„ÎMPĂRĂŢIA MEA NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA”

Volumul I

† Petroniu Florea

Editura Episcopiei Sălajului „Credinţă şi viaţă în Hristos”

Zalău, 2016

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPETRONIU FLOREA, episcop al Sălajului „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” / Petroniu Florea. - Zalău : Editura Episcopiei Sălajului „Credinţă şi viaţă în Hristos”, 2016. - 2 vol. ISBN 978-606-93297-6-4 Vol. 1. - 2016. - ISBN 978-606-93297-7-1

94(100)

Motto: În timpul procesului Mântuitorului din Ierusalim, Ponţiu

Pilat L-a întrebat: „«Tu eşti împăratul iudeilor?». Iisus i-a răpuns: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu le fiu predat iudeilor. Dar împărăţia Mea nu este de aici». Atunci Pilat I-a zis: «Aşadar, eşti Tu împărat?». Răspuns-a Iisus: «Tu o spui, că Eu sunt împărat»” (Ioan 18,33 Şi 18,36-37).

�

Cuvânt înainte

Călătorind prin ţară, la foarte multe răspântii de drumuri întâlnim cruci pe care este reprezentat Domnul Hristos răstignit, având deasupra capului inscripţia I.N.R.I., iniţialele de la: „Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”, care însă este în dezacord cu cuvintele „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor” (Ioan 19,19), pe care Ponţiu Pilat le-a scris pe tăbliţa de deasupra crucii Mântui-torului, după ce L-a condamnat la moarte.

Pentru a lămuri această confuzie, vom face o scurtă incursiu-ne în istoria poporului ales.

De la patriarhul Avraam, părintele poporului ales, până la judecătorul Samuel, evreii au fost conduşi de Dumnezeu în mod teocratic, monarhia fiind introdusă în Israel abia în veacul al XI-lea î.Hr., la solicitarea fiilor lui Israel, iar primii regi ai evreilor au fost: Saul (1050-1010), David (1010-970) şi Solo-mon (970-931), după care regatul s-a divizat în două.

În anul 63 î.Hr., generalul roman Pompei a invadat Ţara Sfântă şi a cucerit Ierusalimul, capitala evreilor, fără însă a înlă-tura de la putere casa regală, care a devenit vasală Romei.

La naşterea Pruncului Iisus, rege al Iudeii era Irod cel Mare. Despre atitudinea acestuia la aflarea veştii că în regatul condus de el S-a născut un vlăstar regesc, Sfântul Evanghelist Matei consemnează: „Iar dacă în zilele regelui Irod S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: «Unde este Cel ce S-a născut rege al iudeilor? Că-n Răsărit I-am văzut steaua şi am venit să I ne închinăm». Şi auzind acestea, regele Irod s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat:

6

«Unde este să Se nască Hristos?». Iar ei i-au zis: «În Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul: Şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu, Israel». Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: «Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă-L veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu şi să mă închin Lui». Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: «Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare». Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu. Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi-n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, zicându-i: «Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului». Iar el,

�

ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel. Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s-a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2,1-23).

După moartea lui Irod cel Mare, împăratul roman Octavian Augustus a împărţit regatul acestuia în trei, aşezând la cârma celor trei mici regate pe fiii lui Irod cel Mare: Arhelau (cu titlul de etnarh), Irod Antipa (cu titlul de tetrarh) şi Filip (cu titlul de tetrarh).

În paginile Sfintei Scripturi citim, de asemenea, că în timpul procesului Mântuitorului, Ponţiu Pilat „aflând că Iisus este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzându-L pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L vadă, fiindcă auzise de El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L cu înverşunare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis înapoi la Pilat. Şi în chiar ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, că mai înainte erau duşmani unul altuia” (Luca 23,7-12). Regele din timpul procesului Mântuitorului, menţionat de Sfântul Evanghelist Luca, este Irod Antipa, cel care l-a condamnat la moarte fără judecată pe Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 14,3-11 şi Marcu 6,17-28).

În timpul activităţii publice a Domnului Hristos, dinastia Apatrizilor conducea destinele poporului ales de aproximativ şaptezeci de ani şi cu toate că Mântuitorul se trăgea din neamul regelui David, fiind adeseori interpelat cu denumirea de „Fiu al lui David” (Matei 9,27, Marcu 10,47, Luca 18,38 etc.), El niciodată nu a afirmat despre Sine că este de viţă regească, nici nu

�

şi-a manifestat vreodată dorinţa de a stăpâni. Din contră, Domnul Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Apostoli: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc; dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă; că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10,42-45).

Din insuficienta cunoaştere a unor termeni şi confundarea acestora, Natanael I-a spus Mântuitorului: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel!” (Ioan 1,49), iar evreii L-au aclamat la intrarea triumfală în Ierusalim, zicând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Împăratul lui Israel!” (Ioan 12,13).

Când mai marii evreilor L-au dat pe Domnul Hristos în mâinile lui Ponţiu Pilat, cerându-i să-L condamne la moarte, guvernatorul i-a întrebat ce vină Îi aduc, iar evreii „au început să-L pârască, zicând: «Pe Acesta L-am găsit zicând că El este Hristos Împărat». Atunci Pilat a intrat în pretoriu şi L-a întrebat pe Iisus: «Tu eşti împăratul iudeilor?», Iisus i-a răpuns: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?». Pilat a răspuns: «Nu cumva sunt eu iudeu? Neamul Tău şi arhiereii mi Te-au predat. Ce-ai făcut?». Iisus a răspuns: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu le fiu predat iudeilor. Dar împărăţia Mea nu este de aici». Atunci Pilat I-a zis: «Aşadar, eşti Tu împărat?». Răspuns-a Iisus: «Tu o spui, că Eu sunt împărat»” (Luca 23,2; Ioan 18,33-38 şi Luca 23,5-15).

Cu toate că Mântuitorul nu a afirmat niciodată despre Sine că este împărat, în timpul discuţiei private purtate cu guvernatorul roman nu a negat acest lucru, însă a precizat că împărăţia Lui nu este din această lume.

�

Cine sunt slujitorii menţionaţi de Domnul Hristos, care ar fi luptat pentru ca Acesta să nu fie predat iudeilor? Răspunsul îl avem în cuvintele Mântuitorului adresate Sfântului Apostol Petru, în grădina Ghetsimani, după Cina cea de taină, când „Iuda, luând o trupă de ostaşi, precum şi slujitori de la arhierei şi de la farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme. Iar Iisus, ştiind toate cele ce aveau să vină asupră-I” (Ioan 18,3-4), le-a zis Sfinţilor Petru, Iacov şi Ioan: „«Iată, ceasul s-a apropiat şi Fiul Omului Se va da în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem; iată, s-a apropiat cel care Mă vinde». Şi pe când El încă vorbea, iată, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el o gloată mare cu săbii şi cu ciomege, trimişi de arhierei şi de bătrânii poporului. Iar trădătorul le dăduse un semn, zicând: «Cel pe care-L voi săruta, Acela este; prindeţi-L». Şi venind îndată la Iisus, I-a zis: «Bucură-te, Învăţătorule!». Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins. Iar Simon Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus. Atunci Iisus i-a zis: «Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau crezi cumva că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor plini Scripturile, că aşa trebuie să fie?». În ceasul acela a zis Iisus către gloată: «Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam învăţând în templu şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se plinească Scripturile profeţilor»” (Matei 26,45-50; Ioan 18,10 şi Matei 26,52-56).

Dacă Natanael, precum şi evreii, la intrarea triumfală a Domnului Hristos în Ierusalim, L-au numit pe Acesta în mod impropriu „împăratul lui Israel”, din moment ce niciodată nu a existat un imperiu evreiesc, conducătorii evreilor L-au acuzat

10

în mod deliberat şi tendenţios în faţa lui Ponţiu Pilat că S-a autoproclamat împărat, pentru a putea obţine condamnarea Lui la moarte. Acest fapt reiese cu claritate din relatările evanghelice, pentru că „Pilat căuta să-L elibereze pe Iisus; dar iudeii strigau, zicând: «Dacă Îl eliberezi, nu eşti prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului». Atunci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, ca la al şaselea ceas; şi le-a zis iudeilor: «Iată, împăratul vostru!». Atunci ei au strigat: «Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!». Pilat le-a zis: «Pe împăratul vostru să-L răstignesc?». Arhiereii au răspuns: «Nu avem împărat decât pe cezarul». Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul, răspunzând, a zis: «Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!». Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, după ce L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus pe cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, latineşte şi greceşte. Atunci arhiereii i-au zis lui Pilat: «Nu scrie: împăratul iudeilor, ci că el a zis: Eu sunt împăratul iudeilor». Pilat a răspuns: «Ce-am scris, am scris!»” (Ioan 19,12-15; Matei 27,24-26 şi Ioan 19-22).

Dacă Domnul Hristos ar fi fost acuzat că S-a numit pe Sine „rege al iudeilor”, aceasta nu ar fi constituit o crimă de lezmajestate la adresa împăratului de la Roma, de vreme ce Israelul era guvernat de unul sau chiar mai mulţi regi, iar în Imperiul Roman existau numeroşi monarhi, vasali cezarului, ai căror urmaşi luptau adeseori între ei pentru a urca pe tron, însă autoproclamarea ca împărat era socotită un act grav de uzurpare a autorităţii imperiale, care se pedepsea cu moartea.

11

Cu toate că Domnul Hristos nu a fost rege în Israel, inscripţia întâlnită pe crucile din ţara noastră: „Iisus Naza-rineanul, regele iudeilor” este mai corectă din punct de vedere semantic decât „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”, întrucât niciodată în istorie nu a existat un imperiu al evreilor, care, începând cu regele Saul, au fost organizaţi, ca stat, într-o monarhie. Însă, din punctul de vedere al realităţii, cuvintele scrise de guvernatorul Ponţiu Pilat deasupra crucii Mântui-torului: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor” sunt mai corecte decât expresia: „Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”, pentru că Domnul Hristos este într-adevăr împărat, iar nu rege, însă nu al iudeilor.

Deşi Mântuitorul este împărat, după cum singur a recu-noscut în faţa lui Ponţiu Pilat, împărăţia Lui nu este pământească şi efemeră, asemenea imperiilor din această lume, pentru că arhanghelul Gavriil i-a spus Sfintei Fecioare Maria încă de la Bunavestire că „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,33), iar Sfântul Apostol Pavel a afirmat că aceasta este „o împărăţie de nezdruncinat” (Evrei 12,28).

Între Împărăţia cerurilor şi orice imperiu din această lume nu există termen de comparaţie, căci conform celor afirmate de Apostolul neamurilor, „cele ce se văd sunt trecătoare, dar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4,18). Cu toate că fiecare im-periu din această lume părea la un moment dat de neoprit, în final toate s-au prăbuşit, de aceea, în cele ce urmează, vom prezenta, pe scurt, istoria celor mai importante imperii, pentru a înţelege mai bine cuvintele Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13,31).

Înainte însă de a vorbi despre cele mai importante imperii din această lume, vom prezenta câteva date despre „Planeta albastră”, pe care Dumnezeu ne-a adus în existenţă, pentru a ne bucura de marele dar al vieţii.

12

Întrucât în privinţa anumitor date geografice, demografice şi istorice care sunt prezentate în această carte nu există o părere unanim acceptată de către toţi specialiştii şi cercetătorii, cu toate că au fost utilizate cele mai plauzibile surse de inspi-raţie, unele dintre acestea vor reda informaţiile furnizate de anumiţi oameni de ştiinţă, agreate de autor, iar altele vor fi exprimate cu aproximaţie.

În cartea Facerii din Vechiul Testament citim că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă apele de ape!». Şi a fost aşa: Dumnezeu a făcut tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Şi Dumnezeu a numit tăria «cer». Şi a zis Dumnezeu: «Apele de sub cer să se adune la un loc şi să se arate uscatul!». Şi a fost aşa: apele de sub cer s-au adunat la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Şi Dumnezeu a numit uscatul «pământ», iar adunările apelor le-a numit «mări»” (Facere 1,1-2 şi 6-10).

Pământul are o suprafaţă de 510.065.600 km², dintre care 148.939.100 km², adică 29,2%, o reprezintă uscatul, iar 361.126.400 km², respectiv 70,8%, este compus din apă.

România se întinde pe 238.391 km², ceea ce reprezintă aproximativ 0,047% din suprafaţa totală a Pământului şi 0,16% din cea a uscatului.

Pe planeta noastră trăiesc astăzi aproximativ 7.200.000.000 de oameni. Conform statisticilor, se estimează că în timpul Domnului Hristos, populaţia lumii era de 300 de milioane de locuitori, în anul 1250 d.Hr., de 400 de milioane, iar în anul 1500 d.Hr., de 500 de milioane. Omenirea a ajuns la un miliard de locuitori în anul 1804, la două miliarde în anul 1927, la trei miliarde în anul 1960, la patru miliarde în anul 1974, la cinci miliarde în anul 1987, la şase miliarde în anul 1999 şi la şapte miliarde în anul 2011.

13

În zilele noastre, pe plan mondial, în fiecare secundă au loc 4,3 naşteri şi aproape două decese; în fiecare minut vin pe lume 255 de copii şi se sting din viaţă 107 persoane; în fiecare oră se nasc 15.300 de copii şi mor 6.420 de oameni; zilnic au loc 367.200 de naşteri şi 154.000 de decese; anual văd pentru prima dată lumina zilei 134 de milioane de copii şi decedează 56,2 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că populaţia Terrei creşte la fiecare cinci zile cu peste un milion de locuitori şi cu aproximativ 78 de milioane de persoane anual.

Din punct de vedere religios, populaţia lumii este formată din aproximativ 2.347.171.000 de creştini, 1.633.173.000 de musulmani, 987.513.000 de hinduişti, 509.046.000 de budişti, 436.179.000 de persoane care împărtăşesc credinţe populare chinezeşti, 13.862.000 de evrei etc.

14

Continentele lumii

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, continentul este „o diviziune geografică alcătuită dintr-o întindere vastă de uscat, mărginită, total sau parţial, de mări şi de oceane, cuprinzând şi unele insule sau arhipeleaguri vecine”1.

Pe Pământ sunt şase continente: Asia, Africa, America, Antarctica, Europa şi Australia.

AsiaAsia este cel mai întins continent de pe Pământ şi, de

asemenea, cel mai populat. Limitele Asiei sunt Munţii Ural şi râul Ural la vest, Oceanul Arctic la nord, Marea Japoniei la est şi Oceanul Indian la sud. Acest continent se întinde pe 43.820.000 km², care constituie aproximativ 8,7% din suprafaţa totală a Terrei şi 29,8% din cea a uscatului. Populaţia Asiei este de aproximativ 4.307.000.000 de locuitori, reprezentând mai mult de 60% din întreaga populaţie a Globului.

Recordurile geografice ale Asiei: Cel mai înalt punct este vârful Chomolungma sau Everest, din munţii Himalaya, având o altitudine de 8.848 m. Cel mai jos loc se află în zona Mării Moarte, între Israel şi Iordania, la 395 m sub nivelul Oceanului Planetar. Cel mai lung curs de apă este Fluviul Albastru (Yangtze) din China, având 6.300 km. Cel mai mare lac este Marea Caspică, cu o suprafaţă de 371.000 km² (aproximativ o dată şi jumătate mai mare decât România). Cea mai înaltă

1 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, Ediţia a II-a, p. 218.

15

cascadă este Gersoppa, din India, având 253 de m. „Chute de Khone este cea mai lată cascadă din lume (13 km), fiind situată pe fluviul Mekong, în aval de oraşul Kemmarat din Laos şi are un debit de două ori mai mare decât al Niagarei şi o diferenţă de nivel de 70 m”1. Cel mai înalt vulcan activ este Klyuchevskaya Sopka din Rusia, situat la o altitudine de 4.750 m. „Bandai San este vulcanul cu cea mai mare înălţime a norului de erupţie din lume (peste 6.000 m), fiind situat în partea central-nordică a celei mai mari insule japoneze, Honshu”2. Cea mai mare insulă este Kalimantan (Borneo), având 743.330 km² (de trei ori şi ceva suprafaţa României). Cel mai mare deşert este Gobi, cu o suprafaţă de aproximativ 1.295.000 km² (aproape de cinci ori şi jumătate mai mare decât România). Cea mai lungă peşteră este Gua Terangair, din insula Kalimantan. Cele trei peşteri care o alcătuiesc: Clearwater, Blackrock şi Whiterock, măsoară împreună 151,4 km. „Rakhiot Pic este peştera aflată la cea mai mare altitudine din lume (6.600 m), fiind situată în masivul muntos Nanga Parbat din extremitatea vestică a lanţului muntos himalayan, la sud de cursul superior al fluviului Indus”3. Cea mai mare peninsulă este cea Arabică, având aproximativ 3.250.000 km² (aproape de 14 ori suprafaţa României). Cea mai mare ţară din lume, care se întinde pe continentele Asia şi Europa, este Rusia, având o suprafaţă de 17.075.200 km² (fiind de peste 71 de ori mai mare decât România). Cea mai mare ţară din Asia, după Rusia, este China, care are o suprafaţă de 9.640.011 km² (fiind de peste 40 de ori mai mare decât România). Cea mai mică ţară din Asia o constituie Insulele Maldive, cu o suprafaţă de 298 km² (fiind de aproape 800 de ori mai mică decât România).

1 Silviu Neguţ şi Ion Nicolae, Enciclopedia recordurilor geografice, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p. 168.

2 Ibidem, p. 102.3 Ibidem, p. 241.

16

AfricaAfrica este al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel

mai populat după Asia. Acest continent este înconjurat de Marea Mediterană la nord, de Canalul de Suez şi de Marea Roşie de-a lungul Peninsulei Sinai, la nord-est, de Oceanul Indian la sud-est şi de Oceanul Atlantic la vest. Din acest continent fac parte insula Madagascar şi câteva arhipelaguri. Africa (cu insulele adiacente) ocupă un teritoriu de 30.244.050 km², reprezentând aproximativ 6% din suprafaţa totală a Terrei şi 20,3% din cea terestră. Africa are aproximativ 1.125.000.000 locuitori, ceea ce reprezintă 15% din populaţia totală a globului.

Recordurile geografice ale Africii: Cel mai înalt punct este vârful Uhuru, din masivul Kilimanjaro, având o altitudine de 5.895 m. Cel mai jos loc este lacul Assal, situat la 160 m sub nivelul Oceanului Planetar. Cel mai lung curs de apă este Nilul, având 6.695 km. Cel mai mare lac este Victoria, cu o suprafaţă de 68.870 km² (fiind mai mare decât Transilvania, care fără Banat, Crişana şi Maramureş are 57.807 km²). Cea mai înaltă cascadă este Tugela, din Africa de Sud, având 948 m. Cel mai înalt vulcan activ este Pico de Fogo, din insulele Capului Verde, situat la o altitudine de 2.829 m. Cea mai mare insulă este Madagascar, având 587.041 km² (aproape de două ori şi jumătate suprafaţa României). Cel mai mare deşert este Sahara, cu o suprafaţă de aproximativ 9.000.000 km² (de peste 37 de ori suprafaţa României). Cea mai lungă peşteră este Sof Omar, din Etiopia, măsurând 15,1 km. Cea mai mare peninsulă este Somalia, având aproximativ 750.000 km² (de trei ori şi ceva suprafaţa României). Cea mai mare ţară din Africa este Algeria, care se întinde pe o suprafaţă de 2.381.740 km² (fiind aproximativ de 10 ori mai mare decât România). Cea mai mică ţară din Africa o constituie Insulele Seychelles, cu o suprafaţă de 455 km² (fiind de aproximativ 524 de ori mai mică decât România). Cea mai

17

ridicată temperatură din lume s-a înregistrat la El Azizia, în Libia, unde, în 13 septembrie 1922, aparatele au indicat +57,8°C.

AmericaAmerica este al treilea continent al Planetei, atât în ceea ce

priveşte suprafaţa, cât şi populaţia. Întrucât unii socotesc America de Nord şi de Sud două continente diferite, anumite informaţii le vom prezenta atât împreună, cât şi separat.

Acest continent este mărginit la nord de Oceanul Arctic, la est de Oceanul Atlantic şi de Marea Caraibelor, iar la vest de Oceanul Pacific. America se întinde pe 42.330.000 km² (24.490.000 km² America de Nord şi 17.840.000 km² America de Sud), ceea ce reprezintă aproximativ 8,3% din suprafaţa totală a Pământului şi 28,5% din cea a uscatului (16,5% America de Nord şi 12% America de Sud). Populaţia Americii este de aproximativ 972.000.000 de locuitori (565.000.000 în America de Nord şi 407.000.000 în America de Sud), reprezentând 14% din populaţia lumii (8% America de Nord şi 6% America de Sud).

Recordurile geografice ale Americii: Cel mai înalt punct este vârful Aconcagua din Cordillera del Limite, în munţii Anzi, având o altitudine de 6.959 m. Cel mai jos loc îl reprezintă mlaştinile Badwater, din Valea Morţii, aflate la 82 metri sub nivelul Oceanului Planetar. Cel mai lung curs de apă este Amazonul, având aproximativ 7.025 km. Cel mai mare lac este Lacul Superior, cu o suprafaţă de 82.103 km². Cea mai înaltă cascadă este Angel, din Venezuela, având 979 m. Cel mai înalt vulcan activ este Ojos del Salado, de la frontierea dintre Argentina şi Chile, situat la o altitudine de 6.887 m. Cea mai mare insulă este Groenlanda, având aproximativ 2.175.600 km² (o suprafaţă de peste nouă ori mai mare decât cea a României). Cel mai mare deşert este cel din Patagonia, cu o suprafaţă de aproximativ 673.000 km² (aproape de trei ori mai mare decât România). Cea

18

mai lungă peşteră este cea a Mamuţilor, din Statele Unite ale Americii, măsurând aproximativ 651,8 km. „Castelguard este peştera cu cel mai mare volum de gheaţă din lume (150.000 m3) şi se află în sud vestul Canadei, în Munţii Stâncoşi, sub renumitul gheţar «Columbia», care acoperă Muntele Columbia de la graniţa dintre provinciile Alberta şi Columbia Britanică”1. Cea mai mare ţară din America este Canada, care se întinde pe 9.980.000 km² (fiind aproape de 42 de ori mai mare decât România). Cea mai mică ţară din America o constituie Insulele Saint Kitts şi Nevis, cu o suprafaţă de 261 km² (fiind de 913 ori mai mică decât România). „În Valea Morţii, o depresiune deşertică situată în sud vestul Statelor Unite ale Americii, a fost înregistrată cea mai ridicată temperatură pe termen lung din lume: +48,9°C la umbră, timp de 43 de zile consecutiv (6 iulie - 17 August 1917)”2. „Muntele Washington, cu cei 1.917 m, este cel mai înalt vârf din Munţii Preşedinţilor, parte a lanţului muntos White Mountains din nord estul Statelor Unite ale Americii (în statul New Hempshire), unde, în anul 1934, s-a înregistrat cea mai mare viteză a vântului din lume (372 km/h)”3.

AntarcticaAntarctica este cel de-al patrulea continent al Planetei, fiind

înconjurat din toate părţile de Oceanul Antarctic. „Antarctica este singurul continent al cărui echilibru natural nu a fost încă tulburat de prezenţa omului”4. Acesta se întinde pe aproximativ 14.000.000 de km², ceea ce reprezintă aproximativ 2,7% din suprafaţa totală a Pământului şi 9,4% din cea a uscatului. Aproximativ 98% din suprafaţa continentului este acoperită cu

1 Ibidem.2 Ibidem, p. 290.3 Ibidem, pp. 296-297.4 Ibidem, p. 84.

19

un strat de gheaţă, care are cel puţin 1,6 km grosime. Ţinând cont de acest fapt, aici nici nu există locuitori permanenţi, însă anual, între 1.000 şi 5.000 de persoane, în marea lor majoritate oameni de ştiinţă, sosesc în Antarctica, pentru a-şi desfăşura activitatea la bazele de cercetare de pe acest continent. Există şi locuitori semi-permanenţi, care se îndeletnicesc cu vânătoarea de balene, iar mulţi dintre ei şi-au adus aici familiile. În consecinţă, nu e de mirare că ruşii au construit o biserică ortodoxă închinată Sfintei Treimi, lângă baza ştiinţifică rusească Bellingshausen sau că în Antarctica s-au născut copii.

Primul copil care a venit pe lume în zona de convergenţă antarctică a fost o fetiţă de origine norvegiană, numită Solveig Gunbjorg Jacobsen, care s-a născut în 8 octombrie 1913, din părinţii Fridthjof şi Klara Olette Jacobsen, care erau vânători de balene, pe insula Georgia de Sud. Valea Jacobsen, din masivul Vinson, Antarctica, a fost numit după această fetiţă.

Primul copil născut chiar în Antarctica a fost Emilio Marcos Palma, care a văzut pentru prima dată lumina zilei în 7 ianuarie 1978, la baza argentiniană de cercetare Esperanza.

Prima Taină a Cununiei a fost oficiată în biserica Sfânta Treime din Antarctica în 29 ianuarie 2007, când Eduardo Aliaga Ilabaca, membru al bazei ştiinţifice ciliene de pe acest continent, s-a căsătorit cu rusoaica Angelina Zhuldybina, după ce a trecut la ortodoxie.

Recordurile geografice ale Antarcticii: Cel mai înalt punct este masivul Vinson, din muntele Ellsworth, având o altitudine de 4.897 m. Cel mai jos loc este depresiunea subglacială Bentley, situată la 2.538 metri sub nivelul Oceanului Planetar. Cu toate că nu este acoperită de apele oceanului, depresiunea se află sub un strat gros de gheaţă. Cel mai lung curs de apă este râul Onyx, având 30 km. Cel mai mare lac (subglacial) este Vostok, cu o suprafaţă de aproximativ 12.500 km2, fiind acoperit de o calotă

20

de gheaţă de aproximativ 3,7 km. Cel mai înalt vulcan activ se află în muntele Erebus, situat la o altitudine de 3.794 m. „La staţiunea de cercetare Vostok, din Antarctica, în 24 august 1960, s-a înregistrat cea mai joasă temperatură de pe glob: -88,3°C. La asemenea temperaturi mercurul devine dur, iar fierul, casant ca sticla”1. „Antarctica este zona geografică în care se înregistrează cea mai mare valoare a radiaţiei solare de pe Pământ (120.000 cal./cm²), dar, totodată, continentul care pierde, prin reflecţie (datorită gheţii), toată energia primită de la Soare”2. „Commonwealth Bay este locul unde se înregistrează, la nivelul mării, cele mai puternice vânturi din lume (viteza acestora ajungând la 327 km/h)”3.

Dacă întregul strat de gheaţă din Antarctica s-ar topi, nivelul apei Oceanului Planetar ar creşte cu 60-65 de metri.

EuropaCa întindere, Europa este penultimul continent al lumii.

Aceasta cuprinde peninsula Eurasiei, fiind separată de Asia prin Munţii Ural, râul Ural şi Marea Caspică la est, şi prin Munţii Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră şi la căile ei de legătură spre Marea Mediterană.

Europa are 10.180.000 km², ceea ce înseamnă aproximativ 2% din suprafaţa totală a Pământului şi 6,8% din cea a uscatului. Europa este al patrulea cel mai populat continent al lumii, după Asia, Africa şi America, cu o populaţie de aproximativ 743 de milioane de locuitori, reprezentând 11% din populaţia lumii.

Recordurile geografice ale Europei: Cel mai înalt punct este vârful Mont Blanc, din Alpii francezi, având o altitudine de 4.810 m.

1 Ibidem, p. 86.2 Ibidem, p. 85.3 Ibidem, p. 119.

21

Cel mai jos loc se află în zona Mării Caspice, la 29 metri sub nivelul Oceanului Planetar. Cel mai lung curs de apă este Volga, având 3.690 km. Cel mai mare lac este Ladoga, din nord-vestul Rusiei, cu o suprafaţă de 17.700 km². Cea mai înaltă cascadă este Ormeli, din Norvegia, având 563 m. Cel mai înalt şi cel mai activ vulcan este Etna, din Italia, situat la o altitudine de 3.269 m. Cea mai mare insulă este Marea Britanie, având 244.820 km². Cel mai mare deşert este Halendi, de pe înălţimile Islandei, cu o suprafaţă de aproximativ 60.000 km². Din punctul de vedere al climei acesta nu este un deşert, însă întrucât precipitaţiile sub formă de ploaie sau ninsoare se înfiltrează prea repede în solul vulcanic, nicio plantă nu poate creşte aici. Cel mai mare semi-deşert de pe continent este Bardenas Reales, din Spania, măsurând aproximativ 455 km², iar cea mai mare suprafaţă deşertică a Europei este cea din Deliblatska Peščara, în Serbia, care se întinde pe 300 km². Cea mai lungă peşteră este Optimisticeskaia, în Ucraina, măsurând peste 200 km. „Jean Bernard este cea mai adâncă peşteră din lume (1.602 m), fiind situată în extremitatea estică a Franţei, lângă graniţa cu Elveţia, la sud de lacul Geneva, în Masivul Folly”1. Cea mai mare peninsulă este cea Scandinavică, având aproximativ 777.000 km² (de trei ori şi ceva suprafaţa României). Cea mai mare ţară din Europa, după Rusia, este Turcia. Suprafaţa acesteia, care se întinde în continentele Asia şi Europa, este de 783.562 km2 (din care 755.682 km2 sunt în Asia, iar 23.764 km2 în Europa, fiind de peste trei ori mai mare decât România). Cea mai mare ţară din Europa, al cărei teritoriu se află în întregime pe continent, este Ucraina, cu o suprafaţă de 603.550 km² (fiind de două ori şi jumătate mai mare decât România). Cea mai mică ţară din Europa este Vaticanul, cu o suprafaţă de 0,44 km².

Întrucât România face parte din Europa, în continuare vom prezenta şi recordurile geografice ale ţării noastre: Cel mai înalt

1 Ibidem, p. 164.

22

punct este vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraşului, având o altitudine de 2.544 m. Cel mai jos loc este litoralul Mării Negre, aflat la nivelul Oceanului Planetar. Cel mai lung curs de apă este Dunărea, care are o lungime totală de 2.860 km, dintre care 1.075 km în ţara noastră. Cel mai lung râu care izvorăşte în România este Mureşul, având o lungime de 761 km, dintre care 715 km la noi în ţară, iar 46 km în Ungaria. Cel mai lung râu care curge doar pe teritoriul ţării noastre este Oltul, având 615 km. Cel mai mare lac este Razim, din judeţul Tulcea, cu o suprafaţă de 415 km2. Cea mai înaltă cădere de apă este Cascada Cociu, din judeţul Mehedinţi, având peste 130 m, iar cascada Bigar, din judeţul Caraş Severin, a fost declarată de către specialiştii de la „The World Geography” drept cea mai frumoasă din lume. În România nu există vulcani activi, însă vulcanii noroioşi de la Pâclele Mici, din judeţul Buzău, reprezintă o curiozitate a naturii. Cea mai mare insulă românească este Balta Ialomiţei sau Balta Borcea, având 831,3 km2. Cel mai mare deşert este „Sahara Olteniei”, din judeţul Dolj, cu o suprafaţă de aproximativ 800 km2. Cea mai lungă cavitate subterană este Peştera Vântului, din judeţul Bihor, măsurând aproape 47 de km. Cel mai mare judeţ din ţara noastră este Timişul, întinzându-se pe 8.697 km2, iar cel mai mic este Ilfovul, cu o suprafaţă 1.583 de km2.

AustraliaAustralia este cel mai mic continent al planetei. Aceasta

este mărginită la sud-vest, vest şi nord-vest de Oceanul Indian, la nord de Marea Timorului şi de Marea Arafura, la nord-est de Marea de Corali, la est de Oceanul Pacific, iar la sud-est de Marea Tasmaniei. Australia (fără insulele aparţinătoare şi apele teritoriale) ocupă un teritoriu de 7.617.930 km², reprezentând aproximativ 1,5% din suprafaţa totală a Pământului şi 5,1% din cea a uscatului. Populaţia Australiei este de aproximativ

23

23.761.000 de locuitori, ceea ce reprezintă aproape 0,3% din populaţia totală a globului.

Recordurile geografice ale Australiei: Cel mai înalt punct este vârful Kosciuszko din Snowy Mountains, având o altitudine de 2.228 m. Cel mai jos loc este lacul Eyre, situat la 16 metri sub nivelul Oceanului Planetar. Cel mai lung curs de apă este Murray, având 2.375 km. Cel mai mare lac este Eyre, cu o suprafaţă cuprinsă între 8000 şi 15.000 km² (în funcţie de precipitaţii). „Australia are bogate resurse subterane de ape (se cunosc 15 bazine subterane arteziene, între care şi cel mai mare din lume, dezvoltat pe 1.736 km²)”1. Cea mai înaltă cascadă este Wallaman, având 268 metri. Australia nu are vulcani activi, iar ultima erupţie vulcanică a avut loc pe acest continent în urmă cu aproximativ 5000 de ani, în munţii Gambier şi Schank. Exceptând continentul australian, care este cea mai mare insulă din lume, următoarea insulă australiană ca suprafaţă este Tasmania, având 64.519 km² (fiind mai mare decât Transilvania, care fără Banat, Crişana şi Maramureş are 57.807 km²). Cel mai mare deşert este Great Victoria, cu o suprafaţă de aproximativ 424.400 km² (aproape de două ori mai mare decât România). Cea mai lungă peşteră este Bullita, măsurând aproximativ 120 km. Cea mai mare peninsulă este Cape York, având aproximativ 137.000 km².

1 Ibidem, p. 99.

24

Oceanele lumii

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române citim că ocea-nul este o „vastă întindere de apă sărată de pe suprafaţa globului, delimitată de continente”1.

Pe Pământ sunt următoarele oceane: Planetar, Pacific, Atlantic, Indian, Antarctic şi Arctic.

Oceanul PlanetarOceanul Planetar este sistemul interconectat al apelor

oceanice şi marine ale Pământului, care cuprinde cea mai mare parte a hidrosferei şi acoperă aproximativ 70,8% din suprafaţa Pământului, cu un volum total de 1.332 miliarde km3.

Unitatea şi continuitatea Oceanului Planetar, cu un schimb relativ liber între părţile sale, este de o importanţă fundamentală pentru oceanografie. Acesta este împărţit într-un număr de teritorii oceanice principale, care sunt delimitate de continente şi au caracteristici oceanografice diferite. Acesta se împarte în Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian, Oceanul Arctic şi Oceanul Antarctic (considerat de obicei ca partea de sud a Oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian). Apele oceanice sunt intercalate şi ele de mai multe mări şi golfuri mici.

Oceanul PacificCel mai mare ocean din lume este Pacificul, acoperind

aproximativ 33% din suprafaţa Pământului şi mai bine de jumătate din suprafaţa totală a mărilor şi oceanelor. Suprafaţa Pacificului este mai mare decât suma suprafeţelor tuturor continentelor.

1 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române..., p. 710.

25

Acesta are o suprafaţă totală de aproximativ 179.680.000 km², cu mările secundare şi 165.300.000 km² fără acestea, întinzându-se pe direcţia nord-sud pe aproximativ 15.500 km de la Strâmtoarea Bering până la marginile îngheţate ale Mării Ross din Antarctica. Pe direcţia vest-est se întinde pe aproape 19.800 km, de la Strâmtoarea Malacca, până la coastele continentului America. Această distanţă reprezintă de peste cinci ori diametrul Lunii.

Volumul de apă al Pacificului este de 714.410.000 km³, cu tot cu mările secundare, sau de 696.190.000 km³ fără apa din mările adiacente.

Adâncimea medie a oceanului este de 3.940 m, dacă sunt luate în consideraţie mările secundare şi de 4.280 m fără acestea. Groapa Marianelor, aflată în nord-vestul oceanului, este cel mai jos loc de pe planetă, având o adâncime de 11.033 m sub nivelul Oceanului Planetar.

„Cercul de foc al Pacificului este cea mai întinsă şi activă zonă vulcanică de pe Pământ. Aceasta concentrează 62% din toţi vulcanii activi existenţi în prezent (peste 350 din cei 600 vulcani activi); două treimi din aceştia se află în arcurile insulare din Pacificul de Vest, iar restul pe ţărmurile pacifice ale celor două Americi”1.

Dintre cele mai importante mări adiacente ale Oceanului Pacific amintim: Marea Bering, Marea Celebes, Marea Chiliană, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud, Marea de Corali, Marea Filipinelor, Marea Galbenă, Marea Japoniei, Marea Okhotsk, Marea Sulu şi Marea Tasmaniei.

Pacificul cuprinde în jur de 25.000 de insule, mai mult decât toate celelalte oceane la un loc, majoritatea aflându-se la sud de ecuator. Aceste insule fac parte din trei grupuri diferite: Melanezia, Micronezia şi Polinezia.

Melanezia înseamnă „Insulele negre”. Din acest grup fac parte: Insulele Fiji (Dongondongo, Galoa, Kadavu, Katafanga,

1 Silviu Neguţ şi Ion Nicolae, Op. Cit., p. 110.

26

Katikua, Laucala, Mago, Matanuku, Nairai, Naitaba, Namalata, Nukubati, Robinson Crusoe, Susui, Tokoriki, Totoya, Tuvuca, Vatulele, Vomolailai, Vorovoro, Yaukuvelevu etc.), Insulele Maluku, Matuku, Insulele Solomon, Insulele Strâmtorii Torres, Noua Caledonie, Noua Guinee şi Vanuatu.

Micronezia înseamnă „Insulele mici”. Din acest grup fac parte: Statele Federale ale Microneziei (Chuuk, Kosrae, Pohnpei şi Yap), Guam, Insula Wake, Insulele Mariane de Nord (Rota, Saipan, Tinian etc.), Insulele Marshall (Aur, Bikini, Ebon, Lae, Nadikdik, Namorik, Rongelap, Rongerik, Toke etc.), Kiribati, Nauru şi Palau.

Polinezia înseamnă „Multe insule”. Din acest grup fac parte: Insula Paştelui, Insulele Cook (Aitutaki, Atiu, Mangaia, Manihiki, Manuae, Mitiaro, Nassau, Pukapuka, Rakahanga, Rarotonga, Suwarrow, Takutea etc.), Insulele Hawaii (Kahoolawe, Kauai, Lanai, Maui, Molokai, Niihau, Oahu etc.), Insulele Pitcairn (Ducie, Henderson, Oeno etc.), Niue, Noua Zeelandă (Adams, Arapawa, Campbell, Chatham, Insula de Nord, Insula de Sud, Matakana, Rangitoto, Raoul, Ruapuke, Stewart, Waiheke etc.), Polinezia Franceză (Insulele Bora Bora, Hiva Oa, Huahine, Maiao, Maputi, Mehetia, Moorea, Nuku Hiva, Raiatea, Tahaa, Tahiti, Tetiaroa), Rotuma, Samoa, Tokelau, Tonga, Tuvalu, Wallis şi Futuna.

Oceanul AtlanticIncluzând mările adiacente, Oceanul Atlantic ocupă o

suprafaţă de aproximativ 106.400.000 km², iar fără acestea, de 82.400.000 km². Lăţimea oceanului este de 2.848 km între Brazilia şi Liberia şi de 4.830 km între Statele Unite ale Americii şi nordul Africii. Volumul oceanului, cu mările secundare, este de 354.700.000 km³, iar fără acestea, de 323.600.000 km³. Adâncimea medie a Atlanticului este de 3.332 m, incluzând mările adiacente,

27

sau de 3.926 m, fără aceste mări. Cel mai jos loc din acest ocean este Groapa Puerto Rico, situată la o adâncime de 9.219 m.

Dintre cele mai importante mări adiacente ale Oceanului Atlantic amintim: Marea Baltică, Marea Caraibelor, Marea Labrador, Marea Mediterană şi Marea Nordului.

Cele mai importante insule din Oceanul Atlantic sunt: Ascension, Barbados, Fernando de Noronha, Groenlanda, Indiile de Vest, Insulele Azore, Insulele Bahamas, Insulele Bermude, Insulele Canare, Insulele Capului Verde, Insulele Falkland, Insulele Faroe, Insulele Madeira, Insulele Sfinţii Petru şi Pavel, Irlanda, Islanda, Marea Britanie, Martin Vaz, Newfoundland, Rockall, Sao Tome şi Principe, Sfânta Elena, Svalbard şi Tristan de Cunha, Ţara de foc.

Oceanul IndianOceanul Indian este al treilea ocean ca mărime din lume.

Acesta are o suprafaţă de aproximativ 73.556.000 km², fiind mărginit în nord de subcontinentul Indian, în est de Malaezia, Insulele Sunda şi de Australia, în sud de Oceanul Antarctic, iar în vest de Peninsula Arabică şi Africa. Volumul Oceanului Indian este estimat la 292.131.000 km³.

Pe fundul Oceanului Indian se află dorsala subacvatică central-indiană cu o direcţie nord-sud, praguri şi gropi de diverse adâncimi. Între aceste gropi se numără Groapa Sunda, cu o adâncime maximă de 7455 m şi Groapa Diamantelor, cu o adâncime maximă de 8047 m, aceasta fiind adâncimea maximă a Oceanului Indian.

Dintre cele mai importante mări adiacente, golfuri şi strâm-tori care aparţin de Oceanul Indian, amintim: Marea Andaman, Marea Arabiei, Marea Roşie, Golful Aden, Golful Bengal, Golful Oman, Golful Persic, Marele Golf Australian, Strâmtoarea Malacca şi Strâmtoarea Mozambicului.

28

Dintre insulele oceanului Indian amintim: Amindive, Andaman, Ashmore şi Cartier, Chagos, Insula Christmas, Cocos, Comore, Heard şi McDonald, Indonezia, Insula Socotra Kerguelen, Laccadive, Madagascar, Maldive, Mauritius, Mayotte, Minicoy, Nicobar, Pemba, Phuket, Rodriguez, Reunion, Seychelles, Sri Lanka şi Zanzibar.

Oceanul AntarcticOceanul Antarctic, cunoscut şi sub numele de: Oceanul

de Sud, Marele Ocean de Sud, Oceanul Polar de Sud sau Oceanul Austral, cuprinde apele cele mai sudice ale Oceanului Planetar, în general la sud de paralela 60, care înconjoară conti-nentul Antarctica. Acesta este al patrulea ocean al Planetei şi a fost ultimul clasificat astfel, fiind acceptat printr-o decizie a Organizaţiei Hidrografice Internaţionale din anul 2000.

Geografii nu au căzut de acord în ceea ce priveşte suprafaţa Oceanului Antarctic, iar unii spun că acesta nici nu există, considerând că apele care se întind sub paralela 60 sud fac parte din Oceanele Pacific, Atlantic şi Indian.

Oceanul Antarctic este al patrulea ocean din lume, având o suprafaţă de aproximativ 20.327.000 km². Acesta se întinde de la continentul Antarctica în sud, până la paralela 60 sud, unde se întâlneşte cu Oceanele Pacific, Atlantic şi Indian la nord.

Volumul de apă al Oceanului Antarctic este estimat la 71.800.000 km³. Curentul Antarctic Circumpolar, care are o lungime de 21.000 km, se deplasează în permanenţă spre est, fiind cel mai mare curent oceanic din lume, care transportă 130.000.000 m³ de apă pe secundă, de o sută de ori mai mult decât debitele tuturor cursurilor de apă din lume.

Calota de gheaţă care pluteşte deasupra Oceanului Antarctic creşte de la o medie minimă de 2.600.000 km² în martie, până la aproximativ 18.800.000 km², în septembrie.

29

Adâncimea medie a Oceanului Antarctic este de 4.000-5.000 m, cel mai jos loc din acest ocean fiind Groapa South Sandwich, situată la 7.235 m sub nivelul Oceanului Planetar.

Mări adiacente Oceanului Antarctic sunt: Marea Amundsen, Marea Bellingshausen, Marea Ross, Marea Scotia şi Marea Weddell, precum şi o parte din Strâmtoarea Drake.

Dintre insulele Oceanului Antarctic amintim: Insula Bounty, Insula Bouvet, Insula Campbell, Insula Georgia de Sud, Insula Macquarie, Insula Marion, Insula Petru I, Insula Scott, Insula Snares, Insulele Antipodes, Insulele Auckland, Insulele Ballenny, Insulele Crozet, Insulele Falkland, Insulele Orkney de Sud, Insulele Sandwich de Sud şi Insulele Shetland.

Oceanul ArcticOceanul Arctic, cunoscut şi sub numele de Oceanul

Îngheţat sau Oceanul Boreal, este situat, în principal, în regiunea Polului Nord şi este cel mai mic dintre cele cinci oceane ale lumii, fiind şi cel mai puţin adânc dintre acestea. Cu toate că Organizaţia Hidrografică Internaţională îl socoteşte drept ocean, unii oceanografi numesc acest corp Marea Arctică Mediterană sau doar Marea Arctică, clasificându-l ca Marea Mediterană a Oceanului Atlantic.

Suprafaţa Oceanului Arctic este de aproximativ 14.090.000 km2, având o formă aproape circulară. Acesta este delimitat de ţărmurile nordice ale continentelor Europa, Asia şi America, pre-cum şi de cele ale insulei Groenlanda. Oceanul Arctic comunică liber cu apele Oceanului Atlantic şi numai printr-o strâmtoare îngustă cu Oceanul Pacific. Ţărmurile celor trei continente care îl mărginesc sunt foarte crestate, rezultând numeroase peninsule, golfuri, estuare şi fiorduri. Acest ocean nu are contact direct cu toate continentele care îl delimitează, ci doar prin intermediul mărilor adiacente. Datorită temperaturilor extrem de scăzute din

30

această zonă, gheaţa este nelipsită din Oceanul Arctic. Astfel, mai mult de jumătate din suprafaţa sa (8.000.000 km2), pe timpul verii şi peste trei pătrimi (11.000.000 km2), în timpul iernii, este acoperită de o imensă calotă de gheaţă, centrată pe Polul Nord.

Volumul de apă al acestui ocean este estimat la 18.750.000 km³.Adâncimea medie a Oceanului Arctic este de 1200 m, iar

cel mai jos loc este Groapa Litke, situată la 5450 m sub nivelul Oceanului Planetar.

Dintre cele mai importante mări adiacente ale Oceanului Arctic amintim: Marea Albă, Marea Barents, Marea Beaufort, Marea Chukchi, Marea Groenlandei, Marea Kara, Marea Lincoln, Marea Norvegiană şi Marea Siberiei de Est.

Dintre insulele Oceanului Arctic amintim: Insula Arey, Insula Axel Heiberg, Insula Baffin, Insula Banks, Insula Barter, Insula Bear, Insula Bennett, Insula Clavering, Insula Devon, Insula Dikson, Insula Disko, Insula Drangey, Insula Eldey, Insula Ellesmere, Insula Flatey, Insula Graham Bell, Insula Hans, Insula Henrietta, Insula Hopen, Insula Jeannette, Insula Kaffeklubben, Insula Moffen, Insula Novaya Zemlya, Insula Nymark, Insula Papey, Insula Queen Elisabeth, Insula Rudolf, Insula Severny, Insula Shannon, Insula Traill şi Insula Victoria.

31

Imperiile lumii

După ce a creat cerul, pământul, apele, regnul vegetal şi vieţuitoarele, „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul şi ase-mănarea Noastră, ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!». Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!»” (Facere 1,26-28).

Întrucât în timpul potopului au pierit toţi oamenii de pe pământ, în afara lui Noe şi a familiei sale, după ce aceştia au ieşit din corabie, „Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului, toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat pe mână»” (Facere 9,1-2).

Din cuvintele Sfintei Scripturi constatăm că omul a fost creat pentru a stăpâni asupra lumii văzute, însă în baza chipului lui Dumnezeu cu care a fost înzestrat, ceea ce înseamnă că omul trebuie să stea în ascultare de Dumnezeu, pentru ca lumea să asculte de el.

Viaţa omului depinde în totalitate de relaţia pe care acesta o are cu Dumnezeu. Astfel, după ce i-a eliberat pe evrei din robia egipteană, Dumnezeu le-a arătat binecuvântările care îi aşteaptă dacă Îi vor împlini poruncile şi încercările prin care vor

32

trece dacă le vor încălca: „De veţi umbla întru poruncile Mele şi dacă învăţăturile Mele le veţi păzi şi le veţi face, vă voi da ploile la vremea lor: pământu-şi va da belşugul, pomii câmpului îşi vor da roadele lor. Treierişul vostru va dura până la culesul viilor, culesul viilor va dura până la semănat; pâinea voastră o veţi mânca întru îndestulare, şi cu întemeiere veţi locui pe pământul vostru. Război prin ţara voastră nu va trece, pace voi dărui pământului vostru; veţi dormi fără ca cineva să vă tulbure, fiarele cele rele din pământul vostru le voi nimici. Pe vrăjmaşii voştri îi veţi pune pe fugă, de sabie cădea-vor în faţa voastră. Cinci din voi vor goni o sută, o sută din voi vor goni zece mii; de sabie vor cădea vrăjmaşii voştri în faţa voastră. Căuta-voi asupra voastră şi vă voi spori şi vă voi înmulţi şi voi întări legământul Meu cu voi. Veţi mânca roadele vechi din anii trecuţi, iar pe cele vechi le veţi da la o parte spre a le face loc celor noi. Legământul Meu îl voi pune întru voi, sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, Eu vă voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am scos din ţara Egiptului la vremea când eraţi acolo robi; zdrobit-am legătura jugului vostru, de-acolo v-am scos cu graiul deschis. Dar dacă nu Mă veţi asculta şi dacă nu veţi îndeplini aceste porunci ale Mele, şi lor nu vă veţi supune şi nici judecăţilor Mele, dacă sufletul vi se va îngreuia în aşa chip, încât să nu-Mi îndepliniţi poruncile şi să-Mi încălcaţi legământul, atunci iată ce-am să vă fac Eu vouă: lipsurile le voi abate asupra voastră şi râia, gălbinarea ce vă sleieşte ochii şi vă istoveşte sufletul; în zadar vă veţi semăna seminţele, că duşmanii voştri le vor mânca. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc vor domni peste voi şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga. Dacă nici aşa nu Mă veţi asculta, atunci de şapte ori mai mult vă voi pedepsi pentru păcatele voastre. Voi surpa

33

semeţia mândriei voastre, cerul vostru-l voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama. În zadar vă veţi cheltui puterile, că pământul vostru nu-şi va da roadele, nici pomii ţarinii voastre nu-şi vor da poamele. Dacă şi după acestea veţi merge împotrivă-Mi şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci de şapte ori mai mult vă voi lovi pentru păcatele voastre. Voi trimite asupra voastră fiarele câmpului, care vă vor lipsi de copii şi vă vor prăpădi vitele; vă voi face atât de puţini, încât vi se vor pustii drumurile. Dacă nici după aceasta nu vă veţi îndrepta, ci tot împotriva Mea veţi merge, atunci cu mânie mare voi veni asupra voastră şi de şapte ori mai mult vă voi lovi pentru păcatele voastre. Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare spre răzbunarea Legământului; şi veţi fugi prin cetăţile voastre, dar Eu moarte voi trimite în mijlocul vostru şi veţi fi daţi în mâinile duşmanilor. Pâinea, care vă hrăneşte, o voi lua de la voi, zece femei vă vor coace pâinile într-un singur cuptor şi vă vor da pâinea cu cântarul şi veţi mânca şi nu vă veţi sătura. Dacă nici după acestea nu Mă veţi asculta şi tot împotriva Mea veţi merge, atunci cu mânie mare voi veni asupra voastră şi de şapte ori mai mult vă voi lovi pentru păcatele voastre: din carnea fiilor voştri veţi mânca, şi din carnea fiicelor voastre. Pustiu voi face împrejurul stâlpilor voştri, strica-voi idolii de lemn făcuţi cu mâinile voastre; oasele voastre le voi pune peste oasele idolilor voştri, într-atât de supărat va fi sufletul Meu pe voi. Cetăţile vi le voi lăsa pustii, pustiu voi face din sfintele voastre locaşuri şi nu voi mirosi miresmele jertfelor voastre. Pustii-voi ţara voastră, că se vor mira de ea vrăjmaşii voştri, ei, cei ce vor locui într-însa, iar pe voi vă voi risipi printre neamuri, şi sabia vă va topi din fugă, şi va fi pământul vostru pustiu şi pustiite vor fi cetăţile voastre. Iar celor rămaşi dintre voi, frică voi trimite în inima lor pe pământul vrăjmaşilor lor; până şi freamătul frunzei ce se clatină îi va pune pe fugă, şi vor fugi ca de sabie şi

34

vor cădea când nimeni nu-i va fugări; ca într-o fugă din război se vor împiedica unii de alţii când nimeni nu-i va urmări. Nu, nu veţi fi în stare să vă împotriviţi vrăjmaşilor voştri; veţi pieri printre neamuri, pământul vrăjmaşilor voştri vă va mânca. Iar cei ce vor rămâne după voi, din pricina păcatelor voastre vor pieri; în pământul vrăjmaşilor lor se vor topi” (Levitic 26,3-33 şi 36-39). Din acest text, înţelegem că întâmplările care marchează viaţa unui om sau chiar a unui popor întreg, nu sunt un simplu joc al hazardului, ci consecinţele propriilor acţiuni.

Foarte important de remarcat este faptul că cele două citate din cartea Facerii, menţionate mai sus, precizează că omul a fost creat pentru a stăpâni asupra necuvântătoarelor şi a pământului, iar nu asupra semenilor săi, cum, din nefericire, prea des se întâmplă în lumea noastră alterată de păcat.

După ce l-a creat pe Adam, „Domnul Dumnezeu a sădit un rai în Eden, spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison; acesta înconjoară toată ţara Havila, în care se află aur, iar aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjoară tot ţinutul Etiopiei. Şi râul al treilea este Tigrul; acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul” (Facere 2,8 şi 10-14).

Oamenii de ştiinţă au descoperit că „Leagănul civilizaţiei omenirii” se află în Mesopotamia, teritoriu „care se întinde pe o lungime de aproape 1000 km şi o lăţime maximă de aproximativ 400 km”1. În limba greacă, Mesopotamia (Μεσοποταμία) înseamnă „Ţara dintre râuri” sau „Pământul dintre râuri”, fiind o regiune mărginită la est de râul Tigru, iar la vest de râul Eufrat, ambele fiind menţionate în cartea Facerii.

1 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, volumul I, Ediţie definitivă, Editurile SAECULUM I.O. şi Vestala, Bucureşti, 1998, p. 72.

35

„Denumirea de «Mesopotamia» a început a fi folosită în epoca lui Alexandru Macedon, eroul balcanic care a cucerit, printre multe altele, şi acest bogat şi vechi teritoriu”1.

„O hartă modernă ne arată Tigrul şi Eufratul reunite aproape de oraşul modern Komah, la nord-est de Bassorah, într-un singur fluviu, Shatt el Arab, lung de mai bine de 160 kilometri în linie dreaptă, care ajunge la Golful Persic şi se varsă în el formând o mare deltă. Odinioară, însă, cele două fluvii se vărsau în două locuri distincte la 80 de kilometri unul de celălalt, iar marea se întindea mult spre nord, la o distanţă aproape egală cu cea care separă locul de vărsare actual de locul de întâlnire al celor două fluvii. Tot teritoriul cuprins între Komah şi mare a apărut ca urmare a mâlului pe care l-au depus fluviile; acest teritoriu s-a format treptat, în cursul secolelor, şi fenomenul continuă. Cele două fluvii care au dat naştere Mesopotamiei izvorăsc la mică distanţă unul de celălalt, din masivul Niphates care face parte din Munţii Armeniei, unul din numeroasele lanţuri care separă Marea Neagră de Mesopotamia. Aceşti munţi, cu înălţimi care depăşesc uneori 4.000 metri, sunt acoperiţi de zăpadă, şi cele două fluvii au, chiar de la izvor, un curs tumultuos, mai ales primăvara, când se topesc zăpezile. Tigrul are izvorul lângă ruinele din Sivan, nu departe de locul unde se naşte şi Eufratul. După un lung parcurs printre munţi, Tigrul intră în câmpie şi se apropie de Eufrat la doar circa 15 kilometri, cele două fluvii mergând, apoi, în paralel mai mult de 50 de kilometri. Mai la sud, Tigrul se îndepărtează pe o porţiune, dar se apropie iar şi se uneşte cu Eufratul la Komah, formând un singur fluviu. Eufratul părăseşte munţii după ce trece printr-o serie de povârnişuri rapide pe circa 150 kilometri lungime şi intră în câmpie. Cele două fluvii au unele caracteristici comune: născute în mijlocul masivelor înalte, captează imediat un volum

1 Vladimir Roşulescu, Oraşe dispărute, Editura Scorilo, Craiova, 1999, p. 183.

36

mare de apă şi capătă o mare viteză; amândouă ajung în câmpie după o suită de cascade. În câmpia cu solul nisipos şi moale, cele două fluvii se revarsă periodic şi îşi schimbă cursul odată cu creşterea cantităţii de apă adusă din munţi”1.

„Spre deosebire de deşertul arab din sud sau munţii sălbatici dinspre nord, Mesopotamia, aşezată între Tigru şi Eufrat, oferea un sol bogat pentru agricultură. Cei dintâi locuitori l-au botezat aşadar Sumer, adică «pământ cultivat»”2. Deci, „neîndoios, Mesopotamia este un «dar» al Tigrului şi Eufratului, aşa cum Egiptul este un dar al Nilului”3.

Primii oameni de pe pământ trăiau în familii, care sporind cu vremea, s-au organizat în grupuri, ginţi şi triburi ce vorbeau aceeaşi limbă, pentru că „pământul întreg avea pe-atunci o singură limbă şi un singur grai. Şi a fost că, pornind din părţile Răsăritului, oamenii au găsit un şes în ţara Şinear şi s-au aşezat acolo. Şi au zis unul către altul: «Hai să facem cărămizi şi să le ardem în foc!». Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Şi au zis iarăşi: Hai să ne clădim un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer, şi să ne facem un nume, ca să nu mai fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ! Şi S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: «Iată că ei sunt un singur popor şi au toţi o singură limbă; şi acesta-i doar începutul a ceea ce vor face; de-acum nu se vor mai opri de la tot ceea ce şi-au pus în gând să facă. Hai să ne pogorâm şi să le amestecăm limbile, pentru ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul». Şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe faţa întregului pământ şi ei au încetat să mai zidească cetatea şi turnul” (Facere 11,1-8).

1 Walter Krauss, Civilizaţia Asiro-Babiloniană, traducere şi note de Constantin Ionescu Boeru, Editura Prietenii cărţii, Bucureşti, 1997, pp. 8-9.

2 Marea istorie ilustrată a lumii. Preistoria. Primele imperii, volumul I, Editura Litera internaţional, 2000, p. 34.

3 Florentin Popescu, Babilon, oraşul blestemat, Editurile Saeculum I. O. şi Vestala, Bucureşti, 1998, p. 18.

37

După ce oamenii s-au regrupat, în funcţie de limbile pe care le vorbeau şi s-au răspândit pe o arie geografică tot mai întinsă, era suficient loc pentru toţi pe faţa pământului. În acest sens, citim în cartea Facerii că „Avram cu femeia sa şi toate câte avea; şi cu Lot, care era cu el, s-au suit din Egipt în părţile de miazăzi ale Canaanului. Avram însă era foarte bogat în vite, în argint şi în aur. Şi din popas în popas a mers Avram de la Negheb până la Betel, până la locul unde-i fusese mai înainte cortul, între Betel şi Hai, adică spre locul jertfelnicului pe care-l făcuse el înainte. Şi acolo a chemat Avram numele Domnului. Iar Lot, care mergea împreună cu Avram, avea şi el oi şi vite mari şi corturi. Pământul acela însă nu-i încăpea să locuiască împreună, căci averile lor erau multe şi ei nu încăpeau să stea laolaltă. Şi s-a făcut o ceartă între păstorii vitelor lui Avram şi păstorii vitelor lui Lot. În pământul acela locuiau pe-atunci canaaneenii şi ferezeii. Şi Avram i-a zis lui Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi. Iată, nu-i oare tot pământul înainte-ţi? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga». Şi ridicându-şi Lot ochii, a privit toată câmpia Iordanului, că toată, până la Ţoar, era udată de apă ca raiul Domnului şi ca pământul Egiptului - aceasta era înainte de a fi nimicit Domnul Sodoma şi Gomora. Deci şi-a ales Lot toată câmpia Iordanului şi a apucat Lot spre răsărit; şi aşa s-au despărţit ei unul de altul: Avram s-a aşezat în ţinutul Canaan, iar Lot s-a aşezat în cetăţile din câmpie; şi şi-a întins corturile până la Sodoma” (Facere 13,1-12).

38

Sumerienii

Cu trecerea vremii, unele triburi s-au unit, formând cele dintâi popoare din istoria omenirii. Dintre acestea făceau parte sumerienii din Mesopotamia.

„Creatori ai celei mai vechi civilizaţii regionale cunoscute şi ai celei dintâi etape «istorice», sumerienii au apărut în sudul Mesopotamiei pe la începutul mileniului al IV-lea î.Hr., cel mai târziu, venind nu se ştie de unde. În orice caz, nu erau autohtoni. Erau o populaţie indo-europeană, vorbind o limbă aglutinantă, asemănătoare limbii turce vechi. La acea vreme - sau poate chiar înainte - practicau agricultura şi creşteau vite (domesticiseră oaia, capra şi porcul)”1.

Sumerienii au creat „primele aşezări pe fluviile Tigru şi Eufrat, odată cu dezvoltarea sistemelor de irigaţie. La începutul mileniului al III-lea î.Hr., aşezările s-au unit şi au format provincii de control al irigaţiilor şi inundaţiilor. Mai târziu, au apărut oraşele-stat cu administraţie centrală”2.

Oraşele-stat cuprindeau şi teritoriile din afara acestora „şi ajungeau mereu la neînţelegeri între ele pentru pământurile fertile din vecinătate, iar uneori disputele minore degenerau în războaie. De aceea, conducătorii au construit ziduri fortificate. Pe timp de război, oamenii se mutau în interiorul zidurilor pentru protecţie şi un războinic sau «lugal», era ales pentru a conduce lupta. Când războaiele au devenit mai frecvente, lugalii au rămas la putere. Apoi, ei erau recunoscuţi ca regi, iar când mureau, fiii lor preluau conducerea”3.

1 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 73.2 Marea istorie ilustrată a lumii..., p. 34.3 Enciclopedia lumii antice, traducere de Anca Ferche, Editura Aquila,

2006, p. 20.

39

Dintre oraşele-stat sumeriene amintim: Eridu, Kiş, Lagaş, Larsa, Nippur, Umma, Ur şi Uruk.

„Oraşul-stat Uruk, aflat pe malurile Eufratului, a devenit centrul culturii sumeriene. Locuită încă din jurul anului 4500 î.Hr., metropola număra în jurul anului 3500 î.Hr., circa 25.000 de locuitori, iar 200 de ani mai târziu avea deja circa 40.000”1.

Pe lângă rege, un rol important în viaţa oraşului-stat era jucat de marele preot. Uneori însă, regele îşi asuma şi funcţia de mare sacerdot. Din acest motiv, în centrul fiecărui oraş-stat sumerian se găsea templul sau ziguratul, închinat propriului zeu, care era principalul idol al oraşului, sumerienii fiind politeişti. Ziguratul avea şapte etaje, deoarece sumerienii credeau că zeii coborau din cer în şapte zile.

„O funcţie deosebit de importantă o deţineau templele - care erau principala forţă economică. Numărul templelor era considerabil: la începutul mileniului al III-lea î.Hr., numai oraşul Lagaş avea cincizeci de temple. Regii ţineau să edifice cât mai multe, dăruindu-le sclavi şi alte bunuri (boi graşi, peşte, miere, ulei, vin, lapte, veşminte). Numeroase erau şi darurile în bani”2. „Pentru conducătorii sumerieni gloria supremă consta în construirea de temple”3. „Dar marile bogăţii ale templelor veneau din alte surse. Templele posedau edificii, turme, ateliere meşteşugăreşti sau terenuri agricole date în arendă sau lucrate cu zilieri plătiţi”4.

Sumerienii cultivau pământul, erau crescători de animale şi pescari, îndeletnicindu-se şi cu anumite meşteşuguri rudimentare.

1 Cronica ilustrată a omenirii. Volumul I, Începuturile omului şi culturile timpurii (7 milioane de ani - 1000 î.Hr.), Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 198.

2 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 95.3 Istoria Universală, Preistoria şi Antichitatea, vol. I, traducere de

Laura-Florina Drăghici şi Dana Ducu, Editura ALL, 2012, p. 102.4 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, pp. 95-96.

40

Sumerienii au inventat scrierea cuneiformă. „Treptat, această scriere a încetat să mai fie folosită şi a fost uitată timp de 2000 de ani. Primii arheologi nu au avut nicio idee despre ce semnificau inscripţiile antice. Scrierea cuneiformă a rămas un mister până în 1844. În acel an, un ofiţer al armatei britanice, pe nume Henry Rawlinson, a finalizat studiul unor inscripţii găsite pe o stâncă la Bisitun, în Iranul de Vest. Stânca, ce fusese gravată din ordinul împăratului Darius al Persiei în secolul al V-lea î.Hr., prezenta trei inscripţii cuneiforme, care înregistrau aceeaşi informaţie, dar în trei limbi diferite - persana veche, babiloniana şi elamita. Rawlinson a reuşit să îşi dea seama care forme reprezentau numele împăratului Darius în secţiunea persană şi s-a folosit de acest lucru pentru a ghici ce reprezentau unele dintre simboluri. Acesta a fost singurul indiciu de care a avut nevoie, pentru ca apoi să poată descifra simbolurile. Şi aşa, a fost nevoie de ani de muncă susţinută, pentru a duce la capăt această realizare”1.

„Descoperirea scrisului reprezintă un punct de cotitură în istoria omenirii. Sumerienii inventează în jurul anului 3500 î.Hr. scrierea cuneiformă. Dar probabil că primele semne scrise apar cu 2000 de ani mai devreme, în Europa de Est. Arheologii au descoperit în anul 1961, în Transilvania, aşa-numitele tăbliţe de lut de la Tărtăria. După cercetări amănunţite cu metoda carbonului radioactiv, tăbliţele au fost datate, ele aparţinând perioadei de început a culturii Vinca, începând cu circa 5500 î.Hr. Astfel, simbolurile sunt mai vechi cu 2000 de ani decât scrierea cuneiformă a sumerienilor”2.

„Apariţiei scrierii i se asociază în mod tradiţional sfârşitul preistoriei şi începutul istoriei”3, „întrucât ea le-a permis oamenilor să consemneze principalele evenimente din viaţa lor”4.

1 Enciclopedia lumii antice..., p. 19.2 Cronica ilustrată a omenirii..., p. 165.3 Atlas de istorie a lumii, Enciclopedia Rao în colaborare cu Istituto

Geografico De Agostini, Bucureşti, 2009, p. 18.4 Enciclopedia lumii antice..., p. 18.

41

„Avântul cultural cunoscut de omenire după inventarea scrisului nu poate fi nicidecum supraapreciat. Primele înscrisuri au fost găsite pe tăbliţe de lut, care erau folosite în schimburile comerciale. Scrierea cuneiformă timpurie a sumerienilor s-a dezvoltat din pictograme care, la fel ca şi hieroglifele egiptene, se asemănau cu obiectul pe care îl reprezentau. Era un sistem complicat, stăpânit doar de scribi special instruiţi, care aveau în virtutea acestui fapt o poziţie bună pe scara socială. Pictogramele erau diferite de primele simboluri şi picturile rupestre, întrucât se bazau pe transmiterea sensurilor prin coerenţa sistemului de scriere, mai curând decât cu ajutorul tradiţiei orale. Dorinţa de a simplifica scrisul a transformat pictogramele în litere cuneiforme. Ele exprimau un sunet sau un grup de sunete şi înlocuiau simbolurile obiectelor, dând astfel naştere scrierii fonetice. Sistemul iniţial se baza pe silabe, fiecare literă reprezentând o silabă sau o combinaţie de silabe. În jurul anului 2500 î.Hr., akkadienii au adoptat şi ei scrisul cuneiform sumerian prin silabe şi l-au dezvoltat, adăugându-i propriile litere. Ulterior elamiţii, huriţii, hitiţii, urartienii şi alte popoare au preluat acest sistem de scriere, astfel încât în 1400 î.Hr., el era utilizat în comerţul din întreaga regiune şi chiar mai departe. Următorul pas spre abstractizarea scrisului a fost crearea unui alfabet, în care fiecare literă corespundea unui sunet. Acesta permitea formarea unui număr nelimitat de combinaţii cu ajutorul a doar câtorva litere care redau sunete. Primul alfabet de acest gen a luat naştere în oraşele canaanite Ugarit (cca 1400 î.Hr.) şi Byblos (cca 1000 î.Hr.) şi cuprindea 30 şi respectiv 22 de litere. Ca orice scriere semită, alfabetele canaaniţilor şi ale urmaşilor acestora, fenicienii, care au stat la baza formării alfabetelor iudaic, sirian, arab şi grec, nu includeau vocale. Alfabetul grec a fost primul care a introdus vocalele, dar a preluat forma şi ordinea literelor, precum şi cifrele, din alfabetele anterioare. Primele texte greceşti sunt scrise, ca şi cele semite, de la dreapta la stânga”1.

1 Marea istorie ilustrată a lumii..., p. 31.

42

La sumerieni, „dificila scriere cuneiformă se învăţa în şcoli. Existenţa acestora este atestată documentar începând din al III-lea mileniu î.Hr. La început, anexe ale templelor sau curţilor regale, şcolile au devenit mai târziu instituţii laice, având ca obiect principal de învăţământ scrierea, însă ulterior «planul de învăţământ» s-a îmbogăţit”1.

Sumerienii au mai descoperit: roata, sistemul de irigare, acul de cusut, inelul, cuiul, dalta, şaua, harnaşamentul cailor, sandalele, moara, tehnologia prelucrării metalelor, berea (care se făcea din orz. „La curtea regelui Hammurabi preţul berii şi distribuirea acesteia erau reglementate de stat. Doamnele de la curtea regelui primeau o cotă zilnică de trei litri de bere. Dreptul la cantitatea maximă de bere îl aveau administratorii provinciilor şi marii preoţi, care primeau zilnic câte cinci litri de bere”2), sabia, armura, carul de luptă, banii („în Sumer a apărut prima formă a banilor: şekelul. Arheologii au găsit o monedă din bronz, care avea bătută pe o parte un spic de grâu şi pe cealaltă pe Inanna, zeiţa dragostei şi a fertilităţii”3), calendarul, matematica (de pildă, „sumerienii au dezvoltat un sistem matematic care se baza pe cifra 60. Din acest sistem derivă până astăzi împărţirea orei în 60 de minute şi a minutelor în 60 de secunde”4), astronomia, au iniţiat primele schimburi comerciale cu alte popoare etc.

Denumirile sumeriene pentru anumite corpuri cereşti erau următoarele: Utu (Soare), Nanna (Lună), Inanna (planeta Venus), Gugulanna (planeta Marte), Enlil (planeta Jupiter), Ninurta (planeta Saturn) şi Enki (planeta Mercur).

Prima bibliotecă din lume a fost înfiinţată în oraşul Ebla, între anii 2500 şi 1500 î.Hr., conţinând peste 15.000 de tăbliţe din lut�.

1 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 127.2 Cronica ilustrată a omenirii..., p. 307.3 Ibidem, p. 214.4 Ibidem, p. 212.� Ibidem, p. 254.

43

Primele reţete sau prescripţii medicale din lume le-au făcut medicii din Mesopotamia, pe tăbliţe de lut.

Pentru prima dată în istorie, piciorul a fost utilizat ca unitate de măsură în Mesopotamia.

În jurul anului 2510 î.Hr., „în oraşele Mesopotamiei existau sisteme de canalizare, care asigurau igiena necesară în marile aglomeraţii umane. Sistemul de evacuare a apei din oraşele sumeriene era format din canale colectoare care erau alimentate de canale laterale. Fiecare casă era prevăzută cu o gaură prin care puteau fi evacuate gunoaiele. În unele cazuri existau chiar adevărate WC-uri. Scurgerile erau uşor înclinate, pentru ca apa să ajungă imediat în canalele principale. Canalizarea se vărsa în puţuri de colectare sau într-un râu. Canalele principale se aflau sub străzile pavate”1.

„Epopeea lui Ghilgameş” este cea mai veche scriere literară păstrată a umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. Aceasta relatează faptele eroice ale lui Ghilgameş, legendarul rege al cetăţii sumeriene Uruk.

„Iniţial, regele sumerian era conducătorul absolut politic, militar, religios, administrativ şi juridic; dar începând din mileniul al III-lea î.Hr., el şi-a transferat aceste prerogative reprezentanţilor sau delegaţilor săi (preoţi, judecători, funcţionari, ofiţeri superiori), care şi-au consolidat progresiv poziţia socială şi economică”2.

„Fiecare oraş-stat îşi avea divinitatea sa supremă, protec-toare. Dar «zeul oraşului-stat era în realitate regele său». Regele se considera nu zeu el însuşi, ci locţiitorul acestei divinităţi supreme. Aşadar, statul sumerian era un stat esenţialmente teocratic”3.

Dintre regii sumerieni s-au evidenţiat: Urukagina din Lagaş, care a început o serie de reforme sociale, punând bazele unui set de

1 Ibidem, p. 249.2 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 93.3 Ibidem, p. 94.

44

reguli şi legi administrativ-politice. Între anii 2100-2050 î.Hr., regele Ur-Nammu a alcătuit primul cod de legi din lume, care se păstrează parţial până în zilele noastre. Regele Lugalzagessi din Umma a supus toate cetăţile-state sumeriene, mutându-şi capitala la Uruk. Acesta s-a autoproclamat „rege al Urukului şi al Sumerului”1.

Lugalzagessi a fost înfrânt de Sargon cel Mare (2334-2279 î.Hr.), regele Kişului, care va înfiinţa, în următorii ani, Imperiul Akkadian, primul imperiu din istoria lumii.

Aproximativ două sute de ani mai târziu, în jurul anului 2150 î.Hr., Imperiul Akkadian a fost desfiinţat de triburile nă-vălitoare ale guţilor, însă vechile oraşe sumeriene din sudul Mesopotamiei „s-au salvat, plătind tribut invadatorilor. În special oraşul-stat Lagaş a reînviat la o viaţă de prosperitate sub domnia regelui Gudea. Bun organizator, Gudea a rămas posterităţii prin statuile care îl înfăţişează, remarcabile ca factură artistică. După ce au stăpânit Mesopotamia, timp de 125 de ani, guţii au fost alungaţi şi supremaţia politică i-a revenit oraşului-stat sumerian Ur. Regii săi au dus o politică de cuceriri, invadând Elamul şi cucerind regiunea actualei Siria, iar în interior, o politică energică de centralizare a statului, de extindere a reţelei canalelor de irigaţie, precum şi de intensificare a comerţului. Dar în urma atacurilor triburilor de amoriţi din vest şi a celor elamite din est, regatul sumerian - care timp de două mii de ani s-a afirmat cu atâta vigoare sub raport economic, politic şi cultural, exercitând prin limba, scrierea, dreptul şi literatura sa o puternică influenţă asupra ţărilor din jur - se prăbuşeşte. În timpul acestor două milenii de afirmare atât de strălucită, sumerienii au creat un tip nou de societate, ale cărei inovaţii au fost: producţia unui surplus de mărfuri, diviziunea în clase sociale, aşezările urbane, sistemul de scriere cuneiformă şi organizarea militară”2.

1 Marea istorie ilustrată a lumii..., p. 36.2 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, pp. 78-79.

45

Întrucât am vorbit mai sus despre Imperiul Akkadian, care timp de aproape două secole şi-a impus supremaţia în Mesopotamia şi împrejurimi, considerăm util să explicăm ce înseamnă de fapt un imperiu. Din punct de vedere geografic, acesta este un teritoriu care cuprinde un stat dominant împreună cu teritoriile cucerite şi dominate de el. Din punct de vedere politic, imperiul este o entitate cu control absolut asupra unui vast teritoriu, care cuprinde o multitudine de naţionalităţi şi arii culturale. Imperiul implică extinderea suveranităţii unui stat asupra teritoriilor externe.

Termenul „imperiu” provine din latinescul „imperare”, care înseamnă „a comanda”, „a porunci”.

Cu toate că înaintea Imperiului Roman au existat mai multe imperii, conducătorii acestora nu s-au numit „împăraţi”, ci „regi”. Unii monarhi perşi au purtat titulatura de „mare rege”, iar având în vedere imensa întindere a Imperiului Persan din timpul lui Darius cel Mare (522-486 î.Hr.), care cucerise numeroase ţări şi teritorii, monarhul era conştient că nu este un simplu rege, motiv pentru care s-a autointitulat „rege al regilor” (şahinşah în limba persană). Denumirea de „împărat” („imperator” în limba latină, care avea la început diverse sensuri), a început să fie utilizată strict pentru a-l desemna pe suveranul de la Roma în timpul lui Octavian Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr.), care a fondat Imperiul Roman.

În cele ce urmează, vom prezenta, pe scurt, istoria celor mai importante imperii ale lumii.

46

Akkadienii

În prima jumătate a mileniului al III-lea î.Hr., triburi semite de păstori nomazi au pătruns din stepele Arabiei în centrul Mesopotamiei, „întemeind aici, în curând, importante centre politice şi economice: Akkad, Kiş, Babilon, Opriş ş. a. Akkadienii se deosebeau de sumerieni nu numai ca rasă, ci şi ca limbă (akkadiana face parte din familia limbilor semite, flexionare)”1.

Într-o familie modestă a acestor triburi, s-a născut un copil nedorit, care a fost abandonat într-un coş de răchită pe apele fluviului Eufrat, unde a fost găsit de un grădinar, pe nume Aqqi, care l-a luat acasă şi i-a purtat de grijă. Datorită calităţilor sale, după ce a crescut, băiatul a ajuns paharnic la curtea regelui Ur-Zababa din Kiş, pe care ulterior l-a detronat, luându-i locul.

După ce a ajuns să conducă cetatea Kiş, tânărul şi-a luat numele de Sargon, care înseamnă „rege adevărat” sau „rege legitim”.

În calitate de rege, Sargon a pornit o campanie militară împotriva lui Lugalzagessi din Uruk, pe care l-a înfrânt, capturân-du-l de viu, „l-a adus legat în lanţuri şi l-a sacrificat zeului Enlil”2. După ce a pus stăpânire pe toate cetăţile sumeriene, tânărul rege şi-a stabilit capitala la Agade, un oraş întemeiat de el.

Dorind să supună şi alte zone învecinate, Sargon a creat o armată permanentă (prima cunoscută în istorie), formată la început din 5400 de soldaţi, „supuşi direct regelui. Antrenaţi în lupte corp la corp, înarmaţi cu arcuri, săbii, lănci scurte, ei nu posedau grelele care de luptă cu patru roţi pline ale

1 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 77.2 Constantin Daniel, Civilizaţia asiro-babiloniană, Editura Sport-

Turism, Bucureşti, 1981, p. 26.

47

sumerienilor, ci aveau care de luptă uşoare, cu două roţi, trase de cai iuţi”1.

Principalul scop al dorinţei de expansiune a lui Sargon „era de natură economică: obţinerea resurselor necesare prin acumularea prăzilor de război sau a tributurilor, consolidarea monopolului regal asupra produselor importate, asigurarea controlului asupra rutelor comerciale până în Siria şi Anatolia şi protejarea negustorilor din Mesopotamia”2. În acest sens, Sargon „a întreprins campanii militare în Siria şi Liban (regiuni bogate în păduri de cedri şi în mine de argint), a controlat toate drumurile comerciale spre Arabia şi India, precum şi cele din întreg Golful Persic; a ocupat mai multe oraşe din Elam, a supus, în sfârşit, aproape întreaga Mesopotamie”3, încât şi-a extins dominaţia din Golful Persic până la Marea Mediterană „şi chiar în Cipru, unde au fost descoperite sigilii cilindrice akkadiene”4, punând astfel bazele unui vast imperiu care, timp de aproape două secole, a dominat Orientul Mijlociu.

„Sargon şi-a organizat imperiul sub administraţia aşa-zişilor «fii ai palatului». Împăratul era înconjurat de un mare număr de curteni, din care făceau parte nobili sumerieni şi akkadieni, încât vechiul palat din Agade a fost mărit de cinci ori şi lângă capitală s-a construit un altul pentru curteni”�.

„Sargon a adoptat titlul de «rege al celor patru regiuni» pentru a evidenţia stăpânirea sa universală. Un alt concept apărut în această perioadă - divinizarea împăratului - va contribui la consolidarea imperiului, reprezentând şi o importantă moştenire pentru viitor”6.

1 Ibidem.2 Istoria Universală, Preistoria şi Antichitatea..., p. 106.3 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 77.4 Constantin Daniel, Op. cit., p. 26.� Ibidem, p. 27.6 Istoria Universală, Preistoria şi Antichitatea..., p. 107.

48

Sargon a fost un conducător abil, care a reuşit să cucerească un teritoriu imens şi să cârmuiască timp de aproximativ 56 de ani, între anii 2334 şi 2279 î.Hr., populaţiile supuse, motiv pentru care posteritatea îl cunoaşte cu supranumele de Sargon cel Mare. „Tradiţia va face din el prototipul cuceritorului de succes, erou al epopeelor”1.

Enheduana, fiica lui Sargon, a fost mare preoteasă a zeului Nanna în cetatea Ur. Aceasta a compus poezii închinate zeului Inanna, fiind cel mai vechi poet cunoscut din lume.

În timpul lui Rimuş (2279-2270 î.Hr.) şi Maniştusu (2270-2254 î.Hr.), fiii lui Sargon cel Mare, imperiul a slăbit, recon-solidându-se şi ajungând la apogeul puterii şi al prosperităţii sub Naram-Sin (aprox. 2254-2218 î.Hr.), cel mai important succesor al lui Sargon, care a continuat tradiţia imperială de a se autointitula „rege ale celor patru regiuni ale lumii”, „întărindu-şi, astfel, pretenţia asupra «stăpânirii întregii lumi». Regatul Akkadian, dominat de o ideologie imperială şi sprijinit de atotputernicia tributului impus supuşilor, a alcătuit matricea tuturor vechilor imperii orientale care au urmat”2.

„După ce a înăbuşit câteva răscoale şi după expediţii militare în ţinuturile Arabiei (de unde a adus mari cantităţi de lemn preţios, aur, porfiră, diorit negru pentru statui şi vase), în ulti-mii ani de domnie, a reuşit să învingă o uriaşă coaliţie (susţinută de numeroase oraşe-state mesopotamiene) a hitiţilor şi perşilor, intitulându-se apoi «divinul Naram-Sin» şi pretinzând onorurile cuvenite unui zeu”3, „el fiind primul suveran care s-a proclamat zeu încă din timpul vieţii”4.

1 Ibidem, p. 106.2 Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până astăzi, traducere de

Dragoş Dinulescu şi Matei Iagher, Editura All, 2012, p. 81.3 Ovidiu Drimba, Op. cit., vol. I, p. 78.4 Paul Brusanowski, Istorie şi civilizaţie iraniană până la cucerirea

arabă, Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 22.

49

În timpul lui Naram-Sin, akkadiana s-a impus ca limbă diplomatică şi de administraţie în Orientul Apropiat, iar sumeriana a rămas limba cultică a Mesopotamiei.

Odată cu domnia lui Şar-Kali-Şarri, Imperiul Akkadian intră într-un declin ireversibil, datorită revoltelor populaţiilor subjugate şi a invaziei pustiitoare a triburilor guţilor.

Sub împăraţii Iggi, Imi, Nanum şi Elulu, mai multe oraşe-state sumeriene din sudul Mesopotamiei şi-au câştigat inde-pendenţa, iar în timpul ultimilor doi conducători: Dudu şi Şudurul, teritoriul fostului imperiu a ajuns să fie limitat doar în jurul oraşului Agade. Aproximativ în anul 2150 î.Hr., capitala fondată de Sargon cel Mare a căzut în mâinile guţilor, o populaţie din zona muntoasă a Iranului, ceea ce a dus la desfiinţarea primului imperiu din istoria omenirii.

50

Egiptul Antic

„Orientul Apropiat a fost leagănul primelor civilizaţii avansate ale omenirii. În Egipt şi «Semiluna Fertilă», un arc de cerc care se întinde din nordul Peninsulei Arabe, spre est, prin Palestina, până în Mesopotamia, au apărut primele structuri statale, în paralel cu dezvoltarea creşterii animalelor, agriculturii, comerţului şi scrisului. Primele mari imperii, pre-cum cele ale faraonilor egipteni, babilonienilor, asirienilor şi perşilor, au luat naştere la începutul mileniului al treilea î.Hr., din mici comunităţi formate de obicei în jurul unui oraş”1. Cu toate acestea, „probabil că nicio altă civilizaţie antică nu a exercitat o asemenea fascinaţie asupra omenirii ca cea egipteană. Campania dusă de Napoleon în Egipt, la cumpăna dintre veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, a produs imediat în Occident o adevărată «egiptomanie»”2.

„Numele modern «Egipt» provine din limba greacă, de la «Αίγυπτος» (Eghiptos), prin denaturarea cuvântului Hikuptah - «casa sufletului lui Ptah» - referire la templul lui Ptah de la Memfis”3.

Actualul teritoriu al Egiptului a fost locuit din timpuri stră