Personalităţile dizarmonice Grupul de anormalităţi psihice şi comportamentale incluse în acest capitol este reprezentat de un complex de fenomene imprecise ca expresie,neclar ca definiţie şi care reprezintă,un subiect permanent de discuţii teoretice şi de controverse în practica clinică.Limitele acestor entităţi sunt neclare atât când se referă la limitele dintre diferitele lor forme cât şi la limitele dintre ele şi principalele entităţi psihiatrice (nrvroze,psihoze etc) Incerpând cu Koch (1868),care a introdus termenul de "inferioritate psihopatică",psihiatria clasică a încercat o definire şi o sistematizare a acestui capitol polimorf, care a ajuns la o recunoştere universală graţie sistematicii lui Kraepelin.Formarea conceptului de "personalitate psihopatică" este însă legată de numele lui Kurt Schneider (1923).Concepţie sa devenită clasică s-a înrădăcinat atât de mult în psihiatrie,încât ea constituie punctul de plecare a oricărui alt punct de vedere în acest domeniu. Problema normalităţii psihice.Problema normalităţii psihice este esenţială în definirea limitelor normale ale unui comportament,şi deci este esenţială,pentru a putea delimita o personalitate dizarmonică.Nu atât normalitatea este greu de definut cât mai ales posibilităţile practice de a stabili un normativ (de urmat) şi de a stabili care sunt criteriile unei normalităţi ideale.Criteriul valoric trebuie respins de la început,deoarece el introduce ideia "inferiorităţii psihopatului",lucru susţinut la noi de către unii psihiatri dogmatici(Lăzărescu(1969) şi care consideră,fără o documentare corespunzătoare că, "despre psihopat nu se poate vorbi decât în afara marilor valori,la nivelul de mediocră sau minus valoare".Ori criteriul axiologic variază în funcţie de momentul istoric,de psihiatru ca persoană subiectivă.Un asemenea criteriu este astăzi respins de către majoritatea psihiatrilor,iar din punct de vedere filozofic şi chiar uman este nu numai arbitrar şi imposibil de probat ştiinţific,ci chiar periculos în sensul evaluării existenţei umane.Freedman consideră 4 perspective ale normalităţii psihice şi anumea: 1.Normalitatea ca sănătate,considerată ca un teren universal,anormalitatea rămânând apanajul unei minorităţi; 2.Normalitatea ca utopie,ca armonie şi optim al diverselor elemente ale aparatului mental şi al optimei sale funcţionări; 3.Normalitatea ca medie statistică; 4.Normalitatea ca sistem tranzacţional; Şi după Delay şi Pichot,conceptul de normalitate psihică ar avea trei sensuri: 1.Normalitatea statistică,care identifică norma cu frecvenţa; 2.Normalitatea funcţională,care ia în consideraţie caracteristicile şi scopul propus; 3.Normalitatea ideală,care are la bază criteriile ideale de normalitate din cadrul societăţii,normalitatea variind în funcţie de normele sociale; Există critici foarte serioase privind conceptul de normalitate,din cauza extrapolărilor care se fac (streotipii legate de sex,vârstă,mediu geografic sau social).Normalitatea şi sănătatea mintală mu pot totuşi fi studiate abstract ci în corelaţie cu normele culturale,cu aşteptările şi valorile societăţii,înclinaţiile profesionale,diferenţele individuale,climatul politic al vremii care permite "toleranţa la deviere" (Reedman,1976).Devierea de la normă nu înseamnă însă neapărat boala sau existenţa a ceva patologic.Nici chiar criteriul suferinţei nu este universal (timopaţii expansivi sunt,de exemplu fericiţi). Şi criteriul adaptării sociale este discutabil.Astfel,arată Mărgineanu (1941), adaptarea socială nu depinde numai de individ,ci şi de alţii,de "codul moral şi social".Neadaptarea se poate datora şi grupului,chiar dacă pentru aceasta trebuie să ne referim la un întreg grup social,valoarea unui individ fiind un permanent motiv de umilire pentru ceilalţi,motiv pentru care ar fi absurd ca solitudinea omului de geniu,în viziunea unei lumi mai bune,să fie luată drept un semn de boală. Uneori,persoane animate de cele mai înalte sentimente sociale pot fi "psihiatrizate" numai pentru că vin în conflict cu o anumită stare sau iau o anumită atitudine într-un conflict social.

Toate aceste lucruri ne arată că diagnosticul de "psihopatie" este adesea pus incorect,pe criterii foarte subiective.Această "psihiatrizare" a unor persoane se poate face atât din necunoaşterea limitelor normalităţii şi anormalităţii,dar pot exista şi situaţii în care manipularea diagnosticului poate servi unor scopuri nemedicale sau inumane (pentru a scăpa pe cineva de răspundere,sau pentru a se descotorosi de cineva,de a eluda să i se dea răspunsul cuvenit etc). Toate datele expuse mai sus,ne atestă cât de dificil este de a stabili un diagnostic de personalitate dizarmonică.Personalitatea dizarmonică nu este psihoză (decât în cazul unei decompensări masive) şi,nu este nici o nevroză structurală (un sistem organizat de apărare contra angoasei).Ea nu este,de asemenea,nici o dispoziţie caracterială ci,aşa cum sublinia Deniker (1982) o inadecvare profundă a instanţelor instinctive şi represive,cu riscul crescut al trecerii la acţiune.Inadaptarea,arată autorul,apare în mod obişnuit în copilărie,isbucneşte în adolescenţă şi se complică,odată cu intrarea în viaţa adultă (datorită constrângerilor sociale şi familiale).Reacţiile acestor persoane sunt desordonate şi disproporţionate,cu impulsuri violente şi imprevizibile,cu izbucniri bruşte de depresie (coup de cafard) şi cu comportament auto şi heteroagresiv.Se evidenţiază,de asemenea,şi prezenţa unei maleze psihice profunde,inexprimate, puţin conştiente,acea disforie ineluctabilă şi indecisibilă (cu plângeri şi preocupări somatice,tendinţe spre surogate,în special toxicomanii,tulburări sexuale şi comportament antisocial).Rolul societăţii în "desvelirea anormalităţii" ni se pare esenţială,căci graţie marei variabilităţi umane,societatea "descoperă" adesea în individ ceea ce îi este necesar la un moment dat,elogiind şi recompensând comportamentele dezirabile.Istoria ne învaţă că fiecare societate şi-a creiat şi cultivat propriul ei ideal de om (cavalerul medieval,gentlman-ul englez,până şi semizeul fascist sau omul nou comunist),tipuri care în alte contexturi sociale ar fi fost privite ca personalităţi inadaptabile sau pur şi simplu ca personalităţi dizarmonice (în literatură găsim un asemenea personaj,cunoscutul erou Don Qujote). Definiţie,cadru nosologic.În contrast cu afirmaţiile psihiatriei clasice,noi nu putem considera personalităţile disarmonice ca adevărate boli,în sensul medical al termenului,aici fiind vorba de o constelaţie polimorfă de personalităţi caracterizate,în principiu prin neadaptarea comportamentului la exigenţele condiţiilor socioculturale.Apărute pe fundalul unei enorme varietăţi de tipuri omeneşti,de personalitate bazală produse de diferite mediii socio-culturale,a variaţiilor în funcţie de sex,vârstă,clasă socială,personalităţile disarmonice nu au altceva caracteristic decât dezadaptarea sau imposibilitatea de a se conforma normei socio-culturale.Nu se poate presupune că ceva "patologic"se petrece în economia internă a individului,ci pur şi simplu pentru că individul se comportă de aşa natură încât grupul nu-l mai suportă "aici şi acuma".Acest rezultat final nu ţine numai de factorii organici,dar şi de contextul societăţii moderne,fiind cel mai adesea produsul relaţiilor interpersonale vicioase,a influenţelor nocive a factorilor de mediu şi în special a celor sociali.Este vorba de o personalitate care se dezadaptează permanent şi în intensităţi diferite, manifestări care se accentuiază şi mai mult în faţa unor dificultăţi de viaţă,putând lua aspectul unor decompensări nevrotice sau psihotice. Pacientul cu dizarmonii de personalitate este capabil de succes social şi comportamentul lui este adeseori recompensat de cultura grupului din care face parte,excluderea lui apărând mai tardiv,mai ales că prezenţa disarmoniei caracteriale nu presupune şi o anormalitate intelectuală.Totuşi inflexibilitatea comportamentală şi inadaptabilitatea îl va împinge mereu pe individ spre marginalitate,respingerea acestor persoane făcându-se adesea doar în funcţie de "norma socială". Respins sau contestat drumul acestor persoane se va dirija fie către spital fie spre conflictul cu organele de ordine,adică spre acele instituţii create cu scopul declarat de a" proteja societatea şi individul".Din acest punct de vedere stautul de "bolnav" este tot atât de meritat ca şi acela de "puşcăriaş".La vârsta infanto-juvenilă,majoritatea autorilor ezită să stabilească o etichetă cu consecinţe atât de importante cum este aceea de personalitate dizarmonică,un diagnostic tranşant trebuind să aştepte vârsta adultă.Acest lucru se face şi din considerente ale experienţei clinice,mulţi copii şi adolescenţi cu

tulburări de comportament nu devin la maturitate în mod obligatoriu personalităţi disarmonice (educaţia şi plasticitatea personalităţii imature putând corecta deviaţii temperamentale,chiar înăscute). Încercând o definire largă,Kolb (1973) subliniază că personalităţile disarmonice se caracterizează prin manifestări comportamentale care includ o mare varietate de cazuri în care comportamentul este infelxibil şi limitat.Intelectul acestor indivizi poate avea oare care rol de frânare,mai ales dacă maturizarea psihică este mai mare dar totuşi nu schimbă mult destinul individului.Deşi aceste personalităţi nu sunt incompatibile cu succesul social şi,adeseori cultura şi subculturile unui anumit sistem social recompensează aceste comportamente "deviante",frecvent,din cauza inflexibilităţii comportamentale, adaptabilitatea socială a lor este deficitară,în contrast cu intelectul lor normal. Petrilovwitsch (1966) ne atrage atenţia că o etichetare cerută de necesitatea unei codificări (cum este cazul cu cererile justiţiei,de exemplu) nu trebuie să fie regula şi nici nu poate fi considerată ca ştiinţifică,deoarece prezenţa acestor persoane printre delincvenţi nu este nici frecventă şi cu atât mai puţin nu constituie o regulă. Grupul personalităţilor disarmonice,subliniază N.Damian (1981) a avut puţin de câştigat din admitera faptului că aici este vorba de o alterare a personalităţii, deoarece aici nu s-a realizat o "unitate în omogenitatea de criterii în ceea ce priveşte versantul afectiv al personalităţii".Psihopatia reprezintă,în fond o corelaţie între structură-funcţie-trăire.Nu putem deduce structura etică a omului,după actele sale morale (Damian).Disocierea intelect-afectivitate,conferă acesteia din urmă o autonomie cu consecinţe nedorite.Nimeni însă,arată Olivenstein şi Padovani nu poate fi considerat desechilibrat sau psihopat,decât cu condiţia de a fi ca atare desemnat de consensul medico-social.Fiecare om are,în definitiv propriul său "călcâi al lui Ahile",care poate fi lezat,fără a se putea vorbi neapărat de o personalitate psihopată (Petrilowitsch).Prognosticul unui caz depinde de încadrarea lui socială,de profesia sa,de starea sa civilă,evoluţia "psihopatiei" fiind spre binele sau răul destinului individului. Totuşi,dat fiind schimbarea permanentă a normelor de comportament,de exemplu la tineri,nimeni nu poate fi etichetat ca anormal decât în consens cu normele medico-sociale,de maniera încadrării în societate.Din acest motiv la tineri,persoane cu diferite complexe,boemii,cei care se încadrează greu în societate din diferite motive sunt etichetaţi cu mare uşurinţă ca "psihopaţi",ceea ce pentru marele public este echivalentul unei insulte. Din acest motiv,chiar Kurt Schneider va cere părăsirea vechiului concept de psihopatie, atitudine însuşită apoi de majoritatea autorilor,motiv pentru care,principalele clasificări,inclusiv pe limie de OMS au renunţat la ea,vorbindu mai ales de personalităţi dizarmonice.De altfel,cadrul nosologic al personalităţilor disarmonice s-a modificat în permanenţă.J.Rogues de Fursac (1923) descria "stările psihopate constituţionale" în care includea şi ideoţia,imbecilitatea şi debilitatea mintală,alături de "desechilibraţii psihici" (hiperemotivii,ipohondricii,,melancolicii constituţionali etc). Criteriul valoric trebuie respins de la început (Petrilowitsch),deoarece el introduce ideia "inferiorităţii"psihopatului.Ori criteriul axiologc este variabil în funcţie de momentul istoric,de psihiatru ca persoană subiectivă,deci un criteriu uşor de respins,iar din punct de vedere filozofic şi uman este nu numai arbitrar dar şi periculos.Imprecizia în acest domeniu este foarte mare.Casson (1968) găseşte 202 termeni care exprimă noţiunea de personalitate dizarmonică iar Costiner (1972) descrie şi el 44 de denumiri care se referă la acelaşi cadru,motiv pentru care majoritatea autorilor subliniază că personalităţile disarmonice sunt entităţi care pot fi privite nu numai din unghi medical,problema fiind la o răscruce între antropologie,psihologie,pedagogie,drept,sociologie şi chiar filozofie.Implicaţiile acestui grup depăşesc deci sfera individului,extinzându-se asupra societăţii (de la familie,la marea societate).Având în vedere toate aceste fenomene,pe bună dreptate Deniker (1978) se întreabă dacă desechilibrul psihopatic este o realitate clinică sau doar o "stare de spirit"De asemenea acest cadru nosologic este schimbător,proteiform,diagnosticul depinzând mult de practică şi experienţă. Chiar Petrilowitsch sublinia că adeseori în practică,persoane cu diferite complexe,chiar cu diferite boli cronice,sunt în mod nediferenţiet considerate ca personalităţi disarmonice.

Evidenţierea personalităţilor disarmonice,cu tulburări caracteriale este dificilă deoarece aşa cum sublinia Michaux (1979) caracterul este un complex constituit din instincte,sentimente,pasiuni impulsive sau inhibate,exteriorizate sau nu,din acte pozitive sau nu şi care prezintă doar un anumit grad de stabilitate.Caracterul apare deci ca un dialog între dispoziţiile înăscute şi experienţa vieţii. Deniker (1971) arată că grupul personalităţilor disarmonice este constituit din entităţi mobile,schimbătoare,proteiforme,a căror diagnostic devine posibil doar prin practica zilnică şi prin experienţa clinicianului.Entităţile nu au în sine nimic specific din punct de vedere fenomenologic,nu sunt nici nevroze,nici psihoze,dar pot evolua sub ambele forme.Asocierile simptomatice sunt contradictorii (arlechin psihiatric) iar transformările simptomelor rapide şi radicale (cameleon psihiatric), constante fiind doar instabilitatea şi incapacitatea de a respecta regulile monotone ale vieţii.Cum este deci posibilă o definire a personalităţilor dizarmonice?O definire unitară,evifdent,este practic imposibilă,iar o serie de subdiviziuni nu par bine fundamentate.Am putea încerca totuşi o clasificare relativă,cum ar fi următoarea: 1.Personalităţi disarmonice de limită,care se mai numesc în limbajul uzual şi "personalităţi accentuate",anormalitatea comportamentală,în sensul său patologic,aflându-se la limita de toleranţă a grupului social,din care individul face parte. 2.Grupul personalităţilor disarmonice deviante,al căror comportament este tolerat dificil sau nu este tolerat de către grupul social.Majoritatea acestor anomalii (numite şi biopatii,din cauza anormalităţii lor temperamentale,deci a tipului de sistem nervos) se bazează în special pe procesul de "psihopatizare" într-un context sociogenetic deficitar,care nu reuşeşte să "valorifice" convenabil anormalitatea temperamentală (care nu este educabilă ci doar poate fi socializată în maniera de a fi acceptată social).3.Fenomenele rezultate din reacţia la situaţiile tranziente,la stres a acestor personalităţi şi care iau fie masca nevrozei fie a psihozei. 4.Personalităţi sociopate şi antisociale,caracterizate printr-un conflict permanent cu grupul social şi chiar cu societatea,în general,(evoluând fie spre "medicalizare" dar mai ales spre penitenciar.5.Personalităţile dizarmonice care îşi găsesc "compensare" în comportamentul toxicoman,aspectul lor clinic ţinând de partea cea mai gravă,dependenţa şi sindromul de sevraj şi care sunt discutate la capitolul dependenţei de drog şi a alcoolismului. La aceste definiri calitative trebuiesc adăugate variate teorii etiologice,având în vedere că unele aspecte sunt legate şi de fenomene de organogeneză,constituţie, dar mai ales de combinarea acestor factori cu elementele nefavorabile ale sociogenezei.Având această viziune lărgită asupra conceptului de personalitate diozarmonică,putem consider că numeroasele controverse în acest cadru au pornit din motivul unei priviri unilaterale şi adeseori exclusiviste (constituţionaliştii, exagerarea dogmaticilor comunişti a factorilor biologici,cu refuzul recunoaşterii sociopatiilor etc).Elementul estenţial,constă de fapt nu în cântărirea "factorilor de biogeneză şi sociogeneză,ci în definirea limitei de normalitate comportamentală (câtă devianţă poate suporta un anumit grup social,deoarece ceea ce pentru un grup este normal pentru altul poate fi o deviere comportamentală insuportabilă). Psihopatie şi nevroză.Numeroşi autori îşi pun întrebarea îndreptăţită,până la un anumi nivel,dacă între nevroză (la care terenul are un rol indubitabil) şi psihopatie (la care psihogeneza are de asemenea un rol important) există suficiente criterii de diferenţiere pentru a le putea considera entităţi separate.Psihanaliştii şi-au afirmat deja punctul de vedere,arătând că diagnosticul de personalitate dizarmonică este inutil,explicaţiile dinamice făcând din acestea simple reacţii nevrotice.Din contra K.Schneider (1923) numeşte nevrozele "reacţii anormale la trăiri externe şi la conflicte interne".Nici concepţia dogmaticilor care se declarau marxişti,după care psihopatia ar fi o "boală" câştigată nu ar fi productivă,deoarece în practica psihiatrică este foarte greu a face asemenea diferenţieri.Nevroza,arată Petrilowitsch (1966) nu se poate studia în afara terenului pe care se bazează,a caracteriopatiei care îi stă la bază,în timp ce clasificările actuale merg prea mult pe ideia de conflict şi mai puţin pe ideia că însăşi un anumit tip de caracter este responsabil de

"atragerea" conflictelor.Luate izolat,simptom cu simptom,cele două tipuri de anormalitate nu diferă prea mult,în timp ce o analiză structurală nu ne va arăta diferenţe esenţiale. Potrivit lui Rumke (1927),la un psihopat,nevroza poate avea chiar un rol reglator,aducând în economia internă,psihologică,un fel de compensare. Caracterul nevrotic,o anumită atitudine faţă de lumea în care individul este nevoit a lua o anumită atitudine morală.În acest context poate apare sentimentul de culpă sau chiar de profit,fenomene care lipsesc la psihopat.Conştiinţa bolii ar fi deci exagerată la nevrotic,în timp ce psihopatul nu poate face o diferenţă între starea lui actuală şi aceia din trecutul său (fiind doar capabil de a se diferenţia de alţii). Evoluţia conceptului de personalitate dizarmonică.Cunoscută,aşa cum am văzut sub mai multe denumiri,entitatea de personalitate dizarmonică prezintă totuşi particularităţi specifice,suficiente şi o desvoltare proprie în cadrul istoriei sbuciumate a psihiatriei.La începuturile psihiatriei ştiinţifice,Pinel (1809) denumea aceste stări drept "manie fără delir",pentru ca Grohman (1819) să vorbească de ideoţia morală".Prichard (1835) introduce termenul de "moral insanity",iar Morel(1860) vorbea de "mania instinctivă".Magnan şi Morel,referindu-se la intelect,opunea psihopatul care era un "desequilibré superieur",redusului intelectual,care era un "desequilibré inferieur".În 1888 Maudsley spunea că "există tulburări ale spiritului fără delir,iluzii sau halucinaţii,a căror simptome consistă în pervertirea facultăţilor mentale,a facultăţilor active şi morale,sentimentelor,înclinaţiilor, caracterului, obişnuinţelor şi comportamentului.Viaţa afectivă este profund alterată şi individul pierde instinctul de organizare a fiinţei.Alienarea acestor tendinţe duce la alienarea naturii sale.Dacă observăm aceste fenomene,vom remarca că,cel puţin până la sfârşitul secolului al XIX-lea,în cadrul personalităţilor dizarmonice se evidenţiau mai mult fenomenele morale.Cu Magnan,lucrurile progresează,în sensul că,personalităţile dizarmonice vor fi încadrate în grupele de degeneraţi şi desechilibraţi,accentuându-se de această dată asupra naturii ereditare.Koch (1868) vorbeşte de personalităţi psihopate ca despre o clasă specială de tulburări mintale,pe care o denumeşte "inferioritate psihopatică".De fapt pentru vechii alienişti,studiul personaităţilor psihopate era deosebit de dificilă,deoarece aceste persoane nu se prea internau în spital iar,la rândul lor,alieniştii nu prea ieşeau din spital.Kraepelin a ţinut cont de "studiile psihopatice" ale lui Koch şi în tratatul din 1896 avea deja un capitol cu acest titlu.În ediţia a 7-a (19o4),capitolul intitulat "personalităţi psihopate" cuprindea criminalii înăscuţi,agitaţii,mincinoşii,cverulenţii, pentru ca în ultima ediţie (1915) să dea o descriere mult mai completă şi în care să apară şi alte tipuri de psihopatie. Eforturile şcolii germane culminează,aşa cum am mai arătat,cu Kurt Schneider, care este considerat creatorul conceptului modern privind "personalităţile psihopate".Prin K.Schneider (1923) putem spune că intrăm în perioada "modernă" a psihiatriei clasice,autorul realizând o sinteză a vechilor observaţii şi,fiind în acelaşi timp şi continuatorul lui Koch.În 1923 el va publica lucrarea "Personalităţile psihopate",lucrare care va sta la baza tuturor discuţiilor ulterioare privind personalităţile dizarmonice. Concepţia clinico-nosologică.Prima imputaţie care se aduce acestei concepţii este aceea a denumirii însăşi,de psihopatie.Într-adevăr,acest termen nu numai că provoacă confuzie dar este în esenţa sa şi neştiinţific.Evoluţia psihiatriei noastre în perioada dogmatismului materialist-comunist,făcea abstracţie chiar de definiţia clasică de "personalitate psihopată",utilizând,pur şi simplu termenul de psihopatie (Predescu,1964,1976).Ori printr-un asemenea termen este lesne de observat,că de fapt se înţelegea ceva foarte nediferenţiat,un ansamblu global al tuturor afecţiunilor psihice,în timp ce termenul de personalitate psihopată avea cel puţin calitatea să atragă atenţia asupra psihopatologiei personalităţii.Dacă de exemplu Brânzei (1979) evidenţiază aspectul dizarmonic al personalităţii şi prin cauze "eredo-constituţionaliste" sau "encefalo-abiotrofizante", o serie de autori (Kerbikov,Suhareva,Predescu,Belciugăţeanu) consideră psihopatia pur şi simplu în mod global,ca pe o stare morbidă sau boală (ca oricare altă boală somatică).Predescu (1976),de exemplu, denumeşte "psihopatiilor",drept "dezvoltări patologioce ale personalităţii",care ar avea ca rezultat "insuficienta capacitate sau incapacitate de integrare armonică în societate".Confuzia unei asemenea definiţii nu

poate fi comparată decât cu confuzia şi nebulozitatea a însăşi termenului de "psihopatie" pe care îl utilizează.În fond,toate bolile psihice reprezintă ceea ce autorul sus citat spune că sunt psihopatiile,"grupe polimorfe de desvoltări patologice ale personalităţii umane" şi absolut toate duc la "insuficienta capacitate sau incapacitate episodică sau permanenă de integrare suplă şi armonică la condiţiile vieţii sociale".O asemenea definiţie ar fi chiar mai adecvată pentru definirea schizofreniei,personalităţilor epileptice şi de ce nu şi a sindromului Klinefelter.O definire,atât de generală şi imprecisă nu face decât să evidenţieze neputinţa viziunii "medicale" sau "biologizante",concepţii mecaniciste,introduse în psihiatrie la sfârşitul secolului al XIX-lea.Aderenţa autorului la viziunea constituţionalistă asupra "psihopatiei" (cu acceptarea principiilor totalităţii,intensităţii şi continuităţii) face conceptul de "psihopatie"să devină îngust şi limitat doar la unele cazuri de "criminali înăscuţi",în sensul lui Lombroso.Afirmaţia că aceasta ar fi "realitatea clinică" este doar demagogie şi privire unilaterală,în sensul propriu ideologii marxiste,când se ştie că doar un procent infim de "psihopaţi" (în jur de 5%) ajung,în fapt în spitalul de psihiatrie.Există şi alţi autori,pentru care "psihopatia" este o boală pur organică,în ciuda ambiguităţii lor când se referă la "greutăţile adaptării sociale",în fond aici fiind vorba de aceeiaşi referinţă la modelul organicist-medical de boală.Astfel,pentru Vişnevski şi Behterev baza psihopatiilor ar fi constituită de leziuni ale sistemului nervos,de tulburările structurii normale a creierului.Alţi autori,din categoria dogmaticilor epocii comuniste români sau sovietici (Gurevici,Predescu, Romila, Ghiliarovski,Popov,Kerbikov) vorbesc de importanţa microorganicităţii sau a hipoorganicităţii în psihopatii.Gurevici introduce,pur şi simplu termenul de "psihopatie organică" iar Suhareva de "desvoltări lezionale",baza psihopatiei fiind constituită de anumite tipuri de desvoltare anormală a sistemului nervos.Mai mult chiar,fiecărui tip de psihopatie i-ar corespune,de fapt,cauze specifice.Pentru Kerbikov şi Ghiliarovski (citaţi de Predescu.1976),intervenţia factorilor de mediu (educativ şi social) s-ar rezuma la "accentuarea trăsăturilor psihopatice primare (înăscute),sau prin apariţia particularităţilor secundare,capabile a completa doar tabloul clinic" (care rămâne indiscutabil de origine biologică).Rolul factorilor de mediu este văzut de Predescu doar în "lumina concepţiei dinamice,pavloviste asupra constituţiei",în sensul că şi condiţiile externe ar putea doar evidenţia,întări sau completa trăsăturile patologice moştenite.Kerbikov,în mod plauzibil,vorbeşte totuşi despre "personalităţi anormale determinate psihogen",deoarece,aşa cum subliniază Predescu,autorul nu va fi de acord cu "virusul funcţionalismului".Până la urmă,Kerbikov va mai "elabora" o nouă entitate,"psihopatia căpătată" (acceptată şi de Predescu),entitate în care constituţia joacă totuşi un rol important.Trebuind să facă noi şi noi compromisuri în faţa unei realităţi care mereu îi contrazicea,adepţii conceptelor vechi,mecanicist-organiciste vor merge pe linia cunoscută a psihiatriei dogmatice marxiste,de a crea mereu,când ceva nu se potriveşte,de noi şi noi forme clinice,foarte greu de delimitat şi înţeles (Kerbikov mai vorbea şi de patologia dobândită a caracterului). Arătându-şi adeziunea faţă de principiile enunţate mai sus,Predescu (1964,1976),Ionescu (1997),Romilă (1997) introduc,"zone de trecere,între psihopatii,nevroze şi psihoze,penru a evita aderenţa lor la conceptele secolului al XIX-lea şi la tipul vechi de gândire clinico-nosologic,pe care l-au exacerbat şi chiat impus în psihiatria noastră dinainte de 1989.Afirmând că ar accepta şi o "concepţie dinamică"a constituţiei,este văzută doar în "sens pavlovist",încă o concepţie ideologizată politic de către comunismul sovietic şi preluată necritic de dogmaticii marxişti români.În acest sens,Predescu şi cei din şcoala lui,introduc o nouă entitate "psihopatia marginală",subliniimd însă că "psihopatia vera" ar depinde numai de factorii constituţionali,înăscuţi.Tot el vorbeşte şi de un stadiu "prepsihopatic" al psihopatiei,deşi de mult se declarase partizanul convins al principiilor lui Ganuşkin (constanţa şi continuitatea).Tot Predescu introduce şi termenul generic de "stare psihopatoidă" sau "psihopatie secundară organică",concepte încurcate în greoaia judecată organicistă,făcută din considerente ideologice materialiste,pentru el doar materialitatea biologică fiind marxistă.În acest cadru confuz,Predescu,ca şi ceilalţi din şcoala sa materialist-comunistă(Romilă,Ionescu,Milea) introduce toate descrierile vechilor

autori privind tulburările psihice din cadrul diferitelor afecţiuni organice (mai ales ale creierului) şi care apoi s-au topit în aşa numitul "sindrom psihoorganic".Ajuns în acest stadiu cadrul psihopatiei devine o adevărată junglă,în care cu uşurinţă poţi introduce orice şi pe oricine de aici utilizarea diagnosticului de psihopatie în epoca comunistă pentru toţi aceea care nu se încadrau în "societatea socialistă multilateral desvoltată".De asemenea aceste tipuri de diagnostic se mai pot folosi în scopuri lucrative (expertize medico-legale sau ale capacităţii de muncă),în care prezumţia de organicitate poate duce la concluzia iresponsabilităţii sau a incapacităţii de muncă,adică de fapt,vechiul crez al organiciştilor de toate nuanţele,a incurabilităţii bolilor psihice. Predescu şi aşa zisa lui şcoală marxistă se ridică direct împotriva vieţii sociale în dinamica psihopatiilor,afirmând,de exemplu,că termenul de sociopatie "ar fi în disonanţă cu etiopatogenia şi clinica psihopatiilor".Un asemenea punct de vedere îl vom găsi şi la Certkov(1971),de unde probabil a şi fost împrumutat. Desigur,că asemenea concepţii,tranşant mecaniciste şi organiciste apar astăzi destul de rar în psihiatria modernă,autorii conceptului clasic asupra personalităţii având,aşa cum vom vedea mai jos o concepţie mult mai înaintată.Totuşi nu trebuie să omitem că cei din şcoala marxistă (Ionescu,Romilă) chiar în 1997,mai încearcă să promoveze aceste concepţii cu încărcătură ideologică şi care ţin de trecutul tragic al psihiatriei noastre dinainte de 1989 (unii cu emfaza vremilor bune pe care le-au trăit vorbind public de "despărţirea de K.Schneider). Concepţia clasică a lui Kurt Schneider.K.Schneider este întemeietorul conceptului clasic de personalitate psihopată sau personalitate disarmonică. Pentru a defini personalitatea dizarmonică,K.Scheneider considră că psihicul uman are trei elemente fundamentale la bază:inteligenţa,personalitatea şi organicul.Pe de altă parte el face afirmaţia fundamentală,că între personalitatea psihopată,anormală şi cea normală nu există,de fapt o frontieră rigidă,enumţând celebra formulă:"sunt psihopaţi aceia care suferă din cauza anormalităţii lor şi îi fac şi pe alţii să sufere".Dacă ne gândim la epoca în care a apărut conceţia sa,putem spune că definiţia sa este un adevărat salt calitativ,faţă de concepţiile anterioare şi dacă ne referim la dogmatismul marxist,chiar de faţă de aceste "concepţii recente"(Ionescu,Romilă,1997).Putem spune,din acest punct de vedere că,doctrina lui K.Schneider cuprinde două progrese fundamentale: 1.Depăşeşte vechile concepţii care puneau la baza personalităţii principiul antisociabilităţii totale şi permanente (moral insanity a lui Prichard sau "la constitution perverse" a lui Dupre).Trăsăturile antisociale pot fi prezente sau nu spune K.Schneider,dar acestea nu caracterizează personalitatea psihopată.Ceea ce este caracteristic este reprezentat de un ansamblu de trăsături psihologice a personalităţii şi de anumite forme de alterare a comportamentului. 2.K.Schneider refuză orice sistematică rigidă în domeniul psihopatiei şi însăşi tipurile de personalitate psihopată sunt numite de el,drept clasificări descriptive, nesistematice,de valoare generală,relativă şi ţinându-se cont de toate îmbinările posibile. Cele două laturi ale definiţiei (psihopatul sufere şi face şi pe alţii să sufere), presupun laturi distincte,fiecare bazată pe criterii diferite.Astfel,prima parte a definiţiei arată că personalitatea dizarmonică este o "personalitate anormală", deşi,spune K.Schneider,între normal şi anormal nu există o diferenţă calitativă. Ceea ce este normal este ceea ce este mai comun şi mai frecvent,într-o anumită epocă,iar anormalul este "în afara normei" (mai puţin frecvent,excepţional).În acest fel,conceptul de personalitate anormală este bazat,pur şi simplu pe criterii statistice,adică personalitatea care se încadrează cantitativ în aceşti termeni (adică în tipurile de personalitate mai frecvente).Aceasta nu nu presupune,însă,o judecată apriorică asupra patologicului,pozitivului sau negativului.Pentru K. Schneider deci,personalitatea dizarmonică este anormală dar nu este vorba de o boală mintală. A doua parte a definiţiei izolează din ansamblul personalităţilor anormale,pe cele "psihopate",luând ca punct de referinţă "suferinţa" individului şi a societăţii, provocată de trăsăturile anormale ale personalităţii sale.

Evident,subliniază Certkov,definiţia lui K.Schneider prezintă marele risc al subiectivismului şi mai ales există riscul unei "definiţii politice" a personalităţii psihopate şi,în acelaşi timp riscul "mutării psihopatologiei în domeniul sociologiei". Este greu de a nu cădea într-o simplă poziţie politică,dacă criteriul unei suferinţe sociale este luat în seamă,deoarece societatea nu este omogenă şi adesea interesele de grup sunt contradictorii,deşi există şi indivizi inadaptabili oricăror condiţii sociale. Şi Petrilowitsch (1966) subliniază că trebuie să ne ferim de a privi psihopatia printr-o simplă trăsătură de comportament,să nu confundăm persoana cu randamentul ei,să distingem clar între desfăşurare şi fenomen pe de o parte şi structură pe de altă parte.O mare importanţă o are şi climatul istoric şi contextul social.Din nefericire, însă,pledoria lui Certkov nu este făcută în sens constructiv,concluzia autorului fiind aceea că psihopatia este o boală în sensul clinic,iar tendinţa de a implica societatea în dinamica psihopatiei ar fi o greşeală regretabilă care ar fi început odată cu definirea personalităţii dizarmonice de către K.Schneider. Psihopatul,spune Cerkov,manifestă conduite şi trăsături ale personalităţii care sunt independente de situaţia concretă în care trăieşte,având caracter de continuitate în întreaga sa biografie.Nu putem cataloga pe Roberspiere sau Musolini ca psihopaţi,bazându-ne numai pe conduita lor socială,rupându-i de contextul social sau al biografiei lor.Dar se ştie din practica zilnică faptul că numeroase personalităţi disarmonice prezintă o "inteligenţă socială" deosebită şi adesea aceste persoane ştiu să folosească vremurile şi împrejurările,încât putem spune că criteriul individual şi cel social mai degrabă se înterpătrund,iar momentul istoric nu face decât să dea pregnanţă unei personalităţi disarmonice,care altfel s-ar pierde în anonimat.Dacă adăugăm aici şi factorul "selecţie" sau de "luptă pentru supremaţie" (competitivitatea socială),putem spune că istoria poate "selecţiona" adesea personalităţile disarmonice,plasându-le în roluri şi statute deosebite, conform condiţiilor concrete ale unei epoci,şi ea de asemenea dizarmonică,în raport cu cea anterioară.Deci nu putem afirma faptul că Musolini,Stalin sau Ceauşescu au fost sau nu psihopaţi "reali",ci putem spune că din numărul enorm de personalităţi,condiţiile specifice,ideologia dominantă a societăţii,i-a selecţionat pe cei mai "viabili şi mai puetrnici" care ar fi putut servi asemenea ideologii bazate pe ură.Acest lucru ne dovedeşte,totuşi că,istoria nu este făcută de psihopaţi,dar adesea ca personalităţi care corespund epocii lor ei pot avea un rol important în istorie (pozitiv dar mai ales negativ).Ar fi neraţional,aşa cum face Certkov,să ne limitămn în cadrul personalităţilor disarmonice doar la "entităţi clinice" sau la acele "trăsături individuale" şi să scoatem astfel personalităţile disarmonice de sub forţa dinamică a condiţiilor sociale.Acest tip de personalitate dizarmonică nu poate exista decât,probabil în unele accidente ale naturii sau în imaginaţia oamenilor, deoarece în realitate omul nu poate trăi în afara societăţii,şi nu poate să nu fie influenţat de ea.Anumite epoci favorizează exteriorizarea unor anumite tipuri de persoalitate. Jaspers (1965) arăta,de exemplu,că odinioară isteria era în centrul atenţiei sociale,pe când astăzi acest rol îl îndeplineşte schizofrenia.De asemenea,epoca anterioară era şi epoca anakaştilor,deoarece în acea epocă era cultivat omul hipersensibil,emoţional,cu sensibilitate sentimentală şi reactivitate luxuriantă.Totuşi termenul de personalitate dizarmonică trebuie aplicat unor abateri grosolane de la normal,persoanelor conflictuale sau generatoare mereu de conflicte sociale. Dacă societatea "generează" în parte psihicul uman şi formează caracterul,şi personalitatea dizarmonică va avea atât o geneză biologică cât şi una socială.Pentru medic,însă,orice exagerare în acest sens este periculoasă (atât moral insanity cât şi heritage anormale). Nu putem fi de acord,şi psihiatria socială a demonstrat-o,cu enunţul că personalitatea dizarmonică este o veritabilă boală mintală cronică (Certkov, Predescu,Romila),deoarece ar trebui să neglijăm influenţa factorilor sociali,în favoare unui organicism îngust şi deprimant (în sensul bolii nevindecabile). Kraepelin vedea psihopatia mai degrabă ca o oprire în desvoltarea psihică,sau ca pe o formă frustă de psihoză,uneori ca o prepsihoză,deşi tot el afirma că psihopatia trebuie căutată în tulburările dispoziţiei şi ale voinţei,cadru în care sunt interesate instinctele,temperamentul şi caracterul.Pentru Kranz psihopatia înseamnă lipsa simţului proporţiilor,imposibilitatea atingerii măsurii juste (fie prin inferioritate,fie prin depăşire),la fel cum putem vorbi de prost sau hiperinteligent,fără a implica neapărat oligofrenie.

Pentru K.Schneider,personalitatea psihopată nu este o boală,ci expresia unei variaţii caracteriologice.Calitativ personalitatea pihopată nu este o boală,ci expresia unei deviaţii(Kahn).Diferenţa faţă de normal ar fi pur şi simplu cantitativă.Personalităţile dizarmonice nu au ceva specific,patognomonic ci,entitatea în sensul în care ne-o putem imagina astfel,este aspectul unui efect de ansamblu.Din aceste motive,arată Kahn,psihopatul este o persoană discordantă, care prezintă "ciudăţenii" cantitative ale instinctelor,temperamentului şi caracterului.Nu există o constituţie psihopată dar există cu certitudine psihopatii constituţionale. Psihopatia este deci un concept în suferinţă şi aduce adesea o notă pejorativă, iar popularizarea conceptului aduce neplăceri ştiinţifice (mai ales după ce K.Schneider l-a transformat din concept clinic,în concept de nonvaloare comunitară).În descrirea psihopatiilor,în această viziune,trebuie să fim conştienţi că nu descriem decât "diferite jocuri şi combinaţii ale felului de a fi al omului",şi să nu facem judecăţi de valoare (e ridicol să spunem că cine are 1,59 m. sau 1,81 este anormal,numai pentru că 1,60 m.şi 1,80 m. au fost stabilite ca valori normale). Infantilismul,de exemplu,este un defect de maturaţie a persoanei,în comparaţie cu vârsta cronologică şi mediu social (Petrilowitsch,1966).Infantilismul se va reechilibra prin maturizare,deşi uneori poate apare şi ca o trăsătură permanentă de personalitate.Astfel,persoanele "infantile" nu au niciodată un drum propriu,oscilează de la o ocupaţie la alta,structura lor infantilă nepermiţându-le o constanţă temperamentală. Aşa cum se poate vedea,cadrul nosologic al personalităţilor dizarmonice este foarte disputat şi numeroase tendinţe s-au conturat deja.Aceste tendinţe,aşa cum se poate vedea,au în ele o anumită intenţionalitate şi ele corespund în mare măsură unor concepţii care predomină societatea (filozofice,religioase,ideologice etc).Trecând peste acest aspect,care de fapt caută să profite de cadrul personalităţilor dizarmonice,trebuie să accentuăm asupra realităţii existenţei lor,realitate de care medicul se loveşte în practica zilnică.Nu este pentru prima oară în medicină,când medicul poate continua să practice,în timp ce edificarea teoretică va surveni mult mai târziu (medicina fiind o disciplină pragmatică,prin excelenţă). Frecvenţa.Stabilirea unei incidenţe statistice a personalităţilor dizarmonice este dificilă din cauza relativităţii criteriilor privind normalitatea,a exigenţelor deosebite faţă de comportamentul uman din partea societăţii,a evoluţiei comportamentului în funcţie de vârsta individului,a oscilaţiei comportamentului uman şi a normelor sociale privind diferite comportamente,a toleranţei sociale.Acest lucru face foarte dificil efectuarea unor studii epidemiologice şi ca şi în psihiatria adultului,poate nu vom şti niciodată numărul personalităţilor dizarmonice.Dimitriev (1966) constată pe perioda 1929-65 pe plan mondial că indicele acestui diagnostic oscila între 0,7-30%,ceea ce trebuie să recunoaştem că este o limită de variabilitate prea mare pentru a putea da credibilitate unor asemene studii epidemiologice.Sumarea dizarmoinicilor din evidenţa medicală sau aceea a organelor de ordine nu ne pot da o imagiune a fenomenului chiar dacă aici adăugăm şi perverşii sexuali,dependenţii de drog etc.Chiar în fosta U.S.ţară cu cele mai bune condiţii pentru dispensarizare (control poliţenesc sever asupra rezidenţei),s-a recunoscut că doar 5% din numărul psihopaţilor a putut fi luaţi în evidenţă. Kohler (1970) consideră că 5% din copiii de vârstă şcolară (singurul grup de vârstă propice unui studiu epidemiologic) prezintă fenomene de inadaptare caracterială,în timp ce Weber (1968) estimează personalităţile dizarmonice la populaţia şcolară la 2,5%. Lafon (1966) consideră că 10% din populaţia infantilă ar prezenta tulburări de comportament iar la noi Străchinaru (1969) apreciază aceiaşi frecvenţă la 5%,în timp ce Şelaru la adolescenţi găseşte proporţii de 18% la băieţi şi 10,6% la fete.In clinică frecvenţa internărilor personalităţilor disarmonice este variabilă, personal apreciind acest lucru la 21-27% din numărul internărilor (aceasta în timpul economiei socialiste,când internarea oferea numeroase avantaje). O serie de date sunt adunate din studiul delincvenţei. Henderson(1971) constată că tulburările de comportament ar fi maxime la 15 ani pentru ca la 19 ani să scadă la zero,dar incidenţa personalităţilor

dizarmonice poate ajunge la 18% la băieţi şi 10% la fete.Stubblefield(1975) consideră incidenţa personalităţilor antisociale la minori de 2-7%.Sacks şi Sacks (1980) dau diferitele acte antisociale la studenţii din SUA:10% absentează nemotivat,1% sunt chiulangii,5% au fost eliminaţi pentru acte de indisciplină. Din 6000 de elevi de pe stradă 600 ar fi din cei eliminaţi.Se apreciază că 3,3% dintre elevii din SUA vagabondează sau au fugit de acasă cel puţin odată.Nu se poate stabili,în cadrul atâtor forme de tulburări de comportament care dintre aceştia vor deveni ulterior personalităţile dizarmonice.Statisticile ONU sunt îngrijorătoare privind delincvenţa juvenilă.In Anglia 1,2% din populaţia de 8-18 ani a compărut cel puţin odată în faţa tribunalului de minori.In USA după Cohen şi colab.2% dintre copii de 10-17 ani sunt delincvenţi,situaţie similară aproape cu aceea din Franţa.La noi Duculescu, Grosz (1969) apreciază tulburările de comportamnet la copiii de până la 16 ani la 5% în timp ce Străchinaru (1968) la 5,7%.Costiner arată că ponderea copiilor internaţi cu tulburări de comportament a crescut de la 18% în 1959 la 34% în 1969.Vangham (1966) subliniază şi el creşterea în ultimele decenii la adolescenţi a crimelor cu violenţă şi a delictelor sexuale (9% dintre delictele sexuale ar fi făcute de tinerii sub 17 ani).Trebuie subliniat că statisticile delincvenţelor sunt foarte greu de făcut,depinzând şi de capacitatea organelor de ordine de a-i prinde pe infractori.Etiopatogenie.Etiopatogenia în acest domeniu este complexă şi în mare parte neelucidată,discuţiile din acest domeniu ducându-se încă în termeni generali şi imprecişi.K.Schneider vorbea de importanţa şi forţa conflictelor interne şi externe în comportamentele psihopatice. Istoria psihiatriei ne arată tendinţe de exagerare fie a importanţei factorilor ereditari,în sensul unei vulnerabilităţi constituţionale,sau a unui deficit pulsional de bază,fie a factorilor de mediu (tulburări de socializare,tendinţe perverse).S-au luat în evidenţă studiul factorilor ereditari şi de mediu,importanţa dezvoltării inegale sau deficitare a diferitor aspecte calitative a personalităţii,nematurizarea unor aspecte psihice,maniera de a suporta stresul şi de a controla satisfacerea instinctelor.Balansul dintre înăscut/câştigat se stabileşte cel mai bine în cadrul relaţiei eu/supraeu.Disfuncţia constituţională a snc se reflectă în gradul de maturizare a eului şi prin slăbiciunea puterii supraeului care scapă de sub control baza instinctuală.In acest fel chiar Freud vorbeşte de "vulnerabilitatea constituţională" a psihopaţilor în timp ce caracterul patognomonic ar consta din "absenţa trăirii afective".Kraepelin cu marele său prestigiu s-a alăturat contextului constituţional, susţinând că psihopatia este ereditară.Această concepţie,dat fiind autoritatea autorului,va face ca problema să rămână actuală până în zilele noastre. Importanţa factorilor ereditari şi constituţionali.Încă din 1588 Hobbes afirma că "genele răului inspiră copilul de la naşterea sa,malignitatea fiind o tendinţă primitivă şi dominantă,stăvilită numai de educaţie şi lege".Aceiaşi concepţie o vom găsi şi la Koch (1888) care înscria "personalitate psihopată" în contextul "constituţiei anormale",idee care va fi apoi continuată de către Kraepelin.Pinel vorbea de "perversiunile instinctuale,iar în 1835,Prichard vorbea de "Moral Insanity",urmat de Morel cu a sa "folie de degénérés" şi de Magnan cu conceptul său privind degenerescenţa.Introducând termenul de "perversiune instinctuală",Dupré sublinia că perturbările la nivel instinctual şi la nivelul "sentimentului social" sunt influenţate de "constituţie". Primul care a ridicat la rang de lege problema eredităţii la personalităţile dizarmonice a fost Lombroso,care arăta că la copiii delincvenţi se pot remarca o serie de "instincte perverse" de natură ereditară,şi care nu ar fi influenţate de factori de mediu sau educaţionali.S-au făcut studii cu rezultate pozitive pe gemenii monozigoţi,s-a vorbit de o "selecţie naturală" a partenerilor cu tare ereditare şi care în decursul generaţiilor ajung la cultivarea unor tipuri de anormalităţi.Cu toate acestea constituţionaliştii au trebuit să să admită şi rolul factorilor organici (traumatisme craniene,infecţii din copilărie,sechele după heredosifilis,encefalite etc). Vorbind de importanţa factorilor eredo-constituţionali şi psihotraumatizanţi în psihopatii Krafft-Ebing (1875) preferă noţiunile de psihopatie constituţională şi reacţională care este de fapt prima breşă în edificiul monolitic al constituţionaliştilor.

Blanc şi colab.(1972) subliniază în etiopatogenia personalităţilor dizarmonice trei direcţii de cercetare: -cercetarea examenului eeg cu punerea în evidenţă a anomaliilor frecvente (unde lente theta,traseu imatur) ceea ce a dus la afirmarea unei legături între personalităţile dizarmonice şi epilepsie; -alteraţii de cariotip,în special la psihopaţii antisociali(XYY şi XXXY); -lucrări enzimologice care au pus în evidenţă modificări enzimatice metabolice ale celulelor sanghine(fosfataze alcaline); La psihopaţi s-a mai pus în evidenţă o scădere a reactivităţii psihologice cantitative şi calitative şi o serie de anomalii ale reactivităţii vegetative,indiferent de forma devianţei.Factorul temperamental are astfel o pondere mult mai mare în unele forme de psihopatie decât în altele în ceea ce priveşte reglarea comportamentului. Importanţa microsechelelor cerebrale.S-au incriminat în etiologia personalităţilor dizarmonice numeroase microsechele cerebrale.S-a afirmat că aceste stări ar fi consecinţa unor encefalopatii abortive:personalităţile explozive ar fi forme minime de epilepsie chiar în absenţa crizelor (s-au depistat numeroase modificări eeg).Noxele cerebrale dacă acţionează din copilărie au ca rezultat schimbarea reactivităţii cerebrale,apărând în cadrul personalităţii,fenomene ca agresivitatea,explozivitatea,iritabilitatea şi,subliniază Lempp (1964) intoleranţa la frustraţii şi reacţiile paradoxale care apar la sechelari.Costiner denumeşte aceasta cu numele de "psihosindromul exogen al primei copilării" la baza căruia ar sta tulburările raporturilor de comunicare,reacţii diminuate la frică,deficit al sentimentelor sociale.Producerea microsechelelor a fost atribuită diferitelor modalităţi traumatice legate de actul naşterii,a infecţiilor din prima copilărie.Importanţa factorilor de mediu a fost şi ea evidenţiată subliniindu-se importanţa duratei şi pregnanţei factorilor de mediu,precum şi a receptivităţii deosebite a terenului.La baza comportamentului deviant,Tarde (1890) arată că ar sta imitaţia,în timp ce Douglas (1963),de pe aceleaşi poziţii,arată că în condiţii similare instinctele se manifestă la fel la toţi indivizii.Factorii educaţionali,în acest context ar avea rolul principal în geneza personalităţilor dizarmonice,în timp ce numeroase alte opinii vorbesc de o interpătrundere a influenţelor ereditare cu cele de mediu.In primele faze ale ontogenezei mediul joacă un rol important în structurarea comportamentelor bazale ale personalităţii,mediul social sudând într-un tot unitar influenţe factorilor de mediu şi ereditari.Importanţa factorilor de mediu nu trebuie văzută doar ca importanţa unui factor ci mai ales a ambianţei sociale şi a atmosferei în care se desvoltă personalitatea.Acest lucru apare de aşa manieră,încât toate reacţiile psihopatice par a ţine de destin şi lasă impresia că sunt determinate ereditar (Petrilowitsch). În ceea ce priveşte influenţa factorilor de mediu,se subliniază importanţa duratei şi intensităţii factorului de mediu respectiv,a receptivităţii terenului asupra căruia se acţionează.Aşa cum am subliniat de repetate ori (1980,81,82,83) personalitatea se structurează sub influenţa factorilor de mediu şi a acelor biologici,în cadrul unui lung proces dinamic care se întinde de la naştere şi până la maturizare.Influenţa factorilor de mediu nu trebuie văzută îngust,sub forma influenţei unui anumit factor,ci trebuie mai ales subliniată importanţa ambianţei sociale,ambianţei în care individul s-a desvoltat.S-a subliniat importanţa primelor etape ale vieţii.De asemenea experienţa ultimelor răsboaie şi catastrofe naturale sau sociale ne-au arătat cât de rezistentă este personalitatea umană la conflicte şi stresuri de intensitate deosebită.Reacţiile anormale sunt de obicei specifice personalităţilor anormale,individul având o anumită autonomie internă,motiv pentru care el nu este doar un simplu pion,la dispoziţia factorilor de mediu.În fond,de la K.Lewin,se ştie că factorii de mediu sunt totdeauna prelucraţi în mod specific de personalitatea umană (teoria câmpurilor). Importanţa factorilor familiali.Importanţa factorilor familiali a fost evidenţiată de numeroase studii.Tulburările de caracter pot fi datorate unor factori care au acţionat în mica copilărie,caracterul bazal putându-se deteriora sub influenţa psihotraumelor din această epocă timpurie.Teicher vorbeşte de incapacitatea mamei de a satisface trebuinţele bazale ale copilului şi în special în sensul securităţii şi

modului specific de gratificare care are un rol deosebit în modelarea trăsăturilor precoce ale personalităţii.La baza comportamentului deviant ar sta şi tipul de învăţare specific copilăriei timpurii (imprintul,imitaţia).Factorii educativi ar avea în acest context rolul principal în geneza personalităţii. Bloch şi colab.(1981) subliniază existenţa a mai multe tipuri de educaţie nefavorabilă: educaţie brutală,şovăelnică,pendulară.In cazul hiperprotecţiei se reduc posibilităţile de dezvoltare a personalităţii copilului.Se incriminează condiţii ca:educaţia prin bunici, certuri familiale,copilul unic,divorţurile,copii crescuţi în afara mediului familial,copii nelegitimi,rivalitate dintre fraţi etc.Copiii cu condiţii negative de mediu prezintă o desvoltare dificilă a vieţii afective.Copilul lipsit de mamă îşi construeşte la început o "reacţie de protest" pentru ca mai apoi să treacă la faza disforică şi în sfârşit să ajungă la negarea necesităţii de a avea mamă.Beker şi Peterson (1969) subliniază importanţa unor defecte psihologice ale mamei şi tatălui cum ar fi: agresivitatea, pisălogeala, despotismul, care ar crea copii incapabili de adaptare,iritabili.Se remarcă în prezent tendinţa tot mai crescută a familiilor de a demisiona de la educaţia copiilor,tendinţa de desangajare afectivă şi angajarea de suplinitori ai funcţiei familiei. Constanţa Stefănescu-Parhon (1969) subliniază la adolescenţii dizarmonici numeroase tare familiale ca:părinţi desechilibraţi şi alcoolici,certuri şi conflicte.Adolescentul se poate dezvolta patologic în perioda de criză dacă prezintă din etapele anterioare structuri psihice modificate.In acest fel s-a vorbit de fenomenul "încorporării" în propria personalitate a trăsăturilor specifice personalităţii simpatizate de copil lucru care în contextul familiei tarate va duce la o dezvoltare patologică şi identificare negativă (Manfield,1965). Aşa cum am constatat şi noi înşine,în familiile personalităţilor dizarmonice apare dominarea din partea unui părinte,uneori un permanent război pentru putere,la care se adaugă perturbări ale vieţii sexuale,tare economice etc.Vorbind de importanţa psihotraumei infantile,Vidal şi colab.(1978) notează trei tipuri de acţiune: -traumatisme afective unice dar încărcate afectiv care depăşesc posibilităţile de adaptare şi apărare emoţională a copilului; -traumatisme afective repetate;-atmosfera tristă (mame depresive cronic,stare de morozitate în familie); Tot în acest cadru autorii mai introduc şi alte situaţii ca:atitudinea captativă şi hiperprotectivă,abandon,rejet afectiv,atitudine perfecţionistă,carenţe ale autorităţii parentale,erori educative.Constanţa Ştefănescu-Parhon vorbeşte de importanţa formării în familie a unei atmosfere de "confesare" în care copiii să-şi poată găsi echilibrul.Se pare,aşa cum am mai arătat,că familia îşi părăseşte tot mai mult astăzi atribuţiile ei fundamentale,pricind educaţia copiilor,încredinţâmd tot mai mult aceste sarcini unei "organizaţii anonime"(Fisher). O pondere mare o au de asemenea explicaţiile psihogenetice în geneza personalităţilor dizarmonice,deşi aici s-a judecat psihologia infantilă cu ajutorul categoriilor adulte,copilul nefiind capabil de fenomene fine de abstractizare. Direcţia pe care o ia individul depinde în mare măsură de atmosfera primelor contacte sociale,indiferent dacă ereditatea este încărcată sau nu.Sunt evidenţiate mai ales relaţiile dificile cu mama,frustraţiile,copilul aflându-se într-o permanentă stare de insecuritate şi de carenţă afectivă.Felul în care se prelucrează constant factorii de mediu constituie nucleul caracterial al omului.Dar trăirile şi evenimentele excepţionale pot îmbogăţi structura personalităţii adulte,dar nu o pot schimba, plasticitatea personalităţii fiind specifică numai perioadei copilăriei şi adolescenţei. Rezumând numeroasele situaţii incriminate în etiopatogenia personalităţilor dizarmonice deviante,Costiner(1972) enumeră pe cele mai importante: imitaţia, învăţarea,identificarea negativă,lipsa identificării,fixarea unor reacţii de demisie şi de protest activ,stagnarea unor puncte patologice de excitaţie şi inhibiţie,reacţii la îndepărtarea idealului de imaginea de sine,sindromul de carenţă afectivă şi autoritate,complexul oedipian sau de castrare nerezolvate,factori înăscuţi sau achiziţionaţi care produc anxietatea,culpabilitatea,lipsa de stăpânire,răsbunare etc.Condiţiile nefavorabile de mediu sunt în

majoritatea cazurilor expresia disarmoniei personalităţilor părinţilor,iar ereditatea patologică este un alt factor important.La adolescenţi,de exemplu,foarte importante sunt problemele identificării sexuale,a stabilirii vieţii heterosexuale.Deşteptarea instinctului sexual la această vârstă,poate lua de multe ori aspecte zgomotoase,punând multe probleme,chiar atunci când este vorba de o personalitate normală. Aceste fenomene,arată Teicher (1976),pot determina o retragere exagerată, iar narcisismul poate lua aspectul aroganţei,rebeliunii,sfidării regulilor de autoritate.În ciuda tutror discuţiilor şi controverselor acumulate,în acest domeniu este foarte greu a se postula o schemă etiologică,diferitele teorii verificându-se mai mult sau mai puţin în diferite forme de personalitate dizarmonică.Ceea ce este profund negativ în acest domeniu,constă doar în faptul că se exagerează cu o anumită teorie sau constatare,punându-se în umbră valoarea altora. Prezentarea unor cercetări personale.În cadrul unor colective de cercetare,am urmărit modalităţile etiopatogenetice la un grup de personalităţi disarmonice.În aceste sens am urmărit trei aspecte principale,şi anumea: 1.Cointeresarea ereditară şi aspectele organicităţii şi microorganicităţii; 2.Reactivitatea specifică,legată de structura afectivă,a sistemului nervos vegetativ; 3.Impactul social asupra comportamentului; În cadrul primului punct,pe un lot de 300 de personalităţi dizarmonice am constatat că în 26% din cazuri,pacienţii prezentau antecedente heredo-colaterale încărcate,în 23% prezentaseră traumatisme obstetricale sau traumatisme în perioada precoce a vieţii (naştere anevoioasă,asfixie albastră etc).Se remarca un procent crescut de posibilităţi de influenţere organică sau de modificări specifice a terenului în copilărie.Pubertatea şi menopauza au apărut de asemenea ca poerioade de criză,cu acutizarea tulburărilor de comportament.Pe alt lot de 100 de cazuri am notat de asemenea o încărcătură ereditară de 42% şi 14%, microorganicitate cerebrală. În ceea ce priveşte al doilea punct al cercetării,s-a pus în discuţie relaţiile dintre structură,situaţie şi trăire.Ipoteza că la baza anomaliilor comportamentale ar sta anumite perturbări ale reactivităţii neurovegetative şi psihologice,ne-a apărut ca o ipoteză de lucru promiţătoare.În acest sens,pe un lot de 48 de personalităţi disarmonice s-a utilizat atât investigarea clinică,probe psihologice,cât şi investigaţii de laborator privind sistemul nervos vegetativ.Cercetând,de exemplu,curba glicemiei şi modificările leucogramei înainte şi după injectarea unui miligram de adrenalină am putut constata următoarele: 1.Exietenţa unei curbe cu ascensiune bruscă,peste valorile normale,cu revenire rapidă,mai ales în formele psihastenice de devianţă a personalităţii; 2.Curba cu creştere bruscă peste normal şi revenire lentă,mai ales în formele isterice de devianţă; 3.Curbă cu aspect normal,prezentă de asemenea în formele isterice de devianţă; 4.Curbă subnormală,plată,mai evidentă în formele explozive; În ceea ce privesc variaţiile leucogramei,semnificaţia a fost mai limitată şi a fost reprezentată de variaţii numerice (convergente sau divergente) a tipurilor de leucocite şi în deosebi a granulocitelor şi limfocitelor.În ceea ce privesc tipurile de leucocite am pus în evidenţă următoarele: 1.Granulocitele neutrofile au prezentat mai multe feluri de reacţii:reacţie slabă (în formele depresive),reacţie medie (în formele psihastenice şi depresive),reacţie puternică (în formele isterice),lipsa de reacţie (în formele explozive); 2.Limfocitele au prezentat următoarele deviaţii:scăderi,rare creşteri,iar în majoritate lipsă de reacţie; 3.Euzinofilele au prezentat următoarele reacţii:reacţii normale,scăderi foarte puternice (în formele isterice şi explozive); 4.Monocitele au prezentat mai rar scăderi şi mai ales lipsă de reacţie; Investigarea reactivităţii psihologice s-a făcut cu o baterie de probe,urmărindu-se:reacţia bazală psihomotorie,mobilitatea atenţiei,rapiditatea motorie,rapiditatea reacţiei verbale.Rezultatele atestă că performanţele tuturor grupelor se plasează sub valoarea performanţelor la martori,cu valori mai mari la isterici şi paranoiaci şi mai mici la depresivi.Mobilitatea atenţiei şi rapiditatea verbală prezintă valorile cele mai scăzute la toate grupele,urmate de performanţele de la proba asociativ-verbală şi de rapiditate

motorie.Se poate spune că la psihopaţi ar exista diferite aspecte particulare.Subiecţii întâmpină în mod deosebit dificultăţi în ceea ce priveşte organizarea comportamentului şi utilizarea adecvată a fondului dinamic legat de temperament.Necesitatea de a se încadra într-un comportament organizat,scade performanţele,în timp ce apariţia unui factor perturbator care mobilizează artificial atenţia,creşte spectaculos dar pentru o perioadă scurtă.În ori ce caz,cercetarea sugerează posibilitatea unei ponderi mari a factorului temperamental în unele forme de psihopatie,sub aspectul de reglare a a comportamentului. Un alt studiu întreprins de noi,pe membrii de familie a pacienţilor cu psihoză maniaco-depresivă,ne-a indicat prezenţa în aceste familii,la membrii sănătoşi,a unor perturbări afective diferite şi polimorfe,situaţie pe care noi am denumit-o "psihopatie afectivă".Aceste manifstări depăşesc,ceea ce unii autori (Leonhard de exemplu) înţeleg prin termenul de "temperament afectiv",asemănându-se mai ales cu diferite forme de ciclotimie.În esenţă aceste tulburări se caracterizau printr-o mare labilitate afectivă,orientarea dispoziţiei spre un pol sau altul şi printr-un comportament adecvat acestei stări.La baza acestui fenomen ar sta,după părerea noastră,faptul dovedit al transmiterii multigenice din psihoza maniaco-depresivă.Sub conducerea profesoarei Constanţa Ştefănescu-Parhon (1966,1969) am investigat,de asemenea unele aspecte privind condiţiile sociale şi ponderea lor în etiopatogenia personalităţilor disarmonice.S-au investigat loturi de 200 şi 150 de pacienţi,constatându-se ponderea maximă de internări la grupa de vârstă de 17-20 de ani,al doilea vârf fiind la 30-40 de ani.Mediul profesional a fost cel mai incriminat ca factor de decompensare.Astfel în 61% din cazuri au fost schimbate două sau mai multe locuri de muncă.Motivele invocate au fost diferite:certuri, nedreptăţi,absenţe,dorinţa de a avea o muncă uşoară dar bine plătită.În 20% din cazuri s-au notat tendinţe spre cverulenţă,procese,reclamaţii,conflicte de muncă. La serviciu pacienţii se considerau nedreptăţiţi,că aveau muncă prea grea, atmosferă apăsătoare,muncă monotonă,tură de noapte.În familia de origine, atmosfera a fost puţin favorabilă unei desvoltări echilibrate.În 41% din cazuri pacienţii au crescut în preajma unor persoane desechilibrate,a unor alcoolici,cu multe conflicte.În familia proprie existau frecvente certuri cu partenerul sau concubinul,cu părinţii soţului.Majoritatea îşi considerau căsătoria ca fiind nereuşită,acuzau partenerul de brutalitate sau de vicii,aveau numeroase probleme locative,certuri cu vecinii.În toate cazurile tulburările de comportament sau problemele relaţionale le-au avut din copilărie,au avut numeroase tulburări de comportament la această vârstă (fugă,vagabondaj,abandon şcolar,inconduită sexuală,violenţe etc).S-au raportat frecvent tulburări ale vieţii sexuale,atmosfera cu partenerul era descrisă ca un adevărat "război rece".Aproape toţi aveau dorinţa de a avea internări sau concedii lungi şi foarte frecvent doreau să se pensioneze,viaţa de familie şi profesională fiind pentru ei un adevărat calvar.Toată existenţa acestor pacienţi era un istoric de violenţe,de relaţii neprincipiale,de încălcări de demnitate atât de către ei a altora cât şi a altora către ei.

Descrierea clinică. Capitolul personalităţilor dizarmonice a personalităţii nu este un grup unitar de stări psihopatologice.La începutul capitolului am arătat o clasificare a acestor personalităţi disarmonice.Totuşi din toate acele categorii,socotim că doar două pot constitui subiecte de care trebuie să se ocupe psihiatria.Aceste grupe de care ne vom ocupa sunt următoarele: 1.Grupul personalităţilor dizarmonice deviante legate de aspectul temperamental al indivudului,reprezentate de o desvoltare deviantă,în condiţiile eşecului influenţei factorilorsociali (sau aşa numitele biopatii); 2.Grupul personalităţolor dizarmonice sociopate şi antisociale,reprezentate de dezvoltarea sociopată şi antisocială a personalităţii.

1.Personalităţile dizarmonice deviante

Personalităţile dizarmonice deviante reprezintă un grup de dezvoltări comportamentale,care au la bază existenţa unei constituţii biologice traduse prin modificări temperamentale deviante şi care în condiţiile unei sociogeneze inadecvate (educaţie greşită),determină desvoltarea unor paternuri comportamentale deviante,care vor sta la baza structurării deficitare a personalităţii în perioada adultă. Spre deosebire de personalităţile sociopate,de care ne vom ocupa ulterior,personalităţie dizarmonice deviante nu vin neapărat şi în mod permanent în conflict cu societatea,însă constituţia lor patologică şi desvolarea deviantă a personalităţii lor,vor face să aibă mereu o poziţie socială marginlă iar uneori să vină în conflict cu grupul lor social.Prin acastă viziune,personalităţile deviante dizarmonice sunt în mare parte "deculpabilizate" şi scoase de sub incidenţa pejorativă a termenului de "psihopatie",termen mai degrabă apropiat personalităţilor sociopate.Personalităţile dizarmonice deviante reprezintă un grup polimorf de desvoltări dizarmonice ale personalităţii,care se bazează pe o plurietiologie,rezultatul fiind o disarmonie caracterială importantă.Dacă o personalitate "armonică", temperamental vorbind,prezintă toată gama de trăsături (isterice,paranoiace, perverse,astenice etc) dar într-o îmbinare proporţională şi productivă (din punct de vedere al succesului social),personalitatea dizarmonică deviantă reprezintă o desvoltare disproporţională a uneia sau a alteia din trăsăturile temperamentale. Această dizarmonie,această disproporţionalitate va colora existenţa individului, afectând stabilitatea internă a proceselor psihice (mai ales sfera instinctiv-afectivo-volitivă) şi va duce la eşec în cadrul adaptării individului,a eşecului în cadrul relaţiilor sale interpersonale.La aceste personalităţi,diferitele trăsături se manifestă în mod caricatural,colorând total personalitatea(în manieră isterică, paranoidă,obsesivă etc).Cu toate acestea,factorii externi nu pot fi neglijaţi, deoarece în lungul proces de maturizare a personalităţii,un mediu social adecvat,o educaţie corespunzătoare poate diminua sau chiar anihila deviaţia temperamentală.Se ştie că temperamentul nu este educabil şi ori ce încercare de a-l modifica în mod forţat nu numai că eşuiază dar produce multă suferinţă.În schimb temperamentul,chiar disproporţional desvoltat poate fi valorizat social şi o societate democratică,de exemplu,poate aşa se exprimă cel mai bine,valorizând şi creind condiţii sociale pentru manifestările temperamentale ale indivizilor. Personalităţile dizarmonice deviante sunt deci deviaţii care au la bază tulburări comportamentale determinate de anomalii temperamentale,constituţionale care în procesul socializării nu au putut fi "umanizate" la nivelul unui comportament în concordanţă cu norma socială acceptată în grupul cultural din care face parte individul.Dizarmonia dintre diferitele trăsături de personalitate (isteric,psihastenic, pervers etc) va "colora" existenţa individului,afectându-i stabilitatea internă şi succesul integrării în relaţiile interpersonale.Rezultanta va fi o personalitate cu diferite aspecte disarmonice şi în conflict cu norma socială.Scăderea capacităţii de adaptare apare corelată cu lipsa de critică faţă de comportamentul său anormal,de unde caracterul inflexibil şi limitat al acestuia.La adolescenţi imaturtatea de desvoltare caricaturizează şi mai mult comportamentul anormal,agravând prognosticul prin lipsa"frânei”conştiente.In această situaţie,manipularea anxietăţii va fi mai dificilă şi vor apare,de exemplu, mai multe manifestări psihosomatice.Nerecunoscându-şi defectele structurale el nu-şi va putea corecta comportamentul iar acţiunea socială punitivă şi neînţelegătoare va acţiona în sens negativ,adolescentul deviant adoptând atitudini revendicative,iar uneori va fi gata de a "pedepsi" societatea (până la delincvenţă şi crimă).Borel (1969) subliniază în acest sens că personalităţile dizarmonice deviante sunt asocieri complexe a diferitelor constituţii, care merg spre un tablou caracterizat prin instabilitate afectivă,egoism,orgoliu, impulsivitate,desechilibru instictelor,apetenţă toxicomană şi o inteligenţă prost utilizată. Atitudinea socială punitivă şi neînţelegătoare faţă de stilul lor de viaţă îi va face pe dizarmonici să fie permanent nemulţumiţi,să adopte o atitudine revendicativă, uneori încercând chiar să "pedepsească" societatea (absenteism,conflict cu legea,conflicte în cadrul grupului său social). N.Damian (1981) consideră că dintre procesele psihice care mediază între raţiune şi afectivitate,cuprinzând o mai mică sau mai puţină intelectualizare sau emoţionalizare a conduitei umane,imaginaţia are un rol privilegiat.Imaginaţia fiind incompatibilă cu raţiunea,spune autorul,va

împiedeca o reuşită mulare a personalităţii pe datele realităţii imediate.Uneori imaginaţia este aşa de bogată că poate substitui intelectul în cadrul procesului emiterii judecăţilor de valoare,ceea ce implică o reverberaţie afectivo-conativă disproporţionată şi neadecvată realităţii.Cu alte cuvinte,spune Damian,deviantul nu-şi poate utiliza în practica curentă intelectul său din cauza unei imaginaţii hipertrofiate care deformează realitatea.Este ceea ce se numeşte "stilul psihopatic de trăire". Desechilibrul constă mai ales în tulburări afective,de voinţă şi instinctuale. Delmar şi Boll (citaţi de P.Ionescu,1981) pornind de la 5 dispoziţii afective ale personalităţii,descriu 5 "constituţii" psihopatice susceptibile a da naştere la decompensări psihotice: -emotivitatea dă naştere la constituţia emotivă şi evoluiază spre hiperemotivitatea morbidă; -aviditatea duce la constituţia paranoică evoluând spre paranoia; -activitatea duce la constituţia ciclotimă şi poate evolua spre PMD; -bunătatea duce spre constituţia perversă putând evolua spre "folie morale"; -sociabilitatea duce la constituţia mitomană care conduce la mitomanie; Comportamentul anormal al personalităţilor dizarmonice deviante este polimorf, cuprinzând atât aspecte comportamentale care vin în conflict cu societatea (incapacitatea de a face faţă responsabilităţilor,sentimente superficiale şi eşec raţional,inadaptare,abandon) cât şi simptome "negative" legate de constituţia lor anormală.Din aceste motive devianţii trăiesc eşecuri repetate şi în ciuda inteligenţei lor normale nu pot învăţa din exprienţă,mergând de la imposibilitatea stăpânirii dinamicii proceselor motivaţionale interne,la incapacitatea de a face faţă responsabilităţii,la sentimente superficiale,eşec "raţional", inadaptare,abandon, tendinţă de refugiu sau viaţă parazitară şi în ultimă instanţă la instalarea comportamentului antisocial.Simptomele pozitive sau primare ar consta în aspecte caracteriale (tulburări ale dinamicii afective,impulsivitate),în timp ce acele negative sau secundare sunt acelea care derivă din acestea (egocentrism,imposibilitatea de a profita din experienţă,absenţa motivelor care condiţionează inadaptarea comportamentului). De asemenea tot ca simptome negative,Craft enumeră şi absenţa psihozei,a deficienţei intelectuale,a motivaţiilor conştiente şi inconştiente.Deniker şi Semple (1982) subliniază la personalităţile deviante o serie de trăsături comune ca:tulburări de identificare şi instabilitate,acte necontrolate,revendicare afectivă masivă,tendinţe isterice,depresia care se manifestă prin isterie,defectul de culpabilitate exterioară,frecvente acte suicidare,atitudini de supracompensare şi caracterul particular al raporturilor dintre imagiunar,real şi actul care îl face pe dizarmonic să trăiască ca real,lumea sa imaginară.Personalitatea dizarmonică deviantă nu are simptome caracteristice, simptomele implicând atât fenomene calitative cât şi cantitative.Prezenţa la un moment dat a unei simptomatologii depresive,isterice sau de alt tip,nu poate duce la stabilirea unui diagnostic,diagnosticul nefiind un deficient intelectual,un delirant. Diagnosticul anormalului caracterial nu se stabileşte decât în cadrul conduitei şi comportamentului social.Simptomatologia se prezintă ca având un caracter cronic,uneori cu acutizări paroxistice,alteori cu o evoluţie ciclică,dar aceste fenomene se vor înscrie în întreaga biografie a individului. Brutalii,agresivii trăiesc zilnic eşecuri repetate iar experienţa nu le foloseşte,în ciuda inteligenţei lor normale (Deniker,1971).Acelaşi autor descrie la aceşti devianţi o serie de trăsături comune:tulburări de identificare,instabilitate,acte necontrolate,revendicare afectivă masivă,depresia care se manifestă prin astenie,defect de culpabilitate exteriorizată,frecvente acte suicidale,atitudini de supracompensare şi caracterul particular al raporturilor dintre imaginar,real şi actul care îl face pe dizarmonic să trăiască lumea sa imaginară ca pe ceva real.Prezenţa la un moment dat a unei simptomatologii depresive, isterice sau de alt aspect nu poate duce la stabilirea unui diagnostic,ca la adult. Diagnosticul anormalului caracterial se va stabili numai în cadrul conduitei şi comportamentului social.Evoluţia poate fi acută sau cronică,alteori ciclică dar oricum aceste fenomene vor ocupa întreaga biografie a individului.In acest sens , Deniker arată că semiologia personalităţilor deviante trebuie abordată din trei căi complementare:

1.descrierea caracteristicelor biografice fundamentale; 2.o cunoaştere a comportamentului; 3.diferite simptome psihiatrice nespecifice; Mitomania,absenţa conştiinţei asupra desechilibrului face dificilă abordarea adolescentului,motiv pentru care discuţia cu familia devine obligatorie.Vom depista astfel încă din perioda copilăriei instabilitatea emotivă şi motorie,instabilitatea caracterială.Munca la şcoală este nesatisfăcătoare,deoarece el nu poate suporta disciplina şcolară şi efortul prelungit,motiv pentru care fac frecvent crize de nervozitate,insomnii,crize de afect şi de asemenea numeroase maifestări psihosomatice (enurezis,ticuri etc).Nesuportând disciplina şcolară,intervine frecvent fuga,chiulul,minciuna, instabilitatea psiho-motorie marcată.După pubertate incidenţa conflictelor cu autoritatea şi a comportamentelor delictuale creşte(începe viaţa de bandă, pierderea contactului cu colegii,fuga, furtul). Ulterior nu se va putea adapta vieţii militare,la această vârstă va apărea alcoolismul, toxicomania, homosexualitatea, schimarea locurilor de muncă,căsătoria şi divorţul cu uşurinţă.Pacienţii sunt impulsivi,cenzura obişnuită nu le poate opri pulsiunile instinctive. Orice frustraţie determină trecerea la act,motiv pentru care adolescentul dizarmonic trăieşte la marginea regulilor sociale pe care nu le poate suporta,intră uşor în cadrul grupurilor marginale. Există,totuşi,devianţi care îşi duc viaţa în mod "echilibrat",fiind toleraţi în cadrul diferitelor grupe sociale şi devianţi care îşi duc viaţa mai mult în spital,închisoare sau şcoli de corecţie. Deoarece un studiu global al personalităţii dizarmonice deviante este imposibil de prezentat,în cele ce urmează vom prezenta principalele forme de devianţă care se manifestă în perioda adolescenţei. a.Personalităţi deviante emotive şi explozive Personalităţile care prezintă acest tip de devianţă se prezintă cu o dominantă temperamentală caracterizată prin pierderea echilibrului afectiv şi apariţia unei instabilităţi emoţionale până la paroxism (explozivitate).Elementul esenţial al desechilibrul psihic,arată J.R.de Fursac (1923),este exaltarea afectivă manifestată prin traiada: intensitate,variaţie anormală a sentimentelor,lipsa măsurii în exteriorizarea lor, la care se mai adaugă uneori o anumită insuficienţă de judecată,explicată de N.Damian (1981),prin exaltarea morbidă a imaginaţiei. Exaltarea afectivă şi îngustarea capacităţii de judecată dă reacţiilor subiectului un caracter inadaptativ şi dizarmonic care în unele cazuri poate atinge intensităţi psihotice sau pot provoca individul spre un conflict cu legea şi ordinea publică.Există,arată petrilowitsch o variantă introvertită şi una extrovertită a direcţionării emotivităţii patologice.Deşi descărcarea emotivă urmează în mare reactivitatea umană la un mediu iritant,intensitatea răspunsurilor este discordantă (irascibilitate, furie,violenţă,atitudini provocatoare).Intensitatea răspunsului este discordantă cu cauza externă,pacientul devenind irascibil,violent,furios,având atitudine provocatoare şi deoarece nu se poate stăpâni,trecerea la act este foate rapidă (insulte, loviri etc).Totuşi trebuie să subliniem că hiperemotivitatea este factorul comun tuturor formelor de personalitate dizarmonică deviantă şi chiar sociopată. Principala caracteristică a acestor pacienţi este explozivitatea,agresivitatea şi chiar cruzimea (faţă de animale sau faţă de alţi copii).Incadrarea în disciplina şcolară, militară,profesională şi chiar în cadrul ordinii civice este greu de suportat.Răspunsul la orice fel de frustraţie se va traduce prin excitaţie şi agresivitate.Aceste comportamente apar uneori ca a unor personalităţi epileptoide,motiv pentru care acest tip de personalitate este denumită adesea ca personalitate epileptoidă.De fapt,aşa cum arată de Fursac,hiperemotivitatea este factorul comun al tuturor formelor de personalitate dizarmonică deviantă.La copiii de grădiniţă tulburările afective ating cifre incredibile de 40-60% dar care pe parcurs se corectează,deşi numărul de desechilibraţi afectiv rămâne foarte mare şi pentru etapele de vârstă ulterioare Caracteristica explozivilor este deci reacţia afectivă disproporţionată şi comportamentul inegal.Acest comportament apare sub forma unui scurt-circuit,cu trecerea imediată la act,cu manifestare necalculată şi abruptă,cu lipsă totală de control emoţional. După explozie ei pot să regrete,să plângă,să-şi privească

autocritic comportamentul, scuzele lor fiind de obicei sincere.Uneori criza afectivă poate avea spectul unui paroxism (ca şi un paroxism epileptic),cu debut brusc şi cu evoluţie spre manifestări dramatice.In astfel de crize bolnavul poate prezenta o incoordonare totală a funcţiilor psihice,până la incoerenţă,poate prezenta tremurături,încordare sau inhibiţie motorie,senzaţie de sufocare, vorbire explozivă,scandată sau bâlbâială,afonie,secuse musculare peribucale.Apar şi fenomene circulatorii (tahicardie,paloare,sincope etc),digestive (diaree,uscarea mucoaselor etc).Paroxismul se poate termina printr-o perioadă de liniştire până la somn,emisiunbea unor urini clare şi abundente (urină nervoasă).Uneori criza nervoasă poate să ia aspectul unei adevărate convulsii,cu mari tulburări psihomotorii,o adevărată criză "de nervi",cu mişcări violente,strigăte şi chiar cădere,ceea ce poate fi etichetat ca o adevărată criză de isterie juvenilă.In perioadele dintre crize pacientul este o personalitate încăpăţânată dar şi susceptibilă,credul,accesibil influenţelor negative,rebel la sfaturi,sever cu alţii (ţipete,uneori chiar cruzime).Alteori simte nevoia să se afirme susţinând chiar opinii paradoxale,crede că are mereu dreptate,nu suportă critica,în timp ce îşi arogă dreptul de a critica pe alţii.Dacă este nemulţumit reacţionează brusc,extrem,fără reticenţe,fără a se teme de consecinţe.Deşi în anturaj asemenea personalităţi sunt văzute ca afective şi sentimentale,lipsa de control şi conflictualitatea lor duc la înveninarea frecventă a atmosferei din familie sau anturajul lor.Alteori,din aceste motive,în colectivul din care face parte este numit chiar"nebun",lucru pe care el nu-l realizează neapărat ca un defect.Ne având critică asupra comportamentului său el se va mira adesea de antipatia pe care o trezeşte,însă fiind o persoană afectivă nu va pune la suflet aceste lucruri.In cadrul profesiei este nesigur,schimbă mai multe locuri de muncă,se adaptează cu greu,deoarece este incapabil de a suporta reguli,observaţii,mereu fiind înclinaţi să acuze pe alţii.Consumul de droguri sau alcool intervin adesea,ceea ce duce la agravarea violenţelor.Încadrarea în disciplina şcolară,militară,profesională şi chiar civică este deficitară,răspunsul la ori ce fel de frustrare traducându-se prin excitaţie şi agresivitate.Ca o caracteristică se poate indica reacţia afectivă disproporţionată şi un comportament inegal.Acest comportament,aşa cum am mai arătat,apare adesea ca un adevărat "scurt circuit",cu trecerea imediată la act,cu manifestări necalculate şi abrupte,cu lipsă totală de control emoţional.După explozie,ei regretă sincer. La omul normal emoţia este proporţională ca intensitate şi durată,are un prag declanşator convenabil.La hiperemotiv toate acestea sunt depăşite.Această stare psihofiziologică,cu caracteristica reacţiei disproporţionate la excitaţie,a fost numită de Dupré "constituţie hiperemotivă" (persoane cu echilibru afectiv perturbabil).Pe acest fond de hiperestezie afectivă,o psihotraumă poate determina o criză emotivă care adesea poate ajunge la paroxism. După Fursac efectele hiperemotivităţii ar fi următoarele: -psihice:paralizia atenţiei,incoordonarea ideilor până la incoerenţă; -motorii:tremurături,incoordonarea sau inhibiţia motorie,cu incapacitatea de a merge,slăbire,sufocare,vorbire explozivă,scandal sau bâlbâială (sau din contra inhibiţie,afonie),secuse musculare peribucale,dilatarea pupilei,a fantei palpebrale; -circulatorii:tahicardie,paloarea feţei,scăderea tensiunii arteriale etc; Paroxismele se termină uneori printr-o perioadă de somn,o emisiune de urină clară şi abundentă (urina nervoasă),uneori chiar un icter care poate persista câteva zile.În perioadele dintre crize,individul este o personalitate încăpăţânată şi susceptibilă,credulă,accesibilă influenţelor negative,rebel la sfaturi,sever cu alţii (reacţionând prin ţipete sau violenţe).Alteori simte nevoia să se afirme,susţinând chiar idei paradoxale,crede că are mereu dreptate,nu suportă critica,fie ea oricât de moderată,în timp ce el poate să critice pe alţii.Dacă este nemulţumit reacţionează brusc,extrem,fără reticenţe,fără grijă de consecinţe.Adeseori în colectivul în care trăieşte este cunoscut ca atare şi numit "nebun",dar el neavând critică supra comportamentului său se va mira de antipatia pe care o trezeşte,dar fiind o persoană afectivă nu va fi prea afectat.În cadrul profesiei,schimbă frecvent locurile de muncă,se adaptează greu,fiind incapabil de a suporta reguli,observaţii, mereu fiind înclinat a acuza pe alţii.Consumul de drog

sau alcool agravează şi mai mult situaţia,agravând impulsivitatea şi violenţele.După Kraepelin 1/3 dintre personalităţile dizarmonice ar fi de tip exploziv. In cadrul unui lot studiat de noi am observat,în mare aceleaşi probleme. Internarea s-a datorat de regulă conflictelor permanente la locul de muncă şi în familie,datorită agresivităţii şi impulsivităţii.Când erau desavantajaţi fizic deveneau deseori victime,impulsivitatea lor ducând la corecţii din partea celor din jur. Nervozitatea era caractristica lor principală şi care îi marca în toate sferele activităţilor lor.La incitaţii mici reacţiile erau disproporţionate(un meşter este lovit cu o menghine în cap pentru o mică observaţie făcută ucenicului).Uneori după perioada de inervare urma o perioadă de inhibiţie (pacienţii puteau adormi la şcoală sau la serviciu),alteori îşi rodeau unghiile,frământau ceva în mână,fumau în mod compulsiv.Venirea în clinică se datora,deobicei unui act spectacular (o tentativă de sinucidere,beţii,violenţe hgrave).Deşi în aparenţă căutau să domine mediul,în realitate erau dependenţi şi influenţabili,uneori remarcându-se un adevărat "sindrom de liană",fiind nevoiţi de a exista în funcţie de dependenţa faţă de o persoană din familie sau un prieten. b.Personalităţi deviante astenice Numeroşi autori,printre care şi Kurt Schneider au vorbit de "nervozitatea constituţională",arătând aici că este vorba de indivizi care ajung repede în impas şi au în permanenţă sensaţia de insuficienţă.Curran şi colab.(1980) mai denumesc acest tip de deviaţie a personalităţii cu termenul de "personalitate vulnerabilă". Este vorba de un grup de personalităţi instabile şi cu mari riscuri psihiatrice. Această constituţie se remarcă încă din copilărie şi cu atât mai mult în perioda adolescenţei.Este vorba de personalităţi uşor dărâmabile,însă în diferite feluri şi tipuri. Pacientul astenic ne apare ca un individ fără forţă,cu o oboseală cronică constituţională,insuficienţă volitivă,persoană care renunţă repede la ceea ce întreprinde,fără curajul de a-şi asuma răspunderea şi având în vedere vârsta,fără o perspectivă clară de viitor.Epuizarea nu este numai subiectivă,ea se evidenţiază clar şi se traduce prin scăderea randamentului şcolar şi profesional până la impasul total.Acest lucru creiază cu timpul sentimentul de autoapreciere care va mări şi mai mult impasul,nu au capacitatea de autodepăşire (se oboseşte,prin permanenţe simptomului).Vitalitatea este slabă şi epuizabilă iar dacă sunt forţaţi intră în stare anxioasă deşi în situaţii cheie pot face faţă).Fiind adesea handicapaţi constituţional ei au o marjă mică de rezervă,şi vor face cu uşurinţă reacţii nevrotice sau de "scurt circuit" necontrolat sau explosiv. In mod obişnuit astenicul se prezintă ca o persoană taciturnă,pentru care orice efort este greu,dispoziţia afectivă este în mod constant depresivă,uneori cu aspect de indiferenţă şi inhibiţie.Este vorba,aşa cum subliniază Curron şi colab.de reacţii de voltaj psihic şi fizic scăzut, frică de orice este "prea mult",şi din acest motiv se mulţumesc cu puţin.In cadrul grupului social au sentimentul inferiorităţii,motiv pentru care se dezvoltă un important egocentrism, în dorinţa de a evita orice confruntare cu exteriorul.Dacă survine decompensarea,apare de cele mai multe opri anxietate,depresie,instabilitate,sărăcirea controlului emoţional, explozivitatea.De fapt cel mai important lucru la aceste personalităţi este de a se evita decompensarea şi acest lucru depinde atât de gradul de vulnerabilitate a personalităţii,cât şi maniera individului de a se pune la adăpost de loviturile vieţii."Epuizarea nervoasă" arată Petrilowitsch (1966) este doar deruta unei persoane slabe,gândirea şi efectele fiind copleşite de sentimentul inferiorităţii,care ierupe şi se poate uşor confunda cu depresia (criza fiind cu atât mai gravă cu cât bolnavii sunt mai inteligenţi. In cadrul lotului studiat de noi am remarcat lipsa evidentă a rezistenţei fizice ,la aceşti pacienţi,scuzele fiind reprezentate de fenomene nevrotice folosite ca “beneficiu secubdar”.Astenia,complexele de inferioritate,apatia au fost principalele caracteristici ale bolnavilor.Eforturi şcolare,bolile intercurente,stresurile accentuau mai mult fenomenele caracteriale.In faţa eşecurilor şcolare pacienţii intrau în panică,deveneau depresivi sau se izolau.Din anamneză a reieşit că timiditatea îi caracteriza încă din perioda preşcolarităţii,treptat ne mai având încredere în

propriile forţe.Foarte frecvente au fost fenomenele ipohondrice.Dacă familia nu avea niveluri de aspiraţie prea mari,situaţia adolescentului nu era aşa de rea,el fiind acceptat cu uşurinţă.Din contra totul devenea o dramă,dacă familia avea un nivel de aspiraţie mare pentru copil. În cadrul unui mediu social compensat,majoritatea personalităţilor deviante în sens astenic nu pun mari probleme.Uneori pe acest fond poate apare chiar accese de entuziasm fals,când pacientul îşi face planuri de viitor,pentru ca apoi să renunţe la ele cu uşurinţă. Fenomenele ipohondrice sunt un însoţitor fidel al acestor pacienţi,uneori luând aspectul de "beneficiu secundar".După K.Schneider introspecţia ar fi unul dintre simptomele de bază a personalităţilor astenice. c.Personalităţi deviante obsesivo-compulsive Personalităţile deviante obsesivo-compulsive sau anancaste au tendinţa excesivă spre meticulozitate,supraconştiinciozitate.Acest lucru apare sub forma unei dubitaţii permanente pro şi contra,ceea ce poate exprima sentimentul permanent de culpă, nesiguranţă,ca principale caracteristici ale acestui tip de deviere a personalităţii. Ca şi în cazul precedent personalitatea obsesivo-compulsivă se caracterizează printr-o capacitate scăzută de eforte,stări de anxietate, rigiditate, conformism, conştiinciozitate crescută.Autoobservarea exagerată nu se face din egocentrism ci din cauza anxietăţii.Din acest motiv mereru fac adausuri,se corectează mereu pentru a fi siguri.Din cauza acestor tensiuni procesele psihice şi în special cele intelectuale devin mai lente, scade atenţia,se instalează o stare de astenie fizică,ceea ce va face ca randamentul şcolar să scadă foarte mult.Acest deficit intelectual va fi însă perceput în manieră dureroasă, adolescentul resimţind o stare de deficit,judecându-şi situaţia numai pesimist şi exgerând gravitatea.Din acest motiv,bolnavii sunt depresivi,descurajaţi,neliniştiţi,renunţă la efort deoarece el prevede eşecul înainte de a se produce.Adesea se consideră bolnavi,deseori fără speranţe de vindecare. Obsesivo-compulsivii sunt duşmanii desordinei,rigizi,plictisitori,se adaptează cu greu la schimbări,mereu sunt în căutarea atingerii "ordinei şi perfecţiunii". Pentru a atinge "ordinea şi perfecţiunea" ei sunt mereu nesatisfăcuţi.Aceiaşi atitudine o au şi faţă de starea lor de sănătate,sunt preocupaţi de fiecare simptom.Totuşi ei vin rar la psihiatru.Susţinând că viaţa este grea,ei se cufundă adesea în lumea cărţilor şi ideilor.Este vorba aici mai ales de personalităţi elevate spiritual,însă neproductivi din cauza permanentei dubitaţii şi oscilaţii,a pendulării în faţa oricărei hotărâri.Imaginaţia lor exagerată este dirijată numai spre rău,spre dezastru,uneori făcând adevărate crize de anxietate.Starea de frică,de anxietate poate fi sistematizată şi difuză,uneori fiind vorba de adevărate fobii.Pacienţii resimt o stare de insecuritate permanentă,de anxietate faţă de tot ce se întâmplă în jurul lor.În alte situaţii frica lor este generală (panfobia),îi este frică de orice dar şi de anumite lucruri,în special.Frica poate fi sistematizată şi difuză dar uneori poate deveni fobie.Pacientul nu are energia de a dori ceva şi din acest motiv se îndepărtează de efort.Tristeţea lui este în sine o cauză de suferinţă (de Fursac).El este un autofil în ultimă instanţă,propria lui persoană fiind obiectul neliniştii sale.Pe acest fond apar perioade de iritabilitate,reproşuri contra medicului.Astenia,pe de altă parte,este însoţitoarea naturală a obsesivului. In familiile acestor pacienţi există personalităţi asemănătoare,iar atmosfera este de asemenea rigidă şi conformistă.Suspiciunea permanentă se datoreşte nesiguranţei şi scrupulozităţii lor,pacienţii trăind sub imperiul obligaţiilor şi datoriilor exagerate, terorizaţi de un supraeu exagerat (o conştiinţă morală hipertrofiată). Din acest motiv,dacă sunt tineri, ei par mai maturi decât vârsta lor reală,au o conştiinţă morală rigidă,cu pierderea oricărei naivităţi primare,cu sisteme de frânare care sunt în contrast cu cei de vârsta lor,ceea ce apare în ciuda aspectului de suprafaţă,cu totul inuman.Instinctele sunt slabe iar trăirile afective foarte puţin ample. In cadrul lotului nostru pacienţii au apelat la medic pentru scăderea randamentului şcolar,senzaţia că “nu-i mai ajută memoria”,inerţie în gândire şi sărăcire ideativă.Dispoziţia afectivă era variabilă,dar majoritatea erau încăpăţânaţi,acuzau şcoala şi familia pentru că “nu le-a arătat adevăratul sens al

vieţii”,iar şcoala “le-a furat copilăria”.In acelaşi timp pacienţii nu aveau forţă,erau uşor epuizabili,iar reacţiile depresive apăreau la cele mai mici insuccese sociale.Deşi prin exteriorul lor păreau maturi(mai ales graţie rigidităţii morale),le lipsea o adevărată maturitate de gândire,le era frică de a se angaja într-o activitate.Aveau,de asemenea,perioade de retragere,aproape autiste, hipobulie, izolare,se demoralizau foarte repede,iar uneori,încercările de a ieşi din această situaţie erau caricaturale.Frecvente erau,de asemenea, modificările de schemă corporală,impresiile dismorfofobice. În ceea ce privesc ideile obsesive şi fobiile,ele,deşi constante,prezenţa lor clincă era doar schiţată,ca intensitate.Pacienţii agreau numai prieteniile profunde,fiind adeseori pretenţioşi în relaţiile lor de prietenie.Din acest motiv ei aveau foarte puţini prieteni,pe care însă îi terorizau prin cerinţe excesive de loialitate. d.Personalităţi deviante isterice Personalităţile dizarmonice cu devianţă isterică exacerbează tipul isteric de devianţă,pe primul plan apărând comportamentele isterice.Deviantul isteric apare dominat de dorinţa de a fi în centrul atenţiei,de a apărea mai mult decât este,de a ieşi în evidenţă cu orice preţ şi cu orice ocazie (folosindu-se de o îmbrăcăminte frapantă,până la dorinţa acută de a fi mereu în fruntea colegilor săi). Adeseori pentru a atinge acest scop dau frâu liber fabulaţiei,doresc a se impune social, luptă pentru prestigiu.Emoţiile lor sunt vii dar superficiale.Manifestările lor devin teatrale,emotivitatea lor este infantilă, imaturitatea afectivă şi dependenţa sânt evidente.Din acest motiv ei devin adesea mitomani,lipsiţi de scrupule,laşi,duplicitare,cu o imaginaţie prodigioasă."Psihopatia isterică",arată N.Damian (1981),este poate cea mai autentică psihopatie,histrionul trăind existenţa altora,situaţie care le furnizează iluzia unei realităţi. Mitomanul,spune autorul,se înşeală,în aceiaşi măsură în care înşeală.Devenită monstruoasă,fantezia stă la baza pseudologiei lor,pentru ei o lectură,un film,o piesă de teatru sunt mai importante decât realitatea. Personalităţile cu devianţă isterică sunt foarte influenţabile de către cei din jur sau de ideile altora,având o mare capacitate de identificare şi imitare au adesea posibilitatea de a adopta idei tranziente.Entuziasmul lor se epuizează însă rapid. Confruntaţi cu dificultăţi ei tind a le ocoli,căzând în emotivitate mai degrabă decât să adopte o acţiune.Ei sunt tipul de personalitate imatură în gândire, emoţionali în reacţie,frigide sexual,incapabili de afectivitate de lungă durată,care nu pot accepta eşecul.Lipsa unor calităţi reale îi fac nerealişti,neloiali. In lotul nostru am remarcat maniera anormală de sociabilitate,creşterea erotismului, tendinţa spre inconduită sexuală,mitomania,rivalitatea fraternă, scăderea posibilităţilor de efort şi competiţie,iar în unele cazuri pierderea contactului cu colegii de generaţie.Cei studiaţi de noi aveau o mică capacitate de efort,încadrarea lor în orice fel de muncă fiind dificilă.In context de frustraţie sau competiţie pacienţii nu puteau ţine pasul,deveneau nervoşi,certăreţi,nu puteau întreţine un efort de durată.Personalităţile isterice au apărut ca personalităţi dornice de a juca un rol important,de a fi mereu în centrul atenţiei.Totuşi,aşa cum arată Petrilowitsch (1966),este un mare defect al psihopatologiei faptul că pe seama isteriei se pun toate trăsăturile pe care societatea le consideră incomode sau faţă de care prezintă aversiune: inconstanţă,reverie exagerată, iritabilitate, pseudologie, influenţabilitate, egoism, dorinţa de a fi bolnav,inconstanţă în activitate şi tulburări ale comportamentului etic.Uneori,în caz de decompensare,pot apare fenomene paroxistice de conversiune sau de disociere. Şi copilul sau adolescentul isteric pot prezenta în caz de situaţie stresantă reacţii isterice disociative sau de conversiune.Manifestările clinice s-au prezentat în aceste cazuri destul de zgomotos,cu o sensibilitate deosebit de marcată. O formă oarecum specifică adolescenţilor este mitomania,care este reprezentată de tendinţa la minciună,pentru a ocoli dificultăţile vieţii sociale.Este vorba de o exaltare imaginativă,apărută pe fondul traăsăturilor de personalitate isterică.Adolescentul isteric,de exemplu, îşi ponegreşte sau reclamă fals educatorii sau părinţii cu care au conflicte,în conduita lor tind a căuta minima rezistenţă.Adeseori pentru

a obţine ceea ce vor plâng în hohote,îşi smulg părul.Din acest punct de vedere s-a vorbit adesea de o adevărată "constituţie mitomană". Mitomanul face adesea victime (invenţii de furt,viol,spionaj).Prin aceste afirmaţii se recunoaşte nevoia de a atrage atenţia asupra sa,lucru pe care poate să-l facă sub influenta unor cărţi citite,a unui film,uneori cu o regie formidabilă.Alteori povestindu-şi drama lasă pe alţii să deducă consecinţele iar alteori îşi rezevă filiaţii sau posibilităţi fanteziste pentru a-şi pune personalitatea într-o lumină favorabilă şi în centrul atenţiei.Este mai frecventă la femei.Exaltarea imaginaţiei joacă aici rol secundar,dar transformarea în ficţiune ţine de personalitate (de Fursac). Panthomimia este simularea unei boli pentru a atrage atenţia anturajului sau pentru a deveni interesaţi,uneori putându-şi provoca chiar automutilări,sau suportând intervenţii chirurgicale. Neacceptarea eşecului îl face adesea pe isteric să se refugieze în boală,cu scopul obţinerii unui "beneficiu secundar".Istericul este o personalitate superficială,deşi dă impresia că se interesează de orice,actele sale de voinţă fiind "un foc de paie (Petrilowitsch).Deviantul isteric pune accentul mai mult pe ton şi nu pe conţinutul a ceea ce ascultă,adevărul pentru el ne jucând un rol esenţial,în schimb bravura este mult mai importantă. e.Personalităţi deviante depresive,hipertime şi ciclotime Personalitatea dizarmonică deviantă depresivă este caracterizată printr-o constituţie depresivă,închisă,cu o tendinţă scăzută la comunicare,într-o frământare continuă şi adeseori prezentând un sentiment de culpabilitate,aproape permanent.Viaţa acestor indivizi devine o adevărată povară,o sursă de suferinţă continuă, adeseori,din aceste motive devenind pentru anturaj cicălitori şi agasanţi.Toate evenimentele trăite sunt însoţite de o coloratură afectivă tristă,cu tonus afectiv scăzut.Aceste personalităţi sunt aproape permanent obosite,adinamice,au un randamentul în muncă scăzut,iar preocupările ipohondrice sunt regula.Debutul acestor stări se aseamănă cu acela al melancoliei din PMD,este precoce (din copilărie),cu evoluţie continuă dar şi cu remitenţă,exacerbări, diminuări (uneori cu tendinţe suicidare şi cu necesitatea internării).Desgustul de viaţă (tacdium vitae) este o manifestare frecventă şi realizează ceea ce vechii autori denumeau cu termenul de "spleen" sau morozitate.Bolnavul în această stare nu delirează,poate spune că se simte bine,sau că viaţa lui este ca a tuturora,dar se plictiseşte uşor,are înclinaţia de a lăsa totul baltă (uneori doresc să moară sau să se sinucidă).Nu poate da explicaţie fenomenului dar va simţi că viaţa îi este "vidă".Acest tip de pacient nu cunoaşte bucuria de a trăi (stimulul principal al vieţii) şi se poate spune că în aceste cazuri avem de a face cu atrofia instinctului de conservare,în majoritatea cazurilor fiind vorba de o "suferinţă în linişte".Alteori îşi obosesc familia şi anturajul cu plângeri numeroase,ideea de boală,iar în alte situaţii poate surveni fuga sau vagabondajul.Uneori stările de deprimare şi tristeţe nemotivate pot apare imediat după pubertate,pentru ca după câţiva ani să dispară fără urmă.Pe acest fond, uneori,pot apare construcţii nevrotice sau mai ales ipohondrice, autoobservarea exagerată. Viaţa afectivă a acestor pacienţi este săracă,apare incapacitatea de a munci cu randament,eşecul şcolar este frecvent,aceste fenomene putându-se urmări inclusiv în activitatea de joc.In alte cazuri adolescentul se "închide în suferinţă" şi va merge din eşec în eşec. Personalităţile hipertime reflectă şi ele forme legate de constituţia temperamentală,simptomul principal fiind dispoziţia crescută şi înclinaţia permanentă spre activitate. Totuşi manifestările euforice,la adolescenţi sunt mai greu de identificat,dat fiind trăsăturile optimiste şi euforia specifică acestei perioade de vârstă.Hipertimul este mereu în acţiune,mereu bine dispus,deşi în fapt este vorba de o descărcare afectivă.Instabilitatea hipertimului este foarte mare,el se apucă în acelaşi timp de mai multe lucruri,dar nu reuşeşte să termine nimic.Din acest motiv apare o lipsă de frână în comportamentul social,lipsa sa de critică făcându-l periculos atât pentru el cât şi pentru alţii.Cheltuiala de energie este enormă şi adeseori

aceşti adolescenţi sunt atraşi spre vagabondaj,spre viaţa gregară,ceea ce îi face a-şi pierde şansele în viaţă,să piardă legătura cu generaţia sa. Lersch (1978) caracterizează pe hipertimi ca personalităţi necugetate, impertinente, nestatornice,cu reacţii în scurt circuit,nerespectuoase cu valorile sociale,adeseori altruişti, adeseori cu comportament tiranic.Ei pot face adesea reacţii paranoiace sau de cverulenţă (declanşează durerea altora din plăcere).Pacientul hipertim este un extrovertit,gata de acţiune,insuccesele nu-l descurajează,sunt superficiali, "buclucaşi temerari". Personalităţile ciclotime se caracterizează prin perioade de oscilaţie timică.Este vorba de obicei de persoane provenite din familii cu părinţi sau fraţi cu psihoză maniaco-depresivă.Oscilaţiile timice sunt adesea declanşate de factori nefavorabili,veniţi din exterior.Este vorba de personalităţi extrovertite,bonomi,cu căldură emoţională,sociabili,adaptabili,energici şi preferând activitatea contemplaţiei.Există o corelaţie între personalitatea ciclotimă şi constituţia picnică.Comportamentul unor chirurgi inervaţi de dificultăţile unei operaţii ar fi de acest tip (Curran şi colab.,1980).De fapt,arată de Fursac,este vorba de forme în care elementele întâlnite sunt împrumutate de la diferite sindroame.În ciclotimie excitaţia este în alternanţă cu depresia,oscilaţiile fiind adesea declanşate de impresiile venite din afară. f.Personalităţi dizarmonice deviante paranoiace După K.Schneider personalităţile paranoiace se caracterizează prin lipsa simţului proporţiilor (culeg din lume ceea ce le convine).Deviantul paranoiac este o personalitate rigidă,încăpăţânată,duşman al compromisului.Ei au convingeri rigide,nelăsând loc jocului motivaţiei care defineşte liberatatea de acţiune a omului (Petrilowitsch),motiv pentru care duc o viaţă meschină şi săracă.Ideile paranoiace apar adesea ca o compensare a neputinţei lor de a se adapta la situaţiile noi. Nereuşita profesională îl poate conduce,de exemplu,pe un elev sau student cu astfel de trăsături de personalitate la ideia unei persecuţii sau a unui complot, motiv pentru care îi blamează pe alţii,se adaptează foarte greu,în colectivul din care fac parte. Unele trăsături ale personalităţii încurajează desvoltarea trăsăturilor paranoiace(rigiditatea, agresivitatea,aroganţă,hiperemotivitate).Când rigiditatea,agresivitatea,aroganţa,hipersensibilitatea şi inteligenţa scăzută sunt combinate,chiar în diferite proporţii,la aceiaşi personalitate,atunci apar tendinţele paranoiace(Curran şi colab).Unele circumstanţe pot încuraja desvoltarea unei personalităţi paranoiace cum ar fi:frustraţiile permanente, restrângerea libertăţii,eşecuri repetate şi prelungite,defecte fizice etc.Adăugarea alcoolului scade posibilitatea de inhibiţie,de care depinde o judecată echilibrată.Cu toate aceste deviaţii,paranoicii sunt persoane dinamice,cu imaginaţie bogată dar care este dirijată spre interpretativitate.Deşi inteligenţi,pacienţii se supraevaluiază devenind astfel urâţi de cei din jur.Cu toate acestea adevăratele personalităţi paranoiace sunt mai rare la adolescenţi. O serie de personalităţi dizarmonice paranoiace se dirijează cu preponderenţă spre anumite tematici. Misticii patologici,au concepţii absurde şi în desacord cu credinţele epocii (exemplu credinţa în spiritism).Alţii doresc să-şi impună concepţiile lor anturajului,prin intermediul unui prozelitism intolerant şi agresiv (devenind astfel foarte periculoşi).Unii anarhişti sau terorişti fac parte din această categorie,au "doctrine proprii",cu exaltarea amorului propriu,care este element esenţial al excitaţilor constituţionali.Adesea ei se consideră "victime ale societăţii",motiv pentru care se consideră îndreptăţiţi a se pune în postura de răzbunători ai dreptăţii sau aceia de campioni ai justiţiei sociale.Deveniţi nişte fanatici ei îşi sacrifică orice în scopul "cauzei" (familie,bună stare,se expun în mod zgomotos represiunii).De fapt,totul este doar aparenţă,în realitate ei dorind doar satisfacerea amorului propriu şi a desechilibrului lor,fenomene pe care nu le pot obţine în cadrul unei vieţi normale.Acest lucru apare ca un egoism dechizat,un pseudoaltruism (de Fursac).Există şi un veritabil altruism moral,cu sacrificiul inutil,dar el este rar.

g.Personalităţi dizarmonice deviante schizoide

Nu este vorba de un tip uniform,ci mai degrabă de personalităţi care se aseamănă cu tipul de personalităţi din familiile schizofrenicilor (de unde şi originea termenului).Persoanele cu acest tip de devianţă se caracterizează printr-o neîndemânare marcată în cadrul relaţiilor lor sociale,retragere patologică (sunt cuminţi,fricoşi,excesiv de retraşi,ascultători,izolaţi).Devianţii schizoizi sunt personalităţii introvertite,cu răceală emotivă,cu interes mai mult spre problemele abstracte şi intelectuale,cu înclinaţii spre contemplare decât spre activitate şi cu o rezervă de energie scăzută (Curran şi colab.,1980).Adeseori ei apar ca personalităţi pasive care se retrag din faţa competiţiilor.Alteori sunt,din contra excentrici sau cu trăsături paranoiace,agresivi sau pasivi.Din aceste tipuri de personalitate se recoltează adesea fanaticii politici sau ai sectelor religioase.In alte situaţii ei plonjează într-o lume imaginară,încât se poate vorbi chiar de "autism psihopatic".La aceste personalităţi,adesea apare mania de a sta lungit în pat cea mai mare parte a zilei,alteori adoptă o atitudine parazitară.Imaginaţia în asemenea cazuri îndepărtează individul din real şi îl face a acţiona ca unul privat de simţul realului. In lotul nostru pacienţii erau inadecvaţi şi necooperanţi în mediul lor social,cu greutăţi de a suporta ierarhia,se plângeau de o stare de insecuritate care apărea ca o componentă permanentă a vieţii lor.Atitudinea lor era rigidă şi chiar bizară,pacienţii trăind adesea în reverie şi fantezie.In familie aveau numeroase dificultăţi ca:desmembrarea familiei,decese,divorţ,atmosferă tensivă legată de luarea unor note mai mici,se plângeau că familia nu-i iubeşte. h.Personalităţi dizarmonice deviante pasiv-dependenteLa adolescenţi tipul de personalitate pasiv-dependentă se caracterizează printr-o mare dependenţă faţă de părinţi,lucru care face ca procesul identificării să fie foarte dificil. Pacienţii sunt lipsiţi de posibilitatea de exprimare a emoţiei sau de descărcarea ei,motiv pentru care ei apar ca persoane timide,modeste,inhibate şi complexate. Decompensările apar mai ales cu ocazia despărţirilor (de familie,de un colectiv şcolar etc) şi duce la reacţii afective foarte puternice.Supraprotecţia este foarte puternică. In cazurile studiate de noi am remarcat mai ales uşurinţa decompensărilor depresive, chiar la psihotraume minore.Din cauza acestor particularităţi aceşti indivizi nu se pot adapta la ritmul normal de visaţă cu succesele şi insuccesele sale.La fete sfiiciunea sau accesele de pudoare sunt cultivate în mod constant şi ostentativ.In alte situaţii îşi fac idei de vinovăţie,vociferează gălăgios iar uneori pot isbucni în scandal şi agitaţie psihomotorie.In alte cazuri pot lua forma unor personalităţi abulice (pasiv-desinteresate,fără chef de orice activitate,cu aspect exterior de lene şi impertinenţă).Aceşti pacienţi sunt incapabili de orice profesie şi adeseori pot fi înclinaţi spre delincvenţă (la fete mai ales prostituţia).Toxicomania sau alcoolismului se asociază de asemenea acestui tip de devianţă. Pasivitatea acestor pacienţi îi face adesea să fie la cheremul altora,fără a manifesta nici un fel de opoziţie,motiv pentru care adesea se lasă exploataţi sau participă în cadrul unor grupe marginale. i.Personalităţi dizarmonice deviante pasiv-agresive In cadrul acestui tip de devianţă Teicher (1976) descrie desvoltarea pasivităţii ca pe o reacţie împotriva exigenţelor crescute ale părinţilor.Astfel,acest pacient va mânca încet,în ciuda insistenţelor familiei,lecţiile,îmbrăcatul şi orice serviciu care li se cere îl execută lent,uneori find în stare să stea ore în şir cu cartea în mână fără să reţină nimic. Ostilitatea şi resemnarea domină caracterul pasiv-agresiv. Rivalitatea fraternă, criticismul, pedepsele excesive pot contribui la exacerbarea unor atare comportamente la personalităţile predispuse. j.Personalităţi dizarmonice deviante inadecvate In acestă categorie intră un grup de adolescenţi care reacţionează inadecvat,uneori total necorespunzător sau bizar.Pacienţii se adaptează dificil la situaţiile de viaţă.Teicher (1976) subliniază că deşi în unele situaţii pacienţii par a avea trăsături schizoide,acestea nu se manifestă decât în anumite situaţii,în timp ce personalitatea lor nu pare afectată în sens schizoid.

Decompensările personalităţilor dizarmonice deviante la situaţii stresante

Am arătat că în cadrul grupului de personalităţi dizarmonice deviante există o scală foarte mare în ceea ce priveşte intensitatea devianţei.Acest lucru poate merge de la aşa numitele personalităţi accentuate,până la dizarmoniile de personalitate descrise mai sus.Aşa cum am mai arătat,norma socială este aceea care decide în ultima instanţă în ceea ce priveşte acceptarea sau respingerea devianţei,deoarece ea este aceea care tolerează sau nu comportamentul individului. În faţa situaţiilor existenţiale,individul uman reacţionează,iar această reacţie va depinde în mare măsură de "terenul" individual,de maturizarea şi normalitatea mecanismelor psihologice de adaptare a personalităţii.Dacă o personalitate deviantă se poate pierde în mulţine,în condiţiile unei existenţe "normale" şi a unei organizări sociale corespunzătoare,apariţia unor situaţii frustrante va duce la tensionarea mecanismelor de apărare psihologică,determinând la devianţi reacţii caricaturale de adaptare,până la o inadaptare totală şi la situaţia de eşec.Aceste fenomene duc cel mai frecvent la "medicalizarea" acestor cazuri şi internarea lor în spital,fiind cunoscut fenomenul de decompensare a personalităţilor dizarmonice deviante. In faţa unor situaţii stresante personalităţile dizarmonice reacţionează prin caricaturizarea trăsăturilor deviante specifice.In principiu aceste decompensări pot avea intensitate nevrotică sau psihotică. Decompensările nevrotice deşi mici ca intensitate au o frecvenţă foarte mare.In faţa unor situaţii tranziente decompensarea deviantului poate avea aspect nevrotic,alegând din paleta mare a formelor nevrotice pe cele mai convenabile (isterică,anxioasă etc).In acest fel devianţii împrumută o paletă enormă de simptome nevrotice(decompensări neurastenice,anxioase,depresive,psihastenice etc.Aceste fenomene măresc confuzia diferenţierilor de nevrozele reale dar sunt mult mai rezistente la psihoterapie şi chiar la tratament medicamentos.Ameliorările sunt de mică amploare iar reapariţiile foarte frecvente,în multe situaţii,prin aceasta,devianţa suferind o adevărată "medicalizare". Refugiul în boală este evident şi acest lucru este cu atât mai pregnant cu cât este vorba de personalităţi dizarmonice.Diagnosticul nu se poate stabili decât pe baza unei lungi experienţe şi a unui studiu sociologic al subiectului (comportamentul anterior în şcoală, profesie,familie,stradă). Diferitele forme de nevroză oferă pacienţilor dizarmonici o mare paletă de manifestări clinice (aproape că nu există formă de nevroză sub care să nu putem găsi o varietate corespunzătoare a decompensărilor dizarmonice).Viziunea medicală,somatică asupra nevrozelor,aşa cum se mai practică la noi,face pe pacient să se considere bolnav somatic,alcătuindu-şi un istoric şi o simptomatologie complexă,adesea acest lucru ţinând cont şi de "comunitatea culturală" a grupului,în care boala poate să rezolve numeroase aspecte existenţiale.Psihotraumele invocate sunt adesea de importanţă minoră şi,ori cum ele nu ar putea explica apariţia unei nevroze. Una dintre caracteristicile acestor decompensări o constituie,deci,slaba susţinere psihogenetică,uneori simptomatologia apărând,pur şi simplu fără cauză.În al doilea rând iese în evidenţă persistenţa simptomelor şi reacţia slabă la tratament,inclusiv în ceea ce priveşte psihoterapia.Ameliorările sunt de scurtă durată şi făcute parcă mai degrabă "să încurajeze pe medic",penru ca la primul contact cu mediul său social toate simptomele să reapară.Uneori,numai ideia externării va face ca pacientul să se simtă brusc prost.Refugiul în bolaă este puţin disimulat,pacientul cerând mereu să fie făcut sănătos,deşi în realitate nu doreşte acest lucru. Personalităţile dizarmonice deviante sunt personalităţi cu un eu slab,personalităţi care caută depepndenţa şi protecţia.În acest cadru,de multe ori spitalul apare ca un adevărat "colac de salvare".În spitalul clasic de psihiatrie se vorbeşte adesea de fenomenul "psihopatizării nevrozelor",ceea ce nu este decât un alt fel de a exprima acceiaşi problemă.Cu toată "masca nevrozei",deviantul decompensat mai prezintă suficiente aspecte caracteriale pentru a putea face un corect diagnostic diferenţial.Diagnosticul nu se poate face decât pe baza unei anamneze longitudinale şi a unui studiu sociologic,cerecetându-se comportamentul bolnavului în diferitele sale etape de viaţă şi în cadrul diferitelor roluri sociale avute.Totuşi,nu trebuie să iuităm că individul foloseşte acestă cale de "adaptare" socială

în urma unor presiuni insuportabile,atunci calea medicală apărând pentru subconştientul său ca singura cale posibilă. Decompensări psihotice reprezintă a doua treaptă de intensitate a decompensărilor personalităţilor deviante.In acest cadru joacă rol devianţa mai puternică a personalităţii şi importanţa mai mare a stresului.Evoluţia psihotică este tranzitorie şi practic poate fi imitată oricare tip de psihoză. Diferenţierea de psihozele adevărate nu este posibilă decât pe baza studiului longitudinal,a istoricului pacientului,iar în cazuri grave starea se poate croniciza şi deosebirea de psihoza pe care o imită va deveni foarte greu de diferenţiat.Dintre formele psihotice mai frecvente sub care apar decompensările notăm pe următoarele: -decompensări depresive sau depresiv anxioase de intensitate psihotică cu aspecte reactive deosebite.Indivizii apar trişti,melancolici,renunţă la orice plan de viitor.In aceste situaţii poate interveni fuga,actele delictuale,tentativele de sinucidere etc. -decompensări paranoide chiar cu idei delirante şi halucinaţii; -reacţii schizofreniforme sau discordante,până la mimarea unei adevărate schizofrenii;Confuzia este foarte frecventă şi numai evoluţia poate să stabilească un diagnostic precis. -decompensări maniacale caracterizate mai ales prin cverulenţă, hiperactivitate; -stări confuzionale sau alte tipuri disociative; -reacţii psihotice pe fondul unor abuzuri toxicomane; Ca şi în cazul decompensărilor nevrotice şi în acest caz,evoluţia sindroamelor psihotice poate să clarifice diagnosticul diferenţial. Decompensări prin caricaturizare psihopatică sunt maniere frecvente de decompensare şi constă din accentuarea caricaturală a unor perturbări psihologice care stau la baza dizarmoniei personalităţii.Caracteristica de bază a acestor decompensări constă în conflictul cu anturajul social şi chiar cu ordinea şi legea,până la aspecte sociopate de care ne vom ocupa ulterior.In acest fel personalităţile dizarmonice deviante din caracteropatii pot deveni adevărate sociopatii.Această caricaturizare,prin accentuarea bruscă a trăsăturilor psihopate este o manieră frecventă de decompensare în faţa unor situaţii stresante ale vieţii sociale. Tratamentul În cadrul tratamentului personalităţilor disarmonice,cel mai important lucru este profilaxia şi mai ales faptul că aceasta trebuie să înceapă din prima copilărie.Vorbind din punct de vedere principial,personalitatea umană este o creaţie bio-socială.Pe de altă parte,psihologii au stabilit că după vârsta de 20-25 de ani,personalitatea umană este practic definitiv desăvârşită (fie în sens normal,fie patologic) şi că după această dată puţin se mai poate face pentru modificări importante ale personalităţii.Din acest motiv psihoterapia,manipularea educaţiei poate avea rol important numai în perioada de formare a personalităţii,ulterior influenţele sociale având un caracter mult mai limitat.Socioterapia,deşi utilă,nu trebuiesc uitate limitele puterii medicaler,iar după perioada adultă psihopatul nu mai are altă cale decât să suporte legea "recompensei şi pedepsei". Problema profilaxiei se pune deci mai ales pentru perioada vârstei infanto-juvenile.In această perioadă,reuşita este dată de strânsa colaborare cu cei implicaţi în educaţie,care poate merge şi în sensul unei depistări mai precoce dar şi a influenţării compensatorii.Totuşi trebuie subliniat că nu toate tulburările de comportament din perioada copilăriei şi chiar adolescenţei nu se traduc în mod automat în viaţa adultă prin personalităţi dizarmonice. Problema profilaxiei este deci complexă şi ea dispune de mijloace medicale dar şi de alte condiţii cum ar fi:structura relaţiilor din cadrul familiei,probleme educaţionale şi pedagogice (inclusiv de organizarea sistemului educaţional), probleme privind perspectiva tânărului într-o societate care îl stimează şi îl ajută. Din punct de vedere medical este implicată întreaga structură de ocrotire a mamei şi a copilului,a cuplului (calitatea sanogenă a actului obstetrical generatorul celor mai multe microsechele cerebrale şi suportul a numeroase tulburări de personalitate),organizarea sistemului psihiatric de tratament

comunitar (o iluzie pentru psihiatria românească actuală).Buna desvoltare fizică şi psihică a copilului trebuie urmărită,de la început,luându-se toate măsurile posibile.Probleme dificile le pun însă familiile,ele însăşi tarate,care sustrag copilul de la control,sau prezintă tare implicate diredct în alterarea personalităţii copilului(părinţi debili mintali, alcoolici,violenţi,în permanent răsboi conjugal,personalităţi cu mari disarmonii).În asemenea situaţii,dacă nu se poate scoate copilul din acest mediu,există puţine speranţe pentru viitor. O măsură deosebită este aceea a unor servicii de sfătuire genetică a persoanelor predispuse sau cu mediul familial foarte deficitar,pentru a nu avea copii,ceea ce în practică rămâne doar un ideal.O cale mai abordabilă este colaborarea dintre medic şi personalul didactic din şcoli,dar şi aici necesităţile de personal,bugetul fac acţiunile greu de demarat. Măsurile de ordin general social depind de organizatorii sociali,politicieni şi ele depind de la ţară la ţară,de la guvern la guvern.Există astăzi o tendinţă aproape generală (inclusiv în cadrul ONU) de a se preocupa mult mai mult de problemele tineretului.Asistăm în unele ţări la măsuri organizatorice,de creare a unor instituţii,care să se preocupe de problemele tineretului. În ceea ce priveşte profilaxia la vârsta adultă,ea are puţine şanse de reuşită,personalitatea fiind deja formată.Se poate încerca conştientizarea individului privind carenţele sale psihologice,deşi se ştie că chiar o inteligenţă superioară nu poate schimba destinul psihopatului Psihoterapia poate lua aspecte educative şi pedagogice şi este o metodă de mare utilitate în perioada copilăriei,dacă este sistematic şi bine organizată,la toate nivelurile.Durata psihoterapiei este foarte mare,iar medicul şi persoanele care participă (părinţi,educatori,psihologi,sociologi) trebuie să aibă multă răbdare şi să nu se descurajeze atunci când rezultatele nu sunt concludente sau sunt chiar negative. Pentru ca o psihoterapie să opereze modificări esenţiale în structura personalităţii tânărului,ea trebuie să fie foarte lungă şi să permită imixtiunea în problemele personale ale individului,într-un climat de înţelegere din partea familiei.La vârsta adultă,psihoterapia trebuie să fie explicativă sau de tipul trainingului autogen.Ea trebuie să menţină în permanenţă uşa medicului deschisă,în cadrul unei acţiuni psihoterapeutice permanente de sfătuire şi confesiune. Tratamentul medicamentos se prescrie în funcţie de diferiţi factori (vârstă,formă clinică,prognostic etc).O serie de neuroleptice au căpătat o oarecare faimă în acest domeniu.Este vorba de leptryl,neuleptil,aolept, medicamente care în doze corespunzătoare şi la ore potrivite duc la creşterea gradului de sociabilitate,scad înclinaţia spre impulsivitate şi violenţă.Astfel pacienţii devin mai docili,în mediu lor social,mai docili la mijloacele psihoterapeutice şi educative.Se mai utilizează de asemenea butirofenonele (mai ales haloperidolul).Aplicarea tratamentului medicamentos va evita transformarea pacientului într-o "păpuşă psihiatrică" prin doze foarte mari,sau în scopul creierii unei "cămăşi de forţă chimică" necesară pentru ca pacientul să nu mai fie agresiv sau să i se schimbe,pe cale chimică reactivitatea.Ca tratament adjuvant al psihoterapiei,tratamentul medicamentos trebuie aplicat pe perioade limitate,cel puţin în dozele semnificative. Internarea în spital trebuie să fie excepţia (în decompensările psihotice din cauza fenomenelor de "beneficiu secundar" sau a unei "nevroze de rentă".Cea mai bună metodă este tratamentul comunitar,ambulatoriu sau cel mult în cadrul unui staţionar de zi.Scoaterea din câmpul muncii trebuie făcută cu prudenţă,deoarece se pot întâlni grave probleme în momentul când pacientul trebuie să revină la vechea lui profesie.Acreditarea ideii de suferinţă sau boală se va face numai în măsura în care acest lucru este util lucrării psihoterapeutice,în funcţie de strategiile stabilite şi de personalitatea paciebntului.Deşi rezultzatele sunt relative (cel puţin la adult) nu se poate pleca de la ideia intuitivă a "insuccesului garantat".

2.Personalităţile dizarmonice sociopate şi antisociale Termenul de sociopatie sau de personalitate sociopată sau antisocială este un termen foarte controversat,fără o delimitare precisă,fiind vorba de indivizi greu adaptabili sau chiar incapabili de

adaptare la mediul social.Caracteristica acestor indivizi este comportamentul antisocial (delincvent sau criminal),care începe în copilărie sau adolescenţa precoce,manifestându-se în variate arii de manifestare socială(relaţii familiale,şcoală,profesie,serviciul militar,căsătorie etc). Personalităţile sociopate apar deci ca un grup de personalităţi caracterizate prin comportament antisocial,care acţionează fără a ţine cont de consecinţe,având ca principal stimul dorinţa imediată,care la rândul ei se datoreşte unei toleranţe scăzute la frustrare (în timp ce dorinţele lor sunt în continuă schimbare).Termenul de "antisocial" nu este singurul care se utilizează în acest domeniu,existând,de asemenea şi alte denumiri (inadaptare juvenilă pentru Lafon,adolescent delincvent pentru Köning etc). Stubblefield (1975) consideră că ar exista două tipuri de personalitate care intră în conflict cu societatea: -personalităţile antisociale,caracterizate prin aceea că se află în permanent conflict cu regulile sociale şi care nu profită sub nici o formă de educaţie şi pedeapsă,prezentând în acelaşi timp şi un egocentrism exagerat; -personalităţile antisociale caracterizate prin aceea că au fost educaţi în familii anormale,amorale sau imorale sau în alte situaţii educative precare.Din aceste motive ei se identifivă cu personalităţile dizarmonice şi antisociale care le-au servit ca model.Aceste persoane ar fi incapabile de loialitate faţă de alţii sau de valorile sociale.Ei ar fi impulsivi,egoişti,inadaptabili,incapabili de a-şi recunoaşte vina şi de a învăţa din experienţă,tinzând mai degrabă de a acuza pe alţii pentru faptele lor antisociale. Scurt istoric.Prima referire la personalităţile sociopate o face Prichard.În lucrarea sa,din 1835, "A Treatise on Insanity and other Disorders Affecting the Mind",autorul dă prima descriere a ceea ce ulterior se va cunoaşte sub termenul de sociopatie.Descriind,ceea ce el denumea "Moral Insanity",autorul spunea : "facultăţile intelectuale par nealterate în timp ce tulburările sunt cantonate în principal pe afectivitate,temperament sau obişnuinţe.Principiile morale sunt puternic pervertite şi depravate,puterea de autoconducere este perdută sau scăzută în acest domeniu,iar individul este incapabil de a se conduce cu decenţă şi corect,suferind o modificare morbidă". Referiri la acelaş subiect a mai făcut Benjamin Rush (1812) care descrie o serie de "tulburări ale facultăţilor morale".Aşa cum am mai văzut,în 1889,Koch introduce termenul de "inferioritate psihopatică",în care pe primul plan apărea importanţa predispoziţiilor constituţionale.Referiri la acelaşi subiect au făcut apoi,aşa cum am mai arătat Kraepelin, Kahn,Schneider,care au cuprins sociopatiile în cadrul a diferite scheme de clasificare a personalităţii dizarmonice.Termenul de personalitate psihopatică a fost folosit adesea inconsistent,uneori pentru întreaga arie a personalităţilor dizarmonice,alteori pentru subgrupul personalităţilor antisociale sau agresive (Goodwin şi Guze,1979).Ulterior pentru a evita confuziile,a început a se folosi termenul de "personalităţi sociopate" şi a fost adoptat apoi de către psihiatrri,inclusiv de către "American Psychiatric Association" în ediţia din 1952 a DSM-1.Există autori care folosesc termenii de psihopat sau sociopat în mod independent şi autori care consideră sociopatia drept o subgrupă a psihopatiei. Pentru a se reduce confuzia,în ultima vreme se adoptă tot mai mult termenul de "personalitate antisocială sau sociopată"(lucru prezent şi în cadrul DSM III şi IV).Tabloul clinic.Din cauza lipsei unui consens general privind definirea şi cadrul nosologic,posibilitatea de a avea date epidemiologice în ceea ce privesc personalităţile sociopate este foarte mică.Este,de asemenea,foarte greu a şti câte dintre sociopatii se află în îngrijiri psihiatrice .Cu toate acestea,sociopatiile sunt considerate a fi foarte frecvente,dar foarte frecvent asociate cu alcoolismul şi dependenţa de drog.Woodruff şi colab.(1972) consideră că 15% dintre bărbaţi şi 3% dintre femeiile tratate de către psihiatru ar fi sociopaţi.Creşterea numărului delincvenţilor ne sugerează,de asemenea că numărul sociopatiilor este în creştere.Frecvenţa ar fi mai mare la bărbaţi şi mai crescută în mediul urban.De asemenea,frecvenţa ar fi mai mare la clasele defavorizate socio-economic.

Numărul de personalităţi sociopate este mai mare în familiile disociate,cu alţi membri sociopaţi,alcoolici etc. Sociopatiile,aşa cum am mai arătat,debutează din copilărie sau din adolescenţa timpurie,primele manifestări constând,în ceea ce în psihiatria infantilă se numeşte "sindromul copilului hipractiv"(Goodwin şi Guze,1979).Neliniştea permanentă, tulburările de atenţie,neîncadrarea în disciplină sunt cele mai precoce comportamente.Indisciplina şcolară,conflictele cu vecinii,profesorii sau colegii sunt precoce.Ca şcolari ei nu pot suporta disciplina şcolară,nu pot fi atenţi la procesul de învăţământ,disputele şi violenţele cu colegii sunt foarte frecvente.Totuşi un număr mic de sociopaţi pot parcurge programul de şcolarizare.Tulburările pot fi recurente şi variate ca intensitte.Unii sociopaţi (de obicei cei cu o intensitate mai mică a procesului) pot să se remită spontan în jurul vârstei de 25 de ani.În majoritatea cazurilor însă evoluţia este continuă.Chiar în situaţie de remisiune, situaţia sociopaţilor rămâne marginală. Referindu-se la sociopaţii adolescenţi,Cleckley alcătuieşte următorul profil de personalitate: -antipatici şi inteligenţi; -absenţa delirului şi a altor tulburări de gândire; -minciună şi insecuritate; -absenţa tulburărilor nervoase sau nevrotice; -imposibilitatea de a avea încredere în ei; -lipsa remuşcărilor şi a ruşinii; -imposibilitatea motivării actelor antisociale; -sărăcia judecăţii şi eşecul învăţării din experienţă; -egocentricitatea patologică şi incapacitatea de a iubi; -sărăcia generală în relaţiile afective majore; -perspicacitate scăzută; -iresponsabilitate în relaţiile interpersonale; -comportamentul fanatic,cu sau fără consumul de alcool; -viaţa sexuală impersonală,frivolă,sărac integrată; -eşec în urmărirea unui plan în viaţă; -suicidul se realizează rar; Se remarcă de asemenea ura,încăpăţânarea,lipsa de ruşine,şcolarizarea la nivel inferior,lipsă în delicateţea sentimentelor,cer mult dar nu dau nimic (Kolb,1979).Cu toate acestea ei sunt satisfăcuţi,nu resimt sentimentul de anxietate,de vină sau remuşcare.Deşi plauzibili în discuţie,nu se poate pune bază pe vorba lor,adeseori ei nu se pot adapta decât la mediul pe care îl domină. Uzual,arată Kolb,ei se prezintă optimişti,pozează genialitatea (pot fi manieraţi, fac uşor contacte sociale,înşelând pe creduli),în situaţii de frustrare ei sunt capabili de acte ilegale (în special agresiuni).Schimbările lor de dispoziţie sunt adesea bruşte,fără cauză,sunt cinici,fără cinste şi onoare.Ei îşi însuşesc literatură şi îndemânare tehnică,care îi va ajuta în activitatea lor delictuală,promit chilipiruri,căsătorii la creduli. Ca grup ei au o inteligenţă mai scăzută (Glueck şi Glueck),performanţele şcolare sunt mai reduse,dificultăţile şi bolile din copilăria timpurie sunt mai frecvente. Pentru a-şi realiza dorinţele ei nu ţin cont de alţii,nu au scrupule,sunt egocentrici,inadaptabili în orice condiţii sociale.Comportamentul lor este inflexibil şi limitat,fiind incapabili de adaptare şi lipsiţi de autocritică.Deşi temporar pot prezenta un comportament normal,în condiţii dificile,comportamentul lor este anormal şi caricaturial.Nerecunoscându-şi defectele structurale ei nu se pot corecta.Insuccesele permanente îi fac revendicativi,mereu în conflict cu societatea.Aceste paternuri psihologice comportamentale se recunosc încă din copilărie şi se dezvoltă în adolescenţă şi în viaţa adultă. Ca şi în cazul adulţilor tinerii,personalităţile antisociale prezintă perturbări ale sferei instinctivo-afective,dare există şi ceva particular care diferenţiază activitatea antisocială a tinerilor de aceea a sociopaţilor. Pentru adolescenţi şi copii subliniază Vangham (1969),două feluri de delicte au importanţă psihiatrică:

1.Actele delictuale,fără măsuri de acoperire deosebită (pentru a-şi ridica autorespectul şi a-şi proba bărbăţia).Mediul familial poate fi normal dar părinţii pot fi foarte autoritari şi să manifeste puţină simpatie pentru atitudinea copiilor (adeseori în casă domină mama).Din acest cadru ar face parte furturile de maşini,de bani,de bunuri materiale. 2.Acte delictuale menite asigurării unor bunuri ne necesare.În acest cadru intră furturile care încep în familie (bani,dulciuri),apoi în afară (bani şi alte lucruri care sunt apoi împărţite cu prietenii).Se remarcă tulburări ale relaţiilor familiale în aceste familii,divorţuri,deprivarea emoţională precoce. De altfel având în vedere importanţa acestor delicte la copii şi adolescenţi,International Union of Child Welfare a recomandat ca următoarele delicte să fie,în mod special luate în evidenţă:furtul din casă,persistenţa minciunilor,întârzierea de a veni acasă,cruzimea faţă de animale sau de alţi copii,tendinţa la distrugere,punerea de foc,delicte sexuale,chiulul repetat,acte delictuale repetate,delicte ale copiilor care cer îndepărtarea lor de familie.Fetele delincvente ar avea o orientare mai frecvent extrovertită.Adolescenţii delincvenţi ar avea puţină încredere în şansa lor în viaţă,şi deci şi motivaţia lor în procesul educativ este mai scăzut.Comportamentul anterior delincvenţei se caracterizează prin numeroase tulburări de comportament (fugă de acasă,mici furturi,minciună etc),petrecerea unui lung timp în stradă,în afara casei. Vorbind de conduitele deviante la adolescenţi,Brânzei şi colab.enumeră următoarele forme mai frecvente: -Minciuna ar acţiona mai ales pe un teren caracterizat prin imaturitate afectivă,alteori erori de educaţie,rigiditatea educatorilor.În condiţii nefavorabile,adolescentul mincinos poate deveni delincvent (furt,vagabondaj). -Furtul este considerat ca cea mai frecventă manifestare a comportamentului aberant în stadiul desvoltării infanto-juvenile şi ar constitui 45% din subiectul expertizelor medico.legale la populaţia între 16-18 ani. -Fuga s-ar datora unei labilităţi psihice tranzitorii,uneori de origine impulsivă,alteori expresia unei reacţii psihogene,a unei îndepărtări familiale după un exces punitiv.Sociopatul poate dispare zile şi săptămâni timp în care hoinăreşte prin ţară,vagabondează,cerşeşte,fură.Vagabondajul apare ca o ruptură totală de familie şi se asociază adesea cu cerşetoria,furtul etc,pentru a-şoi procura mijloacele de existenţă. -Înşelătoria apare atunci câmd sociopatul are şi un anumit grad de abilitate. -Prostituţia apare la fete şi duce la obţinerea de avantaje matriale. -Violenţele corporale apar frecvente la sociopaţi,care îşi probează astfel curajul şi desconsiderarea faţă de cei slabi.Uneori este vorba de o descărcare explozivă a unei tensiuni afective legate de contrarietate sau revoltă. În ceea ce privesc crimele la sociopaţi,King subliniază caracterul deosebit de violent al acestora.Autorul subliniază situaţia familială plină de conflicte la aceşti indivizi.Studiind din punct de vedere psihologic o serie de adolescenţi delincvenţi, Romulus Florea (1972) arată că cei condamnaţi pentru furt ar fi mai nervoşi, sentimentali,colerici,cei condamnaţi pentru prostituţie şi vagabondaj ar fi de asemenea colerici,sentimentali sau flegmatici,cei condamnaţi pentru ultraj sau înşelătorie sunt sanghini iar cei condamnaţi pentru omor ar fi personalităţi amorfe. În perioada adultă sociopaţii prezintă o lungă istorie de comportamente antisociale.Randamentul în muncă al sociopaţilor ar fi scăzut (absenţe nemotivate,lipsuri de durată,părăsirea muncii).Datorită randamentului scăzut în muncă şi a scăderii câştigului,statutul socio-economic al sociopatului scade mereu. Sociopaţii îşi încep viaţa sexuală mult mai precoce iar homosexualitatea este mult mai frecventă la ei (la femei este frecventă prostituţia).Mariajul precoce mai ales la femei,duce la divorţuri numeroase.În căsnicie există foarte multe perturbări. În cadrul serviciului militar,sociopaţii nu suportă disciplina severă,dezertează sau nu se subordonează.Mai devreme sau mai târziu ei au probleme cu organele de ordine.Ei săvârşesc

numeroase delicte (fură,participă la violuri,sunt alcoolici sau drogomani).Numeroşi sociopaţi se complac în situaţia de parazitism social,lenevesc,refuză orice muncă. După Coleman şi Broen (1973) termenul de personalitate antisocială se utilizează cu referire la caracteristicile personalităţii şi la paternurile comportamentale care se caracterizează prin dificultăţi în relaţiile interpersonale ce duc individul la conflict repetabil şi permanent cu societatea.Nu este vorba aici nici de nevroză şi nici de psihoză,nici de debilitate mintală ci de lipsa desvoltării etice şi morale,de imposibilitatea folosirii modelelor de comportament permise (sunt nesociabili,incapabili de loialitate).Deşi apar ca personalităţi inteligente, spontane,plăcute la primul contact,ei par a trăi într-o serie de momente prezente,fără consideraţie pentru trecut şi viitor şi în dispreţ pentru drepturile şi bunăstarea altora,cuprinzând grupe polimorfe de indivizi afacerişti necinstiţi,doctori şarlatani,pastori mincinoşi,avocaţi necinstiţi,politicieni excroci,impostori,delincvenţi şi criminali).În spital ei ajung rar (1% din primele internări),majoritate fiind în cadrul unor instituţii carcerale.Totuşi majoritatea nu sunt în închisori dar aproape toţi sunt în conflict cu legea şi autorităţile (în SUA,în ciuda greutăţilor de apreciere,sociopaţii ar fi în număr de 4 milioane). Neînvăţând din experienţă,ei vor face aceleaşi greşeli,repetând la infinit eşecurile şi pedepsele.Ei nu sunt capabili de planuri pentru lungă durată,iar în activitatea profesională schimbă serviciu după serviciu.Indiferent de caracteristicile istoriei personale,orice desechilibrat,răspunde la la noţiunile următoare: imposibilitatea de a se adapta la reguli şi legi,impulsivitate cu ameinţarea trecerii la act,imposibilitatea de a trage concluzii din experienţă.Ei nu pot urma în viaţă un plan în concordanţă cu exigenţele sociale.Tulburările lor scapă posibilităţilor de verbalizare şi se manifestă în întreaga experienţă a vieţii lor sociale.Orice frustraţie detemină un act impulsiv,chiar o agresiune,imediat şi fără a-i anticipa consecinţele.Personalităţile sociopate nu sunt sensibile la mijloacele de constrângere,trăind din acest motiv la marginea regulilor sociale,pe care nu le poate respecta.Astfel ei ajung repede în cadrul grupelor marginale. Reacţiile emoţionale apar adesea sub forma depresiei,anxietăţii,a urei necontrolate,uneori cu descărcări de violenţă şi crimă,adeseori recurgând la alcool,droguri,gesturi suicidale impulsive.Cu toate că nu toţi criminalii sunt personalităţi dizarmonice sociopate,o mare proporţie dintre ei intră în cadrul acestei categorii.Din rândul acestor personalităţi se recoltează încrezuţii,mincinoşii,bigamii,prostituatele,excrocii şi în general toată fauna marginală a societăţii.Uneori poate exista o diferenţă între viaţa de acasă şi aceia din cadrul activităţii profesionale. După Curran şi colab.există 2 catgorii de tipuri de personalităţi sociopate: predominent inadecvat şi predominant agresiv.Cei inadecvaţi s-ar apropia de tipul astenic,vulnerabil,la care se adaugă lipsa conştiinţei sociale,imposibilitatea de a învăţa din experienţă,voinţă slabă (obosesc uşor).Tipul predominant agresiv se poate manifesta prin agresivitate în scurt circuit (durii,nemiloşii,cu absenţa emoţiei,a sentimentului de vină sau ruşine).De fapt componenta afectivă este fie excesivă fie inadecvată,fie sunt prezente ambele la acelaşi individ.Există,deci sociopaţi cu exces de emoţie şi cu sărăcie de emoţie.Deşi toate personalităţile sociopate prezintă tulburări ale sferei instinctivo-afective,există şi ceva particular care diferenţiază activitatea antisocială a adulţilor de aceea a adolescenţilor. Fenomenul "Teddy Boys" arată Disertori şi Piazza a fost o sugestie reciprocă a bandelor,un mimetism al tipului psihologic de pseudoerou (durii). Voinţa de afirmare de sine,setea de triumf se manifestă exploziv printr-un act antisocial,această voinţă fiind hipoevoluată,neintegrată exigenţelor instinctive individuale şi sociale,nesubordonată valorilor morale şi spirituale.Dar arată autorii,actul antisocial apare când această voinţă este legată de sentimentul de inferioritate care apare în familie, şcoală,stradă,totdeauna în cadrul raporturilor interumane,chiar dacă aceasta se referă la o inferioritate fizică evidentă,autentică.

Actul fugii,a voiajului este comparabil unui sindrom clinic de nevroză,un fel de evaziune,de profundă tristeţe.Agresivitatea este favorizată de slăbirea frânelor naturale,declinul valorilor ideale aparent vide de utilitatea practică,faţă de utilul palpabil(Disertori şi Piazza). Trăgând concluzii asupra tabloului clinic al personalităţilor sociopate,Coleman şi Broen le enumeră pe următoarele: 1.Desvoltarea inadecvată a conştiinţei,lipsa sentimentului de vinovăţie şi a anxietăţii.Ei acceptă doar verbal valorile etice.Există o mare disproporţie între inteligenţă şi desvoltarea conştiinţei.Aderenţa lor verbală la realitate este falsă.Agresivitatea şi violenţa le trezeşte puţină vinovăţie. 2.Comportamentul impulsiv şi iresponsabil apare din cauza toleranţei scăzute la frustrare.Sociopaţii sunt nesimţitori la drepturile,nevoile şi bunăstarea altora.Adeseori,încălcarea legii se petrece în mod impulsiv,fără nici o precauţie privind consecinţele (realitatea externă este folosită pentru gratificare imediată, personală).Ei sunt inabili să îndure rutina,să suporte realitatea,motiv pentru care caută în permanenţă schimbarea. 3.Capacitatea mimetică extraordinară,reuşind prin aceasta ca la primul contact să facă impresie,să exploateze credulitatea altora,cu uşurinţa de a proiecta blamul pentru comportamentul lor asupra societăţii.Având un comportament prietenos,ei îşi câştigă uşor prietenii,sunt mereu optimişti,au simţul umorului.Depistaţi cu minciuna ei regretă sincer,promit îndreptarea dar nu se ţin de cuvânt.Sesizând uşor nevoile altora,ei le exploatează şi găsesc uşor scuze şi raţiuni pentru comportamentul lor antisocial,de obicei acuzând pe alţii şi demonstrând că nu sunt vinovaţi. 4.Imposibilitatea de a menţine relaţii interpersonale bune.Dacă le obţin uşor,nu sunt capabili însă să le menţină.Acest lucru se datoreşte iresponsabilităţii,egocentrismului,cinismului şi incapacităţii de a înţelege dragostea altora.Din aceste motive ei creiază mari nefericiri în jurul lor (prietenilor şi familiei).În relaţiile sexuale,exploatarea şi manipularea partenerului este regula,faţă de soţ manifestând iresponsabilitate. 5.Respingerea autorităţii şi imposibilitatea de a învăţa din experienţă.Repulsia faţă de autoritate poate merge până la acte impulsive ,ostile sau criminale.Dificultăţile din acest punct de vedere încep din şcoală,familie şi se continuă apoi prin sfidarea legii.Deşi intră frecvent în activităţi delictuale,sociopatul nu este totuşi un criminal profesionist,calculat. Un aspect interesant privind psihopatiile aduc o serie de autori (Goodwin şi Guze,1979,Cloninger şi Guze,1970,Robins,1966) atunci când subliniază legătura dintre sociopatie şi isterie.Astfel simptomele de conversiune ar fi comune la sociopaţi (unele simptome neurologice inexplicabile).Simptomele isterice sunt frecvente la sociopaţi şi legate de acţiunea unor factori stresanţi.Multe femei istrice au avut un trecut sociopat şi mulţi tineri şi tinere sociopate vor deveni ulterior isterici.Studiile privind QI au arătat valori sub medie,deşi există minorităţi superioare dar şi inferioare din acest punct de vedere.Totuşi nivelul QI nu trebuie privit ca un factor etiologic,aici fiind importante şi condiţiile socio-culturale. Văzuţi de psihiatru,mulţi sociopaţi se plâng de depresie şi anxietate iar alcoolismul este frecvent.Sociopaţii,mai ales tinerii sunt aduşi la psihiatru,de obicei de către organele de ordine,ei nu au conştiinţa unei stări patologice.Părinţii sunt de obicei cei mai acuzaţi în discuţia cu medicul,ei sunt reticenţi,manifestă accese de ură şi nervozitate.Discuţia cu sociopatul delincvent este greoaie,pacientul trebuie să se convingă de intenţia mediculuide a-l ajuta.In scopul cunoaşterii principalelor caracteristici ale personalităţilor sociopate am studiat un lot de 100 de cazuri,pe care le-am diagnosticat noi şi pe care le-am urmărit timp de mai mulţi ani.Astfel în 33% din cazuri pacienţii nu şi-au putut începe şcolarizarea la vârsta legală,aceasta mai ales datorită unor constelaţii de ordin familial,iar în 67% din cazuri,deşi în copilărie s-au comportat relativ bine,totul s-a modificat în sens sociopat după pubertate.Am remarcat,tot după după pubertate,un adevărat “viraj” caracterial,uneori cu aspecte spectaculare(fuga de acasă sau de la şcoală).Toate aceste fenomene au avut la bază serioase modificări afective(depresie,lipsa autostimei,chiar idei de suicid).Deşi sexualitatea s-a dezvoltat precoce,relaţiile heterosexuale erau difiicile,inabilitatea lor fiind pe primul plan.

Conflictele cu familia erau frecvente şi repede ajungeau la culpabilizarea sau la respingerea familiei,ceea ducea la un exces de pedepse,alcătuind un adevărat cerc vicios.Ataşamentul faţă de grupele marginale era,de acum logic,ei nefiind abili a avea relaţii cu grupul normal de copii.Din acest motiv ei au devenit “consumatori inutili de timp”(muzică la nesfârşit,distracţii,plimbări fără rost,aventuri,uneori periculoase).Toate acestea au lăsat de timpuriu impresia unor “tineri în derivă”.Nici ei,dar nici familia sau educatorii nu aveau conştiinţa existenţei unei boli sau a unor fenomene psihopatologice, apelul la medic făcându-se numai când individul făcuse un act excepţional,sau când organele de ordine,mai experimentate în acest domeniu,cereau această intervenţie. In alte situaţii adolescentul dizarmonic devenea “tiranul casei”(mai ales în familii incomplete”,erau în permanent conflict cu şcoala şi chiar autorităţile.In toate mediile ei erau în opoziţie (acasă,la şcoală,pe stradă etc).Plecările nemotivate, refuzul oricărei discipline sau ordini,refuzul de a munci (chiar micile ocupaţii casnice),venitul târziu acasă,refuzul de a da explicaţii,recalcitranţa la orice pedeapsă sau sfat,toate aceste îl caracterizau şi îl transformau într-un adevărat”călău” al familiei,pe tânărul sociopat.Situaţia se termina prin abandonul casei,şcolii,afilierea la grupul margiunal,delincvenţa mică sau mare (de care familiile la început încercau să-l disculpe,dar care ulterior vor vedea în intervenţia organelor de ordine,o adevărată binefacere). In discuţiile cu psihiatrul,adesea puneau problema într-o manieră “filozofică” (lipsa lor de şansă,vina familiei,societatea nedreaptă,uneori aveau perioare lungi de reverie).De asemenea au prezentat un lung tablou de manifestări nevrotice subiective,în special depresia (viaţa li se părea prozaică,nu merita s-o trăieşti),doreau mereu schimbarea domiciliului,să emigreze,adesea relaţiile cu alţii erau perverse.La ori şi ce eşec vina era aruncată asupra celorlalţi,erau mereu nemulţumiţi,acuzau pe cei din jur pentru că “nu le oferă”. Ca personalitate erau fatigabili,cu imposibilitatea de a menţine un efort mai îndelungat,se plictiseau repede,totul li se părea monoton.In situaţii de frustrare pacienţii aveau o mare uşurinţă de a trece la acţiune (agresivitate,scandal, mitomanie,activităţi delictuale).

Jocurile de noroc (gamblingul).Vom expune aici această patologie tipic sociopată şi căreia în ultima vreme i se acordă atenţie,nu ca unui viciu ci ca unei dizarmonii sociopate de personalitate. Jocurile de noroc sunt o practică prezentă în toate societăţile şi în toate timpurile,o instituţie socială şi universală.Deşi este un comportament marginal se bucură de o mare acceptanţă socială (dar în funcţie de diferite medii sociale sau culturi). În societate recompensa bănească este legată de muncă,aşa încât câştigul nemuncit,în urma jocului şansei este considerat ca ceva anormal şi vicios. Dostoevski portretizează pe jucătorul de cărţi ca pe un compulsiv,un adevărat drogat(ca desfăşurarea unui instinct iraţional).Freud a alcătuit un studiu asupra lui Dostoievski,insistând asupra caracterului de autopedepsire.Freud vedea jocul de cărţi ca pe un substitut al masturbaţiei,cu o dorinţă irezistibilă,urmată de plăcerea actului,după care rămâne cu un enorm simţământ de vinovăţie.Caracteristic pentru jucător este plăcerea de a juca,importanţa şansei şi imposibilitatea de a prezice rezultatele.După Greenson ar exista trei categorii de jucători: 1.Jucătorul "normal",care joacă pentru divertisment şi distracţie,şi care se opreşte când observă că a mers prea departe; 2.Jucătorul profesionist,care foloseşte jocul pentru a câştiga; 3.Jucătorul nevrotic sau sociopat,împins să joace de nevoi inconştiente şi care nu se poate lăsa,întocmai ca şi un toxicoman; Iată,tot după Greenson,o scurtă prezentare a obiceiurilor jucătorilor de cărţi şi a principalelor comportamente: Prima caracteristică este atmosfera de excitaţie,cu tremurături şi transpiraţie a jucăorilor,cu nelinişte psihomotorie (situaţie care se poate manifesta în linişte sau zgomot).Există un ritm al descărcărilor tensionale care se repetă mereu.La început jocul este liniştit,dar gradat există un crescendo al excitaţiei până la apogeu,după care finalul este de asemenea liniştit.Aceste faze sunt analoage cu ceea ce se

întâmplă în cursul actului sexual.Această tensiune este însă plăcută pentru jucători.Femeile (care joacă poker) încep jocul uzând de manierele şi limbajul masculin.La ruletă,în camera de joc ar exista adesea o atmosferă antifeministă (femeile nu aşteaptă şi nu primesc curtenie).Atmosfera antifeministă se poate manifesta prin excluderea femeilor sau printr-un limbaj antifeminist.Din aceste motive femeile sunt adesea împotriva jocului de noroc al soţului. O altă caracteristică o constituie prevalenţa superstiţiilor şi situaţiilor magice pentru a "prinde norocul" (schimbarea locului,înconjorul mesei,schimbarea cărţilor etc).Există şi alte paternuri comportamentale (isbesc cărţile,îşi pun banii pe sorturi etc).În jurul mesei de joc creşte consumul de alimente,băutură,ţigări.Vocabularul jucătorilor constă din expresii scatologice,expresii sadice,îşi murdăresc sau îşi umezesc hainele. Jucătorul este o persoană care trebuie să joace,iar când începe nu se mai poate lăsa.Din aceste motive jucătorul devine un sociopat.El îşi tiranizează atât propria lui viaţă cât şi pe aceea a altora (în primul rând a familiei sale).Jucătorul sociopat s-ar caracteriza prin următoarele: -jucătorul crede că este norocos şi speră mereu că şansa lui va veni în viitor; -jucătorul sociopat este împins să-şi testeze mereu norocul; Credinţa că este norocos,jucătorul o realizează conştient dar mai ales inconştient.Câştigul ocazional este o dovadă că cele gândite de el sunt reale.De fapt jocul pentru el nu este numai pentru bani,ci şi pentru prestigiu şi putere. După Greeson,jucătorul de cărţi sau de alte jocuri de noroc se află la marginea unei severe depresii şi aşteaptă să obţină satisfacţie şi securitate prin intermediul norocului.Jucătorul sociopat suferă prin jocul practicat o adevărată regresiune,el nu se mai poate lăsa pentru că nu poate suporta sentimentul de abandon şi depresie,precum şi dorinţa de a gusta din excitaţia câştigului. Etiopatogenia sociopatiilor.Vangham subliniază că factorii care stau la baza personalităţilor antisociale şi prin aceasta la baza delincvenţei sunt individuali,familiali şi sociali. Pe plan individual ar fi vorba de persoane robuste,impulsive,uneori astenice,cu dorinţa de afirmare socială.Este vorba de personalităţi care caută excitaţii,antiautoritare,confuze în relaţiile cu autorităţile.Principalele caracteristici ale personalităţilor antisociale ar fi:pasivitatea,plictiseala,nerespectarea angajamentelor,instabilitatea şi imposibilitatea unei activităţi organizate. S-a vorbit,arată Disrtori şi Piazza de influenţa radioactivităţii asupra diencefalului sau asupra snc,a unor mutaţii germinale.Foarte importantă este imaturitatea afectivă datorată defectului educativ,carenţelor socializării,carenţelor autorităţii parentale,influenţa succesului ieftin,declinul valorilor cultural umaniste în raport cu valorile economice,declinul valorilor ideale aparent vide de utilitate practică faţă de utilul palpabil (Disertori şi Piazza).Recurgerea la violenţă, agresivitatea, neîncrederea,nevoia satisfacerii imediate este regula.Ei apreciază,de exemplu valoarea unui delict după intensitatea dorinţei de a poseda imediat şi nu conform interdicţiilor fireşti.Există,de asemenea,la aceste persoane un decalaj semnificativ între nevoile fireşti ,instincte şi realitatea nevoii de evadare,vagabondaj, alcoolism, divertisment.Widlocher (1976) subliniază că dificultăţile şcolare şi profesionale la aceşti sociopaţi provin din emotivitatea şi sugestibilitatea juvenilă.Eysenck găseşte o constelaţie de trăsături de personalitate care se asociază delincvenţei,descriind un tip "psihomotor",cu lentoarea proceselor condiţionării şi a proceselor de inhibiţie,caracter extrovertit,gust pentru acţiune.Pentru Cossier,personalitatea antisocială se caracterizează prin lipsa ataşamentului afectiv (leagă şi desleagă relaţii afective fără remuşcări),personalitatea lor caracterizându-se prin inafectivitate,agenezie morală,absenţa sensului duratei,nu pot utiliza experienţa trecutului şi greutatea viitorului,caută satisfacţii imediate.Acest delincvent,arată Sivadon,are o mare instabilitate afectivă şi profesională,impulsivitate,prezintă acte comportamentale cu caracter masiv şi puţin motivat,nu resimte frica.Inteligenţa lor se exprimă uşor,de manieră concretă şi directă,mai puţin simbolică,atacând în mod superficial problemele.

Anxietatea este un factor deosebit de important în geneza comportamentului antisocial şi dinamica sa se poate explica prin frustrările din prima copilărie (fiind cu atât mai grav cu cât au fost mai precoce).Vangham arată că la adolescenţii delincvenţi,la 17% din cazuri era vorba de personalităţi normale,la care metodele educative au dat rezultate pozitive. In general se admite că delincvenţii minori au o inteligenţă superioară,debilii mintali fiind în general eliminaţi din astfel de grupe.Sub masca agresivităţii aceşti adolescenţi camuflează,de multe ori anxietatea sau frica de singurătate,frica de adult,fenomene care au la bază interdicţii familiale,frica de organele de ordine (refuzul adolescentului de a se "închide"în zidurile pe care adulţii i le oferă).În 30% dintre delincvenţii minori Gluek găseşte carenţa afectivă maternă iar în 60% pe cea paternă.Stubblefield găseşte la sociopaţi un nivel scăzut al anxietăţii,reacţionează la stres cu mai puţină anxietate,nu învaţă să-şi condiţioneze reacţiile de frică şi învaţă greu răspunsurile motivate de frică şi anxietate.Stone Saksida arată că există delincvenţi minori cu comportament delictual motivat şi delincvenţi cu răspuns neadaptativ la frustrare.Adolescenţii homicidali au o mai mică capacitate de interpretare a lumii,o scăzută îndemânare cognitivă (prezintă tulburări în ceea ce priveşte citirea,limbajul,în realizarea unor simboluri sociale,în ceea ce priveşte înţelegerea generală a posibilităţilor).Sociopaţii par a fi fără frică,inabili pentru depresie şi fără motivaţie pentru vindecare.Totuşi se subliniază că entităţile de sociopat şi sociopatie reprezintă o arie destul de confuză în domeniul psihiatriei. Psihologic,arată Vaillant sociopaţii includ o serie de caractereistici ca:absenţa anxietăţii şi aparent lipsa motivaţiei pentru schimbare,o aparentă inabilitate pentru depresie (deşi în spitalul închisorii adeseori par depresivi).In afara închisorii ei apar ca inumani,incorigibili,nesimţitori,fără ideia de vină,inabili de a învăţa din experienţă,aceste fenomene în contrast cu aspectul lor "plin de omenesc" în cadrul spitalului închisorii. Sociopatul este mai degrabă adaptabil decât ineducabil şi este greu să-i trezeşti motivaţie pentru tratament.Aspectul de pasiv-dependent este mai mult un camuflaj pentru a nu părea pentru alţii drept"competent". Incapacitatea "psihopatului" reprezintă de fapt nu inabilitate ci un proces depresiv.Violenţa la ei este un eşec în a face faţă situaţiei stresante,ei nu stăpânesc relaţiile sociale şi simbolurile comunicării.Inapţi de a face faţă lumii ei devin alienaţi,violenţi, homicidali.Lipsa de instruire,şcolarizarea incompletă sau insuficientă poate condiţiona apariţia personalităţilor antisociale şi delincvente. Psihanaliştii au subliniat deja că la delincvenţi culpabilitatea precede crima,fenomen care ia o alură impulsivă,făcută fără grija de a scăpa de justiţie.După De Greef criminalul este o fiinţă carenţată afectiv,el desvoltă o sensibilitate şi o receptivitate anormală,cu reacţii excesive.Adler subliniază că crima,delictul depinde de sentimentul de inferioritate al criminalului.După Sivadon psihogeneza crimei se poate baza şi pe alte carenţe din dezvoltarea personalităţii (nu se dezvoltă,de exemplu supraeul).Aichhorm şi colab. găsesc patru tipuri de delincvenţi:nevrotici,datorită proceselor organice sau toxice,criminalii "normali" sau profesionişti şi adevăraţii criminali,amorali(cu supraeu nedezvoltat). Bowlley vorbeşte de importanţa carenţelor maternale precoce. Discuţia privind agresiunea ca fenomen emoţional arată Mulder poate fi clasificată dacă facem distincţie în 4 etape: 1.experienţe emoţională; 2.apariţia procesului emotiv prin schimbările din procesele interne ale corpului; 3.comportamentul emoţional(atacul); 4.stimularea emoţională (stimulii mediului ce provoacă una din cele 3 categorii de mai sus); Schachter şi Singer demonstrează importanţa feed back-ului la reacţiile viscerale şi cognitive provenite de la situaţie.De exemplu injectând adrenalină la un individ,în funcţie de situaţia socială sau de instructaj,rezultatul va fi,fie "mânia", fie "euforia". In acest fel s-a dovedit că modificările corporale sunt necesare dar nu suficiente pentru a condiţiona experienţa emoţională.La om emoţia poate fi un proces complex,ierarhizat.

O importanţă foarte mare este atribuită de Vaillant mecanismului eu-lui la sociopaţi.Sociopaţii ar utiliza un stil diferit de apărare comparativ cu nevroticul.Mecanismele de apărare la sociopaţi par a fi nepericuloase pentru ei şi ca insuportabil de mari pentru observator (ca o ţigară tare într-un lift supraaglomerat).Pentru că "nimeni nu-l iubeşte" aceste mecanisme de apărare sunt puţin înţelese.Armura defensivă a sociopatului arată tot Vaillant este tot atât de diferită de a noastră ca şi tulburările de caracter la adolescenţi, aceştia făcând şi ei apărări sociopate.Cu cât îi pedepseşti mai mult cu atâta ei învaţă mai puţin. Importanţa factorilor sociali.Teoriile mediului în agresiune.In explicaţia comportamentului agresiv o serie de explicaţii iau în consideraţie factorii de mediu.În acest sens vom enumera pe scurt câteva din aceste concepţii. Ipoteza frustrării îşi are originea în teorie lui Freud.Dollard şi colab.publică lucrarea "Frustration and Aggresion"(1939) în care sublinia că agresiunea presupune totdeauna o frustraţie,care la rândul ei presupune o agresiune.In acest fel structurile sociale moderne pot avea acţiune criminogenă,deoarece acestea umilesc omul şi îl reduc la rolul de rotiţă nesemnificativă a angrenajului industrial, ceea ce impun individului de a căuta compensări în acte care conferă un anumit prestigiu şi o anumită notorietate.Există,spune Bohn,o presiune generală criminogenă a societăţii (criminalii ar suferi de un complex de inferioritate-frustraţiile supracompensându-se fie prin nevroză,fie prin delict).Stabilitatea socială reduce delincvenţa iar instabilitatea şi conflictele culturale favorizează actele criminale(Disertori şi Piazza). Sistemele politice,arată autorii,factorii economici şi sociali,instrumentele de difuzare a ideilor (presa,radioul) pot juca un rol important.Astfel,în acest context criminalitatea este în continuă creştere,curba fiind mult mai rapidă decât creşterea populaţiei.Frustrarea de "teritoriu" în marele oraşe,aglomeraţia şi rolul mizeriei ar fi deosebit de importante. Astfel,subliniază Clark,2/3 dintre arestaţi fac parte dintr-o categorie de 2% din populaţie (negrii din SUA deşi reprezintă 11% din populaţie dau 50% dintre criminali şi 50% dintre victime,tocmai datorită situaţiei lor economice).Mizeria nu este prin ea însăşi criminogenă dar devine dacă este însoţită de desagregarea şi distrugerea nucleului familial.Chinezii din San Francisco trăiesc în respect faţă de familie şi au o criminalitate neglijabilă (Sheldon şi Gluek).Nici negrii din SUA nu au trăsături criminogene dar mediul în care trăiesc îi fac mai labili afectiv,ceea ce îi face impulsivi şi mai ales traumatizaţi psihic cronic,umilinţele lezându-le sfera instinctivo-afectivă,în lumina istorică a rasei lor(Disertori şi Piazza). Complexul de inferioritate-superioritate,arată autorii poate duce la naşterea furorii rasiale mai ales în contextul sărăciei cronice.Vangham arată că delincvenţa este mai frecventă în mediile sărace,mai frecventă la oraş decât în mediul rural,şi mai frecventă în unele părţi ale unei ţări decât în altele.Uneori,în sânul anumitor comunităţi se formează o adevărată cultură criminogenă,fiind incriminaţi o serie de factori ca:sărăcia,mizeria unor pături mari de populaţie,aglomeraţia, şomajul, promiscuitatea ceea ce a acreditat ideia unor cartiere generatoare de subcultură care poate genera delincvenţa la tineri.Mizeria,deşi,aşa cum am mai arătat nu este criminogenă,dar ea se adaugă aşa numitelor "conflicte de cultură" adică procese morale şi etice ale clasei mijlocii şi acelea ale culturii "slums-urilor".Incă din 1898 Ferri incrimina factorii sociali în determinismul crimelor:densitatea populaţiei, opinia publică,obiceiurile,moravurile,religia,familia,nivelul învăţământului, gradul de industrializare,alcoolismul. S-au propus numeroase teorii.Tarde vorbea de exemplu de delicventul prin imitaţie, ceea ce expica unele comportamente criminogene de masă.Jeffery sublinia că comportamentul criminal rezultă din ceea ce este definit ca alienare socială.Alienarea poate fi individuală,prin tulburarea relaţiilor interpersonale, alienarea sau izolarea de societate,anonimatul,depersonalizarea.In acest sens este importantă concepţia lui Durkheim privind rolul anomiei,situaţia în care în societate,slăbesc normele sociale.Anomia creiază o profundă insecuritate,indivizii având un comportament imprevizibil.Acest lucru,spune Sivadon apare ca urmare a unei rupturi în structura socioculturală datorată unei tensiuni între raporturile propuse de cultură şi mijloacele accesibile de către societate.In acest fel crima ar apare ca urmare a uni conflict cultural.Procesul comunicării ar avea pe de altă parte o mare importanţă în

determinarea comportamentului antisocial (ar comporta tehnici,atitudini,tendinţe,moduri de judecată,maniere de interpretare a dispoziţiilor legale). Evoluând în mediul criminogen individul poate fi asimilat de această cultură. Teoria învăţării sociale poate fi aplicată şi în domeniul comportamentului agresiv şi a violenţei sociale.Dollard emitea în 1939 o teorie în care rolul principal pentru explicarea agresiunii era legat de frustraţie.Frustraţiile ar fi cauza necesară şi suficientă a agresiunii,ea ar conduce la agresiune (indiferent de formă sau victimă).Orice act de frustrare poate produce o agresiune şi invers.Totuşi o asemenea teorie este greu de verificat iar Miller (1941) analizând această teorie va afirma că totuşi frustraţia nu conduce automat la agresiune.Acest lucru poate depinde şi de alte componente cum ar fi de exemplu importanţa mecanismelor de inhibare a agresiunii. O mare importanţă are teoria învăţării sociale emisă de Bandura şi Walters(1963) care sugerează că frustraţia ducela creşterea motivaţională.S-a acceptat astfel,arată Ross Buck importanţa următoarelor aspecte: -rolul imitaţiei modelelor sociale.Copii devin depozitarii modelelor sociale(dacă văd persoane agresive în jurul lor vor deveni agresivi); -rolul întăririi,orice învăţare devine comportament dacă este recompensată, întărită; -rolul frustraţiei,experienţa frustraţiei,experienţa frustrării ducând la creşterea probabilităţii agresiunii; La început,arată Ross Buck frustraţia creşte intensitatea tuturor răspunsurilor,inclusiv a celor agresive,multe persoane având tendinţa de a răspunde agresiv când sunt frustrate. Omul,arată autorul,învaţă să devină agresiv nu pentru că este frustrat ci pentru că comportamentul agresiv este mai recompensat.In unele societăţi comportamentul agresiv la frustrare este încurajat,în altele este încurajat un comportament constructiv. Importanţa factorilor familiali.Factorii familiali au o mare importanţă în geneza personalităţilor antisociale la tineri.Heuzer găseşte la adolescenţii delincvenţi în 90% din cazuri disocierea familială,lucru confirmat si de Dragomirescu (3 din 7 delincvenţi adolescenţi ar proveni din familii cu mari discordii).Tot în familiile delincvenţilor minori ar fi în 10% din cazuri părinţi delincvenţi,iar 35% amorali. Glueck stabileşte 5 itemuri privind mediul familial al personalităţilor sociopate: afecţiunea familiei faţă de copii,neastâmpărul în copilăria precoce,nesupunerea la autoritate,distructivitatea,factorii ereditari.Ar exista 3 tipuri de pacienţi sociopaţi în funcţie de 3 factori familiali:tipul băiatului protejat de către mamă,tipul băiatului supraprotejat de către mamă,tipul băiatului disciplinat de către mamă,tipul crescut în familia lipsită de coeziune. Nahorniac constată pe 5o de delincvemnţi minori următoarele tare familiale:familii desorganizate,copii proveniţi din relaţii întâmplătoare,părinţi alcoolici,părinţi cu studii minime,necalificaţi,părinţi care nu au supraveghiat educaţia copiilor.Importanţa desorganizării familiale,a divorţului,concubinajul, abandonul familial,alcoolismul şi a altor tare este evidenţiat de numeroşi autori.Se poate chiar vorbi de o anumită "ereditate socială" dat fiind că anumite obiceiuri şi un anumit mod de viaţă se transmit de la o generaţie la alta,imprimând anumite modele de deprindere.Se pot transmite de la o generaţie la alta anumite deprinderi deviate,uneori existând chiar o selecţie negativă. O importanţă deosebită se acordă şi altor factori familiali,în familiile delincvenţilor găsindu-se o paletă aşa de mare de tulburări încât practic cu greu s-ar putea elimina vreo familie.S-a subliniat şi importanţa condiţiilor materiale dificile. O mare importanţă s-a acordat deprivării socioculturale precoce,lipsei îngrijirii materne,a căldurii în relaţiile interpersonale şi alte experienţe morbide în procesul socializării.Deprivarea timpurie se asociază cu instabilitatea gratificării imediate, desvoltarea lentă a conştiinţei,dispreţul faţă de aprobarea altora (ianbilitate în ceea ce priveşte urmărirea unui scop pe termen lucg,confuzii privind selfidentitatea,capacitatea scăzută de a primi şi oferi dragoste).Adeseori apare "deprivarea masacată" de mamă,datorită stimulării inadecvate şi a comunicării necorespunzătoare.Aceste tare au efect şi în funcţie de factorii constituţionali,de vârsta la care apare deprivarea,durata deprivării.În familie,pot apare de asemenea modele greşite de învăţare,rolul principal,în acest sens,având relaţiile interpersonale

dintre părinţi şi copii,a relaţiilor dintre ceilalţi membri de familie şi care duce la învăţarea greşită a rolurilor pentru vârsta adultă.Heanes subliniază rolul negativ al mamei indulgente,al tatălui "distrat",inspirator de frică (în timp ce mama este tacit dispreţuitoare,pentru importanţa pe care soţul şi-o dă). Dar,subliniază Coleman şi Broen,pentru necesităţi de stimă comunitară,familia trebuie să menţină iluzia falsă de familie fericită,ascunzându-şi deficienţele.In acest fel copilul învaţă că aparenţele sunt mai importante decât realitatea. Indulgenţa mamei face ca greşelile să fie trecute cu vederea şi nepedepsite.Tatăl distant şi îndepărtat face dificilă sau imposibilă identificarea fiului,ceea ce va determina,ca emoţional băiatul să depindă mult de mama sa,cu consecinţa în eşecul desvoltării unui rol sexual masculin bine diferenţiat şi a sensului identităţii sale.Nu este surprinzător,că în astfel de circumstanţe,o mare ambivalenţă se desvoltă la copil faţă de părinţi,fenomen care se va generaliza apoi faţă de toate autorităţile.Poziţia părinţilor îi acordă protecţie pentru primele acte antisociale şi astfel nu va suporta consecinţe la început.Dacă la aceste fenomene mai adăugăm contradicţia dintre ceea ce se propagă pe faţă (cinste,respectul pentru alţii) şi felul în care se manipulează oamenii în realitate,apare clar că terenul familial astfel descris este generator de personalităţi sociopate şi de comportamente antisociale. Un alt aspect a fost evidenţiat de către Buss (1966) care vede două tipuri de comportament la părinţii sociopaţilor.In primul tip părinţii sunt reci şi distanţi cu copilul,nu permit relaţii calde şi strânse.Imitând părinţii,copii devin şi ei la rândul lor reci şi distanţi în relaţiile lor de mai târziu.Al doilea tip de comportament la părinţi,presupune inconsistenţă,în care părinţii sunt capricioşi în afecţiune,recompense sau pedepse,chiar în exercitarea rolului lor.Copilul în aceste cazuri nu are un model stabil de imitat şi eşuiază în desvoltarea unui sens clar al identităţii.În acest fel,comportamentul sociopat este mereu reîntărit.Acest lucru se întâmplă şi atunci când părinţii sunt arbitrari sau inconsistenţi în pedepsirea copilului,copilul învăţând astfel cum să evite pedeapsa şi blamul,acest lucru făcându-l prin miciună şi alte mijloace de manipulare. Comportamentul moral şi conştiinţa morală se desvoltă pe baza paternurilor care au la bază recompensa şi pedeapsa.Dacă copilul este iertat pentru o greşeală,el va desvolta apoi o abilitate specială de a evita pedeapsa.Părinţii,arată Mahler,se decid greu să pedepsească copilul,dar aceştia vor învăţa repede că "fiind drăguţ" evită consecinţele actelor sale (învaţă să folosească atractivitatea şi drăgălăşenia pentru a manipula pe alţii,în scopurile lor),În acest fel copilul învaţă să trăiască într-un adevărat "paradis al imaturităţii",care apoi va desvolta comportamentul pe care îl vom numi "sociopat".Personalităţile sociopate (mulţi din ei profesori sau politicieni) învaţă un stil de viaţă şi paternuri de viaţă care tind apoi a se perpetua.Stilul de viaţă al sociopatului pare să fie foarte rezistent la schimbare,fiind intermitent reîntărit,prin câştigarea pe termen scurt de avantaje şi prin evitarea pedepsei sau a altor situaţii negative.Prezumtiv comportamentul sociopatului este inflexibil,pentru că el este incapabil de empatie,de înţelegere emoţională actuală,de responsabilitate şi valoare în variate roluri sociale.Deşi este capabil de a manipula pe alţii,este incapabil de a-i înţelege şi a învăţa de la ei. Importanţa altor factori de mediu.Şi alţi factori de mediu au importanţă,cum ar fi de exemplu vârsta pacientului.De asemenea factorii educativi extrafamiliali (sistemul de organizare a procesului educativ,prostul exemplu,identificarea negativă).Suprasolicitarea sistemului nervos al adolescentului în societatea modernă poate fi de asemenea un factor care să favorizeze agresivitatea.Chazal enumeră în acest sens următorii factori:sentimentul de depersonalizare,societatea de consum,filmele care proslăvesc violenţa,lipsa unor valori sigure. Un alt grup de factori incriminat în etiologia sociopatiilor l-ar constitui diferitele noxe,microleziunile cerebrale (care schimbă reactivitatea snc,ducând la reacţii paradoxale de frustrare,la prelucrări viciate a conflictelor.Microleziunile snc evidenţiabile prin examenul eeg pot determina o anumită imaturitate corticală. Remplin arată importanţa tarelor ereditare şi existenţa unui raport între aceste tare şi

dificultăţile de adaptare (tulburările de comportament).Diferite măsurători antropologice şi alte particularităţi somatice au fost de asemenea incriminate de unii şi negate de alţii.Personalităţile antisociale şi sociopate ale adolescenţelor reprezintă,din punct de vedere etiologic o confluenţă de factori care acţionează permanent şi competitiv asupra individului încă din copilărie. Importanţa alienării sociale şi a anomiei.Dacă constituţia şi factorii de mediu au o mare importanţă,condiţiile sociale,aglomeraţia urbană,au şi ele o mare importanţă.Mediul anomic,fără norme,desorganizat,cu modele negative la tot pasul,climatul de alienare şi ostilitate faţă de marea societate,apar ca factori importanţi în geneza personalităţilor sociopate.În cadrul unei atmosfere sociale alienante,familiile sunt sparte,respingerea părinţilor apare precoce,disciplina este inconsistentă.În astfel de mediu relaţiile tinerilor cu alţii se fac pe baza neîncrederii,cu confuzia sensului identităţii,sărăcirea sentimentelor,ostilitate şi revoltă permanentă.Rezultatul se va evolua prin comportament agresiv deschis faţă de societate.Foarte importante sunt fenomenele de frustrare individuală,lipsa de speranţă.Mulţi tineri sociopaţi au senzaţia că ei nu contează pentru nimeni,iar viitorul lor este în afara controlului propriu,se consideră fie neajutoraţi,fie respinşi.Considerându-se neajutoraţi şi cu viitorul nesigur,ei răspund la frustraţie prin ostilitate şi acte antisociale.Alienarea şi anomia este mult mai greu de suportat pentru tineri,a căror mijloace de adaptare sunt reduse.Din acest motiv ieşirea din impas se face prin revoltă iraţională,agresiune oarbă contra societăţii. Importanţa mass mediei.Mass media are o mare importanţă pentru tineret. Agersivitatea se poate sublima prin vizionarea unor emisiuni care propagă violenţa dar acest lucru este relativ şi depinde de la individ la individ.Berkovitz vorbeşte în acest sens de efectul catarhic dar şi el subliniază la adolescenţi,mecanismul de imitaţie şi de model a eroilor agresivi.Copii expuşi la filme cu violenţă devin mai dispuşi la acte violente, practică jocuri mai agresive,sunt mai bătăuşi.Buck vorbeşte de următoarele elemente care ar avea rol în acţiunea mass mediei asupra individului: -rolul fricii-agresiunea crescând la nefurioşi şi scăzând la furioşi: -Rolul justificării-dacă violenţa este justificată nu duce la creşterea agresivităţii şi invers; -Rolul durerii-violenţa dureroasă poate duce la inhibarea agresivităţii; Modelele agresive cresc tendinţa spre violenţă,atunci când recompensa pentru actul agresiv este importantă.Este deci clar că mass media nu aduce un serviciu societăţii făcând apologia violenţei. În rezumat,personalităţile sociopate reprezintă un grup de personalităţi,care au unele caracteristici comune:puţină socializare,imaturitate emoţională, impulsivitate,iresponsabilitate,inabilitate pentru adaptarea socială conştientă şi adecvată.Etiologia rămâne un element neclar şi ea diferă de la un caz la altul, implicaţi fiind atât factorii constituţionali cât şi aceia sociali.Chatagon vorbeşte totuşi că în etiologia comportamentului delictual,perturbările mediului familial ar avea o pondere de 30-70%,iar ponderea condiţiilor economice proaste ale familiilor ar avea,de asemenea o pondere de 50-80%.Cu totate acestea,geneza personalităţiilor sociopate ar rezulta dintr-un cumul de factori care acţionează permanent şi competitiv asupra individului încă din copilărie.Este vorba de o categorie polimorfă de situaţii etiologice,patogenetice şi simtomatologice.Tratamentul personalităţilor dizarmonice sociopate.Tratamentulsociopatiilor este una dintre cele mai grele probleme cu care se confruntă psihiatria.Există puţine metode de tratament,mai ales după 20 de ani,vârsta la care personalitatea se consideră în linii mari definitivată,ca formare. Ca şi în cazul personalităţilor dizarmonice deviante profilaxia este aspectul cel mai important.Prevenirea delincvenţei şi a criminalităţii este,de asemenea un factor deosebit de important.O serie de cauze (aglomeraţia,lipsa spaţiilor de joacă,condiţiile materiale precare) depăşesc în acest caz posibilităţile medicale. Un alt aspect este acela al creării unor tribunale speciale pentru minori şi posibilităţi mai laxe de aplicare a pedepselor (lucru parţial realizat în legislaţia noastră).Chatagon (1977) propune,de asemenea,în sensul profilaxiei crearea de instituţii cum ar fi "Casa copilului şi a cuplului".Această

instituţie ar avea sarcina de a pune diagnosticul şi de a lua în evidenţă orice handicapat psihic (prin trecerea directă a mamei din maternitate în aceste instituţii pentru diagnostic).Tot aici se poate face un triaj adecvat şi se pot stabili măsuri specifice care să înceapă la momentul optim,să se stabilească un prognostic.De asemenea tot aici se poate acorda consultaţii genetice şi prenupţiale,se pot face eforturi de influenţare a familiei cu probleme iar în cazuri grave să poată scoate copilul din sânul familiei.De altfel,de la ţară la ţară aceste funcţii sunt preluate de diverse instituţii,inclusiv de către serviciile de sănătate mintală. O problemă deosebită la sociopaţi este aceea a regimului penitenciar în care îşi execută pedeapsa.Dacă juriştii refuză acordarea responsabilităţii diminuate în cazul personalităţilor dizarmonice,inclusiv a psihopatiilor,acest lucru nu trebuie să nu creieze premize de educaţie şi de preocupare specială faţă de aceste persoane în decursul detenţiei.Accentuarea ariei punitive în defavoarea celei educative "înrăieşte" şi mai mult aceste personalităţi,iar coabitarea cu alţi infractori fac din aceste instituţii adevărate "şcoli ale răului".De aceia regimul penitenciar trebuie organizat după principii psihoterapeutice şi educative,iar o serie de facilităţi ar face actul psihoterapeutic mai permeabil. Psihoterapia şi tratamentul medicamentos nu au nimic special faţă de situaţia prezentată anterior,privind terapia personalităţilor dizarmonice deviante.Poate că dozele în aceste situaţii trebuiesc să fie mai mari şi a unui program psihoterapeutic,aproape permanent,cu o urmărire de tipul dispensarizării.Totuşi nici aici lipsa de succes nu trebuie să descurajeze,deoarece abandonarea acestor persoane este mult mai periculoasă,chiar decât un tratament perpetuu cu rezultate modeste. Delincvenţa de grup la adolescenţi Delincvenţa de grup juvenilă este constituită din totalitatea actelor medico-legale ale persoanelor minore(sub 18 ani).Nu toţi aceşti delincvenţi sunt personalităţi disarmonice sau chiar bolnavi mintali. Din punctul de vedere al delinventului,delictul este un act prin care acesta îşi rezolvă anumite nevoi sau probleme,ceea ce poate fi o dorinţă momentană,poate exprima dorinţa de a-şi proba bărbăţia în faţa grupului etc.In alte situaţii adolescentul este o persoană desechilibrată emoţional şi doar o mică incitare din afară este suficientă pentru a-i provoca un comportament agresiv,uneori delictual şi nu totdeauna sunt conştienţi de consecinţele faptelor lor. Delincvenţa este un comportament antisocial,fiind vorba aici de un termen legal şi social şi nu de un diagnostic,criteriul delincvenţei fiind pentru psihiatru un termen arbitrar.După Vangham doar 10% dintre delincvenţii minori vor fi delincvenţi şi la vârsta matură.Nici legislaţia nu este consecventă existând variaţii de la ţară la ţară privind încadrarea actelor juvenile,precum şi foarte multe schimbări a acestor convenienţe. Incidenţa.Între 1960-1970 arestările tinerilor sub 18 ani,arată Coleman şi Broen,au crescut cu 110%,de 4 ori mai repede decât creşterea numerică a acestui grup de vârstă.În 1970,arată autorii,ele reprezentau 1 din 3 furturi,1 din 5 violuri,1 din 10 crime.Din 110.000 arestări pentru vandalism,70% erau a unor tineri sub 18 ani.Creşterea numărului de fete în delincvenţe este,de asemenea un factor deosebit de grav.În jumătate din crimele serioase din SUA sunt implicaţi tineri.Am arătat anterior şi alte date privind delincvenţa şi criminalitatea juvenilă şi nu vom mai reveni asupra acestor date. Importanţa grupului pentru delincvenţa juvenilă Una dintre cele mai mari cuceriri ştiinţifice din domeniul studiului delincvenţei juvenile a fost acela al privirii acestui fenomen ca fiind legat de viaţa de grup,ca un epifenomen a acestuia,ca un sinptom al lui,deşi grupul de adolescenţi nu se formează de la început în scop delictual şi nu toate aceste grupe ajung la delict. Studiul grupului a apărut,aşa cum sublinia Necula (1974) ca o reacţie contra exclusivismului macroscopic,împotriva manevrării fără discernământ a unor noţiuni vagi ca "societate","grupare",atenţia fiind concentrată asupra unor formaţiuni concrete.Mai mult de 70-80% din crimele juvenile sunt produse în grup. Un important aport pentru înţelegerea bandelor de tineri este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de subcultura grupului delincvent.Miller a studiat factorii culturali din clasele predispuse a genera medii

delictuale.Valorile unei asemenea culturi îşi au suportul în menţinerea trăsăturilor de bază a acestor grupe în viaţa lor obişnuită.Membrii bandei au sensul apartenenţei,o înţelegere pentru un anumit statut.Majoritatea membrilor bandei provin din clasele sociale dezavantajate economic.Rejetaţi de societate,aceşti tineri vor desvolta o subcultură în care sunt aprobate comportamente de opoziţie faţă de societate ca întreg.Suportul lor psihologic constă din identificarea cu grupul (până la adoptarea aceleiaşi îmbrăcăminţi).Comunicarea lor interpersonală este profundă,tind a se acoperi cu un aer de bravură,motiv poentru care vor avea numeroase activităţi "de bravură" ca băutura,fumatul.Ohlin (1963) identifică trei tipuri de subculturi delictuale.-Prima ar fi subcultura criminală,identificarea cu tipul de bandă dirijată numai spre activităţi ilegale.De obicei aceste bande sunt conduse de criminali adulţi,care servesc ca instructori,ascund lucrurile furate.-Al doilea tip de bandă delictuală are la bază o subcultură conflictuală,în care violenţa şi agresiunhea are valoare maximă pentru a câştiga aprobarea grupului.-În 1/3 din bande se uzează de droguri,promiscuitate sexuală şi alte experienţe sensuale,pentru a scăpa de problemele vieţii.Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi fetele.În aceste bande fetele îşi creiază "propria lume",în scopul unei apartenenţe şi a protecţiei.În bandă ele găsesc de asemenea acceptare,reguli, loialitate,autoritate,disciplină şi alte componente pe care nu le pot găsi în lumea adulţilor.Statistic fetele acoperă 15-30% din activitatea delictuală de grup,dar ele nu sunt prea organizate.Adeseori bandele de fete acţionează împreună cu bandele de băieţi.Delincvenţa de bandă apare după Cohen ca rezultatul unei transmisii culturale şi nu ca o orientare spre delincvenţă sau conduită antisocială a indivizilor care formează banda.In acest sens aurorul trece în revistă trei teorii: 1.Teoria desorganizării sociale în "zona" marilor centre urbane în care se dezvoltă subculturile delictuale; 2.Teoria conflictului cultural în "zone" cu mare amestec etnic şi rasial,fără nici o stabilitate,unde adulţii nu furnizează modele formatoare pozitive ci ambigui, ineretul neputând asimila un model sau să respecte pe cineva; 3.Teoria mijloacelor ilicite,într-o societate în care simbolul reuşitei este posesiunea şi etalarea bunurilor,în care căile spre succes sunt nule pentru unii şi din acest motiv se ajunge la o serioasă frustraţie,pentru ca apoi să se ajungă la concluzia că se pot utiliza şi alte mijloacepentru a procura acele valori. In subculturile delictuale modelul admirat este acela al omului dur,puternic,cu îndemânare pentru lupta fizică (reprezentat adesea în filme de gangsteri sau cow-boys) O altă caracteristică a acestor grupe ar fi căutarea cu asiduitate a excitantului, riscului, adeseori prin utilizarea alcoolului,drogului,jocului de cărţi etc.De asemenea,arată Miller în aceste grupe este cultivată şmecheria,capacitatea de a înşela,de a evita pericolele,de a atrage în cursă şi de a nu fi atras.In aceste grupe funcţionează o filozofie a "sorţii",a norocului,a şansei.Totul este privit prin diada şansă/neşansă. Caracteristicile acestor grupe s-ar prezenta astfel:organizare ierarhică şi subordonarea nevoilor individului celor colective,caracterul dinamic în ceea ce privesc funcţiile grupului,trecerea pe primul plan a unei funcţii sau a alteia,rolul socializant prin distribuirea de roluri şi controlul efectuării lor,rolul securizant al grupului. Adolescenţii au o tendinţă foarte mare de a forma grupuri,căci aşa cum sublinia Necula grupul oferă adolescentului nu numai cadrul de afirmare,mijlocul de afirmare liberă securitate şi siguranţă,dar în grup adolescentul găseşte niveluri de aspiraţie şi valori comune cu ale sale.Acest lucru este valabil şi pentru grupurile orientate negativ.Numai grupul poate satisface valenţele de afirmare şi să dea adolescentului sentimentul de valoare.Astfel,în acest cadru,slabul caută puterea grupului pentru a se identifica cu ea,neînsemnatul caută prilej de afirmare, nerecunoscutul doreşte un rol recunoscut, ameninţatul aşteaptă protecţie,izolatul caută să pătrundă în viaţa colectivă a grupului. In ciuda celor afirmate mai sus,o serie de autori nu considră grupul cu orientare negativă,ca ducând o adevărată viaţă socială.Aceste grupuri-bande, adună tineri delincvenţi şcolari,în revoltă contra

disciplinii şcolare şi se bazează (coeziunea internă) pe totalitarism,respectarea secretului,ascultarea oarbă faţă de şef. De fapt,subliniază Debresse această viaţă socială este artificială şi pune pe adolescent în situaţii artificiale,într-un mediu social care îl va condamnala izolare şi care intră în război contra acelora care au pronunţat această condamnare şi vor să-i prelungească efectele.In acest context adultul apare ca acela care vrea să-i despartă,deoarece aceştia nu ar şti decât "să aplice pedepse".Există în aceste grupe o discrepanţă între atitudinea deschisă şi acoperită,între autonomie şi autoritate.In timp ce exprimă resentimente faţă de autoritatea externă,de fapt ei nu doresc să fie autonomi,unii căutând şi chiar simţindu-se mai bine într-un mediu controlat cum este acela al şcolilor de corecţie sau milităria.Ei au o mare dorinţă de a mima statutul adultului,nu prin responsabilitate ci prin simboluri exterioare (să posede maşină,bani de buzunar pentru băutură şi ţigări).Ei sunt aproape constant în rebeliune deschisă (fizică şi verbală) cu proprii părinţi. Se poate spune că aceste subculturi reprezintă totuşi un mijloc de adaptare,acest lucru fiind mai ales valabil pentru adolescenţii claselor sociale mai dezavantajate şi care resimt situaţia lor de a fi la baza ierarhiei sociale.In asemenea situaţie,arată Disertori şi Piazza subcultura delincvenţilor vine aici şi oferă soluţia acestor probleme de inserţie socială, ajută individul să-şi depăşească sentimentul de inferioritate reuşind astfel să-şi supracompenseze frustraţiile.Apartenenţa la o bandă dă legitimitate pe plan social la luarea unei poziţii rebele în timp ce în interiorul bandei i se oferă oarecare respectabilitate. O subcultură delictuală se formează deci ori de câte ori o serie de indivizi se află în acelaşi mediu,cunoscând aceleaşi dificultăţi de adaptare,fiind favorizat de devierea valorilor.In cadrul acestor grupe,individul încearcă sentimentul de apartenenţă pentru a se simţi solidar cu alţii sau a-şi exprima rivalitatea în acte de violenţă şi culpabilitate (Cohen).Ca şi în cazul psihologiei animale,bandele de tineri se bazează pe apărarea "teritoriului",respectarea unui "cod moral" care impune supunere şi solidaritate de grup,agresivitate spre exterior.Instiunctul de teritoriu,de rang ierarhic,tendinţele distructive şi prădătoare sunt instinctele care reglementează comportamentul antropoizilor dar şi a acestor grupuri(Disertori şi Piazza). O variabilă opusă "contestatarilor duri" a reprezentat-o mişcarea hippie şi care a dovedit din plin consecinţele vieţii gregare,a lipsei de ideal a tineretului. Pornită din cadrul societăţii de consum,mişcarea aceasta protestatară faţă de societate,a trăit din plin consecinţele vieţii gregare şi lipsa de ideal a tineretului. Anarhici şi refuzând o viaţă angajată,aceşti tineri preferau să evadeze din societate,retrăgându-se şi renunţând la misiunea proprie omului de a munci (Disertori şi Piazza).Treptat,aceste grupe au devenit delictuale,prin cultivarea toxicomaniei (ca un adevărat rit pseudoreligios),relaţii sexuale în văzul tuturor,homosexualitatea,iar apoi crime şi delicte de tot felul.După Dragomirescu 73% dintre delincvenţii adolescenţi fac parte din grupuri,preocupările lor fiind: filmele, hoinăreala,infracţiunea,indiferenţa faţă de şcolarizare,repulsia privind rezultatele şcolare. Molcom Klein subliniază importanţa,în ultima vreme a grupelor delictuale formate din fete.Aceste grupe nu ar fi atât de durabile şi de multe ori se unesc cu grupurile băieţilor.In cadrul grupului mixt fetele ar avea mai degrabă rolul de "avocat al diavolului", incitând la violenţă,la începerea luptei,încurajarea unor mari planuri ilegale.In cadrul acţiunii ele ar avea mai ales rolul de observator,de spionaj. Deşi pe plan individual delincvenţii minori ar fi nişte izolaţi este de ajuns a se deschide un club pentru ca acesta să fie asaltat,ceea ce dovedeşte nevoia lor pentru integrare socială.Cu cât separarea de adult a fost mai precoce cu atât viitorul acestor tineri este mai sumbru.Delincvenţa de grup este caracteristica delincvenţei juvenile,principalele fapte fiind:huliganismul,violul,violenţele,furtul de vehicole.Grupul de delincvenţi este în general neorganizat şi nu are de la început ca scop delictul,dar în funcţie de diferite personalităţi acest lucru poate surveni ulterior.După primele "succese" activitatea grupului poate merge progresiv dar se poate şi defiinţa. Dintre condiţiile care favorizează formarea grupului delincvent la tineri cităm: instabilitatea socială sau familială,haosul,dezastrele naturale,războiul,schimbarea în centrele aglomerate,diferenţele mari culturale între familie şi restul societăţii,atitudini sociale negative în familie,familii retrograde care refuză

încadrarea socială,izolarea socială legată de prejudecăţi naţionale,religioase, rasiale.Luptele dintre grupuri sunt frecvente. Stubblefield arată că adeziunea la grup începe încă din preadolescenţă şi poate fi legată de rezultatele şcolare slabe,simptome nevrotice.Elementele favorizante pot consta şi din acoperirea de către mamă a primelor delicte,atitudinea indiferentă a tatălui,tulburări ale relaţiilor familiale,proasta adaptare a familiei la ierarhia socială.Tânărul găseşte în bandă căldura sufletească,curajul şi loialitatea pe care nu le găseşte acasă,aceasta fâcând din grup un răspuns la o situaţie socială precară.Costiner arată că un grup spontan de joacă se poate transforma într-o bandă cu o ierarhie bine precizată,cu loc de întâlnire şi o rază de acţiune constantă.Banda va trece apoi la efectuarea de acte huliganice,distructivitate pentru a-şi demonstra dexteritatea şi curajul.Adesea între aceşti tineri şi organele de ordine are loc o adevărată hărţuială,un conflict surd deşi uneori şi organele de ordine pot să vadă în orice tânăr care se plimbă pe stradă,manifestându-se în mod specific vârstei lui,drept un delincvent virtual,în timp ce adolescenţii cu tulburări de comportament nu pierd ocazia de a juca din amuzament"feste" organelor de ordine.Se creiază în acestă situaţie un adevărat "dialog al surzilor" Importanţa factorilor familiali.Aşa cum am mai văzut şi anterior familia este frecvent implicată în favorizarea activităţii de bandă la tineri.Coleman şi Broen enumeră următorii factori: 1.Familii incomplete cu dispariţia figurilor parentale (lipsa tatălui ar fi mai importantă pentru adolescent); 2.Rejetul parental şi dominaţia maternă.Este vorba de familii în care tatăl este doar "figură de decor",sau îşi respinge fiul,mama fiind figura dominantă parentală.Delincvenţii,în general nu-şi iubesc tatăl,care de multe ori aplică metode punitive în exces,ducând astfel la creşterea ostilităţii,slăbirea controlului intern şi tendinţa adolescentului spre acte agresive.În consecinţă,ei vor deveni rebeli şi pentru a-şi dovedi curajul se asociază în bande agresive; 3.Modelele parentale sociopate.Numeroase studii vorbesc de importanţa trăsăturilor sociopate ale tatălui.În acest cadru poate intra alcoolismul tatălui,atitudini antisociale diverse,absenţe de acasă,inconduită sexuală etc. Combinaţia rejetului familial cu tată sociopat împinge de timpuriu copilul spre delincvenţă. Factorii socioculturali.Coleman şi Broen enumeră o serie de factori care tind a favoriza delincvenţa de grup.Din aceştia doi sunt mai importanţi:alienarea şi rejetul social. În ceea ce priveşte alienarea,numeroşi tineri au senzaţia că nu se pot adapta "establishmentului",fiind confuzi în ceea ce privesc propriile valori şi sensul identităţii lor.Din acest motiv ei percep lumea în care trăiesc ca fiindu-le ostilă,motiv pentru care vor să aibă propria lor lume.În acest caz activitatea de bandă le apare ca un loc de minimă rezistenţă.În timp ce lumea o percep ca ceva artificial,cu discriminări de clasă,culoare politică,religie,rasă,viaţa de grup le apare ca singura soluţie.Uneori deşi se pot supune pasiv cererilor celor mari,brusc pot părăsi casa,familia şi pot intra în grupuri marginale. Rejetul social apare în condiţiile în care mase mari de adolescenţi nu au posibilitatea de a urma şcoala,de a-şi găsi o muncă.Din acest motiv,tânărul va crede că nu este dorit în societate,fiind "victime ale progresului şi rejetului social".Senzaţia de rejet social este trăită mai ales de adolescenţii claselor sărace,în care şcolarizarea este dificilă.În acst cadru aceşti tineri apar ca alienaţi şi lipsiţi de o integrare afectivă în marea societate. În urma acestor factori adeziunea la grup începe încă din perioada preadolescenţei şi adolescenţei timpurii şi poate fi legată şi de rezultatele şcolare slabe,de diferite simptome nevrotice.Tânărul va găsi în bandă căldura sufletească şi loialitatea pe care nu o găseşte acasă.În acest fel grupul spontan de joacă se poate transforma într-o bandă,cu o ierarhie rigidă,cu loc de întrunire şi o rază de acţiune constantă (Costiner,1972).Adeseori între tânăr şi organele de ordine are loc o permanentă hărţuială,un conflict surd,în care grupul face şicane organelor de ordine "din amuzament",în timp ce organele de ordine văd în orice tânăr de această vârstă un delincvent virtual.Se creiază în acest fel un adevărat "dialog al surzilor".