă nu va respecta obligaţiile impuse prin hotărârea de condamnare.

Pe durata termenului de încercare, instanţa de fond l-a obligat pe inculpat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 al. 1 lit. a - d C.p. 1969.

Având în vedere gravitatea faptei săvârşite, prin prisma considerentelor susmenţionate, în condiţiile ignorării flagrante, şi fără conştientizarea importanţei acestora, a unor norme legale ce vizează circulaţia rutieră pe drumurile publice şi, în special, siguranţa circulaţiei rutiere, s-a impus în sarcina inculpatului respectarea obligaţiei prevăzute de art. 86 ind. 3 alin. 3 lit. e –respectiv obligaţiei de a nu conduce niciun fel de autovehicul pe durata termenului de încercare, aceasta fiind pe deplin justificată şi de natură a preîntâmpina alte eventuale evenimente similare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Codului Penal raportat la art. 71 alin. 1 şi 2 C.p., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b C.p. 1969 şi, conform art. 71 alin. 5 Cod penal 1969 pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

246

Instanţa a apreciat că se impune aplicarea acestei pedepse accesorii având în vedere că infracţiunea săvârşită de inculpat implică din partea acestuia un grad ridicat de ignorare a valorilor sociale ocrotite de legea penală, ce este incompatibil cu profilul psihologic pe care trebuie să îl îndeplinească o persoană care exercită o autoritate publică.

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut faptul că persoana vătămată TL s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 37500 de lei daune materiale şi cu suma de 1.500.000 de euro cu titlu de daune morale.

Având în vedere art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil, instanţa a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil din 1864, deoarece fapta a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil.

La data producerii evenimentului rutier din 01.02.2009, potrivit poliţei de asigurare nr. *** , s-a încheiat contractul de asigurare al autoutilitarei marca MAN, înmatriculată sub nr. *** cu asigurătorul SC AT SA.

De asemenea, în privinţa remorcii marca Schwarzmuller NFS cu număr de înmatriculare ***, potrivit poliţei de asigurare de la dosarul de urmărire penală, s-a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul SC B SA, actuală SC OVIG SA.

Potrivit art. 51 alin. 2 din Ordinul CSA nr. 11/2007, în vigoare la data încheierii contractului de asigurare cu asigurătorul SC B SA, „În cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată vehiculului tractor, răspunderea aparţine vehiculului tractor.”

Faţă de aceste prevederi legale, instanţa de fond a constatat că, în cauză, răspunderea aparţine asigurătorului de răspundere civilă al vehiculului tractor, respectiv SC AT SA, sens în care a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă TL în contradictoriu cu asigurătorul de răspundere civilă SC OVIG SA.

Sub aspectul daunelor materiale solicitate de partea civilă, s-a reţinut că, din declaraţia martorului MSI şi din înscrisurile de la dosarul din primul ciclu procesual, a fost dovedită suma de 25.000 de lei.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că acordarea de daune morale este justificată prin prisma suferinţelor psihice la care a fost expusă partea civilă, urmare a pierderii fiicei sale.

Astfel cum reiese din avizul psihologic nr. ***, partea civilă a urmat un program de terapie psihologică în perioada august 2010-mai 2011, având ca diagnostic: reacţia la doliu. S-a consemnat că aceasta prezenta sentimente de tristeţe, gânduri preocupante legate de moarte, instabilitate, insomnii, dificultăţi în concentrare, îngrijire şi în activităţile zilnice.

247

Rezultă aşadar că viaţa părţii civile a fost grav afectată în urma decesului fiicei sale.

Pentru a compensa pierderile înregistrate de partea civilă în plan moral, instanţa de fond a acordat acesteia daune morale în cuantum de 500.000 lei, diferenţa până la suma pretinsă, de 1.500.000 euro, fiind exagerată în raport de întinderea prejudiciului, partea de culpă reţinută victimei şi nivelul veniturilor din România.

În consecinţă, în temeiul art. 397 C.p.p. raportat la art. 19 alin. 5 C.p.p. combinat cu art. 998-999 C.Civ 1864 şi art. 54 alin. 1 din Legea nr.136/1995, instanţa de fond a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă TL, în contradictoriu cu inculpatul SCC şi asigurătorul de răspundere civilă SC AT SA, şi a obligat pe SC AT SA, în calitate de asigurător de răspundere civilă, în solidar cu inculpatul SCC să plătească părţii civile TL suma de 500.000 de lei, cu titlu de daune morale şi suma de 25.000 de lei cu titlu de daune materiale. Instanţa a reţinut că părţile nu au solicitat plata cheltuielilor judiciare.

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul SCC, părţile civile TLC şi ATA, asigurătorul ATA S.A. şi partea civilă ATA. Inculpatul SCC a arătat că este nevinovat, solicitând achitarea sa, în baza art. 16 alin. 1 lit. a) Cod procedură penală şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

A susţinut că prima instanţă a reţinut în mod greşit situaţia de fapt şi nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză auto întocmit după casarea cu rejudecare şi declaraţia singurului martor ce a perceput în mod direct şi obiectiv evenimentele, cu atât mai mult cu cât este singurul martor adult, fiind de profesie şofer.

Evenimentul rutier nu s-a produs din vina inculpatului, ci a victimei, întrucât aceasta din urmă nu a respectat dispoziţiile art. 74 din OUG nr. 195/2002, inculpatul nu a putut evita impactul.

A mai arătat inculpatul că, potrivit probelor, nu s-a putut stabili viteza de deplasare a vehiculului pe care îl conducea, conform expertului criminalist nici nu există legătură de cauzalitate între viteza de deplasare a acestuia şi producerea accidentului, balansul ansamblului rutier este exclus, nu se poate vorbi nici de fenomenul absorbţie-aspiraţie a victimei, iar declaraţia martorului TV este lămuritoare.

Partea civilă TL a criticat sentinţa pe latură civilă, solicitând majorarea cuantumului daunelor materiale şi morale, deoarece s-au stabilit sume prea mici, adecvate fiind cele care au fost iniţial acordate cu acest titlu, prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual (37.500 lei şi, respectiv, 300.000 euro).

Partea civilă ATA a criticat dispoziţia din sentinţă prin care i-a fost respinsă cererea de constituire ca parte civilă. Aceasta nu si-a motivat calea de atac, însă a depus ulterior cerere de de retragere a apelului.

248

Asigurătorul de răspundere civilă SC ATA SA a criticat sentinţa pe latură penală, pentru aceleaşi motive ca cele formulate de inculpat, arătând că lipseşte vinovăţia acestuia sub forma culpei, precum şi pe latură civilă, sub aspectul despăgubirilor acordate. A solicitat, în principal, respingerea pretenţiilor, iar în subsidiar diminuarea cuantumului acestora.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, precum şi din oficiu, conform art. 417 şi art. 418 Cod procedură penală, Curtea a constatat că aceasta este nelegală şi netemeinică, iar apelurile declarate de inculpat şi de asiguratorul de răspundere civilă sunt întemeiate, impunându-se o soluţie de achitare a inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit o altă situaţie de fapt decât cea rezultată din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, dispunând condamnarea inculpatului, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod procedură penală.

Se constată că, potrivit art. 178 alin. 1 şi 2 Cod penal anterior, latura obiectivă a infracţiunii deduse judecăţii constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi.

Pornind de la elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, sub aspect obiectiv şi subiectiv, rezultă că aspectele esenţiale ce se impun a fi stabilite în cauză, în raport de specificul speţei, ţin de raportul de cauzalitate dintre acţiunile inculpatului şi decesul victimei AIF, în cadrul evenimentului petrecut la data de 01.02.2009, respectiv de culpa conducătorului auto în producerea accidentului .

Efectuând un propriu examen al întregului probatoriu administrat în cauză, Curtea reţine, contrar primei instanţe, că nu există legătura de cauzalitate sus-menţionată, întrucât decesul victimei minore nu este urmarea nerespectării de către inculpat a dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere referitoare la conducerea pe drumurile publice a vehiculelor, iar culpa pentru producerea accidentului revine victimei, nu inculpatului.

Se impută inculpatului prin rechizitoriu că ar fi vinovat de producerea accidentului rutier, accidentând-o pe victimă pentru că nu ar fi respectat dispoziţiile art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., conform cărora „participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”. Nu se menţionează în actul de sesizare în ce a constat în concret un astfel de comportament ori în ce ar fi constat, în concret, conduita

249

adecvată, preventivă, care ar fi putut conduce la evitarea accidentului.

Potrivit sentinţei apelate, inculpatul ar fi vinovat de producerea accidentului, accidentând-o pe minoră pentru că nu ar fi respectat atât prevederile sus-menţionate, întrucât nu a observat-o pe victimă pe acostament, cât şi dispoziţiile art. 74 din OG nr. 27/2011 şi art. 8 pct. 15 din OG nr. 37/2007, potrivit cărora conducerea unui vehicul dotat cu tahograf, fără a utiliza diagrame tahograf şi/sau cartela tahografică, reprezintă o contravenţie foarte gravă, echiparea cu tahografe şi limitatoare de viteză fiind obligatorie pentru ansamblurile de vehicule rutiere destinate transportului rutier de mărfuri a căror masă totală maximă autorizată este mai mare de 3,5 tone.

Totodată, conform sentinţei, ar fi cauzat accidentul şi prin nerespectarea art. 66 alin. 1, 3 şi 4 din OUG nr. 195/2002 referitoare la atestatul profesional („Atestatul profesional este obligatoriu pentru conducătorul autovehiculului care efectuează transport de mărfuri periculoase, transport public de persoane, transport în cont propriu de persoane cu microbuze şi autobuze, transporturi agabaritice, precum şi pentru autovehiculele de transport marfă cu masa maximă autorizată mai mare de 3,5 tone, care circulă în trafic intern şi internaţional. Condiţiile de obţinere a certificatului de atestare profesională se aprobă prin ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare... Certificatul de atestare profesională care conferă titularului dreptul de a efectua activitatea pentru care a fost eliberat este valabil numai însoţit de permisul de conducere corespunzător categoriei din care face parte vehiculul condus”).

Însă, reţinerea unei legături de cauzalitate între încălcarea acestor dispoziţii legale şi impactul între autotrenul condus de inculpat şi victima minoră nu se justifică în vreun fel, fiind infirmată de ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea auto efectuat în cursul urmăririi penale, întocmită de expertul tehnic judiciar IF, rezultă că victima, aflată într-o primă fază pe suprafaţa acostamentului, pe fondul neatenţiei şi a grabei de a ajunge la prietenii de joacă ce o aşteptau peste stradă, nu a observat faptul că vehiculul care rula pe banda respectivă de mers era unul lung, de cca 20 m, format din autoutilitară şi remorcă, astfel că, după trecerea autoutilitarei, în momentul în care remorca a ajuns în dreptul său, minora a început să traverseze, făcând un pas spre stânga pe carosabil. Sesizând apoi in extremis pasul greşit, a încercat să se oprească, însă în virtutea inerţiei corpul a basculat (s-a rotit) către în faţă din zona mijlocului, victima intrând astfel cu capul în zona laterală a platformei remorcii şi/sau stâlpului din dreptul punţii spate.

250

Expertul tehnic auto a mai arătat în lucrarea menţionată că în momentul impactului victima se afla pe carosabil, iar nu pe acostament, la distanţă de cca 0,30-0,50 m faţă de linia care delimitează carosabilul de acostament în partea dreaptă (pe banda corespunzătoare sensului de mers Bascov - Curtea de Argeş,) iar în momentele premergătoare impactului autotrenul condus de inculpat circula cu o viteză mai mare de 45 km/h, fără a se putea menţiona exact valoarea acesteia.

Totodată, impactul s-a produs după ce autotrenul depăşise cu partea din faţă poziţia în care se afla victima, prin intrarea victimei, în traversare, în zona laterală dreapta a remorcii, în dreptul punţii spate a acesteia, acest impact fiind de tip pieton-autovehicul, iar nu invers.

Expertul tehnic auto a menţionat că victima minoră a încălcat prevederile art. 72 alin. 3 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate şi semnalizate corespunzător, iar în lipsa acestora, în localităţi, pe la colţul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei şi pentru ceilalţi participanţi la trafic.

Totodată, potrivit expertului, şi inculpatul a încălcat prevederile art. 35 alin.1 din acelaşi act normativ, conform cărora participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private.

Factorul determinant în crearea stării de pericol îl reprezintă comportamentul victimei, factorul favorizant este legat de comportamentul conducătorului auto, care nu ar fi adoptat o conduită preventivă, conducând vehiculul lung de 20 m, cu o viteză superioară celei de 45 km/h. Deşi reţine că inculpatul n-ar fi condus preventiv, fără a preciza în concret în ce ar fi putut consta o conduită adecvată, expertul a concluzionat că victima este singura care a avut posibilităţile reale şi concrete de evitare a producerii accidentului, dacă s-ar fi asigurat la traversarea carosabilului şi ar fi respectat normele de circulaţie pietonală, în timp ce inculpatul, din punct de vedere tehnic, nu a dispus de posibilităţi reale şi concrete de evitare a lovirii victimei de partea din spate a remorcii, ci este posibil, eventual, ca adoptarea unei conduite preventive, în sensul celor precizate mai sus, să fi condus doar la o limitare a consecinţelor accidentului.

Şi noul raport de expertiză tehnică auto întocmit de expertul tehnic judiciar NEV, în faţa instanţei cu ocazia rejudecării cauzei, a concluzionat, în esenţă, că accidentul s-a produs doar din culpa victimei minore, care a generat şi starea de pericol, în timp ce

251

conducătorul auto nu a generat starea de pericol prin încălcarea vreunei norme de circulaţie şi nu a avut nicio posibilitate pentru evitarea producerii accidentului.

În noul raport de expertiză s-a avut în vedere şi posibilitatea producerii impactului ca urmare a unor efecte de „balans” ori de „sucţiune” la nivelul remorcii, în raport de declaraţiile noi date de unii martori în cursul judecăţii, iar în urma analizării acestor aspecte, prin prisma datelor concrete ale cauzei, expertul tehnic a arătat că nu au fost semnalate în literatura de specialitate situaţii de sucţiune a pietonilor, de maniera care să conducă la neputinţa lor de a se opune unei forţe capabile să îi izbească de părţile laterale ale autotrenului, forţa de împingere a aerului fiind mai redusă pe părţile laterale ale platformei tractorului şi remorcii, relativ redusă în partea din spatele remorcii, astfel încât nu se poate solda cu accidentarea persoanelor situate pe acostamentul din dreapta.

Totodată, nici efecte de balans a remorcii nu pot fi luate în consideraţie în cauza de faţă, din punct de vedere al posibilităţilor de intrare în coliziune a autotrenului cu victima, aceste efecte putând apărea numai în situaţia deplasării pe traiectorii curbilinii sau dacă şoferul efectuează manevre de ocolire a unor obstacole pe drum rectiliniu, ceea ce nu există în cauză.

Şi potrivit acestui expert, locul impactului a fost pe carosabil, la o distanţă laterală de cca 0,4 m faţă de acostamentul dreapta al sensului de deplasare a autotrenului (Piteşti - Curtea de Argeş).

Totodată, viteza de deplasare a ansamblului nu poate fi apreciată, lipsind probe materiale care să servească la determinarea ei prin calcul ori prin alte metode bazate de modele fizico-matematice. Expertul a estimat că această valoare ar putea fi de cca 50 km/h, însă a arătat clar că viteza de deplasare a autotrenului condus de inculpat nu are relevanţă în privinţa modului de generale a stării de pericol şi a posibilităţilor de evitare a accidentului din partea conducătorului auto.

Deşi expertul NEV a descris dinamica accidentului cu mici diferenţe faţă de cea relevată de expertul tehnic IF (arătând că inculpatul ar fi observat fetiţa pe acostamentul dreapta al drumului şi din conservare a iniţiat o manevră de ocolire prin virare stânga, însă victima, desconsiderând lungimea relativ mare a autotrenului, a pornit decisă să traverseze strada, într-un moment când ultimul stâlp de parte laterală dreapta a platformei remorcii a ajuns să lovească tâmpla sa stângă, aruncând-o pe carosabil), totuşi, se observă că nu a reţinut apariţia fenomenului de balans stânga-dreapta a părţii din spate a remorcii, dar nici cea a fenomenului absorbţie-aspiraţie a pietonului situat în partea laterală a autotrenului, concluzionând că

252

starea de pericol nu a fost generată decât de către pieton, prin încălcarea art. 72 alin. 3, 4 din OUG nr. 195/2002 rep.

Pietonul era singurul care a avut posibilităţi de evitare a accidentului, prin modalitatea în care a iniţiat manevra de traversare a drumului penetrând practic spaţiul de siguranţă al conducătorului auto, în timp ce acesta din urmă nu a avut o astfel de posibilitate şi nu a putut evita impactul, chiar dacă ar fi sesizat intenţia pietonului de a iniţia manevra de traversare.

Curtea mai reţine, în plus faţă de concluziile celor două rapoarte de expertiză tehnică auto, şi declaraţia dată în calitate de martor de expertul tehnic judiciar IF, în faţa instanţei, în primul ciclu procesual, conform căruia victima a pătruns în spaţiul de siguranţă a conducătorului auto, fiind imposibil pentru acesta din urmă să fi putut evita impactul.

Potrivit aceluiaşi martor expert, faptul că inculpatul avea sau nu atestat profesional nu are legătură directă de cauzalitate cu dinamica şi mecanismul producerii accidentului.

Tot în cadrul probelor ştiinţifice se încadrează şi relaţiile transmise instanţei, în cel de-al doilea ciclu procesual, de experţii criminalişti specialişti în accidente de trafic rutier din cadrul Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov, care, deşi au arătat că urmele de la locul accidentului nu sunt suficiente pentru a permite, în urma interpretării criminalistice, efectuarea unei reconstrucţii retrospective a traiectoriilor ansamblului auto şi victimei, în timpul şi ulterior impactului, totuşi au formulat următoarele observaţii:

Probatoriul administrat în cauză, în condiţiile în care ansamblul autotren a continuat să se deplaseze după impact, nu permite reconstituirea dinamicii accidentului şi calcularea vitezei de deplasare a ansamblului condus de inculpat.

În fapt însă, viteza de deplasare a acestuia nu se află în raport de cauzalitate cu producerea accidentului, în condiţiile în care impactul cu victima s-a produs exclusiv cu partea laterală spate a remorcii camionului.

În ceea ce priveşte balansul ansamblului rutier, acesta este exclus, în condiţiile în care nu au fost înregistrate defecţiuni tehnice la sistemul de frânare-suspensie şi cuplare al ansamblului.

Totodată, fenomenul de „absorbţie-aspiraţie” nu apare şi nu poate fi invocat în cazul de faţă, deoarece elementele obligatorii necesare apariţiei unui astfel de fenomen nu sunt întrunite (atât autocamionul, cât şi remorca aveau platforme deschise, fără pereţi laterali sau structură container, capabile să disloce un volum de aer care să genereze un astfel de fenomen, iar astfel de efecte nici nu au mai fost semnalate după introducerea limitatoarelor de viteză a autocamioanelor la 95 km/h şi a regulilor cu privire la interzicerea

253

depăşirii autotrenurilor de alte vehicule cu remorcă). În aceste condiţii, fenomenul este exclus pentru cazul de faţă.

Faţă de datele culese din cercetarea la faţa locului, locul impactului şi dinamica exactă a producerii lui nu se pot stabili de către experţii criminalişti, însă aceştia au constatat că singura persoană care ar fi putut evita accidentul ar fi fost victima, dacă ar fi rămas pe acostament.

Curtea constată că toate aceste probe ştiinţifice se coroborează pe aspectele esenţiale cu declaraţiile singurului martor care a văzut cum a avut loc impactul, TV, potrivit căruia conducea un maxi-taxi în spatele vehiculului condus de inculpat, în aceeaşi direcţie. La un moment dat, pe partea dreaptă a sensului său de mers, a observat un copil care se deplasa în aceeaşi direcţie, în paralel cu autotrenul condus de inculpat în mod regulamentar, distanţa între acesta şi pieton fiind de cca 0,5 m.

Potrivit martorului, după ce camionul cu bena a trecut de pieton, acesta, in mod inexplicabil, a păşit către stânga, cu intenţia de a traversa strada, fără să observe că acest camion tracta o remorcă, astfel încât a intrat cu capul în partea laterală a remorcii şi a fost întors către dreapta din impact, căzând pe carosabil.

A mai declarat martorul că a oprit imediat, a văzut peste drum un grup de tineri care au venit să acorde şi ei primul ajutor şi, deoarece ansamblul camion-remorcă nu a oprit, nefiind nici măcar acţionate frânele, martorul a plecat în urmărirea lui, reuşind să-i facă semn să oprească după mai mulţi kilometri, ocazie cu care l-a anunţat de accident pe inculpat.

Din declaraţia aceluiaşi martor mai rezultă şi faptul că nu exista vreun balans al părţii din spate al remorcii tractate, iar dacă pietonul nu ar fi trecut de pe acostament pe carosabil, acesta nu ar fi fost lovit de remorcă, a cărei parte laterală dreapta era la cca 0,30 m de acostament.

În niciun caz Curtea nu poate da vreo valoare juridică concluziei raportului de constatare tehnico ştiinţific pentru detectarea comportamentului simulat, întocmit în primul ciclu procesual, în cursul judecăţii, de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş - Serviciul Criminalistic (în sensul că la examinarea cu poligraful a martorului în cauză acesta ar fi dat răspunsuri, la întrebări relevante, care ar fi produs modificări specifice comportamentului simulat), deoarece testarea poligraf nu reprezintă o probă legală, care să fie prevăzută de procedura penală, din cauza gradului de eroare pe care concluzia unei astfel de examinări o poate prezenta.

Dincolo de acest aspect, se constată că susţinerile esenţiale ale martorului TV se coroborează cu aspectele care rezultă din procesul verbal de cercetare la faţa locului, precum şi din cele

254

două rapoarte de expertiză tehnică auto întocmite în cauză, respectiv din observaţiile experţilor criminalişti autorizaţi.

Nu există niciun motiv pentru a înlătura ca nefiind sincere declaraţiile acestui martor, singurul ocular, care a observat cum a avut loc accidentul rutier, mai ales că acesta nu este în relaţii de rudenie ori în relaţii apropiate cu vreuna din părţi, astfel încât să fie pusă sub semnul întrebării obiectivitatea în relatarea celor văzute.

Cât priveşte ceilalţi martori audiaţi în cauză, MIG, SR, TVN, IA şi MDA, prieteni şi vecini cu victima minoră, se observă că nu au văzut efectiv cum s-a produs impactul dintre ansamblul condus de inculpat şi victimă, astfel încât susţinerile lor să poată fi avute în vedere sub aspectul dinamicii producerii accidentului.

Martorii au arătat, în esenţă, că au văzut-o pe victimă mergând pe acostament, se pregătea să treacă strada, a trecut un camion şi după aceea nu au mai văzut-o, realizând că este întinsă pe carosabil.

Martora MDA se afla în casă, văzând de la fereastră cele relatate, în timp ce restul martorilor au declarat în esenţă că s-au întors cu spatele în acele momente, aspecte în raport de care Curtea constată că declaraţiile acestora nu conţin elemente esenţiale pe care să le poată avea în vedere la stabilirea situaţiei de fapt.

În plus, există şi contradicţii majore cu privire la unele aspecte declarate de martori în faţa instanţei, în raport de cele arătate „la cald”, după producerea accidentului, iar acestea, precum şi alte susţineri ale martorilor, la care se adaugă faptul că (spre deosebire de martorul TV) ei erau vecini şi prieteni cu victima, fiind la rândul lor nişte copii, pun sun semnul îndoielii capacitatea de a înregistra şi de a reda ulterior în faţa organelor judiciare, cât mai fidel, cele întâmplate.

De exemplu, martorul MIG a arătat în cursul urmăririi penale că a văzut-o pe victimă când a ieşit din curte şi se pregătea să treacă strada către grupul lor, moment în care martorul s-a întors cu spatele, după câteva secunde s-a reîntors cu faţa către drum şi a văzut-o pe victimă căzută pe carosabil, dar nu ştie ce vehicul a lovit-o, aflând apoi de la prieteni că ar fi fost vorba de un camion. Cu toate acestea, în faţa instanţei, martorul a arătat că a văzut un autocamion compus din cap tractor, benă macara şi remorcă, că după trecerea acestuia a văzut-o pe victimă la pământ, a privit în urma vehiculului şi a văzut că se deplasa cu 70-75 km/h, iar remorca oscila stânga-dreapta pe o distanţă de 10 cm în raport cu axul autocamionului.

Niciunul dintre martori nu a arătat în cursul urmăririi penale că ansamblul condus de către inculpat ar fi avut vreun balans, dar în faţa instanţei, după ce s-a avansat de către acuzare această variantă, au susţinut şi ei acest aspect, arătând că remorca avea o mişcare oscilantă stânga-dreapta pe o distanţă de cca 10-15 cm, după cum viteza cu care se deplasa era de cca 75 km/h, susţineri

255

care nu se coroborează nici cu cea a martorului TV, care se afla chiar în spatele ansamblului respectiv, nici cu celelalte probe ştiinţifice analizate anterior.

De altfel, dincolo de faptul că nu se coroborează cu restul probelor, Curtea apreciază că din locurile în care se aflau martorii (MDA era în casă, vis a vis de casa din care a ieşit victima, uitându-se pe geam către drum, iar ceilalţi martori se aflau în faţa unei case, peste drum de locul accidentului), în lateral, în partea opusă sensului de mers al inculpatului, stând de vorbă, nu puteau să observe cu atâta exactitate un balans al remorcii, stânga-dreapta faţă de axul autotrenului, pe o distanţă totală de circa 10 cm. Nici susţinerile acestor martori referitoare la viteza de peste 70-75 km/h a ansamblului condus de inculpat nu sunt credibile, pe de o parte în raport de faptul că reprezintă aprecierile unor martori care în mare parte erau minori şi la acea dată nu aveau permis de conducere, iar pe de altă parte, în raport de declaraţia martorului TV, care nu numai că este şofer profesionist, dar imediat înainte de impact conducea în spatele autotrenului un vehicul tip maxi-taxi cu o viteză de cca 40-45 km/h, moment în care autotrenul din faţa sa se depărta uşor. Aceste declaraţii se coroborează cu cele ale celor două rapoarte de expertiză tehnică auto întocmite în cauză, din ale căror concluzii se desprinde faptul că viteza ansamblului condus de inculpat nu depăşea 50 km/h.

Văzând toate aceste probe, care susţin varianta inculpatului SCC, Curtea a constatat că acesta nu a generat starea de pericol şi nici nu a avut vreo posibilitate de evitare a impactului cu victima minoră, acesteia din urmă revenindu-i întreaga culpă în producerea accidentului, prin încălcarea prevederilor art. 72 alin. 3 din OUG nr. 195/2002 rep.

În sarcina inculpatului nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., care stabilesc, practic, în sarcina tuturor conducătorilor auto să circule în trafic de o asemenea manieră încât să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor, deoarece nu inculpatul a pus în pericol viaţa victimei, starea de pericol fiind generată chiar de aceasta din urmă, cum s-a arătat anterior.

Câtă vreme victima a intrat în spaţiul de siguranţă al conducătorului auto, acesta neavând posibilităţi de evitare a impactului, nu se poate reţine vreo legătură de cauzalitate între nerespectarea prevederilor referitoare la tahograf ori la atestatul profesional.

De altfel, dincolo de faptul că a invocat şi prevederi legale care nici măcar nu erau în vigoare la data respectivă (OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere), prima instanţă a reţinut practic că prin săvârşirea de către inculpat a contravenţiilor referitoare la neutilizarea diagramei tahograf şi/sau a cartelei tahografice,

256

respectiv la lipsa atestatului profesional la data de respectivă (a fost eliberat o lună mai târziu), inculpatul ar fi răspunzător de producerea accidentului.

Trebuie însă observat că, deşi i se impută inculpatului faptul că în lipsa atestatului nu a avut cunoştinţele necesare efectuării manevrelor specifice şi eficiente pentru evitarea sau atenţionarea victimei, nu se menţionează în niciun fel care erau manevrele ce ar fi putut conduce la evitarea impactului.

Pentru ca lipsa atestatului profesional ori a înregistrării tahograf să aibă ca urmare uciderea unei persoane în cadrul accidentului rutier, astfel cum cere art. 178 Cod penal, trebuie dovedită o legătură de cauzalitate între nerespectarea dispoziţiilor legale şi producerea acestui accident. În cauză, nu există nicio probă din care să rezulte că, în cazul în care s-ar fi utilizat diagrama tahograf şi/sau inculpatul ar fi avut atestatul profesional deja eliberat, ar fi fost posibilă efectuarea vreunei manevre care să poată conduce la evitarea coliziunii. De altfel, nu există nicio probă din care să rezulte, în considerarea art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep. referitoare la o conduită preventivă în trafic, care ar fi fost viteza şi care ar fi fost manevra concretă pe care ar fi putut-o face un conducător auto, cu atestat profesional ori cu diagrama tahograf (care să facă dovada respectării timpului de odihnă), pentru a evita coliziunea, în situaţia specifică din speţă.

Reiterăm şi faptul că, aşa cum rezultă din ansamblul materialului probatoriu, autotrenul condus de inculpat nu a depăşit viteza legală (chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, experţii au arătat că între viteză şi accident nu este nicio legătură de cauzalitate), remorca din spatele capului tractor nu avea balans (chiar dacă ar fi fost adevărată varianta referitoare la un astfel de balans, indicat doar de martorii vecini ai victimei şi doar în declaraţiile ulterioare, o oscilaţie stânga-dreapta pe o distanţă de circa 10-15 cm nu ar fi condus la trecerea remorcii pe acostament, aceasta rămânând pe carosabil şi neputând-o atinge pe victimă, în raport de lăţimea benzii şi de cea a ansamblului rutier), nu se poate vorbi nici de un fenomen de absorbţie-aspiraţie a victimei, care să fie astfel trasă spre stâlpul din spate al remorcii, după cum, şi în situaţia în care conducătorul auto ar fi sesizat intenţia victimei, de traversare a străzii, nu dispunea de posibilităţi de evitare a impactului.

În concluzie, nu există legătură de cauzalitate între acţiunile inculpatului şi rezultatul produs, accidentul rutier fiind urmarea imprudenţei victimei minore, care, în dorinţa de a ajunge cât mai repede la grupul de prieteni care o aşteptau vis-a-vis, a iniţiat manevra de traversare a străzii cu nerespectarea dispoziţiilor art. 72 din OUG nr. 195/2002.

257

În aceste condiţii, Curtea a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, sub aspect obiectiv şi subiectiv, întrucât decesul victimei nu este urmarea nerespectării de către inculpat a dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru circulaţia vehiculelor pe drumurile publice, iar acesta nu are nicio culpă în legătură cu accidentul rutier.

Nu poate fi reţinută nici acuzaţia generală adusă de reprezentantul parchetului, cu ocazia dezbaterilor în apel, în esenţă în sensul că inculpatul s-ar face vinovat de producerea accidentului pentru că, neavând atestat profesional la acea dată, nu trebuia să se urce la volanul vehiculului, deci nu trebuia să fie în trafic.

O astfel de argumentaţie nu este pertinentă, întrucât pentru a fi reţinută existenţei infracţiunii trebuie dovedită o legătură de cauzalitate între nerespectarea unei anume dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, pe de o parte, şi decesul persoanei, pe de altă parte. Altfel, s-ar ajunge la situaţia în care o persoană, chiar dacă nu a avut o culpă în producerea unui accident rutier şi, în concret, nicio posibilitate să îl evite, să fie făcută totuşi răspunzătoare de consecinţele produse prin accident dacă, de exemplu, a încălcat dispoziţii legale referitoare la încheierea unei asigurări pentru răspundere civilă RCA ori la efectuarea inspecţiei tehnice periodice, etc. În astfel de cazuri, în mod normal un conducător auto nu ar trebui să fie în trafic, însă a reţine că se face vinovat de producerea unui accident, chiar dacă acesta nu are nicio legătură cu dispoziţia legală încălcată, ar nesocoti însăşi voinţa legiuitorului, care a înţeles prin modalitatea de incriminare a infracţiunii să stabilească şi necesitatea unei legături de cauzalitate, rezultată clar din folosirea sintagmei „ca urmare”.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, a admis apelurile declarate de inculpatul SCC şi asiguratorul ATA SA şi a desfiinţat sentinţa penală în totalitate.

Rejudecând, în baza art. 16 lit. b teza a II-a Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului SCC pentru fapta de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 2 Cod penal anterior, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 397 Cod procedură penală, a fost respinsă acţiunea civilă, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prejudiciile produse acestei părţi civile fiind exclusiv culpa victimei înseşi.

În baza art. 421 alin.1 lit.b Cod procedură penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă TLC, pentru considerentele deja expuse anterior.

Totodată, văzând că la data de 20.01.2015 partea civilă apelantă ATA a renunţat la calea de atac, arătând că nu mai are nicio

258

pretenţie civilă, Curtea a luat act de retragerea apelului declarat de aceasta, împotriva aceleiaşi sentinţe.

7. Caracterul obligatoriu al impunerii uneia sau mai multor obligaţii inculpatului în temeiul art. 93 alin. 1 şi 2 din Codul penal de către instanţa care face aplicarea art. 91 din Codul penal.

Art. 91 din Codul penalArt. 93 alin. 1 şi 2 din Codul penal

Impunerea unei sau mai multor obligaţii inculpatului în temeiul art. 93 alin. 1 şi 2 din Codul penal este obligatorie pentru instanţa care face aplicarea art. 91 din Codul penal. Ceea ce legea lasă la latitudinea instanţei este alegerea numărului şi a naturii obligaţiilor ce se impun.

(DECIZIA PENALĂ NR. 400/A/10 iunie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 71 din 19 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, în baza art. 337 Cod penal, a fost condamnat inculpatul M.O. la pedeapsa închisorii de 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. şi ped. de art. 337 Cod penal, cu aplic. art. 396 al.10 Cod de procedură penală.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a acestei sentinţe.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă, accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă a acestei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 Cp.

În baza art. 93 alin. 1 Cod penal, a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dâmboviţa, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să

259

comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Datele prevăzute la pct. b), c), d) e) se comunică Serviciului de Probaţiune Dâmboviţa.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei C., judeţul Dâmboviţa, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. 4 Cod penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii altei infracţiuni pe durata termenului de supraveghere şi în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite în sarcina sa.

A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că, la data de 29.08.2014, organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia cu nr. de înmatriculare *** din direcţia B. către C., a refuzat să se supună recoltării de probe biologice, deşi consumase băuturi alcoolice

Sub acest aspect, s-a reţinut că, la data de 29.08.2014, în prezenţa martorilor asistenţi GN şi NCC, inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest, care a indicat o valoare de 0,83 mg/l alcool pur în aerul expirat şi a declarat că anterior a consumat 1,5 l bere alcoolizată.

Audiat în faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut că a refuzat să i se recolteze probe biologice.

Prima instanţă a constatat că aspectele relatate de inculpat privind împrejurările comiterii infracţiunii se coroborează cu menţiunile inserate în conţinutul procesului - verbal de constatare a infracţiunii şi cu depoziţiile martorilor GN şi NCC, care au relatat săvârşirea faptei de către inculpat în modalitatea reţinută în situaţia de fapt anterior expusă.

Cu ocazia audierii în faţa instanţei, inculpatul a adoptat o poziţie sinceră, recunoscând comiterea infracţiunii, menţionând că este de acord cu prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii în situaţia în care se va stabili vinovăţia sa.

Coroborând astfel materialul probator administrat în cauză, judecătorul fondului a reţinut ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii penale a inculpatului, fapta fiind săvârşită de acestea cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului MO, care la data de 29.08.2014 a fost depistat pe D.J.702 B., în timp ce conducea autoturismul marca Dacia cu nr. de înmatriculare ***, având o

260

concentraţie de alcool pur în aerul expirat de 0,83 mg/l, iar la solicitarea organelor de poliţie a refuzat să se supună recoltării de probe biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea mostrelor biologice, în modalitatea prev. şi ped. de art. 337 din Cod penal, faptă pentru care a fost angajată răspunderea penală a inculpatului.

La stabilirea şi individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 Cod penal, normă potrivit căreia stabilirea naturii şi cuantumului pedepsei se realizează în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurarea şi modul de comitere a infracţiunii precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatul produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivele săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, s-a notat că inculpatul şi-a asumat responsabilitatea faptei comise, iar din fişa de cazier judiciar rezultă lipsa antecedentelor penale.

Instanţa de fond, coroborând toate aceste elemente, luând în considerare şi comportamentul procesual al inculpatului, care a recunoscut săvârşirea infracţiunii, dar şi limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator - reduse cu o treime ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 396 Cod de procedură penală, a dispus condamnarea inculpatului MO la pedeapsa închisorii de 8 luni pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. şi ped. de art. 337 Cod penal, cu aplicare art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a, şi b Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a acestei sentinţe.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea aceloraşi drepturi.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului, luând în considerare toate criteriile enunţate anterior şi apreciind ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 91 alin. 1 Cod penal, atât în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, cât şi a datele ce particularizează persoana inculpatului, ce nu a mai fost condamnat anterior, şi-a manifestat acordul de a presta o muncă

261

neremunerată în folosul comunităţii şi care prezintă perspective de resocializare chiar şi fără executarea efectivă a pedepsei, fiind însă necesară supravegherea conduitei sale, pe o perioadă determinată, judecătorul fondului a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 Cod penal.

În baza art. 93 alin. 1 Cod penal, a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de acest text legal.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei C., judeţul Dâmboviţa, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin.4 Cod penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii altei infracţiuni pe durata termenului de supraveghere şi în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite în sarcina sa.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti, care a criticat-o sub aspectul cuantumului pedepsei, solicitând majorarea acestuia, precum si al neaplicării pedepselor complementară şi accesorie, sens în care a solicitat interzicerea dreptului inculpatului de a conduce autovehicule, conform art. 66 alin. 1 lit. i Cod penal.

Analizând sentinţa apelată, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 şi art. 418 Cod pr.penală, Curtea a constatat că nu este legală, iar apelul declarat de parchet este fondat şi va fi admis, însă pentru un alt motiv decât cele invocate în motivele de apel expuse.

Astfel, cu privire la situația de fapt, Curtea a constatat ca a fost corect reținuta de prima instanţă, din probele administrate în cursul urmăririi penale coroborate, cu recunoașterea inculpatului în fata instanței, în procedura prevăzuta de art. 375 Cod procedura penala, rezultând ca inculpatul MO, la data de 29 august 2014, după consumul de băuturi alcoolice, s-a urcat la volanul autoturismului cu nr. de înmatriculare ***, l-a condus pe drumurile publice de pe raza com. B., jud. Argeș, iar după depistarea de către organele de politie, deși s-a supus testării cu aparatul etilotest (rezultând valoarea de 0,83%0 alcool pur în aerul expirat), a refuzat sa se supună recoltării probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei. Fapta inculpatului, săvârșită în împrejurările sus-menționate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 337 Cod penal. Curtea a retinut ca, făcând si aplicarea dispozițiilor referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei, ca urmare

262

a recunoașterii vinovaţiei de către inculpat, conform art.396 alin. 10 Cod procedura penala, prima instanța a dat eficienta tuturor criteriilor prevăzute de art. 74 Cod penal pentru individualizarea pedepsei. In raport de gravitatea infracțiunii săvârșite, destul de ridicată, mai ales fata de valoarea mare a rezultatului etilotest si de scopul urmărit de inculpat la săvârșirea faptei, acela de a nu fi depistata valoarea îmbibației alcoolice în sânge, dar, totodată, si de faptul ca inculpatul si-a asumat responsabilitatea faptei si a consecințelor acesteia, având o atitudine sincera pe întreg parcursul procesului penal, după cum nu are antecedente penale, fiind infractor primar, Curtea a apreciat ca pedeapsa aplicata de prima instanță, in cuantumul minim prevăzut de lege, este adecvată si nu se impune a fi majorată. Totodată, nu se impune nici interzicerea dreptului inculpatului de a conduce autovehicule pe durata termenului de supraveghere, ca pedeapsă complementara si accesorie, mai ales că efectul pronunțării hotărârii de condamnare este, în mod automat, conform legii, reprezentat de anularea permisului de conducere, cu posibilitatea obținerii de către inculpat a permisului din nou numai după trecerea a cel puțin 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii si, oricum, doar după promovarea unei nou examen, in urma căruia sa dovedească însușirea cunoștințelor teoretice si a abilitaților practice în materie.

Însă, Curtea a reţinut că, deşi nu este justificată solicitarea parchetului de a-i fi interzisă inculpatului exercitarea dreptului de a conduce autovehicule, apelul se impune a fi admis pentru un motiv de nelegalitate, referitor la omisiunea stabilirii unei obligaţii pe durata termenului de supraveghere.

Astfel, prin sentinţa apelată s-au stabilit în sarcina inculpatului doar obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. 1 şi 3 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere.

Însă, dispoziţiile art. 93 alin. 2 Cod penal prevăd că „instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii...”.

Aşadar, independent de orice alte obligaţii, impunerea faţă de inculpat a uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în alineatul 2 al art. 93 ( la lit. a - d) este obligatorie, textul fiind imperativ şi lipsit de echivoc. Ceea ce legea lasă la latitudinea instanţei este alegerea numărului şi a naturii obligaţiilor ce se impun în temeiul acestui text legal. Prin urmare, acest aspect de nelegalitate va fi înlăturat, Curtea făcând aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, iar în acest sens s-a orientat către obligaţia prevăzută de art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, respectiv aceea ca inculpatul să frecventeze şi un program de

263

reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Pentru toate aceste considerente, in baza art. 421 alin. 2 lit. a Cod procedura penala, Curtea a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni împotriva sentinţei penale nr. 71 din 19 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Topoloveni, în dosarul nr. 2218/828/2014, a desfiinţat în parte sentinţa penala si, rejudecând:

În baza art. 93 alin. 2 lit. b) Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatului să frecventeze şi un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale, iar potrivit art. 275 alin. 3 Cod perocedura penala, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

8. Obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de spitalizare către unităţile spitaliceşti constituite părţi civile

Fondul de protecţie al victimelor străzii nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de spitalizare către unităţile spitaliceşti constituite părţi civile, inculpatul fiind cel care trebuie să suporte plata acestor despăgubiri.

(Decizia penală nr.402/A/11 iunie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 267 din data de 29 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 249 Cod de procedură penală, s-a respins cererea formulată de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului IG.

În baza art. 397 şi 25 Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi raportat la decizia nr. 3/15.06.2010 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, s-au admis cererile părţilor civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, şi a fost obligat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 1.638,04 lei, despăgubiri băneşti către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova şi la plata sumei de 1.643,15 lei, cu acelaşi titlu, către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea.

În baza art. 397 şi 25 Cod de procedură penală, cu aplicarea art. 1357 Cod civil şi raportat la decizia nr. 3/15.06.2010 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, s-au admis, în parte, acţiunile părţilor civile CM şi SE şi a fost obligat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, către acestea, la despăgubiri civile, după cum urmează: 10.000 lei daune materiale şi 20.000 lei daune morale, în

264

total 30.000 lei despăgubiri civile către partea civilă CM; 5.000 lei daune morale către partea civilă SE.

S-a respins, ca nedovedită, cererea părţii civile CM privind acordarea sumei de 2.100 Euro, reprezentând contravaloarea câştigului nerealizat în Italia, şi, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale formulată de părţile civile SM, SM şi DAM.

În baza art. 274 Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul IG la plata sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată către partea civilă CM.

S-a luat act că partea civilă SE nu solicită cheltuieli de judecată.

În baza art. 272 Cod de procedură penală, cheltuielile avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin rechizitoriul din 11.06.2012, întocmit în dosarul nr.2270/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu, inculpatul IG a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, precum şi a infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având permisul de conducere suspendat şi o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, prev. de art.184 al.2, 4 Cod penal, art.184 al.2, 4 Cod penal, art.86 al.2 şi art.87 alin.1 din OUG 195/2002, republicată, cu aplicarea art.33 lit.b Cod penal.

Cauza a fost înregistrată sub număr de dosar 1176/241/2012.

Cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, la termenul din 19 noiembrie 2013, întrucât soluţionarea laturii civile a procesului penal a impus administrarea de probe care necesită timp, s-a dispus disjungerea acţiunilor civile şi judecarea lor separată la termenul din 13.02.2013, formându-se dosarul nr. 2244/241/2013.

Prin sentinţa penală nr. 239/19.11.2013 pronunţată în dosar nr. 1176/241/2012, s-a dispus condamnarea inculpatului IG pentru comiterea a două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, precum şi a infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având permisul de conducere suspendat şi o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, prev. de art.184 al.2,4 Cod penal, art.184 al.2,4 Cod penal, art.86 al.2 şi art.87 alin.1 din OUG 195/2002, republicată, cu aplicarea art.33 lit. b Cod penal, în dauna părţilor civile CM, SE, SM, SM, DAM, Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova, ale căror acţiuni fac obiectul dosarului de faţă.

Astfel, partea vătămată CM s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 60.000 euro şi 2.100 euro, reprezentând prejudiciul cauzat de inculpat, susţinând că, în urma accidentului, a suferit vătămări corporale extrem de grave, care au necesitat la acel

265

moment o intervenţie chirurgicală foarte grea şi chiar în prezent are nevoie de alte intervenţii chirurgicale.

A afirmat că, în urma accidentului, i-a fost afectat braţul şi nu se poate folosi de acesta la fel ca înainte, fiindu-i foarte greu cu muncile gospodăreşti şi, de asemenea, având de suferit şi prin prisma locului de muncă, în străinătate fiind menajeră.

În continuare, a detaliat suma totală cu care se constituie parte civilă, respectiv, 10.000 lei daune materiale din care, 8.500 lei cheltuieli ocazionate cu intervenţia chirurgicală (controale medicale şi tratamentul necesar), 1500 lei cheltuieli ocazionate de plata persoanei care a prestat muncă în gospodărie în locul ei, 50.000 lei daune morale şi 2.100 euro, reprezentând contravaloarea câştigului nerealizat în Italia pe 3 luni în perioada respectivă, câte 700 euro/lună, ca menajeră.

Părţile civile SE şi SM, SM, DAM, în calitate de succesori în drepturi ai părţii civile SN (decedat la 23 noiembrie 2012), s-au constituit părţi civile în cauză cu suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral suferit de autoarea lor MV care, în urma accidentului, a suferit leziuni traumatice, fiind supusă unor suferinţe fizice şi psihice cărora cu greu le-a făcut faţă şi care au necesitat un număr de 100-120 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova a comunicat instanţei, prin adresa de la fila 21 dosar fond, că se constituie parte civilă în procesul de faţă, cu suma de 1.638,04 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale părţii vătămate MV, care a fost internată în secţia de ortopedie şi traumatologie în perioada 17.10.2009-23.10.2009.

De asemenea, Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea, prin adresa de la fila 26 dosar fond, a comunicat instanţei că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 1.643,15 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea părţii vătămate CM, în secţia Ortopedie şi Traumatologie în perioada 16.10.2009-29.10.2009.

La termenul din 04.06.2014, partea vătămată CM a solicitat introducerea în cauză a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, întrucât la data producerii accidentului inculpatul nu avea încheiată asigurarea obligatorie RCA.

Constatând că părţile vătămate, ale căror cereri în pretenţii fac obiectul cauzei de faţă, au fost victimele accidentului rutier comis de către inculpatul IG, la data de 16.10.2009, cu autoturismul marca Dacia Break cu număr de înmatriculare ***, ce nu era asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (fapt constatat în cursul urmăririi penale, motiv pentru care, în dispozitivul rechizitoriului, nu a fost conceptată vreo societate de asigurare, în calitate de asigurător), instanţa de fond a admis cererea şi a dispus introducerea în cauză a Fondului de

266

Protecţie a Victimelor Străzii - Bucureşti, în acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 32/2000.

Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, prin cererea de la fila 75, a arătat că, prin Legea nr. 113/2006 privind aprobarea OUG nr. 201/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000, privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, s-a decis înfiinţarea Fondului ca entitate separată, astfel că, prin art. 25 ind.1 din lege, a fost constituit Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii ca instituţie de sine stătătoare, cu scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, dacă autovehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagubele produse prin accident.

S-a făcut precizarea că Fondul participă în cadrul procesului penal în calitate de parte responsabilă civilmente, şi nu de asigurător, şi că rolul său este acela al unui garant, iar calitatea de parte responsabilă civilmente atribuită Fondului, prin decizia nr. 3/15.06.2010 pronunţată de ÎNCJ în interesul legii, o apreciază ca fiind doar o calificare a poziţiei procesuale, întrucât calitatea de garant nu este prevăzută de Codul de procedură penală, şi, prin urmare, consideră că nimic nu împiedică instanţa să oblige inculpatul, alături de Fond, la plata despăgubirilor solicitate de părţile civile, în măsura dovedirii lor.

În cadrul aceleaşi cereri, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a prezentat normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011, cu privire la condiţiile de stabilire a despăgubirilor materiale şi morale în caz de vătămare corporală, cu precizarea că, potrivit acestora, este exclusă din garanţia Fondului, plata cheltuielilor judiciare, precum şi a costurilor de spitalizare a victimelor, întrucât acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului şi un drept al cetăţeanului, pentru care s-a constituit Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale şi de Sănătate, format din contribuţia personală a asiguratului de sănătate şi din subvenţii de la bugetul statului.

Faţă de acest ultim aspect, F.P.V.S. a invocat art. 313 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, care prevede că persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altor persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia de a repara prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, prin plata cheltuielilor ocazionate de asistenţa medicală, furnizorul având dreptul la acţiunea în regres împotriva persoanei vinovate, pentru recuperarea acestor cheltuieli, text de lege în baza căruia, în general, instanţele obligă Fondul şi la plata sumelor cu care unităţile spitaliceşti se constituie părţi civile, apreciind că o astfel de dispoziţie a instanţei este greşită, întrucât, dată fiind forţata asimilare a Fondului, unei părţi responsabile civilmente, instanţa

267

poate obliga numai inculpatul la plata acestor cheltuieli, intervenţia Fondului fiind una subsidiară.

Prin aceeaşi cerere, FPVS a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului IG, până la concurenţa sumelor cu care s-au constituit părţi civile persoanele prejudiciate din prezenta cauză, cu motivarea că este necesară prevenirea oricărei intenţii a inculpatului de a înstrăina bunurile, pentru a se sustrage obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Pentru soluţionarea cererilor formulate de părţile civile s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Astfel, martora MM, mama părţii civile CM, a declarat că fiica ei, victimă a accidentului provocat de inculpat, a fost internată în spital timp în care, pentru a face faţă cheltuielilor ocazionate de intervenţiile chirurgicale suportate, fiica a cheltuit 3.500 lei, iar ea, martora, i-a dat suma de 5000 lei, în acelaşi scop.

Totodată, a menţionat că timp de o lună, în perioada de spitalizare a fiicei şi ulterior externării acesteia, pentru munca necesară în gospodărie a angajat-o pe martora GE, care a avut grijă de soţul victimei şi de cei doi copii minori ai acesteia, fiind plătită cu 50 lei pe zi.

Martora a mai afirmat fiica ei, la momentul accidentului, lucra în Italia ca menajeră în beneficul unei familii din această ţară, fără a avea contract de muncă încheiat cu familia respectivă, iar după 3-4 luni de la externarea ei din spital, fiica a plecat la muncă în Italia împreună cu soţul.

Martora GE a confirmat faptul că a muncit în gospodăria părţii civile CM timp de o lună şi că a fost plătită cu suma de 50 lei/zi.

Cât priveşte părţile civile SE, SM, SM şi DAM, acestea au solicitat daune morale în cuantum de 20.000 lei, fără a preciza dacă suma este cerută în acest cuantum pentru fiecare parte civilă sau global, pentru toate cele 4 părţi civile, cu menţiunea că SE este fiul părţii civile MV - decedate, iar SM, SM şi DAM sunt nepoţii de fiu (SN - decedat) ai părţii civile decedate, toţi introduşi în cauză în calitate de succesori în drepturi ai părţii civile decedate.

S-a menţionat de către prima instanţă că partea civilă MV, victimă a accidentului provocat de inculpat, a solicitat pentru leziunile traumatice suferite care au necesitat 100-120 de zile de îngrijire medicală suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, acţiunea acesteia fiind însuşită după decesul părţii civile (din cauze independente de accidentul provocat de inculpat, după 2 ani de la producerea acestuia), de către cei doi fii ai acesteia, SE şi SN, iar după decesul acestuia din urmă, succesorii lui în drepturi, SM, SM şi DAM, şi-au însuşit cererea în pretenţii, alături de fiul părţii civile decedate.

268

Analizând probele administrate în cauză, privind acordarea despăgubirilor solicitate de persoanele fizice şi juridice care au suferit prejudicii materiale şi/sau morale, din cauza accidentului rutier provocat de inculpatul IG cu autoturismul marca Dacia Break cu număr de înmatriculare *** la data de 16.10.2009, dată la care autoturismul respectiv nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente (RCA), instanţa de fond a avut în vedere decizia nr. 3/15.06.2010 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 25 ind.1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, coroborate cu art. 24 din Cod de procedură penală (cel vechi, având corespondent în art. 21 din noul Cod de procedură penală), în procesul penal Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de persoană responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente rutiere, provocate de autovehicule neasigurate.

Prin această decizie este confirmată şi întărită dispoziţia art. 25 ind.1 din Legea nr. 32/2000, care a reglementat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii ca „organism responsabil cu plata despăgubirilor”, în sensul art. 10 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European din 16.09.2000, care prevede că „fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare”.

În acelaşi sens sunt şi normele privind Fondul, adoptate în temeiul Legii nr. 32/2000 şi puse în aplicare prin Ordinul nr. 1/2008, care la art. 3 al. 3 prevăd că, în cazul în care autovehiculul care a provocat accidentul nu a încheiat asigurarea RCA , „Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale cât şi pentru vătămări corporale sau decese”, iar în art. 3 al.4 teza I se prevede că „Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubiri fără a putea opune persoanelor prejudiciate beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului.

Potrivit acestor dispoziţii, Fondul are legitimare procesuală pasivă, în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, şi, cum potrivit art. 21 din noul Cod de procedură penală persoana chemată să răspundă pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente, în ipoteza reglementată de dispoziţiile Legii nr. 32/2000, Fondul are calitatea de parte responsabilă civilmente, chemată în procesul penal pentru a răspunde, potrivit legii civile, pentru paguba provocată de inculpat, ca autor al accidentului provocat cu un autovehicul neasigurat.

269

Prima instanţă a apreciat că, indiferent că se numeşte parte responsabilă civilmente sau garant, Fondul trebuie să fie obligat singur, şi nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor, pentru a se evita o eventuală opunere a Fondului către persoanele prejudiciate, a beneficiului de discuţiune în raport cu inculpatul vinovat de producerea pagubei, caz în care însuşi scopul constituirii Fondului ar fi compromis.

De altfel, nu întâmplător, în art. 13 teza I din Normele privind FPVS, se reglementează posibilitatea Fondului de a recupera prejudiciile achitate victimelor străzii, printr-o acţiune în regres împotriva persoanei vinovate.

În raport de toate aceste dispoziţii care, în ipoteza dată, consacră garantarea plăţii despăgubirilor direct de către Fond, instanţa, în baza art. 249 Cod de procedură penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea acestuia privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului, câtă vreme obligaţia de despăgubire nu este solidară, cererea de sechestru putând fi formulată de către FPVS într-un alt cadru procesual, determinat de viitoarea acţiune în regres formulată împotriva inculpatului.

În ceea ce priveşte cererea Fondului, de a nu fi obligat la plata despăgubirilor solicitate de unităţile spitaliceşti, invocând art. 313 din Legea nr. 95/5006, prima instanţă a considerat că este nejustificată, având în vedere că aceleaşi sunt împrejurările concrete ale faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, inclusiv în dauna unităţilor spitaliceşti, unităţi care au acelaşi drept, la fel ca persoanele fizice păgubite, de a li se asigura plata rapidă a cheltuielilor ocazionate de spitalizarea celor două victime şi asistenţa medicală acordată, prin intermediul garantului constituit prin Legea nr. 32/2000, garant care poate solicita, pe calea aceleaşi acţiuni în regres, de la inculpatul vinovat, restituirea tuturor despăgubirilor plătite în baza acestei sentinţe.

S-a subliniat că soluţia este impusă şi de situaţia personală a inculpatului care se află în detenţie în executarea pedepsei penale aplicate cu ocazia soluţionării laturii penale a procesului şi, în acest fel, el se află în imposibilitatea materială de a plăti despăgubirile solicitate de unităţile spitaliceşti constituite părţi civile în cauză.

Prin urmare, în baza art. 397 şi 25 Cod de procedură penală, cu aplicarea dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi raportat la decizia nr. 3/15.06.2010 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, instanţa de fond a admis cererile părţilor civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea şi Spitalul Judeţean De Urgenţă Craiova şi a obligat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 1.638,04 lei, despăgubiri băneşti, către Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova, suma reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de spitalizarea părţii civile decedate, Munteanu Victoria, şi de asistenţa medicală acordată acesteia în perioada 14.10.2009-

270

29.10.2009, şi la plata sumei de 1643.15 lei, cu acelaşi titlu, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizarea şi asistenţa medicală acordată părţii civile CM.

În baza art. 397 şi 25 Cod de procedură penală raportat la aceeaşi decizie a ÎCCJ şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 1357 Cod civil, instanţa a admis în parte acţiunile părţilor civile CM şi SE, în sensul că a obligat Fondul, către acestea, la despăgubiri civile, după cum urmează: 10.000 lei daune materiale şi 20.000 daune morale, în total 30.000 lei, despăgubiri civile către partea civilă CM; 5.000 lei, daune morale, către partea civilă SE.

A respins, ca nedovedită, cererea părţii civile CM, privind acordarea sumei de 2100 Euro, reprezentând contravaloarea câştigului nerealizat în Italia şi, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale formulată de părţile civile SM, SM şi DAM.

La stabilirea despăgubirilor acordate părţii civile CM, judecătorul fondului a avut în vedere gravitatea leziunilor traumatice suferite în cadrul accidentului rutier pentru care a fost spitalizată timp de 9 zile, perioadă în care a suferit o intervenţie chirurgicală, urmată de tratament ambulatoriu, ce au generat cheltuieli în cuantum de 10.000 lei.

Mama părţii civile a confirmat faptul că i-a dat fiicei sale suma de 5000 lei, în completarea sumei de 3500 lei, deţinută de partea civilă, pentru a putea face faţă cheltuielilor ocazionate de intervenţia chirurgicală, iar martora GE a confirmat faptul că, timp de o lună de zile, partea civilă a fost în imposibilitatea de a face singură treburile gospodăreşti, nu puţine, având în vedere că are soţ şi doi copii minori, şi că în acest timp a înlocuit-o în atribuţiile gospodăreşti, fiind recompensată cu 50 lei/zi, în total 1500 lei.

Cu privire la suma de 2100 Euro solicitată de partea civilă CM, reprezentând profitul nerealizat în Italia, din cauza vătămărilor suferite în cadrul accidentului, instanţa a apreciat că soluţia dispusă este justificată de împrejurarea că desfăşurarea activităţii de menajeră la o familie din Italia pentru care primea suma de 700 Euro/lună, activitate pe care nu a mai putut să o desfăşoare timp de 3 luni din cauza accidentului rutier, este doar afirmată de parte şi susţinută de declaraţia singulară a mamei acesteia, fără a depune dovezi scrise în susţinerea ei, respectiv un contract încheiat cu familia din Italia, şi în lipsa căruia profitul nerealizat în perioada menţionată este nedovedit.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a considerat că partea civilă le-a estimat exagerat la suma de 50.000 lei, motiv pentru care, pentru a evita riscul îmbogăţirii fără just temei, acestea au fost diminuate la suma de 20.000 lei, considerând că este suficientă pentru compensarea disconfortului psihic pe care

271

partea civilă l-a resimţit, concomitent cu leziunile traumatice suferite.

Cât priveşte însuşirea de către succesorii în drepturi a cererii formulate de partea civilă decedată MV privind acordarea cu titlu de daune morale a sumei de 20.000 lei, prima instanţă a constatat, în primul rând, că partea civilă a solicitat, în timpul vieţii, numai daune morale, care privesc, conform denumirii, acoperirea unui prejudiciu psihic, prejudiciu care în speţă are caracter strict personal, având în vedere că el constă în disconfortul psihic pe care partea civilă l-a resimţit, concomitent cu leziunile traumatice suferite, şi care se impunea să fie recompensat sub forma daunelor morale acordate direct părţii civile, în cazul în care nu deceda mai înainte de sesizarea instanţei cu rechizitoriul privind pe inculpatul IG.

Cum partea civilă a decedat din cauze fără legătură directă cu accidentul căruia i-a căzut victimă, instanţa a considerat că acordarea daunelor materiale către succesorii în drepturi ai părţii civile decedate apare justificată parţial, atât în ceea ce priveşte sfera persoanelor care solicită daunele morale, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul acesteia.

Dintre persoanele, succesori în drepturi ai părţii civile decedate, instanţa de fond a apreciat că numai SE, fiul acesteia, este îndreptăţit la plata de daune morale în cuantum diminuat, având în vedere că disconfortul psihic ce se impunea compensat, ca resimţit direct de victimă, poate fi recunoscut, însă nu în aceeaşi măsură directă şi nu cu aceeaşi intensitate, şi fiului acesteia, care, având în vedere calitatea menţionată în raport cu victima accidentului, calitate ce induce o afectivitate specifică faţă de aceasta, este evident că a empatizat în trauma psihică suferită de mama sa, cauzată de suferinţa fizică a acesteia, ceea ce justifică acordarea unei părţi din daunele morale solicitate.

Instanţa a apreciat că argumentul menţionat nu poate funcţiona şi cu privire la nepoţii părţii civile, care apar, succesiv, succesori în drepturi ai decedatului SN, fiul părţii civile MV, victima accidentului, iar transferul traumei psihice prin empatie la rude în grad descendent mai îndepărtat nu beneficiază de prezumţia strânsei legături de afecţiune specifică raportului dintre mamă şi fiu.

Nepoţii părţii civile decedate, puteau demonstra (însă nu au făcut-o, nefiind prezenţi la nici un termen de judecată), prin declaraţie dată în faţa instanţei, confirmată cu martori, că au locuit împreună cu victima accidentului şi că i-au acordat îngrijiri sau susţinere morală acesteia, sau că, în lipsa locuirii împreună, au păstrat legături directe şi constante cu aceasta, în cadrul cărora au avut trăiri sufleteşti similare, generate de suferinţa fizică şi de trauma psihică resimţită de bunica lor, vătămată grav în accidentul rutier provocat de inculpat.

272

Împotriva sentinţei au formulat apel doar Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi partea civilă CM.

Apelanta CM a criticat sentinţa cu privire la cuantumul daunelor acordate, susţinând, în esenţă, că în mod greşit i s-a acordat doar 20.000 lei daune morale, din moment ce a solicitat suma de 50.000 lei. Potrivit acestei părţi civile, suma stabilită prin sentinţă nu corespunde prejudiciului moral suferit, fiind mult mai mică decât suma cu care chiar Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a fost de acord să o despăgubească, potrivit notelor scrise depuse la prima instanţă.

La rândul său, apelantul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a criticat sentinţa doar sub aspectul acordării către partea civilă SE a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de defuncta MV, respectiv al obligării Fondului la plata de despăgubiri civile către unitățile spitaliceşti constituite părți civile în cauză.

Apelantul a arătat, în esenţă, că victima MV, care suferise vătămări corporale în urma accidentului rutier, ce au necesitat circa 120 zile de îngrijiri medicale, a decedat la 23.11.2012, din cauze ce nu au legătură cu accidentul ori cu traumele rezultând din acesta. Prin urmare, suferinţa fizică şi psihică a acestei victime nu avea cum să fie resimţită de moștenitori, nefiind transmisibilă. Mai mult, la data decesului ei, prejudiciul moral încercat de aceasta nu fusese încă evaluat, deci nu putea fi transmis pe calea moştenirii succesorilor săi în drepturi. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, apelantul a invocat dispoziţiile art. 25 ind. 1 din Legea nr. 32/2000, pct. 19 şi cele ale art. 5 alin. 4 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008,

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, conform art. 417 şi art. 418 Cod procedură penală, Curtea a constatat că aceasta nu este legală, iar apelul declarat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii este întemeiat, însă doar sub aspectul greșitei sale obligări la despăgubirile civile către unităţile spitaliceşti.

Totodată, apelul declarat de apelanta parte civilă CM este tardiv, urmând a fi respins ca atare.

Astfel, analizând cu prioritate excepţia tardivităţii apelului părţii civile sus-menţionate, Curtea a constatat că potrivit art. 410 alin. 1 Cod procedură penală, împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, părţile au dreptul să declare apel, în termen de 10 zile de la comunicarea copiei minutei.

În cauza de faţă, copia minutei sentinţei i-a fost comunicată părţii civile CM la data de 09.01.2015, în raport de care, potrivit textului sus-menţionat, apelul putea fi declarat în termen de 10 zile (termen calculat pe zile libere), adică cel mai târziu la data de 21.01.2015.

273

Apelul a fost declarat de partea civilă abia la data de 20.042015, cu mult după împlinirea termenului prevăzut de lege, astfel încât este întemeiată excepţia tardivității pusă în discuţie. Cât priveşte apelul declarat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, Curtea a constatat că nu este fondată critica adusă sentinţei de această parte, referitoare la greşita acordare a daunelor către partea civilă SE, ca moştenitor al victimei MV, decedată înainte de finalizarea procesului.

Astfel, în cauză MV a fost victima infracţiunii de vătămare corporală din culpă săvârşită de inculpat la data de 16.10.2009, suferind în urma accidentului rutier vătămări corporale care au necesitat circa 100-120 de zile de îngrijiri medicale.

În faza urmăririi penale, persoana vătămată MV s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei, iar ulterior sesizării instanţei, la data de 23.11.2012 aceasta a decedat, din cauze care nu au legătură cu accidentul rutier şi cu vătămările corporale care îi fuseseră produse prin acest accident.

Prin urmare, moştenitorii legali ai acesteia, SE (fiul persoanei vătămate), respectiv SM, SM şi DAM (moştenitorii legai ai altui fiu al persoanei vătămate, la rândul lui decedat) au solicitat în timpul judecăţii acordarea sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale care s-ar fi cuvenit autoarei lor.

Curtea a constatat că sentinţa nu este legală şi temeinică sub aspectul soluţionării acţiunii civile pornite de persoana vătămată MV şi continuată de moştenitorii săi legali, prima instanţă acordând, în mod nejustificat, doar suma de 5.000 lei daune morale şi doar către unul dintre moştenitori, fiul în viaţă SE, deşi prejudiciul moral suferit de MV impunea acordarea unei sume mai mari, către toţi moştenitorii acesteia.

Astfel, Curtea nu poate împărtăşi argumentele reţinute de prima instanţă, din care rezultă în esenţă că daunele morale au fost acordate în considerarea calităţii părţii civile SE, care, ca fiu, ar fi resimţit o traumă psihică, empatizând cu mama sa, situaţia neregăsită la celelalte părţi civile.

Daunele morale se cuvin tuturor moştenitorilor persoanei vătămate, dar nu în nume propriu, ci doar ca succesori ai defunctei persoane vătămate MV.

Este adevărat că suferinţa fizică şi psihică nu a fost resimţită decât de către victima accidentului rutier, această suferinţă nefiind transmisibilă către moştenitorii săi, însă, în acelaşi timp, se observă că dreptul la despăgubire pentru compensarea acestei suferinţe este transmisibil către moştenitorii victimei, aceştia având dreptul la despăgubiri nu în nume propriu, ci în calitate de succesori. Legătura mai mult sau mai puţin apropiată cu autoarea defunctă nu are relevanţă decât sub aspectul cotelor legale de moştenire, neputând însă influenţa, aşa cum în mod nelegal a stabilit prima

274

instanţă, dreptul la acordarea despăgubirilor ce s-ar fi cuvenit autoarei.

Nu poate fi reţinută apărarea formulată de apelantul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, în sensul că prejudiciul moral nu ar fi fost cuantificat , fiind indisolubil legat de persoana victimei şi cuantificarea lui intervenind doar după deces.

Dimpotrivă, în patrimoniul victimei MV s-a născut încă de la data producerii accidentului (deoarece la acea dată i-au fost produse vătămările corporale generatoare de suferinţă fizică şi psihică) dreptul la despăgubire, drept care este patrimonial, chiar dacă este menit a acoperi o pagubă morală.

Faptul că până la data decesului acestei persoane nu fusese încă pronunţată o hotărâre, chiar de primă instanţă, prin care să se stabilească un cuantum al despăgubirilor ce s-ar fi cuvenit victimei pentru prejudiciul moral, nu poate constitui temei al respingerii acţiunii civile promovate de aceasta încă din timpul când era în viaţă şi nu poate conduce la concluzia că acest prejudiciu nu poate fi cuantificat.

Deşi sentinţa apelată este nelegală sub aspectul soluţionării acţiunii civile formulată de persoana vătămată MV şi continuată de moştenitorii acesteia (prima instanţă apreciind în mod nelegal temeinicia acţiunii civile a fiecărui moştenitor, deşi ei solicitaseră împreună acoperirea pagubei autoarei, iar nu separat, în nume propriu, astfel încât în mod nelegal s-au acordat daune doar lui SE, după cum în mod nejustificat s-au acordat doar 5.000 lei), Curtea nu mai poate înlătura aceste aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, deoarece niciuna din aceste părţi civile moştenitoare nu au declarat apel, iar în calea de atac declarată doar de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (care cere înlăturarea daunelor acordate lui SE) nu s-ar putea agrava situaţia apelantului, prin obligarea sa la o sumă mai mare către moştenitorii victimei decedate.

Însă, cu privire la cealaltă critică formulată de apelantul sus-menţionat, Curtea reţine că este întemeiată, deoarece acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de spitalizare către unităţile spitaliceşti constituite părţi civile, inculpatul fiind cel care trebuie să suporte plata acestor despăgubiri materiale.

Astfel, art. 5 alin. (4) din Ordinul nr. 1/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor prevede expres că „Nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele păgubite sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să solicite de la Fond recuperarea cheltuielilor efectuate.”

Prin urmare, nici unităţile spitaliceşti care s-au constituit parte civilă pentru cheltuielile de spitalizare ocazionate de internarea victimelor accidentului rutier, care au acordat servicii medicale acestora în baza legii ori a contractelor, nu pot solicita

275

recuperarea acestor cheltuieli de la Fond, nici în nume propriu, nici ca urmare a subrogării lor în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate care decontează servicii medicale.

Însă, fiind întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, răspunderea pentru aceste prejudicii materiale revine inculpatului, care este vinovat de producerea accidentului rutier şi de vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii victimelor internate în aceste unităţi spitaliceşti.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod de procedură penală, Curtea a admis apelul declarat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a înlăturat obligarea apelantului Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata cheltuielilor de spitalizare către unităţile spitaliceşti constituite părţi civile.

A fost obligat inculpatul IG la plata sumei de 1.638,04 lei, despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova şi la plata sumei de 1.643,15 lei, către Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.În baza art. 421 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală, a

fost respins ca tardiv apelul declarat de partea civilă CM împotriva aceleaşi sentinţe.

9. Aplicarea prevederilor art. 375 din Codul de procedură penală.

Art. 375 Cod procedură penalăArt. 396 alin. 10 Cod procedură penală

Aplicând prevederile art. 375 din Codul de procedură penală, ca urmare a manifestării opţiunii acuzaţilor de a se judeca în procedura abreviată, instanţa de fond poate pronunţa oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 396 din Cod, iar nu una singură şi anume condamnarea cu reducerea limitelor de pedeapsă, potrivit art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală.

(Decizia penală nr. 427/A/15 Iunie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 49 din data de 18 februarie 2015 pronunţată de Judecătoria Brezoi, în baza art. 396 alin. 1, 5 şi 10 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul PG, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 şi 77 lit. a) Cod penal.

276

În baza art. 396 alin. 1, 5 şi 10 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul PPP, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 si 77 lit. a) Cod penal.

În baza art. 396 alin. 1, 5 şi 10 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul PD, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 si 77 lit. a) Cod penal.

În baza art. 396 alin. 1, 5 şi 10 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul TV, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 si 77 lit. a) Cod penal.

În baza art. 396 alin. 1, 5 şi 10 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul VC, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 şi 77 lit. a) Cod penal.

În baza art. 397 alin. 1 Cod procedură penală, raportat la art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă FI.

În baza art. 275 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, a fost obligată partea civilă la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi la data de 17.07.2014 în dosarul nr.580/P/2013, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor PG, PPP, PD, VC şi TV sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 253 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 şi 77 lit. a) din noul Cod penal, reţinându-se, în esenţă, că la data de 11.06.2013 inculpaţii au distrus două plăci din beton şi piatră de râu, de 20 x 1 m fiecare, precum şi un cămin alimentare cu apă rece şi ţeava din pvc din acesta, construite de persoana vătămată FI, lângă locuinţa sa, pe un teren care nu-i aparţine.

În cursul urmăririi penale, au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces - verbal de cercetare la faţa locului, declaraţie suspecţi, declaraţie inculpaţi, declaraţie martori, înregistrări audio-video efectuate de persoana vătămată, înscrisuri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brezoi la data de 21.07.2014 sub nr.1070/198/2014.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 03.10.2014, definitivă la data de 03.10.2014, Judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.

La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii în extras de către grefierul de şedinţă a

277

actului prin care s-a dispus începerea judecăţii, instanţa i-a întrebat pe inculpați dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, aducându-le la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, iar în urma răspunsului pozitiv al acestora, a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 375 Cod procedură penală. Totodată, s-a încuviinţat inculpaților proba cu înscrisuri în circumstanţiere, în cadrul probei fiind depuse la dosarul cauzei caracterizări.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 11.06.2013, lucrătorii de poliţie din cadrul Poliţiei Racoviţa au fost sesizaţi prin SNAU 112 de numitul FI, din comuna Racoviţa, cu privire la faptul că mai mulţi consăteni îi provoacă distrugeri la un drum de acces amenajat lângă locuinţă.

Prin plângerea penală depusă la scurt timp, persoana vătămată a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că şapte persoane, printre care şi cei cinci inculpaţi, i-au distrus în data de 11.06.2013 începând cu ora 08.30, o şarpantă efectuată la baza casei, a grajdului şi a unui garaj, efectuată pentru ca apa provenită din ploi să nu se mai infiltreze în interior şi să prevină degradarea imobilelor, au distrus o rigolă efectuată paralel cu şarpanta şi, având acelaşi scop, de asemenea distrugându-i sistemul de canalizare. Terenul pe care au fost construite aceste lucrări, a mai arătat persoana vătămată, practic îi aparţine, plătind impozit la primărie, dar cândva a fost folosit ca o trecere.

Aspectele semnalate de persoana vătămată în plângerea penală au fost contrazise de probatoriul administrat în cauza de organele de urmărire penală.

Astfel, cu ocazia cercetărilor desfășurate de organele poliției judiciare, persoana vătămată FI, întrebată dacă deține acte de proprietate pentru terenul unde a construit șarpanta din beton și autorizație de construcție pentru aceasta, le-a declarat verbal acestora în data de 06.03.2014 că terenul respectiv nu este proprietatea sa și, dacă au nevoie de alte documente, să se adreseze primăriei din localitate. La dosarul cauzei nu au fost depuse acte de proprietate privind suprafața de teren unde au fost construite șarpanta din beton, nu s-a constatat construcția unei rigole efectuată paralel cu șarpanta și a unui sistem de canalizare, ci doar existența unui cămin de apă), acte din care să rezulte că suprafața de teren respectivă aparține persoanei vătămate. De asemenea, din cercetările efectuate nu a fost identificat în mod concret proprietarul suprafeței de teren. Din verificările efectuate de către organele de

278

poliție a rezultat că persoana vătămată nu deținea autorizație de construcție pentru lucrările efectuate.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 (art.2, 3, 11), precum şi O.M. nr. 839/2008 (art.18), lucrările efectuate de către persoana vătămată nu sunt exceptate de la autorizare, astfel că au fost construite ilicit, cu încălcarea legislației în domeniul construcțiilor.

Persoana vătămată a renovat casa părintească anterior anului 2013 şi în data de 10.06.2013 i-a rugat pe martorii LT şi TMA să-i construiască un cămin pentru canalizare şi apa rece şi o cale de acces formată din două plăci din beton şi piatră, în spatele locuinţei, pe un teren care nu-i aparţinea, fiind vorba de o cale de acces privată. Martorii au efectuat lucrarea cu materialele puse la dispoziţie de persoana vătămată.

Inculpatul PG a declarat că a observat că persoana vătămată a efectuat respectiva lucrare, l-a întrebat cu ce drept şi a fost ameninţat că nu o să mai fie lăsat să treacă cu căruţa cu fân prin acel loc.

Inculpatul a sesizat verbal cele întâmplate la Primăria Racoviţa, solicitând luarea de măsuri legale, însă, în dimineaţa zilei de 11.06.2013, văzând că nu a venit nimeni de la primărie la faţa locului, a hotărât, împreună cu ceilalţi inculpaţi, având şi suportul moral al altor persoane, să distrugă cele două plăci de beton.

Din relaţiile oferite de Primăria Racoviţa a rezultat că terenul unde au fost edificate construcţiile reprezintă o cale de acces publică spre satul G şi terenul proprietatea moştenitorilor defunctei PE, fără ca în evidenţele primăriei să existe vreun act din care să rezulte că drumul face parte din domeniul public.

Pe de altă parte, inculpaţii au susţinut că terenul în cauză reprezintă o cale de acces privată, lăsată de proprietarii terenurilor riverane în urmă cu peste 50 de ani, pentru a avea acces cu căruţele la terenurile lor. De asemenea, terenul era folosit de navetişti ca o scurtătură din satul G spre Racoviţa.

Inculpaţii au arătat că, în porţiunea unde s-au edificat construcţiile, drumul era mărginit, pe de o parte de casa tatălui persoanei vătămate şi de cealaltă de un gard, care a fost înlăturat de persoana vătămată. De asemenea, la intersecţia cu drumul comunal era o poartă, care se putea deschide când se trecea cu căruţele şi o „călcătoare” pentru a permite accesul pietonilor şi a împiedica accesul animalelor.

Din probele administrate în cauză prima instanţă a reţinut că, în data de 11.06.2013, inculpaţii, pe fondul nemulțumirii produse de amenințările persoanei vătămate, de a nu le mai permite accesul pe acel drum şi al neimplicării organelor administraţiei publice locale în soluționarea acestei probleme, având reprezentarea că prin construcţiile efectuate de către persoana vătămată (în realitate fiind

279

vorba despre placă de beton și piatră de dimensiunile 20 m lungime și 2 m lățime) li se va închide calea de acces către islazul unde obişnuiau să ducă vitele, folosind răngi, târnăcoape şi baroase, au distrus două plăci de beton construite de muncitorii plătiți de persoana vătămată.

Cu privire la căminul de apă şi reţeaua de canalizare, inculpații au declarat că acesta nu a fost distrus, doar au pus bolovani pe el, nu au observat o rețea de alimentare cu apă în acest cămin şi nici de canalizare.

O parte din inculpaţi au susţinut că au în folosinţă terenuri la care accesul se face prin drumul respectiv de acces, terenurile fiind trecute la rolurile agricole ale părinţilor, aşa cum rezultă din adeverinţa de rol agricol a lui PP, tatăl inculpaţilor P.

Inculpaţii au recunoscut fapta săvârşită, dar au apreciat că nu au săvârşit vreo infracţiune, din moment ce persoana vătămată a construit fără autorizaţie pe un teren ce nu îi aparţine şi dorea să le închidă accesul la suprafeţele de teren pe care le foloseau.

Aspectele declarate de către inculpaţi au fost coroborate cu declaraţiile martorilor audiați în cauză.

Martorul PA a declarat că drumul unde au fost construite două plăci de beton de către persoana vătămată este un drum de acces ce face legătura dintre islazul satului B şi satul G, știe că nu este proprietatea persoanei vătămate, iar căminul de apă nu a fost distrus, ci doar acoperit cu bucăți din betonul spart, de asemenea, persoana vătămată le-a spus inculpaților că le va bloca acel drum deoarece terenul îi aparține. Martorul PG a declarat aceleași aspecte.

Martorii TMA şi LT, care au participat la construirea şarpantei, au declarat că nu cunosc dacă terenul pe care a fost construită îi aparţinea persoanei vătămate, iar căminul cu apă a fost acoperit cu două pietre, ulterior martorii scoţându-le din cămin şi observând că ţeava de pvc era spartă.

Din probatoriul administrat nu a rezultat care dintre cei cinci inculpaţi au depozitat pietre pe căminul de apă, dacă ţeava de pvc s-a spart datorită depozitării acestor pietre în cămin (la dosar nu există nicio constatare tehnico - știinţifică a acestor aspecte faptice), astfel că s-a creat un dubiu în ceea ce îi priveşte pe cei cinci inculpaţi cu privire la pretinsa distrugere a ţevii de pvc (nu se face vreo altă referire cu privire la pretinsa distrugere a căminului de apă), dubiu care, în opinia instanţei, nu poate decât să le profite în virtutea principiului in dubio pro reo.

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în faza de urmărire penală, respectiv: proces - verbal de cercetare la faţa locului, declaraţie suspecţi, declaraţie inculpaţi, declaraţie

280

martori, înregistrări audio-video efectuate de persoana vătămată, înscrisuri.

De la data săvârşirii faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii şi până la judecarea cauzei s-au succedat două legi penale, la 01.02.2014 intrând în vigoare noul Cod penal, fiind aplicabil principiul aplicării legii penale mai favorabile reglementat de art. 5 Cod penal, astfel că instanţa a apreciat că în mod corect reprezentantul Ministerului Public a reținut în sarcina inculpaţilor noua încadrare juridică a infracţiunii de distrugere (art. 253 alin. 1 Cod penal), deoarece limitele de pedeapsă prevăzute de legea noua sunt mai reduse.

În drept, s-a constatat că infracţiunea de distrugere este prevăzută şi pedepsită de art. 253 alin. 1 Cod penal.

Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 253 alin. 1 Cod penal, judecătorul fondului a notat că elementul material constă în acţiunea de distrugere, degradare, aducere în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun aparținând altei persoane sau înlăturarea măsurilor de conservare ori salvare a bunului, după ce au fost luate.

În concret, în sarcina celor cinci inculpaţi s-a reţinut varianta constând în acțiunea de distrugere a plăcilor de beton construite de muncitorii angajați de persoana vătămată, a unui cămin de apă și a țevii din căminul de apă.

Astfel, în ceea ce priveşte căminul de apă şi ţeava din căminul de apă, prima instanţă a remarcat că există un dubiu în ceea ce îi privește pe cei cinci inculpați, din probele administrate rezultând doar o pretinsă spargere a unei ţevi din pvc din interiorul acestui cămin de apă, ci nu a căminului în integralitatea sa, iar cu privire la pretinsa distrugere a ţevii de pvc, existând acelaşi dubiu care nu poate decât să le profite în virtutea principiului in dubio pro reo consacrat de art. 4 alin. 2 Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte acţiunea de distrugere, instanţa a reţinut că, pentru a fi tipică, această infracţiune este condiţionată de faptul ca bunul distrus să aparţină altei persoane. Construcţiile şi orice alte lucrări fixate cu caracter permanent în pământ sunt bunuri imobile prin natura lor (art. 537 Cod civil), acestea din urmă aparţinând persoanei care este proprietarul pământului asupra căruia au fost fixate cu caracter permanent.

În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat că persoana vătămată, cu rea - credinţă şi încălcând legislaţia în materia construcţiilor, a construit două plăci de beton de 20 m lungime și 1 m lăţime fiecare (identificate de agentul de poliție ca fiind o singură placă din beton şi piatră de 20 m lungime și 2m lățime) pe un drum de acces folosit de mai mult timp de către cetățenii comunei Racovița, printre care și inculpații din cauză, drum ce deservea locuitorii pentru a accede la diferite terenuri deținute sau la islazul

281

satului și care nu aparține persoanei vătămate conform probatoriului existent la dosar, lucrări efectuate fără a obține în prealabil autorizație de construcție, deși aceasta era obligatorie potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus.

S-a subliniat că, deşi plăcile de beton au fost construite la iniţiativa şi cu cheltuiala persoanei vătămate, odată finalizată construcţia lor, aceste lucrări fixate permanent în pământ au căpătat caracterul de bunuri imobile prin natura lor, fără însă a intra în proprietatea persoanei vătămate, deoarece nu s-a dovedit că aceasta este proprietarul suprafeței de pământ pe care au fost fixate.

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că faptele de distrugere asupra acestor lucrări fixate în pământ, deşi sunt reprobabile şi cu certitudine ilicite (statul nesprijinind ideea ca cetățenii săi să îşi facă singuri dreptate), nu întrunesc condiţiile de tipicitate ale infracțiunii de distrugere reglementată de art. 253 alin. 1 Cod penal, în condițiile în care nu există nicio dovadă că lucrările (bunul) ar aparţine altei persoane. A admite o altă concluzie ar duce la ideea aberantă ca, de exemplu, o persoană care efectuează lucrări asemănătoare (în condiții ilicite) asupra unui pământ aparținând altei persoane, proprietarul pământului, procedând pe cheltuiala sa la îndepărtarea acestora datorită diverselor motive (neintervenția autorităților, opoziția constructorului ilicit, etc.), să poată fi incriminat pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere.

Urmarea imediată a acestei infracţiuni a constat în atingerea adusă relaţiilor sociale create în jurul patrimoniului aparţinând altei persoane decât făptuitorului, integrității fizice a bunurilor componente, valoare socială ocrotită penalmente. Or, în cauză, astfel cum s-a argumentat, bunul distrus nu este o componentă a patrimoniului persoanei vătămate FI.

Instanţa a observat că reaua - credinţă a persoanei vătămate, în ceea ce îi privește pe inculpaţi, este dovedită şi de comportamentul procesual al acesteia în această cauză. Astfel, fiind citată pentru primul termen de judecată, aceasta a formulat cerere de judecare a cauzei la o a doua strigare motivat de prezenţa sa la Tribunalul Sibiu în calitate de recurent, instanţa amânând judecata cauzei la acest termen, motivat de lipsa tuturor părţilor, după care nici la următoarele două termene de judecată persoana vătămată constituită parte civilă neprezentându-se pentru a-şi expune argumentele şi a solicita probe. Cu ocazia termenului stabilit de către instanţa de judecată, pentru a delibera şi pronunţa soluţia în cauză, aceasta a formulat note scrise prin care a învederat că nu a fost citată legal, aşa cum rezultă din dovada de citare (data de 10.10.2014), deoarece nu este semnătura sa şi nici numărul cărţii sale de identitate; a invocat că agentul procedural a avut un interes de a fi nelegal citată (sugerând că nu a avut cunoştinţă de proces), nu a avut posibilitatea de a propune probe şi să îşi angajeze

282

apărător, considerând partea civilă că se impune reluarea cercetării judecătoreşti.

Judecătorul fondului a respins argumentele părţii civile, motivat de faptul că, potrivit înscrisurilor de la dosar, a avut cunoştinţă de începerea judecăţii încă de la primul termen de judecată, în ceea ce îl priveşte, potrivit dispoziţiilor procesual penale, apărarea nu este obligatorie, iar potrivit art. 10 alin. 5 şi 6 Cod de procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal, iar dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Din actele dosarului a rezultat că instanţa a acordat deplină eficienţă acestor dispoziţii legale, însă partea civilă nu s-a prezentat pentru a-şi susţine poziţia procesuală.

Mai mult, potrivit art. 263 alin. 1 Cod procedură penală, în cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii aplicându-se în mod corespunzător.

Susţinerea părţii, civile că nu a fost legal citată pentru termenul din 21.11.2014, a fost apreciată ca fiind nefondată, de vreme ce a făcut personal cerere de lăsare a cauzei la a doua strigare pentru acel termen de judecată, astfel că cererea de reluare a judecăţii întemeiată pe acest motiv a fost privită ca fiind o încercare de tergiversare a procesului penal.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii de distrugere dedusă judecăţii, s-a punctat că aceasta poate fi comisă cu intenţie directă sau indirectă şi nu interesează mobilul sau scopul cu care a fost comisă infracţiunea.

Pentru a fi în prezenţa intenţiei, indiferent de forma sa, directă sau indirectă, judecătorul fondului a reţinut că inculpaţii, prin săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor, trebuie să fi prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptelor lor. Or, aşa cum a rezultat din probatoriul administrat, aceştia nu au avut reprezentarea faptului că săvârşesc ceva ilicit, cel puţin sub aspect penal, deoarece, distrugând cele două plăci de beton, au avut de la bun început reprezentarea subiectivă că nu aparţin persoanei vătămate, că au fost construite ilicit cu scopul de a le împiedica accesul la terenuri şi izlaz, astfel că, sub aspect subiectiv, aceştia nu au avut reprezentarea că săvârşesc o faptă penală, lucrările efectuate de către persoana vătămată fiind pe o suprafaţă de teren folosită de mai mult timp de sătenii comunei Racoviţa, printre care şi cei cinci inculpaţi, acţiunile de distrugere a acestor lucrări fiind motivate și de lipsa intervenției autorităților administrației publice

283

locale de a rezolva situația, inculpații fiind oameni simpli, locuitori în mediu rural, a căror ocupație principală constituind-o agricultura și creșterea animalelor, astfel că eventuala blocare a accesului acestora la terenuri pe care le foloseau individual sau în comun (islazul satului) a părut ca fiind vădit ilegală pentru aceștia și nedreaptă, procedând la îndreptarea situației într-o modalitate în viziunea acestora licită, determinată de faptul că ştiau (sau cel puțin credeau) că persoana vătămată nu este proprietarul acestui drum de acces.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că faptele săvârşite de cei cinci inculpaţi pot constitui cel mult fapte civile delictuale, neîntrunind atât condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de distrugere reglementată de art. 253 alin. 1 Cod penal (faptele lor nefiind astfel prevăzute de legea penală), cât şi condiţiile privind forma de vinovăţie cerută pentru a ne afla în prezenţa acestei infracţiuni, intenţia directă sau indirectă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi şi partea civilă FI.

Parchetul a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciind că în mod greşit prima instanţă a dispus achitarea inculpaţilor, deşi aceştia au recunoscut săvârşirea faptei şi au acceptat încadrarea juridică a acesteia, solicitând să beneficieze de procedura judecăţii abreviate şi reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.

În opinia apelantului, nu se putea dispune ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 375 Cod de procedură penală şi să se pronunţe achitarea, reţinându-se motive ce nu au fost clarificate nici la urmărirea penală şi nici în cursul judecăţii abreviate (adică motivul că bunurile distruse ar fi aparţinut altei persoanei decât partea civilă din cauză).

S-a apreciat că achitarea pe motivul lipsei unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii nu poate fi pronunţată în această procedură, mai ales când motivarea se sprijină pe aspecte neclarificate nici la urmărirea penală, şi nici în cursul judecăţii.

Pe fondul cauzei, procurorul a susţinut că soluţia de achitare a inculpaţilor este nelegală, iar instanţa trebuia să efectueze cercetarea judecătorească, în vederea stabilirii proprietarului terenului pe care au fost efectuate cu rea-credinţă lucrările.

Inculpaţii nu au dovedit în niciun fel că ar avea vreun drept asupra terenului pe care partea civilă a construit plăcile de beton, astfel că nu ar fi avut dreptul să le distrugă. Chiar dacă terenul pe care a construit nu-i aparţine persoanei vătămate, chiar dacă nu a obţinut autorizaţie, chiar dacă inculpaţii au un ipotetic drept real de servitute pe terenul în cauză, aceste aspecte nu-i autorizau dreptul să distrugă un bun care aparţine persoanei vătămate şi care are o anumită valoare.

284

Apelantul - parte civilă FI a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 253 alin. 1 Cod penal, precum şi obligarea acestora la plata pretenţiilor civile solicitate.

Dezvoltând motivele de apel, partea civilă a susţinut că instanţa era datoare a pronunţa condamnarea, ca urmare a admiterii cererii de judecare în procedura simplificată.

În opinia sa, soluţia primei instanţe este profund nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care se întemeiază pe lipsa unei plângeri prealabile, iar aceasta înseamnă încetarea procesului penal, şi nu achitarea.

În continuare, apelantul - parte civilă, prin apărătorul său, a arătat că art. 537 din Codul civil nu face altceva decât să definească imobilele, iar concluzia extrasă de judecător este eronată.

Caracterul construcţiei ridicate de partea civilă este o rigolă, având rolul de a preveni scurgerea apelor şi infiltrarea în temelia casei. Aducţiunea cu apă, căminul şi conducta de apă au fost distruse de inculpaţi, ei recunoscând fapta şi achiesând la procedura simplificată.

Toate aceste construcţii sunt accesorii ale imobilului părţii civile care, fiind proprietarul imobilului principal, devine proprietarul construcţiei accesorii.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impune art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelurile sunt neîntemeiate, după cum se va arăta în continuare.

Situaţia de fapt şi de drept reţinută este în deplin acord cu starea de fapt probată şi cu normele juridice incidente în materie, iar argumentaţia Judecătoriei, redată în considerentele sentinţei, Curtea şi-o însuşeşte în întregime, astfel după cum această posibilitate este conferită de practica C.E.D.O., potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare (cauza Helle împotriva Finlandei).

Aplicând prevederile art. 375 Cod de procedură penală, ca urmare a manifestării opţiunii acuzaţiilor de a se judeca în procedura abreviată, instanţa de fond poate pronunţa oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 396 din cod, iar nu una singură, şi anume condamnarea, cu reducerea limitelor de pedeapsă, potrivit art. 396 alin. 10.

Aceasta, întrucât textul alineatului 10 al acestui articol prevede în mod explicit că, atunci când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. 1 şi 2, (….), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea înscrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat, în caz de condamnare (…) limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul închisorii se reduc cu o treime (…).

285

Faţă de aceste prevederi legale, critica de nelegalitate adusă sentinţei este nefondată, astfel că nu poate fi primită.

În continuare, Curtea apreciază că în mod întemeiat instanţa, procedând la analiza caracterului penal al faptelor deduse judecăţii şi a elementelor constitutive a infracţiunii prevăzute de art. 253 alin. 1 Cod penal, a concluzionat că faptele inculpaţilor nu întrunesc nicidecum condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de distrugere.

Apelanţii nu neagă că, astfel cum s-a stabilit de către judecătorul fondului, partea civilă a edificat construcţiile pe un teren care nu-i aparţinea şi care avea destinaţia de cale de acces spre terenurile proprietatea inculpaţilor. De asemenea, nu se contestă că respectivele construcţii au fost efectuate fără a exista o autorizaţie din partea Primăriei comunei Racoviţa.

Cu toate acestea, continuă să se susţină că persoana vătămată, în calitatea sa de proprietar al acelor construcţii edificate pe drumul de acces, se bucura de ocrotirea legii, ca proprietar al imobilului casă care se învecinează cu uliţa respectivă.

Aceste susţineri au fost întemeiat respinse, întrucât pornind de la premisa că persoana vătămată nu este proprietarul terenului cu destinaţia de drum de acces pentru cetăţenii din comună, orice construcţie edificată pe terenul respectiv se prezumă a aparţine proprietarului terenului, conform dispoziţiilor legale în materie civilă citate de prima instanţă.

În situaţia dată, inculpaţii s-au considerat îndrituiţi a elibera calea de acces spre terenurile lor de orice construcţii edificate pe aceasta de către persoane neautorizate, demersul lor fiind nu de a distruge, ci de a asigura condiţiile necesare folosirii terenului respectiv conform destinaţiei lui (drum public).

În cazul în care se consideră păgubită prin acţiunile inculpaţilor şi consideră că acestea ar avea caracter ilicit, persoana vătămată se poate îndrepta împotriva acestora prin acţiune civilă, iar nu penală.

Pentru toate aceste considerente, sentinţa prin care s-a hotărât achitarea inculpaţilor este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută, cu consecinţa respingerii apelurilor promovate împotriva ei, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală.

10. Infracţiunea de vătămare corporală. Noţiunea de prejudiciu grav şi permanent.

Art. 5 din Codul penalArt. 194 din Codul penal

Art. 182 alin. 2 din Codul penal anterior

286

Pierderea de către victima unei fapte de lovire a doi dinţi incisivi frontali constituie un prejudiciu grav şi permanent, creându-se o dizarmonie substanţială a fizionomiei.

Deşi medicul legist concluzionează că leziunea traumatică produsă la nivelul danturii persoanei vătămate nu ar constitui sluţire ori vreo altă consecinţă din cele prevăzute de art. 182 alin din Codul penal anterior, trebuie să fie avută în vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat produs, iar nu situaţia atenuată prin tratamentul temporar aplicat de specialişti (proteză dentară).

(Decizia penală nr.459/A/26 Iunie 2015)

Prin sentinţa penală nr. 23 din data de 03 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a admis cererea formulată de inculpat şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care acesta a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, din infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) Cod penal de la 1969, în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 77 alin. 1 lit. a) Cod penal.

În baza art. 396 alin. 6 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. g) Cod procedură penală, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului SMI pentru infracţiunea de lovire sau alte violente prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, cu aplicare art. 77 alin. 1 lit. a) Cod penal, ca urmare a retragerii plângerii de către persoana vătămată RV.

În baza art. 397 Cod procedură penală raportat la art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă RV împotriva inculpatului SMI.

În baza art. 275 alin. 1 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, a fost obligată persoana vătămată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, întocmit la data de 6 ianuarie 2014 în dosarul de urmărire penală nr. 1606/P/2013, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului SMI, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. 2, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) Cod penal de la 1969, persoană vătămată fiind RV.

În actul de sesizare s-a reţinut că, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 2010, în jurul orei 2:00, pe fondul unui conflict spontan, persoana vătămată RV, în timp ce se afla în toaleta localului ,,I.” din municipiul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, i-a aplicat o lovitură cu

287

pumnul în zona feţei numitului NMG. După circa 10 minute, conflictul dintre numiţii NMG şi RV a reizbucnit, din cauza incidentului anterior, agresiunea fizică reciprocă având loc atât la parterul localului, cât şi în afara acestuia. În ajutorul numitului NMG au intervenit prietenii acestuia, numiţii SMI şi NA. Astfel, inculpatul SMI şi numiţii NMG şi NA i-au aplicat numitului RV mai multe lovituri cu picioarele şi pumnii în zona corpului şi a capului care au condus la producerea mai multor leziuni, printre care şi pierderea celor doi dinţi incisivi frontali superiori (11, 21), rezultând astfel sluţirea şi diminuarea funcţiei masticatorie a aparatului maxilo-buco-facial ale persoanei vătămate RV. Din certificatul medico-legal nr. 16 din 25 ianuarie 2010 al S.M.L. Argeş a rezultat că persoana vătămată RV prezintă leziuni traumatice posibil produse prin lovire cu corp dur ce pot data din 23 ianuarie 2010 şi necesită 11 - 12 zile de îngrijire medicală de la producere.

Procurorul, în legătură cu încadrarea juridică a faptei în infracţiunea menţionată mai sus, iar nu în infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal de la 1969, a reţinut că dintele face parte din aparatul maxilo-buco-facial şi întregul ansamblu dentar are o triplă funcţie, şi anume masticatorie, de vorbire şi estetică, astfel că pierderea şi a unui singur dinte înseamnă pierderea unui organ de natură a influenţa funcţiile sistemului dentar, deci inclusiv cea masticatorie şi cea estetică. Constituie o sluţire în sensul prevăzut de art. 182 alin. 2 din Codul penal de la 1969 pierderea a doi dinţi incisivi (dinţi din faţă), deoarece aceasta creează o dizarmonie substanţială a fizionomiei numitului RV, ceea ce reprezintă un prejudiciu estetic însemnat şi ireversibil. Împrejurarea că dinţii pierduţi au fost înlocuiţi printr-o proteză dentară este lipsită de relevanţă sub acest aspect, deoarece, în asemenea caz, nu are loc un proces de vindecare normal, iar lucrarea dentară efectuată, deşi în anumite condiţii poate ascunde prejudiciul estetic suferit, nu este de natură să-l înlăture. Pierderea celor doi dinţi din faţă constituie sluţire, indiferent de concluziile medicului legist, deoarece s-a produs o modificare a fizionomiei persoanei vătămate. De asemenea, prin fracturarea celor doi dinţi din faţă (incisivii frontali superiori) s-au produs efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei, comparabilă ca importanţă cu celelalte consecinţe prevăzute de art. 182 alin. 2 din Codul penal de la 1969. Deşi textul de lege se referă la pierderea unui simţ sau organ, fapta constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă şi atunci când se produce numai slăbirea unui simţ sau organ. A se vedea în acest sens Decizia penală nr. 915/1997 a Curţii de Apel Timişoara, Decizia penală nr. 86/2000 a Curţii de Apel Constanţa, Decizia nr. II/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia penală nr. 436/2005 a Curţii de Apel Piteşti.

288

Printr-un alt rechizitoriu, nr. 150/P/2010 întocmit la data de 20 septembrie 2013 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, s-a dispus punerea în mişcarea acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor RV, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. 2 din Codul penal de la 1969 şi NMG şi NA, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 2 din Codul penal de la 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal de la 1969, cu referire la incidentul descris anterior.

Această situaţie de fapt a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate RV, declaraţiile inculpatului, plângerea şi declaraţiile martorului NMG, certificatul medico-legal nr. *** emis de S.M.L. Argeş, raportul de expertiză medico-legală nr. *** întocmit de S.M.L. Argeş, adresele emise de S.C. „MS” S.R.L, adresa nr. *** a S.C. „DD” S.R.L., rechizitoriul nr. 150/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, declaraţiile martorilor MC, MM, CS, NIA, SIL, IVS, MAV, ADC, CCE şi CV, un proces - verbal de confruntare, certificatul medico-legal nr. *** emis de S.M.L. Argeş, fişa de cazier judiciar şi referatul de cunoaştere privitoare la inculpat.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei în cursul urmăririi penale, iar persoana vătămată s-a constituit parte civilă în aceeaşi fază procesuală cu suma de 10.000 lei despăgubiri materiale şi 20.000 lei daune morale.

Dată fiind intrarea în vigoare a noilor Coduri penale începând cu 1 februarie 2014, acest dosar, după ce iniţial primise termenul de judecată sub incidenţa vechii reglementări, a parcurs şi procedura de cameră preliminară reglementată de art. 342 - 348 Cod procedură penală.

În cursul judecăţii, inculpatul a declarat că recunoaşte fapta comisă asupra persoanei vătămate, dar, raportat la numărul de zile de îngrijire medicală şi la celelalte concluzii la care au ajuns medicii legişti, a apreciat că această faptă constituie infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal de la 1969 sau de art. 193 alin. 2 Cod penal, solicitând astfel schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu.

Persoana vătămată a precizat că, în situaţia în care se va schimba încadrarea juridică în infracţiunea de lovire, ea se va împăca în acest proces cu inculpatul, deoarece părţile s-au înţeles şi asupra laturii civile a cauzei.

Faţă de noua poziţie procesuală, părţile şi reprezentantul Ministerului Public au solicitat să nu mai fie audiaţi martorii menţionaţi în rechizitoriu, achiesându-se la situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, mai puţin în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei.

289

Procurorul a susţinut că fapta inculpatului, atât pe noul Cod penal, cât şi pe vechiul Cod penal, nu poate fi încadrată în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, ci în cea prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal de la 1969 sau de art. 194 alin. 1 lit. c) Cod penal. Dacă s-ar aplica vechiul Cod penal, ar fi vorba indiscutabil de fapta de vătămare corporală gravă, deoarece suntem în prezenţa unei sluţiri a persoanei vătămate. Dacă s-ar aplica noul Cod penal, am fi în situaţia producerii unui prejudiciu estetic permanent pentru RV, deoarece acea proteză dentară nu poate înlătura prejudiciul suferit.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 2010, în jurul orei 02:00, în timp ce persoana vătămată RV se afla în toaleta localului ,,I.” din Curtea de Argeş, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feţei numitului NMG, cu care a avut un conflict spontan generat de consumul de alcool. După circa 10 minute, conflictul între cei doi a reizbucnit atât la parterul localului, cât şi în afara acestuia. În ajutorul lui NMG au intervenit prietenii acestuia – inculpatul SMI şi numitul NA. Inculpatul şi cei doi prieteni ai săi i-au aplicat lui RV mai multe lovituri cu picioarele şi cu pumnii în zona corporală şi a capului, care au condus la producerea mai multor leziuni, printre care şi pierderea celor doi dinţi incisivi frontali superiori. Din certificatul medico-legal nr. *** eliberat de medicul legist din cadrul SML Argeş a rezultat că leziunile traumatice corporale produse persoanei vătămate s-au făcut prin lovire cu corp dur şi victima a necesitat circa 11 - 12 zile de îngrijire medicală pentru a se vindeca.

Prin raportul de expertiză medico-legală nr. *** întocmit de S.M.L. Argeş, s-a arătat că numărul de zile de îngrijire medicală a fost stabilit corect în certificatul medico-legal menţionat mai sus şi că leziunile produse persoanei vătămate nu au fost de natură a produce pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea ori punerea în primejdie a vieţii. În acelaşi raport de expertiză s-a mai concluzionat că, în urma reexaminării persoanei vătămate de către medicul legist la 21 iulie 2011, s-a stabilit că leziunile de la nivelul dinţilor frontali superiori (11, 21) nu constituie sluţire, aceste leziuni fiind remediate printr-o proteză fixă aplicată persoanei vătămate.

Corespondentul faptei de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal de la 1969 nu mai există în noul Cod penal ca infracţiune cu aceeaşi denumire, singura faptă aproximativ asemănătoare din punct de vedere al conţinutului constitutiv fiind fapta de vătămare corporală prevăzută de art. 194 Cod penal. Analizând acest din urmă text de lege, judecătorul fondului a constatat că acea consecinţă a sluţirii, prevăzută în art. 182 alin. 2 Cod penal de la 1969, pentru care inculpatul a fost trimis

290

în judecată prin rechizitoriu, nu mai este prevăzută în art. 194 alin. 1 Cod penal. Singura consecinţă care ar putea fi asimilată sluţirii este cea prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. c) Cod penal.

Având în vedere că din niciun act medical nu rezultă că persoanei vătămate i s-a produs un prejudiciu estetic grav şi permanent, mai ales că Roşu Vlad a fost întrebat de instanţă şi a declarat că nu are probleme cu masticaţia în prezent, instanţa de fond a apreciat că nu se mai poate reţine în sarcina inculpatului fapta prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal. Mai mult, dovedirea unui prejudiciu grav şi permanent nu se poate face decât cu acte medicale eliberate de medici specialişti în urma unor constatări sau expertize.

Persoana vătămată, la prezentarea în faţa judecătorului pentru a fi audiată, nu prezenta urme vizibile care să conducă la concluzia că ar fi suferit un prejudiciu estetic grav la nivel buco-maxilo-facial.

Astfel, raportat la dispoziţiile art. 5 Cod penal, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile pentru inculpat, instanţa de fond a constatat că această lege mai blândă o reprezintă Codul penal în vigoare, fapta comisă fiind încadrată în art. 193 alin. 2 din acest cod, adică infracţiunea de lovire sau alte violenţe, instanţa raportându-se exclusiv la numărul de zile de îngrijire medicală de care a avut nevoie persoana vătămată pentru a se vindeca. S-a apreciat că, atât timp cât în noul Cod penal nu mai este prevăzută urmarea produsă prin fapta inculpatului, care ar fi făcut ca această faptă să fie considerată infracţiunea prevăzută de art. 194, este evident că dispoziţiile acestui cod sunt mai favorabile, ele conducând la o nouă încadrare în drept, într-o infracţiune mai uşoară

Pe cale de consecinţă, în baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, s-a admis cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care acesta a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, din infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) Cod penal de la 1969, în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 77 alin. 1 lit. a) Cod penal.

Avându-se în vedere această ultimă ipoteză şi ţinându-se seama că părţile au declarat că se împacă dacă legea penală permite acest lucru, ori că persoana vătămată îşi va retrage plângerea prealabilă, coroborat cu inexistenţa în Codul penal în vigoare a faptei de vătămare corporală cu consecinţa sluţirii persoanei vătămate, s-a apreciat că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei în cea de lovire sau alte violenţe prevăzută de noul Cod penal.

Chiar dacă persoana vătămată, personal, nu a precizat în declaraţia scrisă dată în faţa instanţei că îşi retrage plângerea prealabilă, în dezbaterile purtate asupra fondului cauzei apărătorul

291

său a precizat acest lucru şi, prin urmare, intenţia persoanei vătămate a fost să înceteze procesul penal de faţă, variantă care, în opinia instanţei, primează.

Aşa fiind, în baza art. 396 alin. 6 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. g) Cod procedură penală, instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 77 alin. 1 lit. a) Cod penal, ca urmare a retragerii plângerii de către persoana vătămată RV.

În baza art. 397 Cod procedură penală raportat la art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, a fost lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă RV împotriva inculpatului SMI.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând desfiinţarea sa, pe motiv că instanţa de fond în mod greşit a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal vechi în infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, apreciind că încadrarea juridică corectă a faptei ar fi fost infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. c) Cod penal.

Consideră apelantul că aceasta se impune, întrucât pierderea a doi dinţi incisivi frontali constituie un prejudiciu grav şi permanent, creându-se o dizarmonie substanţială a fizionomiei părţii civile, ceea ce reprezintă un prejudiciu estetic grav şi ireversibil, indiferent de concluziile medicului legist.

Totodată, prin fracturarea celor doi dinţi incisivi frontali superiori s-au produs efecte negative ireversibile şi asupra funcţiei masticaţiei, arătându-se că, dincolo de aspectul sluţirii, trebuie să se aibă în vedere gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin violenţă, funcţia masticatorie nemaiputând fi recuperată niciodată, chiar dacă o protezare poate reprezenta o îmbunătăţire.

Infirmitatea aceasta, astfel cum este prevăzută şi de noua reglementare, include toate elementele vizate de reglementarea anterioară, respectiv pierderea unui simţ, pierderea unui organ sau încetarea funcţionării acestuia.

Examinând hotărârea atacată cu apel, prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 417, 418 din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Situaţia de fapt stabilită în hotărârea primei instanţe corespunde întru totul probelor administrate în faza de urmărire penală, necontestate în faza judecăţii de inculpatul SMI (plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate RV, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorului NMG, certificatul medico-legal nr. *** emis de S.M.L. Argeş, raportul de expertiză medico-legală nr. *** întocmit de

292

S.M.L. Argeş, adresele emise de S.C. „MS” S.R.L, adresa nr. *** a S.C. „DD” S.R.L., declaraţiile martorilor MC, MM, CS, NIA, SIL, IVS, MAV, ADC, CCE şi CV, proces - verbal de confruntare, certificatul medico-legal nr. *** emis de S.M.L. Argeş, fişa de cazier judiciar), Curtea constatând că sub acest aspect sentinţa apelată este legală şi temeinică.

Într-adevăr, din întregul material probator administrat în cauză rezultă, în esenţă, că în noaptea de 23/24 ianuarie 2010, pe fondul unor altercaţii din incinta localului I. din municipiul Curtea de Argeş, inculpatul SMI, împreună cu numiţii NA şi NMG l-au lovit pe numitul RV în mod repetat cu pumnii şi cu picioarele, inclusiv în zona superioară a corpului, iar în urma exercitării acestor agresiuni, persoana vătămată a suferit mai multe leziuni traumatice, printre care şi pierderea a doi dinţi incisivi frontali superiori (11, 21), necesitând circa 11-12 zile de îngrijiri medicale.

Curtea mai reţine că persoanei vătămate i-a fost montată o proteză fixă în locul celor doi dinţi pierduţi, însă i s-a recomandat reevaluarea situaţiei, lucrarea protetică nefiind permanentă.

Astfel, se observă că, deşi persoana vătămată a declarat în faţa primei instanţe că după incident nu a avut probleme cu masticaţia şi i s-a montat o proteză, a precizat şi faptul că specialiştii l-au chemat la un nou control, după vârsta de 25 de ani, până la acel moment spunându-i să rămână cu proteza respectivă.

Şi în cursul urmăririi penale, persoana vătămată declarase că la acel moment (28.04.2011) poartă proteză dentară, dar va fi nevoie să i se implanteze dinţi.

Curtea reţine că, deşi în certificatul medico-legal şi în raportul de expertiză medico-legală, întocmite în cauză de acelaşi medic legist, se menţionează că leziunea traumatică produsă la nivelul danturii persoanei vătămate nu ar constitui sluţire ori vreo altă consecinţă din cele prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal anterior (pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă, etc.), întrucât persoana vătămată ar fi beneficiat de acea lucrare protetică coroane metalo-ceramice -o proteză fixă la nivelul celor doi dinţi pierduţi-, prima instanţă nu a avut în vedere efectele care în mod evident sunt generate, de către pierderea a doi dinţi incisivi frontali, nu numai cu privire la înfăţişarea persoanei vătămate, cât mai ales cu privire la funcţia masticatorie a acesteia.

În acest sens, astfel cum a arătat şi apelantul, sunt de reţinut argumentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite în cuprinsul Deciziei nr. II/2002, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. 2 Cod penal anterior în cazul faptei de vătămare corporală, săvârşită cu intenţie, care a avut ca urmare pierderea unuia sau mai multor dinţi.

293

Instanţa supremă a arătat, în esenţă, că nu poate fi atribuit, în sens juridic, sensul noţiunii de „organ” unui dinte, mai ales dintre cei dispuşi la periferia segmentului din aparatul digestiv ce asigură funcţia fiziologică a masticaţiei, însă pe de altă parte, la stabilirea în concret a urmărilor avute în vedere de dispoziţiile art. 182 alin. 2 Cod penal anterior, inclusiv a celor privind sluţirea şi producerea unei infirmităţi permanente, trebuie avute în vedere toate modificările survenite în structura anatomică a victimei şi influenţa acestora asupra posibilităţilor ei de masticaţie, pentru a se stabili dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcţiilor ei fiziologice, comparabile, ca importanţă, cu consecinţele vizate de textul legal menţionat.

În mod firesc, pentru aceasta trebuie să se ţină seama de criterii de ordin anatomic şi fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi poziţia dintelui pierdut, fiind de notorietate că lipsa unui incisiv frontal şi chiar a unui canin, mai ales din cei fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei.

S-a mai arătat că, pentru determinarea prejudiciului estetic adus fizionomiei persoanei prin pierderea dinţilor mai pot fi avute în vedere şi unele criterii specifice precum sexul, vârsta, profesia acesteia, şi trebuie evaluată cu prioritate gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actul de violenţă, iar nu situaţia atenuată prin înlocuirea dinţilor smulşi sau rupţi ori prin protezare.

În accepţiunea Înaltei Curţi, o atare interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee artificiale nu poate asigura redarea totalităţii însuşirilor anatomice şi fiziologice ale dintelui natural, ci şi datorită lipsirii celui lezat, cel puţin pentru o anumită perioadă, de înfăţişarea sa firească.

Luând în considerare toate aceste aspecte, precum şi datele specifice din prezenta cauză, Curtea a reţinut că justificarea oferită prin actele medico-legale, referitoare la înlocuirea dinţilor persoanei vătămate cu o proteză fixă, nu poate subzista în concret în cazul persoanei vătămate. În acest sens, are în vedere faptul că o proteză, chiar dacă atenuează situaţia creată prin pierderea dinţilor, nu poate, într-adevăr, contribui la exercitarea funcţii masticatorii în aceleaşi condiţii în care aceasta este asigurată de dinţii naturali, mai ales că este vorba de doi dinţi, incisivi frontali dintre cei fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului superior.

Curtea nu poate reţine argumentul expus în sentinţa atacată, în sensul că persoana vătămată a fost întrebată de prima instanţă şi a declarat că nu are probleme cu masticaţia în prezent, în condiţiile în care, cum s-a arătat anterior, din propriile declaraţii rezultă că proteza fixă ce i-a fost aplicată este doar temporară.

294

Persoana vătămată a arătat în faţa judecătorului că trebuie să efectueze un nou control după vârsta de 25 de ani, până la acel moment urmând a purta respectiva proteză, după cum şi în cursul urmăririi penale declarase că va fi nevoie să i se implanteze dinţi.

Este de notorietate că nici proteza, nici implantul dentar nu pot fi asimilate dintelui natural, mai ales când este vorba de doi dinţi, incisivi frontali superiori, a căror importanţă în exercitarea funcţiei fiziologice a masticaţiei este foarte mare. De altfel, este de notorietate şi faptul că astfel de soluţii nu sunt în niciun caz permanente, aspect confirmat şi de susţinerile părţii vătămate anterior analizate.

În aceste condiţii, dacă pe fondul evoluţiei tehnicii medicale stomatologice s-ar putea vorbi de faptul că prin montarea unei proteze fixe sau a unui implant dentar se poate repara un prejudiciu estetic, astfel încât el să nu fie unul grav şi permanent ori să nu constituie sluţire (în sensul dispoziţiilor art. 194 alin. 1 lit. c din noul Cod penal ori a art. 182 alin. 2 Cod penal anterior), Curtea nu poate reţine o concluzie similară şi în privinţa funcţiei fiziologice a masticaţiei, conform celor anterior menţionate, mai ales că trebuie să aibă în vedere cu prioritate gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actele de violenţă exercitate de inculpat, iar nu situaţia atenuată prin tratamentul aplicat de specialişti (care, oricum, este temporar).

În consecinţă, Curtea a reţinut că pierderea de către persoana vătămată a celor doi dinţi incisivi frontali superior în urma agresiunii exercitate de inculpat constituie infirmitate permanentă fizică, indiferent de concluziile medicului legist, deoarece s-au produs efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei, comparabilă ca importanţă cu celelalte consecinţe prevăzute de legiuitor, proteza fixă ce i-a fost montată persoanei vătămate, până la noua evaluare pe care aceasta urmează a o efectua după împlinirea vârstei de 25 de ani, neputând înlocui în totalitate dinţii naturali pierduţi.

În raport de considerentele arătate, Curtea a constatat că sentinţa apelată nu este legală şi temeinică nici sub aspectul încadrării juridice a faptei, respectiv a reţinerii legii mai favorabile inculpatului.

Fapta săvârşită de acesta din urmă se încadrează în dispoziţiile art.182 alin.2 Cod penal anterior, respectiv în cele ale art. 194 alin. 1 lit. a)din noul Cod penal şi, deşi noua reglementare prevede un maxim special mai ridicat al pedepsei, în concret vechiul Cod penal este mai favorabil, în urma evaluării globale a tuturor instituţiilor juridice incidente în cauză.

Astfel, minimul pedepsei este acelaşi în ambele reglementări, 2 ani închisoare, iar în raport de circumstanţele concrete ale speţei, inclusiv de lipsa antecedentelor penale ale

295

inculpatului, de conduita ulterioară a acestuia, mai ales de faptul că s-a înţeles pe latură civilă cu persoana vătămată, Curtea a reţinut în favoarea acestuia circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. b), c) Cod penal anterior şi se orientează către o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege, cu suspendarea executării acesteia, condiţii în care sunt mult mai favorabile dispoziţiile din Codul penal anterior, atât sub aspectul cuantumului pedepsei, cât şi al regimului suspendării executării acesteia.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a admis apelul declarat de parchet, conform art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, a desfiinţat în totalitate sentinţa şi, rejudecând, a făcut aplicarea disp. art. 5 Cod penal.

În baza art.182 alin.2 Cod penal anterior, cu aplic. art. 75 alin. 1 lit. a) Cod penal anterior, art. 74 lit. b) şi c) şi art. 76 şi art.80 Cod penal anterior, a fost condamnat inculpatul SMI la 8 luni închisoare.

În baza art. 81 Cod penal anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni.

I s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal anterior şi i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art.71 Cod penal rap.la art.64 lit.a) teza a II-a şi lit.b) Cod penal, ca pedeapsă accesorie. Totodată, s-a făcut aplicarea art.71 alin.5 Cod penal.

Cu privire la latura civilă a cauzei, s-a luat act de înţelegerea intervenită între părţi, conform declaraţiei persoanei vătămate.

Date post:	02-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	10 times
Download:	0 times