Date post: | 28-Dec-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | diana-alexandra-tira |
View: | 71 times |
Download: | 8 times |
Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir
Facultatea de drept din Cluj-Napoca
Lector dr.Danusia Puscasu
Curs semestrial: Protecția internațională a drepturilor omului
Anul 2 Frecvență redusă-Zi
Anul universitar 2013/2014
CUPRINS
Introducere
Unitatea de învățare 1
Dimensiunea internațională a drepturilor omului. Evoluție istorică
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
1.3 Conținutul unității de învățare
1.3.1 Noțiuni fundamentale în domeniul drepturilor omului
1.3.2 Geneza drepturilor omului
1.3.3 Evoluția istorică
Unitatea de învățare
Generațiile de drepturi ale omului. Codificarea mondială și europeană a drepturilor omului
2.1 Introducere
2.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
2.3Conținutul unității de învățare
2.3.1 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
2.3.2 Pactul internațional privind drepturile civile și politice
2.3.3 Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
Unitatea de învățare 3
Sistemul mondial de protecție a drepturilor omului. Organizația Națiunilor Unite
2.2 Introducere
3.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
3.3 Conținutul unității de învățare
3.3.1Carta O.N.U
3.3.2Documente adoptate în cadrul ONU
3.3.3 Meconisme de control
Unitatea de învăţare 4
Carta drepturilor fundamentale. Protecţia drepturilor omului în Uniunea Europeană după Tratatul de la
Lisabona
5.1 Introducere
5.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
5.3 Conținutul unității de învățare
5.3.1 Carta drepturilor fundamentale în UE
5.3.2 Carta privind drepturile lucrătorilor
5.3.3 Libertatea de circulație a persoanelor
Unitatea de învăţare 5
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Protecţia drepturilor omului în cadrul
Consiliului Europei
6.1 Introducere
6.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
6.3 Conținutul unității de învățare
6.3.1 Consiliul Europei
6.3.2 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului
6.3.3 Alte convenții privind drepturile omului adoptate sub egida Consiliului Europei
Unitatea de învăţare 6
Carta socială europeană şi Carta socială europeană revizuită
7.1 Introducere
7.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
7.3 Conținutul unității de învățare
7.3.1Carta socială europeană
7.3.2 Carta socială europeană revizuită
7.3.3 Mecanisme de control
Unitatea de învăţare 7
Curtea europeană a drepturilor omului. Organizare şi funcţionare. Punerea în aplicare a hotărârilor
8.1 Introducere
8.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
8.3 Conținutul unității de învățare
8.3.1Curtea europeană a drepturilor omului
8.3.2 Procedura în fața Curții europene a drepturilor omului
8.3.3 Executarea hotărârilor CEDO
Unitatea de învăţare 8
Administrația publică și drepturile omului
9.1 Introducere
9.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
9.3 Conținutul unității de învățare
9.3.1 Protecția drepturilor omului prin mijloace administrative
9.3.2 Drepturile și obligațiile funcționarului public din România
9.3.3 Drepturile și obligațiile funcționarului public european
Unitatea de învăţare 9
Cazuistica din România pe rolul Curţii europene de la Strasbourg
10.1 Introducere
10.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
10.3 Conținutul unității de învățare
10.3.1Efectele hotărârilor CEDO în dreptul intern
10.3.2
10.3.3
Unitatea de învăţare 10
Dreptul internaţional umanitar
11.1 Introducere
11.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
11.3 Conținutul unității de învățare
11.3.1Definiția și întinderea dreptului internațional umanitar
11.3.2 Protecția răniților, bolnavilor și prizonierilor
11.3.3 Protecția civililor și a bunurilor culturale
Unitatea de învăţare 11
Dreptul penal internaţional. Curtea Penală Internaţională
12.1 Introducere
12.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
12.3 Conținutul unității de învățare
12.3.1Conținutul și principiile dreptului penal internațional
12.3.2Tribunalele penale internaționale
12.3.3 Curtea Penală Internațională
Unitatea de învăţare 12
Protecția drepturilor omului prin Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
13.1 Introducere
13.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
13.3 Conținutul unității de învățare
13.3.1 Conferința pentru Securitate și Cooperare în EuropaSCE
13.3.2 OSCE. Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului
Unitatea de învăţare 13
Instituţii, instrumente şi politici naţionale de protecţie a drepturilor omului. Rolul ONGurilor pe plan
intern şi internaţional
14.1 Introducere
14.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
14.3 Conținutul unității de învățare
14.3.1 Apărătorii drepturilor omului
14.3.2Instituții naționale și internaționale
14.3.3 Rolul organizațiilor non-guvernamentale
INTRODUCERE
Cursul ”Protecția internațională a drepturilor omului” este o disciplină obligatorie pentru studenții
anului 2, frecvență redusă si zi, deoarece formarea viitorilor juriști este imperativ să cuprindă largi
cunoștiințe,atitudini și competențe reale din domeniul drepturilor omului, care reprezintă un autentic
fenomen politic, social și juridic la scara întregii umanități, cu implicații practice în toate planurile
activității umane și se constituie în esența ordinii sociale și juridice în civilizația euro-atlantică și în
scop suprem al organizațiilor integratoare europene și euroatlantice din care face parte România.
Obiectivele cursului
Cursul își propune să prezinte studenților teoria și practica promovarii și protecției internaționale a
drepturilor omului pornind de la bazele conceptuale ale culturii internaționale a drepturilor omului și
de la prezentarea amănunțită a instituțiilor internaționale din acest domeniu. Parcurgând această
disciplină, studenții îți vor putea însuși modul în care se aplică normele juridice constituționale,
administrative, penale, procesuale etc. în contextul respectării și protecției drepturilor omului universal
recunoscute pe baza valorii, demnității, egalității și nediscriminării tuturor ființelor umane.
Competențe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele cunoștiințe generale și
specifice: 1.Cunoaștere și înțelegere - cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei ; identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul
disciplinelor juridice;utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului internațional
al drepturilor omului; definirea conceptelor ce apar în activitatea de promovare a drepturilor
omului;capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii juridice din domeniile
aflate sub impactul doctrinei drepturilor omului. 2.Explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei - generalizarea, particularizarea,
integrarea unor domenii de activitate juridică în contextul dreptului internațional al drepturilor
omului;realizarea de conexiuni între dreptul internațional și dreptul intern;argumentarea unor enunţuri
în faţa autorităților și cetățenilor;capacitatea de organizare şi planificare a activității juridice de
protecție a drepturilor omului;capactitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor. 3.
Instrumental-aplicative - proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea
unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare - relaţionări între elementele ce
caracterizează activităţile de protecție a drepturilor omului;descrierea unor stări, sisteme, procese,
fenomene ce apar pe parcursul aplicării normelor de protecție a drepturilor omului;capacitatea de a
transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;abilităţi de cercetare, creativitate în
domeniul drepturilor omului;capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de promovare
și protecție a drepturilor omului;capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în
cadrul unei organizaţii internaţionale.4. Atitudinale - promovarea unui sistem de valori culturale,
morale şi civice bazat pe doctrina universală a drepturilor omului; implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea respectării drepturilor omului pentru toți;reacţia pozitivă la sugestii,
cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările clienţilor și părților angrenate în
procese;capacitatea de a avea un comportament etic în cetățenilor capacitatea de a aprecia diversitatea
şi multiculturalitatea analizei probelor;abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse și mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea
cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 13 unități de învățare:
Unitatea de învățare 1 - Dimensiunea internațională a drepturilor omului. Evoluție istorică (2 ore)
Unitatea de învățare 2 - Generațiile de drepturi ale omului. Codificarea mondială și europeană a
drepturilor omului (2)
Unitatea de învățare 3 - Sistemul mondial de protecție a drepturilor omului. Organizația Națiunilor
Unite (2 ore)
Unitatea de învăţare 4 -Carta drepturilor fundamentale. Protecţia drepturilor omului în Uniunea
Europeană după Tratatul de la Lisabona (2 ore)
Unitatea de învăţare 5 - Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Protecţia drepturilor
omului în cadrul Consiliului Europei (2 ore)
Unitatea de învăţare 6- Carta socială europeană şi Carta socială europeană revizuită (2 ore)
Unitatea de învăţare 7 -Curtea europeană a drepturilor omului. Organizare şi funcţionare. Punerea în
aplicare a hotărârilor
Unitatea de învăţare 8–Administrația publică și drepturile omului. Drepturile și obligațiile
funcționarului public național și european (2 ore)
Unitatea de învăţare 9 - Cazuistica din România pe rolul Curţii europene de la Strasbourg (2 ore)
Unitatea de învăţare 10 - Dreptul internaţional umanitar (2 ore)
Unitatea de învăţare 11 - Dreptul penal internaţional. Curtea Penală Internaţională (2 ore)
Unitatea de învățare 12 – Protecția drepturilor omului prin Organizația pentru Securitate și Cooperare
în Europa (2 ore)
Unitatea de învăţare 13 - Instituţii, instrumente şi politici naţionale de protecţie a drepturilor omului.
Rolul ONGurilor pe plan intern şi internaţional (2 ore)
Teme de control
Fiecare student este obligat să elaboreze un referat științific de 6-8 pagini, pe una din temele unităților
de învățare din acest curs, în care să aprofundeze bibiografia cursului, să identifice alte surse
bibliografice și să argumenteze juridic constatările sale pe baza studiului în materie.
Bibliografie obligatorie
Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar – Protecția internațională a drepturilor omului, Note de curs,
Editura Universul juridic, București, 2009.
Irina Moroianu Zlătescu – Drepturile omului. Un sistem în evoluție, IRDO, București, 2008
Principalele instrumente internaționale la care România este parte, volumele I-II, IRDO Bucurști 2007
Beatrice Ramașcanu – Jurisprudența CEDO în cauzele privind România, Editura Hamangiu, București
2008.
Metoda de evaluare
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte în extenso, ţinându-se cont de
participarea la curs,seminar şi rezultatele evaluării referatului întocmit de student pe una din temele
din curs.
Unitatea de învățare 1
Dimensiunea internațională a drepturilor omului. Evoluție istorică
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
1.3 Conținutul unității de învățare
1.3.1 Noțiuni fundamentale în domeniul drepturilor omului
1.3.2 Geneza drepturilor omului
1.3.3 Evoluția istorică
1.4 Îndrumător pentru autoverificare
1.1 Introducere
Drepturilor omului reprezintă astăzi un veritabil fenomen politic, social și juridic mondial, ce are
impact, practic, la nivelul tuturor domeniilor existenței umane. Istoria drepturilor omului este istoria
însăși a emancipării omului și a societății omenești, este istoria afirmării persoanei umane ca atare, a
demnității și valorii intrinseci a fiecărei ființe umane și a definirii limitelor puterii statului și societății
asupra individului, pe baza principiilor egalității și nediscriminării tuturor oamenilor care trăiesc în
întreaga lume de azi.
Ideile oamenilor în acest sens s-au închegat într-un sistem filosofic politic și social, doctrina
universalistă a drepturilor omului, care este astăzi, ca urmare a transpunerii sale în norme de drept,
baza organizării statale și mondiale.
Istoria emancipării omului a fost un proces lung, dramatic, desfășurat în toate popoarele de pe glob și a
fost propulsată de principii morale de dreptate și libertate, care au fost definite de gânditori luminați și
transpuse în sisteme coerente din care s-a născut dreptul modern și în cele din urmă au triumfat în
ordinea juridică mondială sub forma dreptului internațional al drepturilor omului, ramură juridică de
sine stătătoare a dreptului internațional public și principiu fundamental al dreptului internațional
public, recunoscut de ansamblul comunității statelor din lumea actuală.
1.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Obiectivele acestei unități de învățare sunt cunoașterea, în perspectivă istorică, a mișcării de idei care
a dus la cristalizarea doctrinei politico-filosofice universaliste a drepturilor omului și fixarea în
memorie, inclusiv prin exemple de mare impact, a principalelor momente istorice, documente și
personalități care au influențat decisiv cursul devenirii și emancipării umane.
Parcurgănd această unitate de învățare, studenții vor obține competențe privind terminologia specifică
domeniului drepturilor omului, evenimentele și momentele istorice ale dezvoltării umane, privind
valorile fundamentale ale civilizației din care facem parte, importanța și limitele libertății individuale
precum și atitudinea etică față de opresiune și abuzurile de putere indiferent de sorgintea acestora.
1.3 Conținutul unității de învățare
1.3.1 Noțiuni fundamentale în domeniul drepturilor omului
Doctrina drepturilor omului reprezintă din punct de vedere internațional un set de norme de conduită
pentru state în raport cu oamenii aflați sub jurisdicția, sub puterea efectivă a acestora. În esență ,
drepturile omului pe plan național și internațional sunt limitări ale suveranității statului față de supușii
săi, practic derogări de la doctrina suveranității absolute a statului – personalizare a suveranului, care
s-a afirmat ca model de bază al sistemului internațional de echilibru între state apărut în perioada de
naștere a dreptului internațional public modern.
Drepturile sau garanțiile legale moderne ale persoanelor față de posibilele acte arbitrare ale statului au
fost rareori octroate de suverani popoarelor lor ci, cel mai des, au fost rezultatul luptelor de
emancipare politică și socială transpuse în acte istorice de natură constituțională în statele
Occidentului.
Dreptul internațional al drepturilor omului actual este ansamblul normelor de drept internațional public
codificate de statele lumii în tratate multilaterale mondiale și regionale, care stabilesc reguli de
conduită, juridic obligatorii pentru state în ceea ce privește raporturile cu cetățenii, cu persoanele aflate
sub puterea lor și sunt verificate în ceea ce privește realizarea lor de către comunitatea internațională a
statelor prin rapoarte periodice, mecanisme internaționale de monitorizare și chiar proceduri cvasi-
jurisdicționale și jurisdicționale de examinare și rezolvare a plângerilor individuale de către foruri
internaționale investite de către state cu puterea de a constrânge statele acuzate de încălcarea
drepturilor omului să-și modifice corespunzător conduita față de cetățeni sau cetățean, respectiv
legislația, practica administrativă și jurispudența instanțelor de judecată.
Protecția universală a drepturilor omului este principiu fundamental al dreptului internațional public
contemporan, normă de jus cogens, domeniu de cooperare internațională pentru toate statele lumii în
care nici un stat nu poate invoca principiul neamestecului în treburile sale înterne, iar subiecți ai
acestei ramuri a dreptului internațional public, ce se bazează pe principiile specifice ale egalității și
nediscriminării tuturor oamenilor, sunt toate ființele umane care trăiesc pe glob, cărora le sunt
recunoscute toate drepturile și libertățile fundamentale, în mod natural , decurgând din însuși faptul
existenței lor oriunde în întreaga lume.
1.3.2 Geneza drepturilor omului
Geneza drepturilor și libertăților omului are loc concomitent cu procesul de formare a statului
centralizat modern,bazat pe suveranitatea absolută, internă și externă, a monarhului, șef de drept divin
al statului, persoană căreia îi sunt supuse toate instituțiile, legile și toți locuitorii țării respective.
În Europa occidentală au apărut, încă din perioada de formare a statului centralizat modern, germenii
constituționalismului și parlamentarismului coagulați în garanții legale ale unor categorii de persoane
față de arbitrariul monarhului absolut. Astfel, în anul 1215, regele Angliei, John Lacklandeste constâns
de nobilii și orășenii răzvrătiți să semneze proclamația Magna Charta Libertatis prin care se garanta
oamenilor neaserviți din țară dreptul de a nu fi supuși la măsuri de taxare din partea regelui decât pe
baza aprobării prealabile a Parlamentului, dreptul de a fi judecați și condamnați la moarte sau la
confiscarea averilor nu de către rege și funcționarii săi ci numai de către curțile de judecată .
Tot în Anglia, în anul 1679, Parlamentul adoptă legea numită Habeas Corpus prin care sunt
consolidate garanțiile procesuale ale oamenilor liberi în sensul obligației statului de a desfășura
proceduri judiciare corecte și echitabile prin pronunțarea sentințelor de condamnare pe bază de probe
materiale obiective și respingerea acuzațiilor în procese întemeiate doar pe declarații subiective,
impresii sau psihoze colective ale opiniei publice. Asfel, într-un proces de crimă, spre exemplu,
această lege obliga acuzarea să aducă probe materiale cum ar fi existența cadavrului victimei ( de unde
intrebarea judecătorului, adresată acuzării , în limba latină: Habeas corpus?) și a armei crimei.
În anul 1789, Adunarea Națională, parlamentul Franței revoluționare, a proclamat ”Declarația
drepturilor omului și cetățeanului”, adevărat crez al emancipării burghezo-democratice de sub
stapânirea monarhiei absolutiste, în care demnitatea și egalitatea tuturor oamenilor, dreptul la viață și
la libertatea de asuprire și arbitrar absolutist monarhic, dreptul la proprietate și la propășire economică,
socială și culturală, libertatea de gandire și de exprimare, reglementările constituționale și legale
democratice, precum și instituțiile alese de către cetățeni devin elementele fundamentale ale noii ordini
sociale și de drept, norme de bază ale raporturilor între stat și cetățeni care redefinesc statul ca un
servant al societății ce trebuie să funcționeze în baza unui contract cu societatea, în care fiecare parte
are drepturi și obligații corelative pentru realizarea scopului general al armoniei și binelui public.
1.3.3 Evoluția istorică
În secolul al XIX-lea, revoluțiile burghezo-democratice au dus la instaurarea de regimuri
constituțional-parlamentare în câteva din marile puterieuroatlantice – Anglia, Franța, Statele Unite ale
Americii și în câteva state europene mai mici, ceea ce a însemnat codificarea treptată în dreptul intern
a valorilor proclamate în Declarația drepturilor omului și cetățeanului a Revoluției franceze, în
Declarația de Independență a SUA, sub forma drepturilor cetățenilor în fața statului.
În plan internațional, în care țarile democratice coexistă până la Primul Război Mondial cu imperii
absolutiste și alte țări cu regimuri autoritare, normele de protecție a drepturilor omului apar cu și mai
mare dificultate. Întrucât implică acordul de voință al statelor suverane cu regimuri politice diferite.
Primele norme internaționale în domeniu sunt cele de interzicere a comerțului internațional și
intercontinental cu sclavi, în contextul afirmării în opinia publică activă din câteva mari puteri vest-
europene, la rândul lor coloniale, a repulsiei față de încălcarea celor mai elementare precepte biblice în
tratamentul acordat de comercianții exploatatori oamenilor din Africa vânați, răpiți și transportați în
condiții inumane în Lumea Nouă.
Tot rațiuni umanitare au dus la semnarea primei convenții internaționale privind protecția răniților,
bolnavilor și prizonierilor de război, în anul 1869, din care s-a dezvoltat ulterior o întreagă subramură
a dreptului internațional al drepturilor omului – dreptul internațional umanitar aplicabil persoanelor
civile și necombatante pe timpul conflictelor armate cu caracter intern sau internațional.
La Congresul european de pace de la Berlin, din anul 1878, tratatele care au consacrat independența
unor state noi din Europa de sud-est – între care și România –și au consființit intrarea lor în
comunitatea internațională a statelor suverane au prevăzut clauze de protecție a drepturilor persoanelor
aparținând minorității etnice și religioase israelite în sensul obligației pentru noul stat reconuscut
internațional de a acorda cetățenia supușilor lor evrei și de a garanta acestora aceleași drepturi
cetățenești ca toți ceilalți cetățeni, fără nici o discriminare.
Drepturi pentru unele categorii de oameni – persoane aparținând minorităților naționale apărute ca a
schimbărilot teritoriale ample produce la sfârșitul Primului Război Mondial în Europa centrală și de
est – au fost stipulate în clauzele pe minorități inserate în tratatele încheiate, în sistemul Păcii de la
Versailles (1919-1920), cu state precum Romînia, Polonia, Cehoslovacia.
Drepturi ale omului, consacrate în tratate internaționale în beneficiul tuturor persoanelor umane din
întreaga lume, în condiții de egalitate și nediscriminare, au apărut însă în mod explicit doar la sfârșitul
Celui de al Doilea Război Mondial, în Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco,
California, la 24 octombrie 1945, ce au fost explicitate prin proclamația mondială din 10 decembrie
1948 în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin rezoluția Adunării Generale O.N.U.
Unitatea de învățare 2
Generațiile de drepturi ale omului. Codificarea mondială a drepturilor omului
2.1 Introducere
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată în unanimitate de Adunarea Generală
ONU în anul 1948 când statele lumii erau deja divizate în două tabere antagonice deplin angajate în
confruntarea politică, economică, militară și ideologică la scară planetară care s-a numit Războiul
Rece, care s-a încheiat doar în anul 1991.
Problematica drepturilor omului, fiind esențialmente o doctrină a raporturilor democratice între statul
de drept și cetățean, a constituit pe întregul parcurs al Războiului Rece un domeniu de înfruntare
ideologică înverșunată. Această realitate politică s-a răsfrânt și asupra procesului de codificare a
prevederilor proclamate în Declarația Universală în norme de drept internațional obligatorii pentru
statele lumii.
Interesele politice contradictorii au dus la spargerea unității de conținut din Declarația Universală, în
condițiile în care tabăra occidentală insista pe preceptele democrației și libertății individuale iar tabăra
comunistă insista că ar fi realizat deja drepturile economice și sociale pentru toți cetățenii statelor sale.
După mulți ani de conflict, abia în 1966, statele membre ale organizației mondiale ONU au finalizat
Pactul drepturilor civile și politice respectiv Pactul drepturilor economice, sociale și culturale, care au
fost semnate cu precădere fiecare de una respectiv cealaltă tabără angajată în Războiul Rece.
În anul 1974 a fost întrunit numărul minim de ratificări stipulat de Pactul drepturilor politice și civile
astfel că acesta a intrat în vigoare pe plan mondial. Ulterior a intrat în vigoare și Pactul drepturilor
economice, sociale și culturale.
La fel, în Europa de vest, prima codificare internațională a drepturilor civile și politice a fost realizată
prin Conveția europeană pentru apărarea drepturilor omului, semnată la 4 decembrie 1950, în timp ce
drepturile economice și sociale au fost consacrate de Carta Socială Europeană, semnată la 5 iunie
1961.
Această succesiune istorică a evenimentelor de codificare internațională a determinat doctrina sa
împartă drepturile omului în drepturi de primă generație – drepturile politice și civile, drepturi de a
doua generație – drepturile economice, sociale și culturale, respectiv drepturi de a treia generație, care
au fost codificate mai târziu, cunoscute și ca drepturi de solidaritate – dreptul la pace, dreptul mediu
înconjurător sănătos.
Considerăm că drepturile fundamentale înscrise în Declarația Universală nu sunt și nu pot fi
ierarhizate, toate drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale sunt inerente ființei umane,
în condiții de egalitate și nediscriminare pentru toți oamenii de pe Pământ și sunt obligatorii în zilele
noastre pentru toate statele lumii.
2.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Acestă unitate de învățare are ca obiectiv deprinderea de către studenți a noțiunilor fundamentale ale
dreptului internațional al drepturilor omului, cunoasterea genezei și conținutului amănunțit al
preceptelor de bază la nivel mondial în acest domeniu important al dreptului și politicii internaționale
și memorarea pentru bazele culturii juridice proprii a momentelor cruciale din istoria umanității
definite de codificările mondiale esențiale în materia drepturilor omului.
Studenții care parcurg această unitate dobândesc competențe generale și de cultură juridică obligatori
pentru orice jurist care se respectă și totodată foarte relevante în relația viitorului jurist cu persoanele
pe care le va consilia sau asista legal.
2.3Conținutul unității de învățare
2.3.1Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată şi adoptată la 10 decembrie 1948.
Ea s-a constituit în primul instrument internaţional care a prevăzut drepturile de care trebuie să se
bucure orice persoană, s-a subliniat că “este esenţial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem
de drept”(Preambul). De asemenea, Declaraţia enumeră două categorii de drepturi: civile şi politice, pe
de o parte, precum şi drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic, ea neavând puterea juridică a unui
tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost folosită ca un document de referinţă ce
cuprinde standardele minime în domeniul drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca
incluzând concepţia comunităţii internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau
încălcări flagrante ale acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei, ea a fost considerată ca făcând parte
din dreptul internaţional cutumiar .
Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din domeniul drepturilor
omului cu caracter normativ (pacte şi convenţii) adoptate ulterior în cadrul Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi al instituţiilor specializate. Împreună cu cu Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi cele
două Protocoale facultative la acesta, Declaraţia formează aşa-numita Cartă internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se compune dintr-un preambul şi un număr de 30 de
articole ce enunţă drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile fundamentale pe care le pot pretinde fără
discriminare de orice fel.
Primul articol prevede că “ Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi constiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii.”
Acest articol defineşte idealurile fundamentale din care se inspiră Declaraţia: dreptul la libertate şi
egalitate este un drept dobândit prin naştere şi nu trebuie să fie înstrăinat. Cum omul este o fiinţă
morală dotată cu raţiune, el diferă de celelalte fiinţe de pe Pământ şi poate, în consecinţă să pretindă
anumite drepturi şi anumite libertăţi de care celelalte vieţuitoare nu se bucură.
Articolul 2, care enunţă principiul esenţial al egalităţii şi al nediscriminării în ceea ce priveşte
exerciţiul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, interzice orice “deosebire ca, de pildă,
deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine
naţională sau socială, avere, nastere sau orice alte imprejurari.
Articolul 3, stabileşte că “Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei
sale.” Acest articol, împreună cu articolul 22, care introduce drepturile economice, sociale şi culturale,
sunt considerate adevărate pietre unghiulare pentru că ele exprimă două dintre caracteristicile
fundamnetale ale drepturilor omului: ele sunt universale şi inalienabile .
Articolul 3 introduce articolele 4-21, în care sunt enunţate alte drepturi civile şi politice şi care prevăd
că nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitude; nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante; fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni
personalitatea juridică; orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în faţa jurisdicţiilor; nimeni nu
trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar; orice persoană are dreptul în deplină egalitate
de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial; orice persoana
acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pâna când
vinovaţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public; nimeni nu va fi supus la imixtiuni
arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa; orice persoană
are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinta şi de a căuta azil; orice persoană are
dreptul la o cetăţenie; bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau
religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie; orice persoană are dreptul la proprietate,
la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, la libertatea opiniilor şi exprimării, la libertatea de
întrunire şi de asociere paşnică; orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor
publice ale ţării sale şi are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa.
Articolul 22 prevede că “Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la
securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se
seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi
culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.”
El introduce articolele 23-27 în care sunt enunţate drepturile economice, sociale şi culturale, drepturi
pe care le poate pretinde orice persoană “în calitatea sa de membru al societăţii”. Pe de altă parte,
trebuie să observăm că întinderea acestor drepturi depinde, aşa cum chiar art. 22 menţionează, de
resursele existente în fiecare ţară.
Articolele 22-27 recunosc un număr de drepturi economice, sociale şi culturale de care trebuie să se
bucure orice om, cum sunt: dreptul la securitatea socială; dreptul la muncă, la libera alegere a muncii
sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva somajului;
dreptul la salariu egal pentru muncă egală; dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care să-i
asigure atât lui, cât si familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la nevoie,
prin alte mijloace de protecţie socială; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale; are dreptul la odihnă şi recreţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei
de muncă şi la concedii periodice plătite; dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi
bunăstarea lui şi familiei sale, dreptul la învăţătură; dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală
a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul stiintific şi la binefacerile lui.
Articolul 28 recunoaşte că “orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care
drepturile si libertăţile expuse în prezenta Declaraţie pot fi pe deplin înfăptuite”. Se subliniază,
totodată, faptul că “orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia
este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.”
Articolul 29 prevede că “ În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât
numai îngradirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi
respectare a drepturilor si libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii
publice şi bunăstarii generale într-o societate democratică”.
În sfârşit, articolul 30 stabileşte că “Nici o dispoziţie a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca
implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a
săvârsi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta Declaraţie.”
Concepută ca fiind un ideal comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului e devenit în mod efectiv un etalon ce permite să se determine în ce
măsură sunt respectate şi aplicate normele internaţionale în materia drepturilor omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic , ea neavând puterea juridică a unui
tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost folosită ca un document de referinţă ce
cuprinde standardele minime în domeniul drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca
incluzând concepţia comunităţii internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau
încălcări flagrante ale acestor drepturi. Ca atare, poate just cu temei, ea a fost considerată ca făcând
parte din dreptul internaţional cutumiar .
Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din domeniul drepturilor
omului cu caracter normativ (pacte şi convenţii) adoptate ulterior în cadrul Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi al instituţiilor specializate.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este menţionată şi în Constituţia României. Astfel, art.20
alin.1 prevede că “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celalalte tratate la care România este parte.” Prin această prevedere, se recunoaşte faptul că Declaraţia
se constituie documentul ce cuprinde principiile şi normele generale în material drepturilor omului ce-
şi au deplină aplicare şi în ţara noastră.
2.3.2La 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 2200A (XXI) erau
adoptate două documente internaţionale ce sistematizau ansamblul drepturilor omului, stabilind,
totodată, mecanisme specifice de garantare şi de monitorizare a respectării angajamentelor statelor
părţi. Este vorba de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
precum şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ambele ratificate şi de
România prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974.
Preambulele ambelor Pacte sunt redactate în termeni aproape identici. Ele precizează că “în
conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, bucurându se
de libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă şi de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se
creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de
drepturile sale economice, sociale sau culturale”.
De asemenea, primul articol din fiecare act declară dreptul la autodeterminare este universal şi cere
statelor să faciliteze realizarea acestui drept şi să-l respecte.
Articolul 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care-l are bărbatul şi femeia de a se bucura de
toate drepturile.
Articolul 5, în ambele documente, prevede garanţii contra suprimării sau limitării nelegale a
drepturilor omului sau a libertăţilor fundamentale şi împotriva interpretării eronate a dispoziţiilor
Pactelor pentru a justifica violarea unui drept sau a unei libertăţi. El interzice de asemenea ca statele să
limiteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor sub pretextul că Pactele nu le recunosc sau le
recunosc într-o măsură mai mică.Drepturile civile şi politice garantate de Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice sunt enumerate articolele 6-27 şi prevăd:
- dreptul la viaţă (art. 6)
- Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (art.7)
- Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt
interzise; Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute; Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o
muncă forţată sau obligatorie (art. 8)
- Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar (art.9)
- Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane (art. 10)
- Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală (art. 11)
- dreptul de a circula acolo liber şi de a şi alege liber reşedinţa (art. 12)
- interzicerea expulzării unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte
decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea (art 13)
- Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi sunt prevăzute
garanţii pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare (art. 14)
- Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act
delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite
(art. 15)
- Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică (art. 16)
- Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară,
în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei
sale (art. 17)
- Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei (art. 18)
- Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare (art. 19)
- Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege; Orice îndemn la ură
naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la
violenţă este interzis prin lege (art. 20)
- Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut (art. 21)
- Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a
constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale (art.22)
- Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii,
începând de la vârsta nubilă (art. 23)
- Măsurile menite să protejeze copiii sunt prevăzute la (art. 24)
- Dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota şi de a fi ales, de a
accede în condiţii de egalitate la funcţiile publice (art. 25)
- Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire
egală din partea legii art. 26
- Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice, de a
avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi
practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă (art 27).
2.3.3 Spre deosebire de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de pactul corespondent, Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice nu conţine o dispoziţie generală aplicabilă ansamblului drepturilor
prevăzute de Pact, care să autorizeze restricţii în exercitarea lor. Totuşi, mai multe articole ale Pactului
stipulează că drepturile pe care defineşte nu pot face obiectul restricţiilor decât dacă acestea sunt
prevăzute de lege şi sunt necesare pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică sau drepturile
şi libertăţile altuia.
Oricum, anumite drepturi nu pot fi suspendate sau limitate în nici o circumstanţă, chiar în situaţii de
urgenţă. Este vorba de dreptul la viaţă, la protecţie contra torturii, sclaviei sau servituţii, închisoarea
pentru datorii şi aplicarea legilor penale retroactive, dreptul fiecăruia la recunoaşterea personalităţii
juridice şi libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie.
Spre deosebire de drepturile civile şi politice, incluse în Pactul corespondent, Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale este, aşa cum am mai subliniat, în corelaţie directă
nu numai cu voinţa politică a unui guvern sau altul, ci, mai ales, cu resursele financiare disponibile,
cărora li se adaugă condiţii cum sunt nivelul de educaţie sau cooperarea internaţională în domeniu. De
aceea, alin.1 al art.2 al Pactului permite statelor părţi să-şi asume un angajament de aplicare
progresivă a drepturilor incluse. Astfel, “ fiecare stat parte se angajează să acţioneze atât prin
propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperarea internaţională, în special pe plan economic şi
tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile pentru ca exercitarea deplină a drepturilor
recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin
adoptarea de măsuri legislative”.
Drepturile garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
trebuiesc exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
publică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau pe orice altă împrejurare
(art.2 alin.2).
Partea a III-a a Pactului enumeră drepturile garantate.
Astfel, dreptul la muncă cuprinde, conform art.6 alin.1, dreptul pe care îl are orice persoană de a avea
posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Statelor părţi li se cere să
adopte acele măsuri în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept, referitoare în special la
orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici
potrivite pentru a asigura dezvoltarea economică, socială şi culturală constantă şi o deplină
întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii ce garantează indivizilor folosinţa libertăţilor
politice şi economice fundamentale (art.6 alin2).
Corelativ dreptului la muncă, este dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de
muncă juste şi favorabile care presupune necesitatea asigurării unui salariu echitabil şi a unei
remuneraţii egale pentru o muncă de valoare egală, a securităţii şi igienei muncii, a limitării raţionale a
duratei muncii şi a concediilor periodice plătite(art.7).
Dreptul de organizare sindicală este detaliat în cuprinsul articolului 8. El cuprinde dreptul de a forma
sindicate, de structurare a acestora în federaţii, confederaţii naţionale, precum şi organizaţii sindicale
internaţionale. Este garantat, de asemenea, dreptul la grevă.
Mai departe, sunt statuate dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale (art.9), dreptul la
protecţia familiei(art.10), dreptul la un nivel de viaţă satisfăcător(art.11), dreptul pe care îl are orice
persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge(art.12),
dreptul la educaţie(art.13 şi 14) şi dreptul de a participa la viaţa culturală şi a beneficia de progresul
ştiinţific şi aplicaţiile acestuia(art.15).
Unitatea de învățare 3
Sistemul mondial de protecție a drepturilor omului. Organizația Națiunilor Unite
3.1 Introducere
Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte promovarea
internaţională a drepturilor pe de parte prin adoptarea unor documente esenţiale în materie, iar, pe de
altă parte, prin numeroasele organe principale şi subsidiare de control structurate în cadrul ei.
În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate documente fundamentale adoptate în cadrul Organizaţiei
naţiunilor Unite, cum sunt Carta O.N.U., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele
internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966, convenţiile privind eliminarea tuturor formelor
de discriminare rasială, împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, ori cea cu privire la drepturile
copilului. Cu această ocazie, se trec în revistă prevederile eseneţiale ale acestor documente, precum şi
mecanismele de control instituite de acestea.
De asemenea, sunt prezentate mecanismele şi procedurile de protecţie a drepturilor omului dezvoltate
sub egida Consiliului Economic şi Social al O.N.U.
3.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Această unitate de învățare are ca obiective cunoașterea de către studenți a rolului practic al ONU atât
în istorie cât și în zilele noastre în promovarea drepturilor omului pentru toți în lume și deprinderea
cunoștințelor necesare pentru eventuala ghidarea a persoanelor interesate de promovarea intereselor
lor legitime prin mecanismele internaționale ONU de protecție a drepturilor omului. Corelativ acestor
obiective sunt și competențele teoretice, practice și de cultură generală juridică ce se câștigă de către
studențo la acest curs.
3.3 Conținutul unității de învățare
3.3.1Carta Organizației Națiunilor Unite
Chiar documentul constitutiv al organizaţiei, Carta O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945 la San Francisco,
analizează drepturile omului şi libertăţile fundamentale într-o serie de dispoziţii. Astfel, în Preambul,
popoarele Naţiunilor Unite îşi afirmă hotărârea de “a proclama din nou încrederea lor în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea drepturilor între
bărbaţi şi femei, ca şi între naţiuni, mari sau mici”.
Voinţa de a dezvolta şi încuraja respectul drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi de a facilita
exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este afirmată sub diverse forme şi în mai
multe rânduri: de exemplu, în articolul unu, care tratează scopurile şi principiile Naţiunilor Unite; în
art.13, relativ la funcţiile şi puterile Adunării Generale; în art.62 privind acelea ale Consiliului
Economic şi Social. Art.8 prevede că „nici o restricţie nu va fi impusă de către Organizaţie accesului
bărbaţilor şi femeilor, în condiţii egale, la toate funcţiile în organele sale principale şi subsidiare. În
art. 56, toţi membrii O.N.U. se angajează să acţioneze, atât în comun cât şi separat, în cooperare cu
Organizaţia, în vederea realizării scopurilor enunţate în art. 55, în special „respectarea universală şi
efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie.”
Aceste dispoziţii au determinat o serie de importante consecinţe referitoare la promovarea
internaţională a drepturilor omului, printer care amintim:
a) Carta a „internaţionalizat” protecţia drepturilor omului. Aderând la Cartă, care este un tratat
multilateral, statele părţi recunosc că drepturile omului care sunt invocate în ea devin de-acum o
materie internaţională şi că, în consecinţă, aceste drepturi nu ţin numai de competenţa lor exclusivă.
Aceste principiu a fost frecvent contestat de unele state în timpul primilor ani de funcţionare a
O.N.U., dar astăzi nu există nici o îndoială în această privinţă. Totuşi, aceasta nu înseamnă că orice
violare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. devine automat o problemă
internaţională
b) Obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu aceasta în promovarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale apermis Organizaţiei să dispună de baza juridică necesară pentru a realiza
sarcina de a defini şi codifica aceste drepturi (pactele şi alte instrumente internaţionale cu vocaţie
universală)
c) S-a reuşit, de-a lungul anilor, să se clarifice întinderea obligaţiei statelor de a „favoriza” drepturile
omului, dând acestui termen o interpretare suficient de precisă şi suficient de largă pentru a permite
crearea de instituţii în baza Cartei, care trebuie să asigure respectul drepturilor omului de către
guverne.
Carta O.N.U.a acordat un rol important Adunării Generale, care, prin numeroasele sale rezoluţii, a
contribuit într-o măsură importantă la afirmarea şi dezvoltarea drepturilor omului.Totodată, ea iniţiază
studii şi elaborează recomandări, în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile
economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”
După anul 1948, data adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a
O.N.U. a adoptat numeroase declaraţii sau convenţii privind teme din domeniul drepturilor omului.
Majoritatea problemelor privind drepturile omului sunt trimise de către Adunarea Generală către
Comisia a III-a care se ocupă de problemele sociale, umanitare şi culturale.
În anul 1993, Adunarea Generală a creat, prin Rezoluţia 48/141 postul de Înalt Comisar al Naţiunilor
Unite pentru drepturile omului. Acesta este reprezentantul oficial al O.N.U. pentru problemele
referitoare la drepturile omului şi raportează direct Secretarului General al O.N.U.
Înaltul Comisar se străduieşte să conducă mişcarea internaţională în favoarea drepturilor omului. El
face în mod regulat declaraţii publice şi lansează apeluri în cazul crizelor ce afectează drepturile
omului. De asemenea, el călătoreşte deseori pentru a se asigura că mesajul drepturilor omului este
înţeles în toate zonele globului. În paralel, Înaltul Comisar dialoghează şi cooperează într-o manieră
constructivă cu guvernele pentru a întări protecţia drepturilor omului la nivel naţional. În plus, Înaltul
Comisar colaborează cu un evantai tot mai larg, printre care organizaţiile neguvernamentale,
instituţiile unversitare şi sectorul privat, în scopul difuzării într-o manieră cât mai largă a
angajamentelor în materia drepturilor omului.
În baza art. 62 al Cartei O.N.U., Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) poate face “recomandări în
scopul promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi”. De
asemenea, conform art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social şi pentru
protecţia drepturilor omului.
ECOSOC poate, de asemenea, să pregătească proiecte de convenţii pentru a le supune Adunării
Generale şi să convoace conferinţe internaţionale consacrate problemelor referitoare la drepturile
omului.
În aplicarea art. 68 al Cartei O.N.U., conform căruia el “va înfiinţa comisii pentru problemele
economice şi sociale şi pentru promovarea dreptrilor omului”, Consiliul Economic şi Social a creat
Comisia drepturilor omului şi Comisia pentru condiţia femeii.
Articolul 64 abilitează Consiliul să convină cu membrii Naţiunilor Unite şi cu instituţiile specializate
spre a obţine rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale recomandări şi a
recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.
Mai amintim că de-a lungul timpului ECOSOC a constituit o serie de comitete speciale, a numit sau a
autorizat Secretarul General al O.N.U. să numească raportori speciali sau comitete de experţi în
probleme de actualitate din domeniul drepturilor omului.
Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune organizatorică şi două
sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt, de obicei, transmise
Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de membri,
deşi unele probleme sunt dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului social, care conţin rezoluţii şi
decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare.
3.3.2 Documente adoptate în cadrul ONU
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate, începând cu anul 1948, aproximativ 70 de
convenţii şi declaraţii privind drepturile omului. Domeniile acoperite de acestea sunt următoarele:
lupta contra discriminării;genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii;drepturile
femeilor;drepturile copiilor;drepturile persoanelor în vârstă;drepturile persoanelor cu
handicap;drepturile omului în administrarea justiţiei;bunăstarea, progresul şi dezvoltarea în domeniul
social;promovarea şi protecţia drepturilor omului;căsătorie;dreptul la sănătate;sclavie, servitude,
muncă forţată şi practici analoage;drepturile migranţilor;cetăţenie, apatridie, azil şi refugiaţi;drept
umanitar.
În cele ce urmează ne vom limita a prezenta doar cele mai importante documente adoptate în cadrul
O.N.U. în materia drepturilor omului.
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată
prin reafirmarea convingerii că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de rasă, culoare sau
origine etnică este un obstacol în calea relaţiilor paşnice de prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să
tulbure pacea şi securitatea popoarelor, precum şi coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul
aceluiaşi stat.
Aşa cum se prevede în art. 2 al convenţiei, statele-părţi condamnă discriminarea rasială şi se angajează
să urmeze, prin toate mijloacele potrivite şi fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de
discriminare rasială, să favorizeze înţelegerea între toate rasele şi în acest scop:
a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială împotriva
unor persoane, grupuri de persoane sau instituţii şi să facă în aşa fel încât toate autorităţile publice şi
instituţiile publice, naţionale şi locale să se conformeze acestei obligaţii;
b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere şi să nu sprijine discriminarea rasială
practicată de vreo persoană sau organizaţie, oricare ar fi ea;
c) fiecare stat parte trebuie să ia măsuri eficace pentru a reexamina politica guvernamentală naţională
şi locală şi pentru a modifica, abroga sau anula orice lege şi orice reglementare având drept efect
crearea discriminării rasiale sau perpetuarea ei, acolo unde există;
d) fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurările o cer,
prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială practicată de persoane, de grupuri sau de
organizaţii şi să-i pună capăt;
e) fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul, organizaţiile şi mişcările
integraţioniste multirasiale şi alte mijloace de natură a elimina barierele între rase şi a descuraja ceea
ce tinde spre întărirea dezbinării rasiale.
În baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a
fost creat, în anul 1970, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, compus din 18 experţi aleşi
prin vot secret de statele părţi la Convenţie care se reunesc de două ori pe an şi îşi desfăşoară
activitatea cu titlu individual.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele prezentate de statele-părţi la
Convenţie, odată la doi ani, în legătură cu măsurile de ordin legislative, judiciar, administrative sau de
altă natură, întreprinse în aplicarea Convenţiei.
Comitetul este competent să analizeze nu numai rapoartele statelor asupra problemelor menţionate şi
plângerile interstatale referitoare la violări ale Convenţiei, dar şi comunicări din partea unor personae
sau grupuri de personae ţinând de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca acestea să fi recunoscut
competenţa Comitetului în acest domeniu.
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
În înţelesul acestei Convenţii , termenul “tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei
persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică,în special cu scopul
de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă
de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către
un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea
sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Convenţia solicită fiecărui stat parte să ia măsurile legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri
eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicţia sa. Nici o
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau ameninţarea cu
războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru
a justifica tortura(art.2).
De asemenea, nici un stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către un alt stat,
când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură(art.3).
Fiecare stat parte trebuie să vegheze ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din punctul de
vedere al dreptului penal.Se va proceda la fel în privinţa tenatativei de a practica tortura sau orice act
săvârşit de oricare persoană şi care ar constitui complicitate sau participare la tortură(art.4).
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată plecându-se
de la premiza conform căreia discriminarea faţă de femei violează principiile egalităţii în drepturi şi
respectului demnităţii umane, că ea împiedică participarea femeilor, în aceleaşi condiţii ca barbaţii, la
viaţa politică, socială, economică şi culturală din ţara lor, creează obstacole creşterii bunăstării
societăţii şi a familiei şi împiedică femeile să-şi servească ţara şi omenirea în deplinătatea
posibilităţilor lor.
În înţelesul Convenţiei, expresia discriminare faţă de femei vizează orice diferenţiere, excludere sau
restricţie bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea,
beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre
bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniul politic, economic,
social, cultural şi civil şi în orice alt domeniu.
Convenţia solicită statelor părţi să adopte măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă de
femei în viaţa politică şi publică, în ceea ce priveşte educaţia, în domeniul angajării în muncă şi în
domeniul sănătăţii (art.7-11).
De asemenea, se reţine dezideratul de a se ţine seama de problemele specifice ale femeilor din mediul
rural şi de rolul important pe care aceste femei îl au în susţinerea materială a familiilor lor, în special
prin munca lor în sectoarele nefinanciare ale economiei (art.14).
Statele părţi recunosc egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. În acest sens, ele recunosc femeia, în
materie civilă, ca având o capacitate juridică identică cu aceea a bărbatului şi aceleaşi posibilităţi
pentru a o exercita (art.15).
În sfârşit, Convenţia solicită statelor părţi să ia toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea
faţă de femei în toate problemele decurgând din căsătorie şi în raporturile de familie(art.16).
Convenţia cu privire la drepturile copilului
Convenţia cu privire la drepturile copilului constituie expresia importanţei acordate cooperării
internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în toate ţările şi în mod deosebit în ţările în curs
de dezvoltare.
În sensul Convenţiei, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia
cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.
Drepturile enunţate în această Convenţie trebuie să fie garantate tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia
statelor părţi, fără nici o distincţie, indifferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică
sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.
Cele mai importante drepturi garantate de către Convenţia cu privire la drepturile copilului sunt
următoarele: dreptul la viaţă(art.6);dreptul la nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie (art.7);dreptul la
identitate (art.8);dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi(art.9);dreptul la
opinie(art.12);libertatea de exprimare (art.13);dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religie(art.14);dreptul la libertatea de asociere şi la libertatea de reuniune paşnică(art.15);dreptul de a
nu face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ileale în viaţa personală, familia sa, domiciliul sau
corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia sa(art.16);protejarea copilului
împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau
neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenţa sexuală(art.19); dreptul copilului
handicapat mental sau fizic de a se bucura de o viaţă plină şi decentă, în condiţii care să îi garanteze
demnitatea, să îi promoveze autonomia şi să îi faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii(art.
23); dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă(art.24); dreptul de a
beneficia de securitate socială, inclusiv de asigurări sociale(art.26); dreptul oricărui copil la un nivel de
viaţă suficient pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială(art.27); dreptul la
educaţie (art.28);dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul de a se juca şi de a practica activităţi
recreative(art. 31);dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice şi a implicării în
orice muncă ce ar comporta riscuri sau ar împiedica educaţia sau care ar dăuna sănătăţii sau dezvoltării
sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale(art.32);dreptul de afi protejat împotriva oricărei
forme de exploatare sexuală şi de abuz sexual (art.34);dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante şi de a nu fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar
(art.37);dreptul oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale de a fi
tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii personale, să întărească
respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta
sa ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol
constructiv în societate (art.40).
3.3.3 Mecanisme de control
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice instituie Comitetul drepturilor omului, care
este un organism de experţi, compus din 18 membri aleşi cu titlu individual, prin vot secret, pentru
patru ani de către statele-părţi la Pact. La alegeri se are în vedere o reprezentare echitabilă din punct de
vedere geografic, a principalelor sisteme juridice şi diferitelor forme de civilizaţie. Comitetul se
reuneşte de 3 ori pe an şi ia decizii pe bază de consens.
Atribuţiile Comitetului, aşa cum reies ele din art.40-45 ale Pactului sunt următoarele: a) să examineze
rapoartele statelor părţi asupra măsurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute în Pact şi
progresele realizate în implementarea acestora; b) să adreseze statelor părţi propriile rapoarte şi
observaţiile pe care le consideră potrivite c) să-şi asume anumite funcţiuni cu scopul de reglementa
diferendele dintre statele părţi privind aplicarea Pactului, cu condiţia ca părţile să fi recunoscut
competenţa Comitetului în această privinţă d) când este cazul, să desemneze o comisie consultativă ad
hoc care să ofere statelor părţi, interesate în orice conflict privind aplicarea Pactului, bunele sale oficii.
Scopul urmărit de acest comitet este ajungerea la o soluţie amiabilă fondată pe respectarea Pactului.
Procedura rapoartelor este o procedură de cooperare internaţională ce are drept obiectiv să promoveze
încrederea între statele-părţi şi stabilitatea, încercând să elimine eventualele percepţii sau interpretări
diferite. Procedura rapoartelor are ca scop, în primul rand, schimbul reciproc de experienţă şi
informaţie pentru promovarea cooperării, Comitetul încercând să analizeze în comentariile sale
generale experienţa obţinută în examinarea rapoartelor statelor.
Mecanismul de control a fost dezvoltat prin adoptarea primului Protocol facultativ la Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în baza căruia persoanele care susţin că sunt
victime ale încălcării unuia din drepturile enunţate în pact şi care au epuizat căile interne de atac pot să
transmită comunicări scrise pentru a fi examinate de către Comitetul drepturilor omului.
Comunicările declarate admisibile (condiţiile de admisibilitate sunt enumerate la art. 2, art. 3 şi par.2
al art. 5) de către Comitet sunt aduse în atenţia statului parte care ar fi violat una din dispoziţiile
Pactului. În cele şase luni care urmează, statul respectiv trebuie să supună în scris explicaţii sau
declaraţii în problema în chestiune şi să indice, dacă este cazul, măsurile pe care le-ar putea lua pentru
a remedia situaţia.
Examinarea comunicărilor primate în conformitate cu dispoziţiile Protocolului facultativ cu uşile
închise ţinând seama de toate informaţiile scrise care le sunt supuse de către particular şi de către statul
parte interesat. Îşi face apoi cunoscută opinia sa statului parte şi persoanei individuale.
Deciziile Comitetului, pe fond, sunt de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele sunt numite
“puncte de vedere”, conform art. 5 par. 4 al Protocolului facultativ. Aşadar, Comitetul nu are atribuţii
de tip jurisdicţional, el neputând lua decizii obligatorii pentru statele părţi. Chiar în cazurile în care
aprecierile sale nu sunt urmate, Protocolul facultativ nu prevede vreun mecanism coercitiv sau
sancţiuni. Pentru a aprecia gradul în care statele părţi respectă dispoziţiile Pactului, acestea trebuie să
prezinte “rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute”.
Rapoartele sunt examinate de Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, înfiinţat în anul
1985, şi compus din 18 experţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului este recunoscută şi
care îşi desfăşoară activitatea cu titlu personal. Experţii sunt aleşi de către Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC) al Naţiunilor Unite pentru un mandat de 4 ani prin scrutin secret pe o listă de
candidaţi desemnaţi de către statele părţi la Pact.
După ce examinează rapoartele, Comitetul face sugestii şi recomandări de ordin general. Statele părţi
pot desemna reprezentanţi la reuniunile Comitetului atunci când rapoartele ce le vizează sunt
examinate. De asemenea, ele pot face declaraţii asupra rapoartelor înaintate şi pot răspunde
întrebărilor puse de membrii Comitetului.
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale are o sesiune de lucru anuală la Oficiul Naţiunilor
Unite din Geneva.
Acest mecanism de control al respectării angajamentelor asumate de diferitele state prin ratificarea
Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale este limitat deci la analiza
rapoartelor şi prezentarea unor sugestii şi recomandări. El nu instituie un mecanism de garantare care
să permită primirea şi analizarea unor cereri interstatatale sau individuale în cazul încălcării serioase a
drepturilor garantate, aşa cum este posibil în sistemul de monitorizare instituit de instrumentul
internaţional corespondent, şi anume Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Această diferenţiere se datorează specificităţii drepturilor economico-sociale, cărora nu li se pot aplica
întotdeauna criterii unice de evaluare a progreselor înregistrate.
În baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a
fost creat, în anul 1970, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, compus din 18 experţi aleşi
prin vot secret de statele părţi la Convenţie care se reunesc de două ori pe an şi îşi desfăşoară
activitatea cu titlu individual.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele prezentate de statele-părţi la
Convenţie, odată la doi ani, în legătură cu măsurile de ordin legislative, judiciar, administrative sau de
altă natură, întreprinse în aplicarea Convenţiei.
Comitetul este competent să analizeze nu numai rapoartele statelor asupra problemelor menţionate şi
plângerile interstatale referitoare la violări ale Convenţiei, dar şi comunicări din partea unor personae
sau grupuri de personae ţinând de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca acestea să fi recunoscut
competenţa Comitetului în acest domeniu.
În temeiul art. 17 din Convenţia împotriva torturii a fost constituit, în anul 1987, Comitetul împotriva
torturii compus din zece experţi independenţi aleşi de statele-părţi pe o perioadă de patru ani.
Articolele 19-24 din Convenţie stabilesc competenţa Comitetului de a studia rapoartele pe care i le
supun statele-părţi în legătură cu măsurile pe care le-au întreprins pentru aplicarea acesteia, de a primi
plângerile unui stat parte, legate de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a examina
plângerile particularilor care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către propriul stat.
Comitetul intervine numai atunci când din surse sigure, demne de încredere, are informaţii că tortura
este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Convenţie. În acest caz, el invită statul
în chestiune să coopereze în examinarea probelor şi, dacă consideră necesar, desemnează pe unul sau
mai mulţi din membrii săi să întreprindă o anchetă confidenţială în acest sens. Rezultatul anchetei,
împreună cu comentariile şi sugestiile Comitetului sunt transmise statului în cauză. Până în acest
moment procedurile sunt confidenţiale dar, după consultarea statului împotriva căruia există plângeri,
Comitetul poate decide includerea unui rezumat al constatărilor sale în raportul său anual.
Pentru soluţionarea eventualelor diferende dintre state în legătură cu aplicarea Convenţiei, Comitetul
poate exercita anumite funcţii de conciliere, cu condiţia ca statele respective să fi recunoscut
competenţa sa în acest domeniu. În acest sens, el poate constitui comisii de conciliere ad hoc, punând
la dispoziţia părţilor interesate bunele sale oficii, în scopul ajungerii la o soluţie amiabilă.
Comitetul poate examina comunicările (plângerile) supuse de particulari, sau în numele acestora, care
pretind că sunt victime ale unei violări ale dispoziţiilor Convenţiei de către statul parte, sub jurisdicţia
căruia se află numai în condiţiile în care statul respectiv a recunoscut competenţa Comitetului în
materie.
În aplicarea art. 17 din Convenţia pentru eliminarea discriminării față de femei a fost constituit în anul
1982 Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei compus din 23 de
experţi ce-şi desfăşoară activitatea cu titlu individual şi care se reuneşte de două ori pe an. Pe baza
rapoartelor statelor-membre ale Convenţiei, Comitetul întocmeşte un raport anual, cuprinzând sugestii
şi recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării Generale a O.N.U., prin ECOSOC. Potrivit
Convenţiei, acest Comitet nu este autorizat să analizeze petiţii individuale sau plângeri ale unui stat
împotriva altuia. În temeiul art. 43 din Convenţie se prevede instituirea unui Comitet al drepturilor
copilului compus din 10 experţi prin vot secret de pe o listă desemnată de statele părţi şi care-şi
desfăşoară activitatea cu titlu individual.
Comitetul analizează rapoartele pe care statele părţi trebuie să le întocmească o dată la cinci ani asupra
modului în care aplică Convenţia, precum şi asupra dificultăţilor întâmpinate.
Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general. Aceste sugestii şi recomandări de ordin
general sunt transmise oricărui stat parte interesat şi aduse în atenţia Adunării Generale a O.N.U.,
însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.
3.3.4 Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului sub egida ECOSOC
Atunci când analizăm organele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului structurate în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, trebuie să facem distincţie între cele care au fost instituite în temeiul
diverselor tratate şi cele care au fost create în temeiul Cartei O.N.U..
Primele, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în instrumentele juridice specifice (pactele
internaţionale şi convenţiile menţionate în lucrare) au mandate mai restrânse (de exemplu, ansamblul
aspectelor codificate în instrumentul respectiv), se adresează unei audienţe limitate (de exemplu,
instrumentul se adresează doar ţărilor care l-au ratificat ). Aceste caracteristici au organisme pe care
le-am analizat deja cum sunt Comitetul drepturilor omului, Comitetul drepturilor economice, sociale şi
culturale, Comitetul drepturilor copilului etc.
Al doilea tip de mecanisme, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în Carta O.N.U., au
mandate foarte largi în materia drepturilor omului, se adresează unei audienţe nelimitate şi iau măsuri
în funcţie de votul majorităţii. Astfel, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al O.N.U. a creat în
temeiul prevederilor Cartei O.N.U. în 1946 Comisia privind condiţia femeii şi Comisia drepturilor
omului care, la rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii
şi protecţia minorităţilor.
Comisia drepturilor omului, devenită din anul 2006 Consiliul drepturilor omului, este principalul
organ al ECOSOC în domeniul drepturilor omului. Ea efectuează studii, pregăteşte recomandări şi
elaborează proiecte de instrumente internaţionale privind drepturile omului.
Comisia drepturilor omului a primit competenţe în ceea ce priveşte anchetarea în privinţa alegaţiilor
privind violări ale drepturilor omului şi în examinarea comunicările relative la aceste violări, precum
şi răspunsurile statelor în legătură cu pretinsele violări. Comisia şi-a îndeplinit aceste competenţe în
cadrul următoarelor tipuri de proceduri:
a). Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 din 27 mai 1970 (revizuită prin Rezoluţia
2000/3 din 16 iunie 2000). Comisia drepturilor omului este autorizată să examineze violări flagrante,
sistematice şi temeinic dovedite ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale indiferent de ţara în
care se produc. Comunicările pot proveni de la orice persoană sau grup care susţin a fi victime ale unei
violări a drepturilor omului sau au cunoştinţă directă şi sigură. Pentru a se evita ca nici o comunicare
să nu fie în contra dispoziţiilor Cartei O.N.U, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii
şi protecţia minorităţilor a instituit o serie de reguli de admisibilitate a comunicărilor.
Procedura 1503 de examinare a comunicărilor confidenţiale a fost modificată în cadrul sesiunii cu
numărul 56 a Comisiei pentru Drepturile Omului care a avut loc în anul 2000. Grupul de lucru privind
îmbunătăţirea eficacităţii Comisiei pentru Drepturile Omului, a inclus în raportul său
(E/CN.4/2000/112) recomandări privind modul în care Procedura 1503 ar trebui să fie modificată.
Aceste recomandări au fost apoi încorporate într-un proiect de rezoluţie intitulat "Procedura de
examinare a comunicărilor referitoare la drepturile omului “, care a fost parte a deciziei Comisiei
2000/109 (adoptată fără vot 26 aprilie 2000) . Consiliul Economic şi Social a adoptat proiectul la 16
iunie 2000, el devenind Rezoluţia 2000 / 3. Cu toate acestea, şi în conformitate cu această Rezoluţie,
procedura modificată continuă să fie denumită Procedura 1503.
Criteriile de admisibilitate a comunicărilor sunt următoarele:
Comunicările incompatibile cu principiile Cartei ONU sau motivate politic prin faptul că nu sunt
eligibile .
Comunicările sunt admisibile decât dacă analiza lor oferă în mod rezonabil motive de a crede - luând
în considerare răspunsurile din partea guvernului – că ele dezvăluie existenţa unui ansmablu de violări
flagrante si sistematice ale drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale.
Comunicările pot fi depuse de către orice individ sau grup de persoane care se pretind că au fost o
victime ale încălcărilor drepturilor omului sau care au cunoştinţă în mod direct sigur de astfel de
încălcări. Comunicările anonim nu sunt admisibile, nici cele care se bazează exclusiv pe ştiri difuzate
prin mijloace de comunicare în masă.
Toate comunicările trebuie să conţină o descriere a faptelor şi să indice obiectul petiţiei şi drepturile de
care au încălcate. Ca regulă generală, comunicările care conţin un limbaj abuziv sau insultător la
adresa statului în cauză nu sunt examinate .
Recursurile interne trebuie să fie epuizate înainte ca o comunicare să fie examinată, cu excepţia
cazului în care se stabileşte că demersurile la nivel naţional ar fi ineficiente sau că acţiunea s-ar
prelungi în mod nejustificat.
b) Proceduri şi organe de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează drepturile omului. Când
Procedura 1503 nu şi-a atins scopul, Comisia drepturilor omului a mandatat un anumit număr de
organe pentru a analiza situaţiile afectând drepturile omului într-un număr de ţări. Ţelul urmărit este de
a stabili faptele în situaţia în cauză şi a contribui la restabilirea drepturilor, rapoartele sunt supuse
Comisiei şi Adunării Generale de către personalităţi (experţi, raportori speciali, reprezentanţi speciali)
însărcinaţi să cerceteze situaţiile de violare a drepturilor omului fie în regiuni, fie într-o ţară, fie un
fenomen determinat.
Caracteristicile organelor de anchetă instituite de aceste proceduri ar putea fi sintetizate astfel:
a.Scopul lor este de a ajuta la restaurarea drepturilor omului şi nu de a judeca nici de a condamna
b.În aplicarea principiului conform căruia guvernele sunt responsabile pentru respectul drepturilor
omului, confruntate cu situaţii evidente de violare a acestor drepturi, incumbă guvernului să
dovedească inexactitatea alegaţiilor sau de a arăta că există măsuri sau înţelege să ia măsuri necesare
pentru a asigura respectul drepturilor omului
c.Rolul şi scopul acestor organe este de a asigura protecţia drepturilor omului, prevenind violările
acestora, ţintind să le oprească dacă au avut loc şi să reinstituie într-o manieră generală drepturile
omului.
Pe de altă parte, organele de anchetă urmăresc o serie de obiective specifice în activitatea lor, şi
anume:1. clasificarea situaţiilor;2. asistenţă acordată organelor internaţionale în deliberarea lor în
privinţa situaţiilor şi fenomenelor respective;3. ajutor guvernelor implicate în luarea la cunoştinţă a
existenţei exceselor comise de agenţii naţionali;4. stabilirea stărilor de violare ce au avut loc în trecut
permiţând astfel guvernului să ia măsurile adecvate pe plan legislativ sau de a întări instituţiile de
protecţie existente5. sprijin în stabilirea tendinţelor (torturi, dispariţii, execuţii sumare sau arbitrare,
intoleranţă religioasă);6. mijloc de a face să intervină o prezenţă internaţională însărcinată să se ocupe
de anumite situaţii.
Aşa cum s-a menţionat un rol important în derularea acestor proceduri de anchetă îl are Subcomisia de
luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor. Aceasta a fost creată pentru a
întreprinde studii, în special în lumina Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi de a adresa
recomandări Comisiei drepturilor omului având ca temă lupta împotriva măsurilor discriminatorii de
orice fel luate prin violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Subcomisia are un număr
de 28 de membri, care sunt aleşi de către Comisie, la recomandSprearea guvernelor, pentru o perioadă
de 3 ani, însă nu ca reprezentanţi ai guvernelor ci ca experţi cu titlu individual.
De-a lungul timpului, pe lângă Subcomisie s-au creat grupe de lucru pe diverse teme (comunicaţii,
sclavie, populaţii autohtone) sau de lucru în timpul sesiunilor anuale.
Prin Rezoluţia A/RES/60/251 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 martie 2006, a fost
instituit Consiliul drepturilor omului, compus din 47 de membri, care înlocuieşte Comisia drepturilor
omului, ca organ subsidiar al Adunării Generale. Noul organism are sarcina să promoveze respectul
universal şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără nici o deesebire
şi într-o manieră justă şi echitabilă. Consiliul are competenţa să examineze violările drepturilor
omului, cu deosebire atunci când acestea sunt flagrante şi sistematice şi face recomandări în acest
sens.
De asemenea, Consiliul drepturilor omului procedează la un examen periodic universal, pe baza
informaţiilor obiective şi fiabile, al modului în care fiecare stat din cele 191 de state membre al
O.N.U., începând chiar cu membrii Consiliului, respectă obligaţiile şi angajamentele sale în materia
drepturilor omului.
O revizuire periodică universală va asigura control public a rezultatelor din toate cele 191 de state
membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite - începând cu membri ai Consiliului însuşi - în scopul de a
îmbunătăţi condiţia umană drepturilor omului în lume. Toate statele trebuie să fie traşi la răspundere
pentru neajunsurile lor.
Spre deosebire de Comisie, Consiliul drepturilor omului se reuneşte în mod regulat tot timpul anului şi
ţine minimum 3 sesiuni pe an, din care o sesiune principală, care durează cel puţin 10 săptămâni. În
plus, se poate reuni şi în sesiuni extraordinare dacă un membru solicită aceasta sprijinit de o treime din
membrii Consiliului.
Dat fiind că membrii săi sunt aleşi direct de către Adunarea Generală, Consiliul reflectă gradul ridicat
de importanţă acordată drepturilor omului, care aparţin tuturor popoarelor şi care, alături de dezvoltare
şi de securitate, constituie unul dintre cei trei piloni ai ONU.
Deosebiri între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în Protocolul facultativ
la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
Deosebirea fundamentală
Procedura 1503 se aplică analizei situaţiilor
Procedura prevăzută de Protocolul facultativ priveşte analiza plângerilor individuale, altfel-zis
cazurilor izolate de violare presupusă a drepturilor omului
Alte deosebiri
1. - Procedura 1503 se bazează pe o rezoluţie a unui organ O.N.U., care este ECOSOC; cooperarea
voluntară a statelor este indispensabilă în funcţionarea sa
- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ rezultă dintr-un tratat internaţional în
termenii căruia statele părţi acceptă să fie examinate, după o procedură determinată, plângerile
depuse împotriva lor
2. - Procedura 1503 este aplicabilă tuturor statelor
- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu se aplică decât statelor care au aderat la
Pact şi la Protocol sau care le-au ratificat
3. - Procedura 1503 se aplică la orice violare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în
general
- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu priveşte decât drepturile civile şi politice
menţionate în Pact
4. - La Procedura 1503 poate recurge orice persoană, grup de persoane sau organizaţie
neguvernamentală, cu condiţia de a avea cunoştinţă directă sau indirectă a unei violări a drepturilor
omului
- Comunicările prezentate în virtutea Protocolului facultativ trebuie să fie semnate de
victima prezumată sau de o persoană având dreptul să acţioneze în numele său
5. - Autorii comunicărilor făcute în baza Procedurii 1503 nu participă la nici un stadiu al acestei
proceduri, ei nefiind informaţi asupra măsurilor care pot fi luate de Naţiunile Unite, afară de cazul în
care ele sunt făcute publice
- Autorul unei comunicări adresate Comitetului drepturilor omului în virtutea Protocolului
facultativ este participant la procedură, este informat asupra tuturor măsurilor luate de Comitet
sau de Grupul de lucru privind comunicările.
Bibliografie
1.Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contmporan,
All Beck, 2000
2.Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul internaţional public - Ed. a
3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003
3.Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului- Note
de curs, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
4.Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de l’homme,
Editions N.P. Engel, 199l
5.Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor
Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000
6.Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1993
7.Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006
8.Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în
cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All-Beck, Bucureşti, 2003;
9.Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All Beck, Bucureşti, 2004
10.Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este
parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007
11.Adrian Năstase, Drepturile omului- religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1992.
Unitatea de învăţare 4
Carta drepturilor fundamentale. Protecţia drepturilor omului în Uniunea Europeană după Tratatul de la
Lisabona
4.1 Introducere
Acest capitol prezintă contribuţia Uniunii Europene la evoluţia mecanismelor internaţionale de
protecţie a drepturilor omului. Sunt analizate documente cum sunt Carta Comunităţii privind drepturile
sociale fundamentale ale lucrătorilor sau Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.
O atenţie deosebită este acordată uneia dintre libertăţile fundamentale ale dreptului comunitar, şi
anume libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. Se explicitează domeniul de aplicare ala
cestei libertăţi, precum şi conţinutul său material concretizat în reglementări referitoare la: Dreptul de
intrare şi de şedere, Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament, Dreptul de a rămâne pe
teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat, ori privind restricţii
ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate
publică.
4.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Obiectivele acestei unități sunt cunoașterea amănunțită a acestui act fundamental pentru toți cetățenii
europeni și deci și români, înțelegerea resorturilor codificării de noi drepturi ale omului care apar
pentru prima oară pe plan internațional în acest document și aprofundarea mecanismelor de
promovarea a drepturilor personale prin mijloacele de protecție specifice U.E. Studenții vor dobândi
competențe de cunoaștere a celei mai recente și moderne clasificări a drepturilor omului și de utilizare
a mecanismelor specifice U.E. pentru protecția drepturilor individuale ale persoanelor ce le vor
consilia sau asista legal în viitoarea lor carieră de juriști.
4.3 Conținutul unității de învățare
4.3. .Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)
La 7 decembrie 2000 la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene cu
scopul de a se întări protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului
social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
Tratatul de la Lisabona din 2007 modifică art. 6 alin.( 1) din Tratatul privind Uniunea Europeană,
precizându-se în noua formulare faptul că “Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale(…) care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”.
Aşadar, prin această dispoziţie s-a conferit Cartei forţă juridică obligatorie pentru instituţiile Uniunii
Europene, caracter pe care nu l-a avut la momentul adoptării sale. Ca urmare, Curtea de justiţie va
putea controla respectarea Cartei drepturilor fundamentale ale omului, şi punerea în operă a
reglementărilor europene de către statele membre. Prin aceasta se poate spune că s-a intrat într-o nouă
etapă importantă a construcţiei europene, aşa cum aprecia chiar preşedintele Comisiei Europene .
Aşa cum se arată în preambulul Cartei, “Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile şi universale
ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se sprijină pe principiul democraţiei
şi pe principiul statului de drept.Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia
Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie. Uniunea contribuie la păstrarea şi
dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei,
precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor publice la nivel naţional,
regional şi local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera
circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.”
Această Cartă a fost elaborată de către o Convenție alcătuită din membri ai parlamentelor naționale și
ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor statelor membre și un membru al Comisiei
Europene. Alcătuită din şase titluri – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile
cetățenilor, Justiția – Carta conține 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii,
precum și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni.
Carta mai accentuează un adevăr, şi anume acela conform căruia faptul de a beneficia de aceste
drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană în
general şi faţă de generaţiile viitoare.
Primul titlu al Cartei, denumit “Demnitatea”,cuprinde articole care se referă la:demnitatea umană;
dreptul la viață; dreptul la integritate al persoanei ;Interzicerea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante; Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
Titlul II , “Libertăţile” cuprinde următoarele drepturi şi libertăţi:Dreptul la libertate şi la securitate;
Respectarea vieţii particulare şi de familie; Protecţia datelor cu caracter personal;Dreptul de căsătorie
şi dreptul de întemeiere a unei familii; Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă; Libertatea de
exprimare şi de informare; Libertatea de întrunire şi de asociere; Libertatea artelor şi ştiinţelor; Dreptul
la educaţie; Libertatea profesională şi dreptul la muncă; Libertatea de a desfăşura o activitate
comercială; Dreptul de proprietate; Dreptul la azil; Protecţia în caz de evacuare, expulzare sau
extrădare.
Titlul III, denumit “Egalitatea”, se referă la:Egalitatea în drepturi; Nediscriminarea; Diversitatea
culturală, religioasă şi lingvistică; Egalitatea între bărbaţi şi femei;Drepturile copilului;Drepturile
persoanelor în vârstă;Integrarea persoanelor cu handicap.
Titlul IV, “Solidaritatea” este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale și economice după
cum urmează:Dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderii; Dreptul la
negociere şi la acţiuni colective;Dreptul de acces la serviciile de plasament;Protecţia în cazul
concedierii nejustificate;Condiţii de muncă echitabile şi corecte;Interzicerea muncii copiilor şi
protecţia tinerilor la locul de muncă;Viaţa de familie şi viaţa profesională;Securitatea socială şi
asistenţa socială;Asistenţa medicală;Accesul la serviciile de interes economic general;Protecţia
mediului;Protecţia consumatorilor.Să observăm includerea în Cartă a prevederilor explicite referitoare
la mediu şi protecţia consumatorilor pe care nu le regăsim în documentele celorlalte organizaţii
internaţionale.
Titlul V enumeră “Drepturile cetăţenilor”, şi anume:Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul
European; Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale;Dreptul la bună
administrare;Dreptul de acces la documente;Mediatorul European;Dreptul de petiţie;Libertatea de
circulaţie şi de şedere;Protecţia diplomatică şi consulară.
Titlul VI este dedicate justiţiei şi cuprinde o serie de garanţii importante privind:Dreptul de a apela
efectiv şi de acces la o instanţă imparţială; Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare;Principiile
legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor;Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal
de două ori pentru aceeaşiinfracţiune.
Observăm că în cuprinsul diverselor titluri regăsim atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi
economice, sociale şi culturale, Carta optând astfel pentru alte criterii de sistematizare decât cele
existente la nivelul celorlalte organizaţii internaţionale cu comptenţe în materie.
Dizpoziţiile Cartei se adresează instituţiilor şi organelor Uniunii, ca şi statelor membre atunci când
fac aplicarea dreptului comunitar.Carta are un caracter mai degrabă declarativ, ea reafirmând, având în
vedere sarcinile specifice ale Uniunii, ca şi principiul subsidiarităţii, drepturile care rezultă în mod
special din tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din tratatele
comunitare, din Convenţia europeană a drepturilor omului, din cele două Carte sociale adoptate de
Comunitate şi Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor
europene şi a Curţii europene a drepturilor omului. Ea stabileşte standardele comunitare în domeniul
drepturilor omului la un nivel cel puţin egal cu cel al Consiliul Europei. Ca atare, ea nu instituie un
mecanism de control şi nici sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor sale.Trimiterea la documentele
şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului dezvoltate în cadrul Consiliului Europei nu este
întâmplătoare, dacă luăm în consideraţie eficienţa acestora, cât şi faptul că toate statele membre ale
Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei.De altfel, aşa cum se arată în art. 52 par.3.,
în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia
europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sensul şi întinderea lor sunt
aceleaşi ca şi cele cuprinse în Convenţia menţionată. Această dispoziţie nu aduce atingere dreptului
Uniunii în asigurarea unei protecţii mai largi.Orice limitare în exercitarea drepturilor şi libertăţilor
recunoscute prin prezenta Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul fundamental
al acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, aceste limitări nu pot fi
aduse decât dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes general, recunoscute
de către Uniune sau nevoii de protejare a drepturilor şi libertăţilor persoanei (art.52 par.1.).Dispoziţiile
Cartei, care conţin principii, pot fi puse în aplicare prin acte legislative şi executive adoptate de către
instituţiile şi organismele Uniunii, precum şi prin acte ale statelor membre în aplicarea dreptului
Uniunii, în exercitarea competenţelor pe care le au în acest sens. Invocarea lor în faţa instanţei însă nu
este admisă decât în scopul interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte.De altfel, multe
dintre drepturile prevăzute de Cartă fac deja obiectul unor regulamente şi directive şi care au instituit
norme obligatorii în materie.
4.3.2 Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor (1989)
La 9 decembrie 1989, 11 ţări ale Comunităţii Europene (excepţie făcând Marea Britanie, care a
semnat-o, totuşi, în 1998) au adoptat o declaraţie, intitulată "Carta Comunităţii privind drepturile
sociale fundamentale ale lucrătorilor". Ea nu a extins competenţele Comunităţii, ideea de bază fiind
aceea a formulării unui minim intangibil de drepturi sociale.
Neprevăzând un sistem de recursuri şi sancţiuni, Carta este totuşi un instrument menit să faciliteze
realizarea obiectivelor comunitare în cadrul Tratatului de la Roma.
În preambulul declaraţiei, făcându-se trimitere la art. 117 al Tratatului CEE, se reaminteşte necesitatea
promovării unor condiţii superioare de muncă şi viaţă ale lucrătorilor, astfel încât să fie posibilă
armonizarea lor, cu menţinerea progreselor obţinute.
De asemenea, se arată că realizarea pieţei interne trebuie să favorizeze apropierea condiţiilor de viaţă
şi muncă, ca şi coeziunea economică şi socială în cadrul Comunităţii Europene. Se urmăreşte, în
acelaşi timp, să se asigure, la niveluri adecvate, dezvoltarea drepturilor sociale ale lucrătorilor din
cadrul Uniunii.
Ea stabileşte, prin prevederile sale, principiile fundamentale pe care se bazează în prezent modelul
european de drept al muncii şi, pe un plan mai general, locul muncii în societate.
După adoptarea Cartei, Comisia Europeană a elaborat un program de acţiune vizând dispoziţiile din
document ce urmează a fi implementate la nivel comunitar.
În context, însă, s-a reiterat importanţa aplicării principiului subsidiarităţii, acţiunea Uniunii
intervenind atunci când obiectivele urmărite pot fi realizate mai eficient la nivel comunitar decât la
nivelul fiecărui stat membru în parte. Pentru anumite probleme care sunt de competenţa statelor
membre, dar care se pun în termeni similari în toate ţările, Comisia urmează să adopte măsuri
neobligatorii în vederea încurajării unirii eforturilor, în condiţiile respectării practicilor naţionale.
Cât priveşte conţinutul său, Carta defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor Uniunii
Europene, în special cele ale lucrătorilor, atât salariaţi cât şi independenţi. În fapt, se confirmă drepturi
deja înscrise fie în Tratat (libera circulaţie, dreptul la formare profesională, egalitatea sexelor), fie în
Carta socială europeană sau în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii: Dreptul la liberă
circulaţie (art. 1-3);Dreptul la angajare şi remunerare (art. 4-6);Dreptul la ameliorarea condiţiilor de
viaţă şi de muncă (art. 7-9);Dreptul la protecţie socială (art. 10;Dreptul la libertatea de asociere şi
negociere colectivă (art. 11-14);Dreptul la pregătirea profesională (art. 15); Dreptul la egalitatea de
tratament între bărbaţi şi femei (art. 16); Dreptul la informaţie, consultare şi participare (art. 17-
18);Dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă (art. 19); Dreptul la protecţia
copiilor şi adolescenţilor (art. 20-23); Dreptul persoanelor în vârstă (art. 24-25);Dreptul persoanelor
handicapate (art. 26):
Punerea în aplicare a Cartei
Realizarea prevederilor Cartei Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor
depinde, în principal, de statele membre sau de instituţiile lor care au atribuţii în domeniul social, ca şi
de partenerii sociali în măsura în care încheie convenţii colective atât la nivelul naţional, regional sau
sectorial, cât şi la nivelul unităţilor propriu-zise.
Pe de altă parte, principiul subsidiarităţii permite Uniunii să acţioneze atunci când obiectivele pot fi
mai uşor realizate la nivelul său decât la cel al statelor membre.
Totodată, Comisia redactează, anual, un raport privind aplicarea prevederilor Cartei de către statele
membre, ca şi de către Uniunea Europeană în ansamblul său. Carta comunitară nu are valoarea juridică
a unui regulament, ea doar enunţă drepturile fundamentale. În comparaţie cu Carta Socială Europeană
a Consiliului European, Carta respectivă este considerată chiar "un regres" pe planul reglementărilor
europene. Desigur pot fi date mai multe explicaţii. Ea este rezultatul negocierilor, al unor
compromisuri făcute pe parcursul elaborării, dar, în egală măsură, ea reflectă, din plin, aplicarea
principiului subsidiarităţii căci politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.
5.3.Libera circulație a persoanelor și a forței de muncă
Una dintre libertăţile fundamentale ale dreptului comunitar o constituie libera circulaţie a persoanelor
şi a forţei de muncă .Libera circulaţie a persoanelor urmăreşte, din punct de vedere economic, să
creeze, în primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic să realizeze o
mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind
migraţia şi promovarea unei "cetăţenii comunitare".De asemenea, libera circulaţie a forţei de muncă
trebuie să permită ţărilor care se confruntă cu un anumit nivel al şomajului să exporte din surplusul său
către ţările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.Tratatele comunitare disting între
salariaţi (muncitori) şi persoane precum liber-profesioniştii, oamenii de afaceri, care includ atât
persoanele fizice cât şi cele juridice.
Libera circulaţie a muncitorilor, asupra căreia vom concentra analiza noastră, este prezentată în
Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană, în articolele 48-49 , după
dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi în corelaţie cu libera circulaţie a serviciilor şi
capitalurilor.Libera circulaţie a muncitorilor se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind
locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul
statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a rămâne pe teritoriul unuia din acestea
după ce o persoană a desfăşurat o activitate (art.48 par.3).Deci, libera circulaţie presupune de la
început că muncitorul care se deplasează răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de
muncă. Nu este vorba, aşadar, de dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul ţărilor membre pentru a
căuta un loc de muncă.Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să abolească orice
discriminare între muncitori bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare şi celelalte
condiţii de muncă şi angajare (art.48, par.2).Totuşi, o restricţie importantă este adusă de paragraful 3 al
aceluiaşi articol, prin care statele membre pot limita dreptul liberei circulaţii pentru raţiuni de ordine
publică, securitate publică, ca şi pentru raţiuni de sănătate publică.Libera circulaţie a muncitorilor
reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de muncă a principiului general cuprins in
articolului 6 al Tratatului CEE conform căruia “în domeniul aplicării prezentului tratat, şi fără a aduce
prejudicii dispoziţiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza
nationalităţii.”
Curtea de Justitie a marcat, la rândul său, importanţa acestui principiu subliniind că articolul 48 este
direct aplicabil in sistemele juridice din fiecare stat membru facând inaplicabilă orice dispozitie
juridică naţională contrară (Comisie c. Republica Franceză, cazul nr.167/73).
Curtea a precizat, de asemenea, că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este depusă în afara
Comunităţii, atât timp cât relaţia juridică de angajare este perfectată în cadrul Comunităţii.
Cerinţelor înscrise în Tratatul CEE le-a fost acordată mai multă consistenţă prin intermediul unei
bogate legislaţii derivate. Este vorba de o serie de regulamente şi directive , dintre care cele mai
importante sunt:Directiva 68/36o privind drepturile de intrare şi reşedinţă;Regulamentul nr.1612/68
privind accesul la condiţiile de angajare;Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe
teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat;Directiva 64/221 privind dreptul statelor
membre de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine publică, securitate publică
sau sănătate publică.Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului CEE
nr. 1612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,
75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,90/365/CEE şi 93/96/CEE.Drepturile acordate de articolul 48 al
Tratatului C.E.E. şi de legislaţia derivată emisă în aplicarea sa privesc muncitorii şi familiile lor.In
principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul Comunităţii, dar
fiecare stat membru stabileşte, conform propriei legislaţii, cine îi sunt cetăţenii, ca şi modalităţile de
pierdere şi dobândire a cetăţeniei.Referitor la circulaţia persoanelor din ţările terţe, trebuie subliniat că
ţările Uniunii Europene nu au conturată încă o politică comună. Ultimele restricţii existente în spaţiul
comunitar în domeniul deplasării şi condiţiilor de angajare ale lucrătorilor au fost ridicate prin
Regulamentul Nr. 1612/68 şi Directiva 68/36o. S-a răspuns prin această reglementare obiectivelor
fixate prin Tratatul de la Roma, concretizându-se realizarea integrală a liberei circulaţii şi precizându-
se în acelaşi timp mecanismele şi procedurile de punere în contact şi compensare rapidă şi eficace a
ofertelor şi cererilor de locuri de muncă pe teritoriul statelor membre.În acelaşi timp, Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit
libertatea de mişcare a forţei de muncă.Astfel, a reieşit că legislaţia comunitară vizează "lucrătorii" în
sensul dreptului comunitar şi nu al dreptului naţional. In cazul Lawrie-Blum (Nr.66/85), Curtea de
Justiţie a stabilit că pentru un muncitor "caracteristica esenţială" este că, în timpul unei anumite
perioade de timp, el prestează servicii pentru şi sub conducerea altuia în schimbul unei
remuneraţii.Termenul "lucrător" cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se află în
căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi (cazul Hoekstra,
Nr.75/63), persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în
ţara gazdă (art.7(l), Directiva 68/36o), persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul
desfăşurării activităţii în ţara gazdă.Aşadar, se acordă o semnificaţie mai largă noţiunii de lucrător
salariat. Lucrător, în înţelesul dreptului comunitar, este şi cel care prestează doar o activitate
ocazională sau cu timp parţial. E suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie pur şi simplu una
benevolă (cazul Levin Nr.53/81). De asemenea, pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată
trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic (cazul Bettray Nr. 344/87).
Mult mediatizată la timpul său a fost cauza adusă cu succes în faţa Curţii de fotbalistul belgian Jean-
Marc Bosman. Acesta a susţinut că aşa zisă “ clauză a naţionalităţii”, existentă în fotbalul
profesionist contravine art. 48 al Tratatulul C.E.E., deoarece limita libertatea de mişcare a lucrătorilor
în interiorul Uniunii . Mai mult, Avocatul General al Curţii a apreciat că obligaţia clubului care preia
un jucător de a plăti o primă de transfer pentru acesta restrânge şi ea libertatea de mişcare a jucătorilor.
Ambele aspecte contravin, totodată, articolelor 85 şi 86 ale Tratatului, care interzic abuzurile de
poziţie dominantă şi practicile concertate pentru limitarea concurenţei. Ceea ce Curtea a stabilit prin
jurisprudenţa sa este faptul că libera circulaţie a forţei de muncă stabilită prin articolul 48 nu este
menită numai să realizeze o piaţă unică în beneficiul economiei statelor, dar ea are scopul de a acorda
dreptul lucrătorilor de a-şi ridica standardul de viaţă prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este
suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistenţă într-un stat anume. Faptul că lucrătorul are
mijloace adiţionale, cum sunt sprijinul familiei sau proprietăţile private pentru a-şi suplimenta
veniturile nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul Comunităţii (Cazul Levin,
nr.53/81).Preluând generoasele interpretări jurisprudenţiale anterioare, Directiva 2004/38 prevede, la
art. 7 alin.(3) că un cetăţean care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate
independentă îşi menţine statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă în
următoarele condiţii:se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui
accident;este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost angajat(ă)
pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a
forţelor de muncă competent;este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar,
după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata sub un an, sau după ce a devenit
şomer(ă) în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni şi s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant. În acest caz, statutul de lucrător se
menţine pentru o perioadă de cel puţin şase luni;începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia
cazului în care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să
aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
Membrilor familiei lucrătorului care se deplasează li se asigură, de asemenea, dreptul de intrare şi
şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.
Familia este definită în acest context, ca fiind compusă din soţia (ul) lucrătorului(ei) şi descendenţii lor
direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află în întreţinerea lor, precum şi rudele directe
întreţinute în linie ascendentă ale lucrătorului şi ale soţiei (lui).
Directiva 2004/38 a inclus în definiţia “membrului de familie” şi partenerul cu care cetăţeanul Uniunii
a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislaţiei unui stat membru, dacă legislaţia statului
membru gazdă tratează parteneriatele înregistrate drept echivalente ale căsătoriei şi înconformitate cu
condiţiile prevăzute în legislaţia relevantă a statului membru gazdă.
Dreptul de intrare şi de şedere
Directiva 68/360, a suprimat restricţiile privind deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor din Uniunea
Europeană şi ale membrilor familiilor acestora (art.1).
Astfel, ea a asigurat lucrătorului migrant dreptul :de a părăsi statul de reşedinţă pentru a desfăşura o
activitate ca persoană angajată într-un alt stat membru (art.2);de a intra pe teritoriul altui stat membru
pe baza doar a unei cărţi de identitate sau paşaport (art.3(1));Vizele de intrare (sau echivalentul lor) nu
au mai fost solicitate, cu excepţia membrilor de familie care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru.
Acestor state li s-a cerut să acorde facilităţi pentru obţinerea vizelor necesare (art.3(2));de a obţine un
permis de rezidenţă, pe baza:documentului cu care a intrat în teritoriu și a confirmării angajării de la
angajator sau a unui certificat de angajare (art.3(3) lit.a şi b).
Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele comunitare existente
care tratează în mod separat salariaţii, persoanele care exercită o activitate independentă, precum şi
studenţii şi alte persoane inactive în scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă circulaţie şi
şedere pentru toţi cetăţenii Uniunii. Ca atare, Directiva 68/360 a fost abrogată de la 30 aprilie 2006,
urmând ca sediul materiei să fie Directiva 2004/38.
Acest din urmă act comunitar reţine ca şi cel pe care-l înlocuieşte dreptul de intrare pe teritoriul unui
stat membru pe baza unei cărţi de identitate valabile sau a unui paşaport valabil, precum şi necesitatea
de a nu se impune cetăţenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă (art.5(1)).
Spre deosebire de actul comunitar anterior, Directiva 2004/38 reţine nu numai dreptul de intrare, ci şi
dreptul de ieşire pe care-l toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători
în alt stat membru (art.4(1)).
Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere numai să posede o viză de
intrare în conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/2001, care enumeră ţările ale căror resortisanţi
trebuie să posede vize, atunci când traversează frontierele externe ale statelor membre, precum şi cele
ale căror resortisanţi sunt scutiţi de această cerinţă, sau, dacă este cazul, cu legislaţia naţională. În
scopul facilitării liberei circulaţii a membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru,
cei care au obţinut deja un permis de rezidenţă ar trebui să fie scutiţi de necesitatea de a obţine o viză
de intrare în sensul Regulamentului CE nr. 539/2001.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel
mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil
aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform Curţii de Justiţie (art.6).
În schimb, dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă, conform art. 7alin. (1)
al Directivei 2004/38, dacă cetăţenii Uniunii care-l valorifică :sunt salariaţi sau exercită o activitate
independentă în statul membru gazdă ;au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul membru
gazdă ;sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul membru
gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii,
inclusiv de formare profesională; şiposedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură
autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria
alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu
devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de
şedere ; sau sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplinşete condiţiile menţionate la lit.(a), (b) sau (c).
Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă. În schimb, art. 8 acordă
acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile
competente atunci când perioadele de şedere depăşesc trei luni.
Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat un
certificat de înregistrare, care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data
înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta
pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii.
Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o serie de documente
menţionate la alin.(3) al art. 8. Documentele doveditoare cerute de autorităţile competente pentru
eliberarea unui certificat de înregistrare sau a unui permis de şedere sunt specificate pentru a se evita
ca practicile administrative sau interpretările divergente să constituie un obstacol disproporţionat în
calea exercitării dreptului de şedere de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. În acest
sens:cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(a) trebuie să prezinte o carte de identitate
valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare din partea angajatorului sau un certificat de
angajare, ori o dovadă că sunt persoane care exercită o activitate independentă;cetăţenii Uniunii cărora
li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(b) trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil
şi să furnizeze dovezi că satisfac condiţiile prevăzute în directivă;cetăţenii Uniunii cărora li se aplică
art. 7 alin.(1) lit.(c) trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, să
furnizeze dovezi privind înscrierea lor într-o instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare
medicală cuprinzătoare, precum şi declaraţia sau procedura echivalentă menţionată la art. 7 alin.(1)
lit.(c). Statele membre nu pot cere ca această declaraţie să precizeze valoarea resurselor.
Dat fiind că noţiunea de „resurse suficiente” este natură să genereze o serie de ambiguităţi şi
neclarităţi, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în considerare
situaţia personală a persoanei în cauză. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul
sub care resortisanţii din statul membru gazdă pot beneficia de asistenţă socială, sau, dacă acest
criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către statul
membru gazdă.
De asemenea, alin.(5) al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor de familie ai
cetăţenilor Uniunii, care sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, în vederea eliberării certificatului de
înregistrare.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui
stat membru se confirmă, în condiţiile art. 10 al Directivei 2004/38, prin eliberarea unui document
intitulat „Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean al Uniunii”.
Acest permis de şedere, care are natura juridică a permiselor de rezidenţă ce se acordau în temeiul
Directivei 68/360, este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de
şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de cinci ani (art.11).
Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe
an sau de absenţe de durată mai mare datorată serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă de
maximum douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi
naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat
membru sau într-o ţară terţă.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al
membrilor săi de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Cât privesc membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, aceştia nu-şi pierd
dreptul de şedere în cazul decesului capului familiei, cu condiţia să fi avut reşedinţa în statul membru
gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii
(art. 12).
Totuşi, înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al persoanelor interesate
rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că sunt salariaţi sau persoane care exercită o
activitate independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
timpul perioadei de şedere şi că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare. Aceşti membri de familie
îşi menţin dreptul de şedere exclusiv pe bază personală.
De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul său nu atrage după
sine după pierderea dreptul de şedere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia acestor
copii, indiferent de naţionalitate, în cazul în care copiii îşi au reşedinţa în statul membru gazdă şi sunt
înscrişi într-o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat nu afectează
dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai unui stat membru (art. 13).
Cât privesc membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru,
aceştia nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării căsătoriei cetăţeanului sau încetării
parteneriatului său înregistrat în condiţiile prevăzute al alin. 2 al art. 13, printre care aceea ca durata
căsătoriei sau a parteneriatului înregistrat să fi fost de cel puţin trei ani, ori soţul sau partenerul care nu
este resortisant al unui stat membru să aibă custodia copiilor cetăţeanului Uniunii.
Dreptul de şedere de care se bucură cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor subzistă atât
timp cât aceştia nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru
gazdă. Totuşi, preluând idei din jursiprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie, Directiva 2004/38
subliniază, la art. 14 alin.4, că o măsură de expulzare nu trebuie să fie consecinţa automată a faptului
că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de asistenţă socială al statului
membru gazdă.
În orice caz, o măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva unor cetăţeni ai
Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora (cu excepţia situaţiilor în care restricţionarea
dreptului de şedere se face pe temeiul ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice) dacă
(conform art. 14 alin.4):cetăţenii Uniunii sunt salariaţi sau persoane care exercită activităţi
independente, saucetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de
lucru. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu pot fi expulzaţi, atât timp cât
cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare în căutare de lucru şi că au o şansă reală de a
fi angajaţi.În plus, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana în cauză a
intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un permis de şedere nu
constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă (art. 16 alin.2
Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament
Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul Nr.16l2/68.
După adoptarea acestui act normativ, în toate ţările Comunităţii Europene regimul angajării are două
caracteristici :în primul rând, recrutarea prin grija serviciului public este de acum facultativă. Orice
cetăţean al unui stat membru şi orice angajator ce exercită vreo activitate pe teritoriul unui stat
membru pot să-şi schimbe cererile şi ofertele lor de muncă, să încheie contracte de muncă şi să le pună
în executare conform legilor în vigoare şi fără discriminare;în al doilea rând, pentru a obţine eliberarea
unui permis de rezidenţă, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă
printr-o declaraţie de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator.
Acesta este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul Nr. 1612/68 a
consacrat existenţa unei veritabile pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor
comunitari în detrimentul celor proveniţi din terţe ţări.
Pentru a se mări eficacitatea sa, mecanismul instituit prin Regulamentul nr, 1612/68 a fost
perfecţionat prin Regulamentul Nr. 2434/92 din 27 iulie 1992. Astfel, articolul 15 al Regulamentului
1612/68, astfel cum a fost reformulat de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile specializate din
fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre,
precum şi Biroului european de coordonare informaţii privind:ofertele de locuri de muncă susceptibile
să fie ocupate de resortisanţii altor state membre;ofertele de locuri de muncă adresate statelor
membre;cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că doresc să
lucreze în alt stat membru;informaţii, pe regiuni şi ramuri de activitate, privind solicitanţii de locuri de
muncă ce s-au declarat în mod efectiv dispuşi să ocupe un loc de muncă în altă ţară.
De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca orice ofertă de locuri
de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie comunicată şi analizată de
serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.
Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora: reglementări legale sau
clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de justiţie a accentuat asupra acestei idei
atunci când s-a pronunţat asupra Regulamentului Uniunii Cicliste Internaţionale, şi anume asupra
dispoziţiilor referitoare la compunerea echipelor de sportivi. Ea a reiterat, cu acest prilej, că interdicţia
discriminărilor bazate pe cetăţenie "se impune nu numai acţiunii autorităţilor publice, ci şi, în aceeaşi
măsură, reglementărilor de altă natură ce vizează să reglementeze, într-o manieră colectivă, munca
salariată"(cazul Walrave şi Koch nr.36/74).
Datorită importanţei deosebite pe care o are Regulamentul 16l2/68 pentru dreptul comunitar al muncii,
vom trece în revistă, în continuare, principalele sale prevederi.Titlul I (art.1-6) instituie libertatea în
procesul angajării. Astfel, orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o activitate, ca
persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat
(art.1).Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetăţenii altui stat membru
prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare (art.3(1)) sau prin stabilirea unor proceduri speciale de
recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării lucrătorilor nerezidenţi
(art.3(2)).De asemenea, nu trebuiesc impuse restricţii prin număr sau procentaj cetăţenilor străini ce
urmează a fi angajaţi, în nici o activitate şi în nici un domeniu (art.4).Statele membre trebuie, totodată,
să ofere solicitanţilor străini aceeaşi asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă
cetăţenilor proprii (art.5).Unele state pot, totuşi, să permită impunerea unor condiţii nerezidenţilor
legate de cunoştinţele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art.3(l)).
Titlul II al Regulamentului Nr. 16l2/68 (art.7-9) conţine dispoziţii privind angajarea şi egalitatea de
tratament. Acestea se referă la : Condiţiile de muncă - Conform art.7(1), "un lucrător care are
cetăţenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de
lucrătorii acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă, şi în special în
ceea ce priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi în situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau
reangajat".Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă.Avantajele sociale
şi în legătură cu taxele - Articolul 7(2) acordă lucrătorului migrant aceleaşi avantaje sociale şi în
domeniul taxelor ca şi acelea ale lucrătorilor naţionali. Termenul "avantaje sociale" a fost interpretat
de Curtea de Justiţie a Comunităţii în cel mai larg sens, acoperind şi drepturi care nu erau direct legate
de contractul de angajare (cazul Fiorini Nr.32/75).Accesul în şcolile de pregătire profesională sau în
casele de pensionari. Se acordă (art.7(3) lucrătorilor migranţi accesul, în aceleaşi condiţii cu ale
lucrătorilor autohtoni, în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.Drepturi
sindicale; drepturi de reprezentare şi management. Conform art.8, un lucrător migrant are dreptul la
tratament egal în ceea ce priveşte apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta.
El poate fi exclus de la "conducerea organismelor guvernate de dreptul public şi de la posesia unui
oficiu guvernat de dreptul public", dar el poate fi ales în organismele reprezentative ale lucrătorilor
existente în astfel de întreprinderi. Locuinţe - Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile şi
beneficiile acordate lucrătorilor naţionali în domeniul locuinţelor, incluzând proprietatea locuinţei
necesare (art.9).Prin dispoziţiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 şi care se adaugă celor
din Tratatul CEE (art.7,48,52 şi 59), se desfiinţează orice discriminare bazată pe cetăţenie între
lucrătorii statelor membre. Principiul fundamental al nediscriminării se adaugă, deci, celui al libertăţii
de circulaţie. Prin el se explică, de fapt, întinderea regulii liberului acces la angajare.Nediscriminarea,
egalitatea completă a cetăţenilor Uniunii, a făcut obiectul unei bogate activităţi de interpretare a Curţii
de Justiţie. Astfel, ea priveşte o activitate profesională oarecare. Ea se aplică tuturor celor care doresc
să exercite în Uniune o activitate salariată, prestări servicii sau să se stabilească din raţiuni
profesionale.De asemenea, nediscriminarea priveşte atât pe cetăţenii unui stat membru cât şi pe străini.
Dacă un cetăţean al unui stat a obţinut o diplomă într-un alt stat al Uniunii şi revine în ţara sa de
origine, lui nu i se poate opune o reglementare naţională care n-ar fi opozabilă unui locuitor al unei
alte ţări a Uniunii. Este necesară, în mod evident, o armonizare a valorii şi nivelului diplomelor.In
sfârşit, jurisprudenţa a atenţionat asupra cauzelor indirecte de discriminare, care pot fi disimulate de
alte condiţii ţinând, de exemplu, de reşedinţă (cazul R.Italiană c.Comisie Nr.13/83). De aceea, s-a
arătat necesitatea îndepărtării oricăror dispoziţii, chiar nebazate pe cetăţenie, care au ca efect (principal
sau exclusiv) îndepărtarea cetăţenilor altor state membre.Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68
(art.10-12) conţine dispoziţii privind membrii de familie ai lucrătorului migrant. Pe lângă cele amintite
mai înainte, mai putem reţine pe cele referitoare la: Rezidenţă - Membrii familiei unui lucrător au
dreptul să se instaleze ei înşişi cu lucrătorul migrant (care trebuie să fie un cetăţean al Uniunii),
indiferent de cetăţenia lor (art.10 (1)).Statelor membre li se cere să faciliteze admiterea oricărui
membru de familie dacă "el este dependent de lucrător (...) sau trăieşte sub acelaşi acoperiş în ţara de
unde vine" (art.10(2)).În scopul ca familia să se poată instala cu lucrătorul, acesta trebuie să aibă la
dispoziţie locuinţa considerată ca normală pentru lucrătorii naţionali în regiunea în care el este angajat
(art.10 (3)).Angajare - Conform art.11, soţia(ul) lucrătorului migrant şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi
în întreţinere au dreptul să desfăşoare orice activitate ca persoană angajată pe întreg teritoriul statului
respectiv, chiar dacă ei nu sunt cetăţenii nici unui alt stat membru.Accesul copiilor la cursurile de
pregătire profesională şi ucenicie - Copiii unui cetăţean al unui stat membru care este sau a fost angajat
pe teritoriul altui stat membru vor fi admişi în învăţământul general, la cursurile de ucenicie şi
profesionale în aceleaşi condiţii cu cele ale cetăţenilor acelui stat, dacă copiii respectivi îşi au rezidenţa
pe teritoriul său (art.12).În interpretarea acestui articol, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a
decis că un copil al lucrătorului migrant are dreptul la un tratament naţional cu privire la toate formele
învăţământului de stat, chiar dacă părintele lucrător a fost pensionat sau a decedat în acel stat (cazul
Comisie c. Belgia, Nr. 42/87).Curtea a mers chiar mai departe în cazul Moritz (Nr.390/87). Având în
vedere necesitatea unei continuităţi în educaţia copiilor, nu se va considera că se pierde statutul de
"copil din familie" ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68 doar pentru faptul că familia
sa s-a reîntors în statul de origine.Totuşi, trebuie reţinut, în general, aşa cum a decis şi Curtea de
Justiţie (cazul Lebon Nr. 316/85), că membrii familiei unui lucrător sunt numai indirect beneficiari ai
dreptului la tratament egal acordat lucrătorului conform art.7(2) al Regulamentului 1612/68.
Avantajele sociale pot fi acordate membrilor de familie conform acestui articol doar ca avantaje ale
lucrătorului. Aceasta este o distincţie de fineţe, dar una destul de importantă .Tot pe baza interpretării
oferite de Curtea de Justiţie, a fost asigurată libera circulaţie a studenţilor în spaţiul comunitar
(cazurile Gravier nr.293/83, Forcheri nr.15/82, Blaizot nr.24/86 ş.a.).Dreptul de a rămâne pe teritoriul
unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat - Cetăţenii Uniunii pot fi în
anumite perioade neangajaţi. Pot fi, de aceea, privaţi de dreptul de a se deplasa şi de a rezida în ţările
ce constituie Uniunea ?Articolul 48 (3) (d) al Tratatului CEE recunoaşte dreptul de a rămâne pe
teritoriul unui stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.Regulamentul Nr. 1251/70 a detaliat
conţinutul acestui drept. In cuprinsul acesteia se prevede dreptul lucrătorului şi al familiei sale de a
rămâne permanent în statul în care el a lucrat în cazul pensionării, incapacităţii sau, pentru familie, al
morţii lucrătorului.Sunt incluse, de asemenea, dispoziţii speciale pentru lucrătorul "frontalier", adică
acela care trăieşte într-un stat şi lucrează în altul adiacent.Membrii familiei lucrătorului vor avea
dreptul să rezideze în mod permanent atunci când sunt îndeplinite o serie de condiţii. Directiva
2004/38 cuprinde şi ea în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la dreptul de şedere permanentă.
Regula generală pe care ea o introduce pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor este
aceea conform căreia cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o
perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv (art. 16 alin.1).
Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe
o perioadă neîntreruptă de cinci ani.Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu
depăşesc un total de şase luni pe an sau de absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar
obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive
importante, precum sarcina sau naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în
interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă . Odată dobândit, dreptul de şedere
permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care
depăşeşte doi ani consecutivi (art. 16 alin.3 şi 4).Reformulând într-un sens mai larg dispoziţiile din
Regulamentul nr, 1251/70 (prin enumerarea şi a persoanelor care exercită o activitate independentă),
art. 17 al Directivei 2004/38 prevede că dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se
acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de şedere dacă:salariaţii sau
persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în care încetează să lucreze, au
împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv pentru pensia pentru limită de vârstă
sau lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de
vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cele douăsprezece luni
precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani. Salariaţii sau
persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut reşedinţa în statul membru gazdă timp de
cel puţin doi ani şi au încetat lucrul din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această
incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte
persoana respectivă la o indemnizaţie plătită integral sau parţial de o instituţie a statului membru
gazdă, nu se impune nici o condiţie privind durata şederii.Condiţiile privind durata şederii şi a
activităţii prevăzute la lit.a) şi b) nu se aplică dacă lucrătorul sau persoana care exercită o activitate
independentă are un soţ/soţie sau un partener care este resortisant al satului mebru gazdă sau şi-a
pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau persoana care exercită
o activitate independentă.Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care, după
trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajaţi sau persoane care
exercită o activitate independentă în alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa în statul membru
gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.În mod extensiv,
perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de plasare a forţelor de muncă
competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independente de voinţa sa, precum şi
absenţele de la lucru şi încetarea lucrului datorită unei boli sau accident se consideră perioade de
muncă.Indiferent de naţionalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care exercită
o activitate independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au
dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul salariat sau persoana care
exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv.
Totodată, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere
permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate
independentă în statul respectiv (art. 23).În mod similar art. 3 al Regulamentului nr. 1251/70, şi în
aceleaşi condiţii enumerate în acesta, alin. 4 al art. 17 al Directivei 2004/38 prevede acordarea
dreptului de şedere permanentă membrilor familiilor salariaţilor sau persoanelor care exercită o
activitate independentă şi care decedează în timpul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi
statutul de rezident permanent în statul membru gazdă. Astfel, membrii familiei dobândesc dreptul de
şedere permanentă în statul respectiv, dacă:în momentul decesului, salariatul sau persoana care a
exercitat o activitate independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de
doi ani neîntrerupţi, saudecesul a fost urmarea unui accident de muncă sau a unei boli profesionale,
sau soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu
salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă.Din punct de vedere administrativ,
statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un
document care să ateste şederea permanentă.În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de
şedere permanentă, care se reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20).Toţi cei care în temeiul
Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru gazdă beneficiază de tratament egal
cu cel al resortisanţilor statului respectiv. Totuşi, nu există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul
la asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de
dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare
profesională, constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii,
persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii
familiilor acestora (art.24).Astfel reglementat dreptul de şedere permanentă, acesta are menirea de a
întări sentimentul cetăţeniei în cadrul Uniunii Europene şi este perceput ca un element cheie în
promovarea coeziunii sociale, care reprinzintă, de altfel, unul dintre obiectivele fundamentale ale
Uniunii.Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit abrogarea Regulamentului nr. 1251/70. Ca
atare, prevederile celor două acte comunitare urmează a fi avute în vedere în mod corelativ.Angajarea
în administraţia publică - Conform art. 48(4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau
restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei
lucrătorului.Datorită gradului mare de generalitate al acestei prevederi, Curtea de Justiţie a fost nevoită
să se pronunţe în mai multe rânduri asupra sa.Astfel, în cazul Sotgiu (Nr.152/73) s-a arătat că excepţia
prevăzută în art. 48 (4) nu se aplică tuturor locurilor de muncă din administraţia publică. Ea se aplică
numai anumitor activităţi, aflate în legătură cu exerciţiul autorităţii de stat. În viziunea Curţii,
activităţile respective trebuie să implice în mod necesar participarea la exerciţiul drepturilor conferite
de dreptul public şi să se refere la activităţi ce vizează salvgardarea intereselor generale ale statului.
Mai mult, excepţia se aplică numai condiţiilor privind accesul în domeniul respectiv. Ea nu permite
existenţa unor condiţii discriminatorii în angajare o dată ce lucrătorului i s-a acceptat accesul la locul
de muncă respectiv.Clarificări în interpretarea textului amintit au fost aduse cu ocazia dezbaterilor
prilejuite de cazul Comisie c. Belgia (Nr.149/79). Conceptul de administraţie publică este, conform
Curţii de Justiţie, un concept comunitar. El se aplică numai exerciţiului autorităţii oficiale şi are în
vedere numai lucrătorii şi funcţiile care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului.
În aplicarea acestui criteriu, derogarea prevăzută de art.48(4) va fi de uz limitat aplicându-se, deci,
posturilor care solicită din partea persoanelor care le ocupă o loialitate specială către stat, cum sunt
funcţiile judecătoreşti, eşaloanele superioare ale administraţiei de stat, forţele armate şi poliţia.
Articolul 48 (4) trebuie să fie analizat împreună cu art.55 al Tratatului CEE care prevede că libertatea
de stabilire permisă de dreptul comunitar nu se va aplica activităţilor care au legătură, chiar şi
ocazional, cu exerciţiul autorităţii de stat.
Având în vedere practica răspândită printre statele membre de a exclude pe cei ce nu-i sunt cetăţeni de
la un număr mare de profesii în administraţia de stat, Comisia Europeană a publicat în l988 o Notă
prin care a propus anumite sectoare de angajare ce urmează a fi considerate "suficient de îndepărtate
de activităţile specifice sferei publice astfel cum le-a definit Curtea Europeană şi care nu ar putea fi
acoperite decât în cazuri rare de excepţia din art.48(4)". Acestea cuprind :serviciile privind îngrijirea
sănătăţii publice;predarea în instituţiile de învăţământ ale statului;cercetare în domenii nemilitare în
instituţii publice; organisme publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale. Prin dispoziţiile
privind cetatenia comunitară introduse prin Tratatul de la Maastricht şi dezvoltate prin Tratatul de la
Amsterdam, nu puţini teoreticieni si practicieni ai dreptului consideră ca excepţia prevăzută la art.
48(4), expresie a unei concepţii mai tradiţionale privind noţiunea de loialitate faţă de stat, va diminua
ca importanţă. Şi aceasta pentru că se consideră că există o contradicţie între art. 48(4) şi derularea
unui proces tot mai complex de integrare europeană.Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de
şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică - Articolele 48(3) şi 56 ale
Tratatului CEE prevăd posibilitatea limitării liberei circulaţii a lucrătorilor.După ce defineşte libertatea
de circulaţie, art. 48(3) precizează că ea "implică dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni
de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv
făcute".Articolul 56 precizează că "prescripţiile referitoare la libertatea de stabilire nu prejudiciază
aplicabilitatea dispoziţiilor legislative regulamentare şi administrative prevăzând un regim special
pentru cetăţenii străini şi justificat de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică".
Alineatul 2 dispune că "înaintea expirării perioadei de tranziţie, Consiliul adoptă directive pentru
coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative precitate". Acest text a stat la
baza adoptării Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul
deplasării şi rezidenţei, justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică şi
care privesc toţi cetăţenii statelor membre care exercită sau intenţionează să exercite o activitate
profesională, indiferent dacă este o activitate salariată sau independentă. Această directivă este
abrogată, începînd cu data de 30 aprilie 2006, de către Directiva 2004/38, care, la Capitolul VI
instituie noile standarde în materie.Scopul directivei este dublu. Pe de o parte, ea stabileşte principiile
pe baza cărora un stat poate refuza intrarea sau rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi eligibili, pe
temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. În al doilea rând, ea stabileşte o serie
de garanţii procedurale care trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când se pune
problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.În timp ce noţiunile de securitate
publică şi sănătate publică nu au ridicat probleme de interpretare, înţelesul şi scopul noţiunii de ordine
publică au necesitat interpretarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Astfel, în cazul Rutili
(Nr.36/75) Curtea a decis că restricţiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetăţean al unui stat
membru de a intra pe teritoriul altui stat membru, să rămână şi să circule în acesta decât dacă prezenţa
sa constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că
această abordare constituie o aplicare a principiilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor
omului (l950), conform căreia nu vor fi aplicate restricţii privind drepturile prevăzute în art.8-11 pe
temeiul securităţii naţionale şi siguranţei publice decât dacă acestea ar fi necesare pentru protecţia
acestor interese într-o societate democratică . Restricţiile fac deci subiectul principiului
proporţionalităţii.Directiva 2004/38 porneşte de la ideea conform căreia expulzarea cetăţenilor Uniunii
şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau securitate publică este o măsură care
poate afecta grav persoane care, folosindu-se de drepturile şi libertăţile conferite de Tratat, s-au
integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri ar trebui
prin urmare să fie limitat, în conformitate cu principiul proporţionalităţii, evocat de jurisprudenţă,
pentru a se ţine seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, durata şederii acestora în statul
membru gazdă, vârsta, starea de sănătate, situaţia lor familială şi economică, precum şi legăturile cu
ţara de origine.În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al
membrilor familiilor lor în statul gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de protecţie
împotriva expulzării.În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii
care au locuit mulţi ani pe teritoriul statului membru gazdă, în special dacă s-au născut şi şi-au avut
reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia numai în circumstanţe excepţionale, dacă există
motive imperative ce ţin de securitatea publică (Preambul, alin.24) . Directiva 2004/38 stabileşte un
număr de circumstanţe în care măsurile luate pe temeiul ordinii publice sau securităţii publice nu vor fi
justificate:ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice (art.27(1));măsurile luate din
motive de ordine publică sau securitate publică respectă principiul proporţionalităţii şi se bazează
exclusiv pe conduita personală a individului în cauză. Dar, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie în cazul
Van Duyn (Nr.41/74), acest comportament nu trebuie să fie ilegal pentru a justifica excluderea
străinilor, atât timp cât statul a arătat explicit că el consideră activităţile respective ca fiind "social
dăunătoare" şi a luat măsuri administrative pentru a le neutraliza.De asemenea, condamnările penale
anterioare nu constituie motive în sine pentru luarea unor asemenea măsuri (art.27(2);nu se poate lua o
decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu excepţia cazului în care decizia se bazează
pe motive imperative de securitate publică, definite de statele membre, dacă acesta :şi-a avut reşedinţa
în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori saueste minor, cu excepţia cazului în care expulzarea
este în interesul copilului, conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20
noiembrie 1989. Cât priveşte excepţia bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri
de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din
documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau boli
parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilor
din statul membru gazdă. În plus, bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii
nu constituie motive de expulzare de pe teritoriul respectiv (art. 29).Directiva 2004/38 stabileşte,
totodată, dispoziţii menite să protejeze pe cei ce vor să-şi valorifice drepturile de intrare şi de şedere în
statele membre. Acestea se referă la :Notificarea deciziilor - Persoanele interesate sunt notificate în
scris cu privire la orice decizie adoptată în situaţia sa, astfel încât să poată înţelege conţinutul
notificării şi implicaţiile acesteia (art.30 alin.1). Motivarea deciziilor - Persoanele interesate sunt
informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de ordine publică, securitate publică sau
sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru
este contrar intereselor de securitate ale statului (art.30 alin.2).Dreptul la apărare - Notificarea
precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate face recurs şi,
dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru, care
nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării (art. 30 alin.3).Garanţii procedurale - Persoanele
interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare şi, dacă este cazul,
administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor
din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică (art. 31 alin.1).Persoanele care fac
obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine publică sau securitate publică pot
prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de
circumstanţe, şi în orice caz după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţiei care a fost
pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a
produs o schimbare reală a circumstanţelor care au justificat decizia de interdicţie pronunţată
împotriva lor (art. 32 alin.1).Mai trebuie menţionat faptul că statele membre pot adopta măsurile
necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de abuz de
drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile de convenienţă sau alte forme de relaţii contractate exclusiv în
scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi şedere (art.35).Autoritatea competentă în
domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor este Consiliul. Acesta, conform art.49 al Tratatului C.E.E.,
astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, respectând o anume procedură (stabilită în
art.189 B şi după consultatea Comitetului Economic şi Social), dispune, prin directive şi regulamente,
măsurile necesare în vederea realizării liberei circulaţii.În acest sens, se urmăreşte:asigurarea unei
strânse cooperări între serviciile naţionale cu atribuţii în domeniul forţei de muncă; abolirea
sistematică şi progresivă a procedurilor şi practicilor administrative ce rezultă din legislaţiile naţionale
sau din înţelegeri anterior încheiate între statele membre şi a căror menţinere ar constitui un obstacol
în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor; instituirea unui mecanism adecvat care să pună în
legătură ofertele cu cererile de locuri de muncă, precum şi asigurarea unui echilibru între cerere şi
ofertă pe piaţa forţei de muncă, astfel încât să fie evitate ameninţările serioase în ceea ce priveşte
nivelul de viaţă şi al angajării în diferite regiuni şi sectoare economice.O deosebită importanţă în
formarea unei conştiinţe comunitare în rândul cetăţenilor o are prevederea înscrisă în art. 5o al
Tratatului C.E.E., conform căreia statele membre sunt chemate să încurajeze schimbul de lucrători
tineri, pe calea unor programe comune.Prin adoptarea Deciziei Comisiei nr 2003/8/CE din 23
decembrie 2002 referitoare la punerea în aplicare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului în
ceea priveşte compensarea ofertelor şi cererilor de locuri de muncă, s-a urmărit întărirea reţelei de
servicii de ocupare europene, cunoscute sub acronimul EURES (EURopean Employment Services),
instituită prin Decizia nr. 93/569/CEE
BIBLIOGRAFIE
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul internaţional public - Ed. a 3-a, rev.
şi adăugită, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003
Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului- Note de curs,
Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
Andrei Popescu, Dreptul internaţional şi european al muncii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
J.F.Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2002
Fredric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom Iaşi, 2006
Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii-reglementări interne şi comunitare, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007
Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009
Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005;
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene site-ul Uniunii Europene, www.europa.eu
Unitatea de învăţare 5
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Protecţia drepturilor omului în cadrul
Consiliului Europei
5.1 Introducere
Acest capitol prezintă structura şi activitatea normativă a Consiliului Europei. Un spaţiu extins este
destinat Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sunt apoi trecute
în revistă alte convenţii ale Consiliului Europei, şi anume Convenţia pentru prevenirea torturii şi a
pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, precum şi Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane.
5.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
5.3 Conținutul unității de învățare
5.3.1. Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949, ca organizaţie europeană de cooperare
interguvernamentală şi parlamentară, numărând, în prezent, 47 de state membre.
Conform primului articol din Statutul său, scopul organizaţiei este de a realiza o uniune mai strânsă
între membrii săi pentru salvgardarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care le sunt patrimoniu
comun şi de a favoriza progresul lor economic şi social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ.
Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democraţia pluralistă, respectul drepturilor omului şi
statul de drept.
Activităţile Consiliului Europei acoperă principalele domenii ce preocupă diversele societăţi, cu
excepţia celui militar, şi anume: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică, probleme sociale
şi economice, sănătate, educaţie, cultură, sport, tineret, administraţie locală şi regională, mediu.
În termenii articolului 3 al Statutului Consiliului orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se
bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului".
Respectul preeminenţei dreptului, al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale constituie, în
acelaşi timp, principalul criteriu al admiterii în cadrul Consiliului Europei, ca şi obligaţia esenţială pe
care şi-o asumă statele membre.
Normele Consiliului Europei au dat conţinut noţiunii statului de drept. Aceasta implică principiul
legalităţii, dreptul la o bună administrare a justiţiei, accesul la un tribunal, garantarea unui proces
echitabil şi public, imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea pedepselor. Aceste principii trebuie
să caracterizeze acţiunea executivului şi administraţiei, ca şi aceea a puterii judecătoreşti şi legislative.
Cât priveşte respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al Consiliului Europei,
sistemul instituit în acest scop având un dublu fundament convenţional: Convenţia europeană a
drepturilor omului (1950) şi Carta socială europeană (1961).
Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.
Acestea sunt asistate de un Secretariat, plasat sub autoritatea unui secretar general ales de Adunarea
Parlamentară. De asemenea, mai funcţionează un Congres al puterilor locale şi regionale, compus
dintr-o Cameră a puterilor locale şi o cameră a regiunilor Comitetul Miniştrilor este organul de
decizie al Consiliului Europei. El se compune, de regulă, din miniştrii de externe ai ţărilor membre ca
titulari, putând fi supliniţi, în anumite situaţii, şi de alţi miniştri. Ei se reunesc de cel puţin două ori pe
an pentru a analiza stadiul cooperării la nivel european şi pentru a discuta probleme de interes politic.
Adjuncţii miniştrilor sunt reprezentanţi permanenţi ai guvernelor la Consiliul Europei. Aceştia se
întrunesc câte o săptămână în fiecare lună şi au, practic, aceleaşi puteri cu cele ale miniştrilor,
supervizând activităţile Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se fundamentează pe recomandările Adunării Parlamentare, pe
propunerile comitetelor de experţi guvernamentali şi pe cele ale conferinţei specializate ale miniştrilor
şi ale Secretariatului General al Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se concretizează fie în recomandări către guvernele statelor membre,
fie în convenţii şi acorduri europene, acestea din urmă având un caracter obligatoriu pentru statele ce
le ratifică.
Comitetul Miniştrilor adoptă, de asemenea, declaraţii şi rezoluţii în probleme politice internaţionale.
Cea mai mare parte a deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. Anumite decizii
importante, cum ar fi adoptarea unor recomandări adresate guvernelor, trebuie luate în unanimitate. În
problemele de procedură, majoritatea simplă este suficientă.
Comitetul Miniştrilor poate decide crearea unor comitete de experţi guvernamentali care devin
responsabile pentru un sector determinat. Cele mai reprezentative comitete directoare sau europene,
cum mai sunt denumite, au ca obiect de activitate drepturile omului, politica socială, securitatea
socială, populaţia, sănătatea, migraţia şi azilul, cooperarea juridică, problemele criminalităţii ş.a.
Trebuiesc amintite, totodată, conferinţele miniştrilor din ţările europene, care au un important rol în
fundamentarea deciziilor Comitetului Miniştrilor. Astfel, începând din anul 1959 se desfăşoară
periodic conferinţele miniştrilor însărcinaţi cu problemele familiale, precum şi cele ale miniştrilor
educaţiei, din anul 1961 ale miniştrilor justiţiei, din anul 1972 ale miniştrilor muncii, din 1979 ale
miniştrilor securităţii sociale, din 1980 ale miniştrilor însărcinaţi cu problemele migraţiei, din 1986 ale
responsabililor ministeriali însărcinaţi cu problemele egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
Cel de-al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, este, spre
deosebire de Comitetul Miniştrilor, care este un organ de decizie, un organ consultativ, fără putere de
legiferare. Numărul reprezentanţilor fiecărui stat membru (între 2 şi 18) este stabilit în funcţie de
populaţia ţării respective, compoziţia delegaţiilor reflectând raportul de forţe între partidele politice din
statul respectiv. Parlamentarii se pronunţă, însă, în nume propriu şi nu în numele parlamentului care i-
a desemnat sau al partidului pe care-l reprezintă.
În cadrul Adunării Parlamentare, s-au format următoarele grupuri politice: socialist, partidul popular
european, grupul democraţilor europeani, liberal, grupul democratic şi reformator, grupul pentru
stânga unitară europeană.
România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari.
Hotărârile Adunării Parlamentare se constituie în orientări pentru guvernele statelor membre, respectiv
pentru parlamentele naţionale.
Pe lângă Adunare sunt organizate o serie de comitete de experţi în diverse domenii, inclusiv în cel al
relaţiilor cu statele nemembre.
Adunarea întreţine un dialog permanent, la toate nivelurile, cu Comitetul Miniştrilor, căruia îi prezintă
rapoarte şi recomandări.
În sarcina Adunării Parlamentare stă alegerea Secretarului General al Consiliului Europei, a
Secretarului General adjunct, a judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a
grefierului Adunării.
Activitatea normativă a Consiliului Europei s-a concretizat în elaborarea a 211 de convenţii şi acorduri
europene până în anul 2010, precum şi protocoale la acestea, majoritatea deschise spre ratificare sau
aderare şi statelor care nu fac parte din organizaţie.
Spre deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene, care sunt obligatorii
pentru statele membre, convenţiile Consiliului Europei sunt obligatorii doar în ţările care le semnează
şi le ratifică sau aderă la acestea. Aşadar, ele nu conferă un caracter supranaţional Consiliului Europei.
Pe de altă parte, convenţiile şi acordurile neratificate se constituie într-o sursă de inspiraţie sau de
iniţiativă pentru guvernele statelor membre.
Pe lângă convenţii, au fost adoptate de către Consiliul Europei numeroase recomandări adresate
statelor membre, ce stabilesc orientări în diverse probleme. Nefiind documente strict juridice, cu
caracter obligatoriu, ele trasează direcţii de acţiune ale organizaţiei, putând fi transformate în convenţii
sau acorduri.
Este interesant de amintit că prin cele 211 de convenţii şi acorduri încheiate sub egida Consiliului
Europei se acoperă ceea ce ar fi trebuit să se reglementeze în zeci de mii de tratate bilaterale. Se
învederează, astfel, eficienţa constituirii organizaţiei europene în girarea relaţiilor atât de complexe
interstatale prin intermediul tratatelor multilaterale.
Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate domeniile dreptului:
dreptul civil, inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, drept internaţional, drept penal etc.
Întreg acest edificiu normativ vizează crearea unei infrastructuri care să favorizeze cooperarea
interstatală în Europa, să stimuleze actualizarea sistemelor naţionale de drept, precum şi să acopere,
când e cazul, unele lacune legislative.
5.3.2 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost semnată la Roma, la
4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ea a transformat, pe plan regional
european, 18 principii proclamate în 1948 în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Organizaţia Naţiunilor Unite, în obligaţii juridice concrete. România a ratificat acest document
internaţional prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului
si a libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie (publicată in Monitorul
Oficial nr. 135 din 31 mai 1994).
Fiind cel mai important instrument juridic în sistemul convenţional al Consiliului Europei, Convenţia
europeană a drepturilor omului constituie un reper de marcă în dezvoltarea dreptului internaţional.
Influenţa sa a fost resimţită nu numai de-a lungul Europei, dar şi pe toate continentele şi în toate
ţările în care s-au depus eforturi pentru a se asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului.
La ora actuală, sistemul de protecţie european instituit prin Convenţie este nu numai cel mai vechi,
dar, totodată, şi cel mai avansat şi eficace din toate sistemele existente de protecţie a drepturilor
omului.
Convenţia europeană a drepturilor omului este un tratat internaţional în virtutea căruia statele
contractante îşi asumă anumite obligaţii juridice. Guvernele au obligaţia de a veghea ca persoanele
care sunt sub jurisdicţia lor, şi nu numai cetăţenii ţării respective, să se bucure de drepturile şi
libertăţile prevăzute de Convenţie.
Unele ţări au integrat Convenţia în dreptul naţional, astfel încât orice individ să poată prezenta o
plângere sau un apel la un tribunal naţional sau către o altă autoritate bazându-se direct pe prevederile
acesteia. Dar, chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în dreptul său, acesta nu trebuie să fie în
conflict cu instrumentul european.
Convenţia nu este destinată să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci să
constituie o garanţie internaţională ce se adaugă dreptului de recurs în fiecare stat. Această garanţie se
concretizează prin posibilitatea indivizilor care se consideră lezaţi în drepturile lor de a antama
proceduri în faţa instituţiilor create în baza Convenţiei în contra guvernului pe care-l consideră
responsabil
Începând cu anul 1950, 14 protocoale au întărit Convenţia europeană a drepturilor omului. Ele
garantează anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce figurau deja în Convenţie sau modifică
anumite dispoziţii procedurale.
Drepturi şi libertăţi garantate
Majoritatea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţia europeană a drepturilor omuluişi
protocoalele adiţionalea la aceasta au un caracter civil sau politic. Drepturile sociale şi economice sunt
înscrise şi garantate prin Carta socială europeană.
Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie sunt recunoscute "oricărei persoane aflate sub jurisdicţia
statelor membre" (art. 1). Sunt protejate, aşadar, nu numai drepturile cetăţenilor statului respectiv, dar
şi cele ale străinilor, persoanelor fără cetăţenie, precum şi persoanelor fără capacitate juridică, cum
sunt copiii sau persoanele cu handicap sever.
Sistemul normativ instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde următoarele drepturi
Articolul 2: Dreptul la viaţă
Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu este considerata ca fiind
cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesara la forta:
a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal
detinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.
Articolul 3: Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Articolul 4: Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
Sclavia şi munca forţată presupun forme de control asupra individului şi sunt caracterizate de condiţii
opresive pe care individul nu le poate schimba sau pe care nu le poate înlătura.
Cât priveşte munca forţată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut apel, în definirea acesteia,
la convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, conform cărora ea priveşte "orice muncă sau
serviciu care este impus de la orice persoană sau ameninţarea oricărei pedepse şi pentru care persoana
respectivă nu s-a oferit ea însăşi ca voluntară" (art. 2 al Convenţiei O.I.M. nr. 29).
Potrivit art. 4 din Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o muncă forţată sau
obligatorie; prin excepţie de la această regulă, nu se consideră muncă forţată sau obligatorie:
- munca prestată în mod normal de către o persoană aflată în detenţie sau pe durata cât este
pusă în libertate condiţionată;
- serviciul cu caracter militar sau, în cazul obiecţiei de conştiinţă, în ţările în care aceasta este
recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;
- orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
- orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale.
Articolul 5: Dreptul la libertate şi securitate
Convenţia prevede o serie de garanţii menite să elimine orice încălcare sau abuzuri legate de
exercitarea acesrtui drept. Astfel:
1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent;
b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o
hotarire pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei
obligatii prevazute de lege;
c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare
competente, atunci cind exista motive verosimile de a banui ca a savirsit o infractiune sau cind
exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savirseasca o infractiune
sau sa fuga dupa savirsirea acesteia;
d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarita pentru educatia sa sub
supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii
competente;
e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala
contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa
patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de
expulzare ori de extradare.
2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe
care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.
3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat
imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un
termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata
unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.
4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un
recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii
detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.
5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare
dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.
Articolul 6: Dreptul la un proces echitabil
La fel ca şi articolul precedent, art. 6 are o importanţă deosebită pentru că prevede garanţii procedurale
pentru a se asigura un proces echitabil. În acest sens:
1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a
cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra
incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in
materie penala indreptate impotriva sa. Hotarirea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul
in sala de sedinte poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a
acestuia in interesul moralitatii, al oridinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate
democratica, atunci cind interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun,
sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci cind, in imprejurari speciale,
publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pina ce vinovatia va fi legal
stabilita.
3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod
amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci cind interesele justitiei o cer;
d) sa intrebe daca sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea
martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita
la audiere.
Articolul 7: Nici o pedeapsa fără lege
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost
savirsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national si international. De asemenea, nu se
poate aplica o pedeapsa mai severa decit aceea care era aplicabila in momentul savirsirii infractiunii.
Articolul 8: Dreptul la respectarea vieţii personale şi familiale
Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a
corespondentei sale.
Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit in masura in care
acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este
necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii
si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor
altora.
Articolul 9: Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ,
practici şi îndeplinirea ritualurilor.
Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât
acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejerea drepturilor şi
libertatilor altora.
Articolul 10: Libertatea de expresie
Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si
libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a
tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune,
de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertati ce
comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restringeri sau
sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru
securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si pevenirea
infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a
impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea
puterii judecatoresti.Articolul 11: Libertatea de întrunire şi asociere
Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de asociere, inclusiv dreptul
de a constitui cu altii sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restringeri decit acelea care, prevazute de lege,
constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta
publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protejarea sanatatii sau a moralei ori pentru
protectia drepturilor si libertatilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restringeri legale sa fie
impuse exercitarii acestor drepturi de catre membrii fortelor armate, ai politiei sau ai administratiei de
stat.
Articolul 12: Dreptul la căsătorie
Începând cu virsta stabilita prin lege, barbatul si femeia au dreptul de a se casatori si de a intemeia o
familie conform legislatiei nationale ce reglementeaza exercitarea acestui drept.
Articolul 13: Dreptul la un recurs efectiv
Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului
au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cind
incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.
Articolul 14: Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie
sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere,
nastere sau orice alta situatie.
Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1(20.III.1953)
Articolul 1: Protecţia proprietăţii
Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile
generale ale dreptului international.
Articolul 2: Dreptul la educaţie
Articolul 2 al Protocolului nr. 1 dispune că "nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire". Mai
departe, partea a doua a articolului prevede că "statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în
domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi
acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice". Aşadar, se lasă la discreţia statului
determinarea naturii şi scopului implicării sale în sistemul educaţional, neavând obligaţia să asigure
anumite facilităţi educaţionale sau să garanteze că fiecare individ primeşte educaţia pe care o doreşte.
Pe de altă parte, este garantat dreptul părinţilor de a fi respectate convingerile lor în raport cu educaţia
copiilor lor.
La rândul ei, jurisprudenţa a adâncit prin interpretare semnificaţia art. 2 al Protocolului nr. 1. Astfel,
Curtea a apreciat că "formularea negativă (a dreptului la educaţie) indică faptul că părţile contractante
nu recunosc un astfel de drept la educaţie astfel încât să le impună să instituie pe cheltuiala lor sau să
subvenţioneze orice educaţie de un anumit tip sau de un anumit nivel". În fond, este vorba de "a
garanta persoanelor aflate sub jurisdicţia părţilor contractante dreptul, în principiu, de a dispune ele
însele de mijloacele de instruire existente la un moment dat". De asemenea, pentru ca dreptul la
educaţie să fie efectiv, "este necesar ca beneficiarul să aibă posibilitatea să profite de pe urma
educaţiei primite, adică să aibă dreptul să obţină, în conformitate cu legile în vigoare în fiecare stat, şi
într-o formă sau alta, recunoaşterea oficială a studiilor absolvite" (cazul Legislaţie lingvistică belgiană,
1968). Articolul 3: Dreptul la alegeri libere
În concretizarea acestui drept, statele părţi se angajeaza să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri
libere cu vot secret, in conditiile care asigura libera exprimare a opiniei poporului cu privire la
alegerea corpului legislativ.
Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 4 (16.IX.1963)
Articolul 1: Interzicerea detenţiei pentru datorie
Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este în masura sa execute o
obligatie contractuala.
Articolul 2: Libertatea de circulaţie
1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod liber si sa-si
aleaga in mod liber resedinta sa.
2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrigeri decit acelea care, prevazute de
lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta
publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei, ori
pentru protejarea dreptirilor si libertatilor altora.
4. Drepturile recunoscute in paragraful 1 pot, de asemenea, in anumite zone determinate, sa faca
obiectul unor restringeri care, prevazute de lege, sint justificate de interesul public intr-o societate
democratica.
Articolul 3: Interzicerea expulzării naţionalilor
1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva, de pe teritoriul statului al
carui cetatean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al carui cetatean este.
Articolul 4: Interzicerea expulzărilor colective ale străinilor
Protocolul nr. 6 (28.IV.1983)
Articolul 1: Abolirea pedepsei cu moartea
În temeiul acestui articol, pedeapsa cu moartea este abolită, nimeni neputând fi condamnat la o
asemenea pedeapsa si nici executat.
Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 7 (22.11.1984)
Articolul 1: Garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor
1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decit
in temeiul executarii unei hotariri luate conform legii si el trebuie sa poata:
a) sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; si c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata
autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta
autoritate.
2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful 1 a), b)
si c) al acestui articol, atunci cind expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se
intemeiaza pe motive de securitate nationala.
Articolul 2: Dreptul la dublu grad de jurisdicţie în probleme penale
1. Orice persoana declarata vinovata de o infractiune de catre un tribunal are dreptul sa ceara
examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie superioara.
Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sint
reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor exceptii in cazul infractiunilor minore, asa cum acestea
sint definite de lege, sau cind cel interesat a fost judecat in prima instanta de catre cea mai
inalta jurisdictie ori a fost declarat vinovat si condamnat ca urmare a unui recurs impotriva
achitarii sale.
Articolul 3: Dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară
Atunci cind o condamnare penala definitiva este ulterior anulata sau cind este acordata
gratierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare
judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita
conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se
dovedeste ca nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila in tot sau in
parte.
Articolul 4: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
1. Nimeni nu poate fi urmarit sau pedepsit penal de catre jurisdictiile aceluiasi stat pentru
savirsirea infractiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotarire definitiva
conform legii si procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozitiile paragrafului precedent nu impiedica redeschiderea procesului, conform legii si
procedurii penale a statului respectiv, daca fapte noi ori recent descoperite sau un viciu
fundamental in cadrul procedurii precedente sint de natura sa afecteze hotarirea pronuntata.
Articolul 5: Egalitatea între soţi. Sotii se bucura de egalitate in drepturi si in responsabilitati cu
caracter civil, intre ei si in relatiile cu copiii lor in ceea ce priveste casatoria, pe durata casatoriei si cu
prilejul desfacerii acesteia. Acest articol nu impiedică statele să ia măsurile necesare în interesul
copiilor.
Protocolul 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului (4.XI.2000)Protocolul nr 12 interzice în
general orice formă de discriminare. Dispoziţiile actuale ale Convenţiei privind protecţia împotriva
discriminării (articolul 14) sunt limitate în domeniul de aplicare, deoarece acestea interzic
discriminarea doar atunci când se aplică la un drept recunoscut de Convenţia europeană a drepturilor
omului . Protocolul 14 elimină această limitare şi garantează că nici o persoană nu poate face obiectul
oricărei forme de discriminare şi sub nici un motiv de către o autoritate publică.
Protocolul nr 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind
abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele (3.V.2002)Acest protocol aboleşte pedeapsa cu
moartea în toate circumstanţele, chiar şi pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent
de război. Excepţiile sau rezervele nu sunt admise la dispoziţiile Protocolului 13 la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
În exercitarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre
trebuie să urmărească respectarea următoarelor exigenţe:
1. Nediscriminarea
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie asigurată "fără vreo deosebire fondată
în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice sau orice alte opinii, originea naţională
sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie" (art. 14).
În acelaşi sens, Protocolul 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale interzice în mod general discriminarea.
Distincţiile necesare pe care unele legi le prevăd în favoarea anumitor categorii de persoane nu trebuie
să depăşească anumite limite, de altfel destul de flexibile în perspectiva jurisprudenţei Curţii europene
(cazul Lithgow şi alţii C. Regatul Unit, 1987).
Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturile indivizilor, şi nu ale grupurilor ca
atare. Practic, aceasta înseamnă că numai părţile care sunt în mod direct afectate prin violarea unuia
sau mai multor drepturi prevăzute de Convenţie pot înainta o cerere la Strasbourg. Chiar în cazul
cererilor prezentate în grup, fiecare individ din cadrul acestuia trebuie să susţină că a fost victima unei
violări anume.
Restrângerea exerciţiului unor drepturi
Aşa cum am mai amintit, după ce primul paragraf al articolelor 8-11 ale Convenţiei şi al art. 1 al
Protocolului nr. 4 garantează o serie de drepturi, cel de-al doilea paragraf al articolelor amintite (al 3-
lea în cazul art. 2 al Protocolului nr.4) stabilesc o serie de temeiuri care pot fi invocate în vederea
restrângerii drepturilor şi libertăţilor respective. Această structură contribuie la identificarea unui
echilibru între drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi democratice, ca şi în
instanţele la care s-ar ajunge în caz de conflict (cazul Klass şi alţii c. R.F. Germania, 1978).
Jurisprudenţa a stabilit regula strictei interpretări a acestor clauze, astfel, încât să fie evitate
eventualele abuzuri. Aceasta înseamnă că "nici un alt criteriu decât acelea menţionate în însăşi clauza
de exceptare nu va fi la baza vreunei restricţii şi că aceste criterii trebuie să fie înţelese astfel încât
limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul obişnuit" (cazul Times c. Regatul Unit, 1979).
În toate paragrafele menţionate, există două condiţii cărora li se aplică regula strictei interpretări, şi
anume restricţiile drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie prevăzute de lege şi necesare într-o societate
democratică.
Adoptarea de restricţii în condiţiile legii impune ca legea respectivă să fie accesibilă şi formulată în
mod precis "astfel ca orice cetăţean să-şi poată adapta conduita" (cazul Sunday Times c. Regatul Unit),
iar exerciţiul puterii de discreţie a statului să vizeze un scop legitim (cazul Malone c. Regatul Unit,
1984).
De asemenea, un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica restrângerea
drepturilor şi libertăţilor (cazul Grecia, 1969).
Articolele 17 şi 18 ale Convenţiei europene a drepturilor omului privesc şi ele restrângerea exerciţiului
drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceasta. Articolul 17 interzice statelor, grupărilor sau indivizilor
de a acţiona astfel încât să fie afectate sau chiar înfrânte drepturile şi libertăţile recunoscute în
Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de ea.
Sunt posibile, conform acestui articol, două situaţii: aceea în care statul consideră că un grup sau un
individ a acţionat contrar principiului, şi aceea în care un grup sau un individ acuză statul că a depăşit
limitele competenţei sale.În schimb, art. 18 dispune că "restrîngerile care, în termenii prezentei
Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele
au fost prevăzute". Acest articol poate fi invocat în legătură cu unul sau altul din drepturile garantate
de Convenţie.
Derogări în caz de război sau alt pericol public
Articolul 15 al Convenţiei europene a drepturilor omului reglementează în mod foarte strict derogările
de la obligaţiile asumate de statele membre, în caz de război sau alt pericol public, şi anume "numai în
măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte
obligaţii ce decurg din dreptul internaţional".
Termenul de "pericol public" trebuie să întrunească următoarele elemente (vezi, cazul Grecia, 1969) :
1. să fie actual sau iminent;
2. efectele sale să implice întreaga naţiune;
3. să fie ameninţată continuarea vieţii organizate a comunităţii;
4. criza sau pericolul să fie excepţionale, astfel încât măsurile normale sau restricţiile permise
de Convenţie pentru asigurarea siguranţei publice, sănătăţii şi ordinii să se dovedească
ineficiente.
Mai mult, paragraful 2 al art. 15 interzice derogările la art. 3 (tortura, pedepsele sau
tratamentele inumane ori degradante), art. 4 par. 1 (sclavia) şi art. 7 (neretroactivitatea legii
penale).
5.3.3 Alte convenții de drepturile omului încheiate sub egida Consiliului Europei
Conventia pentru prevenirea torturii si a pedepselor si tratamentelor inumane sau
degradanteConsiliul Europei a adoptat, in 1987, Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în
1989. Aceasta Convenţie completează protecţia asigurată de Convenţia europeană a
drepturilor omului instituind un Comitet european pentru prevenirea torturii (CPT).
Comitetul este compus din experţi independenţi şi imparţiali, care provin din domenii diferite:
jurişti, medici, experţi în probleme penitenciare sau ale poliţiei.
El poate vizita orice fel de loc de detentie: inchisori si centre de detentie pentru minori, posturi
de politie, centre de detinere a detinutilor imigranti si spitale psihiatrice pentru a examina
tratamentul aplicat persoanelor private de libertate. El are acces nelimitat la locurile de
detentie, poate intervieva fara martori detinutii si poate intra in contact, in mod liber, cu orice
alta persoana sau organizatie neguvernamentala susceptibila de a-i furniza informatii.
Obiectivul urmarit de Comitet este intarirea protectiei detinutilor impotriva torturii si a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, si nu condamnarea statelor pentru
abuzuri. Dupa fiecare vizita, Comitetul elaboreaza un raport in care stabileste rezultatele
vizitei si recomandarile pe care le considera necesare pentru imbunatatirea situatiei
persoanelor private de libertate. Acest raport confidential este trimis statului in cauza.
Raportul include solicitarea unui raspuns scris din partea statului, in care sa se precizeze
masurile luate pentru aplicarea recomandarilor facute, reactiile la comentariile formulate si
raspunsurile la informatiile solicitate. Rapoartele Comitetului si raspunsurile statelor in cauza
sunt confidentiale, dar a devenit o practica obisnuita ca statele sa fie de acord sa faca publice
aceste documente.
In cazul exceptional in care un stat nu reuseste sa coopereze, Comitetul european pentru
prevenirea torturii poate decide sa faca o declaratie publica.
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
Ca urmare a Summit-ului sefilor de stat si de guvern de la Viena (1993), Consiliul Europei a
adoptat in 1994 Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, primul instrument
multilateral obligatoriu din punct de vedere juridic destinat protejarii minoritatilor nationale in
general. Aceasta conventie-cadru defineste anumite obiective pe care statele contractante se
angajeaza sa le urmareasca prin intermediul legislatiei si politicilor nationale, cum sunt
egalitatea in fata legii, adoptarea de masuri vizand pastrarea si punerea in valoare a culturilor,
protejarea identitatilor, religiilor, limbilor minoritare si traditiilor, garantarea accesului la
media, stabilirea de relatii transfrontaliere libere si pasnice.
Conventia-cadru a intrat in vigoare la 1 februarie 1998. Statele contractante trebuie sa
pregateasca un raport privind masurile adoptate si sa-l prezinte in termen de 1 an de la data
ratificarii si apoi odata la fiecare 5 ani. Comitetul Ministrilor, ajutat de un Comitet consultativ
alcatuit din 18 experti independenti sunt implicati in monitorizarea Conventiei cadru.
Comitetul Consultativ evalueaza aceste rapoarte si determina daca obligatiile au fost complet
indeplinite. Opiniile lui sunt transmise Comitetului Ministrilor care informeaza statele parti
asupra concluziilor si recomandarilor. Regulile care guverneaza aceasta procedura de
monitorizare permit, de asemenea, organizatiilor neguvernamentale si asociatiilor minoritatilor
sa transmita informatii si/sau rapoarte alternative.
Consiliul Europei a imaginat o serie de activitati pentru protectia minoritatilor nationale ca
parte a programului sau de cooperare si asistenta: organizarea de reuniuni pentru a oferi
informatii detaliate despre Conventia cadru pentru minoritatile nationale (si alte instrumente
juridice europene) si incurajeaza statele care nu sunt parte la Conventia-cadru sa o semneze si
sa o ratifice. Pentru statele parti reuniunile de informare permit discutarea, de o maniera
aprofundata, evolutiile intervenite la nivel national si cel privind aplicarea Conventiei-cadru.
Delegatiile includ parlamentari, oficiali guvernamentali si reprezentanti ai minoritatilor
nationale. Sunt efectuate, de asemenea, expertize legislative privind chestiuni relative la
protectia minoritatilor nationale. Sunt organizate, totodata, seminarii de pregatire asupra
redactarii rapoartelor statale cu scopul de a eficientiza procedura de supervizare.
La 3 noiembrie 2004, Delegatii Ministrilor au decis reactivarea Comitetului de experti privind
chestiunile relative la minoritatile nationale (DH-MIN). Mandatul DH-MIN prevede
cooperarea cu alte organizatii internationale, precum si participarea acestora.
Convenţia europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
În fiecare an, mii de femei, copii si barbati sunt victime ale traficului in scopul exploatarii
sexuale sau alt gen de exploatare, in interiorul or in exteriorul frontierelor tarilor lor. Acest
fenomen a dobandit o amploare fara precedent, incat se poate vorbi de o noua forma de
sclavaj.
Consiliul Europei este o organizatie internationala a carei preocupare principala consta in
salvgardarea si protectia drepturilor persoanei umane. Printre cele 46 de state membre ale sale
exista tari de origine, de tranzit si de destinatie a victimelor acestui trafic.
Consiliul Europei a adoptat Conventia europeana privind lupta contra traficului cu fiinte
umane la 3 mai 2005, deschisa in vederea semnarii tuturor statelor membre.
Obiectul acestei conventii este prevenirea si combaterea traficului cu fiinte umane sub toate
formele, nationale si internationale, legate sau nu de crima organizata.
Un prim principiu fundamental enuntat cu precizie in noua conventie prevede ca protectia si
promovarea drepturilor victimelor trebuie sa fie asigurata fara nici o diseminare, indiferent
daca este bazata pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau de alta natura, origine
nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta
situatie.
Principala valoare adaugata a acestei conventii este adoptarea unei perspective bazate pe
drepturile persoanei umane, atentia pe care ea acorda protectiei victimelor si mecanismul sau
independent de monitorizare, care garanteaza respectarea de catre Parti a dispozitiilor
conventiei.
Unitatea de învăţare 6
Carta socială europeană şi Carta socială europeană revizuită
6.1 Introducere
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului codifică drepturile civile și politice
proclamate prin Declarația universală a drepturilor omului. Drepturile economice, sociale și culturale
și-au găsit consacrarea în plan european, sub egida organizației internaționale juridice și de drepturile
omului – Consiliul Europei, în Carta socială europeană (1961), Carta socială europeană revizuită
(1996) și alte convenții internaționale ce fac obiectul acestei secțiuni a cursului nostru. Cu mușlt
înainte de intrarea în vigoare pe plan mondial a Pactului drepturilor economice, sociale și culturale,
Carta socială europeană prin mecanismul său de control și cazuistica sa bogată a contribuit decisiv la
promovarea drepturilor economice și sociale în societățile naționale europene și la afirmarea
modelului social european, care va deveni ulterior emblemetic pentru întregul continent.
6.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Această unitate de învățare are ca obiective cunoașterea de către studenți a modelului social european,
dezvoltat și datorită Cartei sociale europene, însușirea noțiunilor acestei ramuri de drept și
aprofundarea, prin comparație, a problematicii juridice legate de drepturile omului mai ales în procesul
muncii. Din această unitate de învățare, studenții vor câștiga competențe care le vor permite de
abordeze avizat problematica socială și a muncii și să ofere consultanță corespunzătoare cetățenilor
care vor apela la serviciile lor de avocați, consilieri și juriști.
6.3 Conținutul unității de învățare
6.3.1 Carta socială europeană
Convenţia europeană a drepturilor omului nu se referă, aşa cum am arătat, decât la drepturile civile şi
politice.Ulterior, în vederea garantării drepturilor economice şi sociale, au fost adoptate o serie de
convenţii, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană (1961), împreună cu Protocolul
său adiţional (1988), Codul european de securitate socială (1964), revizuit în 1990, Convenţia
europeană de securitate socială (1972) şi Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului
migrant (1977). Carta socială europeană, care-şi are originile în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 1948, ale cărei articole 22-25 consacră un anumit număr de drepturi sociale (dreptul la
muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concedii plătite, dreptul sindical, dreptul la protecţia
mamelor şi copiilor), constituie corolarul Convenţiei europene a drepturilor omului, instituind un
sistem european pentru protecţia drepturilor economice şi sociale. Elaborarea acestui instrument
internaţional nu a fost lipsită de dificultăţi, datorită noutăţii relative a acestor drepturi care, spre
deosebire de drepturile civile şi politice, nu şi-au găsit decât relativ târziu un loc în constituţiile
naţionale. Pe de altă parte, diferenţele considerabile existente în structurile sociale şi economice ale
diverselor state complică elaborarea oricărui acord internaţional în acest domeniu. De altfel, acestea
sunt dificultăţi pe care le întâmpină şi în prezent statele ce vor să adere la sistemul instituit de acest
instrument juridic internaţional.Definitivarea Cartei sociale europene a durat aproape zece ani,
redactorii ei care au lucrat cu asistenţa OIM, inspirându-se, mai mult sau mai puţin, pe de o parte, din
substanţa Pactului ONU relativ la drepturile economice şi sociale, cât, mai ales, din convenţiile şi
recomandările OIM.Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declaraţie, ci
reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi
securităţii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a identifica, pentru fiecare dintre drepturile
recunoscute, un ansamblu de obligaţii mai mult sau mai puţin precise ce vor reveni statului ce ratifică
acest instrument17.Semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, Carta socială europeană a intrat în
vigoare la 26 februarie 1965.Deşi numele său este "Carta socială europeană", trebuie precizat că nu
este vorba de o simplă declaraţie de principii, fiind, de fapt, o convenţie internaţională obligatorie
pentru statele care au ratificat-o. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm numai în faţa unui text programatic, ci a
unui ansamblu de dispoziţii obligatorii.Mai precis, după o primă parte declarativă, ce enumeră 19
drepturi sociale, a doua parte indică obligaţiile ce incumbă statelor semnatare ale convenţiei, reluându-
se aceste 19 puncte.Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale, şi anume:
Protocolul adiţional din 5 mai 1988, prin care se garantează noi drepturi grupate în patru articole;
Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează procedura de control;
Protocolul adiţional din 9 noiembrie 1995, care stabileşte procedura de reclamaţii colective.
6.3.2 Carta europeană socială revizuită
La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta socială europeană revizuită, ratificată şi de România prin Legea
nr. 74 din 3 mai 1999, care va înlocui Carta socială din 1961.Textul reuneşte drepturile garantate de
Carta din 1961, cu un număr de amendamente, drepturile garantate de Protocolul adiţional din 1988,
cât şi o serie de noi drepturi, care ating, în noua redactare, un număr de 31. În procesul elaborării
Cartei, s-a pus problema opţiunii între a se stabili un nivel ridicat al normelor sau, din contra, un nivel
mediu, care să permită un număr cât mai mare de ratificări. Din maniera de redactare a Cartei, se pare
că s-a preferat un nivel evident sub cel mediu, autorii dovedindu-se relativ prudenţi în acest sens.
De altfel, Partea I a Cartei reprezintă o declaraţie ce determină obiectivele ce urmează a fi realizate
prin aplicarea documentului internaţional Pe lângă această caracteristică a nivelului de reglementare,
pentru ca un stat să ratifice Carta socială europeană (revizuită) este suficient a fi acceptate 6 articole
din următoarele 9 articole ale din cele 31 de articole ale Părţii a I -a a Cartei: art. 1, 5, 6, 7, 12, 13, 16,
19 şi 20, precum şi, la alegere, cel puţin 16 articole ale Părţii a II-a sau 63 de paragrafe. Această
tehnică poate să pară puţin ciudată, dar în materia dreptului social internaţional, ea a devenit obişnuită.
Iniţiatorul ei a fost Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) în procesul elaborării Convenţiei
nr.102 privind securitatea socială (norme minime, 1952). În acest sens, menţionăm că, potrivit Legii
nr.74/1999, România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.
Articolele Cartei sociale europene (revizuite) conţin dispoziţii privind:
Art. 1 - Dreptul la muncă - Prin garantarea dreptului la muncă, părţile se angajează să recunoască ca
unul din principalele lor obiective "realizarea şi menţinerea nivelului cel mai ridicat şi cel mai stabil
posibil de ocupare a forţei de muncă" (par.1).Art.2 - Dreptul la condiţii de muncă echitabile - În
aplicarea acestui sistem se urmăreşte a se fixa o "durată rezonabilă" a zilei de muncă sau a săptămânii
de lucru, a se prevedea zile de sărbătoare plătite şi un concediu anual de cel puţin patru săptămâni,
protecţia lucrătorilor ce-şi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase, precum şi acordarea unui
repaus săptămânal.Dar,Carta se limitează la generalităţi şi nu se pune problema stabilirii unei durate de
muncă uniforme, comune.Un paragraf special obligă statele ce ratifică Carta să se asigure că lucrătorii
sunt informaţi asupra aspectelor esenţiale ale contractului sau relaţiei de muncă.Art. 3 - Dreptul la
securitate şi la igienă în muncă - Se prevede necesitatea adoptării de reglementări privind securitatea şi
igiena muncii, precum şi a măsurilor necesare privind controlul aplicării acestor reglementări. Carta
socială europeană revizuită a introdus o serie de dispoziţii prin care statele părţi sunt obligate să
definească, să aplice şi să reexamineze periodic o politică naţională coerentă privind securitatea şi
sănătatea lucrătorilor la locul de muncă. Art.4 - Dreptul la o salarizare echitabilă -Statele membre se
angajează să recunoască dreptul lucrătorilor la o remuneraţie suficientă pentru a le asigura lor, ca şi
familiilor lor un nivel de viaţă decent (par.1). Un salariu minim legal nu există în toate ţările
semnatare. Totuşi, organele însărcinate cu controlul aplicării Cartei au reuşit, prin interpretări, să dea o
semnificaţie mai concretă acestei dispoziţii (salariul cel mai scăzut nu trebuie să fie inferior unui
procent de 60% din salariul mediu naţional). Se prevede, totodată, că remunerarea orelor suplimentare
trebuie să se facă la un tarif majorat. În problema salariilor femeilor, textul afirmă dreptul lucrătorilor,
bărbaţi şi femei, la o remunerare egală, pentru o muncă de valoare egală, fără alte precizări în plus. În
fapt, acest text nu este decât puţin diferit de cel privind egalitatea salariilor bărbaţilor şi femeilor,
înscris în convenţia corespondentă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (Convenţia nr. 100/1951).
Articolul 4 conţine, de asemenea, o dispoziţie privind eliminarea reţinerilor din salarii. În sfârşit, se
arată că, pentru a se stabili o remunerare echitabilă, statele membre pot alege între negocieri colective
sau o metodă legală. Art.5 - Dreptul sindical - Conform art.5, "în vederea garantării libertăţii pentru
muncitori şi patroni de a constitui şi de a adera la aceste organizaţii, părţile contractante se angajează
ca legislaţia naţională să nu afecteze această libertate şi nici să nu fie aplicată astfel încât să afecteze
această libertate". Carta autorizează o serie de excepţii care au fost solicitate de ţările în care dreptul
sindical nu aparţine tuturor categoriilor de lucrători, cum este cazul funcţionarilor care nu se bucură,
peste tot, de deplină libertate sindicală. De asemenea, textul prevede că, pentru membrii forţelor
armate, măsura în care garanţiile dreptului sindical vor fi prevăzute va fi determinată de legislaţiile
naţionale. Art.6 - Dreptul de negociere colectivă - Recunoaşterea dreptului de negociere colectivă este
corelată cu aceea a dreptului la grevă. Acesta este un serios pas înainte, dacă luăm în considerare că
dreptul la grevă nu este recunoscut în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar unele
legislaţii ale ţărilor membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare acest drept. Art.7 Dreptul
copiilor şi adolescenţilor la protecţie - Vârsta minimă de admitere la angajare este fixată la 15 ani,
ceea ce este conform cu prevederile convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Totodată, vârsta
minimă pentru a fi admis la muncă în cazul anumitor ocupaţii determinate, considerate ca fiind
periculoase sau insalubre, a fost fixată prin Carta socială europeană revizuită la 18 ani. De asemenea,
este prevăzută o protecţie deosebită din punct de vedere medical, inclusiv un control medical periodic,
pentru lucrătorii sub18 ani. Vârsta până la care durata de muncă trebuie să fie limitată a fost stabilită la
18 ani. Art.8 - Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii - Carta socială spre deosebire de
convenţiile O.I.M., prevede că repaosul de maternitate va putea fi însoţit, fie de un concediu plătit, fie
de prestaţii de securitate socială, fie de un vărsământ prelevat din fondurile publice.Altfel spus, dreptul
la concediul de maternitate dă posibilitatea unei alegeri, fapt ce distinge Carta socială de prevederile
Convenţiei O.I.M. nr.3 privind protecţia maternităţii (1919). Conform convenţiei europene, protecţia
maternităţii se poate face în cadrul unei politici de securitate socială sau în cadrul dreptului muncii,
trebuind să existe o compensare cvasiintegrală a salariului femeii în timpul concediului său de
maternitate. Carta merge, din acest punct de vedere, mai departe faţă de convenţiile Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.Carta revizuită a extins perioada în care o femeie însărcinată nu poate fi
concediată. Această perioadă începe din momentul în care muncitoarea notifică angajatorului faptul că
este însărcinată şi se întinde până la sfârşitul concediului de maternitate (stabilit la minimum 14
săptămâni). Art.9 - Dreptul la orientare profesională - Statele membre se angajează să instituie un
sistem instituţional care să sprijine toate persoanele, inclusiv cele cu handicap, să rezolve problemele
legate de alegerea unei profesii sau de promovare profesională, ţinând seama de caracteristicile
acestora, precum şi de posibilităţile pieţei forţei de muncă. Art.10 - Dreptul la formare profesională
Acest articol instituie obligativitatea statelor de a implementa un sistem de pregătire, general şi
coerent, şi a altor sisteme de formare profesională în folosul tinerilor. De asemenea, se prevăd măsuri
speciale pentru recalificarea profesională a muncitorilor adulţi, conform necesităţilor progresului
tehnic şi noilor orientări pe piaţa forţei de muncă, prin măsuri speciale de reconversie şi reinserţie de
lungă durată a şomerilor. Art.11 - Dreptul la protecţia sănătăţii - Se prevede angajamentul adoptării
acelor măsuri care să elimine, pe cât posibil, factorii ce induc o sănătate deficientă, precum şi
organizarea unor servicii de consultaţie şi educaţie vizând ameliorarea stării de sănătate şi întărirea
simţului de responsabilitate individuală în materie de sănătate. Art.12 - Dreptul la securitate socială -
Se înscrie dezideratul menţinerii unui regim de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puţin egal
celui necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială. În acelaşi timp, statele membre
se angajează să ridice, progresiv, nivelul regimului de securitate socială, inclusiv prin încheierea unor
acorduri bilaterale şi multilaterale sau prin alte instrumente juridice internaţionale. Art.13 - Dreptul la
asistenţă socială şi medicală - În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de asistenţă socială
şi medicală, statele semnatare se angajează să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse
suficiente şi care nu este în măsură să şi le procure prin propriile mijloace sau să le primească din altă
sursă, în special prin prestaţii rezultând dintr-un regim de securitate socială, să poată obţine o asistenţă
adecvată şi, în caz de boală, îngrijirile cerute de situaţia sa. Art.14 - Dreptul de a beneficia de servicii
sociale - În aplicarea acestui drept se urmăreşte încurajarea şi organizarea serviciilor ce utilizează
metode proprii serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi dezvoltarea indivizilor şi grupurilor
profesionale, ca şi adaptarea lor la mediul social. Art.15 - Dreptul persoanelor cu handicap la
autonomie, integrare socială şi participare la viaţa comunităţii - Se prevăd măsuri adecvate pentru
plasarea persoanelor cu handicap fizic, în special prin intermediul serviciilor specializate de plasare,
precum şi măsuri de încurajare a patronilor pentru a angaja în muncă persoane cu handicap. Art.16 -
Dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică - Este un drept asigurat prin intermediul
prestaţiilor sociale familiale, prin dispoziţii fiscale de încurajare a construcţiilor de locuinţe adaptate
necesităţilor familiale, de ajutorare a tinerelor familii sau prin orice alte măsuri adecvate. Art.17 -
Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică - Articolul prevede, în
mod general, că statele contractante vor lua toate măsurile necesare şi adecvate în acest sens, inclusiv
crearea sau menţinerea instituţiilor sau serviciilor corespunzătoare. Art.18 - Dreptul la exercitarea unei
activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte Părţi - Pe lângă cadrul creat de Uniunea Europeană, acest
articol instituie obligaţia de a aplica, într-un spirit liberal, reglementările privind exercitarea de către
străini a unei activităţi pe teritoriul altui stat.Statele semnatare se angajează să faciliteze cetăţenilor
altor state contractante să lucreze pe teritoriul lor, fiind expres indicat că se vor adapta reglementările
în vigoare şi că se vor simplifica formalităţile care privesc lucrătorii străini.Art.19 - Dreptul
muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă - O dată ce se permite lucrătorilor
străini să se instaleze pe teritoriul unui alt stat, trebuie să li se recunoască acestora egalitatea
drepturilor.Cele 12 paragrafe ale articolului instituie egalitatea cu privire la impozite, taxe, acţiuni în
justiţie, expulzare, transferul câştigurilor ş.a.Totuşi, conform art.19, lucrîtorul migrant poate cere doar
în limitele legislaţiei statului în cauză ca familia să i se alăture, precum şi să transfere integral
câştigurile şi economiile sale.Art.20 - Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare
şi profesie, fără discriminare bazată pe gen - Sunt vizate, în principal, accesul la angajare, protecţia
contra concedierii şi reinserţia profesională, reciclarea, recalificarea profesională, condiţiile de
angajare şi de muncă, inclusiv remunerarea, evoluţia profesională, inclusiv promovarea.Art.21 -
Dreptul la informare şi consultare - Conform legislaţiei şi practicii naţionale, statele membre se
angajează să ia sau să promoveze acele măsuri care să permită lucrătorilor să fie informaţi periodic sau
în timp oportun asupra situaţiei economice şi financiare a întreprinderii. Este reţinută, totodată,
obligaţia organizării de consultări privind deciziile susceptibile să afecteze în mod substanţial
interesele muncitorilor.Art.22 - Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de
muncă şi a mediului de muncă - Sunt reglementate protecţia sănătăţii şi securităţii în cadrul
întreprinderii, organizarea serviciilor şi facilităţilor sociale şi socio-culturale ale întreprinderii, precum
şi controlul respectării reglementărilor în aceste domenii. Art.23- Dreptul persoanelor în vârstă la o
protecţie socială Sunt avute în vedere, printre altele, măsuri ce au ca obiect garantarea de resurse
suficiente, locuinţe adecvate, diverse ajutoare, îngrijirea sănătăţii etc. Art. 24- Dreptul la protecţie în
caz de concediere Acest articol protejează lucrătorii împotriva concedierilor abuzive, precum şi dreptul
acestora la o indemnizaţie adecvată sau la o altă reparaţie corespunzătoare. Art. 25- Dreptul
lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului acestora Creanţele
lucrătorilor rezultate ca urmare a contractelor de muncă sau a relaţiilor de muncă trebuie să fie
garantate de o instituţie de garantare sau orice altă formă eficientă de protecţie. Art. 26-Dreptul la
demnitate în muncă - Articolul urmăreşte să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în
materie de hărţuire la locul de muncă sau în legătură cu munca, precum şi în privinţa oricărui alt
comportament ostil sau ofensiv.Art. 27- Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate
de şanse şi tratament - Scopul acestei prevederi este acela de a se evita ca responsabilităţile familiale
să diminueze şansele profesionale ale lucrătorilor. De aceea, statele trebuie să adopte măsuri specifice,
în special în favoarea menţinerii şi întoarcerii la viaţa activă după o perioadă de absenţă ca urmare a
îngrijirii copilului şi a concediului parental. Art. 28- Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în
întreprindere şi facilităţile acordate acestora Părţile se angajează ca, în întreprinderi, reprezentanţii
lucrătorilor să beneficieze de o protecţie efectivă împotriva actelor care ar putea să le aducă un
prejudiciu, inclusiv împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea sau de activităţile acestora
ca reprezentanţi ai lucrătorilor din întreprindere. Art. 29- Dreptul la informare şi la consultare în
procedurile de concediere colectivă Articolul prevede obligaţia patronilor de a informa şi consulta
reprezentanţii lucrătorilor, în timp util, înaintea unor concedieri colective, precum şi asupra
posibilităţilor de a evita concedierile colective sau a limita numărul şi de a diminua consecinţele
acestora. Art. 30- Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale Se reţine imperativul
adoptării unor măsuri în cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru promovarea accesului
efectiv în special la angajare, locuinţă, formare, învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală al
persoanelor care se găsesc sau riscă să se găsească într-o situaţie de excludere socială sau de sărăcie şi
al familiei acestora. Art. 31- Dreptul la locuinţă - Se prevede necesitatea adoptării unor măsuri menite
să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat.
6.3.3 Mecanismul de control
Există două tipuri principale de metode pentru a veghea la aplicarea convenţiilor internaţionale în
domeniul social. În primul rând, sunt plângerile emanând de la persoane individuale sau de la grupuri
sau asociaţii. În al doilea rând, există sistemul analizei periodice a rapoartelor generale anuale,
elaborate de guvernele ce au ratificat o anumită convenţie.Aceste rapoarte fac referire la diferite
puncte prevăzute de convenţia respectivă.Iniţial, Carta socială europeană a adoptat sistemul
rapoartelor. Ulterior, prin Protocolul adiţional din 1995 s-a adăugat un sistem de control bazat pe
reclamaţiile colective.Carta socială europeană prevede transmiterea de către guverne a două feluri de
rapoarte: unele vizează posibilitatea unui control de legalitate propriu-zisă, altfel spus executarea
angajamentelor asumate; celelalte urmăresc un aşa-zis control al eficacităţii, vizând, în principal,
dispoziţiile care nu au fost acceptate de statul respectiv.Aceste rapoarte sunt redactate în mod similar
celor elaborate sub auspiciile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Carta prevăzând maniera în care
ele sunt examinate. Rapoartele se întocmesc bienal pentru dispoziţiile nucleului dur (respectiv la patru
ani pentru alte dispoziţii) şi privesc aplicarea dispoziţiilor părţii a II-a a Cartei pe care statul respectiv
le-a acceptat. Rapoartele sunt redactate urmărindu-se un formular adoptat de Comitetul Miniştrilor.
Copii după aceste rapoarte trebuie adresate anumitor organizaţii naţionale sindicale şi patronale
reprezentative (art.23), care pot formula observaţii asupra conţinutului lor şi pot cere ca acestea să fie
comunicate Secretarului General al Consiliului Europei.
Procedura de control propriu-zisă prevede intervenţia a trei organe.
1) Primul este Comitetul european al drepturilor sociale, comitet de experţi independenţi, compus din
nouă membri desemnaţi de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei şi asistat de un observator al
Organizaţiei Internaţionale a Muncii. După analizarea rapoartelor bienale şi a eventualelor observaţii
ale partenerilor sociali, acest comitet prezintă observaţiile sale privind gradul de aplicare a dispoziţiilor
Cartei sub forma "concluziilor"21.
2) Aceste concluzii, precum şi rapoartele bienale sunt apoi transmise unui comitet format din
reprezentanţi ai fiecăruia din statele ratificante şi denumit Comitetul guvernamental. Acest comitet îşi
desfăşoară activitatea în prezenţa unor observatori ai organizaţiilor internaţionale sindicale şi
patronale, care participă la şedinţele sale cu titlu consultativ. Comitetul poate, de asemenea, să
consulte reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce au statut consultativ pe
lângă Consiliul Europei.
Comitetul guvernamental pregăteşte deciziile Comitetului Miniştrilor şi, în particular, selecţionează,
pe baza consideraţiilor de politică socială şi economică, situaţiile care ar trebui să facă obiectul
recomandărilor pentru fiecare stat parte în cauză.
Comitetul guvernamental poate adresa un avertisment unui stat care nu se conformează unei prevederi
a Cartei, în cazul unei concluzii negative a Comitetului european al drepturilor sociale sau al lipsei de
informaţii. Acest avertisment nu are însă valoare juridică, fiind mai degrabă un semnal de alarmă care
este menit să determine statul respectiv să acţioneze, în caz contrar fiind adoptată o recomandare la
următorul ciclu de control.
3) Conform articolului 27, paragraf 3 al Cartei, Comitetul guvernamental al Cartei trebuie să elaboreze
un raport, pentru Comitetul Miniştrilor, în anexa căruia sunt cuprinse, totodată, concluziile
Comitetului de experţi amintit.
Comitetul Miniştrilor este apoi chemat să-şi exercite funcţiile ce i-au fost atribuite prin Carta socială şi
care se concretizează în emiterea de recomandări, solicitând statelor să-şi modifice legile sau practicile
pentru a se conforma Cartei.
În noiembrie 1995, a fost adoptat, un Protocol adiţional la Carta socială care instituie procedura
reclamaţiilor colective, un sistem similar celui existent în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
prin care organizaţii patronale şi sindicale, precum şi organizaţii internaţionale care au statut
consultativ pe lângă Consiliul Europei pot invoca încălcări ale Cartei sociale europene. Se
concretizează, astfel, un sistem care permite plângerile colective privind nerespectarea obligaţiilor
asumate prin ratificarea Cartei. Plângerile sunt examinate de Comitetul european al drepturilor
sociale, care trebuie să decidă mai întâi admisibilitatea lor pe baza criteriilor enumerate de protocol.
Comitetul înaintează un raport către Comitetul Miniştrilor, care în cazul aplicării nesatisfăcătoare a
dispoziţiilor Cartei sociale va adresa o recomandare statului contractant în cauză. De asemenea, în
circumstanţe speciale, Comitetul Miniştrilor poate să consulte Comitetul guvernamental asupra
chestiunii în cauză. Pentru a fi admisibilă (conform art. 4 al Protocolului nr.3) reclamaţia trebuie
prezentată în scris, să se refere la o prevedere acceptată de partea contractantă în cauză şi să indice în
ce măsură această prevedere nu a fost aplicată în manieră satisfăcătoare.Paragraful 31 al raportului
explicativ reţine în sarcina Comitetului european al drepturilor sociale necesitatea de a lua în
considerare şi următoarele elemente: o reclamaţie poate fi declarată admisibilă chiar dacă un caz
similar a fost supus unei alte instanţe naţionale sau internaţionale22; faptul că substanţa unei reclamaţii
a constituit obiectul examinării în cadrul procedurii normale a rapoartelor guvernamentale nu trebuie
să împiedice- în sine- admiterea reclamaţiei; o reclamaţie nu se poate referi la situaţii individuale.n
Având un caracter mai restrictiv decât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia
părţile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile enunţate
în Convenţie, Carta socială nu se aplică decât cetăţenilor statelor contractante. Anexa sa dispune în
mod clar că "persoanele vizate la articolele 1-17 şi 20-30 nu includ străinii decât în măsura în care ei
sunt cetăţeni ai altor Părţi, care îşi au reşedinţa legală sau care lucrează în mod obişnuit pe teritoriul
Părţii respective, fiind înţeles că articolele menţionate vor fi intrepretate în lumina dispoziţiilor art. 18
şi 19". Această concepţie, care se bazează pe noţiunea de reciprocitate, obişnuită în tratate, se
îndepărtează de aceea din care se inspiră convenţiile internaţionale ale muncii "deschise" ale
Organizaţiei Internaţionale a Muncii care, în mod normal, stabilesc norme de protecţie aplicabile
ansamblului lucrătorilor dintr-o ţară, independent de naţionalitatea lor. În literatura de specialitate se
apreciază că aceasta este o trăsătură de evidentă inferioritate în maniera de concepţie a Cartei
sociale23. Articolul G al Părţii a V-a a Cartei sociale revizuite prevede o serie de restricţii ce pot fi
aduse drepturilor prevăzute de Cartă. Conform acestui articol, punerea în aplicare a drepturilor
enunţate nu va putea face obiectul unor restricţii sau limitări, cu excepţia celor care sunt necesare într-
o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a
proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri. Pe de altă parte,
pentru ţările care nu au legislaţie socială dezvoltată, Carta le permite să pună în aplicare unele din
dispoziţiile conţinute prin intermediul convenţiilor colective încheiate între patroni sau organizaţii
patronale şi organizaţii sindicale. De altfel, această metodă prevăzută în articolul 33 este deja admisă şi
în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Controlul aplicării Cartei a condus la elaborarea unei vaste jurisprudenţe. Printre elementele cele mai
importante figurează definirea cu mai mare acurateţe a beneficiarilor diverselor drepturi recunoscute
de Cartă24. A fost, astfel, necesar să se expliciteze conţinutul ratione materiae al Cartei, dându-se, în
unele cazuri, semnificaţie conceptelor sau trasându-se limitele noţiunilor utilizate. Astfel,
angajamentul figurând în articolul 1, paragraf 1, care este de "a recunoaşte ca obiectiv principal
realizarea deplinei angajări", exclude adoptarea unui "sistem economic ce prevede o rezervă
permanentă de şomeri". Comitetul european pentru drepturile sociale a interpretat această prevedere ca
fiind o obligaţie mai degrabă de mijloace decât o obligaţie de rezultat. Obiectul acestei norme nu este
ca statele să recunoască un drept individual la un loc de muncă, ci acela ca ele să ducă o politică
economică pentru a ameliora situaţia locurilor de muncă şi să ia măsurile necesare în acest sens.
Dreptul la securitate şi igienă în muncă, enunţat de articolul 3, nu menţionează în mod expres
categoriile de lucrători interesaţi. Unele organe de control au apreciat că reglementarea securităţii şi
igienei trebuie, în principiu, să fie aplicabilă atât muncitorilor salariaţi cât şi muncitorilor familiali sau
independenţi, în toate sectoarele economiei. Totuşi, gradul acestei reglementări şi al celui de control al
aplicării sale pot diferi, în funcţie de sectorul respectiv; astfel, de exemplu, normele de securitate vor
avea caracteristici proprii de aplicare în industrie şi agricultură.
În faţa unei noţiuni atât de imprecise, cum este aceea a "duratei rezonabile de muncă" (art.2, par.1),
organele de control, considerând relativitatea sa în timp şi spaţiu, s-au abţinut s-o definească în mod
absolut. Aprecierea trebuie făcută de la caz la caz, ţinând seama nu numai de durata muncii, aşa cum
este ea stabilită de legislaţia naţională, dar totodată şi de cea care rezultă din convenţiile colective. De
altfel, un alt element de apreciere trebuie căutat în natura şi întinderea dreptului angajatorului de a
cere, dacă e cazul, efectuarea de ore suplimentare.
Pentru a fi considerat ca echitabil în sensul articolului 4 par.1, un salariu nu trebuie să fie mult sub
nivelul salariului mediu naţional. Pragul adoptat în acest sens de Comitetul drepturilor sociale este de
60% (valoare netă). Salariile trebuie să fie, de asemenea, întotdeauna deasupra pragului de sărăcie din
ţara respectivă. Metoda de calcul Comitetului se bazează pe sumele nete, adică după scăderea
cotizaţiilor de asigurare socială şi ţinând seamă de scutirile de care beneficiază salariatul în privinţa
impozitului pe venit.
Importantul principiu al egalităţii salariilor între bărbaţi şi femei, pentru o muncă de valoare egală,
recunoscut de articolul 4, par.3, a făcut, de asemenea, obiectul unei interpretări a organelor de control,
prevăzute de Cartă. A rezultat că, în cazul nerespectării, acest principiu trebuie să poată face obiectul
unui recurs efectiv în faţa unui tribunal sau altei instanţe independente. În astfel de cazuri, reclamantul
trebuie să fie la adăpostul oricărui act de retorsiune din partea angajatorului său. În plus, dacă clauze
contrare acestui principiu ar fi convenite, totuşi, în convenţii colective sau în contracte de muncă, ele
ar trebui să fie considerate ca nule şi neavenite. Paragraful 4 al articolului 4 califică, de asemenea, ca
"rezonabil" termenul de preaviz de care trebuie să beneficieze orice muncitor, în caz de încetare a
angajării. În acest caz, demersul organelor de control a fost de a aprecia, de la caz la caz, durata
preavizului, ţinând seama de criterii de echitate, cum sunt, de exemplu, vechimea în muncă. Dreptul la
un preaviz rezonabil în caz de încetare a angajării se aplică tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv
celor care se află într-o relaţie de muncă atipică sau celor care se află în perioada de probă. Articolul 5
permite statelor să restricţioneze dreptul sindical al poliţiştilor, dar nu autorizează suprimarea completă
a acestui drept. Se poate impune funcţionarilor de poliţie să adere la organizaţii sau de a constitui
numai organizaţii compuse esclusiv din proprii membrii. Totuşi, aceste asociaţii ale poliţiştilor trebuie
să poată să-şi exercite anumite prerogative sindicale, precum dreptul de a negocia condiţiile de
muncă, retribuţia şi dreptul de întrunire. Aderarea la sindicat nu poate fi în nici un caz obligatorie.
Articolul 6 paragraful 4 recunoaşte dreptul patronilor şi muncitorilor la acţiuni colective. Organele de
control au fost unanime în a recunoaşte că, dacă pentru lucrători, acest drept se traduce prin recurgerea
la grevă, pentru patroni "lock-out-ul" este mijlocul principal, dacă nu singurul, şi că cele două tipuri de
acţiune colectivă nu trebuie puse, în mod necesar, pe picior de egalitate. Dreptul la acţiuni colective
este garantat doar în cazul conflictelor de interese. Rezultă că el nu vizează grevele "politice" şi că nu
trebuie invocat în cazul conflictelor de drepturi, adică în cazul diferendelor având ca obiect existenţa,
valabilitatea sau interpretarea unei convenţii colective sau violarea unei astfel de convenţii.Dreptul la
acţiuni colective, ca orice alt drept, poate fi reglementat în exerciţiul său, în limitele sale definite.
Astfel, articolul 6 par.4 permite, în mod expres, anumite restricţii, inclusiv obligaţia de a respecta un
anumit timp "pacea socială", dacă aceasta decurge dintr-o convenţie colectivă. A fost considerată, de
asemenea, ca o măsură admisibilă, obligaţia impusă de legislaţie, de a respecta, înainte de a se recurge
la o acţiune colectivă, o perioadă de "temporizare", în cazul în care ar fi începute negocieri sau ar fi în
curs de desfăşurare proceduri de conciliere şi arbitraj. Referitor la efectele grevei, conform avizului
organelor de control, aceasta nu trebuie să ducă la încetarea contractului de muncă. Totuşi, nu există o
violare a Cartei dacă această încetare nu este decât formală şi dacă, la sfârşitul grevei, muncitorul
continuă să beneficieze de drepturi avute anterior.Interzicerea muncii copiilor, prevăzută de paragraful
1 al articolului 7 acoperă toate domeniile de activitate, adică toate sectoarele economice şi toate
tipurile de întreprinderi, inclusiv întreprinderile familiale şi toate formele de muncă, remunerată sau
nu, muncile agricole, munca domestică şi munca la domiciliu, sub-contractarea şi munca efectuată de
copii în cadrul familiei. Ca derogare de la interdicţia de a angaja copii sub 15 ani, par. 1 autorizează
angajarea lor la munci uşoare determinate, care nu riscă să dăuneze sănătăţii, moralităţii şi educaţiei
lor. Aceste munci trebuie să fie în principiu enunţate într-o listă restrictivă.Aplicarea principiului
egalităţii de tratament în domeniul muncii, s-a concretizat în diverse ţări, prin eliminarea progresivă şi
constantă a oricărei forme de discriminare bazată pe sex. Aceasta a condus organele de control la
precizarea întinderii articolului 8 par.4, care comportă obligaţia de a reglementa angajarea femeilor
pentru munca de noapte în unităţile industriale şi de a interzice orice folosire a forţei de muncă
feminine în lucrul subteran în mine, ca şi, dacă există, în orice lucrări ce nu convin acestora, datorită
caracterului lor periculos, insalubru sau penibil. Interdicţia angajării forţei de muncă feminine în locuri
de muncă subterane nu vizează decât folosirea femeilor la lucrări de extracţie subterane în mine,
putând fi admise pentru activităţi în special de natură socială, medicală, de inspecţie şi conducere. In
termenii articolului 15 par. 2, politica locurilor de muncă pentru persoanele cu handicap nu trebuie să
se limiteze la posibilităţile de acces la un loc de muncă, ci ea trebuie să vizeze integrarea durabilă a
persoanelor cu handicap, de exemplu , cu ajutorul măsurilor privind menţinearea în serviciu. În acest
scop, patronii trebuie să fie supuşi unor obligaţii pozitive (obligaţia de reabilitare) şi negative
(interzicerea de a concedia o persoană din cauza handicapului). Pentru a se asigura respectarea art. 20,
statele trebuie să prevadă în legislaţia lor o protecţie adecvată împotriva oricărei măsuri de
discriminare sau de retorsiune. Legislaţia trebuie să prevadă redresarea situaţiei respective- spre
exemplu, în caz de concediere, reintegrarea persoanei interesate- şi o compensaţie pentru orice
pierdere financiară suferită în cursul perioadei intermediare. Atunci când o asemenea soluţie nu este
posibilă, poate fi prevăzută o compensaţie financiară, dar numai cu condiţia ca aceasta să fie suficient
de importantă pentru a-l descuraja pe patron, dar şi pentru a-l despăgubi pe lucrător.De asemenea, este
posibil să se prevadă o inversare parţială a sarcinii dovezii în cazurile alegaţiilor referitoare la
discriminare bazată pe sex, pârâtul trebuind să facă dovada că discriminarea aparentă se datorează
unor factori obiectivi care nu au nimic de-a face cu discriminarea bazată pe sex şi nu constituie, deci, o
violare a principiului egalităţii de tratament.Dreptul la informare şi consultare (art.21), precum şi
dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă (art.
22) trebuie să fie însoţite de garanţii care să asigure exercitarea sa efectivă, în special posibilitatea
pentru lucrători de a face recurs când drepturile nu le sunt respectate. În plus, trebuie prevăzute
sancţiuni în cazul în care întreprinderile nu se conformează obligaţiilor lor în această privinţă.
Unitatea de învăţare 7
Curtea europeană a drepturilor omului. Organizare şi funcţionare. Punerea în aplicare a hotărârilor
7.1 Introducere
Curtea europeană a drepturilor omului, cu sediul la Strasbourg, Franța, este simbolul și forma concretă
a celui mai avansat și eficient sistem internațional de protecție a drepturilor omului. Drepturile înscrise
în Convenția europeană a drepturilor omului sunt drepturi justițiabile, adică pot fi invocate direct în
instanțele de judecată naționale și personal la CEDO.
Curtera europeană a drepturilor omului a dezvoltat o jurisprudență foarte bogată care este recunoscută
a obligatorie de către statele pătți la Convenția europeană a drepturilor omului. Masi mult precedentul
judiciar al CEDO nu privește numai statul împotriva căruia s-a pronunțat hotărârea ci devine
obligatoriu și este recunoscut ca atare de către toate statele membre ale Consiliului Europei.
7.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Acestă unitatea are ca obiectiv cunoașterea în amănunt a organizării CEDO, care se stie că a avut și are
un rol hotărâtor în devenirea dreptului din Europa și din România. Studenții vor dobândi competențe
de îndrumare și consiliere a petenților români la CEDO și vor câștiga prestigiu profesional pe măsura
dovedirii stapânirii acestei problematici relevante pentru viața juridică românească a zilelor noastre.
7.3 Conținutul unității de învățare
7.3.1 Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului
Curtea europeană a drepturilor omului se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al
statelor contractante, neexistând însă nici o restrictie în ceea ce priveste numarul de judecatori de
aceeasi nationalitate.
Judecatorii sunt alesi de fiecare data pentru sase ani, de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului
Europei. Totusi, mandatul unei jumatati din numarul judecatorilor alesi la primele alegeri va expira
dupa trei ani, astfel încât reînnoirea mandatelor unei jumatati din numarul judecatorilor sa se faca la
fiecare trei ani.
Judecatorii îsi exercită activitatea cu titlu individual si nu reprezinta nici un stat. Ei nu pot exercita
vreo activitate incompatibila cu obligatiile lor de independenta si impartialitate sau cu disponibilitatea
ceruta de o activitate exercitata pe timp complet. Mandatul judecatorilor expira la atingerea vârstei de
saptezeci de ani.
Curtea, în plenul ei îsi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectiune pe o perioada
de trei ani.
Conform regulamentului sau, Curtea este formata din patru sectiuni, a caror compozitie, fixata pe trei
ani, trebuie sa fie echilibrata atât din punct de vedere geografic, cât si din punct de vedere al
reprezentarii pe sexe si tinând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante.
Fiecare sectiune este prezidata de un presedinte, doi dintre presedintii de sectiune fiind în acelasi timp
vicepresedinti ai Curtii. Presedintii de sectiune sunt asistati si, daca este cazul, sunt înlocuiti de
vicepresedintii de sectiune.
Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se întruneşte în complet de unic judecător, în
comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece
judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o perioadă determinată.
Prin Protocolul 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului s-a acordat competenţa unui singur
judecător de a declara o cerere inadmisibilă sau să o scoată de pe rol atunci când o astfel de decizie
poate fi luată fără o analiză suplimentară.
Comitete formate din trei judecatori sunt constituite pe o perioada de 12 luni, în cadrul fiecarei
sectiuni. Aceste comitete au un rol important în activitatea de selecţie a cererilor din punct de vedere al
îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate.
Camere din sapte membri (pentru judecata de fond) sunt constituite în cadrul fiecarei sectiuni, pe baza
sistemului rotatiei, presedintele de sectiune si judecatorul ales în numele statului interesat participând
de drept. Atunci când judecatorul ales în numele statului interesat nu este membru al sectiunii, el
participa în calitate de membru de drept al camerei. Membrii sectiunii care nu sunt membri plini ai
Camerei iau parte ca membri supleanti.
Compusa din saptesprezece judecatori, Marea Cameră este constituita pentru o durata de trei ani şi este
competentă să analizeze cauzele privind probleme grave de interpretare a Convenţiei precum şi pentru
cauzele interstatale.
În afara membrilor de drept – presedintele, vicepresedintii si presedintii de sectiuni – ea se compune,
dupa sistemul rotatiei, pornind de la doua grupe care alterneaza la fiecare noua luni si a caror
compozitiei se doreste echilibrata din punct de vedere geografic si tine seama de diferitele sisteme
juridice existente în statele contractante.
Judecătorul ales în numele unui stat parte într-un litigiu este membru din oficiu al Camerei şi al Marii
Camere. Fac parte, de asemenea, din Marea Cameră, Preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii
Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform Regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii
Camere, după ce anterior fusese prezentată Camerei, nici un judecător al Camerei respective nu poate
intra în componenţa Marii Camere, cu excepţia Preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele
statului parte interesat.
7.3.2 Procedura în fata Curţii europene a drepturilor omului
Fiecare stat contractant (cerere statala) sau persoana particulara care se considera victima violarii
Conventiei (cerere individuala) poate adresa direct Curtii de la Strasbourg o cerere invocând violarea
de catre un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Conventie. O nota pentru îndrumarea
petitionarilor si formulare de cerere pot fi obtinute de la grefa.
Procedura în fata noii Curti europene a drepturilor omului este adversativa si publica. Audientele sunt
publice, daca Camera/Marea Camera nu decide altfel din cauza unor circumstante exceptionale.
Memoriile si alte documente depuse la grefa Curtii de catre parti sunt accesibile publicului.
Solicitantii individuali pot supune ei însisi cererile, dar se recomanda reprezentarea de catre un avocat
si aceasta este chiar necesara pentru audieri sau dupa ce cererea a fost declarata admisibila. Consiliul
Europei a înfiintat un sistem de asistenta juridica pentru reclamantii care nu au resurse suficiente.
Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar cererile pot fi redactate în una din limbile
oficiale ale statelor contractante. Îndata ce solicitarea a fost declarata admisibila, trebuie utilizata una
din limbile oficiale ale Curtii, daca presedintele Camerei/Marii Camere nu autorizeaza folosirea în
continuare a limbii folosite în cerere.
Procedura referitoare la admisibilitate
Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni al carei preşedinte desemnează un raportor.
Dupa o examinare preliminară a cazului, raportorul hotarăşte dacă acesta trebuie examinat de un
comitet de trei membri sau de o cameră.Un comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibila
sau sa o stearga de pe rolul Curtii atunci când o astfel de hotarâre poate fi luata fara alta examinare.În
afara cazurilor care le sunt repartizate direct de raportori, camerele au cereri individuale nedeclarate
inadmisibile de comitetul celor trei membri, precum si cereri statale. Ele se pronunta în privinta
admisibilitatii ca si a fondului cererilor, în general prin decizii separate, dar când este cazul, prin
decizii unice.Camerele pot oricând sa renunţe în favoarea unei Mari Camere atunci când un caz ridica
o problema grava de interpretare a Conventiei, sau daca solutionarea problemei poate conduce la o
contradictie cu hotarârea data anterior de Curte, cu conditia ca una din parti sa nu se opuna în termen
de o luna de la data notificarii intentiei de renuntare a Camerei.Prima etapa a procedurii este de obicei
scrisă. Luate cu majoritate de voturi, hotarârile Camerei privind admisibilitatea trebuie sa fie motivate
si aduse la cunostinta publicului.
Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale sunt stabilite de către art. 35, al Convenţiei
europene a drepturilor omului, aşa cum a fost modificat prin Protocolul nr.14. Astfel, Curtea nu poate
fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept
internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.
Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea art. 34, în cazul în care :
a. ea este anonimă ; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă
unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine fapte noi.
De asemenea, Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea art.
34, atunci când ea consideră că:
a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea
drepturilor omului garantate prin convenţie şi protocoalele sale impune o examinare a fondului
cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată
corespunzător de o instanţă naţională.
Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articolui 35. Ea
poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Regula epuizării căilor de recurs interne se regăseşte, de altfel, în toate sistemele de protecţie a
drepturilor omului. Ea permite statelor să rezolve, cu propriile mijloace, o situaţie născută din violarea
dreptului internaţional. De asemenea, se evită posibilitatea supraaglomerării instituţiilor internaţionale
prin multiplicarea plângerilor care pot fi soluţionate pe plan intern16.
Conform jurisprudenţei organelor Convenţiei, recursurile trebuie să fie accesibile, adecvate şi eficace,
în măsură să remedieze violarea drepturilor garantate.
Dacă cererea nu este respinsă de către Curte, statul în cauză poate solicita neacceptarea ei pentru că nu
au fost epuizate căile de recurs interne, trebuind să facă dovada în acest sens. Statul respectiv, însă,
poate renunţa la beneficiul regulii epuizării căilor de recurs interne. Renunţarea trebuie să fie
formulată în mod explicit, dar în practică, cel mai adesea, ea este implicită, în special atunci când
statul reclamat acceptă continuarea procedurii fără să ridice această excepţie.
Atunci când se analizează dacă un reclamant a epuizat recursurile interne, Curtea ia în consideraţie atât
fondul cazului, astfel cum a fost cercetat la nivelul jurisdicţiei interne, cât şi gradul în care recursurile
sunt în mod efectiv disponibile. Curtea a fost de părere că un reclamant nu este obligat să invoce
Convenţia europeană a drepturilor omului în faţa instanţelor naţionale, atât timp cât el a invocat
prevederi ale legislaţiei interne cu conţinut în mod esenţial similar (cazul Cardot c. Franţa, 1991).
Totuşi, un reclamant trebuie să invoce Convenţia atunci când ea constituie singura bază legală pentru o
anumită cauză (cazul Deweer c. Belgia, 1980 ).
O cerere declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne poate fi reexaminată de
Curte o dată ce reclamantul a epuizat căile de atac disponibile.
Cea de-a doua condiţie impusă de art. 35, conform căreia cererea trebuie introdusă într-un termen de
şase luni de la data deciziei interne definitive răspunde necesităţii de a se asigura încheierea procesului
într-un termen rezonabil, evitându-se astfel ca deciziile judiciare să fie în mod constant puse în cauză
(cererea nr. 214/56, cazul De Becker c. Belgia).
Pentru o funcţionare mai eficientă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Protocolul nr.14 a introdus
în principal următoarele modificări la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
Cereri vădit inadmisibile: deciziile de inadmisibilitate în astfel de cazuri, luate până la intrarea în
vigoare a Protocolului nr.14 de către un comitet format din trei judecători, sunt luate de către un
singur judecător, asistat de raportori care nu sunt membri ai organelor judiciare. Ideea este de a creşte
capacitatea de filtrare a Curţii, cu alte cuvinte capacitatea sa de a elimina cauzele "disperate".
Cauze repetitive: atunci când cazul este parte dintr-o serie care rezultă din aceeaşi deficienţă
structurală la nivel naţional, se propune ca aceasta să fie declarată admisibilă şi decisă de către un
comitet de trei judecători (în loc de o cameră de şapte judecători), în cadrul unei proceduri
simplificate.
Un nou criteriu de admisibilitate: pentru a da Curţii o flexibilitate mai mare, se prevede o nouă
condiţie admisibilitate (în plus faţă de condiţiile existente, cum ar fi epuizarea căilor de recurs interne,
perioada de şase luni). În conformitate cu această condiţie, Curtea poate declara inadmisibile cazurile
în care reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu condiţia ca "respectul pentru drepturile
omului" să nu oblige Curtea să ia în considerare cauza în fond şi nu respingă orice cauză care nu a
fost în mod corespunzător examinată de către o instanţă naţională.
În temeiul protocolului, Comitetul de Miniştri are dreptul, în cazul în care decide acest lucru cu o
majoritate de două treimi, să iniţieze procedura în faţa Curţii în cazul în care un stat refuză să se
conformeze unei hotărâri definitive. Comitetul de Miniştri are, de asemenea, competenţa să solicite
Curţii interpretarea unei hotărâri, care îl va ajuta în misiunea sa de supraveghere a executării
hotărârilor judecătoreşti şi, în special pentru a stabilirea măsurilor necesare pentru a se conforma unei
hotărâri.
Protocolul 14 prevede modificarea mandatului judecătorilor Curţii europene a drepturilor omului, care
nu mai este de şase ani, ci de nouă ani, fără a putea fi realeşi.
O menţiune importantă este introdusă la art. 59 pct.2, conform căruia Uniunea Europeană poate adera
la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Procedura referitoare la fond
Conform art. 38, în cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor,
şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate
facilităţile necesare;
se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe
baza respectării drepturilor omului, astfel, cum acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în
Protocoalele sale.
Îndată ce Camera a hotarât sa admită cererea, ea poate invita partile sa supuna probe suplimentare si
observatii scrise, inclusiv în ceea ce îl priveste pe reclamant, o eventuala cerere de “satisfactie
echitabila” si sa asiste la o audiere publica privind fondul cauzei.
Presedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrari a dreptatii, sa invite sau sa autorizeze
orice stat contractant care nu este parte la procedura, sau orice persoana interesata în afara
reclamantului, sa faca observatii scrise, sau, în împrejurari exceptionale, sa ia parte la audiere. Un stat
contractant al carui cetatean este petitionar în caz poate interveni de drept.
În cursul procedurii referitoare la fond, tratative destinate încheierii unei reglementari amiabile pot fi
duse prin intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt confidentiale.
Hotarârile
Camerele iau hotarâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecator care ia parte la examinarea cazului are
dreptul de a anexa hotarârii, fie opinia sa separata – concordanta sau diferita - fie o simpla declaratie
de dezacord.
În decurs de trei luni de la data pronuntarii hotarârii unei camere, oricare parte poate solicita ca
afacerea sa fie deferita Marii Camere, daca ea ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau
la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de
cereri sunt examinate de un colegiu de cinci judecatori ai Marii Camere, compus din presedintele
Curtii, presedintii sectiunilor, cu exceptia presedintelui sectiunii de care apartine camera care a emis
hotarârea, si un alt judecator, ales, prin rotatie, dintre judecatorii care nu au fost membrii camerei
initiale.
Hotarârea Camerei devine definitiva la expirarea termenului de trei luni sau înainte daca partile
declara ca nu au intentia de a face apel la Marea Camera sau daca colegiul de cinci judecatori a respins
asemenea cerere.
Daca colegiul accepta cererea, Marea Camera se pronunta asupra cazului cu majoritate de voturi sub
forma unei hotarâri care este definitiva.
Toate hotarârile definitive ale Curtii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauza.
Dacă Curtea decide că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor şi dacă dreptul intern al
părţii contractante nu permite decât în mod imperfect să se înlăture consecinţele acesteia, Curtea
acordă părţii lezate o reparaţie echitabilă (art. 41).
Bineînţeles, o reglementare amiabilă a cazului este posibilă pe tot parcursul procedurii.
7.3.3.Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO
Conform par.1 al art. 46 al Convenţiei europene a drepturilor omului, statele părţi se angajează să se
conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Controlul executarii
deciziilor Curtii şi constatarea încalcarilor survenite revine Comitetului Ministrilor, care asigură, în
special, adoptarea de catre state a măsurilor generale (modificarea legislaţiei, jurisprudenţei,
reglementărilor şi practicilor) necesare evitării noilor încălcari. El asigură, de asemenea, plata către
reclamant/ă a reparaţiei echitabile acordate de Curte şi, în anumite cazuri, aplicarea măsurilor concrete
care garantează o reparatie integrală (redeschiderea procedurii, ridicarea unei decizii de interdicţie sau
a unei ordonanţe de confiscare, ştergerea menţiunilor din cazierul judiciar, acordarea unui permis de
sedere etc.).
Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea
lor. În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează
dificultăţi de supraveghere a executării hotărârii, el poate sesiza Curtea să se pronunţe asupra acestei
probleme de interpretare. Decizia de a sesiza Curtea este luată prin vot cu o majoritate de două treimi a
reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri.
De asemenea, în cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că un stat refuză să se conformeze unei
hotărâri definitive într-o cauză în care acesta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere partea
contractantă printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanţilor cu drept de
a participa la lucrările Comitetului de Miniştri, el poate sesiza Curtea asupra problemei respectării de
către statul respectiv a obligaţiilor sale ce decurg din par. 1 al art.46. În cazul în care Curtea constată o
încălcare a dispoziţiilor par. 1, ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să
examineze măsurile ce se impun.
Curtea poate, la cererea Comitetului Ministrilor, sa dea avize consultative asupra problemelor juridice
privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale. Hotarârea Comitetului Ministrilor de a cere
avizul Curtii este luata cu majoritate de voturi.Cererile de opinii consultative sunt examinate de Marea
Camera, ale carei opinii sunt emise cu majoritate de voturi. Fiecare judecator poate sa-i anexeze fie
expozeul opiniei sale separate – concordanta sau diferita – fie o simpla declaraţie de dezacord.
Unitatea de învăţare 8
Administrația publică și drepturile omului. Drepturile și obligațiile funcționarului public național și
european
8.1 Introducere
Funcționarul public este statul, este reprezentantul în ochii cetățenilor a administrației și puterii de stat,
personificarea suveranității de stat și a puterii legale de a aplica inclusiv mijloace legale de
constrângere pentru aplicarea legilor. În mod evident, raporturile juridice sunt zi de zi mult mai
numeroase între cetățeni și administrația publică națională și locală decât raporturile juridice deduse
spre judecată instanțelor judiciare. Pe cale de consecință rolul administrației în respectarea drepturilor
omului și în repararea nedreptăților prin mijloace administrative este de departe cu o pondere numerică
foarte mare. Respectarea legilor în activitatea fiecărui funcționar public, repararea nedreptăților și
abuzurilor comise de unii funcționari publici, îndeplinirea în litera și spiritul lor a obligațiilor ce
decurg din statutul de funcționar public constituie pârghii de promovare și realizare a drepturilor
omului atât în comunități locale cât și regionale și naționale.
8.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Acestă unitatea are ca obiectiv cunoașerea statutului funcționarilor publici, a drepturilor și obligațiilor
acestora ca reprezentați ai statului și personificări ale administrației și puterii de stat în raport cu
cetățenii. Studenții vor dobîndi competențe de cunoaștere a specificului administrației și de înțelegere
respectiv de explicare pentru justițiabili a rolului foarte important ce revine administrației și
funcționarilor în respectarea drepturilor omului.
8.3 Conținutul unității de învățare
Drepturile si obligațiile funcționarilor publici
O perioada indelungata, functionarii au fost supusi unor regimuri restrictive, dat fiind specificul
misiunii lor de a servi statului. Actualmente, acest specific este in atenuare progresiva, remarcindu-se
o tendinta evidenta de a sterge diferenta dintre functionari si restul cetatenilor.Dupa cum functionarii
publici au obligatii fata de serviciul public, la fel ei au si drepturi respective.Drepturile si obligatiunile
functionarilor publici se divizeaza in doua mari categorii:1. Drepturi si obligatiuni cu caracter general
pe care le au toti functionarii publici;2. Drepturi si obligatiuni speciale, pe care le au numai anumite
categorii de functionari publici. Functionarul public are dreptul:a) sa examineze probleme si sa ia
decizii in limitele imputernicirilor sale;b) sa solicite, in limitele competentei sale, si sa dispuna de
informatia necesara de la alte autoritati publice, precum si de la persoane fizice si juridice, indiferent
de forma de proprietate si tipul de organizare juridica;c) sa se perfectioneze profesional;d) sa avanseze
la serviciu corespunzator pregatirii lui profesionale, capacitatilor intelectuale, rezultatelor atestarii,
constiinciozitatii in exercitarea atributiilor in cazul in care participa la concursul pentru ocuparea
posturilor vacante de un rang superior;e) sa-si cunoasca drepturile si obligatiunile de serviciu;f) sa fie
remunerat conform functiei, pregatirii profesionale si experientei sale de munca;g) sa se asocieze la
sindicate si sa participe la activitatea lor in afara orelor de program;h) sa beneficieze de protectie
juridica, in corespundere cu statutul sau.Printre drepturile fundamentale ale functionarilor publici,
evidentiem:dreptul la protectie juridica; drepturi financiare(dreptul la remunerare, la indemnizatii
speciale, la asigurare sociala, la pensie de batrinete); dreptul la stabilitatea postului (acest drept
constituie in acelasi timp si un avantaj fata de salariatii din sectorul privat. In principiu, functionarul
este numit pentru toata cariera sa (in Germania, el este numit “pe viata”), cu exceptia cazurilor de
demisie sau destituire, sanctiunea cea mai grava, care poate fi aplicata doar in urma unei proceduri
disciplinare.Functionarilor le sint garantate libertatea de opinie, libertatea de exprimare (cu conditia
respectarii principiului neutralitatii si a obligatiei de rezerva), libertatea de asociere, libertatea
sindicala, dreptul la greva.
Obligatiunile functionarului sunt următoarele: sa execute la timp si calitativ deciziile autoritatilor
publice in problemele ce tin de competenta lui;sa dirijeze, in cunostinta de cauza, sectorul de munca
incredintat, sa manifeste initiative si perseverenta, sa asigure indeplinirea neconditionata a sarcinilor
ce stau in fata autoritatii publice;sa respecte cu strictete drepturile si libertatile cetatenilor;sa se
calauzeasca in exercitarea atributiilor de legislatia in vigoare, sa fie obiectiv si impartial, sa nu dea
dovada de tergiversari si birocratism;sa examineze la timp propunerile, cererile si plingerile cetatenilor
in domeniul activitatii sale de serviciu, in conformitate cu legislatia;sa studieze opinia publica si sa
tina cont de aceasta in activitatea sa; sa pastreze secretele de stat ori un alt secret ocrotit de lege,
precum si informatiile despre cetateni de care ia cunostinta in exercitarea atributiilor, respectind
legislatia.Nu se permite, conform legii, nici acceptarea de daruri si alte servicii din partea agentilor
economici si cetatenilor pentru indeplinirea atributiilor de serviciu, cu exceptia semnelor de atentie
simbolice, recunoscute conform normelor de politete si ospitalitate. Functionarul public nu are dreptul
sa plece in delegatii peste hotare din contul persoanelor juridice sau ai cetatenilor, sa aiba conturi in
banci din strainatate.
Obligatiile membrilor serviciului public decurg din misiunea lor de a servi interesului general. In
primul rind, ei trebuie sa respecte o serie de obligatii profesionale propriu-zise, care trebuie realizate in
exercitiul functiei; in al doilea rind, ei sint datori sa indeplineasca unele obligatii ce afecteaza
comportamentul lor personal.
Obligatii profesionale:- Obligatia de a servi, adica obligatia de a executa sarcinile ce-i sint
incredintate. Un element al acestei obligatii este datoria de a indeplini personal sarcinile conferite.
Obligatia de a servi implica de asemenea datoria de supunere ierarhica, adica de a respecta ordinele
superiorilor ierarhici (fie ca este vorba de ordine individuale sau de indicatii generale), dar si datoria
de a se supune legilor si regulamentelor. Totusi, daca subordonatul primeste un ordin ce contine grave
elemente de ilegalitate si care compromite interesul public, functionarul este obligat sa nu execute
acest ordin.- Exercitarea exclusiva a functiei (obligatie instituita in unele tari). Functionarul trebuie sa-
si exercite functia personal si in mod continuu. Din aceasta obligatie reiese principiul interdictiei
cumulului unei functii publice cu o activitate privata.- Discretie profesionala si secret profesional.
Obligatia de discretie profesionala interzice de a revela, fara autorizatia autoritatii superioare, faptele,
informatiile, documentele de care agentul a luat cunostinta in exercitiul functiei sale. Tot ce tine de
functionarea interna a administratiei trebuie sa fie confidential. Evident, aceasta obligatie nu trebuie sa
limiteze aplicarea principiului transparentei administrative.
Informatiile ce se cer a fi pastrate in secret nu sint doar cele calificate explicit ca secrete, ci toate
informatiile pe care agentul le-a aflat in exercitiul functiei sale.
Interdictia de a divulga secretul profesional este generala si absoluta, cu o singura exceptie. Este vorba
de teoria secretului profesional destainuit, care obliga agentii publici sa impartaseasca informatiile
confidentiale colegilor sau superiorilor ierarhici atunci cind acest lucru este necesar pentru buna
functionare a serviciului.
Obligatia de rezerva. In exercitiul functiei, functionarul trebuie sa faca abstractie de opiniile sale
politice sau religioase. El trebuie sa fie neutru si impartial.
Obligatia de perfectionare profesionala, care poate fi realizata prin formarea continua.
Obligatii ce afecteaza comportamentul personal al functionarului:
Obligatii specifice: obligatia de resedinta (pentru ambasadori, militari, de exemplu), obligatia de a cere
autorizatie de casatorie (in Franta, de exemplu, pentru militarii jandarmeriei).
Obligatii generale. Functionarul trebuie sa aiba, in viata sa personala, un comportament ce nu
compromite reputatia administratiei. El trebuie sa dea dovada de demnitate, probitate, onestitate,
dezinteres, discretie, neutralitate, decenta, simtul responsabilitatii. qo422f9464toor
Nerespectarea de catre functionar a acestor datorii este sanctionata disciplinar.
Functionarului public i se interzice sa participe la grevele care perturbeaza activitatea autoritatilor
publice respective, de a carei activitate depinde asigurarea societatii cu bunuri si servicii de importanta
vitala.
In genere, statutul juridic al functionarilor publici este menit sa sporeasca interesarea lor morala si
materiala, sa le creeze conditii necesare pentru exercitarea functiilor de serviciu, sa garanteze
drepturile si asistenta sociala adecvata pentru acei care si au consacrat viata slujirii statului si
poporului.
Unitatea de învăţare 9
Cazuistica din România pe rolul Curţii europene de la Strasbourg
9.1 Introducere
În cele aproape două decenii de interacțiune a jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului cu
ordinea de drept, legislația și hotărârile judecătorești din România, s-au produs evidente schimbări în
dreptul românesc ce evidențiază impactul covârșitor pentru dezvoltarea, modernizarea și
europenizarea justiției naționale pe care îl are mecanismul de norme de protecție a drepturilor omului
justițiabile pe plan internațional în contra statelor acuzate de încălcarea drepturilor individuale de către
persoane aflate sub jurisdicția lor.
Asemenea celorlaltor membri ai Consiliului Europei, statul român a luat în cazurile în care Curtea
Europeană de la Strasbourg a constatat încălcarea Convențieieuropene a drepturilor omului și alte
măsuri dincolo de punerea în executare a hotarârii CEDO în cazul individual al petentului, măsuri
care au dus la modificarea substanțială a legislației penale, procesuale, civile precum și la revizuirea
sentințelor judecătorești definitive precum și a practicii judecătorești interne.
9.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
În această unitate de învățare, studentul trebuie să aprofundeze jurisprudența CEDO și să-și însușească
terminologia și mai ales argumentația logică a efectelor acțiunii normelor europene de drepturile
omului asupra dreptului românesc. Cunoașterea de exemple concrete de schimbări în legislația și
practica judiciară produse ca efect al aplicării normelor Convenției europene a drepturilor omului de
către instanța internațională de la Strasbourg va contribui la competența viitorului jurist în relația cu
justițiabilii și ceilalți cetățeni profund intertesați să promoveze interesele legitime inclusiv prin
utilizarea concretă a oportunităților oferite tuturor de sistemul european de protecție internațională a
drepturilor omului.
9.3.1 Prezentare generală și context actual
Principalul efect în dreptul intern românesc al hotărârilor pronunțate de catre C.E.D.O. sunt
modificările substanțiale în legislația civilă, penală, procedurală, administrativă, operate de Statul
Român ca urmare a proceselor pierdute la Strasbourg. La data de 30.09.2011 erau inregistrate pe rolul
Curtii un numar de 12.950 de cereri contra Romaniei, România ocupand locul III in clasament, dupa
Rusia si Turcia, numarul acestora a ajuns in data de 11.10. 2011 la 15.140 de cereri contra României.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare, se remarcă faptul că aproximativ 97% din cereri sunt
respinse ca inadmisibile ori sunt radiate de pe rol, fără pronunţarea unei hotărâri.Conform statisticilor,
in cazurile in care s-a pronunţat o hotărâre (pentru 3% din cererile adresate Curţii), majoritatea
soluţiilor au fost de constatare a încălcării a cel puţin unui drept fundamental (91%), iar soluţii de
neîncălcare a dispoziţiilor Convenţiei s-au pronunţat în 3% din cauzele soluţionate pe fond.
Înţelegerile amiabile şi radierile de pe rol au fost în proporţie de 3%. Restul de 3% reprezintă revizuiri,
hotărâri privind satisfacţia echitabilă ori soluţii pe baza unor excepţii preliminare şi de necompetenţă.
Faptul că există până in prezent numeroase hotarari de condamnare a Romaniei la CEDO pentru
incalcari ale drepturilor prevazute de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si avand in
vedere practica judiciara neunitara a instantelor din Romania in acest domeniu, conduc la concluzia
ca aceste situatii se datoreaza in primul rand unei necunoasteri pe plan intern a efectelor hotararilor
CEDO. Cunoasterea si aprofundarea prevederilor Conventiei este imperios necesara si prin raportare
la Recomandarea Rec.13 din 2002 a Comitetului de Ministri alConsiliului Europei cu privire la
publicarea si difuzarea in statele membre a textului Conventiei si a jurisprudentei C.E.D.O. Raportat la
aceste aspecte institutiile statului nu ar trebui sa omita sau sa treaca cu vedere pronunțarea constantă a
Curții Europeane a Drepturilor Omului în sensul ca dreptul de acces la o instanta “ar fi iluzoriu daca
sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o decizie judecatoreasca definitiva si
obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti. (…) Executarea unei sentinte sau a unei
hotarari a oricarei instante trebuie, astfel, sa fie considerata ca parte integranta a unui proces”.
9.3.2 Efectele hotărârilor CEDO în ordinea de drept din România
Avand in vedere faptul că hotarărârile CEDO trebuie puse in aplicare de catre statele semnatare ale
Conventiei si care au ratificat-o, intrucat in sens contrar aceste hotarari ar fi lipsite de relevanta si de
forta juridical, in cele ce urmeaza vom discuta despre mecanismele care asigura forta obligatorie
acestor hotarari in sistemul de dreptintern ale statelor semnatare ale Conventiei, referindu-ne la dreptul
nostrum intern.Potrivit disp. art. 46 pct.1 din Conventie, “Inaltele parti Contractante seangajeaza sa se
conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile in careele sunt parti.”
In ceea ce priveste obligativitatea statului de a se conforma hotărârilorCurții Europene a Drepturilor
Omului, aceasta a fost mereu interpretată în sensul posibilității alegerii de către stat a mijloacelor din
sistemul său juridic intern de care dispune pentru a se achita de obligatiile ce decurg pentru el ca
urmare a ratificarii Conventiei. Obligativitatea de a executa hotararile rezultădin angajamentul statului
de a garanta drepturile recunoscute de Conventie, in termenii prevazuti de articolul I. Mai exact, Statul
are obligatia de a inceta exercitarea faptului ilicit, de a repara consecintele trecute ale faptuluiillicit,
precum si de a evita incalcarile similare ce ar putea interveni ulterior (dea nu repeta faptul ilicit).Prima
obligatie, de incetare a faptului ilicit, are o aplicare limitata in sistemulConventiei, pentru faptul ca ea
presupune o incalcare continua a prevederilor convenției.Cea de-a doua obligatie, de reparație, se
refera la repunerea partii vatamate in situatia anterioara si implica adoptarea unor masuri individuale.
Doar in cazurile in care este imposibil, din punct de vedere juridic, repunerea partii vatamate in
situatia anterioara, doar atunci aceasta va fi inlocuita cu o indemnizatie. In privinta obligatiei de a evita
repetarea ilicitului, in conditiile existentei unor norme ale dreptului intern contrare cu dispozitiile
Conventiei este limpede ca executarea hotararii instantei europene presupune, pentru statul care a
incalcat-o, obligatia de a abroga sau de a modifica normele interne a caror existenta a condus la
condamnarea lui in cauza data sau de a modifica practica judiciara interna in materia litigioasa. Doar
asa s-ar putea evita o noua condamnare viitoare de catre Curte intr-o situatie similara. Potrivit
prevederilor art. 11 din Constitutia Romaniei “statul roman seobliga sa indeplineasca intocmai si cu
buna – credinta obligatiile ce ii revin dintratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac partedin dreptul intern”, iar potrivit prevederilor art. 20 din Constitutie “dispozitiile
constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate inconcordanta
cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelaltetratate la care Romania este parte.
Daca exista neconcordanta între pactele şitratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România esteparte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţiacazului
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale si a Inaltei Curti de Casatie siJustitie, acestea recunosc
existenta urmatoarelor principii care se aplica si cu privire la deciziile CEDO si anume: 1. Principiul
aplicabilitatii directe a normelor internationale in materia drepturilor omului in ordinea juridica interna
(art. 11 alin. 2 din Constitutie);2. Principiul valoarii interpretative constitutionale a normelor juridice
internationale inmateria drepturilor omului (art 20, alin. 1din Constitutie );3. Principiul fortei juridice
supra-legislativa a normelor internationale referitoare la drepturile omului (art. 20 alin. 2 din
Constitutie);4.Principiul subsidiaritatii normelor internationale relative la drepturile omului fata de
reglementarile nationale (art. 20 alin. 2 din Constitutie). Daca este sa discutam despre raportul dintre
dreptul international al drepturilor omului si dreptul intern putem afirma ca prevederileinternationale
referitoare la drepturile omului instituie doar un standard minim al protejarii drepturilor omului,
standard sub care nici un stat semnatr al Conventiei nu poate cobora, insa acest lucru nu inseamna ca
acestea nu pot institui, prin norme interne proprii, protectii in plus fata de cele reglementate prin
C.E.D.O. De asemenea mai trebuie mentionat faptul ca in situatia ivirii unui conflict intre norme
juridice internationale si norme interne, referitoare la drepturile omului, prioritate au acele norme
juridice care sunt mai favorabile din punct de vedere al drepturilor omului. Revenind la hotararile
pronuntate de catre CEDO acestea nu sunt titluri executorii pe teritoriul statelor condamnate, ca sa
poata fi puse in executare de catre partile vatamate, in vederea recuperarii sumele acordate acestora de
catre Curte, cu titlu de daune morale sau materiale, intrucat asa cum rezulta si din cuprinsul
prevederilor art. 41 al Conventiei care prevad: “daca Curtea declara ca a fost incalcata Conventia sau
protocoalele sale, si daca dreptul intern al Inaltei Parti contractante permite doar in mod imperfect
lichidarea consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie
echitabila”. Intr-o astfel de situatie satisfactia echitabila este singura masura pe care Curtea Europeana
a Drepturilor Omului o poate dispune fata de Statului parat. Daca stam insa sa analizam prevederile
din legislatia nationala referitoare la obligativitatea respectarii unei hotarari a CEDO vom observa ca
atat Codul de Procedura Civila cat si Codul de Procedura Penala fac referire la exercitarea unei cai
extraordinare de atac in vederea reformarii hotararii instantei interne, ramase definitive sau dupa caz
irevocabile, cu privire la care Curtea a statuat ca s-au incalcat prevederile Conventiei, si anume:
Potrivit art.408 indice 1, Cod proc.pen.” hotararile definitive pronuntate incauzele in care C.E.D.O. a
constatat o incalcare a unui drept prevazut de Conventiepot fi revizuite la cererea persoanei al carei
drept a fost incalcat, a sotului sau arudelor apropiate ale condamnatului, chiar si dupa moartea
acestuia, ori aprocurorului, din oficiu “.Potrivit art. 322 pct.9 Cod proc.civ.:” revizuirea se poate cere
daca C.E.D.O. aconstatat o incalcare a drepturilor si libertatilor fundamentale datorata unei
hotararijudecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca sinu pot fi
remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate” .Consacrarea motivului de revizuire prevazut de
art. 322 alin. (1) pct.9 C.proc.civ. a fost necesara pentru a crea posibilitatea repararii prejudiciilor
cauzate prin incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetateanului, atunci cand se constata
aceasta situatie printr-o decizie a Curtii Europene a Drepturilor Omului.In acest caz de revizuire,
instanta trebuie sa verifice pe de o parte, daca exista o hotarare pronuntata de Curtea Europeana a
Drepturilor Omului prin care s-a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale printr-
o hotarare judecatoreasca interna si, pe de alta parte, daca consecintele grave ale acestei incalcari
continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.Pe langa
revizuirea procedurilor judiciare interne, statul poate adopta multealte masuri individuale nepecuniare,
iar reluarea procedurii judiciare interneconstituie, fara indoiala, efectul cel mai spectaculos pe care il
poate produce ojudecata internationala. Campul de aplicare a unor astfel de redeschideri este strict
definit. Astfel, in termenii recomandarii Comitetului Ministrilor din 19 ianuarie2000, pentru aprecierea
necesitatii unor astfel de masuri, incalcarea de fond sauincalcarea garantiilor trebuie sa fie „de o
gravitate precum este o serioasasuspiciune asupra rezultatului procedurii interne atacate” si individul
„continua sasuporte consecintele negative in rezultatul deciziei nationale, consecinte care nu potfi
compensate printr-o satisfactie echitabila si care nu pot fi modificate decat prinreexaminare sau
redeschidere”. Majoritatea statelor europene permit redeschiderea procedurilor judiciarenationale fie
pe baza juridica, luand in considerare interesul legii, imprejurarispeciale sau fapte noi, fie datorita unor
legi speciale, care se refera in exclusivitatela materia penala.
Potrivit jurisprudentei recente a Curtii rezulta o interpretare extensiva atermenilor art.46 din
Conventie, in sensul ca nu se doreste limitarea efectelor unei hotarariconstatand o violare generata de
o norma generala contrara Conventiei numai laspeta respectiva si la statul condamnat ci si la a indica
statului in cauza masurile generale ce se impun in vederea remedierii deficientelor juridice din statul
respectiv, pentru a nu mai incalca prevederile Conventiei, asa cum a fost cazul “hotararii–pilot“
Broniowski c. Poloniei din 22.06.2004, prin care Curtea a depasit caracterul declarativ al hotararii si a
indicat statului masurile generale adecvate in scopul de a remedia deficienta structurala rezultand
dintr-o “disfunctionalitate a legislatiei si a practicii administrative constatata in domeniuldreptului de
proprietate”.
In concluzie, statele semnatare ale Conventiei au admis obligatia, in anumitecazuri, de a adopta masuri
generale ca rezultat al unei hotarari a Curtii Europene aDrepturilor Omului luate impotriva lor, in afară
de o eventuala obligatie de reparatiefata de victima. Aceste masuri generale pot lua forma unor
modificarijurisprudentiale, a unor schimbari normative sau a altor masuri.Alte masuri individuale pot
avea o varietate destul de intinsa. Poate fi vorbade renuntarea la executarea masurii nationale in cauza,
inclusiv o sentinta, sau de anulare a acestei masuri. In materie penala, o reducere a pedepsei poate fi
efectuatala nivel intern, stergerea condamnarii din cazierul judiciar fiind, de asemenea, omasura destul
de des recunoscuta. Din perspectiva necesitatii respectarii acestorhotarari de catre judecatorii nationali,
toti participantii la proce trebuie sa inteleaga ca judecatorul este unul dintre destinatarii unei astfel de
hotarari, ca interesul acestuia trebuie sa constea in acela de a evita repetarea faptului illicit ce a dus la
condamnarea statului roman, chiar si inainte de a interveni modificarile legislative necesare, in dreptul
intern al statului respectiv. Chiar si in ipoteza in care punerea in executare a hotararilor Curtii necesita
o reforma complexa si ampla a sistemului legislativ intern, judecatorul national va trebui , pe cat este
posibil, sa puna in aplicare aceste hotarari, pana sa intervina o lege interna inconcordanta cu
prevederile Conventiei. Intr-o alta cauza C.E.D.O. a decis, cu valoare de principiu, ca hotararile sale
sunt obligatorii nu numai cu privire la situatia reclamantului intr-o speta data, in care s-a constatat o
incalcare a unui drept garantat deConventie, ci si prin raportare la cauzele ce au generat o asemenea
incalcare. O astfel de hotarare produce efecte juridice directe in dreptul intern al statului in cauza, in
sensul ca autoritatile sale trebuie sa inlature aplicarea acelor norme nationale ce sunt incompatibile cu
prevederile Conventiei. Prin disp. art.32 din Conventie se recunoaste hotararilor C.E.D.O. o“autoritate
de lucru interpretat“, care produce efecte erga omnes, instantelenationale fiind tinute de obligatia de a
aplica dispozitiile Conventiei si interpretariledate de Curte notiunilor acesteia, mai ales ca primul
judecator al Conventiei estejudecatorul national si nu cel European.Efectul direct al hotararilor Curtii
Europene a Drepturilor Omului este, aproape in unanimitate, admis in sistemele interne. Cu toate
acestea se constata unele reticente care continua sa existe, nu din cauza unor opozitii de principiu,
cidin motive circumstantiale legate de refuzul judecatorului de a se supune unorinterpretari foarte
novatorii in raport cu dreptul intern in cauza.Judecatorul national – ca organ al statului, independent de
puterealegiuitoare – poate aplica in mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetuluide Ministri catre
statele membre privind verificarea compatibilitatiiproiectelor de lege, a legilor in vigoare si a
practicilor administrative custandardele impuse de C.E.D.O. (adoptata la 12.05.2004, la cea de-a 114
asesiune).
9.3.3 Cazuri reper jurisprudențial privind România
In cele ce urmeaza vom analiza cateva spete representative ale Curtii Europene a Drepturilor Omului
in baza carora Romania a fost condamnata, fiind vorba de cauze atat penale cat si civile, precum si de
hotarari –pilot ale Curtii, precum si despre hotarari ce au dus la modificarea dreptului intern al nostru.
In ceea ce priveste domeniul penal, mai precis domeniul arestarii preventive precum si al mentinerii
masurii arestului preventiv, potrivit prevederilor art.5 alin.1 lit.c” Orice persoana are dreptul la
libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu exceptia urmatoarelor cazuri:….
Daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci
cand exista motive verosimile de a se banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive
temeinice ale necesitatii de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea
acesteia……” iar la alin.3 din cadrul aceluiasi articol se precizeaza ca “ orice persoana arestata sau
detinuta in conditiile alin.1 lit.c din prezentul articol trebuie adusa de indata inaintea unui judecator
sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi
judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cadrul procedurii..” Avand in vedere aceste prevederi
orice persoana care era retinuta trebuia sa fie adusa de indata in fata judecator in vederea discutarii
masurii arestarii preventive. Intrucat pana in anul 2003, competent sa dispuna arestarea preventiva era
si procurorul, aspect recunoscut si de catre Guvernul Romaniei, in numeroase cauze impotriva
Romaniei, aspectele privind luarea masurii arestarii preventive erau in contradictie cu prevederile art.5
alin.alin.1 lit.c si alin. 3 din Conventie, drept pentru care Romania a si fost condamnata in repetate
randuri pentru incalcarea acestor prevederi intrucat procurorul lua masura arestarii preventive, cu atat
mai mult cu cat de multe ori nici nu se mentionau care sunt temeiurile pentru care se dispune luarea
acestei masuri, marginandu-se la a face referire la pericolul social concret al faptei comise, fara a
proba ca lasarea acestuia in libertate prezinta un pericol pentru ordinea publica. Astfel in cauza
Pantea contra Romaniei , aceasta din urma a fost condamnata pentru incalcarea prevederilor art.5
alin.1,3,4,5, art.6 alin.1 si 3 din Conventie, obligand Statul Roman la plata unor despagubiri in
cuantum de 40.000 euro, cu titlu de daune morale si 6.000 euro cu titlu de taxe si cheltuieli, Curtea
considerand ca procurorul nu a oferit motive concrete in vederea justificarii masurii arestarii
preventive. De asemenea in cauza Assanidze impotriva Georgiei cat si in cauza Calmanovici contra
Romaniei Curtea a retinut faptul ca procurorul nu a furnizat motivele concrete care l-au determinat sa
adopte o astfel de masura in conformitate cu prevederiel art.148 alin.1 lit. h C.Pr.P, in vigoare la acel
moment, acesta descriind doar in mod limitativ cricustantele care autorizeaza arestarea.
Ulterior acestor hotarari ,legiuitorul roman a modificat prevederile din dreptul intern referitoare la
luarea masurii arestarii preventive iar in present luarea masurii arestarii preventive se poate dispune ,
conform prevederilor art.149 indice 1 C.Pr.P., doar de catre “ Presedintele instantei sau judecatorul
delegate de catre acesta, de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond sau ….”,
nemaiexistand nici o prevedere interna care sa-i confere procurorului dreptul de a dispune luarea
masurii arestarii preventive, in faza de Urmarire Penala, iar art.148 lit h a fost modificat, prin Legea
281/2003 in sensul ca a devenit alin.f iar daca inainte se prevedea ca pentru a se lua masura arestarii
preventive fata de o persoana aceasta trebuie sa fie acuzata ca ar fi comis o infractiune ce era
sanctionata cu pedeapsa de cel putin 2 ani inchisoara, in prezent s-a ridicat limita pedepsei inchisorii
de la 2 la 4 ani, s-a introdus conditia ca pericolul pentru ordinea publica sa fie concret, prrecum si ca
acest pericol concret pentru ordinea publica sa fie probat prin probe certe.
Intr-o alta cauza si anume Brumarescu contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a
statuat ca in prezenta cauza au fost inculcate prevederile art.6 din Conventiei, raportat l faptul ca a fost
admis Recursul in Anulare declarat de catre Procurorul General al Romaniei, intrucat s-a incalcat
Principiul securitatii raporturilor juridice de care se bucura o hotarare judecatoreasca irevocabila si
intrata in autoritate de lucru judecat si prin excluderea din competenta instantelor judecatoresti a
analizarii modului de aplicare a dispozitiilor unor legi, lato sensu. De asemenea Curtea a considerand
ca s-au incalcat si prevederile art.1 din Protocolul nr.1, raportat la faptul ca prin hotararea pronuntata
in dreptul intern prin care s-a admis Recursul in interesul legii si a fost desfiintata o hotarare
judecatoreasca definitive si irevocabila, avand drept consecinta ruperea echilibrului care trebuie sa
existe intre interesul general al comunitatii si imperativul apararii drepturilor fundamentale ale
individului, ce nu trebie sa suporte o sarcina speciala si exorbitanta, astfel: In anul 1993, in calitate de
mostenitor, reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, solicitand constatarea nulitatii
nationalizarii. A aratat ca la momentul nationalizarii parintii sai erau salariati si ca bunurile salariatilor
nu puteau fi nationalizate in baza Decretului nr. 92/1950. Nu rezulta din documentele prezentate Curtii
daca in fata instantei de fond reclamantul a facut cunoscut contractul de vanzare-cumparare incheiat de
stat cu fratii Mirescu in anul 1973. Prin sentinta pronuntata la data de 9 decembrie 1993 judecatoria a
constatat ca a avut loc o gresita aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece parintii reclamantului
faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare. Instanta a mai constatat ca posesia
exercitata de stat era intemeiata pe violenta si, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea.
Instanta a mai hotarat ca statul nu ar fi putut invoca nici dispozitiile decretelor nr. 218/1960 si nr.
712/1966, intrucat aceste texte contraveneau constitutiilor din 1952 si, respectiv, din 1965. Prin
urmare, instanta a dispus ca Primaria Municipiului Bucuresti si intreprinderea de stat C., care a
administrat locuintele de stat, sa restituie imobilul reclamantului. Hotararea a devenit definitiva si
irevocabila prin neexercitarea vreunei cai de atac. La data de 31 martie 1994 primarul municipiului
Bucuresti a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 intreprinderea C. a procedat la
executare.. Incepand cu aceasta data reclamantul a incetat sa plateasca chiria pentru apartamentul pe
care il ocupa in imobil. Din data de 14 aprilie 1994 si pana in anul 1996 reclamantul a achitat toate
taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos). La o data neprecizata procurorul general al Romaniei,
in urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs in anulare impotriva
hotararii din 9 decembrie 1993, aratand ca judecatorii au depasit limitele competentelor judecatoresti
atunci cand au examinat legalitatea aplicarii Decretului nr. 92/1950. Pentru termenul din 22 februarie
1995, fixat in cadrul procedurii desfasurate la Curtea Suprema de Justitie, domnul Mircea Dan
Mirescu nu a fost citat. La acea data reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, aratand ca
avocatul sau este bolnav si se afla deci in imposibilitatea de a se prezenta. Curtea Suprema de Justitie a
respins cererea de amanare a cauzei si a acordat cuvantul pe motivele de recurs, amanand pronuntarea
pentru data de 1 martie 1995, data pana la care reclamantul urma sa depuna concluzii scrise. Prin
concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului in anulare. El a subliniat, pe de o parte,
ca Decretul nr. 92/1950 contravenea Constitutiei din 1948 datorita faptului ca a fost publicat partial si
a incalcat principiul conform caruia orice expropriere trebuie facuta pentru un scop de utilitate publica
si cu plata unei despagubiri rezonabile. Pe de alta parte, reclamantul a sustinut ca nationalizarea casei
nu era conforma dispozitiilor decretului, deoarece parintii sai erau salariati, iar locuintele apartinand
salariatilor nu puteau fi nationalizate. Reclamantul a mai facut referire si la art. 21 din actuala
Constitutie a Romaniei, care garanteaza accesul liber si nelimitat la justitie. Prin decizia pronuntata la
data de 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justitie a anulat hotararea din 9 decembrie 1993 si a respins
actiunea reclamantului. Motivand ca legea este un mod de dobandire a proprietatii, a constatat ca
imobilul a fost preluat de stat chiar in ziua intrarii in vigoare a Decretului nr. 92/1950 si ca instantele
judecatoresti nu au competenta sa examineze modul de aplicare a dispozitiilor sale. Prin urmare,
Curtea Suprema de Justitie a apreciat ca Judecatoria Bucuresti nu ar fi putut constata ca reclamantul
era adevaratul proprietar al imobilului decat modificand decretul mai sus mentionat. S-a constatat deci
ca judecatoria a depasit limitele competentelor judecatoresti, aducand atingere competentelor puterii
legislative. Curtea Suprema de Justitie nu a negat dreptul fostilor proprietari de a introduce actiuni in
revendicare, dar a considerat ca, in cauza, reclamantul nu a facut dovada dreptului sau de proprietate,
in timp ce statul a demonstrat ca titlul sau era intemeiat pe decretul de nationalizare. Curtea Suprema
de Justitie a concluzionat ca, in orice caz, o noua lege ar trebui sa prevada masuri de despagubire
pentru bunurile insusite de stat in mod abuziv. Administratia financiara a comunicat ulterior
reclamantului ca incepand cu data de 2 aprilie 1996 imobilul in chestiune a trecut din nou in
patrimoniul statului .
Prin sentinta civila nr. 3376/2001, Judecatoria Oradea a admis contestatia formulata de R.I.C., a dispus
anularea deciziilor nr. 809/2000 emisa de directorul general al S.N.P. P. S.A. Bucuresti si nr. 220/2000
emisa de directorul S.N.P. P. S.A., Sucursala Peco Bihor si reincadrarea contestatorului in functia de
director comercial al Sucursalei P. Bihor.Solutia instantei de fond a fost confirmata de Tribunalul
Bihor, care prin decizia civila nr. 1435/2001, a respins ca nefondat recursul declarat de S.N.P. P. S.A.
Bucuresti.Impotriva acestor hotarari, la data de 9 septembrie 2002, a fost declarat recurs in anulare de
catre Procurorul General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, cu motivarea ca
hotararile recurate au fost pronuntate cu incalcarea esentiala a legii, ceea ce a determinat o solutionare
gresita a cauzei pe fond. Prin decizia civila nr. 1847 din 8 mai 2003, pronuntata de Curtea Suprema de
Justitie, Sectia civila, a fost admis recursul in anulare, casata decizia civila nr. 1435/2001 a
Tribunalului Bihor si sentinta civila nr. 3376/2001 a Judecatoriei Oradea, iar pe fond, a fost respinsa
ca nefondata contestatia formulata de R.I.C. Impotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire
R.I.C., intemeiata in drept pe dispozitiile art. 322 pct.9 C.proc.civ. In motivarea cererii de revizuire se
arata ca prin decizia pronuntata la data de 8 noiembrie 2007 in cauza R. contra Romania , Curtea
Europeana a Drepturilor Omului, a constatat o incalcare a articolului 6 alin. (1) din Conventie . Intr-o
atare situatie in cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 322 pct.9 C.proc.civ, ce permit persoanelor care
au formulat Plangere la CEDO sa formuleze, in dreptul intern al statului ce a incalcat prevederile
Conventiei, aceasta cale extraordinara de atac, introdu-sa prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
58/2003 , aprobata prin Legea nr. 195/2004. Inalta Curte a constatat ca aceasta este fondata pentru
considerentele ce succed.In acest caz de revizuire, instanta trebuie sa verifice pe de o parte, daca exista
o hotarare pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o incalcare a
drepturilor sau libertatilor fundamentale printr-o hotarare judecatoreasca interna si, pe de alta parte,
daca consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin
revizuirea hotararii pronuntate.Analizand cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate. In
conditiile in care hotararea a carei revizuire se solicita a ramas in vigoare, ea continua sa-si produca
efectele si consecintele grave ale incalcarii dreptului la care face referire decizia Curtii Europene,
situatie in care inlaturarea acestor consecinte nu poate fi realizata decat prin revizuirea acestei hotarari.
Potrivit art. 322 alin. (1) pct.9 C.proc.civ., revizuirea unei hotarari date de o instanta de recurs atunci
cand evoca fondul se poate cere daca Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a
drepturilor sau libertatilor fundamentale datorata unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale
acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii
pronuntate. Prin urmare, constatand intrunite conditiile cerute de art. 322 alin. (1) pct.9 C.proc.civ.,
Inalta Curte a admis cererea de revizuire formulata de R.I.C. si a schimbat in tot decizia civila nr. 1847
din 8 mai 2003 a Curtii Supreme de Justitie, Sectia civila, in sensul ca a respins recursul in anulare
declarat de Procurorul General impotriva deciziei civile a Tribunalului Oradea.
Tot din jurisprudenta CEDO, mai recenta, vom analiza hotararea pronuntata in cauza Maria Atanasiu
si altii contra Romaniei, inregistrata pe rolul Curtii in 2005, iar hotararea s-a pronuntat in 12.10.2012,
hotarare pe calea careia s-a statuat ca au fost inculcate prevederile art. 6 paragraful 1 din Conventiei,
raportat la lipsa de raspuns al autoritatilor administrative la cererile de restituire, introduce in temeiul
Legilor 112/1995, 10/2001, la care se adauga lipsa, in perioada mentionata mai sus, a unei cai de atac,
ceea ce le-a determinat pe doamnele Maria Atanasiu si Iliana Iuliana Poenaru, sa sporte o sarcina
disproportionate, aducandu-se astfel atingere substantei insesi a dreptului lor de acces la instanta. S-a
statuat de altfel ca in cauza sunt inculcate prevederile art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventiei,
raportat la faptul ca reclamantele nu au primit atunci nici o despagubire si nu au nici o garantie cu
privire la data la care o vor primi. Acest fapt le-a impus o sarcina disproportionate si excesiva,
incompatibilia cu dreptul la respectarea bunurilor lor. Avand in vedere prevederile art.46 din
Conventie , in cadrul procedurii hotararii-pilot, Curtea a dispus suspendarea pe o perioada de 18 luni ,
de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, analizarea tuturor cererilor rezultate din aceeasi
problematica generala, pana cand statul parat va lua masurile care sa garanteze protectia definitive a
drepturilor enuntate de art.6 alin.1 din Conventie si art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventie. Ca
si o consecinta a prezentei hotarari Curtea a recomandat, ca si o posibila solutie, modificarea
mecanismului de restituire de la acea vreme, prin implementarea urgenta a unor proceduri simplificate
si eficiente, intemeiate pe amsuri legislative sip e o practica judiciara si administrative coerenta, in
vederea inlaturarii oricarui obstacol din calea exercitarii effective a drepturilor celor interesati sau, in
caz contrar, asigurarea unei juste compensatii tuturor acestora. Trebuie mentionat faptul ca hotararea
pilot nu a avut sin u are effect suspendarea procedurilor de pe rolul instantelor romane referitoare la
cererile persoanelor afectate de legile de reparatie.Curtea a statuat ca instantele interne trebuie sa
cerceteze in cadrul actiunilor in revendicare, intemeiate pe dreptul comun, in ce masura procedura
speciala reglementata de Legea 10/2001 e una eficienta, in functie de starea legislatiei si a practicilor
administrative. Ca si masuri intreprinse de catre Statul Roman, pana in prezent nu au fost adoptate
masuri legislative cu character general, in urma pronuntarii deciziei pilot de catre Curtea Europeana,
iar din punct de vedere financiar-bugetar s-a relizat listarea la Bursa a Fondului Proprietatea.
Au fost si cauze in care au fost declarate inadmisibile plangerile formulate in atentia Curtii Europene a
Drepturilor Omului. Astfel, acum recent, in cauza Felicia Mihaies si Adrian Gavril Sentes contra
Romaniei Curtea Europeana a respins ca fiind inadmisibila sesizarea formulate de catre cei doi prin
care acestia contestau reducerea cu 25% % a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările
ulterioare, Curtea observand că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat
să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor
garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român
nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale
colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, drept pentru care plângerile au fost
respinse, în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.
De asemenea in cauza Tehanciu contra Romaniei, Curtea a reţinut în decizia de inadmisibilitate
pronunţată în cauza că reclamantul, lucrător vamal în cadrul punctului vamal Siret, a fost pus sub
acuzare şi trimis în judecată în data de 8 decembrie 2003 pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de
mită, abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual.Rechizitoriul conţinea o descriere
detaliată a investigaţiei începute în anul 2002 şi care l-a vizat pe numitul E. Astfel, în anul 2002,
poliţia a descoperit că E. ar fi importat în mod ilegal bunuri în România fără a plăti taxele datorate, cu
ajutorul unor lucrători vamali şi ai unor ofiţeri din cadrul poliţiei de frontieră cărora E. le-ar fi dat
anumite sume de bani. Bunurile, care au fost declarate pentru uz personal, au fost ulterior puse pe piaţă
şi vândute, nefiind scutite de plata taxelor vamale. Ca urmare a faptului că a fost trimis în judecată,
reclamantul a fost suspendat din exercitarea atribuţiilor sale publice până la finalizarea procesului
penal. Autoritatea Naţională a Vămilor, angajatorul reclamantului, a emis decizia sa de suspendare în
conformitate de prevederile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului
public.În data de 1 iulie 2005, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe reclamant pentru toate
infracţiunile care i-au fost reţinute în rechizitoriu la o pedeapsă de 1 an închisoare, care a fost
suspendată cu un termen de încercare de 3 ani.Pe 13 februarie 2006, Curtea de Apel Suceava a
menţinut sentinţa tribunalului, iar în data de 9 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
reţinut că situaţia de fapt a fost corect apreciată de către ambele instanţe, iar legea a fost corect
aplicată.În data de 21 mai 2008, Tribunalul Suceava a hotărât că procesul a rămas fără obiect, având în
vedere că E. a plătit toate sumele datorate către bugetul de stat. Hotărârea nu a fost atacată şi în data de
16 iunie 2008 a rămas definitivă. Reclamantul a invocat faptul că decizia de suspendare a sa din
funcţia publică, pe motiv că a fost pus sub acuzare şi trimis în judecată, i-a încălcat dreptul de a fi
prezumat nevinovat până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, având în vedere că a
fost suspendat timp de 4 ani, moment la care a fost condamnat. Curtea a reamintit jurisprudenţa sa
constantă potrivit căreia prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2 din Convenţie este
aplicabilă nu numai în proceduri penale, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au avut de
hotărât asupra vinovăţiei, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate
naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie
condamnat potrivit legii Este suficient, în lipsa unor temeiuri concrete, să existe o argumentaţie care ar
sugera că autoritatea publică îl priveşte pe reclamant ca fiind vinovat. În legătură cu faptele din
prezenta cauză, Curtea a reţinut că, îndată ce reclamantul a fost trimis în judecată în decembrie 2003, a
fost în mod automat suspendat din funcţia sa, în baza unei decizii a angajatorului, Autoritatea
Naţională a Vămilor. Curtea a trebuit să analizeze dacă decizia administrativă luată de către autoritatea
publică a implicat o presupunere asupra vinovăţiei reclamantului sau a exprimat o îndoială cu privire
la nevinovăţia reclamantului, trecând dincolo de limitele impuse de către art. 6 par. 2 din
Convenţie.Curtea a reţinut că instituţia nu a susţinut că reclamantul ar fi comis vreo faptă nelegală şi
nu exista nimic în decizie care să dezvăluie vreun raţionament sau prejudecată cu privire la vinovăţia
reclamantului referitor la faptele pentru care a fost trimis în judecată. Într-adevăr, suspendarea lui a
fost automată în conformitate cu art. 79 din Legea nr. 188/1999. Mai mult, nimic din textul lege nu
duce la concluzia că scopul măsurii ar fi unul punitiv, ci mai degrabă preventiv şi provizoriu, fiind
instituită pentru protejarea interesului public, prin înlăturarea persoanei dintr-o anumită funcţie pentru
că este acuzată că a comis o infracţiunea legată de funcţia respectivă şi astfel împiedicând alte
asemenea fapte sau consecinţele unor asemenea fapte. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor
Omului contribuie constat la armonizarea dreptului national cu prevederile Conventiei. De altfel,
jurisprudenta europeana ar trebui sa determine o reactie din partea parlamentarilor in vederea
compatibilizarii propunerilor cu Conventia, evitandu-se pe viitor o astfel de reactie intr-o cauza
viitoare.
Unitatea de învăţare 10
Dreptul internaţional umanitar
10.1 Introducere
Dreptul internațional umanitar, ramură a dreptului internațional public și parte a dreptului internațional
al drepturilor omului a apărut ca mănunchi de reguli de conduită pentru agenții statelor angrenate în
conflicte armate în timpul secolului al XIX-lea și astfel a premers, prin protecția acordată unor
categorii de populație, dreptul internațional al drepturilor omului. Impunerea de obligații internaționale
statelor pe timpul participării acestora la ostilități militare a reprezentat o primă îngrădire
internațională a dreptului suveran al statelor de a purta război și o primă formă de protejare
internațională a indivizilor, persoanelor necombatante în cadrele dreptului internațional public.
Normele dreptului internațional umanitar au constituit baza dezvoltării dreptului penal internațional în
secolul XX și a sistemului judiciar mondial pentru sancționarea agenților și responsabililor statelor
care comit crime de război și crime împotriva umanității. Crearea Crucii Roșii Internaționale și a
mișcării mondiale de Cruce Roșie a contribuit decisiv la schimbări profunde în conștiința publică
internațională care au generat și avansul ideilor și sentimentelor publice întrupate mai apoi în doctrina
universalistă a drepturilor omului.
10.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Această unitate de învățare are ca obiective obținerea de către studenți de cunoștințe corespunzîtoare
despre geneza, definirea și aplicarea normelor de drept internațional umanitar precum și educația etică
a studenților prin exemple istorice pregnante de acțiune umanitară, altruism și valorizare practică a
demnității ființelor umane.Urmând această unitate de învățare studenții vor dobândi competențe de
activitate juridică pentru situații reale complexe de valorizare a omului în raport de acte de violență
organizată și masivă, precum și noi argumente faptice pentru formarea propriei atitudini etice în
favoarea dreptului, dreptății și protejării omului față de orice fel de abuzuri ale puterii de stat și
agenților acesteia.
10. 3 Conținutul unității de învățare
10.3.1Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar
De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi rigorile războiului
şisă protejeze victimele acestuia. Un tânăr om de afaceri elveţian, Henry Dunant vizitează câmpul de
bătălie de la Solferino, în timpul războiului dintre Piemont, Franța și Austria, și constatăcă mii de
soldaţi răniţi sunt abandonaţi fără îngrijire. Aici se naşte ideea formării unei societăţi care să contribuie
câtmai eficient la protejarea militarilor răniţi în conflictele armate. Astfel, în anul 1863, Henry Dunant,
împreună cu unmic grup de genevezi , înfiinţează Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor,
viitorul Comitet Internaţional alCrucii Roşii, care va juca un rol hotărâtor în dezvoltarea dreptului
internaţional umanitar . Aceştia reuşesc săconvingă guvernul elveţian să organizeze o conferinţă
internaţională, în anul 1864, la Geneva, la care au participat12 state. Rezultatul acestei conferinţe
marchează naşterea dreptului internaţional umanitar, respectiv adoptarea şisemnarea în acelaşi an a
primei convenţii de drept umanitar – “Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele
armate în campanie” . Acest tratat de 10 articole răstoarnă convingerea de până atunci că războiulşi
dreptul sunt două contrarii ireconciliabile şi susţine, dimpotrivă, că dreptul poate acţiona chiar şi în
război şi poatereglementa, în unele domenii, comportamentul combatanţilor. De aici înainte,
personalul sanitar şi religios,ambulanţele, spitalele vor fi recunoscute ca neutre şi protejate şi
respectate de către beligeranţi. De asemenea, răniţiişi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi, indiferent
cărui beligerant îi aparţin. Este adoptat şi semnul distinctiv, de protecţie, al crucii roşii pe fond alb .În
anul 1899 , la prima conferinţă de pace de la Haga, principiile convenţiei din 1864 au fost adaptate
larăzboiul maritim, adoptându-se o a doua convenţie de drept umanitar, pentru protejarea răniţilor,
bolnavilor şinaufragiaţilor din forţele armate pe mare. Această convenţie a fost reafirmată şi dezvoltată
în anul 1906.Tot la Haga, în anul 1907 , la cea de-a doua conferinţă de pace, a IV-a convenţie definea
categoriile decombatanţi care au dreptul la statutul de prizonier de război şi care beneficiază de un
tratament specific pe toatădurata captivităţii lor. În 1929, la Geneva, sunt dezvoltate şi reafirmate
primele două convenţii (cele din 1864 şi din1907) şi este adoptată o nouă convenţie cu privire la
tratamentul prizonierilor de război.Cel de-al doilea război mondial, fundamental deosebit de războaiele
precedente prin mutaţiile profunde înmetodele şi mijloacele de luptă, numărul victimelor, a declanşat
intense eforturi din partea statelor, din partea Comitetul Internațional al Cricii Roșii în mod deosebit,
pentru revizuirea convenţiilor umanitare. Astfel, în anul 1949 s-au desfăşurat la Geneva
lucrărileconferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze
victimele de război, lacare au participat 63 de state, între care şi România. Conferinţa a avut ca rezultat
adoptarea celor 4 convenţii caresunt valabile în prezent şi la care, ulterior, au aderat aproape toate
statele . Aceste convenţii sunt:1.Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie.2.Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pemare.3.Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de
război.4.Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.După 1949, au avut loc
în lume numeroase alte conflicte armate care au demonstrat că instrumentele de protecţie a victimelor,
îndeosebi populaţia civilă, nu sunt suficiente, ivindu-se necesitatea elaborării şi adoptăriiunor noi
reguli, în conformitate cu realităţile existente. Astfel, în perioada 1974 – 1977 a avut loc la Geneva
oconferinţă diplomatică pentru a discuta două proiecte de protocoale adiţionale la convenţiile de la
Geneva din 1949.Cele 102 state reprezentate la această conferinţă au adoptat:-Protocolul adiţional I la
convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor dinconflictele armate
internaţionale;-Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia
victimelor dinconflictele armate fără caracter internaţional. În prezent, la aceste protocoale adiţionale
au aderat majoritatea statelor lumii.
10.3.2 Protecția necombatanților
Combatanţii sunt acele persoane care participă la ostilităţiavând dreptul să comită acte de violenţă,
respectiv pot fi supuşi ostilităţilor adversarului şi care beneficiază de statutul de prizonier de război.
Iniţial,protecţia acestei categorii de persoane a fost reglementată de dreptul de laHaga. Potrivit
Regulamentului anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907aveau statut de combatant şi puteau fi
trataţi ca prizonieri de război: militarii din armatele regulate; membrii miliţiilor şi corpurilor de
voluntari care îndeplinescurmătoarele condiţii:-să aibă un şef care să răspundă pentru subordonaţii
săi;-să aibă un semn distinctiv care să fie fix şi să poată fi recunoscutde la distanţă;-să poarte armele la
vedere;-să respecte legile şi obiceiurile războiului; populaţia civilă aflată pe un teritoriu care nu a
fostocupat. Pentru aceasta, ultimele două condiţii de mai sus sunt suficientedacă au luat armele în mod
spontan la apropierea inamicului, fără să fi avuttimp să se organizeze.
După cel de-al doilea război mondial, prin adoptarea convenţiilorde la Geneva din 1949, în prezent în
vigoare, s-a încercat şi s-a reuşitrezolvarea unor situaţii neacoperite. Astfel, statutul de combatant,
prinurmare şi cel de prizonier de război, s-a extins şi asupra: membrilor mişcărilor organizate de
rezistenţă, acţionând înafara sau în propriul teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat; membrii
forţelor armate revendicate de un guvern sau oautoritate nerecunoscută de puterea ocupantă; stabilirea
unei prezumţii în favoarea statutului de prizonier derăzboiÎn sfârşit, Protocolul adiţional I adoptat la
Geneva în 1977 aducenoi precizări cu privire la statutul de combatant. Astfel, cele patru condiţ
iprecizate în 1907 sunt grupate în două categorii: prima şi a patra condiţie trebuie să fie respectate de
acum înainte de colectivităţi, de forţele armate; celelalte două condiţii urmează a fi luate în considerare
încazul persoanelor individuale care doresc să fie tratate drept combatanţişi, prin urmare, prizonieri de
război. Totuşi, aceste condiţii au fostconsiderabil extinse; în loc de a purta “un semn distinctiv ”,
combatanţiisunt obligaţi a se deosebi de populaţia civilă când iau parte la un atacsau la o operaţiune
militară premergătoare unui atac. De asemenea, în cepriveşte obligaţia de a purta în mod deschis
armele,persoanele individuale îşi păstrează statutul de combatant cu condiţia săpoarte armele la vedere
în timpul fiecărei acţiuni militare şi pe timpulperioadei în care este vizibil pentru adversar atunci când
el ia parte lao acţiune militară care precede începerea unui atac şi la care el trebuie săparticipe; s-a
reafirmat, de asemenea, prezumţia favorabilă statutuluiprizonierului se război în caz de îndoială.De
reţinut că Protocolul adiţional I aduce o inovaţie importantăcare constă în acordarea statutului de
combatant “popoarelor care luptăcontra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor
rasiste înexercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.
Protecţia populaţiei civile în teritoriul ocupat
Regim de protecţie asigurat de dreptul umanitar:-în nici un caz, locuitorii din teritoriul ocupat nu vor
fi privaţi de drepturile lor în virtutea oricăror schimbări suferite în urma ocupaţiei sau anexării
teritoriului;-membrii demobilizaţi din forţele armate adverse aflaţi în teritoriul ocupat pot fi internaţi,
caz încare vor fi trataţi ca prizonieri de război;-Puterea Ocupanta nu va deţine locuitorii din teritoriul
ocupat în zone deosebit de expuse pericolelor războiului, cu excepţia situaţiilor impuse de nevoile de
securitate ale populaţiei sau deraţiuni militare imperioase;-autorităţile de ocupaţie vor respecta
proprietatea privată;-convingerile religioase vor fi respectate;-sprijin pentru acordarea asistentei
spirituale de către personalul religios autorizat;-locuitorii din teritoriul ocupat nu pot fi constrânşi să
servească în forţele armate sau auxiliare alePuterii Ocupante;-locuitorii din teritoriul ocupat nu pot fi
constrânşi la o alta munca decât cea necesară pentru:-nevoilor forţelor de ocupaţie; serviciilor de
utilitate publică;-hrănirii, cazării, echipării, transportului sau sănătăţii populaţiei din teritoriul ocupat;-
şi în aceste cazuri, localnicii nu vor putea fi constrânşi la activităţi care i-ar obliga să ia parte la
operaţiunimilitare; Puterea Ocupanta va urmări ca, în măsura posibilului, fiecare persoana sa rămână la
locul sau demuncă, precum şi aplicarea, în continuare, a legislaţiei interne a muncii cu menţiunea că
persoanele sub 18 aninu vor putea fi constrânse la munca;-se vor accepta acţiunile de ajutorare
umanitară ale organizaţiilor neguvernamentale străine şi sevor crea facilităţi necesare derulării lor;-sub
rezerva masurilor temporare şi excepţionale impuse din motive de securitate, PutereaOcupanta va
autoriza Societatea Naţională de Cruce Roşie din ţara respectivă (sau orice altaorganizaţie umanitara
legal recunoscută) să-şi continue activităţile sale umanitare;-Puterea Ocupantă nu va putea proceda
nici la deportarea nici la transferul unei părţi din populaţiacivilă din teritoriul pe care-l ocupa;-nu poate
fi restrâns dreptul populaţiei locale de a părăsi teritoriul ocupat, cu excepţia cazului încare plecarea lor
aduce atingere securităţii Puterii Ocupante;-interdicţia nu afectează posibilitatea de a evacua populaţia
civilă în interiorul teritoriului ocupat,cu obligaţia de a o readuce la căminele proprii atunci când
motivele deplasării lor au încetat;-când se decide măsura evacuării, prin grija statelor majore, se vor
asigura:-efectuarea transporturilor în condiţii satisfăcătoare de securitate, igiena, hrănire;-nesepararea
membrilor aceleiaşi familii;-condiţii de trai convenabile la destinaţie;-informarea Puterii Protectoare;-
în cazul unor acţiuni violente de către formaţiuni de rezistenţă din teritoriul ocupat:-vor fi luate masuri
corespunzătoare, fixându-se reguli de angajament foarte clare;-în cazul în care mişcarea de rezistenţă
afirmă şi hotărârea sa de a respecta dreptul conflictelor armate şi se conformează, membrii săi vor fi
consideraţi combatanţi legali;-dacă mişcarea de rezistenţă se sprijină pe populaţia civila, se pot lua
măsuri preventive, fără a fiadmise represaliile;-din raţiuni de siguranţă imperioase, locuitorii din
teritoriul ocupat pot fi supuşi la un regim derezidenţă forţată sau internare;-tratamentul aplicat în
aceste cazuri este analog cu cel prevăzut pentru prizonierii de război ori cucel al internaţilor civili
străini în teritoriul neocupat.
Reguli de protecţie umanitara a răniţilor, bolnavilor, personalului sanitar şi religios:întotdeauna când
împrejurările o permit şi, în special după o luptă, vor fi luate, fără întârziere, toate măsurile posibile
pentru a se căuta şi aduna răniţii, bolnavii şinaufragiaţii, pentru a-i proteja contra jefuirii şi
tratamentului necorespunzător şipentru a li se asigura îngrijirea necesară, precum şi pentru a se căuta
morţii, a se împiedica să fie jefuiţi şi pentru a li se asigura serviciul funebru;-toţi răniţii, bolnavii şi
naufragiaţii vor fi respectaţi şi protejaţi. Aceştia vor fi trataţiuman şi vor primi, în măsura posibilului,
şi cât mai repede posibil îngrijirile medicale.Nu se va face nici o distincţie între aceştia care să nu fie
bazată pe criterii medicale;-personalul sanitar şi religios va fi respectat şi protejat şi nu va fi obligat să
îndeplinească sarcini incompatibile cu misiunea sa umanitară; nimeni nu va fi pedepsit pentru a fi
exercitat o activitate cu caracter medicalconform deontologiei, oricare ar fi fost împrejurările sau
beneficiarii acesteiactivităţi;-sub rezerva dispoziţiilor din legislaţia naţională, nici o persoană care
exercită oactivitate medicală nu va putea fi sancţionat pentru faptul că a refuzat sau s-aabţinut să
furnizeze informaţii în legătură cu răniţii şi bolnavii pe care i-a îngrijit sau îi îngrijeşte;-unităţile
sanitare şi mijloacele de transport sanitar vor fi respectate şi protejate înorice moment şi nu vor face
obiectul atacurilor. Protecţia lor nu va înceta decât dacăacestea vor fi folosite în scopul de a îndeplini
acte ostile, în afara sarcinilor lorumanitare. În asemenea situaţii protecţia încetează numai după un
avertisment dat într-un termen rezonabil şi dacă avertismentul este ignorat;-semnul distinctiv al Crucii
Roşii (Semilunii Roşii) pe un fundal alb va fi purtat sauarborat atât de personalul sanitar şi religios, cât
şi de unităţile şi mijloacele detransport sanitar dar nu trebuie utilizat într-un modpersoanele civile sau
pentru bunurile cu caracter civil;- în conducerea operaţiunilor militare pe mare şi în aer se vor lua toate
măsurile de precauţie rezonabile pentru aevita pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile
pagube bunurilor cu caracter civil;8.părţile la conflict se vor strădui, în măsura în care aceasta va fi
posibil, să îndepărteze din vecinătateaobiectivelor militare, populaţia civilă, persoanele civile şi
bunurile cu caracter civil supuse autorităţii lor;9.se va evita amplasarea obiectivelor militare în
interiorul sau apropierea zonelor dens populate şi se vor lua măsuri necesare pentru a proteja împotriva
pericolelor ce rezultă din operaţiile militare, populaţia civilă, persoanelecivile şi bunurile cu caracter
civil;10.persoanele care înaintea începerii ostilităţilor sunt considerate ca apatrizi sau refugiaţi,
potrivitinstrumentelor internaţionale sau legislaţiilor naţionale, vor fi, în toate împrejurările şi fără nici
o diferenţiere cucaracter defavorabil persoane protejate în sensul Convenţiei a IV-a;11.se va facilita, în
măsura posibilului, regruparea familiilor dispersate ca urmare a conflictelor armate şise va încuraja
acţiunea organizaţiilor umanitare care se consacră acestei sarcini;12.persoanele care sunt în mâinile
unei părţi la conflict şi care nu beneficiază de un tratament maifavorabil în virtutea convenţiilor şi
protocolului vor fi tratate cu umanitate, fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil, respectându-se
integritatea corporală, onoarea, convingerile şi practicile religioase ale acestora. Ele vor beneficia cel
puţin de următoarele reguli de protecţie:-sunt şi rămân interzise întotdeauna şi în orice următoarele
acte, fie că sunt comise de persoane civilesau militari:-omorul;-tortura fizică sau mintală;-pedepsele
corporale;-mutilările;-atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales tratamentele
umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare;-luarea de ostatici;-
pedepsele colective;-ameninţarea de a comite oricare dintre actele arătate mai sus;-orice persoană
arestată, deţinută sau internată pentru acte în legătură cu conflictul armat va fiinformată fără întârziere,
într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele pentru care aceste măsuri au fost luate. Cuexcepţia
cazului de arestare sau de detenţie pentru o faptă penală, această persoană va fi eliberată în cel mai
scurt timp posibil în orice caz, îndată ce împrejurările care justifică arestarea, detenţia sau internarea
au încetat să existe;-nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu va fi executată
împotriva unei persoanerecunoscută vinovată de o faptă penală comisă în legătură cu conflictul armat,
dacă aceasta nu are loc în baza uneisentinţe prealabile dată de un tribunal imparţial şi constituit legal,
care să se conformeze principiilor generalrecunoscute ale unei proceduri judiciare normale cuprinzând
următoarele garanţii:-acuzatul va fi informat fără întârziere de detaliile infracţiunii care i se impută şi i
se va asigura înainteaşi pe timpul procesului apărarea;-aplicarea principiului răspunderii personale;-
aplicarea legii penale mai favorabile şi neretroactivitatea legii penale;-aplicarea prezumţiei de
nevinovăţie;-dreptul persoanei de a fi judecată în prezenţa sa;-nimeni nu poate fi forţat să depună
mărturie împotriva sa sau să se recunoască vinovat;-aplicarea principiului “o singură pedeapsă pentru
aceeaşi faptă”;-sentinţa să fie pronunţată în şedinţă publică;-dreptul la recurs.-femeile private de
libertate pentru motive în legătură cu conflictul armat vor fi deţinute în localuriseparate de cele ale
bărbaţilor şi vor fi supravegheate de femei;-dacă sunt arestate, deţinute sau internate familii, unitatea
acestora va fi păstrată, pe cât posibil, în ceeace priveşte cazarea lor.
Notiunea de prizonier de razboi
Din analiza largă a prevederilor Convenţiei a III-a şi ale Protocolului adiţional I rezultă că între
noţiunea de combatant şicea de prizonier este o relaţie directă în sensul în care numai combatanţii pot
avea statutul de prizonier când sunt capturaţi de inamic.La o cercetarea mai atentă constatăm că art. 4
din Convenţia a III-a stabileşte că sunt prizonieri de război următoarele categorii de persoane care au
căzut sub puterea adversarului:1.membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict precum şi membrii
miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe armate.2.Membrii altor miliţii şi altor
corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinândunei părţi la conflict
şi acţionând în afara sau în interiorului propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat,
dacăîndeplinesc următoarele condiţii:-sunt conduse de o persoană care este responsabilă de conduita
lor;-au un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;-poartă armele în mod deschis,
la vedere;-se conformează, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.3.Membrii forţelor
armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de
putereadeţinătoare.4.Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte din ele direct (membrii
civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, etc.) cu condiţia să fie
autorizate de forţele armate pe care le însoţesc.5.Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi
elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor la conflict, care nu beneficiază de un
tratament, în favoarea altor dispoziţii.6.Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea
inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupelede invazie, fără a fi avut timp de a se
constitui în forţe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi respectă legile şiobiceiurile
războiului.Coroborând aceste prevederi cu articolul 50 din Protocolul adiţional I care defineşte
persoanele civile, precum şi cuarticolele 43 şi 44 din acelaşi protocol care definesc combatanţii şi
forţele armate, tragem concluzia că persoanele enumerate la punctele 4 şi 5 de mai sus pot fi prizonieri
de război numai dacă răspund calităţii de combatant. În caz contrar, vor fi considerate persoane civile,
şi prin urmare, vor beneficia de tratamentul rezervat prin Convenţia a IV din 1949.De astfel,
Protocolul adiţional I stabileşte o formulă mult mai simplă în definirea prizonierului de război, în
sensul că“orice combatant care cade în mâinile părţii adverse este prizonier de război” . “Combatanţii
sunt membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict, alţii decât personalul sanitar sau religios.”
Pentru o mai bună clarificare, Protocolul adiţional I defineşte forţelearmate care “se compun din toate
forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă, carerăspund
de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta e reprezentată de un guvern sau
o autoritatenerecunoscută de partea adversă . aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de
disciplină internă care să asigure, înspecial, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile în
conflictele armate. ” . Deci, pot fi prizonieri de război numaicombatanţii, nu toţi membrii forţelor
armate, personalul sanitar şi religios nu poate fi făcut prizonier de război, în schimb civilii care
participă la ostilităţi în calitate de combatanţi pot fi făcuţi prizonieri de război.Convenţia a III-a mai
stabileşte că vor beneficia de tratamentul rezervat prizonierilor de război şi persoanele care aparţinsau
au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate dacă, din cauza acestei apartenenţe, puterea ocupantă
apreciază ca necesarăinternarea lor.Protocolul adiţional I stabileşte, în caz de îndoială, o prezumţie a
calităţii de combatant pentru persoanele care iau parte laostilităţi şi cad în mâinile părţii adverse şi care
revendică statutul de prizonier de război, urmând ca un tribunal competent să ledetermine statutul real
al acestora . Nu se bucură de statutul de prizonier de război, combatanţii ilegali (spionii, sabotorii,
mercenarii) şi cei care au comiscrime de război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă
împotriva lor. Reamintim că membrii forţelor armate în uniformă care acţionează pe un teritoriu
inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea unor obiective militare ale acestuia beneficiază
de statutul de prizonier de război.
Reguli generale de protecţie a prizonierilor de razboi
Potrivit unui mai vechi principiu, prizonierii nu sunt sub autoritatea indivizilor sau a armatei care i-a
capturat,ci sub autoritatea puterii inamice. Ei trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie, orice act sau
omisiune ilicită care ar cauza moartea sau ar pune în pericol sănătatea lor fiind interzise, nici un
prizonier de război nu poate fi supusmutilărilor fizice sau experienţelor medicale sau ştiinţifice care nu
ar fi justificate de tratamentul medical necesar. Eitrebuie să fie protejaţi tot timpul împotriva actelor de
violenţă sau de intimidare şi împotriva insultelor şi curiozităţii publice. Prizonierii de război au dreptul
la respectarea persoanei lor, represaliile împotriva acestora fiind interzise.Femeile trebuie să fie tratate
cu toată consideraţia datorită sexului lor şi să beneficieze de un tratament tot aşa defavorabil ca cel
acordat bărbaţilor.Puterea deţinătoare de prizonieri de război suportă în mod gratuit atât întreţinerea
cât şi îngrijirile medicale pecare le necesită starea sănătăţii acestora.Convenţia stabileşte principiul
potrivit căruia prizonierii de război trebuie să fie trataţi în acelaşi fel, indiferentde deosebirile pe
temeiuri diverse, cum ar fi rasa, naţionalitatea, religia, orientarea politică sau alt criteriu
analog.Puterile deţinătoare de prizonieri de război sunt responsabile de tratamentul ce li se aplică
acestora şi la oriceact ilicit care antrenează moartea sau pune în pericol grav sănătatea prizonierului va
fi considerată ca o gravăinfracţiune echivalentă cu crima de război. De altfel, statele părţi la convenţie
s-au angajat să completeze legislaţiilenaţionale cu măsuri de reprimare a actelor contrare convenţiei .
10.3.3 Protecţia bunurilor culturale
Pentru ocrotirea bunurilor culturale de pe propriul teritoriu, statele părţi sunt obligate să ia măsuri, încă
din timpde pace, pentru a le feri de eventualele efecte ale unui conflict armat.Pentru respectarea
bunurilor culturale, Convenţia stabileşte următoarele obligaţii în sarcina statelor părţi:1.să se abţină de
la folosirea bunurilor culturale de pe propriul teritoriu şi de pe teritoriul altor părţi, adispozitivelor lor
de protecţie şi a împrejurimilor lor imediate, în scopuri care ar putea să le expună distrugerii
saudeteriorării în caz de conflict armat şi de la orice act ostil împotriva lor. De la această prevedere se
poate deroga numaicând necesităţile militare cer în mod imperios o asemenea conduită.2.Sa prevină şi
să oprească orice act de furt, vandalism, jefuire sau însuşire ilegală de bunuri culturale;3.Abţinerea de
la rechiziţionarea bunurilor culturale;4.In caz de ocupaţie, ocupantul să sprijine autorităţile naţionale
din teritoriul ocupat pentru ocrotirea şiconservarea bunurilor culturale;5.Introducerea, din timp de
pace, în propria legislaţie (îndeosebi în regulamentele pentru uzul trupelor) adispoziţiilor prin care să
se asigure respectarea Convenţiei;6.Pregătirea sau stabilirea din timp de pace, în cadrul forţelor armate
a unor servicii (sau personalspecializat) care să vegheze la respectarea bunurilor culturale şi să
colaboreze cu autorităţile civile însărcinate cu ocrotireaacestora.Sub protecţie specială pot fi puse
numai anumite categorii de bunuri culturale:-un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze
bunurile culturale mobile în caz deconflict armat;-centrele monumentale;-alte bunuri culturale imobile
de foarte mare importanţă.Aceste categorii de bunuri culturale sunt puse sub protecţie specială dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:a)se găsesc la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau
orice alt obiectiv militar important careconstituie un punct vulnerabil; b)să nu fie folosite în scopuri
militare;c)să fie înscrise la Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială ţinut de
DirectorulGeneral al UNESCO.Se consideră că un centru monumental este întrebuinţat în scopuri
militare atunci când este folosit pentrudeplasări de personal sau de material militar, chiar şi în tranzit şi
atunci când în acel centru se desfăşoară activităţi legatedirect de operaţiile militare, de cantonare a
personalului militar sau de producţie de materiale de război. Nu se considerăfolosite în scopuri militare
dacă sunt supravegheate de către paznici înarmaţi autorizaţi sau dacă în apropiere sunt prezenteforţe de
poliţie însărcinate să asigure ordinea publică.Bunurile culturale pot fi prevăzute cu un semn distinctiv
pentru identificarea lor în scopul protecţiei (un scut înculorile alb-albastru).Transporturile de bunuri
culturale sub protecţie specială sau în caz de urgenţă se bucură de imunitate deconfiscare, captură şi
priză, fără a se limita dreptul de vizită şi de control. De asemenea, personalul afectat protecţiei
bunurilor culturale trebuie să fie respectat şui să i se permită exercitarea funcţiilor sale, chiar dacă a
căzut în puterea părţiiadverse.Convenţia, în conformitate cu art.18 şi 19, are aplicabilitate în situaţii de
conflict armat internaţional, în caz deocupaţie totală sau parţială, precum şi în caz de conflict armat
fără caracter internaţional.Un document important pentru completarea sistemului de protecţie a
bunurilor culturale este cel de-al doileaProtocol la Convenţia de la Haga din 1954, adoptat la 26 mai
1999 . Protocolul aduce ca noutate o sumă de reguli privindatât protecţia generală, cât şi protecţia
specială a bunurilor culturale în situaţii de conflict armat. De o noutate absolută sunt prevederile
referitoare la răspunderea penală şi jurisdicţia cu privire la încălcările regulilor de protecţie a bunurilor
culturale, precum şi o serie de dezvoltări ale sistemului de protecţie a acestora în conflictele armate
fără caracter internaţional.
Unitatea de învăţare 11
Dreptul penal internaţional. Curtea Penală Internaţională
11.1 Introducere
11.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
11.3 Conținutul unității de învățare
11.3.1 Noţiunea, izvoarele și principiile dreptului internaţional penal
Ca ramură de sine stătătoare a dreptului internaţional public, dreptul internaţional penals-a constituit
după cel de-al doilea război mondial, momentul naşterii acestuia fiind consideratsancţionarea penală a
criminalilor de război şi a celor ce au săvârşit crime împotriva păcii şi asecurităţii internaţionale prin
declanşarea şi purtarea unui război de agresiune.Elemente ale răspunderii internaţionale penale au
apărut, însă, cu mult înainte de epocamodernă. Primele norme de drept internaţional penal sunt legate
de război. La diferite popoare,încă din antichitate existau reguli de purtare a războiului, conform
cărora erau sancţionate exce-sele comise de trupele de invazie asupra persoanelor particulare şi a
bunurilor acestora.Astfelîntâlnim în antichitate preceptele canonice ale Sf. Augustin şi concepţiile
laice ale lui Aristotel,care conţin reguli şi sancţiuni religioase cu privire la modul de purtare a
războiului.În evul mediu, biserica catolică tinde să „îndulcească” purtarea războaielor,
introducândinstituţii ca „pacea lui Dumnezeu” prin care se acorda protecţie unor categorii de persoane
cumar fi preoţii, femeile, copiii şi bătrânii şi „armistiţiul lui Dumnezeu” prin care se impunea
oprirearăzboaielor în perioada sfintelor sărbători. Abaterile de la aceste reguli atrăgeau sancţiuni.Hugo
Grotius (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional public, afirmăcă orice fiinţă
umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a acestor drepturi consti-tuie o crimă.Grotius
promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, într-oformă embrionară. Esenţa
acestei idei constă în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numaicriminalii din interior, ci şi pe cei
care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor.Răspunderea internaţională penală capătă un contur
veritabil la începutul secolului al XIX-lea, când găsim pentru prima oară în dreptul intern al SUA,
reguli închegate de drept penal privind pe beligeranţi.După primul război mondial, tratatele de pace şi
în special tratatul de la Versailles din 1919reprezintă momentul important pentru dezvoltarea dreptului
internaţional penal şi totodată,pentru consacrarea răspunderii penale a persoane fizice.Tratatul de la
Versailles a prevăzut înfiinţarea unui tribunal internaţional având competenţade al judeca pe fostul
împărat al Germaniei, Wilhem al II-lea de Hohenzolern, pentru ofensă supremă contra moralei
internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor . Guvernul olandez a refuzatextrădarea fostului împărat
german, iar guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor derăzboi şi numai şase ofiţeri germani
care fusese luaţi prizonieri de război, au putut fi judecaţi detribunalele franceze şi engleze.Cu toate că
n-au fost aplicate în totalitate, dispoziţiile tratatului de la Versailles prezintăo deosebită importanţă
pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal. Apare astfel, pentruprima oară noţiune de crimă de
război şi este pentru prima oară când un şef de stat este făcutrăspunzător pentru încălcarea normelor
dreptului internaţional.În perioada dintre cele două războaie mondiale dreptul internaţional penal s-a
îmbogăţeştecu noi reglementări cu privire la interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului
războiului, şicu noi convenţii privind infracţiunile internaţionale.În 1925 s-a adoptat la Geneva
Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelorasfixiante, toxice sau similare şi a armelor
bacteriologice; în 1928 s-a semnat Pactul Briand-Kel-logg prin care s-a interzis războiul ca mijloc al
politicii internaţionale; în 1929 a fost adoptată laGeneva o nouă convenţie „pentru ameliorarea soartei
răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie” care prevedea ideea pedepsirii celor ce violează
prevederile convenţiei.După cel de-al doilea război mondial dreptul internaţional a cunoscut un
adevărat salt de ordin calitativ, ceea ce a permis autorilor de drept internaţional să aprecieze că dreptul
internaţionalpenal modern s-a născut în această perioadă. Afirmaţia se sprijină pe evoluţiile
spectaculoaseîn plan juridic referitoare la răspunderea pentru săvârşirea crimelor contra păcii şi
securităţiiomenirii, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război. Sub egida Organizaţiei
NaţiunilorUnite sau în cadrul general al relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional penal a
cunoscutdezvoltări importante şi în planul colaborării dintre state pentru încriminarea şi reprimarea
unorfapte săvârşite de persoane nu în calitatea lor de agenţi ai statului ci în nume propriu, prin care
seaduc atingeri grave unor valori ce vizează întreaga comunitate internaţională. În urma celor descrise
putem concluziona că dreptul internaţional penal s-a conturat înlegătură cu cerinţa respectării legilor
de purtare a războiului şi a respectării tratatelor internaţionaleşi a necesităţii pedepsirii persoanelor
vinovate de încălcarea lor în calitate de organe de stat saude particulari.Totodată este necesar de
subliniat că în literatura de specialitate se folosesc doi termenipentru indicarea acestei ramuri a
dreptului internaţional public:drept penal internaţional şi drept internaţional penal . Aceste două
sintagme exprimă concepte diferite.Drept penal internaţional apără ordinea juridică internă a fiecărui
stat, fiind domeniul încare statele îşi cer reciproc sprijinul pentru rezolvarea unor probleme de drept
penal intern. Dincadrul acestuia fac parte norme referitoare la extrădare, la aplicarea legilor naţionale
în cazulinfracţiunilor săvârşite în străinătate, la asistenţă judiciară în cauze penală, la
recunoaştereahotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state sau la regulile de
jurisdicţiepenală în cazul infracţiunilor săvârşite de trupele străine aflate în tranzit sau staţionate pe
terito-riul altui stat ori împotriva unor asemenea trupe.Drept internaţional penal face parte din ordinea
juridică internaţională, cuprinzând normelede drept intern care au şi un element de extranietate, în ce
priveşte locul săvârşirii faptelor saua producerii consecinţelor acestora, naţionalitate făptuitorilor, locul
unde aceştia se află dupăsăvârşirea infracţiunilor etc .Deşi există o deosebire netă între aceste două
ramuri de drept ele se interpătrund, realizândo strânsă legătură între dreptul intern al statelor şi dreptul
internaţional penale.Pe parcursul secolului XX-lea mai mulţi autori au încercat definirea acestei ramuri
de drept.Printre primii se numără românul Vespasian V. Pela, care definea dreptul internaţional
penalca fiind totalitatea regulilor de fond şi formă care guvernează modul de exercitare a
acţiunilorcomise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi
armoniaîntre popoare.O altă definiţie dată de belgianul Ştefan Glaser înţelege prin drept internaţional
penal an-samblul de reguli juridice, recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop de a
protejaordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.În
prezent dreptul internaţional penal este definit ca ansamblul normelor juridice insti-tuite prin convenţii
internaţionale în scopul apărării ordinii şi legalităţii internaţionale şi caresancţionează infracţiunile ce
aduc atingere normelor şi principiilor de drept internaţional.Izvoarele dreptului internaţional penal sunt
aceleaşi ca şi în cazul dreptului internaţionalpublic – tratatele internaţionale, cutuma internaţională şi
în unele cazuri deciziile organizaţiilorinternaţionale. Din totalitate de tratate internaţionale, izvoare ale
dreptului internaţional penal, vom exemplifica următoarele:
Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor Europeneala Axei,
semnat la 8 august 1943;
Statutul tribunalului militar internaţional de la Nürnberg, semnat la Londra la 8 august 1945;
Statutul tribunalului militar internaţional pentru Extremul Orient, adoptat la 19 ianuarie 1946;
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de AdunareaGenerală a ONU,
la 9 decembrie 1948;
Convenţiile de la Geneva privind protecţia victimelor conflictelor armate, semnate la 12august 1949;
Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţi isemenilor, semnate la
2 decembrie 1949
Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, de la Haga din 14mai 1954;
Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, din 20 martie 1959;
Convenţia privind infracţiunile şi alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, semnatăla Tokio în
septembrie 1963;
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii,adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 26 noiembrie 1968;
Convenţia pentru reprimarea capturii ilicite a aeronavelor, semnată la Haga la 26 decembrie1970;
Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnată la Washington la 2februarie
1971;
Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite, îndreptate contra securităţii aviaţiei civile,adoptată la
Montreal la 23 septembrie 1971;
Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1972;
Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, adoptată deAdunarea
Generală a ONU la 30 noiembrie 1973;
Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şipedepsirea
indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra umanităţii, adoptate de AdunareaGenerală a ONU
la 3 decembrie 1973;
Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor contra persoanelor care se bucurăde o protecţie
internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată la Adunarea Generală a ONUla New York, la 14
decembrie 1973;
Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelorde război,
adoptată de Consiliul Europei la 25 ianuarie 1974;
Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977;
Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată prin rezoluţia 34/146 aAdunării
Generale a O.N.U la 17 decembrie 1979;
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montigo Bay la 10 decem-brie 1982;
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,adoptată la
Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984;
Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia, adoptat prin Rezoluţia nr. 827a Consiliul
de Securitate a ONU, la 25 mai 1993;
Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, adoptat prin Rezoluţia nr.995 aConsiliului
de Securitate a ONU, din 8 noiembrie 1994;
Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Conferinţa diplomatică aONU din 17
iulie 1998.Fixarea acestui spectru de tratate internaţionale a pus temei trecerii la anumite
reglementăricodificate a dreptului internaţional penal. Asta, însă, nu înseamnă că a fost uitată cutuma,
unalt izvor de bază al dreptului internaţional. Vorbind despre coraportul dintre tratate şi
cutumainternaţională, desigur cutuma deţine un loc secundar. Totodată este necesar de menţionat că
oserie de norme de drept internaţional, s-au creat în baza unor cutume internaţionale .Procesul
normativ internaţional este adesea influenţat de legislaţia internă a statelor, careeste îndreptată spre
urmărirea şi combaterea infracţiunilor internaţionale. Legile interne, însă,pot fi considerate doar
izvoare auxiliare, deoarece ele doar contribuie la realizarea principiilor şinormelor dreptului
internaţional penal pe teritoriul statului .Prin normele dreptului internaţional penal sunt reglementate
relaţiile internaţionale cu ca-racter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor
comunităţii internaţionale, modul de sancţionare a acestor fapte, precum şi regulile de colaborare în
incriminarea, descoperireaşi sancţionarea acestor fapte.Caracteristic pentru convenţiile internaţionale
cu caracter penal, este faptul că ele nu cuprindde regulă şi sancţiunile corespunzătoare pentru fiecare
faptă, ci doar indici referitoare la regimul sancţionatorSubiectele dreptului internaţional penal sunt
statele. Ele sunt părţi la raporturile juridice re-glementate de dreptul internaţional penal, chiar dacă
statelor nu li se pot aplica sancţiuni penale.Persoanele fizice, fie ca organe ale statului, fie ca
particulari, apar ca obiect al normelor penaleinternaţionale, decât ca subiect direct al lor. Statele se
obligă prin tratate să introducă în ordi-nea juridică internă normele pe baza cărora să tragă la
răspunderea penală pe autorii crimelorinternaţionale şi, ca regulă, instanţele naţionale sunt competente
să judece. Rezultă că persoanafizică autoare a infracţiunilor internaţionale are calitatea de subiect de
drept în ordinea juridicăinternă şi numai în mod excepţional în cea internaţională. Dreptul internaţional
nu creeazăobligaţii directe în sarcina persoane fizice, ci prin intermediul statului care se angajează
ratificând tratatele internaţionale.Dreptul internaţional penal este fundamentat în baza principiilor
fundamentale a dreptuluiinternaţional public, dar şi pe o serie de principii specifice. Principiul
legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepsei, presupune că nu există infracţiune dacă faptanu este
prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei, respectiv nici o pedeapsă nupoate fi
aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepse şi pentru fapte denatura celei
săvârşite de către persoana ce urmează să fie sancţionată penal (nullum crimen sine lege,nulla poena
sine lege). Este necesar de precizat că acest principiu vizează şi legalitatea judecăţii, precumşi
legalitatea hotărârilor instanţelor judecătoreşti (nullum judicio sine lege,nulla poena sine judicio).Prin
urmare, putem afirma că principiile legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepselor suntchemate să
servească drept garanţie drepturilor omului, împotriva arbitrarului organelor de stat.Un alt principiu
este principiul represiunii universale. Sorgintea acestui principiu este de originecutumiară, dar care
este astăzi general recunoscut în cadrul întregii comunităţi internaţionale,adeseori figurând în
convenţii internaţionale ce cuprind dispoziţii cu caracter penal.Conform acestui principiu, statul care
descoperă pe teritoriul său autorul infracţiuniiinternaţionale, este competent să o judece şi să o
pedepsească, indiferent de locul unde a fostsăvârşită infracţiunea (ubi te invenero, ibi te judicabo).
Principiul represiunii universale este o dero-gare de la principiul teritorialităţii legii penale,
predominant în dreptul intern.Principiul răspunderii penale individual presupune că răspunderea
penală incumbă persoa-ne care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acestuia în procesul infracţional.
Nu se admiterăspunderea colectivă şi nici răspunderea unei persoane pentru fapta altuia.În temeiul
principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război,trecereatimpului nu
exonerează de răspundere penală. Crimelor de război şi crimele contra umanităţiiconstituind cele mai
grave crime de drept internaţional nu pot fi supuse termenului de prescripţie.Acest principiu
stimulează cooperare între state şi favorizează pacea şi securitatea internaţională.Principiul a fost
consacrat într-o serie de documente politico-juridice ca de exemplu: Statutul Tri-bunalului militar
internaţional de la Nürnberg; Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor derăzboi şi a crimelor
contra umanităţii; Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte de-pistarea, arestarea,
extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contraumanităţii etc.Principiu al
dreptului internaţional penal trebuie considerat şi faptul căordinul superiorului ierarhic nu înlătură
răspunderea penală.Dat fiind caracterul faptelor care se pot săvârşi sub imperiuluiordinului
superiorului, aceasta nu constituie o cauză care să înlăture răspunderea penală..Persoanele cu înalte
funcţii de răspundere cum ar fi şefii de state, şefii de guverne sau alţif uncţionari cu înalte funcţii de
stat, în cazul săvârşirii unor infracţiuni internaţionale vor atrageo pedeapsă penală mai aspră.
Infracţiunile internaţionale Infracţiune internaţională este fapta contrară principiilor şi normelor
dreptului internaţionalpublic săvârşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii
internaţionale sau persoane particulare.Infracţiunile internaţionale se pot clasifica după mai multe
criterii. Cel mai important criteriude clasificare a infracţiunilor este cel al valorilor ocrotite. Crimele
internaţionale suntdenumite uneori infracţiuni internaţionale prin natură, iar delictele internaţionale
sunt denumit einfracţiuni convenţionale .Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce reprezintă prin
gravitatea lor un grav pericol so-cial pentru bazele coabitării naţiunilor şi statelor. Ele sunt fapte care
aduc atingere unor obligaţiiinternaţionale esenţiale.Pentru prima oară termenul de crimă internaţională
a fost utilizat în Statutul Tribunaluluimilitar internaţional de la Nürnberg, conform căruia aceste se
împărţeau în trei categorii:Crime de război;Crime împotriva umanităţii;Crime contra păcii.
11.3.2 Tribunalele penale internaționale
După primul război mondial, tratatele de pace şi în special tratatul de la Versailles din 1919reprezintă
momentul important pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal şi totodată,pentru consacrarea
răspunderii penale a persoanei fizice.Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea unui tribunal
internaţional având competenţade a-l judeca pe fostul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de
Hohenzolern, pentru „ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor” .
Guvernul olandez a refuzatextrădarea fostului împărat german, iar guvernul german a refuzat
extrădarea criminalilor derăzboi şi numai şase ofiţeri germani care fuseseră luaţi prizonieri de război,
au putut fi judecaţide tribunalele franceze şi engleze.Cu toate că n-au fost aplicate în totalitate,
dispoziţiile tratatului de la Versailles prezintăo deosebită importanţă pentru dezvoltarea dreptului
internaţional penal. Apare astfel, pentruprima oară, noţiunea de crimă de război şi este pentru prima
dată când un şef de stat devinerăspunzător pentru încălcarea normelor dreptului internaţional.Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg cuprindea reguli de ordin proceduralşi de fond, fiind
o instanţă jurisdicţională de excepţie creată de statele învingătoare, pentru a ju-deca atrocităţile
săvârşite numai în tabăra inamică. Crime de natura celor ce intrau în competenţaTribunalului au fost
comise aproape în egală măsură şi de statele învingătoare. Tribunalul erainternaţional numai în sensul
că a fost creat în baza unui acord internaţional (Acordul de laLondra), însă el era alcătuit numai din
statele învingătoare, care erau părţi la acord; judecătoriiproveneau numai din aceste state, statele
învinse neavând nici un reprezentant, aşa cum cereprincipiul echităţii şi justiţiei. Tribunalul nu a fost
creat cu consimţământul tuturor părţilor încauză, conform unui principiu unanim admis. Procedura
după care a judecat era în contradicţiecu concepţia unanim admisă despre justiţia internaţională;
judecătorii erau, de regulă, militari,care au judecat după o procedură simplificată.Articolul 6 al
Statutului prevedea competenţa de judecată ratione materiaTribunalului şi se referea la:crimele contra
păcii (ordonarea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agre-siune, sau a unui război prin
violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale, sauparticiparea la îndeplinirea oricărui
dintre aceste acte); crimele de război (violarea legilor şi obiceiurilor războiului, asasinatele, relele
tratamenteşi deportările pentru munca forţată a populaţiei din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele
tra-tamente a prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor, jefuirea
bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor si satelor sau devastarea lornejustificată
de necesităţile militare);crimele contra umanităţii(asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de
sclavie, deportareapopulaţiei civile, persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase).Ratione
persone Tribunalul era competent să judece orice persoană care a comis, individualsau cu titlu de
membru a unor organizaţii, oricare din crimele menţionate mai sus. Conducătorii,organizatorii,
provocatorii sau complicii care au luat parte la comiterea oricărei dintre crimeleprevăzute de statut
erau consideraţi răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte per-soane în executarea
planurilor respective, situaţia lor fiind acea de instigator sau complice.Ca element de noutate, Statutul
extinde sfera noţiunii „criminal de război” în raport cu normele anterioare. Dacă până acum puteau fi
autori ai crimelor de război numai militarii şi civiliiparticipanţi la ostilităţi, deci combatanţii, de acum
înainte se extinde categoria persoanelor carepot comite crime de război, prin includerea civililor,
îndeosebi a funcţionarilor, chiar dacă nuparticipă la operaţiuni militare. Această extindere rezultă cu
claritate din incriminarea deportăriipentru munci forţate sau în alte scopuri, acte care pot fi săvârşite şi
de alte persoane decâtcombatanţii, mai ales cele investite cu exerciţiul autorităţii publice pe diferitele
trepte ale ierarhieistatale.În baza art. 9 al Statutului, Tribunalul era abilitat, în cazul în care în cadrul
unui proces seconstată că un inculpat vinovat de o anumită faptă face parte dintr-un grup sau o
organizaţie,să declare că grupul sau organizaţia sunt criminale. În baza acestui articol, Gestapoul, S.S.-
ul şiconducerea partidului nazist german au fost declarate criminale.Tribunalul era împuternicit să
judece în lipsa acuzaţilor când aceştia nu au fost depistaţi şi dea-i condamna pe vinovaţi la moarte ori
la orice altă pedeapsă pe care o va considera justă, precumşi de a aplica pedepse suplimentare, cum ar
fi confiscarea averii dobândite ilegal de condamnat.În scopul asigurării garanţiilor fundamentale
pentru ca acuzaţii să fie judecaţi în cadrul unuiproces echitabil, art. 16 al Statutului prevede dreptul
acuzaţilor de a se apăra în instanţă, fie perso-nal, fie prin apărători. În administrarea probelor
Tribunalul nu era limitat de nici o formalitate.Tribunalul şi-a început activitatea la 20 noiembrie 1945,
iar la 1 octombrie 1946, după 403şedinţe publice, în care au fost audiaţi 116 martori, 19 acuzaţi şi
pledoariile avocaţilor a pronunţaturmătoarele sentinţe: pedeapsa cu moartea - 12 persoane; muncă
silnică pe viaţă - 3 persoane, închisoare între 10 şi 20 de ani - 4 persoane.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Iugoslavia areadus în discuţie problema instituirii unei Curţi
Penale Internaţionale cu caracter permanent.Numai o instanţă jurisdicţională care posedă o competenţă
generală ar fi capabilă să contribuie ladezvoltarea justiţiei penale internaţionale.Ca structură,
Tribunalul este alcătuit din 11 judecători. Potrivit Statutului, judecătorii suntaleşi de Adunarea
Generală a ONU după o listă prezentată de Consiliul de Securitate. Aceastălistă este prezentată în
Consiliu de Secretarul General al ONU la propunerea statelor. Alegerea judecătorilor se face pe o
perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi realeşi. Judecătorii trebuie să fiepersoane de înaltă moralitate,
imparţialitate şi integritate, să posede calificările cerute în ţările lorde provenienţă, pentru a fi numite
în cele mai înalte funcţii judiciare. La formarea camerelor se va ţine cont de experienţa judecătorilor în
materie de drept penal şi drept internaţional, mai alesde drept internaţional umanitar şi drepturile
omului.Potrivit articolului 11 din Statut, Tribunalul este alcătuit din următoarele organe:Trei camere
(două de primă instanţă, fiecare alcătuită din câte trei judecători şi o cameră deapel cu cinci
judecători);Procurorul;Grefa, comună camerelor şi procurorului.Procurorul Tribunalului este numit de
Consiliul de Securitate, în baza propunerii Secretaru-lui General al ONU, pentru o perioadă tot de 4
ani. Personalul necesar pentru buna îndeplinire aatribuţiilor se numeşte în funcţie de Secretarul
General al ONU, la propunerea Procurorului.
11.3.3 Curtea Penală Internațională
La 17 iulie 1998, plenara Conferinţei diplomatice a adoptat „Statutul de la Roma al Curţii Penale
Internaţionale”. Din 148 de state prezente la vot, pentru adoptarea statutului au votat 120 de state, 7 au
fost împotrivăşi 21 s-au abţinut.În felul acesta, visul de peste un secol de creare a unei instanţe penale
internaţionale se realizează,ziua de 17 iulie 1998 va rămâne în conştiinţa umanităţii şi în istoria
dreptului internaţional ca unmoment de schimbare radicală a concepţiei privind justiţia internaţională
.În scopul elaborării unor proiecte care să completeze necesităţile de funcţionare efectivă aCurţii, prin
Actul final al Conferinţei de la Roma a fost instituită o Comisie Pregătitoare. În sarcina acesteia intră
elaborarea:Regulilor de procedură ale Curţii, Elementelor constitutive ale infracţiunilor internaţionale
care se află în competenţa de judecată a Curţii Penale Internaţionale; Acordului între Curtea Penală şi
ONU; Acordului de sediu cu Olanda;Regulamentului privind imunităţile şi privilegiile acordate
personalului care va activa înorganismele specializate ale Curţii;Bugetului pentru primul an de
activitate.Conform articolului 126, Statutul a intrat în vigoare în prima zi din luna după cea de-a 60-azi
de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare,la
Secretariatul General al ONU, respectiv în anul 2002.
Pentru fiecare Stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Statut după depunerea celui de-al 60-lea
instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, Statutul va intra în vigoare înprima zi din
luna de după cea de-a 60-a zi de la depunerea de către un astfel de Stat a instrumentului său de
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare..De asemenea, este interesantă prevederea că, chiar dacă un
stat devine parte la Statut şiacceptă competenţa Curţii, totuşi poate declara că, pentru o perioadă de 7
ani de la intrarea în vigoare a Statutului pentru statul respectiv, nu acceptă jurisdicţia Curţii cu privire
la crimele derăzboi atunci când se presupune că o atare crimă a fost săvârşită de cetăţenii săi sau pe
teritoriulsău.În calea înfiinţării Curţii Penale Internaţionale s-au ridicat numeroase obstacole. Ideea
creăriiCurţii Penale Internaţionale era adesea obstrucţionată de refuzul statelor de a accepta o idee
încare vedeau „un transfer” al prerogativelor de suveranitate şi renunţarea la unul dintre
drepturilefundamentale ale lor – acela de a-i judeca pe propriii lor cetăţeni.Evoluţia şi acceptarea
justiţiei penale internaţionale a fost condiţionată pe parcursul timpuluide două mari probleme: pe de o
parte, necesitatea de a defini cu exactitate crimele internaţionalece urmau a fi supuse jurisdicţiei Curţii,
iar pe de altă parte, o coerentă delimitare a prerogativelorstatelor.Obiectivul principal al Curţii Penale
Internaţionale este de a judeca şi pedepsi indivizii carecomit cele mai grave crime de drept
internaţional.Printre motivele cele mai importante care justifică necesitatea instituirii Curţii
PenaleInternaţionale sunt următoarele:Necesitatea de a pune capăt nesancţionării. În pofida existenţei
anumitor precedente, majo-ritatea autorilor gravelor abuzuri ale drepturilor omului şi ale incălcărilor
dreptului internaţionalumanitar nu sunt pedepsiţi de organismele naţionale sau internaţionale. Lipsa
sancţionărilorîncurajează repetarea abuzurilor şi privează drepturile omului şi dreptul umanitar de
efectul lor imperativ.Necesitatea de a contrabalansa ineficienţa sistemelor naţionale.Guvernele pot să
se opună tragerii la răspundere a propriilor cetăţeni din următoarele motive:a) motive de politică a
statului;b) lipsa unui sistem jurisdicţional intern care să poată înfăptui justiţia în cazul unor
conflicteinterne;c) nedorinţa de a demite persoane care deţin funcţii politice sau militare în
stat.Necesitatea de a crea un mecanism executoriu. Prin crearea Curţii Penale Internaţionale seconferă
standardelor penale internaţionale o mai mare credibilitate.Necesitatea de a servi ca model de justiţie.
Interpretarea de către Curtea Penală Internaţionalăa prevederilor drepturilor omului şi a standardelor
internaţionale umanitare ar putea clarificaambiguităţile existente în domeniul dreptului şi va face
lumină asupra dezvoltărilor ulterioare.Datorită faptului că toţi membrii O.N.U. contribuie în mod
voluntar la ameliorarea sistemului,Curtea Penală Internaţională va primi un suport internaţional mai
larg decât curţile temporare.Aplicarea statutului curţii se bazează pe anumite principii generale ale
dreptului penal. Unprim principiu este cel al neretroactivităţii, conform căruia un individ nu va fi tras
la răspunderepenală pentru acte comise înainte de intrarea în vigoare a Statutului. Un alt principiu este
condiţia vârstei, conform căreia persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă la momentul
săvârşiriicrimei a împlinit 18 ani. De asemenea, nu există condiţii legate de termenul de
prescripţie.Răspunderea penală a indivizilor poate surveni numai atunci când persoana comite o
crimăîn mod individual sau colectiv, ordonă, solicită sau provoacă comiterea unei crime, care
seconsumă sau constituie doar o tentativă, incită în mod direct şi public alte persoane la
comitereagenocidului.În stabilirea categoriilor de infracţiuni ce trebuie să intre în competenţa Curţii, s-
a pornit dela ideea de a se păstra o coerenţă între definirea acestora în diverse instrumente
internaţionale şiîn statutul curţii. În final s-a ajuns la includerea în Statut a patru categorii de crime:I –
crime de război;II – crima de genocid;III – crime împotriva umanităţii;IV – crima de agresiune.Crima
de agresiune este acea faptă care numai după ce a fost constatată de Consiliul de Securitate poate fi
pusă pe rol în faţa Curţii Penale Internaţionale. Curtea îşi poate exercita competenţanumai atunci când
persoana care face obiectul unei anchete sau al unei urmăriri penale este cetăţean al unui stat parte la
Statut şi când statul, pe teritoriul căruia a avut loc actul sau omisiunea, este parte la Statut.Curtea
Penală Internaţională estei compusă din patru organe principale:a) Preşedinţia;b) Secţia de apeluri,
Secţia de judecată, Secţia pentru faza dinaintea judecăţii;c) procuror;d) grefier.Curtea va avea 18
judecători. Judecătorii vor fi aleşi dintre persoanele cu un înalt caractermoral, care au calificările
cerute de statele lor pentru numirea în posturile cele mai înalte, va aveacompetenţă în domenii de drept
internaţional, internaţional umanitar şi drepturile omului.Biroul procurorului va acţiona independent ca
organ separat al Curţii. El va răspunde deprimirea referatelor şi a oricăror informaţii privind crimele de
competenţa Curţii. Biroul este condus de un procuror, care poate fi ajutat de unul sau de mai mulţi
procurori adjuncţi.Procesul de judecată se desfăşoară la sediul Curţii, în afară de cazurile în care s-a
prevăzutaltfel. Limbile oficiale de lucru sunt araba, spaniola, engleza, franceza, rusa şi chineza.
Procesul sedesfăşoară public şi sentinţa la fel se pronunţă în public şi, dacă e posibil, în prezenţa
acuzatului.Pedepsele pot fi conform art.77 al statutului, închisoarea pentru un număr specificat de
ani,care nu poate depăşi maximum 30 de ani sau închisoarea pe viaţă. Pe lângă pedepsele cu închi-
soarea, Curtea poate dispune o amendă conform criteriilor stipulate în Regulile de procedură şprobe, o
confiscare a produselor infracţiunii, a proprietăţii şi bunurilor obţinute direct sau indirect de pe urma
acelei infracţiuni.Cheltuielile Curţii sunt suportate din fondul propriu care se formează din cotizaţiile
statelor-membre, mijloacele puse la dispoziţie de ONU, precum şi din donaţii benevole ale
guvernelor,organizaţiilor internaţionale, persoanelor fizice şi juridice.Adoptarea Statutului Curţii
Penale Internaţionale a constituit un eveniment istoric, întrucâts-a creat un nou mecanism de luptă şi
descurajare a violării normelor şi principiilor dreptuluiinternaţional umanitar şi drepturilor omului.
Existenţa în dreptul internaţional a unor numeroaseacte investite cu autoritatea naţiunilor lumii,prin
care se condamnăsăvârşirea de crime de război şi crime contra umanităţii – creează un cadru legal
eficient pentruurmărirea şi pedepsirea tuturor celor vinovaţi pentru comiterea unor astfel de crime,
pentru împiedicarea lor de a se sustrage de la corecta judecată a umanităţii.
Bibliografie
Maxim Ioan.Terorismul. Cauze, efecte şi măsuri de combatere.Ed. Politică. Bucureşti. 1989;
Mazilu Dumitru, Drept internaţional public. Vol. II. Ed. Lumina lex, Bucureşti, 2002;
Mazilu Dumitru, Dreptul păcii. Tratat.Ed. ALLBECK. Bucureşti, 1998;
Pivniceru Mona Maria.Răspunderea penală în dreptul internaţional.Ed. Polirom,Iaşi, 1990;
Stelian Scăunaş.Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar . Ed.
ALLBECK.Bucureşti, 2002;
Unitatea de învățare 12
Protecția drepturilor omului prin Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
12.1 Introducere
OSCE a fost creată ca o organizație internațională pentru securitatea statelor participante. La baza
activității sale se află însă un concept larg și cuprinzător al securității, care include și protecția
drepturilor omului. În viziunea OSCE securitatea internațională înseamnă mai mult decât simpla
absență a războiului, intenția de la bun început a statelor participante fiind crearea unui cadru politic
internațional larg pentru realizarea păcii și stabilității în Europa.
Actul final de la Helsinki stabilește că unul din cele zece principiifundamentale ale paln internațional
este respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Această recunoaștere fundamentală
constituie o piatră de hotar în istoria protecției drepturilor omului pentru că principiul respectării
drepturilor omului devine astfel un element fundamental, alături de elementele politico-militare și cele
de dezvoltare economică, a unui cadru internațional de pace și stabilitate pe continentul european.
Cum între principiile fundamentale înscrise în Actul final de la Helsinki nu există diferențieri de statut
și nici ierarhii, rezultă că în cadrul OSCE nici un stat participant nu poate invoca ca prioritară
securitatea națională pe plan politic sau economic în dauna realizării drepturilor omului, democrației și
libertăților cetățenești legitime, istoria europeană a ultimelor decenii dovedind pe deplin că societatea
liberă și democratică, în care drepturile omului și supremația legii sunt respectate, este o puternică
garanție internațională în contra conflictelor și instabilității ce ar pune în pericol securitatea statelor
europene și pacea pe întregul continent.
12.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Această unitate de învățare are ca obiective cunoașterea de către student a specificului mecanismelor
de securitatea internațională pentru realizarea respectării drepturilor omului, a democrației și
primatului legii pe tot continentul european. Parcurgând această unitate, studenții vor primi competețe
legate de pârghii ne-judiciare pentru protecția drepturilor omului, împărtășirea cunoștiințelor cu
clienții serviciilor de consiliere juridică privind practica din alte state europene privind organizarea
alegerilor și campaniilor electorale, exercițiul libertății de exprimare prin manifestările media,
combaterea discriminării și protecția drepturilor și intereselor legitime ale minorităților naționale.
12.3 Conținutul unității de învățare
12.3.1 Conferința pentru Securitatea și Cooperare în Europa
Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa este cea mai cuprinzatoare organizatie de
securitate de tip regional, numarând 55 de state membre din Europa si America de Nord .Activitatea sa
presupune alerta timpurie, prevenirea conflictelor,gestionarea crizelor si reconstructia postconflict.
Deciziile sale implica statele membre doar la nivel politic, nu si juridic. Toate statele membre au statut
egal, iar deciziile se iau prin consens.Desi OSCE are (sub aceasta denumire) o istorie destul de scurta,
radacinile ei se regasesc în anii '70 ai secolului XX, sau chiar mai devreme, existenta sa fiind
indisolubil legata de perioada "razboiului rece".
Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa a fost formal deschisa pe 3 iulie 1973, lansându-
se astfel procesul Helsinki. Acesta, incluzând 35 de state din zona europeana si euroatlantica, a
cunoscut trei momente majore: 3-9 iulie 1973 (Helsinki): adoptarea Recomandarilor Finale; 18
septembrie 1973-21 iulie 1975 (Geneva): elaborarea Actului Final de la Helsinki și 1 august 1975
adoptarea prin semnare de către șefii de state și guverne ale țărilor participante a Actului Final de la
Helsinki.
Acesta nu este un tratat internațional ci un document politic obligatoriu statelor semnatare, având trei
coordonate majore: aspectele politico-militare ale securitatii (principiile care ghideaza relatiile dintre
statele participante si masuri de sporire a încrederii în plan militar) ("Decalogul" de la Helsinki),
cooperarea în domeniul economic, tehnico-stiintific si a mediului înconjurator si "cooperarea în
domeniul umanitar si în alte domenii" (erau vizate aici: drepturile omului, redate prin formula
"contacte umane", "informarea", "cooperarea culturala" si "cooperarea în probleme de educatie").
Procesul de la Helsinki a reprezentat, fara îndoiala, o sansa unica oferita statelor membre de a ramâne
în contact, de a avea un cod de conduita în relatiile lor internationale, precum si un program de
cooperare pe termen lung. Conferinta a constituit un cadru de dialog între "state suverane si
independente în conditiile deplinei egalitati" într-un moment în care pe scena internationala se
confruntau doua blocuri politice si militare împartasind valori diferite si a permis abordarea unui
subiect pâna atunci exclus de pe agenda reuniunilor comune ale reprezentantilor din Est si din Vest:
problema drepturilor omului. În planul securitatii, crearea CSCE a determinat reducerea tensiunilor
militare prin adoptarea masurilor de încredere militara, implicând transparenta si controlul
armamentelor. Prabusirea comunismului si încheierea "razboiului rece" au însemnat, pentru CSCE,
asumarea unui nou tip de misiuni, legate de aceasta data de construirea cadrului institutional
democratic si respectul drepturilor omului în fostele state comuniste. Consacrarea noii orientari a
Conferintei a constituit-o Carta de la Paris pentru o Noua Europa, adoptata în 1990, la summit-ul
sefilor de stat si de guverne. Pornind de la premisa ca "întreaga Europa libera este chemata pentru un
nou început", documentul stabilea consultari politice la nivel de sefi de stat si de guvern din doi în doi
ani, un Consiliu al ministrilor de externe cel putin o data pe an, precum si posibilitatea unor întâlniri
periodice între reprezentanti ai ministerelor de externe.Aceste întâlniri beneficiau de suportul unui
aparat administrativpermanent, incluzând un Secretariat, un Centru de Prevenire aConflictelor si un
Oficiu pentru Alegeri Libere. În aprilie 1991 a fost constituita Adunarea Parlamentara a OSCE.
Organizatia îsi dezvolta, în aceasta perioada (între 1989 si 1991 au loc reuniuni la Viena, Paris,
Copenhaga, Moscova), dimensiunea umana, incluzând alegeri libere, libertatea presei, protectia
minoritatilor. În perioada 1991-1994, CSCE va fi înzestrata cu noi institutii si structuri: Forumul
pentru Cooperare în Domeniul Securitatii, Înaltul Reprezentant pentru Minoritati Nationale Forumul
Economic, Presedintele în exercitiu (Chairman în Office), însarcinat cu "coordonarea consultarilor
curente în domeniile de interes ale CSCE", Secretarul General. Aceasta dezvoltare institutionala a
transformat CSCE dintr-un proces într-o organizatie, noua denumire - Organizatia pentru Securitate si
Cooperare în Europa, 1 ianuarie 1995.
12.3.2 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
Prin structura si activitatile sale, Organizatia se recunoaste a fi un "instrument primar de alerta rapida,
prevenire a conflictelor si gestionare a crizelor". Locul special pe care aceasta Organizatie îl ocupa pe
scena internationala se regaseste în particularitatile sale: abordarea în cooperare a securitatii,
instrumentele de prevenire a conflictelor, dialogul si consensul, valorile comune împartasite de statele
membre, modelele de cooperare cu celelalte organizatii si institutii internationale. Prioritatile pe care
OSCE si le-a stabilit pentru perioada actuala vizeaza:- consolidarea valorilor comune ale statelor
membre si sprijinirea acestora în edificarea unei societati civile complet democratice, sprijinit- pe
domnia legii; - prevenirea conflictelor locale, restaurarea ordinii si a pacii; - acoperirea deficitului de
securitate si evitarea crearii unor noi sciziuni politice, economice sau sociale prin promovarea
securitatii cooperative. OSCE contribuie activ la promovarea democratiei, consolidarea statului de
drept si respectul drepturilor si libertatilor fundamentale în aria sa de activitate.În toata aceasta
perioada, OSCE a dat dovada de o capacitatesporita de flexibilitate, adaptându-se schimbarilor si
noilor provocari la nivel international. În 1997, OSCE a instituit un Reprezentant pentru libertatea
presei si si-a consolidat dimensiunea economica, iar în 1998 a început monitorizarea politica.
Organele decizionale, structurile si instituțiile OSCE
Modul în care OSCE si-a organizat structura interna permite identificarea a doua tipuri de organe: pe
de o parte, corpul decizional si, pe de alta parte, institutiile si structurile operationale, între cele doua
"componente" existând o permanenta cooperare. Structura decizionala : Reuniunile la vârf (Summits)
sunt întâlniri periodice ale sefilor de stat si de guvern si au drept rol trasarea prioritatilor si
orientarilorpolitice ale Organizatiei. Astfel de reuniuni au loc la 2-3 ani. Consiliul Ministerial este
format din ministrii de afaceri externe ai statelor membre si se reuneste cel putin o data pe an (nu în
acelasi an în care are loc si summit-ul). Rolul sau este de a evalua problemele relevante pentru OSCE,
de a urmari în ce masura activitatile OSCE concorda cu scopurile politice ale Organizatiei, precum si
luarea masurilor adecvate. Consiliul Permanent este organul principal de consultare politica si luare a
deciziilor; de asemenea, este responsabil cu activitatile curente ale Organizatiei. Sediul sau este
laViena. Aspectele militare ale securitatii sunt dezbatute în cadrul Forumului pentru Cooperare în
domeniul Securitatii care se reuneste saptamânal la Viena.
Structuri si instituții operaționale
Presedintele în exercitiu este responsabil pentru activitatea executiva si coordonarea activitatilor
curente ale OSCE. Principalele sale misiuni implica actiuni de coordonare, de reprezentare si de
supervizare a actiunilor legate de prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor si reabilitarea
postconflict. Presedintele este asistat, în activitatea sa, de fostul si viitorul presedinte ai Organizatiei,
cei trei formând asa-numita Troika. Functia de presedinte al OSCE este detinuta, pentru un an,
deministrul de afaceri externe al unuia dintre statele membre.
Secretarul General îl sprijina si îl reprezinta pe Presedintele în exercitiu. Activitatea lui presupune
gestionarea structurilor si operatiunilor OSCE, inclusiv Secretariatul, sprijinul acordat Presedintelui
înexercitiu pentru pregatirea si organizarea întâlnirilor din cadrul OSCE, implementarea deciziilor
OSCE, promovarea politicii si a practicilor OSCE la nivel international, mentinerea contactelor cu alte
organizatii internationale, consiliere în domeniul financiar etc. Secretariatul General este asistat de un
Birou, cu sediul la Praga.Conducerea Secretariatului este asigurata de Secretarul General, desemnat de
Consiliul Ministerial. Mandatul sau este de trei ani.Secretariatul General este plasat sub conducerea
Secretarului General; acesta asigura suportul operational al Organizatiei. Sediul Secretariatului OSCE
este la Viena.Oficiul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului are drept misiune promovarea
alegerilor democratice, consolidarea institutiilor democratice, alerta rapida si prevenirea conflictelor.
Înaltul Comisar pentru Minoritati Nationale . Acest post a fost creat în 1992 cu scopul de a raspunde,
în cel mai scurt timp posibil, tensiunilor etnice care implica un potential conflict. Sediul Înaltului
Comisar pentru Minoritati Nationale se afla la Haga. Reprezentantul pentru Libertatea
Creat în 1996, acest post confera mandat pentru observarea libertatii de expresie a mass-media în
statele membre, acordând o atentie sporita factorilor care pot îngradi libertatea presei, precum si
conditiilor nefavorabile de munca pentru jurnalisti. De asemenea, Reprezentantul pentru Libertatea
Presei are misiunea de a reactiona rapid în cazul unei nonconcordante între actiunile statelor membre
si principiile OSCE privind libertatea presei. Mandatul său este de trei ani. El nu are o functie juridica.
Acțiunile OSCE
Modul concret de interventie a Organizatiei în cazul existentei unui conflict sau a unei situatii potential
conflictuale include mai multe elemente: constatarea situatiei de fapt și misiunile de raportori;
misiunile OSCE; reprezentanții personali ai Președintelui în exercițiu; grupurile ad-hoc; mecanisme
pentru solutionarea pasnica a conflictelor; operațiuni de menținere a păcii.
Constatarea situatiei de fapt si misiunile de raportori constau în vizite de scurtă durată ale
reprezentanților din statele membre ale OSCE; scopul lor îl constituie stabilirea faptelor, raportarea
acestora și, uneori, formularea de propuneri de recomandari structurilor decizionale ale Organizatiei
(astfel de actiuni au fost folosite, spre exemplu, pentru a vedea în ce masura noii membri ai OSCE
implementează angajamentele luate în cadrul Organizatiei). Principalul instrument al Organizatiei
pentru prevenirea conflictelor pe termen lung, gestionarea crizelor, soluționarea conflictelor și
reabilitarea postconflict îl constituie misiunile OSCE. Astfel de misiuni au fost folosite în fosta
Iugoslavie: în 1998/1999, a avut drept scop verificarea respectarii, de catre RFI, a Rezoluțiilor 1160 si
1199 ale ONU, implicând încetarea focului, monitorizarea deplasarii trupelor, respectarea drepturilor
omului și reconstructia cadrului democratic.Interventia OSCE se realizeaza uneori prin activitatea
Reprezentantilor personali ai Presedintelui în exercitiu. Este vorba despre personalitati din statele
membre ale OSCE desemnate de Presedinte pentru a-l asista în legatura cu o criza sau un conflict.
Acesti reprezentanti au un mandat clar si precis cuprinzând, cel mai adesea, sarcini referitoare la
prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor, dar si activitati privind implementarea controlului
armamentelor sau strângerea de fonduri (spre exemplu, în 1996,fostul prim ministru spaniol, Felipe
Gonzalez, a fost trimis în Republica Federala Iugoslava în timpul protestelor care au urmat alegerilor
municipale; mandatul lui presupunea "să adune informații de la toate forțele politice si instituții,
incluzând media si corpul judecatoresc aflat în legaturaă cu faptele si evenimentele legate de alegerile
municipale, inclusiv anularea rezultatelor acestora". Raportul premierului spaniol a constituit ulterior
fundamentul declanșării presiunilor asupra Belgradului pentru a-si schimba decizia). Grupurile ad-hoc
sunt o modalitate de actiune care se "modelează" de la caz la caz. Misiunea lor este de a-l asista pe
Presedintele în exercitiu, mai ales în domeniul prevenirii conflictelor, gestionarii crizelor si rezoluțiilor
controversate. Grupurile sunt formate dintr-un grup restrâns de state participante, incluzând "Troika".
Mecanismele de solutionare pasnica a conflictelor presupun proceduri care faciliteaza contactul
prompt si direct între partile în conflict. Fiind vorba de proceduri care nu necesita consensul statelor
membre, rapiditatea de reactie pe care o presupune declansarea lor constituie un avantaj. Astfel de
mecanisme sunt: Mecanismele de la Valletta (una sau doua persoane vor pastra contactul cu parțile
înconflict, împreuna sau separat. Ele pot face comentarii generale sau punctuale sau își pot prezenta
opinia, acestea neavând însă forță constrângatoare pentru statele membre) si Conventia de Conciliere
și Arbitraj (aceasta "leagă" doar statele care sunt parte a acesteia si care participa si la costurile pentru
Curtea de Conciliere si Arbitraj). Operatiunile de mentinere a pacii pot fi decise în caz de conflict în
scopul mentinerii pacii si stabilitatii. Pâna acum, aceasta modalitate de actiune nu a fost înca folosita
Dimensiunea politico-militara a securității
OSCE propune o abordare specifica a securitatii, si anume securitatea globala (acopera cele trei
aspecte ale securitatii: umană, politico-militara si economica si de mediu) si de cooperare (toate statele
participante au statut egal, iar deciziile, adoptate prin consens, sunt constrângatoare doar la nivel
politic). Aceasta perspectiva asupra securitatii presupune adoptarea, în plan politico-miliar, a unor
mecanismeantrenând deschiderea, transparența si participarea statelor membre.
În domeniul drepturilor omului OSCE a creat un instrument procedural internațional, numit
Mecanismul Dimensiunii Umane, care poate fi activizat ad-hoc de un stat sau un grup de state din
organizație. Acest instrument are două componente: Mecanismul de la Viena (adoptat prin actul final
de la Viena din 1989) și Mecanismul de la Moscova (creat prin Documentul ultimei Reuniuni asupra
dimensiunii umane CSCE din anul 1991).
Mecanismul de la Viena permite statelor participante să ridice în forurile organizației situația
drepturilor omului în alte state participante. Mecanismul de la Moscova aduce ca noutate, în
completare, posibilitatea creării unor misiuni ad-hoc de experți independenți care să primească mandat
să ajute la rezolvarea unei situații conflictuale legate de dimensiunea umană apărute pe teritoriul uinui
stat OSCE. Oficiul OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, cu sediul la Varșovia,
este desemnat să asiste tehnic aplicarea Mecanismului de la Moscova și în acest scop ține o listă de
experți din statele participante, calificați pentru asemenea misiuni și investigații internaționale.
12.3.3 Oficiul OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului
OIDDO, cu sediul la Varșovia, este corpul permanent de experți în domeniile Dimensiunii Umane
OSCE care monitorizează situația drepturilor omului în domeniile de referință și asistă structurile
operaționale și decizionale OSCE în situațiile ivite pe teritoriul statelor participante, situații de natură
să angreneze activitatea specifică a OSCE. În componența OIDDO se află departamentele pentru
Alegeri; Democratizare; Drepturile Omului; Toleranță și Nediscriminare, precum și Punctul de contact
pentru problemele Roman și Sinti.
Departamentul Alegeri realizeză observarea în teren a alegerilor din statele vizate, sprijină proiecte de
asistență tehnică, examinarea în raport cu standardele europene a legislatiilor naționale electorale și
formarea organizațiilor non-guvernamentale și a grupurilor de observatori interni la alegeri.
Departamentul pentru Democratizare se axează pe activități de informare, consiliere și susținere a
realizării supremației legii în statele vizate, participarea în condiții de egalitate la viața politică și
publică, promovarea bunei guvernări democratice și a libertății de mișcare și de exprimare.
Departamentul pentru Drepturile Omului desfășoară activități într-o serie de probleme inter-relaționate
precum protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, promovarea drepturilor omului în
contextul luptei contra terorismului, publicitatea informațiilor privind folosirea pedepsei cu moartea,
observarea desfășurării unor procese relevante la instanțele judecătorești naționale, formarea și
educația pentru cunoașterea, respectarea și aplicarea drepturilor omului. Departamentul pentru
Toleranță și Nediscriminare se ocupă de cazurile de violare a drepturilor omului, în special a libertății
de gândire, conștiință, religie și credință precum și de manifestările de ură și intoleranță. Punctul de
contact pentru problemele Roma și Sinti desfășoară programe de promovare a incluziunii romilor și
grupurilor înrudite acestora în societățile în care trăiesc. Acest punct internațional de contact
dialoghează cu guvernele în chestiuni privitoate la realizarea politicilor publice privind romii,
semnalează opiniei publice internaționale cazuri și potențiale conflite legate de romi și contribuie la
medierea și aplanarea conflictelor apărute în legătură cu comunitățile de romi.
12.3.2 Înaltul Comisar OSCE pentru minoritățile naționale
Mandatul Înaltului Comisar OSCE pentru mionoritățile naționale este să alerteze cât mai devreme
OSCE în legătură cu situațiile de tensiune socială legate de minoritățile naționale care prezintă riscul
potențial de a degenera în conflicte interne și internaționale în aria teritorială a OSCE și să se
angreneze nemijlocit în dezescalarea tensiunilor, medierea situațiilor și sprijinirea părților implicate
pentru realizarea unei rezolvări durabile întemeiate pe standardele europene în materie, definite mai
ales în Documentul Reuniunii CSCE privind Dimensiunea Umană, Copenhaga 1991.
Unitatea de învăţare 13
Instituţii naționale și internaționale pentru promovarea drepturilor omului. Rolul ONGurilor pe plan
intern şi internaţional
13.1 Introducere
Acțiunea drepturilor omului are loc în societate și chiar dacă strict juridic drepturile omului înseamnă
reglementarea raportului între persoana umană și stat, o multitudine de factori sociali influențează
ambele componente ale acestui binomul. Cu alte cuvinte, realizarea deplină a drepturilor omului într-o
societate națională dată depinde nu numai de stat, de îndeplinirea de către stat a obligațiilor sale
asumate internațional privind respectarea drepturilor omului, ci este o responsabilitate a cetățenilor
individuali, a societății civile compuse din cele mai variate forme asociative non-etatice – organizații
non-guvernamentale militante, grupuri de inițiativă, cluburi, sindicate, patronate, întreprinderi private,
biserici, culte, structuri de binefacere, asociații profesionale, grupări ad-hoc pentru campanii precise.
În plan intern și internațional au fost create instituții specializate pentru educația publică și promovarea
drepturilor universale ale omului, structuri nejurisdicționale pentru procesarea, medierea și rezolvarea
plîngerilor și nemulțumirilor legate de funcționarea mecanismelor sociale, și modalități de sprijin
pentru exprimarea opiniilor și participarea oamenilor la viața publică a comunităților din care fac parte
inclusiv prin intermediul formelor asociative de acțiune socială.
13.2 Obiectivele și competențele unității de învățare
Obiectivele cursului sunt prezentarea tabloului internațional deosebit de variat al activiștilor și
promotorilor respectării drepturilor omului în lume, cunoașterea modului de lucru și a competențelor
structurilor naționale și internaționale de resort. Urmare a parcurgerii acestei unități de învățare,
studenții vor fi în măsură să ofere consultanță calificată cetățenilor cu diferite probleme juridice aflati
în căutarea mijloacelor corespunzătoare de rezolvare a acestora și să înțeleagă mai bine, inclusiv în
sensul asumării din considerente etice a activismului social pentru respectarea drepturilor omului, rolul
acțiunii sociale pozitive în societatea democratică.
13.3 Conținutul unității de învățare
13.3.1 Apărătorii drepturilor omului / Human Rights Defenders
Definiția apărătorilor drepturilor omului se bazează pe dispozițiile alineatului (1) al „Declarației
privind dreptul și responsabilitatea indivizilor, grupurilor și organelor societății de a promova și
proteja drepturile omului și libertățile fundamentale universal recunoscute” (Adunarea Generală ONU,
1998), care prevede că „Fiecare are dreptul, individual sau în asociere cu alții, de a promova protecția
și realizarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la nivel național și
internațional”.Apărătorii drepturilor omului sunt persoane, grupuri sau organe ale societății care
promovează și protejează drepturile omului și libertățile fundamentale universal recunoscute.
Apărătorii drepturilor omului se angajează să promoveze și să protejeze drepturile civile și politice și
să promoveze, să protejeze și să pună în aplicare drepturile economice, sociale și culturale. Aceștia
promovează și protejează, de asemenea, drepturile membrilor grupurilor, cum ar fi comunitățile
autohtone. Această definiție nu include indivizii sau grupurile care comit sau propagă violența.
Deși responsabilitatea primară pentru promovarea și protejarea drepturilor omului revine diferitelor
state,persoanele, grupurile și organele societății contribuie în mod semnificativ la promovarea cauzei
drepturilor omului. Activitățile apărătorilor drepturilor omului includ: punerea în evidență a
încălcărilor; încercarea de a susține victimele acestor încălcări, prin acordarea de asistență juridică,
psihologică, medicală sau de altă natură; și- combaterea sistemelor de impunitate care servesc la
mascarea încălcărilor sistematice și repetate ale drepturilor omului și libertăților fundamentale;
difuzarea culturii drepturilor omului și a informațiilor referitoare la apărătorii drepturilor omului la
nivel local, regional sau internațional. Activitatea apărătorilor drepturilor omului implică foarte des
formularea unor critici la adresa politicilor și acțiunilor guvernamentale. Cu toate acestea, guvernele
nu ar trebui să le considere drept negative. Principiul acordării libertății de exprimare și posibilității de
a purta dezbateri libere privind politicile și acțiunile guvernamentale este fundamental și constituie un
mijloc dovedit de ameliorare a nivelului de protecție a drepturilor omului. Apărătorii drepturilor
omului pot sprijini guvernele să promoveze și să protejeze drepturile omului. Ca parte a procesului de
consultare, aceștia pot juca un rol cheie în elaborarea legislației corespunzătoare și în definirea
strategiilor și programelor naționale în materie de drepturile omului. Și acest rol ar trebui recunoscut și
susținut.Activitățile apărătorilor drepturilor omului au devenit din ce în ce mai recunoscute de-a lungul
anilor. Aceștia au reușit să garanteze o protecție mai bună victimelor încălcărilor. Cu toate acestea,
prețul succesului este ridicat: apărătorii drepturilor omului devin ei înșiși țintele unor atacuri, iar
drepturile lor sunt încălcate în multe țări. Este important să se asigure securitatea apărătorilor
drepturilor omului și protejarea drepturilor lor.
13.3.2 Instituții naționale și internaționale pentru promovarea drepturilor omului
Instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă
autoritate publică şi are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile
acestora cu autorităţile publice.Principalele atribuţii ale Avocatului Poporului sunt: activitatea de
soluţionare a petiţiilor;activitatea privind contenciosul constituţional, în care: formulează puncte de
vedere, la cererea Curţii Constituţionale; poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora; poate sesiza direct Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor; activitatea privind
contenciosul administrativ: poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii
contenciosului administrativ; promovarea recursului în interesul legii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, cu privire la problemele de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti,
prin hotărâri judecătoreşti irevocabile;prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual
sau la cererea acestora; rapoartele pot conţine recomandări privind modificarea legislaţiei sau măsuri
de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; prezintă rapoarte preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului - ministru, în cazurile în care constată, cu
prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a
legilor ţării; Avocatul Poporului poate fi consultat de iniţiatorii proiectelor de legi şi ordonanţe, care,
prin conţinutul reglementărilor, privesc drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prevăzute de Constituţia
României, de pactele şi celelalte tratate internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte.Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile: din oficiu sau la
cererea:persoanelor fizice - fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri
religioase, societăţilor comerciale, asociaţiilorși altor persoane juridice.
Ombudsmanul European efectuează investigaţii pe baza plângerilor împotriva instituţiilor şi organelor
Uniunii Europene (UE). Puteţi prezenta Ombudsmanului European o plângere privind un caz de
administrare defectuoasă în activitatea acestor instituţii şi organe.Ombudsmanul European nu poate
efectua investigaţii pe baza plângerilor împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din
statele membre, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE. Multe din
aceste plângeri pot fi adresate ombudsmanilor naţionali sau regionali sau comisiilor pentru petiţii din
cadrul parlamentelor naţionale sau regionale.
Administrarea defectuoasă înseamnă administrarea inadecvată sau incorectă şi corespunde situaţiilor
în care o instituţie nu acţionează în conformitate cu legile în vigoare, nu respectă principiile bunei
administrări sau încalcă drepturile omului. Câteva exemple:nereguli administrative,
incorectitudine,discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, nefurnizare de informaţii,întârziere
nejustificată.
Pentru a rezolva problema, este uneori suficient ca Ombudsmanul să informeze pur şi simplu instituţia
în cauză despre plângerea primită. În cazul în care problema nu este rezolvată în mod satisfăcător în
cursul anchetei sale, Ombudsmanul încearcă, în măsura posibilului, să găsească o cale amiabilă de
remediere a cazului de administrare defectuoasă, care să permită obţinerea unui rezultat favorabil
pentru autorul plângerii. Dacă încercarea de conciliere eşuează, Ombudsmanul poate formula o serie
de recomandări în vederea rezolvării cazului. În cazul în care instituţia nu îi acceptă recomandările,
acesta poate întocmi un raport special adresat Parlamentului European.
Oficiul Naţiunilor Unite Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului (OHCHR) reprezintă angajamentul
lumii faţă de idealurile universale ale demnităţii umane. Avem un mandat unic de la comunitatea
internaţională pentru a promova şi proteja toate drepturile omului. Înaltul Comisar pentru Drepturile
Omului este principalul oficial drepturilor omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Înaltul Comisar
conduce OHCHR şi avangarde Naţiunilor Unite eforturile în domeniul drepturilor omului.lNoi oferim
de conducere, să lucreze în mod obiectiv, să educe şi să ia măsuri pentru a permite persoanelor fizice
şi a asista statele în apărarea drepturilor omului. Suntem o parte a Secretariatului Naţiunilor Unite cu
sediul central la Geneva. Priorităţile Oficiului sunt stabilite în două documente strategice cheie: Planul
de acţiune de OHCHR şi de Planul de Management Strategic 2010-2011.Aceste priorităţi includ
angajament mai mare ţară, în strânsă colaborare cu partenerii noştri la nivel de ţară şi local, în scopul
de a se asigura că standardele internaţionale ale drepturilor omului sunt puse în aplicare pe teren, un
rol de lider puternic pentru a Înaltului Comisar şi parteneriate mai strânse cu societatea civilă şi
agenţiile Naţiunilor Unite.
Noi sprijinim, de asemenea, activitatea a Organizaţiei Naţiunilor Unite mecanismele pentru drepturile
omului, cum ar fi Consiliul pentru Drepturile Omului , precum şi organismele de bază tratatului
stabilit pentru monitorizarea respectării statelor părţi ", cu tratatele internaţionale privind drepturile
omului, de a promova dreptul la dezvoltare, coordonate Naţiunilor Unite pentru drepturile omului,
educaţie şi activităţi de informare a publicului, şi consolidează drepturile omului în sistemul Naţiunilor
Unite. Noi lucrăm pentru a asigura punerea în aplicare a normelor universal recunoscute în domeniul
drepturilor omului, inclusiv prin promovarea atât ratificarea universală şi punerea în aplicare a
tratatelor majore privind drepturile omului şi respectul pentru statul de drept.
Comisarul pentru Drepturile Omului / Consiliul Europei are următorul mandat : este o instituţie extra
judiciară însărcinată să promoveze educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului precum şi
respectarea acestora, conform celor prevăzute de instrumentele de lucru ale Consiliului
Europei.Comisarul respectă competenţa organelor de control existente în cadrul Convenţiei europene a
Drepturilor Omului sau a altor instrumente de lucru ale Consiliului Europei relative la drepturile
omului şi exercită funcţii diferite faţă de cele deţinute de aceste organisme. Comisarul nu primeşte
cereri individuale, dar promovează, în statele membre, educaţia şi sensibilizarea privind drepturile
omului ;contribuie la promovarea respectării efective a drepturilor omului în statele membre astfel
încât cetăţenii acestora să poată beneficia pe deplin ;furnizează expertiză şi informaţii cu privire la
apărarea drepturilor omului şi la prevenirea încălcării lor. În relaţiile sale cu publicul, Comisarul
utilizează şi cooperează, pe cât este posibil,cu structurile naţionale din domeniul drepturilor omului
existente în statele membre. Acolo unde asemenea structuri nu există, Comisarul încurajează
înfiinţarea lor ;favorizează acţiunea mediatorilor naţionali sau a altor instituţii similare din domeniul
drepturilor omului ;identifică eventualele imperfecţiuni din legislaţia şi din practica statelor membre în
ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului prevăzute în instrumentele de lucru ale Consiliului
Europei, promovează aplicarea efectivă a acestor norme de către statele membre şi le asistă, cu acordul
lor, în eforturile ce vizează remedierea unor astfel de imperfecţiuni ;atunci când consideră oportun,
înaintează Comitetului de Miniştri sau Adunării Parlamentare şi Comitetului de Minştri rapoarte
referitoare la chestiuni specifice;răspunde, în modul pe care îl consideră adecvat, cererilor formulate
de Comitetul de Miniştri sau de Adunarea Parlamentară când acestea acţionează în scopul îndeplinirii
rolului de a veghea asupra respectării normelor Consiliului Europei privind drepturile omului;prezintă
un raport anual Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlementare;cooperează cu alte instituţii
internaţionale pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului, evitând dublarea inutilă a activităţilor
Comisarul poate acţiona pe baza oricărei informaţii relevante pentru funcţiile sale. Este vorba mai ales
de informaţiile pe care i le adresează guvernele, parlamentele naţionale, mediatorii naţionali sau alte
instituţii similare, persoanele fizice sau organizaţii.Strângerea de informaţii necesare pentru
exercitarea funcţiilor Comisarului nu trebuie să genereze nici un sistem general de raportare pentru
statele membre. Comisarul poate emite recomandări, opinii şi rapoarte. Comitetul de Miniştri poate
autoriza publicarea oricărei recomandări, opinii sau raport care îi sunt adresate.Comisarul este ales de
Adunarea Parlamentară, cu majoritate de voturi exprimate, pe baza unei liste cu trei candidaţi sau
candidate, întocmită de Comitetul de Miniştri. Candidaţii (sau candidatele) trebuie să fie personalităţi
europene eminente, de o înaltă ţinută morală, posedând o competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, cunoscuţi pentru ataşamentul lor faţă de valorile Consiliului Europei şi investiţi cu
autoritatea personală necesară pentru a se achita în mod eficient de sarcinile pe care le implică funcţia
de Comisar. Pe toată durata mandatului său, Comisarul nu poate exercita nici o activitate
incompatibilă cu exigenţele de disponibilitate impusă de o activitate cu normă întreagă. Comisarul este
ales pentru un mandat de 6 ani care nu poate fi reînnoit.Un birou al Comisarului pentru Drepturile
Omului este stabilit în cadrul Secretariatului General al Consiliului Europei.Cheltuielile de funcţionare
ale Comisarului cât şi ale biroului său vor fi suportate de Consiliul Europei.
Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului este principalul oficial în domeniul drepturilor omului al
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Înaltul Comisar conduce Oficiul ONU pentru drepturile omului, care
este parte a Secretariatului general şi coordonează întregul sistem al Naţiunilor Unite în eforturile pe
plan mondial, realizate în parteneriat cu agențiile ONU și cu societatea civilă internațională, de a educa
și sprijini oamenii să își asume drepturile recunoscute de toate statele lumii în domeniul drepturilor
omului,precum și de a sprijini statele să pună în aplicare și să apere drepturile omului prin toate
mijloacele de care dispun în jurisdicția lor. Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru drepturile omului
asigură secretariatul tehnic al Consiliului ONU pentru drepturile omului, al comitetelor internaționale
de experți mandatate să monitorizeze executarea tratatelor mondiale de drepturile omului, al tuturor
mecanismelor de teren și tematice, precum și al forurilor mondiale pentru drepturile omului.
13.3.3 Rolul organizațiilor non-guvernamentale
Din practica instituțiilor mondiale pentru promovarea și protecția drepturilor omului a rezultat, la
sfârșitul secolului XX, nevoia obiectivă de a se depăși, în materia drepturilor omului, cadrul strict al
raportului exclusiv persoană – stat, devenind de domeniul evidenței că exercitarea drepturilor omului
de către persoane, oameni se realizează în context social, al comunităților internațională, națională,
regională și locală. În cadrul comunităților de diverse tipuri sunt active social nu numai persoanele și
instituțiile de putere ale statului ci și o multitudine de forme de asociere ale oamenilor care
influențează direct și indirect decizia socială și deci exercitarea drepturilor omului universal
recunoscute.
În anul 1998, Adunarea generală ONU a adoptat rezoluția ”Apărătorii drepturilor omului”/ Human
Rights Defenders în care se subliniază că pe lângă obligația internațională a tuturor statelor lumii de a
proteja drepturile omului, responsabilitatea privind respectarea și înfăptuirea drepturilor omului
revine și ”organelor” societății civile naționale și internaționale – organizații non-guvernamentale
militante, asociații cetățenești de orice fel, sindicate, patronate, întreprinderi și corporații, culte,
partide, societăți de binefacere, organizații de mediu și de protecție a consumatorilor, grupuri ad-hoc
pentru promovarea unor interese sociale legitime.
Această rezoluție a consacrat realitatea sistemului mondial de protecție a drepturilor omului care este
în bună măsură pus în mișcare și impulsionat permanent de organizațiile non-guvernamentale de
notorietate internațională cum sunt Amnesty International, Save the Children, Medcins Sans
Frontieres, Crucea Roșie Internațională. În prezent, peste 120,000 de organizații non-guvernamentale
din întreaga lume sunt recunoscute și au acces la lucrările forurilor internaționale, mai ales la ONU și
OSCE. În cele mai multe cazuri tocmai organizațiile nonguvernamentale sunt cele care sesizează
comunitatea internațională în legătură cu alegațiile de încălcare a drepturilor omului, activizează
mecanismele de protecție internațională a drepturilor omului, acordă protecție și asistență victimelor
încălcărilor drpturilor omului și au recunoscut jus standi în favoarea victimelor atât la CEDO cât și în
procedurile speciale ONU și de sub egida ECOSOC.