Philosophy forever | …toate drumurile celor care aspiră la … · 2018. 7. 20. · 5....

CUVÎNT ÎNAINTE

Ce este o introducere şi orientare critică într-un anume cîmp de reflecţie şi de cercetare filosofică? Este, mai întîi, un efort de a desprinde şi de a formula explicit întrebări le fundamentale, pornind de la forma lor incipientă şi apoi c lasică şi ajungînd, prin rafinări şi precizări succesive, la cea actuală. Este, apoi, prezentarea principalelor puncte de vedere şi pozi t i i ce s-au conturat prin raportare la întrebări socoti te cardinale. Este, în sfîrşit, evaluarea şi discuţia critică a argumentelor pro şi contra poziti i lor consacrate . Ne oprim în mod firesc în punctul în care credem că se află astăzi di scuţia critică a acestor poziţi i . A produce noi argumente în favoarea sau împotriva unei pozi ţ i i care se află astăzi în centrul discuţiei, a imagina o abordare sau o soluţie al ternativă înseamnă a face un pas înainte. Un pas ce ne poate plasa într-o pozitie nouă şi ne poate oferi o altă perspectivă asupra întrebărilor şi dezlegări lor pe care le-au propus pînă acum fi losofi i .

Această carte a fost gîndită şi scrisă pornind de la convingerea că în tradiţia filosofică occidentală, inaugurată de greci , nu există un alt s istem de referinţă decît bilanţul discuţiei celor mai semnificative întrebări şi soluti i . Ea îşi propune să ofere un asemenea bilanţ pentru trei mari teme a le filosofiei cunoaşterii : conceptul cunoaşterii , sursele cunoaşterii ş i întemeierea cunoaşteri i . (Dintre marile teme ale filosofiei cunoaşteri i l ipseşte doar adevărul.) Totodată, cattea încearcă să i lustreze conceptul introducerii critice, care a fost schiţat în rînduri le de mai sus. Este un concept ce exprimă, credem, foarte bine un anumit mod de a înţelege şi de a practica fi losofia.

Într-� asemenea întreprindere contribuţia autorului trebuie căutată în principal pe trei planuri . In primul rînd, el trebuie să contureze cadrul discuţiei, să i ndice supozi ţi i le ce susţin interogaţi i le fi losofice, precum şi inoyati i conceptuale şi schimbări de perspectivă răspunzătoare de evoluţia lor în timp. In al doi lea rînd, el este dator să trieze argumentele în rapmt cu forţa şi relevanta lor, să pună în scenă şi să conducă din umbră discuţia dintre cele mai creatoare m inţi care au reflectat asupra unei anumite teme. În al treilea rînd, autorul unei introduceri critice nu se poate sustrage obligaţiei de a încerca să dezvăluie supoziţiile ce susţin controversele fi losofice şi să arate ce s-a putut proba, ce a rămas nedecis , problematic sau deschis discuţiei . Citi torul avizat va judeca, desigur, dacă şi în ce măsură textul de faţă răspunde unor asemenea îndatoriri .

Pasajele culese cu l i tere mici conţin , de regulă, dezvoltări şi exemplificări ale unor distincţii conceptuale şi analize, precizări de ordin terminologie, semnalarea unor teme ce abat de la firul principal al expunerii ş i discuţiei, i nformaţii şi explicaţii suplimentare ce pot fi interesante şi utile, cel puţin pentru uni i cititori .

La sfîrşitul fiecăreia di ntre cele trei secţiuni sînt i ndicate cîteva lecturi . Scrierile autorilor români în acest perimetru tematic sînt puţine şi nu întotdeauna reprezentative. Traduceri ale unor texte esentiale, îndeosebi di n l i teratura secolului nostru, l ipsesc ş i vor lipsi probabil încă multă vreme. Iată de ce unele d in titluri le recomandate sînt scrieri în l i mbi străine.

Autorul

mai 1993

P.S . Pentru ajutorul pe care mi 1-a dat în efectuarea corecturilor rămîn îndatorat colegului meu Mihail Radu Solcan.

"'Filosofia este ca o mare dezbatere publică ce se desfăşoară de-a lungul timpului. Mulţi oameni au contribuit la dezbatere, iar unii mari filosofi au contribuit mai mult decît ceilalţi"

C UPRI NS

Introducere. ORIGINEA PROBLEMEI CUNOAŞTERII

Secţiunea întîi. CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE

1. Distinctii prealabile 2. Concepte ce intervin în determinarea cunoaşteri i : opi nie, adevăr

şi întemeiere a opiniei

9

19

20

27 3 . Analiza clasică a cunoaşteri i 36 4. Cunoaştere fără întemeiere? 41 5. Contraexemple la anal iza clasică a cunoaşteri i : problema lu i Gettier 45 6. Încercări de precizare ale conceptulu i cunoaşterii ca soluţi i

ale problemei lu i Gettier 48 7. Conceptul restrictiv al cunoaşteri i obiective: presupoziţii şi consecinţe 53 8. "Cunoaştere filosofică" şi cunoaştere obiectivă 66

Secţiunea a doua. SURSELE CUNOAŞTERII

1. Distincţia dintre geneza şi întemeierea cunoaşterii 2. Problematica surselor cunoaşteri i în epistemologia cl asică;

teori i empiriste şi teori i raţionali ste 3. Motive centrale în conceptia empiristă asupra surselor cunoaşteri i ;

78

78

80

examen critic 94 4. Are interogaţie cu privire la sursele cunoaşteri i o semnificaţie fi losofică2 100 5. Înnăscut şi dobîndit în cunoaştere 105 6. Controverse teoretice contemporane cu privire la contribuţia

înzestrării genetice şi a stimulării senzoriale în însuşi rea l imbajulu i 7. Nativismul chomskian şi teoria învăţări i , ca programe de cercetare 8. Înnăscut ş i a priori

112 117 120

Secţiunea a treia. ÎNTEMEIEREA CUNOAŞTERII B2

1. Precizări conceptuale şi terminolgice 132 2. Ce fel de enti tăţi pot constitui obiect al întemeieri i epistemice'l 135 3. La ce întrebări trebuie să răspundă o teorie a întemeierii epistemice? 136 4. Sensul tare al idei i întemeieri i : idealul clasic al cunoaşteri i ş i

fundational ismul radical 137 5. Fundational ismul în tradiţia empiristă; enunturi despre date

senzoriale ş i enunturi despre fapte 143 6. Este fundaţionalismul fai l ibi l ist un fundational i sm consecvent? 147 7. Teorii coerentiste ale întemeieri i epistemice 157 8. Fundaţionalism slăbit sau coerentism? 170 9. External ism sau i nternal ism? Supoziţii ale unei controverse epi stemologice 172 1 O. Întemeiere epistemică şi analiză transcedentală 180 1 1. Teorie normativă a cunoaşteri i sau naturalizare a epistemologiei? 189 12. Este posibi lă o teorie generală a cunoaşteri i şi întemeierii epistemice? 194

INTRODUCERE

ORIGINEA PROBLEMEI CUNOAŞTERII

Cunoaşterea a fost mult timp o activitate şi devine relativ tîrziu o temă filosof ică. Apari t ia problemei cunoaşteri i pune capăt unei prime perioade în dezvoltarea gîndiri i fi losofice, caracterizată printr-o încredere spontană în posibi l ităt i le rat iuni i sau ale altor presupune facultăti ale spiritului de a cunoaşte realitatea. P. P. Neguleascu caracteriza această atitud i ne prin expresia oarecum paradoxală dogmatism spontan1• Paradoxală deoarece termenul dogmatism, în uti l izarea lui curentă, desemnează o pozitie în problema filosofică a cunoaşterii . Dogmatice sînt numite acele fil osofi i ce sustin cu argumente posib i l itatea mint i i omeneşti de a cunoaşte lucrurile aşa cum sînt ele în s ine. Pe de altă parte, atributul spontan. ne spune că este vorba de o convingere ce precede formularea problemei cunoaşteri i , adică orice încercare de a enunta şi de a întemeia un răspuns la întrebarea dacă cunoaşterea este în· genere posibilil şi anume în ce fel . Cunoaşterea devine o temă fi losofică odată cu începuturile cercetări i critice a gîndiri i rationale, a puterilor şi l imitelor ei . Iar această cercetare nu se inaugurează odată cu aparit ia gîndirii rationale. Filosofia debutează printr-o încredere necritică în posibil i tăti le gîndiri i rationale.

Să considerăm din acest punct de vedere dezvoltarea filosofiei greceşt i , care este exemplară pentru începuturile fi losofiei în genere. Preocupări le ce domină gîndirea celor ce sînt recunoscuti drept primi i fi losofi greci sînt, cum se ştie, preocupări le cosmologice. Gîndirea fi losofică, aşa cum apare ea în textele ionieni lor, reprezintă o încercare de expl icare ratională a universului în întregul său. Expresia explicaţie raţională

desemnează aici demersul de derivare pe cale logică a diversi tăţ i i fenomenelor accesibi le experientei di ntr-un număr cît mai mic de entităti socotite primordiale, principi i le . Expl icati i le rationale ale lumii au deveni t cu putintă abia odată cu criza rel ig i i lor arhaice. Chiar dacă nu resping credinţele mitologice în general , prim i i fi losofi sînt gînditori ce s-au despri ns din orizontul de gîndire al mitologiei . Pc de o parte, e i nu mai explică faptele experientei comune prin forţe personale, pri n intenti i le şi facultătile unor fi in ţe conştiente, ci prin entităti ş i corelatii obiective. Este ceea ce ne spune un fragment păstrat din scrieri le lui Heracl i t din Efes: "Lumea nu a fost creată de nici un zeu şi de nici un om, ci este un foc veşnic viu ce se aprinde şi se stinge după măsură " . Pe de altă parte, idei le ş i teori i le filosofice, spre deosebi re de mituri , nu-şi propun să înlăture spaima şi u imirea pe care o produc fenomene şi evenimente cum sînt apari t i i le

Vezi P . P . Negulescu. Problema CUI/oaşlerii. Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pp. 45 şi unn.

10 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

astronomice extraordinare sau catastrofele naturale. Dimpotrivă, e le potentează uimirea urmărind să satisfacă o nevoie pe care o întreţin ş i o dezvoltă: nevoia dezinteresată de expl icaţie, de înţelegere a total ităţii experienţelor omeneşti . Desigur, linia ce desparte gîndirea mitică şi antropomorfică de gîndirea raţională nu este una netă. Tranziţia de la un tip de gindire l a altul a fost înceată ş i graduală.

John Burnet, cunoscut i storic englez al fi losofiei greceşti1, afirmă că rational i smul grec sau filosofia, ca formă de gîndire opusă mitologiei, pare să fi porni t de l a constatarea c ă fenomenele, lucruri le pe care l e observăm, s e nasc, s e schimbă ş i încetează s ă existe. Reflectia asupra mişcări i , asupra naşteri i ş i a pieiri i , i-a condus pe primii fi losofi la concluzia că lumea fenomenelor, adică ceea ce se naşte, suferă prefaceri ş i piere, nu are o existenfă reală, într-un sens mai fundamental al expresiei . Adevărata real itate este proprie doar eternului , neschimbătorulu i , absolutu lu i . Eterne, absolute sînt elementele sau principi i le existenţei .

Filosofia începe la greci cu distinctia dintre aparenţă şi existenţă sau fiinfă, o distincţie pe care o i mplică tema unei substante primordiale şi în acest sens absolute. Tema este centrală în fi losofia ionienilor. Ceea ce îi interesa pe fi losofi era determinarea substantei primordiale şi expl icarea fenomenelor prin raportare la substanta primordială, adică la ceea ce posedă existenfă sau fiinfă. Începuturi le filosofiei sînt dominate, aşadar, de ideea că dincolo de d iversi tatea ş i instabi l itatea fenomenelor există ceva s implu, o ordine ascunsă, neaparentă, impersonală care poate fi cunoscută de ratiune. Acest mod de a gîndi a devenit cu putintă într-un anumit cl imat social ş i cultural, care s-a dezvoltat în primul rînd în coloni i le greceşti, un c l imat ce a favorizat curiozitatea dezinteresată, o curiozitate el iberată într-o mare măsură de motivatii practice, o curiozitate şi năzuintă de a întelege ce se exprimă în in terogaţi i cu pri vire la univers, considerat în ansamblul său. Idei le fi losofice răspund în primul rînd nevoii de explicatie ratională dezinteresată pri n reducerea diversităt i i la unitate. Dacă există ceva ultim în ordinea existentei -principii le, substanta - atunci există ceva ult im şi în ordinea cunoaşter i i , ad ică o explicatie deplină, ult imă a l ucruri lor. Începuturi le rational ismului grec exprimă într-un mod impresionant aspiraţia minti i omeneşti , el iberată de presiunea nevoilor ş i intereselor nemij locit practice, spre o expl icatie atotcuprinzătoare şi ultimă a lumii de fenomene ce ne sînt date pri n experien{ă. Pentru fi losoful atom ist, bunăoară, nu exită decît atomi i şi v idu l . Doar pri ncipi i le au o existentă reală. Restul este aparentă. Explicatia ratională este trecerea de la aparenţă l a existentă. reducerea primei l a ult ima. Filosofia, care începe la greci cu preocupări de acest fel , se va dezolta în două ipostaze: ( 1) cunoaşterea existentei ca existentă, încercarea de a sati sface năzuinta desinteresată a mint i i de a cuprinde şi întelege întregul regresînd de l a ceea ce este întemeiat la temei , de la ceea ce este condiţionat la ceea ce este neconditionat, de la relativ la absolut; (2) întelepciune, încercarea de a da o îndrumare a viet i i bazată pe cunoaşterea absolutu lu i .

Cosmologia ioniană contine în mod tacit , nemărturisit, o distinctie exprimată alegoric pentru întîia dată în versurile lui Xenofan, distinctia dintre cunoaşterea existentei sau ti i nţei , o cunoaştere ce va ti numită şti intă (episteme) şi ceea ce ştim despre fenomene, despre aparente. opinia (doxa). Xenofan credea că oamenii nu pot avea o cunoaştere certă, cu valoare absolută, adică o cunoaştere a fi inţei ; o asemenea cunoaştere ar fi

1 Vezi John Burnet, Greek Philosophy. Thales to P/mo. Macmillan. London, 1924.

ORIG INEA PROBLEMEI CUNOAŞTERI I 1 1

rezervată doar zei lor. Ş i chiar dacă cunosc adevărul , ei nu pot şti că îl cunosc. Dincolo de această atitudine - care-I poate califica drept precursor al fai l ibi l ismului modern -Xenofan este, poate, primul fi losof care a sugerat în mod clar anti teza dintre cunoaşterea aparentei ş i cunoaşterea existentei , dintre şti in tă şi opinie, antiteză ce a devenit apoi o dominantă tematică a gîndiri i greceşti şi a gîndiri i occidentale în genere 1 • Fi losofia lu i Parmenide, eleatul , se va întemeia pe această antiteză. Parmenide credea că pentru un filosof d iversitatea şi mi şcarea sînt i luzorii . Existenta este un ică ş i imobi lă. Textele lu i Parmenide opun ratiunea (nous), facul tatea de cunoaştere a existentei , a fi intei, perceperi i prin simturi . Simturile ne înşeală, căci tot ce aflăm pr in e le este aparentă. Adevărul , cum va spune Democrit, elevul lu i Parmenide, "este în adîncuri "2•

Această temă filosofică - s imturile ne înşeală în timp de ratiunea ne dezvăluie exi stenta si tuată dincolo de aparente - o temă încă implicită la fi losofii ionieni , este formulată expl icit de Anaxagora. În textele acestui gînditor d in secolul al V-lea î. Chr. sînt deplînse slăbici unea şi caracterul înşelător al s imturilor. Tema va căpăta un profi l şi mai c lar în scrieri le lui Democrit. Atomul şi vidul sînt singurele existente. Însuşiri le fenomenelor percepute de simturi , însuşiri care nu sînt proprii atomi lor, nu au o existentă obiectivă. lată un pasaj deosebi t de semnificativ în acest sens: "Există două fonne ale cunoaşter i i , cea autentică ş i cea obscură. Celei obscure îi apartin următoarele: vedere, auz, gust, pipăit. Cealaltă formă este însă cea autentică, care este însă cu totul despăqită de prima. "' Punctul de vedere al lui Democrit pare să fi fost acela că existenţa, real i tatea stabilă, neschimbătoare, poate fi cunoscută numai de raţiune ş i nu de s imturi. Sextus Empiricus apropie, sub acest aspect, vederile lui Democrit de cele ale lui Platon. Amîndoi ar sustine că numai ceea ce este inteligibil, i naccesibi l s imturilor, are cu adevărat existentă. S imturi le sînt o barieră ce ne desparte de real itate. Adevărul este accesibi l doar ratiun i i . Unii comentatori contemporani apreciază că această apropiere este fundamentală, dincolo de deosebirile dintre ideile celor doi gînditori asupra naturi i existentei sau fi i ntei : "Democrit gîndea, în cele din urmă, că real i tatea poate fi înteleasă numai de minte (mind), nu de simturi, că este opusă lumi i simţuri lor, ca ceea ce este stab i l , permanent, neschimbător, se opune la ceea ce este un constant flux al schimbări i (constrastul d i ntre fi i ntă şi devenire) şi chiar că cel mai bun nume pentru aceste obiecte reale, neschimbătoare. intel igibile este <<forme>> . Materialismul lui Democrit şi ideal i smul lu i Platon reprezintă o veri tabi lă <<armonie heracl i tiană a opuşi lor>> , reflectată într-o relatie de afinitate şi de respingere (iubire şi ură)"4• Într-adevăr, pentru Platon, aşa cum o spune în dialogul Republica, şti inta "are ca obiect cunoaşterea a tot ce există, întocmai aşa precum este". Şt i inta posedă doar fi losoful , cel care vede lucruri le "în esenta şi fi i nta lor neschimbătoare" . Odată ce fi losoful a ajuns să pătrundă, printr-o putere sau facul tate de cunoaştere adecvată, adevărata natură a lucrurilor, el se eliberează, pe de o parte, de puterea aparentelor, de convingere spontană că obiectele simturilor au o

Pentru dezvoltări vezi W. K. C. Guthrie, A Histol}' o( Greek Philo.wphy, voi. 1, Cambrige at

the University Press, London, 1967, pp. 398-399.

Vezi Diogenes Laertios, Des te vielile şi doctrinele .filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti,

1963, p. 448.

H. Diels. Die Fragmente der Vorsokratiker. Weidmanschc Buchandlung, Berlin, 1903, p. 406.

W. K. C Guthrie, A HistOI}' ofGreek Phi/osopily, voi . II, 1969, p. 462.

1 2 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTERI I

existentă reală, iar pe de altă parte, poate explica de ce lucruri le ne apar aşa cum ne apar.

Într-o primă epocă de dezvoltare a explicaţiei raţionale a lumi i consideratii le cu privire la natura, formele, puteri le şi l imitele cuno.aşteri i , pe care le întîln im în textele filosofilor, rămîn fugitive şi nesistematice. Unul din cei mai de seamă istoric i contemporani ai fi losofiei greceşti insi stă asupra a ceea ce socoteşte a f i un adevăr important dar adesea negl ijat : "Mai întîi , epi stemologia, care a avut loc atît de însemnat în cercetarea fi losifică ulterioară, ocupă o pozitie mult mai umilă în m intea unui gîndi tor d in secolul al V-lea, unde a fost complet umbrită de cercetarea fiinţei , de ontologie. Nu trebuie să ne aşteptăm să o găsim discutată ca o problemă în sine sau cu rel ieful şi claritatea ce i-au fost conferite de secolele ulterioare" 1•

Formularea ş i elaborarea sistematică a problemei cunoaşteri i , ca temă filosofică, a fost pregătită în ult ima jumătate a secolului V îndeosebi de sofi şt i . Deplasarea interesului fi losofic de la universul fizic la fiinta omenească, de la cosmologie şi ontologie la problemele existentei omeneşti , a contribuit în diferite feluri la dezvoltarea unui spirit relativist şi sceptic. Istorici i atrag atentia asupra mai multor factori care au favorizat acea reorientare a gîndirii pe care o reprezintă fi losofia sofiştilor. Sofiştii continuă şi dezvoltă traditia dialectici i eleale cu scopuri preponderent distructive; Protagoras şi Gorgias au fost puternic marcati de critica eleată a punctului de vedere al gîndirii comune, cu deosebire de argumentele eleate împotriva mişcări i . Ei au uti l izat argumente de acest tip împotriva ideii unei reali tăti absolute, si tuată dincolo de aparente, real itate ce ar constitui obiectul şti intei ca episteme. Totodată, confl ictul speculaţiilor cosmologice a stimulat îndoiala în ceea ce priveşte capacitatea minţii omeneşti de a pătrunde pînă la principii le existentei . Fiecare fi losof pretinde că deţine secretul un iversului - spunea Gorgias - dar nu face în real i tate nimic altceva decît să propună o nouă opinie. Argumentele filosofi lor nu sînt, prin urmare, mai constrîngătoare decît cele pe care se sprij ină opini i le comune. Relativitatea opin i i lor se impunea tot mai c lar odată cu înmultirea şi strîngerea contactelor colectivităţi i greceşti cu alte popoare prin colonizare, război , comert şi călători i . Obiceiuri , tradit i i ş i regul i considerate mult timp drept universale ş i absolute se arată a fi locale ş i , prin urmare, relative. Istoricul Herodot relata că Darius, împăratul perşilor, i-a întrebat pe greci dacă există un preţ pentru care şi-ar mînca părinţii morti . După ce aceştia au respins cu oroare pînă ş i ideea unei asemenea fapte, împăratul s-a întors spre indieni şi i -a întrebat dacă ar putea să-şi ardă pări nţi i morti , aşa cum făceau grec i i . Aceştia din urmă apartineau unui trib care mînca cadavrele părintilor şi au respins sugestia ca o împietate . Numeroase experiente de acest fel duc la eroziunea ideii unui adevăr impersonal , anistoric, absolut. Ati tudi nea relati vistă şi sceptică se exprimă atît în idei le teoretice, cît şi în practicile retorice ale sofiştilor. Protagoras sustinea că în ceea ce priveşte orice subiect există două rationamente opuse unul altu ia. El îş i pregătea elevii să sustină atît teza cît şi antiteza, să l aude şi blameze aceleaşi 1 ucruri , să prezinte argumentul considerat mai slab astfel încît să apară drept cel mai puternic. În locul adevărului , a unei pretinse cunoaşteri a lucruri lor aşa cum sînt ele în sine, a principiilor existenţei , sofişti i pun ceea ce este recunoscut ca adevărat de un grup, de o colectivitate într-un anumit moment al timpului . Altfel spus, adevărul

Ibidem, p. 454.

ORIGI N EA PROBLEMEI CUNOAŞTERII 1 3

există pentru sofişti ca individual ş i temporal , nu universal şi etern , aşa cum au crezut pînă atunci fi losofi i . Lucrarea lui Protagoras Despre adevăr se deschide cu vestita senti nţă: "Omul este măsura tuturor l ucruri lor: a celor ce sînt că sînt, a celor ce nu sînt, că nu sînt. " Această exprimare enigmatică a generat multe controverse printre erudiţi . Istorici mai recenţi cad de acord că ea nu trebuie înţeleasă în spiritul fi losofiei moderne; nu este vorba de o formulare avant la lettre a principiului sol ipsismulu i . Ceea ce atacă Protagoras aici este venerabila antiteză d intre aparenţă şi existenţă, care, cum spuneam, era la mare c inste la eleaţ i . Pentru Protagoras nu există nici o diferenţă între ceea ce apare şi ceea ce este; există o s ingură l ume, cea a fenomenelor şi despre fenomene nu putem avea decît opin i i variabile de la un moment la altu l , de la o persoană l a alta, de la un grup la altu l , de la o cetate la alta, de la o epocă la alta. Despre Gorgias, un alt sofist vestit, s-a spus că el încerca să probeze trei afirmaţ i i : prima - nu există nimic; a doua - dacă ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut de oameni ; a treia - dacă cineva ar cunoaşte ceva nu ar putea comunica altuia. Referindu-se la existenţă, Gorgias vizează ideile eleate despre existenţă, în primul rînd cele formulate de Parmenide. Argumentele sofiştilor se îndreaptă împotriva tuturor construcţiilor teoretice ale fi losofilor în măsura în care acestea se sprij ină pe supoziţia că există o real itate suprasensibilă, transcendentă, că există absolutul ca obiect al şti inţei . Aceste argumente vizează dihotomia aparenţă-existenţă, opoziţia dintre o realitate fenomenală, accesibi l ă simţurilor, şi o existenţă suprasens ibilă, imuabi l ă şi eternă. E le se îndreaptă împotri va filosofiei gînd ită ca ştiinţă, adică drept o cunoaştere cu valoare obiectivă despre principi i le ult ime al e existenţei .

Gîndirea sofişti lor a fost, aşadar, o gîndire în esenţă critică în rap01i cu orice tradiţ ie . Ea a contestat toate sursele de autoritate şi în egală măsură sursele autori tăţi i , tradiţ i i le morale şi politice, ca ş i cele pe care se sprij i neau pretenţi i le fi losofilor de a oferi o cunoaştere pri n principi i , o cunoaştere a absolutu lu i .

Pretenţi i le absolutiste a le raţiuni i , contestate şi ridiculizate de sofişti , sînt reafirmate cu vigoare de c lasici i fi losofiei greceşti , în primul rînd de Socrate şi Platon. În dialoguri le platonice construcţ ia ontologică se împleteşte strîns cu critica relativismului sofişti lor. Ontologia, ca şti inţă despre absolut, şti inţă ce are drept obiect existenta în s ine, formele pure, ideale, imuabile, face corp comun cu întemeierea teoretică a moralei şi pol i t ici i . Afirmarea posibi l i tăţii raţiuni i despărţite d e s imţuri d e a cunoaşte principii le existenţei, de a explica lumea aparenţelor şi de a oferi o fundamentare ultimă a valori lor devine acum o temă epistemologică. Prin reflecţia s istematică asupra cunoaşteri i , asupra naturi i , puterilor ş i valorii e i , sînt legitimate dihotomii le aparenJă-existenJă, opinie-ştiinţă, dihotomii împotriva cărora s-a îndreptat, cum am văzut, gîndirea critică a sofi şt i lor. Locul dogmatismului spontan al primilor fi losofi îl ia acum ceea ce P. P. Negulescu numeşte un dogmatism reflectat1• Ca pozi ţie epistemologică, dogmatismului reflectat reprezintă mai întîi o încercare de întemeiere a presupoziţiei de bază a ontologiei , a distincţiei dintre real itatea sensibilă, dintre l umea aparenţelor şi l umea esenţelor, realitatea suprasensibilă, existenţa sau fi inţa. Totodată, dogmatismul , ca poziţie epistemologică, constituie o expl icaţie a posibi l i tăJi i ştii nţei ( ejJisteme), a posibil ităţi i cunoaşterii

1 Vezi P. P. Negulescu, Op. riT .. p. 45.

1 4 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN P ROBLEMA CUNOAŞTER I I

principi i lor existenţe i . Filosofia lu i Platon din perioada dialogurilor de maturitate poate fi privită ca o amplă şi impresionantă dezvoltare a temei opoziţiei dintre aparenţă ş i existenţă, dintre lumea sensibi lă ş i lumea intel igibi lă. În această antiteză materialitatea este asociată cu mişcarea, cu deven irea ca semnal imperfecţiun i i , i ar ideali tatea cu imuabi l i tatea şi eternitatea, pecete ale perfectiuni i . Există o ierarhie şi în ord inea cunoaşteri i ce exprimă dual itatea fundamentală aparenţă-existenţă. Lumea instabil ă a aparenţelor constituie obiectul opin i i lor, în timp ce lumea esenţelor pure, imuabi le reprezintă obiectul ştii nţei . Problema cunoaşteri i este problema expl icări i posibil i tăţii pătrunderi i prin raţiune a principi i lor, a existenţei perfecte şi i muabile. Aceste două teme revi n ş i în filosofia lui Aristotel . Pentru Parmenide, care a distins primul în mod clar că între şti inţă ş i opinie, ultima era un amestec între existenţă ş i nonexistenţă şi, ca atare, falsă . Platon , d impotrivă, pare să postuleze o stare i ntermediară între cunoaştere şi contrariu l ei . Obiectul acestei forme in termediare de cunoaştere ar fi lumea fenomenelor, căreia Parmenide i-a negat orice fel de existenţă. Platon pare să-i confere o semiexistenţă, o poziţ ie i ntermediară între existe�ţă şi nonexistenţă, în măsura în care aparenţele sau fenomenele sînt socotite copii imperfecte ale ideilor. Uni i i nterpreti ai textelor platonice cred că t11osoful ar fi postulat un nivel in termediar situat între cel al exi stenţei ş i nonexistenţei . "Platon a descris lucrurile perceptibile uneori ca între a fi şi a nu fi frumoase, mari etc . , uneori ca devenind ş i schimbîndu-se, în opoziţie cu exi stenţa (fi i nţa) pur şi s implu . . . Faptul că un l ucru poate deveni din mic mare sau să fie mic sau mare în relaţie cu alte lucruri era, pentru el , proba că ele nu erau nici nonexi stente, nici pe depl in ex istente. Exi stenţa, imuabi l itatea şi caracterul absolut erau în spiritul său inseparabi le . " 1 Concepţia lui Platon asupra n ivelurilor cunoaşteri i şi explicaţia pe care o dă posibi l i tăţi i cunoaşteri i fi inţei , a real i tăţi i imuabile şi absolute, exprimă foarte bine dependenţa idei lor despre cunoaştere de concepţia generală asupra existenţei , subordonarea epistemologiei unei viziuni ontologice. Totodată concepţia platonică i lustrează exemplar ideea că postularea unei realităţi transcendente, cu totul separată de lumea fenomenelor, ca obiect al ştiinţei ( episteme), atrage după s ine acceptarea supoziţiei că există o facultate de cunoaştere priv i legiată care face cu putinţă şti i n ţa, cunoaşterea absolutului .

Dezvoltarea epistemologiei ca modal i tate de legitimare a ontologiei ş i subordonarea problemei cunoaşteri i unei viziuni ontologice sînt caracteristice şi pentru filosot1a lu i Aristotel . Aristotel critică ş i respinge concepţia platonică cu priv ire la transcendenta formelor. Pentru Aristotel formele sînt imanente, nu transcendente, în raport cu fenomenele, cu lumea accesibilă experienţei . Ele sîn t însă, aidoma formelor platonice, imateriale, eterne, imuabile. Şti i nţa este cunoaşterea cauzelor lucrurilor, a fenomenelor accesibi le experienţei, în primul rînd a cauzelor lor formale. Problema cunoaşterii constă în explicarea posibi l i tăţi i şti inţei . Răspunzînd la această întrebare, teoria aristotel ică a şti in ţei , se descompune în două părţi : expl icarea posibi l i tăţi i cunoaşteri i cauzelor sau principii lor şi explicarea posibi l i tăţi i de a deriva fenomenele din cauze sau pri ncip i i .

Tendinţele relat iv iste şi sceptice care ş i-au găsit expresia în învăţăturile sofişti lor au primit o elaborare si stematică în scepticismul grec . Dezvoltîndu-se în opoziţie cu mari le construcţi i ale gînd ir i i , cu fi losofi i le l u i Platon şi Aristotel , cu stoicismul ş i epicureismul ,

1 W. K. C. Guthiie, A History of"Greek Phifosophy, voi. IV, 1975, p. 497.

ORIGINEA PROBLEMEI CUNOAŞTERI I 1 5

scepticismul constitUie o argumentare metodică a i mposibil i tăti i şti intei ca episteme. Scepticismul a fost dezvoltat, ca teorie epistemologică, printr-o mare varietate de argumente ce întemeiază necesitatea suspendări i judecăti i . "Suspendarea judecăti i -scrie Sextus Empiricus - este o stare a in telectului prin care n ic i nu negăm, nici nu afirmăm un l ucru . " 1 Principiul scepticismului este că fiecărui argument i se împotri veşte un alt argument, tot atît de valabi l . Potrivit scepticulu i , tot ceea ce putem afirma este că avem anumite senzati i , anumite sentimente, anumite trăir i . De existenta acestora nu ne putem îndoi deoarece ele ne sînt date. Scepticul se îndoieşte însă de orice în afară de ceea ce s imte în mod nemij locit . El vorbeşte numai despre ceea ce îi apare fără a formula nici o opinie despre ceea ce sînt şi despre felul cum sînt lucruri le în s ine, d i ncolo de aparente. "Spre exemplu, faptul că mierea ni se înfătişează dulce - acest lucru îl acceptăm; aici s imtim dulcele prin senzatie. Dar e obiect de cercetare pentru noi dacă e dulce ş i în real i tate. Iar aceasta pri veşte nu ceea ce apare, ci ceea ce se spune despre ceea ce apare. Ş i dacă formulăm probleme care se împotrivesc celor ce apar în senzat i i , nu urmărim - prin ceea ce spunem - să în lăturăm senzati i le, c i să arătăm imprudenta şi pripa cu care dogmatici i afirmă unele l ucruri . Căci dacă judecata noastră este atăt de amăgitoare încît ne înşeală chiar în ceea ce pri.veşte percepti i le văzului , cum să nu priv im cu bănu ială această judecată cînd este vorba de lucruri neevidente, astfel încît nu trebuie să ne pripim a o asculta şi urma. "2 În acest pasaj este formulată o temă epistemologică centrală, cea a di stinctiei dintre trăire şi cunoaştere. Stări le de conşti in tă, trăiri le, sînt certe şi ca atare sustrase îndoiel i i . Orice afirmatie şi negatie cu privire la o reali tate d incolo de aparente, de ceea ce ne este dat prin trăiri le noastre, trebuie supusă îndoiel i i . Trăirile sînt subiective şi neîndoiel nice, certe, în timp ce orice pretentie de a avea o cunoaştere cu valoare obiectivă va trebui supusă îndoiel i i . Nu există nici o certitudine în afară de cea a stări lor noastre subiective. Sceptic i i au argumentat imposibilitatea unei cunoaşteri cu valoare obiectivă printr-o diversi tate de argumente cunoscute sub numele de tropi. Suspendarea judecătii este rezultatul opunerii afi rmati i lor. Opunem unele percepti i altor percept i i, unele argumentări altor argumentări , precum şi percepti i le ideilor generale şi invers .

Într-o evaluare generală a traditiei scepticismului antic grec se va putea observa că el are două fete complementare. Pe de o parte, scepticismul reprezintă o argumentare sistematică a imposibil i tăti i şti i nţei , a tezei că oricărui argument i se poate opune unul tot atît de putern ic. Această temă teoretică a sceptic ismului a fost susfinută cu argumente pătrunzătoare dar şi pr in apel l a multe subtil i tăţi gratuite, pentru a nu spune sofisme. Nu este de mirare că sceptic i i numiti ş i pyrrhonien i au putut fi uneori confundaţi cu sofişti i . În acest caz ei nu au fost luati prea în serios, considerîndu-se că arta lor dialectică reprezi ntă doar o exercitare distructivă a facultăţi i critice a intelectulu i , menită să surprindă, să descumpănească şi să trezească admiratie. V . Brochard scria : "Scepticismul nu este mai mult decît o diferentă între diferi te dogmatisme; nu sîntem sceptici fată de noi înş ine, ci faţă de alti i ; scepticismul nu este un lucru, c i o relatie, o diferenţă, o l imită . . . Este ati tudinea pe care o ia un dogmatic pentru a-1 combate pe altu l ;

Sex tus Empi1icus, Opere filosr!fice, voi. 1 , Editura Academiei, t 965, p . 22. Ibidem. p. 24.

16 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

este o nefi in ţă pură; scepticismul nu este decît un nume de război " 1 • În ciuda unor asemenea excese, se cuvine totuşi subl in iat că prin această faţă a sa scepticismul a reprezentat primul examen critic s istematic şi insistent al posibil i tăţi i unei cunoaşteri cu valoare obiectivă, prima expresie istorică clară a înţelegeri i filosofiei drept critică a cunoaşteri i . Mult înaintea lu i Kant, scepticismul s ituează analiza posibi l i tăţi i cunoaşter i i în centrul preocupări lor fi losofice. Critica sceptică avertizează că cercetarea posibi ităţ i i cunoaşteri i trebuie să premeargă, atît construcţiei ontologiei , cît ş i oricărei încercări de întemeiere ontologică a moralei , a rel igiei sau a instituţiilor sociale. Prin a doua faţă a sa, sceptisimul ar putea fi caracterizat drept o ipostază preponderent negati vă a fi losofiei fenomeniste, a acelei fi losofi i care l imitează orizontul vieţii in telectuale şi a vieţi i practice la lumea aparenţelor, a fenomenelor. Nu putem şti cum sînt lucruri le, ci numai cum ne apar ele. Convingerea scepticului este că tocmai prin desprinderea de orice aspiraţie şi tentaţie de a trece dincolo de aparenţe, de fenomene, de a ne angaja faţă de idei dogmatice cu pri vire la natura reală a lucrurilor, va deveni posibi lă o viaţă mai sati sfăcătoare. Învăţarea din experienţă reprezintă s ingura călăuză atît în conducerea vieţii individului , cît şi în căutarea celei mai mulţumitoare forme de convieţuire socială şi de guvernare. Totodată, observarea fenomenelor şi desprinderea regularităţilor în cursul naturii ne permi t să dezvoltăm acele arte practice şi meşteşuguri care fac viaţa mai uşoară, ne al ină suferinţele şi ne îngăduie să ne dăruim contemplări i dezinteresate . În această ipostază, scepticismul reprezintă o înţelegere originală a viet i i , o înţelepciune i nspirată de conştiinţa fail ib i l ităţii cunoaşteri i ş i a l ipsei de îndreptăţire a oricărei intolerante dogmatice. În raport cu încrederea nel imitată a fi losofilor din epoca clasică ş i de mai tîrziu în puteri le raţiuni i omeneşti , scepticismul grec ar putea fi caracterizat drept o poziţie mai real istă. Este starea de spirit a maturităţ i i , dacă nu a senectuţi i .

Aceste consideraţ i i i storice sumare cu privire la originea problemei cunoaşterii ne pot conduce spre o concluzie mai generală. Interesul pentru analiza şi crit ica cunoaşterii a fost trezit, întreţinut şi potentat de două tipuri de preocupări fi losofice: pe de o parte, preocuparea de a legitima pretenţia unor construcţii teoretice că ele reprezintă cunoaştere şi şti inţă, pe de altă parte, preocuparea de a stabi l i condiţii şi criterii ale cunoaşteri i cu valoare obiectivă în vederea orientări i şi aprecieri i perspectivelor oricărei activi tăţi care îşi propune ţeluri cogni tive, a evaluări i rezultatelor ei . Prima modal itate de abordare a problemei cunoaşteri i este caracteristică pentru fi losofi i le de tip constructiv . Filosoful formulează mai întîi teorii şi încearcă apoi , prin consideraţi i epistemologice, să argumenteze că aceste teori i reprezi ntă cunoaştere sau ştiin{ă, într-un sens sau altul al acestor cuvinte. Este modal itatea pe care o i lustrează mari le sisteme metafizice. Metafiz icianul va califica propria sa teorie drept cea mai înaltă formă a cunoaşterii ; consideraţi i epistemologice sumare sau o teorie epistemologică elaborată sînt menite să susţi nă această pretenţie. A doua modal itate de anal iză a cunoaşteri i este cea caracteri stică fi losofii lor de tip cri tic. Problema cunoaşteri i , analiza natur i i , orig in i i , întemeieri i , întinderi i l imitelor şi valorii cunoaşteri i constituie, în acest caz, prima problemă filosofică, nucleul fi losofiei teoretice. Este o orientare a i nteresulu i fi losofic care s-a configurat pentru prima dată în tradiţia sceptică a antichităţi i şi a primit o dezvoltare putern ică în fi losofia epoci i moderne, atingînd o primă culminaţie în opera

V. Borchard. Les sceptiques f.!l"ecs. deuxicme edition, Libraire Philosophique J. V rin. 1932. p. 415.

ORIG I N EA PROBLEMEI CUNOAŞTER I I 1 7

lui Immanuel Kant. Marele filosof german a socotit că anal i za naturi i , întinderi i ş i l imitelor cunoaşteri i cu valoare obiectivă reprezintă centrul filosofiei teoretice. Pentru e l întrebarea dacă metafizica este posibilă ca ştiintă este prioritară în raport cu orice in terogatie metafizică. Prima problemă a fi losofiei este: Ce putem şti ?

Kant, ca şi alt i reprezentanti proemieminenti ai filosofiei de tip critic, a fost mereu în dispută cu gînditori i înclinati să creadă că problema cunoaşteri i ar reprezenta o zonă mai specială ş i mai periferică a in teresului fi losofic . Filosofii de orientare critică au respins, în primul rînd , supoziţ ia că cel care gîndeşte asupra fundamentelor ar trebui să se i ntereseze mai întîi de existentă şi apoi de cunoaştere. Despre aceştia din urmă Kant spunea că sînt grăbiţi să ridice turnul fără a-i examina mai înainte temel i i le. Autori ale căror opere i lustrează cel mai bine tradiţia analitică şi critică a filosofiei moderne nu obosesc să avertizeze că orice pretentie de a spune ceva despre şti i ntă, despre existentă, despre ceea ce sînt lucrurile în sine ar trebui _să fie susţinută printr-o examinare prealabi lă a naturi i , puteri lor şi l imitelor cunoaşteri i . Dacă o cunoaştere cu valoare obiecti vă este în genere posibi lă, în ce condiţie este ea posibilă, dacă teorii le propuse de fi losofi pot pretinde să fie socotite contributi i la cunoaştere, acestea sînt întrebări ce nu pot ti ocol ite. Căci , în cele din urmă, orice asertiune fi losofică se raportează nu la lumea în sine, c i la o lume de cunoştin ţe şi experienţe omeneşti . Iar dacă există sau nu facultăti, capaci tăti pe care le poate actualiza şi pune în valoare fi losoful pentru a cunoaşte ult imele temeiuri ale existentei , lucruri le în sine, aceasta este o întrebare ce nu poate căpăta răspuns decît pe calea unei analize critice a cunoaşteri i . Dacă asemenea considerat i i ş i argumente vor fi apreciate drept pertinente, concluzia nu va putea fi decît una s ingură: cu greu am putea nesocoti problema cunoaşterii fără a sacrifica ceva esenţial ş i vital ş i preocupări le de ordin filosofic .

În i storia fi losofiei teoretice de orientare critică, problema cunoaşteri i a fost discutată tot timpul în două ipostaze distincte. Într-o primă ipostază, problema cunoaşteri i este încercarea de a clarifica natura cunoaşteri i , sursele cunoaşteri i şi temeiuri le unei cunoaşteri ce preti nde o valoare obiecti vă. Într-o a doua ipostază, ea reprezintă o încercare de a apăra, legitima şi explica posibi l itatea cunoaşteri i în fata îndoieli lor sceptice. Chiar dacă sînt d istincte, aceste două ipostaze ale problemei cunoaşterii nu sînt fără legătură una cu alta. Pe de o parte, trebuie să se adm ită în prealabil că exi stă cunoaştere, ştii ntă pentru a putea cerceta natura cunoaşteri i , condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o cunoaştere bine întemeiată. Pe de altă parte, vor trebui formulate mai întîi condit i i minime ale unei cunoaşteri cu valoare obiectivă pentru a putea stabi l i , apoi. dacă aceste condit i i sînt satisfăcute sau vor putea să fie, în genere, satisfăcute. Sînt formulate criterii ale cunoaşteri i pri n anal iza a ceea ce se recunoaşte că reprezintă o cunoaştere, i ar pretenţi i le de cunoaştere sînt judecate, apo i , în lumina acestor cri teri i . Cele mai reprezentative teorii epistemologice ale trecutului ş i prezentului exemplifică variate modalităti de corelare a demersurilor ce desprind criteri i şi valori , pornind de la analiza faptelor, cu demersurile în care faptele sînt j udecate prin raportare l a cri teri i ş i valor i .

1 8 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

Lecturi

1. J, Burnet. Greek Philosophy. Thales ta Plata, Macmil lan and Co. , London , 1924, pp. l-13, 105- 122.

2. P. P. Negulescu; Problema cunoaşte ni. Editura Academiei , Bucureşti , 1969, pp. 39-75.

3. W. K. C. Guthrie, A Histo1y of Greek Philosophy, Cambridge at the University Press, voi . 1, 1 967, pp. 395-40 1; voi . Il, 1969, pp. 454-465; vol . III, 1969, pp. 176- 188.

4. Platon, Opere IV, Editura şti intifică şi enciclopedică, Bucureşti , 1983, pp. 5 1-9 1 : Opere V, Editura ştiinti fică �i enciclnped ică, 1986. pp. 3 12-3 18.

5. Sextus Empiricus, Opere filosofice, Editura Academiei , Bucureşti , 1965, pp. 21-6!.

6. Imm. Kant, Prnlegomene !a ;�rice metafizică viitoare r·are se va putea Înfăţişa drept ştiinţă, Editura şti inţ ifică ŞI enciclcpecică, Bucureşti , 1987. pp. 46-56. G7-n9.

SECŢIUNEA 1

CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE

Orice teorie Jsupra cunoaşterii urmăreşte în mod premeditat sau real izează implicit o determinare a conceptului cunoaşteri i . Uni i fi losofi intreprind încercări ti-orrcale de clarificare 'îi precizare a conceptului, ca punct de plecare în analiza unor teme consacrate, cum sînt cele ale origini i , întinderii sau valorii cunoaşterii. Î:l opera altora contururi le conceptului pot fi desprinse prin evifJenţierea supoziţ1ilor ce sustin puncte de vedere ŞI considera1ii pnvitoare la diferite aspecte ale problemei cunoaşteri:. O tratare sistematică a problemei cunoaşterii va trebui să înceapă cu prezentarea şi discuţia critică a cîtorva din cele mai reprezentati ·>c încercări de a răspunde la întrebarea: "Ce este cunoaşterea?"

Conceptul cunoaşterii împărtăşeşte soarta multor concepte ale gîndir i i comune, pe care oamenii �tiu să :e mînuiască, adiui să le aplice adecvat în diferite împrej urări , fără să fie în stare să le determine .::ît de cît mulţumitor. .Ei �)ot să distingă net o situaţie în care sînt de acord să aplice conceptul de cunoaştere de alteie în care nu vor apl ica acest concept, chiar dacă pot ti puşi în încurcătură cînd este vorba de a apl ica conceptul în unele situaţii intermediare in raport cu acestea. Ei vor apl ica, bunăoară, conceptul cunoaşterii şt:inţei ŞI nu-l vor apiica unor plăsmuiri ale imaginaţie i , cum sînt basmele. În cazul termenului cunoaştere, ca şi a altor termen i de care se intereseaz[l filosofii , o împrejurare care îngreunează orice încercare de precizare şi clanficare esn: sfera lor foarte largă de aplicare. Există o mare varietate de acti vităţi şi de rezultate ale acti vităplor omeneşt: cărora le apl icăm termenul cunoaştere şi este clar din capul locului că nu putem spera să desprindem una sau mai multe trăsături comune tuturor acestora. Diversitatea întelesurilor cuvîntului cunoaştere şi a al tor cuvinte înrudite (cunosc, ştiu),

variaţia acestor înţelesuri în funcţie de situaţi i le de viaţă în care sînt folosite cuvintele, sugerează că nu există unul sau mai multe atribute comune tuturor activităţi lor şi produselor acti vităţi lor cărora l i se aplică aceste cuvinte. Se pare c:1 între ele nu există Jecît "asemănări Je fami l ie". Uni i filosofi au apreciat că preocupări le episremologice sînt justificate fie şi numai ca încercări de a explica ceea ce este comun uti l i zări lor atît de variate ale unor cuvinte cum sînt cunoaştere şi cunosc, şi s-au întrebat pe ce căi ar putea ti atins acest obiectiv . Căzînd de acord că multitudinea sensurilor şi util i zărilor curente ar putea fi cu greu subsumată unuia şi aceluiaşi concept, ei şi-au propus un obiectiv mai modest. Acest obiectiv este de a preciza din punct de vedere conceptual intuiţia ce sustine unele din uti l izări le frecvente ale acestor cuvinte, chiar d:1că nu este în acord cu toate sensuri le lor.

Se cuvine să semnalăm însă de la început că modul cum a fo�t gîndi t demersul potrivit pentru n:alizarca unui asemenea obiectiv scoate la i veală deosebiri-semnificati ve

20 COGNITIO. 0 INTRODUCERE ÎN PROBLEMA CUNOAŞTERI I

în ceea ce priveşte întelegerea şi practica anal i zei fi losofice. Astfel , autorii care au inaugurat o tradit ie distinctă în gîndirea anal i tică a secolului nostru, aşa-numita fi losofie a l imbajulu i comun (ordinary language philosophy), au socotit că fi losoful trebuie să urmărească, mai întîi , clarificarea felului în care sînt folosite cuvi ntele cunoaştere, a cunoaşte şi alte expresi i înrudi te în vorbirea curentă. Aceasta este o orientare descriptivă în anal iza cunoaşteri i . Alt i autori au crezut, dimpotri vă, că o asemenea c larificare ar fi doar o parte, nu neapărat cea mai importantă, a ceea ce ar trebui să ofere o analiză a cunoaşter i i . Convingerea lor este că filosoful este tinut să determi ne nu numai ceea ce este cunoaşterea ca fapt, c i , în primul rînd, ceea ce este de drept cunoaşterea. Altfel spus , tinta anal izei fi losofice ar f i precizarea a ceea ce trebuie să fie cunoaşterea. Conceptul de cunoaştere pe care-I propune o asemenea anal iză ar îngădui nu numai o mai bună întelegere a unor dintre folosiri le curente ale expres i i lor epistemice (a cunoaşte, a crede, a fi sigur, a se îndoi), ci şi o evaluare critică a reprezentări lor comune. În opozitie cu prima orientare, aceasta este orientarea normativă în anal i za cunoaşter i i .

Iată o caracterizare deosebit de clară a acestei din urmă orientări într-o scriere recentă: "Începem cu presupuneri ale s imţului comun şi ale şti inţei despre ceea ce este real şi ceea ce este cunoscut. Aceste convingeri constituie datele ce ne stau la dispozit ie, poate chiar date în conflict, dacă simţul comun şi şt i inţa intră în conflict. Obiecti vul cercetări i fi losofice. în care epi stemologia crit ică este o componentă fundamentală, e să dea socoteală de aceste date. Expl icatia este însă critică. Uneori explicăm datele, alteori le înlăturăm. De cele mai multe or i un epistemolog de orientare cr i t ică este dator să constru iască o teorie a cunoaşteri i care să expl i ce cum cunoaştem lucrurile pe care credem că le cunoaştem, dar în puţine cazuri, o teorie poate să explice de ce credem că avem cunoaştere cînd nu cunoaştem"1•

Tens iunea d intre aceste două orientări se face s imtită nu numai m fi losofia contemporană, ci şi în fi losofia secolelor trecute. Ca optiuni fundamentale, s ituarea preponderent descriptivă sau normativă exercită o i nfl uentă considerabilă asupra spiritu lu i în care este întreprinsă anal i za fi losofică a cunoaşteri i . Pri n raportare la s i tuări radicale, care evidentiază contrastul dintre cele două abordări , putem, desigur, identifica şi puncte de vedere mai nuantate, ce ocupă o pozitie oarecum intermediară.

1. Distincţi i prealabile

Pentru a întelege mai bine ceea ce îşi propun să c larifice anal i şt i i cunoaşterii este uti l să facem cîteva distincti i prel iminare. Acestea sînt dist incti i le d intre cunoaşterea propoziţională sau expl icită şi cunoaşterea tacită, dintre cunoaşterea nemij locită,

1 K. Lehrer. Theory of" Know/edge. Routledge, London, 1 990, p. 2.

CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE 21

imediată, numită de unii autori ş i i ntuitivă, şi cunoaşterea mij locită, derivată, discursivă, precum şi dintre cunoaşterea a priori şi cunoaşterea a posteriori.

Prin tre uti l izări le curente ale cuvintelor cunoaştere, ştiinţă, a cunoaşte, a şti putem deosebi mai întîi acelea în care aceste cuvinte i ndică o anumită pricepere sau competenţă şi cele în care ele desemnează aserţiuni despre stări reale sau ipotetice ce pot fi corecte sau i ncorecte, adevărate sau false. În primul sens, vom spune că c ineva ştie să cînte la pian, să facă de mîncare sau să joace şah. În ce de-al doilea, vom susţine că c ineva are cunoştinţe despre o anumită persoană, despre o anume ţară, cunoştinţe despre lumea fizică ş .a .m.d . Cunoaşterea pe care se sprij ină în mare măsură multe activităţi omeneşti este o cunoaştere tacită. Cunoaşterea taci tă poate fi caracterizată în mod negat iv spunînd că este acea cunoaştere ce nu poate fi despărţită de activi tatea în a cărei producere intervine. În acest sens , cunoaşterea tacită este o cunoaştere în stare practică. Fără îndoială că, atunci cînd există interes şi preocupare în această privinţă, se poate progresa destul de mult în formularea de criter i i , regul i şi norme pentru diferite ac ti v i tă ţi omeneşti . Iar în acest proces o parte a cunoaşterii noastre va înceta să mai fie tacită. Observînd în treacăt că de multe ori o asemenea explicitare a cunoaşterii tacite nu va fi necesară sau uti lă, este mult mai important de subliniat că elemente esenţiale ale cunoaşteri i noastre tacite nu pot fi captate prin enunţuri ce descriu sau prescriu ceva.

Este clar că un tratat de interpretare muzicală, o carte de bucate sau un manual de şah, scrise de un interpret genial, de un bucătar vestit şi de un mare campion de şah, nu conţin elemente esenti ale a ceea ce şt iu aceştia. Ceea ce este adesea determinant în arta lor nu va putea fi pri ns ş i redat în întregime prin definiţ i i sau regu l i . Cunoaşterea tacită pe care o încorporează diferite performanţe ale oamenilor poate fi comunicată şi însuşită numai pe cale practică, prin raportare la real izări exemplare pentru un anumit gen de activi tate. Meseri i le şi artele se deprind, cum bine se ştie, într-o relaţie directă d intre meşter şi ucenic, dintre maestru şi discipol , adică "văzînd şi făcînd " . Această constatare nu este valabilă însă numai pentru activităţi într-un fel sau altul practi<;e, cum sînt artele şi meseri i le , ci şi pentru activ i tăţi prin excelenţă intelectuale. Este cazul cercetări i şti inţifice, teoretice şi experiementale. Oricît de surprinzător ar putea să pară acest lucru pentru cei ce privesc munca şti inti fică din afară şi de la distanţă, mărturiile practicienilor cercetării converg spre concluzia că tinerii învaţă de cele mai multe ori să formuleze şi să rezolve în mod independent probleme şti inţifice conducîndu-se după exemple, şi nu aplicînd pur şi s implu anumite reguli şi recomandări generale. ' Istoricul şi fi losoful american al şti inţei , Thomas Kuhn, care a ut i l izat şi consacrat cuvîntul paradigmă pentru a desemna realizări şti inţ ifice exemplare ce oferă pentru o perioadă de timp cadrul ş i orientarea acti vităţi i unui grup de cercetători , a contribuit în mod substanţial prin scrieri le lui i storico-fi losofice la dezvoltarea conştiinţei acestui fapt. Din această perspectivă, deosebirea di ntre cunoaşterea tacită şi cunoaşterea explicită poate fi caracterizată drept deosebirea dintre cunoaşterea cuprinsă în s ituaţi i concrete ş i cunoaşterea cuprinsă în enunţuri , definiţ i i , reguli , cri teri i ş i legi . Pentru dist incţ ia dintre cunoaşterea tacită şi cunoaşterea explicită, în sensul pe care i-1 dă Kuhn, este potrivi t să ne referim l a contrastul "di ntre învăţarea pe bază de exemple şi învăţarea pe bază de regul i sau criteri i . Un exemplu este învătarea decl inărilor sau conjugări lor pe bază de regul i sau pe bază de exemple, de paradigme. Un alt exemplu îl constituie învătarea a ceea ce deosebeşte d iferite specii de plante şi animale pe temeiu l

1 Pentru dezvoltări deosebit d e instructive î n această privintă. vezi M . Polanyi , Personal Knowledw. Routledge and Kegan Paul , London, 1958.

22 COGNITIO. 0 INTRODUCERE ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

unor regu l i sau criteri i taxonomice sau p e bază de înfăţişări exempl are . Să n e gîndi m l a fel ul cum real izează asemenea identificări în teren botanistul şi zoologul ş i . respect iv , ţăranu l ş i pădurarul .

Cunoaşterea tacită este, aşadar, o cunoaştere d istinctă şi alternativă faţă de cunoaşterea expl icită, cuprinsă în enunţuri generale, în regul i şi defin iţii . Ea nu este pur şi s implu o cunoaştere embrionară, o cunoaştere nedezvoltată. Cum am spus, există posibi l itatea de a expl icita, în anumite l imite, o cunoaştere tacită. Această expl ic itare n u este însă adesea necesară ş i nu reprezi ntă întotdeauna şi sub toate aspectele un cîştig . În acest proces pot fi înregi strate nu numai cîştiguri, c i ş i p ierderi . Pentru înfăptuirea unor obiective determinate cunoaşterea tacită poate fi pe depl in suficientă.

Spre deosebire de cunoaşterea cuprinsă în enunţuri ce sînt fie adevărate, fie fal se sau fie probabi l adevărate, fie probabi l fal se, cunoşterea tacită ce i ntervine în exercitarea activi tăţilor omeneşti şi se exprimă prin performanţe individuale şi de grup este susceptib i lă de cît de multe gradaţ i i . Cînd afirmăm, cum o facem de atîtea ori , că cineva înfăptuieşte un anumit l ucru mai bine decît altc ineva, aceasta este şi o evaluare comparati vă a cunoaşter i i tacite. Dintr-un alt punct de vedere, cunoaşterea tacită, care este o cunoaştere în stare practică, se deosebeşte de cunoaşterea expl icită, propoziţională. pri n caracterul ei dispoziţional . Cunoaşterea tacită stă într-o varietate de d ispoziţii de comportare pe care i ndividul le deţine şi atunci cînd nu se angajează într-o anumită activitate . Pian i stul nu încetează să ştie să cînte cu instrumentul său atunci cînd doarme, după cum pol iglotul continuă să cunoască o l imbă străină ş i în intervalu l de timp, poate mai lung, în care nu are prileju l să o vorbească.

Fi losoful englez Giblert Ryle a dat o caracteri zare sugest ivă unor asemenea deosebiri introducînd distincţia clintre a cunoaşte cum (knowing how) şi a cunoaşte că (knowing that). A cunoaşte cum înseamnă să ştii să faci un anumit l ucru . Singura probă a deţinerii unei astfel de cunoaşteri este capacitatea de a desfăşura cu succes o anumită activ itate. Dimpotrivă, dovada cunoaşterii că poate fi făcută printr-o activi tate verbală, pur i ntelectuală. Dacă excelenta cunoaşterii tacite pe care o are un om se exprimă în calitatea performanţelor sale, întinderea şi temeinicia cunoaşteri i sale expl icite va fi apreciată după felul cum vorbeşte, cum răspunde la d iferite întrebări . Contrastul d intre a cunoaşte cum şi a cunoaşte că este evident în s i tuaţii le în care performerul oferă descrieri şi explicaţ i i cu totul neconcludente pentru ceea ce ştie de fapt, în vreme ce real izări le practice pe care le obţine un om care s-a special izat să vorbească despre un anumit gen de activitate, să formuleze reguli şi criteri i , este mult sub n ivelul a ceea ce ne-am fi aşteptat. S-ar putea spune că primul ş t ie cum şi în mică măsură ş t ie că , iar celălalt este în situaţia inversă.

Ryle caracterizează i ntel igenţa drept un s i stem complex de d ispozi ţ i i de comportare .

Individul inteligent şi priceput este cel care realizează corect. eficient şi invent iv anum ite

act ivităţi manuale ş i i nte lectuale. A cunoaşte cum are prioritate în raport cu a cunoaşte că

in sensu l următor: oamen i i pol obţine performanţe remarcabi le fără să fie în stare sfl formuleze regu l i şi principi i generale pri v i toare la cond i ţ i i l e real izări i anumi tOJ'

performanţe După cu m se ştie . o practică efic ientă precede. de regulă. standardizarea

aceste, practici prin formularea unor regul i . "Există mu lte feluri de act iv i tăţi în care se man ifes tă i ntel igenţă, acti\' i tăţ1 ale căror regu l i sau criteri i sînt însă neformulate. Omul

glumeţ. care va fi întrebat despre max i mele ş i regul i le după care constru i eşte ş i apreci ază

glu me, nu poate da un răspu ns . El poate să facă glume bune şi să recunoasă glume


proaste, dar nu poate să-şi dea n ici sieşi . nici altora, retete pentru asta . Practica umorului nu este un cl ient a l teoriei sale . . . Regul i ale rationări i corecte au fost formulate pentru prima dată de Aristotel . dar oameni i au putut să ocolească sau să descopere greşeli de rationare mult înainte de a învăta teoria lui cu priv ire la acestea. tot aşa cum oamenii de la Aristotel şi Aristotel însuşi pot în mod normal să tragă concluzii fără o raportare interioară la aceste formule . . . Ei nu îşi plan ifică raţionamentele înainte de a le constru i . Într-adevăr, dacă ar trebui să planifice ce să gîndească înainte de a gîndi , e i nu ar gîrd1 niciodată : căci această planificare va fi , la rîndul ei , neplanificată " 1 .

În cal itatea e i de cunoaştere în stare practiâ.�_q_aşter�a. tacită poate fi caracterizată drept formă a cunoaşteri i . În i storia speciei , cunoaşterea expl ich.ă, verbală; s-a desprins treptat de cunoaşterea tac i tă. Cunoaşterea expl ic ită poate f i apreciată drept forma cea mai evaluată a cunoaşteri i , acea cunoaştere care îl d istinge în primul rînd pe om de animalele superioare, îl ridică mult deasupra acestora. Omul se detaşează de lumea animală atît pri n întinderea şi cali tatea cunoştinţelor sale tacite, cît ş i prin faptul că deţ ine o cunoaştere ce se constituie ş i se transmite prin l imbaj . Este o cunoaştere susceptibi lă să fie nu doar practic adecvată sau inadecvată, cum este cunoaşterea taci tă, ci adevărată sau fal să, este cunoaşterea ce poate ş i trebuie să fie întemeiată sau j ustificată. Ceri nţa adevărulu i şi cerinţa întemeierii sînt cerinte specifice ale cunoaşterii propozitionale, explicite. Din acest punct de vedere, cunoaşterea propoziţională este cunoaştere într-un sens mai tare al termenului decît cunoaşterea tacită. Caracterizarea e i drept cunoaşterea prin excelenţă nu este totuşi i ncompatibi lă cu recunoaşterea origi nali tăţ i i cunoaşteri i tacite, a însemnătăţ i i v i tale a celei din urmă şi a i reductibil ităţii ei la cunoaşterea explicită.

O cale de anal iză a cunoaşteri i şi a formelor ei, explorată în ult imul timp de filosoti, este cea pe care o deschide determinarea conceptului cunoaşteri i prin raportare la conceptul de informaţie2 Această cale poate oferi o alternat ivă radicală l a analiza c lasică a cunoaşteri i , adică l a încercarea de a i ntroduce conceptul cunoaşteri i pe baza conceptului de adevăr ş i întemeiere . Chiar ş i cei care nu sînt atraşi de o asemenea modal itate de analiză, ce constă în el iminarea unor concepte epistemice centrale, vor putea reţine că o d istincţie ierarhică între mai .multe tipuri de i nformaţie permite determinarea principalelor trepte în dezvol tarea evolutivă a cunoaşteri i . Dist incţi i le conceptuale introduse în acest fel fac posibilă o mai bună c larificare a deosebiri! d in tre cunoaşterea tac i tă şi cunoaşterea exp l icită sau propoziţională3.

Informaţia reprezintă, într-un sens foarte general al termenulu i , o reducere a domeniu lu i evenimentelor posibi le . Prin informaţie un sistem real izează o micşorare a i ncertitudin i i sale cu priv ire la evenimente posibi le . Toate sistemele ce posedă informaţie · roboţi , p lante. animale, oameni · deţin cunoaştere într-un sens foarte elementar al cuvîntu lu i . Comportarea adaptativă a acestor sisteme este determinată de informaţia pe

1 O. Ry le, The Concept of Mind. Hutchinson, London, 1 949, p. 30.

2 Acea�tă direcţie de analiză a cunoaşteri i a fost inaugurată prin lucrarea lui Fred L. Dretske, Knouledw

and the Flow o(Jnfornwtion. The MIT Press, Cambridge, Mass., 1 98 1 .

3 În expunerea acestor distinctii n e vom conduce după sinteza lui P . Bieri. Genere/le Ei�fiihrun!{. din P.

Bieri (Hrsg), Analyti.<che Phi/osophie der Erkenntnis. Athenăum Verlag, Frankfuit am Main, 1 987, îndeosebi

pp. 1 5-25 .

24 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

care o detin . O creştere sau scădere a cantităţi i de i nformaţie generează schimbări semnificative în comportare. De exemplu, un robot foloseşte informatia pe care o cîştigă prin di spozitivele sale senzoriale pentru a-şi adapta cît mai bine mişcări le programului ce i-a fost prescris . Faptul că un si stem caracterizat printr-o comportare adaptativă posedă informatie înseamnă că starea lu i din punct de vedere informational are un rol determinant în trecerea de la intrarea senzorială la ieşirea comportamentală. Cel mai primiti v tip de i nformaţie este informatia fizică sau fiziologică. Nu numai robotii, dar şi organi smele posedă o mare cantitate de asemenea i nformaţi i . O varietate de stimul i sînt receptati ş i prelucrati determinînd reacti i cu valoare adaptativă, fără ca aceşti stimul i să f ie "simţiţ i" sau "perceputi " în vreum fel . Este cazul stimulări lor ce determină mişcări le ochi lor, mişcări le nevoluntare a le muşchi lor, respiraţia, activitatea in imi i etc . O parte din informaţia obtinută prin organele de si mt nu este, aşadar, înregistrată ca atare . Multe alte i nformati i pe care n i le oferă simţurile sînt, d impotrivă, res imţite, trăite. Asemenea informati i senzoriale sînt, bunăoară, cele despre culori , sunete sau mirosuri . Ele constituie un al doi lea tip de informatie, informatia fenomenologică. Cunoaşterea poate fi caracterizată într-un mod foarte general drept o capacitate de discriminare a diferitelor tipuri de informatie. Informatia fizică, fiziologică şi fenomenologică stau la baza tuturor acelor forme elementare de discrim inare ce preced orice c lasificare a stimul i lor şi, în genere, capaci tate de a crede ceva, de a avea o opinie . Este cazul cunoaşteri i formelor, a mirosurilor, a sunetelor. Capacitatea de di scriminare senzorială anterioară oricărei clasificări este proprie omului şi an imalelor superioare. Şi capacitatea de a diferentia cal i tativ diferite trăir i , stări subiective, în măsura în care organismul ce real izează aceste diferentieri nu le poate clasifica şi descrie, tine de această formă elementară de cunoaştere. Fi i nte omeneşti pot resimţi , de exemplu, stări subiective, cum ar fi cele pe care le numim afecti une sau gelozie, fără să ştie că aceste stări sînt sentimente de afectiune sau de gelozie. Copii i disting asemenea stări unele de altele înainte de a le putea subsuma unor notiuni şi de a le putea astfel descrie . Ş i animalele cunosc dist inctia d intre diferite stări subiective, d e exemplu , di stinctia d in tre plăcere, durere şi frică. Capaci tatea de discriminare senzorială la animale puţin evoluate, la plante ş i robot i . se real izează fără informatia fenomenologică. Planta distinge între lumină şi întuneric, între grade diferite de luminozitate fără a avea trăiri, stări subiective. La fel robotii ce disting, de exemplu, forme. Capacitatea senzori-motorie de a alege anumite mişcări , de a le diferenti a de celelalte se realizează prin prelucrarea informatiei fizice şi fiziologice, în l ipsa unei informati i fenomenologice. Pe de altă parte, a distinge înaintea oricărei capacităţi de clasificare şi descriere între diferite senzaţ i i şi diferite stări subiecti ve, înseamnă a avea şi a diferenţia i nformaţii fenomenologice. Ansamblul performantelor pe care Ryle le desemnează prin expresia a şti cum ş i , în genere, 9!!JQ.aşterea tacită .reprezintă cunoaşterea .ce constă exclusiv în informatie fizică, fi zj2�9gică . şi (el1Q!llenologică. Un al treilea tip de informatie. tipul superior, este informaţia semantică. Informatia semantică este informaţia cuprinsă în reprezentări semantice. Asemenea reprezentări , cum sînt cuvi ntele şi expres i i le unei l imbi naturale, sînt în acelaşi timp purtători de informaţie ş i de semnificaţie. Unitătile de bază ale i nformatiei semantice sînt semnificati i le propozit i i lor, desemnate în engleză prin termenul proposition, pe care con venim să-I traducem, în l ipsa unui echivalent românesc consacrat, prin judecată. Informatia semantică este informaţie în formă general i zată, informatie prin care lucruri le, s ituati i le ş i evenimentele individuale sînt subsumate notiunilor.


Capaci tatea de clasificare şi descriere apare ş i se dezvoltă odată cu capacitatea de a produce informatie semantică. Informaţia semantică este, cum am spus, conţinută ş i comunicată, de obicei , prin propozit i i . Dacă aceste propoziţi i sînt propoziti i declarative, ele au o valoare de adevăr. Informaţia semantică aduce cu s ine, aşadar, distinctia dintre adevăr şi fals . Propoziţ i i le ce conţin informatie semantică pot fi legate între ele pri n rat ionamente. Datorită inferenţei logice s e poate trece d e l a o i nformaţie semantică l a alta. Î n acest fel o informatie semantică poate constitu i temei pentru o altă informatie semantică. Demersul rationări i ş i întemeierii face posibi lă construirea unei retele de informaţ i i semantice ce depăşeşte mult domeniul informatiei fizice ş i fenomenologice. Cllnoaşte�Y?Hc_ij:l;j._ si!.\1 . propozitionf!!ă p_Qate fi_c<tracteriz'l.!ă .ctn:p.t c_tJnoa.§.ter� _ !?�:?�t(l pe i nformatie semanticiL Ea constă din informati i general izate care au valoare de adevăr şi pot functiona drept temeiuri pentru alte informati i semantice. Cunoaşterea propozitională este şi ea o capacitate de discriminare, şi anume capaci tatea de d iscriminare pe treapta cea mai înaltă, treapta pe care obiectele de discrimi nat sînt enti tăţi semantice, semnificati i , valori de adevăr şi i nferente logice. Această clarificare a d is ti nctiei d intre cunoaşterea propozitională, explicită şi cunoaşterea tacită , implicită, este în măsură să dea socoteală de faptul că anal iza fi losofică a cunoaşteri i se va concentra asupra cunoaşterii propozitionale, cunoaştere ce constă din informatii înregistrate şi comunicate prin limbaj, informatii susceptibile să fie adevărate sau false, a căror pretenţie de a fi adevărate este sustinută prin demersuri de întemeiere.

Distinctia d intre cunoaştere nemij locită şi cunoaştere mij locită, ca şi d istinctia dintre cunoaşterea a priori şi cunoaşterea a posteriori, a fost introdusă cu referire la cunoaşterea propoziţională şi are sens numai cu referire la enunturi a căror pretentie de adevăr se cere întemeiată.

Distinctia dintre cunoaşterea nemij locită ş i cunoaşterea mijlocită poate fi introdusă ca d i stinctie d intre cunoştinţe ce sînt întemeiate sau derivate cu referire la alte cunoştinte ş i cele care nu sînt întemeiate sau derivate în acest fel . Este, de exemplu, d istincţia d intre relatarea a ceea ce simt, percep sau gîndesc şi concluzia unui rationament. Ea ar putea fi caracterizată drept dist incţie d intre o cunoaştere primară şi o cunoaştere deri vată, atît în sens genetic, cît şi în sens logic. O asemenea di stinctie, deosebit de intuit ivă ş i fami l iară, este totuşi , cum se va vedea, problematică. O încercare de a da o elaborare fi losofică ide i i i ntuit ive că noi avem o cunoaştere directă a lucruri lor a fost întreprinsă de Bertrand Russel l . El a formulat di stinctia d intre luare la cunoştinţă sau cunoaştere directă (knowledge by acquaintance} ' şi descriere (knowledge by description). Deşi nu preti nde a f i un substitut pentru distincţia famil iară d intre cunoaştere imediată ş i cunoaştere mij loci tă, dihotomia luare la cunoştinţă-descriere prezintă analogi i semnificative cu _aceasta. Luarea la cunoştintă sau cunoaşterea directă este caracterizată de Russel drept o relatie nemij locită a subiectului cu obiectul cunoaşteri i . O asemenea rel aţie se stabileşte în senzatie ş i perceptie." Cînd văd soarele iau cunoştinţă pri n vedere cu soarele. Tot aşa, cînd mi-e foame iau cunoştintă cu foamea prin senzati i de foame.

1 S-ar putea găsi eventual o mai bună traducere a expresiei lu i Russell . Am preferat traducerea poate

stîngace a expresiei knowledge by acquaintance cu luare la cunoştină unor echivalente de diqionar, cum ar

fi .flontliarizare sau recunoaştere. Recunoaşterea, ce-i drept, poate fi opusă descrieri i , dar sensu l principal al

cuvîntu lui - identificarea a ceva drept cunoscut mai înainte - nu serveşte această intentie. O traducere l iberă

a expresiei knowledge by acquaintance este cunoaştere directii sau cunoaştere imuitiw1.

26 COGNITIO. 0 INTRODUCERE ÎN PR08LEMA CUNOAŞTERI I

Primele lucruri de care luăm cunoştinţă sînt date simţurilor şi ale introspeqiei , adică senzati i le , impres i i le memoriei şi ale imaginaţiei , proprii le gînduri ş i sentimente. Russel l observă că obiecte ale luări i la cunoştinţă pot fi de asemenea predicate spaţiale sau temporale ca sub, deasupra. mai înainte şi mai tîrziu, precum şi relaţii un iversale ca deosebirea, asemănarea sau identitatea. Tot ce este obiect al luări i la cunoştin!ă sau al cunoaşterii directe nu poate şi nici nu trebuie să fie defin it, in trodus cu referire la altceva. Putem să ne îndoim de faptul că există obiecte exterioare nouă dar nu ne putem îndoi de senzaţi i le noastre . Luarea la cunoştinţă poate fi caracterizată drept o cunoaştere ce nu implică componente inferenţiale sau implică un minimum de i nferenţe ce i ntervi n atunci cînd recunoaşterea asemănări lor sau deosebirilor s e face numai p e baza memoriei . 1 Spre deosebi re de luarea la cunoştinţă, descrierea este cunoaşterea că ceva este aşa şi aşa, adică cunoaşterea prin atribuire de proprietăţi . Descrierea este cuprinsă în judecăţi ş i se exprimă în propoziţ i i de tipul "Obiectul X este voluminos" sau "Persoana Y este deprimată" . Nu are sens să întreb pe cineva pe ce temei afirmă că percepe l ucruri le într-un anumit fel sau că are anumite trăiri subiecti ve. Are, dimpotri vă, sens să ceri temeiuri atunci cînd ci neva afirmă că lucrurile sînt aşa ş i aşa. Iată de ce, în opoziţie cu luarea la cunoştinţă, descrierea va avea întotdeauna un caracter i potetic . Obiectele materiale sau mintea altora, spre deosebire de impre.s i i le senzoriale ş i introspective, nu sînt obiecte ale luări i la cunoştinţă. Ele sînt cunoscute pr in descriere. Obiectele luării la cunoştinţă se prezintă nem ij loci t m inţi i , cele ale descrieri i nu . Distincţia d intre luare l a cunoştinţă şi descriere a fost i ntrodusă de Russe l l drept bază pentru formularea a ceea ce- el a socotit a fi principiul epistemologiei empiriste. Acest pri ncipiu se sprij ină pe presupunearea că noi trebuie să fi luat cunoştinţă sau să fi cunoscut d irect în prealabil obiectele pe care l e descriem în judecăţi le noastre . Principiul este formulat astfel : "Întreaga noastră cunoaştere, atît cunoaşterea lucrurilor, cît ş i cunoaşterea adevăruri lor, se sprij ină pe l uarea la cunoştinţă (acquaintance) ca bază a ei 2 Vom înţelege o judecată numai dacă am luat cunoştinţă în prealabi l de termenii ce intervi n în judecată. În formularea lu i Russel , principiul empirismului este un pri ncipiu al semnificaţiei expresi i lor. Noi înJelegem expres i i le ce i ntervin într-o judecată dacă cunoaştem în mod direct obiectele, calităJi le şi evenimentele la care se referă ele. În acest sens, descrierea se sprij i nă pe l uarea la cunoştinJă. Distincţia l u i Russe l l şi principiul pe care îl susţine această d istincţie au fost criticate pe temeiul că noi înţelegem foarte bine şi cuvinte ce nu se desemnează obiecte ale luări i la cunoştinţă sau ale cunoaşteri i d irecte.

1 "În acest sens pot afirma pe baza luării la cunoştintă: «Ah, iarăşi acest miros apm1c ; 1 1 u ştiu ce îl

produce. nu ştiu nici cel putin cum să-I numesc. Este atit de diferit de orice mireasmrt de flori, parfum, miros de t igari\, pîine prăjită, mardarină etc . . încît nu pot nici cel putin să-I situez în schema multidimensională a ordini i mirosuriloc dar şti u că am simţit acest miros mai înainte şi sînt (în mod subiectiv) sigur că l-aş recunoaşte dacii l-aş simţi din nou» " . (H. Fcigl . Tlte Mental and tlze Physicul. în (eds . ) H. Feigl. G. Maxwel l , Minne.wlll Studie.< in Tlte Pltilo.wphy of' Sdence. voi . I l , University of Minnesota Press. M inneapolis, 1 958, pp. 403-404)

2 B. R ussel l . 1/te Prol>ie111s of' Plzi/o.mphy. Wi l lwms and Norgate. London, 19 1 2, p. 75 . lată şi f01mularea

unui alt fi losof empirist: "Lumea noastră fiind ceea ce este poate fi, desigur, cunoscută prin descriere în oricare din elementele şi aspectele ei numai pc baza unui sprijin undeva în lum·ea la cunoştinţă directă. Aceasta mi se parc a fi una din pietrele unghiulare ale oncărei epistemologii empiriste, a celei vechi, ca şi a celei noi . " ( H .

Feigl. Op. dt. , p. 433 ) .


Cea din urmă dintre distincti i le pe care le-am mentionat este cea d intre cunoaşterea a priori şi cunoaşterea a posterior!. Ea rămîne pînă astăzi una din cele mai discutate şi controversaie d i stincti i episternologice. Este dist incţia dintre cunoaşterea întemeiatft pe experientă. în primul rînd pe contactul prin simturi cu lumea exterioară şi cunoaşterea ce poate fi întemei ată fără raportare la datele experiente i . Multi filosofi sînt de acord că adevărul unor enunţuri l ipsite de continut i nformati v cum sînt "Toţi cel ibatari i sînt necăsătorit i " , sau "X este sau nu este între pasageri i acestui avion" este stabi l i t i ndependent de experien(ă. Un i i fi losofi susţ in că enunţuri ca "Orice eveniment are o cauză" , "Nimic nu provine d in n imic" , "În orice schimbare există ceva permanent" , enunturi care nu apart in în mod evident categoriei de mai sus, constituie adevăruri de acelaşi t ip . Afirmatia că ar exista enunturi cu cont i nut i nformati v al căror adevăr ar putea ti cunoscut a priori, adică independent de experientă, este deosebit de controversată de la Kant ş i pînă în zi lele noastre. Într-o formulare foarte generală ş i încă vagă, un enunţ va f i considerat a priori dacă şi numai dacă ne dăm seama că este adevărat de îndată ce-l intelegem .. Necesitatea atribuită de obicei enunturilor a priori este expl icată tocmai prin independenţa adevărului lor faţă de fapte, de stări reale contingente, ce pot fi cunoscute numai prin experien(ă.

2. Concepte ce intervin în anal iza cunoaşter i i : opinie, adevăr, întemeiere a opiniei

De la Platon şi pînă în zilele noastre, preocupările fi losofilor pentru determinarea conceptului de cunoaştere, al tfel spus. pentru anal iza cunoaşteri i . au avut cu predi lecţ ie drept obiect cunoaşterea propoziţională despre fapte, cunoaştere despre care se spune că este întemeiată pe experienţă. Raţiuni le acestei opţiuni decurg în mod fi resc d in considerarea distincti i lor prezentate mai sus. În primul rînd, aşa cum am văzut, cunoaşterea expl icită, propoziţională, este forma cea mai ·elaborată a cunoaşterii omeneşti ş i în acest sens cunoaşterea prin excelenţă. În al doilea rînd, s ingurele enunturi cu continut i nformati v , adică cunoşti nte în sensul depl in al cuvîntu lu i , a căror existentă nu a fost niciodată contestată, sînt cele al căror adevăr poate fi stabi l i t doar a posterior!, prin raportare la experienţă. În sfîrşit, analiza cunoaşteri i priveşte atît cunoaşterea nemij locită, cît şi cunoaşterea mij locită, în măsura în care această distincţie, în speţă exi stenţa unei cunoaşteri nemij loci te, imediate, nu este pusă la îndoială.

Întrebarea "Ce este cunoaşterea?" constituie tema centrală a d ialogulu i platonic Theaitetos. Aici sînt propuse şi d iscutate diferi te răspunsuri l a această întrebare . Unul di ntre ele este acela că vom numi cunoaştere opi nia adevărată însoţită de raţiune sau


întemeiere. 1 Ceea c e s e încearcă aic i , poate pentru prima oară, este determinarea unor condiţii necesare ş i suficiente, pe care ar trebu i să le satisfacă tot ceea ce recunoaştem în mod i ntuit iv drep! cunoaştere. Diferitele răspunsuri propuse, inclusiv cel pe care l-am menţionat, sînt respinse de Socrate pe temeiul că ele formulează condiţii ale cunoaşteri i care sînt satisfăcute şi în situaţi i în care nu vom fi de acord că avem cunoaştere . S-ar putea spune astfel că în dialoguri le platonice, cu deosebire în Theaitetos, este i naugurată preocuparea pentru determinarea conceptulu i cunoa,vtere, ad ică pentru stabi l i rea condiţi i lor necesare şi suficiente pe care trebuie să le satisfacă enunţuri le noastre pentru a fi recunoscute drept cunoştinţe. Discuţia din dialogul lui Platon prefigurează nu numai obiectul , c i , cel puţ in sub anumite aspecte , şi metoda unei asemenea cercetări : diferitele încercări de a stabi l i condiţi i le necesare ale cunoaşteri i sînt respi nse prin producerea de contraexemplare.

Determinarea cunoaşteri i drept opinie adevărată ş i întemeiată, o determinare care apare pentru prima dată în Theaitetos şi e reluată în fi losofia analitică contemporană a cunoaşteri i , este numită astăzi analiza clasică sau anal iza tradiţional ă a cunoaşter i i . Încercări le de precizare a conceptu lu i de cunoaştere pornesc de la această anal iză. Uni i autori o apără, alţii o amendează sau o modifică lntr-un mod mai mult sau mai puţin rad ical , alţi i propun anal i ze alternative în raport cu anal iza c lasică a cunoaşter i i . Pentru a înţelege anal iza c lasică a cunoaşteri i , critic i le ce i -au fost aduse şi propunerile alternati ve, este util să încercăm o clarificare prealabi lă a termeni lor pe care îi impl ică, ş i anume, opinie, adevăr ş i întemeiere.

Identitatea unei opin i i este fixată printr-o propoziţie, mai preci s printr-o judecată, prin semnificaţia unei propoziţ i i . Conceptul de opinie poate fi înţeles prin raportare l a conceptul de i nformaţie semantică. Cel care are o opinie posedă i nformaţie semantică. A avea o opinie înseamnă a crede că ceva este într-un fel ş i nu în altu l . Este o supoziţie l arg acceptată că a crede sau a afi rma ceva reprezintă o condiţie minimă pentru a avea cunoaştere propoziţională.

Disti nC\i a d intre şti i n ţă ( episceme) ş i opinie ( doxa) ş i refleqia asupra acestei teme a

marcat începuturi le rat ional ismului grec . Opin i i le erau socotite atitudini de ord i n cognitiv ce varia-.<:ă în fu ncţie de factori contingent i , cum sînt condit i i le în care facem observati i , caracteri st ici le fiecărui individ ş i starea lu i d e sănătate, vîrsta, grupu l . comunitatea etnică, l ocul şi t impul, precum şi alti factori . Opin i i le sînt subiective. Aceeaşi opinie este acceptată sau respinsă de către acel aşi individ în cond i t i i d iferite, la vîrste diferite, este adoptată de un i ndivid şi respinsă de altu l , este împărtăşită de un gru p sau de o comunitate ş i nu de altele. este admisă într-un loc ş i contestată într-un altu l , este acceptată într-un moment al t impu l u i ş i respinsă în alt moment al t impulu i ş .a .m.d . Înfăt işarea varietăt i i opi n i i lor, relleqia asupra instabi l i tăti i ş i di versită! i i lor, a fost una dintre temele predilecte ale fi losofi lor scepti c i . În opozitie cu opinia. raţional işl i i greci socoteau că şt i i nta este

1 În noua versiune rornânească a dialogului, publicată în volumul VI al Operelor lu i Platon, această

determinare este redată prin cuvintele "opinie adevărată însotită de înteles " . În nota 1 6 1 se mentionează

însă că un echivalent al cuvîntu lui grecesc logos. care a fost tradus aici prin {nfeles, este fracezul raison. ( Vezi

Platon. Opere VI, Editura şti in!ifică şi encic lopedică, Bucureşt i, 1 989. pp. 260 şi 294) . În versiunea

românească mai veche a dialogului. C . Săndu lescu traduce "părere adevărată însotită de ratiune" . Într-o

recentă traducere a dialogului reali zată de către Rabin A. H. Waterfield. se propune "op in ia adevărată

însotită de un temei rat ional " (rme beli�(accompanied by a rational account). (Vezi Plata, Tlteaereros. Penguin

Books, London. 1 9 87. p. 1 1 5 ) .

CONCEI"TUL DE CUNOAŞTERE 29

constituită d in enunturi obiecti v valabi le. valabile. i ndependent de orice factori contingenti .

i ndependent de loc şi de t imp. Într-un cuvînt. opini i le erau socotite subiective în sensul că sînt variabi le şi i nstabi le , iar enu nturi l e şti i ntei drept obiective în sensul că sînt un i versale ş i atemporale.

Distincţia traditională d intre opmte ş i cunoaştere cu valoare obiectivă (şti in tă) impl ică în mod clar că ele pot avea unul şi acelaşi obiect. Putem crede şi şti unul ş i acelaşi l ucru . Opin i i le pot deveni cunoştinte cu valoare obiectivă. Prin aceasta. ele nu încetează însă să fie crezute şi afirmate ş i , în acest sens, să fie ş i opin i i . Pot crede că u n drum conduce într-un anumit loc şi apoi să ştiu acest lucru, fără a înceta să cred. Pot crede că pămîntul este rotund, fără să ştiu că pămîntul este rotund. Atunci cînd am ajuns să ştiu că pămîntul este rotund vor conti nua însă să cred că pămîntul este rotund. Dacă de facto cunoaşterea cu valoare obiectivă nu exclude opinia , de jure ele sînt însă opuse. În măsura în care ceea ce credem va primi o întemeiere obiectivă, vom spune că nu mai avem opinie, c i ştiin(ă. În primul sens, opin ia este o treaptă pregătitoare a şti in ţe i , în al doilea sens, ea este opusul şt i inJei .

Uni i fi losofi moderni au opus de asemenea opin ia cunoaşteri i cu valoare obiecti vă. Opinia este caracterizată adesea drept ceea ce credem fără temeiuri obiecti ve. Anumiti fi losofi disting însă între opinie ş i convingere, ca antitcze ale cunoaşteri i obiective. Astfe l , K a n t deosebeşte opinia (Meinung), ceea c e nu arc nici temeiuri subiecti ve, nici temeiuri obiecti ve pentru a fi socoti t adevărat, de convingere (Giaube), ceea ce arc temei uri subiective dar nu şi temeiuri obiective pentru a fi socotit adevărat. A mîndouă sînt pl asate de Kant la antipodul cunoaşterii ( Wissen), a ceea ce arc atît temeiuri obiect ive, cît şi temeiuri subiective pentru a fi socotit adevărat. Kant spune că opi n i i l e sînt problemalice,

conyingerile asertorice, în timp ce cunoaşterea, în sensul tare pe care îl dă el termenu l u i ,

cu pri nde n u m a i enunturi apodictice. Este c lar î n s ă că d i stincţia p e care o face K a n t între opinie ş i con1 ·inf!.ere i nteresează în primul rînd psihologia. ş i nu teoria cunoaşteri i . Semnificativ d in punct de vedere epistemologie este ceea c e opune opinia ş i convingerea,

considerate împreună, cunoaşterii: l ipsa ş i respectiv prezenta unor teme i u ri cu sem n i ficaţie obiectivă. uni versală pentru ceea ce credem.

În l i teratura fi losofică modernă de l i mbă engleză consacrată anal izei cunoaşteri i , cuvîntul be/ief dese mnează ceea ce multi fi losoti consideră a fi o condiţie sau o componentă necesară, chiar dacă nu sufic ientă , a cu noaşteri i . Substant ivul englez belief

(corespondentul verbului ro believe = a crede) va putea fi tradus, în d i feri te contexte, prin convingere, credin[â sau opinie. În măsura în care belie.f stă pentru un concept cu semni ficatie fil osofică se cere ca acest cuvînt să fie tradus, independent de context, prin unul . şi acel aşi cuvînt din l i mba română. Va trebui , prin urmare. să optăm pentru unul d in candidaţ i i de mai sus. Aceasta este o chestiune term inologică nu l i psită de însemnătate dacă dori m ca acele considerat i i epi stemologice în care intervine conceptul în cauză să sune rezonabil în li mba română. Să consi derăm argumentele pro sau co111ra celor trei candidati . Cuvîntul credin[â are în l i mba română un sens special . de cele mai multe ori rel ig ios , sau este folosit drept s inon i m pentru convingere. Va trebu i , aşadar, să alegem între convinf!.ere şi opinie. Împotri va alegeri i convingerii ca ech ivalent al lu i belief, în cal i tate de termen epistcmic. vorbeşte, mi se pare, în pri mul rînd faptul că acest cuvînt are în l i mb a cultă puternice conotat i i psi hologice. Să observăm că î n engleză exi stă ş i belief ş i convtction,,, două expresi i care în multe contexte nu sînt sinoni me. Conviction este o expreslt' ::u semnificaţie psihologică ev identă. Cilre nu poate fi tradusă în română decît pri n coiJvingere. Este de aceea recomandabil să căutăm un alt echi valent pentru belief în


toate acele cazuri î n care expresi a be/ief n u este folosită ca un s inonim a l expres ie i

con Piction. În al doilea rînd . be/ief i nd ică ceea ce este în genere crezut. Vorbi toru l l i mbii române nu v a accepta însă sugest ia că tot ce credem reprezintă o convinliere. A.:easuî constatare stă In relat i e cu alw. Unor beliefs li se pot acorda grade de încredere foarte

diferite. Parc potri v i t să spunem că acordăm o încredere mai mică sau mai mare nu

numai opi n i i lor a ltora. ci şi propri i lor noastre opi n i i (ceea ce apare deosebit de c lar atunci c:înd trebuie sil luăm deciz i i i mportante , conducîndu-ne după ceea c:e credem), dar este în mod sigur t mpropriu să atri bu i m o încredere mai mică sau mai mare une i convitzReri.

Încredere deplinâ intră în întel csu l cuvîntu lu i convingere. De îndată ce încrederea r10astr:'i lncetează să fie de acest fel nu mai poate fi vorba de o convingere. Dacă

considerăm aceste i ncovcniente, atunci traducerea englezesculu i be/ief pri n opinie pare să lie s i n !! ! t r:l alternativă ce ne rămîne l a d ispozi ţ ie . Ea prezintă şi avantajul rJe a sugera mai l1ine :Junctul de vedere fai l ib i l ist care a cîştigat astăzi . t:'ir1 îndoială . n poz:\ ic domi nantă în l 'i loso l i a cunoaşteri i . Pn vind lucrurile din aceas tă perspecti vă este :nai n imeri t să spunem c:î ajungem l a cwwaştere plecînd de la opinii, şi nu de l a , ·o•t l 'ingeri. Este

Important Jc reţ inut c"i în cele ce urmează cuvîntul opinie va fi uti l i zat ca termen

cpistc m 1 c . O ,\scmenea ut i l izare nu va fi neapărat în acoro cu toate celdaite uti l izări ale

cu vîntu l u i opinie In rom�na cultă . Aceasta este însă o s t l ti:tţie ,1proape �cnerală pentru

cuvmtc le d i n h m ba comună atu nc i cînd ele pri mesc uti l i z:iri srcc iale , în cazu l nostru atu nc 1 dnd stau pentru concepte fi l osofice. Cuv i nte ca adevâr, ;/rtemeiere sau justificare sînt exact în aceeaşi s i tuaţie . În sfîrş it. se cuvine subliniat că toate aces te consideratt i n u >i -au propus si'i Jrate doar de ce ni se pare preferabilă traducerea lu i heliet' p r i n opill lc Nu

• :ontestăm că � i In scneri epistemologice pot surven i crmtexte 'in care t raducerea prin convingere sau chiar pri n credin[â poate să pară mai naturaiă. Ş i totuş i traducerea. ch iar şi în asemenea s i tua!i i , a englzesculu i helief cu opinie este . pentru a spune :1şa, r:iu i cd :nai mic. Redarea unui termen al vocabularului epistemo logie prin cuv inte d i fente. în func;1e de context. n i se pare a fi u n ,-ău mai mare .

Dacă a avea opinie înseamnă a crede, a accepta ceva, se pune în mod fi resc

înt rebarea care este natura entităti lor ce reprez i ntă obiectu l opi n i i lor noastre . Răspunwl general acceptat la această întrebare este c ă ob iectul opimi lor d in care se const i tu ie cunoaşterea noastră propozitională sînt judeciiJi (j;ropositions) ş i enunţuri ce eApri mă

judecăţi . Ca atitudine m i maiă, opin ia propoziţională se deusebe�te de alte atitudini m intale prin faptul că poate primi atributele adev ărat şi fals . Opiniile nu iau naştere ş i

nu sînt sust inute în mod i zol at unele faţă de celelalte. Op i n ii l e wnstituie o reţea . Fiecare

opin ie este un nod al retelei determi nat pri n rel aţi i le sale cu firele. ce vin de la alte noduri .

Relaţ i i le dintre opin i i sînt rela ! i i i nferentiale. Dacă opi n i i l e oamenilor determină

comportarea oamen i lor, în sensul cel mai cupri nzător al termenu lu i comportare, este important de subl i n i at că orice comportare este determinată de o reţea mai mu l t sau mai

puti n înt insă de opi n i i . (Bineînţeles, comportarea este determ inată atît de op ini i le . cît şi de dorinte le une1 persoane). Necesităţi le anal izei impun totuş i considerarea unitătilor elementare cte informaţie cogn i t i vă şi de semnificaţie, adică a opini ilor, separate une le de celelalte.


Există ma i multe teori i despre natura opiniei 1 • Potri v i t uneia. op i n i i le sînt eveni mente sau acte mintale. Potrivit alteia. ele reprezintă di spoziti i de comportare . Teoria mcntal i stă este mai veche, cea behavionstrt re lativ mai nouă. Cea dintii a suscitm mai multe ob iccpi . În primul rînd. punctul de vedere că opin i i le sînt acte sau evenimente m i ntale ar impl ica concluzia paradoxală că noi încetăm să avem anumite opini i cînd dormun sau ne gîndim la altceva. În al doilea rînd, dacă opini i le sînt acte şi evenimente mmtale nu este c lar pe ce temei atribuim opinii al tor oameni. deoarece nu avem ruei o calc directii de acces ia aceste acte şi even i mente. Teoria behavioristă corelează opinia cu aqiunea. Avem o anum i tă opinie cînd avem d ispozi ( ia de a 1cţiona ca şi cum opinia respectiv;' . tr ti adevărată. Avem opinia că sănătatea este lucrul cel mai tmportant pentru exi stenţa noastră în măsura în care avem dispoziţia de a evita tot ce poate dăuna sănătăţi i . A avea o opin ie înseamnă. aşadar, potriv i t acestei teori i , a fi gata să te comporti într-un anumit fel în împrejurări determi nate . Comportarea include ş i comportarea verbală. Acest punct de vedere este atrăgător deoarece ne îngăduie să e l im inăm referirea la enti ti'!ţi mi sterioase. greu etc acterm i nat şi ne deschide perspectiva de a putcoa stabi l i în mod ob1cctiv opini i l e oamen i lor pri n examinarea tutu rrx aspecte lor comport.iri i lor. Teori a behav t ori stă

oreră de asemenea o expl icaţie s implă permanenţe i opin i t lor noastre. Ca di spozit i i de .;omportarc. .murni te opi n i i pot exi sta chiar dacă împrej u rări le î n care se manifestă Ji spozi ţ ia In cauză sint foarte rare sau nu se produc n iciodată. Teona hehavioris tă a qJin ie i nu este insă nici ea l i psită de dificultă\i . Exi stă multe sttuai i i in (arc comportarea oamenilor nu · ndică în moci clar anumite dispozi t i i de comportare. Teona behav iori st ii poate să expl ice în mod satisfăcător cum atributm anumite :Jpin i i al tora. dar mai pu\in cum ajungem s[i ne atribuim anumite opini i nc-uă înşme. În p lus . relaţia d intre acţiuni �j oispozi ţ1 i de comportare poate să fie una deosebit de compitcattJ . Aceeaşi d ispoziţ i i se poate manifesta intr-o mare varietate de acţi uni sau chiar pri n l i psa <tcţi u n i i . Opi n i i l e nu pot fi întotdeauna corel ate univoc cu dispoziţii de cnmportare �i. fn acest fei . cu aqiun i ic no<tstre. Ce d i spoziti i de comportare ş i acţiuni c;.; manifestă aceste dispoZI \ : t determină. de exemp l u . conţinutu l op iniei "Tot răul d in lume serveşte mîntu ir i i omu l u i " . Există multe opini i care nu au o semnificatie d i rectă pentru comportarea şi acţ iunea noastră. Opin i i a le şti i ntei teoretice ce nu au consecinţe practice sau multe opint i despre stări � � eveni mente din trecut fac parte dintre acestea . .În stîrştt, dacă considerăm supoz1 [ ia famt l i ară că opini i le sînt temeiuri sau cauze ale comportării noastre. iltunci acceptarea teoriei, behavioriste, care e l imină opi ni i le ca entităţi mintale , ne împi ng:e spre concluz ia nemtuit ivă şi greu de acceptat că acţ iuni le noastre sîn t l ips i te de orice t!Xpl icatie. O form1i revizui tă a teoriei mcntal i ste, care a fost dezvol tată mai recent, Gl reacţ ie fală de punctul de vedere behaviorist, caractetizează opinii le drept stări mmta/e sau gînduri. Gînduri le s'int expri mate uneori în cuvinte dar, de multe ori , eie nu sînt expri mate . Opi n i i l e permanente sînt. potriv i t acestei teori i , gînduri înmagazinate 1n memone. Concepute fn acest feL ;mm i i ! e

pot expl ica acţ iuni le . fie generează dispoziţ ia de a ne comporta Într-un ·.tnumit fel . Pri n adoptarea acestu i punct de vedere mai real ist pot 1î evi tate �� .t ltc dificu l tăţ i a i c tcori et behavioriste. Revm. totodată. unele d in inconvenientele generale : t ie mental i smu lu i . cu deosebire cele coreiate cu l i psa de determinare a rea l i tăt i ior :mntalc, ca ; �a l i tăţi la care are acces doar subiectul . Ambele teori i conţin. fără îndOLată, e lemente raponale. Pe de o parte, opin i i le nu pot fi , în general , despăr!ile de acte m imale cum sînt Jcliberarea şi decizia . Totodată. e le nu pot fi identiiîcate pur ş i s implu cu di spozi t i i de comportare . Totuşi mul te opin i i sînt strîns corelate cu comportarea. Este c lar că n ic i una , n i c i cealaltă

În con, ideraţii lc ce unneaz:"t ne-am condus în princi pal după s inteza lu i K. P. Moser. A van der N at.

- . r--cm Knawledue. lts Nature Orit.:ins. and Limits. cuprinsă în volumul H11mau Knowledge. Classicm und "te •nf>Or'll}' Approudtes. Oxford Uni versity Press. New York, Oxford. 1 987.


dintre teori i n u reuşeşte, î n stadiul l o r actual d e elaborare, să răspundă î n mod satisfăcător unor întrebări îndreptăţite .

Implică oare orice opin ie o întemeiere? Există oare judecata (proposition) ca obiect al opiniei , dacă subiectul nu are nici un fel de temeiuri în sprij i nul adevărulu i ei? Răspunsul este că o opinie afirmată dogmatic , afirmată atunci cînd l ipseşte nu numai d ispon ib i l i tatea, dar ş i capaci tatea de a indica temeiuri care o susţin , rămîne opi nie în sensul consideraţi i lor de mai sus. Cuvîntul credinfă este util i zat uneori pentru a desemna o atitud ine mintal ă spontană de încredere în opin i i pentru care nu avem temeiuri rezonabi le sau decizia voluntară de a conferi o încredere mai mare unei anumite judecăţi decît cea pe care o îndreptăţesc temeiurile pe care le avem în favoarea acesteia . CredinJa, în acest sens al cuvîntulu i , pare să fie prezentă şi activă în toate sferele activ i tăţi i omeneşti , i nclusi v în cercetarea şti i nţifică. Einstei n observa că ceea ce dă sens ş i orientare activ i tăţi i omului de şti inţă teoretică este credin ţa lu i în legi tatea ş i i ntel ig ibi l i tatea uni versului natural . Această credi nţă nu poate ti sprij i nită pe temeiuri cu valoare obiectivă; ea trebu ie totuşi să existe pentru că acti v itatea teoreticianulu i să aibă, în genere, sens 1 •

Al doilea termen ce i ntervine în anal iza clasică a cunoaşteri i este adevăru l . Conceptul de opin ie este strîns corelat cu conceptul de adevăr, în sensul că, aşa cum ştim toţ i , demersurile de cunoaştere sînt orientate spre producerea şi întemeierea unor opi n i i adevărate. Aceasta nu înseamnă, desigur, că toate opini i le socotite adevărate de un indiv id , un grup sau o colectivi tate sînt, în realitate. adevărate . Reprezentarea intuit ivă pe care o avem asupra adevărului constituie un punct de plecare adecvat pentru a înţelege că adevărul este o condiţie necesară a cunoaşteri i . Se impun doar cîteva precizări . În cal itate de condiţie a cunoaşteri i , adevărul va fi considerat drept o determi nare a opin i i lor privi toare l a stări de fapt, a opini i lor propoziţionale. Expresi i le adevăr şi adevârat vor ti uti l izate pentru a desemna relaţia de corespondenţă dintre aceste opin i i , mai preci s di ntre judecăţi le sau enunţurile ce constituie obiectul acestor opin i i ş i stări le de fapt la care se referă e le . Această relaţie poate f i precizată pentru o judecată oarecare, notată p, prin expresia : "p este adevărat dacă şi numai dacă p" . Adevărul înţeles în acest fel constitu ie un atribut atemporal al judecăţi lor sau al enunţurilor. Înţelegînd adevărul în acest fel , vom spune că pri n cunoaştere t indem să ati ngem adevărul . Cunoaşterea va fi caracteri zată drept căutare a adevărului . Uni i analişti contemporani ai cunoaşteri i subl in iază că această căutare a adevărulu i se real i zează prin reunirea a două componente distincte : pe de o parte, evi tarea şi el iminarea erori i , pe de altă parte, cîştigarea de cît mai mult adevăr, îndeosebi a unor adevăruri care au un conţi nut informativ cît mai bogat, cu valoare explicativă cît mai mare. Aceste două cerinţe ne pot conduce adesea în d i recţii diferite. Într-adevăr, cea mai la îndemînă strategie pentru a reduce la min i mum riscul erorii este de a formula judecăţi cu conţinut informati v cît mai sărac . Cu cît credem şi afirmăm mai puţi n despre stări le reale cu atît riscul de a greşi va fi mai mic . Adoptînd o strategie care satisface doar această ceri nţă nu vom înainta însă spre realizarea ţelului cunoaşter i i . Pentru aceasta va trebui să căutăm şi să găsim un compromis rezonabil între cele două cerinţe.

1 Vezi. de exemplu. A . Einste in . Reli}(iozitatea cercetării. în A. Einstein, Cum vt1d eu lumea'!, Humanitas,

Bucureşti. 1 992 .


Cel de al treilea termen ce intervine în analiza clasică a cunoaşterii este întemeierea

sau justificarea.

Cuvîntul întemeiere pare să rie cea mai firească desemnare în l imba romana a demersulu i prin care producem raţiuni sau temeiuri în favoarea unei opini i , în favoarea a ceea ce credem şi acceptăm. Expresia justificare are în unele contexte o nuanţă peiorativă; cel care justificâ idei sau actiuni nu caută în mod dezinteresat adevărul , ci promovarea unei poziţ i i partizane. Această nuanţă peiorativă este incompatibi lă cu uti l i zarea termenului justificare ca termen epistemic. Atunci de ce şi justificare ? Deoarece echivalenta dintre Îlltemeiere şi justificare este în măsură să contrabalanseze tendinţa de a înţelege întemeierea drept o asigurare deplină a adevărului unei judecăţi sau a unei teori i . În plus, în l iteratura epistemologică contemporană de l imbă engleză este uti l izat în mod s is tematic cuvîntul justification şi nu fowzdation, care ar fi echivalentul pentru românescul întemeiere. În scrieri le de limbă germană este preferat de asemenea Reclztfertigung Uustificare) lui Begriindung (întemeiere).

Întemeierea poate fi caracterizată drept demersul prin care aparam sustinerea că o anumită opinie reprezintă cunoaştere. Dacă obiectul opiniei este o j udecată, în speţă un enunţ care oferă informaţii despre stări de fapt, întemeierea trebuie să arate de ce această informaţie este socoti tă corectă. Ce înseamnă însă a explica de ce o informaţie este socotită corectă? Aceasta poate însemna a prezenta în mod explicit şi s istematic temeiuri în favoarea unei anumite opini i şi a pune în evidenţă o relaţie deductivă, inducti vă sau de alt fel prin care aceste temeiuri sprij ină opinia în d iscuţie. Pentru a arăta că o anumită informaţie este corectă, pentru a întemeia o opinie despre s tări de fapt în acest sens al cuvîntului , sînt necesare însă anumite abil ităţi mintale şi l ingvistice ce se dezvoltă cu vîrsta şi pri n instrucţie. Acesta . este un sens tare al întemeieri i sau justificări i . După cum vom vedea, există dezacorduri substanţiale între epistemologi în ceea ce priveşte adoptarea unui asemenea concept al întemeierii drept condiţie a cunoaşteri i . Faptul nu este cîtuşi de puţin surprinzător. Autori care adoptă acest concept al întemeieri i vor trebui să accepte concluzia că atît copi i i mici cît şi oameni i l ipsiţi de orice instrucţie nu posedă, de fapt, cunoaştere. Este de înţeles că uni i filosofi nu vor accepta concluzii atît de radicale şi vor opta pentru un concept mai slab, mai tolerant al întemeieri i . Dincolo de asemenea controverse, asupra cărora vom reven i , epistemologi i sînt de acord că întemeierea este un demers esenţial nu numai pentru căutarea adevărulu i , ci şi pentru a distinge cunoştinţele de acele opini i ce pot fi doar în mod întîmplător adevărate. Căci c ine ar putea tăgădui că deşi o ghicire inspirată reprezintă o opinie adevărată, ea nu constituie totuşi cunoaştere, în accepţia comună a termenulu i . Puternica încărcătură normativă a conceptului întemeierii poate f i pusă în evidenţă d in diferi te puncte de vedere. Atît l imitele capacităţilor raţionale a le subiectu lu i , cît ş i parţ ial i tatea lu i pot zădărnici j ustificarea epistemică. Într-adevăr, o persoană poate să aibă l a îndemînă temeiuri adecvate pentru a justifica pe deplin o anumită opinie ş i să nu le ia în seamă. Este, de exemplu, cazul anchetatorului care nesocoteşte o mărturie demnă de încredere şi acceptă una mincinoască.

Ţinînd seama şi de faptu l că expresia justificare poate primi în unele contexte un sens peiorat iv , se subl in iază că atunci cînd stă pentru un concept epi stemic expresia desemnează o justificare dezinteresată. Justificarea dezinteresată este un demers condus de năzuinţa de a căuta şi găsi adevărul şi nu de dorinta ca o anumită opinie să fie


crezută ş i acceptată. Justificarea este dezinteresată dacă subiectul nu are motive să dorească ca o anumită opinie să f ie acceptată drept cunoaştere sau dacă interesele sale de ordin necognitiv nu influenţează demersul justificări i . Evident. aceasta este o conditie deosebit de pretenţioasă dacă avem în vedere cunoaşterea noastră de toate zilele. În mod firesc sîntem bănui tori faţă de încercări le de a întemeia o opinie ce v in d in partea acelor oameni care au interesul ca ea să fie acceptată drept cunoaştere. Regula de aur a unei cercetări şti inţifice obiective este că evaluarea ipotezelor nu trebuie să fie i nfluenţată de încl i naţ i i le subiective ale cercetătorulu i . Este ceea ce vizează celebra formulă a lui Max Weber cu priv ire la "neutral i tatea faţă de valori a ştii nţei " . Justificarea epistemică implică, prin urmare , o puternică componentă normativă. A subl in ia caracterul dezinteresat al justificări i este totuna cu a insista asupra caracterului raţional al acestui demers. Uni i autori subl in iază că o justificare autentică întruneşte acordul general al oameni lor rezonabi l i ş i cu experienţă. Alţii pun accentul pe rationali tatea i ndividului ca agent al just ificării epistemice. Este clar că temeiurile acceptări i multor opin i i , îndeosebi în viata de fiecare zi. sînt de ordin practic. Opin i i justificate prin raportare la asemenea temeiuri nu sînt neapărat şi cunoştin(e. Într-o situaţie disperată orice sperantă. oricît de put in rezonabi lă ar părea ea dacă este examinată în mod dezinteresat, poate deveni o opinie practic justi ficată. Este opin ia naufragiatului care continuă să înoate chiar dacă nici o ambarcaţie nu se vede la orizont, i ar tărmul este departe sau a celui care recurge la o speculaţie foarte riscantă sau la un joc de noroc, ca s i ngura posibi l i tate ce i-a mai rămas de a se salva de l a ruina financiară. Este important de subl in iat că justificarea epistemică este condusă de un i nteres de cunoaştere ş i nu de unul nemij loci t pract ic . Un om bolnav va putea avea două feluri de temeiuri pentru a crede în însănătoşi rea lui. Temeiul practic este că a crede în însănătoşire contribuie, cum se şt ie , l a însănătoşire, i ar temeiul cognit iv este o diagnoză obiectivă şi o prognoză bazată pe această di agnoză. Numai temeiuri de ultimul fel contează într-o justificare cu semnificaţie epi stemică.

Analiza conceptului cunoaşteri i , o preocupare ce deţine o poziţie centrală în fi losofia analit ică contemporană a cunoaşter i i , se concentrează în bună măsură asupra anal i zei conceptelor opinie, adevăr şi întemeiere, precum şi a relaţ i i lor di ntre ele. Înainte de a prezenta anal i za clasică a cunoaşteri i , problemele ce le ridică aceasta şi obiecţ i i le critice ce au fost formulate la adresa ei este potrivit să facem cîteva consideraţi i mai generale cu privire la punctul de plecare şi condiţi i le unei anal i ze satisfăcătoare a cunoaşterii

Fi losofu l american Roderick M. Chisholm, care poate fi socotit, alături de englezii Bertrand Russel l şi Alfred J. Ayer, unul d intre fondatori i filosofiei anal itice a cunoaşteri i , aprecia că î n primul plan a l reflecţiei fi losofice asupra cunoaşteri i a u stat de-a lungul t impului în mod permanent două întrebări : ( 1 ) Ce cunoaştem şi care este întinderea cunoaşteri i noastre? (2) Există criteri i ale cunoaşterii ş i dacă da, care sînt aceste? Mai pe scurt: ( 1 ) Ce cunoaştem ? (2) Cum decidem într-un anumit caz dacă cunoaştem ? Se poate constata că răspunsul la a doua întrebare depinde de răspunsul la prima întrebare ş i invers. Dacă ştim ce cunoaştem vom avea un punct de plecare în încercări le noastre de a stabi l i criteri i ce ne vor îngădui să del imităm ceea ce cunoaştem de ceea ce nu cunoaştem . Invers , dacă am putea stabi l i criteri i de cunoaştere am avea, desigur, un mai bun punct de plecare în străduinţele noastre de a determina cît de departe se înt inde cunoaşterea.

În teoria modernă a cunoaşterii s-a impus în general tendinţa de a formula mai întîi cri teri i ale cunoaşteri i şi de a stabi l i apoi , pe această bază, întinderea cunoaşter i i . Astfel empirismul secolelor XVII ş i XVIII a căutat criteri i le cunoaşterii în experienţă, iar


raţional işt i i aceleiaşi epoci în raţ iune. Stabi l ind criteri i deosebite, adesea diametral opuse ale cunoaşteri i , empiriştii ş i raţional işt i i au trasat desigur în mod diferit înti nderea şi l imitele cunoaşteri i . Filosofia s imţulu i comun, o tradiţ ie fi losofică britan ică, a ales cealaltă cale. Filosofu l porneşte de la supoziţia că avem o anume cunoaştere, că ştim anumite lucruri . El îşi asigură astfel un punct de plecare , o bază în căutarea unor criteri i ale cunoaşteri i . Chisholm numeşte prima abordare metodistă, iar pe cea de a doua particularistă. El crede că în filosofia britanică a secolelor XVII şi XVIII teori i le lu i Locke şi Hume i lustrează foarte b ine abordarea metodi stă, în timp ce teoria cunoaşteri i a mai puţin celebrului fi losof scoţian Thomas Reid, un contemporan al lu i Hume, pe cea part icularistă. Raţional i şt i i , începînd cu Descartes , înc l ină spre abordarea metodi stă. Teoria cunoaşterii a lui Kant ar putea fi caracterizată drept part icularistă în măsura în care pleacă de la supoziţia că şti inţa exi stă ş i că problema teoriei cunoaşterii este expl icarea posibil ităţ i i şti i n ţei , mai precis a posibi l i tăţi i judecăţi lor s intetice a priori.

Se poate doar specula în legătură cu consideraţi i le care I -au condus pe Chisholm l a alegerea acestei terminologii oarecum curioase . . E l nu oferă nici o explicaţie î n această privinţă. Este plauzibil că termenul metodism urmăreşte să sugereze relaţia ce există între preocuparea pentru stabi l i rea unor criteri i ale cunoaşteri i şi i nteresul pentru problematica metodei cunoaşteri i . În schimb, cei care optează pentru abordarea opusă pleacă nu de la consideraţi i de principiu , c i de la unele constatări mai particulare: pot fi menţionate destule situaţi i în care ar fi greu să ne îndoim că avem anumite cunoştinţe. Analizale lui George Moore sînt exemplare în această priv inţă. Termenul particularism

ar indica această caracteristică marcantă ce distinge o anumită abordare a anal izei fi losofice a cunoaşteri i .

Filosoful sceptic nu trebuie, desigur, să opteze pentru una sau alta di ntre aceste două căi deoarece el dă din capul locului un răspuns negativ la ambele întrebări . Pentru sceptic, imposibi l i tatea de a răspunde la prima întrebare condiţionează imposibi l i tatea de a răspunde la cea de a doua ş i i nvers. Nu putem stabi l i criteri i le cunoaşterii fi indcă nu putem determina ce cunoaştem ş i nu putem determina ce cunoaştem deoarece nu avem un cri ter iu al cunoaşteri i . Şi tocmai fi incă nu putem răspunde la a doua întrebare înainte de a răspunde la prima întrebare şi invers , urmează că nu vom putea răspunde la n ic i una dintre ele ş i , pr in urmare, o teorie pozitivă a cunoaşteri i nu va f i cu putinţă. Montaigne a exprimat astfel această presupusă dilemă: "Pour juger des apparences que nous recevons des subjets, i l nous faudroit un instrument judicatorie; pour verifier cet instrument, i l nous y faut de la demonstration; pour verifier la demonstration, un instrument; nous voyla au rouet . "

Epistemologia contemporană acordă în general preferinţă abordări i particulariste. Chisholm sublin iază că tocmai abordarea particularistă di stinge teoria sa a cunoaşteri i de orientarea care a dominat mult timp abordarea anal izei cunoaşteri i în fi losofia occidentală. El crede, împreună cu fi losofi i s imţului comun, că cel mai bun punct de plecare în anal iza cunoaşterii îl constituie supoziţ ia rezonabilă că avem anumite cunoşti n ţe . Este i nvocată respingerea de către Sfintul Augustin a întîmpinări lor sceptic i lor, care se îndoiau că ar exi sta vreo sursă demnă de încredere a cunoaşter i i . Este, bunăoară, ma i rezonabi l să ai încredere în simţuri decît să nu a i încredere în ele . Cînd totul pare să fie în ordine, adică de cîte or i nu avem contraindicaţii clare este potrivit să acceptăm mărturia s imţurilor, desigur sub rezerva de a fi întotdeauna gata să


luăm în considerare fapte c e pun la îndoială autenticitatea acestei mărturii . Altfel spus , atît t imp cît nu avem temeiuri pentru a pune la îndoială o anumită impresie sîntem îndreptăţiţi să acceptăm că l ucruri le stau aşa cum ne apar ele nouă. Vinovăţia simţurilor trebuie să fie dovedită. Pînă la dovada contrară sîntem îndreptăţiţi să acceptăm supoziţia nevinovăţiei lor. Aceleaşi consideraţii sînt valabi le pentru memorie sau pentru alte presupuse surse ale cunoaşteri i . Filosofu l cu încl inaţi i particulariste tinde, d in principiu , să adopte o poziţie opusă scepticismulu i . El se d istanţează de scepticism porn ind de la supoziţia naturală că argumentarea scepticului va fi l ipsită de orice bază dacă nu cunoaştem în prealabil nimic, dacă nu acceptăm, fie şi tacit, că avem anumite cunoştinţe.

Unele consideraţi i în acest sens a formulat fi losofu l american W. V. Quine. Enuntarea unei îndoiel i . observă el , implică o cunoaştere prealabi lă . Argumentarea sceptică se sprij ină pe relevarea unor i luzi i , a unor aparenţe. Acestea sînt aparenţe numai dacă postulăm anumite obiecte ş i proprietăţi reale. Într-o lume de date sensoriale, în care nu sînt postulate corpuri , nu există loc pentru di stincţia d intre reali tate şi i luzie . Pentru a pune la îndoială posibi l i tatea cunoaşteri i avem, aşadar. nevoie în prealabi l de o a numită cunoaştere ' . Pornind de la acea cunoaştere pe care nu avem temeiuri serioase pentru a o pune la îndoială, filosoful trebuie să încerce formularea unor criterii ale cunoaşteri i sau acceptării epistemice.

Sîntem îndreptăţiţi , prin urmare, să luăm drept punct de plecare în analiza cunoaşteri i ceea ce acceptăm a fi cunoaştere în lumina unei reflecţi i critice prealabi le . Această precizare este importantă îndeosebi pentru delimitarea faţă de o presupunere destul de firească, şi anume aceea că epistemologul ar trebui să dea pur şi s implu socoteală l a intuiţ ia noastră curentă despre ceea ce este cunoaşterea, acea i ntuiţie care se exprimă în diferitele uti l izări comune ale cuvîntu lui cunoaştere şi să o clarifice prin analiză. Dacă punctul de plecare al analistului cunoaşteri i va fi , nu reprezentarea curentă. c i ceea ce putem accepta la capătul unei confruntări critice cu obiecţi i le sceptice privitoare la posibi l itatea cunoaşterii , nu va fi de mirare că ceea ce vom recunoaşte drept cunoaştere în lumina concluzi i lor analizei , nu va coincide cu ceea ce sîn tem încl inaţi să apreciem în mod spontan drept cunoaştere . Încercări le de a preciza conceptul de cunoaştere pe care le propun epistemologii nu pot şi nici nu trebuie să dea socoteală de toate utilizările curente ale unei expresi i ca "S cunoaşte că p". În concepţia şi practica filosofiei anal i tice contemporane a cunoaşteri i , anal iza cunoaşteri i va fi în parte o justificare, în parte o critică a semnificaţiilor comune ale cuvîntului cunoaştere. Pasaju l reprodus la începutul acestei secţiuni dintr-o scriere recentă a lui K. Lehrer exprimă foarte bine această s ituare. Obiectul declarat al analizei cunoaşteri i , ca temă a epistemologiei de orientare analitică, este determinarea condiţi i lor necesare şi suficiente pe care trebuie să le satisfacă orice pretenţie de cunoaştere pentru ca ea să fie considerată drept îndreptăţită, legitimă. Fi ind anal iză conceptuală şi nu doar explicaţie a ceva dat în prealabi l , orice încercare de precizare a conceptu lu i cunoaşterii trebuie să ia în considerare nu numai situaţii reale, c i şi posibi le . Cu alte cuvinte, conceptul de

1 Vezi W . V . Quine, Die Narur narar/icher Erkennrnis, în (Hrsg.) P. Bieri, Analyrische Philosophie der

Erkenntnis, p. 442.


cunoaştere al epistemologului va trebui să dea socoteală nu numai de instanţe particulare reale ale cunoaşteri i , ci şi de i nstanţe ce pot fi în genere imaginate, considerînd , desigur, oameni cu facultăţi ş i mij loace asemănătoare celor ale oamenilor real i , care trăiesc şi acţionează în condiţ i i s imi lare. Date fi ind aceste exigenţe ale anal i zei cunoaşterii , este fi resc ca situaţii doar posibile, imaginate de epistemolog, să aibă un rol important în testarea diferitelor propuneri de precizare a conceptului . Critica unei definiţi i a cunoaşteri i va fi întreprinsă îndeosebi prin producerea de contraexemple. Progresul cercetării se va real iza prin amendarea succesivă a definiţ i i lor propuse în lumina unor noi contraexemple. Analiza cunoaşteri i , concepută şi realizată în acest fel , reprezintă o intreprindere teoretică. Obiectivul urmărit este precizarea conceptului cunoaştere prin mij locirea unor concepte epistemice cum sînt opinie, adevăr ş i întemeire. Această abordare a anl izei cunoaşterii contrastează cu cea caracteristică fi losofiei l imbajului comun, şi anume clarificarea conceptului cunoaşteri i prin descrierea şi analiza unor exemple paradigmatice de folosire a cuvîntului cunoaştere.

3. Analiza clasică a cunoaşterii

Am amintit mai sus că propunerea de a determina cunoaşterea drept opinie adevărată însoţită de întemeiere a fost formulată şi discutată pentru prima dată în dialogul Theaitetos al lui Platon . Această determinare numită analiza clasică a cunoaşterii a fost reluată şi elaborată în secolul nostru de unii dintre autori i care au inaugurat filosofia anal itică a cunoaşteri i . Ne vom referi în cele ce urmează la încercările de a fixa conceptul cunoaşteri i propuse de A. J . Ayer şi �· M. Chisholm, încercări ce pot fi socotite reprezentative pentru elaborări de acest gen .

Acceptînd tacit supoziţia că toate cunoştinţele sînt opin i i , în particular judecăţi sau enunţuri , Ayer susţine că un enunt despre fapte va fi apreciat drept o cunoştinţă numai dacă va fi socotit adevărat. Nu vom aprecia un enunţ drept cunoaştere de îndată ce vom şti că este fals . Adevărul este o condiţie necesară, dar cîtuşi de puţin suficientă a cunoaşteri i . Un enunţ poate ti adevărat şi noi putem fi s iguri că este adevărat fără ca el să reprezinte cunoaştere . Un om care are superstiţia numărulu i 1 3 poate aştepta o nenorocire într-o zi de 1 3 , poate să fie chiar sigur că evenimentul nefericit se va prodU(;"' şi poate să aibă dreptate. Vom putea totuş i spune că această persoană nu cunoaşte, deoarece nu are n ici un fel de temei în sprij inul opiniei sale. Opinia este în mod întîmplător adevărată . Adevărul acestei opin i i nu este ş i n ici nu poate fi întemeiat, cel puţi n în prezent, ş i reprezintă, prin urmare, rezultatul unei coincidenţe fortuite. Sugest ia că opin i i le adevărate trebuie să fie j ustificate pentru a fi acceptate apare deja în dialogul


platonic Menon ' . Împotriva punctului de vedere că o opinie adevărată constituie cunoaştere Platon obiectează în mod convingător în Theaitetos (§ 20 1 ) . Platon dă exemplul acelor tribunale în care j udecători i se l asă intluenţaţi mai mult de talentul oratoric al celor ce pledează decît de examinarea faptelor. Ei vor putea eventual da dreptate cui are dreptate, dar o vor face în mod întîmplător în măsura în care nu vor avea bune temeiuri pentru decizia lor. Nu se va putea spune în acest caz că e i cunosc de parte cui este dreptatea. Dar o opinie adevărată nu trebuie să fie întotdeauna rezultatul unei coincidenţe Întîmplătoare. Ea poate fi derivată din premise acceptate fără întemeiere. Este cazul anticipărilor derivate pe baza practicilor astrologice traditionale. Se relatează că tînărul Kepler, proaspăt numit profesor de matematică şi astronomie la Universitatea d in Graz, poziţie ce implica şi îndatoriri astrologice, a prezis pentru anul ce urma o i arnă foarte rece şi o invazie a turci lor, Ambele even imente s-au produs în mod întîmplător, spre norocul tînărului astrolog. Apreci ind practica astrologică a vremi i drept o îndeletnicire l ips i tă de orice temeiuri raţionale, Kepler ştia, spre deosebire de publ icul credul , că predicţi i le sale au fost în mod întîmplător adevărate. El nu le-ar fi calificat drept cunoştinte. Ayer propune un alt exemplu, cel al unui om care acceptă un enunt matematic adevărat pe baza unui raţionament neval id . În ciuda faptului că enunţul este adevărat nu se poate spune că acest om cunoaşte enuntul drept o teoremă matematică. Să admitem , tot aşa, că c ineva reuşeşte să prevadă în mod sistematic numerele cîştigătoare la loterie sau să ne spună care sînt gîndurile altui om. Nici cel în cauză, nici cei care îi înregistrează performanţele, nu pot indica însă temeiurile acestor reuşite . A spune, cum facem adesea în asemenea cazuri , că acest om cunoaşte prin intuijie nu înseamnă în real i tate altceva decît a recunoaşte că nu pot fi indicate nici "un fel de temeiuri ale opin i ilor sale adevărate. Anticipări le sale cad în aceeaş i categorie ca şi preziceri le adevărate ale profeţilor şi ale oracolelor. "Cum poate omul nostru ce cunoaşte care vor fi rezultatele tragerii la loterie să se deosebească de unul ce real izează doar o serie de ghiciri corecte? Răspunsul este că, în măsura în care îl considerăm pe acest om, nu există nici o diferentă. Demersul lui şi starea lui m intală cînd se va spune că el cunoaşte ce se va întîmpla poate fi exact aceeaşi ca atunci cînd se spune că el ghiceşte doar. Diferenţa este că a spune că el cunoaşte înseamnă a-i acorda dreptul de a fi s igur, pe cînd a spune că el ghiceşte doar înseamnă a ne abti ne . . . Dacă cineva ajunge la o concluzie adevărată, fără a apărea că are o bază adecvată pentru ea, sîntem încl inaţi să spunem că, de fapt, nu o cunoaşte. "2 Concluzia lui Ayer este, aşadar, că nu sîntem îndreptătiti să afirmăm că cineva are cunoaştere atît timp cît el nu poate produce bune temeiuri ce susţin ceea ce afirmă. Numai j ustificarea poate asigura caracterul sistematic al relaţiei dintre opi n ie şi adevăr. Opin i i adevărate pot fi cîştigate şi sînt cîştigate uneori în mod întîmplător sau pe căi iraţionale. Ele nu constitu ie cunoştinţe. Presupunînd că spun ceva adevărat despre ceea ce văd în faţa mea, aceasta

"În legătură cu presupunerile adevărate. Doar şi presupunerile adevărate. cîtă vreme rămîn pe loc.

sînt o treabă bună şi aduc numai foloase. De obicei însă. ele nu vor să rămînă mult timp pe loc. ci o iau la fugă din sufletul omului , aşa că nu au cine ştie ce valoare pînă ce nu sînt legate printr-o cîntărire a cauzelor." (Platon . Menon. în Platon. Opere Il, Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti. 1 976. p. 4 1 0) .

Expresia cîl!lărire a cauzelor este explicată în Notele la acest dialog drept "căutare. pentru fiecare părere în pmte, a faptelor care o justifică şi o fac adevărată ." (Ibidem, p. 427).

2 A. J . Ayer, Tl!e Problem (}f Knowledue. Penguin Books, Middlesex. Hmmonswmth, 1 956. p . 33.


nu va însemna că eu cunosc aceste lucruri atît timp cît vederea mea este proastă şi lumina insuficientă. În acest caz ceea ce spun este adevărat în mod întîmplător. Ayer precizează c�ndiţi i le necesare şi suficiente ale cunoaşteri i în termeni următori : considerînd un enunţ e, formulat de un subiect S, vom spune că S cunoaşte e dacă ş i numai dacă e este adevărat, S este s igur că e este adevărat ş i este îndreptăţit să susţi nă că e este adevărat 1 • Este clar că un concept a l cunoaşteri i precizat în acest fel are un accentuat caracter normativ . Apl icarea conceptului nu va fi în acord în unele situaţii cu apl icarea curentă a cuvîntului cunoaştere. Într-adevăr, în v iaţa obişnuită avem tendinţa de a atribui cuiva cunoaştere dacă ceea ce spune este adevărat, dacă informaţia pe care ne-o oferă se dovedeşte corectă. A statua întemeierea drept condiţie necesară a cunoaşteri i înseamnă însă a opera o distinctie netă între cunoaştere şi informaţie corectă sau adevărată, o di stincţie ce nu i ntervine în util izări le curente ale cuvîntu lu i cunoaştere. Termenul cunoaştere, precizat în acest fel , va avea deci o semnificaţie accentuat normativă, cel puţin în sfera cunoaşteri i comune. Stabi l ind condiţi i le necesare pe care trebuie să le sati sfacă o opinie pentru a ti socotită cunoaştere, fi losoful i ntroduce astfel restricţi i ce nu intervin în folosirea curentă a cuvîntulu i .

O formulare al ternati vă a anal izei clasice a cunoaşterii a fost dată de Chisholm . Considerînd o judecată j a unu i subiect S, S cunoaşte dacă şi numai dacă S acceptă j,

are temeiuri adecvate pentru a accepta j şi j este 1\devărată2. Termenul nou care apare în această încercare de precizare a conceptului cunoaşterii este acceptarea. Acceptarea este la Chisholm o atitudine epistemică fundamentală care poate fi determinată numai în relaţie cu alte două ati tudini epistemice posibi le : negarea unei j udecăţi sau abţinerea, care înseamnă refuzul de a accepta sau de a nega o j udecată. Distincţia dintre negarea unei j udecăţi ş i abţinerea faţă de o judecată este adesea ştearsă în vorbirea comună. Pînă şi un i i anal i şti ai cunoaşterii nu disting în cazul respingerii unei j udecăţi cele două atitudini atît de diferi te ale negări i şi abţineri i . Şi totuş i , această distincţie poate de multe ori să tie pl ină de semnificaţie. (De exemplu, negarea existenţei lu i Dumnezeu reprezintă poziţia ateului , i ar abţinerea de a afirma sau a nega existenţa lui Dumnezu constituie poziţ ia agnosticulu i . ) Un subiect S acceptă o judecată j dacă nu o neagă şi nici nu se abţi ne. În formularea pe care o dă Chisholm anal i zei clasice a cunoaşteri i , o judecată j va fi socotită cunoaştere dacă ea satisface trei condiţi i : adevăru l , acceptarea şi justificarea acceptări i ei. Apărînd concepţia clasică asupra cunoaşteri i , Chisholm, ca şi Ayer, subl in iază cu insistenţă că întemeierea (justificarea) este ceea ce di sti nge cunoaşterea de o opinie adevărată ce nu reprezintă cunoaştere. Să presupunem că mă doare capul şi că o altă persoană crede că mă doare capul datorită înc l i naţiei sale spre pes imism sau a al tor motive de ordin subiect iv . Numai eu am în acest caz cunoaştere, cealaltă persoană va avea doar o opinie adevărată. Pot să cred în virtutea unei i n tuiţ i i feric i te că o anume teoremă matematică este adevărată, deşi nu pot să demonstrez această teoremă. Să presupunem însă că teorema este demonstrată de matematicieni . Matematicien i i cunosc această teoremă, în timp c e e u am doar o opinie adevărată . Ceea ce aduce nou propunerea ele defin ire a cunoaşteri i pe care a formulat-o Chisholm este, în

1 Ibidem. p. 35 . 2 Vezi R . M . Chisholm. Theory o( Knowledge. second edition. Prentice-Hal. lnc. , Englewood Cliffs, New

Jersey. 1 977, p. 1 02 .


primul rînd , formularea distinctiei dintre opinie adevărată şi cunoaştere î n termen ii preferabi l i tăţi i epistemice. Concepţia lu i Chisholm asupra preferabi l i tăţii epistemice şi a întemeieri i atenuează, cum vom vedea, i mplicaţiile normativiste severe ale conceptiei c lasice asupra cunoaşterii , impl icatii pe care le-am subl in iat cu referire la formularea pe care i-a dat-o Ayer.

Nucleul anal izei clas ice a cunoaşteri i , ca şi a al tor încercări mai recente de a preciza conceptul cunoaşteri i îl constituie relaţia d intre adevăr şi întemeiere. Cu privire la acest punct, este timpul să atragem atenţia asupra unei d ificultăţi pe care am trecut -o pînă acum cu vederea. Am spus că nu vom socoti un enunt drept cunoaştere de îndată ce ştim că el este fals . Dar putem şti oare vreodată că un enunţ este adevărat în sensul corespondenţei sale cu s tări le reale? Ce înseamnă a şti că un enunt este adevărat în acest sens? Cu greu s-ar putea contesta că, atît cunoaşterea comună, cît ş i îndeosebi în cunoaşterea şti inţifică, evaluările noastre cu privire la ceea ce este adevărat sînt adesea reconsiderate. Cîte generaţi i de oameni nu au socotit oare enunţuri ca "Pămîntul este plat" sau "Sclavia este în natura l ucruri lor" drept cunoaştere? Cum putem deosebi ceea ce credem că am cunoaşte de ceea ce cunoaştem de fapt? O cale de a face faţă provocări i cuprinse în întrebări de acest fel este de a evidenţia, atît distincţia, cît şi corelaţia dintre adevăr şi întemeiere. b opinie bine întemeiată potri vit standardelor de întemeiere asumate în mod tacit de gîndirea comună sau de gîndirea ştiinţifică a unei epoci poate să se dovedească ulterior a fi pur şi s implu falsă. Standardele întemeieri i sînt variabile în timp şi rămîn întotdeauna relative, imperfecte, pe cînd adevărul , ca o corespondenţă între opin i i şi stări le reale, este, cum am spus, un atribut atemporal . În mod firesc mij loacele noastre de a deosebi opini i le adevărate de cele fal se sînt şi rămîn imperfecte. Cu rare excepţi i , atît astronomii d inaintea lui Copernic, cît şi contemporanii săi au crezut că Pămîntul este imobil şi au avut bune temeiuri să o creadă. Va trebuie oare să spunem că ei avut doar opinia că pămîntul este i mobil ş i nu au cunoscut că Pămîntul este imobi l? Sau, dimpotrivă, că acest enunt a reprezentat pentru ei cunoaştere, dar a încetat mai tîrziu să reprezinte cunoaştere? Prima afirmaţie implică supoziţia, greu de acceptat, că unor enunţuri ce ocupă o poziţie centrală în corpul şti inţei unei comunităţi sau a unui grup de oameni special izaţi li se va refuza cal itatea de cunoaştere. Am fi conduşi astfel la situaţia paradoxală de a socoti tradiţia ptolemaică drept un capitol important din istoria astronomiei şi, totodată, �ă spunem că dată fi ind fals i tatea cunoscută astăzi a unora din principii le ei , cum este cel al imobi l i tăţi i ş i poziţiei centrale a Pămîntulu i , a circularităţi i traiectoriilor planetelor şi a constantei vitezei mişcări lor, această teorie nu reprezintă cunoaştere. În lumina teoriei relativităţ i i , evaluări de acelaşi fel ar putea fi făcute eventual şi în ceea ce priveşte mecanica lui Newton, cu referire la principii cum ar fi independenta masei de viteza m işcării sau caracterul absolut al spaţiului şi t impului . Dincolo de asemenea consecinţe, fără îndoială nepl ăcute, ce asigurări avem că evaluări le noastre de astăzi cu privire la ceea ce este adevărat nu vor trebui la rîndul lor să fie reconsiderate? Dacă nimic nu poate fi asigurat ca adevărat, în sensul corespondenţei dintre judecăţi şi stări le de fapt, şi nu în sensul practic al cuvîntului , cel al vieţii de fiecare zi , va trebui pînă la urmă să acceptăm concluzia sceptică că ceea ce mulţi fi losoti au determinat ca fiind cunoaştere este ceva cu totul i nacesibil oamenilor. Ne rămîne, aşadar, cea de a doua alternativă. Aceasta este de a formula şi a înţelege condiţia adevărului drept condiţie necesară a cunoaşteri i , în termen i i următori : opi nia apreciată ca adevărată în sensul corespondenţei ei cu stări le


de fapt, în lumina criterii lor de bună întemeiere acceptate într-un anumit moment i storic , într-o comunitate de oameni competenţi ce caută în mod s incer şi dezinteresat adevărul . În cali tate de condiţie a cunoaşteri i , cuvîntul adevăr va fi l uat astfel î n sensul de socotit drept adevărat. A caracteriza astfel condiţia adevărulu i înseamnă a recunoaşte ş i a subl in ia atît disti ncţia, cît şi corelaţia dintre condiţia adevărului şi condiţia întemeieri i . Distincţia trebuie sublin iată în măsura î n care pot exista enunţuri adevărate p e care nu sînt întemeiat să le accept ş i , invers , enunţuri pe care am bune temeiuri să le cred şi care se dovedesc totuşi , apoi , a nu fi adevărate. Căci atît o persoană, cît şi un grup de oameni , chiar şi o comunitate cuprinzătoare, pot să aibă, într-un anumit moment al timpului , cele mai bune temeiuri pentru a accepta o opinie falsă. Relaţia dintre adevăr şi întemeiere ni se impune însă nu numai în sensul că noi considerăm anumite opin i i adevărate din punctul de vedere a l corespondenţei lor cu stări le reale în lumina unor criterii ale întemeieri i şi a rezultatelor demersurilor de întemeiere ce ne stau la îndemînă, ci ş i în sensul că tocmai căutarea adevărului determină evoluţia în timp a standardelor şi cerinţelor întemeieri i . Asemenea consideraţ i i sînt acceptate în mod tacit sau formulate expl ici t de anal iştii cunoaşteri i . Răspunzînd obiecţiei că de vreme ce nu putem fi asiguraţi în cazul nici unei opin i i recunoscute ca adevărate de faptul că este este adevărată în sensul corespondenţei cu stări le reale, înseamnă că nu avem în genere cunoaştere, unul d intre ei scrie : "Această obiecţie este rezultatul unei înţelegeri greşite. -Dacă eu cred în mod ferm pe baza a ceea ce consider a fi temeiuri suficiente, am dreptul să spun că eu cunosc. Se poate ca temeiurile să fie, de fapt, insuficiente ş i ca ceea ce pretind să cunosc să fie fals . În acest caz, pretenţia mea este greşită, dar nu urmează că am greşit făcînd-o, în sensul că am avut justificarea să o fac" 1 • Cerinţele întemeieri i -

sînt formulate şi reconsiderate prin raportare la ţelu l cognit iv care este adevărul . Întemeierea epistemică, acea întemeiere c e este o condiţie a cunoaşteri i , este o întemeiere ce urmăreşte să favorizeze obţinerea adevărului ş i e l iminarea erori i . Iată de ce a avea bune temeiuri în sprij inu l unei opini i înseamnă a avea bune temeiuri pentru a crede că opinia este adevărată. "Opinia justificată din punct de vedere epistemic este în mod necesar corelată cu scopul mai sus menţionat al adevărulu i , adică cu scopul de a crede numai ceea ce este adevărat sau, cel puţin , ceea ce este probabi l să fie adevărat"� -

4. Cunoaştere fără întemeiere?

Anal iza clas ică a cunoaşteri i a fost contestată sau criticată pe diferite planuri şi d in diferite puncte de vedere . Poate că cea mai rad icală contestare o reprezintă acea poziţie epi stemologică care neagă că întemeierea ar fi o condiţie a cunoaşterii în genere. Acest punct de vedere a primit o expunere clară ş i netă în teoria cunoaşteri i a lui Karl Popper. Popper neagă pur şi s implu că în cercetarea ştiinţifică ar exista sau ar trebui să existe

1 A. Quinton, Know/ed11e and Beli�f în (ed . ) P. Edwards, The Encydopedia o( Phi/osophy. voi. IV, 1 967 ,

p. 346.

2 P. Moser. Empirica/ Jmtificati<m. D. Reidel Publishing Company, Dordrecht, Boston, Lancaster, Tokyo,

1 985, p. 61 .


un demers de felul întemeieri i . Contestarea este cu atît mai semnificativă cu cît ea vizează ceea ce autorul socoteşte a f i cunoaşterea obiectiv5 pri n excelenţă, ţinînd seama de faptul că cercetarea şti i nţifică fundamental ă sau pură îş i propune numai ş i numai căutarea adevărului . Popper crede că ţelu l cercetări i ar putea fi atins fără întemeierea opin i i lor, în speţă, a ipotezelor şti i nţifice. Teza lui este că, în pofida convingerii contrare a majorităţ i i cercetătorilor ş i fi losofi lor şti inţei, un demers pe care l-am putea numi întemeiere nu este o condiţie a cunoaşteri i obiective, a apropieri i de adevăr. Popper susţine că n ic i aşa-numitele enunţuri de bază, enunţuri ce ne oferă i nformaţi i despre fapte particulare de observaţie, nici enunţuri le generale, pri ncipi i l e şi legile şti i n ţei teoretice, nu sînt ş i nici nu pot fi întemeiate. Enunţurile de bază sînt adoptate pri n decizie de comunitatea cercetători lor. Popper contestă atît ideea fami l iară că aceste enunţuri ar fi întemeiate pe datele s imţuri lor - enunţuri le nu pot întreţine vreo relaţie de acest fel decît cu alte enunţuri - cît şi susţinerea că ar exista enunţuri autoval idatoare, enunţuri ce se întemeiază pe ele însele. Totodată, el respinge ideea curentă că ipotezele şi teori i le şti inţ i fice sînt întemeiate prin confirmarea lor de către enunţuri de bază care relatează rezultate ale observaţi i lor ş i experimentelor făcute de cercetători . Enunţurile universale, de felu l legilor şti i nţei , enunţuri ce sînt invariante în raport cu schimbări în spaţiu ş i t imp, nu pot fi susţinute sau confirmate de un număr cît de mare de observaţ i i despre fapte. Ele pot să fie infi rmate, fals ificate, adică dovedi te a . fi fal se datorită i ncompatib i l ităţi i lor cu informaţ i i le pe care le deţinem despre fapte. Aşa-numita inducţie

ştiinţifică - un demers prin care pri ncipi i şi legi generale ar fi întemeiate prin raportare la enunţuri de bază - este calificată de Popper drept un mit . Teza lu i este că ipotezele şi teori i le şti inţ ifice nu pot fi niciodată confirmate ş i , în acest sens, întemeiate ; ele pot fi doar infirmate prin raportare la enunţuri acceptate privitoare la fapte. Cu alte cuvinte, cercetătorul nu va putea nic iodată găsi temeiuri pozitive care să asigure într-un fel ipotezele şi teori i le şti inţifice. Rezultatul pozitiv al testări i acestora i ndică doar că ele au rezistat cu succes unor încercări de a le i nfirma. Constatarea acestui fapt nu este, desigur, o indicaţie că ele vor rezista şi unor teste mai seve· e . Popper introduce distincţia d intre confirmare (confinnation) şi coroborare (corroboratio11) . El respinge în pri ncipiu proiectul unei logici inductive, ca logica confirmări i ipotezelor. Crit ica lui se concentrează asupra supoziţiei că gradul de confirmare a unei teori i ş t i i nţifice, adică numărul şi varietatea faptelor ce sînt în acord cu conseci nţele derivate pe cale logică d in principi i le teoriei , a r asigura într-o măsură ma i mică sau ma i mare teoria, indicînd o anume probabi l i tate ca teoria să fie adevărată. Popper caracterizează teori i le ce au trecut cu succes teste severe drept teori i coroborate. Asemenea teori i pot fi socotite trepte în procesul apropierii de adevăr. Coroborarea nu spune însă nimic altceva decît că teoria reprezintă un pas în apropierea de adevăr. Datoria omului de şti inţă este să se străduiască să imagineze şi să real izeze noi teste, mai severe, să infi rme teoria, deoarece tocmai în acest fel va fi stimulată formularea unor probleme şt i inţ ifice noi şi va fi încurajată căutarea unei noi teori i , care ar putea să reprezinte aproximaţ i i mai bune ale adevărulu i . Numai atitudinea critică faţi'. de cele mai reuşite teori i ar împinge înainte cercetarea spre ţelul ei . care este apropierea de adevăr. Popper sugerează că cercetătorul care caută confirmări, adică întemeiere, favorizează de fapt o atitudine necritică faţă de idei le şti in ţifice, o atitudine ce nu contribuie la real izarea ţelului cercetări i .

Teoria fal sificaţioni stă a l ui Popper contestă, aşadar, existenţa unei relaţi i pozitive între întemeiere şi căutarea adevărulu i . Numai crit ica, şi nu întemeierea, este socotită


de Popper un mij loc adecvat scopulu i de a ne apropia de adevăr ş i de a el imina eroarea. El se del imitează nu numai de diferitele variante ale logic i i i nductive, ca logica confirmări i , c i , într-o perspectivă epistemologică mai generală, ş i de conceptia clasică potrivit căreia întemeierea reprezi ntă o conditie necesară a cunoaşteri i . Popper critică din acest punct de vedere poziţ ia empirismului clasic, pri ncipiul propus în formu lări diferite şi sustinut cu argumente diferite de Locke, Berkeley şi Hume, pri ncipiul potr ivit căru ia ar trebui să respingem toate opin i i le ce nu sînt sprij i n i te de temeiuri sufic iente ş i să le acceptăm numai pe acelea pentru care avem bune temeiuri . "Înţelegerea faptulu i că orice cunoaştere este ipotetică conduce la respingerea «principiu lu i raţiuni i suficiente>> în forma «O raţiune poate să fie dată pentru orice adevăr>> (Leibniz) sau în forma mai tare, pe care o găsim la Berkeley şi Hume, care afirmă că <<dacă nu vedem o ratiune sufic ientă pentru a crede>> , aceasta este o ratiune suficientă pentru a nu crede>> " 1 •

Una din supozit i i le ce susţin asemenea consideraţii este că atitudinea critică, care este esenţială pentru progresul cunoaşteri i , nu implică întemeierea ipoztezelor sau teori i lor. Filosofia cunoaşteri i a lui Popper se opune astfel tendintei dominante în gîndirea fi losotică modernă de a examina în mod critic pretenti i le de cunoaştere prin cercetarea felu lu i cum sînt întemeiate enunturile, ipotezele şi teori i le . Această tendinţă se exprimă în acordul tac i t al celor mai de seamă reprezentanţi ai raţional ismului ş i empirismulu i secolelor XVII-XVIII de a accepta concepte, enunturi ş i teori i despre care e i presupun că pot fi derivate dintr-o cunoaştere primară, socotită bine asigurată. Sîntem în faţa unu i punct de vedere fami l iar. Căc i înţelegerea critic i i raţionale drept cercetare a bunei întemeieri a cunoştinţelor reprezintă în esentă şi punctul de vedere al gîndirii comune. În opoziţie cu acest punct de vedere, Popper afirmă că s ingura îndreptătire pentru a accepta în mod provizoriu un enunt sau o teorie, ca si stem de enunturi , nu sînt temeiurile pozitive de orice fel , c i faptul că ipotezele sau teori i le au rezistat pînă acum unor încercări serioase de a le infirma. Examenul critic al cunoştintelor este astfel despăt1it de cerinţa întemeieri i .

O dezvol tare a concepţiei anti inductiv iste formulate d e Popper, care i a forma unei confruntări cu unele supoziţ i i ale anal izei clasice a Gunoaşteri i , găsim şi în scrieri recente ale unuia din discipol i i săi, fi losoful german Hans Albert . Principalul argument al lu i Albert împotriva cerinţei întemeieri i este că aceasta ne-ar aduce într-o si tuaţie fără ieşire, pe care o numeşte (cu referite la trilema fi losofului german J. F. Fries, i nvocată şi de Popper) trilema hri Miinckhausen. Această expresie v izează situatii fără ieşire în care ajunge nu o dat[t legendarul baron. Cerinţa întemeieri i nu ar putea fi sati sfăcută decît pe una din următoarele trei căi: ( 1 ) recurgînd întotdeauna l a un alt enunţ pentru a justifica un anumit enunţ şi acceptînd astfel regresul la infin i t ; (2) acceptînd circularitatea, adică adoptînd ca bază a întemeieri i , într-o formă de obicei modificată, ceea ce trebuie întemeiat ; (3) întrerupînd procesul întemeieri i într-un anumit punct, ad ică atunci cînd am ajuns la "fundamentele cunoaşteri i " , la enunturi ce se întemeiază ele însele, la enunţuri ce pot întemeia alte enunturi fără să aibă ele însele nevoie de întemeiere. Deoarece primele două alternative vor trebui respinse din motive principiale, fi losofi i ce susţin ceri nţa întemeierii cunoaşterii ar fi constrînşi să adopte cea de a tre ia alternativă, supozitia că exi stă o cunoaştere nemij locită, intuitivă, o cunoaştere ce se justifică pe

1 K. R. Popper, Objective KnowledRe. Oxford at the Clarendon Press, 1 972. p. 30.


sine, conţine în s i ne garanţia adevărului ei . La ideea unei cunoaşteri nemij loci te ce nu ma i are nevoie de întemeiere şi reprezintă baza întregi i noastre cunoaşteri se ajunge printr-un demers analog cu cel al metafizicieni lor care suspendă regresuJ · pe care-I implică o cauzali tate l in iară prin introducerea unei causa sui. Albert apreciază această soluţie drept un impas. El crede că ea înseamnă de fapt a transforma unele din opin i ile noastre, de obicei cele ce ne par evidente, în dogme ce sînt sustrase în mod arbitrar, prin decret, examinării critice. În felul acesta tri lema lu i Munckhausen ne indică în mod clar că acceptarea întemeierii drept cerinţă a cunoaşteri i ne-ar conduce la concluzia că nu avem de ales decît între Scyla dogmatismului şi Caribda scepticismulu i , cu alte cuvinte la o situaţie fără ieşire. Alternativa care rămîne ar fi înl ăturarea premisei ce generează d i ficultăţi le tuturor variantelor a ceea ce Albert numeşte "teorie pură a cunoaşterii " (reine Erkenntnislehre): cerinţa întemeieri i cunoaşteri i . În locul unei teori i a cunoaşteri i ce conferă o poziţie centrală problemei întemeieri i ,' Albert optează pentru o teorie a cunoaşteri i care urmăreşte doar o expl icaţie a cunoaşteri i prin cercetarea facultăţii noastre de cunoaştere şi a altor condiţii ale producerii cunoaşteri i . '

Ce se poate răspunde acestei contestări a întemeieri i drept condiţie a cunoaşter i i? Poate f i apărată cerinţa întemeierii ş i , pr in urmare, analiza clasică a cunoaşterii? Vom schiţa în continuare cîteva repl ici . Argumentarea în favoarea întemeieri i drept condiţi� necesară a cunoaşteri i va ti dezvoltată în secţiunea consacrată întemeierii epistemice .� :;.=--5 primă supoziţie îndoielnică de la care pornesc autori i ce contestă că întemeierea ar fi o condiţie necesară a cunoaşteri i este aceea că nu ar exista o corelaţie esenţială între întemeiere şi căutarea adevărulu i . Dar fie şi numai o examinare sumară a conceptului de coroborare a lu i Popper relevă, cum s-a evidenţiat în numeroase stud i i critice, cît d e greu este d e apărat o asemenea supoziţie. P e c e temei vom aprec ia o teorie coroborată drept un pas în apropierea de adevăr? Pe ce temei vom accepta o teorie mai bine coroborată drept o mai bună aproximaţie a adevărului decît o altă teorie mai puţin bi ne coroborată, care explică o serie de fapte pe care le expl ică şi prima teorie? Nu pare să exi ste n ici un alt răspuns în afară de acela că principii le unei teorii coroborate sînt în acord cu o mulţime de fapte acceptate de oameni i de ştiinţă, că teori i le mai bine coroborate sînt în acord cu mai multe fapte de acest fel decît teori i le mai puţin bine coroborate. De exemplu, mecanica cuantică este, în acest sens, o teorie mai bine coroborată decît mecanica clasică. Există multe fapte experimentale ce nu pot fi explicate de principii le mecan ici i clasice, dar pot fi explicate pe baza principi i lor mecanic i i cuantice. Dar acordul s i stematic d intre consecinţele derivate din principi i le unei teori i şti inţifice şi enunţuri despre fapte de observaţi<:, ceea ce Popper numeşte coroborare, trecerea cu succes de către teorie a unor teste cu grade diferite de severitate, nu reprezintă oare temeiuri bune pentru acceptarea acestei teori i ? Nu sînt oare îndreptăţiţi oamenii de şti inţă să afirme că teori i le pe care le acceptă au fost confirmate de fapte, că un acord sistematic între teorie şi faptele cunoscute alte domeniului susţine teoria, îi probează valoarea de cunoaştere? Fără îndoială că trecerea cu succes a unor teste de un anumit n ivel de severi tate nu constituie o garanţie că teoria va trece cu succes şi alte teste , mai severe, dar un asemenea eşec al unei teorii nu anulează cîtuş i de puţin succesele ei anterioare. Teorii le şti inţ ifice care nu au fost infirmate de fapte expl ică

1 Vezi H . Albe1t, Kritik der reinen Erkenntnis/ehre. J . C. B. Mohr (Paul Siebeck), TUbingen, 1 987.

îndeosebi pp. 37 şi urm.


anumite fapte ş i , în acest sens, reprezintă, cum recunoaşte şi Popper, un ja lon în progresul cunoaşteri i spre adevăr. A spune că o teorie explică cu succes un anumit domeniu de fapte nu înseamnă, pînă la urmă, a spune altceva decît că teoria este susţinută de aceste fapte ş i este, în acest sens, confirmată. Coroborarea popperiană nu pare să poată fi despărţită de întemeiere, aşa cum doreşte autorul Logicii cercetării. Şi dacă teori i le coroborate vor ti caracterizate drept trepte în progresul cunoaşter i i spre adevăr, atunci concepţia popperiană asupra semnificaţiei rezultatelor testări i unei teorii şti i nţifice pare să ind ice, în ciuda asigurări lor contrare ale autorului ei , existenţa unei corelaţii i n terne între întemeierea epistemică ş i căutarea adevăru lu i .

Care este însă raţiunea acestei ins istenţe a lu i Popper ş i a d i sc ipolilor să i asupra temei că ideile şti in ţifice nu pot fi confirmate, nu pot fi susţinute pe temeiuri pozitive? Răspunsul nu este greu de găsit. Supoziţ ia raţionalişti lor critici este că cer inţa întemeieri i ideilor şti inţifice e sol idară cu cerinţa de a da o întemeiere ult imă, absolută acestor idei, de a le sustrage riscului i nfirmări i . Prin urmare, întemeierea ar fi incompatibi l ă cu recunoaşterea fai l ib i l ităţii cunoaşteri i noastre. Motivarea osti l ităţi i inflex ibi le faţă de recunoaşterea întemeieri i drept o condiţie a cunoaşteri i devine astfel transparentă: întemeierea ar implica supoziţia regresulu i spre o cunoaştere nemij locită, care se întemeiază pe s ine, iar această supoziţie, la rîndul e i , ar implica recunoaşterea existenţei unui punct arhimedic al cunoaşteri i , a unei cunoaşteri infai l ibile care este pe depl in şi pentru totdeauna asigurată. Tocmai acceptarea sau respingerea întemeieri i drept condiţie necesară a cunoaşter i i ar di stinge şi ar opune teoria autoritară, dogmatică a cunoaşteri i unei teorii neautoritare, fai l ib i l i ste.

Să examinăm pe rînd aceste presupuse implicaţii ale cerinţei întemeieri i , şi anume în ordine inversă. Nici de drept, nici de fapt, cerinţa întemeieri i cunoaşter i i nu impl ică existenţa unei baze ult ime a cunoaşteri i . Susţinerea unui punct de vedere fundaţionali st asupra cunoaşteri i - a ideii că toate cunoştinţele nostre despre lumea exterioară sau despre noi înş ine se sprij ină pe ceva ce nu mai are nevoie de întemeiere - nu atrage după sine, ca o consecinţă logică, acceptarea unui punct arhimedic al cunoaşterii . Unii filosofi contemporani îşi caracterizează pozitia epistemologică drept fundaţional istă în sensul că l a întrebări de felul "Ce mă justifică să cred că obiectul pe care-I percep în faţa mea este roşu?" , răspund: "Ceea ce mă justifică să cred aceasta este faptul că ştiu că mi se pare că-I percep roşu" . O asemenea în temei ere a unei judecăţi constituie un punct de oprire în regresiunea pe care o implică întemeierea. Ceea ce credem, gîndim, dorim, sperăm etc . reprezintă cazuri paradigmatice de cunoaştere imediată. Întemeierea unor judecăti despre opin i i , gînduri , dorinţe, sentimente, despre trăiri subiective în genere, poate fi real izată repetînd pur şi s implu aceste judecăţ i . Ele sînt d irect evidente, cunoscute imediat sau nemij locit . Chisholm uti l izează o expresie a fi losofului austriac Alexis Meinong, spunînd că ceea ce îmi apare într-un fel sau altul se prezintă pe sine. Or, ceea ce se prezintă pe sine este cert ş i evident în mod direct pentru subiect. Conceptul direct evident poate fi explicat în termeni i a ceea ce se prezintă pe sine. Ceea ce se prezintă pe sine ş i ceea ce este impl icat în ceea ce se prezintă pe sine este d irect evident. Ne oprim în procesul întemeieri i la ceea ce este în mod direct evident. Orice stare de fapt care este în mod direct evidentă constituie un caz de cunoaştere imediată. S-ar putea crede că un punct de vedere fundaţional ist formulat în aceşti termeni nu este decît o nouă variantă a gîndi ri i fundaţional i ste tradiţionale, care încearcă să derive întreaga noastră cunoaştere din elemente de bază pe dep l in asigurate, ce conţin în ele însele


garanţia adevărului lor. Această impresie este însă înşelătoare. Fundaţional i şti i fai l ib i l işti disting net între ceea ce se prezi ntă pe s ine şi judecăţi în mod direct evidente, ce pot fi socotite cunoştinte imediate, pe de o parte, şi judecăti despre stări obiective, despre lumea exterioară şi alţi oameni , pe de altă parte. Chisholm subl in iază că o cunoaştere nemij locită este exprimată în enunturi cum ar fi : "Cred că văd că cerul este înnourat " . La întrebarea: "De ce crezi că vezi că cerul este înnourat" nu există alt răspuns rezonabi l în afară de "Cred şi aceasta este totu l " . Dimpotri vă, la întrebarea "Ce întemeiere ai pentru a crede că vezi că cerul este înnourat" , răspunsul va fi unul complex, dat pr in raportare l a alte cunoştinţe. Vom răspunde că privesc spre cer, că îl văd înnourat, că nu am motive pentru a pune la îndoială s imturile mele, că întotdeauna cînd cerul este înnourat el arată în acest fel văzut de aic i etc . Un enunt întemeiat în acest fel este, fără îndoială, fai l ib i l . Faptul că el se sprij ină pe ceea ce este în mod direct evident nu reprezintă o garantie imuabi lă a adevărului său 1 • Întemeierea prin raportare la ceea ce este în mod direct evident şi fail ib i l i tatea cunoaşteri i nu sînt, aşadar, incompatibi le .

În al doilea rînd, aderenţa la conceptul fundaţionalist al cunoaşteri i nemij locite nu reprezintă singura cale de a apăra cerin ta întemeieri i , evitînd, totodată, tri lema lui Miinckhausen. Cum vom vedea, au fost formulate şi al te teori i ale întemeierii care nu se sprij ină pe acceptarea existenţei unei cunoaşteri imediate. Avem în vedere în primul rînd teori ile coerentiste, care constituie o alternativă la teori i le fundationaliste ale întemeieri i . Dincolo d e ceea c e l e desparte, aceste două mari tipuri d e teorii construiesc conceptul întemeieri i cunoaşterii într-un fel care asigură evi tarea al ternativei dogmatism-sceptic ism. Ele scapă în acest fel trilemei lu i Miinckhausen, care este i nvocată pentru a proba necesi tatea de a renunta la întemeiere, înţeleasă drept o conditie necesară a cunoaşteri i .

5. Contraexemple la anal iza clasică a cunoaşteri i ; problema lui Gettier

Un neobişnuit de scut1 articol publ icat în 1963 de fi losoful american Edmund Gettier, cu titlul "Este cunoaşterea opinie întemeiată?" , a constituit un moment i mportant în dezvoltarea fi losofiei anal itice a cunoaşteri i . Articolul îşi propoune să arate că cele trei conditi i ce definesc cunoaşterea în analiza c las ică nu sînt sufic iente. Exi stă enunţuri adevărate şi întemeiate pe care nu vom fi de acord să le acceptăm drept cunoştin ţe. Iată, pe scurt, care este argumentarea lui Gettier. Este posibi l să credem în mod întemeiat într-o judecată care este falsă ş i să deducem din aceasta o altă judecată care este adevărată. Cea din urmă va fi şi adevărată şi întemeiată. Cu toate acestea, ea nu va fi acceptată drept o cunoştinţă. Cele trei condiţ i i consacrate de anal iza clasică sînt, prin

1 Vezi R. M. Chisholm, Socratic Metlwd and Themy of' Kno;v/ed/ie. în (Hrsg) P. Schrtider. VenHII1/i. Erkenntni.<. Sitt/ichkeit. Fe lix Meiner Verlag, Hamburg, 1 979 .


urmare, insuficiente pentru a delimita cunoaşterea de ceea ce nu este cunoaştere . Gettier imaginează exemple pentru a arăta că exi stă judecăţi adevărate ş i întemeiate pe care nu le vom socoti cunoştinţe.

lată unu l d intre ele. Două persoane A şi B sînt în competiţie pentru a obţine o s lujbă. Să presupunem că persoana B are bune temeiuri pentru a accepta următoarele două j udecăţi : "A va obţine slujba" ş i "A are zece monede în buzunar" . Din conjuncţi a acestor două judecăţi poate fi dedusă j udecata: "Persoana care va obţine s lujba are zece monede în buzunar". B va accepta această judecată dacă va avea bune temeiuri de a accepta judecăţi le de mai sus ş i el va fi îndreptăţi t să o accepte. Să presupunem că s lujba este cîştigată însă de B şi că B are întîmplător zece monede în buzunar. Judecata "A va obţine s lujba" se dovedeşte în acest caz falsă . În sch imb judecata "Persoana care va obţine s lujba arc zece monede în buzunar" este şi adevărată şi întemeiată. Ea sati sface, prin urmare, cele trei condiţ i i ale cunoaşteri i . Nu vom fi totuşi de acord să acceptăm că persoana B cunoaşte această judecată. Căci B nu şt ie că are zece monede în buzunar ş i acceptă că cel ce va cîştiga s lujba are zece monede în buzunar pe baza opiniei false că A va cîştiga slujba. O judecată ce satisface cele trei condiţi i nu este, aşadar, acceptată drept cunoaştere.

Contraexemplele imaginate de Gettier lasă la prima vedere o impresie de artificial , de forţat. Această impresie nu poate constitui însă o obiecţie serioasă faţă de concluzia pe care o susţin aceste exemple. Căci o analiză satisfăcătoare a cunoaşteri i trebuie să fie adecvată nu numai pentru situaţii reale, c i şi pentru situaţi i posibi le , care pot fi doar imaginate . Contraexemple l a anal iza clasică a cunoaşteri i au fost produse de al tfel încă mai de mult şi de către alţi fi losofi . B. Russel l a imaginat următoarea situaţie. O persoană consultă un ceas care s-a opri t crezînd însă în mod greşit că ceasul funcţionează în mod normal . Din întîmplare ceasul indică ora exactă. Enunţul ce redă indicaţ i i le ceasului este, aşadar, adevărat ş i persoana ce consultă ceasul în aceste condiţi i are bune temeiuri să creadă că enunţul este adevărat. Nu vom considera totuşi acest enunţ, care satisface evident cele trei condiţii ale anal izei clasice, drept o cunoştinţă. Gettier este însrt primul filosof care a afirmat şi a argumentat că anal iza clasică a cunoaşteri i nu poate fi socotită sati sfăcătoare. Contraexemplele imaginate de Gettier se întemeiază pe două supozi ţi i . Prima supoziţie este că putem avea uneori bune temeiuri pentru a accepta o judecată falsă. A doua supoziţie este că dacă subiectul cunoaşterii are bune temeiuri pentru a accepta o judecată falsă p ş i această judecată implică o altă judecată q, subiectul va deduce q din p şi va avea astfel bune temeiuri pentru a accepta şi j udecata q. Schema generală pe care se sprij ină contraexemplele la anal iza clasică a cunoaşterii poate fi redată astfel : pot exista bune temeiuri ce sprij ină o judecată falsă p; dacă avem o îndreptăţire putern ică pentru a accepta judecata p ca adevărată, atunci vom avea temeiuri la fel de bune pentru a accepta şi judecata q, care poate fi dedusă d in judecata p . Judecata q va satisface cele trei condiţ i i a le anal izei c lasice a cunoaşteri i ş i cu toate acestea nu va fi considerată drept cunoaştere .

Pe baza acestei scheme pot fi construi te contraexemple mai naturale. Iată unu l . Persoana B ştie că persoana A are într-o anumită z i îndatoriri importante într-o anumită locali tate. B ştie de asemenea că A obişnuieşte să-şi îndeplinească scrupulos îndatoririle şi arc, prin urmare, cele mai bune temeiuri pentru a crede că se va comporta în acelaşi fel şi de această dată. Pe baza acestor opin i i , pe care are cele mai bune temeiuri pentru a le


accepta, B va conchide că A v a f i î n ziua respectivă î n acea localitate. Să presupunem însă că în mod surprinzător A nu îşi îndepl ineşte de data aceasta obl igati i le asumate, dar se găseşte totuşi în acea locali tate din cu totul alte motive. Deoarece B acceptă judecata adevărată că A este în local i tate numai pe temeiu l acceptări i ca adevărate a judecă{i i că A îşi va îndeplini şi de data aceasta îndatoriri le, o judecată ce se dovedeşte falsă, rezu ltă că pentru B j udecata că A este în local i tate nu este totuşi o cunoştin{ă, chiar dacă această judecată este adevărată şi B are cele mai bune temeiuri să o accepte ca adevărată.

În toate situat i i le ce satisfac schema pe care sînt construite contraexemplele lu i Gettier, o judecată particulară care este adevărată este inferată dintr-o judecată mai generală care este falsă, j udecată pe care însă persoana care face i nferenta are cele mai bune temeiuri să o considere adevărată. Toate s i tuati i le de acest fel reprezintă contraexemple în raport cu anal iza clasică a cunoaşteri i deoarece arată că există opin i i adevărate şi întemeiate care nu constituie totuşi cunoaştere . .

Unii autori au socotit că putem respinge cu uşurintă contraexemplele de tip Gettier. Aceasta deoarece judecăţ i le ce constituie contraexemple la analiza c lasică a cunoaşterii sînt întemeiate prin raportare la premise ce se dovedesc a fi false. O j udecată nu va constitui însă cunoaştere dacă va fi întemeiată prin derivare d intr-o altă judecată care este fal să. Altfel spus , o judecată p poate întemeia o altă judecată q numai dacă p este o judecată adevărată. Critic i i lui Gettier au dat o formulare mai general ă acestei conditii afirmînd că nu putem deriva cunoaşterea decît din cunoaştere şi nu din ceva mai putin decît cunoaşterea, de exemplu, d in opin i i bine întemeiate. S ituat i i le de tip Gettier nu ar reprezenta contraexemple la anali za clasică a cunoaşteri i deoarece ele au fost construite porni nd de la presupozit ia inacceptabi lă că judecăti fal se pot întemeia judecăţi adevărate. S-a arătat însă că se pot constru i contraexemple l a anal i za clasică a cunoaşteri i ce scapă acestei obiecti i . Iată un asemenea contraexemplu . B crede că colegul său de birou A posedă un automobil de marca Ford şi are cele mai bune temeiuri să accepte acest fapt. (I-a spus-o chiar A, care a fost întotdeauna pînă atunci o persoană demnă de încredere, i-a arătat un certificat etc .) . Pornind de la aceste temeiuri , B formulează general izarea că exi stă cineva în biroul său care posedă un automobil Ford. Această general i zare este derivată în mod corect d in probele ce stau la îndemîna lu i B . Să presupunem c ă A n u posedă totuş i un automobi l Ford, dar că, fără şti i n ţa l u i B , î n birou există o a treia persoană C care are un asemenea automobi l . Generalizarea lu i B este adevărată ş i b ine întemeiată. Ea satisface conditi i le anal izei clasice a cunoaşteri i . N u vom spune, totuşi , că această general izare reprezintă cunoaştere pentru B . "Conchid că chiar dacă o judecată poate fi justificată pentru o persoană numai dacă temeiuri le e i sînt adevărate sau numai dacă el le cunoaşte ca adevărate există contraexemple la anal i za c lasică a cunoaşterii ca opinie adevărată întemeiată, de felul celor ale lu i Gettier" 1 •

1 R . Feldman. A n all!(ed Defect in Gettier Counter-Exemples. în (eds.) P . K. Moser, A . van der Nat, Hwnan

Knowled!(e. Oxford University Press, 1 987, p. 266.

CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE

6. Încercări de precizare a conceptului cunoaşterii ca soluţii ale problemei lui Gettier

49

Astăzi, la mai mult de trei deceni i de la apant ia articolului lui Gettier, se poate aprecia că acesta a i naugurat o nouă etapă în anal iza fi losofică a cunoaşteri i . Într-un interval relati v scurt de t imp a fost produsă o l i teratură cuprinzătoare consacrată anal i zei condit i i lor pe care trebuie să le satisfacă cunoaşterea noastră propozitională despre fapte, adică rezolvări i problemei generate de contraexemple de tip Gettier. Unele din aceste contribut i i pot fi caracterizate drept apărări ale analize i c lasice a cunoaşterii prin i ntroducerea unor amendamente. Altele revizuiesc sau dezvoltă anal iza clasică a cunoaşteri i , adăugînd, de exemplu, celor trei conditii ale cunoaşterii condiţ i i noi . Şi unele şi celelalte reprezintă un aport la o mai bună înţelegere a ceea ce constituie componenta centrală a cunoaşteri i omeneşti , cunoaşterea propoziţională despre fapte. Distinctia dintre aceste două tipuri de reacţii la provocarea lu i Gettier nu este de fapt una netă, în măsura în care un amendament poate lua forma unei noi condi ţ i i şi va reprezenta astfel o dezvoltare a anal i zei c las ice a cunoaşteri i .

Apărarea anal i zei clasice a cunoaşteri i prin i ntroducerea unor amendamente este b ine i l ustrată de preci zarea că o judecată care satisface cele trei condi ţ i i va reprezenta cunoaştere dacă şi numai dacă cele trei conditi i nu vor fi satisfăcute independent ·una de cealaltă. Contraexemplele de tip Gettier ne-ar atrage atentia tocmai asupra faptului că aceste condi ţ i i pot fi satisfăcute i ndependent una de cealaltă. În aceste contraexemplt! judecăti ce satisfac cele trei condi t i i , fără să repre�inte totuşi ceea ce sîntem încl inati în mod intuitiv să recunoaştem drept cunoaştere, sînt în mod întîmplător adevărate. În unul din exemplele de mai sus, j udecata că persoana B este într-o anumită zi într-o anumită local i tate este adevărată. Această judecată este însă în mod întîmplător adevărată deoarece adevărul ei nu are n ic i o legătură cu temeiuri le acceptări i ei ca adevărată. Contraexemple de t ip Gettier indică astfel că temeiuri le pentru acceptarea unei judecăti pot fi uneori i relevante pentru adevărul judecăti i . Ele semnalează în acest fel un punct s lab în analiza clasică a cunoaşteri i . Acest punct s lab ar putea fi înlăturat simplu, fără introducerea unor condit i i suplimentare, prin formularea unei restricţi i , ş i anume că o judecată despre fapte va reprezenta cunoaştere dacă ş i numai dacă ea nu va fi întîmplător adevărată, ad ică adevărată independent de existenta unor bune temeiuri pentru acceptarea ei . Altfel spus , o persoană S cunoaşte că p (un fapt) dacă ş i numai dacă nu este un accident că ea are dreptate în ceea ce priveşte faptul că p. 1 Ce înseamnă a avea dreptate în mod accidental? Să presupunem că un om ştie că într-un anumit pachet de cărti de joc 99 sînt de culoare albă, iar una e de culoare neagră. Pe acest temei el va afirma că cea mai mare carte d in pachet va avea culoarea albă. Să presupunem că l ucrurile stau într-adevăr aşa. Întrebarea ce se pune este dacă este accidental sau nu că omul are dreptate şi, prin urmare, dacă ceea ce enuntă el este sau nu cunoaştere în lumina formulări i date mai sus restricţiei . Pare plauzibi l să considerăm că omul nostru are în mod întîmplător dreptate şi că afinnatia lui cu priv ire la culoarea

1 Vezi. P. U nger. An Analysi.< of' Factua/ Know/edge. in (eds.) M. D. Roth, L. Galis. Knowing. E.uays in

tlte Analvsis !!!' Knowledge. second ediiion, Lohham, New York, London, 1 9 84.


unei anumite cărţi d in pachet nu reprezintă d in acest moti v cunoaştere . Este c lar că acest om nu are opin i i false şi nu raţionează greşit . Opinia lui este şi adevărată, ş i întemeiată. El nu posedă totuşi cunoaştere, deoarece ceea ce crede el este în mod întîmplător adevărat . El are dreptate, dar este totuşi întîmplător că are dreptate . Concluzia ar fi că noi avem cunoaştere numai atunci cînd există o relaţie necesară între adevărul unei judecăţi ş i temeiurile pentru acceptarea acestei juâecăţi şi că, în acest sens, adevărul j udecăti i nu este întîmplător.

Restricţia formulată în aceşti termeni este cupri nsă deja în mod tacit în anal iza clasică a cunoaşteri i . Conceptia clasică subl iniază, cum am arătat, că întemeierea di stinge cunoaşterea de opin i i adevărate în mod accidental care nu reprezintă cuoaştere . S-a încercat o explicitare şi precizare a acestei cerinţe prin clauza că o opinie bi ne întemeiată reprezintă cunoaştere dacă ş i numai dacă adevărul ei nu constituie rezultatul unei coincidente fericite. 1 Cu alte cuvinte, cunoştintele sînt acele opin i i adevărate şi întemeiate ce exclud o coincidentă fericită . Principiul coincidenţei fericite el imină opini i le adevărate întemeiate care nu reprezintă cunoaştere.

Un exemplu poate contribui la o mai bună înţelegere a modulu i cum aqionează acest principiu. O persoană B vede cum persoana A, care îi este bine cunoscută, sustrage o carte d intr-o l ibrărie . Chiar dacă ştie că A a avut pînă acum o comportare corectă. B va avea bune temeiuri să creadă că A a furat cartea. Să presupunem însă că A are un frate geamăn care seamănă leit cu el şi care a vizitat l ibrăria în cauză în acea zi . Şi în t imp ce A a avut întotdeauna o purtare ireproşabilă, fratele său, de care el nu poate f i deosebi t, este cunoscut drept c leptoman. B nu ştie însă nimic despre toate acestea . S ituaţi a va putea fi caracterizată spunînd că deşi B are opinia adevărată ş i bine întemeiată că un individ cu toate trăsături le distinctive ale lu i A a sustras o carte din l ibrărie, această opinie nu va putea fi cal i ficată drept o cunoştinţă. Căci date ti ind temeiurile lui B ş i împrejurările particulare în care s-a consti tuit opinia lui . faptul că această opinie este adevărată ş i bine întemeiată este, pur ş i s implu. rezu ltatul unei coincidenţe ş i . ca atare. ceva întîmplător.

Principiul coincidentei fericite ne permite astfel să distingem opin i i le adevărate şi întemeiate, în genere, de cunoşt inţe. Restrictia asupra căreia ne atrage atentia acest principiu poate fi formulată drept o a patra condiţie a cunoaşteri i . Condiţia este să nu existe o altă judecată adevărată astfel încît dacă o persoană ar avea bune temeiuri pentru această judecată într-un anumit moment al timpului , ea ar înceta să aibă bune temeiuri pentru j udecata ce candidează Ia titl ul de cunoştinţă. O asemenea judecată este numită de Peter Klei n judecată ce desca/ijică (disqualifing proposition). Judecata "A, care nu a furat pînă acum nici o carte, are un frate geamăn cleptoman, care-i seamănă leit ş i a fost în acea zi în l ibrărie" este o asemenea judecată ce descal ifică. Este o judecată adevărată ce descrie împrejurări în care se aplică principiu l coinc identei fericite.

S-ar putea obiecta că această a patra condiţie a cunoaşterii este prea tare, deoarece nu am putea fi n iciodată siguri că o asemenea conditie este sati sfăcută. Condit ia nu constft însă în cunoaşterea faptului că nu există o judecată ce descal ifică acea judecată care candidează Ia t i t lu l de cunoaştere. Ea specifică faptul că temeiurile pentru judecăţi

1 P. Klein. A Propo.<ed Definit ion of Propo.<itional Knowledge. !n (eds . ) M. D. Roth. L. Gal is, Op. cit.


caracterizate drept cunoştinţe trebuie să fie de aşa natură încât să nu existe judecăţi ce descal ifică. O asemenea constatare nu va putea fi sustrasă, în genere, îndoiel i i . Ea va putea ti acceptată totuşi , în multe situaţi i , ca fi ind dincolo de orice îndoială rezonabi lă . În favoarea unei asemenea anal ize a cunoaşteri i vorbeşte şi faptul că ea este neutră în raport cu diferite poziţii şi controverse epistemologice. Să considerăm , de exemplu, indoiala carteziană, contestarea că anumite judecăţi ce par a f i adevărate d incolo de orice îndoială rezonabilă, cum ar f i aceea că mă găsesc acum în faţa casei mele , ar fi cunoştinţe. Judecăţile ce ar descalifica susţinerea că o asemenea judecată reprezintă cunoaştere vor fi formulate prin enunţuri ca "Poate dorm acum" , "Sînt poate victima unui geniu rău" , "Poate am halucinaţi i " şi altele de acest fel . Disputa dintre un cartezian care susţine că există asemenea judecăţi şi criticul său ar putea fi decisă determi nînd dacă există sau nu în mod efectiv judecăţi ce descal i{ică alte judecăţi , ce par dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Chisholm acceptă şi el că pri n contraexemplele de tip Gettier s-a semnalat o insuficienţă a anal izei c lasice a cunoaşteri i . Fi losofu l american crede totuşi că defin i ţ ia tradiţ ională a cunoaşterii poate f i apărată, adică reformulată în aşa fel încît să facă faţă contraexemplelor de tip Gettier. Condiţ i i le cunoaşteri i trebuie stab i l ite într-un fel care să excludă existenta unor judecăţi ce descalifică acele judecăţi ce candidează l a statutul de cunoştinţe. Acest obiectiv poate f i ati ns însă prin precizarea uneia d in cele trei condiţi i stabi l i te de anal iza c lasică a cunoaşteri i , ş i anume a condiţiei întemeieri i . Chisholm introduce pentru aceasta conceptul de judecată care este întemeiată fără

greşeală. O judecată este întemeiată fără greşeală dacă are o bază ce se prezintă pe sine pentru acea persoană, în aşa fel încît nici o judecată falsă nu va putea fi bine întemeiată. Chisholm propune înlocuirea defi niţiei tradiţionale a cunoaşteri i cu următoarea defi n itie: o judecată este o cunoştină pentru o persoană dacă este acceptată, adevărată şi întemeiată fără greşeală pentru acea persoană. 1 Contraexemplele de tip Gettier nu sati sfac cea de a treia condiţie şi pot să fie astfel din capul locului el iminate drept candidaţi l a statutul de cunoaştere . Aceste contraexemple sînt i mportante deoarece ne atrag atenţia că judecăţi le ce nu satisfac cea de a treia condiţie, precizată în acest fel , nu sînt cunoştinţe. Considerînd această condiţie putem înţelege şi ceea ce face posib i lă construirea contraexemplelor de tip Gettier. După Chisholm, aceste contraexemple semnalează că relaţia prin care anumite judecăţi întemeiază alte judecăţi nu este o relatie deductivă, o rel atie de consecintă logică. Aşa se explică faptul că judecăţi adevărate pot întemeia judecăti fal se. Deosebirea d intre relaţia de întemeiere şi relat ia deductivă dintre judecăţi apare cu multă C lari tate în cazul unor contraexemple care nu contin conjunqii . Să considerăm unul din cele prezentate mai sus. B are temeiuri d in cele mai bune pentru a crede că A, colegul său de birou, posedă un automobi l de marca Ford. Judecata în reali tate falsă, deşi bine întemeiată, că A posedă un Ford este baza generalizări i ' "Ci neva d in biroul l u i B posedă o maşină de marca Ford ' " care se dovedeşte a fi întîmplător adevărat deoarece în birou există şi o altă persoană C care are un automobil de marca Ford , fără ca B să ştie acest l ucru. Asemenea contraexemple la anal iza clasică a cunoaşterii pot fi construite deoarece întemeierea nu este o rel atie deducti vă. Aşa se expl ică cft judecăţi adevărate pot reprezenta bune temeiuri pentru

1 Vezi R. Chisholm. Theon of KnowiedKe. Prentice-Hall , Englewood Cliffs, New Jej·scy, 1 977. p . I l O.


judecăţi false şi invers . Problema lui Gettier poate fi soluţionată printr-o reformulare a condiţiei a treia, a condiţ iei întemeieri i , şi anume printr-o reformulare ce exclude o asemenea posibil i tate.

Astfel . în exemplul lu i Russel l , mentionat mai sus, există judecăti ce se prezintă pe sine, judecăţi evidente nemij locit pentru o persoană care oferă o bază pentru judecata adevărată că ora este cea indicată de ceas. Aceste judecăti oferă însă o bază ş i pentru judecata fal să că la un anumit interval de timp înainte ora a fost de asemenea cea indicatii de acest ceas. Rezultă că pri ma judecată cu priv ire la oră nu este întemeiată pe depl in sau fără greşeală şi nu este, prin urmare, cunoscută ca adevărată. Iată ş i un a l t exemplu , propus de Chisholm. Un om vede o configuraţie pe cîmpul din faţa sa pe care o identifică drept o oaie. Această configuraţie nu este. în real i tate, o oaie. Să presupunem însă că în cîmpul vizual al acestu i om există şi o altă configuraţie care este de fapt o oaie, dar în care el nu recunoaşte o oaie. Judecata "Exi stă o oaie pe cîmp" va fi adevărată ş i omul nostru va avea temeiuri pentru a o accepta. Ea nu sati s face totuşi condiţ ia a treia, în reformularea pe care i-o dă Chisholm. Într-adevăr, judecata adevărată " Ex i stă o oaie pe cîmp" este întemeiată prin raportare la judecata ce se prezintă pe s ine "Iau această formă drept o oaie" . Această judecată ce se prezintă pe sine consti tu ie însă un temei şi pentru judecata falsă "Ceea ce i au drept o oaie este o oaie" . De aceea judecata "Există o oaie pe cîmp" nu este întemeiată fără greşeală, nu sati sface condit ia a treia ş i , prin urmare. nu este cunoscută drept adevărată ' .

Porn ind de l a o înţelegere asemănătoare a sursei contraexemplelor de tip Gettier, alţ i autori au propus soluţionarea problemei pe care o ridică aceste contraexemple prin formularea unei a patra condiţi i , alături de cele trei ce constitu ie continutul anal i zei c lasice a cunoaşteri i2 • Dintre propunerile de acest fel vom prezenta-o aici pe cea a lui K. Lehrer. Lehrer reformulează mai întîi una din cele trei condiţ i i stabi l i te de anal iza clasică înlocuind opinia cu acceptarea. Un enunt reprezintă o cunoştinţă dacă ş i numai dacă este acceptat. A accepta un enunţ, în sens epistemic, nu înseamnă pur şi s implu a crede acest enunţ. Acceptarea, în cal itate de condiţie a cunoaşteri i , este acceptarea în scopul de 1' atinge adevărul şi de a evita eroarea. Credem uneori lucruri pe care nu le acceptăm în raport cu un asemenea ţel epistemic, bunăoară ceea ce ne-ar plăcea să fie, cu deosebi re în ceea ce priveşte propri a noastră persoană. Nu putem, aşadar, spune că dacă o persoană crede un enunt ea acceptă întotdeauna acest enunt în sensul epistemic al cuvîntulu i , dar putem în schimb afirma că dacă acceptă enunţu l , atunci ea crede în e l . Acceptarea în sens epistemic este astfel un fel special de opinie . Lehrer apreciază că pentru a el imina contraexemplele de t ip Gettier se impune, totodată, introducerea unei a patra condiţ i i necesare şi suficiente, ce va trebui adăugată celor trei specificate de anal iza c : <tsică a cunoaşteri i . Condiţ ia este ca în justificare să nu i ntervină enunţuri fal se. Condiţ i i le cunoaşteri i pentru un enunţ p, cu referire la o persoană S, sînt formulate după cum urmează: "S cunoaşte că p dacă şi numai dacă ( 1 ) este adevărat că p (2) S

1 Ibidem, p. I I I .

2 Pentru o argumcnlare sistematică a oportunitătii de a răspunde provocării lu i Gettier prin fonnularea

unei a patra condiţii a cunoaşteri i ş i pentru o analiză comparativă a diferitelor formulări dnte celei de a patra conditii vezi C. Ginet. The Fourth Condition. în (ed. ) D. F. Austin, Phi/o.wphical A nalysis. A. Defimce by

Example. Kluwer Academic Publishcrs. Dordrecht, Boston, London, 1 988.


acceptă p (3) S este pe depl in justificat să accepte p (4) S este pe depl i n justificat să accepte p într-un fel ce nu depinde de nici un enunt fals " 1 • Lehrer propune reprezentarea demersului întemeieri i ca un dialog între un proponent şi un critic sceptic . Este ceea ce el numeşte jocul verific al justificării. Criticul sceptic identifică şi înlătură opini i le false ale proponentulu i . Contraexemplele de tip Gettier pot ti examinate din această perspectivă. Scepticul poate cîştiga jocul verific al justificări i arătînd, de exemplu, că A nu posedă de fapt un automobil de marca Ford. Dacă însă proponentul susţine doar că c ineva din biroul său posedă un automobil de marca Ford şi se poate stabi l i că C posedă un automobi l de acest fel , atunci preponentul a cîştigat această rundă a joculu i justificări i . Justificarea unui anumit enunţ este infirmată în cazul cînd jocul este cîştigat de sceptic şi nu este i nfirmată atunci cînd cîştigă proponentul . Scepticul este, desigur, o ficţiune. Orice om poate să joace rol ul scepticului în raport cu ceea ce se propune şi acceptă celălalt . Pentru aceasta este suficient ca el să arate că justificarea unuia din enunţuri le acceptate de proponent depinde de un enunţ ce este fals . Atît timp cît justificarea nu poate fi infirmată, dezminţită, enunţul va trebui , dimpotrivă, acceptat drept cunoaştere. Cunoaşterea poate ti caracterizată, prin urmare, ca acceptare a cărei justificare nu este i nfirmată (undefeated justified acceptance). O asemenea caracterizare rezultă din analiza celei de a patra condiţ i i , în formularea pe care i-a dat-o Lehrer. Această condiţie arată în ce sens este îndreptăţită provocarea pe care o reprezintă contraexemplele de tip Gettier la adresa anal izei clasice a cunoaşteri i , justificînd astfel impresia noastră i ntuitivă că enunţuri ce satisfac primele trei condiţii pot să nu reprezinte totuşi cunoaştere.

Nu există astăzi o soluţie general acceptată a problemei lui Gettier, soluţie obţinut:J. fie prin amendarea anal izei c lasice a cunoaşteri i , fie prin i ntroducerea unei a patra condiţi i . În măsura în care critici i ingenioşi au putut să descopere puncte s l abe în diferi te rezol vări propuse pînă acum problemei lui Gettier, s-ar putea afirma că nu există astăzi o analiză satisfăcătoare a cunoaşteri i . Chiar dacă vom accepta o asemenea concluzie, situaţia nu va trebui să fie dramatizată. Nu avem temeiuri pentru a cere o defin i ţie precisă a unor concepte fi losofice de un asemenea nivel de generali tate cum este conceptul cunoaşterii noastre propoziţionale, expl icite, despre fapte. Nu ar fi oare mult să preti ndem că prin aplicarea unor condiţii necesare şi suficiente va putea fi trasată o l i n ie ce desparte fără greş toate opini i le despre fapte care reprezintă cunoaştere de alte opin i i , ce nu constituie cunoaştere, excluzînd totodată cazuri le intermediare, de graniţă? Putem accepta, credem, fără sentimente de frustare, că noţiunea cunoaştere este o noţiune dialectică, şi nu o noţiune aritmomorfă1. Elaborările ş i discuţiile suscitate de contraexemplele de tip Gettier au contribuit, fără îndoială, la adîncirea şi nuanţarea înţelegerii noastre asupra a ceea ce este cunoaşterea. Sîntem îndreptăţiţi să credem că acest proces va continua atîta vreme cît fi losofi i vor mai cult iva preocupări epistemologice. Nu avem însă motive să sperăm că el ar putea fi încheiat prin formularea unei definiţi i a cunoaşteri i care să fie imună în raport cu orice fel de contraexemple. Acesta ar fi un obiectiv cu totul nereal ist pentru analiza fi losofică a

1 K. Lehrer, Tl!e{)Jy of Knowledge, pag. 1 8.

2 Pentru formularea interesantei distincţii dintre noţiuni aritmomorfe şi noţiuni dialectice, vezi N .

Georgescu Roegen, Legea elltropiei şi procesul economic, Editura politică, B ucureşti, 1 979, pp. 1 09- 1 1 5 .


cunoaşteri i . Considerarea diferitelor încercări de a preciza conceptul cunoaşteri i , ca răspuns la provocarea reprezentată de contraexemplele de tip Gettier, ne poate semnala însă o di lemă semnificativă. Precizarea conceptul\J i se real izează, aşa cum am văzut, prin i ntroducerea unor noi conditi i sau restrict i i în raport cu cele cuprinse în anal iza clasică a cunoaşteri i . Ceea ce obţinem prin introducerea acestor restrictii este în mod firesc un concept tot mai tare, mai îngust al cunoaşterii propozitionale despre fapte. Dacă vom spune, de exemplu, că noi avem cunoaştere numai atunci cînd întemeierea opi ni i lor noastre despre fapte nu este numai neinfirmată, ci neinfirmabi lă , irevocabi lă, definit ivă, riscăm să refuzăm a recunoaşte drept cunoaştere opini i despre fapte pe care tindem să le considerăm în mod i ntuitiv drept cunoştinţe. Aceeaşi observaţie poate fi făcută pentru alte propuneri , prezentate mai sus, ca aceea de a recunoaşte drept cunoştinte numai judecăţile ce sînt de aşa natură încît să nu existe alte judecăţi care le descal ifică. Conceptul anal i tic al cunoaşteri i , elaborat de epistemolog, poate astfel să se îndepărteze de intuiţia noastră curentă asupra a ceea ce este ş i , respecti v, nu este cunoaşterea, o i ntuiţie ce reprezintă totuşi punctul de plecare al oricărui demers fi losofic de anal iză a cunoaşteri i . Cu alte cuvinte, analiza filosofică a cunoaşterii riscă să înceteze a fi ceea ce şi-a propus să fie - o clarificare şi explicatie a i ntuiţiei noastre curente - şi să devină o prescripţie, o normă greu de real izat în multe din s ituati i le în care tindem să cîştigăm cunoaştere şi să ne orientăm prin cunoaştere. Echi l ibrul dintre componenta explicativă ş i componenta prescriptivă a analizei fi losofice este astfel serios amenintat. Cu referire la unele exprimări ale lu i K. Lehrer, citate mai sus, am putea spune că anali za filosofică a cunoaşteri i , caracterizată drept explicaţie critică, riscă să devină tot mai critică şi să înceteze cu timpul de a fi o explicaţie a ceea ce noi socotim în mod i ntui t iv a fi cunoaştere. Iată de ce corespondenta schematică cu i ntuiţ ia curentă, efortul de a clarifica ceea ce recunoaştem în mod spontan drept cunoaştere, trebuie să rămînă un obiectiv central al efortulu i filosofic de precizare a conceptulu i cunoaşteri i .

7 . Conceptul restrictiv a l cunoaşterii obiective; supoziţi i şi consecinte

Spre deosebire de teoria analitică contemporană a cunoaşteri i care încearcă, continuînd o veche tradiţie, o precizare a conceptului cunoaşteri i , considerînd cunoaşterea propozi ţională despre fapte în genere, în primul rînd cunoaşterea comună, fi losofi i şti inţei au formulat un concept restrictiv al cunoaşteri i obiective. În elaborarea acestu i concept se , porneşte de la supoziţia că şt i inţa reprezintă cunoaşterea obiectivă pri n excelenţă. In sprij inul acestui punct de vedere se argumentează de obicei în felu l următor: excelenta cunoştintelor noastre depre fapte s tă în primul rînd în obiectivi tatea lor, în i ndependenţa acestora de dorinţele şi i nteresele indivizi lor, grupuri lor şi colectivitătilor omeneşti ; întemeierea lor va trebui să fie, prin urmare, una dezinteresată; cunoştintele de natură ştiinţifică satisfac în cea mai mare măsură această exigenţă a cunoaşteri i cu valoare obiectivă. Dacă pentru a întelege un anumit fenomen - se


argumentează mai departe - este important să examinăm forma lu i cea mai dezvoltată, cea mai evoluată, urmează că pentru a înţelege cunoaşterea ar trebuie să analizăm în primul rînd cunoaşterea şti in ţi fică. Cunoaşterea şti inţifică se distinge de alte modal ităţi de cunoaştere, în primul rînd de cunoaşterea comună, prin cerinţe de întemeiere, prin constrîngeri care fac cu putintă obţinerea unei cunoaşteri ce este într-o măsură tot mai mare independentă de preferinţele, încl inati i le şi credinţele subiecti ve ale cercetători lor. În acest sens, ştii nţa reprezintă prototipul cunoaşteri i obiective. Anal izînd condiţi i le cunoaşteri i şti intifice cercetători de prim rang d in ştiinţele exacte, precum şi fi losofi ai şti inţei au formulat un concept tare, restrictiv al cum;>aşteri i . Acest concept poate fi socotit drept un foarte util sistem de referinţă pentru examinarea şi evaluarea diferitelor uti l izări ale cuvîntului cunoaştere. Căci diferitele sensuri ce sînt conferite acestui cuvînt în mari tradiţ i i filosofice şi în al te sfere ale vieţ i i ş i creatiei umane pot fi mai bine înţelese tocmai prin raportarea la un asemenea concept. Locul pe care îl acordăm prezentări i şi discuţiei sale se justifică prin semnificatia lu i în acest orizont mai l arg de interese fi losofice. Încercări le de a preciza conceptul cunoaşteri i obiective, aşa cum este el înţeles ş i uti l i zat de oameni i care cult ivă cercetarea şti intifică modernă sînt îndreptate, de obicei , în direcţia formulări i unor condiţii minime, necesare şi suficiente, ale apl icări i sale.

Au fost formulate două condiţii sau ceri nţe fundamentale ale cunoaşteri i obiective care sînt sati sfăcute în cea mai mare măsură în cunoaşterea şti inţifică, în primul rînd în şti inţa exactă. Acestea sînt cerinţele comunicării intersubiective şi ale testării intersubiective. Ele au fost propuse şi anal izate îndeosebi de gînditori reprezentati vi pentru traditia empiristă şi pozitiv istă d in gîndirea fi losofică modernă şi contemporană. Se lasă să se înţeleagă sau se spune expl icit că diferite tipuri de cunoştin te se deosebesc gradual prin măsura mai mică sau mai mare în care satisfac aceste condiţi i . Caracteru l prescripti v al conceptulu i cunoaşteri i , pe care-I fixează aceste condiţi i , este afirmat fără echivoc . O cunoştinţă va fi socotităti cu atît mai validă, mai bine întemeiată, cu cît satisface în măsură mai mare aceste cerinţe.

Să considerăm mai de aproape cele două cerinte. Comunicarea intersubiectivă, ca cerinţă a cunoaşterii cu valoare obiecti vă, priveşte

rel atia de desemnare, relatia dintre semne şi ceea ce desemnează semnele. Cerinta este ca această relatie d intre semne şi ceea ce desemnează semnele să fie cît mai univocă. Una din e laborări le cele mai clare şi mai i ncisive al'e cerinţei comunicări i i ntersubiective

. poate ti găsită în scrieri le fi losofului german M. Schlick . 1 Orice cunoştinţă, subl in iază /\ Schlick, este comunicabi lă . Cunoştintele trebuie disti nse de senzaţ i i ş i de alte trăiri

subiective care nu sînt comunicabile. Eu nu pot, bunăoară, să comunic altuia senzaţia mea de verde. Este clar că nu pot să transmit ceva despre senzaţi i le mele vizuale unui om ce s-a născut orb. În schimb, pot să-i transmit unui orb anumite cunoştinte despre culori . Verdele, de exemplu , poate ti caracterizat prin locul său în spectrul lumini i solare. Culorile pot fi puse de asemenea în corespondenţă cu sunete ordonate într-un şir. În acest caz, orbul care aude va distinge verdele prin poziţia acelui sunet ce corespunde verdelui în seria sunetelor. El va putea astfel desemna culoarea verde prin acelaşi cuvînt cu cei care văd, deşi nu îşi poate face nici o reprezentare, nici cel putin una prin analogie,

1 Vezi îndeosebi canea sa AIIRemeine Erkenntnislelire (prima ediţie 1 9 1 8 . a doua ediţie 1 925), articolul

Erleben. Erknnen. Mewphysik ( 1930) ş i conferinţele ţinute în 1 932 la Universitatea din Londra, publicate npoi sub tit lul Form and Content: an lntroducrion to Philosophical Thinkinli ( 1 932).


despre trăirile oameni lor care au vedere . Cunoaşterea noastră despre culoare priveşte, aşadar, numai structura ei, nu conţinutu l . Verdele este caracterizat prin poziţia lu i în ş irul culori lor. Această poziţie este determinată de relaţi i le sale cu celelalte elemente d in şirul culorilor. Dimpotrivă, calităţi le ce constituie conţinutul fluxului conşti inţei (senzat i i , gînduri , sentimente) pot f i doar resimţite prin trăire nemij locită. Opoziţia dintre trăire

· şi cunoaştere se acoperă cu opoziţia dintre i ncomunicabi l ( i nefabi l ) şi comunicab i l . Trăi rile sînt private , cunoştinţele sînt publice. Conţinutul cali tativ al trăirilor nu poate fi fixat şi transmis prin sistemul de concepte al unei anumite l imbi . Trăirile există pur şi simplu . Spre deosebire de cunoştinţe exprimate prin enunţuri le l imbi i , ele nu pot fi adevărate sau false. Nu pot să spun "Mă doare capul , dar poate mă înşel " . Întrebări le noastre cu priv ire la 1 trăirile altor oameni nu sînt în măsură să primească nic i un răspuns, deoarece no• nu avem decît trăirile noastre . Iată o altă formulare a unor asemenea consideraţi i : "Nu pot să ştiu ce senzaţ i i are el . De exemplu, nu pot să ştiu n ic i cel puţ in dacă e l are aceeaşi impresie senzorială <<albastru>> ca şi mine cu priv ire la cer. Ştiu, este adevărat, că impresia lui este identică cu a mea sau nu - un al trei lea caz nu exi stă - dar dacă impresia este <<albastru>> sau nu, âceasta nu o ştiu . Ş i el nu mi-o poate spune ! Să presupunem că impresia lu i senzorială despre cer este roşu şi că, în general , impresi i le sale senzoriale sînt roşu în acele cazuri în care ale mele sînt albastru . Atunci , el va folosi pur şi s implu cuvîntul roşu pentru ceea ce eu numesc albastru ş i albastru

pentru ceea ce numesc roşu; şi, deoarece el vede roşu acolo unde eu văd albastru, folosim amîndoi, în aceleaşi cazuri , cuvintele roşu şi albastru. Nu ştiu, aşadar, dacă

cuvintele sale pentru senzaţii au aceeaşi semnificaţie cu ale mele " 1• Caracterizarea cerinţei comunicări i intersubiective drept ceri nţă minimă a cunoaşter i i

se sprij ină pe un punct de vedere mai mult sau mai puţ in elaborat asupra a ceea ce este cunoaşterea, asupra naturi i cunoaşterii în genere. Schlick a dezvol tat în scrierile sale tema că enunţurile despre fapte din viaţa comună şi din şti i nţă constituie cunoştinţe doar în măsura în care exprimă relaţi i formale între obiecte, proprietăţi şi evenimente. Expresi i le l imbi i pot să comunice cunoştinţe sau, dimpotri vă, să provoace trăiri . Este cazul l imbajulu i poetic care nu are, ca atare, o funcţie de cunoaştere. Cînd n i se spune, de asemenea, că enunţuri le i storicului sau sociologului ne oferă "înţelegere" ( Verstehen),

ceea ce poate fi avut în vedere este că ele ne provoacă anumite trăiri . "Trăirea adîncă -scrie Schlick - nu este preţioasă, deoarece ar constitui o formă mai înaltă a cunoaşteri i ;

ea n u are nimic de a face c u cunoaşterea"2• Cînd metafizicianul vorbeşte despre o pătrundere nemij locită, intuitivă a esenţelor, ca despre o formă original ă şi superioară a cunoaşteri i , el se referă de fapt la trăiri, şi nu la cunoştinţe. Limbaju l matafizicianului autentic provoacă anumite trăiri, la fel ca şi l imbaju l poetulu i sau prozatorulu i . Metafizicianul nu recunoaşte însă di stincţia dintre cunoaştere şi trăire; el califică adesea drept cunoaştere ceea ce nu este decît trăire. Mari le s isteme de metafizică nu conţin în primul rînd cunoştinţe, c i un însemnat potenţial de îmbogăţire a vieţii interioare a celor pregătiţi să le recepteze. În măsura în care îndeplinesc o asemenea funcţie, scrieri l e metafizice ar trebui apreciate în acelaşi fel în care apreciem operele de artă. "S istemele

1 E. von Savigny, Die Pl!ilosopl!ie der normalen Spracl!en, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1 969,

p . 25. "

M . Schlick. Gesammelte A til<iirze, Gerold & Co., Wien, 1 938, p. 7.


metafizicieni lor - conchide Schlick - cuprind uneori ştiinţă, al teori poezie, dar niciodată metafizică" 1 •

Esenţa cunoaşterii o reprezi ntă descrierea lucrurilor, proprietăţi lor şi relaţi i lor prin noţiuni şi j udecăţi . Lucrurile ne sînt date, ş i nu cunoscute, prin impresii senzoriale. Acestea d in urmă oferă doar materia cunoaşteri i noastre. Dacă ar exi sta o i ntuiţ ie prin care noi ne-am putea muta în lucruri sau l ucrurile ar fi mutate în noi , observă Schlick, aceasta nu ar fi cunoaştere2• Intuiţia, în accepţia pe care o dă fi losoful i ntuiţionist acestui termen, nu are n imic de a face cu cunoaşterea în sensul în care este uti l izat cuvîntul în viaţa comună şi în ştiinţă. Căci intuiţi i le sînt trăiri , stări ale conşti inţei , ş i nu cunoştinţe. În măsura în care cunoaşterea este concepută drept o reproducere a lucrurilor exterioare, o "mutare" a acestora în conştiinţă, se ridică întrebarea: Putem cunoaşte lucrurile aşa cum sînt ele? Există temeiuri pentru a da un răspuns negativ la această întrebare. Ceea ce se găseşte d incolo de conşti inţă nu poate să se repete neschimbat în ea. Reproducerea este realizată întotdeauna de către un organ determinat, dintr-un anumit punct de vedere; reproducerea nu va fi , aşadar, niciodată o copie a originalu lu i . Dimpotrivă, dacă cunoaşterea este înţeleasă drept desemnare a lucrurilor pri n s imboluri , prin noţiuni şi enunţuri , urmează că ea poate să-şi real izeze pe depl in obiectivele.

Calităţi le sensibi le sînt trăiri subiective, stări ale conştiinţei. A atribui o existenţă obiectivă calităţilor sensibi le este totuna cu a spune că un obiect există în două exemplare, unul în lumea exterioară ş i altul în conştiinţă. Acelaşi obiect va fi considerat o dată drept conţinut al conşti inţei, în al doilea rînd drept ceva exi stent în afara conştiinţei . Dacă vom caracteriza, dimpotri vă, cunoaşterea drept o desemnare prin si mboluri a lucrurilor. proprietăţi lor şi proceselor din lume, atunci orice progres al cunoaşteri i va consta în stabi l i rea unor noi relaţi i . Chimistul descrie apa ca fi ind o relaţie determinată între atomi i de oxigen şi de hidrogen, iar 1izicianul caracterizează elementele chimice prin anumite raporturi între protoni, electroni şi alte particule numite elementare. Pri mele noastre cunoştinţe sînt acte sau activi tăţi prin care real izăm ceea ce Schl ick numeşte recunoaştere. Spunem, de exemplu , "Acesta este un inel " , "Aceasta este o frunză" . Anumite obiecte, proprietăţi. relaţ i i , evenimente, desemnate prin cuvintele acesta, acela etc . , sînt astfel înlocui te cu cuvinte determinate, nume propri i sau comune, cuvinte ce desemnează proprietăţi sau relaţi i . Recunoaştere sau desemnarea prin s imboluri reprezintă forma elementară a cunoaşteri i . Pe baza ei se dezvoltă cunoaşterea explicativă. În expl icaţie un si mbol verbal este înlocu it cu o nouă combinaţie de s imboluri . Bunăoară, 1izicienii au înlocuit simbolurile ce desemnau fenomene calorice. acustice, electrice ş i luminoase cu si mboluri ale electrodinamicii şi mecanici i . Progresele expl icaţiei şt i inţifice conduc la reducerea crescîndă a numărului si mbolurilor necesare pentru descrierea lumi i . Cea mai înaltă cunoaştere a unui lucru nu este decît cea mai bună descriere a acestuia, ş i nu prinderea, sesizarea imediată a lucrului însuşi . Schlick mai observă că dacă cunoaşterea di rectă. intuitivă ar 1i cea mai înaltă formă a cunoaşteri i , atunci noi nu am mai avea nevoie de o şt i inţă a psihologiei . Într-adevăr, toate trăiri le , toate stări le de conştiinţă n� sînt date nemijlocit . Deviza lu i Socrate "Cunoaşte-te pe tine însuţ i " ar deveni · astfel ridicolă. deoarece nu s-ar putea să nu ne cunoaştem pe noi înşine în sens intuitiv3 .

1 Ibidem. p. 1 7 .

2 M . Schlick. Allgemeine Erkenntnis/ehre, Ver1ag Julius Springer. Berl in , 1 925, p. 7 7 .

3 Vezi M. Sch1ick, Ibidem, p. 1 93.


Conceptu l cunoaşterii obiective, elaborat în acest fel de Schlick cu referire la ceri nţa comunidtri i intersubiective, este conţinut în germene în scrieri ale logicianu lui german Gotlob Frege ş i îndeosebi în celebrul Tractatus Logico-Philosophicus al l u i Ludwig Wittgenste in . Tractatus-ul caracterizează l imi tele cunoaşteri i drept l imi tele a ceea ce poate fi exprimat şi transmis prin simboluri le l imbajului , drept l imitele a ceea ce poate fi spus.

Şi anume, noi putem spune ceva numai despre faptele din care se compune lumea. Faptele

sînt relaţi i ce pot fi descrise, exprimate prin l imbaj . Valori le, trăirile subiective în genere, nu constituie obiecte ale cunoaşteri i . Nu există de aceea propoziţii ale etic i i , după cum nu există propoziţii ale metafizici i . Concluzia este că ceea ce poate fi cunoscut se l imitează la propoziţi i ale şti inţelor naturi i .

I ată cîteva d i n formulările l u i Wittgenstein : "Metoda corectă a fi losofiei a r fi propriuzis aceasta: a nu spune nimic altceva decît ceea ce se poate spune, deci propoziţi i ale ştii nţelor naturi i - deci ceva ce nu are de a face cu fi losofia - ş i apoi , întotdeauna cînd un altul ar vrea să spună ceva metafizic să i se demonstreze că nu a dat nici o semnificatie semnelor respecti ve din propoziţi i le sale. " ' În lucrări le sale de mai tîrziu, Wittgenstein a respins şi a criticat cu vehemenţă acest mod de a privi cunoaşterea. Conceptul atît de radical restrictiv şi l imitati v, chiar prohibitiv al cunoaşteri i , pe care 1-a schiţat Tractatus-ul a devenit o temă central ă a Cercului de la Viena şi a unei mi şcări fi losofice mai cuprinzătoare , empirismul logic. În Manifestul Cercului, redactat de R. Carnap, H. Hahn şi O. Neurath, un text publicat în 1 929, se spune: "În descrierea ştiinţifică nu poate să intre decît structura (forma de ordonare) a obiectelor, nu <<esenţa>> lor . Ceea ce îi leagă pe oameni în l i mbaj sînt formulele structuri i ; în ele se exprimă conţinutul cunoaşteri i comune oameni lor. Cali tăţi le resimţite subiectiv - roşu! , plăcerea - sînt ca atare numai trăi ri , nu cunoştintc; în optica fizică nu intră decît ceea ce este pri ncipial accesibi l ş i orbului "2 .

Ce consecinţe de ordin normativ decurg dintr-o asemenea conceptie asupra naturii cunoaşteri i ? Autorii care adoptă un concept tare, restrictiv al cunoaşterii obiective, vor aprecia că un enunţ al l imbi i de toate zilele sau al unei l imbi ştiinţifice este o cunoştinţă numai dacă are o semnificaţie relati v bine determinată, uniformă, pentru toţi cei ce cunosc această l imbă. Căci numai enunţuri le ce satisfac condiţia comunicări i intersubiective pot fi exami nate d in punctul de vedere al celei de a doua cerinţe. Pentru a satisface prima cerinţă sau condiţie a cunoaşteri i va trebui , aşadar, să el iminăm nu numai enunţurile contradictorii - enunţuri care pot primi două înţelesuri i ncompatibi le -ci şi enunţurile ambigui . Acestea din urmă sînt enunţuri ce pot căpăta sensuri diferite fără ca vorbitorul competent al unei limbi să dispună de raţiuni in tersubiective, constrîngătoare pentru a opta în favoarea unuia dintre ele. I lustrări bune sînt formulările oraculare, criptice, de felu l pronunţări lor sibil ice ale Pitiei . Implicaţi i le normative ale primei condiţii a cunoaşteri i obiective pot fi încălcate în mod intenţionat. Este cazul cul ti vări i ambiguităţii pentru valoarea ei sugestivă. Aceasta indică clar că l imba este uti l izată nu numai pentru scopuri de cunoaştere. Referindu-se la un anumit fel de a folosi cuvintele, un strălucit diplomat spunea că l imba i-a fost dată omului pentru a-şi ascunde gînduri le. Limbajul diplomatulu i serveşte, într-adevăr, foarte bine acest ţel . Evident însă

1 Ludwig Wittgenstein. Tracratus Lo�;ico-Phi/osophicus, * 6.43, Humanitas, Bucureşti, 1 99 1 , pp. 1 23- 1 24.

2 R. Carnap, H . Hahn, O . Neurath, IVissensclwfiliche IVe/ra�fassltng - Der IViener Kreis, În (Hrsg.) H.

Schleiche1t, Logisc/ier Empirismus - Der IViener Kreis, W. Fink Verlag, M unchen, 1 975, p . 2 1 2 .


folosirea pe care o dă diplomatul l imbajului nu este recomandabi lă atunci cînd scopurile vorbitorului sînt de natură cognitivă. Concluzia l a care sîntem astfel conduşi ar putea fi formulată în felul următor: cu cît ponderea funcţiei de cunoaştere va fi mai mare în uti l izarea unui anumit l imbaj , cu atît va fi mai pronunţată preocuparea pentru satisfacerea cerinţei un ivocităţ i i . Această cerinţă va putea fi satisfăcută cel mai bine prin i ntroducerea unor l imbaje speciale, ce conţi n l imba de toate zi lele plus termeni special i , prin reglementarea folosirii unor termeni de către regul i expl icite, cum sînt defi niţ i i le ş i alte prescripţii de uti l i zare a termeni lor. Contrastînd funcţia descriptivă (cognitivă) ş i funcţia expresivă a l imbajului , putem caracteriza l imbajele precise drept l imbaje ce llu servesc decît ţeluri cognitive. Asemenea l imbaje _sînt numite şi limbaje ştiinţifice. În l imbajele şti inţifice cerinţa univocităţi i are priori tate în raport cu alte cerinţe, cum ar fi accesibi l i tatea, simplitatea construcţiei, eleganţa, forţa de sugestie şi chiar scurtimea, concizia. Iată de ce lucrări le de bază, lucrări le care constituie sursa primă pentru învăţarea unei d iscipl ine şti i nţ ifice, sînt grele.

Cum se raportează l imbajul fi losofic, în speţă, l imbajul mari lor construcţi i metafizice sau l imbajul fi losofi lor ce reflectează asupra sensului existenţei la cerinţa comunicări i intersubiective, aşa cum a fost caracterizată aceasta de autori i care au propus un concept strict , l imitativ al cunoaşterii obiective? Este clar că formele de expresie din asemenea scrieri , care sol icită în mod deosebit puterea de sugestie a l imbajului , capacitatea l imbajulu i de a produce trăiri , emoţi i , se s ituează undeva la mij loc între univoci tatea l imbajelor ştiinţifice şi echivocul pronunţat ş i i nten ţionat al l imbajelor artistice. În judecata autori lor ce propun un concept restricti v al cunoaşteri i , scrierile fi losofice tradi ţionale vor fi cu atît mai puţin apte să realizeze funcţ i i cogniti ve, cu cît satisfac în mai mică măsură cerinţa univocităţi i , a cărei real izare exemplară o găs im în l imbajele art ificiale, formalizate .

Cea de a doua cerinţă a cunoaşterii obiective este testabi l i tatea sau controlul intersubiecti v al enunţurilor şi s istemelor de enunţuri ce pretind a reprezenta cunoaştere. Se spune de obicei că un enunţ sau un sistem de enunţuri sînt intersubiectiv testabile, atunci cînd ele pot fi puse în relaţii clare de concordanţă sau incompatibili tate cu al te enunţuri a căror valoare de cunoaştere va putea fi stabi l i tă într-un fel ce nu depinde de dorinţele şi preferin ţele agenţilor cunoaşteri i , adică într-un mod obiect iv . Un exemplu este corelarea unui enunţ de un înalt nivel de general itate, a unei ipoteze teoretice, cu enunţuri ce exprimă date de observaţie sau experimentale bine verificate. În acest sens, un enunt cu valoare obiectivă este cal ificat drept un enunţ ce poate fi controlat de orice om care posedă pregătirea necesară. Cînd apreciază anumite ipoteze drept i ncontrolabile, cercetătorii susţin că această cerinţă nu este satisfăcută într-un mod cît de cît mulţumitor. Reprezentanţii şti inţei moderne a naturi i contestă, în genere, valoarea de cunoaştere a acelor enunţuri şi teori i despre care ei obişnuiesc să spună că nu pot fi supuse controlului experienţei . În această categorie intră, din punctul lor de vedere, aserţiuni despre acele fapte care nu pot ti observate sau reproduse în mod rel at iv sistematic , precum şi teori i a le căror consecinţe empirice nu pot f i bine precizate. Aceasta în sensul că nu putem indica care sînt faptele i ncompatibile cu principi i le teorii lor în cauză, fapte a căror producere ar fi echivalentă cu infirmarea acestora. În acest caz, toate faptele posibi le vor putea fi interpretate în lumina teoriei . În formularea ei cea mai l iberală, cea de a doua cerinţă a cunoaşteri i obiective a fost caracterizată, atît cu referire


la enunţuri le noastre despre fapte, cît şi la consecinţele deduse d i n principi i le unu i si stem teoretic, drept ceri nta confirmabil ităţii intersubiective în principiu.

Empirişti i logici au încercat precizarea condit i ilor cunoaşteri i obiecti ve sau a semnificatiei cognitive a expres i i lor l imbajului prin formularea a ceea ce s-a numit teoria

verificcqionistâ a semn(ficcqiei (verificationist theory of meaning). Ideea ce stă la baza acestei teori i este că un enunt are o semni ficaţie empirică şi 'expri mă, prin urmare. o cunoştintă cu valoare obiect ivă dacă şi numai dacă putem preciza condiţ i i le în care enunţul va fi cal i fi cat drept adevărat sau fals . "A formula semni ficatia unei propoziţ i i înseamnă a formula regu l i le potri v i t cărora va fi folosită propoziţia şi acesta este acelaşi lucru cu a i ndica calea pc care poate fi verificată (sau fals ificată). Semni ticaţia unei propoziţ i i este metoda verificări i e i . " ' Schlick consideră că acest punct de vedere asupra semni ficatiei cognit ive a expresi i lor l i mbajului - o propozitie nu are semni ficatie cognit ivă atît t imp cît nu putem indica o cale de a controla adevăru l sau fals itatea ei - este cel al gîndiri i comune ş i stă la baza procedeelor ut i l izate în d i ferite ramuri ale şt i inteior naturi i . Cri teriul semni ficatiei cognitive a r fi uti l izat î n mod curent în practică. Preocupări le fi losofilor pentru precizarea cri teriului au apărut mult mai tîrz iu . Sîntem pe depl in îndreplătili să conferi m unui enunt o semni ficaţie cognitivă ch iar dacă el nu poate fi verificat în acest moment. Este cu totul suficient să indicăm condit i i le în care ar putea verificat enuntul . ch iar dacă nu sîntem încă în stare să real izăm aceste condiţi i . Semni ficatia cognit ivă constă, aşadar, în verificabi l itatea sau testabi l i tatea principială a unui enunt sau a unei teori i , în indicarea unei căi principial practicabile pentru verificarea lor. Real izarea acestor condit i i poate să fie i mposibi lă din punct de vedere tehnic astăzi sau chiar într-un v i i tor previzibi l . Schlick sustine că pînă şi afirmarea nemuririi sufletulu i ar putea deveni un enunt cu semn i ficatie cognit ivă dacă s-ar putea indica evenimente a căror producere ar proba supravietuirea sufletu lui după moarte. Este posibil ca eveni mentele ce verifică o ipoteză teoretică să poată fi observate abia într-un v i i lor îndepărtat. "Condit i i le empirice sînt deosebit de i mportante în măsura în care vreti să cunoaşteti dacă o propozitie este adevărată (ceea ce reprezintă preocuparea omului de ştii ntă). dar ele nu au influentă asupra semnificatiei unei propozit i i (de care se interesează fi losoful ) . . . Trebuie să se sublinieze că atunci cînd vorbim de verificabi l i tate avem în vedere doar posibil itatea logică a verificări i şi nimic altceva"' . Dacă considerăm lucrurile din punct de vedere principial , şi nu practic, va trebui să cădem de acord că orice întrebare intel igibi lă poate să primească un răspuns . Posibi l i tătile noastre de actiune ş i interventie, capacitătile noastre de cunoaştere şi chiar regularităţi le naturi i se pot schimba în sensuri pe care nu le putem imagina şi evalua astăzi . Multe enunturi cu semnificatie cogni t ivă se dovedesc false atunci cînd pot fi verificate, de exemplu , enunţul "Pămîntul este plat" şi enuntul "Pămîntul este i mobi l " . Pînă şi enuntul ce reprezintă negarea legii conservări i energiei este un enunt cu semnficatie cognit ivă chiar dacă, în lumina şti i ntei actuale, un asemenea enunt va fi considerat drept un enunt fals . Acelaşi lucru se poate spune despre enuntul că universul are zece sau douăsprezece d imensiuni sau că în univers trăiesc fi inte inteligente cu zect: sau douăsprezece organe de s imţ. Chiar şi enuntul că nu pot să s imt decît durerea mea s-ar putea dovedi fals dacă ar exista un om care să aibă senzat i i le celu i lalt , ceea ce nu ar contrazice logica şi legi le fundamentale ale naturi i .

1 M. Schlick, Meaning and Verification. În (Hrsg.) H . Schleichert, Logischer Empirismus - Der Wiener

K rei.<. p. 1 20.

2 M. Schlick, Op. cit . . p. 1 28 .


Conceptul restrictiv al cunoaşteri i obiective, conturat în acest fel , poate fi considerat d in mai mult perspective.

Din perspectiva obiectelor şi teluri lor cunoaşteri i şti intifice putem aprecia că acest concept conturează un ideal de cunoaştere. Cercetătorul şti i n tific tinde să producă cunoştin te ce satisfac în măsură tot mai mare cerintele comunicări i ş i testabi l itătii in tersubiective. El este preocupat să del imi teze c lar şi net activitatea şti i ntifică şi corpul constituit al cunoaşterii şti intifice de alte activităti ce vizează obiective cognit ive, dar nu satisfac în mod evident aceste cerinte, în primul rînd de ce le desemnate în mod obişnuit prin termenul generic pseudoştiinfă. Legitimitatea acestor năzuinte şi preocupări ar putea fi cu greu pusă la îndoială. Ca ideal de cunoaştere, conceptul strict, restrictiv al cunoaşterii obiect ive permite aprecierea excelentei rezultatelor cercetări i şti i n tifice ş i , totodată, evaluarea dificultătilor ce stau în calea ati ngerii obiecti velor supreme ale cunoaşterii de t ip şti intific. Idealu l de cunoaştere pe care-I exprimă acest concept favorizează o apreciere mai !ucidă a posibi l i tăti lor şi l imitelor abordări i şti intifice a unui anumit domeniu de fapte. Este clar că cele două cerinte ale cunoaşteri i obiective, pe care le-am caracterizat mai sus, vor fi satisfăcute în grade diferite în act ivităti ce-şi propun să contribuie la extinderea şi adîncirea cunoaşterii noastre . Pri n raportare la conceptul restrictiv al cunoaşterii obiective pot ti puse în evidentă în primul rînd unele deosebiri semnificative între cunoaşterea comună şi cunoaşterea de tip şti i nt ific .

Şti inta se ridică deasupra cunoaşterii comune prin precizia superioară a l imbajulu i e i , prin efortul de separare tot mai netă a cunoaşteri i de ingrediente afective, vol i t ive sau valorizatoare, prin i ntroducerea unor metode şi proceduri speciale de testare, prin rafinarea continuă a mij loacelor tehnice de control a pretentii lor de cunoaştere. Raportată l a conceptul restrictiv a l cunoaşterii obiect ive, şti inta v a fi d e aceea caracterizată î n mod firesc dre)lt cunoaşterea prin excelentă.

În al doi lea rînd, şi în corpul cunoaşteri i şti intifice despre fapte pot fi puse în evidentă distinctii graduale între domeni i ş i discipl ine din punctul de vedere al satisfacerii cerintelor conceptului restrictiv al cunoaşteri i obiective. Asemenea distincţi i sînt cele între şti inte de observatie şi şti inte experimentale, între şti inte care măsoară şi cele care studiază fenomene ce nu pot fi însă măsurate, între şti inte matematizate, numite ş i ştiinte exacte, şi şti inte nematematizate. Există l imite a le măsurări i şi descrierii matematice a diferitelor domeni i ale reali tăti i , l imite conditionate mai ales de gradul lor de complexitate. Relatia de complementaritate între capacitatea de cuprindere şi gradul de exacti tate al descrieri i şti intifice a fost adesea semnalată. Această rel atie este formulată de Einstein în termeni i următori : "Ce loc ocupă imaginea despre lume a fizic ianului teoretician între toate aceste imagini posibile ale lumii? Ea cere ca descrierea corelati i lor să fie de o rigoare şi exactitate maximă pe care doar folosirea l imbajulu i matematic le poate oferi . În schimb, fizicianul trebuie să fie cu atît mai modest în ceea ce priveşte conti nutu l , multumindu-se să descrie cele mai simple fenomene ce pot ti făcute accesibile s imturi lor noastre, în timp ce toate fenomenele mai complexe nu pot fi reconstrui te de spiritul omenesc cu acea subt i l w ,recizie şi consecventă pe care o cere fizicianul teoretic ian . Cea mai mare puri tate, clari tate şi s igurantă cu pretul completitud in i i " 1 •

1 A . Einstein . Cum wld eu lumea !. p . 32 .


Tendinţa caracteristică îndeosebi pentru cercetătorii naturii cu interese fi losofice ş i pentru fi losofi i ştii nţei de a aprecia cal i tatea cunoştinţelnr prin raportare la un model ideal al cunoaşteri i , construit prin considerarea real izări lor celor mai exacte ş i mature discipl ine şti inţ ifice, se exprimă foarte bine în conceptul cunoaşterii perfecte.

Acest concept a fost inspirat de real i zări le şti inţei matematice a mişcări i , de mecanica modernă. Dacă acceptăm că este posibilă carao:terizarea completă a stării unui sistem mecanic într-un anumi t moment al timpului ş i determinarea tuturor forţelor ce aqionează asupra s i stemu lu i . atunci legi le mecanici i ne vor da posibi l i tatea să prezicem ş i să postzicem toate stări le v i i toare ş i trecute ale s istemulu i . O asemenea cunoaştere va fi petfectă din motivul s implu că într-un asemenea caz cunoaştem tot ceea ce am putea să cunoaştem. Ceea ce fi losofi i au caracterizat drept cunoaştere perfectă este de fapt idealul laplacean al cunoaşteri i . Este un obiect iv ce nu poate fi practic atins. În primul rînd, nu vom putea determina cu întreaga precizie dorită toate caracteri stici le de stare ale unui si stem real . Interv in aici atît l imite ale măsurări i , cît şi împrejurarea că nu putem niciodată izola si stemu l de intluenţa unor perturbaţi i întîmplătoare. Mai mult, pri ncipiul de nedeterminare al lu i Heisenberg a evidenţiat imposibi l i tatea principială a unei descrieri complete, de t ip clasic. a caracteristicilor de stare ale unui si stem fizic. În al doi lea rînd. cunoaşterea legi lor va rămîne întotdeauna aproximativă, susccptib i lă de corectare şi precizare. Este de aceea uşor de înţeles că în şti inţe cu cea mai bună reputaţie cunor.şterea este şi va rămîne impeifectă.

Ca ideal al cunoaşteri i , conceptul cunoaşterii perfecte aduce în prim plan o exigenţă deosebit de pretenţioasă şi de restricti vă, exigenta simetriei sau identităţi i structurale d intre expl icatie teoretică şi prediqie. Este exigenta deduceri i atît a evenimentelor ce s-au produs deja, ş i constituie obiectul explicaţiei , cît şi a evenimentelor care se vor produce în viitor, reprezentînd domeniul prediqiei , din cunoaşterea condiţi i lor in i ţiale, a caracteri stici lor de stare ale sistemelor reale şi a legilor. Această ex igenţă a putut fi satisfăcută în ştiinţe matematice ale naturi i cum sînt mecanica cerească şi terestră, precum şi în alte ramuri ale fizici i . Sînt discipline ce reprezintă însă doar un segment foarte l imitat al întregulu i care este cunoaşterea noastră, i nc lus iv cunoaşterea şti inţ ifică. În multe domenii ale cercetăr i i putem determina doar condiţii necesare dar nu suficiente ale producerii proceselor şi evenimentelor. Pe temeiul cunoaşterii unor asemenea condi ţ i i putem explica multe even imente o dată ce e le s -au produs deja, dar nu putem prevedea, adeseori , nici cel puţin probabi l i tatea producerii proceselor şi evenimentelor. Astfel , putem explica producerea diferi telor bol i o dată ce ele s-au instalat sau producerea cutremurelor după ce ele au avut loc . Putem explica, dar nu prevedea sau chiar anticipa într-un mod mai vag , evoluţia specii lor, războaiele sau confl ictele sociale. Asimetria între expl i caţie şi prediqie (prognoză, anticipare) este o situaţie curentă în toate discipl i nele ce studiază stări şi procese de mare complex itate. Vom spune că am izbutit să determinăm cauzele producerii acestora dar nu conditiile SL({iciente pentru producerea lor. Sîntem în măsură, aşadar, să expl icăm , dar să nu prevedem asemenea stări ş i evenimente. Vom putea oare prezice vreodată procese şi even imente de mare complexitate aşa cum prezicem astăzi deplasarea corpuri lor într-un cîmp de foqe'� Este oare asimetria dintre explicaţie şi pred iqie o l imită practică, provizorie sau o l imită principală a cunoaşteri i noastre în domen i i de mare complexitate? Experienţa istorică a dezvoltării cunoaşterii şti in ţifice şi starea ei actuală nu oferă suficiente puncte de sprij i n pentru a răspunde la asemenea întrebări . V i itorul ne-ar putea oferi însă indicatii mai clare, într-un sens sau altu l .


Conceptul strict, restricti v al cunoaşterii obiective trebuie însă să fie judecat şi dintr-o altă perspectivă, din perspecti va gîndirii comune şi a pretentiilor de cunoaştere ale gînd iri i fi losofice. O asemenea raportare este în măsură să arate că tendi nta de a ridica acele cerinte ce ne permit să evaluăm excelenta rezultatelor cercetări i de tip şti i ntific l a rangul de cond itii minime ale cunoaşteri i în genere are un accentuat caracter prohibiti v .

Într-adevăr, toti ce i ce cad de acord să caracterizeze cerinte cum sînt cele ale comunicări i intersubiective şi confinnabi l ităt i i i ntersubiective drept conditi i definitori i ale cunoaşteri i vor contesta că fi losofia, în ipostaza ei de construqie metafizică sau de refleqie asupra sensului existentei , poate să aducă o contributie autentică la cunoaştere . Orientări le empiriste, antimetafizice cele mai reprezentative din gîndirea ultimelor trei secole nu au ezitat să formuleze o asemenea concluzie radicală. Nu vom mai aminti aici pronuntări cum sînt cele ale lu i David Hume, Auguste Comte sau Ernst Mach, l imitîndu-ne să reproducem un pasaj semnificativ <;lin Manifestul Cercului de la Viena:

"Metafizicianul şi teologul cred, înşelîndu-se pe ei înşiş i , că spun ceva prin propozit i i le lor , că descriu un fapt. Anal iza arată însă că aceste propozitii nu spun nimic , ci sînt doar expresia unui sentiment exi stential (Lebensgefiihl). A exprima aşa ceva poate fi , desigur. un obiecti v important în v iată. Dar mij locul de expresie adecvat pentru aceasta este arta, de exemplu poezia l i rică sau muzica. Dacă în locul acesteia va fi ales veşmîntul l igvistic al unei teorii apare o primejdie: se simulează un conti nut teoretic acolo unde nu există nici unul . Dacă metafizicianul ş i teologul doresc să menti nă obişnuita înveşmîntare în l imbaj , lor trebuie să le fie clar şi ei trebuie să recunoască fără echivoc că nu oferă descriere, ci exprimare, nu teorie, transmiterea unei cunoştinte, ci poezie şi mit . Dacă un mistic sustine că are trăiri ce stau deasupra şi dincolo de orice fel de concepte, noi nu putem să contestăm acest lucru. Dar el nu poate să vorbească despre acestea: căci vorbire înseamnă cupri ndere în concepte, reducere la fapte ce pot fi încadrate şti int ific . " 1 Cei ce refuză, în pri ncipiu, real izări lor mari tradit i i fi losofice, capaci tatea de a aduce o contributie, la ceea ce numim în mod obişnuit cunoaştere se sprij i nă, între altele, pe două supoziti i greu de apărat. Prima este aceea că am putea despăqi în mod net, absolut, gîndi rea ce formulează şi întemeiază valori le, de gîndirea orientată spre cunoaştere. A doua supozitie este că domeniul cunoaşteri i obiective în întregul său şi, în primul rînd , ştii nta teoretică, ar putea fi clar despăqi te de idei , imperative şi idealuri de cunoaştere care nu sati sfac în mod evident cerintele unui concept restrictiv al cunoaşteri i . O discutie asupra acestor teme, în contextul unei examinări critice a ideii cunoaşteri i fi losofice, va fi în trepri nsă în capitorul următor.

Vom considera, aici , mai de aproape, problematica epistemologică a aşa-numitei cunoaşteri de sine, a cunoaşterii pe care o avem despre propri i le noastre stări mintale. Există oare vreo convi ngere mai fami l iară ş i mai general acceptată decît aceea că propri i le noastre trăiri sau stări de conşti intă ne sînt date în mod direct şi că, prin urmare, ştim multe despre noi înşine şi indirect despre ceea ce simt, gîndesc şi doresc semeni i noştri? Or, această convingere nu va mai putea fi apărată şi justificată de îndată ce vom adopta ceri ntele unui concept iare, restrictiv al cunoaşteri i obiect ive. Disti nctia rigidă di ntre cunoaştere şi trăire conduce în mod constrîngător spre concluzia că ceea ce res imtim subiecti v, ad ică ceea ce ne este în modul cel mai direct accesibi l ,

1 R . Carnap. Hahn, O. Neurath, Op. c i r . . pp. 208-209 .


nu reprezi ntă cunoaştere. Într-adevăr, ce l putin acele stări subiective (senzat i i , opin i i ) ce nu pot f i corelate cauza! sau functional cu fapte accesibile observatiei i ntersubiective ar trebui să fie excluse din sfera cunoaşteri i pe baza unor considerati i de principiu. Căci dacă tot ceea ce apartine cunoaşteri i trebuie să satisfacă cerintele comunicării şi confirmabi l i tăti i i ntersubiecti ve, atunci este clar că stări le noastre subiective sau private nu îndeplinesc conditii minime, de bază ale cunoaşteri i . A recunoaşte că există relatări despre stări mintale sau subiective ce nu pot fi traduse într-un l imbaj ce descrie stări şi relati i obiective, ar însemna a recunoaşte că asemenea relatări ar fi l ipsite de orice semnificatie cognitivă. Cele mai influente teori i moderne asupra relatiei dintre stări le fizice şi stări le mintale, teorii propuse de fi losofi şi psihologi de orientare şti intifică -functional ismul şi teoria identitătii - converg spre concluzia că nu există o cunoaştere despre noi înşine dincolo de cunoaşterea noastră obiectivă. S-a remarcat că teori i le obiecti viste sau fi zical iste 1 asupra naturi i stări lor mintale, teori i de felul celor amintite mai sus, consideră spiritul oamenilor numai din afară, din punctul de vedere al celorlalte persoane. Este o abordare ce el imină din capul locului v iata mintală privată, ad ică ceea ce este acces ibi l numai subiectulu i , altfel spus persoanei întîia. Vom putea caracteriza, desigur, unele stări mintale, de exemplu, o senzatie acută de durere sau o emoţie puternică, prin dispoziti i de comportare sau prin stări neuronale. Autori reprezentativi pentru fi losofia anal it ică contemporană a minti i au fost în măsură să dea o caracterizare functională multor stări numite mintale. Şi nu putem, cel putin în principiu , exclude posibi l i tatea de a da o caracterizare functională sau chiar neurofi ziologică unor stări mintale d in cele mai complexe, cum sînt gîndurile şi sentimentele. Întrebarea este însă dacă în acest caz stări le mintale ar putea fi el iminate ca real ităti sui generis şi dacă li se poate contesta, în principiu, cali tatea de cunoştinte. Un orb din naştere, bunăoară, ar putea şti multe lucruri despre corelate functionale sau neurofiziologice ale senzaţi i lor vizuale, dar el nu va avea senzati i de culoare ş i , în acest sens, nu va şti nimic despre culori . Teori i le fizicaliste au fost şi sînt confruntate cu obiectia că stări le ş i evenimentele mi ntale au caracteri stici specifice care le d i sting clar şi net de lumea faptelor obiect ive. Ele sînt stări ş i evenimente îndreptate spre ceva şi se disting în acest fel de faptele obiecti ve. Franz Brentano a introdus termeni i inten[ionalitate şi intenfional pentru a desemna această trăsătură di stinctivă a unora din stări le noastre subiective. Mai recent, filosoful John R. Searle s-a făcut cunoscut prin încercări le sale de a elabora o teorie anal i tică a intenţional i tăţi i . Teza lui este că creierul produce stări mintale, subiective, cu caracteri stici care le fac ireductibile la lumea faptelor obiecti ve. Intenţional itatea desemnează acea trăsătură a stări lor ş i evenimentelor mintale de a fi îndreptate spre ceva, de a fi despre ceva (directedness, aboumess). O stare intenţională este în esenţă o reprezentare a condiţ i i lor satisfaceri i intenţiei. Nu este cu putintă să se reducă o analiză intentională la termeni mai simpli , nei ntetional i . lntenţional i tatea este

1 O teorie asupra naturii mi ntalu l u i este calificată .flzicalisti1 dacă susţine posibilitatea principială a

descrierii tuturor stărilor şi evenimentelor mintale în termenii limbajului fizica/. Termenii de bază ai l imbajulu i fizica) desemnează stă1:i şi evenimente i ntersubiectiv observabile. Enuntmile acestui l imbaj vor satisface cerintel e comunicării şi testabi l itătii intersubicctive.


o proprietate de bază şi ireductibi lă a mint i i , în sensul că nu poate f i redusă la altceva sau el iminată pri ntr-o redefinire 1 •

Filosofi i preocupati s ă evidentieze origi nal i tatea stări lor m intale, ireductibi l i tatea lor la stări obiective, au încercat să argumenteze în favoarea acestui punct de vedere prin imagi narea unor experiente mintale. Iată doar una d intre ele. Ea a fost propusă de Searle.

Să presupunem că un vorbitor al limbii engleze. care nu cunoaşte l imba şi scrierea chineză, este totuşi capabi l . pe baza manipulări i semnelor scrise, după regul i formale ce îi sînt date în engleză. să răspundă corect unor întrebări scrise în chineză cu priv i re la o i storisire care i-a fost prezentată şi ea în grafia chineză. Ş i să admitem că răspunsuri le sale nu vor putea fi distinse de cele ale unui foarte bun cunoscător al l imbii ş i scrierii chineze. Performanta acestui om va fi de acelaşi t ip cu cea a unui calculator ipotetic, programat în acest scop, în măsura în care această performanţă este rezu l tatul unor operat i i real izate asupra unor elemente caracterizate pur formal . Numai i ntrări le şi ieşiri le vor fi identice cu cele ale unui cunoscător al l imbi i şi scrierii chineze. Spre deosebire de acesta d in urmă, subiectul experientei va înţelege tot atît de puţi n din i stori s i rea chinezească ca şi cel mai sofisticat computer. Nu avem cum să evităm o asemenea concluzie, cel puţi n atît t imp cît folos im cuvintele a Înţelege, înţelegere în accepţia lor curentă. adică pentru a desemna stări şi acte mintale cu caracter intentiona!' , ş i nu într-un sens metaforic, sensul în care uşa automată "înţelege" imputurile pe care le primeşte de la o celu lă fotoelectrică. Comentînd această si tuaţie imaginară, Searle insi stă asupra i reductibil ităl i i actului şi a stării "a înţelege o istori sire în chineză" la acte ce pot fi caracterizate în mod formal , structural . Sub aspectul care ne interesează aici , atrage atent ia cu deosebi re observaţi a că "programul este pur formal, dar stări le intenţionale nu sînt formale în acest fel . Ele sînt definite în termenii continutului lor, nu a formei "3 . Searle crede că toate încercări le de a descrie real i tatea mintală în li mbajul obiectiv al şt i inţelor naturi i sînt condamnate să eşueze datorită nesocotiri i i ntentionalităţii stări lor mintale.

S-au formulat multe critici incisive l a adresa 'experimentelor m intale desti nate să susţ ină ideea ireductibi l i tăti i stări lor şi even imentelor mintale, la stări ş i evenimente ce pot fi descrise într-un l i mbaj fizica!". Dar chiar dacă forta argumentati vă a unor asemenea experimente imaginare poate fi slăbită sau în mod radical subminată prin obieqii critice, aceste obiect i i nu par să atingă convingerea mai fundamentală că ceea

1 Pentru dezvoltări vezi J . R. Sem·Ie. lnten rionality. An Essay in riie Philosophy o{ Mind. Cambridge

Univers ity Press, 1983 . 2 " lntenţional i tatea este, prin defini ţ ie, acea trăsătură a anumitor stări mintale prin care e le sînt

îndreptate spre sau sînt despre obiecte şi stări de fapt din l ume. Opinii le, dorinţele şi intenţi i le sînt stări

intenţionale; forme de anxietatc şi depresiune ne01ientatc nu sînt stări intenţionale . " (J. R; Sem·Ie , Minds. Brains. and Prof<rams. în (ed.) J. Haugeland . Mim! Desif<t!. Philosop/zy, P.n-r!wlof<y. Arrificial lntelli!Jence. The MIT Prcss. Camb1idge. Mass. 1 98 1 , p. 288) .

3 Ibidem. p. 30 1 . 4 Aversiunea fa(ă de mentalism a fi losofilor cu formatie şi mental itate şti int ifică este de altfe l cu totul

expl icabilă. O recunoaşte ş i Searle : "Diagnosticul meu concis asupra tendinţei antimentaliste persi stente în fi losofia anali t ică recentă este că ea se b_azează în largă măsură pe supoz it ia tacită că atît timp cît nu există o cale oarecare de e liminare a fenomenelor mintale concepute naiv ne va rămîne o c lasă de en tităţi ce stau în afara domeniu lui şt iintci serioase, precum şi problema imposibi lă de a core la aceste entităţi cu lumea

reală a fenomenelor fizice . " ( J . R. Searle , Intentiona/il)•, p. 263 ) .


ce ştim despre stări le noastre subiective nu poate f i prins şi epuizat într-un l i mbaj ce descrie stări şi corelaţi i obiective.

Nici ceea ce numim în mod obişnuit cunoaştere despre stări le mintale ale al tor oameni nu satisface condiţi i le impuse de conceptul restrictiv al cunoaşteri i obiective. Într-adevăr, la întrebarea: "În ce condiţi i sînt ipotezele despre stări mintale ale altor oameni i ntersubiectiv comunicabile ş i confirmabi le?" , răspunsul nu va putea fi a l tul decît acesta: "În măsura în care aceste ipoteze impl ică enunţuri obiect iv controlabi le asupra organismului şi a creieru lu i , asupra unor stări şi corelaţii funqionale ale organismului altor oamen i " . Acceptarea acestui răspuns echivalează însă cu respingerea convi ngeri i spontane şi generale că semeni i noştri au trăiri , stări de conştiinţă, asemănătoare cu cele pe care fiecare dintre noi le resimte nemijlocii ş i că noi ştim ceva despre ele. Cum poate fi apărată şi argumentată această convingere? De unde şt iu că ceilalţ i oameni nu sînt pur şi s implu roboţi l ipsiti de v iată mintală? Răspunsul este că atît convingerea generală că ceilalt i oameni au o v iată subiectivă, cît şi afirmati i le pe care le facem despre stările lor mintale se sprij ină pe experienta noastră subiectivă, pe corelati i le pe care le putem stabi l i între stări le noastre subiective şi evenimente din l umea obiectivă (stimulări externe, stări ale sistemului nervos şi ale creieru lu i , reacti i comportamentale) . Dacă stări le de conşti inţă nu ne-ar fi în mod direct date, nu am putea şti , desigur, n imic despre asemenea corelati i . S igurul temei a l sustinerii că şi ceilalţi oameni au trăiri subiective ş i al ipotezelor pe care le formulăm în mod curent despre stări le mintale ale al tor oamen i este analogia. Ştim că noi avem o viaţă subiectivă. Ştim, de asemenea, că trăi rile noastre subiective sînt într-o corelaţie univocă cu evenimente ce au loc într-un univers de fapte obiective, in tersubiectiv observabi le . Ş i deoarece a l t i oameni au un organism şi un s istem nervos de acelaşi fel cu noi şi sînt supuşi aceloraşi st imulări aie ambianţei sîntem îndreptătiţi să presupunem , pri n analogie, că ei au stări mintale asemănătoare sub anumite aspecte cu cele ce ne sînt direct accesibi le. Ajungem să ştim ceva despre stările mintale ale semeni lor noştri pe măsură ce ne exersăm capacitatea de a testa ipoteze de acest fel , pe temeiul unor presupuneri rezonabile despre analogia dintre propri i le noastre stări mintale, subiective, ce ne sînt direct date, şi cele ale al tora. Orice l imitare a experienţei noastre subiective va atrage după sine o l imi tare corespunzătoare a pos ibi l itătilor noastre de a cunoaşte ceva cu pri vire la stări le mintale ale semeni lor . Un orb din naştere nu va putea să-şi facă nici o idee despre senzati i l e de culoare ale oameni lor înzestrati cu vedere, deoarece el este cu totul l ipsit de asemenea stări subiective. Aşadar, dacă nu am şti nimic despre noi înşine, dacă nu am avea o experienţă subiectivă, nu am putea şti n imic despre viata subiectivă a altora. Pînă şi posibi l i tatea relaţi ilor i nterumane curente, a reflectiei psihologice şi a înţelegerii istorice ar rămîne în acest caz neexplicate. Cunoaşterea despre noi înşine este cunoaştere într-un sens special al termenului în măsura în care este o cunoaştere la care fiecare persoană are un acces direct ş i privi legiat. Este singura modal i tate de cunoaştere ce exclude orice d istinctie între obiectul cunoaşterii şi temeiurile ce susţin asertiuni le noastre despre obiectu l cunoaşteri i . Obiectu l cunoaşteri i sînt trăiri subiective, de exemplu, anumite senzati i , i ar temeiuri le susti nerii enunturilor care le descriu sînt tot aceste stări subiective. Cunoaşterea pe care o avem despre propri i le noastre stări mintale este, dacă nu infai l ibi lă , cel puţin demnă de încredere într-un grad înalt . Este o cunoaştere ce poate fi considerată drept practic certă. Real itatea acestei cunoaşteri ni se impune nu numai prin puterea copleşitoare a evidentei i ntu iţiei nemij locite. Chiar şi în l i psa unei asemenea


evidente, o cunoaştere despre noi înşi ne ar trebui să fie postulată pentru a putea explica atît faptele vieţi i curente, cît şi real izări le culturi i umane.

Desigur. cunoaşterea pe care o avem despre trăi ri le al tora, ca şi orice cunoaştere bazată pe analogie, se disti nge de cunoaşterea despre noi înşine prin caracterul ei accentuat ipotetic şi problematic. Am arătat de ce sîntem în principiu îndreptăţiţi să credem nu numai că cei lalţi oameni au v iaţă conştientă, stări mintale, dar ş i că acestea sînt, cel puţin într-o anumită măsură, asemănătoare cu stările noastre mintale. Ştim însă, totodată. că între stări le noastre mintale şi cele ale a l tor oameni trebuie să exi ste deosebi ri semnificative condiţionate de eredi tate, condiţ i i de viaţă, ambianţă socială şi culturală, educaţie, experienţă personală ş .a .m.d . Deoarece numai propri i le noastre trăiri ne sînt date şi nu şi cele ale altor oameni , nu avem posibi l i tatea să precizăm aceste deosebiri şi să stabi l im cît de departe se întind asemănări le . I ată de ce în multe situaţ i i nu avem bune temeiuri decît pentru afirmaţii destul de vagi şi generale despre stări le mintale a le altor oameni . în special atunci cînd este vorba de gînduri şi sentimente cu un înal t grad de complexi tate. Restul rămîne i ntuiţie incontrolabilă.

Concluzia generală spre care sîntem astfel conduşi este că implicatii le de natură prohibit ivă ale deciziei de a statua cerintele conceptulu i restrictiv al cunoaşteri i obiecti ve drept condiţi i min ime ale cunoaşteri i în genere se exprimă cu multă claritate în incapacitatea celor ce o adoptă de a da socoteală de însăşi existenţa unei real ităti mintale şi de cunoaşterea pe care o avem cu pri vire l a stările noastre mintale şi l a cele ale altor oameni . Ceri nţele conceptulu i restrictiv al cunoaşteri i obiective reprezintă, fără îndoială, un sistem de referinţă deosebit de uti l pentru aprecierea excelentei cunoaşteri i pozi tive, în primul rînd a părti i practice, i nstrumentale a cunoaşteri i comune, precum şi a cunoaşterii şti i ntifice în întregul e i . Tendinta de a ridica aceste cerinte la rangul de condit i i defin i torii ale cunoaşter i i pare să conducă însă, în cele din urmă, la o restrîngere de nesustinut a un iversului cunoaşteri i .

8 . " Cunoaştere fi losofică" şi cunoaştere obiectivă

Reprezintă oare fi losofia o modalitate originală de cunoaştere în raport cu ceea ce am caracterizat drept cunoaştere obiectivă, aşa cum se real i zează aceasta din urmă în gîndirea comună ş i , cu deosebire, în ştiinţă"J Această întrebare s-a pus cu multă i nsistenţit şi acui tate în epoca modernă, o dată cu despri nderea şti in ţelor de fi losofie ş i cu dec l i nul reprezentări i trad iţionale, aristotel ice şi "scolastice, despre fi losofie ca şti i nţă primă, cunoaştere a determinări lor celor mai generale ale existenţei , a exi stentei ca exi stentă. Cea de a doua jumătate a secolului trecut a fost cal ificată nu o dată drept o eră antifi losofică. Este epoca în care a dominat punctul de vedere că fi losofia ar trebui să se l imi teze l a cercetarea cri tică a cunoaşteri i , la logică şi teoria cunoaşteri i . Cele mai i nfluente curente de gîndire ale epoc i i , neokantianismul şi pozitiv ismul , au încercat să impună punctul de vedere că acti vitatea fi losofică va trebui orientată exclus iv spre examinarea crit ică a cunoaşteri i şi a valorilor. Filosofia, concepută ş i practicată în acest


fel , devine o activitate de ord in secund. Aceasta în sensul că obiectul e i nu este existenta, c i cunoaşterea şi experienţa vieti i . Ortega y Gasset remarca cu i ronie că dacă ne-am putea l ips i în genere de fi losofie, atunci ea ar fi d ispărut în această epocă. Într-adevăr, ştiinţa teoretică a natur i i , care unea precizia matematică în formularea principi i lor cu confi rmarea epirică a consecinţelor acestora şi cu apl icarea lor practică, apărea acum multor oameni i nstruiţi drept cunoaşterea prin excelentă. Se credea că fi losofia mai are o raţiune de exi stentă doar în măsura în care cercetează condit i i le cunoaşteri i obiective, întinderea şi l imi tele ei . Cum observa cunoscutul gînditor span iol , fi losofu l care îşi însuşise mentalitatea dominantă a epocii putea să se ruşineze că nu este fizic ian 1 Recunoaşterea faptului că fi losofia, cel putin aşa cum a fost ea practicată în mod traditional , nu constitu ie o şti inţă devenise un temei de i nsatisfactie ş i de frustrare pentru cel ce credea că singura cunoaştere autentică este o cunoaştere cu valoare obiectivă ş i universală. Această stare de spirit a dat naştere la diferite reacţi i .

Ca reacţie extremă fată de mental itatea paziti v istă şi scientistă care domina opin ia cultă acum o sută de an i , au apărut şi s-au dezvol tat direct i i de gîndire ce converg spre afi rmarea existentei unei cunoaşteri specific filosofice şi a autonomiei filosofiei în raport cu ştii nţa şi cu alte forme ale creaţiei spirituale. Reprezenţat ive pentru aceste direcţi i de gîndire au fost i ntuitionismul bergsonian ş i , îndeosebi, fenomenologia. Aceste directi i d e gîndi re sustin , p e diferite temeiuri, original itatea cunoaşterii fi losofice ş i independenta e i î n raport cu şti i nta ş i c u gîndirea comună. În cele c e urmează nu se va încerca o prezentare separată şi s istematică a celor mai importante elaborări ale acestei teme. Ne vom l imita la invocarea unora din idei le ş i motivele ce interv in de obicei în dezvoltarea ei .

O primă observatie este aceea că, dacă facem abstracţie de fenomenologia lu i Husserl , care-şi propune să facă d in fi losofie o şti intă strictă, riguroasă. se poate afirma că tema autonomiei cunoaşteri i fi losofice a fost dezvoltată în secolul nostru îndeosebi de pe poziţ i i anti intelectuali ste sau irational i ste. Se porneşte de obicei de la supozitia că, spre deosebire de cunoaşterea comună şi de cea şti i n tifică . fi losofia aspiră spre cunoaşterea absolutu lu i . Cel ce gîndeşte în orizontul sensuri lor şi scopurilor ultime, spre deosebire de cercetătorul şti int ific şi de omul cu interese practice. se va întreba care este natura existenţei sau, al tfel spus, ce este fi i nţa. Gînditori i ce pretind a fi cîştigat conşti i nţa mis iuni i specifice a gîndirii filosofice nu obosesc să repete că năzui nţa lor nu este să cunoască lucrurile aşa cum ni se înfăti şează ele în experienta curentă sau şti inţifică, c i să determine adevărata natură a existenţei .

În acest sens, Lucian Blaga va caracteriza mari le s i steme metafizice drept eforturi s ingulare ale creatori lor lor de a pătrunde "taina existentei " . El scri a că o constructie metafizică demnă de acest nume urmăreşte "să revelezc osatura şi arhi tectura secretă ce o bănu im în fi inta marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gînd metafizic aspiră să-şi aducă lumina sa în noaptea mare, în mij locu l căreia sîntem puş i . Metafizica este o l ansare de lumini aprinse în ult ime abis uri . . . "2 . Ideea că fi losofia , în cal i tatea ei de construcţie metafizică sau refleqie pură, reprezintă un efort îndreptat spre cunoaşterea

1 J. Ottega y Gasset, Was ist Philosophie ?, Deutscher Taschenbuch, Verlag 1967, p. 43. . . - Lucian B laga, De.<pre conştiin[a jilosofică, în L. B laga, Opere. voi . 8. Editura Minerva, B ucureşti , 1 983.

p. 70.


absolutului este elaborată de uni i autori . de exemplu, l a noi de către Nae Ionescu . prin caracterizarea demersu lui metafizic drept trecere de la actual la virtual, de la sensibi l l a i ntel igibi l , ş i a cunoaşteri i metafizice drept o cunoaştere a vi rtualu lu i . V i rtualul constituie total i tatea posibi l i tăti lor. Orice real i tate care are exi stentă empirică reprezintă, d impotrivă, actual izarea unei s ingure asemenea posibi l i tăţi . Absolutu l , înţeles în acest fel . este pentru Nae Ionescu sensul metafizic al cuvîntu lui Dumnezeu. Cunoaşterea metafiz ică suspendă functia timpului şi spat iu lu i . Exi stenţa, este considerată numai d in punctul de vedere al eterni tăţi i .

Cum este cu puti ntă cunoaşterea absolutulu i , a neconditionatulu i? Primul răspuns, unul firesc ş i de l a sine înţeles, este că nu putem cunoaşte absolutul prin experienţă. Numai rel ati vul ş i nu absolutu l , numai f!Ctualu l şi nu v irtualu l sînt accesibile unei cunoaşteri ce se întemeiază pe experienţă. Cunoaşterea metafizică este o cunoaştere a priori şi se di stinge prin aceasta în mod net de cunoaşterea şti inţifică a lumi i . Al doilea răspuns , tot negati v, este că o cunoaştere a absolutulu i nu este cu putinţă nici prin i ntelect deoarece intelectul nu ne poate oferi un conţinut, ci doar forme conceptuale ce organizează un conţinut dat. (Ni se reaminteşte cunoscuta sentinţă kantiană: conceptele fără i ntui ţ i i sînt goale . ) Prin excluderea acestor alternative sîntem conduşi spre concluzia că si ngura sursă ş i bază a cunoaşterii metafizice poate fi l uarea de contact directă a subiectului cu obiectul . Metafizicieni i o descriu în diferite feluri . Există însă o l argă convergenţă în ceea ce priveşte caracterizarea cunoaşterii metafizice drept o cunoaştere i ntuitivă, ned iscursivil. Se admite şi se subl in iază, de obicei , că absolutul nu poate fi cunoscut prin demersuri pur discursive, raţionale. O asemenea cunoaştere devine posib i lă abia pri ntr-un act iraţional de contopi re sau de fuziune a subiectulu i ce cunoaşte cu obiectu l ce urmează să fie cunoscut.

Cunoaşterea, în acest sens mistic al cuvîntu lu i , "nu este un act de înregi strare, ci un act de identi ficare a subiectu lu i cu obiectu l : nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce eşti tu . Acesta este un adevăr mare. care nu este datorat fi losofi ei şt i inţ ifice, spre ruşinea adevăru lu i însuşi . ci este datorat mistici i . Pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să dev i i tu, întîi , ceea ce este" ' . Del imi tată în acest fel , cunoaşterea metafizică este înrudi tă cu ceea ce d i feriti gînditori numesc cunoaştere religioasă. Există vreo deosebire între cunoaşterea metafizică şi cunoaşterea rel igioasă? Ca şi cunoaşterea metafizică, cunoaşterea rel igioasă are drept obiect absolutu l . Se subl i n iază însă că spre deosebire de metafizică, care v i zează înţelegerea, rel igia urmăreşte mîntu i rea. "Pe cîtă vreme în rel igie plec de l a o durere. în metafizică plec de la o nedumeri re . Aceasta este deosebirea fundamentală pe care am stabi l it-o, nu plecînd de la obiectele de cunoaştere a le celor două d iscipl ine fundamentale, ci plecînd de la atitudinea personalităti i umane fată de real itatea ult imă"' . Sursa cunoaşteri i re l igioase este în sens obiecti v revelaţia şi în sens subiectiv credinţa. În cunoaşterea prin revel aţie, care este în cel mai înalt grad reprezentativă pentru cunoaşterea mist ică, cunoaşterea nu este un proces cu un singur sens. de l a subiect la obiect, ci unul cu două sensuri. . Nu numai subiectul , c i . în egală măsură, obiectul cunoaşterii trebu ie să fie active pentru ca o cunoaştere de felu l revelaţiei să devină posibi lă . Dacă în cunoaşterea comună şi în cunoaşterea şti inţifică obiectul cunoaşterii este pas iv şi indiferent, în actul cunoaşterii mistice obiectul se deschide oarecum conşti intei , ne îngăduie

1 N a e I o nescu, Curs de metajizicc1. H u manitas. B ucureşti, 1 99 1 , pp. 1 20- 1 2 1 . ' - Ibidem, p. 29.


şi ne ajută să-I cunoaştem. Fi losofi i ce socotesc că doar cunoaşterea absolutului reprezintă o cunoaştere autentică sustin că tocmai prin această determinare a e i - rolu l activ a l obiectulu i - cunoaşterea mi stică este cunoaştere în întelesul major al cuvîntu lu i . S imbolul cunoaşterii mistice, sustine Nae Ionescu, este iubirea deoarece în iubire "un termen se deschide celui la l t" . ldentit1carea sau contopirea subiectului cu o real i tate d iferită de el , exterioară lu i . nu va f i depl ină atît t imp cît se menti ne duali tatea subiect-obiect. Jaspers va caracteriza cunoaşterea mistică drept cunoaşterea l ipsită de obiectual i tate. Esenta misl lcu, afi rmă fi losoful german, stă în depăşi rea opozitiei obiect-subiect, a obiectual ităti i 1 • Un i i exegeti ai cunoaşteri i metafizice recunoasc totuşi că nu putem separa net cunoaşterea mistică, imediată şi cunoaşterea di scursivă, de tip rational . Căci dacă credinta rel igioasă poate fi sprij i n ită în întregime pe revelatie, apoi cunoaşterea metafizică îmbină în proporti i diferite intuitia cu componente logice, conceptuale. Construcţ i i le metafizicc se deosebesc unele de celelalte, între alte , pri n dominaţ ia elementului logic. intelectual sau a celui mist ic . i ntu i t iv . În discursul metafizic cunoaşterea noastră i mediată asupra real i tăti i . cunoaşterea ob(inută prin trăire, este tradusă în l imbajul logic obişnuit . Se admite. în genere. că între cunoaşterea metafizică şi cunoaşterea numită rel igioasă există unele deosebi ri semnficati ve. M ai întîi , cunoaşterea religioasă, cunoaştere i mediată pri n identificare, pri n contopire, reprezintă o cunoaştere a absolutul ui , a lui Dumnezeu . Obiectul cunoaşteri i rel ig ioase este Dumnezeu , ca real i tate personal ă. Numai exi stenta lu i Dumnezeu poate constitui în schi mb o problemă a metafizici i . Cunoaşterea atributelor lu i Dumnezeu iese însă în afara obiectului cunoaşteri i metafizice'. În al doi lea rînd, cunoaşterea prin revelatie este o cunoaştere prin excelentă i mpersonală. Dimpotri vă, cunoaşterea metafizică ni se înfătişează drept o cunoaştere cu un accentuat coeficient personal . Ca şi opera de artă, construcţia metafizică poartă pecetea personal i tăti i creatoru lu i . Ea reprezintă o valori ficare a real ităţ i i în raport cu nevoile spirituale ale u nei anumite personal i tăţi . Nu este de aceea de mi rare că o anumită constructie metafizică nu va putea fi asi mi lată de gîndi tori cu o structură mintal ă diferită. Exi stă ti puri de personal i tate cărora le corespund d iferite tipuri de probleme ş i soluti i metafizice. Metafizica nu ne poate conduce la adevăruri absolute cel putin în sensul că d i ferite s i steme metafizice valori fică absolutul în moduri d i ferite. Aceste si steme împli nesc nevoia unor oameni cu structuri spi rituale d iferite de a atinge o stare de echi l ibru sufletesc. o anume formulă de împăcare cu ei înş iş i , pri n raportare l a o lume sustrasă nesiguranţei şi i ncertitudin i i . Diversi tatea i storică a si stemelor metafizice nu poate şi nu trebuie, aşadar, să fie resimţită drept o insuficientă sau o slăbiciune. Se subl in iază că cei ce aprec iază l i psa consensulu i în metafizică. faptul că fiecare metafizician ia totul de la început şi constru ieşte propria sa lume. drept un temei al neîncrederi i în existenta unei cunoaşteri metafizice judecă metafizica luînd ca normă idealul cunoaşteri i obiecti ve. Or, tocmai adoptarea conceptului restrictiv al cunoaşterii obiecti ve. ca normă a cunoaşterii în genere, este ceea ce contează şi resping cu vehemenţă multi dintre metafizicicni i secolului nostru atunci cînd se ridică la nivel metafilosofic. formulînd considerati i asupra specificului cunoaşteri i metafizicc. După ei , i ntersubiectivi tatea nu ar trebui adoptată drept ideal de cunoaştere cu valoare

1 " Putem să vorbim n umai despre ceea ce dobîndeşte configurat ie obiect uală. Restul este nccomunicabi l . Faptul c ă e l stă î n spate le micărui gînd fi losofic p e care -I numim speculat iv î i conferii con1in ut ş i semnifica1ie . " ( K . Jaspers. Ei11fiihrw1R i n die Phi/o.wphie. Piper Vcrlag, MUnchen, 1 97 1 , p p . 28-29) . o -

- In cuvintele unui reputat teolog: "Există, deci , ceva mai presus decît ceea ce putem defin i pri n cugetare . Acela este independent de toate. d e aceea n u- l putem defini prin cele care sînt dependente. EI nu se poate defini prin noti uni l uate de l a cele mărginite . Existenta l u i Dumnezeu ne spune, deci, neîndoielnic, şi totuşi misterios, că c necuprins . El este neîndoiel nic pentru noi, căci nu se pate să n u fie ceva de care să nu fie depcnde nie toate. dar. în ace l aşi timp. El este mai presus de orice definire ratională" .


universal ă . Plural i smul în metafizică este inerent, fatal , în măsura în care exprimă natura cunoaşteri i metafizice. Sugestia că mari le si steme de metafizică sînt în competitie ş i ar putea să se el i mine unul pe celălalt , l a fel ca şi ipotezele şti int ifice concurente, este tot atît de la nelocul ei ca ş i supozit ia că o mare operă de artă ar putea vreodată el imina sau pune în umbră o altă creatie artistică de acelaşi rang 1 •

O alternativă la acest concept a l cunoaşterii metafizice, p e care uni i autori I -au numit mistic, este ceea ce am putea cal ifica drept conceptul ontologic al cunoaşterii metafizice. Este un concept al cunoaşteri i determinat, cum spune Max Scheller, prin "notiuni pur ontologice" . Un asemenea concept al cunoaşterii a fost caracterizat drept cel mai general concept al cunoaşteri i şi drept tel al tuturor formelor cunoaşteri i . Fi losoful german îl fi xează astfe l : "Cunoaşterea este un raport existential (Seinverhăltnis), şi anume, un raport exi stential ce presupune întregul ş i partea, ca forme ale existentei. Este relatia de participare ( Verhi.iltnis des Teilhabens) a unei ti intări (Seienden) la fi inta determinată (Sosein) a unei alte fi intări , pri n care nu s-a propus nici o schimbare în această fi intă determinată'. Cunoaşterea, concepută astfel , este relatia nemijlocită prin care ceva participă la altceva şi cuprinde acest altceva într-un sens absolut al cuvîntulu i , adică aşa cum exi stă acest altceva în sine, independent de cunoaşterea noastră. Scheller precizează: "Cunoaşterea există deci acolo şi numai acolo unde fi inta determinată (Sosein) există extra mentem, adică in re şi, totodată, in mente, ca ens intentionale sau ca <<obiect>> (Gegenstand), ca ceva strict identic"3. Schel ler indică, totodată, sensul fenomenologic al conceptului său, subl in i ind că metafizica nu trebuie înteleasă ca o reflectare a fi intei determinate prin imagini imateriale, imagini ce sînt stări ale conşt i intei . Căci identitatea de continut sau asemănare dintre asemenea presupuse imagini imateri ale şi lucruri nu va putea fi stabi l i tă. Chiar şi ideea unei corespondente între imagini imateriale şi ceea ce redau aceste imagin i este l ipsită de sens. Admitînd că ar exista o rel at ie de egal itate (identitate) între imagini imateriale şi lucruri, i magi nea ar ti o real itate mută care nu ar trimi te la nimic în afara ei. În contrast cu acest fel de a în telege cunoaşterea, Schel ler caracterizează cunoaşterea metafizică ca i ntentie şi împl in ire a intentiei prin posesia fi intei determinate a lucrurilor. Intentia spiritului îndreptat spre lucruri reprezintă esenta acestei cunoaşteri . Fiinta determinată a lucruri lor poate să intre în spiritul nostru în măsura în care devine obiectul unei intenti i . Cunoaşterea nu este, aşadar, ogl i ndire, ci act. actul pri n care se real izează participarea fi intei noastre la fi inta determ inată a lumii4 • Din această perspectivă, cunouşterea metafizică, numită de

1 La noi această temă a fost dezvoltată cu multă v i goare de B laga în sc1icrea .sa consacrată unor teme mctafilozofice: "O viziune metafizică, reprezentînd un întreg , trebuie j udecată în propri i l e ei perspective; ş i dacă c să i se apl ice o critică. atunci aceasta trebuie să fie în pri mu l rînd o critică i manentă" . Şi mai dcpa11c : " Metafi zicianu l este autorul unei lumi. Un filosof care nu t ine să devină autoru l unei lumi îşi suspendă vocatia . . . Lumea unui mctafizic ian e�te în pri mul rînd o lume a sa; datorită adîncimii şi măreţiei

viziun i i . datorită argumentului şi cîteodată datorită sugest ici propri i cuvîntului ce ştie să-I aleagă,

metafizicianul arc însă posibi l i tatea de a-şi impune ş i altor muritori l u mea sa" . (L. Blaga, 0!'. cir .. p. 74). 0 concepţ ie despre lume i mpe rsonal ă îi apare l ui Blaga drept o cont rad ict ie în termeni .

' Vezi M. Sche l ler, Die Wissensfimnen und die Gesellsc/wfr. în M . Schel ler, Erkenntnis und A rbeil. dritte, durchgesehene Auflage, Franke Verlag. Bonn und M li nchen, 1 980. p. 203 .

.1 Ibidem, p. 204.

4 lbide111. pp. 227-228.

72 COGN ITIO. 0 I NTRODUCERE ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

Scheller cunoaştere ce mîntuieşte (Erlăsungswissen), este o sforţare a omului de a part icipa la fi i nţa supremă şi la temeiul suprem al lucruri lor. Conceptul ontologic al cunoaşteri i metafizice, la fel ca şi conceptul misti c · al cunoaşteri i , relevă opoziţ ia d intre ţel uri le şi criteri i le cunoaşteri i fi losofice şi ale celei de tip şti i n ţi fic . Dintr-o perspectivă, ca ş i din cealaltă, cunoaşterea filosofică are ca obiect realitatea absolută, temeiul ş i cauza lumi i ca întreg. Ea este în mod necesar o cunoaştere a priori. Filosofia, în cal i tatea ei de cunoaştere ce mÎntuieşte, şi şti i nţa, în calitate de cunoaştere pentru stăpînire, nu se pot înlocui una pe alta. Scheller afirmă că atunci cînd una o împinge pe planul al doi lea pe cealaltă, cum se întîmplă în cultura modernă a Occidentului ş i , respectiv, în culturile orientale, apare un pericol pentru uni tatea şi armonia existenţei culturale a oamen i lor. Distincţia d intre cunoaşterea fi losofică a priori ş i cunoaşterea lumi i pri n experienţă, o cunoaştere pe care ne-o dă în primul rînd şti inţa, va fi caracterizată de metafiz ic ian drept d i stincţie d intre cunoaşterea esenţei (Wesemvissen) şi cunoaşterea întîmplătoare a faptelor (Z!!{i:illige Tatsachen - Wissen).

lată o caracterizare magi strală a aceste distincti i : "Dar exi stă şi o <<cunoaştere» ( Wissen), şi aceasta este cea mai înaltă. cea mai curată, pur şi s implu, evidentă, cunoaşterea anterioară în raport cu orice experienţă i nductivă (adică cu observat ia şi cu compararea <<cazuri lor»), ca şi în raport cu gîndirea deductivă mij locită, al cărei sens (şi consecinte posibi le) nu pot <<schimba» nimic în starea empirică a lumi i ; o cunoaştere ce ar rămîne ev identă dacă continutul lumii accesibi l nouă prin si mturi , ş i în egală măsură act iuni le noastre asupra lumi i , ar varia în mod cu totu l arbi trar. M ai mult: putem să definim această cunoaştere tocmai drept acea cunoaştere care ar fi întru totul aceeaşi, în cazul oricăre i schimbări posibi le a cal ităţii şi cantităti i conţi nutu lui senzori al şi de observaţie a lumi i . ar rămîne pe depl in constantă în această schi mbare. Este cunoaşterea despre constantele fi intei determinate (Sosebzkonslanten) a tuturor obiectelor, o cunoaştere pc care o numim cunoaştere a esenţelor şi a ideilor, respectiv cunoaştere despre s imple re latii între esente şi idei . D in ca nu decurge. tocmai de aceea. n imic determinat şi defin i t pentru real i tatea întîmplătoare a lumi i , deoarece ea este valabilă a priori şi obligatorie pentru orice reali tate întîmplătoare posibi lă a lumii " " ' . Tema va cunoaşte o dezvol tare originală în opera lui Marti n Heidegger. Heidegger afirmă că şti inţa se raportează în exclusivitate la fi intare (das Seiende). în timp ce retlcqia se concentrează asupra fi inţei ( das Sein). Cercetarea şti intifică şi retleqi a fi losofică constituie două orizonturi esenţial d i ferite ale gîndiri i . Filosofia este pentru Heidegger "o gîndire care îşi atl ă sursa în experienţa adevărului fi i nţei ş i nu în considerarea obiectual ităţii fi intări i . Gîndirea exactă nu este niciodată gîndirea cea mai riguroasă. dacă e să ţinem seama de faptul că rigoarea îşi obţine esenţa din felu l străduintei cu care cunoaşterea mentine, de fiecare dată, raportul cu ceea ce este esential în fi intare. Gînd irea exactă se aservcşte doar calcululu i cu fi i ntarea ş i serveşte în exclusivitate acestui calcu l "' . Heidegger npune gîndiri i şt i inţ ifice, gînd irea esentială, "gînd ire a l e cărei gînduri nu numai c ă n u calculează, ci sînt determinate chiar pornind de la Altceva-ul fi intări i . . . "3• Căci gîndirea "ce gîndeşte fi inţa

1 Ibidem. p. 21 ! . o - M. Heidegger, postfaţă la " 'Ce este metafizica?"', în Repere pe drumul fiÎndirii. Edi tura pol itică,

Bucureşti. 1 988. p . 28n. 3 lbide111. p . 287.


nu-şi caută un punct de sprij in în fi i nţare" 1 • Orice ştiinţă pozi t ivă, afi rmă în alt loc Heidegger. "se deosebeşte de fi losofie nu doar relati v, ci în chip absolut"'.

Real i tatea cunoaşteri i metatizice, şi cu atît mai mult a cunoaşteri i rel ig ioase, este contestată de toti aceia care apreciază cunoaşterea obiectivă drept prototip şi model al oricărei cunoaşteri. Fi losofii de orientare empiristă sînt încl inati să creadă că cele mai reprezentative s isteme metafizice au o semnificaţie spirituală majoră, l a fel ca ş i mari le opere de artă, dar una în esenţă emotivă, afectivă, şi nu cognit ivă. Aidoma discursulu i poetic, di scursul unei scrieri metafizice exemplare qeclanşează emoţii superioare şi trăiri existentiale. lntui[ia, înteleasă ca identificare a subiectu lu i cu obiectu l , intuiţia despre care vorbesc metafizicien i i , nu posedă însă nici unul din atributele cunoaşteri i . Concretul poate fi cunoscut numai în mod indirect, prin mij locirea abstracţi i lor. Cunoaşterea nu este identificarea subiectului cu obiectul cunoaşteri i , cum ne sugerează metatizicieni i , ci o descriere a obiectului prin s imboluri abstracte. "Intuiţ ia - scrie Schl ick - este delectare ( enjoyment). iar delectarea este viaţă, nu cunoaştere. Dacă spuneţi că aceasta este mult mai importantă decît cunoaşterea nu vă voi contrazice. Dar acesta este, poate, încă un moti v pentru a nu confunda intuiţ ia cu cunoaşterea"' . Respingînd sugestia că absolutul poate să devină obiect al cunoaşteri i , gînditori i de i nspiraţie şti i nţifică ai secolu lu i nostru au dezvol tat tema că tot ce merită numele de cunoaştere se reduce la desemnare şi descriere prin simboluri , iar orice descriere poate reda doar o structură ş i nu un conţi nut. Continutul cal itativ exi stă doar în trăire ti ind, prin natura lui , i ncomunicabi l .

Matematic ianul francez H. Poincare a formulat, probabi l pentru prima dată, în scrieri le sale fi losofice. în mod clar ş i net această idee. Cunoaşterea autentică este ceva ce poate fi comunicat şi veri ficat şi. în acest sens, ea este în pri ncipiu comună tuturor fi inţclor gînditoare. Tot ce este cal i tate în trăirile noastre nu poate fi comunicat ş i supus controlu lu i de către alţi i . Domeniul cunoaşteri i obiect ive este în principiu l imi tat la stabil i rea de rel aţii între simboluri abstracte. simboluri pe care încercăm să le corelăm cît mai uni voc cu trăiri le noastre. Şt i inţa, cunoaşterea obiectivă prin excelenţă, nu este decît un sistem de relaţi i . "A spune că şti inţa nu poate să aibă o valoare obiecti vă pentru că ea nu ne face să cunoaştem decît raporturi înseamnă a raţiona pe dos. deoarece numai raporturi le pot fi considerate drept obiective . . . Nu numai că ştii nţa nu ne poate face să cunoaştem natura 'lucruri lor, dar n imeni nu este în măsură să ne facă s-o cunoaştem, şi dacă vreun dumnezeu oarecare ar cunoaşte-o. el nu ar găsi cuvintele pentru a o exprima. Nu numai că nu putem ghici răspunsu l , dar dacă el ne-ar fi dat nu am putea înţelege nimic; mă întreb, chi ar, dacă înţelegem bine întrebarea "' . Pentru cel ce se si tuează în această perspectivă, a pretinde, bunăoară. cunoaşterea naturii gravitaţie i , în opoziţie cu proprietăţi le ei rel aţionale exprimate prin ecuaţi i le teoriei fizice a gravi taţ iei , înseamnă a cere ceva l ips i t de sens. J nsati sfacţia pe care o resimte metalizicianul faţă de cunoaşterea şt i inţ ifică, plîngeri le lui necontenite că aceasta ar fi o cunoaştere din exterior a lucruri lor, o cunoaştere superficială ş i l imitată, deri vă. crede Poincare, din convingerea că noi am putea

1 Ibidem. p. 288 .

2 Vezi FenomenoloKie ş; teoloRie. în Op. c i t . . p. 406.

3 M. Schlick, Gesammelte Au(,iitze. p. 1 96.

4 H . Poin care. La ralear de la science. Flammarion. Paris. 1 9 1 8. pp. 266-267.


prinde pri n gîndire ş i exprima prin l imbaj cont inutul real ităti i concrete. Metafizicianul nu înte lege că orice cunoaştere demnă de acest nume nu poate fi decît o cunoaştere a unei ord in i . a raporturi lor. o cunoaştere structurală, formală .

Considerînd sursele in termi nabi lelor controverse între cei ce susţ in sau contestă exi stenta unei cunoaşteri metafizice ş i rel igioase, deosebite pri n natura lor de cunoaşterea de tip ştii nţific, putem presupune că ele provin , în cele d in urmă, di ntr-o opţiune fundamentală, opţiunea pentru un anumit concept al cunoaşterii. Pri n natura ei , o opţi une nu poate fi cal ificată drept adevărată sau falsă, ci doar judecată prin raportare la temeiurile ş i , mai ales, la consecinţele e i .

Temei urile care sust in opţi unea omului de şt i intă şi a fi losofului şt i i nţei pentru o anumită folosire a termenului cunoaştere ar putea fi caracterizate astfel . Ceea ce d i stinge cunoaşterea de alte creaţii ale spiritului este obiectivitatea în sensul independenţei de trăiri le, preferintele şi înc l inatii le subiective, indi viduale sau colect ive . Spre deosebire de trăir i le subiective, cunoştintele trebuie, de aceea, să tie intersubiectiv comunicabile şi controlabi le . Un al doilea temei , sol idar cu primu"l , care sustine această opţiune, este supoziţ ia că simţul comun sau gîndirea comună contin elemente de cunoaştere autentică. Pri n urmare, conceptul de cunoaştere pe care îl adoptăm trebuie să dea socoteală şi de obiectivitatea cunoaşteri i comune. Cu totul altele sînt temeiuri le opţiun i i fi losofulu i care ati rmă exi stenta unei cunoaşteri metafizice esential diferi te în raport cu cea de tip şti inţific şi presupune a fi superioară celei din urmă. Voi semnala doar două raţiuni ce sprij ină această optiune. Prima este supoziţia că în formele ei înalte, superioare, cunoaşterea constituie un contact d i rect cu real i tatea, o sesizare, o pri ndere a concretului . Cunoaşterea autentică este gînd ită astfel , în primul rînd, ca o luare de contact cu o al tă lume, cu o altă ordine a existenţei , decît cea accesibi lă cunoaşterii comune şi şti inţe i . Pri n cunoaşterea metafizică pătrundem natura lăuntrică a lucrurilor, cunoaştem individualul în ceea ce are el esential . A doua raţiune, legată strîns de prima, este că pătrunderea naturii lăuntrice, a esenfei lucrurilor suprimă duali tatea faptelor şi valori lor. Cunoaştem cu adevărat atunci cînd cunoaştem nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar trebui sft fie. Spre deosebire de descrierea exterioară, pe care o real izează cunoaşterea întemeiată pe experienţă, pătrunderea naturi i reale a lucrurilor reprezi ntă, totodată, ş i o instituire a valorilor.

Putem oare evalua aceste două opţiuni prin consecinţele lor? S-ar părea că da. Una din consecinţele principale ale adoptări i conceptu lui cunoaşterii metafizice - cunoaşterea autentică constă în sesizarea esenţelor pri ntr-o aprehensiune directă, nemij loci tă - ş i a idei i autonomiei cunoaşterii fi losofice, ce se asoci ază acestui concept, este trasarea unei dist incţi i nete, de natură între cunoaşterea metafizică, pe de o parte, ş i cunoaşterea comună ş i şti inţifică, pe ele altă parte. Aceasta . echivalează cu contestarea un ităţ i i cunoaşterii omeneşti . Un punct de convergenţă remarcabil al retlecţii lor gînditorilor secolulu i nostru , care i lustrează cel mai bine această orientare, de la Bergson la Heidegger, şi ele la Nae Ionescu la Constantin Noica, este caracteri zarea şi evaluarea şti inţei în primul rînd ca instrument cu valoare practică. Înţeleasă în acest fel , ş t i inţa nu ar răspunde nevoilor supreme de cunoaştere , de înţelegere ale spiritului . Cunoaşterea în sensul dep l i n al cuvîntu lu i , cunoaşterea absolutului sau cunoaşterea fi in ţei , este caracteri zată în primul rînd în opoziţie cu ştii nJa.


Pentru Constantin Noica. care vede în fi losofie o cunoaştere a concretulu i , a individualu lu i . opozit ia di ntre ştiin!ă şi fi losofic este cea dintre " teorie şi viaţă" . Şt i i nţa, împreună cu tehnica. ar reprezenta un univers închi s. Fi losolia există numai în afara acestui univers. Amestecu l dintre fi losofic şi şti i nţă - crede Noica - a fost întotdeauna dăunător atît pentru una. cît şi pentru cealaltă. Filosofiei i-ar fi folosit mai mult duşmănia ce i-a arătat-o şti inţa deoarece tocmai izolarea fată de şti inţă îi îngăduie fi losofiei să-şi afirme pe depl in originali tatea ' .

Optiunea pentru conceptul cunoaşterii obiective este mai favorabi lă recunoaşterii un itătii cunoaşteri i ş i gîndir i i omeneşti în varietatea formelor ei de expres ie. Se poate constata, totodată, că toate încercări le întreprinse de epistemologia analitică a secolulu i nostru de a formula un criteriu preci s de del imi tare a cunoaşteri i obiective, în spetă a cunoaşteri i de tip şti i nt it1c, au eşuat. Granitele cunoaşteri i obiective nu pot fi trasate în mod net. Cunoaşterea cu valoare obiectivă nu poate fi strict despărtită de gîndirea ret1ex i vă. Chiar dacă nu oferă cunoaştere propriu-zisa, gîndirea speculativă int1uentează în mod acti v orientarea cunoaşteri i . În acest sens, idealul empirist ş i pozit iv ist al unei şti i nte epurate de orice i nfi ltrati i ale gîndir i i metafizice2 s-a dovedit a ti o himeră.

Rezerve fată de ideea existentei unei cunoaşteri fi losofice autonome, o cunoaştere în sensul superior al cuvîntulu i , împăt1ăşesc azi toti acei gînd i tori care cred că fi nal i tatea ult imă a fi losofiei nu este de a spori cunoaşterea, ci de a oferi o orientare generală omulu i , ca fi i nţă contemplativă ş i activă. Interesul metafiz ic nu ar fi , aşadar, un i nteres strict cognit iv sau pronuntat cognit iv . Interogatii le metafizice ar viza dobîndirea unei orientări globale, a acelei orientări ce ne permite să întelegem ş i să evaluăm toate i nteresele de cunoaştere ş i act iuni le prin raportare la exi stenta umană şi la lume ca total i tate . Obiectivele gînd ir i i metafi zice nu sînt în primul rînd de natură descript ivă ş i expl i cativă, prin urmare cognit i vă, c i de natură interpretativă ş i orientativă. Metafiz ica orientează cunoaşterea şi aqiunea pri n idei ş i principi i care, aşa cum subl i n i a Kant, depăşesc l imi tele cunoa5teri i despre fapte, a cunoaşteri i bazate pe experienţă. Disocierea gÎndirii de cunoaştere, operată pentru prima dată de Kant, ca şi d i stincţia d i ntre cunoaştere şi Înfe/egere, pe care o aduce secolul ai 'XIX-lea, rămîn sugestive pînă astăzi în măsura în care indică necesitatea de a disti nge între demersul fi losofic ş i cunoaşterea propriu-zisă. Din acest punct de vedere, metafizic ien i i nu greşesc cînd trec d i ncolo de hotarele cunoaşteri i noastre obiective despre fapte, aşa cum cred gînditorii de orientare empiri stă şi pozi t iv istă, ci doar în măsura în care ei caracterizează ceea ce oferă - o orientare globală a cunoaşteri i şi actiun i i - drept pur şi simplu cunoaştere. "Dacă este adevărat că i nterogati i le metafi zice cons ideră semn ificatia numai printr-o raportare necesarit la sensul întregu lui ş i . de aceea, nu pot primi un răspuns decît cu mij loace interpretati ve, atunci interesul pentru metafizică va trebu i înteles drept expresia unei nevoi de orientare . . . «Orientarea» este o metaforă feric ită pentru acel ceva pe care-I căutăm

1 Vezi C. Noica . Certinulinile filosofiei fit[tl de incertitudinile ştiin(ei. în Caiete de fi/ost!fie Nr. 4, ! 942.

::! Tema se cont u rează clar în scrier i le l u i Mach şi este re luată de cmpirismul logic . Societatea Emst Mach, creată de membri ai Cerc u l u i de l a Viena în 1 928. îşi propunea ca obiect iv principal promovarea unei

\fi i nte e l i berate în metafizică (metap/iysikfi'C'ie \\'i.uenscilqfi}.


în metafizică, cînd nu-l găsim în şt i i nte, în artă ş i în rel igie. Propun de aceea să întelegem pri n «metafizică» încercarea de orientare globală cu mij loace in terpretati ve" 1 •

În măsura în care gîndirea teoretică în ştiintă este sustinută ş i orientată în primul rînd de interese cognitive care iau naştere în mediul unei retleqii metafizice, a reflectiei asupra sensului ş i valorilor, exi stă o strînsă întrepătrundere între gîndirea fi losofică şi gîndirea pozitivă, de tip şti intific. Retlectia fi losofică orientează dezvoltarea gîndiri i teoretice. Se poate arăta că această întrepătrundere d intre componentele propriu-zise cognitive ş i fi losofic-interpretative s-a accentuat în dezvoltarea gîndiri i şt i intifice moderne2• Granita dintre şti intific ş i fi losofic devine astfel tot mai greu de trasat . Coerenta unor mari programe de cercetare în şti inta teoretică este dată de supozi t i i fi losofice de multe ori tacite, dar active. Acestea ies la iveală, cel putin în parte , ori de cîte ori în ramuri le cele mai evoluate ale ştiintei teoretice are loc o confruntare între dir.ecti i de gîndire ş i strateg ii de cercetare rivale, concurente. Cadrele conceptuale ş i reprezentări le fi losofice de obicei nedeclarate care susti n şi orientează gîndirea teoretică în şti i ntă pot fi evaluate comparativ şi critic, chiar dacă numai în perioade de t imp mai îndelungate, pri n consecintele lor, prin capacitatea lor de a conduce gîndirea teoret ică într-o directie ce se dovedeşte ferti lă3 .

Evidentierea u nora d in consec intele pe care le atrage după s ine adoptarea unui anumit concept al cunoaşteri i , conseci nte pe care am încercat să le conturăm în cele de mai sus, nu pot impune, desigur, o decizie. Pare i luzoriu să considerăm determinarea conceptului cunoaşter i i , defi nitia cunoaşteri i , drept o problemă de adevăr şi fal s în care s-ar putea produce argumente constrîngătoare.

L e c t u r i

1 . Th. S. Kuhn, Noi rejlec[ii despre paradigme, în Th . S . Kuhn , Tensiunea

esenţială, Editura şti intifică şi enciclopedică, Bucureşti , 1 982, îndeosebi pp. 346-354.

2 . G . Ryle, The Concept of Mind, Hutchinson, London, 1 949, pp. 25-35 .

3 . B. Russell , Knowledge by acquaintance and knowledge by description, în B . Russel l , The Problems of Philosophy, first edition, Oxford University Press, 1 9 1 1 .

4 . Platon, Theaitetos. în Platon, Opere VI, Edi tura şti inţifică şi enciclopedică, Bucureşti , 1 989, p. 240-27 1 .

1 H . Schntiuclbach. Meratizin1 şi religie. asriizi. în "'Academica "'. ianumie ş i februarie 1 992.

2 Pentru dczvollarea acestei teme, pe baza unor studii şi i storice de caz. vezi îndeosebi I L1crările lui

Alexadre Koyre şi Gerald Holton .

3 Vezi M. Flonta. Perspecriw1 fi/osofin1 şi ra(iune ştiin(ifin1. Presupozi(ii .filo.,·(lfice În ştiin[a exw:râ. Editura şt i int ific:i şi enciclopedică. Bucureşti , 1 985 .


5. A. J. Ayer, The Problem of Knowledge, Penguin Books , Harmonsworts, 1 956,

pp. 1 0- 1 4 , 3 1 -35 .

6 . R. M. Chisholm, Theory, of Knowledge, second edition, Preti nce Hal i , Inc. Englewood Cliffs, New Jersey , 1 977, pp. 1 02- 1 1 1 .

7 . " K. Lehrer, Theot)' of Knowledge, Routledge, London, 1 990, pp . 1 -3 8 .

8 . K. R. Popper, Logica cercetării, Editura ş i intifică şi enciclopedică, 1 98 1 , pp. 73-75 , 2576-259; K. R. Popper, Adevăr, raţionalitate şi pro[Jresul cunoaşterii,

în Logica ştiitqei, Editura politică, 1 970, îndeosebi pp. 1 20- 1 22 .

9 . A. Einstein, Principiile cercetării, în A. Einstein , Cum văd eu lumea ?,

Humanitas, Bucureşti , 1 992 .

1 0 . J . Monod . Hazard ş i necesitate, Humanitas, 1 99 1 , pp. 1 40- 1 52.

I l . M. Schlick, Form and Content. A n lntroduction to Philosophical Th inking, i n M. Schlick, Gesammelte Aufsătze, Gerold & Co. , Wien, 1 93 8 .

SECŢIUNEA I l

SURSELE CUNOAŞTERII

Cuvîntul cunoaştere este uti l izat pentru a desemna atît o activ i tate - activ itatea prin care iau naştere, sînt produse cunoştintele - cît ş i rezultatele acestei activităti . În primul sens sînt considerate facultăti le sau capacitătile de cunoaştere ale minţii ş i funcţionarea lor. În al doilea sens , sînt avute în vedere cunoştintele gata constituite, notiuni , j udecă( i , teori i .

Este o constatare c ă filosofi i s-au i nteresat atît d e facultăti le ş i demersurile ce i ntervi n î n producerea cunoştintelor, cît şi de anal iza rezultatelor finale a l e acestor demersuri . Fără îndoială că i nteresul filosofi lor s-a îndreptat uneori cu precădere asupra cercetări i capaci tătilor noastre de cunoaştere şi a modului cum funcţionează acestea, în timp ce alteori s-a concentrat îndeosebi asupra anal izelor rezultatelor fi nite ale demersurilor cognitive. Interesele de primul fel au fost deosebi t de pronuntate în fi losofia modernă, pînă l a Kant. Dimpotri vă, în epoc i mai recente, îndeosebi sub i nfluenţa puternicei reacţ i i împotriva psihologismului care s-a produs la începutul secolului , s-a impus punctul de vedere că numai analiza cunoaşteri i gata constituite, ş i nu cercetarea procesului de constituire a cunoaşteri i prezi ntă interes fi losofic . În ultimele deceni i s-au conturat noi direcţi i de cercetare a facultăţi lor cognitive, a mecanismelor de constituire a cunoşti ntelor, a surselor cunoaşteri i . Chiar dacă aceste cercetări nu sînt parte constituitivă a fi losofiei , ci a psihologiei cogni tiei şi a psihol ingvi stic i i . semnificaţia lor fi losofică este general recunoscută. Dezvol tarea acestor cercetări , care au un accentuat caracter interdiscipl inar, aruncă o lumină asupra unor teme care ocupă un loc central în opera gînditori lor reprezentativ i pentru ceea ce numim astăzi epistemologie clasică.

1. Distincţia dintre geneza şi întemeierea cunoaşterii

Cercetarea cunoaşteri i poate fi întreprinsă d in două puncte de vedere principial diferite; ş i anume, d i ntr-un punct de vedere descrirtiv şi d in unul normativ . Orice cunoaştere ia naştere pri n punerea în funcţiune şi prin exerci tarea unor fac·u ltăti de cunoaştere. Cînd percepem. cînd stabi l im anumite fapte de observaţie, cînd le comparăm şi le c lasificăm , cînd determinăm anumite raporturi generale şi uniforme între fapte, cînd formulăm teori i care-şi propun să coreleze şi să explice fapte cunoscute, să ne orienteze mai departe în cercetarea faptelor, noi punem jn funcţiune anumite facultăţi sau

SURSELE CUNOAŞTERI I 79

capaci tăţi care circumscriu competentele noastre ca fiinte cunoscătoare. Cunoaşterea este produsă prin exerci tarea unor competente ce reprezintă rezultatul exerci tării anumitor capaci tăţi sau dispoziti ve de cunoaştere. A determina care este natura acestor d ispozitive şi cum funcţionează dispozitivele care produc cunoştinţe înseamnă a formula aserţ iuni cu pri v ire la geneza şi sursele cunoaşter i i . Punctul de vedere al unei asemenea cercetări este descriptiv în măsura în care deosebirea dintre diferitele răspunsuri care pot fi date la întrebarea: "Care este originea cunoştinţelor noastre ş i cum iau naştere ele?" este o deosebi re ce priveşte fapte. Constatare ce nu poate fi schimbată de împrejurarea că, nu o dată, fi losofi i au propus răspunsuri specula.tive la asemenea întrebări , ad ică răspunsuri formulate fără o cunoaştere a multor fapte semnificati ve şi uneori chiar fără a tine seama în mod serios de fapte. Trecerea de la punctul de vedere descriptiv la cel normati v înseamnă o schimbare radicală a naturi i i nterogatie i . Cercetătorul cunoaşteri i nu se va mai întreba din ce surse provin cunoştinţele, prin apl icarea căror facultăti sînt ele dobîndite, ci doar pe ce temeiuri sînt ele acceptate în calitate de cunoştinţe. Întrebarea ce se pune acum este care sînt cri teri i le ce ne îngăduie să dist ingem în total i tatea impresi i lor ş i ideilor noastre pe cele ce au calitatea de a reprezenta o cunoaştere cu valoare obiectivă de cele ce nu au această calitatea. Aceasta este o problemă de drept şi nu o problemă de fapt, adică problema concordantei unui demers real şi a rezu ltatelor acestui demers cu o normă care i ndică ceea ce trebuie să fie.

Pentru o mai bună întelegere a acestei d isti ncti i pot ti uti le unele exemple . Să cons iderăm opin i i l e ş i convi ngeri le unei persoane, de exemplu, opin ia persoanei X că exi stă c iv i l izati i extraterestre sau viată după moarte. Ne putem întreba cum a ajuns persoana în cauză la aceste opin i i , d in ce surse provin ele, ş i eventual în ce fel a l uat naştere sentimentul de certi tudine ce însoteşte asemenea opin i i atunci cînd ele reprezintă conv ingeri de necl intit . Putem, dimpotrivă, să facem abstractie cu totul de cercetarea modului cum s-au constituit opin i i le şi să le judecăm întrebîndu-ne dacă există temeiuri cu valore obiectivă în măsură să le susţină. În primul caz ne-am interesat de sursele opin i i lor, o problemă de fapt, în al doilea caz, de întemeierea sau justificare<� lor, care este o problemă de drept. Uni i oameni pot fi gata să accepte anumite opini ipe temeiul rezultatelor examinări i origi n i i acestora, a modului cum au luat naştere. MulţlJilosofi au susţinut însă că analiza orig in i i cunoştinţelor, a procesului de constituireaopi"�i� cu totul irelevante cînd este· vorba de a judeca vaJo·area lor. Dacă vor fi considerate d i n perspecti va unu i interes fi"losofic, opin i i le ce preti nd să re prezinte cunoşt inţe a r trebui , cred e i , examinate dintr-un s ingur punct de vedere, ş i anume, d in punctul de vedere a l modulu i în care sînt întemeiate. Iată un exemplu . Filosofi i au uti l i zat termenul inducţie

pentru a desemna un ansamblu de demersuri prin care ajungem la formularea unor enunturi generale, a unor leg i , pornind de la o mare diversi tate de constatări despre fapte particulare . O logică a i nducţiei , cum este cea pe care a formulat-o J. St . Mi i i , i lustrează asemenea preocupări . Astăzi, mulţi fi losofi contestă însă că i nduqia, înţeleasă în acest fel , ar fi o temă fi losofică. Ei subl in iază că obiectul unei teorii fi losofice a i nducţiei este doar relaţia logică d intre enunţuri generale (ipoteze) ş i cunoştin ţe despre fapte part iculare. Cercetarea demersurilor mintale ce interv in în formularea u nor asemenea enunţuri nu ar aparţi ne fi losofiei cunoaşteri i . Aceasta s-ar in teresa exclusiv de natura logică a relaţiei d intre enunţuri generale ş i enunţuri despre fapte particu lare; astfel spus, de întemeierea enunţuri lor generale, mai precis de confirmarea acestora, de către enunţuri despre fapte particulare. Problemele fi losofice ar fi . prin urmare, exclus iv probleme de


drept, de întemeiere. Asemenea probleme ar trebui să fie distinse net de preocupări le pentru determinarea surselor cunoaşteri i ş i pentru caracterizarea demersurilor prin care i au naştere cunoştintele. Este un punct de vedere ce tindea să devină o dogmă în filosofia analitică a şti intei de la mij locul secolu lu i .

Pozitia pe care o adoptă acele orientări filosofice care susţin că cercetarea genezei , a constitu ir i i cunoşti nţelor, şi respectiv a val idităţii lor în raport cu anumite criteri i de ord in log ic şi metodologie ar f i net del imi tate ş i ar indica c lar graniţa ce desparte o cercetare empirică. ps ihologică, sociologică sau i storică a cunoaşterii de anal iza fi losofică a cunoaşteri i poate fi i l ustrată şi cu referire la distinct ia d intre: cercetare şi fntemeir�. Într-o activitate si stematică de cunoaştere. cercetarea va desemna totali tatea demersuri lor ce intervin în formularea ş i rezol varea unor probleme cum ar fi stabi l i rea unui fapt sau elaborarea unei ipoteze explicati ve. În opoziţie cu cercetarea, întemeierea se interesează exclusiv de determinarea valorii de cunoaştere a rezu ltatelor obţinute în cercetare, făcînd cu totul abstractie de demersurile prin care s-a ajuns la aceste rezu ltate. Această distinctie a fost fixată de Max Webcr prin termenii cercetare şi prezentare, iar de Hugo Dingler prin expresi i l e muncâ de explorare şi mlmcâ de sistematizare. În comunicarea şt i int ifică interesul dominant este cel pentru întemeiere. De exemplu , un om de şti intă teoretică va prezenta în mod si stematic toate considerati i le şi argumentele ce sustin ipoteza pe care o propune. Relatări privitoare la căi le adesea întortocheate prin care s-a ajuns la o idee nouă. la încercări eşuate, ezitări . renunţări sau reveniri l ipsesc aproape cu totu l în l i teratura şti inţi fică curentă. Reconstitu i rea sistematică a procesu lu i descoperiri i , a demersulu i cercetări i constituie domeniul investigaţiei i storice, psiho-sociologice a cunoaşteri i .

Chestiunea dacă di stinctia dintre cercetarea genezei şi surselor cunoaşteri i , pe de o parte, şi cea a întemeieri i cunoştintelor, pe de altă parte , coincide cu distinctia d intre cercetarea şt i int ifică şi anal iza fi losofică a cunoaşteri i a fost şi a rămas o chestiune controversată pînă în zi lele noastre. În cele ce urmează. vom încerca să arătăm că problematica genezei ş i surselor cunoaşteri i posedă ş i astăzi o semnificaţie fi losofică, Şi-âiîume, într-�n dublu sens. Mai întîi , mari programe de cercetare şt i inţ ifică a proceselor mintale ce intervin în constituirea cunoaşterii se cristal izează sub i nfluenţa determi nantă a unor reprezentări de natură fi losofică. În al doilea rînd , cele mai importante progrese în cercetarea dispozitivelor şi mecanismelor mintale ce intervin în constituirea cunoştintelor conduc l a anumite concl uzi i cu privire la rolul pe care îl are programarea genetică şi experienta, contactu l cu real i tatea prin simturi , în procesele prin care dobîndim cunoaştere .

2. Problema surselor cunoaşterii în epistemologia clasică; teorii raţional iste şi empiriste

Problema genezei şi surselor cunoaşteri i , în măsura în care este abordată şi cercetată din unghiul de vedere al unui i nteres filosofic, a fost caracterizată în diferite feluri . În

SU RSELE CUNOAŞTER I I 81

l i teratura fi losofică contemporană ea este adesea del imi tată ca ansamblul răspunsurilor ce au fost date la întrebarea: "Din ce surse provine cunoaşterea noastră ş i pri n ce demersuri mintale este ea obt inută?�' , răspunsuri ce sînt de obicei puse în constrast cu răspunsurile la întrebarea : "Cum poate fi întemeiată pretentia că un produs al demersurilor noastre mintale reprezintă într-adevăr o cunoaştere cu valoare obiecti vă?"

lată o exprimare semnificati vă în acest sens . dintr-o lucrare de introducere în fi losofia cunoaşteri i : " Acestea sînt chestiuni ce se r id ică pornind de la faptul că fi inţele omeneşti au anumite capacităţi generale ce sînt uti l izate în dobîndirea cunoaşteri i . Ele au s imţuri , cu ajutorul cărora obţin o anumită cunoaştere despre lumea ce le înconjoară, şi ele au memorie în aşa fel încît reţi n cel puţin ceva din cunoaşterea pe care au dobîndit-o. Acestea vor fi acceptate de mulţi fi losofi , deşi căile pe care percepţia sau memoria oferă sau constituie cunoaştere sînt controversate ş i cer să fie cercetate. Astfel felu l de întrebări care se ridică, cum am văzut, în legătură cu cunoaşterea se ridică ş i în legătură cu perceptia. memoria şi celelalte , adică cît de departe se înti nd aceste capaci tăţi şi care sînt i nstantele ce ţin de ele?" 1 •

O lungă perioadă de timp problematica orig in i i şi a surselor cunoaşterii nu a fost c lar despărtită de cea a întemeieri i sau validări i cunoaşteri i . �,

ari fi los.Qţ\ \IÎ trecutului au crezut că există surse ce validează. Cu alte cuvinte, ei au socoti t că valoarea de cunoaştere sau buna întemeiere a cunoştintelor noastre poate fi stabi l i tă cu referire la sursele lor şi la căi le pe care au fost obti nute pornind de la aceste surse. Cunoştintele noastre sînt autentice dacă ş i numai dacă sînt prod�sul unei surse acredi tate.

Multi fi losofi din ant ichitate au di stins între cunoştinţe în functie de sursele d in care provin acestea. adi�::[L si�n\mi le saLLj_ntelectu l . În percepţia lucruri le ne apar într-un fel sau altu l . Numai prin intelect (noa�) am putea pătrunde alcăuirea rea lă a lucrurilor, le-am putea cunoaşte aşa cum sînt ele. Prima cunoaştere, cunoaşterea prin s i mţuri , este numită de Dcmocrit ohscurâ, iar cea de a doua , cunoaşterea prin i ntelect , autentică'- Moti vul opoziţiei si m[uri=lntclect , aparer1ţă-cun6aştere a esenţei apare în dezvoltarea lu i depl ină în filosofia lui Platon. Şti i nţa se atinge printr-o progrcsiune de la cunoaşterea pri n s imţuri a lum i i sensibi le , vremelnice, schimbătoare, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei real i tăţ i . a lumi i esenţelor şi formelor pure, eterne şi imuabile . Nic i concepţia aristotel ică şi scolastică a şt i i ntci teoretice nu iese din acest cadru. S imţuri le nu ne pun în contact cu adevărata real itate, cu ceea ce e necesar. etern ş i imuabi l . Aceasta poate fi pătrunsă numai pri ntr-o facultate priv i legiată de cunoaştere, pri n intelectul activ . O versiune populară a punctulu i de vedere că sursa unei cunoşt inţe ar putea garanta valoarea ei o constituie principiul autorităţi i în formele sale mai primitive sau mai rafinate. Acest principiu i lustrează foarte bine j udecarea valori i de cunoaştere a unei idei sau teorii în functie de provenienţa ci .

Autori i ce i lustrează fi losofia raţionalistă ş i empiristă a cunoaşteri i d in secolele XVII ş i XYill au sust inut adesea în mod exp l ic it ideea că există surse ce validează. Ei au socotit problema origi n i i cunoaşteri i drept problemă card inală, centrală a fi losofiei cunoaşter i i . în măsura în care au considerat că numai pri n dezlegarea ei vom putea evalua înti nderea ş i l imite le cunoaşteri i omeneşti în genere , precum şi valoarea comparativă a

1 D. W. Hamlyn, The Themy of' Knowledţ<e. Macmi l lan, London and Basingstoke. 1 970, 'PP · 5-6.

2 Vezi H . Diels. Die Fragmente der Vorsokrariker, Weidmansche B uchhnndlung. Berl in , 1 903, p. 407 .

82 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

diferitelor cunoştin(e. D in această perspecti vă se va sus(ine că o impresie sau o idee reprezintă o cunoaştere autentică numai dacă se poate arăta că provine dintr-o sursă demnă de încredere. Se spune, de asemenea, că o ideea are o valoare de cunoaştere superioară alteia pe temeiul sursei ei, a faptului că este produsul exerci tări i unei anumite facu l tăti de cunoaştere.

Supozitia că însăşi natura actulu i cunoaşteri i ar garanta într-un fel valoarea cunoaşteri i este caracteristică şi pentru acele orientări fi losofice care socotesc că singura sursă de cunoaştere autentică este o intuitie de natură neta(ională. Tema cunoaşterii intuit ive, aşa cum a fost ea dezvoltată în fi losofia lui Plotin sau în intuitionismul lu i Bergson, poate fi privi tă şi din acest unghi de vedere. Pentru Plotin unitatea absolută sau unitatea ca atare. Unul sau Dumnezeu , se s ituează d incolo de existenţă, de ceea ce are determinări pozit ive. Unul nu este accesibi l decît unei experiente supranoetice. suprarationale. Cunoaşterea supremă este contopirea cu absolutul înteles ca unicitate ş i s ingularitate. Sutletul omului poate real iza o asemenea contopire numai devenind simplu şi s ingur, ca ş i Unul. Experienta mistică sau extazu l mistic pot fi tot atît de putin descri se, ca ş i Unul. Cunoaşterea mistică este în acelaşi t imp viziune ş i unire (contopire), semnificînd autoanih i larea personal ităt i i , supri marea eu lu i . Dincolo de diferite variati i pe care le cunoaşte tema cunoaşteri i mi stice, bunăoară în fi losofia creştină, retinem că ceea ce gînd itori i care au dezvoltat-o cal ifică drept cunoaştere a absolutulu i , ş i în acest sens drept si ngura cunoaştere autentică, este o cunoaştere caracterizată cu referire la calea pe care o obtinem. Diferitele ipostaze ale idei i cunoaşteri i mistice s-au configurat, cu deosebire. în cadru l unor fi losofi i ale salvări i . Mai recent, Henri Bergson considera, dimpotrivă, intuit ia i ratională drept s ingura cale prin care am putea atinge o cunoaştere ce răspunde nevoii noastre dezinteresate de a întelege. Bergson opune o asemenea presupusă cunoaştere, cunoaşteri i i ntelectuale, cunoaşteri i prin concepte. Aceasta din urmă este înfătişată ca o modali tate de segmentare ş i corel are a experientelor noastre. subordonată nevoilor acti unii practice. Ea capătă cea mai netă expresie în ştiinta al cărei tel , crede fi losoful fracez, nu este "de a ne releva fondul lucrurilor, ci de a ne oferi cele mai bune mijloace de a actiona asupra lor" ' . Dacă real itatea autentică reprezintă cali tate, continuitate ş i evolutie creatoare de nou, ea nu va putea fi cunoscută prin cooperarea dintre simturi ş i intelect. O apropiere de spontaneitatea creatoare, proprie vietii şi spiritulu i , nu poate fi real izată decît prin i ntuitie iratională. Bergson caracterizează intuiţia, care este pentru e l sursa unică ş i totodată garanti a cunoaşteri i autentice, drept demersul prin care ne transportăm în interiorul unui ob iect pentru a ne contopi cu ceea ce el are unic ş i inexpri mabi l . În inuitionismul lui Bergson. ca ş i în misticismul de i nspiralie rel igioasă, intuilia absolutulu i este caracterizată negativ drept cunoaştere ce nu poate fi exprimată prin l imbaj . Tematizarea intuit iei ca act de contopire a subiectu lui cu real i tatea autentică i lustrează în mod exemplar acea abordare a problemei cunoaşteri i în care natura actu lu i , a demersului cunoaşterii reprezintă şi garantia valorii cunoaşteri i . Caracteri stica unei asemenea abordări a problemei cunoaşteri i este, evident, ştergerea oricărei distincţii dintre probleme de drept şi probleme de fapt.

Vom încerca, în cele de urmează, să fi xăm sumar contururi le pe care le-a prim i t tema orig in i i şi surselor cunoaşteri i în opera unor gînditori reprezentativ i pentru tradit ia rational i stă şi empiristă modernă, ca R. Descartes, B. Spinoza şi G . W. Leibniz, pe de o parte, J . Locke şi D. Hume, pe de altă parte, în critica pe care o fac Locke ş i Hume teoriei rationaliste a idei lor înnăscute, precum şi în critica leibniziană a teoriei empiriste asupra surselor cunoaşterii

1 H . Bergson, L 'evolutio11 c:rearrice. F. Alcan, Paris, 1926. p. 1 0 1 .


Cuvîl!_t_�Lrfl[ionalism va fi uti l izat pentru a desemna punctul de vedere că ratiunea (rario};;au i ntei�cttÎl

-(lnteii��tus), despărtite ş i ne'ajutate de simturi, constitu ie sursa

cunoaşteri i autentice. (În măsura în care rational işt i i secolului al XVII-lea uti l i zează expres i i le raţiune şi intelect de multe ori ca si nonime, conceptia lor asupra cunoaşteri i va putea fi cal ificată şi ca intelectua/istă.) Telll� r<�ţignali stă a fost dezvoltată prin punerea în contrast a cunoaşterii ce îş i are sursa în ratiune cu cea care provine din simturi . Descartes aJirmă că numai lumina naturală sau lumina raţiunii, sădită în noi de Creator, poate să ne ofere adevărata cunoaştere, în primul rînd cunoaşterea metafizică şi teologică. Primi i paşi în metafizică pot fi făcuti doar separînd in telectul de s imturi . Spinoza sustinea, la rîndul său, că ratiunea poate pătrunde lucrurile "aşa cum sînt în ele însele" , în timp ce cunoaşterea provenită din s imţuri reprezi ntă treapta cea mai de jos a cunoaşter i i , o cunoaştere "muti lată şi confuză" . În sfîrşi t, Leibniz aprecia că numai o cunoaştere ratională pură, o cunoaştere care există în noi în mod virtual de la naştere, i ndependent de orice experientă, şi este în acest sens înnăscută, ne îngăduie accesul spre adevăruri le superioare, care sînt adevărurile necesare. S imtur i le , observa el , pot să ne ofere o cunoaştere despre ceea ce este, dar nu despre ceea ce trebuie să fie ş i nu poate să fie altfel . Într-o formularea generală, toti aceşti autori , ca şi al{i reprezentanti ai traditiei rational iste a epoci i , cad de acord că adevărurile ce îşi au originea în ratiunea despărti tă de s imturi, adevăruri presupuse a fi sădite în i ntelectul nostru de la naştere, sînt s ingurele adevăruri necesare şi certe, în t imp ce cunoştintele ce depind în vreun fel de s imturi sînt obscure şi fai l ib i le , supuse erori i . Admiratia fată de claritatea şi coerenta ratională a matematic i i este o sursă majoră de inspiratie în elaborarea acestei perspective asupra cunoaşteri i . Descartes face cons ideratii concludente în această privintă.

Rationalismul , ca poziţie epistemologică, este sal idar cu anumite supoziţi i de natură metafi zică, în primul rînd cu ideea că uni versul reprezintă un si stem pe depl in unitar ş i ordonat, în aşa fel încît o dată ce am ajuns să-i pătrundem prin ratiune principi i le vom putea deduce marea diversitate a fenomenelor, pe care n i le dezvăluie treptat s imturile, drept consecinţe necesare ale acestor principi i .

Astfe l , Descartes va caracteriza cunoaşterea perfectă drept cunoaştere derivată din cauze pri me. În acelaşi sens . Leibniz va insista asupra contrastu lu i d intre cunoaşterea divină. o cunoaştere care este în întregime a priori, perfectă ş i eternă, ş i cunoaşterea imperfectă a oameni lor. Faptul că omul nu se poate l i psi de experientă ar exprima tocmai l imitele sale. incapaci tatea lui de a cunoaşte totul prin ratiune. lntelectul percepe imediat Într-un subiect toate atributele lui ca apartinîndu-i cu necesitate. Cum spune Leibn iz , Dumnezeu pătrunde i nfinitul dintr-o dată, vede cum unul este în a l tu l şi cunoaşte astfel totul a priori. Orice enunt adevărat pentm Dumnezeu este în mod necesar adevărat. lntelectul d ivin nu cunoaşte di stinctia dintre adevăruri necesare , de ratiune ş i adevftruri conti ngente, care îşi au sursa în datele experientei . lmperfeqiunea cunoaşterii omeneşti stă tocmai în caracterul l i mitat al cunoaşterii prin princip i i . Cunoaşterea omenească nu se poate l i psi de sprij inul experienţei . s ingura care ne îngăduie să depăşim l im i tele relativ înguste ale acelei cunoaşteri a priori ce poate fi atinsă de un intelect imperfect.

Poziţia ierarhic superioară pe care o acordă raţionalişti i aşa-numitelor adevăruri de ratiune nu implică, totuşi , deprecierea cunoştintelor despre fapte. Cel puţi n rationalişt i i secolului al XVII-lea recunoaşteau însemnătatea cercetări lor empirice ş i experimentale, unii di ntre ei , Descartes sau Leibniz, i lustrîndu-se ş i ca cercetători ai naturi i . Metafora baconiană a păianjenilor şi al binelor este mai degrabă o caricatură ce nu exprimrt


adecvat poziţia mult mai nuanţată a raţ ional i ştilor ş i empirişti lor vremi i cu priv i re l a contribuţia simţurilor şi a intelectulu i la cunoaştere.

În ce fel apreciază fi losofi i valoarea cunoştinţelor în raport cu sursele acestora o i lustrează foarte bine consideraţ i i le lu i Descartes cu privire la evidenţa şi certi tud inea tuturor idei lor clare ş i dist incte, idei la care putem aj unge prin refleqie asupra a ceea ce există sădi t în raţ iunea noastră de la naştere, i ndependent de experienţă. O asemenea cunoaştere este caracterizată de Descartes drept i ntuitivă. Despre i ntuiţia in telectuală, el spune că este " reprezentarea ( conception) i ndubitabi lă a unui spirit clar şi atent, care pleacă numai de la lumina raţiuni i " . Perfecţiunea lu i Dumnezeu nu ne îngăduie să ne îndoim că idei le clare şi d istincte ar putea f i fal se. Deoarece sînt cuprinse în spiritul nostru de l a naştere, prin vrerea Creatorul u i , ele nu pot fi decît adevărate. A presupune că sîn t false înseamnă a admite că Dumnezeu doreşte să ne înşele ceea ce este, desigur, în contradicţie cu perfecţiunea lui . Argumentarea lu i Descartes este o ilustrare exemplară a felului în care teme metafizice, în esenţă teologice, ş i teme epistemologice se susţin şi se luminează reciproc în marile s isteme raţionali ste ale epoc i i . Este de presupus că tocmai datorită dependenţei ei de anumite idei metafizice, teza raţionali stă clasică apare ca inacceptabi lă pentru mulţi fi losofi ai z i lelor noastre.

O temă centrală în concepţia raţional istă asupra origi n i i şi surselor cunoaşteri i care-ş i păstrează actual itatea este tema ideilor înnăscute. Origin i le acestei teme pot f i urmărite departe în trecut, pînă la dialogul Menon al lui Platon .

În cea de a treia din Meditafiile sale de fi losorie primă, Descartes afi rmă că alături de idei "primite d in afară" sau " plăsmuite de mine însumi " avem şi idei înnăscute. Că asemenea idee exi stă ne putem da seama printr-un exercit iu pe care autorul î l descrie în termeni i următor i : "Voi închide acum och i i , îmi voi astupa urechi le , voi îndepărta toate s imţuri le. voi şterge de asemene din minte imagi nile toate ale lucruri lor corporale, sau , cel puţin - deoarece aşa ceva cu greu se poate face - l e voi nesocoti ca fi i nd zadarnice ş i fal se , i ar întrebîndu-mă numai pe mine şi scrutîndu-mă mai adînc. mă voi s i l i să mă fac mie însumi . pe nesimţite, mai cunoscut şi mai apropiat" 1 •

Ideile înnăscute sînt idei c e n u sînt primite din afară ş i nici n u sînt alcătuite d e noi . Ele există în spirit, aşa cum o i nformaţie anumită există într-o carte, pe care însă nu o consultăm tot t impul ş i , totodată, trebuie să ştim cum să o consultăm. Ele există independent de faptul că atenţia noastră este îndreptată spre ele sau nu . La întrebarea: Cum se face că idei ce există în noi de la naştere nu sînt cunoscute tuturor oameni lor?, răspunsul este: datori tă l ipsei înc l inaţiei spre contemplare, a insuficientei capaci tăţi de a ne concentra asupra a ceea ce există în spiritul nostru , datorită faptului că sîntem distraţi de st imulările externe care ne îndreaptă atenţia în afara noastră şi, în sfîrşit , datorită idei lor preconcepute pe care mulţi oamen i le acceptă în mod necrit ic . Dacă in telectul va fi însă bine orientat, izolat de simţuri , - ş i se va concentra asupra a ceea ce cuprinde în sine de la naştere, atunci el va ajunge în mod firesc la idei cl are ş i dist incte ce se impun prin evidenţa lor. Asemenea idei sînt , crede Descartes , ideea despre mine

1 Rene Descmtes. Meditafii despre filosofia primii. traducere C . Noica. Humanitas, Bucureşti, 1 992. p . 259.


însumi ca substantă gîndi toare, precum şi ideea une i substante gînditoare infin i te, a lu i Dumnezeu .

I ată cum se exprimă fi losoful în această pri vintă la capătul celei de a treia meditat i i :

"Ş i , desigur, nu e de mi rare că Dumnezeu, creîndu-mă pe mine, mi-a împlîntat acea idee,

spre a fi întocmai unui semn de-al autoru lu i întipărit operei sale; n ici chiar n u e nevoie ca

semnul acela să fie ceva numit. deosebi t de operă. Ci , pri n faptul că Du mnezeu m-a creat,

este foarte demn de crezare cum că eu am fost plămădit într-un anumit sens după chipul

ş i asemănarea sa, precu m ş i că această asemănare, u nde e cuprinsă ideea de Du mnezeu,

e percepută de mine tot pr in facultatea datorită căreia mă percep pe mine însu m i : cu alte cuvinte. atunci cînd îmi întorc spre mine ascutişul mint i i , nu înteleg numai că sînt un l ucru

nedesăvîrşi l şi care atîrnă de un altu l , precum şi un lucru ce tinde la nesfîrşit către ceva

d i n ce în ce mai înalt şi mai bun; dar, înteleg totodată că fi inta de care atîrn nu are doar

în chip indefinit ş i în putere tot ce e mare în ea, ci închide totul în s ine cu adevărat în ch ip i nfi nit , pr in urmare că e Dumnezeu " ' .

Teoria potrivit căreia întreaga noastră cunoaştere prin ratiune pură îşi are sursa în idei înnăscute va ti reluată într-o formă modificată de Leibniz . Multe obiecti i împotri va teoriei carteziene a ideilor înnăscute pornesc de la observat i i asupra rolului pe care îl are învătarea în dobîndirea cunoştintelor. Leibniz propune o nouă teorie asupra orig in i i adevărurilor necesare a le ratiuni i , o teorie de natură să dea socoteală atît de rolul reflectiei, cît ş i a experienţei în dobîndirea lor. Aceste adevăruri nu pot fi descoperite fără cercetare ş i osteneală; putem intra în posesia lor numai printr-un mare efort de atenţie concentrat asupra a ceea ce se află în spiritul nostru . Acest efort va fi provocat şi orientat însă de impresi i le simturilor.

Leibniz expl ică distinctia pc care o face între ceea ce este înnăscut ş i dobîndi t în cunoaştere comparînd spiritul cu un bloc de marmură, un bloc ce nu este pe depl in un i tar,

ci arc anu mite v ine. Statu i a lui Hercule este cuprinsă în v i nele blocu lu i de marmură. Şi

tot aşa sînt ş i ideile cuprinse în minte, l a naştere. Este nevoie însă de un mare efort pentru

a desprinde configuratia lui Hercu le din blocul de marmură. Concluzia este că ide i le sînt

înnăscute doar ca încl i nati i , di spozi t i i sau v irtualităt i . Iată u n pasaj semni ficativ din Noile eseuri asupra intelectului omenesc: "În acest sens, trebuie să spunem că toată aritmetica

1 ş i toată geometria sînt înnăscute ş i sînt în noi într-un mod virtual , astfel că le putem găsi considerînd cu atentie şi rînduind ceea ce avem deja în sp irit, fără a ne servi de nici un adevăr învătat prin experientă sau prin tradit ia altuia . . . Putem deci să formăm aceste şti inte stînd în cabinet ş i chiar cu ochii închi ş i , fără a învăta prin vedere, nici chiar prin pipăit adevăruri l e de care avem nevoie; cu toate acestea este adevărat că nu am fi gînd it n ic iodat;\ idei le despre care este vorba dacă nu am fi văzut ş i pipăit niciodată nimic . . . Ş i dacă urmele sensibi le n u ar fi fost cerute, armonia prestab i l ită între sutlet ş i corp, despre care voi avea ocazia să vă întretin mai pe larg, nu ar fi avut loc. Dar aceasta nu împiedică spiritul să-şi ia adevăruri le necesare din el însuş i "1

Idei le înnăscute nu ar putea fi dobîndite, crede Leibniz, fără stimularea pe care ne-o dau simţurile. Ele declanşează procesul ce duce la actual izarea i deilor înnăscute.

1 Ibidem, p. 272.

2 G. W. Leibniz. Nouveaux es.wis sur l 'entendement lwmain, Flammarion. Paris, pp. 39-40.

86 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTE R I I

Filosofu l german evită astfel acea negare totală a contribuţiei s imţurilor în cunoaşterea autentică ce caracterizează rational ismul platonic, un punct de vedere pe care par să-I sugereze ş i unele pasaje din scrieri le lui Descartes în care accentul cade pe nevoia de a despă11i raţ iunea de s imturi . Leibniz subl in iază cu ins istentă că exerciţ iul i ntelectului nu poate fi despărţit de exerciţ iul facultăţi lor senzoriale. El prefigurează astfel într-o anumită măsură concepţi i le nativiste contemporane cu privire la rolul elementului înnăscut ş i al experientei în constituirea cunoaşteri i :

Caracterizarea dezbateri i asupra cunoaşteri i d i n filosofia secolelor XVII ş i XVIII ca o înfruntare între rational ism şi empiri sm pare să fie o reprezentare a acelor istoric i ai fi losofiei din secolul al XIX-lea care au privit retrospectiv evolutia ideilor asupra cunoaşteri i din punctul de vedere al lui Kant. Cum se ştie, Kant a propus noi i nterogaţi i şi soluti i în fi losofia cunoaşteri i , menite să depăşească ceea ce el a caracterizat drept un i lateral ităti le ş i greşel i le rational i smului dogmatic ş i ale empirismului sceptic . Filosofi cum sînt Locke sau Leibniz nu s-au văzut însă pe ei înşişi drept empirişti sau raţional işt i , c i , mai degrabă, drept aristotel ic i , platonici sau cartezieni . Astfel , Leibniz, în prefata Noilor eseuri, observă că punctul său de vedere este mai apropiat de cel al lu i Platon, după cum conceptia lu i Locke pare a f i mai apropiată de cea a lu i Aristotel .

Dacă teori i le epistemologice din secolele XVII şi XVIII ne vor interesa pentru a i l ustra opozitia d intre fi losofia rational i stă şi fi losofia empiristă a cunoaşteri i , atunci atentia noastră se va concentra în mod firesc asupra consideraţi i lor pri vitoare la contribuţia s imţurilor ş i a une i raţ iuni socotite independentă de s imţuri în constitu irea cunoaşteri i noastre despre lume. Teza empiristă radicală este că această cunoaştere, în întregul ei , provine din datele simturi lor, că s imturile constituie singura sursă a cunoaşteri i autentice. Această teză radicală nu va fi întîln i tă însă în textele multor fi losofi cal ificaţi în mod obişnuit drept empirişti, şi în primul rînd în textele celui recunoscut drept fondatoru l traditiei empiriste moderne, englezul John Locke. Într-o lucrare cuprinzătoare, i nt itulată Eseu asupra intelectului omenesc, l ucrare care apare în 1 690 şi poate fi socotită prima tratare sistematică a problemei cunoaşter i i , Locke va acorda o atentie deosebi tă problemei origin i i cunoaşteri i . Care este moti vatia i nteresului său special pentru această problemă? Locke crede că numai dacă vom putea stab i l i cum iau naştere ceea ce e l numeşte idei 1 , adică elementele cunoaşteri i , vom putea determina cît de departe se poate întinde cunoaşterea noastră. Iar ult ima întrebare este una d in cele mai importante întrebări pe care le poate pune, în genere, un fi losof ş i Ia care este tinut el să găsească un răspuns. A ne împăca cu ignoranta cu pri vire la acele probleme ce se dovedesc a fi în principiu inaccesibi le cunoaşteri i noastre reprezin tă, pentru cunoscutul autor englez, începutul înţelepciun i i . Căci determinarea l imitelor cunoaşteri i constituie cea mai puternică stavi lă atît împotriva pretent i i lor nesăbuite ale metafizicienilor, cît ş i împotri va scepticismului radical . Singura cale de a fixa întinderea cunoaşteri i este însă un examen al modului cum se formează ideile. Un asemenea examen ne poate indica care sînt, în genere. obiectele despre care putem avea idei bine formate. Teza generală a lu i Locke, o teză care a fost apoi socotită defin i torie pentru acea fi losofie a cunoaşteri i ce a fost numită empiristă, este că toate ideile şi, prin urmare, toate cunoştinţele noastre despre lumea materială îş i au sursele în impresi i le

1 Cuvîntul idee desemnează pentru Locke " tot ceea c e constituie obiect al intelectului cînd gîndeşte un

om . . orice poate ocupa mintea cînd gîndeşte" .


s imţuri lor precum şi în observaţia operaţi i lor minţi i noastre, care formează idei complexe porn ind de la ideile s imple ce constituie primele elemente (atomi i ) ale cunoaşteri i . Autorul îş i propune dezvol tarea acestei teze pri ntr-o cercetare de factură psihologică. Locke afirmă că mintea este la naştere o "încăpere goală" sau , cum s-a spus mai tîrziu , o "pagină albă" , Eseul începe cu examinarea critică şi respi ngerea punctulu i de vedere că ar exista idei înnăscute. Cercetarea ce urmează acestei crit ic i este una expl icit genetică. Autorul îş i propune să determine "mai întîi , cum i ntră idei le în minte" 1 • Începutul acestei cercetări este un punct zero, cel al naşteri i , cînd mintea este o "încăpere goală" . Locke susţine că i ntelectul este pe depl in pasiv în dobîndirea primelor sale idei , a ideilor simple. "Căci obiectele s imţurilor introduc anumite idei în mintea noastră fie că vrem sau nu, iar procesele minţi i ne lasă cel puţin n işte noţiuni obscure despre ele însele, nici un om neputînd ignora cu totul ceea ce face cînd cugetă. Intelectul nici nu poate să refuze de a avea aceste idei simple cînd se prezi ntă minţi i , n i"ci să le modifice cînd s-au întipări t, să le şteargă sau să producă el însuşi unele noi, mai mult decît poate o oglindă să refuze, să modifice sau să şteargă imagin i le sau idei le la care dau naştere obiectele aşezate în faţe e i " 2 Metafora ogl inzi i exprimă cu multă clari tate acea abordare externalistă de la care pleacă empirismul în expl icarea constituiri i cunoştinţelor. Primele elemente ale cunoaşteri i noastre îş i au sursa în acţiunea lucrurilor din lumea exterioară asupra s imţurilor. Această abordare este solidară cu consideraţi i despre rolu l mediului în formarea individului şi despre atotputernicia educaţie i , i dei care vor marca, mai tîrziu , puternic fi losofia lumini lor. Sursele primare a le cunoaşteri i noastre despre fapte sînt, pentru Locke, impres i i le produse de acţiunea stimulilor exteriori asupra s imţurilor. În dobîndirea primelor idei intelectul se comportă pe de-a-ntregul pasiv , receptiv , înregi strator. Materia cunoaşteri i noastre ne este dată ma i tîrziu ş i prin observaţia operaţi i lor intelectului , care prelucrează materia in i ţială. "Observaţia noastră, îndreptată fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minţ i i noastre, pe care le percepem şi asupra cărora reflectăm, este cea ce procură toate elementele gîndiri i . Acestea două sînt i zvoarele cunoaşteri i , de unde se nasc toate ideile pe care le avem sau pe care le putem avea în chip natural "3 • Dacă idei le s imple iau naştere în acest fel rezultă că ele nu pot să fie greşite. Eroarea survine abia atunci cînd intelectul nostru combină ideile simple formînd altele mai complexe. Aşa cum s-a observat nu o dată, supoztţ ia că recepttv ttatea sensibi l i tăţii noastre este garanţia adevăru lu i , iar spontaneitatea intelectului sursa erori i este supoziţ ia fundamentală a empirismului clas ic4. Această supoziţie i lustrează foarte bine felul în care o cercetare asupra ongmn cunoştinţelor, a demersuri lor pr in care sînt e le pro.duse, poate garanta valoarea lor de adevăr.

1 John Locke, Eseu asupra intelectuhli omene.,c. voi. 1, Editura ştiinţifică. Bucureşti , 1 96 1 , p. 1 8 .

2 Ibidem , pp. 95-96.

3 Ibidem, p . 8 1 .

4 " Este presupunerea ce trece prin aceste discuţii că eroarea ş i incertitudinea se datorează operaţi i lor

minţi i ; există în percepţie ceva dat , care nu este în vreun fel un produs al operaţii lor minţii ş i trebuie să fie,

prin urmare, liber de eroare . Acesta oferă certitudine. Ceea ce este, aşadar, central pentru această formă de

empirism este ideea că percepţia este într-un punct sau altul indubitabilă. Ea este l iberă de posibi litatea erorii ,

deoarece eroarea nu are loc în ceea ce este «dat>> ; ea este datorată imaginaţiei sau slăbiciunii judecăţii

omeneşti " . (D. W . Hamlyn. Op. cii . . p . 35) .


Fără îndoială că dacă întreaga noastră cunoaştere a r f i l imitată la cea care se orig inează în experientă. margini le cunoaşteri i noastre ar fi destul de înguste şi de strîmte. Locke scapă însă unei asemenea concluzi i radicale admitînd că oameni i posedă în afara cunoaşteri i pri n experientă o cunoaştere pe care o numeşte i ntuitivă, precum şi o cunoaştere demonstrativă. Prin experientă obtinem numai cunoştinte despre natura exterioară. Cunoaşterea intuitivă este cunoaşterea existentei noastre ca spirite, iar cunoaşterea demonstrativă este cunoaşterea existentei l ui Dumnezeu . Cea d in urmă se sprij ină pe cea d intîi . Căci existenta omului ca fiintă fin ită, înzestrată cu i ntelect, crede Locke, nu ar putea fi expl icată decît dată admitem exi stenta unei fi in te eterne, atotputernice şi atotştiutoare. Materia necugetătoare nu putea produce o fi i ntă cugetătoare 1 • Sîntem astfel departe de concluzi i le austere şi l imitative l a care ne-ar putea conduce asumarea consecventă a tezei empiriste. Locke, ca şi empiri şt i i secolului al XVIII-lea, inclusiv Hume, nu va sustine teza extremistă că tot ceea ce cunoaştem ar putea fi derivat din experientă. Controversa dintre rationali şti ş i empirişti în această epocă nu pri veşte atît ex istenta unei cunoaşteri a priori, cît întinderea ei .

În concepţia epistemologică a lu i Locke coexi stă motive ce par greu de armon iza!. Pe de o parte, punctu l său de vedere asupra surselor cunoaşteri i noastre despre natură atrage după sine o l imitare drastică a acestei cunoaşteri : Pc de altă parte , sust inînd pos ib i l i tatea

unei cunoaşteri demonstrative a lui Dumnezeu . Locke acordă intelectu lu i competente deosebit de largi , asemănătoare cu cele ce i-au fost atribuite de teologi i şi fi losofi i rational işt i ai vremi i . Sîntem în faţa unor inconsecvente şi contradicţ i i totuşi doar aparente, care îşi găsesc explica{ ia într-un strat mai adînc al gîndiri i lui Locke . Avem în vedere reprezentarea generală a autorulu i Eseului asupra capacităti lor şi l i mitelor cunoaşteri i omului ca fi inţă creată. o reprezentare ce s-a i mpus cu autoritate în medi i l e rel igioase puritante ale epoci i ş i a fost articu lată mai coerent de oameni ce se consacră cercetări i empirice a naturi i , printre care i luştri fondatori sau membri ai Societăţ i i Regale de Şti i nţe

din Londra, ca Robert Boyle. În această reprezentare, puteri le intelectu lu i omenesc ş i , totodată, l imitele acestor puteri exprimă intenti i l e şi înţelepciunea creatoru lu i . Dumnezeu nu 1 -a înzestrat pe om cu capacităti de cunoaştere pentru a putea pătrunde cauzele prime, pri nc ip i i le ex i stenţe i , ci doar pentru a-şi întări prin ra ţiune cred inţa în învăţătura rcvelată, a-şi cunoaşte în acest fel îndatori ri le , şi, în acelaşi t imp. pentru a-şi satisface nevoi le materiale, a-şi uşura viaţa pe pămînt. Cel din urmă obiectiv poate fi atins pe depl i n prin adunarea conştiincioască de observaţi i despre fapte şi prin genera l izarea acestor observaţi i , într-o total ă necunoaştere a ulti mi lor temeiuri ale lucrurilor ş i proceselor d in natu ră. Locke înfăţi şează această l imi tare a cunoaşterii naturi i drept o consecintă a pri ncip i i lor pe care le-a formulat cu priv i re la sursele oricărei cunoaşteri ce poate fi dobîndită cu priv ire la l ucruri l e d in natură. Temele şi tezele epi stemologiei l u i Locke pot fi întelese . aşadar. numai în cadrul unei reprezentări de inspira1ie rel igioasă cu pri vire la

pu teri le şi l imi tele fi inţei omeneşti , ca fi inţă crcată2• Este vorba de l imite ce nu sînt

numai fatale. de nedepăşit. ci şi salutare în măsura în care exprimă întelepc iunea fi inţei supreme. Nu avem, prin urmare, a ne plînge de l imitele puteri lor i n telectu l u i , ci a le folos i cît mai bine în graniţele fi xate domeniu lu i lor legi t im de exercitare. "Menirea noastră aic i , scrie Locke. nu este să cunoaştem toate lucruri le ; ci pe acelea care au importanţă pentru

1 Vezi J. Locke. Op. cir .. voi . I I . pp. 234-235.

2 Pentru de7.vol tări ale acestei interpretări, vezi M . Flonta. Empirismul lui Locke. Revista de Filosofie

nr. 1 / t 992 .


conduita noastră. Ducă noi putem descoperi normele potnv1 t cărora o fi i ntă rationali\, în starea în care se află omul în această l u me. poate şi trebuie să-şi călăuzească opini i l e ş i actiun i le legate de această stare. atuhci nu trebuie să ne tu lbure faptu l că

anumite lucruri scapă cunoaşteri i noastre" 1 •

Filosofi i empirişti c e se detaşează d e viziunea providenţiali stă asupra omului ş i cunoaşteri i omeneşti vor ajunge totuşi l a unele concluzii diferite. Este ceea ce poate proba o priv ire cît de sumară asupra epistemologiei lui David Hume. Empiri smul lu i este înrudit cu cel al lu i Locke pri n situarea antimetafizică ş i , îndeosebi , prin orientarea pronunţat genetică în abordarea problemei cunoaşteri i , exprimată în tendinţa de a judeca înti nderea şi valoarea cunoştinţelor pe baza unei cercetări de factură psihologică a proceselor şi demersurilor de constituire a acestor cunoştinţe. Hume formulează însă punctul d'e vedere empirist asupra surselor cunoaşterii cu mai multă claritate şi acceptă unele concluzi i mai radicale ce decurg d in adoptarea acestu i punct de vedere. Observînd că gîndirea noastră are o " l ibertate nel imitată" , în sensul că poate concepte orice nu implică o contradicţie, Hume afirmă că "toată această facultate creatoare a spiritului nu depăşeşte facultatea de a compune, de a transpune, de a spori sau micşora materia pe care ne-o oferă s imţurile şi experienţa" . Teoria lu i asupra origini lor cunoşti nţelor se întemeiază pe di stincţia d intre impresie şi idee (sau gînd). Impresi i le sînt senzaţ i i şi trăiri subiective în genere . Ideile sîn t urmele pe care le lasă impres i i le sau anticiparea acestora prin imaginaţie. Impresi i le se deosebesc de idei deoarece sînt mai puternice, mai vii . Pri ncipiu l empirismului este formulat astfel : "Pe scurt, întreaga materie a gîndiri i deri vă fie d i n simţirea noastră externă, fie d in cea internă. Doar amestecul ş i compararea elementelor acestei materii sînt în puterea spiritu lu i şi a voinţei sau, pentru a mă exprima în mod ftlosofic , toate ideile noastre sau trăiri le mai sl abe sînt reproduceri ale impresi i lor noastre sau ale trăirilor noastre mai v i i " 2 . Impres i i le, afirmă Hume, sînt înnăscute doar în sensul că se produc pri n exerci tarea unor facul tăţi sau dispoziţ i i naturale. Idei le, în schimb, nu pot fi în nici un fel înnăscute, deoarece provin întotdeauna din impres i i . Acest punct de vedere asupra surselor cunoaşteri i noastre despre fapte impl ică anumite concluzi i cu priv i re la întinderea ş i valoarea cunoaşteri i . Ideile de substanţă materială ş i substanţă spirituală, principiul cauzal ităţ i i , înţeles ca o conexiune necesară între cauză ş i efect, şi alte asemenea idei ce susţin edificiul oricăru i s istem metafizic sau de teologie raţională vor trebui să fie respinse de vreme ce nu putem indica impresi i le primare ce corespund acestor idei .

Ca teorie asupra genezei şi surselor cunoaşteri i , empirismu l şi raţional ismul secolelor XVII-XVIII reprezintă şi puncte de vedere diferite cu priv i re la raportul di ntre ceea ce este înnăscut ş i dobîndit în cursul vieţi i , în primul rînd prin mij loci rea s imţurilor. Aceasta ne-o indică clar în primul rînd disputa asupra temei idei lor înnăscute. Tema ocupă u n loc i mportant atît î n Eseul l u i Locke, cît ş i î n Noile eseuri asupra intelectului omenesc ale lui Leibniz .

În lucrarea sa, Leibniz, formulează obiecti i le unui raţional i st faţă de principi i le care au fost propuse ş i susţ in�te în cartea lui Locke. Noile eseuri sînt un dialog între doi

1 J . Locke, Op. cir. , voi . 1 . p. 1 6 .

2 D. H u me. Cercetare a.nrpra intelecfului omenesc. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti , 1 987,

p. 1 00 .

90 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTE R I I

amatori de fi losofie, unu l care formulează şi expl ică principi i le fi losofiei empiriste a cunoaşteri i în spiritul şi l i tera cărt i i lu i Locke, şi al doilea care le critică, expunînd de fapt idei le autorulu i . O bună parte d in primul volum al cărti i lui Locke este consacrată critic i i doctrinei idei lor înnăscute, o doctrină pe care autorul o caracterizează drept păgubitoare pentru rel igie, moral itate, fi losofie şi viata practică. Vorbind de idei înnăscute, Locke are în vedere idei presupuse a fi prezente în i ntelectul nostru de I a naştere. Numeroasele obieqi i critice împotriva acestei doctrine se constituie în argumente în sprij inul principiului empirist, aşa cum a fost el formulat încă de scolastic i : "Nu ex istă n imic în i ntelect care să nu fi fost înainte în simtm'i " . Cele mai multe din obiecti i le lu i Locke au următoarea formă: oamen i i nu dobîndesc o idee sau alta înainte de a fi stimulati senzorial într-un anumit fel . Din acest fapt autorul trage concluzia că nu există idei înnăscute. S-a remarcat însă că Descartes şi alti sustinători ai teoriei ideilor înnăscute din secolul al XVII-lea, pe care îi viza critica lu i Locke, acceptau că noi ajungem să dispunem de asemenea idei numai pe baza unei stimulări senzoriale corespunzătoare. Faptul că anumite idei nu devin functionale mai înainte ca oameni i să fie stimulati senzorial într-un anumit fel nu dovedeşte, aşadar, în nici un fel , că aceste idei nu ar fi înnăscute. Lingvistul american N. Chomsky este de părere că Locke a atacat teoria ideilor înnăscute în forma ei cea mai primitivă, o formă în care ea nu a fost sustinută de nic i un reprezentant de seamă al rational ismului secolului al XVII-lea, ş i apără această teorie, aşa cum a fost ea expusă de Descartes, scri ind : "Nu există n imic de neînteles în opin ia că stimularea oferă mint i i posibi l i tatea de a apl ica anumite principi i înnăscute, anumite noti uni ce îşi au originea în <<facul tatea i ntelectului>> însuş i , care sînt derivate m a i degrabă d i n capacitatea d e a gîndi decît direct d i n obiectele exterioare" 1 •

Dezvol tînd teza rationali stă a idei lor înnăscute, Leibniz formulează astfel opozi t i a

di ntre această teză ş i teza empiristă. a ş a c u m a fost ea sustinută de Locke : " Este vorba

de a şti dacă mi ntea în ea însăşi este în întregi me goal ă, ca şi plăci le pe care nu s-a scri s

încă nimic (fabula rasa), aşa cum sustine Ari stotel şi autoru l Eseului, şi lot ce este trasat

aici vine nu mai prin s i mturi ş i din experientă. sau dacă mintea contine în mod originar

princip i i le mai mul tor notiuni şi doctrine pe care obiectele exterioare le deşteaptă în

anumite împrejurări , cum cred eu împreună cu Platon şi cu şcoala şi împreună cu toti cei

ce dau această interpretare pasaju lu i din Sfîntul Paul în care el arată că legea lu i Dumnezeu este scrisă în inimi "2 • Leibniz a prevenit împotri va une i întelegeri s impl iste a

punctulu i de vedere că anumite idei, aşa-numitele adevăruri necesare ale raţiunii, cum sînt princi pi i le rel igie i . metafizici i . moralei ş i matematic i i , ne sînt date de l a naştere ş i nu-şi

au originea în experientă. Filosoful german ş i-a propus să răspundă în acest fel

observatiei formulate şi de Locke că multi oameni normal alcătuit i nu aju ng niciodată

în posesia unor asemenea idei , presupuse a fi înnăscu te. El subl in ia că adevăruri le

necesare există în i ntelectul nostru doar în stare potentială, v irtuală. Pentru descoperi rea

lor se cere o rctlcctie sustinută îndreptată spre ceea ce e cuprins în i ntelect, multă putere

de concentrare. Acestea l i psesc însă la oamenii preocupati mai mult de nevoi le i mediate

ale trupu l u i , cum sînt copi i i , sălbatic i i ş i oameni i neinstru i ti în genera l . Leibniz mai

observă că punctul de vedere al lu i Locke cu pri v i re l a sursele cunoştintelor noastre nu

1 N. Chomsky. Sprache und Geist, Suhrkamp Verlag. Frankfurt am M a i n . 1 970, p . 1 37 .

2 Leibniz. Op. c i t . . p . 1 O .

SURSELE CUNOAŞTER I I 91

este unul consecvent external ist şi în acest sens empmst, incompatibi l cu nati v ismu l . Aceasta î n măsura î n care Locke recunoaşte alături d e si mturi ş i refleqia, experienta internă. drept sursă a cunoştintelor ' . Caracterizarea ret1ectiei ca o sursă independentă de cu noaştere, o idee ce rămîne la Locke ş i la alt i empirişti i remediabi l vagă, şterge , aşadar, în mare măsură contururi le opozitiei d intre nativismului rational i st şi external ismul empiri st. Di stinctia dintre cele două puncte de vedere principial opuse asupra sursel or cunoaşteri i va căpăta o expresie clară ş i netă abia în teori i le rationali ste ş i respect iv empiriste, behaviori ste d in secolul nostru , precum ş i în controversa dintre ele .

Prezentarea temei orig in i i ş i surselor cunoaşterii în epistemologia clasică nu se poate încheia fără o scurtă referire Ia fi losofia cunoaşterii a lu i Kant. Kant a dist ins mai clar decît fi losofi i de pînă l a el între teoria cunoaşterii şi psihologia empirică. EI a socotit că cercetarea facultăţi lor ş i acti vităţilor mintale ce intervi n în constitu irea cunoştinţelor nu este domeniul teoriei cunoaşteri i , c i al psihologiei empirice. Interesul psihologiei empirice este un interes descriptiv , în timp ce interesul teoriei cunoaşteri i este, d impotri vă, unul transcendental . Cu alte cuvinte, teoria cunoaşteri i consideră cunoştinţele ca fi ind date ş i se întreabă cum sînt ele posibi le . Filosofia cunoaşteri i se interesează, aşadar, crede Kant, exclus i v de întemeierea cunoştinţelor ş i nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. Concluzia ar putea fi că problematica orig in i i şi surselor cunoaşteri i nu mai are n ici un loc în tr-o filosofie critică a cunoaşteri i , aşa cum a fost concepută aceasta de Kant. O asemenea concluzie nu se susţine totuş i , în principal din două moti ve. Mai întîi , în Critica raţiunii pure întîln im nu o dată enunţuri pri vitoare Ia subiectul cunoaşteri i , l a facultăţi de cunoaştere, Ia surse a le cunoaşteri i . Despre intuiţ ia pură a spaţiu lu i , Kant scrie astfel că "îşi are sediul în subiect, ca însuşire formală a lui de a fi afectat de obiecte ş i de a dobîndi prin aceasta o reprezentare nemij locită despre ele . . . " 2 În al doilea rînd, ş i fi losofia transcendentaiă închide în sine o anumită perspectivă asupra surselor cunoaşteri i . Kant se exprimă clar în acest sens . El scrie că aceste izvoare sau surse sînt "capaci tatea de a primi reprezentări " (sensib i l i tatea) şi "capacitatea de a cunoaşte un obiect cu ajutorul acestor reprezentări " ( intelectul) . Prin sensibi l i tate obiectele ne sînt date, i ar prin i ntelect ele sînt gîndite şi, prin urmare, cunoscute. Materia sensibi l ităţi i , senzaţia, i a naştere prin acţ iunea lucruri lor î n sine asupra simţurilor noastre. Forma sensibil ităţ i i , i ntu i ţ i i le pure ale spaţiului şi timpulu i , ca şi conceptele pure, sînt constitutive facultăţi i noastre de a percepe şi de a gîndi , sensibi l i tăţi ş i gîndiri , ca facultăţi de cunoaştere. Intu i t i i le oferă conţinutul cunoaşteri i , iar conceptele pure ale in telectulu i forma oricărei cunoaşteri . Conceptele fără conţinut sînt goale, după cum intuiţ i i le fără concepte sînt oarbe. Conceptele pure primesc un obiect numai prin intuiţ ie , i ar intuiţ i i le devin cunoştinţe numai în măsura în care sînt supuse conceptelor. lntelectul nu poate intu i , după cum sensibi l i tatea nu poate gîndi obiecte şi nu poate deci cunoaşte. Sensibi l i tatea ş i intelectul sînt, aşadar, cele două surse ale cunoaşteri i . "Aceste două facul tăţi sau capacităţi nu-şi pot schimba funcţi i le lor. Intelectul nu poate i ntui n imic , iar s imţurile nu pot gîndi nimic . Numai d in faptul că e le se unesc poate i zvorî

"Or, refleqia nu este altceva decît o atentie la ceea ce este în noi şi si mturile nu ne dau cîtuşi de pu(in

ceea ce pmtăm deja în noi " . (Leibniz, Op. cit. , p. 1 3 . )

2 lmmanucl Kant. Critica ra[iunii p11re, Editura ştiin(ifică, Bucureşti, 1 969, p . 70.


cunoaşterea" 1 • Orice cunoaştere despre fapte, cunoaştere pe care Kant o numeşte experienfă, ia naştere astfel prin conlucrarea sensjbil ităţi i şi intelectu lu i . Impresi i le sau reprezentări le sensibile declanşează acti vitatea intelectulu i în măsura în care îi oferă un obiect. Cunoaşterea este rezultatul apl icări i categori i lor ş i pri ncipi i lor intelectulu i materialului pe care î l oferă sensibi l itatea, o act ivitate prin care, crede Kant, impresi i le sensibile sînt comparate, legate între e le sau separate. În in troducerea Criticii rafiunii pure

Kant di stinge conţinutul şi forma cunoaşteri i şi indică sursele lor diferite, caracterizînd cunoaşterea prin experienţă drept "un compositum din ceea ce primim noi prin impresi i ş i ceea ce facultatea noastră de cunoaştere (nefi ind provocată decît de impresi i senzoriale) produce d in ea însăşi , adaos pe care no i nu- l distingem de acea materie primă mai înainte ca un lung exerciţiu să ne fi făcut atenţi asupra- i şi abil i de a-1 separa"2 .

Conceptia kantiană asupra surselor cunoaşterii este un sistem de referi n tă ce ne permite să punem în evidentă unele motive tematice comune teori i lor empiriste şi raţional iste din epistemologia clasică, cum sînt ideea unei cunoaşteri nemij locite şi conceptul cunoaşterii orientat spre conţinut. Kant contestă, mai întîi , că există ceva de felu l unei intuit i i i ntelectuale. Prin aceasta el se del imitează clar de rationali şti i dogmatici ai epoc i i sale. lntelectul omenesc poate doar să gîndească, ş i nu să intuiască. Tocmai prin aceasta se deosebeşte el de intelectul divin. Totodată, autorul Criticii raţiunii pure

se desparte de fi losofi i empiri şti atunci cînd susţine că intuitia sensibi lă nu este unica sursă a cunoaşteri i . Este adevărat că intuitia nu poate fi decît sensibi lă . Intuit ia oferă însă doar materia sau continutul cunoaşteri i noastre despre fapte. O asemenea cunoaştere se poate constitui numai prin unirea acestei materi i cu forme ce sînt constitutive facultăti i noastre de cunoaştere . Concepte pure despre obiecte în genere sînt condi t i i a priori ale oricărei cunoaşteri prin experienţă. Valabi l i tatea obiectivă a acestor concepte, adică a categori i lor, constă în faptul că ele, în cali tatea de forme pure, fac posibi lă sinteza şi , prin aceasta, cunoaşterea. Kant respinge astfel ideea cunoaşteri i nemijlocite ş i formulează, pentru prima dată, un concept al cunoaşterii orientat spre formă3 •

Din dezvoltări le de pînă acum putem desprinde că autori reprezentativi pentru acea epocă în dezvoltarea fi losofiei cunoaşteri i pe care o numim epistemologia clasică, di ncolo de ceea ce îi desparte, în primul rînd ca gînditori original i ş i , în al doilea rînd, prin orientarea lor rationalistă ş i , respectiv , empiristă, cad totuş i de acord în ceea ce priveşte supozit i i mai fundamentale, care au fost rareori formulate în mod explicit. Mai întîi , ei cred că există surse ultime ale cunoaşter i i . Apoi , ei socotesc aceste surse drept surse de autoritate epistemică: numai cunoştintele ce provin din asemenea surse vor fi acceptate drept cunoştinte autentice. Nu se distinge, aşadar, între sursele cunoaşterii ş i întemeierea cunoaşteri i . Problema surselor cunoaşteri i este considerată o problemă centrală a fi losofiei cunoaşteri i . Prin raportare la asemenea supozit i i ceea ce îi desparte

1 Ibidem. p. 92.

2 Ibidem. p . 42. lată şi o altă formu lare , poate mai ed i ficatoare : " Impresi i le si mţuri lor oferă pri mul pri lej

de a desfăşura toată facul tatea de cunoaştere cu privire la ele şi de a realiza experien ţa , care contine două

elemente fom1c d i ferite. anume o materie pentru cunoaşterea din si mţuri , şi o anumită ,/(Jnnă de a o ordona

din izvorul in tern al intu ilii şi gîndirii pure şi care sînt puse mai întîi în funcţie şi produc concepte cu prilej u l

impres i i lor. " (Ibidem. p. 1 1 8 . )

3 Pentru d ist incţia dintre conceptul cunoaşteri i orientat spre con tinut şi spre formă, vezi M . Flonta . Zwei

Erkenlllni.,be,;rifte. în "Noesis" XVI I . Editura Academiei , 1 993, pp. 85-93 .


pe rational işti ş i empi rişti - i ndicarea intuit iei raţionale şi, respectiv, a i mpresi i lor senzoriale drept surse ult ime ale cunoaşter i i - nu va mai apare atît de important. Căci atît un i i , cît şi cei lal t i , par să fi fost însufletiti de convi ngerea că buna întemeiere şi valoarea cunoşt intelor ar putea fi stabi l i te fără greş pri n identificarea surselor ult ime ale cunoaşter i i şi pri n raportare l a aceste surse. Karl Popper i ndică drept una di n supozit i i le mai adînc i ale epi stemologiei c las ice punctul de vedere că adevăru l este manifest ' . Adevărul este manifest în sensul c ă el va putea fi stabi l i t o dată pentru totdeauna de îndată ce vom ajunge pînă la sursele ultime ale cunoaşteri i ş i vom învăta cum să deri văm cunoşti nte pornind de la aceste surse. O asemenea convingere nu este i ncompatib i lă cu recunoaşterea faptului că oamen i i acceptă adesea idei ş i teori i ce se dovedesc mai tîrziu a fi false. Căc i , mai întîi , este necesar să dorim s i ncer cunoaşterea adevăru lu i , indiferent dacă acesta ne place sau nu . În al doilea rînd , trebuie să ne el iberăm de dominatia ti ran ică a prejudecătilor sădite în mintea noastră prin educaţie şi consacrate de autoritatea tradi tiei . În al trei lea rînd , abia o sfortare i ntensă şi stăru itoare a mint i i , ceea ce este la îndemîna unui număr mic de oamen i , ne poate apropia de sursele ul t ime ale cunoaşteri i . Or, asemenea ceri nte nu sînt în genere uşor de satisfrtcut ceea ce expl ică cum pot fi idei le false atît de răspîndite. Popper relevă şi subl in iază impl icaţi i l e antiautori tare ale conceptiei dominante în epi stemologia clasică asupra surselor erori i şi ignorante?. O dată ce vom socoti că aclevftrul este acces ib i l une i m inti puternice ş i sănătoase ce poate înai nta spre sursele u l t ime a le cunoaşter i i , vom fi înc l inati să supunem prejudecăti le ş i doctrinele sprij i n ite pe autoritatea unei exigente examinări critice. Efectul eliberator al acestui fel ele a judeca val id i tatea cunoaşteri i într-o lume care abia ieş ise d i n era autoritarismului medieval poate fi cu greu supraapreciat .

Ne putem, desigur, întreba ce anume a conferit atîta fortă de convingere unor supoziti i ca acelea că există surse ult ime ale cunoaşteri i , că valoarea cunoştintelor poate fi stabi l i tă raportîndu-le la aceste surse ş i , prin urmare, problema surselor cunoaşteri i este tema card i nală a fi losofiei cunoaşteri i3 . Astăzi multi filosofi încl ină să creadă că asemenea supoziti i au fost susti nute de o convingere mai profundă, mai fundamentală, şi anume aceea că tocmai pri n regresul spre sursele ultime ale cunoaşteri i ş i numai pri ntrun asemenea regres vom putea ajunge la cunoştinte certe, vom putea asigura pe depl in şti inta noastră, o vom putea pune la adăpost, o dată pentru totdeauna, de numeroase infi l trări ale erori i care o amenintă. Presupunerea că exi stă surse ult ime ale cunoaşteri i

1 Vezi K. R. Popper. Despre sursele cwwaşrerii �·i ale iţ:noran[ei. în (ed . ) M. Flon ta , Filo.w�jiil - Rege ?,

H u manitas, B ucureşt i . 1 992. p. 1 09 şi u n n .

2 El aprec iază că această epistemologie, pe care o cal i fică drept gre�ită. "a fost princ ipal u l inspirator

al unei n.::vo l u t i i i ntc lt:ctualc şi morale fără egal în i stor ie . Ea i-a încurajat pe oamen i să gîndească cu propri ul lor cap . Le-a insu fl at speranta că prin cu noaştere se pol el ibera şi pot e l ibera ş i pe alţi i de robie ş i

suferi ntă . Ea a făcut posibi lă ştiirtţa modernă. Ea a deven it baza l upte i împotri va cenzurii ş i împotri va

suprimflri i l iberei cugetări . Ea a devenit haza conşti inţei nonconfonniste, a indiv idual i s m u l u i şi a l u n u i nou

senti ment al demu ităt i i umane; a revendicării învăţămîntu l ui general izat ş i a unei noi aspiraţi i spre o

soc ietate l iberă. Ea i -a făcut pe oamen i să se si mtă rf!spunziitori pentru ci înşişi şi pentru alţi i şi dorn ici

să ame l ioreze nu numai propria lor cond iţ ie, ci şi pe cea a semeni lor lor. E un exemplu de idee proastă ce a

i nsp irat m u l te idei bune" . (K . R. Popper. Op. cit . . p. 1 1 4. )

3 "Despre sisteme le de ep istemologie trad iţ ional ă s-ar putea spune că rezu l tă d i n răspun suri afirmat ive

sau negative la întrebări pri v ind sursele cunoaşterii noastre . Ele n u p un niciodată l a îndoială aceste întrehări

ş i nu le contcstă legi t i mitatea " . (Op. c:it. , p . 1 27 . )


are ş i ea, aşadar, impl icaţi i autoritare. O dată ce vom admite că există surse ultime ale cunoaşteri i , vom fi d ispuşt să admitem că exi stă posibi l i tatea de a asigura pe depl i n cunoaşterea noastră, de vreme ce nu vom accepta decît ceea ce poate fi derivat din aceste surse. Se pare că preocuparea pentru identificarea surselor ult ime ale cunoaşterii în epistemologia c lasică a fost susţinută în primul rînd de asumarea unui anumit ideal de cunoaştere, idealul certitud in i i , a cunoaşteri i pe depl in asigurate faţă de primejdia erori i , idealul une i şt i inţe infai l i bi le .

3. Motive centra le în concepţia empiristă asupra surselor cunoaşteri i ; examen critic

Raţional i smul clasic ş i empi rismul clasic ş i-au propus să stabilească sursele cunoaşterii autentice şi să determine l imitele cunoaşteri i şi valoarea cunoştinţelor prin raportare l a asemenea surse. Teza raţionali stă - ex istă intuiţie raţională, sursa ult imă a cunoaşteri i o constituie i ntuiţia raţională - este confruntată cu obiecţi i grave. Kant a subl in iat că prin i ntelect sau prin raţiune nu ne este dat niciodată un conţinut. Ca facultăţi de cunoaştere, intelectul ş i raţiunea nu pot intui n imic , c i pot stabi l i raporturi conferind astfel formă unui conţi nut dat. Dincolo de asemenea obiecţi i epistemologice de pri ncipi u , dezvoltarea cunoaşterii teoretice a indicat că idei ce pot apărea multor generaţi i drept clare şi d istincte, şi în acest sens raţional evidente, nu au în realitate un statut aparte. Ev idenţa lor se poate datora exclusiv confirmării lor s istematice într-o experienţă îndelungată. O dată cu lărgirea cîmpului experienţei noastre vor putea fi acceptate însă idei al ternative, iar vechile idei , care nu mai sînt compatibile cu cele acceptate , îşi vor pierde, des igur, evidenţa raţională. Pentru cel ce a înţeles, bunăoară, principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, intuiţia că orice particulă materială trebuie să posede simultan o pozi ţie bine determinată ş i un impuls bine determinat va înceta să fie o i ntuiţie raţional evidentă. Teza că intuiţ ia raţională reprezintă sursa ult imă a cunoaşteri i pare astfel tot mai greu de susţinut într-ţin ev şti inţific postcartezian.

Dimpotrivă. teza empiristă, teza potri vit căreia datele s imţurilor ar reprezenta sursa ult imă a cunoaşteri i noastre despre lume, rămîne, pînft astăzi, un punct de vedere infl uent în medi i le fi losofice şi şti inţifice . .Această teză merită, aşadar, o examinare mai atentă şi mai susţinută. Vom prezenta ş i d i scuta critic cîteva motive deosebit de populare care dau contur concepţiei empiri ste asupra genezei şi surselor cunoaşteri i noastre despre lume: ideea "datulu i " , primatul abstractizări i şi primatul inducţie i . Aşa cum vom vedea, aceste motive se întrepătrund strîns ş i nu pot fi despărţite decît din raţ iuni de c larificare şi sistematizare a ideilor.

Caracterizarea impresi i lor senzoriale drept surse primare ale cunoaşteri i are o lungă tradit ie în fi losofie. Teza se susţine pri n argumentul că numai prin s imţuri putem intra în contact atît cu lumea exterioară, cît şi cu lumea noastră subiecti vă, şi obţine astfel i nformaţii despre real i tate. Mulţi sînt încl inaţi să creadă că aceastft constatare elementară ne îndreptăţeşte să susţinem că toate cunoşti nţele prov in , în cele din urmă,


din datele si mţurilor. Este, de fapt, şi punctul de vedere al gînd iri i comune. "Desigur, percepţia nu este s ingurul fel în care ajungem să cunoaştem ceva cu pri vire la lumea ce ne înconjoară; noi putem, de exemplu , să cunoaştem anumite lucruri despre lume pe calea inferenţei din alte lucruri . Cu toate acestea, dacă nu constatăm anumite lucruri despre lume prin percepţie nu va exista nici o cale să constatăm ceva despre ea în alt fel " 1 •

O supoziţie fundamentală a concepţiei empiri ste cu priv ire la sursele cunoaşter i i este aceea că impresi i le s imţurilor, ceea ce fi losofi i numesc în mod curent date ale simţurilor

sau simplu datul (the given), reprezintă o cunoaştere nemij loci tă. Expresia dat sugerează, de fapt, că impres i i le senzoriale sînt ceea ce resimţim nemij locit şi, ca atare, ceva ce nu va putea fi deri vat şi expl icat pri n raportare la altceva. Datul este o stare originară, ireductib i lă , care nu cere întemeiere, nu poate primi o întemeiere ş i nici nu poate fi supusă unei anal ize critice. De ceea ce ne este dat nu ne putem îndoi . În acest sens, datul

este ceva ultim în ord inea cunoaşter i i : toate cunoştinţele noastre despre reali tate sînt raportate în cele din urmă la ceea ce ne este dat, atunci cînd se încearcă determinarea surselor lor, în t imp de datul însuşi nu va putea fi raportat la nimic al tceva. Iată cum caracterizează datul un fi losof empirist al secolulu"i nostru : "Cînd văd o roşie mă pot îndoi de multe. Pot să mă îndoiesc că este o roş ie şi nu o bucată de ceară iscusit pictată . . . De un lucru nu mă pot însă îndoi , ş i anume că există aici o formă roş ie şi oarecum umt1ată ce se distinge pe fundalul altor pete de culoare ş i are o anumită adîncime vizuală, şi că acest întreg cîmp de culoare se prezintă în mod direct conşti inţei mele . . . Acest mod specific şi ultim de a fi prezent conşti inţei este numit ceea ce este dat (given) şi ceea ce este prezent în acest fel este numit un dat (datum)"2. Ne putem îndoi că vedem o roşie, dar nu cit avem un anumit complex de senzaţ i i . Putem pune în di scuţie o descriere sau alta a ceea ce ne este dat, dar nu şi ceea ce ne este dat, ca atare. Asemenea consideraţ i i impl ică di stinctia d intre enunţuri despre date ale s imţurilor şi enunţuri despre lucruri reale şi dau socoteală de posib i l i tatea de a întemeia teza ideal is tsubiectivă pornind de la principii ale fi losofiei empiriste a cunoaşteri i .

Reprezentarea curentă care este sol idară c u o fi l osofie empiristă a cunoaşteri i a fost

numită de Popper "teori a găleţi i "'. Cei ce împărtăşesc această teorie îşi reprezi ntă

mi ntea cunoscătoare ca o găleată care este la început goală şi în care materia i ntră

încetul cu încetul pri n s i mţuri , se acumulează ş i este apoi pre lucrată . Cunoaşterea se cîştigă prin acumularea şi prelucrarea informaţiei cuprinse în datele s i mţuri lor. Ceea ce se

produce pri n stimularea si mţuri l or, adică i mpres i i le senzori ale, constituie materi a pură şi

originară a întregii noastre cunoaşteri despre realitate. Este o cunoaştere directă, i mediată

în sensul că mintea este pur rece pti vă , înregistratoare în producerea i mpres i i lor senzoria le .

Tocmai receptivitatea minţ i i în procesul constituiri i i mpres i i lor senzori ale asigură caracteru l

adecvat al acestor i mpres i i . Cunoaşterea nemij l ocită pe care o con t i n impresi i le senzori ale

este presupusă a fi l i beră de eroare. Erori le în cunoaştere ar lua naştere exclus i v în procesul prclucriiri i acestei informaţ i i origi nare. l n telectul formulează notiuni şi legi

1 D. W . Hamly11 . T11e Theory of" Knowledge, pp. 2 1 1 -2 1 2 .

2 H. H. Price. Pen:eption. London. 1 932, citat după D. W. Hamlyn. Op. cit .. p. 1 55 .

3 Vezi K. R . Popper. The /iucket ami the Searc:hligltt. Two Theories of" Knmrledge şi T�•o Faces ()/

Common Seuse: an A rgument j(Jr Commonsense Realism aud agoinst the Commonsense Tlleory of" K1Unrledge. în K . R . Popper. 0/Jjectivc Knmvled!(e. An Evoltllionw)" Approach. Oxford at the Clarcndon Prcss. 1 972 .

96 COGNITIO. 0 i NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

stab i l ind asemănări ş i repetiţii prin compararea elementelor atomare a l e cunoaşteri i , reprezentate d e datele senzoriale. Eroarea s e datorează interpretări lor p e care le adaugă

imaginaţi a sau in telectul datelor presupuse pure ale s imţuri lor sau stabi l i r i i unor corelaţ i i inadecvate între aceste date de către intelect.

Un motiv fundamental al conceptiei empiri ste asupra cunoaşteri i , moti v fami l i ar în măsura în care este constitutiv ş i întelegeri i comune a cunoaşteri i , îl constituie, pri n urmare, supozi tia că întreaga noastră cunoaştere se originează în informati i le care ne sînt date nemij locit de simturi , informatii a căror adecvare ar fi asigurată de caracterul pas iv , pur recepti v al subiectului cunoscător. De la impresi i senzoriale trecem la observati i , care nu ar fi decît formularea l ingvistică a acestor impres i i , iar de la observaţie la teorie.

În afara unor obişnuinţe de gîndire ce se sprij ină pe impresi i in trospective, n imic d in ceea ce ş t im nu susţine însă ideea fami l iară că punctul de plecare şi sursa u l t imă a cunoaşterii o reprezintă impresi i senzoriale ce ne sînt date în mod nemij locit . Supozit ia că exi stă înregistrări pure, în a căror producere organismul sau subiectul cunoscător se comportă pur receptiv, poate fi caracterizată drept un mit . Reacţia organismului la stimul i este, în real itate, activă şi selectivă. Această reaqie depinde de d ispoziti i de comportare înnăscute, care sînt doar activate de stimulări senzoriale, o dată cu procesul de maturi zare al organismului . Reprezentarea despre reaqii le comportamentale ale organi smelor ca răspunsuri determinate uni voc de o s ingură variabi lă - stimul i i - este una predarwin iană. În cunoaştere, orice observatie are loc întotdeauna într-un cadru prealabi l , într-un orizont de aşteptări generate de interese de cunoaştere , întrebări , probleme şi ipoteze preexistente. O observatie pasi vă, o constatare a faptelor în care subiectul ar fi pur înregistrator este o s i tuaţie l imi tă atît în cunoaşterea comună, cît şi în cercetarea şti i ntifică. Informaţi i le pe care ni le dau simturile reprezintă, în s i tuatii normale, fie confirmarea, fie înşelarea unei anumite aşteptări . Specii le evoluează prin modificarea unor dispozit i i de comportare înnăscute, i ar cunoaşterea evoluează prin modificarea cunoşti nţelor dobîndite ş i transmise. Nici datele senzoriale, nici observati i le , pe care le fac posibi le cele di ntîi , nu constituie un punct de plecare absolut în cunoaştere. Cunoaşterea despre real itate nu se origi nează niciodată într-o "observatie pură" . Căci o observaţie pură nu există. Observati a este precedată întotdeauna de un interes de cunoaştere, de o problemă. Interesele de cunoaştere sînt generate de problemele ce stau în fata noastră: prob leme practice sau probleme de cunoaştere în sensul strict al cuvîntu lu i .

L a întrebarea " C e a fost m a i întîi , ipoteza s a u observaţia?" răspu nsul lu i Popper este

că orice observaţie va fi precedată de o ipoteză.' Desigur că ş i orice ipoteză sau teorie

este precedată de observaţi i le pe care le explică, dar aceste observaţi i sînt , l a rîndul lor.

formulate într-un anumit cadru de presupoziţi i şi de aşteptări de care nu sîntem întotdeauna conştienţ i . În această regresi u ne nu vom atinge u n punct terminus, un punct zero, în

măsura în care trecem de la ipotezele mai elaborate l a altele mai primit ive. iar de aici l a

aşteptări c e nu mai sînt formulate, legate de di spozi ţ i i d e comportare înnăscute. Acestea

sînt întotdeauna aşteptări inconştiente. Aşteptarea l a noii n ăscuţi sau l a animalele

superioare poate f i considerată drept o prefigurare a i potezei . Dacă punctul de vedere

fami l iar, pe care Popper îl numeşte teoria gâleţii, susţine că ipotezele iau naştere d in

observaţi i prin asociere ş i general izare, punctul de vedere opus . pe care autorul îl numeşte

teoria lantemei sau a rc�flectorului este că o anumită ipoteză sau, mai genera l , o anumită


aşteptare precedă întotdeauna observaţia. Ne naştem cu aşteptări inconştiente; în acest sens aşteptări le preced observati i le. Observaţi i le pot fi în acord sau în dezacord sistematic cu ipotezele şi aşteptări le noastre . În u l timu l caz, ele conduc , în cele din urmă, l a restructurarea orizontului aşteptări lor. Punctul d e vedere al teoriei l anternei , potriv i t căru ia aşteptări · Jegate de di spoziţi i de comportare preced orice percepţie şi observatie, contrariază. este adevărat, unele obişnuinţe ale gîndiri i spontane, necri tice. El ne va apărea însă cu totul firesc şi pe de-a-ntregul motivat dacă ne gîndim că toate organismele au dispoziţ i i de comportare înnăscute , în timp ce datele senzoriale, percept i i le ş i observaţ i i le nu sînt, evident, înnăscute.

Teza primatulu i anticipări i asupra constatări i în cunoaştere pare în acord cu ceea ce ştim astăzi cu privire la bazele biologice ale cunoaşteri i , precum şi cu priv ire la anticipări le biologice ale cunoaşteri i . Organele de simţ, care s-au constituit pe scara fi logenetică, sînt prin structura lor programate pentru a opera anumite dist incţi i cu semnificaţie biologică pentru spec ie . Ele nu înregistează în mod pasiv informaţi i , c i pun în functie structuri înnăscute, care au luat naştere şi s-au modificat prin mutaţi i ş i selecţie. Caracteru l acti v, anticipator al cunoaşteri i , care este i reconci l iabi l cu teme tradiţionale ale empirismului cum sînt datul, cunoaşterea nemij loci tă, pur înregistratoare, este prefigura! în relaţia mai fundamentală şi mai elementară d intre aşteptări le organismului ş i stimulările ambianţei . "Şt i inţa nu porneşte niciodată de la nimic; ea nu poate f i niciodată descrisă ca fi ind l iberă de supoziţi i ; căc i în fiecare moment ea presupune un orizont de aşteptare, orizontul aşteptări lor de ieri , aşa cum erau ele. Şti inţa de azi este construită pe ştii nţa de ieri , iar şti inţa de ieri este bazată, la rîndul e i , pe şti inţa de alaltăieri . Iar cele mai vechi teori i şti inţifice se bazează pe miturile preşti inţ ifice, ş i acestea, la rîndul lor, pe aşteptări mai vechi . Din punctul de vedere al dezvoltări i ontogenetice ne întoarcem astfel la stadiul aşteptări lor unui copil nou născut, iar din punct de vedere fi logenetic ajungem la stadiul aşteptări lor organismelor unicelulare. Este, cum s-ar zice, doar un pas de la amoebă la Einstein" 1 •

Alte două moti ve ale concepţiei empiri ste asupra cunoaşteri i , strîns corelate cu i ntui ţ ia că exi stă o sursă ul t imă a cunoaşteri i , un punct de plecare absolut în cunoaştere, sînt cele ale primatului abstractizări i ş i i nduqiei .

Filosofi i empirişti recunosc că orice cunoaştere despre fapte este organizată într-un sistem de concepte. Dacă sursa ul t imă a tuturor cunoştinţelor despre realitate sînt datele senzoriale se pune. desigur, întrebarea cum au luat naştere noţiuni le . Principiul empirismului , aşa cum a fost formulat de Locke ş i de Hume, este că noţiuni le tcebuie să fie deri vate într-un fel sau al tul d in ceea ce primul numeşte idei simple, iar cel d in urmă impresii. Mulţi fi losofi empirişti au susţinut că noţiuni le iau naştere din ceea ce ne este dat nemij locit de simţuri printr-un demers mintal numit abstractizare. Noţiuni le ar fi produsul proceselor de abstractizare şi ar putea fi caracterizate, în acest sens, drept abstractii . Prin abstractizare separăm ceea ce este comun şi esenţial de ceea ce este individual , neesenţial , contingent şi reţinem determinări le generale şi esenţiale, separate de existenţele i ndi viduale.

1 K . R . Popper. Tlze Bucker alld the Searchlighr, în Op. cit. , pp. 346-347 .

98 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ iN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

Această temă poate f i întîln i tă dej a î n scrieri le l u i Aristotel ş i apoi î n cele ale scolasticilor. Empiri smul clasic, empiri smul secolt;lor XVII-XVIII , a fost caracterizat ca un empirism al conceptelor1 • În vers iunea mai moderată a lui Locke şi în vers iunea mai radicală a lu i Hume, empirismul conceptelor susţine să numai noţiuni le derivate d in i mpresi i sensibile posedă semnificaţie cognitivă. V arianta cea ma i extremi stă a acestui punct de vedere poate fi găsită în opera unui contemporan al lu i Hume, francezul Etienne Bonot de Condi l lac. În al său Traire des sensations ( 1 754), o lucrare puţin citită şi discutată astăzi , este dezvoltat programul derivări i tuturor noţiunilor şi chiar şi al facultăţi lor spiritu lu i (atenţia, memoria, gîndirea) din senzaţ i i , considerate drept atomi i ce constituie orice cunoştinţă. Condi l lac îşi imaginează o statu ie înzestrată cu cele cinci s imţuri şi se străduieşte să arate cum pot lua naştere, prin exercitarea lor, toate noţiuni le pe care le avem.

Dacă abstractizarea urmează să expl ice cum iau naştere noţiun i le din înregistrări considerate pure, necontaminate conceptual ale s imţurilor, inducţia, aşa cum a înţeles-o empirismul clasic, ar trebui să expl ice cum iau naştere enunţuri generale, regul i , un iformităţi sau leg i din enunţuri ce descriu fapte particulare. Acest fel de a înţelege i nducţia este ceea ce Popper numeşte teoria psihologică a inducţiei. Teoria porneşte de la supoziţia că ar exi sta un primat temporal ş i psihologic al cunoştinţelor despre fapte particulare în raport cu enunţurile ce formulează regularităţi sau legi. Cunoaşterea ar porni de la simpla înregi strare a faptelor prin observaţie şi s-ar ridica la general izări prin i nducţie. "Întreaga cunoaştere provine d in organele noastre de s imţ; aceasta este ideea de bază. Şi dacă aceleaşi lucruri au acţionat foarte mult timp şi foarte des asupra organelor de simţ, atunci ajungem la o ipoteză generali zatoare. Aceasta este învăţătura despre inducţie în sens psihologic"2 •

Este o reprezentare generală care a cunoscut diferite expres i i într-o îndelungată tradiţ ie ti losofică ce îşi are originea în ari stotel ism. Această reprezentare este schiţată de un cunoscut autor contemporan în termeni i următori : "Prin raportare la Aristotel se poate susţine teza că l umea este structurată într-un anumit fel şi că această structură este percepută de noi, proces în care plecăm de la lucruri individuale şi ajungem, prin spec i i ş i genuri , l a general izări tot mai cuprinzătoare. În acest fel înaintăm pe temeiul percepţiei lucrurilor i nd ividuale spre o cunoaştere despre ceea ce este universal "' .

Pe ce temei ajungem însă la formularea unor corelaţii generale, pornind de la constatări cu privire la fapte particulare? Răspunsul este că baza unui asemenea demers o constitu ie repetarea s istematică a unei anumite corelaţii d intre fapte într-o experienţă relativ îndelungată, fără producerea unor contraexemple. Acesta a fost, de fapt, răspunsul lu i Hume. O corelaţie numită cauzală între fapte este pentru el rezultatul obişnu inţei pe care o creează succesiunea constantă a aceloraşi fapte. Din punct de vedere psihologic, general izarea i nductivă nu este decît aşteptarea că anumite fapte, care

1 Vezi P. K. Moser. A. van der Nat, Haman Knowledge. lts Nature. Origin, and Limits, în (eds.) P. K. Moser, A. van der Nat, Haman Knnwledge. Classica/ and Contemporary Approaches, Oxford University, Press, Oxford, New York, 1 987.

2 K. R. Popper, K. Lorentz, Die Zukanft ist offen, Piper Verlag, Munchen , Zilrich, 1 985, p. 27.

3 N. Chomsky, R�flexionen iiber die Sprache, Suhrkamp V�rlag, Frankfurt am Main, 1 977, pp. 1 3- 1 4.


au apărut întotdeauna legate în experienţa trecută, să fie legate în acest fel ş i în v i i tor. Dacă vrem să dăm o întemeiere raţională acestei convingeri va trebu i să admitem că vi i torul va semăna cu trecutul (principiul constanţei naturii ) . Respingerea posibi l ităţi i de a da o asemenea întemeiere raţională inducţiei general i zatoare prin acceptarea unui principiu care el însuşi nu poate fi derivat prin experienţă este una din concluzi i le sceptice la care conduce fi losofia empiristă a cunoaşteri i , în formularea pe care i-a dat-o Hume.

Critica pe care o face Popper acestei teorii psihologice a inducţiei reprezintă o continuare a tezei sale despre primatul aşteptări lor, care îşi au orig inea, în cele din urmă, în d ispoziţ i i de comportare înnăscute, în raport cu observaţi i le despre fapte. În loc de a explica regularităţi le, legile , prin constatări cu priv ire la repetarea unor corelaţi i d intre fapte, Popper crede că va trebui , dimpotrivă, să explicăm această repetiţie ca u n rezul tat a l înc l inaţiei noastre d e a căuta ş i de a formula regularităţi . Căci constatarea unor repetări devine posibilă numai pe baza formulări i unor ipoteze prealabile privi toare la corelaţi i si stematice între fapte. Regular i tăţile nu ne sînt impuse pur şi s implu de constatarea că anumite corelaţi i între fapte se repetă s istematic , c i , d impotrivă, existenţa regularităţ i lor în desfăşurarea fenomenelor este o aşteptare i nconştientă. Prin ipotezele pe care le formulăm încercăm să descoperim uniformităţi şi legi . Supunem apoi ipotezele pe care le construim controlului faptelor. Teoriei primatului psihologic şi temporal al repetări lor îi este opusă astfel teoria primatului temporal ş i psihologic al dispozitiei de a căuta corelaţi i între fapte. Această di spoziţie se înrădăcinează, în cele din urmă, în scheme de comportare înnăscute. Aşteptarea de a găsi regularităţi în lume este o aşteptare primitivă. O asemenea aşteptare, crede Popper, poate fi caracterizată drept psihologic a priori 1 • Dacă schimbăm planul anali zei şi examinăm cunoaşterea regularităţilor nu ca o problemă de fapt, c i de drept, adică dintr-un punct de vedere logic-epistemologie, atunci locul i nducţiei , ca pretins demers de la fapte la legi , îl va lua metoda conjecturilor îndrăzneţe şi al controlului acestor conjecturi cu privire la regularităţ i , ceea ce Popper numeşte "metoda conjecturilor ş i respingerilor" .

Critica pe care o face Popper idei i că noţiuni le şi enunţuri lor generale pot fi deri vate d in impresi i senzoriale şi respectiv din enunţuri despre fapte particulare, o critică ce se spij i nă în primul rînd pe consideraţi i de biologie evoluţionistă, este de convergenţă cu detaşarea tot mai netă a minţilor creatoare din ştiinţa teoretică a secolului nostru de supoziţ ia că exi stă o relaţie logică între impresii senzoriale şi noţiuni , între observaţii particulare, pe de o parte, legi şi teorii de un înalt nivel de generalitate, pe de altă parte. Unele d in consideraţi i le epistemologice ale lu i Einstein, chiar dacă ocazionale şi sumare, sînt semnifica t i ve pentru această reorientare.

Einstein contestă că noţiuni le , atît cele ale gîndirii comune, cît ş i cele ale cunoaşteri i şt i inţ ifice, a r putea fi derivate, p e o cale sau alta, d i n materialul sezorial . Spre deosebire de Kant, care socotea că există concepte pure, a priori, concepte ce sînt constitutive

1 "Fundamentul teoriei inductiei este : învătăm prin infonnatia ce vine din afară. Fundamentul criticii

pe care o fac induqiei este: învătăm prin activitatea noastră .. . printr-o multime de structuri ce sînt înnăscute

în noi şi pe care avem capacitatea de a le dezvolta. Învăţăm prin activitate. Acesta este esentialu l . Induqia

ne face pasivi, repetarea transferă lucrurile din mintea noastră trează în subconştient. Adevărata învătare

nu este inductivă, ci este întotdeauna încercare şi eroare, întreprinse cu cea mai mare activitate pe care o

posedăm". (K. R. Popper, K. Lorentz, Op. cii . . p. 29.)


facultăţi i noastre de cunoaştere ş i , î n acest sens, date o dată pentru totdeauna, Einstein caracteri zează noţiuni le drept construct i i l ibere ale gîndiri i . El ins ista asupra faptulu i că impres i i le senzoriale ş i noţiuni le sînt entită!i esenţial diferite, care nu pot f i deri vate unele din celelalte. Marele fizician scria că "sîntem obişnuiţi să legăm în mod atît de strîns anumite concepte şi combinatii de concepte (propoziţ i i ) cu anumite experiente senzoriale, încît nu devenim conştienţi de prăpastia de netrecut d in punct de vedere logic ce desparte lumea tr.ăiri lor senzoriale de cea a conceptelor ş i propozi ţi i lor" 1 • Cunoaşterea este în esenţă o ordonare a datelor senzoriale prin raportare la notiuni postulate în acest scop precum ş i la raporturi stabi l ite între noţiuni . Gîndirea prin notiuni îş i primeşte continutul numai prin relaţia cu materialul senzorial . Raportul dintre concepte ş i impresii senzosiale este însă cu totul altul decît cel pe care îl sugerează teori i le empiri ste ale abstractizări i şi i nductiei . Einstein remarca odată că rel aţia nu seamănă cu cea dintre supă şi carnea din care este preparată, ci, mai degrabă, cu cea dintre numărul de la garderobă şi pardesiu.

Inovaţi i le conceptuale se impun şi rezi stă prin capacitatea lor de a coordona un număr cît mai mare de date senzoriale. Desigur, doar puţine notiun i , acele not iuni pe care Einstein le numeşte primare, trebu ie să fie asociate direct cu impresi i le senzoriale. În cazul celorlalte noţiuni asociatia se real izează indirect, prin m ijlocirea noţiuni lor primare. S ingura justificare pentru acceptarea anumitor notiuni este capacitatea lor de a real iza cu succes functia de ordonare ş i sistematizare a unei varietăţi copleşi toare de i mpresi i senzoriale. Einstein scrie că "deşi este s igur că noţiuni le nu pot fi deduse pr in logică (sau pe altă cale) din experientă, şi că ele constituie, într-un anumit sens , creati i l ibere al spiritu lu i uman (fără de care nici o şti in ţă nu este posibil ă), totuşi noţiun i le sînt tot atît de puţin i ndependente de natura trăirilor noastre ca, de exemplu, hainele de corp"2• Nu va exista o relaţie genetică între impresi i senzoriale şi noţiuni , c i doar o relatie de corespondenţă. Fiecare noţiune stă pentru un grup de impresi i senzoriale. Dacă presupunerea că noţiuni le sînt deri vate din impresi i le senzoriale ne apare , totuşi , atît de firească, aceasta se datoreşte faptului că ,ea oferă o explicaţie, la prima vedere singura e·xplicaţie, a capacităţii noţiuni lor de a coordona în mod eficient şi de a anticipa cu succes o mare varietate de impresi i. senzoriale. Punctul de vedere formulat de Einste in sugerează că există o altă expl icaţie a acestei capaci tăţi , ş i anume selecţia. Din total i tatea i novaţii lor conceptuale ale oameni lor, selecţia le-a promovat numai pe acelea care s-au impus în " lupta pentru existenţă" , adică şi-au probat eficacitatea în coordonarea şi anticiparea impresi i lor senzoriale. Experienţa dezvoltări i gîndi ri i ştiinţifice sprij ină această ipoteză. În şti inţă survine, nu o dată, o competiţie între s isteme de noţiuni alternative. În această competiţ ie se impun noţ iuni le cele mai bine adaptate functiei de a coordona cît mai s implu şi economic lumea impres i i lor senzoriale. Chiar şi numai faptul că aceleaşi date ale s imţurilor pot fi corelate mai mult sau mai puţin sati sfăcător pri n si steme alternative de noţiuni face mai puţi n plauzib i lă ideea fami l iară că noţiuni le ar putea fi obţinute d in datele senzoriale prin demersuri raţionale, cum sînt cele desemnate pri n termenul generic abstractizare.

1 Vezi A. Einstein, Observa{ii asupra teoriei cunoaşterii a lui Bertrand Russel/, în A. Einstein, Cum vâd

eu lumea ?, H umanitas, 1 992, pp. 83-84.

2 A. Einstei n, Teoria relarivită[ii. Editura Tehnică, B ucureşti, 1 957, p. 7.

SURSELE CUNOAŞTER I I 1 0 1

Einste i n crede că ideea curentă potri vit cărei a noţiuni le ar lua naştere din materialul senzori a l pri n abstractizare este nu numai greştiă, dar şi dăunătoare . Cei care o acceptă vor socoti că noţiunile pe care le util izăm în şt i inţă şi în v i aţa de toate zi le le ne-ar fi i mpuse univoc de lumea impres i i lor noastre senzoriale. Concluzia că nu există o alternativă la aceste noţiuni poate legi tima o atitudine conservatoare faţă de s i stemul de

notiuni ut i l izat la un moment dat . O prejudecată fi losofică ar fi astfel în măsură să ofere o justificare pentru opoziţ ia obtuză faţă de orice i novaţie conceptuală.

Teza empiristă - noţiun i le pot fi derivate din datele senzoriale prin abstractizare sau prin alte demersuri m intale - este adesea convertită în aserţiunea psihologică că noţiun i le sînt dobîndite prin învăţare. Învăţarea este înţeleasă în mod curent de psihologi ca achiz i ţ ie sau dobînd ire de cunoştinţe prin i nteracţiunea subiectu lu i cu ambianţa, pri n stimularea s istemului care învaţă de către ambianţă. Pe scurt, învăţarea este caracterizată drept schimbare a cunoaşteri i datorată experienţei . Supoziţ ia că noi am putea dobînd i noi concepte prin învăţare, o supoziţie a psihologiei s imţului comun, a fost criticată mai recent din perspecti va şti in ţei cogni ţiei .

Jerry A. Fodor, un nume de prim rang în acesf domeniu, susţine că învăţarea, prin însăşi natura ei , nu poate produce concepte noi . Argumentarea lui Fodor porneşte de la observaţia că ceea ce psiholog i i numesc în mod obişnuit "învăţare de concepte" nu este în real i tate n imic altceva decît formulare şi confirmare de ipoteze. Acest demers extinde o anumită relaţie de l a un număr de s i tuaţii în care relaţia a fost observată la toate situaţi i le de acelaşi fel . Subiectul trece astfel d incolo de ceea ce este dat prin observaţie, extrapolînd o anumită relaţie la situaţii în care nu a fost observată. "Aşadar, ceea ce trebuie să expl ice o teorie a învăţări i conceptelor este de ce experienţele despre xs, care sînt F, (ş i nu, să zicem, experienţe despre xs care sînt G) conduc organismul, în cele d in urmă, la opin ia că toţi xs sînt F" 1 • Fodor crede că o asemenea formă de învăţare, ca ş i alte forme elementare de învăţare, pot f i expl icate numai prin existenţa unui s istem reprezentaţional ( representational system) în care sînt expuse observaţi i le ş i extrapolări le ipotetice astfel încît gradul de confirmare al celor d in urmă să poată fi calcul at. Dacă aşa-numita Învăţare de concepte nu este însă al tceva decît o extrapolare i nductivă, este clar că noi nu putem dobîndi niciodată concepte noi prin învăţare. Învăţarea, susţine Fodor, fixează opin i i , dar nu poate produce concepte2• Conceptele trebuie să exi ste în prealabi l pentru a face cu putinţă învăţarea. Ele nu pot fi cîştigate prin învăţare. Fodor crede că ele nu sînt, în genere, dobîndite în sensul că s ingura cale pe care vom putea ajunge la o anumită înţelegere a genezei conceptelor este cercetarea unor d ispozitive şi structuri mintale înnăscute. Intrarea în funcţie a acestor mecanisme dep inde în primul rînd de maturizarea biologică a organismului . St imulările senzoriale ş i i n teracţiunea cu ambianta pot avea doar rolul de factori declanşatori . Dacă admitem că diferitele stadi i ale dezvol tări i mintale, despre care vorbesc psihologi i , se d ist ing pr in prezenţa unor concepte noi , atunci concluzia mai generală este că aşa-numita Învăţare de concepte nu poate să expl ice dezvol tarea mintală. În măsura în care dezvoltarea m intală a ind iv idulu i , care constitu ie obiectul de studiu al psihologiei genetice, reprezi ntă o tranziţ ie

1 J . A . Fodor, The Lanf.:!taf<e of' Tlwu�:ht, Hervard Uni versity Press, Cambridge, Mass. , 1 975, p. 37. ' - Vezi J. A. Fodor, Fixarea de convin�:e�·i ,,; dobîndirea de concepte. în Teorii ale limbajului. Teorii ale

înrâ[ârii. Editura politică. B ucureşti . 1 988. pp. 276 şi urm .

1 02 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

de la anumite si steme conceptuale la altele, ma i bogate şi ma i puternice, rezultă că dezvoltarea mintală nu poate să fie o consecintă a învătări i . Fodor conchide: "S ingura teorie intel igibi lă despre îmbogătirea resurselor conceptuale face din aceasta o funcţie a maturizări i , căci nu există nici o teorie care să explice modul în care învăţarea poate

acţiona asupra conceptelor" 1 • Principiul teoriei psihologice a inducţiei , ş i anume că numai p e temeiul constatări lor

despre fapte particulare putem ajunge la formularea unor legi generale, este confruntat şi el cu alte obiecti i . Există, de obicei , mai mult ipoteze cu privire la regularităţi ce sînt compatibi le cu datele de observaţie existente. Al tfel spus, o general izare inductivă este rezultatul unei alegeri , iar această alegere este subdeterminată de datele ce ne stau la dispoziţie. Datele nu impun alegerea. Avem nevoie, aşadar, de un principiu de selecţie a ipotezelor alternative. Acest principiu, un principiu al s implităţi i , real i zează o ordonare a priori a d iferitelor extrapolări pe care le permit datele ce ne stau la dispoziţie. General izarea i nductivă a faptelor presupune, prin urmare, o ordonare a priori a ipotezelor, care se realizează 1Jrin mecanisme mintale. Se poate presupune că aceste mecanisme sînt programate genetic şi, în acest sens, înnăscute.

4. Are interogaţia cu privire la sursele cunoaşterii o semnificaţie fi losofică?

La sfîrşitul secolului trecut şi îndeosebi în prima jumătate a secolu lu i nostru, s-a produs o reactie puternică fată de ceea ce s-a socoti t a fi orientarea preponderent psihologistă a teori i lor cunoaşteri i de pînă atunci . . O conceptie epistemologică este cal ificată psihologistă pe temeiul că nu distinge problemele de drept de cele de fapt, întrebările cu privire la întemeierea sau validarea pretenţi i lor de cunoaştere de întrebări priv i toare la sursele cunoştintelor ş i la demersurile mintale prin care iau naştere cunoştinţele. Punctul de vedere psihologist poate fi caracterizat, de asemenea, drept acel punct de vedere care nu face o distincţie clară între anal iza fi losofică şi cercetarea şti intifică a cunoaşterii . Autori i reprezentativi pentru orientări fi losofice cum sînt empirismul logic şi rational ismul critic au insistat tocmai asupra acestei distincţi i , afirmînd că întrebări le cu privire la geneza şi sursele cunoştintelor in teresează psihologia cunoaşteri i , neurofiziologia şi alte domeni i ale cercetări i empirice a cunoaşteri i . Ei au sustinut că asemenea întrebări , ca şi răspunsurile pe care le pot căpăta ele, ar fi l ipsite de orice semnificatie filosofică.

Este u n punct de vedere care a fost exprimat în mod clar încă în opera de t inerete a

lu i Karl Popper: " Doresc deci să di sting net între procesu l genezei unei idei , pe de o parte, şi metodele şi rezultatele discutiei ei logice, pe de altă parte, ş i să stărui asupra faptu l u i

c ă definesc sarcina teoriei cunoaşteri i astfel încît ea are d e examinat metodele testării

si stematice, căreia trebuie să-i fie supusă orice idee dacă e să tic l u ată în serios. S-ar

1 lhidem, p. 283.

SURSELE CUNOAŞTERI I 1 03

putea obiecta că ar fi mai potrivit să definim sarcina teoriei cunoaşteri i în aşa fel încît ea să cuprindă şi <<reconstructia raţională» a procesului descoperiri i , a procesulu i produceri i unei noi cunoştinţe. Problema este însă ce anume vrem să reconstruim : dacă este vorba de reconstrui rea proceselor de producere a unei idei noi , voi respinge propunerea de a vedea în aceasta sarcina teoriei cunoaşteri i . Cred că aceste procese pot fi examinate numai de psihologia empirică . . . " 1 • Dintre empirişti i logici, Hans Reichenbach a afirmat deosebit de clar dist incţia dintre in teresele psihologiei cunoaşteri i şi cele ale teoriei cunoaşteri i în l ucrarea sa E).perienţă şi predicţie, publ icată în 1 938 . "Structura internă a cunoaşteri i este s istemul corelatii lor pe care le urmează gîndirea. Această definit ie ar putea conduce la concluzia că teoria cunoaşteri i este o descriere a proceselor de gîndi re ; aceasta ar fi însă pe de-a-ntregul fals " . În continuare, Reichenbach distinge obiecti vele psihologiei cunoaşterii şi ale fi losofiei cunoaşterii în termeni următori : "Teoria cunoaşteri i nu se interesează cum se desfăşoară în mod real procesele de gîndire; ea Iasă această sarcină în întregime psihologiei . Teori a cunoaşteri i ar dori să reconstruiască procesele gîndiri i aşa cum ar trebui să se desfăşoare . . . Teoria cunoaşteri i nu tratează, aşadar, procesul real , ci un substitut logic, pentru care a fost consacrată expresia <<reconstructie ratională». M i se pare potri v i t să caracterizăm sarcina specifică a teoriei cunoaşteri i în opozit ie cu cea a psihologie i . Mul te obiecţi i false şi neîntelegeri fată de teoria modernă a cunoaşterii îşi au originea în faptul că aceste două sarcini nu au fost deosebi te ; de aceea faptul că ea nu ar fi în concordantă cu gîndirea real ă nu este niciodată o obiecţie serioasă împotriva unei construqii epistemologice"2 Reichenbach a consacrat expres i i le contextul descoperirii şi contextul Întemeierii3 pentru a desemna cercetarea demersuri lor reale de gîndire ce i ntervi n î n constitu irea cunoştintelor ş i , respectiv, reconstrucţia raţională, care face abstractie de aceste procese şi se i nteresează doar de demersurile de întemeiere ce sustin pretenti i l e de cunoaştere, pe care le asociază oameni i unor enunturi descriptive sau ipoteze explicative.

În cadrul fi losofiei anal itice a şti inţei , al cărei punct de plecare îl constituie temele ş i metodele de anal i ză a le promotori lor empirismului log ic , această distincţie este i nvocată de obicei pentru a subl in ia că filosoful consideră formularea legilor şi teori i lor ca un produs al exercitării imaginaţiei creatoare a cercetătorilor, l imitîndu-se la examinarea temeiuri lor raţionale ale acceptări i sau crit ici i enunţurilor despre fapte sau a construcţi i lor explicative. Nu demersuri le reale ale cunoaşteri i , c i metoda generală a cunoaşteri i ar trebui să constituie obiectul anal izei filosofice. Iar nucleul J;TJetodei generale a cunoaşteri i este logica confirmări i sau falsificări i ( infirmării ) enunţurilor şi s istemelor de enunţuri .

Punctul de vedere al celor ce disting net între teoria fi losofică a cunoaşteri i şi teorii ce !Ş I propun să ofere o expl icatie de natură biologită a genezei aparatulu i de cunoaştere ş i a facultătilor de cunoaştere, teorii ce t in de domeniul numit astăzi epistemologie evoluţionistii, a f�st reafi rmat în mod programatic de unul d intre cei mai cunoscuti fi losofi ai şti intei d in ultimele decen i i . Wolfgang Stegmilller aprecia că în timp ce teoria filosofică a cunoaşteri i , în spetă. teoria ştii ntei (Wissenschaftstheorie), îş i propune să precizeze conceptele care permit caracterizarea cunoaşteri i cu valoare obiecti vă, în primul rînd a cunoaşteri i şt i inţifice, şi să fixeze norme de excelentă cognit ivă, epistemologia cvoluţionistă urmăreşte ţelul esential d i feri t al expl icări i genetice a facultătilor sau

1 K. R. Popper, LoRica cercetării, Editura ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1 98 1 , p. 76.

2 H . Reichenbach. Erfillu·ung und ProRtUJse. Fr. Yieweg & Sohn, Braunschweig, Wiesbaden, 1 983, pp. 2-3. 3 Ibidem. pp. 3 şi 329.


capacită\i lor cognitive. În expresia teoria cunoaşterii, cuvîntul cwwaştere este fol osit în cele două cazuri în sensuri esential d i ferite. În pri mul caz, pentru o activ i tate ce urmăreşte

clarificări conceptuale ş i formul area de prescripti i (norme), în al doilea caz, pentru

explicarea genezei di spozitivelor şi facultătilor de cunoaştere caracteristice speciei .

Concluzia este că încercări le de a extinde conceptele şi metodele teoriei evolutioniste asupra facultătilor cognitive ale omulu i , încercări fără îndoială interesante din punct de

vedere şti i nt ific, nu ar spune nimic fi l osofului , ca fi losof' .

Este uşor de observat că această argumentare nu atinge de multe ori fondul chestiuni i în măsura în care accentul cade aici asupra unei idei larg acceptate, şi anume că cercetarea demersurilor m intale ce conduc la constituirea cunoştinţelor reprezintă în primul rînd sarc ina psihologului . Întrebarea este însă una diferită, ş i anume dacă cercetări le asupra surselor cunoaşteri i şi a facultăţilor cogniţiei mai au astăzi o semnificaţie şi o rezonanţă fi losofică. Se poate susţine un răspuns pozi tiv la această întrebare. ReprezenJări generale a căror înrădăcinare fi losofică este neîndoiel n ică susţ in ş i orientează programe şti inţifice de cercetare a surselor cunoaşteri i . Invers , rezultatele acestor cercetări pot actiona asupra reprezentărilor fi losofice într-un sens corector sau în sensul dezvoltări i şi articulări i lor mai complexe. În sfîrşit, este important de observat că formularea de norme şi prescripţi i , de criterii de bună întemeiere şi evaluare a cunoştinţelor, nu poate fi despărţită pe depl in de înţelegerea cunoaşteri i ca produs al evoluţiei biologice şi ca activitate mintală. O epistemologie strict normativă, cu totul detaşată de cercetarea cunoaşterii ca proces real , nu este nici posibi lă, şi nici de dorit . Un autor reprezentativ pentru acea direcţie de cercetare care îşi propune să restituie epistemologiei funcţia ei descriptivă şi explicativă apăra recent astfel acest fel de a privi lucruri le : "Dacă am dori să l imităm sarcina teoriei cunoaşteri i l a expl icaţie ş i normare (sau chiar la cercetarea pretenţiilor de validi tate) ş i am îndepărta orice altceva ca <<metafizică a cunoaşteri i>> , aceasta ar însemna nu numai a înlătura cu forţa părţi esenţiale ale teoriei tradiţionale a cunoaşteri i , dar şi a renunţa la mij loace importante de clarificare a pretenţi i lor de cunoaştere. Este adevărat că nu putem deriva din cunoştinţe faptice despre si steme cogn itive norme ale cunoaşteri i , dar fără considerarea u nor asemenea fapte nu am putea soluţiona probleme epistemologice. Tocmai pri n orientarea lor empirică, pri n împreunarea funcţiilor lor descriptive şi normative, prin considerarea faptelor au devenit atît de ferti le noi abordări epistemologice ca epistemologia genetică a lui Piaget, gramatica universal ă a lui Chomsky sau epi stemologia evoluţionistă"2. O epistemologie descriptivă se legitimează, aşadar, nu numai prin i nteresul fi losofic pe care îl prezintă cercetări le asupra genezei şi surselor cunoaşteri i . Ea se justifică, totodată, prin observaţia că răspunsul la întrebarea: "Cum ar trebuie să ajungem la formularea cunoştinţelor?" nu este cu totul independent de răspunsul la întrebarea: "Cum ajungem, de fapt, la formularea cunoştinţelor?" .

1 Vezi W . StegmUIIer, Evo/urioniiare Erkenntnisrheorie, Rea/ismus wul Wissenschaflstheorie, în

Em/utiomtheorie und menschliches Se/bsrverstăndnis. Acta Humaniora der Yerlag Chemie. Weinheim, 1 984.

îndeosebi pp. 1 0- 1 6.

2 G. Yollmer. Evolurioniire Erkennrnisrheorie. în "Philosophie" 1 / 1 987. pp. 7-8.


5. Înnăscut şi dobîndit în cunoaştere

Determinarea rolului învăţări i ş i , respectiv , a unor dispozitive şi structuri mintale programate genetic în geneza cunoaşteri i constituie astăzi o temă centrală în psihologia cunoaşterii şi în aşa-numita ştiinţă a cogni[iei (cognitive science) . Asistăm Ia confruntarea şi competi ţia pe termen lung între orientarea behavioristă, de inspiraţie empiristă, care consideră cunoaşterea drept un caz particular al învăţări i din experienţă, şi orientarea raţional i stă, neocarteziană, care afirmă rolul structurilor înnăscute în constituirea cunoştinţelor.

Înainte de a caracteriza pe scurt aceste două orientări şi semnificaţia confruntări i lor din perspectiva unui interes epistemologie este util să precizăm sensul distincţiei dintre ceea ce este Înnăscut şi ceea ce este Învăţat cu referire Ia comportare în genere şi I a cunoaştere în special .

Teori i le moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mi ntale înnăscute în constituirea cunoaşterii pot fi caracterizate drept o reluare a concepţ i i lor raţional i ste clasice, care susţineau că există adevăruri de raţiune înnăscute în m intea noastră. Astfel , Descartes vorbeşte despre gînduri sau idei înnăscute, pe care le caracterizează în mod negati v drept idei ce nu provin nici d in obiecte externe, nici nu sînt alcăuite de noi înşine, potrivit voi nţe i noastre. Încercînd să explice ce înseamnă că o idee, care nu este nici derivată din datele simţurilor, nici plăsmuită de noi , este înnăscută, Descartes recurge la o comparaţie : ne naştem cu capacitatea de a cunoaşte idei aşa cum ne naştem cu predispoziţia de a contracta o anumită boală. Să considerăm mai de aproape această analogie. Atunci cînd medicul afirmă că boala unej anumite persoane este eredi tară, el nu susţine, desigur, că aceasta a avut s imptomele bol i i încă în momentul naşteri i . Bol i le ereditare apar de obiecei într-un anumit moment, fi ind declanşate fie de schimbări mai bruşte ce au loc în organism la o anumită vîrstă (de exemplu , pubertatea) , f ie de anumite condiţi i de viaţă. Vom putea spune că persoana în cauză a avut boala Îll,klintea producerii primelor ei s imptome. A caracteriza, aşadar, boala unei persoane drept eredi tară sau înnăscută înseamnă a spune că la o anumită vîrstă sau în anumite condiţi i această persoană va prezenta simptomele bol i i . O boală ereditară este distinsă în acest fel de o boală dobîndită, de exemplu de o boală infecţioasă virulentă pe care o fac, de obicei, toţi oameni i care i ntră în contact cu germenii infeqiei . A spune că o boală este ereditară înseamnă, aşadar, a afirma că ceva ce există în mod virtual , datorită particularităţilor programului genetic al i nd ividului , va deveni din virtual actual în anumite condiţ i i , atunci cînd vor surveni anumite stimulări cu caracter declanşator. O boală ereditară reprezintă, prin urmare, o di spoziţie înnăscută. Ea i lustrează o relaţie între v irtual şi real ce este caracteristică tuturor dispoziţi i lor de comportare înnăscute. Acestea generează comportări efective, în procesul maturizări i biologice, numai atunci cînd organ ismul este sti mulat într-un anumit fel . Instinctele reprezintă probabil cea mai bună i l ustrare a unor d i spoziţii de comportare complexe ce ţ in de înzestrarea genetică a speciei . Aceeaşi relaţie între virtual şi actual este i nvocată şi în teori i le clasice ale ideilor înnăscute, teori i cum sînt cele care au fost formulate de Descartes sau Leibniz. Oameni i au anumite idei ce sînt înnăscute, chiar dacă mulţi d intre ei nu intră în posesia lor nic iodată. Pentru ca aceste cunoştinţe să devină din v i ttuale reale se cere o concentrare intensă a atenţiei asupra a ceea ce este în noi . De obiecei impres i i le


simţurilor oferă impulsul necesar sau ocazia pentru o asemenea reorientare a atenţiei . Rolul experienţei în cunoaşterea ideilor înnăscute este, prin urmare, unul de catal izator. Experienţa declanşează procese mintale ce conduc, în cazul unor oamen i cu aptitudin i pentru reflecţie, la cunoaşterea adevărurilor de raţiune. Acestea sînt adevăruri înnăscute în măsura în care n imic sau puţin din conţinutul lor provine d in experienţă. Descartes observă că atunci cînd copi lul vede pentru prima dată un triunghi desenat, el poate să ajungă l a ideea triunghiului , aşa cum este ea descrisă de geometri . Există totuşi deosebiri esenţiale între triunghiul de pe hîrtie şi _conceptul geometri lor. Cum ajunge atunci copi lul la conceptele geometrice? Răspunsul lu i Descartes este că el posedă de la naştere aceste concepte . Considerarea triunghiului desenat face cu putinţă transformarea unei cunoştinţe geometrice virtuale într-o cunoaştere reală 1 •

Asemenea consideraţi i , susţinute d e comparaţi i ş i metafore d e tipul celor d e mai sus, ne i ndică o cale pentru clarificarea atributului înnăscut atunci cînd este apl icat cunoaşteri i . Exi stă însă şi o altă cale de a introduce conceptul cunoaşteri i înnăscute. Putem spune că dacă se constată un decalaj pronunţat între cunoştinţele noastre despre fapte, pe de o parte, şi informaţia conţi nută în datele senzoriale, pe de altă parte, astfel încît este puţin plauzibil că aceste cunoştinţe ar putea lua naştere prin prelucrarea, ampl ificarea ş i extrapolarea i nputului senzorial , atunci sîntem îndreptăţiţi să cal i ticăm asemenea cunoşti nţe drept înnăscute. Conceptul cunoaşteri i înnăscute este fixat în acest fel pe baza modelu lu i input-outpur. Chomsky îşi dezvoltă teoria sa despre structuri înnăscute ce fac posibi lă însuşirea l imbajului tocmai prin raportare la acest model . Formularea unor ipoteze despre structuri mintale înnăscute îi apare drept s i ngura cale deschisă pentru a explica d istanţa ce separă informaţia pe care o primeşte cel care şi-a însuşit o l imbă în contactul cu anumită ambianţă l igvistică de competenta sa ca vorbitor al l imbi i .

Problema surselor cunoaşterii are astăzi drept centru de cristal izare raportul d intre factorii i nterni şi extern i , d intre structuri programate genetic şi informaţi i le provenite d in ambianţă în constitu irea cunoştinţelor. Atît t imp cît despre acest raport se vorbeşte doar în termeni vagi se poate crea impresia înşelătoare a unui consens între cercetători i care studiază constituirea structurilor cognitive în dezvoltarea mintală a indiv idului . Într-adevăr, nimeni nu neagă în principiu că pentru ·constituirea structurilor cogn itive se cer atît dispoziţ i i ş i abi l i tăţi înnăscute, cît şi i nformaţii cuprinse în datele senzoriale. Toţi cercetătorii recunosc că fnvăfarea din experienfă implică exercitarea unor structuri ce ţ in de înzestrarea genetică. Asemenea general ităţi nu spun însă mare lucru . O cercetare sistematică a genezei şi surselor cunoaşteri i în ps ihologia cunoaşterii sau în cadrul mai general al cercetări i comportamentului se sprij ină întotdeauna pe supoziţ i i ş i puncte de vedere mai bine determ inate cu priv ire la natura şi rolul dispozi ţ i i lor ş i mecanismelor înnăscute, precum şi l a aportul informaţi i lor pe care le oferă contactul senzorial al organismului cu ambianţa. Examinarea unor asemenea supoziţi i ş i puncte de vedere relevă însă dezacorduri acute între orientări i nfluente astăzi în domeni i de cercetare ca şti i nţa comportamentulu i şi ps ihologia cunoaşteri i . Din punctul de vedere al problemei

1 Vezi Râ.<pun.wri la al cincilea şir de întîmpintlri. în R . Descmtes, Meditatii despre .fiiO.<(Jfia prim<!,

pp . 357-3 58 .

2 Pentru caractetizarea acestui model, vezi St. P. Stich. lntroduction: The Ideea of" lnnatene.<.<, în (ed. ) St .

P. St ich. lnnate /dea.<. Uni versity of Cal i fornia Press, Berkeley, Los Angeles, London, 1 975, pp. 1 5- 1 6.

SURSELE CUNOAŞTER I I 1 07

care ne interesează - aportul înzestrări i genetice şi a st imulări lor senzoriale în dobîndirea cunoştintelor - pot fi distinse două abordări diametral opuse, abordarea behavioristă ş i abordarea nati v istă. Prima s-a impus încă în prima jumătate a secolu lu i ş i a deven i t pozitia metodologică dominantă în rîndul cercetători lor comportamentu lu i , în spec ial în Statele Unite a le Americi i . Reprezentant i i ei o socotesc singura abordare şt i int ifică a cercetări i comportări i omulu i , în particular a mecanismului produceri i cunoaşter i i . Cea de a doua abordare, care s-a constituit sub influenta conjugată a teoriei lui Chomsky cu priv ire la natura l imbajului şi la însuşirea l imbajului, precum şi a dezvoltări i cercetări lor în domeniul şti in tei cognit iei , poate fi caracterizată drept o reactie fată de orientarea behavioristă. Prin presupoziti i le de la care pleacă şi prin perspectiva din care descriu şi expl ică achizit ia cunoaşteri i , în particular a competentei l igvistice, aceste două orientări au fost adesea rap011ate la punctele de vedere ale empirismului şi rational ismului clasic cu priv ire la sursele cunoaşter i i . Psihologia de orientare behavioristă a fost caracteri zată drept o dezvoltare deosebit de radicală ş i de consecventă a punctulu i de vedere empirist . Pe de altă parte, reprezentanti autoriza ti ai orientării nativiste, în primul rînd Chomsky, au cal ificat-o drept o reluare , pe baze noi , a unor motive ale rationali smului clasic, în primul rînd a temei idei lor înnăscute. În acest sens, Chomsky vorbeşte chiar de o teorie

carteziancl a minJii sau de o ligvistică carteziană.

Pentru caracterizarea behaviorismului ,ca pozitie metodologică, este potriVIt să ne orientăm după consideraţi i le cercetătorului american Frederic Skinnner, care este nu numai cel mai i lustru dintre cercetătorii contemporani ai comportamentulu i , dar ş i cel care a scris lucrări programatice destinate unui public mai l arg şi consacrate apărări i acestei orientări. Skinner indică cu multă claritate că programul pe care-I propune a fost i nspirat de asumarea unui concept tare, restrictiv al cunoaşteri i . Punctul de plecare îl constituie supoziţ ia că cercetarea şti inţ ifică a act ivitătilor şi mecanismelor mintale nu este posib i lă decît în termeni i i unor enunţuri ce descriu reaqi i le comportamentale şi relaţ i i le ce le condiţionează. Căci numai asemenea enunţuri pot f i verificate şi controlate în mod obiectiv. Factori i ce determină schimbări ale comportării sînt numiţi de Skinner variabile independente, iar efectele acţiuni i acestor factori , schimbări le ce au loc în comportalllent, variabile dependente. Atunci cînd studiază nu numai reaqii biologice elementare, cum sînt retlexele. ci şi procesele complexe prin care dobîndi m cunoaştere, cercetătoru l va trebui să se preocupe exclusiv de stabi l i rea unor relaţi i funcţionale între variabile dependente şi i ndependente, între stimulările ambianţei ş i reacţi i le organi smului . Precizînd prin observatie şi experiment asemenea rel aţi i funqionale şi cunoscînd variabi lele independente, cercetătoru l va putea prevedea reacţi i le comportamentale şi, în măsura în care le va putea manipula . va reuşi chiar să controleze aceste reacţ i i ' . Skinncr admite. desigur. că reacţ i i le comportamentale depind nu numai de stimulările ambianţei . ci şi de structuri ale organismulu i , care sînt în mare măsură programate genetic. Deoarece dispozitivele ş i mecani smele i nterne ce mediază reacţi i le comportamentale l a condi ţionări le ambianţei nu sînt. în genere, fizic observabile, orice explicatie a comportării pri n referire l a factori i ntern i va trebui să fie confirmată în mod i ndependent prin formularea unor predicţi i despre acte comportamentale vi i toare. O explicatie a comportări i ce nu satisface această conditie este cal ificată de Skinner drept circu lară, ad hoc şi, prin urmare, l ipsită de valoare şti inţifică. Programul behaviorist, în formularea pe care i-a dat-o Skinner, îşi propune descrierea şi explicarea actelor complexe ale omulu i , i nclusiv a celor numite

1 Vezi 1:!. F. Skinner, Science and Hwnan Be/wvior. The Free Press, New York. 1 953, p. 23 şi urrn .

1 08 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTERI I

mintale sau psihice, drept comportări condiţionate de ambianţă. Principiul general a l constituir i i actelor comportamentale complexe prin învăţare este principiul condi ţionări i operantc a comportări i . Potriv i t acestui principiu , reacţi i le comportamentale dobîndite sau învăţate sînt acţiuni ce au fost întări te prin consecinţele lor adaptati ve. I ntenţ i i le , gînduri le, cunoştinţele nu reprezintă, d in această perspectivă, decît produse col aterale ale anumitor comportări opcrante ale omulu i . A spune despre un subiect că are anumite cunoştinţe nu înseamnă altceva decît a spune că, în anumite condiţ i i . el va avea anumite reacţ i i comportamentale. Cunoaşterea l imbi i sau comportarea verbală nu se deosebeşte în mod esen!ial , în ceea ce priveşte condiţ ionarea ei, de comportarea neverbală. Sk inner susţine că ca poate ş i trebuie să fie descrisă şi explicată prin aceleaşi concepte fundamentale ca şi comportarea animalelor superioare: stimul , reacţie, condiţionare, întărire, probabi l i tate a reacţie i . Anal iza funcţională a comportări i verbale, aşa cum o întreprinde Skinner, constă în identificarea variabi lelor independente ce condiţionează rostirea ş i recunoaşterea expres i i lor verbale. Ţelul u l t im al acestei cercetări va trebui să fie anticiparea comportări i verbale pe baza analizei ambianţei vorbitorului ş i . eventual. controlul acestei comportări prin manipularea ambianţei . Însuşirea l imbajului nu este. aşadar. pentru behaviorist, n imic al tceva decît un ansamblu de schimbări ale comportări i condiţionate de variabile independente din ambianţă ce pot fi , în principiu, izol ate şi identificate . Cercetătorul descrie şi expl ică o anumită comportare verbală formulînd şi verificînd i poteze cu privire la variabi lele idependente din ambianţă ce condiţionează această comportare, pri n exersarea unor mecanisme elementare cum sînt asociaţia şi general izarea i nductivă şi prin întărire. Acestea sînt mecanismele învăţări i din e�perienţă.

Însuşirea l imbajului şi a cunoaşterii în general sînt caracterizate de behaviorist drept rezultate ale unor procese complexe de învătare din experien(ă, al tfel spus, ale efectului modelator al ambiantei . Astfel , supozi ti i le l atente ce sust in abordarea behavioristă apart in acelei lumi de reprezentări , caracteristice empirismului , lumea în care s-au dezvoltat ş i unele motive dominante a le gînd iri i sociale a secolelor XVIII şi XIX: omul ca produs a l mediu lu i , omul ca ansamblu a l relati i lor sociale. Este perspectiva în care omul n i se înfătişează doar ca fi intă cul turală, conditionată în mod hotărîtor de educatie. Se face abstractie în mare măsură de determinarea genetică, biologică a cunoaşterii ş i comportări i omulu i .

Ca program de cercetare a comportări i şi cunoaşteri i , î n particular a l imbajulu i , nativismul contemporan pleacă de la premise fundamental opuse celor pe care se sprij ină behaviori smul . În t imp ce gînd irea behavioristă, i nspirată de empirism, se in teresează de determinarea de către ambianţă a comportări i şi cunoaşteri i , prin urmare, de trăsături ce au o pregnantă conditionare cul turală ş i istorică, orientări le nat iv iste aduc în primul plan al atenţiei rolul înzestrări i genetice în constituirea cunoaşteri i . O premisă fundill!l_ell�'!i_ă _a_llJlt�vistpului epis�emalogic este aceea că dezvoltarea minţ i i va trebui să tie studiată conducîndu�e-după aceleaşi pri ncipii care au fost adoptate de biologia modernă în cercetarea corpului . B iologii sînt astăzi de acord că dezvoltarea unui organ ism de l a embrion pînrt la maturi tate este orientată şi condusă de un program genetic propriu speciei şi că, în acest sens, dezvoltarea este predeterminată. Ambianta externă influenţează, desigur, ritmul procesului de dezvoltare, dar ea nu va putea modifica nici d i rectia dezvol tări i , nici etapele prescrise de acest program . Conceptia dominantă asupra dezvoltări i mintale, a dezvoltări i cunoaşter i i ş i a l imbajulu i , care s-a impus sub influenta empirismului , îndeosebi sub i nfluenta teori ilor moderne ale învăţări i , este un esenţial diferi tă. Ea pleacă de la supozitia, socoti tă neproblematică, că


ambianta culturală este factorul determinant al dezvoltări i m intale. Se consideră că facultăţi le de cunoaştere ale omului sînt exclusiv rezultatul proceselor istorice de constitu ire şi dezvoltare a societăţii omeneşt i . Spre deosebire de dezvoltarea organismulu i , dezvoltarea minţii omului nu s-ar datora, prin urmare, programări i genetice. Fi ind produsul învăţări i , ea ar depinde în mod hotărîtor de caracteristic i le contingente ale ambianţei sociale ş i culturale . Ideea că dezvoltarea mintală este fundamental deosebită de dezvoltarea biologică a devenit cu trecerea timpului ceva de la sine înţeles în tradiţia · şti in ţifică occidentală, în aşa fel încît ea a fost acceptată fără examinare critică, chiar . şi de biolog i .

Fran<;:oi s Jacob, distingînd în i storia gînd irii biologice două scheme de explicati i pe care le numeşte instrucfionism ş i se[eCJionism - geneza unor structuri ş i capacităti specifice prin învătarea din experienţă ş i respecti v prin selecţia unor vari ati i genetice întîmplătoare -admite. fără di scutie, că dezvoltarea mintală, în opozitie cu cea biologică, s-ar desfăşura potr ivi t celei dintîi . El consideră explicatia instructionistă în biologie, aşa cum a fost ea promovată de tradit ia lamarckiană, un rezu ltat al exti nderi i nel igiti me asupra biologiculu i a unei scheme adecvate numai pentru explicarea dezvoltări i mintale ' .

Se poate spune că cercetătorul american Noam Chomsky, a cărui operă a marcat profund dezvoltarea l igvistici i teoretice şi a psihologiei cunoaşteri i în u l timele deceni i , deschide calea reabi l i tări i concepţiei raţionali ste clasice asupra surselor cunoaşteri i , în primul rînd pri n punerea în discuţie şi contestarea acestei supoziţii larg acceptate . Chomsky apreciază că nu există nic i un fel de temeiuri serioase, empirice sau de altă natură, pentru acceptarea punctului de vedere că dezvoltarea m intală se desfăşoară după o schemă esenţial diferi tă de cea care conduce dezvoltarea organismului . Mai mult decît atît, el crede că influenţa tradiţiei empiriste a împiedicat mult timp formularea unor idei teoretice noi ş i îndrăzneţe, în măsură să ofere perspecti va unei abordări şti inţ ifice a expl icaţiei genezei ş i dezvoltări i facultăţilor cognitive ale omul u i . În ce constă analogia fundamentală dintre dezvoltarea organismului ş i dezvol tarea minţi i şi care sînt consecinţele acceptări i aceste i analogi i ? Şi într-un caz, şi în celălalt, materia' sau substanţa oferită de contactul cu ambianta este asimi lată ş i organizată potrivit unui program conţi nut în embrion. În ambele cazuri , structura finală, adică organele şi funcţi i le corpului , respectiv competenţele mintale, sînt programate genetic ş i constituite apoi pas cu pas în interacţiunea cu ambianta . Nu are sens de aceea să vorb im de creştere

într-un caz şi de învăJare în celălalt caz. Nu exi stă, de fapt, nici un fel de temeiuri pentru a accepta punctul de vedere că facultăţile noastre mintale ar fi modelate de ambianţă într-o măsură mai mare decît organele corpulu i . Dacă nimeni nu pune la îndoială faptul că omului nu-i vor creşte aripi , ci mîini , indiferent care ar fi natura condiţ i i lor ambianţei , de ce am admite că lucrurile stau cu totul altfel în cazul însuşiri i l imbajulu i ş i a altor competente cognit ive? Chomsky apreciază drept plauzibilă presupoziţia că dezvol tarea mintală, ca şi dezvoltarea organismulu i , are ca punct de plecare o stare genetic determinată, comună speciei, cu variaţii individuale ce pot fi negl ij ate. Într-un caz, ca şi în celălalt, dezvoltarea reprezi ntă o creştere, adică o

1 Vezi Fr. Jacob. Tile Po.<ible and riie Acttwl, University of Washington Press, Seanle and London, 1 982,

p. 1 5 .

1 1 0 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

succesiune de stad ii genetic programate pînă la stadiul final , sub i nfluenţa decl anşatoare şi parţial modelatoare a influentelor ambiantei şi tot aşa cum o broască nu se deschide decît cu o anumită cheie, anumite reacţi i comportamentale înnăscute nu se declanşează decît sub influenta unor stimul i bine determinaţi .

Rezistenţa adînc înrădăcinată faţă de asemenea supozt\ 1 1 , tendinţa spontană de a accepta că l imbajul se învafă, în opozitie cu organele care cresc (nimeni nu ar accepta să se spună că organismul a Învă[at să-şi dezvolte anumite organe) , este explicată de Chomsky prin impresia pe care o produce marea divers i tate a l imbilor naturale. Intluenta ambianţei în procesul însuşiri i l imbajului este un fapt de observatie curentă. În schimb, determinarea genetică a "creşterii l imbaju lu i " , acea determinare care nu diferă de la un individ l a al tul ş i de l a o cultură l a alta. poate f i uşor trecută cu vederea ' .

Ce consecinţe implică acceptarea supoziţiei că dezvoltarea mintală se desfăşoară, în esenţă, după aceeaşi schemă ca şi dezvoltarea biologică? Prima consecinţă ar fi aceea că structuri le mintale înnăscute trebuie să fie bogate şi diversificate. Solidară cu motive ce s-au conturat în tradiţia raţionalistă clasică, această reprezentare se opune conceptiei empiri ste despre minte ca o foaie albă şi despre constituirea cunoştinţelor, şi chiar şi a facultăţilor spiritu lu i , prin mecanisme elementare, nespecifice ale învătări i , cum sînt asocierea, compararea, generalizarea, abstractizarea şi inducţia. A doua conseci nţă, i nseparabilă de prima, ar fi că diferitele facultăţi mintale - vederea, l imbaju l şi altele - pe care Chomsky le numeşte şi organe mintale, se dezvoltă în mod diferit , pe baza unor programe genetice specifice, ca şi organele corpului , ficatul , in ima, rinichii sau creierul . Prin această implicaţie, punctul de vedere nativist asupra dezvoltări i m intale, inspirat de conceptia biologică modernă asupra dezvoltări i organismului , se asociază cu teza modularităţi i minţi i . Potrivit acestei teze, mintea este o structură diferenţi ală, constitu i tă din subsisteme distincte ce interacţionează2•

Aşadar. pentru a înţelege acti vităţi mintale complexe va trebui să studiem mai întîi fiecare subsi stem în parte, particularităţile constituir i i sale. Analogia dintre dezvoltarea biologică şi dezvol tarea mintală conduce la punctul de vedere că mintea este organizată în facul tăti cognit ive distincte, cu structuri specifice. Acest punct de vedere este opus principiul empirist , potrivit căru ia cunoaşterea ia naştere d in datele s imţurilor prin exercitarea unor mecanisme elementare şi uniforme ale învăţări i . Corelatia ni se i mpune ş i în sens invers. Chomsky caracterizează drept o "concluzie naturală" a principiului potri v i t căru ia "diferitele sisteme ale minti i sînt organizate după principii destul de diferite" ideea "că aceste s isteme sînt intrinsec determinate, nu pur ş i s implu rezultatu l unor mecani sme comune ale învătării şi creşteri i . Nu este surprinzător, aşadar, să găs im că opini i le se înmănunchează. Cei ce tind spre supoziţia modularităţi i sînt încl inaţi să presupună o structură înnăscută bogată, în ti mp cei ce tind să asume o structură înnăscută l imitată sînt înclinati să nege modularitatea"]

1 Vezi N. Chomsky, Ru/es and Representatiom, Basil Blackwell , Oxford, 1 980, îndeosebi capitolul Mind

and Body.

2 Pentru dezvoltarea temei, vezi J. A. Fodor, Tlie Modularity of Mind. M . l .T. Press, Cambridge Mass. and

London, 1 984.

3 N . Chomsky, Rules and Representations, p. 4 1 .


Din perspectiva nativistă, propusă de Chomsky , o cunoaştere a l imbi i există şi atunci cînd principi i le înnăscute care o fac posibi lă nu sînt util izate, ş i chiar înainte ca ele să fie uti l izate. De exemplu, în acel stadiu al dezvoltări i vorbirii în care copi lu l înşiră cuvinte fără elemente gramaticale - aşa-numita vorbire telegrafică - el cunoaşte în sens structural l imbaju l , pe care începe să-I vorbească mai tîrziu . Există, prin urmare, o cunoaştere a l imbajulu i inacces ibi lă conştiintei, o cunoaştere implicită sau tacită. Chomsky admite că aceasta este o util izare aparte a cuvîntului cunoaştere, deosebită de cea pe care i-o dau de obicei filosofi i sau psihologi i .

Confruntarea dintre behaviorism şi nativism se desfăşoară astăzi l a două n ivele: explicarea mecan ismelor achizitiei şi modificări i comportamentul adaptativ şi determi narea surselor cunoaşterii noastre despre l ume, a contributiei înzestrări i genetice şi a stimulări i senzoriale în constituirea cunoaşteri i , în particular în însuşirea l imbaju lu i .

La primul nivel , discutia se poartă în primul rînd între etologii interesati în elaborarea unei scheme generale de expl icare a comportamentulu i animalelor şi omului . În centrul discutiei stă precizarea a ceea ce înseamnă determinare înnăscută a comportamentu lu i şi indicarea posib i l i tăti i de a proba în mod empiric existenta unei asemenea determinări . Etologii de orientare behavioristă apreciază ideea unei componente înnăscute a comportări i drept neclară şi suspectă. Ei cred că în orice fază a existentei sale, chiar şi în embrion, organismul se află într-o ambiantă ce actionează asupra lu i şi îi determină react i i le comportamentale. Răspunzînd acestor obiecti i , etologii care sustin determinarea înnăscută a comportamentu lui au propus o caracterizare pozit ivă a înnăscutu lu i , în funqie de originea comportamentelor cu rol adaptativ . Originea unor comportamente propri i tuturor i ndiv izilor unei speci i în fi logeneză şi nu în experienta individuală, şi în acest sens caracterul lor înnăscut, poate fi probată în mod experimental . Dacă se arată, de exemplu, că o pasăre care a fost crescută singură într-o cabină insonorizată cîntă o dată ajunsă la maturi tate, se dovedeşte că retelele nervoase ce comandă un fel de a cînta caracteristic speciei sînt produsul unui proces de autodiferentiere ce se desfăşoară pe baza programului genetic . Este adevărat că această pasăre are nevoie de o varietate de st imulări exterioare pentru a creşte în mod normal . Totuşi absenta stimu l i lor specifici pentru a o învăta să cînte nu o împiedică să cîştige acest comportament într-un stadiu determinat al maturizării biologice. Etologi i de orientare nativi stă. în primul rînd cei din şcoala lui Konrad Lorenz, se del imitează de punctul de vedere behaviorist că nu există structuri comportamentale eredi tare, structuri date înaintea oricărei învătări individuale ş i independente de aceasta. Lorenz a caracterizat acest punct de vedere ca teoria "organismului vid" ' . Lorenz apreciază că dacă s-au descoperi t l egi ale învătări i valabi le în egală măsură pentru porumbel, . şobolan şi om, aceasta se explică prin împrejurarea că si stemul nervos a unui mare număr de animale superioare este astfel construit încît permi te acest fel de învătare. Ceea ce se fi xează prin învătarea din experientă reprezintă însă, după părerea lui Lorenz, doar o parte i ntimă din mecani smul complex ce comandă comportarea animalelor ş i omulu i . "Faptul c ă organisme aşa d e diferite î n structură ş i î n gradul lor d e evolutie c a peşti i , şobolani i , porumbeii ş i oamenii arată într-o s ituatie d e învătare reacti i foarte asemănătoare meri tă o explicatie . Acesta este . că în reali tate, i ndependent de toate d iferentele pe care le prezintă, ele posedă toate de la naştere mecanisme de învătare prin întărire foarte analoage. Dar behaviori şti i ş i , din nefericire, multi psihologi ce suferă

1 Vezi K. Lorenz. Science er ideologie. Critique de la doctrine behaviorisre de l ' "empty-organism ", în

K. Lorenz, L 'lwmme dan.< le .fleuve du vivwrr. Flammarion, Paris, 1 98 1 .


intluenţa lor rămîn surzi la această explicatie. Cînd descoperă că aceleaşi l eg i se aplică la organisme foarte diferite, ei trag concluzia -aberantă că este vorba de legi foarte generale, adică de legi valabile i ndependent de orice structură. Ei nu bagă de seamă că prin metoda lor univocă devin orbi faţă de cea mai mare parte a mecanismelor fiziologice ale comportamentu lu i . Ş i ei nu văd că tocmai această parte în întregime anulată este cea care conţine tot ceea ce face d intr-un porumbel un porumbel , dintr-un şobolan un şobolan şi dintr-o fi inţă omenească o fi inţă omenească. Într-adevăr, în optica behavioristă toate animalele. şi omul el însuşi . nu sînt nimic altceva decît un ansamblu de mecanisme de react ie fată de recompensă. Toate animalele sînt l ipsite de caracteristicile lor specifice, sînt denaturate : omul este dezumanizat" 1 • Lorenz crede că prin implicaţii de acest fel , behaviorismul ni s e înfăţi şează nu atît c a o orientare î n cercetarea şti i nţ ifică a comportamentu lu i . cît drept o nouă ideologie.

6. Controverse teoretice contemporane cu privire la contribuţia înzestrării genetice şi a stimulării senzoriale în însuşirea l imbajulu i

Teoria lu i Chomsky cu privire la natura l imbajului şi la însuşirea l imbajulu i de către copi i poate fi caracterizată, cum am spus, drept o reabi l itare şi o dezvoltare originală a teoriei rationaliste clasice a idei lor înnăscute şi a cunoaşterii înnăscute. Totodată, prin reacţii le pe care le-a generat, teoria lui Chomsky a d1,1s la realuarea în termeni noi a vechi i controverse dintre empirism şi rationalism, ca puncte de vedere opuse asupra surselor cunoaşteri i . Discutia s-a concentrat asupra unui s istem cognitiv determinat, şi anume asupra limbaju lu i . Într-adevăr, încercarea de a determ ina contributia structuri lor înnăscute ş i a învătări i în constituirea cunoaşteri i , în genere, pare să fie astăzi o întreprindere lipsită de perspective. Pentru a ajunge la formularea unor întrebări mai precise, care oferă şansa de a înainta în directia controlului empiric al răspunsurilor, este esenţial să ne concentrăm asupra unui domeniu particular al cunoaşteri i , ş i anume a unuia mai bine determinat şi mai acces ibil cercetări i2 Chomsky crede că l imbajul este tocmai un astfel de domeniu şi că din acest motiv a fost caracterizat în mod potrivit drept "o ogl indă a minţi i " . Dacă privim lucruri le din această perspectivă, atunci l i ngvistica teoretică ni se înfăţişează ca o ramură a psihologiei cunoaşteri i . Ţelul ei este descoperirea real ităt i i m intale ce s tă l a baza comportări i l i ngvistice. Chomsky susţine că l ingv istica este "o

1 K . Lorenz. Op. cii . . pp. 1 77- 1 78 .

2 lată cum comentează Fodor această necesitate a restrîngerii cîmpului cercetălii , cu prileju l dezbaterii

din 1 975 di ntre Chomsky şi Piaget : "«Să căutăm dintr-o dată o i magi ne generală a acestui dispozitiV>> -

este. probabi l , o solutie fără ieşire. Mi se pare preferabil să adoptăm o strategie exact inversă: .wl ÎncercLim sii �.:Usim un mic domen iu care sti aibli cÎt mai puJină legăturii cu restul şi să cclutăm .wl-1 srudiem ca pe 1111 fel de proromode/ a ceea ce se petrece. În definitiv, acest mecanism este, probabi l , cel mai

complicat sistem de uni vers �i mi se pare că cel care se întreabă cum arată structura generală a acestui

sistem este, pur şi simplu . sm1it să dea greş. Se poate ca unele aspecte ale acestui sistem să poată fi izolate,

adică să fie speci fice, de pi ldă, l imbaj ul " . (Teorii ale limbajului. ·Teorii ale învă{ării, p. 455.)

SURSELE CUNOAŞTERI I 1 1 3

parte a psihologiei ce îşi concentrează atenţia asupra unui domeniu de cunoaştere specific şi a unei facultăţi a minţi i , l imbaju l " 1• O înţelegere teoretică a ceea ce este l imbaju l , ca real itate mintală. şi a procesului însuşirii l imbajulu i poate reprezenta de aceea o contribuţie esenţială la înţelegerea surselor cunoaşterii în general . Lingvistul american nu ezită să afirme că "studiul l imbajului poate clarifica şi , în parte, susţine anumite concluzii asupra cunoaşteri i omeneşti , care se corelează în mod di rect cu probleme c lasice în fi losofia minţi i . Cred că acesta este domeniul în care putem aştepta o colaborare cu adevărat fructuoasă între l ingvişti ş i fi losofi în anii �e vin"2 .

Punctul de plecare al teoriei de inspiraţie raţionalistă pe care a formulat-o Chomsky este semnalarea şi tematizarea discrepanţei dintre competenta l igvistică şi informaţia pe care o primeşte cel care-şi însuşeşte l imba din ambianta l ingvistică. Mai precis, prin teoria lui, Chomsky îşi propune să dea socoteală de diferenţa considerabi lă care există între ceea ce am putea numi sărăcia inputului şi bogăfia outputului. Teoria trebuie să explice nu numai faptul că copi lu l îşi însuşeşte surprinzător de repede l imba maternă, dar şi că el ş i -o însuşeşte în general corect, în ciuda distorsiuni lor ei în ambianta l ingvistică în care trăieşte3 şi că reuşeşte să producă şi să înţeleagă o mare varietate de exprimări pe care nu le-a auzit pînă atunci . Chomsky îşi exprimă uimirea că autorii care atribuie însuşirea competenţei l i ngvistice exclusiv proceselor comune de învăţare nu au acordat atenţie unor asemenea fapte ş i sugerează că la mij loc ar fi tendinţa spontană a oamenilor de a trece, nu numai în viaţa lor de fiecare zi , ci ş i într-o cercetare sistematică, pe lîngă fapte ce sînt în contradicţie cu idei general acceptate, idei ce nu sînt adesea decît prejudecăţi bine înrădăci nate. Însuşirea l imbajului , observă l i ngvi stul american, nu seamănă cu acele comportamente ale animalelor, studiate experimental de psihologi i behaviorişti, cum ar fi împingerea unui obstacol sau parcurgerea unui labirint, comportamente ce pot ti cîştigate numai printr-o întărire s istematică şi conti nuă. Ea seamănă mai degrabă cu dobîndirea unor comportamente complexe, ca îngrij irea puilor, numite în mod obişnuit insti ncte, comportamente care apar l a animale fără învăţare în prezenţa stimuli lor adecvaţi . Pentru a explica constatări le curente privitoare la modul în care îşi însuşesc copi i i competenta l i ngvistică, cercetătorul va trebui să postuleze exi stenţa unor structuri mintale în măsură să expl ice trecerea de la i ntrări la ieşiri . Dacă va obţine succese în această direcţie, el va aduce o contribuţie semnificati vă la găsirea unui răspuns pentru o întrebare de interes general , pe care Bertrand Russel l a formulat-o în termeni i următori : "Cum se face că în ciuda contactului nostru atît de scurt, subiecti v şi l imitat cu lumea, ştim, totuşi , atît de mult?"

Chomsky sus1 ine că problema formulată prin această întrebare a fost deja problema lui Platon. Sclavul din Menon ştie multe despre figuri le geometrice. lucruri pe care nu le-a învătat din cxperientă şi nu le putea învăta din experientă. Platon a sustinut că această cunoaştere nu este decît o reamintire a unei cunoaşteri pe care oameni i o au dintr-o ex istenp c!ll tcri n.,r:i. Chiar dacă nu putem accepta astăzi un răspuns dat în aceşti

1 N . Chomsky. Rules and Representations. p. 4.

2 N . Chomsky, LnKuisrics and Plzilo.wplzy. în (ed.) St. S . Stich. Op. cit. , pp. 1 96- 1 97 .

J Chomsky observă că un copi l poate să-şi însuşească principii le formării şi interpretări i propozitiilor

chiar şi atunci cînd porneşte de la auzirea unor propozi t i i ce devi ază în mod considerabi l de la structurile

idealizate pe care le defineşte gramatica .


termeni , acest răspuns indică. după părerea lui Chomsky, d irectia bună, d irecţia opusă celei în care sîntem conduşi de tradiţ i i empiri ste mai vechi sau mai recente. "Pentru a face răspunsu l lu i Platon i ntel igibi l , trebuie să furnizăm un mecanism prin care ne reamintim cunoaşterea dintr-o exi stenţă anterioară. Dacă nu sîntem dispuşi să acceptăm sufletu l nemuritor ca mecanism, îl vom urma pe Leibniz, acceptînd că răspunsul lu i Platon este pe făgaşul cel bun. dar trebuie să fie «curăţat de eroarea preexistenţei». În termeni i moderni , aceasta înseamnă a reconstru i «reamintirea» platonică în termeni i înzestrări i genetice. care speci fică starea iniţ ială a facu ltăţi i l imbajulu i , tot aşa cum determină că ne vor creşte mîini nu arip i , vom ajunge la maturi tate sexuală într-un anumit stadiu al creşteri i . dacă condiţ i i externe ca nivelul nutriţiei permit ca acest proces orientat în mod intern să aibă loc ş.a .m .d . " '

Construirea unui model abstract al procesului real de însuşirea a l imbajulu i cere determinarea parametri lor di spozit ivului ce mediază între i nformaţia de la intrare, pe care o oferă contactul cu ambianta l ingvistică, şi competenta l i ngvistică propriu-zisă, capaci tatea de a distinge expresi i le corecte de cele i ncorecte ş i , îndeosebi , de a produce noi expresi i , adică uti l izarea creatoare a l imbajulu i . Acest obiectiv , observă Chomsky, este analog acel u ia de a determina structurile înnăscute ce fac o pasăre capabi lă să-şi construiască cuibul sau să cînte. Ş i într-un caz şi în celălalt, ipotezele cu privire la structuri şi mecanisme interne programate genetic vor putea fi controlate empiric comparînd informaţia pe care o primeşte sistemul ca input cu competenta ce constituie outputu l . Ipotezele despre structuri m intale înnăscute ce fac posibi lă însuşirea l imbaju lu i sînt supuse unor constrîngeri empirice specifice. Pe de o parte, aceste ipotetice structuri nu trebuie să fie atît de bogate încît să excludă capacitatea unui copil normal de a-şi însuşi orice l imbă din marea varietate a l imbi lor naturale. (Evident, înzestrarea lu i genetică nu- l pregăteşte pe copil pentru a învăţa un anumit l imbaj . Observaţia arată că un copil învaţă la fel de b ine o l imbă sau alta - să zicem engleza sau chineza - dacă este în contact cu o anumită ambianţă l i ngvist ică.) Pe de altă parte, structuri le înnăscute trebuie să fie destul de bogate pentru a explica dobîndirea unei anumite competente l i ngvistice într-o perioadă scurtă de timp şi cu o informaţie relativ săracă la i ntrare. Chomsky îş i j ustifică opţ iunea raţionalistă cu referire la fapte ce ar proba că acea competenţă l i ngvistică la care ajunge orice copi l normal depăşeşte considerabil ceea ce ar putea dobîndi doar prin învăţare. "Comparate cu numărul propoziţ i i lor pe care le poate produce sau i nterpreta cu uşurinţă un copi l , numărul de secunde ale unei v ieţi este ridicol de mic. Pri n urmare, datele la d ispoziţie ca input reprezintă doar o minusculă mostră a materialului l ingvistic ce a fost pe depl i n stăpînit . Aşa cum o indică performanţa reală. În plus, mari diferenţe în ceea ce_ priveşte i ntel igenţa au doar un efect mic asupra competenţei ce rezultă. Observăm, mai departe, că real izart'� i ntelectuală extraordinară a însuşiri i l imbajului este produsă într-o perioadă a v iqi , ·c: copi lu l este capabi l în mică măsură să facă altceva, şi că această sarcină depăşeşte cu totul puteri le unei maimuţe de al tfel inteligente. Observaţ i i ca acestea ne fac să bănuim de l a început că avem de a face cu o capacitate specifică speciei , cu o componentă în mare măsură înnăscută. Mi se mare că această aşteptare in iţială este putem i : susţinută de

1 W . Chomsky, On rhe Narure, Use and Acquisition of' Language. în W. G . Lycan, Mind wzd Cognirimz

A Reader. Basil Blackwe l l . 1 990. p. 633.


o cercetare mai adîncită a competenţei l i ngvistice" 1• Chomsky desemnează competenţa l ingvistică pri n termenul gramatică. O gramatică este o teorie a unei anumite l imbi care specifică proprietăţile formale ş i semantice ale unei suite infin i te de propoziţi? . O asemenea teorie, pe care Chomsky o numeşte şi gramatică specială, o teorie ce specifică expresi i le structural corecte pe baza cîtorva principii generale de construcţie, este o teorie despre intuiţia l ingvistică a vorbitorului unei l imbi . Ca orice teorie, ea lucrează cu ideal izări , descri ind competenta. dispoziti i le de comportare l ingvistică, ş i nu performanţele l i ngvistice propriu-zise, care nu oglindesc adesea în mod adecvat competenta. În măsura în care este descriptivă, şi nu pur şi simplu normativă, gramatica consideră un vorbitor/ascultător ideal într-o comunitate omogenă de vorbitori ai unui l imbaj , un vorbitor despre care se presupune că are o cunoaştere perfectă a l imbajului şi nu este afectat de l imitări ale memoriei sau ale atenţiei3 . Chomsky formulează ipoteza existenţei unei gramatici universale, expresie prin care desemnează ansamblul acelor structuri ş i mecanisme biologice înnăscute, caracteristice speciei homo sapiens, care sînt în măsură să explice, pornind de la informaţia pe care o oferă ambianta l i ngvistică, producerea acelei competente pe care o descriu gramaticile speciale ale diferitelor l imbaje naturale. "Principii propuse ale gramaticii uni versale pot fi considerate drept o specificare abstractă şi paqială a programului genetic care îl face pe copi l capabi l să interpreteze anumite evenimente drept experienţe l ingvistice şi să construiască un s istem de regul i şi pri ncipii pe baza acestei experiente"4• În termenii acestor concepte, dobîndirea competenţei l i ngvistice va putea fi descrisă ca o tranzitie de la o stare i nit ială la o stare finală sau stationară. Gramatica universală reprezintă o caracterizare parţială a stări i i nit iale, i ar gramatica propiu-zisă sau specială este o caracterizare parţială a stării finale. Gramatica universală va produce una sau alta din gramatici le speciale atunci cînd cel ce învată l imbajul este stimulat de o anumită ambianţă l ingvistică. Care anume gramatică va fi produsă va depinde de contactul subiectului cu unul din l imbajele vorbite de comunitătile omeneşti. Dezvol tarea de la stadiul i nitial la cel final este de aşa natură, crede Chomsky, încît ea poate fi caracterizată cel mai bine prin cuvîntul creştere. Competenta l ingvistică este produsul creşterii, şi nu al învăţării.

1 23 .

Însuşirea l i mbaju lu i . subliniază Chomsky, nu seamănă cu umplerea unei sticle, c i , mai degrabă, cu creşterea unei pl ante. Ea este un aspect al creşterii cunoaşterii şi nu se deosebeşte în mod esential de creşterea organică. "Termenul <<Învătare» este, de fapt, unul foarte amăgitor. ş i este mai b ine să fie părăsit ca o · rămăşilă a unei epoci anterioare şi a unor neîntelegeri anterioare. Cunoaşterea l imbajulu i creşte în m intea/creierul unui cop i l pus într-o anumită comuni tate l i ngvistică"' .

1 N. Chomsky. Recent Contribution.< to tlte Tlte111}' l!f' lmwte ldeus, în St. P. Stich (ed . ) , lnnare ldeus, p .

2 Mai precis. o gramatică constă "din reguli s intactice ce generează an umite obiecte abstracte ş i regul i

de interprelare semantică ş i fonologică care atribuie o semnificatie intrinsecă şi o reprezentare fonetică

ideală acestor obiecte abstracte" . (Ibidem, pp. 1 24- 1 25 . )

3 Vezi N . Chomsky , Modele expliculive in linvislică. în Lo!(icu ştiin(ei, Editura politică, B ucureşti . 1 970.

p. 462.

4 N. Chomsky. Rules and Representalion.<. p. 1 87 .

5 N . Chomsky. On rhe Nature, Use a n d Acquisitirm o ( Lungua!(e, î n Op. cit. , p . 635.

1 1 6 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

Cercetarea gramatic i i un iversale este, aşadar, cercetarea unei capacităţi înnăscute de cunoaştere a m inti i omenenşti, a ceea ce am putea numi o cunoaştere a limbajului în genere. Chomsky observă că aceasta este o cuno.aştere implicită, tacită, i nacces ib i lă conşti inţei , pr in urmare, este cunoaştere într-un sens special a l cuvîntu lu i . "Sarc in i le psihologilor se împart pr in aceasta în mai multe sarc in i parţiale. Prima constă în a descoperi schema înnăscută ce caracterizează clasa l imbajelor potenţiale şi defineşte, prin aceasta, «esenta» l imbajulu i omenesc. Această sarc ină rev ine acelei ramuri a psihologiei umane care este numită l ingvistică; este vorba de problema gramatic i i un iversale traditionale, de problema teoriei actuale a l imbaju lu i . Cea de a doua sarcină constă în cercetarea detal iată a caracterului real a l stimulări i ş i a l in teracţiun i i dintre organism şi ambiantă ce pune în mi şcare mecan ismele cognit ive înnăscute" ' .

Teoria lu i Chomsky a provocat diferite reacti i şi a stîrni t v i i controverse în care s-au angajat l i ngvişti . psihologi , cercetători din ştii ntele cognit iei şi fi losofi . Cal i tatea şt i intifică

a teoriei a fost pusă în di scutie din diferi te puncte de vedere. S-a observat că în măsura în care teoria ar putea fi redusă la teza generală ş i vagă că anumite structuri şi mecanisme înnăscute reprezintă condiţ i i prealabile ale învătării din experientă. ea face afi rmati i banale, sărace în continut i n formati v. care pot fi acceptate de toată lumea, inclus iv de psihologi i de orientare behavioristă2 • În măsura în care teoria face însă afi rmati i mai tari şi mai speciale cu priv i re Ia ceea ce este înnăscut . acestea nu ar putea fi supuse controlului experientei cu rigoarea pretinsă pentru o teorie ce se vrea şti int ifică. Totodată, crit ici i afi rmă că faptele pe care le invocă Chomsky în sprij inul i potezei nati vi ste ar putea fi explicate şi în cadrul teoriei învătării sau pe baza unor ipoteze mai s labe. De exemplu , ex istenta unor caracteri stici structurale comune ale l imbajelor naturale. aşa-numitele universal e l ingvistice, ar putea fi explicate dacă admitem că toate aceste l i mbaje au luat naştere d intr-un singur l imbaj originar. Evident, ipoteza unei origini unice a tuturor l imbajelor naturale. ca explicatie a existentei uni versalelor l ingvistice, este una mult mai s labă decît ipoteza nativi stăJ . Asemenea observati i îi conduc pe uni i dintre crit ici la concluzia că teoria lu i Chomsky ar t i o teorie speculativâ în sensul depreciativ al expresiei .

1 N. Chomsky. SJ'rache u11d Geisr. p. 1 45 .

2 Quine crede. bunăoară, c ă un behaviorism l iberalizat este î n măsură s ă explice toate acele

caracteristici ale procesului de însuşire a l imbajulu i care i-au atras atentia lui Chomsky. " Înclinatii ş i dispozitii

înnăscute sînt piatm de temelie a behaviorismului şi au fost cercetate de behaviori şti . . . S-ar p utea să se

descopere că în învătare sînt implicate procese fomte deosebite de procesele clasice ale întăririi ş i stingerii

răspunsmi lor. Aceasta nu ar fi o infinnare a behaviorismului într-un sens filosofic semni ficativ al termen ului ·

ciici nu vlld vreun interes în a restrînge «behaviorismul» la un schematism psihologic specific de răspun� conditionat " . (W. V. Quine. Linxaisrics and Plzilo.wJ'h)', în (ed.) St. P. Stich. Op. cit . . pp. 200-20 1 ) .

3 Pentru asemenea întîmpinări. vezi, de exemplu, H. Putnam, The "lmurtes Hyporesis " and ExJ'lana/m)' Model.< in Lin�ţuisrics. în St . P. Stich (cd.), Op. cit. Putnam încheie examenul său critic cu observatia că este

încă prea devreme pentru a trage concl uzii cu privire la l imite pri ncipiale ale invătării . Atît t imp cît cercetarea

strategiilor generale de învătare se află încă într-un stadiu incipient nu ar exista o j usti ficare serioasă pentru

a propune o alternativă radicală la acest program de cercetare.


7. Nativismul şi teoria învăţării ca programe de cercetare

Ne întrebăm în mod firesc: cine are dreptate? Putem şi trebuie, oare, să deci dem astăzi între abordarea nativ istă, de orientare raţional i stă, ş i abordarea bahavioristă, de orientare empiri stă, a cercetări i surselor cunoaşteri i ? Răspunsul pe care îl propunem la această întrebare este unul negat iv . Vom încerca să întemeiem, în cele ce urmează, acest răspuns negat iv .

Înfruntarea dintre schema behavioristă ş i schema nativi stă în expl icarea surselor competenţei l i ngvistice ar putea fi caracterizată drept o competiţie între două programe de cercetare 1 , susţi nute de idealuri cognit ive diferi te ş i de reprezentări al ternative asupra raportulu i d intre înnăscut şi dobîndit în achiziţ ia cunoaşterii .' Spre deosebire de teorii le şti inţifice, în sensul strict al termenului , ale căror principi i pot f i supuse controlului experienţei prin consecinţele faptice derivate d in ele , programele de cercetare reprezintă orientări de lungă durată ale i nvestigaţiei , susţinute de supoziţ i i fi losofice inal ienabi le.

Ca programe de cercetare ale genezei competenţei l ingvistice, programul nativist ş i programul behaviorist se despart, mai întîi , prin modul cum concep obiectivele cercetări i şti inţ ifice. Behaviorişti i mai ortodocş i , ale căror opţiuni sînt clar exprimate de Skinner, se situează într-o perspectivă ce ar putea fi calificată drept baconiană: cunoaşterea înseamnă putere; cunoscînd cauza putem produce efectul . Din punctul lor de vedere, cercetarea şti inţifică urmăreşte exclusiv stabil irea unor relaţi i constante între fenomene accesibi le observaţiei ş i măsurări i , a unor relaţi i funcţionale ce fac posibi le predicţia ş i controlu l producerii fenomenelor. În această viziune austeră, cu pregnantă tentă pozit iv istă, construcţ i i le teoretice îndrăzneţe, ce nu pot fi controlate în mod strict prin observaţie şi experiment, apar mai degrabă drept d ivers iuni generatoare de false speranţe, decît drept forţe ce accelerează progresul cunoaşteri i . Se lasă să se înţeleagă sau se afirmă chiar că dezavantajele speculaţiei copleşesc presupusele ei avantaje2. Teori i le sînt considerate, în spiritul unei tradiţ i i filosofice mai vechi , drept i nstrumente a căror uti l i zare se justifică doar în măsura în care ele contribuie la descoperirea unor noi relaţ i i între fapte. Programul de cercetare nativ ist s-a constitu it pornind de la un ideal de cunoaştere fundamental diferit. Chomsky, cel puţin . este conştient de influenţa hotărîtoare a acestui ideal în orientarea străduinţelor sale ş i îl afirmă făr� ezitare. Nu stabi l i rea unor corelaţi i logice între fenomene accesibi le observaţie i , ci expl icarea acestor corelaţi i pri n dezvăluirea unei reali tăţi ascunse privirii noastre reprezintă ţelul cel mai înalt al cercetări i . A ne l im ita la descrierea precisă a corelaţi i lor empirice, în particular a acelor corelaţi i ce permit pred icţia şi controlul comportări i , înseamnă a parcurge doar prima parte a drumului spre o şti in ţă în măsură să satisfacă aspi raţi i intelectuale legit ime. În opoziţie cu cercetători i de orientare behavioristă, Chomsky afirmă cu ins istenţă că o teorie speculativă cu mare putere explicativă, o teorie ce postulează structuri de

1 Vezi. în acest sens. şi M. Piattel l i-Palmarini, Prefafă la volumul Teorii ale limbajului. Teorii ale

Învăflirii. ' - "Oamenii de şti inţă au descoperit valoarea faptului de a renunta la un răspuns atît t imp cît nu poate

li găsit unu l satisfăcător. Aceasta este o lecţie grea. Este nevoie de mult exercitiu pentru a evita concluzi i

premature, pentru a ne abt ine să formulăm enunturi pc baza u nor dovezi insuficiente şi a evita expl icat i i ce sînt pure invenţi i "' . (B. F. Skinner, Science and Huma11 Behavior, p. 1 3. )


adîncime a le realului , oferă cele ma i mari şanse pentru înţelegerea faptelor cunoscute ş i descoperirea unor fapte noi. Programul behaviorist, programul ştiinţei comportamentului sau al psihologiei stimul-răspuns, un program inspirat de o opţiune opusă, ar sacrifica ţeluri cognitive ce rămîn fundamentale şi nu ar putea fi cal ificat în mod îndreptăţit drept ştiinţific: "Dar conceptul <<şti in ţei comportamentului» recomandă o deplasare nu tocmai rezonabilă a accentulu i asupra datelor şi abate atenţia de la principii le adînci ce stau la bază şi de la structurile mintale ce sînt i lustrate de datele asupra comportări i . Aceasta este ca şi cum şti inţa naturi i ar fi caracterizată drept <<ştiinţa citirii aparatelor de măsurare>> . Ce am putea aştepta de la o ştiinţă a naturii care ar accepta o asemenea caracterizare a practicii ei ?" 1 Istoria şti inţei naturii ar fi probat cît de dăunătoare a fost domolirea avîntului minţi i spre aplicaţii mai profunde şi mai cuprinzătoare prin prohibiţi i le pe care le poate genera o înţelegere pozitivi stă şi i nstrumentalistă a obiecti velor cunoaşteri?.

Cele două programe de cercetare sînt despărţite, cum am afirmat, şi de reprezentări opuse cu privire la contribuţia structurilor înnăscute ş i a învăţări i din experienţă în geneza şi constituirea cunoaşteri i . Înrădăcinarea unor asemenea reprezentări în vechi tradiţii fi losofice este greu de contestat. Caracterul" lor ireconci l iabil poate fi exprimat într-un mod pe cît de succint pe atît de net spunînd că susţinătorii programului behaviorist, de inspiraţie empiristă, cred că numai mecanismele elementare de achiziţ ie a cunoştinţelor sînt înnăscute, tot restul fi ind produsul învăţări i din experienţă, în timp ce toţi cei care aderă la programul nativist, de tradiţie raţional istă, presupun că există o cunoaştere propriu-zisă care este înnăscută. Reprezentarea nati vistă asupra cunoaşteri i este, cum s-a arătat mai sus, apropiată de cea a biologi lor. Mulţi biologi din zi lele noastre sînt încl inaţi să creadă că o anumită informaţie despre structura lumii este implantată în si stemul nervos al organismelor şi transmisă prin ereditate. Această convingere este susţinută de observaţia că supravieţui rea ar fi puţin probabi lă în multe situaţii dacă reacţi i le adaptati ve ar fi dobîndite pe baza unor relaţii de condiţionare ce se fixează prin întăriri repetate într-o perioadă mai lungă de timp. Pe Chomsky şi pe nativişti în genere îi despat1e de toţi cei care cred că achiziţia cunoaşterii este în esenţă învăţarea din experienţă supoziţia că, la fel ca şi creşterea organelor corpulu i , constituirea competenţelor cognitive este determinată de înzestrarea genetică, chiar dacă modul în care se real izează planul genetic depinde, în parte, ·de interacţiuni le cu ambianţa. Reprezentări lor empiriste cu privire l a geneza cunoaşterii prin acţi unea modelatoare a ambianţei , Chomsky le opune metafora biologică a constituiri i cunoaşteri i prin punerea în mişcare de către stimuli exteriori a unor procese determinate şi orientate de înzestrarea genetică a speciei . Din această perspectivă, creşterea cunoaşterii nu se

1 N. Chomsky, Spracl!e und Geisl. p . I l O.

2 "Gramatica filosofică, foarte asemănătoare în această priv inţă gramatici i generative de astăzi , s-a

dezvoltat într-o opoziţie timidă faţă de o tradiţie descriptivă, care vedea sarcina cercetătorului excl usiv în

adunarea ş i organizarea datelor cu privire la ut i l izarea l imbii, adică într-un fel de istorie naturală. Cei care au

susţin ut-o erau de părere - în mod pe deplin îndreptăţit, cred eu - că o asemenea restrictie acţionează

paralizanl şi nu este necesară ş i că, orice justificare i s-ar fi dat ea nu are nimic comun cu metoda ştiintei, care

nu se ocupă în mod caracteristic cu date le de dragul datelor, ci le ia drept dovezi ale existenţei unor principii

de organizare situate în adîncime, ascunse, ce pot fi descoperite <<În fenomene>> şi derivate prin operaţii

taxonomice. de pre l ucrarea datelor, tot aşa de puţin ca ş i principi i le mecanicii cereşti , care n u ar fi putut fi

nici odată dezvoltate suh asemenea restricti i " . (Ibidem. p. 33 . )


deosebeşte în mod esenţial de creşterea celulelor corpu lui . "În asemenea cazuri , procesele care au loc nu sînt modelate de ambianţă; ele nu reflectă interacţiunea cu ambianta, nu «seamănă» într-un fel oarecare cu stimulul , după cum copi lu l nu este o oglindă a hranei pe care o mănîncă. Cînd condiţ i i externe sînt necesare sau faci l itează desfăşurarea unor procese controlate în mod intern , putem vorbi de efectul lor declanşator" 1 • În schema nat iv istă primul rol atribuit stimulărilor senzoriale este de a pune în funcţie un d ispozitiv datorat programări i genetice. Chomsky ş i Fodor se referă la cheia de contact pentru a sugera printr-o imagine felul cum îşi reprezintă acest rol .

În ceea c e priveşte însuşirea l i mbajulu i d e către copi l , implicaţi i le asumării acestor reprezentări generale cu privire la contribuţia structurilor înnăscute şi a învăţării sînt puse în evidenţă de Putnam cu referire la o situaţie ipotetică. Admiţînd că presupusele universale l i ngvi stice, pe care Chomsky le desemnează prin expresia gramatică

universalâ, constituie o parte a înzestrări i genetice a speciei, urmează că tiinţe i nteli gente extraterestre nu vor putea învăta l imbajele vorbite pe Pămînt. Invers , un copil din specia noastră, care ar f i crescut de marţieni , nu şi-ar putea însuşi l imbaju l lor2 • Chomsky, l a rîndul său, caracterizează supoziţi i le esential diferite ce sustin cele două orientări în cercetarea achiziţiei cunoaşteri i , în particular a însuşiri i l imbajulu i , într-un fel care nu lasă nici un fel de îndoială în ceea ce priveşte origini le ş i înrădăci narea lor în cele două mari tradiţ i i epistemologice clasice. El descrie ceea ce numeşte "o conceptie raţional i stă asupra achizitiei cunoaşteri i " drept punctul de vedere că "nota dist inctivă a cunoaşteri i , categori i le în care este exprimată sau reprezentată intern ş i principi i le ei de bază sînt determinate de natura minti i . În cazul nostru , schematismul atribu it ca o proprietate înnăscută mecanismului de achiziţie a l imbajulu i determină forma cunoaşteri i (în unul din multiplele sensuri tradit ionale ale cuvîntului <<formă»). Rolul experienţei este doar de a determina activarea schcmatismulu i înnăscut şi apoi d iferentierea şi specificarea lui într-un anumit mod. În contrast net cu punctul de vedere rational ist s tă presupozit ia empiri stă c lasică potriv i tă căreia înnăscute sînt ( 1 ) un anumit mecanism elementar de prelucrare peri ferică (un si stem receptor) şi (2) anumite mecanisme anal i tice, principi i i nductive sau principi i de asociere. Se presupune că o anal iză prel iminară a experientei este furnizată de mecanismele de prelucrare periferică şi că, dincolo de acestea, noţiuni le şi cunoaşterea noastră sînt cîştigate prin aplicarea principi i lor inductive înnăscute la această experientă anal izată în mod iniţ ia l . Astfel doar procedurile şi mecanismele pentru dobîndirea cunoaşteri i constituie o proprietate înnăscută"3 .

Fără îndoială că asemenea reprezentări , care implică condiţ i i şi criterii de excelenţă pentru descriere şi explicaţie, exercită o puternică i nfluenţă asupra orientări i cercetări lor privitoare la natura şi caracteristicile procesului de dobîndire a competenţelor de cunoaştere ale omulu i , în particular a competenţei l i ngvistice. Adecvarea uneia sau a alteia nu poate fi judecată, în cele din urmă, decît prin probarea ferti l i tăţii ei . Ca şi în alte cazuri de confruntare între programe rivale într-un anumit domeniu al cercetării , confruntarea dintre programul teoriei învăţăr i i ş i programul nativ ist nu v a putea fi decisă decît l a capătul unei competiţ i i pe termen lung. Hotărîtoare vor fi în această pri vi nţă

1 N . Chomsky, Rules anei Represenrations, p. 32 .

2 Vezi H. Putnam, Op. cit .. p. 1 34.

3 N. Chomsky, RecenT Contributions to the TheOI)' of' lnnate ldeas, în Op. ât., p. 1 29 .

1 20 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN P ROBLEMA CUNOAŞTER I I

nu succese şti inţifice izolate, c i descoperi ri ce se corelează ş i s e sprij ină reciproc , confirmînd şi articulînd în acelaşi timp ideile directoare ale unuia dintre programele de cercetare rivale. Dincolo de plauzibi l i tatea lor abstractă şi puterea de atracţie pe care o pot exercita aceste programe prin idealurile de cunoaştere pe care le afirmă şi prin reprezentări generale cu pregnantă coloratură fi losofică, numai evoluţiile într-o perioadă mai îndelungată de timp vor putea decide într-o confruntare inaugurată încă din secolul al XVIII-lea, cînd concepţia raţionalistă, nativistă şi respectiv empiristă asupra surselor cunoaşterii au căpătat pentru prima dată un contur mai clar. Chiar şi protagonişti i admit astăzi că cele două direcţii de cercetare, inspirate de optiuni filosofice în mare parte incompatibile, sînt încă departe de a fi atins s tadiul unor teorii şti inţ ifice ce pot fi supuse controlului experienţei într-un sens strict al acestei expres i i . Subl in i ind că într-un anumit domeniu a l cercetării pot să subziste o perioadă relati v lungă de timp teori i empiric echivalente, adică explicaţii al�native ce permit as imi larea şi interpretarea firească a tuturor faptelor cunoscute, Chomsky scoate în evidenţă rolu l eminent pe care î l pot avea idealuri de cunoaştere şi reprezentări generale cu privire la natura obiectului cercetări i în orientarea muncii şti i nţifice. Căci coexistenţa şi competi ţia programelor de cercetare poate ti apreciată, în cele din urmă, drept calea cea mai bună pentru a micşora riscuri le pe care le implică concentrarea forţelor într-o s ingură direcţie ce s-ar put�a dovedi greşită. Nu este exclus ca asupra principii lor ce guvernează ş i susţin d.ezacordul să se poată decide abia atunci cînd interogaţi i le şi răspunsurile vor fi reformulate în termen i de proprietăti ale creierului . Fără îndoială că dezvoltarea cercetări lor asupra naturii şi însuşirii l imbajului în cadrul celor două programe de cercetare va putea să micşoreze sau să sporească puterea de atraqie a ideilor lor conducătoare 1 • Oricum ar evolua lucrurile, confruntarea actuală dintre programul nativ ist ş i programul behaviorist pune în evidenţă în mod exemplar interacţiunea d intre principii programatice de natură filosofică şi i nvestigaţii empirice în cercetarea origin i i şi surselor cunoaşteri i .

8 . Înnăscut şi a priori

Ideea cunoaşterii a priori sau, mai bine spus, ideea unei componente a priori a cunoaşteri i , a fost consacrată de Kant. Cum s-a arătat mai sus, abordarea kantiană a problemei cunoaşteri i este una transcendentală. Problemele teoriei critice a cunoaşterii sînt

1 Chomsky este optimist în această privinţă. R ăspunzînd observaţie i lui Putnam că refe1irea la structuri

înnăscute ar "amîna" doar abordarea unor probleme ce vor trebui să fie rezolvate pînă la urmă tot în cadrele unei te01ii a învăţării. e l scrie : " Oacă . . . există strategii generale de învăţare ce dau socoteală de achizitia

cunoaşteri i gramaticale , atunci postu larea u nei reprezentări înnăscute a gramaticii universale nu va «amîna»

problema învăţări i . ci va oferi. mai degrabă, o so l uţie incorectă acestei probleme. Chestiunea în discu tie este

una empi1ică, de adevăr .sau fals, şi nu una metodologică, privitoare la stadi i le in vestigaţiei " . (Linguistics and Plti/o.wphY. In Op. cir . . p. 1 92 . )


formulate, în genere, ca probleme de drept şi nu ca probleme de fapt. Interoga(ia kantiană priveşte posibi l i tatea unei cunoaşteri date, deja constituite ' . Întrebarea centrală la care răspunde Critica ra[iunii pure, prin anal iza intui(iilor pure ale sensibil itătii şi a conceptelor pure ale in telectului , poate fi formulată astfel : cum este posibilă cunoaşterea prin experientă? Formele a priori sînt examinate de Kant drept conditii necesare ce fac posibi lă experienta în genere. Dincolo de aser(itmea că formele a priori sînt constituti ve facultătii noastre de cunoaştere - sensibi l i tătii ş i i ntelectulu i - natura şi orig inea lor nu constituie obiect de cercetare în fi losofia critică a cunoaşterii . Un i i autori merg chiar mai departe apreci ind că pentru Kant problema genezei acestor forme nu se pune nici în afara orizontului de interese al filosofiei transcendentale. "Kant era evident convins că un răspuns la această întrebare din partea ştiintelor naturi i ar fi principial imposibi l . În faptul că formele intuitiei şi categori i le gîndiri i nu pot fi constituite prin experienta individuală, cum au crezut empirişti i , de exemplu Hume şi alti i , Kant a trebuit să vadă dovada constrîngătoare că ele sînt «necesare gîndiri i» (denknotwendig) şi prin aceasta nu «constituite» în genere, în sensul propriu al cuvîntului , ci date a priori "2 •

Un punct de vedere larg acceptat în fi losofia analitică contemporană a cunoaşteri i este acela că problema cunoaşteri i a priori pri veşte numai întemeierea cunoaşterii , aşadar o chestiunea de drept, şi nu cercetarea origini i şi surselor ei, adică o problemă de fapt. Potrivit acestui punct de vedere atributul a priori poate fi aplicat în mod legitim numai notiunilor şi judecătilor, adică cunoaşterii propoziţionale . Sînt a priori acele j udecăti a căror valoare de adevăr poate fi stabil ită i ndependent de experientă în general . Caracteristicile lor d istinctive, indicate de Kant - necesitatea şi un iversal itatea strictă - se expl ică tocmai pri n faptul că ele pot fi întemeiate fără a tine seama de materia cunoaşterii sensibi le. Autori i care dau acest înteles expresiei "cunoaştere a priori" vor susţine, desigur, că nu există nici o corelatie între conceptele cunoaştere a priori şi cunoaştere înnăscută. Dacă aceste concepte au apărut totuşi corelate, ba chiar indisociabile, în teorii rational i ste clasice, cum sînt cele formulate de Descartes şi Leibniz , aceasta nu ar f i decît o i lustrare a incapacităt i i gînditorilor vremi i de a distinge c lar şi net abordarea problemei cunoaşteri i ca problemă de drept şi ca problemă de fapt. De fapt, conceptul cunoaştere a priori ar avea sens numai cu referire la întemeierea sau justificarea cunoaşteri i . Căci problema cunoaşterii a priori este problema explicării posibil ităţii de a întemeia o opin ie independent de experientă. O cunoştintă este a priori dacă şi numai dacă ea poate fi întemeiată independent de experientă în genere. A afirma că o anumită cunoştintă este a priori nu ne spune, în acest caz, nimic despre sursele ei , despre modul cum ia naştere. Caracterizarea cunoaşteri i drept a priori şi respectiv înnăscută înseamnă, aşadar, caracterizarea cunoaşterii din puncte de vedere esential diferite. "A spune, prin urmare, că un element al cunoaşterii este a priori înseamnă a spune ceva despre

1 " Pentru a cuprinde într-o formulă toate cele spuse pînă acum, este necesar, mai întîi , să reamintim

cititoru lu i că aici nu este vorba de felu l în care ia nru;tere experienta. ci despre ceea ce se află în ea. Prima

problemă apai1ine psi hologiei empirice şi n u ar putea să ptimească elaborarea cuvenită în afara celei de a

doua. care priveşte critica cunoaşteri i şi mai ales a intelectu lu i " . ( lmmanucl Kant, Prolegomene la orice

met(�flzică viitoare care se va putea Î1�{ăţişa drept ştiinJLI. Editura şti intifică şi enciclopedită, Bucureşti.

1 987, p. 1 0 1 . )

2 K. Lorenz, Die Riick.<eire des Spie�:els. Versuch einer Narwxeschichre menschlichen Erkennen. Piper

Verlag, MUnchen . Ztirich, 1 973, p. 1 9 .


justificarea lu i , î n timp ce a spune că o opinie este înnăscută înseamnă a spune ceva cu privire la cauza sau geneza ei" 1 • Faptul că cele două noţiuni - cunoaştere a priori şi cunoaştere înnăscută - vor putea avea uti l izări legitime doar în contexte diferite - în contextul întemeieri i ş i respectiv în contextul genezei - ar fi probat printr-o consideraţie elementară: calitatea unei cunoşti nţe de a fi înnăscută nu probează valoarea ei de adevăr, în afara cazului în care adevărul ideilor înnăscute este asigurat prin veracitatea d iv ină. "Dar dacă calitatea de a fi înnăscută a unei opin i i nu afectează în nici un fel şansele ei de a fi adevărată, atunci este nechibzuit să încercăm a expl ica cum este justificată cunoaşterea a priori a persoanei A că p spunînd despre această opin ie că este înnăscută; căci a expl ica cum se justifică ceva trebuie, pînă la urmă, să implice o încercare de a dovedi adevărul acestui ceva. Pentru a formula lucrurile al tfel , discuţia despre cal i tatea de a fi înnăscut este adecvată în contextul descoperiri i , dar nu în contextul j ustificări i ; i ar problema cunoaşterii a priori se pune în întregime în contexte de justificare"2 •

O asemenea d isti nctie netă între cercetarea şti inţifică a genezei cunoaşterii ş i anal iza fi losofică nu este însă general acceptată. Biologi i , etologi i sau psihologii cu un l arg orizont teoretic şi interese fi losofice cad astăzi de acord că cercetări le special izate asupra modului cum se constituie facultăţile ş i structuri le noastre cognitive în istoria speciei sau în dezvoltarea mintală a individului pot întemeia aserţiuni fi losofice semnificative cu priv i re la determinante sau componente a priori ale cunoaşteri i . Dacă pînă şi creatorul fi losofiei transcendentale a formulat unele consideraţi i cu priv ire la sursele cunoaşter i i , consideraţi i solidare cu o reprezentare generală asupra a ceea ce este dat doar pr in natura facul tăţilor noastre sau, d impotrivă, derivat din materia sensibi lă , este fi resc ca asemenea idei să capete o dezvoltare sistematică la acei autori contemporani care urmăresc în mod programatic să aducă o contribuţie la ceea ce s-a numit epistemologie descriptivă.

Contribuţia lu i Chomsky este, cum am văzut, tocmai una de acest tip. Teoria lu i despre cunoaşterea înnăscută a l imbajulu i , o teorie apropiată temei raţional i ste c lasice a idei lor înnăscute, poate fi caracterizată şi ca o teorie despre ceea ce este a priori din punct de vedere psihologic, adică despre ceea ce precedă în t imp învăţarea din experienţă a unei l imbi şi face cu putinţă o asemenea învăţare3 .

O încercare remarcabi lă de a determina şi cerceta componenta a priori a cunoaşterii noastre despre l ume a fost întreprinsă de unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători contemporani ai comportamentulu i , austriacului Konrad Lorenz.

Lorenz porneşte de la supozi ţia că orice proces de cunoaştere este o funcţie a creierului şi conchide că acest proces va trebui să fie descris şi explicat drept un produs al evoluţiei biologice. Cunoaşterea este produsul funcţionări i unor d ispozitive, mecanisme ş i structuri care s-au constituit în procesul apariţiei speciei homo sapiens. Lorenz are în vedere nu numai structura specifică a organelor de simţ ale omului , c i ş i toate acele structuri categoriale ale gîndiri i care mediază trecerea de la i nformaţia primară pe care ne-o oferă simţurile la cunoşt inţe propriu-zise despre lume. "<<Ochelari i formelor gîndir i i

1 Vezi St . P. Stich, Inrroducrion, în Op. cir. , p . 1 7 .

2 W. D. Hmt, Innate Ideas and A Priori Knowled�te. în (ed.) St. P. Stich, Op. cir .. p. 1 09.

3 Vezi N . Chomsky. Recenr Conrnburions ro rlze The01y of" Innare ldeas. în Op. cir . . p. 1 27 .


şi i ntuitiei noastre» , cum sînt cauzal i tatea, substanţial i tatea, spaţiul şi t impul sînt funcţi i ale organ izări i neurosenzoriale care au luat naştere în s lujba conservări i speciei" 1 • Epi stemologia evoluţionistă a lu i Lorenz s e constituie în procesul examinări i consecintelor acestui mod de a aborda cercetarea premiselor biologice ale cunoaşteri i . Pri n raportare la filosofia critică a lu i Kant, dar şi prin distantare fată de conceptul cunoaşterii a priori a ideal ismului transcendental , Lorenz apreci ază că toate acele dispozitive, mecanisme şi structuri propri i speciei care fac posibi lă cunoaşterea despre lume a omulu i ar putea fi caracterizate drept a priori într-un sens genetic ş i , prin urmare, descript iv a l termenulu i . Cercetarea cu metodele şti inţei naturii a acestor dispoziti ve, mecanisme ş i structuri este, din punctul de vedere al lu i Lorenz, cercetarea unor condiţ i i a priori ce fac posibi lă experienţa.

Într-un articol publicat deja în anul 1 94 1 şi i ntitulat în mod semnificativ Doctrina lui

Kant despre a priori În lumina biologiei actuale', Lorenz va susţine că mintea omului , cu categori i le şi formele sale de intuire, este produsul evoluţiei biologice. Aceste categori i şi forme ar fi fost cu totul altele dacă, datorită unor factori contingenţi , s istemul nervos şi creierul nostru ar fi căpătat o cu totul altă structură. Aceasta este o consecinţă ce rezul tă cu necesi tate din extinderea conceptiei evoluţionistc asupra minţi i omulu i . Din această perspectivă, marea descoperire a lui Kant ne apare a fi aceea că gîndirea, ca şi percepţia, iau naştere în anumite cadre ce preced orice experienţă individuală. Biologul din zilele noastre le socoteşte mutaţii adaptative, promovate de selecţia naturală, l a fel ca şi structurile organice. Lorenz formulează ceea ce a numit "o i nterpretare naturali stă a raţiunii pure a lui Kant" în termeni i următori : "Dacă cunoaştem modurile de reacţie înnăscute ale organismelor subumane, atunci ipoteza că a priori-ul se sprij ină pe diferenţieri eredi tare ale si stemului nervos central dobîndite în i storia speci i lor. . . ce determină dispozi ti i ereditare de a gîndi în cadrul anumitor forme este extrem de evidentă . . Adccvarca a ceea ce este a priori lumii reale derivă tot atît de puţin din experientă ca şi adecvarea ari pioarei peştilor proprietăti lor apei . După cum forma aripioarei este dată <<a priori» înaintea oricărei confruntări individuale a peştelui cu apa şi face abia posibi lă această confruntare, tot aşa stau lucrurile şi cu formele noastre de intuirc şi cu categori i le în relaţia lor cu confruntarea noastră cu lumea exterioară prin mij locirea experientei . La animale putem găsi preformări mult mai speciale şi mai l imitate ale experientelor lor posibile şi credem că putem indica înrudiri funcţionale strînse şi probabil şi cauzale între a priori-ul animal şi a priori-ul nostru omenesc" .

La fel ca şi un i nstrument, care funcţionează numai în măsura în care se potri veşte materiei asupra căreia se exercită, şi ochiul , urechea, creierul omulu i , categorii l e gîndiri i funcţionează numai în măsura în care sînt adecvate structuri i lumii în care trăim . Ş i dacă mecanismele şi structurile de cunoaştere a le speciei se potrivesc lumi i în care trăieşte omul, aceasta se datoreşte faptului că ele au fost reţ inute de selectie drept adaptări la această lume. Spre deosebire de ceea ce se învată în experienta indiv iduală, ele sînt preadaptate structuri lor real i tăţi i . Formele pe care le numeşte Lorenz a priori

1 K. Lorenz. Die Riickseite des SpieRels. p. 1 7 .

2 În Blătter .fiir Deut.":he Plzilosophie, voi . 1 5, 1 94 1 . Lorenz va caracteriza poziţia lu i epistemologică

antiempilistă, într-o di•cutie cu J . Piaget, în termeni i următori : "Eu sînt discipolul bătrînului meu coleg de

la Konigsberg. adică a lui Kant. şi caut să traduc categori ile lui Kant în termeni biologici sub formă de ineitate" . (Teorii ale limbajului. Teorii ale învl1[<1rii. p. 4 1 6 . )


trebuie să fie cel puţin partial î n concordanţă cu structuri l e l um i i reale. O probează faptul elementar dar fundamental că numai o asemenea concordanţă a făcut cu putin ţă conservarea speciei . În măsura în care acest acord sau această adecvare este un fapt de experienţă, cel care respinge explicaţia pe care i-o dă epistemologia evoluţionistă va trebui să propună o altă explicaţie. Modali tatea de abordare a cercetări i cunoaşterii pe care a i naugurat-o Lorenz este numită şi "epistemologie bazată pe ideea selecţiei naturale" . Ea este dezvoltată de autori care cred că pri ncipiul selecţiei naturale este în măsură să ofere o expl icaţie neteleologică tuturor proceselor orientate spre scop d i n univers . Cunoaşterea în toate formele ei poate fi privită ca un asemenea proces care comportă trei elemente esenţiale: 1 ) mecanisme pentru introducerea variati i lor; 2) procese de selecţie; 3) mecanisme de păstrare şi propagare a variaţi i lor selectate 1 •

Ca şi Chomsky, Lorenz asociază cunoaşterea a priori c u cea înnăscută în măsura în care califică drept a priori dispozitive ş i structuri de cunoaştere care au apărut cu mutaţii întîmplătoare şi au devenit apoi determi nări disti nctive ale speciei prin acţiunea selecţiei naturale . În opoziţie cu Chomsky , pentru care aşa-numita gramatică universală este o cunoaştere înnăscută, preconstituită, activată de stimulările ambianţei într-un anumit stadiu al maturizării biologice, Lorenz susţine însă că numai forma cunoaşteri i ţ ine de înzestrarea genetică a speciei . Dacă concepţia lu i Chomsky asupra cunoaşteri i înnăscute şi a priori este de inspiraţie carteziană, cum subl in iază de altfel adesea l ingvistul american, punctul de vedere al lui Lorenz aduce aminte de cel kantian în măsura în care doar formele ce fac posibi lă cunoaşterea sînt caracterizate ca înnăscute şi, în acest sens , date înainte şi independent de experienţă. Cunoaşterea, în sensul depl i n a l cuvîntu lu i , se constituie prin organizarea materiei oferite de către s imţuri prin aceste forme. Conceptul cunoaşterii a priori propus de Lorenz va putea fi cal ificat, prin urmare, drept o interpretate biologică a conceptului kantian al cunoaşteri i a priori. O asemenea i nterpretare merge mînă în mînă cu interpretarea psihologică a acestui concept central al fi losofiei critice a cunoaşteri i .

"Este o intu iţie c lară ş i aproape evidentă c ă ideea cunoaştere a priori a l u i Kant poate fi interpretată în mod psihologic (şi a fost uneori inter'pretată în acest fel ; uneori chiar de Kant şi în mod sigur de Fries). Adică, interpretarea noastră a evenimentelor în termenii cauzal i tăţii (de exemplu) poate să fie pur ş i simplu psihologică sau datorată structurii creieru lu i , fără să fie în mod necesar validă în sensul lui Kant: . . . to!i autor i i ci taţi aici de Campbel l , inclusiv cu. au subl in iat că noi putem reinterpreta a priori-ul lu i Kant astfel încît să însemne nu <<În mod obiecti v val id», ci <<anterior experienţei s imturi lor» "2 •

Totodată , această abordare natural istă, care identifică ceea ce este a priori cu ceea ce este înnăscut în cunoaştere , reprezintă o distantare c lară faţă de conceptul kantian . Într-adevăr, pentru Kant tot ceea ce cunoaştem a priori, independent de experientă, are atributul necesi tăţi i . Dimpotrivă, pentru Lorenz structurile a priori ale cunoaşteri i sînt produsul selelcţiei naturale şi , ca stare, ele sînt accidentale, l ipsite de atributul necesităti i .

1 Vezi D . T . Campbel l , E\'0/urionary Episremology. în (ed . ) P . A . Schilpp, The Phi/osophy o{Kurl Popper, voi. ! , Open Court, La Salle. I l l inois. 1 974. p. 420 şi urm.

2 K. R . Popper, Campbe/1 n11 rhe Evolurionar}' Theol}' o{ Knowledge. în (ed . ) P. A. Schilpp, Op. cir. , pp.

1 063- ! 064.


Natural i stul german o spune cu depl ină claritate: "Organizarea organelor de s imţ şi a nervilor care îngăduie fi inţelor v i i să se orienteze în lume a luat naştere în confruntare cu şi în procesul adaptării la acea real i tate care va fi resimţită intuit iv de noi ca spaţiu fenomenal . Ea este, aşadar. <<a priori» pentru individ în măsura în care este ş i trebuie să fie dată înai ntea oricărei experienţei , pentru ca experienţa să fie posib i lă . Funcţia ei este însă i storic condiţionată şi nu este necesară pentru gîndire (denknorwendig)\ . . , " 1 • A priori

ul în sens kantian, teoria despre ansamblul condiţ i i lor universale şi necesare ale oricărei experienţe pos ibi le, se dizolvă astfel , din perspectiva biologulu i , cum se dizolvă şi d in perspectiva fizicianulu i teoretician, în particu lar a fizici anului cuantelor, care este condus la concluzia că materia dată de sensibi l i tate poate şi trebu ie să fie organizată ş i prin alte categori i decît cele ale gîndirii comune sau ale fizici i clasice. Din punctul de vedere al epistemologici evoluţioniste, di spozitivele ş i structurile de cunoaştere sînt înnăscute şi, în acest sens, ele sînt ontogenetic a priori. Ele sînt dobîndite însă în i storia speciei şi pot fi cal i ficate, prin urmare, drept fi logenetic a posreriori.

Karl Popper crede că această perspectivă biologică evoluţionistă cu pnvtre l a primatu l elementului a priori faţă de ceea ce ne este dat prin stimularea senzorială în constituirea cunoaşteri i poate să primească o general izare epistemologică semnificativă: "Aş spune: toate ipotezele, toate teoriile sÎnt din punct de vedere genetic, potrivit modului

cum s-au născut, a priori, fie că sînt formulate mai devreme sau mai tîrziu , fie că sînt parte a istoriei speci i lor sau parte a vieţii noastre individuale. Trebuie să facem doar c lar că filosoful Kant s-a Înşelat cînd a socotit că tot ce este a priori trebuie să fie adevărat. A priori sînt ipotezele: ele pot să fie fal se. Un exemplu tipic : un copil nou născut aşteaptă să fie îngrij i t . Aceasta poate să fie o eroare tragică: în acest caz copi lul moare. A priori-ul a fost desigur împlîntat în genom pe temeiuri bune, dar nu exi stă nici o garanţie că aşteptarea se împli neşte"2 •

Epistemologia de orientare nati vistă a fost caracterizată, pe drept cuvînt, ca cea mai simplă teorie a cunoaşteri i a priori. O altă orientare natural i stă în fi losofia contemporanit a cunoaşteri i , epistemologia genetică a lui Jean Piaget, întemeiată în primul rînd pe cercetări ·de psihologie genetică, disociază a priori-ul de înnăscut şi urmăreşte să-i restituie celui dintîi atributele tradiţionale ale universal i tăţ i i şi necesititţi i . Prin această intenţie, epistemologia genetică se apropie ma i mu l t de epistemologia aprioristă c lasică, chiar dacă Piaget a respins d in capul locului absolutismul apriori smului kantian, cu deosebire întemeierea transcendentală a idei i cunoaşteri i a priori. În timp ce Chomsky a construit o teorie a l imbajului ce poate fi caracterizată drept o încercare de întemeiere pozitivă a unor intuiţi i ale raţional i ştilor secolului al XVII-lea, cum sînt ideile înnăscute şi un iversalele l i ngvistice, epistemologia genetică, d incolo de intenţi i le declarate ale creatorului ei , ar putea fi înfăţişată ca o tentativă de a elabora d in punct de vedere psihologic una din distincţi i le fundamentale ce stau la baza fi losofiei critice a lui Kant, şi anume disti ncţia dintre două surse ale cunoaşteri i , una sensibi l ă şi alta pură.

·

S-a observat că identificarea a priori-ului cu înnăscutul , caracteristică pentru epistemologia cvoluţionistă, este de inspiraţie carteziană şi nu kantiană. " Interpretarea a

1 K. Lorenz. Die Riickseite des SpieKels. p. 20.

2 K . R . Popper. K. Lorcnz. Die Zukunfi ist ()((en, Piper Verlag, M Unchen. Ztirich, 1 9 85, pp. 30-3 1 .

1 26 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTERI I

priori-ului kantian de către reprezentanti i epi stemo)ogiei cvolutioniste aş caracteriza-o drept o reinterpretare carteziană a apriori-ului kantian. Se procedează ca şi cum cunoştinţele a priori. în sensul lu i Kant. ar fi acelaşi lucru cu ideae innate ale lui Descartes (şi a altor raţionalişt i metafizici) . Conceptul a priori încetează să fie un concept epistemologie; el devine o trăsătură a capacităfilor sau dispozifiilor" 1 •

Pe baza acestei d isti nqi i , Piaget propune ceea ce am putea numi o explicatie genetică a idei i conexiuni i necesare. Pornind de la supozitia că întreaga noastră cunoaştere se trage din două surse distincte, Piaget contrastează enunţurile empirice, acele enunţuri care nu pot fi n ic i formulate, nici întemeiate, i ndependent de i nformaţi i le despre stări le reale pe care n i le furnizează simturi le, cu enunţuri pe care le numeşte logica-matematice. Asemenea enunţuri , cum ar fi enunţul "Numărul elementelor unei colecţii nu se schimbă o dată cu schimbarea ordini i în care sînt dispuse elementele" , reprezintă evidente ale gîndirii comune. Cercetări le psihogenetice ne indică însă că ele se constituie ş i devin evidente abia pe o anumită treaptă a dezvoltări i mintale individuale. Una din temele princ ipale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei explicaţii genetice şi psihologice, aşadar psihogenetice, a unor asemenea relatii elementare care sînt res imti te introspecti v drept necesare , sînt valabi le pentru orice obiecte reale sau posibi le şi au , în acest sens. atributele necesităţi i şi universal i tăţi i . Elaborarea psihogenetică a ideii conexiuni i necesare se sprij ină pe două distincţii care ocupă o pozitie centrală în epistemologia lui Piaget, ş i anume distincţia di ntre experienta logico-matematică şi experienta fizică şi , respectiv, dintre cunoaşterea logico-matematică şi cea fizică. În vocabularul lu i Piaget, cuvîntul experienfâ este uti l izat într-un sens foarte l arg pentru a desemna orice interacţiune d intre subiectul şi obiectul cunoaşteri i . Interacţiuni le subiectobiect sînt examinate din punctul de vedere al psihologiei intel igenţei , o discipl ină al cărui obiect de cercetare îl constitie acţiuni le reale sau interiorizate ale subiectulu i asupra obiectului , cu deosebire consti tuirea diferitelor scheme de coordonare a acestor acţi un i . Din acest punct de vedere, trăiri cum ar f i " sentimentul de necesitate" ce întovărăşeşte anumite enunţuri sîn t cal i ficate drept reflexe în cîmpul conşti in ţei a unor structuri inconştiente ale coordonări i acţ iuni lor, acţiuni ce sînt efective în etapele i n iţiale ale dezvoltări i mintale ş i devin , apoi , acţiuni interiorizate. Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună cercetătoru l ar putea fi , aşadar, formulată astfel : care este acea structură a coordonări i acţiun i lor interiorizate ale subiectu lui căreia îi corespunde sentimentul de necesi tate ce întovărăşeşte enunţuri le logico-matematice, enunturi de felu l celu i ami ntit mai sus?

Răspunsul pe care îl propune Piaget porneşte de la d istincţia dintre actiuni logicomalematice ş i acţi uni fizice. dintre experienta logico-matematică şi experienţa fizică. Dis t inqia v izează dourt componente inseparabi le ale acţiuni lor (efective sau interiorizate) ale subiectu lu i asupra obiectelor. Pri mele . acţiuni le logico-matemalice. acti uni cum sînt c lasarea sau ordonarea. nu modifică caracteri sticile de stare, cal itative ale obiectelor. Ele se aplică tuturor obiectelor. independent de proprietăţ i le lor specifice . Acţiuni le fizice reprezintă. di mpotrivă, acea componentă a acti unilor care determină transformări i reversibi le ale proprietăţilor de stare ale obiectelor. Exemple de asemenea acţiuni sînt frecarea unui obiect de altul. presarea unui obiect. topirea. oxidarea etc . Distinctia dintre

1 W. Stegmtil ler, Op. cil .. p. 3 1 .


componente logico-matematice şi fiz ice ale acţiunilor priveşte, prin urmare, caracteru l reversibi l şi respectiv i revers ivi l al transformări lor pe care le produc acestea asupra obiectelor cărora li se aplică. Acţiuni le logico-matematice sînt acţiuni le ce au caracteristica reversibil i tăţii sau, altfel spus, acţiunile ce pot fi compuse revers ib i l . De exemplu, rezul tatele unei aqiuni practice sau interiorizate de ordonare, seriere sau punere în corespondenţă a unei mulţ imi de obiecte pot fi anulate prin compunerea lor cu acţiuni de acelaşi tip dar cu sens i nvers. Vom spune că acţiuni le logico-matematice au un caracter atemporal . Di mpotri vă. acţiuni le fizice au un caracter temporal în măsura în care efectele lor nu pot fi anulate. Spre deosebi re de acţiuni le logico-matematice, ele produc modificări i reversibi le ale unor caracteristici de stare ale obiectelor, cum sînt mărimea, greutatea, duritatea, starea de agregare, compoziţ ia chimică etc. Piaget susţine că în dezvoltarea mintală a individulu i , odată cu interiorizarea acţiunilor şi cu compunerea reversib i lă a acţ iuni lor, care marchează apariţ ia operaţi ilor logico-matematice 1 , experienta logico-matematică se desprinde de cea fizică. În stadi i le finale ale dezvol tări i m intale individuale. experienţa logico-matematică generează o cunoaştere logico-matematică ce se exprimă prin relaţi i între s imboluri ce desemnează obiecte oarecare , numai posibi le , în timp ce experienţa fizică, experienţa în sensu l curent al termenulu i , este sursa cunoaşterii fizice. o cunoaştere ce nu poate fi dobîndită decît prin acţiuni ce modifică proprietăţ i le de stare ale obiectelor. Dezvoltarea mintală reprezintă o d isociere treptată a formei de conţinut. a experienţei logico-matematice de experienţa fizică. Etapele acestei disocieri , pe care psihologia genetică le caracterizează drept stadi i ale dezvoltări i mintale (etapa coordonărilor sensorimotori i , a gîndiri i preoperatorii şi a gîndirii operatorii concrete), constituie prci storia operaţi i lor logico-matematice formale. În etapa finală a dezvoltări i mintale forma cunoaşteri i se separă pe depl in de conţinutul e i . Enunţuri le logico-matematice sînt enunţuri despre relaţii propri i tuturor obiectelor reale sau numai posibi le , adică gîndite, enunţuri ce au atributul necesităţ i i . Astfel compunerea operaţiei formale de împărţire a unui întreg în părţi cu operaţia inversă de reunire a păfli lor arc ca rezul tat enu nţul necesar: "Întregul este egal cu suma părti lor" . Determinarea invarianţi lor operati i lor formale, pe care le exprimă acest enunţ sau enunţul "Schimbarea formei unui obiect nu-i modifică cantitatea de substanţă, greutatea sau volumul " permite subiectului să cunoască relaţii ce sînt i ndependete de caracteri stic i le cal i tative ale obiectelor considerate. să formuleze anticipări care au atributul necesităţi i 2

În măsura în care cercetări le psihogenetice întemeiază distinctia d i ntre experienta logico-matematică şi fizică, respectiv dintre cunoaşterea logico-matematică ş i fizică, ele relevă exi stenta a două surse di sti ncte ale cunoaşteri i : constatări le perceptive şi schemele de coordonare a aqiunilor. Noi căpătăm cunoştinte despre ceea ce constituie obiecte ale experientei , despre o natură în genere, cum ar spune Kant, prin operaţi i logicomatematice. Căpătăm cunoştinţe despre realitatea concretă, despre natura propriu-zisă, prin constatarea rezul tatelor actiuni lor fizice. Cunoaşterea logico-matematică este o cunoaştere a priori deoarece este o cunoaştere independentă de experienţa fizică, de experienfă în sensul curent al termenulu i . Această cunoaştere face posibi lă orice

1 Din punctul de vedere al psihologiei genetice, gîndirea este actiune interiorizată ş i coordonarea actiuni lor

interiorizate . i ar operati i le logica-matematice sînt scheme de coonlonare ale actiun i lor susceptibi le de compunere

reversibilă.

2 Pentru dezvoltări , vezi J . Piag�t . lntroduction a / ' epistemologie genetique, tome 1, P.U.F., Paris, 1 950 şi J. Piaget. BioloRie et cmrai.uance. Gallimard, Paris, 1 967.


cunoaştere fizică. Exi stă cunoaştere logico-matematică i ndependent de cunoaşterea fizică. Nu există, dimpotrivă, cunoaştere fizică fără cunoaştere logico-matematică. Acordul s istematic dintre anticipări le logico-matematice şi constatări le bazate pe datele s imturilor s-ar expl ica pri n împrejurarea că experienta logico-matematică şi fizică se constituie într-un proces treptat de diferentiere d intr-o rădăcină comună. Expe6nta fizică este o sursă a cunoaşteri i , dar ea nu este sursa întregi i cunoaşteri , sau altfel spus, nu este unica sursă a cunoaşteri i . Analogi i le schematice dintre asemenea concluzii ale epistemologiei genetice şi teme centrale ale Criticii raţiunii pure - distinctia dintre contintul şi forma cunoaşteri i , ideea unei cunoaşteri pure, a priori - sînt izbitoare. Nu este de aceea, poate, nepotriv i t să spunem că prin unele din concluzi i le ei teoria lui Pi aget ni se întătişează ca o încercare de elaborare psihologică a idei i kantiene a cunoaşterii a p riori. Nu trebuie să pierdem din vedere, pe de altă parte, că în dezvol tarea m intală individuală granita dintre cunoaşterea empirică şi anticiparea logico-matematică, dintre ceea ce subiectul cunoaşte a posteriori şi respectiv a priori, se deplasează în procesul constructiei , pe pal iere succesive, a structurilor operatori i ale subiectulu i . Ceea ce reprezintă o anticipare necesară a experientei fizice într-o etapă a dezvoltări i mintale nu este o cunoştintă a priori în etapa precedentă.

Iată un experiment pri vitor la i reversibi l i tatea amesteculu i , care susţine această concluzie. În două compartimente ale unei cutii d'cspărţite printr-un perete au fost aşezate un număr egal de bile de culori d i ferite. Apoi s-a îndepărtat peretele ş i s-a pus în acţiune un mecanism ce agită cutia ş i provoacă astfel amestecul bi lelor. Subiecţii experienţei , copi i de vîrste diferite, vîrste ce reprezintă, statistic vorbind, etape diferi te ale dezvoltării mintale, sînt întrebaţi dacă prin agitarea cutiei se va reveni vreodată la s i tuaţia in i ţială. cu alte cuvi nte dacă acest amestec este reversibi l sau nu. Răspunsuri le arată că subiecţ i i d in grupa mică aşteaptă să s e producă revenirea l a starea in i ţială, ce i din grupa mij locie o consideră drept foarte puţi n probabilă , dar nu i mposibi lă în timp ce copi i i din grupa mare afirmă din capul loculu i că revenirea la starea i niţ ia lă nu este posibi lă . Mai mult decît atît. dacă printr-un truc ce nu este sesizat de subieqi i acestui experiment se real izează revenirea la starea in iţială, atunci copi i i din grupa mare, spre deosebire de cei din grupa mică şi mij locie, resping această revenire drept imposib i lă ş i încearcă să descopere intervenţia camuflată prin care a fost produs acest rezultat. !revers ibi l i tatea unui amestec se constituie. aşadar, drept o cunoaştere a priori, o anticipare necesară a constatări lor perceptive, într-o etapă mai avansată a dezvoltări i mintale, etapa în care se construiesc structuri le operatori i 1 •

Cercetările d e psihologie genetică a r releva, pri n urmare, existenta unui a priori functional , a unei cunoaşteri a priori rezultată d in functionarea unor structuri ce se constru iesc treptat în dezvol tarea mi ntală individuală, o dezvoltare orientată spre atingerea acelei stări finale pe care o reprezintă echi l ibrul operator. Creatorul epistemologiei genetice admite că este "profund kantian " , dar subliniază că ceea ce numeşte kantianismul său "nu este stat ic : categori i le nu sînt date gata făcute de la

1 Vezi, de exemplu, B . lnhelder, J . Piaget La genese de / ' idee de hazard chez l 'en.fant, P . U . F. , Paris. 1 95 1 .


început; este, mai degrabă, un kantianism dinamic, în care fiecare categorie deschide noi posibil ităţ i , ceea ce este total diferit" 1 •

Conceptu l cunoaştere a priori al epistemologiei genetice s e del imitează n u numai de conceptul tradiţional, kantian, dar şi de încercări le contemporane de a-1 recupera dintr-o perspectivă biologică, acea perspectivă din care a priori-ul se identifică cu înnăscutu l . Piaget s -a exprimat clar în ceea ce priveşte raportul di ntre conceptul cunoaşterii a priori

al epistemologiei genetice şi întelegerea biologică a apriori-ului propusă de Lorenz: "lam spus, aşadar, lui Lorenz: <<Dumneavoastră reţineţi din Kant, mai înainte de toate, ideea prealabi lului - ceea ce condiţionează experienta - şi sînt întru totul de acord cu acest antiempirism, dar sacrificaţi necesitatea, în măsura în care această i neitate nu ar fi decît specifică. Insist, în ceea ce mă pri veşte, asupra necesităţi i . . . Din acest punct de vedere echilibrarea este construirea de structuri în final închise, care se compun autonom, ca un grup în domeniul matematicilor>> . Cu alte cuvi nte, îl lăudam pe Lorenz pentru prudenta lui în legătură cu categoriile kantiene, dar găseam, în acelaşi timp, că del imitarea prealabilă pare secundară; în ce mă priveşte, contest prealabi lu l în sensul ineiţăţii structurilor, dar reţin necesitatea în sensul la care m-am referi t"' . În opoziţi , cu ceea ce numeşte un "nativism mas iv" , Piaget susţine că pornind de la înzestrarea genetică sînt necesare noi reglări ş i coordonări , ce se construiesc pe paliere succesive, pentru a crea structurile operatori i ş i acele anticipări necesare, a priori ale oricărei experienţe posibile ce fac posibilă cunoaşterea fizică, în forma ei dezvoltată. "Originea endogenă a cunoştinţelor constituie, aşadar, punctul meu de convergenţă cu Lorenz, dar o divergenţă mi se pare că subsistă în necesitatea de a substitui i neităţ i i un mecanism de continue reconstructii şi de construcţii lărgi te prin autoreglare sau autoorganizare . . . "3 Într-o dublă confruntare cu epistemologia empiristă şi cu o epistemologie raţional i stă de orientare nativistă, cum este cea a lui Chomsky, Piaget va caracteriza propria sa poziţie drept constructivistă". Este abordarea . ce caută explicaţia biologică a construcţiilor cognitive nu doar în eredi tate, ci încă într-o măsură mai mare în autoreglare, autoreglare ce este socotită o caracteristică comună proceselor biologice şi mintale.

Care este baza faptică ce susţine această poziţie epistemologică, în particular conceptul piagetian al cunoaşteri i logico-matematice sau al cunoaşterii a priori? Cum sînt întemeiate ipotezele formulate în epistemologia genetică cu privire la structuri m intale şi la construcţia lor în etapele succesive ale dezvoltări i mintale a individulu i ? Răspunsul lu i Piaget este că aceste ipoteze ar fi confirmate de constatări sistematice asupra comportări i subiecţi lor în s ituaţi i le de viaţă obişnuite ş i , îndeosebi , în experimente psihogenetice concepute şi real izate de cercetători. Capacitatea subiecţilor de a realiza anumite anticipări , de a rezolva anumite tipuri de probleme ar constitui indici ale existenţei ş i funcţionării unor scheme determinate de coordonare a acţiunilor efecti ve sau

1 Vezi Teorii ale limbajului. Teorii ale Îllvă[l1rii. pp. 284-285.

2 Ibidem, p. 4 1 7 .

3 Ibidem . p . 472 . 4 " Rezu l tă. . că o epistemologie conformă datelor pSihogenezei nu poate fi nici empiristă, nici

preformistă. nu poate consta decît într-un constructivism, cu elaborare continuă de operatii şi de structuri noi " . (Ibidem, p. 9 9 . )

1 30 COGNITIO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN P ROBLEMA CUNOAŞTERI I

interiorizate a le subiecti lor. Uni i dintre critici i lui Piaget au îndoieli cu privire l a l egitimitatea acestui demers de l a observaţii asupra comportări i subiectu lui l a ipoteze asupra operaţii lor şi strcturi lor mintale care le fac posibile. Îndeosebi Chomsky şi cei care aderă la programul său de cercetare subl in iază că, spre deosebire de ipotezele nativiste, ipotezele formulate de Piaget pentru a explica soluţii le pe care le dau copii i de diferite vîrste unor probleme de natură cognitivă nu vor putea fi infi rmate de către fapte de observaţie. Ipotezele formulate de Piaget cu priv ire l a scheme de coordonare a acţiuni lor caracteristice pentru diferi te etape ale dezvol tări i mintale şi cu priv i re la constructia de noi scheme în trecerea de l a o etapă la alta sînt mai de grabă interpretări ale faptelor stabi l i te prin experimente psihogenetice, decît enunţuri ce se află sub controlul acestor fapte. Se mai poate observa că noţiuni le de bază 'ale psihologiei genetice, noţiuni ca reglare, autoorganizare, echi l ibru, sînt noţiuni ale teoriei generale a s istemelor. Or, teoria generală a s istemelor este prin excelenţă o teorie interpretativă. Ea trebuie să fie distinsă de ipotezele teoretice ce sînt sub controlul faptelor. Recunoscînd şi subl in i ind înrădăcinarea biologică a cunoaşterii , Piaget, în opoziţie cu susţinătorii contemporani ai nativismulu i , uti l izează de fapt concepte şi modele explicative antidarwiniste. Nu este de mirare că biologii care s-au pronunţat asupra unor teme ce au constitui obiect de confruntare între Piaget şi Chomsky au manifestat o vizibi lă încli naţie spre punctul de vedere al celu i din urmă.

Am caracterizat în mod sumar trei încercări contemporane de a conferi un conţinut conceptului cunoaşteri i a priori în contextul unor cercetări asupra genezei şi surselor cunoaşteri i . Din cele spuse se desprind cîteva concluzii mai generale. Încercarea lui Piaget este foate ambi ţioasă în măsura în care dă un sens deosebi t dă tare conceptului cunoaşteri i a priori, un sens mai apropiat de semnificaţia l ui tradiţională, kantiană. Enunţurile logico-matematice sînt caracterizate drept enunţuri ce lărgesc cunoaşterea şi posedă, totodată, atributele universal ităţii ş i necesităţi i . Această caracterizare ne aminteşte de enunţuri le numite de Kant sintetice a priori. Pe de altă parte, cunoaşterea logico-matematică este pentru Piaget o cunoaştere foarte săracă în conţinut în raport cu ceea ce el numeşte cunoaştere fizică, cunoaştere bazată pe experienţa fizică. Îndrăzneala speculativă a teoriei lu i Piaget este plătită prin caracterul ei accentuat interpretativ , o trăsătură ce o dist inge de construcţii teoretice cu ţeluri expl icative suscept ib i le să fie supuse unui control mai strict al faptelor. Pentru Chomsky , ca şi pentru raţional i şti i secolului al XVII-lea, cunoaşterea a priori este pur şi s implu cunoaşterea înnăscută. Un iversalele l ingvistice ce încorporează o asemenea cunoaştere ţin de înzestrarea genetică a speciei . Cunoaşterea înnăscută, acea cunoaştere ce va fi activată o dată cu maturizarea biologică sub i nfluenţa declanşatoare a stimulări lor senzoriale din ambianţă, este o cunoaştere bogată din punctul de vedere al conţinutu lu i . Lingvistul american crede că dacă ipotezele nativiste nu pot fi probate în acelaşi fel ca şi enunţuri le matematice, ele pot fi în schimb infi rmate de către fapte de observaţie şi experimentale. Am caracteri zat nati vismul epistemologie de tipul celui propus de Chomsky drept un program de cercetare şi am arătat în ce sens este încă prea devreme să fie formulată o evaluare concludentă în ceea ce pri veşte întemeierea empirică a ipotezelor pe care le propune. Pentru Lorenz, ca ş i pentru Chomsky, ceea ce noi cunoaştem a priori este înnăscut. Lorenz propune însă un concept considerabi l mai slab al cunoaşteri i a priori. Este un concept mai s lab ş i mai sărac în ceea ce priveşte conţinutul decît cel chomskyan în măsura în care numai structura specifică a aparatului senzorial al omului ş i categorii le


gîndirii comune, sol idare cu anumite structuri neurofiziologice propri i speciei , sînt înnăscute şi , în acest sens, a priori. Structura determinată genetic a aparatului de cunoaştere conditionează sfera informatii lor pe care le pot recepta oameni i şi mecanismele de prelucrare a acestei i nformati i . Este un concept al cunoaşterii a priori mai s lab ş i în măsura în care dispozitivele, mecanismele şi structurile senzoriale ş i i ntelectuale de prelucrare a informatiei sînt datorate acelor conditii accidentale ale ambiantei care au conferit valoare adaptat iv unui anumit program genetic ş i au asigurat promovarea lui prin selectie naturală. Desigur că un asemenea concept al cunoaşteri i a priori va fi mai putin semnificativ d in punct de vedere epistemologie . Conceptul cunoaşteri i a priori propus de Lorenz se sustine însă astăzi cel mai bine în ceea ce priveşte baza faptică şi întemeierea lu i empirică.

L e c t u r i

1 . R. Descartes , Discurs asupra metodei, partea a IV-a, Ed itura şti i nţifică, Bucureşti , 1 957 şi Editura Academie i , Bucureşti , 1 990

2 . R. Descartes, Meditajii despre filosofia primă, a treia meditaţ ie , Humanitas , Bucureşt i , 1 992

3 . J. Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Editura şti i nţif ică, Bucureşti , 1 96 1 , voi . 1 , pp. 1 3-58 , pp. 81 -98, voi . I l , pp. 229-231 , p. 240

4. D. Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Editu ra şti i nţifică ş i Enciclopedică, Bucu reşt i , 1 987, îndeosebi pp. 98- 1 03 , 1 05-1 09, 1 1 9- 1 24

5. K. R. Popper, Despre sursele cunoaşterii şi ale ignorantei, în voi . FilosofulRege ?, H umanitas , Bucureşti , 1 992, pp. 1 07- 1 35

6. A. Einstein, ObservaJii asupra teoriei cunoaşterii a lui Bertrand Russe/1, în A. Einstein, Cum văd eu lumea ?, H u manitas, Bucureşt i , 1 992

7. J. Fodor, Fixarea de convingeri şi dobÎndirea de concepte, în Teorii ale limbajului. Teorii ale Învăfării. Dezbaterea dintre J. Piaget şi N. Chomsky, Editura pol it ică, Bucu reşt i , 1 988, pp. 275-282.

8. N. Chomsky, Despre structurile cognitive şi evoluJia lor, în acelaşi vo lum , pp. 1 1 7- 1 42 .

SECŢIUNEA I I I

ÎNTEMEIEREA CUNOAŞTERII

Întemeierea sau j ustificarea a fost caracterizată de epistemologi drept o condiţie sau cerinţă necesară a cunoaşteri i . O opinie adevărată reprezintă cunoaştere dacă ş i numai dacă este întemeiată. În cartea sa, The Problem of Knowledge, una din l ucrările de referinţă pentru ceea ce numim astăzi filosofia analitică a cunoaşterii, Ayer sublin iază locul central al problematic i i întemeieri i în acest cîmp de preocupări . Ar f i greşi t, observă el , să introducem caracterizarea întemeierii epistemice în definiţia cunoaşteri i , tot aşa cum ar f i greşit să încorporăm criteri ile binelui în definiţia binelu i . Totuşi, cele mai multe dezacorduri dintre filosofi privesc caracterizarea cerinţei întemeierii cunoaşteri i . O parte considerabilă a l i teraturii epistemologice contemporane este consacrată acestei problematic i . Sînt formulate idei noi sau sînt analizate şi discutate critic teori i consacrate asupra întemeieri i cunoaşteri i . Reluînd şi dezvoltînd consideraţi i formulate în prima secţiune, vom schiţa mai întîi un răspuns la următoarele întrebări : Ce înseamnă a întemeia cunoaşterea? De ce este întemeierea o condiţie sau o cerinţă necesară a cunoaşterii ?

1 . Precizări conceptuale şi terminologice

Ideea că există o corelaţie între cunoaştere şi întemeiere este o i ntuiţie curentă. Oameni i sînt în general de acord că o opinie cu priv ire la fapte va fi apreciată drept parte constitutivă a cunoaşteri i sau şti inţei noastre dacă şi numai dacă avem temeiuri sau raţiuni în favoarea acestei opin i i . Vom spune, aşadar, că cineva posedă cunoaştere, întrun sens mai restrictiv al termenului , numai dacă poate produce temeiuri cu valoare intersubiectivă în sprij inul a ceea ce afirmă. Demersul de apărare sau susţinere a opini ilor prin raportare la temeiuri sau raţiuni este numit întemeiere sau justificare. Opiniile ce pot fi susţinute în acest fel au calitatea de a fi întemeiate sau justificate . În cele ce urmează, termenii întemeiere, justificare şi respectiv întemeiat, justificat vor fi util izaţi ca sinonimi . Vom folosi de preferinţă cuvintele întemeiere şi întemeiat deoarece termenii justificare şi justificat sînt în l imba română neologisme ce capătă în anumite contexte o nuanţă depreciativă. Uni i filosofi din trecut au folosit cuvîntul fundare pentru a desemna demersuri le ce susţin pretenţia opini i lor de a reprezenta cunoştinţe prin

ÎNTEMEIEREA CUNOAŞTERI I 1 33

producerea de temeiuri în sprij inul lor. Tendinta de a folosi acest din urmă cuvînt exprimă intuitia, caracteristică teori i lor clasice ale cunoaşterii , că s ingurul răspuns adecvat la provocarea sceptică este întemeierea tuturor cunoştinţelor prin raportare l a un fundament ultim, constituit din cunoştinte sigure, absolut certe. În m ăsura în care termenul funda re sugerează un demers prin care cunoştinţele sînt pe depl in asigurate ş i î n acest fel sustrase primejdiei erorii şi oricărei posibi l i tăţi d e revizuire, e l devine impropriu pentru a desemna procesul produceri i temeiurilor în sprij inu l opin iilor de îndată ce acceptăm o concepţie fai l ib i l istă asupra cunoaşteri i . Aşa cum vom vedea, calitatea unei cunoştinţe de a fi întemeiată nu exclude posibil itatea ca ea să fie corectată sau revizuită. Opini i le noastre despre fapte pot fi , în acelaşi t imp, întemeiate şi fai l ibile.

Întrebări ca: "Ce înseamnă a întemeia o opinie?" , "Ce condiţi i trebuie să satisfacă demersul întemeieri i?" ş i al tele de acest fel sînt interogaţii pri n excelentă fi losofice întrun dublu sens. Mai întîti , în sensul că ceea ce se caută sînt condiţii sau cerinţe universale ale întemeieri i , condiţii pe care trebuie să le satisfacă toate opini ile noastre despre fapte. În al doilea rînd, în sensul că însuşirea unei opinii de a fi întemeiată nu este o însuş ire de facto, ci o cerinţă a caracterizării opini i lor drept cunoştinţe, adică o normă. Spre deosebire de problematica genezei şi surselor cunoaşteri i , problematica întemeieri i cunoaşterii acoperă chestiuni de drept şi nu de fapt.

"Întrebarea dacă o opinie este justi ficată din punct de vedere epistemic şi reprezintă, ca atare, cunoaştere, va fi considerată în analogic cu întrebarea dacă o acţiune este justificată din punct de vedere moral ş i dacă este, prin urmare, o acţiune corectă sau bwzd din punct de vedere moral . Aceasta este ideea de bază a unui al doi lea proiect filosotlc: a dezvolta o teorie a cunoaşteri i înseamnă a dezvolta o teorie normativă a întemeieri i sau a justificării epistemice, care este analoagă unei teorii normative a acţiunii morale, aşadar, analoagă etici i . Înseamnă a dezvolta o etică a opinie i " ' .

Determinarea a ceea ce este întemeierea, precizarea condiţii lor sau criteri i lor care ne îndreptătesc să calificăm o opinie despre fapte drept întemeiată a fost şi rămîne o problemă centrală în filosofia cunoaşterii . Fi losoful nu se in teresează, cum am spus , de întemeierea unui tip de opini i privi toare la un anumit gen de fapte, ci de ceea ce înseamnă, în genere, a întemeia în mod raţional o opinie cu pri vire l a fapte.

"Spun <<În general >> deoarece problemele cu care este confruntat fi losoful aici nu sînt cele specifice, dacă o pretenţie part iculară a unui om de ştiinţă, i storic s au a unui special ist în orice altă discipl ină merită numele de cunoaştere. Verdictul asupra unor asemenea pretenţi i poate fi dat numai de cei ce posedă cunoaşterea specială relevantă sau de cei ce au tehnicile sau cunoaşterea metodologiei adecvate pentru descoperirea adevărulu i în discuţie. Ace laş i lucru este adevărat chiar ş i despre pretenţii de cunoaştere particul are formulate de omul de pe stradă; căci numai cei ce au acces la faptele relevante, pot face inferenţele relevante sau ceva de acest fel , sînt competenti să judece asemenea pretenţi i . Există însă o excepţie importantă. Filosofu l poate, datorită înţelegeri i p e care o are despre ceea ce este cunoaştere şi despre ceea ce poate fi socotit în general drept cunoaştere, să declare că o anumită pretenţie particulară nu poate reprezenta cunoaştere deoarece nimic de acest fel nu poate reprezenta cunoaştere; condiţi i le ce trebu ie îndepl in i te pentru

1 P. Bieri , Genere/le Einfiiflrung, în (Hrsg) P. Bieri , Analyti.<c:lie Phi!o.wphie der Erkennt11is, p. 4 1 .


c a orice pretenţie s ă poată fi socotită cunoaştere autentică n u sînt pur ş i s implu satisfăcute în acest caz" ' .

În sfîrşit, fi losoful se întreabă, cu referire la diferite enunturi sau s isteme de enunţuri, ce justificare are să creadă că ele reprezintă cunoştinte nu pentru a pune la îndoială ceea ce ştie, ci pentru a pune în l umină unele principii generale priv i toare l a natura cunoaşteri i . Atît în teori i le traditionale ale cunoaşterii , cît şi în filosofia anali t ică contemporană, cunoaşterea este caracterizată, de obicei, drept un rezul tat al demersurilor de întemeiere. Trăsătura di stincti vă a întemeierii epi stemice este relatia ei internă cu adevărul . Principiul întemeieri i epistemice ar putea fi formulat spunînd că vor trebui acceptate drept cunoştinte numai acele opini i despre fapte în cazul cărora avem bune temeiuri ce sprij ină presupunerea că sînt adevărate. Întemeierea este corelată cu ţelu l cognitiv care este adevărul . Atunci cînd ne întrebăm cît de bine este întemeiată o anumită opinie am dori . de fapt, să ştim cît de mari sînt şansele ca această opinie să fie adevărată. Conceptele de bază ale unei teori i filosofice a întemeieri i epistemice vor fi , aşadar, concepte ca temei, adevăr, rafionament ( inferenfă). În teorii le clasice ale cunoaşteri i , care sînt teorii ale fundări i cunoaşteri i , acestor concepte l i se adaugă conceptul certitudine.

S-a observat nu o dată, de la Kant încoace, de către autori care concep filosofia în primul rînd drept critică a cunoaşteri i , că întrebarea "Care sînt criteri i le acceptări i opin i i lor despre fapte drept cunoştin(e?" este, pînă la urmă, cea mai fundamentală dintre întrebări le pe care şi le poate pune un om cu interese teoretice. În măsura în care îşi propune să precizeze condi ti i le întemeierii cunoaşterii în genere, fi losofia reprezintă o întrepri ndere cu obiective mai generale decît metodologi i le particulare ale diferitelor discipline sau grupuri de discipl ine şti intifice. Pe un alt plan, o teorie a întemeierii epistemice poate fi socotită mai fundamentală decît o teorie fi losofică asupra existenţei , decît o ontologie. Aceasta în sensul că toate opini i le despre l ume, nu numai cele şti inţifice, dar şi cele fi losofice, vor fi supuse verdictelor formulate pe baza unei teori i generale despre natura întemeieri i şi criteriile universale ale întemeierii epistemice. Filosofia cunoaşteri i , ca anal iză a condi t i i lor cunoaşterii , în primul rînd ca teorie a întemeieri i , devine în acest fel instanta supremă de evaluare a tuturor pretenţii lor de cunoaştere. "Din acest motiv , s-a spus dn epoca modernă că teoria cunoaşterii a înlocuit ontologia în rolul ei ca prima philosophia, de <<fi losofie primă>> . Teoria fi losofică a cunoaşteri i , ca etică a opiniei , a preluat rolul instituitorulu i şi a celui mai înalt judecător al pă11ii cognitive a culturi i "2 •

1 D. W. Hamlyn. The Theon· o{ Knowled}ie. p. 4.

2 P. Bicri . Op. cit . . p . 44.

ÎNTEMEI EREA CUNOAŞTERI I 1 35

2. Ce fel de entităţi pot constitui obiect al întemeierii epistemice?

Am afirmat, în spiritul analizei clasice a cunoaşteri i , că obiectele evaluării ş i în temeieri i epistemice sînt opini i le . Limitarea entităţilor ce constituie obiectul întemeierii la opinii şi enunţuri decurge în mod firesc din corelaţia internă dintre întemeiere şi adevăr. Nu pot constitui obiect al evaluării ş i întemeierii epistemice decît entităţi susceptibile sft fie adevărate . În opozi tie cu opini i le, trăiri le, stări le noastre subiective nu pot constitui de aceea obiect al întemeieri i . Multi fi losofi din trecut şi din zilele noastre l imitează domeniul întemeieri i la aşa-numitele opinii propozitionale, opini i ce reprezintă descrieri l ingvistice ale unor real ităţi intersubiectiv accesibile.

" Dacă ceva îmi apare acum ca F, dar puţin mai tîrziu mi se pare că ar fi trebuit să spun că îmi apare ca G, nu rezultă că nu am avut dreptate în primul caz spunînd că îmi apare ca F. Dacă corectez rel atări le unora d in experienţele mele private aceasta nu se întîmplă deoarece noi dovezi sînt d isponibile, ci fi indcă refleqia asupra situaţiei face adecvată decizia că experienţa este mai degrabă G decît F. S-ar putea să-mi dau seama în acest fel că ceea ce simt este o durere şi nu doar o mîncărime .. . Dacă ceva îmi apare F aceasta nu poate fi al tfel şi eu sînt autori tatea care decide dacă lucruri le stau aşa sau altfel . Al tc ineva poate să se îndoiască că ceva mi-a apărut ca F, dar el trebuie în cele din urmă să accepte autoritatea mea" ' .

Dacă obiectele eval uări i şi întemeieri i epistemice sînt l imitate în acest fel , atunci rezultă în mod fi resc că întemeierea reprezintă o condiţie a cunoaşterii într-un sens restrictiv al termenului , adică o condiţie a cunoaşterii propozi tionale, explicite. Autorii care uti l izează cuvîntul cunoaştere în acest sens restrictiv admit, desigur, că întemeierea nu este o conditie a cunoaşteri i în sensuri mai l argi, mai tolerante ale termenulu i . Astfel cunoaşterea înnăscută, în acceptia pe care Chomsky şi alti autori o dau acestei expresi i , nu va fi t inută să satisfacă condi ţia întemeieri i . Aceasta nu înseamnă altceva decît că ceea ce desemnăm pri n expresia cunoaştere Înnăscută nu reprezintă cunoaştere propoziţională, aşadar cunoaştere în sensul strict al termenului . Prin urmare, dacă numai opini i le propriziţionale constituie obiect al întemeierii şi dacă întemeierea reprezintă o ceri nţă necesară a cunoaşteri i , atunci nu va exista ceva de felu l cunoaşterii înnăscute. Dealtfel Chomsky avertiza asupra faptului că ceea ce el numeşte cunoaşterea l imbaj ulu i nu este cunoaştere în sensul strict pe care î l dau termenului mul ţ i epistemologi şi aceasta, în primul rînd, deoarece în acest caz nu este sati sfăcută condiţia întemeieri i2 • Noi folosim însă adesea cuvîntul cunoaştere în sensuri mai vagi , mai tolerante, sensuri corelate cu existenţa urior structuri mintale specifice sau chiar a unor dispoziţii de comportare. În aceste sensuri, cunoaşterea poate fi inconştientă, adică inaccesibi lă conşti inţei. Spunem , de exemplu, că un copil mic cunoaşte (ştie) ceva atunci cînd anticipează apari ţia unui obiect ascuns în spatele unui ecran sau că oamenii l ipsiţi de

1 D. W . Hamlyn. Ot'- cit . . pp. 44-45.

2 "Mult din cunoaşterea ce intră în «Înţelegerea noastră comună» apare ca l ipsit de temeiuri, justi ficare

şi bune motive. ca şi în cazul cunoaşterii că expresiile l ingvistice au anumite proplietăţi " . (N . Chomsky, Rules and Represenwrions. p . 95.)


orice instrucţie cunosc (ştiu) cum trebuie să fie folosită o anumită expresie l ingvistică. Autorii ce caracterizează anumite dispoziţii mi ntale sau dispozitii de comportare caracteri stice pentru animale sau copii i mici drept cunoştinţe, acceptînd totodată că întemeierea reprezintă o condiţie necesară a cunoaşteri i , se angajează în direcţia u nei reconsiderări radicale a conceptului întemeieri i . O asemenea reconsiderare a fost propusă de teoria external istă sau cauzată a întemeieri i .

3. La ce întrebări trebuie să răspundă o teorie a întemeierii epistemice?

Pentru a oferi unele indicatii prel iminare cu pnvtre la întrebări le ce se pun într-o teorie a întemeirii epistemice vom porni de la observaţia că opin i i le noastre despre fapte, în calitate de informat ii semantice, nu sînt în genere izolate, ci constituie reţele. Fiecare opinie este un nod d in care pornesc fire inferenţiale care o leagă direct sau indirect cu un mare număr de alte opin i i ; acestea reprezintă alte noduri a le reţelei . O opinie despre fapte poate să constituie temei pentru multe al te opinii despre fapte şi este la rîndul ei întemeiată pri n raportare la alte opini i . Temeiurile pe care le are o persoană pentru a accepta o anumită opinie sînt opin i i acceptate drept cunoştinţe de către această persoană. Tocmai în virtutea faptului că prin relaţi i le inferenţiale dintre opin i i acestea sînt întemeiate şi recunoscute drept cunoştinţe, cunoaşterea noastră se extinde asupra trecutului sau vi i torului , asupra unui domeniu tot mai întins de fapte inaccesibile observatiei .

Epistemologi i ce caracterizează relatia pe care o desemnează termenii întemeiere sau justificare drept o relatie inferentială s-au întrebat dacă inferenta ce întemeiază o opinie. conferindu-i statutul de cunoştintă. trebuie să fie una conştientă. Punctul de vedere larg acceptat este că o asemenea cerintă e prea tare ş i va duce la o restrîngere inacceptabiHI a domeniului opini i lor întemeiate. Adeseori , în viata de fiecare zi , uneori chiar ş i în şt i intă, nu avem tot timpul la îndemînă temeiuri pentru opini i le pe care le sustinem. Mul ti oameni cred, bunăoară, că viata în aer l iber ş i mişcarea sînt bune pentru sănătate fără a putea însă produce de îndată temeiuri în favoarea acestor opin i i . Ei sînt totuşi convinşi că asemenea temeiuri există. O carcterizare mai tolerantă, mai putin restrictivă a relatiei de întemeiere, ca rel aţie infcrentială, ar fi următoare;:t: e reprezintă un temei pentru o opinie i l dacă cei ce acceptă această opinie o vor putea întemeia recurgînd la e.

Din asumarea supoziţiei că opi nii le, mai precis enunţurile ce constituie expresia l ingvistică a opin i ilor sînt integrate într-o reţea prin relaţii i nferenţiale decurg în mod firesc cîteva întrebări la care trebuie să răspundă orice teorie a întemeierii epistemice. Prima întrebare la care va trebui să se răspundă este dacă întemeierea este o rel atie l i n iară sau circulară. În pri mul caz, toate enunţurile vor fi întemeiate prin raportare la ceea ce ti losoti i au numit enunJuri (opinii) de bază. Acestea sînt enunturi (opini i ) ce ocupă o poziţie privi legiată în si stem, în sensul că nu vor fi la rîndul lor întemeiate pri n raportare la al te enunturi (opi n i i ) . O teorie a întemeierii epistemice care se constru ieşte

ÎNTEMEI EREA CUNOAŞTER I I 1 37

porn ind de la supoziţia fundamentală că relaţia de întemeiere este o relaţie l in iară trebuie să răspundă în mod fi resc la două întrebări . Mai întîi , se cere indicarea trăsăturilor disti nctive ale enunţurilor (opin i i lor) de bază. În al doilea rînd , se pune întrebarea de ce tip sînt i nferenţele prin care se real izează întemeierea celorlalte enunţuri, ţinînd seama de caracteristici d istinctive care au fost atribuite enunţurilor de bază. Teori i influente ale întemeieri i epistemice au fost însă construite porn ind de la supozitia esenţial diferită că nu există enunţuri (opi n i i ) de bază, că toate enunţuri le (opin i i le) sînt pe acelaşi plan din punctul de vedere al statutului lor logic şi metodologie. În acest caz, întemeierea va ti concepută ca o relaţie circulară, o relaţie în care enunţuri le se sprij ină pe al tele . În mod trad iţional o aseme:1ea relaţie a fost desemnată pr in termenul coerenţă. Întrebarea centrală în teori ile întemeieri i de acest fel priveşte tocmai caracterizarea acestei relaţi i . Ea ar putea fi formulată astfel : "În ce constă coerenţa unui s istem de enunţuri ce conferă cal i tatea de cunoşti nţe elementelor sale componente?" Răspunzînd unor întrebări cum sînt cele de mai sus, teori i le fi losofice ale întemeierii formulează norme universale ale evaluări i epi stemice. Enunţurilor (opin i i lor) despre fapte li se va conferi titlul de cunoştinţe dacă ele vor satisface aceste norme.

4. Sensul tare al ideii întemeieri i : idealul clasic al cunoaşterii şi fundaţional ismul radical

În dezvoltarea istorică a epi stemologiei a fost formulată o mare varietate de puncte de vedere asupra naturii relatiei de întemeiere epistemică. În cele ce urmează, vom caracteriza şi clasifica aceste puncte de vedere după diferite criterii .

Aşa cum s-a arătat în Introducere, problema cunoaşteri i , în speţă problema întemeieri i cunoaşteri i , nu apare de al începuturi le gîndiri i fi losofice, ci mult mai tîrziu, în primul rînd ca reactie faţă de contestarea sceptică a posibi l i tăţi i cunoaşter i i . Teza scepticismului radical este că o cunoaştere cu valoare obiectivă, care transcede opini i le variabi le şi subiective, acea cunoaştere pe care greci i o numeau episteme, nu ne este în principiu accesib i lă . În argumentarea tezei sceptice s-a recurs în mod s istematic l a argumentul regresului l a infi ni t . Argumentul este foarte s implu : de îndată ce o pretenţie de cunoaştere este pusă sub semnul întrebări i , ea va trebui apărată prin producerea unor temeiuri sau ratiuni menite să o susţină; acestea din urmă pot ti la rîndul lor contestate şi va trebui să fi e apărate în acelaşi fel ; în încercarea de a da o întemeiere obiectivă opin i i lor noastre, de a justifica cal i tatea lor de cunoştinţe, vom ti astfel antrenaţi într-un regres l a infin i t . Lanţul întemeieri i va f i unul fără capăt. Argumentul regresului la infinit îş i propune să probeze că întemeierea cunoaşterii nu este în genere posibi lă . Calea cea mai simplă de a respinge acest argument este de a arăta că regresul are un sfîrşi t natural reprezentat de opin i i care se întemeiază pe ele însele. şi nu mai trebu ie, aşadar, întemeiate prin raportare la alte opin i i . Opi ni i le sau enunţurile ce se autoval idează, se întemeiază pe ele însele. au fost numite de filosof opinii de bază sau enunfuri de bază. Sînt opin i i le sau enunturile ce susţi n întregul ed ificiu al cunoaşteri i omeneşti . Analogia este sugestivă.

1 38 COGNITIO . 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

Cunoaşterea poate fi reprezentată ca o structură arhitecton ică în care fiecare nivel se sprij ină pe altu l , fundamentul nefi ind sprij in i t de vreo altă parte a clădir i i , dar susţinînd în schimb în treaga construcţie. Concepţi i le asupra întemeierii epistemice care au fost dezvoltate porn ind de la acest răspuns dat argumentulu i regresului la infinit au fost numite fundaţionaliste. Dacă opini i le socotite a fi ·de bază sau principi i le, cum spune Aristotel , sînt caracterizate drept infai l ibile, i ndubitabile, sus trase în principiu erorii , atunci fundaţionalismul va fi unul radical . Este punctul de vedere care a dominat în epoca clasică de dezvol tare a teoriei cunoaşterii .

Logica abordării fundaţionali ste a întemeieri i epistemice este dezvăluită cu multă c laritate de R. Chisholm. Atunci cînd acceptăm un enunţ drept b ine întemeiat o facem cu referire l a a l te enunţuri pe care le-am acceptat în prealabil ca bine întemeiate. Astfel , constatarea că o persoană are o anumită boală este întemeiată cu referire l a enunţuri ce descriu anumite si mptome. Povara întemeieri i este astfel trecută de la un enunţ la altu l . Regresul se opreşte însă l a enunţuri care sînt acceptate fără a mai fi întemeiate prin raportare l a alte enunţuri . Asemenea enunţuri sînt enwJ[uri de bază. Enunţul "a este F" va fi considerat un enunţ de bază dacă simplul fapt că a este F mă îndreptăţeşte să accept acest enunţ ' .

Autorii ce susţi n o abordare fundaţional istă a întemeieri i epistemice pretind că d ihotomia opini i (enunţuri) de bază-opini i (enunţuri) ce nu sînt de bază ne-ar fi impusă de necesi tatea de a evita atît regresul l a infinit , cît şi circularitatea în întemeierea opin i i lor (enunţurilor). Ca fi inţe raţionale, am fi sil iţi să o acceptăm drept singura alternativă ce ne stă la d ispoziţie, Existenţa unor opin i i (enunţuri) de bază ar fi o condiţie necesară a întemeieri i epistemice în genere. Fundaţionalismul ar reprezenta, aşadar, singura posibi l itate de a evita alunecarea în scepticism. Dincolo de acest argument de ordin general , supozi ţ ia ce susţi ne fundaţionalismul , cel puţ in în varianta lu i radicală, ar putea fi formulată astfel : exi stenţa cunoaşteri i în viaţa de fiecare zi, în metafizică, în şti inţă sau în fiecare di ntre acestea este acceptată drept ceva neproblematic ; se admite, totodată, că sarcina fi losofului ar fi să explice cum este posibilă cunoaşterea prin indicarea fundamentelor ei u l time. Acest mod de a aborda problema cunoaşterii poate fi întîln i t deja la Platon sau Aristotel şi a primit cea mai c lară expresie în fi losofia teoretică a lui Kant. Dacă însă Platon sau Aristotel socoteau realitatea cunoaşteri i metafizice ca neîndoielnică. în schimb Kant va considera întrebarea dacă şi cum este posibi lă metafizica ca ştiinţă, ca o cunoaştere cu valoare obiectivă, drept prima problemă a fi losofiei .

Postu larea unor enunţuri ele bază ca fundament al întregi i noastre cunoaşteri despre fapte ne conduce în mod tiresc la o altă temă epistemologică, cea a cunoaşteri i nemij locite. Cunoaşterea nemij locită sau imediată este caracterizată în mod curent prin raportare la cunoaşterea mij loc i tă. Disti ncţia dintre cunoaşterea nemij locită şi cunoaşterea m ij loci tă poate fi formulată în termenii distincţiei dintre întemeierea nemij locită şi întemeierea m ij l ocită a unei opin i i . Vom spune că o opinie este întemeiată în mod mij locit dacă este întemeiată prin relaţii inferenţiale sau prin al te relaţi i epistemice ce pot fi stabi l i te între această opi nie şi opinii acceptate ca bine întemeiate. Dimpotrivă, o

1 Vezi R. M. Chisholm. Tlw Foondarion< of Knowin/i. The Harvester Press, Btighton. 1 982, p. 80.

ÎNTEMEIEREA CUNOAŞTER I I 1 39

opinie va fi întemeiată nemij locit dacă nu va fi întemeiată prin raportare la alte opin i i . O asemenea prec izare a conceptului de cunoaştere imediată este, în esenţă, una negativă. Ea poate fi converti tă în una pozitivă spunînd că o cunoştinţă este nemij locită dacă se autojustifică sau se autoval idează, dacă conţine garanţia adevărului ei în sine, şi nu în alte cunoştinţe. Prin raportare l a conceptul cunoaşteri i nemij loci te, abordarea fundaţionalistă a întemeierii epistemice ar putea fi caracterizată drept punctul de vedere că toate cunoşti nţele noastre despre lume sînt întemeiate prin raportare la cunoşti nţe nemij locite, care se întemeiază pe ele însele . Chiar dacă afirmarea existenţei unei cunoaşteri nemij locite şi abordarea fundaţionalistă a întemeierii cunoaşterii nu se identifică este c lar cil ideea cunoaşteri i nemijlocite primeşte o semnificaţie epistemologică majoră în cadrul teori i lor fundaţio�al i ste ale întemeieri i . Nemij locirea, în sensul autoîntemeierii sau autovalidări i , as igură li niaritatea demersului întemeierii epi stemice.

Vom util iza termenul generic fundafionalism radical pentru a desemna abordarea tradiţională a întemeieri i epistemice. Este o concepţie inspirată de idealul clasic al cunoaşteri i , idealul certitudini i . Mulţi fi losofi , care au respins scepticismul , au crezut, totodată, că orice cunoaştere cu valoare obiectivă, orice ştiinţă , trebuie să fie o cunoaştere certă. Ei au presupus, de asemenea, că certitudinea poate fi atinsă ş i asigurată pri n întemeierea cunoaşterii pe un fundament u l tim, imuabil , de necl intit. Acest fundament, constituit d i ntr-o cunoaştere nemij locită sau intuitivă, este socotit punctul arhimed ic al cunoaşter i i . Metafora vizează sîmburele fundaţional ismului radical, supoziţia că exi stă o cunoaştere orig inară de o natură aparte, care poartă în sine garanţia adevărului ei, se susţ i ne pe ea însăşi şi susţine, totodată, edificiul ierarhic structurat al cunoaşterii noastre.

Marile contururi ale acestei poziţii epistemologice pot fi desprinse pentru prima dată din teori a aristotel ică a şt i inţei . Este o teorie ce a dominat timp de multe secole ştiinţa şi fi losofi ei occ identală. Aristotel concepea cunoaşterea teoretică ca pe o structură ierarhică ale cărei straturi sînt corelate prin relaţia de consecinţă logică. Teoria ari stotelică a şti inţei urmăreşte în mod programatic el iminarea întîmpinărilor sceptice privitoare la întemeierea epistemică - circulari tatea şi regresul la infinit - prin introducerea distincţiei fundamentale dintre cunoaşterea nemij locită a principi i lor şi cunoaşterea mij locită prin demonstraţie . "Un principiu de demonstraţie este o propoziţie nemij locită. Iar o propoziţie nemij loc i tă este aceea care nu are nici o altă propoziţie anterioară e i" 1 • Orice şti in ţă demnă de acest nume se sprij i nă pe cunoaşterea nemij locită a principi i lor, care sînt prime ş i nedemonstrabi le . Principi i le constituie fundamentul tuturor cunoştin ţelor, atît în sens logic, cît şi în sens epistemologie. Căci principi i le sînt cunoscute independent de enunţuri le ce pot fi deri vate din ele. În schimb, acestea din urmă nu reprezintă cunoşti nţe decît prin relaţia pe care o întreţin cu principi i le . Asimetria afirmată în acest fel exclude c ircularitatea şi pune în evidenţă l in i ari tatea, înţeleasă drept cerinţă esenţială a întemeieri i epistemice. Aristotel observa că a pretinde ca fiecare enunţ să fie demonstrat este o nebunie . Singura alternativă la scepticismul rad ical , l a suspendarea judecăţii , ar fi , aşadar, acceptarea fără demonstraţie a unor adevăruri prime, a

1 Ari� tNcl. Organon III, Anahtica senuuli'i. Editura ştiinţifică, Bucureşti , 1 96 1 , p. 9.


principii lor. Cunoaşterea princ ipi i lor va constitui astfel fundamentul tuturor cunoştinţelor ce pot fi întemeiate prin demonstraţie.

Logicianul ol andez E. W. Beth a reconstru it teori a aristotel ică a şti i ntei , aşa cum este ea expusă. în principal în Analitica secundă, caracterizînd ştiin[a (S) drept un s is tem de enunturi ce sati s face următoarele condit i i : 1 . Orice propo7 it ie apatinînd lu i S trebuie să se refere la un domeniu specific de entităti reale. I l . Orice propozi tie apatinînd lu i S trebuie să fie adevărată. l l l . Dacă anumite propozit i i apartin lui S, atunci orice consecintă logică a acestor propozit i i trebuie să apartină lui S. IV. S cuprinde un număr fini t de termeni astfel că: (a) semnifica1i a unor termeni este aşa de evidentă încît nu mai cere altă explicaJie; (h) ccilalJ i termen i ce i n tervin în S pot fi defin iti cu ajutorul termenilor prim i . V . S cuprinde un număr finit de propozi ti i astfel încît: ( a ) adevărul unor propoziti i este atît de ev ident încît nu cere altă dovadă; (b) adevărul celorlalte propoziti i aparpnînd lu i S poate f i stabi l it pri n infercntă logică pornind de la aceste supozit i i prime ' .

Pentru Ari stotel , cunoaşterea teoretică se cîştigă prin inferenţă porni nd de l a principi i ireductibi le , acceptate ca evidente. O concepţie asupra fundări i cunoaşteri i teoretice de acest t ip ridică în mod tiresc întrebarea: cum poate fi asigurată cunoaşterea principi i lor? Răspunsul lui Aristotel este că principii le sînt asigurate prin cunoaştere nemij locită. Facultatea gîndiri i i ntuit ive este intelectul acti v (nous-ul) . Ari stotel va caracteriza rzous-ul drept principiu, adică drept începutul oricărei cunoaşteri . Intuiţ ia principi i lor devine posibi lă prin ceea ce fi losoful numeşte inducţie, un demers de cunoaştere ce îşi are punctul de plecare în datele simţurilor. Fenomenele accesibile percepţiei sînt manifestări ale unor principii sau cauze. Princ ip i i le sau cauzele nu sînt însă accesibi le perceptiei . Intelectul acti v , nous-ul , este facultatea care prinde pri ncipii le sau cauzele pornind de la percepti i le s imturilor, iar induqia este demersul prin care mintea este condusă de l a percepti i la cunoaşterea cauzelor. Pentru Ari stotel , i nduqia este calea cunoaşteri i i ntuitive a principii lor.

Concepţia aristotel ică a întemeieri i epistemice poate fi caracterizată spunînd că şti inp se constituie pe un fundament imuabil 'lcătu i t din principi i pe care n ic i o cercetare ul terioară nu le poate cl inti sau schimba. Nu numai scolastica medievală, dar şi mari proiecte moderne de reformă a şti i n te i , cum este cel cartezian, se vor dezvolta sub semnul acestei ideii d i rectoare.

Ceea ce conferă teoriei carteziene a şti i ntei şi, în genere, conceptiei despre şti inţă a metati zicien i lor rat ional işti ai secolu lu i al XVII-lea o notă proprie, distinctă, este asocierea idei i unei şti i nte bine făcute, bine întemeiate cu idealul certitud in i i . Certi tud inea, cred rational işt i i , poate fi ati nsă datorită evidenţei raţionale a principii lor şi a caracterulu i pri nc ipial infai l ib i l al inferenţei logice. Geometria, în expunerea e i axiomatică, demonstrati vă, consti tuia pentru Descartes, ş i în egală măsură pentru Pascal sau Spi noza, modelul cunoaşteri i certe . Ca principii , axiomele geometriei sînt considerate drept asigurate o dată pentru totdeauna de vreme ce nu putem gîndi contrariul lor. Convi ngerea autorulu i Discursului asupra metodei a

· fost că recursul la evidenta ratională

asigură pe depl in cunoaşterea noastră şi îngăduie astfel respingerea decisivă a celor mai

1 Vezi E . \V . lkth. 1'lll' Foundatiom ot Mat !tematic.<. second rcvised edit ion, Nmth-Holand Publishing

Company. A mste rdam. 1 %5. p. 32.


subtile şi insidioase variante ale scepticismului . Principiile cunoaşterii sînt evidenţe pe deplin asigurate de către " lumina naturală" , care este raţiunea despărţită de simţuri . La rîndul ei, încrederea în ceea ce este raţional evident, în ceea ce se înfăţişează clar şi di stinct " lumini i noastre naturale" , se sprij ină pe credinţa în bunăvoinţa infinită a Creatoru lu i . Sînt îndreptăţi t să încep prin a mă îndoi de orice, susţine Descartes, dînd astfel o exprimare semnificativă patosului critic al gîndiri i moderne. Nu mă pot, totuş i , îndoi şi de faptul că mă îndoiesc ş i , prin urmare, cuget. Ş i este un adevăr indubitabil că o fi inţă gînditoare există. "Observînd că nu există în acest gÎndesc deci exist n imic care să mă asigure că spun adevărul , în afară de faptul că văd foarte c lar că pentru a gîndi trebuie să exi şti, am considerat că pot să adopt o regulă generală, anume că lucrurile pe care le concepem foarte clar şi d istinct sînt toate adevărate . . . " 1 Certitudi nea pri ncipiilor asigură certitudinea întregului corp de cunoşti nţe ce constituie şti inţa. Raţionamentul demonstrativ propagă adevărul de la premise l a concluzi i . Descartes a fost sedus de gîndul că acea combinaţie a intuiţiei raţionale şi a demonstraţiei care conferă excelenţă şi exemplari tate cunoaşteri i matematice ar perm ite transformarea metafizici i , care a fost pînă atunci un teren a l dezbinări lor ş i a l controverselor fără d e sfîrşit, într-o ştiinţă bine întemeiată ş i perfect asigurată . Perfect asigurată în sensul că atît principi i le , cît şi consecinţele deri vate din ele ar putea fi supuse controlului . mai întîi prin in tuiţie intelectuală ş i apoi , pas cu pas, prin logică. O asemenea cunoaştere va fi accesibi lă, desigur, numai unor spi rite pe depl i n clare ş i riguroase.

În CuvÎnt1tl Înainte al MeditaJiilor sale, Descartes observă că "după cum în geometrie există multe dovezi de - ale lui Arhimede, Apollonius, Pappus, ori a l t i i , dovezi care, deşi sînt socotite de către toti drept evidente. chiar, şi drept sigure - deoarece anume nu cuprind cu desăvîrşire nimic care. privit în sine. să nu fie foarte lesne de cunoscut şi nimic în care cele ce urmează să nu se lege în chip îngrij i t de · cele d inainte - fi indcă totuş i sînt destul de lungi şi cer ll ll c i t i tor deosebit de atent, nu sînt întelese decît de prea puti n i ; l a fel , deşi cele de care mă folosesc aici sînt, după părerea mea, asemenea, în sigurantă şi evidentă, celor geometri ce, ba chiar le întrec, mă tem totuşi că nu pot fi pătrunse îndeajuns de mult, fie pentru că sînl şi destul de lungi , atîrnînd unele de altele. fie , mai ales, fi i ndcă cer un cuget despri ns cu desăvîrş ire de prejudecăti şi care să se desfacă lesne de tovărăşia simturilor. Şi , desigur. nu se găsesc pe lume mai multi inşi înzestrati pentru studiul metafizici i decît pentru cel al geometrie i " ' .

S-a observat adesea că modul în care a gîndit fi losoful francez evidenţa principii lor nu poate oferi ceea ce caută gînditori i ataşaţi idealului c lasic al cunoaşteri i . Mai întîi , evidenţa raţională, aşa cum a conceput-o Descartes, nu poate asigura o cunoaştere cu valoare obiectivă. Nu avem temeiuri pentru a susţine că exi stă lucruri ce rămîn evidente, în sensul cartezian, pentru toţi oamenii şi pentru toate t impurile. Pe de altă parte, idei le pe care cartezienii le-ar califica drept raţional evidente nu oferă o bază suficient de largă pentru a susţine tot ceea ce sîntem în mod spontan înc l inaţi să acceptăm drept cunoaştere . A recunoaşte că Descartes a eşuat în real izarea proiectului său de a întemeia cunoaşterea pe intuiţi i raţionale ultime, care nu mai au nevoie de

1 R . Descattes, Disnrrs despre metoda de a ne conduce bine raJiunea şi a căuta adevărul în ştiiltfe,

Editura Academiei, 1 990. p. 1 3 1 . 2 R . Descattes, Mediraţii despre .filosofia primă, p. 237.


întemeiere ş i n i c i nu ma i sînt susceptibi le de întemeiere, nu este, desigur, acelaşi l ucru cu a renunţa la proiectu l fundaţional i st inspirat de idealul clasic al cunoaşteri i , ideal u l cert i tudini i absolute. În trad iţia i naugurată de raţional ismul cartezian , punctul arhimedic al cunoaşteri i va trebui căutat în raţiunea pură, raţiunea independentă de experienţă. Din această perspect i vă cunoaşterea poate fi întemeiată numai prin raportare la evidente raţionale primare, nemij loci te, ireductibi le . Doar ele pot constitui temeiu l şi baza ult imă a cunoaşteri i . Idealu l raţional ist c lasic al cunoaşteri i ne apare astfel sol idar cu proiectul fundării cunoaşterii prin regres spre o cunoaştere origi nară, concepută ca prindere nemij locită a esen[elor pure prin intuiţ ie raţională . .

Proiectul este rel uat de fenomenologie, care ni se înfăţişează, d in acest punct de vedere, cu succesoarea tradiţiei raţional ismului c lasic, în primul rînd a celui cartezian .

O spune ch iar Husserl la începutul Meditcqiilor carteziene, numind Medita[iile l u i Descartes " prototip a l autorefleq iei fi losofice" . "Dacă ne orientăm acum spre conţinutul Medita[iilor atît de stră in nouă, celor de astăzi . observăm aici o întoarcere către eul care fi losofează într-un al doilea sens mai adînc, către ego-ul cogitaţi i lor pure. Cel care medi tează real i zează această -întoarcere prin intermediul foarte cunoscutei metode a îndoie l i i . Urmărind a fi consecvent scopului său - cunoştinţa absolută - el îş i i nterzice să admită valabi l i tatea existenţei unui lucru care nu se află în afara oricărei posibi l ităli de a deveni îndoielnic . El supune apoi unei cri tici metodice în privinţa posibi l i tăţi i de îndoială ceea ce îi apare sigur în v iaţa experienţei şi a gîndiri i şi caută să obţină un ansamblu de eviclenţe absolute prin excluderea a tot ceea ce este încă dubitab i l . Potri v i t acestei metode . certitudinea obţinută pr in experienţa sensibi lă, în care ne este dată lumea în v iaţa obişnuită. nu rezistă critici i . Prin urmare, în acest stadiu de început nu trebuie admisă ca valabi lă existenţa lumi i . Cel care medi tează nu se menţine decît pe sine în mod absolut în afara oricăre i îndoiel i ca ego pur al cogitaţi i lor sale. care nu poate fi supri mat chiar dacă această lume nu ar exista" ' .

Năzuinţa care inspiră fenomenologia, ca orietare fi losofică, a fost caracterizată de unul d in crit ici i ei astfe l : "Înţelegerea faptulu i că enunţuri le vieţii comune şi ale şt i i nţei nu pot să pretindă decît o val id i tate probabi lă, că cele mai generale rezultate ale cercetări i , confirmate de orice experienţă, au doar caracterul unor ipoteze, i-a îmboldit conti nuu pe fi losofi de la Descartes, mai putin l impede încă din antichitate, să caute o bază de necl i ntit , care este sus trasă oricărei îndoie l i , pe care să ridice edific iu l mişcător al cunoaşteri i noastre . Această nesiguranţă a edific iu lu i a dus de multe ori la concluzia că este cu neputinţă, poate principial imposib i l , să construim prin puterea gîndiri i omeneşti unul mai sol id ; dar aceasta nu a împiedicat să se caute stînca naturală care exi stă înai ntea oricărei construct i i şi nu se c l in teşte"2 • Stîncă pe care fenomenologia a căutat-o în conşti in ta pură. Conti nutul conşti i nţei pure - ideile, fenomenele pure sau esenfele - poate fi cunoscut nemij locit, intuitiv. Husserl propune expres ia metodă fenomenologică pentru a desemna ansablul demersurilor ce favorizează pătrunderea i ntuit ivă a esentelor. adică cunoaşterea absol ută a fi inte i absolute. Prin metoda fenomenologică fi losofia ar fi întemeiată ca ştiinţă riguroasă ş i ar oferi astfel o întemeiere absolută întregii cunoaşteri . Cunoaşterea originară este cunoaşterea intuit ivă,

1 Ed . H usserl. Medita{ii carteziene. trad. de A . Crăiu(u, Viata Românească, l 0/ 1 987, p . 62 .

2 M . Schlick. Ober da., Fundament der Erkenntnis. în M . Schlick, Gesammelte Aufsiitze. 1 926-1 936. p. 290.

ÎNTEME I EREA CUNOAŞTERI I 1 43

cunoaşterea ce se autovalidează. Ea este o cunoaştere nemij locită, a priori şi absolut cet1ă. Reluînd imperativul cartezian de a nu accepta nici un enunţ care nu este nemij locit evident, fi losofia de orientare fenomenologică se del imitează cu insistenţă nu numai în raport cu empirismul , ci şi cu fi losofia critică a cunoaşteri i . Proiectul kantian de întemeiere a cunoaşteri i ar eşua deoarece acceptă ca pri ncipii judecăţi numite s intetice a priori ce nu sînt nemij locit evidente.

Într-un text publ icat în 1 903 , i ntitulat Jos cu prejudecăJi/e. Un avertisment

contemporaneităjii de a dezavua în spiritul lui Bacon şi Descartes orice a priori orb, Franz Bretano apreciază că prin criticismul kantian nu s-a înfăptuit imperat ivul fi losofie i şti intifice, şi anume imperativul regresului pînă la ceea ce este nemij locit evident, al el im inări i , în acest fel , a tuturor prejudecăti lor. Rezultatul fi nal al criticismului ar fi consacrarea unor principi i ale folosirii comune şi şt i intifice a i ntelectulu i în cali tate de judecăti sintetice a priori. În acest sens, radical i tatea întreprinderi i kantiene este doar aparentă. " A fost o cutezanţă cu totul neratională să voieşti a clădi ştinta pe prejudecăli oarbe , chiar dacă ele sînt împodobite cu frumosu l nume de <<Cunoştinte sintetice a priori». Lumină din lumină, nu din întuneri c ! " '

Fenomenologia poate fi caracterizată, totodată, drept o formulare a idealului clasic al cunoaşteri i . Căci fi losofia fenomenologică afirmă în mod programatic că atingerea certitudinii absolute implică refuzul oricărei transcedenţe. Esenţele sau fenomenele pure nu preexistă cunoaşteri i lor. Ele se constituie în actul cunoaşteri i .

Diferite şcol i fi losofice care s-au dezvoltat de-a lungul timpului într-o tradiţie de gîndire raţionalistă, într-un înţeles larg şi cuprinzător al termenu lu i , de la teoria aristotelică a şti in tei pînă la fenomenologie, i lustrează acea căutare a temeliei ult ime a cunoaşteri i ce distinge fundaţionalismul rad ical . Este ceea ce Ferdinand Gonseth va numi, d intr-o perspectivă metodologică, strategie de fundament. Teori i le întemeierii ce se constru iesc pornind de la supoziţia că exi stă un fundament al cunoaşteri i , în sensul strict al cuvîntu lui , ad ică o bază ult imă şi pe depl in asigurată a oricărei cunoaşteri ş i şti inţei despre fapte , pot f i calificate drept teorii absolutiste ale cunoaşterii.

5. Fundaţional ismul în tradiţia empiristă; enunţuri despre date senzoriale şi enunţuri despre fapte

Efortul de a identifica o cunoaştere primară, certă şi sustrasă în principiu îndoie l i i , reprezintă o dominantă a epistemologii lor de factură tradiţ ională. Ideal ul c lasic a l cunoaşteri i , idealul une i cunoaşteri pe depl in as igurate, întemeiate pe fundamente de necl intit, a domi nat ş i empirismul secolelor XVII - XVIII. Filosoful empirist căuta şi e l fundamentul u l t im al cunoaşteri i . Acest fundament e�te pentru empirist datul. Empirismul

1 F. Bretano. Versuch iiber die Erkenntnis, Verlag Fel ix Meiner, Leipzig, 1925, p. 44.


secolelor trecute a fost orientat însă î n primul rînd spre analiza datu lu i ca sursă a cunoşti nţelor şi mai puţin ca temei al pretenţii lor noastre de cunoaştere. Abia în secolul XX s-a încercat elaborarea sistematică a unei teorii empiriste a întemeierii epistemice, o teorie ce-şi propune sit arate cum poate fi întemeiată cunoaşterea noastră despre lume prin rapmiare la i nformaţi i le oferi te de simţuri , informatii despre care se presupune că ne sînt date în mod nemij locit .

Conceptul central al fundaţionalismului empirist este conceptul de enunţ de bază sau propozifie de bază (basic statement sau basic sentence). Enunţurile de bază au fost caracterizate adesea drept expresi i l ingvistice ale unei experienţe perceptuale sau introspective, a ceea ce s imtim şi gîndim. Se recunoaşte, desigur, că enunţuri le ce exprimă experiente senzoriale pot fi false din punctul de vedere al raporturi lor l or cu stări le reale. Întrebarea l a care trebuie să răspundă ti losoful empirist care îşi propune elaborarea unei teori i a întemeierii epistemice, acceptînd supoziţia că datele senzoriale reprezintă fundamentul cunoaşteri i , este dacă enunturile despre trăiri subiective pot fi socotite drept enunţuri pe depl in as igurate, sustrase în principiu revizuiri i . Mulţi fi losofi de orientare empiri stă înclină să dea un răspuns pozitiv l a această întrebare.' . N!:l ne putem înşela în ceea ce pri veşte trăirile noastre subiective. Atît timp cît uti l izăm în mod · corect un anumit l i mbaj , enunţuri le formulate în acest l imbaj vor oferi informaţii adecvate _d_e_spre stări le noastre subiective. Enunturi le despre stări subiective ar fi astfel la fel de bi ne asigurate ca şi trăir i le subiective. Ele ar avea, prin urmare, statutul unor propoziţii

de bază 1 • Problema unei teori i empiriste a întemeieri i epis temice ar fi să arate cum pgt fi întemeiate- entln\Ui-llc ce exprimă cunoştinte despre fapte pe a�emenea enunt�� i de

b��-Unll filosofi empiri şti au susţi nut că întregul corp al cunoştinţelor noastre d�pre fapte va ptiiea fi întemeiat pe enunţurile de bază prin raţionamente de t ip i nductiv . Este vorba de raţionamentele în care concluzia este doar susţinută de premise ş i nu este derivată drept o consecin ţă necesară impl icată în premise. Bertrand Rullsel l a propus o teorie empiristă a întemeieri i epistemice ce se sprij ină pe asemenea presupoziţi i .

1� Russel l socotea c ă î n regresiunea p e care o impl ică demersurile d e întemeiere a cunoşti nţelor noastre despre lume ajungem la enunturi pentru care nu mai putem produce temeiuri . Mai mul t , putem arăta că pentru asemenea enunţuri nici nu pot fi găsite temeiuri exterioare. Sînt enunţurile despre care Russell spune că pot fi derivate d i n date ale simţurilor. În lucrarea sa Problemele filosofiei, el propune să numim asemenea enunţuri judeciqi despre percep fii (judgments of perceptions). Filosoful englez apreciază că aceste judecăţ i , împreună cu pri ncipiile logic i i , sînt judecăţile cu cel mai înalt grad de evidenţă. Garantia adevăru lu i lor o constituie faptul că ele nu fac decît să exprime date ale s imţuri lor, ad ică date despre ceea ce există pur ş i simplu, date de care nu ne putem îndoi . Pri ncipi ul epistemologiei empiriste, în formularea pe care i-a dat-o Russel l . este că întreaga noastră cunoaştere despre lume poate şi trebuie să fie întemei ată pe judec:�ţi despre percepti i . Care este însă relaţie dintre judcăţi despre percepţii şi date senzoriale? Ritspunsul lu i Russel l este destul de vag: judecăti le de percepţie ar fi

1 Expresia propoz:iJii de buni a fost uti l izată de unii autori ca O. Neurath. R. Carnap sau K. Popper ş : în alt sens. ş i anume. pentru a desemna enunţuri care, deşi ocupă o poziţie d istinctă în sistemul cunoaşteri:

noastre despre lume, pot fi totuşi revizuite.


obtinut�< din date sen,-:ori ale ' . Într-o lucrare mai tîrzie, Russel l se referă Ia raportul d intre ceea ce ne este dat prin simţuri şi cunoştinţele noastre despre fapte. El observă că în gîndirea comună primele sînt socotite drept cauze ale celor din urmă, dar susţine că este mai potrivit ca "datele" să fie caracterizate drept premise ale cunoştinţelor despre fapte2. Ce fel de entităti sînt însă datele ? Poate fi caracterizată relaţia dintre ceea ce percepem şi ceea ce enunţăm cu privire la fapte ca o relaţie de tip inferential? Sînt întrebări la care

_Russell nu răspunde. r Un efort mai sustinut de elaborare a concepţiei empriste cu privire la fundamentul

cuiîciaşteri i a fost întreprins de Alfred Jules Ayer. Anal izele l u-i -Ayer pun în evidenţă, cu mai multă clari tate, o dificultate majoră a proiectului empirist de a întemeia Q . .cuooaştere cu valoare obiectivă despre fapte prin raportare la date senzoriale, care au ].ln .. caracter privat şi i ndividual . Ayer subl in iază distincţia dintre enunţuri despre_ date sen.};oriale . şi enunturi despre obiecte fizice. Primele sînt caracterizate drept descrieri l ingvistice al e unor stări de conştiinţă sau trăiri subiective. Care este statutu l epistemic al acestor enunţuri ? Teza fuT" Âyer este că aceste enunţuri sînt pe depl i n asigurate şi tot atît de neîndoielnice ca şi impresi i le subiective în măsura în care ele reprezi ntă o descriere corectă a impresi i lor noastre subiective. Enunturi le vor putea fi socotite drept o descriere corectă a impresi ilor subiective ori de cîte ori cel ce le formulează foloseşte corect noţiuni le ce descriu în l imbaju l nostru impresi i subiective sau, altfel spus, respectă regulile ce stabilesc semnificaţia predicatelor descriptive de acest fel într-un anumit l imbaj . "Enunţuri ca <<Acesta este verde» , <<Mă doare capul>> , «Cred că îmi amintesc» sînt i ndubitabi le în sensul că, dacă sînt înţelese exclusiv în relatia lor cu o experientă nemijlocW\, adevărul ş i falsitatea vor fi determinate concludent de o regulă de semnificaţie a acelui limbaj în care sînt exprimate. A le nega în situaţi i le l a care se referă înseamnă a folosi greşit l imba. Ş i tocmai în acest sens pot ti ele înţelese ca adevărate cu certitudine . . . Am o cunoaştere care este certă în sensul că ceea ce spun nu poate fi pus la îndoială atîttimp cît folosesc în mod corect cuvintele"3 • Ayer numeşte enunţurile de acest tip enunJuri de

bază, defin ind enunţul de bază ca un enunt "al cărui adevăr sau fals itate într-o situatie dată este fixat în mod concludent printr-o regulă de semnificatie"4 .

Ayer se sprij i nă, aşadar, pe supozit ia că experiente senzoriale determinate constituie temeiuri (grounds) care asigură enunturi de bază într-un fel care le sustrage oricărei îndoiel i raţionale. Enunţurile de bază ar fi infai l ibile în sensul că ele nu pot să fie decît adevărate, cel putin atît timp cît nu comitem greşel i în folosirea cuvintelor. Consideraţ i i le lu i Ayer i ndică în mod clar că empirismul, ca teorie a întemeieri i epi stemice, se sprij ină pe supozitia că enunturile despre experienţe senzo�iale pot fi întemeiate de experienţe senzoriale. Filosoful englez respinge obiecţia că enunturile nu ar putea fi întemeiate decît cu referire la alte enunturi şi că, pri n urmare, nu ar exita un punct final în regresul pe care îl impl ică întemeierea. Fi ind enunţuri ce nu mai trebuie să fie întemeiate prin

1 Vezi B. Russcl l , On lntuitii •e Knmrledge, în B. Russel l , The Prohlems (){ Philosophy, London, 1 9 1 2, p. 1 78 .

2 V e z i B . R usse l l , Hum1111 Knowledge. lts Scope a n d Limirs. G . Al len & Unwin LTD, London, 1 948, p. 1 8 1 .

3 A . J . Aycr. Basi.uiir;e. în (Hrsg) R . Bubncr. Sprache und Analysis. Vandcnhoeck & Ruprecht, Gilttingen,

1 968, p. 1 84.

4 Ibidem. p . 1 85 .

1 46 COGNIT IO. 0 I NTRODUCERE CR ITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

raportare la alte enunţuri , enunţurile de bază constituie punctul final î n regresul pe care îl implică întemeierea cunoştinţelor noastre despre fapte. ��e� _penţru a _susţine _ _ c;ă aceste enunţuri nu mai cer întemeiere este că ele sînt întemeiate pe deplin _prin producere11re_ală a experienţelor_subiectiye pe care le_ descrill . Cu alte cuvinte, "dreptul cuiva-de a fi sigur de- adevărul unui asemenea enunţ este întemeiat nu pe dreptul de a fi sigur de adevărul unui alt enunţ, ci în mod direct pe faptul de a avea experienţa în di scuţie. Dacă dacă lucruri le stau aşa, trebuie să respingem punctul de vedere că enunţurile pot fi j ustificate numai unele de către altele; ş i o dată ce acest punct de vedere a fost respins, nu par să existe bune temeiuri pentru a nu considera experienţele noastre ca justificînd în mod direct nu numai enunţuri despre date ale s imţurilor, ci şi acel gen de enunţuri pe care Popper le socoteşte drept enunţuri de bază" 1 • Aceasta pare să fte _o___ formulare clară a tezei fundaţionaliste în cadrul unei teorii empiriste a întemeierii 'epistemice. Teza reprezintă conjuncţ ia a două idei distincte. Prima este supoziţia că demersul întemeierii trebuie să fie unul liniar şi că regresul în întemeiere sfîrşeşte prin identificarea unei baze ultime a cunoaşterii . A doua idee este că baza o reprezintă enunţuri ce sînt infail ibi le, incorig[bile, sustrase în principiu erori i . Ayer nu crede, totuş i , că afirmarea exi stenţei unor enunţuri de bază ar echivala cu integrarea tezei fundaţional ismului radical într-o fi losofie empiristă a cunoaşterii , care pune în valoare resursele anal izei logico-l ingivistice moderne. Cu alte cuvinte, Ayer nu susţine că toate cunoştinţele noastre despre fapte ar putea fi pe deplin asigurate prin raportare la enunţuri de bază. Şi aceasta deoarece el nu crede că enunţuri despre fapte ar putea fi derivate logic din enunţuri ce descriu date senzoriale.

Să considermttm mai îndeaproape relaţia dintre cele două tipuri de enunţuri . Se poate arăta că tocmai calitatea enunţurilor de bază de a fi enunţuri despre impresi i subiective, acea calitate ce le sustrage erorii şi infirmări i , le face, totodată, i napte să întemeieze cunoştinţe despre fapte. O aserţiune sl_espre ceea ce s imt sau gîndesc şi o aserţiune despre stări de fapt ce ex istă în lume nu pot să stea într-o relaţie cum este relaţia de întemeiere. Se - poate presupune că, în calitatea ei de rel aţie epistemică, relaţia de întemeiere ar trebu i să fie o relaţie între entităţi epistemice, între opini i sau enunţuri . Nu există, pe de altă parte, temeiuri pentru a asigura o dată pentru totdeauna cunoaşterea despre fapte faţă de riscul erori i _ În măsura în care enunţurile descriu stări in tersubiectiv controlabile ele nu pot fi declarate, în principiu, infai l ibile. Asemenea raţionamente par să i ndice l ipsa de perspective a oricărei încercări de a susţine teza fundaţional ismului radical în cadrul fi losofiei empiri ste a cunoaşteri i . Nu s-a arătat cum ar putea fi aruncată o punte a întemeieri i epistemice peste prăpastia ce desparte enunţuri despre fapte de enunţuri ce descriu trttiri subiecti ve. _Trecerea de la enunţuri despre ceea ce simţim şi gîndi m la enunţuri despre fapte a fost de aceea calificată drept o reificare nelegitim ă a aparenţelor. S-a observat, totodată, că facultatea sau capacitatea oamenilor de a-şi descrie i mpresi i le subiective nu se dezvoltă independent de cunoştinţele lor despre fapte. Enw!furile de bază, în sensul lui Ayer, nu pot fi caracterizate, prin urmare, drept o cunoaştere primară, nem ij l oc i tă, în măsură să întemeieze cunoaşterea despre fapte în cal itate de cunoaştere deri vată, mij locită. Concluzii le ce pot fi desprinse dintr-o analiză mai atentă a modulu i cum învăţăm să descriem im'presi i le noastre subiective par să se

1 A. J _ Ayer. Truth. Verification allll Veri.,imilitude. în (ed . ) P. A. Schilpp, The Phi/osophy of Karl Popper,

voi . I l . La Salle. I l linois. Open Court. 1 974. p. 689.


îl1.!J�ţejropQtriv_a _conct:.ptu lui cunoaşteri i nemij locite şi să fie, în acest sens, nefavorabi le oei cărei -abordări fundaJionali ste a întemeierii cunoaşterii despre . t'apte. Un· cun-oscut epistemolog contemporan face încă un pas în critica absolutismului epistemologie contestînd şi punctul de vedere că opin i i le despre trăiri subiective ar fi , fără excepţie, infai l ib i le . K. Lehrer imagi nează situaţ i i ca aceasta; un om ar putea să considere două senzaţii d iferlle:;;--s-�-;;-za\1(; de- -mîncărime şi o senzaţie de -durere ca fi ind identice, sub influenţa unei persoane care are aut�ritate în ochii lu i , să zicem sub i nfluenţa mediculu i . o·mul nostru poate să ajungă astfel la o opin ie falsă cu privire la propri i le sale impres i i subiective. Concluzia pe care o formulează Lehrer l a capătul anal izei unor asemenea s ituaţi i , ce pot fi cel puţin gînd ite. este că multe din cele ce credem despre propri i l e noastre stări mintale nu vor putea fi sustrase, cel puţin în principiu, risculu i erori i . "Opinia că exist ş i opi n ia că a m opin i i sînt i nfai l ibi le , dar orice opinie despre ceea ce gîndesc ş i cred cu privire la orice sentiment sau senzaţie, ca şi despre alte chestiuni de natură conti ngentă, este fai l ib i lă ş i constituie obiect de corecţie" 1 • Există astăzi ş i alte argumente ce sînt în măsură să-i convingă pe filosofi să renunţe l a căutarea unor fundamente ultime ale cunoaşteri i .

Este important d e subl in iat d i n capul locului că fi losofi i care abandonează absolutismul epi stemologie renunţă prin aceasta să mai caute cri teri i ce garantează adevărul cunoşti nţelor. Ei se l i m itea�ă la formularea unor criteri i care ne îndreptăţesc să susţinem că anumite cunoştinţe sînt adevărate. Criteri i le de ult imul fel sînt criteri i considerabi l mai s labe. A decide dacă ele sînt satisfăcute sau nu este un obiectiv mai rea l i st , unul s i tuat în măsură mai mare în l imi tele puterilor omeneşti . În opoziţie cu absolutismul epi stemologie , cele mai i nfluente teori i contemporane ale întemeierii epistem ice - fundaţional ismul fai l ib i l i st ş i coerentismul - ne îngăduie să d istingem între adevăr şi întemeiere, să dăm socoteală de faptul că s-au putut produce bune temeiuri în favoarea unor opin i i ce s-au dovedit , în cele d in urmă, a fi false-:-·-,

. __J

6 . Este fundaţionalismul fai l ib i l ist u n fundaţionalism consecvent?

Filosofia analit ică contemporană a cunoaşteri i s-a dezvoltat ca o activitate cooperativă şi, în acelaşi t imp, critic-polemică. Uni i fi losofi conturează, bunăoară, o temă de reflectie şi propun un punct de vedere pe care îl susţin cu argumente. Acest punct de vedere va fi criticat prin examinarea argumentelor care îl susţin sau prin producerea de contraexemple. Reactia la cri tică va consta adeseori în revizuirea unor idei ce nu mai pot fi apărate, în formularea unui punct de vedere alternativ susţinut cu noi argumente.

Dezvol tarea teori i lor fundaţional iste ale întemeieri i i lustrează foarte bine asemenea consideraţi i asupra istoriei unei teme fi losofice, a etapelor pe care le parcurge prin

1 K. Lehrcr, Theorv ol Knowledue, p . 57.

1 48 COGN ITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTERI I

activ i tăţi î n acelaşi timp cooperative ş i critice ale autorilor c e s-au consacrat cercetări i ei . Au fost formulate teori i fundaţionali ste care încearcă să apere şi să elaboreze pe noi baze ideile ce consti tuie nucleul abordări i fundaţionali ste a problemat ic i i întemeieri i epi stemice, distanţîndu-se, totodată, într-o măsură crescîndă de absolutismul caracteristic fundaţionali smului radical .

O teorie a întemeierii epistemice este fundaţionalistă dacă ea se construieşte pornind de l a acceptarea cîtorva supoziţi i . Prima dintre ele este că în s istemul opin i i lor ş i a enunţuri lor ce constituie cunoaşterea noastră despre lume există opini i şi enunţuri ce au un statut aparte, pri vi legiat . Aceste opin i i reprezintă o cunoaştere nemij locită. A doua supoziţie este că demersul întemeierii epistemice este unul l i n i ar. A treia supoziţie, inserabi lă de primele două, este că întemeierea reprezintă un anumit raport între opin i i ş i enunţuri cu statut aparte şi celelalte opin i i sau enunţuri ce constituie s istemul cunoştin ţelor. Detaşarea unei teori i fundaţionaliste a întemeierii de absolutismul teori i lor tradi ţionale ale cunoaşter i i se reali zează, pe de o parte prin caracterizarea dată naturii opini lor sau enunţurilor ce constituie baza întemeierii şi, pe de altă parte, prin modul cum este înţeleasă rel aţia di ntre aceste opin i i ş i enunţuri ş i cele pe care le întemeiază.

Teoria întemeierii epistemice propusă de filosoful american Roderick M. Chisholm, în lucrări publ icate în ultimele deceni i , poate f i sosocită o încercare exemplară de a elabora punctul de vedere al fundaţional ismului fai l ib il ist . Chisholm ia foarte în serios argumentele sceptice împotri va întemeieri i , circularitatea şi regresul l a infin i t . Chiar dacă afirmă în mod repetat că filosoful care propune o teorie a întemeieri i epistemice nu urmăreşte în primul rînd să răspundă obiecţi i lor scepticismului radical, ci să vină în întîmpinarea dorinţei noastre de a înţelege, el crede că nu se poate de un răspuns concludent întîmpin{tri lor sceptice dacă nu se indică existenţa unei verig i ul t ime în lanţul întemeieri i . Chisholm împărtăşeşte această concluzie cu fi losofi de orientare empiristă. El crede că nu ar fi fost propusă pînă acum nici o al ternativă serioasă faţă de fundaţional i sm. Chishom afirmă textual că va trebui să admitem existenţa unui punct terminus în întemeiere pentru a evita circularitatea ş i regresul la i nfinit . Teoria lui se deosebeşte totuşi în mod esenţial de teori i l e empiriste ale întemeierii epistemice. Această deosebire s tă, mai întîti , în modul cum este caracterizată natura acelor opin i i ce constitu ie baza pentru întemeierea tuturor celorlalte opin i i . Pentru Chisholm, regresiunea pe care o implică întemeierea epistemică îşi are punctul final în opin i i ce se întemeiază s ingure, fără raportare la alte opi n i i sau la stări de fapt, cum sînt impresi ile senzoriale. Acestea sînt opin i i ce se autojustifică sau se autoval idează. Chisholm le numeşte şi nemijlocit evidente. Deli mitarea de teori i le empiriste ale întemeierii se real i zează, în al doilea rînd, pri n caracterizarea dată întemeierii opin i i lor. Întemeierea nu este pentru Chisholm un capitol al logicii i nducti ve sau deductive. Aceasta înseamnă că relaţi a de întemeiere nue este înţeleasă ca o relaţie de impl icaţie logică într-un sens mai tare sau mai slab, adică drept impl icaţie deductivă sau i nductivă. Opin i i le sau enunţuri le sînt doar susţinute, într-o măsură mai mică sau mai mare, de temeiuri (reasons). Există grade de susţinere sau acceptare ale unul enunţ prin raportare l a enunţuri le ce se justifică pe ele însele. Iar dacă un enunţ întemeiat exprimă ceea ce Chisholm numeşte o opinie raJională, înseamnă că opini i le vor putea fi caracterizate comparat iv din punctul de vedere al raţionalităţii lor în funcţie de gradul în care sînt susţinute de enunţuri ce se

ÎNTEME IEREA CU NOAŞTER I I 1 49

justifică s ingure 1 • Fundaţional ismul este astfel s lăbit în două sensuri : pe de o parte, enunţuril e ce constituie sursa ult imă a întemeierii nu· mai sînt socotite infai l ib i le, sustrase în principiu revizuiri i ; pe de altă parte, se admi te că toate temeiurile ce susţin enunţ�r i le sînt atacabi le . În ce sens mai poate fi vorba în acest caz de întemeiere? Pentru a răspunde la această întrebare ne vom opri puţin asupra caracterizări i acestor două trăsături disti nctive ale unui fundaţionalism mai modest.

Cal itatea unei opinii de a fi nemij locit evidentă în sensul lui Chisholm nu-i garantează adevărul �i nu o imunizează faţă de orice infirmare posibilă . O asemenea opinie va fi acceptată pînă la producerea unor dovezi contrare. Ideea că există opin i i ce se just ifică pe ele însele, opin i i ce rămîn totuşi fai l ibi le , a fost prefigurată în scrierile lu i Thomas Reid. fondatoru l fi losofiei scoţiene a simţului comun. Reid a susţinut că opini i cum sînt cele despre ceea ce vedem în faţa noastră se justifică pe ele însele ş i ' nu mai trebuie întemeiate cu referire la a l te opin i i . Adevărul lor nu este, totuş i , garantat. Atît t imp cît nu sînt i nfirmate sau respinse asemenea opin i i pot constitui o bază pentru întemeierea altor opin i i . Reid scrie că statutul lor ar putea fi comparat cu cel al oamenilor actionati în justiţie care vor trebui consideraţi nevinovaţi atîta vreme cît vinovăţia lor nu a fost probată în mod concludent.

Se poate aprecia că elementul central şi, în acelaşi timp, punctul cel mai sensibi l al unui fundaţional ism modest, s lăbit, este susţinerea că există o cunoaştere în acelaşi t imp nemij locită ş i fai l ib i lă . Să vedem cum încearcă Chisholm să apere această susţinere. El respinge, mai întîi , sugestia empiriştilor că baza ultimă a întemeierii epi stemice este constitui tă din enunţuri ce descriu date sau impres i i senzoriale, enunţuri ce ar fi ele însele întemeiate prin raportare la date senzoriale. Căci !1-Semenea enunţuri nu pot întemeia enunţuri despre stări şi procese fizice decît dacă acceptăm în prealabil alte enunţuri, cum ar fi enunţuri le "Sînt treaz" , "Sînt sănătos" , "Nu am halucinaţi i " . Enunţurile despre impresi i senzoriale s ingure, i zolate nu pot întemeia enunţuri despre fapte. Regresul în demersul întemeierii epistemice, crede Chisholm, îşi găseşte un sfîrşi t natural în enunţuri ce sînt întemeiate prim simpla lor repetare. La întrebarea: "Ce temeiuri ai să crezi că gîndeşti ?" răspunsul va fi : "Pur ş i simplu faptul că gîndesc" . Enunţurile de acest fel sînt enunţuri despre acele stări pe care Chisholm le numeşte, preluînd o expresie a l u i A . Meinong, stări ce se prezinte/ pe sine (states that present themselves). Stări le ce se prezintă pe s ine sînt stări subiective.

Susţinînd că enunţurile despre asemenea stări ocupă o poziţie pri vi legiată în cadrul cunoaşteri i noastre despre fapte, Chisholm reaminteşte ceea ce scria Leibniz cu privire la "pri mele adevăruri despre fapte " : "Şi adaug că apercepţia nemij locită a existenţei noastre şi a gînduri lor noastre ne oferă pri mele adevăruri a posteriori sau despre fapte, adică primele experienfe; tot aşa cum propoziţi i i dentice conţi n primele adevăruri a priori sau de raţiune, adică primele lumini; unele, ca ş i celelalte, nu pot fi dovedite ş i pot fi numite nemijlocite "1 .

1 Pentru dezvoltări. vezi R . M . Chisholm. Tile'"Y of" Knowledf?e. îndeosebi capitolul 1 , The Tenns o(

Epistemic Appraisal.

2 Le ibniz, Nmn:eau.r es.'lais sur l' entendement Iz uma in, p. 382.


Teoria întemeieri i epistemice propusă de Chisholm este o teorie fundaţional i stă, mai întîi deoarece di stinge enunţuri le ce sînt întemeiate prin raportare la alte enunţuri de enunţuri ce se justifică ele însele. Acestea din urmă sînt calificate de Chisholrn drept enunţuri a posteriori evidente fn mod direct şi constituie, ca atare, "primele adevăruri despre fapte" . Teoria este fundaţionalistă, în al doi lea rînd, prin aceea că susţine necesitatea de a întemeia toate enunţuri le ce constituie cunoaşterea noastră despre fapte prin raportare la enunţuri ce se justifică ele însele; fără raportare la alte enunţuri . Iată formularea pe care o dă Chisholm acestor două teze: "Prima teză, potrivit căreia cunoaşterea noastră este un edificiu sau o structură ce are propria ei temel ie (foundation) devine (A) «Orice enunţ, pe care sîntem justificaţi să credem că îl cunoaştem, este justificat în parte de un enunţ ce se justifică pe s ine>> . A doua teză potrivit căreia la temelia cunoaşterii stau aparente («datul») , devine (B) «Există enunţuri despre aparente ce se justifică pe ele însele» " 1 • Caracterizînd conceptia lui asupra întemeierii epistemice drept fundaţional i stă, Chisholm pare să stea în faţa aceleiaşi dificultăţi ca şi empirisrnul radical . El trebuie să răspundă la întrebarea cum pot reprezenta enunţuri despre stări subiective, despre "aparenţe" , temeiuri pentru enunţuri despre stări reale . Căci dacă numai enunţurile despre ceea ce simţim ş i gîndim, despre ceea ce "ne apare" , se justifică pe ele însele, iar enunţurile despre stări reale nu se justifică pe ele însele urmează că ult imele vor trebui întemeiate prin raportare la primele. Chisholm răspunde acestei obiecţii în primul rînd prin reconsiderarea conceptului întemeieri i . Întemeierea nu trebuie înţeleasă ca o rel aţie deductivă sau inductivă, aşa cum a fost ea concepută de gînditori ce au i lustrat marea tradiţie epistemologică. Putem întemeia enunţuri despre lumea exterioară, despre trecut, despre stările subiective ale al tor oameni în cal itate de consecin[e epistemice ale altor enunţuri. Un enunt de tipul "Mi se pare că percep o oaie pe cîmp" nu va constitui un temei logic pentru un enunt de tipul "O oaie este pe cîmp" . Este clar că ce l de-al doilea enunt nu poate fi n ic i dedus din primul enunţ, n ic i confirmat i nductiv de către acesta. Ce înseamnă însă ca al doilea enunt este o consecinţă epistemică a primului enunt? Caractertzarea pe care o dă Chisholm relaţiei de întemeiere constituie probabil elementul cel mai original al teo,riei sale epistemologice.

Filosoful american semnalează că a fost inspirat în formularea acestei teorii de consideraţi i le unuia dintre cei mai cunoscuţi sceptici ai antichi tăţi i , grecu l Carneade. Acesta observa că unele din percepţi i le noastre se întăresc reciproc, ca şi- verigi le unui lanţ . Încrederea în unele percepţii poate fi , de asemenea, întărită de cunoşti nţe cu priv i re la condiţ i i le în care percepem. la starea organelor de s imţ, precum şi de concordanta a ceea ce percepem cu alte informaţii şi opini i acceptate.

Chisholrn susţine că sîntem îndreptătiti să acceptăm un enunt despre ceea ce "ne apare" , despre ceea ce percepem, ca temei al unui enunt despre fapte atîta vreme cît nu ştim nimic care ar putea să contrazică presupunerea că ceea ce percepem este un fapt, o stare reală. În acest caz, enunţul despre ceea ce "ne apare" poate fi caracterizat drept un enunt di ncolo de orice îndoială raţională. "Putem spune că dacă o persoană crede că vede ceva ce este o oaie şi nimic din ceea ce cunoaşte nu confirmă judecata că nu

1 R. M . Chisholm. The Foundations of' Knowin�:. University of Mi nnesota Press, Minneapolis , 1 982, pp.

1 28 - 1 29.


vede o oaie (adică nimic din ceea ce cunoaşte nu ti nde să discrediteze simţurile sale), atunci j udecata că vede o oaie este dincolo de orice îndoială raţională pentru el ' o � . Teza lui Chisholm este că dacă cineva crede, fără a avea temeiuri pentru a se îndoi , că percepe o stare reală determinată, de exemplu, o oaie pe cîmp, iar enunţul că ceea ce percepe este real va fi întări t de alte enunţuri acceptate şi nu va fi contrazis de nici un enunţ acceptat, atunci enunţul despre ceea ce se percepe va putea constitui un temei

pentru enunţuri despre fapte. În acest sens, enunţurile despre fapte vor putea fi caracterizate drept consecinţe epistemice ale unor enunţuri despre "ceea ce ne apare" . Relaţia de consecinţă epistemică, caracterizată în acest fel , este o relaţie mai slabă decît consecinţa logică sau confirmarea empirică. Bineînţeles că enunţurile despre ceea ce percepem nu pot fi asigurate o dată pentru totdeauna. Ele sînt enunţuri ce pot fi infirmate.

Teoria epistemologică a lui Chisholm este în mod neîndoielnic fail ibi l istă. Mai este ea însă o teorie fundafionalistă în sensul strict al termenului? Este greu să dăm un răspuns categoric la această întrebare. Într-adevăr, Chisholm afirmă că enunţurile despre ceea ce percepem pot constitui temeiuri pentru enunţuri despre stări reale numai dacă satisfac o condiţie de coerenţă cu alte enunţuri deja acceptate. Este oare un asemenea punct de vedere compatibil cu principiul fundaţional ismului , principiul că enunţurile ce constituie temelia cunoaşteri i noastre despre lume se întemeiază pe ele însele? Cum este oare mai potriv i t să caracterizăm teoria întemeieri i epistemice formulată de Chisholm : drept o teorie fundaţional i stă sofisticată şi considerabi l slăbită sau, mai degrabă, ca un compromis între fundaţionalism şi coerentism, între principiul întemeieri i l in iare şi principiul întemeierii circulare? Cel ce citeşte textele lui Chisholm căutînd răspuns la o asemenea întrebare ar putea spune: atît într-un fel , cît ş i în celălalt. În consideraţiile lui Chisholm accentul cade uneori sub sublin ierea temei fundaţional iste, alteori pe evidenţierea fai l ibil ităţi i cunoaşterii noastre despre fapte. Subtilitatea anal izelor filosofului nu poate ascunde tensiunea dintre teza fundaţional istă şi tema fai l ib i listă. Cunoaşterea noastră despre l ume este fail ibi lă deoarece este susţinută de enunţuri cu privire la "ceea ce ne apare" , la ceea ce percepem (sau credem că percepem), enunţuri care vor înceta să funcţioneze drept temelie a cunoaşteri i noastre despre fapte de îndată ce vor fi contrazise de alte enunţuri acceptate . O asemenea posibi l i tate nu poate fi nic iodată exclusă.

"Spunînd că un om are <<dreptul de a fi s igur» de o anumită judecată am putea crede că omul are dreptul să <<încheie cercetarea» şi să nu ia în consideraţie mărturii v i i toare ce par să vorbească împoriva judecăţi i . Dacă este adevărat că ceea ce cunoaştem conferă acest drept, atunci nu cunoaştem nimic despre lucruri le ce ne înconjoară; căci în mod sigur omul rezonabil nu are niciodată dreptul de a-şi închide mintea şi de a nu lua în consideraţie întreaga evidenţă v i i toare. În acest sens al <<dreptului de a fi s igur», ar fi . o greşeală să se spună că ceea ce cunoaştem conferă acest drept şi că oameni i rezonabi l i cunosc mu lte din lucrurile pe care cred că le cunosc"2• Pentru fai l ib i l i s t "dreptul de a fi s igur" va fi înţeles în sensul teoriei probabil ităţii . Evocîndu-i pe sceptic i i antichităţ i i , Chisholm caracterizează probabi l i tatea ca o relaţie de susţi nere reciprocă între enunţuri . "Probabi l i tatea este o relaţie între judecăţi ; una şj aceeaşi judecată poate să aibă diferite

1 R . M . Chisholm, Themy of" K11ow/edge, p . 75.

2 R. M . Chisholm, Theory of" Knowledge, p. 1 1 7 .


probabi l i tăti î n relaţie c u diferite judecăţi . D i n aceste indefin i t d e multe probabi l i tăti pe care le poate avea o judecată dată, care este aceea ce trebu ie să ne orienteze cînd luăm o decizie cu referi re la această judecată? Răspunsul este că va trebui să ne conducem după probabil i tatea absolută a judecăţi i ; o probabi l i tate pe care judecata o are în relaţie cu ceea ce cunoaştem" ' .

Condiţionarea acceptări i unor enunţuri , ca enunţuri de bază, de acordu l lor cu alte enunţuri acceptate în prealabi l , poate fi interpretată, desigur, ca o concesie majoră făcută coerentismului ş i drept o inconsecvenţă faţă de principiul fundaţional i smulu i . S-a spus , pe bună dreptate, că numai acele teorii ale întemeierii ce susţin că enunţurile de bază îşi garantează propriul lor adevăr, se autoîntemeiază, se autoval idează sînt teori i fundaţional is te pure. Teoria lu i Chisholm nu este, evident, una d in acestea. Pe de altă parte, caracterizarea dată de Chisholm relaţiei d intre enunţuri le despre "ceea ce ne apare" şi alte enunţuri acceptate nu este una pozitivă, ci negativă. Primele trebuie, înr-adevăr, să satisfacă o condiţie ce priveşte relaţia lor cu ult imele pentru a fi socotite în afară de orice îndoială şi apte, aşadar, să funcţioneze ca temei al unor enunţuri despre fapte, dar nu se poate spune că primele sînt întemeiate prin raportare la ult imele. Condiţ ia să nu existe enunţuri acceptate ce contrazic enunţuri le despre "ceea ce ne apare" este o relaţie între enunţuri evident mai s labă decît relaţia întemeieri i . Chisholm stăruie asupra acestei d is ti ncţi i ; "Spunem noi , prin urmare, că, înainte de a decide că o judecată despre percepţii este rezonabilă, trebuie să aflăm că o anume altă judecată este evidentă? Nu. Noi spune mai degrabă că înainte de a decide dacă o judecată despre percepţi i este rezonab i lă trebuie să stabi l im că anume alte judecăţi nu sînt acceptabi le din punct de vedere epis temic"'. Cînd califică concepţia lu i asupra întemeierii epistemice drept fundaţional i stă, Chisholm îşi propune să releve că supoziţia existenţei unui termen final în regresul pe care îl implică demersu l întemeieri i surprinde un moment real al acestui demers. Pe de altă parte, Chisholm recunoaşte că şi coerentismul pune în evidenţă un element constitutiv al demersului întemeieri i . Observînd că fundaţional i smul priveşte cunoaşterea ca o piramidă, a cărei temelie nu poate fi c l intită, iar coerentismul o vede ca o plută în pl ină mare care nu va putea fi schimbată decît scîndură cu scîndură, Chisholm socoteşte că ambele metafore sînt sugestive. "Afirm că nu avem aici două concepţi i diferite a le cunoaşteri i . Ceea ce avem - lăsînd metaforele l a o parte - sînt două aspecte ale cunoaşteri i noastre, fiecare din ele de însemnătate fundamentală. Există două momente ale justiticări i epi stemice, unul din ele fundaţional ş i celălalt nu"3 Pentru Chisholm întemeierea cunoaşterii i mpl ică un "moment nefundaţional " , deoarece enunţuri le despre ceea ce ne apare pot fi calificate drept d incolo de orice îndoială raţională ş i , pri n urmare, c a temeiuri ce susţin enunţurile despre fapte doar atîta vreme cît ele nu sînt epistemic suspecte, adică nu sînt contrazise de enunţuri epistemic acceptabi le4

1 Ibidem. p. 1 1 8 .

2 Ibidem. p. 76. 3 R . M. Chisholm. Tile Fm111dation.< of' KnowinR. p . 1 3 .

4 Ibidem. pp. 1 4 şi 26.


Clari ficatoare în acest sens sînt afi rmati ile altu i autor, Ernest Sosa, care caută, ca şi Chisholm o cale de mij loc între fundaţional i smul radical şi coerenti sm . Sosa afirmă că punctul de vedere al unui fundaţionalism slăbit. înmlădiat, pe care îl numeşte material sau real, ar putea fi precizat spunînd că există surse ultime ale întemeieri i epistemice altele decît relaţi i le di ntre opini i . Aceste surse sînt opin i i cu un statut priv i legiat, ş i anume opini i situate la periferia si stemului cunoştinţelor, a căror detaşare ş i înlocu i re cu alte opin i i va avea un efect minor asupra coerenţei sistemulu i . FundaJionalismul, în sensul cel mai l arg al termenulu i . nu ar implica, prin urmare. teza mult mai tarc că enunţurile despre stări le noastre subiecti ve sînt infai l i bile ' . Or, dacă fundaţional i smul radical şi coerentismul au fost despărţite întotdeauna prin acceptarea şi respectiv respingerea infail ibi l ităţ i i unor asemenea enunturi . . rezultă că fundational i smul fai l ib i l i st ar putea fi caracterizat drept o s inteză între elemente viabile ale acestor două t ipuri de teori i ale întemeieri i epistemice. Aceasta este o concluzie spre care încl ină şi alţi autori . Cunoaşerea noastră despre lume are fundamente în experienţă. dar acestea nu constituie o bază ult imă, i nfai l ib i lă a cunoaşteri i . Dacă nu admitem existenţa unor enunţuri privi legiate d in punctul de vedere al relaţiei lor cu datele senzoriale. nu are sens să spunem că tot ceea ce cunoaştem se întemeiază în cele d in urmă pe experienţă . "Dacă adevărul chestiuni i s tă într-o astfel de întrepătrundere a teoriei corespondentei (teoriei fundaţionali ste - n .n . M . F.) şi coerenţei , el va explica. totodată, de ce contl ictul dintre ele a continuat atîta t imp şi ne va conduce la o concluzie ce nu va cere abandonarea necondiţionată a nici unuia d in competi tori "' .

Este interesant de observat că deplasarea de la fundational ismul radical spre un fundaţionalism mai modest, fai l ibi l i stă reflectă şi o schimbare în modul de a întelege obiectivele unei teori i a întemeieri i epistemice şi a unei teorii epi stemologice în genere. Fundaţional ismul rad ical încearcă să formuleze o prescripţie, o normă care precizează cerinta generală a întemeieri i cunoaşterii noastre despre fapte pe datele experienţei . Filosofi i care adoptă acest punct de vedere vor l imita cîmpul cunoaşterii autentice l a enunturile ce satisfac această ceri ntă. Dimpotri vă, cei care î l resping pornesc de l a supozit ia că atît în viaţa curentă, cît ş i în şti inţă sîntem î n posesia unei cunoaşteri autentice. Or, tocmai ceea ce ştim şi nu punerea la îndoială a ceea ce ştim, aşa cum au făcut -o Descartes , Husserl sau Russel l , va trebui să constituie punctul de plecare în constructia unei teorii epi stemologice. Este un fapt că şti in ţa, ca şi cunoaşterea comună, sînt fai l ibi le , şi este tot un fapt că orice cunoaştere despre lume devine posibi lă numai datorită contactului d irect cu rea l i tatea pri n simţuri . O teorie cît de cît satisfăcătoare a întemeieri i epistemice este ţ in ută să dea socoteală Şi de un fapt şi de celălalt . Aceasta este o s ituare ce i ncl idt o s lăbire a accentului normativ în măsura în care acordă prioritate demersul u i de la fapte la principi i în constructia unei teori i a întemeierii epi stemice. Filosofi cum este Chisholm par să fie conduşi spre o asemenea si tuare în străduinţele lor de a explica fail ibi l itatea cunoaşteri i dînd în acelaşi timp satisfactie i ntuitiei că orice cunoaştere despre fapte devine posibi lă datorită datelor introspeqiei ş i a contactului d irect cu real itatea prin simţuri . Încercarea de a găsi o scăpare din această dilemă pare să favorizeze ocuparea unei poziţi i oarecum i ntermediare între

1 Vezi E. Sosa. The Nafi and the Pyramid: Coherence versu.< Foundations in the Them}' of' Knowledge,

în (eds . ) P. K. Moscr. A van der Nat. Human Knowledge: C/a.uical and Collfemporwy Approaches.

2 A . Quinton. Tite Foundutiom of' Knowledge, în (eds . ) B. Will iams, A. Montefiore, Briri.<h Anaiytical

Phi/o.wphv. Rout ledge und Kegun Paul, London, 1 966, p. 86.

1 54 COGN ITIO. 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

ext_:emele pe �are le repre�intă fundaţional ismul radical ş i coerentismul strict sau pur. Iata o

_ca:actenzar� deosebtt de c lară a unei asemenea poziţii : "Teori i le epistemologice

repr�zmta un contmuu destul de accidentat. La o extremă avem teorii fundaţionaliste clastce: care dau un statut absolut privi leg iat unei c lase restrînse de judecăţi , j udecăţi de bază dtn punct de vedere epistemologie. La extrema opusă avem teo · i coerentiste pure, ce consideră toate judecăţi le ca fi ind pe acelaşi plan din punct de ve· l ere epistemologie ş i nu acordă un statut privi legiat nici uneia. Între aceste două extreme avem o colecţie de teori i . . . ce dau un anumit fel de statut privilegiat unor judecăţi , dar un statut de rang mai scăzut decît cel conferit de teori i le fundaţionaliste clasice" 1 • Asemenea consideraţ i i sînt pl ine de semnificaţie pentru înţelegerea a ceea ce susţine tensiunea dintre teori i le fundaţionali ste şi teori i le coerentiste a le întemeieri i , cît şi pentru punerea în evidenţă a ceea ce îi determină pc uni i fi losofi să caute o poziţie de mij loc între extreme. O teorie fundaţional istă a întemeieri i , chiar ş i una în care teza fundaţional istă a întemeieri i , este s lăbită, atenuată, va fi o teorie centrată pe explicarea înrădăcinări i cunoaşteri i noastre despre fapte în experienţă, adică în cel mai direct contact al minţi i cu real i tatea. Dificultăţi le apar, cum am văzut, cînd este vorba de a da socoteală de fai l ib i l i tatea a ce�a ce o variantă sau alta a fundaţional i smulu i va caracteriza drept bază sau temelie ult imă a cunoaşterii noastre despre lume. Probabi l i tatea de a revizui enunţurile de bază este expl icată cu referire la relaţia dintre enunţuri. O teorie fundaţional istă nu poate înainta prea mult în această direcţie fără a pune în primejdie opţiunea ei de bază -l in iari tatea întemeieri i - şi a se expune obiectiei circularităţii . S-a observat, pe bună dreptate, că un fundaţional ism slăbit nu rezolvă pe depl i n satisfăcător problema identificării termenulu i u l t im în regresul întemeieri i , în timp ce fundaţional ismul radical oferă o soluţie acestei probleme ce nu poate fi împăcată cu recunoaşterea fail ib i l i tăţ i i cunoaşteri i . În mod s imetric , dificultăţi le coerentismului stau, cum vom vedea, în recuperarea i ntuiţiei noastre privi toare la experienţă ca temei al oricărei cunoaşteri despre fapte.

Greutatea de a satisface ceri nţe recunoscute în principiu ca legitime în cadul unei teori i fundaţional iste a întemeieri i epistemice iese la iveală clar într-o altă variantă a fundaţional ismului s lăbit, cea propusă de Paul K. Moser2 .

Varianta lui Moser reprezintă o încercare de a apăra teza fundaţional i stă în faţa unei critici ce ameninţă să-i fie fatală, critică formulată de exponenţi reprezentat ivi ai concepţiei coerentiste asupra întemeieri i epistemice ca W. Sel lars şi L. Bonjour. Argumentarea acestora poate fi redată pe scurt astfel: elementele ce constituie baza ultimă a întemeieri i într-o teorie fundaţionali stă vor fi ele însele fie entităţi cognitive, fie enti tăţi ce nu sînt de natură cognitivă; în primul caz, aceste entităţi vor trebu i la rîndul lor să fie întemeiate şi sîntem în acest fel antrenaţi într-un regres la infinit ; în al doilea caz, ele nu cer să tie întemeiate, dar nu pot întemeia opin i i . O teorie acceptabi lă a întemeieri i epi stem ice trebuie, evident, să ne i ndice calea de a ieşi din această d i lemă. A fi fundaţional i st, crede Moser, înseamnă în primul rînd a respinge principiul potriv i t căruia orice întemeiere epi stemică are loc exclus iv prin raportare l a elemente de natură cognitivă, opi n i i sau enunţuri . Acceptarea acestui principiu atrage după sine suprimarea

1 J. L. Pollock, A P/erlwra of t,''pisremologicul Theories. în (ed . ) J. S. Pappas, Justificarion and Knowledge.

D. Reidd. Dordrecht. Boston. London, 1 979. p. lO l .

2 Vezi P . K . Moser. Empirica/ Ju.<rification, D . Reidel, Dordrecht, Boston , Lancaster, Tokyo, 1 985 .

ÎNTEME I EREA CUNOAŞTER I I 1 55

l in iarităţ i i în întemeiere ş i , pri n aceasta, acceptarea circularităţi i sau a regresului l a infini t . Filosoful care propune un punct d e vedere fundationalist v a trebui , aşadar, s ă arată c ă o entitate cognitivă poate f i întemeiată şi prin raportare la ceva c e nu consti tuie o entitate cognit ivă. În speţă, fundaţionalismul va putea fi apărat arătîndu-se că opini i le de bază ce susţ in întreaga noastră cunoaştere despre fapte pot fi întemeiate cu referire la entităţi care nu au o natură cogniti vă. La nivelul de bază, fundamental , întemeierea epistemică va fi , prin urmare, un raport în care ceva ce nu reprezintă cunoaştere susţine opin i i sau enunţuri . Problema este în acest caz de a indica acele entităţi necognit ive ce pot întemeia opinii şi de a arăta cum pot asemenea entităţi să întemeieze opin i i .

Moser afirmă că asemenea entităţi sînt calităţi sau conţinuturi fenomenologice, adică ceea ce percepem sau simţim ca ceva d i stinct de obiectele pe care le percepem şi s imţim. O asemenea calitate este, de exemplu, perceperea unei sfere galbene. Existenta calităţii nu implică existenta reală a sferei galbene. Pot să am halucinat i i . Subiectul prinde în mod direct continuturi fenomenologice. Relaţia d intre subiect şi aceste conţinuturi nu este una analizabi lă . Nu simtim sau percepem obiecte, ci conţinuturi fenomenologice, o sferă galbenă. un sunet puternic. Prinderea (aprehensiunea) unor asemenea conţinuturi este independentă de alte experiente şi de orice fel de inferente logice. Calităţil e sau continuturi le fenomenologice sînt entităţi neconceptuale şi nepropozitionale. Moser susţine că asemenea cal i tăţi sau conti nuturi , ceea ce el numeşte "aprehensiunea nemij locită a datu lu i " , sînt stări ce nu cer întemeiere, dar pot servi ca bază a întemeieri i . Asemenea conţinu turi consti tu ie astfel veriga ult imă în lanţul întemeieri i . Ele reprezintă temeiuri pentru opi n i i despre ceea ce ne este dat. Acestea sînt opin i i de bază ce susţin toate cunoştintele despre fapte. Întemeierea opin i i lor de bază prin raportare la continuturi fenomenologice sau stări perceptuale contituie o întemeiere sau justificare pe care Moser o cal i fică drept nemij locită. "Dacă mi se pare că văd o carte albastră în momentu l t şi dacă cred în momentul t, în lumina stări i perceptuale , că mi se pare că văd o carte albastră. atunci în momentul 1 sînt în mod nemij locit justificat să cred că văd o carte albastră" ' . A l doilea pas în demersul întemeieri i este întemeierea unor opin i i despre obiecte ş i proprietăti reale prin raportare la opini i le de bază, opini i cu privire la conţinuturi fenomenologice, aşadar subiective. Altfel spus. este vorba de întemeierea unor opin i i despre fapte de observaţie pe baza unor opini i ce sînt întemeiate în mod nemij locit. Aoevăru l opini ilor ce aparţin celei din urmă categorii nu implică existenta unor obiecte ş i proprietăti reale, spre deosebire de adevărul opini i lor d in prima categorie . Moser caracterizează acest al doilea pas în întemeierea opini ilor ca o inferenţă de la opinii de bază la opini i ce nu sînt de bază. Care este natura acestei inferenţe? Ea nu poate să fie o inferenţă deducti vă. O opinie despre o stare reală nu poate fi derivată logic d intr-o opinie despre conţi nuturi fenomenologice. Nu pot deduce opinia "Pi scul Mont Everest se află la nord de punctul în care mă găsesc acum" din opinia "Mi se parc că văd la nord piscul Mont Evcrest " . Moscr apreci ază, de asemenea, că modul în care concepe Chisholm întemeierea enun!urilor despre fapte este inacceptabi l în măsura în care i ntră în contradiqic cu principiul fundaţional i smulu i . Adoptarea acestui princi piu cere ca opin i i le noastre despre stări reale să fie întemeiate numai prin raportare l a opin i i de bază. Mai rămîne astfel o si ngură posibi l i tate, şi anume aceea de a întemeia opinii despre fapte prin inferenţă inductivă. Adevărul unui enunt ca "Există o pisică pe acoperiş în momentu l t" este întemeiat ca probabil adevărat pe baza enuntu lu i "Mi se pare că văd o pis ică pe acoperiş în momentul t" şi a al tor enun1uri despre conţinuturi fenomenologice, cum ar fi

1 P. K. Moser, Op. cit . . p. 1 76.


"Mi s e pare c ă privesc c u atenţie spre acoperiş î n condiţ i i de i luminare şi perspectivă demne de încredere" , "Mi se pare că nu există nici o influenţă perturbatoare asupra proceselor de receptare senzorială" . Sîntem îndreptăţiţi să susţinem că cea mai bună expl icaţie a tuturor acestor enunţuri ce sînt întemeiate prin raportare la conţinuturi fenomenologice o constituie existenţa reală a unei pisici pc acoperiş în momentul r. În acest sens enunţul "Există o pis ică pe acoperiş în momentu l t" ar putea fi cal ificat drept un enunt probabil adevărat şi în acest sens întemeiat 1 • În al treilea pas al întemeieri i , enunţuri despre stări reale d e diferite niveluri d e general i tate vor fi întemeiate inducti v pri n raportare la enunturi despre fapte de observaţie.

Reconstructia propusă de Moser demersului întemeieri i cunoaşterii noastre despre fapte reprezintă în mod vădit un efort de a fundamenta un fundaţionalistn slăbit, fail ibi l i st, care nu face concesi i coerentismulu i . Ea reprezintă o mărturie a greutăţi lor greu de depăşit ce se ridică în calea unei asemenea întreprinderi ş i , prin aceasta, o confirmare a unora d in consideraţiile critice formulate mai sus. Prima întrebare este dacă conţinuturi fenomenologice, care nu sînt opin i i sau enunţuri , sînt în măsură să reprezinte temeiuri pentru opin i i sau enunţuri . Ce îndreptăţi re. există pentru a caracteriza o relaţie între stări cognit ive şi stări necognitive drept relaţie de întemeiere? Cum ar putea fi întemeiate opin i i prin raportare l a ceea ce nu sînt opin i i ? Între stări necognitive pot exista rel aţ i i cauzale. Pe de altă parte, între diferite stări cognitive, opin i i sau enunţuri , pot exista relaţii de la temei la ceea ce este întemeiat, fie ele inferenţe deductive sau i nductive, fie alte relaţi i epistemice, cum sînt cele despre care vorbeşte Chisholm. Conţinuturile fenomenologice ş i opin i ile sau enunţurile sînt însă entităţi eterogene între care nu se pot stab i l i nici relaţ i i cauzale, nici relaţi i epistemice. Atîta vreme cît recunoaştem dual itatea mintal-material , stări intenţionale-stări neintenţionale, încercarea de a preciza într-o teorie a întemeieri i epistemice ideea că tot ce ştim despre fapte se sprij ină pe experienţă printr-o relaţie în care conţinuturi fenomenologice, caracterizate drept stări necogn itive, constituie temeiuri pentru opinii sau enunţuri pare l ips i tă de orice perspectivă. Este o dificultate majoră cu care se confruntă orice încercare de a elabora tema de bază a empiri smului în cadrul unei abordări fundaţionaliste a întemeierii epistemice. Foarte problematică este, de asemenea, caracterizarea opin i i lor despre stări subiective drept temeiuri ale unor opin i i despre stări reale. Nu vom mai reveni asupra acestei d ificultăţi , pe care am semnalat-o şi discutat-o cu referire l a teoria empiristă a întemeieri i în formu larea pe care i-a dat-o Ayer. Exprimîndu-ne cu multă precauţie. putem conchide că pretentia i ntuiţionismului lui Moser de a fi construi t punţi peste două prăpăstii - cea care desparte stări cognitive de stări necognitive şi cea care desparte opini i despre conţinuturi fenomenologice de opini i despre fapte - pare greu de susţinut. Un fundaţionalism mai slăbit, care nu face nici un fel de concesi i coerentismulu i , nu poate fi , prin urmare, apărat. Este demn de remarcat că teoria lui Chisholm ocoleşte marile dificu l tăţi conceptuale cărora trebuie să le facă faţă, cum am văzut, teoria lu i Moser, tocmai făcînd conces i i coerentismului . Aceste constatări la care sîntem conduşi la capătu l examenu lu i crit ic al unor variante reprezentative ale fundaţional i smului fai l ib i l ist au putut încuraja căutarea unei explicaţii mai simple, mai naturale a întemeieri i

1 Vezi Op. cir . . pp. 1 99-200.


cunoaşteri i noastre despre fapte renunţînd la presupoziţia fundamental ă a oricărei teorii fundaţionali ste, presupoziţ ia că întemeierea trebuie să fie un demers l in iar.

7. Teorii coerentiste ale întemeierii epistemice

Ca şi termenul fundaJionalism, expresia coerentism nu desemnează o anumită teorie a întemeieri i epistem ice, ci o întreagă c lasă de asemenea teori i . Ceea ce desparte teorii le coerenti ste ş i teori i le fundaţionali ste a le întemeierii poate f i precizat, mai întîi , într-o formularea negativă. Teori ile coerentiste, în opoziţie cu cele fundaţional i ste, contestă existenţa în sistemul opin i i lor noastre a unor opinii de bază ce se justitică pe ele însele. Altfel spus, nu există un termen ultim în regrcsul pe care îl implică întemeierea epistemică. Dincolo de ceea ce-i desparte, coerentiştii sînt de acord într-o privinţă, şi anume că întemeierea cunoaşteri i poate avea loc fără raportare la " fundamente ale cunoaşteri i " . Într-o reformulare pozitivă, supozi ţia de bază a teori i lor coerentiste este că toate opin i i le ş i enunţuri le ce exprimă opini i sînt întemeiate prin raportare la alte opin i i şi enunţuri . Întemeierea nu este, aşadar, o relaţie l in iară, ci una c irculară. Susţinători i coerentismului vor argumenta, desigur, că această circularitate nu este una vicioasă.

Diferitele variante ale coerentismului se disting î-n functie de felu l cum este conceput cercul întemeieri i . Putem deosebi , din acest punct de vedere, un coerentism pozitiv ş i unul negativ . Coerentismul negat iv susţine că o persoană este îndreptăţită să accepte o opinie atîta timp cît nu are temeiuri de a înceta să o facă. Coerentismul pozitiv afirmă, d impotrivă, că opini i le trebuie să fie sprij in ite de raţiun i pozitive pentru a putea fi caracterizate drept întemeiate.

Teori i le coerenti ste au fost elaborate îndeosebi ca reacţie faţă de abordarea fundaţional i stă a întemeierii epistemice. Insatisfacţia faţă de fundaţional ism şi in tenţia de a oferi o a l ternati vă a reprezentat principala motivaţie a autori lor care au propus asemenea teori i . Teori i le coerenti ste s-au constituit ca răspuns faţă de trad iţi i fundaţionali ste cu mare autoritate. Astfel , o abordare coerenti stă a întemeieri i cunoaşteri i s-a conturat în cadrul ideal ismului absolut, de la Hegel l a Bradley. Aceşti autori au susţinut că tocmai coerenţa întregului , integrarea elementelor în sistem ar constitui trăsătura distinctivă a cunoaşterii autentice. Acest mod de a vedea cunoaşterea era, în acest caz, consecinţa unei viziuni metafi zice asupra naturi i real i tăţi i .

Perspectiva coerentistă asupra cunoaşterii este o perspectivă î n esenţă hol i stă. Supoziţia de la care porneşte această abordare este că acceptarea unei opin i i va fi determinată în primul rînd ele posibil i tatea de a o integra într-un sistem ordonat şi coerent. Prin această supoziţie de i nspi raţie hegeliană, epistemologia coerentistă se detaşează în mod clar de tradiţ ia fundaţional i stă, care a dominat gîndirea fi losofică occidentală. Aceasta din urmă are drept teme centrale d ihotomii le cunoaştere mij locită - cunoaştere nemij loc i tă, adevăruri derivate-adevăruri prime. Este ceea ce putem numi modelul eucl id ian al cunoaşteri i , un model consacrat pentru prima dată de către teoria aristofelică


a şti inţei . Se propune o ierarhizare a adevărurilor, pe care un autor contemporan o cal ifică drept expresia unei "înţelegeri aristocratice" a cunoaşteri i : "Adevăruri le , ca atare, nu sînt egale ; există anumite adevăruri «stăpîni» de care depind cele lal te adevăruri, <<cl ienţii>> " ' . Coerenti smul consecvent se construieşte pornind de la supoziţia că nu există adevăruri de bază, pri me sau fundamentale. Toate cunoştinţele ar fi pe acelaşi plan. S-ar putea spune că fundaţ ional i smu l pur porneşte de la presupunerea că în orice domeniu al cunoaşteri i teoretice u n număr mic de adevăruri prime constituie baza întemeierii u nui număr tot mai mare de adevăruri deri vate. D impotri vă, coerentismul concepe dezvoltarea cunoaşteri i drept un proces în care punctul de plecate îl constituie întotdeauna o colecţie cuprinzătoare de opin i i despre care se crede că sînt adevărate. D i n acest punct de plecare se <ţjunge, prin proceduri el iminatori i adecvate, la un număr mai mic de opini i întemeiate. D i n perspectiva coerentistă pretenţia unor opin i i de a f i adevărate şi de a reprezenta, prin urmare , cunoaştere, poate fi susţinută fără a distinge un anumit gen de opin i i (evidente raţionale prime, opin i i de bază ş .a.m.d . ) ce vor fi considerate punct de plecare în procesu l întemeieri i . Nici enunţurilor despre date senzoriale, nici pretinselor evidente raţionale nu l i se mai acordă un statut privilegiat.

Supozitia centrală în teori i le fundaţionaliste ale întemeieri i epistemice, supoztţJe incompatibi lă cu o perspectivă hol istă asupra cunoaşteri i , a fost caracterizată de Richard Rorty drept supoziţ ia existenţei unor " reprezentări priv i legiate"'- Este supozi ţ ia că tot ceea ce cunoaştem poate fi . în cele din urmă, întemeiat cu referire la o matrice neutră, la un fundament situat în afara istoriei , a schimbări i în timp a i ntereselor, act iv i tăţilor şi practici lor omeneşti , un fundament constituit d in reprezentări ce stau într-o rel aţie priv i legiată cu reali tatea. Rorty apreciază că refuzul filosofi lor de a mai căuta asemenea reprezentări priv i legiate reprezintă o ruptură cu marea traditie modernă a teoriei cunoaşteri i : "Fi losofia. ca o discipl ină capabilă să ne ofere o <<metodă adecvată de a căuta adevărul>> . depinde de găsirea unui cadru permanent, neutru al oricărei cercetări posibile . . . M intea. ca ogl i ndă a naturi i , a fost răspunsul traditiei carteziene la nevoia unui asemenea cadru. Dacă nu există reprezentări priv i legiate în această ogl indă, atunci nu va mai exista răspuns la nevoia unei asemenea pietre de temelie pentru alegerea între pretenti i just ificate şi nejustificate cu privire la opin i i le noastre"3 .

Epistemologia hol istă este o epistemologe monistă, o epi stemologie ce respinge di stincţia d intre adevăruri prime şi adevămri derivate, d intre fundamente ş i un edificiu propriu-zis al cunoaşteri i , care ar ti susţinut de aceste fundamente, dintre cunoaşterea nemij locită şi cunoaşterea mij locită. Întemeierea este înţeleasă ca interacţiune, ca susţinere rec iprocă, şi nu ca derivare, ca dependenţă unidirecţională . Întemeiat nu înseamnă derivat dintr-o cunoaştere primară, c i integrat în mod adecvat în sistemul cunoştinţelor.

Conceptul coerentist al întemeieri i poate fi caracterizat drept conceptul si stemic al întemeieri i . Analogi i ut i le pentru fi xarea acestu i concept sînt aşa-numitul cerc al interpretări i sau defin i t ia cuvintelor într-un dictionar. După cum se ştie, în interpretarea

1 N. Rescher. Thc Coherence Theory of" Truth, Oxford at the Clarendon Press, 1 973, p. 3 1 7 .

2 Vezi R . Rm1y. Philosophy and the Mirror o ( Nature. Basil Balckwel l , Oxford, 1 979, cap. V .

3 ibidem. p p . 2 1 1 -2 1 2 .


textelor nu exi stă un demers l in iar priv i legiat. Se pleacă de la o intelegere prealabilă a textu lu i . care este supusă schi mbări i în procesul interpretări i , un proces a căr� i c ircularitate a fost pusă în evidenţă de hermeneutică. În defin i ţ i i le de dicţionar semnificaţia fiecărui cuvînt este precizată prin raportare la semnificati a al tor cuvinte. Nu există cuvinte cu un statut privi legiat din acest punct de vedere.

Epistemologi i contemporani , care au propus diferite variante ale coerentismulu i , cad de acord asupra l ipsei de perspective a oricărei încercări de a întemeia cunoştintele prin regres spre fu ndamente, spre opi n i i de bază. Argumentul standard este, cum s-a amintit mai sus, următorul : acele elemen te pe care fundaţional i ştii le identifică drept veri gi ul time în lantul întemeierii sînt fie entităti de natură cognitivă, fie nu sînt entităti de natură cogniti vă. În primul caz, ele vor putea întemeia alte opi n i i drept cu noştinte, dar se va cere ca ele însele să fie întemei ate. În al doilea caz, nu se cere ca aceste entităti să fie întemei ate, dar ele nu pot constitui temeiuri pentru cunoştinte. Întemeierea circulară ar reprezenta, aşadar, s i ngura cale ce rămîne deschisă pentru a răspunde obiectiei sceptice a regresulu i la i nfi ni t .

Un argument de acest fel a fost dezvoltat acum patru deceni i de fi losoful american Wilfrid Sellars . El a întreprins o anal iză critică aprofundată a concepţiei empiri ste potri vi t căreia baza sau temel ia cunoaşterii noastre despre l ume o constituie datele s imţuri lor. Empiristul va trebui să recunoască faptul că datele s imţurilor sînt trăiri , ş i nu cunoştinţe. Aceste date nu pot, prin urmare, întemeia cunoştinţe despre fapte. Pe de altă parte, cunoştinţele particulare despre fapte nu reprezintă baza ult imă a cunoaşterii noastre . Ele vor trebui , l a rîndul lor, să fie întemeiate. Presupoziţia teori i lor empiriste, care îşi propun întemeierea cunoştinţelor noastre despre fapte pe date al si mţuri lor. este, crede Sel lars, presupozi ţ ia că fapte epi stemice (cunoştinţe) ar putea fi reduse la date pure ale s i mţuri lor, care sînt fapte neepistemice 1 • Teoria cunoaşteri i nemij locite ni se înfăţi şează astfel în următoarea ipostază: anumite stări sau trăiri subiective constituie u l timele fundamente ale cunoaşteri i noastre despre lume; se presupune că aceste stări se constituie înainte şi independent de orice învă1are şi de orice proces de conceptualizare. "Una din formele pe care le i a mitul datului este i deea că există, trebuie să existe, o structură de fapte particulare astfel încît (a) fiecare fapt poate să tie nu numai cunoscut în mod neinferenţia l , dar nu presupune o al tă cunoaştere, fie a unor fapte particulare. f ie a unor adevăruri generale şi (b} cunoaşterea neinferenţială a faptelor, ce aparti ne acestei structuri , constitu i e ult ima curte de apel pentru toate asertiuni le factuale, particulare şi generale , despre lume. Este important de retinut că am caracterizat cunoaşterea despre fapte aparinţinînd acestu i strat ca fi i nd nu numai neinferentială, dar ca nepresupunînd cunoaşterea altor fapte, tie ele particulare sau generale"' . Sellars schitează punctul de vedere coerentist asupra întemeieri i epistemice prin raportare l a această formulare a tezei fundational i ste. El afirmă că cele mai elementare contestări despre fapte de tipul ."Acesta este verde" , despre care mulţi empirişti afi rmă că reprezintă cunoştinţe nemijlocite. sînt, în real i tate, rezultatul unor inferente. Concepte preexistente, ca verde, vor fi apl icate pentru a desemna impresi i senzoriale doar atunci cînd sînt întrunite anumite condi t i i standard pentru percepti a v izuală, condi t i i pe care cel ce identi fică un anumit obiect ca avînd culoare verde va învăţa să le

1 Vezi W. Sel lars. Empirici."" and file Pl!ilosophy ol Mind, în (eds . ) H. Feigl. M . Scriven , Minnesota

Studies in tl1e Philosoph1· of' Science, voi . 1 . Un iversity of Minnesota Press. Minneapolis. 1 956. pp. 257-258.

2 Ibidem. p. 293 .


recunoască. Constatări cît de elementare despre fapte de observaţie presupun, aşadar. în afara i mpresi i lor senzoriale. cunoaşterea în prealabil a altor lucruri. Relatarea "Acesta este verde" va fi în temeiată dacă şi numai dacă noi cunoaştem în prealabil că producerea unei i mpresi i senzori a le determinate, în condiţii determinate. constituie un indiciu demn de încredere că obiectul pc care îl percepem are determinarea desemnată prin predicatul verde.' Datele de obscrva\ic nu pot constitu i . prin urmare, punctul de plecare şi fundamentul cunoaşteri i noastre despre fapte; în real itate aceste date devin posibi le numai pe baza cunoaşterii prealabi le a unor fapte de ord in mai general .

Coerentismul nu va contesta că toate cunoştinţele noastre despre lume se sprij in ă pe enunţuri despre fapte particulare, obţinute prin observaţie . El se va detaşa însă de abordarea fu ndaţional i stă, caracteristică empirismului , subli n i i nd că cele mai elementare constatări observaţionale se sprij ină , la rîndul lor, pe alte cunoşti nţe despte lume, de diferite n iveluri de general itate. Demersul întemeieri i cunoaşterii noastre despre fapte nu poate să fie, aşadar, decît unul c ircular. Filosofi i ce dezvoltă o anal iză coerentistă a cunoaşter i i subl i n i ază că toate cunoştinţele noastre despre fapte pot fi întemei ate numai prin raportare l a a l te cunoşti nţe despre fapte ş i , totodată, corectate, rev izuite doar pe temeiul unor cons ideraţ i i ce privesc coerenţa întregului . Este ceea ce sugerează, în contrast cu metafora fundaţionalistă a bazei sau a temel iei , metafora plutei propusă de Otto Neurath: "Sîntem ca navigatorii care îşi refac pluta în marea deschisă, fără să o poată desface într-un doc şi să o poată constru i d in nou d i n fragmente mai bune " .

Care este însă n atura acestei rel aţii circul are între enunţuri c e constituie siste}Tlul cunoştinţelor, relaţie numită coerenţă? Evident, coerenţa nu poate fi redusă la relaţi a de consec i nţă logică . Pot fi constru i te mai multe sisteme necontradictori i de enunţuri , incompati bi le între ele, şi n imeni nu va accpta că fiecare dintre ele ar reprezenta cunoaştere. Coeren[a va trebui să fie o condiţie mai tare decît cea a cons istenţei logice.

O primă încercare de a preciza în mod sistematic această condiţie a fost întrepri nsă de către filosoful american Gilbert Harman, care dezvoltă unele consideraţi i formulate, mai întîi , de W. Sel lars . Harman a dat cea mai cunoscută şi accesibi lă formu l are a unei variante a anal i zei coerentiste a întemeieri i , ş i anume analiza coerenţei în termeni de expl icaţie. Teza acestu i fi losof este că un enunţ va ti întemeiat în măsura în care va fi integrat în acel s i stem de enu nţuri despre un anumit domeniu de fapte care posedă cel mai înal t grad de coerenţă expl icati vă. Aşadar, un enunţ va fi socotit întemeiat prin relaţii le sale cu al te enunţuri în ord inea explicaţie i . Atributul întemeiat îi va fi conferit enunţului atît de capac itatea lui de a oferi cea mai bună explicaţie a altor enunţuri ale sistemului , cît ş i de împrejurarea că el va primi cea mai bună explicatie în cadrul acestui sistem . Teza l u i Harman este că enu nturi le sînt întemeiate prin rolul pe care îl j oacă în expl icati i . Fără îndoială că un enunt poate, în acelaşi timp, să expl ice alte enunturi şi să fie explicat în alte enunţuri . El va fi cu atît mai bine întemeiat cu cît va fi m ai b ine integrat într-o reţea de relaţi i cu funcţii epl icati ve. Vom putea spune că un enunţ este bine întemeiat pri n raportare la un s istem de enunturi dac ă expl ică şi este totodată explicat în s i stem şi real izează aceste două funcţi i sau roluri mai bine decît orice enunt alternativ care a fost propus pînă în acel moment. Harman a încercat să preci zeze această idee susţinînd că un enunţ este bine întemeiat dacă reprezintă o verigă într-un lant inferential ce conduce l a cea mai bună explicaţi'e, ad ică la explicatia cea mai s implă ş i mai plauzibi l r L El caracteri zează inferenţele de acest t ip drept inferenţe inductive. De ce acceptăm , bun ăoar{\ , enunţul că ceilalţi oameni au trăiri subiective ş i nu sînt simple


automate drept un enunţ bine întemeiat? Deoarece acest enunţ oferă cea mai'

bună expl icaţie a unei mari varietăţi de observaţi i pe care le facem asupra comportări i celorlalţi oameni . Tot aşa, enunţul că există o lume exterioară este acceptat ca bine întemeiat întrucît oferă cea mai bună expl icaţie unei mase considerabile de cunoşti nţe perceptuale. A m bele enunţuri sînt obţinute pri n ceea ce Harman numeşte inferenţă

îndreptată spre cea mai bună explicaţie. Pe ce tem.eiuri acceptă ci neva că citeşte l a un moment dat cartea lui Hannan? Iată răspunsul "Ipoteza că ci teşti acum o astfel de c arte oferă cea mai bună expl icaţie a ceea ce simţi , date fiind alte lucruri pe care le crezi: Ea oferă o explkaţie mai bună decît supoziţia că visezi sau că eşti înşeiat de către un calculator răuvoitor" 1 •

Tezei coerentiste formul ate în acest fel i se poate obiecta că d atele sau impresi i le senzoriale ll.u pot fi integrate în reţeaua explicaţiei . Căci impresi i le senzoriale nu ar fi rezul tatul unor inferenţe. Nu inferez că în faţa mea se găseşte un anum i t obiect, ci văd pur şi s i mpl u acest obiect. Rezultă că anal iza coerentistă a întemeieri i nu poate să dea socoteal ă de exi stenţa unei cunoaşteri senzoriale sau perceptuale . Premisa unei asemenea argumentări , observă Harman, este că nu i ntervin inferenţe decît acolo unde există conşti inţa că in terv in inferenţe. El respinge această premisă. Punctul de vedere al coerentistul ui este că noi putem şti dacă c ineva face o anumit inferenţă stabi l ind dacă această inferenţă este sau nu necesară pentru a da socoteală de cunoştinţele pe care le avem. "Dacă existft cunoaştere despre lume în percepţie, atunci există inferenţă în percepţie. Dacă nu avem conşti inţa i nferenţei, atunci există inferenţă incoştientă. Dacă ea este i n stantanee, atunci inferenţa nu cere timp. Dacă nu sîntem conştienti de premise, înseamnă că puteam face i nferente fără să fim conştienţi de premisele acestor inferenţe"2• Harman va argumenta că şi "cunoştinţele perceptuale" se bazează pe i nferenţe, ca şi toate celelal te cunoştinte.

Sîntem, de exemplu , înclinaţi în mod spontan să credem că noi identificăm perceptual anumite persoane, obiecte sau evenimente în mod direct, fără intervenţia altor cunoştinţe, a ceea ce unii cpi stemologi numesc informaJie independelllă, şi a unor inferenţe derivate din aceste cunoştinţe. Această impres ie ar fi însă greşi tă. Dacă, de exemplu, pri ntr-o dcghizare i zbutilă, o persoană va arăta la fel ca alta ce ne este foarte apropiată, nu vom face totuş i o ident i ficare perceptuală greş i tă sau o vom corecta imediat atîta vreme cît ştim că cea din urmă nu poate fi în acel moment în locul unde sîntem noi .

Nu vom accepta o anumită identificare perceptuală ori de cîte ori vom avea temeiuri să nu o acceptăm . Identificare perceptual ă impl ică, prin urmare, inferenţe. Actiunea obiectelor asupra s i mturi lor oferă doar indicii pentru identificarea perceptual ă. Ca ş i dispozitivele de i ntel igentă artific ială, oameni i trec de la indici l a indentificări perceptuale pe baza unor i nferenţe ale căror premise sînt cunoştinţe prealabile. Stimulări le senzoriale pot, prin urmare, genera atît opi ni i adevărate, cît şi opin i i fal se. Inferenţele ne pot conduce l a identificări perceptuale greş ite. Aşteptăm , de exemplu, să vină o anumită persoană ş i apare al ta ce seamnă destul de mult cu prima. S-ar putea să identificăm perceptual la început prima persoană şi să corectăm ulterior această

1 G. Harman, Tlwug/11. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1 973, p. 1 6. 2 Ibidem. p. 2 1 .

1 62 COGNITIO . 0 I NTRODUCERE CRITICĂ ÎN PROBLEMA CUNOAŞTER I I

identificare greş i tă . "Dar felu l cum arată l ucruri le nu este în mod direct determinat pri n stimulare senzori a lă în trucît este produsul inferenţei . Mai mult decît atît, nu pare să existe vreun ni vel al experientei vizuale care să nu fie produs al i nferenţei ş i folosit e l însuşi ca bază a inferenţei privitoare l a modul cum arată lucruri le" ' . Harman subl iniază d i stincţia d in tre indici perceptuali sau date perceptuale şi cunoaştere perceptuală,

"Percepţia trebuie să ne ofere date ce nu sînt ele însele rezultatul i nferenţei, dar care fac cu putinţă inferenta pe care se sprij ină cunoaşterea perceptuală"2 Deosebirea d intre modul cum arat:'� l ucruri l e şi modul cum credem că sînt ele exprimă deosebirea dintre inferente automate, inconştiente şi inferenţe conştiente, care solicită atenţia . I luzi i le v izuale s i stematice constitu ie doar una dintre situaţi i le ce i lustrează deosebirea dintre cele două genuri de inferenţe.

Din punctul de vedere al analizei coerentiste a întemeierii centrată pe explicaţie, cunoaşterea înai n tează atît prin formularea unor no! enunţuri, cît şi prin el iminarea sau reformularea unor enunţuri acceptate, în vederea asigurări i unei coerente sporite a si stemului total . Progresăm în cunoaştere operînd acele modificări ce sînt de natură să sporească coeren ţa s i stemului total . Respingem sau reformulăm enunţuri acceptate pînă atunci ori de cîte ori rezultatul unor asemenea decizi i sporeşte coerenţa sistemulu i . Dezvoltarea unor teori i coerenti ste a le întemeieri i a fost încurajată şi susţ inută de concepţia holi stă asupra cunoaşteri i , aşa cum a fost ea dezvoltată de unul di n cei mai influenti fi l osofi e i secol u l u i nostru, W. V . Quine. ___. '

j Intr-un articol care 1 -a făcut celebru, cel puţin în lumea fi losofiei anal itice, intitu lat · Două dogme ale e111pirismu/ui, Quine scoate în evidenţă şi critică o supoziţie a fi l osofiei

empiriste pe care o numeşte dogma reducfionismului. Este supoziţia "că fiecare enunţ, luat izolat faţă de parteneri i săi , poate admite în genere o confirmare sau o i nfirmare"3 . Acestei supozi ţ i i Q u i ne î i opune punctul de vedere "că enunţuri le noastre asupra lumii externe înfruntă tribunalul experienţei sensibile nu în mod individual , ci numai ca unitate corporati vă" . El am i n teşte că acest punct de vedere a fost formulat pentru prima dată de francezul P. Duhcm, în cartea sa La Teorie physique. Son objet et sa structure ( 1 906).

Propunînd ceea ce numeşte un empirism .fărâ dogme, Quine elaborează de fapt o concepţie hol is tă sau i n tegral istă asupra cunoaşteri i , care respinge unele supoziţ i i fundaţionaliste ale empirismulu i . Nucleul hol ismului lui Quine este teza că uni tatea semnificaţiei empirice nu sîn t enunţurile izolate, ci cunoaşterea sau şti i nţa omenească în întregul ei. Aceastt1 teză conduce la concluzia că nu ex istă experienţe particulare care să ne constrîngă să adoptăm un anumit enunţ sau, dimpotrivă, să respingem un enunţ. Iată doar cîteva d i n tre formul ări l e sugestive ale lu i Qui ne: "În această concepţie, este greşit să se vorbească despre conţinutul empiric al unui enunţ i ndividual , în special dacă el este un enunţ foarte îndepă11at de periferia experienţială a cîmpului . . . Orice enunţ poate ti făcut valab i l , dacă facem aj ustări suficient de drastice în altă parte a sistemului . Chiar un enunţ foarte apropiat de periferie poate fi menţinut adevărat în prezenţa unor experienţe recalcitrante, i nvocînd haluci nati i sau modificînd anumite enunturi de genul celor numite legi logice. Convers, n ic i un enunţ nu este imun la revizuire. S-a propus

1 Ibidem. p . 1 8 1 . 2 Jhidenz. p. 1 84 . 3 W . V . Quinc. Dotl(( clo�-:me ale empirismului, în (ed . ) 1 . Pârvu. Epistemolo�ie. Orientări contemporane,

Editura polit ică. Bucwqti . 1 974. p. 53 .


chiar revizuirea legi i logice a terţului exclus ca un mij loc pentru s impl ificarea mecanic i i cuantice; şi ce d i ferenţă este, în princ ipiu, între o asemenea schimbare şi aceea pr in care Kepler 1-a înlocuit pe Ptolemeu sau Einste in pe Newton sau Darwin pe Ari stotel ?" 1

Quine îşi reprez i n trt s i stemu l cunoşti nţelor unei comunităţi omeneşti ca uni tate în diferenţă. Unele en u nţur i , cum sînt propoziţ i i le de observaţie, care formulează constatări cu privire la fapte indiv iduale, sînt foarte apropiate de ceea ce el numeşte liziera observaJională. General izări le empirice şi l egi le teoretice de grade diferite de general i tate se si tuează la o d i stan ţft tot mai mare faţă de această l iz ieră. Împreună, toate aceste enunţuri con st itu i e o tot a l i tate organică, un întreg. Nu există enunţuri pe depl i n asigurate, neipotetice, enunţuri care să fie sustrase în principiu revizuiri i , adică enunţuri Noii me

tangere, cum spu nea Neurath . Cum dec idem, totuş i , care anume enunţuri ale s istemului vor trebui rev izuite în lumina unor noi experienţe, a unor noi date de observaţie? Quine spune că anumite experienţe pot fi legate de anumite enunţuri, dar numai indirect, prin mij locirea unor cons i deraţi i de echi l ibru care privesc s i stemul cunoştinţelor ca întreg. Care sînt aceste consideraţ i i '� O primă consideraţie este de a lăsa neati nse propoziţ i i le foarte apropiate de liziera ohservaJională, atîta timp cît consideraţ i i ce privesc coerenţa globală a s is temului cunoşti nţelor nu i ndică oportunitatea de a pune la îndoială ş i a reformula asemenea propozi ţ i i . O a doua consideraţie este ceea ce Quine a numit principiu l

conservatorismului, ce rin ţa de a modifica cît mai puţin sistemul, evitînd revizuiri în reagiuni le sale mai centrale. Cu cît o regulari tate sau o lege ocupă o poziţie mai periferică în şti i n ţa unei comuni tăţi , cu atît va fi n)ai accentuată tendinţa de a accepta rev izu irea ei atunc i cînd predicti i le derivate i ntră în conflict cu datele de observaţie. Enunţurile s i tuate cen tra l , în primul rînd principi i le logici i ş i matematic i i , sînt de obicei sustrase revizuiri i pc socoteala al tor enunţuri care ocupă o poziţie mai puţin centrală . Această ceri nţă aqionează atît t imp cît ea nu intră în contradictie cu o al tă ceri nţă; · aşa-numitul principiu ul simplităţii. Este ceri nţa de a preîntîmpina o compl icare tot mai accentuată a s i stemulu i cunoşti nţelor prin i ntroducerea unui mare număr de supoziţii supl imentare, supoziţ i i dest inate să asigure restab i l irea acordului predicţi i lor deri vate d in sistem cu date le de observaţie. Revizuirea unor principi i fundamentale ale şt i inţelor factuale sau ch iar ale unor pri ncipi i ale matematic i i şi logici i sînt decizii dictate de principiul simpl i tăţ i i . Concluzia general ă este că atît revizuirea unor principi i ce ne pot apărea drept evidente ale gînd ir i i , cît ş i a enunţurilor de observaţie, enunţuri ce'

comunidt constatări despre fapte ind i viduale, se poate impune, cel puţin în cazuri excepţionale, pentru a as i g u ra coerenţa sistemului . Nu există în corpul cunoşti nţelor noastre enunţuri ce ar fi ele baz{t în sensul că ar fi neipotetice, absolut certe, imune faţă de orice revizu i re . Aceasta este, de fapt, şi concluzia anal izei critice a "datu lu i " întreprinsă de Se l l ars . El observă că " şt i inta este raţională nu pentru că are fundamente, ci deoarece este o ac t i v i tate autocorectoare ce poate pune în primejdie orice sustinere, dar nu pe toate deodată" " .

Se cuv ine sii sub l i n i em că în scrieri le lu i Quine nu întîlnim n ic i ce l puţin o schiţă a unei teori i coere n t e a întemeieri i epistemice. Chiar dacă epistemologia lu i holi stă sprij ină

1 Ibidem. p . 55 . 2 Vezi W. Scl lars . Sr·irnce. l'erccption and Reali!)'. Routledge and Kegan Paul . London. and New York.

1 963, p. 1 70.


o abordare coerenti s tă a întemeierii cunoaşteri i , p!in_cjpiile ei nu sînt compatibile cu cele ale unu i coerentism conse<;vent, pur . Deşi Quine contestă ex istenţa în s istemul cunoştinţelor a unor enunţuri principial imune fată de revizuire, el acordă , totuşi , un statut privilegiat propozi ţ i i lor de observaţie . Acestea sînt propoziţ i i le asupra cărora vor cădea de acord toţi membri i unei comunităti l i ngv i stice ori de cîte ori vor fi supuşi actiuni i aceloraşi stimului senzorial i . Acceptarea sau respingerea al tor enunţuri va fi condi ţionată . în primul rînd, de relatia lor cu propozi ţ i i le de observaţie ' .

Teoria coerenti stă a întemeierii epistemice bazată p e explicaţie a fost criticată d e autorii care a u propus alte variante ale coerenti smului . O astfel d e variantă este teoria întemeierii epistem ice formulată de Keith Lehrer. :) . Lehrer argumentează, mai întîi , că nu putem caracteriza în mod satisfăcător

&erenţa, în cal i tate de bază sau criteriu al întemeieri i cunoaşteri i , numai în termenii expl icaţiei . A��eJ2tînd, fie ş i în pri ncipiu, că acelaşi enunţ sau aceeaşi mulţime de enunţuri ar putea fi întemeiate în sisteme alternative, Quine şi Harman au recomandat să se acorde preferi nţă sistemului cel ui mai simplu. C�tl.!.!_sji!JpUtăţi i !II.Jiicat pentru un sistem de enunţuri rămîne însă destul de vag şi obscur. În plus, s impl i tatea unui s istem -ar putea fi sporită el imi nînd anumite date de observaţie şi reducînd astfel , într-un mod relativ arbitrar. masa faptelor ce se cer explicate. Este adevărat că, aşa cum arată Quine, indicaţi i le pri ncipiului s implităţi i pot fi contrabalansate de cele ale pri ncipiulu i conservatori smulu i . Apl icarea pri ncipiului conservatorismului nu va favoriza însă întotdeauna înai nt<�� unoaşteri i . O pondere prea mare acordată acestui principiu ar putea fi, aşadar, dăunătoare. Concluzia lui Lehrer este că relaţi i le inferenţiale ce se stabilesc între enunţuri în vedere explicaţiei nu constituie condiţ i i suficiente pentru o întemeiere satisfăcătoare sau completă. Va trebu i să adăugăm o altă condiţie sau cerinţă, ş i anume cea a adevărului . Întemeierea va u·ebui să fie corelată cu căutarea adevărului şi evitarea falsului . În teoria coerentistă a întemeierii propusă de Lehrer conceptul central este 'acceptarea. Este vorba de acceptarea în interesul de a obţine adevăr şi de a evita fal su l . A avea temeiuri pentru .a accepta o opinie înseamnă a avea .temeiuri pentru a crede că opin ia este adevărată. Dacă cunoaşterea noastră este fail ibi lă înseamnă că noi vom putea avea, la un moment dat, temeiuri pentru a socoti adevărate şi opi n i i ce nu sînt, de fapt, adevărate. Nu putem însă urmări explicaţia fără

_a urmări adevăru l . Dimpotrivă, putem năzui spre adevăr fără să ne propunem formularea unor expl icaţi i . "O mulţime de opini i ce iau naştere din căutarea a ceea ce este adevărat şi evită acceptarea a cea ce este fal s pot oferi o justificare completă acelora dintre ele care o merită, fără apel la explicaţie, simpl itate sau conservare, în timp ce acele opin i i ce iau naştere din alte interese se pot dovedi neputincioase din punct de vedere epistemologic"2 . Asemenea precizări merită toată atenţia. Pentru Lehrer întemeierea este un demers ce trebuie să satisfacă condiţia restrictivă de a ţ inti la obţi nerea adevărulu i şi l a evitarea erori i . Or, multe demersuri a le cunoaşterii nu-şi propun acest scop, ci ţeluri cu cracter practic . Acceptarea condiţ iei formulate de Lehrer va atrage după sine o restrîngere considerabi lă a domen iului de apl icare a conceptului cunoaşteri i , o temă asupra căreia vom reveni . Anal iza cunoaşterii ş i a întemeierii capătă astfel un

1 Pentru dezvoltăr i . vezi ş i capitolu l Teohe normativă a cunoa�fterii sau naturalizare a epistemologie i ?

2 K . Lehrcr. Theon· of Knmvled�:e. p . 1 1 1 .

ÎNTEM EI EREA CUNOAŞTER I I 1 65

pronunţat caracter normativ . Ea este întreprinsă cu referire la un subiect ideal , pe depl i n , raţional , ce urmăreşte în mod neabătut ţelu l obţinerii adevăru lu i . <r

Lehrer subl i n ia/.ă efi teoria sa, ca variantă a coerentismului , se originează în scepticism. Recunoaşterea caracterului circular al întemeierii reprezintă unul din motivele fundamentale ale sceptic i smului epistemologie. Întemeierea opin i lor este un demers ce se sprij ină pe ceea ce indi vidul sau colectivitatea acceptă ca adevărat într-un anumit moment al t impu lu i . Se admite că orice opinie acceptată ca adevărată va putea fi supusă rev izuiri i . Revizu i rea unor opin i i are loc însă, de asemenea, prin raportare l a alte opin i i acceptate ca :Jdevărate . Nu putem ieşi d in acest cerc în care opin i i l e se sprij ină unele pe altele s:Ju se respi ng reciproc. În întemeiere nu exi stă, aşadar, un etalon extern . obiecti v . Acceptăn 1 anumite opi n i i drept cunoştinţe, respingem sau reformulăm alte opmu sprij i n i ndu- ne exclusiv pe cons ideraţii pnv1toare la coerenţă sau la i n�_!_J1P_�_tibi l i tatea d i ntre opi n i i . Opin i i l e despre ceea ce simţim sau gîndim nu constituie nici ele o except i e . Ele nu vor putea fi complet \'ntemeiate fără recurs !:J i nformaţii colaterale1 .independente. Lehrer nu acceptă punctul de vedere că opin i i le despre stări le

_noastre subiective a r :.1 v e a un statut aparte , ar fi prima facie întemeiate, cum susţine Chisholm . El crede că punctu l de vedere fumiaţional i st, potr iv i t căruia unele opin i i se întemeiază peeleîrisefe Şi rep;��i ntă primele premise ale inferenţei , este plauzib i l numai în măsura în care unele opini i sînt acceptate ca adevărate fără a fi derivate în mod conştient d in al te opi n i i socotite drept adevărate. Cînd percep ceva de culoare roşie pot să accept opinia că în faţa mea există un obiect de culoare roşie. Dacă mi se cere însă să întemeiez aceasta opi n i e. voi face apel la informaţi i i ndependente, informaţii care mă asigură că sînt treaz, că s imţuri le mele sînt în bună stare, că nu sînt drogat sau sub i nfluenţa hipnozei � . a . m . d . "Eu pot, mai întî i , infera că văd un diamant sau un lucru roşu dintr-o premisă cu pr iv i re la competenta mea în identiticarea diamantelor sau a lucrurilor de culoare roş ie , d•1 r apoi un obicei . . . înlocuieşte i nferenţa . . . Orice acceptare j ustificată a opin i i lor, cu pos ib i l a excepţie a unui număr mic de opin i i infai l ibi le, va depinde de o anumi tă informaţie prealabi l ă despre competenta noastră de a determi na dacă conţinutul opin i ilor este adev:lrat sau fal s , şi cunoaşterea noastră depinde de această competenţă" 1 • -Se _pun0ntrebarea c e temeiuri avem pentru a accepta c ă opini i le despre gîndurile , sentimentele şi percepţi i l e noastre sînt aproape întotdeauna adevărate în timp ce alte genuri de opi n i i se dovedesc a fi de multe ori eronate . Lehrer apreciază că filosofii care propun o analiză fu nclaţ iona l i stă a întemeierii nu au putut oferi un răspuns sati sfăcător la această întrebare . Propri ul său răspuns este că acceptarea opini i lor are drept temei i nformaţi i preal abi k pe care le deţinem despre competenţa sau incompetenta noastră, despre· succesele s a u eşec u r i le pe care le-am înregis.trat în încercări le de a găsi adevărul ş i de a evita eroarea' . - Detaşîndu-se c l ar ş i de fundaţional ismul s lăbit, modest, anal iza coerentistă a cunoaşter i i , în var i ;n1 la propusă de Lehrer, porneşte de la supoziţia că baza întemeierii o consti tuie sistemu l cunoştinţelor acceptate la un moment dat. Numai s istemul opi niilor acceptate ne poate indica dacă este rezonabi l şi cît de rezonabi l este să acceptăm · o opi n ie, conduşi fi i n d d e ţelul căutări i adevăru lu i . Angajarea faţă de acest ţel implic11'

1 Ibidem, p. 75. 2 Vezi Op. cit. , p . :-:) .


o .atitud ine detaşată şi critică în raport cu opini i ce ne pot apărea evidente . "Aparţinem unor s isteme separate. Unul este-·căuta�ea adevărului ş i el conţine c·eeii' ce acceptăm în interesul de a obţine adevărul ş i de a evita eroarea . . . Celălalt sistem este produsul obişnuinţe i , i nstinctului ş i nevoii . Adesea cele două coincid. În cea mai mare parte, ceea ce credem este ceva ce acceptăm în i nteresul de a obţine adevăr şi de a evita eroarea. Şi ceea ce acceptăm în acest fel este ceea ce credem. Uneori , totuşi , drumurile se despart. Uneori vocea adevărului vorbeşte împotriva l imbi i mai vechi a opin ie i " 1• În temeierea este astfel caracterizată drept o decizie întemeiată prin mobil i zarea facultăţilor gîndiri i raţionale, critice de a accepta o opinie şi nu alta în in teresul obţinerii adevărului . Cîndl priv im cerul înstelat, datele s imţurilor sprij i nă opin ia spontană că toate aceste stele ,1

există în acest moment Concluzia unei cercetări şti inţifice ne poate însă ind ica faptul că unele din aceste corpuri cereşti îndepărtate au încetat să exi ste atunci cînd le percepem noi . În acest caz, opini i le i ntră în confl ict Este raţional să le acceptăm pe unele dintre ele ca adevărate şi să le respi ngem pe altele ca fal se în lumina unor consideraţi i ce privesc coerenţa sistemului total . Vom spune că o opin ie o bate pe alta dacă este mai rezonabil să o acceptăm pe ea decît pe cealaltă prin raportare la sistemul de opinii admise drept adevărate. Lehrer crede că întemeierea, un demers ale cărui rezultate ar trebui să aibă o valoare obiectivă, i mpersonală, ar putea fi descrisă ca un joc , un joc în care o persoană ce evaluează enunţuri pe baza unui sistem se confruntă_ cu obiecţi i le unui critic sceptic . Proponentul produce temeiuri în favoarea unei opin i i , i ar sc�ptictii (oponentuir formulează obiecţi i . Opinia va fi acceptată ca întemeiată dacă proponentul cîştigă acest joc. Lehrer admite că un asemenea joc reprezintă doar un instrument euristic, imaginat pentru a scoate mai bine în evidenţă natura întemeieri i , ca demers de evaluare ratională a opin i i lor, ş i nu descrierea unor situaţii reale2. În jocul în_temeieri i , participanţi i l a joc vor putea i nvoca diferite caracteri stic i ale opini i lor şi vor .

aprecia ponderea relativă a diferitelor raţiuni invocate în favoarea opini i lor. De exemplu, gradul mai mare sau mai mic de probab i l itate al unei opin i i , în raport cu un si stem de opin i i , socotite adevărate, poate susţine acceptarea ei . Această indicaţie va putea fi însă contrabalansată de alta . Enunţuri le care posedă o probabi l itate mare în raport cu s i stemul de enunţuri considerate drept adevărate nu vor avea un conţinut informativ bogat Dacă sîntem in teresaţi în cunoaşterea adevărulu i , va trebui însă să preferăm enunţuri le cu un conţi nut informativ mai bogat Pe de altă parte, enunţurile cu u n conţinut informativ bogat riscă în mai mare măsură să se dovedească fal se. Dacă ţelul nostru este obţinerea adevăru lui şi înlăturarea fal s i tăţi i , rezul tă că va trebu i să menţir.em o balanţă echi l ibrată între tendinţa de a accepta enunţurile al căror adevăr este mai j!robabi l în raport cu si stemul de enunţuri acceptat şi cele cu un conţ inut i nformativ mai :bogat Lehrer admite că există numeroase indicaţii ce ne pot orienta în căutarea adevărulu i - puterea expl icativă, probabil i tatea, conţinutul i nformativ - şi că întemeierea, ca demers raţional, cere evaluarea atentă a ponderi i lor rel at ive într-o s ituaţie problematică a cunoaşterii pentru a decide ce anume este rezonabi l să acceptăm şi să

· respingem .

1 Ibidem. p. 1 1 3 . 2 Vezi Op. c i r . . p . I I <J .


Baza întemeierii o consti tuie s istemul de opin i i stabi l i t la capătul confruntări i dintre proponent şi sceptic . În jocul întemeierii scepticul îl va determina pe proponent să elimine opini i ce se dovedesc false sau se dovedesc a fi derivate din opin i i false . Evidente raţiona le , obişnu i nte de gînd i re adînc înrădăci nate, ca şi date ale i ntrospeqiei sau perceptiei vor putea fi indentificate drept false şi el iminate. Întemeierea pe care o capătă opin i i le la capătul acestui joc este numită de Lehrer justificare nedezminJită (neinfirmată) (undefeated justification). O asemenea justificare este justificarea depl ină . Cunoştintele sînt opi n i i a căror j ustificare (întemeiere) nu a fost infirmată (dezminţită).

Caracterizarea înte meierii epistemice în termeni i a ceea ce Lehrer numeşte jocul

justificării oferă ş i răspunsuri la o obiecţie curentă ce se formulează împotriva teori ilor coerenti ste ale întemeieri i . Obieqia este că satisfacerea condiţiei coerenţei nu este sufi cientă pentru a i ndica adev{trul unui enunţ deoarece si stemul de enunţuri acceptate ar · putea să fie " izol at de real i tate" . Or, justificarea nedezminţintă indică o conexiune între ' opini i le acceptate şi realitate. Căci proponentul va cîştiga jocul justificării numai în măsura în care va fi conectat cu lumea exterioară. "Presupuneţi că el este conectat cu lumea exterioară, aşa cum acceptă. În acest caz. el va fi victorios în jocul ju stificări i şi se va dovedi că are cunoaştere potriv i t punctulu i nostru de vedere. Acesta este rezultatul adecvat în acest caz. Presupuneţi , dimporivă, că el nu este în contact cu lumea externă, deşi acceptă că este. Atunci el va pierde în jocul justi ficării şi nu se va dovedi că are cunoaştere potri vit punctu lui nostru de vedere . . . Pentru ca justificarea personală să rămînă nedezminţ ită trebuie să fie adevărat că sîntem conectaţi în felul în care acceptăm că sîntem. Conexiunea cu adevărul transformă justificarea personală în cunoaştere" 1 •

Cunoaşterea s e cîştigă, aşadar, prin descoperi rea ş i el im inarea treptată a erori i . Ea înaintează printr-o continuă identificare şi înlăturare a opi n i i lor (enunţuri lor) false d i n si stemul de opini i (enunturi) ce serveşte l a un moment dat drept bază a întemeieri i . Acest proces este nesfîrşit, veşnic neîncheiat. Analiza coerent istă a întemeieri i epistemice pe care a dezvol tat-o Lehrer scoate în evidenţă fai l ibi l itatea cunoaşteri i şi afi rmă, totodată, progresul cunoaşteri i , înţeles ca apropiere de adevăr, : ". ·

O remarcabi lă anal iză a demersu l u i cunoaşteffiîn spiritul abordări i coerentiste a întemeieri i ep istem ice a fost formul ată de fi losorul el veţian Ferdinand Gonseth. La fel ca şi teoria întemeieri i epi stemice formulată de Lehrer, metodologia "deschiderii l a experienţă" a lu i Gonseth aduce în prim-planul anal izei două momente - fai l ib i l i tatea cunoaşteri i şi progresul cunoaşterii ca apropiere de adevăr - şi sublin iează că aceste două momente se presupun rec iproc ş i nu pot fi despărţite2• Gonseth relevă caracterul circular al întemeierii , caracteri zînd demersul întemeieri i drept un demers de autofundare. El contrastează demersul întemeieri i cunoşti ntelor în şti in ţă şi în viaţa de fiecare zi cu reprezentări le fundaţionaliste asupra întemeieri i cunoaşteri i , pe care le desemnează prin expresia generică strategie de fundament. Considerat i i le lui Gonseth depăşesc adesea nu numai cadrele unei teorii a cunoaşterii şti intifice , ci şi cele ale unei anal ize a cunoaşteri i

1 Ibidem. p. 1 1 4 .

1 Se pare că scrierile lu i Gonseth i -au rămas necunoscute lui Lehrer şi altor autori rcprezentativi pentru

orientarea coerentislă în filosofia con temporană analitică a cunoaşterii . Numai în acest fel s-ar putea explica

l ipsa oricărei referiri la ideile lu i Gonselh în publicaţiile cdor din urmă.


î n genere î n măsura î n care fi losoful elvetian n u are î n vedere cunoaşterea î n sine, cunoaşterea separată de celelalte activităti ale oamenilor1 • Cercetarea există în viata comună, în activităti special izate cu caracter tehnic şi practic, precum ş i în alte forme de creatie spirituală, inclusiv în unele genuri ale fi losofiei . Gonseth crede, totuş i , că cercetarea ştii ntifică reprezintă cea mai bună i lustrare a ceea ce înseamnă, în genere, o cercetare. Căci mai mul t decît alte forme ale cercetări i , ea are capacitatea de a se corija pe s ine fără a se supune unei instante exterioare de legitimare. Gonseth examinează întemeierea cunoaşteri i ca proces de autoîntemeiere sau autofundare în termeni i unei caracterizări generale a metodei cercetări i . El pune în evidentă circularitatea demersului cercetări i pri ntr-o schematizare cunoscută sub numele de procedură în patru faze.

Filosoful afirmă că această procedură reprezintă "un loc comun al metodei cercetări i " . A r fi însă greşit să-i înţelegem exprimarea î n sensul c ă procedura î n cauză a r fi un loc comun, o banalitate în conşti inta metodologică. Gonseth doreşte doar să subl inieze că schema lui nu va spune ceva fundamental nou unui om care a practicat cercetarea. Pentru acesta procedura în patru faze nu va fi mai mult decît reprezentarea c lară şi s istematică a propriei sale experienţe. Reactia lui faţă de schematizarea pe care o propune tilosoful va fi una asemănătoare celei a oamenilor cu mare experienţă de viată fată de aforisme şi proverbe care dau o expresie simplă, concentrată şi pregnantă unor l ucruri pe care leau trăi t.

O cercetare porneşte întotdeauna de la o situaţie a cunoaşterii sau de la o situaţie de

plecare determinată, consti tuită din anumite mij loace de cercetare, un anumit l imbaj , un ansamblu de ide i , cunoştinţe, metode ş i norme acceptate provizoriu de o comunitate de cercetători . Gonseth subli niază că s i tuatia de plecare trebuie acceptată, cel putin în mod provizoriu . O s ituatie de plecare epurată de orice eroare şi , în acest sens , pe depl i n asigurată, este o situatie l imită, ideală. A pretinde o asemenea situaţie a cunoaşter i i drept bază pentru angajarea în cercetare înseamnă, pînă la urmă, a amîna la nesfîrşit începerea cercetări i . Metodologia deschiderii la experienţă este caracterizată de Gonseth ca o metodologie de feed-back. Principiul pe care se întemeiază este că epurarea cunoaşteri i de eroare se real i zează progresiv, într-o mişcare asimptotică, pri n angajări mereu reînnoite în situaţii de plecare provizori i şi prin răsfrîngeri repetate ale rezultatelor cercetări i asupra s ituatiei de plecare .

Prima fază este cea a apariţiei unei probleme. Cuvîntul problemă are, în acest context, un înţeles cu totul special . Gonseth îl uti l i zează pentru a desemna orice gen de contradicţi i sau nepotriviri ce pot apărea între noi rezultate ale cercetări i ş i elementele ce constituie s i tuaţia cunoaşter i i sau situaţia de plecare. O cercetare se declanşează ori de cîte ori cei ce o practică sînt putin în fata unei probleme reale, adică ori de cîte ori încercări le de a e l imina nepotriv irea dintre rezultate noi ale cercetări i şi elemente ale situatiei de plecare rezistă unor tentative persi stente şi cal ificate făcute cu mij loacele obişnuite ce stau la d ispozi tia cercetătorulu i . În acest caz existenţa unei probleme noi , care cere o solutie, se va impune tuturor celor competenti . Ei se vor ang[ţja într-o cercetare menită să conducă spre o asemenea solutie. Găsirea solutiei va însemna

1 "Exită ceva artificial , scrie Gonseth, î n a considera lucruri l e doar s u b unghiul cunoaşteri i . . . Chiar şi ideea

unei teorii a cu noaşteri i trebuie să fie depăşită şi să facă loc unei metodologii a acţiunii eficace " . (Apud

V. Tonoiu, La philo.wphie ouverte et le prob/eme du commencement, în "Dialec:tica", voi . 28, no. 1 -2, 1 974, p. 56 )


rezolvarea şi el iminarea problemei . Dincolo de multiplele deosebiri ce decurg d in natura întrebări lor, din metodele şi instrumentele de cercetare, dezlegarea unei probleme va parcurge trei faze: formularea unei ipoteze plauzibile - fruct al imaginatiei creatoare -punerea ei l a probrt şi răsfrîngclzea rezultatului punerii la probă a ipotezei asupra si tuaţiei de plecare. Această răsfrîngere va putea avea o anvergură variabi lă în măsura în care soluţia acceptată va afecta mai superficial sau mai adînc , într-un mod local sau pe o scară mai largă s i tuaţia de plecare. Prin această răsfrîngere mai mult sau mai puţin profundă a rezultatelor puneri i la probă a ipotezei asupra situaţiei de plecare se va crea o nouă situaţie a cunoaşteri i .

Iată doar o singură i l ustrare a proceduri i în patru faze. Discrepan1a si stematică dintre traiectoria observată empiric a planetei Uranus şi cea calculată teoretic , pc baza legilor mişcări i , a dus la apariţia unei probleme noi . Cea de a doua fază, însuşirea unei i poteze plauzibi le, a fost în acest caz reprezentată de ipotezele lui Leverrier ş i Adams cu privire l a existenţa unei noi planete a s i stemului solar, planeta Neptun. Punerea la probă a i potezei a constat în identi ficarea planetei Neptun prin observaţi i le astronom ice ale lui Gal le . Iar răsfrîngerea asupra situaţiei de plecare a constitui t-o noul si stem solar, d iferit de cel cunoscut înainte de apari ţ ia acestei probleme.

Răsfrîngerea unei cercetări asupra situaţiei de plecare poate fi uneori deosebit de profundă şi cuprinzătoare. Chiar şi reprezentări accentuat filosofice pot fi supuse revizuiri i o dată cu însuşirea unor ipoteze noi . Astfel , acceptarea teoriei restrînse şi generale a relativităţi i a condus l a revizuirea conceptelor de spaţiu ş i timp absolut ale lu i Newton. Tot aşa, însuşirea mecanicii cuantice a impus revizuirea principiu lu i c lasic a l determinismulu i .

Schematizarea numită procedură în patru faze arată foarte clar că cercetarea progresează nu l i n iar, pornind de la o si tuatie a cunoaşterii pe depl i n asigurată, ci în mod circular, avansînd de la o s ituaţie de plecare acceptată provizoriu, care va fi supusă modificări i pe măsură ce cunoaşterea se va extinde şi se va adînci . S i tuaţia ele plecare nu va putea fi niciodată pe depl i n asigurată. Nu există, aşadar, prealabi l i cu valoare absolută. Orice element al situaţiei de plecare poate fi supus revizuirii în procesul aprofundări i cunoaşteri i . Cunoaşterea nu înaintează într-un s ingur sens, adică de la fundamente pe depl i n asigurate spre ceea ce poate fi întemeiat prin raportare la aceste fundamente, ci în ambele sensuri, de la cunoştinţe, metode şi norme acceptate provizoriu spre constructia de noi ipoteze şi de la rezultatele testări i ipotezelor spre situaţia de plecare acceptată, care este supusă reconsiderări i ş i revizuiri i în lumina acestor rezultate . Procedura în patru faze, la rindul e i , nu reprezintă o normă absolută, căreia ar trebui să i se acomodeze în mod necond iţionat orice demers al cercetări i . Principial vorbind, ea poate fi supusă, ca şi orice schematizare a experienţei , acţiuni i retroactive a unor experiente cu totul noi ale cercetări i . În cal itate de descriere schematică a demersulu i cercetări i , ea reprezintă însă un moment semnificativ al procesului detaşării reflectiei fi losofice asupra cunoaşteri i de acea reprezentare tradi ţional ă care ne îndeamnă să-i vedem excelenta în valori le întemeieri i şi certitudini i absolute. Căci a înţelege întemeierea cunoaşteri i ca autofundare înseamnă a nu mai căuta garanţia valori i ei obiective nici în repere exterioare, nici în prealabi l i i nalienabi l i , în fundamente ultime, definit ive, c i în coerenţa s istemului cunoştinţelor, într-o interactiune circulară prin care elementele se susţin ş i se corectează reciproc. "Ultima garanţie a unei dovezi în şti inţă nu este o


dovadă ultimă, o dovadă <4incolo de care nu ma i este nimic de căutat. Această garanţie este şti i nţa ea însăşi , care o oferă pri n existenţa ei , prin coerenta ei, prin eficaci tatea ei şi pri n facul tatea ei de a progresa" 1 •

8 . Fundaţionalism slăbit sau coerentism?

Considerînd diferite variante ale anal izei coerentiste a cunoaşteri i putem conchide că punctul lor de convergenţă, nucleul coerentismulu i , îl constituie teza că opini i le (enunţurile) pot fi întemeiate numâfpri;-raportar� la alte opin i i (enunţuri). Nu există opin i i cu un statut priv i legiat, opin i i ce nu se supun acestei condi ţ i i . În acest sens, întemeierea cunoaşterii va fi un demers circular. Fundaţional ismul , chiar şi în formulări le sale ce le mai rafinate şi mai atenuate, se opune coerentismului în măsura în care afirmă că există opi n i i (enunţuri) ce sînt de bază ş i , prin urmare, există temeiuri pentru opin i i , altele decît relaţi i le d intre opini i . Deş i uni i autori subliniază că fundaţional ismul , ca orientare în abordarea întemeieri i epistemice , nu trebuie confundat cu recunoaşterea existenţei unei cunoaşteri nemij locite, corelaţia strînsă d intre cele două poziţii ar putea fi cu greu contestată. Fundaţional ismul este inseparabi l de supoziţ ia că există opin i i (enunţuri) în temeiate al tfel decît prin relaţia lor cu alte opin i i (enunturi ) , acceptate ca întemeiate. În controversa actuală d intre coerentism şi fundaţional i sm, sus�nătorii celei din utmă pg_ziţi i_şubl i njază cu insi stentă că teorii le coerentiste nu ar fi în măsură să explice fapte elementare, general recunoscute, cum este acela că întreaga noastră cunoaştere despre lume este evaluată prin raportare la informaţi i le pe care ni le dau simţ!lrile,. N):oser ,formulează această obiecţie afirmînd că abordarea coerentistă nu răspunde unei cerinţe a întemeieri i cunoaşterii noastre despre fapte şi anume cerinţei ca "justificarea opin i i lor empirice să fie oferită de relaţia lor cu inputul senzorial d in l umea �!_npj,d��=:_ Altfel spus, abordarea coerentistă ar porni . de la supoziţia,. apreciată drept greşită, că relaţi i le cauzale d in tre opin i i şi l umea exterioară sînt nesemnificative d in punct de vedere epistemic . Reprezentanţ i i fundaţionalismului sublin iază că nu toate opin i i le sîn t în egală măsură in tegrate _ în s istemul total al opin i i lor noastn�. Opinii le despre ceea ce s imţim sau gîndim - susţin ei - ocupă o poziţie periferică în s istem . De aceea, detaşarea şi înlocuirea lor cu alte opin i i va avea un efect min im asupra coerenţei. s istemului . Ar exista, prin urmare, în si stemul total al opin i i lor o evidentă asimetric : opin i i cu privire l a ceea ce simţim şi percepem nu ar 'depinde de componente mai centrale ale s istemului în aceeaşi măsură în care acestea din urmă depind de primele. Opin i i le si tu(!te la periferia s istemului ar avea un statut epistemic speciaL Analiza coerentistă a întemeierii epistemice nu ar putea să dea socoteală de această asimetrie, de acest statut

1 F. Gonse!h. La �Jhnnetrie et le probleme de / 'esi>ace. tome VI, p. t 26. , Apud V. Tonoiu, Op. cit .. p .

60. ' - P. K. Moser. Empirica/ Justification, p. 89.


aparte al unor opini i . E. Sosa, unul din autorii ce dezvoltă asemenea consideraţi i critice, apreciază că epistemologii adoptă punctul de vedere al fundaţionali smului în măsura în care "împărtăşesc convingerea că o opinie poate fi justificată nu numai prin coerenta ei cu un sistem cuprinzător, c i ş i printr-o combinaţie adecvată de conţi nut observaţional şi origine în folosirea simţurilor în condiţii standard 1 . Fundaţional ismul s lăbit ar constitui singura al ternativă, deoarece teori i le coerentiste ale întemeierii nu ar putea să dea socoteală de statutul epistemic special al opini i lor situate la periferia s istemului . Oamenii cred că enunţuri de genul ' 'Văd în faţa mea un obiect care are cutare însuşiri" sînt bine întemeiate cînd simţurile lor sînt stimulate într-un anumit fel , chiar dacă caracterul demn de încredere al unor asemenea enunţuri nu ar f i susţinut de alte enunţuri, acceptate ca..� întemeiate. Teori i lor coerentiste li se _reproşează l ipsa de plauzibil i tate psihologică în măsura în care principiul coerentismului nu ar putea fi pus de acord cu asemenea constatări elementare.

K. Lehrer răspunde acestei obiecţii , sprij in indu-se pe o distincţie formulată de J . Fodor, distincţia dintre două feluri de mecanisme cognitive. Primul dintre ele, numit sistemul input, este si stemul ce răspunde în mod automat l a o stimulare senzorială cu o anumită reprezentare. Această reprezentare constituie o opinie perceptuală, de exemplu opinia că văd în faţa mea un obiect rotund de culoare galbenă. Al doi lea sistem evaluează asemenea opin i i perceptuale datorită unui dispozi tiv central de prelucrare. Rezul tatul evaluări i poate fi şi respingerea unei opini i perceptuale. În acest caz, nu vom accepta opinia drept o opinie întemeiată. Totuşi , de cele mai multe ori , atunci cînd avem opin i i perceptuale cu privire la obiecte famil iare ce stau în faţa noastră, d i spozitivul central de prelucrare nu va respinge aceste opin i i . Opini i le perceptuale vor fi acceptate, în acest caz, pe temeiul relaţiei lor cu alte opin i i . De exemplu, admiţînd că vizibi l i tatea este bună, că vederea mea este normală, voi fi îndreptăţit să cred că opinia "Există o carte cu copeqi albastre pe biroul meu" este foarte probabil adevărată. Dar în unele si tuaţii excepţionale, bunăoară în cazul opin ie i perceptuale formulate de unii oameni cu privire la stati i , "oameni mici verzi " , maqieni ş .a .m .d . , opin i i le perceptuale vor fi respinse prin deliberare. Se poate spune astfel că dispozi t ivul central de prelucrare val idează sau respinge opini i perceptuale, confruntîndu-le cu o varietate de opin i i acceptate în prealabi l . În acest sens oamenii pot decide, la capătul retleqiei sau deliberări i , să accepte sau nu anumite opin i i perceptuale. Deoarece de cele mai multe ori opini i le perceptuale sînt val idate de dispoziti vul central de prelucrare, se poate crea impresia greş ită că acceptarea lor ar fi condiţionată în mod uni lateral de stimularea senzorială. Este tocmai ceea ce c1�e� fundaţional işt i i . Coerentistul va insista, dimpotrivă, asupra distincţiei d intre producerea unei opini i ce poate avea loc în mod automat, prin acţiunea sistemului input şi acceptarea

opiniei . Acceptatea este întotdeauna rezultatul deliberări i , al intervenţiei celui de al doilea sistem cogn it iv, a sistemului înzestrat cu un dispozitiv central de prelucrare. Ş i tocmai acceptarea transformă opini i le în cunoştinţe. Subl in i ind distincţia dintre o teorie psihologică asupra cunoaşteri i ş i o teorie epistemologică a întemeieri i cunoaşteri i , Lehrer admite, totodată, că orice teorie epistemologică va trebui să aibă şi plauzibil i tate psihologică. Filosoful american apreciază că d i�tincţia dintre opinie şi acceptare,

1 E. Sosa. The Raft and tlze Pyrwnid: Coherence versus Foundatiom in t/1e Theol)' of" K1ww/ed�:e. în Op.

cit .. p. 32 1 .


� respecti v dintre produsele primului ş i a celui de a l doilea sistem cognit iv, poate conferi ' plauzibi l i tate psihologică anal izei coerentiste a întemeieri i epi stemice 1 • -

Critic i i coerentismului au atras atenţia şi asupra unei alte dificultăţi căreia trebuie săi facă faţă această abordare a întemeiri i epistemice. Este posibil să avem la îndemînă temeiuri suficiente pentru a accepta o opinie şi să nu acceptăm totuşi această opinie deoarece nu am făcut în mod corect anumite conexiun i . De exemplu, un detecti v poate să nu vadă în fapte care îi sînt accesibi le temeiuri pentru identificarea unui infractor în măsura în care el nu reuşeşte să facă conexiuni le relevante. Nu este, aşadar, sulicient să existe de fapt temeiuri pentru acceptarea unei opin i i . Pentru a fi acceptată opinia va trebu i să fie raportată tocmai la aceste temeiuri. Coerenta unei opin i i cu al te opin i i acceptate reprezintă, prin urmare, o condiţie prea s labă pentru întemeiere2 • Acest argument, destul de mult vehiculat de adversarii coerentismulu i , poate fi totuşi respins de îndată ce cădem de acord că o teorie a întemeirii epistemice nu va trebui să descrie cum are loc de fapt, într-o situatie sau alta, întemeierea opin i i lor. Anal i za întemeieri i este întreprinsă cu referire la un subiect oarecum ideal , unul care va face întotdeauna conexiuni corecte şi va accepta toate acele opini i ce pot fi întemeiate prin raportare la fapte ce îi stau la di spozitie, la alte opin i i pe care este îndreptăţi t să le accepte. Recunoaşterea l im itelor capacităti lor unui individ sau ale unui grup de a stabi l i conexiuni le corecte, necesare pentru a întemeia anumite opin i i , nu a r constitui o obiecţie la adresa anal i zei coerentiste a întemeieri i epistemice. Căci asemenea împrejurări ar putea zădărnici în fapt, dar nu în principiu întemeierea.

9. External ism sau internalism? Supozitii ale unei controverse epistemologice

Sîmburele oncare1 teorii coerentiste a întemeieri i îl constitUie presupoziţia că întemeierea este o relatie epistemică, o relaţie în care opini i le (enunturile) ce constituie s istemul cunoştintelor unei persoane, a unui grup sau a unei colectivităti se susţin reciproc. Opin i i le şi enunţurile nu pot fi întemeiate decît de opini i ş i enunturi . O asemenea înţelegere a întemeieri i a fost numită internalistă. O alternativă radicală la abordarea internal i stă a anal i zei întemeierii , abordare i lustrată cel mai bine de diferite variante ale coerentismului , o constituie externalismul sau teoria cauzală a întemeierii. External ismul epistemologie, în măsura în care poate fi asociat tendinţei mai generale de natural i zare a epistemologiei, contestă întemeierea drept condiţie a cunoaşterii sau propune un nou concept al întemeieri i . Această orientare a fost promovată îndeosebi de

1 Vezi K . Lchrer, St . Cohen, Justifica/ion. Trutll and Collerence, în (eds.) P. K. Moser, A. van der Nat,

Human Know/edl{e. îndeosebi pp. 328-329.

2 Pentru o formulare a acestei obiectii , vezi, de exemplu, J . L. Pol lock, A . Pletlwra ot Epistenwlol{ical

Tlleories. în Op. dt. , pp. 1 03- 1 04.


filosoful american Alvin J. Goldman. În cele ce urmează, external ismul va fi considerat numai în măsura în care dezvoltă o nouă teorie a întemeier i i .

Goldman nu insistă asupra raţiuni lor care I -au determinat să propună o nouă anal iză a întemeieri i cunoaşteri i . El a considerat, se pare, că teoria cauzată a întemeierii oferă o înţelegere mai s implă a întemeieri i , una mai apropiată de intuiţ i i fami l iare . Totodată, repl ica convingătoare pe care o dă îndoiel i i sceptice vorbeşte în favoarea external ismului . În sfîrş it , teoria cauzată a întemeierii ar permite, crede Goldman, să se răspundă provocări i pe care o reprezintă la adresa anal izei clasice a cunoaşteri i contraexemplele lu i Gettier.

Pri ncipiul teoriei cauzate a întemeieri i este că întemeierea opini i lor nu reprezin tă o relaţie între opin i i , ci o relaţie între opin i i şi stări reale. În acest sens, întemeierea este caracteri zată ca o relaţie externă, şi nu internă. Existenţa unei relaţi i genetice între opin i i ş i stări reale conferă întemeiere opini i lor. O opinie va fi întemeiată i ndependent de faptul dacă subiectul are sau nu conşti inţa relaţiei externe care face opinia întemeiată. Altfel spus , opinia poate fi considerată întemeiată în virtutea relaţiei cauzate, chiar dacă subiectul nu cunoaşte şi nu poate produce temeiuri le opiniei . Stări le reale ce constitu ie temeiurile opin i i lor reprezintă u l t ima verigă în lanţul întemeieri i . Ca punct de vedere asupra întemeieri i cunoaşteri i , externalismul este, prin urmare, solidar cu un fundaţional ism consecvent. Într·-adevăr, teoria cauzată a întemeieri i dă un răspuns obieqiei regresulu i l a infini t caracterizînd întemeierea ca o relaţie între enti tăţi epistemice (opini i , enunţuri, judecăti) ş i entităţi ce nu au o natură epistemică. S-a observat că fundational ismul trebuie să accepte o asemenea consecintă dacă doreşte să fie consecvent, să nu facă concesii coerentismulu i . Moser, de exemplu , admite că abordarea fundaţional i stă a întemeieri i cunoaşteri i va putea fi susţ inută numai dacă presupunem că opin i i le ş i enunţurile, cunoştinţele noastre despre fapte în genere, pot fi întemeiate prin raportare l a enti tăţi sau stări ce nu au o natură cognitivă. '

Teoria cauzată a întemeieri i cunoaşteri i propusă de Goldman se distinge pri n caracterul ei pronunţat descriptiv . Este o teorie ce îşi propune să expl ice pur şi simplu de ce oameni i acceptă în mod curent anumite opin i i ş i enunţuri ca fi ind bine întemeiate. Teza lui Goldman este că o opinie va fi caracterizată drept întemeiată dacă ş i numai dacă geneza ei este rezultatul unui anum it proces de formare a opin i i lor caracterizat ca demn de încredere. Opini i le sînt, aşadar, întemeiate prin modul cum iau naştere. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă opinii le perceptuale. Oameni i acceptă sau nu acceptă asemenea opin i i drept cunoştinţe considerîno modul cum sînt ele produse. Opin ia perceptuală dt văd un copac în faţa mea este acceptată drept cunoştinţă dacă este produsă de faptul că percep în acest moment un copac . Percepţia, la rîndul ei , va fi un temei a l opiniei perceptuale dacă va fi produsă într-un mod demn de încredere, adică dacă va fi produsă de către un copac real . Relaţia dintre opini i le noastre şi ceea ce percepem ca temei pentru aceste opini i este adesea i ndirectă şi se real izează prin ceea ce Goldman numeşte inferenJâ, într-un sens foarte larg al acestui termen. Astfel , perceperea semnalelor caracteri stice emise de maşin i le pompieri lor poate constitui un temei a l opin iei că în apropiere s -a produs un incendiu. Opini i le sînt întemeiate uneori prin lanţuri cauzate lungi şi complexe. De exemplu, opinia unui vulcanolog că un anumit vulcan a erupt cu sute de ani înainte se întemeiază pe examinarea urmelor de l avă şi a al tor informaţi i . Exi stă, în acest caz, un lanţ cauza! continuu, fără întreruperi, între erupţia vulcanului , prezenţa şi caracteristici le lavei, opinia vulcanologulu i despre


caracteri stic i le lavei şi opinia l u i că vulcanul a erupt acum cîteva sute de an i . Tocmai exi stenţa acestui lanţ cauza! face ca cea din urmă opin ie să fie bine întemeiată. La întrebarea dacă partea numită Îf({erellJială a acestui lanţ constă de asemenea din relaţii cauzale, Goldman răspunde afirmativ . Totuş i , el nu-şi sprij ină punctul său de vedere cu privire la natura relaţiei de întemeiere pe această supoziţie. Goldman susţine doar că dacă un lanţ inferenţial este adăugat unuia cauza] , atunci întregul lanţ va f i cauza! . Lanţurile cauzale cărora li se adaugă relaţii logice sînt tot lanţuri cauzale 1 •

Întemeierea opi nii lor este un lanţ cauza! ale cărui u l time verigi sînt entităţi necognitive. De cîte ori determinarea cauzală a opiniei de către entităţi ce nu sînt de natură cognit ivă l ipseşte, se poate spune că opin ia nu este rezul tatul unui proces demn de încredere sau că acest proces este unul defectuos2 Procese defectuoase, nedemne de încredere ce intervin în formarea opinii lor pot fi dorinţele, ataşamentul emoţional , raţionamentele confuze, general izări le pripite şi altele. Bunăoară, orientarea spre ceea ce dorim constituie un proces de formare a opini ilor ce nu este demn de încredere. Opini i le pe care le poate genera o asemenea orientare nu vor fi socotite întemeiate. Procese demne de încredere ce conferă o întemeiere opinii lor sînt percepţi i produse în condiţii normale, raţionamenie corecte, introspecţia atunci cînd nu intervin i nfluenţe perturbatoare ş .a .m.d . Opini i le ce iau naştere prin asemenea procese sînt, în genere, adevărate. "Propunerea mea pozitivă este aceasta: cal i tatea unei opin i i de a fi justificată este o funcţie a caracterulu i demn de încredere (reliability) al procesului sau proceselor care o produc; caracterul demn de încredere constă, ca primă aproximaţie, în tend inţa unui proces de a produce opi ni i ce sînt mai degrabă adevărate decît fal se"3 • Goldman precizează că însuşirea procesului care generează o opinie de a fi demn de încredere se exprimă în faptul că stări reale diferite produc opinii diferite . De exemplu , opini i le perceptuale sînt demne de încredere ori de cîte ori trăsături distincte ale ambianţei produc stări perceptuale care sînt în mod corespunzător diferite. Unele opin i i pot fi mai bine întemeiate decît altele în raport cu caracterul mai mult sau mai puţin demn de încredere al proceselor ce determină cauza! opin i i le . De exemplu , opin i i le produse de percepţii la scurtă distanţrt sînt mai bine întemeiate decît opini i le ce iau naştere din percepţi i la mare di stanţă. Tot aşa, sînt mai bine întemeiate opinii le produse de impresi i v i i a le memoriei decît opini i le generate de impresi i vagi ale memoriei . Asemenea consideraţii sînt în acord cu modul curent de a gîndi al oameni lor despre temeiurile acceptării anumitor opini i sau enunţuri în cal itate de cunoştinţe. Dacă însuşirea proceselor ce i ntervin în formarea opinii lor socotite de a fi demne de încredere comportă gradaţ i i , ne putem întreba ce grad trebuie să atingă aceste procese pentru ca opin i i le pe care le generează să tie bine întemeiate. Răspunsul lui Goldman este că ele vor trebui să fie procese ce au tendinţa de a produce mai degrabă opini i adevărate decît opini i false. Rezultă că procesul de formare al opin i i lor care generează uneori erori vor putea ti totuşi calificate drept demne de încredere. Pot exista, aşadar, opin i i bine întemeiate ce

1 Vezi. A . J. Goldman . A Cat1sa/ Theory of' KnowinR. în M . D. Roth, L . Galis. Knowi1w Essays in the

Analysis of Knowledge. Un iversity Press of America, New York. London. 1 984, pp. 74 şi 82.

2 Vezi A 1 . Goldrnan. W/wr is Jusrified Beii�!?. în (ed.) G . Pappas. Justifica/ion and Beliet: New Studie.<

i1� Epi.<temology, D. Reidcl, Dordrecht. Boston , London, 1 979, p. 9 .

3 V e z i A . 1 . Goldrnan, What i s Justified Belief"! , p. 1 0.


se dovedesc false 1 • Asemenea situaţi i reprezintă însă mai curînd excepţia decît regu la. Considerînd întemeierea drept o funcţie a caracterului demn de încredere al proceselor ce intervin în formarea opin i i lor, Goldman subl in iază că întemeierea nu reprezintă o garanţie absolută a adevărulu i . Anal iza pe care o dă întemeieri i este, prin urmare, în acord cu recunoaşterea fai l ib i l i tăţi i cunoaşteri i . Totodată, subl i nierea d i stincţiei dintre adevăr şi întemeiere semnalează că external i stul adoptă în mod taci t teori a adevărulu i ca o corespondenţă cu faptele. Orice critică a teoriei corespondenţei va fi îndreptată, prim urmare, ş i împotri va external ismului .

Teoria cauzală propune un concept natural ist al întemeieri i în sensul că întemeierea este gîndită ca o relaţie cauzală. Conceptul external ist al întemeierii se opune, cum s-a semnalat mai sus, în primul rînd concepţii lor coerentiste. Înţeleasă drept determi nare cauzală, întemeierea constituie o relaţie genetică sau istorică. Căci cal i tatea unei opin i i de a fi întemeiată nu depinde numai de starea de lucruri prezentă, c i ş i de istoria anterioară. O consecinţă remarcabi lă a acestui mod de a înţelege întemeierea este că o opin ie poate să fie întemeiată fără ca subiectul să fie în măsură să indice temeiurile care o susţin . Goldman afirmă că nu am fi îndrepăţită să contestăm caracterul întemeiat al unei opin i i doar pe motivul că subiectul nu poate indica temeiuri ale acceptări i e i . El afirmă textual : "După cum o persoană poate cunoaşte fără a cunoaşte că cunoaşte, tot aşa ea poate avea o opi nie j ustificată fără a şti că este justificată"2 . Să presupunem, de exemplu, că o persoană a acceptat o anumită i nformaţie istorică pe temeiul a ceea ce a citit într-o enciclopedie demnă de încredere. Să presupunem, de asemenea, că ea nu îşi mai aminteşte cum şi-a format această opinie. În acest caz, persoana în cauză nu poate indica temeiuri le sale pentru acceptarea acestei opin i i . Lanţul cauza! există totuş i . External istul va putea să afirme că o asemenea opinie este întemeiată, în t imp ce coerentistul va contesta negreşit această afirmaţie. Goldman subliniază că noi acceptăm drept întemeiate multe opin i i fără să putem însă produce raţiuni în sprij inul lor. Cunoaşterea noastră ar trebui să fie drastic redusă, dacă tuturor acestor opin i i li s-ar contesta cal itatea de cunoştinţe.

Propunînd un concept externalist al întemeieri i cunoaşteri i , Goldman se distanţează de acea abordare a întemeierii pe care o numeşte carteziană. Este abordarea ce porneşte de la supozi ţia că o opinie sau un enunţ sînt întemeiate numai dacă se întemeiază singure sau sînt întemeiate prin raportare l a alte opin i i sau enunţuri . Potrivit teoriei lu i Goldman, o opinie va f i acceptată ca întemeiată 'pe temeiul satisfaceri i unei condiţ i i considerabi l mai s labe, aceea de a fi produsă într-un mod demn de încredere, printr-un proces cauza! . Consecinţa adoptării unei asemenea înţelegeri a întemeieri i drept o condiţie a cunoaşteri i va fi o lărgire considerabi lă a domen iului de apl icare al cuvîntului cunoaştere. Goldman dezvoltă această impl icaţie a teoriei sa le cauzale a întemeieri i cu referire la conceptul cunoaşteri i înnăscute3 • Răspunsul la întrebarea dacă exi stă sau nu cunoaştere înnăscută, ca interogaţie fi losofică, epi stemologică, şi nu ca una psihologică, empirică, depinde de modul cum vor fi înţelese condiţ i i le necesare ale cunoaşterii , în particular condiţia întemeieri i . External istul susţine că o opin ie reprezintă cunoaştere ori

1 Ibidem. p. 1 1 . 2 Ibidem, p. 1 5 .

3 Vezi A. J. Goldman. lnnate Knowled11e. în (ed . ) St. Stich, lnnate ldeas. Cal i fornia University Press. 1 975 .


d e cîte ori există o relaţie adecvată între această opinie şi anumite stări reale, ca entităţi necognitive. Iată un exemplu . O persoană bolnavă de reumatism s imte dureri l a încheieturi ori de cîte ori presiunea atmosferică este joasă ş i plouă. Ea va reţine relaţia dintre ploaie şi durerile l a încheieturi , astfel încît de cîte ori încep să o doară încheieturi le va presupune că va ploua. Vom putea spune că această opinie reprezintă cunoaştere deşi ea nu se validează pe sine ş i nu este întemeiată prin raportare l a alte opin i i . Solicitat să-şi întemeieze opinia că nu va ploua, cel ce suferă de reumatism va spune doar că "s imte" acest lucru. (Dacă I-ar fi citit pe Hume el ar spune, poate, că a observat în trecut o relaţie sistematică între dureri la încheieturi şi schimbarea vremi i . ) Goldman caracterizează external ismul sau teoria cauzală a cunoaşterii drept o încercare de a explica de ce este îndreptăţită pretenţia acestei persoane că ea posedă cunoaştere : faptul că va ploua şi opinia persoanei ce suferă de reumatism că va ploua sînt corel ate cauza! printr-un factor comun, scăderea presiuni i atmosferice. Există o relaţie cauzală adecvată între o opinie şi un fapt ce nu este de natură epistemică. Opinia este, în acest sens, întemeiată. Să considerăm, acum, cunoaşterea numită înnăscută. Pentru ca aşteptări le bazate pe dispoziţii de comportare înnăscute să poată fi caracterizate drept cunoaştere, ele vor trebui să satisfacă condiţia întemeierii în această reformulare, adică să fie corelate cauza! în mod adecvat cu stări re�le, cu entităţi ce nu sînt de natură epistemică. Goldman susţine că aşteptări le bazate pe dispoziţii de comportare înnăscute au o asemenea determ inare cauzală. Aceasta este valoarea lor adaptativă. Relaţia dintre o d ispoziţie de comportare şi valoarea ei adaptativă, o relaţie mediată de selecţia naturală, va putea fi caracterizată drept o relaţie cauzală adecvată. Goldman susţine că nu numai aşteptări le înnăscute ale oameni lor, ci ş i cele ale multor animale satisfac condiţia întemeieri i , înţeleasă în acest fel , şi vor putea fi cal ificate drept cunoaştere.

De exemplu, ori de cîte ori receptori i senzorial i ai căpuşei sînt st imulaţi de mirosul acidului butiric ce provine de la un mamifer, căpuşa se tlxează pe animal. găseşte o porţiune a piel i i cu temperatura în jurul a 37° C. şi începe să sugă sîngele. Căpuşa "crede", aşadar. că un anumit mi ros ş i o anumită temperatură sînt semnale ce indică Jocul adecvat pentru a suge sînge. Ea nu a învăţat acest lucru, ci îl ştie de la naştere. Dispoziţia ei de a suge sînge din acele porţiuni ale piel i i ce emană acid butiric ş i au o temperatură în juru l l u i 3711 C este, aşadar, o dispoziţie de comportare înnăscută. Există o relaţ ie cauzală adecvată între această dispoziţie de comportare a căpuşei şi faptul că aceste porţ iuni ale piel i i sînt potriv i te pentru a suge sînge. Din punctul de vedere al teoriei cauzale a întemeieri i , d i spoziţ i i le de comportare generate într-un mod demn de încredere, printr-un proces cauza! adecvat, vor fi caracterizate drept cunoaştere. O cunoaştere înnăscută va putea fi astfel atribuită unui animal cum este căpuşa. Cu atît mai mult va putea fi atribuită cunoaştere unui copi l nou născut, altfel i ncapabi l să formuleze opini i şi să producă temeiuri . Noul născut are, bunăoară, dispoziţia de a crede că zîmbetul este un semn de afecţiune. În măsura în care această di spoziţie este un produs al selecţiei naturale. ea are o determinare cauzală adecvată şi va fi socotită întemeiată d in punctul de vedere al teoriei cauzale. Satisfăcînd condiţ ia. întemeierii ca va putea fi calificată, ca şi a l te di spoziţ i i de comportare. ce sati sfac această condi ţie, drept cunoaştere. Afirmarea existenţei unei cunoaşteri înnăscute la animale ş i oameni este în acest fel pe deplin compatibi l ă cu anal iza external istă a întemeieri i .

Critica teoriei cauzale a întemeierii s e concentrează tocmai asupra unor asemenea consecinţe extreme pe care le implică această teorie. Susţinătorii anal izei coerentiste a


cunoaşterii apreciază că punctul slab al external ismului îl constitUie ignorarea unei distincţii socotite fundamentală, ş i anume distinctia dintre informaJie ş i cunoaştere. B aza unor d ispoziţ i i de comportare ş i aşteptări de felu l celor amintite mai sus - afirmă ei -este informaţ ia, şi nu cunoaşterea. Lehrer susţine că atît animalelor, cît şi copii lor mici ar ti mai potrivit să le atribuim informaţie, şi nu cunoaştere. Am putea - eventual - spune că animalele superioare şi copiii mici deţin o formă primitivă de cunoaştere, una în care l ipseşte întemeierea. Întemeierea, concepută ca evaluare a corectitudin i i informaţiei , ar fi condiţia necesară a cunoaşterii în sensul depl in al cuvîntului 1 • Animalele şi copiii mici nu posedă d ispozitive de evaluare a corectitudin i i informaţiei ş i , ca atare, nu posedă cunoaştere în sensul strict al cuvîntulu i . Transformarea informaţiei în cunoaştere implică acceptarea acesteia în lumina informaţiei prealabile. Această acceptare este o funcţie a unui d ispozitiv central de prelucrare care l ipseşte l a animale şi la copi i i mici . Pentru coerentist, corectitudinea informaţiei receptate va fi, prin urmare, o condiţie prea s labă, o condiţie necesară dar nu suficientă a cunoaşteri i . Cunoaştere există numai acolo unde corectitudinea informaţiei poate fi evaluată şi a fost evaluată. "Există o importantă distincţie între a reţine sau poseda o informaţie ş i a şti că informaţia primită sau aflată în posesie este corectă. Avem cunoaştere numai atunci cînd ştim că informaţia pe care o primim sau o posedăm este corectă"2• Lehrer recunoaşte şi relevă i mpl icaţii le normativi ste a le anal i zei coerentiste a întemeieri i . El afirmă că tocmai evaluarea corectitud in i i informaţi i lor de către dispozitivul central de prelucrare d istinge cunoaşterea speci{ic umană. O pretenţie de cunoaştere devine cunoaştere numai în măsura în care poate ti susţinută prin producerea de temeiuri . Sugestia externalişti lor că o opinie reprezintă cunoaştere pentru o persoană chiar dacă aceasta nu poate produce temeiuri în favoarea ei este respinsă ca inacceptabi lă . Persoana în cauză nu va şti dacă informaţia pe care o are este corectă sau nu ş i nu va fi , prin urmare, îndreptăţită să· o accepte. Condiţia conexiuni i cauzale adecvate, pe care o formulează teoria external istă a întemeieri i , va fi, aşadar, o condiţie necesară şi suficientă doar pentru producerea i nformaţiei , şi nu a cunoaşteri i . Opini i ce nu sînt nici adevărate, nici bine întemeiate pot să aibă în anumite condiţ i i , importante funcţii adaptative. Lehrer admite că, în cel mai bun caz, punctul de vedere externalist poate fi susţi nut în ceea ce priveşte opini i le perceptuale. Aceasta în sensul că si tuaţi i le în care opini i le perceptuale vor trebui să fie respinse în lumina unor informaţii prealabile sînt situaţi i excepţionale, rare. Ceea ce este ieşit din comun în cazul opinii lor perceptuale este însă curent atunci cînd este vorba de cunoaşterea propoziţională. Numai confruntarea cu informaţia independentă cuprinsă în dispozit ivele centrale de prelucrare ne poate indica dacă informaţia pe care o exprimă un enunţ este corectă sau nu. "O condiţie necesară a cunoaşterii este coerenţa cu informaţia prealabi lă (background ir!formation), cu un s istem de acceptare care ne informează cu privire la caracterul demn de încredere al informaţiei pe care o posedăm"-' . Lehrer crede că dacă externalişti i cad de acord că întemeierea este o condiţie necesară a cunoaşteri i , atunci ei vor fi s i l iţi să facă concesi i semnificative coerentismulu i . Goldman recunoaşte într-adevăr că o opin ie ce rezul tă dintr-un proces

1 Vezi K . Lehrer. St. Cohen, Justification. Trut/1, and Coherence. în Op. cit . . p . 330.

2 K . Lehrcr, Them)' of Know/edţ;e. p. 33.

·' Ibidem. p. 1 64 .


de formare al opin i i lor care este demn de încredere va trebui , pentru a fi recunoscută drept întemeiată, să mai satisfacă o condiţie, şi anume, să nu tie în contradicţie cu alte informaţi i pe care le are subiectul .

Critica coerentistă a external ismului se sprij ină pe supoziţia că atribuirea cal ităţ i i de cunoaştere une i opin i i este o problemă de drept ş i nu de fapt. Conceptul întemeieri i , c a ş i orice a l t concept normativ, nu poate fi , în principiu, introdus pe baza unei relaţii cauzate. Întemeierea este gîndită ca o relaţie conceptuală, ş i nu ca una factuală, empirică. Trebuie să di stingem între ceea ce acceptăm prin condiţionare ş i pe bază de temeiuri . Într-un s istem de educaţie autoritară copilu l va putea fi condiţionat sr1 accepte anumite opin i i întemeiate. Cît timp nu va putea produce temeiuri în favoarea lor, el nu va avea însă cunoaştere . O teorie externalistă a întemeieri i ar reprezenta, pînă la urmă, un nonsens, în măsura în care într-o asemenea teorie se confundă indicarea cauzelor producerii unei opini i cu producerea de temeiuri (raţiuni) în favoarea unei opin i i . "Aşadar, external istul trebuie să greşească cînd pretinde că ceea ce generează opinie este ceea ce o transformă în opinie întemeiată şi în cunoaştere. Aceasta înseamnă, într-adevăr, să confunzi raJiunea pe care o are o persoană pentru a crede ceva cu cauza pentru care crede. Confuzia este una atît de curentă încît o putem numi eroarea cauzală (causal

fallacy)" 1 • Oricum ar lua naştere o opinie, ea repezintă cunoaştere numai dacă va putea fi apărată prin producerea unor temeiuri adecvate, temeiuri care nu pot fi , la rîndul lor, decît opin i i .

Controversa dintre i nternalismul coerentist ş i teoria externalistă a întemeieri i pare să tie generată şi întreţinută de supoziţi i sau opţiuni iniţiale ce sînt reciproc incompatibi le . Externalişt i i încearcă, de fapt, să explice şi să justifice uti l izarea curentă a cuvîntulu i cunoaştere, o uti l i zare care este în acord cu un concept mai vag şi mai cuprinzător a l cunoaşterii . Cei care adoptă acest concept vor susţine că oameni i neinstruiţ i , copi i i m ici ş i chiar animalele posedă cunoaştere, deşi , evident, aceştia nu pot să producă temeiuri în favoarea a ceea ce cred şi aşteaptă. Epistemologi i de orientare external i stă resping conceptul normati v al întemeierii propus de teori i le coerentiste, tocmai pe temeiul că adoptarea acestui concept este incompatibi lă cu i ntenţia de a atribui cunoaştere copi ilor mici şi animalelor sau cu acceptarea existenţei unei cunoaşteri tacite, în stare practică. Ei protestează împotriva a ceea ce cal ifică drept o suprarafionalizare ş i supraintelectua/izare a conceptulu i cunoaşteri i . Cunoaşterea nu ar impl ica capaci tatea de a produce temeiuri adecvate în favoarea a ceea ce acceptăm. Coerentiştilor l i se reproşează că nu d isting între activitatea de a întemeia o opinie şi cal itatea unei opin i i de a fi întemeiată, care este "un anumit gen de stare epistemică sau de poziţie a celu i ce are opin i i faţă de opinie ma i degrabă decît ceea ce este sau poate fi făcut"2 • Abordarea coerentistă ar reflecta tendinţa spontană a epistemologilor de a atribui cunoaştere doar subiecţilor cu atitudini critice, adică acelor subiecţi care solicită temeiuri pentru orice afi rmaţie şi retlectează asupra statutulu i epistemic al opin i i lor lor. Dacă cuvîntul cunoaştere ar fi rezervat doar pentru ceea ce acceptă ca întemeiat subiecţii cu aptitudin i critice. atunci va trebui să căutăm un alt cuvînt pentru asemenea lucruri cum ar fi conşti inţa a ceea ce gîndim şi simţim într-un anumit moment, informaţi i le despre

1 Ibidem. pp. 1 68- 1 69 .

2 W . P. A l ston . Wlwt '.< Wronli with lmmediate Knowledl,'e?. î n Op. c i r . . p. 84.


ambianţă primite prin percepţi i sau reamintirea a ceea ce s-a întîmplat în trecut. Alston exprimă cu i ncis iv itate punctul de vedere al critici lor coerentismului scri ind că "putem să avem cunoaştere propoziţională fără a fi capabil i , îndeosebi fără a fi pe depl in capab i l i să real izăm o evaluare reflexivă a acestei cunoaşteri . Nu trebuie să confundăm epistemologia cu obiectul ei" 1 • El caracterizează concepţia potriv i t căreia capacitatea de a produce temeiuri în favoarea opin i i lor acceptate este o condiţie a cunoaşteri i drept o concepţie voluntari stă şi normativistă. În multe si tuaţii , opini i le pe care le acceptăm nu sînt rezul tatul unui proces voluntar, produsul reflectiei şi al evaluări i . Dacă întemeierea opi n i i lor ar implica controlul voluntar al acestora, întemeierea nu ar mai putea fi caracterizată drept o cerinţă generală a cunoaşteri i . "Noţiuni normati ve ca obl igaţie ş i mustrare se aplică doar fi inţelor ce sînt în stare să-şi controleze comportarea prin raportare la norme, principii sau regu l i . Datorită l ipsei acestei capacităţi ne abţi nem să apl icăm asemenea concepte copi i lor foarte m ici ş i animalelor mai inferioare. În mod sigur aceste creaturi nu sînt l ipsite de cunoaştere. Atît copi i i mici , cît ş i cîin i i , cîştigă cunoaştere asupra ambianţei lor fizice nem ij locite prin percepţie"2 • Externalişti i i nsistă asupra a ceea ce apropie şi nu asupra a ceea ce desparte cunoaşterea omenească de capaci tatea copii lor mici ş i a animalelor de a recepţiona şi prelucra i nformaţi i . Goldman, de exemplu , susţine că există o relaţie între cunoaşterea matură ş i capacitatea fi i nţelor mai evoluate de a di stinge duşmani i ş i prada, un med iu care ameninţă de unul ce ocroteşte. "Conceptul cunoaşteri i - afi rmă el - îşi are rădăcini le în acest fel de activitate cognitivă"3 • Internal işti i se distanţează de conceptul vag, comun al cunoaşterii ş i apără un concept strict, epistemologie al cunoaşter i i . Ei afirmă că de vreme ce recunoaştem că animalele şi copi i i mici nu au responsabi l i tate morală nu avem moti ve pentru a le atribui responsabi l i tate epistemică. Întemeierea, în calitate de condiţie necesară a cunoaşteri i , a r impiica tocmai responsabi l i tate epistemică. Nu avem, aşadar, cunoştinJe, în sensul propriu al cuvîntului , decît atunci cînd cunoaştem (ştim) că avem cunoştinJe. A cunoaşte implică, pri n urmare, a cunoaşte că noi cunoaştem. O opinie adevărată va reprezenta cunoaştere, în sensul strict al cuvîntului , numai pen�ru cel ce va fi în măsură să prezinte ş i să discute temeiuri în favoarea ei ori de cîte ori acest lucru va fi necesar. Desigur că subiectul nu trebuie să aibă conceptu l întemeierii epistemice pentru a avea cunoaştere. El trebuie însă să fie în măsură să justifice orice pretenţie de cunoaştere prin producerea de temeiuri (raţ iuni) şi prin evaluarea acestora. Această condiţie nu este satisfăcută de conceptul externalist al întemeieri i . Epistemologul internal ist recunoaşte, desigur, că noi apl icăm adesea cuvîntu l cunoaştere unor si tuaţi i în care o asemenea condiţie min imă nu este satisfăcută ş i nu poate fi satisfăcută. Cuvîntul cunoaştere ar reprezenta însă, în acest caz, doar une fw;on de parler. (Spunem, de exemplu, despre noul născut în vîrstă de cîteva lun i că el cunoaşte (ştie) dacă este sau nu în patul lu i . ) . Noi facem însă în mod curent o distincţie între opin i i sprij in i te pe temeiuri şi opini i ce nu sînt sprij in i te pe temeiuri nu numai în ştiinţă, ci ş i în viaţa de fiecare zi. O curte cu j uri nu va accepta drept o mărturie cu greutate declaraţi i le acelui martor care nu este în stare săşi întemeieze afirmaţi i le . Pentru coerentist, cunoaşterea despre fapte implică nu numai

1 Ibidem. p. 86.

2 Ibidem. p. 90. 3 A . J. Goldman. Di.<crimination al1{[ Perceprual Know/edRe. în (cds . ) P. K . Moser, A van der Nat, Hwnan

KnmvledKe. p. 28 1 .


corectitudinea sau adecvarea informaţi i lor, c i ş i capacitatea de a susţine corectitudinea ş i adecvarea lor prin producerea de temeiuri . Teoria coerentistă a întemeierii s e construieşte porn ind de la o opţiune, opţiunea pentru un concept restrictiv al cunoaşterii . Cunoaşterea este pentru coerentist rezultatul evaluări i raţionale a opin i i lor, prin examinarea temeiurilor care le susţin , prin deliberare, ş i nu există acolo unde o asemenea evaluare n.u este posibi lă sau nu are loc în mod practic. Adeziunea la o abordare internal istă sau externalistă a întemeierii pare astfel să fie condiţionată, în cele din urmă, de opţiunea pentru un concept mai strict sau mai vag ş i mai cuprinzător al cunoaşteri i .

10. întemeiere epistemică şi anal iză transcendentală

Concepţi i le fundaţionali ste şi respectiv coerenti ste asupra întemeieri i epistemice se sprij ină, aşa cum s-a arătat mai sus, pe două reprezentări diferi te asupra cunoaşteri i . Fundaţionalismul este solidar cu înţelegerea cunoaşteri i c a s istem ierarhic, un s i stem în care există enunţuri cu ranguri diferi te d in punctul de vedere al semnificaţiei lor epistemice. Coerentismul , d impotrivă, nu poate fi despăqit de o înţelegere holistă a cunoaşter i i . Pentru fi losoful de orientare coerentistă toate opini i le şi enunţurile sînt pe acelaşi plan d in punct de vedere epistemic. Metaforele piramidei şi ale plutei subl i niază contrastul dintre aceste reprezentări .

Considerarea şi analiza cunoaşterii noastre despre fapte ca un sistem ierarhizat a avut Joc şi în cadrul unui proiect fi losofic distinct de cel în care s-au dezvoltat teori i le fundaţionaliste a le întemeieri i , ş i anume proiectul fi losofiei transcendentale. În t imp ce teorii le fundaţionaliste îşi propun să identifice opin i i (enunţuri) de bază, să determine veriga ult imă în regresul întemeierii ş i să fi xeze în acest fel fundamentul tuturor cunoştinţelor noastre despre lume, abordarea transcendentală a anal izei cunoaşterii urmăreşte să pună în lumină şi să supună analizei premise sau condiţii ce fac posibi lă cunoaşterea prin experienţă, adică să caracterizeze noţiuni şi principi i ce reprezintă condiţ i i necesare ale experienţei şi nu sînt, la rîndul lor, condiţionate de experienţă. Vom numi asemenea conditi i precondiţii şi vom spune că filosofia transcedentală este o cercetare asupra precondiţii lor posibi l i tătii experientei în genere. Problematica filosofiei transcendentale este corelată cu problematica întemeierii epistemice şi, totodată, diferită de aceasta, Mai precis , problematica filosofiei transcendentale se situează într-un orizont distinct de orizontul problematic în care s-au constituit teori i le întemeieri i . În acest din urmă orizont întrebarea este cum pot fi întemeiate opin i i (enunturi) ş i cum pot fi ele recunoscute, în acest fel , drept cunoştinţe. În orizontul anal izei transcendentale întrebarea este cum devine posibi lă cunoaşterea noastră despre lume, cunoaşterea prin experienţă. Prolematica fi losofiei transcendentale poate fi apreciată drept una mai fundamentală decît problematica întemeieri i epistemice. Aceasta în sensul că întrebarea cu pri vire la precondiţi i le cunoaşteri i despre fapte pe care o dobîndim prin experienţă precedă întrebarea cu privire la condiţi i le întemeieri i ş i acceptări i opini i lor (enunţuri lor) întemeiate.

ÎNTEMEI EREA CUNOAŞTER I I 1 8 1

Conceptul fi losofiei transcendentale a fost consacrat de Kant. Kant a caracterizat drept a priori toate noţiuni le şi principi i le care preced cunoaşterea prin experienţă şi o fac posibi lă . El numeşte transcendentală o cunoaştere ce nu priveşte obiectele ş i ca atare, c i reprezintă cunoaşterea noastră despre obiecte în măsura în care aceasta este posibilă a priori. Filosofia transcendentală, într-un sens larg a l termenului , este, aşadar, s istemul tuturor conceptelor ş i principi i lor pure sau a priori. Expresi a critica raţiunii pure este, în esenţă, echivalentă cu expresi i le analiză transcendentală ş i filosofie transcendentală.

Kant d istinge între judecăţi a priori ce nu extind cunoaşterea, ci explicitează doar ceea ce ştim deja, şi j udecăţi a priori ce extind cunoaşterea. Primele sînt numite judecăţi

analitice, iar celelalte judecă[i sintetice a priori. Judecăţile anal i tice sînt judecăţi adevărate pe temeiul principiilor logic i i , precum ş i a regul i lor ş i a deprinderilor de folosire a cuvintelor într-un anumit l imbaj . Sînt judecăţi de tipul "Plouă sau nu plouă" ş i "Pisica are patru picioare" . (Kant nu a distins, de fapt, aceste două tipuri de judecăţi anal itice, j udecăţi adevărate pe temeiuri logice şi judecăţi adevărate pe temeiul înţelesulu i cuvintelor.) Judecăţi le s intetice a priori conţin , d impotrivă, partea pură a cunoaşteri i noastre. Obiectul acestor judecăţi sînt pentru Kant intuit i i le pure al sensibi l i tăţii - spaţiul şi timpul - şi categori i le intelectu lu i pur. Problema filosofiei transcendentale, aşa cum a fost gîndită ea de Kant în Critica raJiunii pure, este explicaţia posibi l i tăţi i j udecăţilor sintetice a priori. Spre deosebire de principiile logic i i , judecăţi le sintetice a priori, judecăţi le matematicii ş i fizici i pure, reprezintă nu condiţ i i formale ale gîndiri i în genere, c i conţin o cunoaştere a priori cu privire la toate obiectele unei experienţe posibi le. Despre principi i le fizicii pure Kant va spune că ele ne dau cunoaşterea unei naturi În genere. Termenul natură desemnează toate obiectele unei experiente posibile . Cunoaşterea unei naturi În genere precede ş i face posibi lă cunoaşterea unei naturi determinate. Aceasta din urmă devine posibi lă datorită unir i i formei cu o materie oferită de i ntuiţ ia sensibi l ă. Principiul cauzal ităţi i , bunăoară, este o lege a unei naturi în genere, în timp ce cunoaşterea unei relaţii cauzale în lumea în care trăim, fie în viaţa comună, tie în ştiinţă, devine posibi lă prin apl icarea principiului cauzal ităţi i l a materia pe care ne-o oferă simţurile.

Kant a socotit că anal iza transcendentală, cercetarea formelor pure ale sensibi l i tăţi i şi in telectului ce fac posibi lă orice cunoaştere prin experienţă, reprezintă nucleul fi losofiei teoretice, cu alte cuvinte, obiectul autentic al fi losofiei prime sau al metafizici i . Fi losofia transcendentală urmează să ia locul metafizicii transcendente ce pretinde a reprezenta o cunoaştere prin ratiune pură, adică a priori a absolutu lu i . În acest fel , fi losoful d i n Konigsberg a delimitat u n nou cîmp a l cercetării filosofice. Cercetarea fi losofică nu ar avea drept obiect l umea în sine, ci preconditi i le care fac posibi lă orice cunoaştere despre lume. Programul Criticii raţiunii pure, observă un cunoscut filosof contemporan, a fost identificarea· ş i analiza formelor ce fac cu putintă experienţa în genere, adică întreaga noastră cunoaştere a cărei materie este dată de simţuri . Convingerea autorului acestei cărţi a fost că determinarea formelor pure ce fac pos ib i lă cunoaşterea pr in experientă poate fi real izată făcînd abstracţie de continutul cunoaşter i i . "Fie că optăm sau nu pentru a denumi propo�iti i le ce descriu această structură


<<S intetice a priori>> , este clar că e le au un caracter sau statut di stinct, i ar teoria copernicană a lu i Kant a fost o încercare de a explica acest statut" 1 •

Kant a propus ş i a dezvoltat un concept tare sau absolutist al filosofiei transcendentale. Obiectul anal i zei transcendentale era pentru el ct;rcetarea unor forme presupuse a fi constitutive cunoaşteri i noastre despre lume în genere. Raţiunea pură, intuiti i le sensibil i tăţi i ş i principi i le in telectului ce fac posibi lă experienta. sînt gîndite ca date o dată pentru totdeauna. Este adevărat că cel puţin din perspectiva Criticii rafiunii pure

numai principi i le intelectului pur, ce prescriu condiţi i ale unei naturi în genere, pot fi stab i l i te o dată pentru totdeauna şi nu principii le fizici i newtoniene. Putem deţine o cunoaştere a priori, o cunoaştere pe deplin asigurată şi defin it ivă în sensul că ne este dată prin natura facultăţ i i noastre de cunoaştere, numai despre o natură în genere ş i nu despre o lume anume, despre lumea în care trăim. Cunoaşterea comună, ca ş i şti inţa naturi i , începe cu experienţa în sensul că elementele constitutive ale intelectulu i pur, categori i le ş i principi i le gîndir i i pure, pot fi apl icate în mod leg itim numai i ntuiţ iei sensibile, materiei furnizate de simţuri .

Proiectul fi losofiei transcendentale, ca proiect de cercetare fi losofică, trebuie dist ins de supoziţi i l e mai specifice ce susţ in analiza transcendentală la Kant . Conceptul fi losofiei transcedentale poate fi caracterizat ş i într-un sens mai larg, mai tolerant. Punctul de plecare şi de sprij i n al oricărei anal ize transcendentale pare să fie distincţia d intre forma şi conţinutul cunoaşteri i . În introducerea Criticii raţiunii pure această distincţie este formulată în termeni i următori : "Dar c!acă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine întreagă d in experienţă. Căci s-ar putea prea b ine ca tocmai cunoaşterea noastră prin experienţă să fie un compositurn din ceea ce primim noi d in impresi i ş i ceea ce facul tatea noastră proprie de cunoaştere produce din ea însăş i , adaos pe care noi nu-l distingem de acea materie primă mai înainte ca un lung exerciţ iu să ne fi făcut atenţi asupra-i ş i abi l i de a-1 separa"2 • Ide�a este că orice cunoaştere despre lume a cărei materie va fi dată de s imţuri devine posibi l ă prin i ntervenţia structurantă a unor tipare sau forme ce nu pot fi derivate d in intu i t i i le sensibi le. Aceste forme sînt precondiţ i i a le posibi l ităţ i i cunoaşteri i noastre despre lume. Orientări fi losofice ce se d istanţează de apriorismul radical , dar pleacă, totodată, de la supoziţia că orice cunoaştere pri n experienţă devine pos ib i lă într-un cadru conceptual trasat prin distincţi i Ş i relaţi i categoriale, cadru ce precede orice experienţă ş i o face posibi lă , prezi ntă o asemănare schematică cu fi losofia kantiană, în cal i tatea ei de prototip al fi losofiei transcendentale.

Proiectul analizei transcendentale în acest sens mai larg, mai tolerant al termenulu i a fost preluat şi dezvol tat, pe alte baze, în fi l osofia anal it ică a l imbajulu i d in secolu l nostru. Pe acest plan există o relaţie de continuitate între o fi losofie de i nspiraţie kantiană şi fi losofia anal it ică a l i mbaju lu i . Aceasta din urmă poate fi cal ificată drept cea mai viguroasă ş i reprezentativă d intre dezvoltări le pe care le-a cunoscut tradi ţ ia filosofie i transcendentale inaugurată de Kant. Nu vom putea recunoaşte însemnătatea eminentă a reorientări i propuse de Kant pri n elaborarea anali zei transcendentale drept centru al fi losofiei teoretice şi, totodată, trata cu condescendeţă sau i ndiferenţă fi losofia anal itică

1 P. Fr. Strawson. The 13mrnds o( Sense. A n Essay on Kant"s Critique o( Pure Rea.wn. Methuen. London.

1 966. p. 44. ' - lmm. Kant Critica nr(iunii pure. p. 42 .

ÎNTEMEI EREA CU NOAŞTERI I 1 83

a l imbaju lu i , ca o specie minoră a fi losofiei sau chiar ca o activi tate a cărei demnitate fi losofică este contestabi lă . Unul d in i l uştri i reprezentanţi ai tradiţiei mai noi a fi losofiei anal i tice a l imbajulu i caracteriza perspectiva anal izei transcedentale a cunoaşteri i într-un fel ce aminteşte de Kant: " <<Obiectele>> nu există în mod independent faţă de scheme conceptuale. Noi tăiem lumea în obiecte introducînd o schemă sau alta de descriere" 1 • În măsura în care structuri le categoriale ale l imb[\julu i sînt examintate în calitate de precondiţi i ce fac posibi lă cunoaşterea prin experienţă, analiza l imbaju lu i primeşte o orientare şi semnificaţie transcendentală. Diferite modal ităţi de analiză a intervenţiei structuri lor categoriale ale l imbajulu i în constituirea cunoaşterii noastre despre fapte vor putea fi caracterizate drept tot atîtea concepte sau l in i i de dezvoltare ale fi losofiei transcendentale'. Un alt autor contemporan va subl in ia că elementul de continuitate în rel aţ ia dintre fi losofia modernă a cunoaşteri i , cu deosebire cea kantiană şi fi losofia anal itică a l imbaju lu i constă, înainte de toate, " în reflecţia asupra condiţ i ilor posibi l i tăţi i ş i valabi l i tăţi i cunoaşteri i : l imbaj ul ar ti astăzi , cum a fost înainte conştii nţa, temă ş i mediu al reflecţiei transcedentale"3 •

Semnificaţia transcendentală pe care o poate căpăta reflecţia fi losofică asupra l imbaju lu i este pusă în evidenţă foarte bine în opera lui Ludwig Wittgenstein , o personalitate fi losofică care a contribuit mai mult decît oricare alta la fixarea contururi lor unei noi practici fi losofice. Alegerea lu i Wittgenstein se recomandă cu atît mai mult cu cît retlecţia transcendentală capătă orientări esenţial diferite în lucrarea sa de tinereţe, Tractatus /ogico-philosophicus şi în manuscrisele sale d intr-o epocă mai tîrzie. Interesul transcendental este semnalat c lar deja în prefaţa Tractatusului. Wittgenstein precizează că ceea ce îşi propune este determinarea grani ţelor gîndiri i , adică a graniţei ce desparte propoziţ i i le cu sens de cele l ipsite de sens. "Cartea urmăreşte deci să traseze gîndiri i o l imită, sau, mai degrabă, nu gîndirii cît expresiei gîndurilor. . . "4 Autorul ţ inteşte "să del imiteze ceea ce poate f i gîndit, ş i prin aceasta, ceea ce nu poate f i gînd it"5 . El încearcă să înfăptuiască acest obiectiv prin identificarea gramaticii limbii, adică a acelor regul i ce ne permit să distingem propoziţ i i le cu semnificaţie cognitivă de propoziţ i i le ce nu pot fi adevărate sau false. Filosofia, notează Wittgenstein , cercetează doar "forma posib i lă a propoziţii lor şti inţei " . Spre deosebire de filosofie, gîndită şi practicată în acest fel , metodologia cunoaşterii şti i n ţifice se interesează îndeosebi de condiţ i i le generale pe care trebuie să le satisfacă enunţuri le despre fapte pentru a putea fi adevărate sau acceptate ca adevărate . În sfîrşit, cunoaşterea comună şi ştiinţa naturi i urmăresc determinarea adevărulu i propoziţi i lor despre fapte. Structura categorială a l imbaju lu i , şi nu raţiunea pură, fixează, aşadar, c;adrul şi graniţele în care se mişcă cunoaşterea noastră despre lume. "Limitele limbajului meu semnifică l im itele lumi i

1 H. Putnam. Reason. Trurh and History, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York , 1 98 1 , p. 52.

2 Pentru dezvoltări. vezi M . Flonta, Transzedentalphilosophie und moderne kategm·;elle Anal_vse, în special

* 2 , Strengere und sclnvac'here Begritfe der Transzenden ralphilosophie. în (ed.) R. Croitoru, Kant and the

Transceden ru/ Problem, Bucharest University, 1 99 1 .

3 1 2 .

3 K . O. Apel Transfimnationen der Philosophie, B d . I I , Suhrkarnp Verlag, FrankfUJt a m Mai n, 1 973 , p .

4 L. Wittgenstcin, Tractus logico-philosophicus. Humanitas. Bucureşti, 1 99 1 , p . 35.

5 Ibidem. p. 62.


mele" . Problemele insolubile şi perplexităţile ce abundă în filosofie iau naştere, crede Wittgenstein, datorită tendinţei noastre de a trece dincolo de grani ţele pe care le fixează structura categorială a unui anumit l imbaj . Wittgenstein indică clar semnificaţia transcendentală a anal izelor şi reflecţii lor sale în notele ce au premers scrieri i Tractatusului : "Marea problemă în jurul căreia se învîrte tot ce scriu este: exi stă a priori o ord ine în lume şi , dacă da, în ce constă ea?" 1 Ordinea a priori a lumii , pe care o explorează Tractatus-ul , este prescri să nu de subiectul transcendental , ci de structura l imbajului , de ceea ce Wittgenstein a numit adesea logica limbajului sau gramatica limbajului. Unul din comentatorii Tractatus-ului afirmă în mod direct că Wittgenstein şi-a propus aici , ca şi Kant al tădată, să determi ne condiţii le ş i , pr in urmare, graniţele d iscursului teoretic . "Dar dacă ceea ce aparţ ine discursului teoretic este ceea ce poate fi <<spus» în genere în l imbaj , atunci cercetarea acestei l imite este cercetarea << logicii» l imbaju lu i care arată (zeigt)

<<logica lumii»2• In continuare, această apreciere este dezvoltată în termeni i următori : "Pentru a rezuma: d in perspectiva lui Wittgenstein , analiza logică a l imbajulu i , aşa cum o concepe el, este un fel de <<deducţie transcendentală» în sensul lu i Kant al cărei ţel este să indice forma a priori a experienţei , care este <<arătată>> de orice l imbaj cu sens ş i , prin urmare, nu poate f i «spusă>>. Din acest punct de vedere Tractatus-ul ar putea fi numit o «Critică a l imbajului pur>>"3 .

Reflecţi i asupra l imbajulu i d in scrieri mai tîrzii a le lui Wittgenstein pot f i c i ti te ca o reluare dintr-o altă perspectivă şi pe un alt plan a interogaţiei transcendentale, a reflecţiei asupra precondiţi i lor şi l imitelor experienţei . Într-un pasaj al manuscrisu lu i int itulat Cercetări filosofice, Wittgenstein precizează că interesul său se îndreaptă nu direct spre fenomene, ci spre cercetarea "posibi l i tăţii fenomenelor" : "Este ca şi cum ar trebui să pătrundem cu pri virea fenomenele; cercetarea noastră se îndreaptă însă nu spre fenomene, c i , cum s-ar putea spune, spre «posibi l ităţile>> fenomenelor. Adică, noi ne concentrăm asupra tipului de enunţuri pe care le formulăm despre fenomene .. . Cercetarea noastră, este de aceea gramaticală. Iar această cercetare aduce lumină în problema noastră înlăturînd neînţelegeri "4.

În l i teratura consacrată operei lu i Wittgenstein există încercări mai mult sau mai puţin elaborate de a scoate în evidenţă apropieri neaparente între preocupări ş i i ntenţii ce orientează critica kantiană şi critica wittgensteiniană a metafizic i i . Kant face următoarea precizare cu privire la punctul de plecare al Criticii raţiunii pure: "Nu cercetarea existenţei lu i Dumnezeu, a nemuririi etc . a fost punctul de l a care am plecat, c i antinomia ratiuni i pure: Lumea are un început - ea nu are un început, pînă la cea de a patra: Oamenii sînt l i beri împotri va a - nu exi stă l ibertate, c i totul este necesi tate naturală; aceasta a fost cea care m-a trezit mai întîti d in somnul dogmatic şi m-a împins spre critica ratiuni i pentru a înlătura scandalul contradicţiei aparente a raţiun i i cu ea însăş i " . Subl in i ind că antinomii le nu sînt consecinţe ale unor greşel i logice, Kant le caracterizează drept iluzii transcendentale. I luzia transcendentală ia naştere atunci cînd

1 L. Wittgenstei n , Notebooks / 914- 16. Basil Blackwel l , Oxford, 1 979, p. 53. 2 E. Stenius, WittRenstetn 's Tractarus: A Critica/ Exposition of !rs Main Lines t!( Tlwul{ltt. Blackwel l .

Oxford. 1 960. p. 2 1 8 . -'

Ibidem. p. 220.

4 L. Wittgenstein, Pltilospltische Untersuclwnl{en. Suhrkamp Yerlag, Frankfurt am Mai n, 1 97 1 , p . 6 1 .


regul i le pentru folosirea raţiuni i sînt considerate principii obiective. Prin ideile ei raţ iunea tinde spre cupri nderea lumii ca totalitate. Nu există însă o cunoaştere cu valoare obiectivă despre l ume ca total itate. Total itatea poate fi , aşadar, gîndită dar nu cunoscută.

Antinomii le au o sursă profundă. Sursa lor este neînţelegerea functiei raţiun i i , confuzia di ntre gîndirea şi cunoaşterea absolutulu i . Una d in intenţ i i le critici i raţiuni i pure întrepri nsă de Kant este să elibereze raţiunea de antinomi i le care creează aparenţa că ea se contrazice pe s ine însăşi . Cercetătorul danez J . Hartnack susţi ne că poate fi stabi l i tă o corespondenţă schematică între această intenţie kantiană ş i o i ntenţie ce orientează multe reflecti i cuprinse în Cercecările filosofice ale lui Wittgenstein 1 • Se poate spune că pentru Wittgenstein ţelul principal al activităţii fi losofice era c larificarea, e l iberarea minţi i noastre de probleme conceptuale pers istente, dar principial insolubile. Asemenea probleme vor fi caracterizate drept rezultatul "vrăj iri i i ntelectu lu i nostru cu mij loacele l imbi i noastre" . Iar anal iza fi losofică va fi caracterizată de Wittgenstein drept o luptă împotriva acestei "vrăj i ri " . Wittgenstein previne asupra prej udecăţ i i că sursa încurcături lor ş i perplexi tăţilor fi losofice ar fi superficială şi, prin urmare, ele ar fi lesne de înlăturat. Aceasta este o prejudecată a spiritu lu i pozitivist şi scientist cu totul străină lu i Wittgenste in : "Problemele ce iau naştere dintr-o in terpretare greşită a formelor l imbajulu i nostru au caracteristica adîncimii (Tiefe). Ele sînt tulburări (Beunruhigungen)

adînci ; ele au rădăcin i tot atît de adînci în noi ca şi formele l imbaj ulu i nostru şi semnificaţia lor este atît de mare ca şi însemnătatea l imbi i noastre"2 • Dacă prin anal iza sa de orientare transcendentală Kant urmărea dizolvarea antinomi i lor raţiun i i , ret1ecţia care ne întîmpină în manuscrisele mai tîrzi i ale lui Wittgenstein vizează cu ins istenţă cîştigarea unei mai bune înţelegeri a naturi i ş i funcţionări i l imbajulu i şi, pe această cale, dezvăluirea surselor unor interogaţii ş i di leme filosofice persi stente. "Care este ţelu l tău în ti losofie? - Să arăţi muştii calea de ieşire din sticlă"3 • Punînd în corespondenţă ceea ce Kant desemnează prin expresia "forme pure ale gîndiri i " , iar Wittgenstein prin expresia "forme ale l imbaju lu i " , Hartnack propune următoarea transpunere a unor întrebări ş i enunţuri ale Criticii raţiunii pure în l imbajul Cercetărilor filosofice: "I luzi i le raţiuni i noastre nu sînt i luzii de suprafaţă. Ele sînt create de structura raţiuni i . I luzi i le l imbaju lu i nostru nu sînt i luzi i de suprafaţă. Ele sînt create de formele l imbajului nostru . Ţelu l crit ici i raţiuni i pure este de a ne el ibera de antinomi i şi de a ne arăta că raţ iunea nu este în confl ict cu ea însăş i . . . Ţelul critic i i logici i l imbajulu i nostru este de a ne e l ibera de probleme şi perplexităţi şi de a ne arăta că l imbaju l este în ordine, aşa cum este el"4

Tipul de reflecţie caracteri stic fazei de tranziţie de la prima la cea de a doua etapă în dezvoltarea gîndiri i fi losofice a lui Wittgenstein este foarte bine i lustrat de notele lu i George Moore cu privire l a prelegerile ţinute de Wittgenstein l a Cambridge în an i i 1 930-

1 933 . Wittgenstein stăruia asupra unei distincţi i , care 1-a preocupat în mod deosebit pe Kant, di stinctia di ntre enunţuri în mod necesar adevărate, pe care le numea enunţuri

gramaticale şi enunţuri contingente, al căror adevăr poate fi verificat pri n experienţă. Distincţia este formulată astfe l : opusul enunţurilor de primul fel sînt enunţuri l ipsite de

1 Vezi J . Hartnack, Kant and Wirrgenstein, în "Kant-Studien ", Heft 2, 1 969. ' L. W ittgenstein. Philosophische Untersuchungen, p. 67 .

.1 Ibidem, p. 1 3 1 .

4 J . Hat1 nack. Op. cir . . p. l 33 .


sens, în timp ce opusul enunţurilor de al doilea fel ar putea fi adevărate presupunînd că experienţele noastre ar f i altele. Ca exemplu de enunt de primul fel Wittgenstein a dat propoziţia "Nu pot simţi durerea ta de dinţi " . Wittgenstein subl in ia deosebirea dintre "Eu simt ceva" şi "El s imte ceva" . Acestea sînt două tipuri de enunturi ce se află pe trepte diferite în gramatica l imbi i . lată cîteva consideraţi i semnificative în acest sens: "A spune că ( 1 ) «Nu ştiu dacă am dureri de dinţi>> este întotdeauna absurd, în timp ce a spune <<Nu ştiu dacă are dureri de dint i >> nu este nonsens şi (2) <<Mi se pare că am dureri de d inţ i >> este nonsens, în timp ce <<Mi se pare că el are dureri de dinţ i >> nu este" 1 • Moore îş i aminteşte că Wittgenstein numea propoziţi i l e de tipul "Nu pot să s imt dureri le sale" propozi[ii metajizice. Observaţia lu i Wittgenstei n că în · enunţul "Are dureri de d i nţi" ne referim la un corp fizic, ceea ce nu este cazul în enunţul "Am dureri de dinţ i " sugerează că ceea ce se are în vedere este o distincţie categorială. Nesocotirea unei asemenea dist incţi i categoria le pare să genereze absurdităţi de cu totu l altă natură decît cele ce iau naştere pur şi simplu printr-o uti l izare improprie a expresi i lor l imbaju lu i . Distincţi i categoriale de felul distincţiei dintre enunţuri despre proprii le senzaţi i şi enunţuri despre senzaţi i le altor persoane, dintre enunţuri ce nu sînt despre corpuri şi enunţuri ce sînt despre corpuri ar putea fi caracterizate drept precondi[ii ale experienţei. Moore reproduce următoarea formulare a lu i Wittgenste in : " <<Nu pot s imţi durerea lui de d inţi>> înseamnă că <<S imt durerea lui de dint i >> nu are sens ş i , prin urmare, nu exprimă un fapt, aşa cum o poate face propoziţia <<Nu pot să joc şah>> "2 •

Începînd cu Caietul albastru, Wittgenstein va pune în evidentă şi va examina d istincţii categoriale propri i anumitor jocuri de limbaj, l imbaje simple, primitive, ce corespund unor forme distincte de viaţă ş i activate a membrilor unei comunităţi omeneşti . Învăţînd un anumit joc de l imbaj copi lu l învaţă, totodată, să facă anumite distincţii categoriale. Wittgenstein relevă relati vitatea distincţii lor categoriale, ca precondiţi i ale experienţei, imaginînd jocuri de l imbaj şi forme de viaţă în care distincţii categoriale fami l iare sînt deplasate sau trasate din nou. De exemplu, în jocuri de l imbaj pe care le-am învăpt se face o distincţie clară între performanţa unei persoane şi capacitatea ei de a real iza această performantă. Expresi i ca "Am făcut acest lucru" şi "Pot să fac acest l ucru " i lustrează, aşadar, o dist incţie categorială famil iară. Pe temeiu l ei , este rezonabil să credem şi să afirmăm că cineva poate real iza o performanţă pe care nu a real izat-o încă, d isti ngînd între posibil şi real . Wittgenstein va imagina jocuri de l imbaj în care această di stincţie se şterge . În asemenea jocuri de l imbaj , corelate cu forme de viaţă foarte diferi te de cele ce ne sînt apropiate, o afirmatie de tipul "Pot să fac cutare l ucru" va fi îndreptăţi tă dacă şi numai dacă cel ce afirmă a înfăptuit deja în trecut acel l ucru. Bunăoară, la întrebarea conducătorulu i unui trib imaginar: "Poţi să înoţi peste acest rîu?" vor răspunde afirmativ numai cei care au făcut-o deja. Cei care nu au înotat încă peste acest rîu nu vor răspunde în acest fel la întrebare. Ei vor putea, eventual , să menţioneze că au înotat peste alte rîuri3 . O afirmaţie despre capacitatea de a face ceva ce nu este în acelaşi t imp o afirmaţie despre o performanţă real izată efect iv va fi , în

1 G. Moare. Frmn " \Vitt/.{eo.<leio 's Lectures in 1 930- 1 933 ". în (ed .) H. Morick. Wittgenstein and the Pro/Jiem of ot!Ier Minds. Mc-Graw H i l l Rook Company. New York, 1 967, p. 1 2 1 .

2 Ibidem. p . 1 26 . 3 Vezi L. Wittgcnstc in. Eioe J>IIilo.<oJ>hische Betrachluo/.! (Das braun e Buclt), î n L. Wittgenstei n,

Werkau.</.{llbe, Bd. 5 , Suhrkamp Verlag, p. 1 5 3 .


asemenea jocuri de l imbaj , o afirmaţie l ipsită de sens. Posibi l i tatea nu mai poate fi , în acest caz, despărţită de reali tate . Identificarea şi cercetarea caracteristicilor gramaticale proprii unor jocuri de l imbaj imaginate de filosof va putea fi caracterizată drept o refleCJie transcendentală. În acest caz l ipseşte, este adevărat, un atribut major al anal i zei transcendentale tradiţionale în măsura în care aici nu se mai postulează exi stenţa unor precondiţ i i absolute şi i nvariante ale cunoaşterii faptelor prin experienţă.

Ar fi , desigur, cu totul nepotrivit să caracterizăm filosofia mai tîrzie a lu i Wittgenstein drept fi losofie transcedentală. Wittgenstein nu propune o teorie a cunoaşteri i ş i , prin urmare, nici o explicaţie a posibi l i tăţii experienţei în genere, aşa cum face Kant. Retlecţia lui asupra l imbajului se poate ridica însă uneori pînă la consideraţ i i cu semnificaţie transcendentală. Mai b ine zis , în marea varietate a observaţii lor lui cu privire la natura şi functionarea l imbajulu i nostru răzbat uneori accente transcendentale. Filosofia transcedentală, aşa cum a consacrat-o Kant, pare i nseparabi lă de absolutismul caracteri st ic teori i lor c lasice ale ·cunoaşteri i . Observaţii cu semnificaţie transcendentală putem întîl n i însă ş i la fi losofi care nu propun o teorie a cunoaşteri i sau au chiar îndoiel i în ceea ce priveşte posibi l i tatea unei teori i generale a cunoaşteri i . Aceasta pare să i ndice că, spre deosebire de teori i le sistematice ale cunoaşteri i ş i ale întemeierii cunoaşter i i , reflecţii cu priv ire la precondiţ i i le cunoaşteri i noastre pr in experienţă sînt dintre ce le ce aparţin sîmburelui tare, substanţei inal ienabi le a gîndirii fi losofice.

Prefacerile profunde care au avut loc de l a începutul secolului nostru în ştiinţa naturi i , î n primul rînd î n fizica teoretică. a u atras după e l e schimbări a l e cadrelor conceptuale ale gîndiri i . Au trebu it să fie reconsiderate concepte şi principi i care au fost caracterizate de Kant drept condit i i a priori ale experientei în genere. În acest sens, oamenii de şti intă de astăzi sînt de acord că evoluti i le gîndirii şti intifice au pus îo discutie conceptul cunoaşteri i a priori al lu i Kant. Totodată, uni i cercetători de prim rang, cu pronuntate preocupări fi losofice. cred că critica kantiană a cunoaşteri i rămîne actuală prin sublinierea necesitătii anali zei condit i i lor ce fac posibi lă experienţa. Cunoscutul fizician ş i fil osof german contemporan Cari Friedrich von Weizsăcker apreciază că cercetătoru l naturi i ajunge astăzi la interogaţ i i transcedentale în încercarea de a răspunde la întrebarea care este semni ficatia unei teori i fizice fundamentale cum este mecanica cuantică ' . Weizsăcker caută răspunsul l a această întrebare porn ind de la supozit ia că legi le cele mai generale ale fizici i formulează precondit i i ale experientei . El nu ezită să afi rme că exi stă o relatie foarte strînsă între cercetarea conditi i lor ce fac posibi lă experienta fizică, între ceea ce Kant a numit fizica pură, şi fizica propriu-zisă. Weizsăcker îşi propune să stabi lească şi să anal i zeze această re lati.e cu referire la teoria cuantică. Pentru prezentarea programului său de cercetare sînt necesare cîteva precizări prel iminare.

În teori i fizice moderne, cum este mecanica cuantică, se dist inge în mod curent nucleul matematic al teoriei de interpretarea fi zică a formulelor matematice, i nterpretare numită şi semantică jbcă. Interpretarea fizică a formalismului matematic al unei noi teori i , cum este mecanica cuantică. poate fi dată, la început, numai prin uti l izarea conceptelor teoriei precedente. o teorie care este deja interpretată. În cazul primei teori i a fiz ic i i matematice

.

această interpretare va fi dată în l imba de toate zilele. Limbaj ul uti l izat pentru a expri ma continutul fi zic al unei noi teorii a fizici i matematice este, aşadar. un l imbaj care preexi stă

1 Vezi C . F. von Weizsăcker. The Precondition.< of' Experiente and the Unitv of' P!Jy.<ics. în (eds . ) P. Bieri,

R. F. Horstamann. L. KrUger. Tran.w:edmtal Argwnents and Science. D. Reidel, Dordrecht. Boston, London,

1 979.


teoriei . După cum s e ştie, valoarea d e cunoaştere a unei noi teori i fizice s e determină prin operat i i . de exemplu . prin măsurători , care ne permit să confruntăm consecinţe deduse din teorie cu datele experienţei . O teorie fizică va fi semantic consistentă dacă descrierea dată acestor operati i în termenii unui l imbaj preexistent nu va fi în contradictie cu descrierea dată operaţ i i lor în termeni i conceptelor noii teori i . Principiul consistenete semantice este formulat, ca postulat regulativ, astfe l : " 'Descrierea măsurări i unei canti tăţi , ce survine în orice teorie fizică, nu trebuie să fie în contradictie cu aplicarea acestei teori i în procesul de măsurare" ' 1 • Acest deziderat este greu de sati s făcut. Nici o teorie fizică nu a fost în mod clar semantic consi stentă. (Pentru teori i cu domeniu restrîns de aplicare problema consistentei semantice nici nu se pune, observă Weizsăcker. Consi stenta semantică reprezintă o cerintă numai pentru teori i fizice fundamentale de un înal t n ivel de general itate.) Cercetătoru l german apreciază că această cerintă va fi pe depl in sati sfăcută abia într-o teorie fizică presupusă a fi ult ima în succesiunea de teorii de un nivel tot ma i înalt de generali tate. Constatarea că teori i le fizice fundamentale , i nclusiv mecanica cuantică, nu satisfac condit ia consistentei semantice şi întrebarea cum ar putea fi sati sfăcută această conditie în cazul mecanici i cuantice constituie punctul de plecare al programului de cercetare formulat de Weizsăcker. Acest program ar putea fi caracterizat drept o reluare, pe un alt plan, a proiectului kantian de a deduce legile fundamentale ale mecanicii newtoniene din conditi i ale posibi l i tăti i experientei , d in ceea ce Kant a numit fizică purt1. Weizsăcker pare să creadă că astăzi exi stă premise pentru a înfăptui acest proiect, care era prematur în vremea lui Kant.

Precizarea condiţ i i lor posibi l i tăţi i experientei cere o determinarea generală a conceptu lu i experienţă. Weizsăcker caracterizează experienta drept învătare d in trecut cu priv ire la v i i tor. Cunoaşterea fi zică impl ică di stinctia dintre trecut, prezent şi v i i tor şi se întemeiază pe o întelegcre prealabi lă a acestor concepte. Enunturile despre vi itor sînt esential diferite de enunturi le despre trecut. Aceste enunturi nu sînt adevărate sau false,

ci posibile, necesare sau imposibile din punct de vedere fizic. Ele sînt enunţuri ce posedă o probabi l i tate determinată. Necesi tatea şi imposibi l i tatea reprezintă valori l im i tă în raport cu această probabi l i tate. Ipoteza lui Weizsăcker este că precondiţi i le experienţei fizice vor putea fi determinate prin formularea unei teori i generale despre structura timpulu i . Teoria structuri i t impulu i va fi o teorie mai fundamentală decît logica clasică. Logica c lasică formal izează mai putin decît ceea ce este dat. în structura t impulu i . De aici rezultă i ncapaci tatea logici i c lasice atemporale de a justifica inferenta de la trecut la v i itor. adică de a răspunde problemei lu i Humc. După părerea lu i Weizsăcker, unul d in meritele l u i Kant este de a f i indicat cu perspicaci tate că soluţia problemei lui Hume trebuie să fie căutată în cercetarea precondit i i lor experienţei . Or, aceeaşi structură probabi l i stă a timpului stă la baza prediqiilor mecanicii cuantice, care enuntă probabi l i tatea anumitor evenimente v i i toate în lumina cunoştintelor despre evenimente trecute şi la baza formulări i problemei lu i Hume. O dată ce am înteles acest l ucru , afirmă Weizsăckcr, separarea problematici i fi losofice a întemeieri i cunoaşterii fizice de ştiinta fundamentală se dovedeşte a fi artificială. Weizsăcker numeşte teoria structuri probabi l i stice a timpului teorie cuanticii

abstractâ. În această teorie nu sînt avute în vedere decît fapte singulare ş i ansambluri statistice de fapte singulare care se schimbă în t imp. Mecanica cuantică propriu-zisă poate fi socotită o aplicare a acestei teorii abstracte despre structura probabi l istică a t impului pentru particule materiale. Weizsăcker cal i fică ceea ce numeşte teorie cuanticii abstractă

drept cadru l cel mai general cunoscut astăzi pentru determinarea probabi l i tătii evenimentelor vi i toare în lumina cunoştinţelor despre evenimentele trecutu lu i . - Această

1 Ibidem. p. 1 33 .

ÎNTEME IEREA CUNOAŞTERI I 1 89

teorie ar putea oferi l i mbajul necesar pentru a asigura satisfacerea cerintei consistentei semantice pentru mecanica cuantică. Considerînd moduri l e timpului - trecut, prezent, v i i tor - respectiv conceptele de fapt şi posibilitate drept cheia cunoaşterii fizice, Weizsăcker apreciază o teorie general ă asupra structurii timpului drept un pas hotărîtor în d irectia unificări i cunoaşteri i tlzice. El speră că din principi i le acestei teorii vor putea fi deduse legile geometriei fizice, ale relativităti i speciale şi generale. precum şi legile de interactiune ale particulelor elementare. O asemenea teorie este în acelaşi timp transcendentalt1 ş i istorică. Teoria este transcendentalii în măsura în care formulează preeonditi i a le experientei fizice. Ea este, totodată, istoricâ deoarece obiectu l ei este structura timpului istoric , a timpului ireversibi l al termodinamici i sau al evolutiei . O asemenea teorie, crede Weizsăcker, este în măsură să răspundă i nteresului fundamental al fi losofiei şti intei , i nteresul pentru unificarea cunoaşteri i ştiintifice. În acest fel , şi numai în acest fel , fi losofia şti i ntei va putea răspunde aşteptări lor cercetătorului de a contribui nu numai la expl icarea ştiintei, ci şi la orientarea investigatiei şti intifice . .

Din perspect iva pe care o conturează programul lu i Weizsăcker, conceptul kantian al fi losofiei , transcendentale a indicat pentru prima dată programul fi losofiei ştiinţei prin orientarea acestei a spre cercetarea precondi t i i lor experienţe i , prin proiectul de deri vare a legilor fundamentale ale fizicii cunoscute în acea vreme d in principii ce prescriu condi ţi i ale oricărei experienţe posibi le " Ideea lui Kant a fost că fundamentele şti inte i , descoperite în procesul i storic al experienţei , nu sînt justificate printr-o experientă specială, c i prin cal itatea lor de a fi preconditii ale oricărei experiente. Nu ştim , aşadar. că ele nu pot da greş , dar întelegem că atunci ş i acolo unde ele ar eşua nu ar mai exi sta expericntă. Mai mult decît atît, nu se poate răspunde problemei lu i Hume" 1 • Nu ar fi , desigur, potri v i t să i se impute lui Kant faptul de a nu ti înteles, d in orizontul fizici i vremi i sale, că va trebui să căutăm prcconditi i l e posibi l ităţii experientei într-o teorie generală despre structura probabil i stică a timpului .

1 1 . Teorie normativă a cunoaşterii sau naturalizarea epistemologiei?

Teoria cunoaşeri i sau epistemologia a urmări t, de la Descartes la Kant ş i de la Kant la fi losofia analitică a cunoaşteri i din ult imele deceni i , formularea unor conditi i minime ale cunoaşterii cu valoare obiectivă, în primul rînd, c larificarea conditiei întemeierii cunoaşteri i şi determinarea în acest fel a unor criterii universale de evaluare a pretentii lor de cunoaştere în toate sferele vietii şi culturi i .

Posibi l itatea unei teori i normative a cunoaşteri i , a unei teorii care îşi propune stabi l i rea unor condiţii minime, necesare şi suficiente ale cunoaşteri i , este contestată, astăzi , de autori care neagă pertinenta destinctiei dintre probleme de drept şi probleme de fapt în cercetarea cunoaşteri i , dintre teme filosofice, pe de o parte , ş i teme ale ps ihologiei , în genere ale ştiintelor care studiază cunoaşterea cu metode empirice, pe de altă parte. Orientarea spre naturalizarea epistemologiei poate fi cel mai bine caracterizată prin

1 C . Fr. von Weizsacker, Clasica{ and Quallfum Descriptions, în (ed . ) J . Mehra. The Physicist's

Concept ion of Nature. D. Reidel, Dordrecht, Boston, 1 973, p. 664.


raportare la o d isti ncţie consacrată, distinctia dintre cercetarea cunoaşteri i ca activitate reală a subiectului ş i formularea unor conditi i sau cerin te pe care trebuie să le satisfadl opin i i le sau enunturi le pentru a fi acceptate, independent de procesele reale ce intervin în producerea cunoaşteri i . Este o distincţie ce s-a conturat pentru prima dată în mod clar prin relatia de opozi tie în care a s i tuat Kant fi losofia transcendentală în raport cu psiholog ia empi rică. Distinctia a fost accentuată în fi losofi i le antipsihologiste ale cunoaşteri i din secolul nostru, în fenomenologie, ca şi în fi losotia analitică de orientare logică, aşa cum a fost ea i lustrată de Frege, Russell şi empirismul logic. Empirismul logic a conferit autoritate, cel puţin în med iul fi losofiei anglo-saxone a şti i ntei , dist inctiei dintre cercetarea cunoaşteri i în contextul genezei şi respectiv în contextul întemeieri i sau val idări i , o di stinctie înţeleasă în mod curent ca distincţie dintre cercetarea şti intifică (fiziologică, psihologică, sociologică sau i storică) a cunoaşterii ş i anal iza fi losofică a cunoaşteri i . Fi losofi i care acceptă existenta unei dist inctii nete , de natură, între probleme de drept şi probleme de fapt în cercetarea cunoaşteri i vor contesta semnificatia fi losofică a rezu ltatelor cercetări lor empirice asupra proceselor şi mecanismelor reale prin care se constituie ş i se schi mbă cunoaşterea noastră. Ei cred că asemenea cercetări pot să ne spună tot atît de puti n despre cond it i i le sau normele întemeierii cunoaşteri i cît ne-ar purea spune o cercetare psiholog ică sau sociologică a comportării oameni lor despre legitimi tatea anumitor prescripti i morale. Interesele. unei teori i a cunoaşterii - sustin ei -sînt în esentă de natură prescriptivă, normati vă. O analiză fi losofică a cunoaşterii nu se poate, aşadar, edifica pe rezultatele cercetări i proceselor şi mecani smelor reale ale cunoaşteri i . Între filosofia cunoaşterii şi şti i nta cunoaşteri i ar exista o d istinctie c lară şi netă.

Natural izarea epistemologiei, în varianta sa cea mai radicală, reprezintă un proiect care a fost dezvoltat în scrieri ale lui W. V . Quine. Cunoscutul fi losof american a propus reformularea problemelor tradi ţionale ale teoriei cunoaşteri i . în principal a problemei întemeieri i epistemice, ca probleme ale psihologiei ş i , în genere, ale ştiintei despre fapte. Epistemologia natural i zată sau descriptivă este gîndită ca o succesoare legitimă a unei teori i normat ive a cunoaşteri i . Este ceea ce uni i autori numesc teza În locuirii ' . Gîndită şi practicată în acest fel , teoria cunoaşteri i nu se va mai situa deasupra şti intei . Ea nu ni se va mai înfăţ işa ca o acti vi tate prel iminară în rap011 cu cercetarea ştii ntifică propriuzisă, aşa cum se înfătişa în fi losofia transcedentală a lui Kant sau în teorii in ternal iste contemporane ale întemeierii epistemice. Qu i ne afirmă că problema centrală a teoriei cunoaşteri i este de a arăta cum se sustin enunturi le şi teori i le noastre despre fapte prin raportare l a informati i le pe care n i le furni zează simturile. Al tfel spus, problema este de a arăta cum pot fi constru ite atît enunturi de diferite ni vele de generali tate, cît şi teori i pri n raportare la aceste informati i . Or, cercetarea modului cum se înfăptuieşte această constructie, ca problemă de fapt, este o problemă a şti intei empirice. Quine sustine că enunturi psihologice vor trebui să ia locul enunturi lor normative priv i toare la conditi i le unei cunoaşteri bine întemeiate. Cunoaşterea noastră despre lume va ti astfel caracterizată în termeni descripti v i , ps ihologiei . Totodată, enunturi le unei şti in te despre fapte vor trebui la rîndul lor să fie acceptate ca enunturi bine întemeiate. Este evident că aici interv ine o c i rcularitate . Quine recunoaşte această c ircularitate, dar contestă că ea este una

1 V e z i H . Kornhlith. Wlwr i s Narurali.<tic Epi.<temoloJD' '· î n (ed . ) H . Kornblith, Naturalizinfi EpistemoloJu.

Th� M I T Pres. Cambridge. M ass . . London. 1 985, p. 3 .

ÎNTEME I EREA CU NOAŞTER I I 1 91

vicioasă. "Stimularea receptori lor săi senzoriali constitUie întreaga evidenţă pe care trebu ie, în cele d in urmă, să o posede orici ne pentru a ajunge la imaginea sa despre lume. De ce să nu examinăm cum se realizează în mod real această constructie? De ce să nu trecem la psihologie? O asemenea abandonare a răspunderi i epistemologice psihologiei este o mişcare ce a fost respinsă mai de mult ca raţionament c ircular. Dacă ţelul epistemologului este validarea .. obiectivul pe care-I urmăreşte se va nărui folosind în val idare psihologia sau alte ştiinţe empirice. Totuşi , asemenea scrupule în ceea ce priveşte c ircularitatea au puţină greutate de îndată ce am încetat să visăm la deducerea şti inţei d in datele observaţiei . Dacă ne propunem pur şi simplu să întelegem relaţia di ntre observatie ş i şti inţă sîntem bine sfătuit i să folos im orice informaţie disponibi lă , incluzînd-o şi pe cea furnizată de către acea şti i nţă ale cărei relaţi i cu observaţia încercăm să le înţelegem" 1 •

Epistemologia natural izată a l u i Quine are c a temă relaţia dintre informaţi i le furnizate de receptori i senzori ali şi ansamblul cunoaşteri i noastre despre lume. Propoziţi i le ce conţin această cunoaştere se si tuează la o depărtare mai mică sau mai mare de datele senzoriale. Propoziţ i i le cele mai apropiate de "periferia senzorială" sînt numite de Quine propoziţii de observaţie. Sînt propoziti i le a căror acceptare depinde în cea mai mare parte de stimu larea senzorială şi în cea mai mică măsură de coerenta lor cu celelalte propoziţ i i ale s istemulu i . Acceptarea lor este condiţionată de stimularea senzorială şi de un min imum de i nformaţi i colaterale împărtăşite în comun de membri i unei comunităţi . lată de ce toţi oamenii care vorbesc acelaşi l imbaj , în măsura în care vor fi stimulaţ i senzorial în acelaşi fel , vor accepta aceleaşi propoziţii de observatie. Aceste propoziţi i sînt caracterizate de Quine drept baza pe care se construieşte întreaga noastră cunoaştere despre fapte. Punctul său de vedere este un punct de vedere empirist asupra întemeieri i cunoaşteri i în măsura în care afirmă statutul privi legiat al propoziţi i lor de observaţie. Acest punct de vedere ar putea fi calificat drept un fundaţionalism s lăbit ş i fai l ibi l ist ce se deosebeşte atît de coerentismul consecvent, cît ş i de fundaţional i smul radical .

Concepută d in acest fel drept un capi tol al psihologiei, epistemologia are ca obiect cercetarea cunoaşteri i ca fenomen natural . "Relaţia dintre i nputul sărăcăcios şi outputul torenţial este o rel aţ ie pe care sîntem îndemnaţi să o stud iem aproximativ pentru aceleaşi raţiuni care au stimulat întotdeauna interesul pentru epistemologie; şi anume, pentru a vedea în ce fel se corelează evidenţa cu teoria şi în ce fel teoria nostră despre natură transcende orice evidentă dispon ibi lă"1 . Epistemologia natural izată reprezintă, negreşit, o explicaţie a cunoaşteri i noastre despre fapte. Dar explicaţia cunoaşteri i , înţeleasă în acest fel , nu trebuie să fie mai bună decît cunoaşterea sau şti in ţa care o face posibi lă . Ea se sprij ină, pe de o parte pe cunoaşterea pe care o deţinem l a un moment dat şi explică, pe de altă parte, cum este posibi lă această cunoaştere . Opoziţia d intre normativ şi descriptiv pare să fie astfel depăş ită. Căci pentru a examina critic posibi l itatea cunoaşteri i avem nevoie în prealabil de cunoaştere, ne avertizează autori i ce promovează natural izarea epistemologiei . Ei nu obosesc să repete că o îndoială globală de tip cartezian nu poate constitui un punct de plecare adecvat pentru o fi losofie a cunoaşteri i . În cercetări le noastre epistemologice este potri vit să pornim de la întrebări ca acestea:

1 W. V. Quinc, EplslemoloRy Naruralized, în W. V . Qu ine, OntoliJRical Re/arivily and other E.uay.1·, Columbia University Press. New York. London. pp. 75-76.

1 ll>idem. p. 83.


Cum ajungem de la stimulările receptorilor senzoriali l a cunoaşterea noastră despre lume? Cum se explică succesul acestei cunoaşteri? Răspunsul la asemenea întrebări va fi reexaminat şi corectat o dată cu înaintarea cunoaşterii . Filosofia cunoaşterii încetează astfel să fie o construcţie normativă opusă cunoaşteri i cu caracter descriptiv şi · supraordonată acesteia. Epistemologia devine o parte a cunoaşteri i noastre, pe acelaşi plan cu restul cunoaşteri i , ceea ce echivalează cu decăderea fi losofiei din demnitatea ei de discipl ină primă care cercetează fundamentele cunoaşteri i ş i pretinde o depl ină independenţă faţă de rezultatele cercetări i empirice.

Într-o variantă mai s labă, natural izarea epistemologiei a fost întreprinsă dintr-o perspectivă darwinistă. Se pleacă de la observaţia că opinii le corecte, adecvate, cele pe care fi losofi i le-au cal ificat în mod tradiţional drept întemeiate, sînt cele ce favorizează

· supravieţuirea . Faculttrţi le noastre de cunoaştere, produs al selecţiei naturale, vor fi adaptate cerinţei de a forma asmenea opini i . Or, dacă procesele ce i ntervin în formarea opini i lor favorizează producerea unor opini i adecvate nu va mai avea sens să separăm formularea cerinţelor pe care trebuie să le satisfacă opini i le pentru a fi acceptate în calitate de cunoşti nţe de cercetarea acestor procese. "Descoperind procesele prin care ajungem de fapt la opin i i , noi descoperim , aşadar, procesele prin care trebuie să ajungem la opini i . Activitatea epistemologică poate fi înlocuită cu psihologia empirică" 1 • În această formulare, teza natural izări i epistemologiei nu anulează orice distincţie între teoria normativă sau analitică a cunoaşterii şi ştii nţa despre cunoaştere. Putem accepta, desigur, că cercetarea psihologică a proceselor de constituire a opinii lor adecvate ş i anal iza epistemologică a întemeierii lor pun uneori probleme diferite şi uti l izează metode deosebite. Ar trebui însă să cădem de acord că o cunoaştere completă a proceselor reale de formare a opinii lor adecvate ar constitui o teorie a cunoaşteri i pe depl in sati sfăcătoare. Atît t imp cît nu a fost ati ns însă acel stadiu fi nal în care ce le două tipuri de preocupări converg pe de-a-ntregul , psihologia empirică a cunoaşterii nu va putea să înlocuiască filosofia cunoaşteri i ş i reciproca. Cercetări le psihologice vor fi însă în măsură să ridice noi probleme în faţa teoreticienilor cunoaşteri i . Invers, psihologi i vor fi st imula\ţi şi orientaţi în cercetări le lor de ideile f01mulate de către fi losofi . Criteri i le acceptări i sau bunei întemeieri a opini i lor, criterii formulate de filosofi, vor putea fi astfel nu numai confirmate, dar şi criticate în lumina rezultatelor cercetări i empirice a proceselor şi mecanismelor reale de constituire a opi ni i lor.

Autorii care propun teori i analitice, normative ale cunoaşter i i , susţi n că toate proiectele de natural izare a cpistemologiei ar fi împovărate de păcatul c ircularităţi i . Ei subl in iază cu insistenţă că rezultatele cercetării empirice a cunoaşterii sînt socotite demne de încredere numai datorită apl icări i spontane sau conştiente a unor cri teri i de bună întemeiere ce vor fi formulate explicit ş i anal izate în teori i filosofice cu caracter normativ . Invers , datele cunoaşterii empirice nu ar putea oferi baza necesară pentru confirmarea sau critica unor idei epistemologice. Întemeierea sau justificarea reprezintă, în acest sens, o condiţie a oricărei cunoaşteri cu valoare obiectivă despre fapte. Şi metodele cunoaşterii şti inţ ifice se cer a fi întemeiate. Nu se poate spune că c ineva real izează o activi tate de cunoaştere dacă nu are o reprezentare prel iminară, cît ar ti ea de vagă şi de primitivă, cu privire la ceea ce este un bun temei în măsură să sprij i ne

1 H. Kornblith, Op. cir. , p. 5 .


o opinie despre fapte. Teoria cunoaşterii , ca examinare esistematică a condiţ i i lor ş i cerinţelor întemeierii opini i lor noastre, poate să fie, aşadar, în mod îndreptăţit calificată drept instanţa supremă de judecată a tuturor pretenţii lor de cunoaştere. Natural izarea epistemologiei , orien tarea spre elaborarea teoriei cunoaşterii ca parte a cunoaşterii , a şti inţei , pe acelaş i plan cu toate domenii le cunoaşteri i , ar echivala cu o reîntoarcere la ps ihologismul care a dominat filosofia cunoaşteri i acum un secol şi s-ar expune crit ici lor formulate încă de pe atunci de Frege sau Husserl la adresa psihologismulu i . Este tocmai ceea ce nu pot accepta criticii noii orientări epistemologice: "A abandona tentat iva tradiţională a fi losofiei de a oferi o justificare sistematică a cunoaşteri i omeneşti, în special a pri ncipii lor fundamentale ale ştiinţei , înseamnă a comite o sinucidere la un n ivel înalt" 1 • Din această perspectivă naturalizarea epistemologiei ar fi , aşadar, echivalentă cu refuzul uneia din dimensiunile esenţiale ale refleqiei filosofice - anal iza critică a condiţiilor de întemeiere şi validitate a tuturor cunoştinţelor despre fapte , a şti i nţei în genere.

Răspunzînd unor asemenea întîmpinări , autori i care promovează natural izarea epistemologiei observă că relaţia dintre norme epistemologice şi cercetări psihologice, în măsura în care se admite că există în genere norme şi cri teri i ale întemeieri i cunoştinţelor, nu este una ierarhică, ci , mai degrabă, de echilibru prin răsfrîngere.

Rezultatele cercetări i vor fi întemeiate prin raportare la o metodologie primară, în mare măsură spontană. Noi rezul tate ale cercetări i pot conduce apoi la o reconsiderare a normelor şi cri teri i lor de bună întemeiere. Reprezentări le cu pri vire la condiţ i i le cunoaşteri i ale cercetători lor din era newtoniană a şti inţei exacte îndreptăţeau convingerea că mecanica lui Newton nu va putea fi niciodată înlocuită. Atunci cînd fizicieni i au admis că mecanica lui Newton trebuie înlocuită în anumite domeni i ale cercetări i naturi i cu o altă teorie, aceasta a însemnat ş i schimbarea reprezentării mai vechi asupra cunoaşteri i .

Ins i stenta criticilor natural i zări i epi stemologiei asupra faptului că orice formă de circularitate, inclus iv acea circularitare pe care o implică echilibrul prin răsfrîngere, este inacceptabilă, pare să i ndice că această controversă este susţi nută de reprezentări diferite asupra raţionalităţi i umane. Cei care resping ab initia proiectul natural izări i epistemologiei , susţinînd că filosofia cunoaşteri i este, prin natura ei , o discipli nă normativă, pornesc de la un concept strict, sever al raţional ităţi i . Este un concept incompatibi l în aceeaşi măsură cu întemeierea circulară, ca şi regresul la infin i t. Dimpotrivă, autorii care propun epistemologi i descript ive, natural izate, susţin un concept mai tolerant al raţional i tăţii care ne îngăduie să distingem între o circularitate " vicioasă" şi una "v irtuoasă" . Ca şi alte asemenea controverse, această dispută metaepistemologică pare să tie susţinută de opţiuni prealabile, de cele mai multe ori tacite.

1 P. T. Sagal. Naturalistic Epistemolol{y and the Harakiri of' Philosophy. în (cds . ) A . Shimony, D. Nai ls,

Naturalistic Epistenwlogy, D. Reidel, Dordrecht, Boston, Lancaster, Tokyo, 1 987, p . 32 1 .


1 2. Este posibilă o teorie generală a cunoaşterii şi întemeierii epistemice?

Teoria cunoaşteri i , ca domeniu central al fi losofiei teoretice, aşa cum a fost ea gîndită pentru prima dată Kant şi consacrată în trad i ţ ia neokantiană precum şi în trad iţ ia fi losofiei anal it ice a secolu lu i nostru, a fost caracterizată drept "o încercare de a asigura sau de a contesta pretenţi i le de cunoaştere ale şti i nţei, moral ităţ i i , artei sau rel ig ie i" 1 • Kant a dat, de fapt, o expres ie mai c lară unei intent i i c e s e profi lează dej a în fi losofia secolului al XVII-lea, îndeosebi în gîndirea lu i Descartes. Fi losofia cunoaşteri i s-a dezvoltat într-o tradit ie culturală mai cupri nzătoare, o tradit ie caracterizată pri n tendinta de a opune cunoaşterea acţiun i i şi teoria practic i i . Clas ic i i filosofiei cunoaşteri i s-au concentrat asupra determ inări i surselor ultime ale autori tăt i i epistem ice, pe care au identificat-o fie în real ităţi mi ntale i reductibi le ( idei înnăscute, date pure ale s imţuri lor), fie în precond it i i ale posib i l i tătii experienţei . Centrarea asupra l imbajulu i lasă neati nsă această problematică carteziană ş i kantiană. Faptul că obiectul anal izei nu mai sînt reprezentări mintale, ci reprezentări l i ngvi stice nu este, d in acest punct de vedere, esent ia l . Supoziţ ia fundamental ă a gîndir i i moderne, care a conferit prestigiu ş i autori tate idei i teoriei cunoaşteri i , este că ar exista criterii universale ale întemeieri i , aceleaşi pentru orice domeniu al cunoaşteri i , pentru trecut, prezent ş i v i i tor. Reacţia împotriva ideal ismului absolut, aşa cum s-a exprimat ea pri n fi losofia neokantiană ş i prin curentele pozit iv iste de gîndire ale secolului trecut, a reprezentat un moment important în consolidarea pozi tiei teoriei cunoaşterii ca o d i scipl ină fi losofică autonomă. Repunerea în drepturi a gîndir i i critice a lui Kant, cercetarea metod ică a condit i i lor, întinderi i ş i l im itelor une i cunoaşteri cu valoare obiecti vă consti tuia un răspuns la acceptarea neproblematică a pretenţ i i lor "gîndir i i pure" de a · cunoaşte neconditionatu l , absolutul . Construcţ i i le fi losofice care nu sînt precedate de o cercetare si stematică a conditi i lor cunoaşteri i obiective vor fi respinse din capul locului ca nelegitime. În măsura în care pretinde să fie ş t i intă, cunoaştere cu valoare obiectivă, fi losofia va trebui să fie precedată de anal iza condit i i lor şi cri teri i lor cunoaşteri i obiect ive . Numai printr-o asemenea anal i zaă va putea gîndirea cri tică să se pună la adăpost, o dată pentru totdeauna, de pretenti i le dogmatice ale fi losofiei de s i stem .

Chiar şi expresi a teorie a cunoaşterii (Theorie der Erkenn tnis, Erkenntnisthcorie) s-a

i mpus . se pare. în acest context de preocupări . Într-un articol cu priv ire la i stori a expresiei teoria cunoaşterii. publ icat în 1 876, Rudolf Seydel a semnalat un schi mb de scrisori între lmmanucl Hennann Fichte şi Christian H crmann Weisse a căru i temă este întemei erea

pretenti i lor de cunoaştere ale fi losofi e i . Seyde l re latează: "Fichte se str�duia . dej a din mai 1 830. să-I îndepărteze ş i mai mult de Hegel pe prietenul şi tovarăşul său în lupta împotriva panlogismulu i hegel ian, susti nind că si stemul fi losofiei nu trebuie să înceapă . cum voia încă în acel aşi t imp Weisse. cu o logică obiecti vă. metafi zică. c i , mai dcgrahă, întî ietatea trebu i e să o primească o <<şti i ntă prel iminară>> ( Vorwissensclwji), o «Şt i intă

1 R. Ro11y. Philo.<ophY and the Mirror o( Nature. Basil B lackwel l . Oxford, 1 979, p. 3.


despre şti i ntă» a cărei sarcină ar fi să decidă mai întîi asupra posib i l i tăti i cunoaşteri i obiective în genere pentru spiritul omenesc " ' .

Teoria generală a cunoaşteri i a fost concepută, totodată, drept u n răspuns, sistematic l a provocarea sceptică. Formularea unui criteriu universal al întemeieri i s-ar impune deoarece numai în acest fel s-ar putea respinge scepticismu l care susţine că putem sprij in i cu temeiuri la fel de bune teza ş i antiteza. Gînd ită ca nucleu al fi losofiei teoretice, teoria cunoaşteri i avea men irea de a stabi l i cerinţele pe care ar trebui să le sati sfacă pretenti i le de cunoaştere în toate sferele vieţi i şi activităţii omeneşti . Richard Rorty apreci ază că dezvol tarea reflecţiei fi losofice a cunoaşteri i de la Descartes şi Locke pînă la Kant ş i de aici, prin neokantianism şi pozitivism, la influente direcţi i anal i tice şi critice din fi losofia secolu lu i nostru reprezintă în tr-o anumită măsură reflexul tranziţiei de la o reprezetare mai veche a cunoaşeri i , gîndită în primul rînd prin raportare la obiectul ei , la reprezentarea cunoaşteri i ca un mediu în care opinii le ş i enunţuri le se susţin unele pe altele şi pot f i numai în acest sens întemeiate2 . Este trecerea de la sustinerea pretenţii lor de cunoaştere prin raportare l a cauze la susţi nerea lor prin raportare la temeiuri sau rat iuni .

Una din cele mai radicale evoluti i în critica fi losofică, o evoluţie ce se prefigurează dej a în pragmatismul lui John Dewey ş i capătă contururi clare în fi losofia tîrzie a lu i Ludwig Wittgenstei n , precum şi în postmodernismul fi losofic mai recent, este punerea sub semnul întrebări i nu a unei anumite orientări epistemologice, ci chiar a posibi l i tăţi i unei teori i generale a cunoaşteri i , ca teorie a întemeieri i epistemice. Contestarea se îndreaptă împotriva unor presupozitii care au fost acceptate drept ceva de la sine înţeles în întreaga traditie fi losofică raţionali stă modernă. Se pune la îndoială că cercetarea fundamentelor cunoaşteri i noastre despre fapte şi formularea unui criteriu universal al întemeieri i ar consti tui teme de neocol i t ale gîndiri i fi losofice. Ceea ce se contestă, pînă la urmă, este că am putea şi ar trebui să formulăm o teorie generală asupra cunoaşteri i . Este ceea ce am putea caracteriza drept mesajul unei noi culturi , a unei culturi postkantiene ş i postmoderne. Teoria cunoaşteri i se dizolvă atunci cînd cunoaşterea nu mai este gînd ită pur şi simplu ca o reprezentare adecvată a real ităţi i sau ca ansamblu al opin i i lor ce sati sfac anumite criteri i ale bunei întemeieri , ci drept ceea ce este rezonabil să fie acceptat într-un anumit context, într-o formă de viaţă ş i activitate omenească. Căci supozitia tacită dar fundamentală de l a care se pleacă în constructia unei teorii cu pri vire l a conditi i le cunoaşteri i ş i ale întemeieri i cunoaşteri i , indiferent dacă este vorba d e o teorie transcedentalrt, fenomenologică sau anal itică, este tocmai cea a posibi l i tăţii şi legitimităţi i unei anal i ze a cunoaşterii l ibere faţă de orice context.

O detaşare netă de această supozi ţie tacită poate fi înregistrată în unele scrieri l ăsate de Wittgenstei n , cu deosebire în notele pe care le-a scris pînă în ult imele zile ale vieţi i , note ce au fost publicate mai tîrzi u sub titlul Despre certitudine. Wittgenstein descrie aici diferite situaţii reale sau imaginate ce pun în evidenţă caracterul tictiv al

1 R. Seydd, Zur Gesch ichte des Wortes "Erkmntnistheorie " în "Philosophische Monatshefie " 1 2/ 1 876. apud

CI. Chr. Kăhnke. En tstehung und Auf.<tieg des Neukantianismus, Suhrknmp Yerlag, Frankflll1 am Main, 1 9 86,

p. 6 1 . o - "Ce11itudinea noastră va deveni o chest iune de discutie între persoane. mai degrabă decît una de

interactiune cu o realitate neumană" . ( R . R m1y, Op. cit. , p. 1 57 . )


proiectului fi losofic de a stabi l i criteri i universale ale certitudin i i ş i îndoiel i i . Concluzia ce se despri nde din examinarea unor asemenea situaţii este că noi putem detrmina ceea ce este îndoielnic numai în lumina a ceea ce acceptăm în prealabil drept cert . Ş i vom accepta o anumită opinie drept certă, sustrasă îndoiel i i , nu pe temeiul unor criteri i universale, ad ică pe temeiul apl icări i unor norme general val abi le, ci examinînd modul cum funqionează această opi nie într-un context particular de viaţă şi activi tate, în cadrul a ceea ce fi losoful numeşte forme de via[ă (Lebensformen). Descri ind şi i maginînd felurite forme de viaţă, Wittgenstein arată că a accepta ceva drept cert sau a pune la îndoială sînt lucruri pe care fiecare ins învaţă să le facă nu prin apl icarea unor regul i generale, ci însuşindu-şi l imbajul , un anumit mod de a folosi cuvintele, în anumite situaţii particulare. În manuscrisele amintite 1 există numeroase observaţi i concludente în acest sens. "Omul rezonabil - notează Wittgenstein - nu are anumite îndoiel i " . Căci îndoiala nu este universală, ci întotdeauna local izată. "Dacă ai încerca să te îndoieşti de tot, nu ai putea ajunge să te îndoieşti de nimic. Jocul îndoiel i i presupune el însuşi o certitudine" . Din acestă perspecti vă, scepticismul, ca poziţie epistemologică principală, ne apare drept un nonsens. Căci scepticismul nu poate fi global , c i întotdeauna doar punctual . Însuşi ndu-ne anumite cunoştinţe, în situaţ i i particulare, noi stabi l im, totodată, ceea ce poate ti acceptat sau pus la îndoială. "Cînd un copil învată l imba - observă Wittgenstein - el învaţă totodată şi ceea ce e de cercetat şi ce nu e. Cînd învaţă că există un dulap în cameră, el nu este învăţat să se îndoiască asupra faptului dacă ceea ce vede mai tîrziu este tot un dulap sau doar un trucaj " .

În lumina unor asemenea retleqi i , toate teorii le întemeieri i epistemologice, ca şi acea specie de fi losofie sceptică care pune la îndoială posibi l i tatea cunoaşterii în genere, ni se înfăţişează drept preocupări ce se sprij ină pe o presupoziţie nereal istă, presupoziţia independenţei faţă de cotext a temeiurilor cunoaşteri i ş i îndoiel i i . Ceea ce ni se sugerează pînă la urmă în multe din situaţi i le descrise sau imaginate de Wittgen stei n este că nu există ceva de felul unei naturi generale a cunoaşterii - cunoaşterea în genere - care ar putea fi definită şi cercetată. Wittgenstein nu crede că ţelul filosofiei ar fi să formuleze teori i , să definească notiuni , să explice fapte şi experienţe particulare. Ca ş i alte cuvi nte. cuvîntul cunoaştere are într-o anumită formă de viaţă uti l izări din cele mai diferite. Fiecare dintre acestea va f i învăţată de ce i ce participă la această formă de v iaţă. Indicînd varietatea uti l i zări lor pe care le pot căpăta cuvinte numite de logicieni termeni generali în diferite contexte de viată şi activitate, Wittgenstein acuză ceea ce numeşte setea noastră de generalitate sau atitudinea dispreJuitoare faţă de cazul particular. Aceasta, susţine fi losoful austriac, este atitudi nea caracteristică a teoreticianulu i . "Mă refer l a metoda de a reduce explicarea fenomenelor naturale la cel mai mic număr de legi primit ive ale naturi i ; iar, în matematică, la metoda de a unifica tratarea diferitelor subiecte prin folosirea unei general izări . Filosofi i au în mod constant în faţa ochi lor metoda şti inţei ş i sînt tentaţi în mod i rezi stibil să formuleze întrebări şi să răspundă l a ele în felul în care o face şti inţa naturi i . Această tendinţă este sursa reală a metafiz ic i i ş i îl conduce pe fi losof într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată aceea de a reduce ceva la ceva sau de a expl ica

1 Vezi L. Wittgenste in . Ober Gewi.uheit. Hrsg, G.E. M . Anscombe, G . M . Wright. Basi l Blackwel l , Oxford,

1 969.


ceva. Filosofia este, într-adevăr, <<pur descriptică>> " 1 • Ceea ce se pune în evidenţă şi se denunţă este tendinta adînc înrădăcinată, nu numai în tradiţia filosoică care a fost i naugurată de greci , dar şi în gîndirea curentă, tendinta de a căuta ceva comun tuturor acelor l ucruri ce pot fi subsumate unuia şi aceluiaşi termen general . "Sîntem încl inati să credem că trebuie să exi ste ceva comun tuturor jocurilor, să zicem, şi că tocmai această proprietate comună îndreptăteşte apl icarea termenulu i general <<joc>> diferitelor jocuri : în timp ce jocurile formează o familie ale cărei membri au asemănări de fami l ie . Uni i au acelaşi nas , a l t i i aceleaşi sprîncene, iar a l t i i acelaşi mers; iar aceste asemănări se suprapun partial . Ideea că un concept general este o însuşire comună a instantelor sale particulare este legată de alte idei primitive, prea s imple, despre structura l imbaju lu i . Ea este comparabilă cu ideea că însuşirile sînt i ngrediente ale l ucruri lor care au acele însuşiri ; de exemplu . că frumusetea este un ingredient al tuturor lucrurilor frumoase tot aşa cum este alcoolul un ingredient al berii ş i vi nului şi că, prin urmare, am putea avea frumusete pură, nedenaturată de nimic din ceea ce este frumos"2• Toate teori i le fi losofice, în spetă teoriile cunoaşteri i , se sprij ină pe asemenea reprezentări asupra particularului şi generalului şi asupra relatiei d in tre particular şi general . În pasajul citat, aceste reprezentări sînt înfătişate într-o formă îngroşată, prin evocarea unor moti ve aristotel ice şi platonice. Descri ind sau imaginînd jocuri de l imbaj în care unul ş i acelaşi cuvînt capătă folosiri din cele mai diferi te, notele lu i Wittgenstein scot la iveală ceea ce este simpl ificare, schematizare excesivă ş i inadecvare rezultată din ideal izare, în asemenea reprezentări curente. Proiectul teoriei cunoaşteri i , ca ş i alte proiecte fi losofice, ni se înfătişează astfel ca fi ind clădit pe nisip. Căci proiectul unei teori i generale a cunoaşter i i se sprij ină pe presupunerea accptată în mod neproblematic că există o activ i tate - cunoaşterea în genere - ce poate să constituie obiectul cercetări i şi analizei . "Ideea că, pentru a te clarifica asupra întelesulu i unui termen general trebuie să găseşti elementul comun în toate întrebuinţări le sale a încătuşat cercetarea filosofică, deoarece nu numai că ea nu a dus la n ic i un rezultat, dar 1-a făcut pe filosof să respingă cazurile concrete ca fi ind nerelevante, în timp ce numai acestea I-ar fi putut ajuta să înţeleagă folosirea termenului general . Cînd Socrate pune întrebarea <<Ce este cunoaşterea?>> el nu are în vedere enumerarea cazuri lor de cunoaştere nici măcar ca răspuns prel iminar"3.

Radicali tatea demersului lu i Wittgenstein se exprimă în punerea în discutie a supozitiei că fi losoful poate şi trebuie să formu leze teori i , să expl ice fapte şi experienţe particulare. Multe din observati i le lui Wittgenstein dezvăluie influenta obsesi vă pe care a exercitat-o asupra filosofiei într-o îndelungată trad itie - traditie ce se originează în descoperirea logos-ului de către greci - modelul teoriei, modelu l cunoaşteri i l ibere în context. Wittgenstein nu ezită să întrebe de ce ar trebui să socotim mai interesant şi mai important ceea ce au l ucrurile în comun decît ceea ce le deosebeşte. El pune astfel în di scuţie un mod de gîndire în care domină cu autoritate un anumit ideal de cunoaştere, acel ideal care a căpătat o realizare exemplară în şti inţa teoretică modernă.

Filosofi reprezentativ i pentru gîndirea pragmatistă contemporană, cu deosebire Rorty , cred că orientarea spre anal iza cunoaşteri i în contexte concrete de viaţă, orientare care

1 L. W i ttgenstcin. The Blue and the Brown Books. Harper Torch Books. p. 1 8 .

2 Ibidem. p. 1 7 .

J Ibidem. p p . 1 9-20.


a primit un puternic impuls prin fi losofia tîrzie a lui Wittgenste in , este echivalentă cu recunoaşterea sfîrşitului teoriei cunoaşteri i , ca discipl ină fi losofică. Dacă cădem de acord că anumite opin i i şii enunţuri sînt acceptate deoarece funqionează în mod adecvat într-un anumit cadru de v iaţă ş i de activitate omenească, atunci problematica determ inări i condit i i lor minime, necesare şi sufic iente ale cunoaşteri i , în particular problema întemeieri i epistemice, se d izolvă. Nu mai este vorba de apărarea sau respingerea uneia sau alteia dintre teori i le întemeieri i epi stemice, ci de înţelegerea faptului că orice asemenea teorie va fi l ipsită de obiect. Locul unei teori i despre condiţi i le şi criteri i le întemeieri i îl va lua descrierea comportări i cognit ive a oamenilor în situaţi i particulare, determinate.

O asemenea schimbare de perspectivă este foarte bine i l ustrată în opera lui Thomas S . Kuhn şi a altor fi losofi ai ştiintei din generati i mai recente, ale căror optiuni ar putea fi caracterizate drept pragamatice într-un înteles mag vag şi mai cuprinzător al termenulu i . Tendi nta lor evidentă este de a argumenta că ştii nta, ca activitate de cunoaştere. va putea fi mai bine înte leasă în termenii unei categorii sociale . Pentru Kuhn, bunăoară, nu există un standard epistemic mai înal t decît consensul comunităti i de specia l iş t i . El contestă că acceptarea sau respingerea anumi tor idei şti inti fice de către un grup de cercetători ar putea fi expl icată pri n criteri i şi standarde de întemeiere ani storice. Autoru l Structurii revoluţii/ar

ştiinfifice lasă c lar să se înteleagă că baza j udecă\ii şt i i ntifice o constituie anumite reprezentări împărtăşite în comun de către un grup de cercetători . Ele sînt însuşitc în educatia ştii ntifică, în procesul integrări i individului în acea formă de vi ată care este munca într-un domeniu specia l izat al cercetări i . şi sînt accrtate ca neproblemtice. Decizia grupului şt i int ific nu mai apare drept rezul tatul unei del i berări bazată pe criteri i , ceva de felu l jocu lu i ideal al întemeierii descris de Lehrer, ci este expresia optiunii convergente a membri lor grupu lu i . optiune ce decurge din cunoaşterea tacită cuprinsă în exemplele comune, în ceea ce Kuhn numeşte paradigme 1 •

Detaşarea unei l in i i d e gîndire c u influenţă tot mai mare în fi losofia occidentală contemporană de presupoziţ i i le ce dau sens teori i lor întemeierii epistemice stă astfel întro relaţie caracteristică cu o deplasare semnificativă în înţelegerea relaţiei dintre criteri i (valori) universale şi experiente împărtăşite în comun, experienţe cîştigate în s i tuaţi i particulare de vi ată, dintre judecata individului şi judecata grupu lu i , di ntre cunoaşterea explicită şi cunoaşterea tacită. O deplasare de acest fel va putea fi socotită drept un s imptom caracteri stic al unei mutati i culturale mai cuprinzătoare. In iţiative de asemenea amploare nu pot fi evaluate numai prin argumente pro sau colltra. Judecătorul lor este, în ult imă instantă. istoria.

1 Pen tru caracterizarea a două reprezentă1i alternative asupra consensului şti inţific. cea a autori lor unor

teorii ale întemeierii ep istemice ş i cea împăltăşită de cei ce contestă că j udecăti le unui grup şti in t ific ar

fi întemeiate pe o "argumentare raţională" " . în sensul curent al aceste expresii. vezi M . Flontn. Despre narura cmuen.'ltt!tti şthll(�/ic. în M. Flonta. lnwRin; ale �.;fiintei. Editura Academiei , B ucureşt i , 1 994.


L e c t u r i

1 . Aristotel , Analitica secundă, Organon III, Editura şt i inţ if ică, Bucureşt i , 1 96 1 , pp. 6- 1 4

2 . Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis, Editura encicloped ică, Bucureşt i , 1 974, pp. 67-80

3. R. Descartes, Medita/ii despre filosofia primă, meditafia ÎntÎia, Humanitas, Bucu reşt i , 1 992

4 . A. J. Ayer, 8asic Propositions, i n A. J . Ayer, Ph i losoph ical Essays , Londo n , 1 954

5 . W. V. Quine, Două dogne ale empirismului, în (ed . ) 1 . Pârvu , Epistemologie. Orientări contemporane, Editu ra Pol it ică, Bcureşt i , 1 97 4, pp . 53-58

6 . K. Lehrer, Theory o f Know/edge, Routledge, Londo n , 1 990, îndeosebi pp . 87- 1 02, 1 07-1 1 1 , 1 1 2- 1 26 , 1 46-1 52

7. F. Gonseth, Despre metodologia cercetărilor privind fundamentele matematicii, în Logica ştiinfei, Editura Pol it ici§, Bucureşt i , 1 970, pp. 46-

51

8. lmm. Kant, Critica rafiunii pure, Editura şt i i nţif ică, Bucureşt i , 1 969, pp. 4 1 -48, 55-6 1 , 98- 1 00

9 . C. Fr . von Weizsaker, The Preconditions of Experience and the Unity of Physics, i n (eds . ) P. Bieri , R. P. Horstmann , L. Kruger, Transcedentul Arguments and Science, D. Reidel , Dordrecht, Boston , London , 1 979

1 o. W. V. Quine, Epistemology Naturalized, în W. V . Quine , Ontologica/ Relativity and Other Essays, Columbia U n ivers ity Press, New York and London , 1 969

1 1 . L. Wittgenste in , Ober Gewissheit, Sas i i Blackwe l l , Oxford , 1 969 1 2 . L. Wittgenste in , The 8/ue 8ook, în Preliminary Studies for the

"Philosophica/ lnvestigations ", generally known as the 81ue and the 8rown 8ooks, Sasi i B lackwe l l , Oxfo rd , 1 958.

Date post:	23-Jan-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

Philosophy forever | …toate drumurile celor care aspiră la … · 2018. 7. 20. · 5....

Documents