Periscop-4

Politicieni, luaţi aminte la avertismentele înaintaşilor!

„Politica României nu a ajuns încă la o deplină conştiinţă de sine; şi, aşa fiind,

nici nu-şi are ţeluri proprii, nici nu e de sine stătătoare. Trăim în regimul unui fel

de consimţământ care nu e nici măcar expres... Iniţiativele noastre de gândire în

materie de politică externă sunt aproape nule... Atâta vreme cât România va

consimţi să facă o politică de remorcă şi să fie obiect de competiţie pentru diverse

zone de influenţă, situaţia noastră nu se va putea îmbunătăţi”.

Nae Ionescu, 1932

PERISCOP Anul V۰Nr. 4/20۰octombrie- decembrie 2012

Publicație trimestrială a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă

și în Retragere din Serviciul de Informații Externe

PERISCOP Anul V Nr. 4 (20) octombrie-decembrie 2012

2

CONSILIUL ŞTIINȚIFIC :

Prof. univ. dr. Ilie BĂDESCU

Academician Dinu C. GIURESCU

Prof. univ.dr. ing. Ştefan IANCU

Prof. univ. dr. Mihai MIRON

Prof. univ. dr. Viorel ROMAN

Universitatea Bremen, Germania

Prof. univ. dr. Emilian STANCU

REDACȚIA :

Redactor - șef : Ioan Popa

Secretar general de redacție : Dan Sulugiuc

Colegiul de redacție : G. Bărbulescu , A. Botez,

I. Constantin, V. Dumitru,

D. Ionescu, M. Manea

P. Neghiu , I. Pavel

Grafica : Dumitru Roșu

Tel/fax :021.210.99.36; www.acxie.ro

e-mail : office@ acxie.ro

SUMAR

SUMAR

EDITORIAL

Lumea în criză multidimensională (III).................................................................7

Pe zi ce trece, lumea continuă să se scufunde într-o criză de dimensiuni

nemaiîntâlnite, iar România se scufundă şi ea. Fireşte, românii nu sunt

răspunzători pentru ceea ce se întâmplă la scară planetară. Dar pentru ceea ce se

întâmplă în propria ţară, în ţara noastră, DA.(Redactorul-şef)

„Periscop” la al 20- lea număr..........................................................................10

„ PERISCOP” și-a propus să răspundă nu numai unor atacuri și interpretări vădit

tendențioase la adresa rolului structurilor informative românești în diferite etape

ale dezvoltării României, dar și cerinței stringente a societății civile românești

pentru formarea unei culturi de securitate solide.( Dumitru Ionescu)

SERVICII SPECIALE

Ce mai fac profesioniştii retraşi ai altor servicii de spionaj !.............................13

Pare interesantă abordarea americană a rolului "retrasului" din activitatea curentă

de spionaj. Şi cu atât mai mult cu cât în "fragila" noastră democraţie

dâmboviţeană, instituţiile de apărare, siguranţă naţională şi ordine publică,

precum şi alte instituţii publice, inclusiv guvernamentale, se întrec în "a se lepăda"

de "foştii" spioni ai ţării.( Petru Neghiu)

Complexul lui Iuda ………………………………………………….. ………….18

Se poate spune că angajarea ambilor spioni de către cele două servicii de

informații,KGB şi CIA, nu a fost rezultatul unor recrutări propriu-zise, ci mai

degrabă a fost urmarea unor tratative pentru încheierea unor afaceri, cu clauze

pecuniare riguros negociate. (Vasile Maierean, Ioan Gatea )

Cazul Reinhard Gehlen - cum au recuperat americanii un fost ofiţer de

informaţii nazist ……………………………. …………………………………...30

Cazul generalului nazist Reinhard Gehlen, fost şef al Serviciului de Informaţii al

armatei Germaniei hitleriste pentru frontul de Est antisovietic se constituie într-un

caz unic cunoscut până astăzi, când un general care a deţinut un post important în

perioada celui de-al Doilea Război Mondial este recuperat de Serviciul secret al

SUA în 1945. (Mircea Manea)


4

CULTURA DE SECURITATE, CULTURA POLITICĂ

O carte despre identitatea românilor din Răsărit...............................................39

Lucrarea „Românii, Basarabia şi Transnistria” se adresează deopotrivă

specialiştilor şi publicului larg, completând în mod necesar un gol în bibliografia a

ceea ce numim problema transnistreană şi, pe un plan mai larg, istoria şi

identitatea românilor răspândiţi în Răsărit, dincolo de Nistru.(Dan Sulugiuc)

Puterea îşi dispută serviciile secrete, în timp ce societatea civilă cere

reformarea acestora................................................................................................50

Urmând exemplul aliaţilor noştri din NATO şi UE, la 18 noiembrie 2005, Consiliul

Suprem de Apărare a Ţării a decis înfiinţarea Comunităţii Naţionale de Informaţii,

organism abilitat să coordoneze unitar activităţile desfăşurate de către structurile

informativ-operative şi să evalueze în sistem integrat informaţiile culese de acestea

referitoare la securitatea naţională a României. (Alexandru Omeag)

După douăzeci de ani și încă ceva.........................................................................58

Democrația atenienilor, cei care au inventat-o și au și botezat-o ”demos cratos”,

adică ”puterea poporului”, ”poporul” însemnând pentru ei, toți locuitorii care

aveau cu ce să vină de pe unde se aflau, inclusiv de pe câmpurile de la țară, la

unica secție de votare din Atena, dar cu excepția femeilor, sclavilor și rezidenților

străini, care erau excluși din start, în mod cu totul democratic.(Ovidiu Curea)

100 de ani de la proclamarea independenţei Albaniei ........................................61

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la proclamarea independenţei Albaniei. Cu

acest prilej domnul Sorin Oprescu, primarul general al capitalei, a participat

alături de primul ministru al Albaniei, domnul Sali Berisha, la ceremonia de

dezvelire a unei plăci memoriale. (Petru Neghiu)

Scrisoare deschisă poporului român , transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu

- Mesajul tăbliţelor de la Tărtăria -……………………………………………...63

(Extras din cartea România 2000 de prof.univ.dr.Viorel Roman)

ANALIZE POLITICO –STRATEGICE

Un deceniu în NATO..............................................................................................67

La 21 noiembrie 2012, la Palatul Cotroceni s-a desfăşurat ceremonia prilejuită de

împlinirea a 10 ani de la invitarea României să adere la Organizaţia Tratatului

Atlanticului de Nord (NATO). Alături de actualul preşedinte al României, Traian

Băsescu, şi cei doi predecesori ai săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, la

eveniment au participat înalţi oficiali din cadrul aparatului prezidenţial, oficiali

guvernamentali, ofiţeri din cadrul structurilor militare şi al serviciilor de informaţii,

şeful Statului Major General, Ambasadorul SUA în România, Mark Gitenstein,

membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, reprezentanţi ai societăţii

civile şi jurnalişti. (Luiza Popa)

http://www.ziare.com/international/nato/

SUMAR

5

Iran – Israel – SUA: războiul serviciilor secrete.................................................70

Israelul pare convins că Iranul ar putea lansa un atac nuclear, pe care Tel Avivul

nu are capacitatea de a-l anihila. Într-o asemenea logică, armata israeliană ar

avea o singură opţiune: declanşarea unui atac preventiv, paralizant asupra

capabilităţilor nucleare iraniene înainte de activarea acestora. Este doar unul

dintre scenarii...(Alexandru O.)

Anul 2012 : o retrospectivă arabo – palestiniană………………………………78

Anul “primăverii arabe” se încheie într-un climat de incertitudini, de tatonări şi

preocupări. Lumea arabă care a cunoscut acest “anotimp” este, nu de puţine ori,

acuzată de a nu fi fost în măsură să realizeze o reală libertate, democraţie şi

înnoirea pentru care, mai ales tânăra generaţie, a manifestat şi a dat victime în

pieţele publice. (Ambasador prof. Dumitru Chican)

Uniunea Balcanică între istorie şi realitate..........................................................84

În prezent nu există nici o alianţă regională în Balcani şi nici nu poate fi acceptată

prea uşor de politicieni în perioada următoare. Readucerea în discuţie după 10 ani

a unor teorii privind regionalizarea şi unificarea balcanică reprezintă eşecul unei

anumite forme de integrare europeană. După disoluţia Iugoslaviei, subiectul

Uniunii Balcanice nu a mai fost pe masa discuţiilor dintre statele din regiune,

opţiunea preferată fiind integrarea europeană. Criza sistemică din UE ar putea

readuce în atenţie problema Uniunii Balcanice în forme îmbunătăţite şi reale.

(Ambasador dr. Vasile Leca)

MEMORIALISTICĂ – CONSEMNĂRI

Despre generalul Stamatoiu (AS-ul) şi întreprinderea de comerţ exterior

"Dunărea"………………………………………………………………………..88

Deşi sever, AS-ul a ştiut să distingă profesional şi uman. Pe cei răi i-a ostracizat,

iar pe cei buni i-a încurajat şi promovat. Sunt multe cazuri de ofiţeri din cadrul

CIE/SIE care au avut o evoluţie impresionantă, unii dintre ei au dus mai departe

ştafeta Serviciului de Informaţii Externe.( Petre Dan Dumitru)

Din nou despre „misterele revoluţiei române”………………………………….95

Una din marile ciudăţenii ale Revoluţiei o constituie, fără îndoială, dispariţia fără

urmă a teroriştilor adevăraţi, concomitent cu apariţia unui număr impresionant de

situaţii în care teroriştii au fost pur şi simplu inventaţi.(Carol Roman)

O anchetă din perioda „Marii terori”.................................................................104

În perioada „Marii Terori”(1937-1938) s-a desfăşurat şi aşa-numita „operaţiune

română”, în cadrul căreia au fost arestaţi şi executaţi câteva mii de români din

URSS, cei mai mulţi aflaţi în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă

Moldovenească - RASSM (1924-1940). Scopul „operaţiunilor” (română, poloneză,

japoneză, finlandeză etc.) viza lichidarea unor pretinse agenturi ale statelor vecine

infiltrate în citadela comunismului.(I.P.)


6

MOZAIC CULTURAL........................................................................................108

O carte de colecţie : „Ziaristul şi fascinaţia clipei” ( Ioan P.);

Popândăul şi Gâlceava (Mihai Miron) ;

Că aşa-i Românul…(C.M.Ovidiu);

Titlul ştiinţific – o aspiraţie mereu vie a tinerilor ( Redacţia);

Simpozion Hurmuzachi (Vasile Dumitru Fulger).

DIN VIAȚA ȘI ACTIVITATEA ACMRR-SIE................................................121

EDITORIAL

LA MULŢI ANI, 2013 !

LUMEA ÎN CRIZĂ MULTIDIMENSIONALĂ (III)

România, încotro?

Pe zi ce trece, lumea continuă să se scufunde într-o criză de dimensiuni

nemaiîntâlnite, iar România se scufundă şi ea. Fireşte, românii nu sunt

răspunzători pentru ceea ce se întâmplă la scară planetară. Dar pentru ceea ce se

întâmplă în propria ţară, în ţara noastră, DA. Va veni vremea când alte generaţii,

poate mai înţelepte şi mai animate de spirit patriotic, vor întreba: Voi ce aţi făcut

pentru a evita prăbuşirea unei ţări întregi, pentru a asigura salvgardarea şi

supravieţuirea sufletului unui popor multimilenar? Din păcate, cei care vor trebui

să răspundă vor fi dat demult colţul, se vor fi scufundat şi ei în istorie şi în uitare.

Timişorenii sunt nemulţumiţi. Preocupările publicistice m-au purtat în

preajma sărbătorilor de iarnă în oraşul Timişoara, cel care, cu mai bine de două

decenii în urmă dădea semnalul schimbării de regim în România. Oraşul de pe Bega

a rămas o localitate pitorească şi primitoare. După două decenii de libertate şi

democraţie oamenii sunt însă nemulţumiţi. Iar nemulţumirea nu se citeşte doar pe

chipuri şi în inimile lor, ca pe vremuri, ci este exprimată vocal şi pe scară largă. În

douăzeci de ani, în Timişoara a fost distrus totul. Era unul dintre cele mai prospere

oraşe din România, cu o industrie puternică şi oameni care aveau de lucru. Eu am

lucrat ca tehnician într-o uzină de maşini-unelte dotată cu utilaje elveţiene de

ultimă generaţie. Nu a mai rămas nici uzina, nici utilajele, toate au dispărut. După

cum vedeţi, azi îmi câştig existenţa ca taximetrist, îmi explică primul dintre

interlocutorii mei timişoreni în drumul de la gară spre hotel. Pe parcursul celor două

zile petrecute în capitala Banatului aveam să aflu şi alte „performanţe” ale furiei

distructive a unor administraţii care s-au autointitulat democratice. Practic, toate

marile obiective industriale din Timişoara s-au „evaporat”. Unele – precum

„Comtimul” - au reapărut cu altă siglă peste graniţă, la vecinii unguri. Tinerii au

plecat în masă la muncă în străinătate, universităţile au tot mai puţini studenţi.

Pretutindeni, oameni nemulţumiţi, care nu se mai recunosc drept iniţiatori ai unei

revoluţii ce nu le-a răspuns marilor speranţe din 1989.


8

Timişoara rămâne un oraş etalon, iar acutizarea stării de spirit a unei

populaţii care s-a situat în fruntea valului de schimbări de acum peste două decenii

ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru oamenii politici ai zilei.

Anul Caragiale. 2012 a fost declarat Anul „Caragiale”, menit să marcheze

trecerea unui secol de la dispariţia marelui dramaturg român. Revista noastră a găsit

de cuviinţă să consacre memoriei geniului lui Caragiale un grupaj de texte

ilustrative în numărul 2(18)-2012. Un cititor al „Periscopului” ne-a solicitat să

revenim asupra acestui subiect, subliniind că, la o sută de ani de la moartea

autorului celebrei scrisori pierdute, spiritul personajelor caragialeşti continuă să fie

întâlnit la tot pasul. Cititorul nostru ne-a reamintit şi un fragment din filosofia

nemuritorului Ghiţă Pristanda:

„Pristanda: Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi în

consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-

voastră ştiţi mai bine ca mine... aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie – trebuie să-l ridici? Îl

ridici! N-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi...

Caţavencu: Îmi pare rău, Ghiţă, ce mai stăruieşti cu scuzele tale... Adică

noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu

e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument!

Pristanda: Curat instrument!

Caţavencu: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină...”.

Într-adevăr, sub mantia imposturii sau a nepotismului, multe personaje

caragialeşti, care continuă să populeze unele instituţii ale statului democratic român,

ne-au reamintit prea adeseori de mentalitatea lui Pristanda: slugărnicie jenantă în

faţa puternicilor zilei, intransigenţă neînduplecată în faţa oamenilor lipsiţi de

apărare. Conu Fănică, Conu Nicu şi Ghiţă continuă să reprezinte figuri emblematice

şi să formeze cupluri redutabile în România democratică şi europeană.

Anul V, Nr. 4/20. Sunt însemnele revistei „Periscop” de la finele acestui

an. La cinci ani de la apariţie, „Periscop” a rămas o publicaţie devotată principiilor

cu care a pornit la drum: păstrarea memoriei instituţionale, apărarea intereselor, a

onoarei şi demnităţii membrilor Asociaţiei cadrelor militare în rezervă şi în

retragere provenite din Serviciul de Informaţii Externe; deschiderea spre societatea

civilă şi participarea împreună la edificarea unei culturi politice şi de securitate în

consonanţă cu noul profil european şi euro-atlantic al României; furnizarea de

analize asupra unor probleme sensibile ale situaţiei internaţionale, cu relevanţă

pentru siguranţa naţională, în scopul promovării adevărului şi al servirii

interesului naţional.

Pe parcursul celor cinci ani de afirmare, revista „Periscop” a fost încurajată

de numeroase personalităţi ale vieţii publice din România – oameni politici şi de

cultură, academicieni şi cadre universitare, diplomaţi, cititori din diverse medii

profesionale şi sociale. Am fost bucuroşi să consemnăm deunăzi aprecierea unuia

EDITORIAL

9

dintre distinşii membri ai Consiliului Ştiinţific al revistei, E.S. academician Dinu

C. Giurescu: Periscop a câştigat în substanţă de la un număr la altul. Nu în

ultimul rând, am simţit întotdeauna solidaritatea de breaslă a unor distinşi

reprezentanţi din diverse trusturi media, iar Uniunea Ziariştilor Profesionişti a

cooptat în acest an „Periscop” în grupul de reviste afiliate din domeniul militar şi al

structurilor de siguranţă naţională. Fără îndoială, revista „Periscop” are astăzi mai

mulţi prieteni, aşa cum rezultă şi din grupajul adunat de unul dintre colegii noştri,

pe care îl publicăm în continuare.

Redactorul şef


10

„P E R I S C O P”, LA AL 20 - L E A N U M Ă R

Au trecut cinci ani de când a luat ființă revista „PERISCOP” ca tribună de

exprimare publică a ofițerilor din Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în

Retragere din Serviciul de Informații Externe. Apariția acesteia a constituit un

eveniment inedit pentru peisajul publicistic românesc întrucât urma să se ocupe , în

principal , de activitatea desfășurată de-a lungul anilor , de o instituție puțin

cunoscută de marele public : Serviciul de spionaj al României.

Încă de la început, „ PERISCOP” și-a propus să răspundă cu onestitate și

bun simț, nu numai unor atacuri și interpretări vădit tendențioase la adresa rolului

structurilor informative românești în diferite etape ale dezvoltării României, dar și

cerinței stringente a societății civile românești pentru formarea unei culturi de

securitate solide, ca fundament al înțelegerii și aprecierii de către toți cetățenii țării

a fenomenelor și evoluțiilor din societate şi, în general, din lumea în care trăim.

Apreciem că în cele 20 de numere de până acum ale revistei „PERISCOP”

s-au dat răspunsuri pertinente, documentate și cât se poate de reale la numeroase

întrebări privind implicarea serviciilor de informații românești în evenimente ce au

avut loc de-a lungul a mai bine de 50 de ani. Serviciile de informații românești, fie

că s-au numit SSI, Securitatea, sau cum se numesc astăzi SRI și SIE, au constituit și

vor constitui și în viitor structuri informative ale statului român, denumite pe bună

dreptate „anticorpii societății ” în lupta cu cei care atentează la securitatea

națională. Timp de cinci ani de zile, cititorii au găsit în paginile revistei

„PERISCOP” răspunsuri la probleme complet necunoscute, sau parțial auzite, cum

sunt : Cu ce se ocupă un Serviciu de Informații Externe?; Ce calități și aptitudini

trebuie să aibă o persoană pentru a lucra într-un astfel de serviciu?; Cine au fost

trădătorii serviciilor de informații românești și ai altor servicii similare din

străinătate în diferite etape ale existenței acestora și motivațiile trădării lor?;

Implicarea structurilor de informații românești în evenimente interne și

internaționale majore ce au avut loc în diferite perioade ca: 1956 (Contrarevoluția

din Ungaria ), 1968 (Invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia),

1989 (Revoluția română) etc.

De asemenea, revista a publicat multe materiale, adevărate mărturii vii,

cuprinzând memoriile unor veterani din Asociația noastră, martori oculari ai unor

evenimente excepționale. Tematica economică abordată de revistă a contribuit la o

mai bună înțelegere a situației internaţionale actuale, îndeosebi în ceea ce privește

resursele naturale, siguranța energetică a României și șansele țării noastre de a

depăși criza pe care o parcurgem.

În paginile revistei „PERISCOP” se exprimă astăzi un număr însemnat de

colaboratori, printre care menționăm, pe lângă membrii Asociației, personalități

EDITORIAL

11

importante ale vieții noastre politice și economice din istoria recentă şi

contemporană a României: foşti şefi de stat şi de guvern, academicieni, profesori

universitari, ambasadori, şefi ai serviciilor secrete, consilieri prezidenţiali, doctori în

științe, doctoranzi și publicişti de renume. Revista a câștigat, astfel, în deschidere şi

credibilitate, substanță de informare și notorietate. „PERISCOP” ajunge astăzi în

biblioteci, instituții culturale și ale administrației de stat centrale și locale, la

serviciile de informații și contrainformații românești, mass-media, la asociații și

organizații de drept privat etc. Conținutul revistei se difuzează și pe Internet.

Eforturile depuse de conducerea Asociației, colegiul de redacție al revistei

și colaboratorii săi de a face o publicație prestigioasă au fost răsplătite cu aprecieri

dintre cele mai favorabile de către cititori, fie ei cunoscători în materie sau oameni

simpli. Astfel, articolele publicate în „PERISCOP” cu ocazia scurgerii a 40 de ani

de la invadarea Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varșovia au fost

preluate în mare parte sau extrase în ziarul „Ziua” din 2 octombrie 2008 și în nr. 11

al revistei „Lumea”. Autorul articolului din ziarul „Ziua” consemna printre altele:

„PERISCOP se prezintă ca o sursă veritabilă de informații despre istoria recentă a

României într-un moment când se încearcă acerb falsificarea ei după modelul

nefast a lui Roller”. Ziarul „Curentul” din 16 iulie 2009 publica pe o pagină și

jumătate un amplu articol, preluat din revista „ PERISCOP”, referitor la

împrejurările trădării din 1978 a fostului adjunct al şefului DIE, Ion Mihai Pacepa.

În preambulul articolului se menţiona: „Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc

30 de ani de la momentul ”rebrenduirii” lui Pacepa, publicația noastră va trece în

revistă elemente și date inedite ale dosarului Pacepa cu concursul Asociației

Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe și

al redactorilor revistei de specialitate „PERISCOP ”, editată de membrii

Asociației”. În acelaşi cotidian, se mai sublinia: „Spionii români au dreptul și chiar

și obligația să vorbească pe înțelesul tuturor, despre probleme sensibile ale țării,

atât timp cât amintirile lor nu afectează siguranța națională a României. Așa că s-

au apucat să scrie .Și să publice.”

La rândul său, săptămânalul „Naţiunea”, într-un număr din 2009, publica

un comentariu, din care redăm: „În urmă cu un an, în peisajul publicistic al

periodicelor, și-a făcut apariția revista „PERISCOP”, editată de Asociația

Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe.

Potrivit colegiului de editori, această ieșire din imersiune a „ Periscopului” nu s-a

făcut nicidecum de dragul senzaționalului, ori din dorința de a fi în lumina

reflectoarelor, ci mai degrabă pentru a contribui la dezvoltarea unei culturi de

securitate, precum și pentru a satisface nevoia firească a cetățeanului de a-și

contura o imagine cât mai autentică și mai aproape de realitate asupra muncii

ofițerului de informații .[…]Fără doar și poate, apariția „Periscopului” a fost o

hotărâre inspirată și mai ales curajoasă […] foștii spioni au renunțat la textul cifrat


12

pe care l-au folosit de-a lungul întregii lor cariere de ofițeri de informații,

încercând voluptatea textului jurnalistic și mai ales pe aceea a textului literar. Așa

s-a născut „PERISCOPUL”, cu mărturisirile lui inedite și captivante, ce par

plasate la limita dintre realitate și ficțiune.[…]Acum, după ce a trecut mai mult

timp de la apariție, putem spune fără nicio rezervă că revista „PERISCOP” a

devenit o atracție puternică prin ceea ce îi oferă cititorului, mai ales că spionii, în

general , și cei români în special, nu se prea înghesuie pe la ușile editurilor”.

Seria de articole referitoare la profilul revistei „ PERISCOP” a continuat să

apară și în cursul anului 2012, din rândul cărora exemplificăm pe cel semnat de

redacția prestigioasei reviste „Balcanii şi Europa”, care în numărul 126 din iulie –

august 2012, sub titlul „PERISCOP, o revistă despre spionaj” remarcă: „Aflată în al

cincilea an de existență, revista „PERISCOP”, publicație trimestrială editată de

Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații

Externe, continuă să surprindă prin materia primă care oferă substanță

conținutului său. Un material adeseori incandescent, care iese de sub pecetea a

ceea ce a fost considerat cândva secret, confidențial sau ultrasecret, adică de o

importanță covârșitoare pentru anumite activități din domeniul relațiilor

interstatale, cu implicații profunde, pe termen lung[...]„PERISCOP” este o

publicație alertă, plină de informații, adesea surprinzătoare, care se citește cu mult

interes până la capăt.”

Aprecieri interesante au făcut și persoane din rândul cititorilor în numele

instituțiilor pe care le conduc, sau în nume propriu. Astfel, domnul general (r)

Mihai Ionescu, director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie

Militară, într-o scrisoare adresată redacţiei sublinia: „Am receptat, cu deosebită și

nedisimulată plăcere, o apariție editorială aparte în peisajul publicistic autohton –

revista „PERISCOP” [ …] .Îmi exprim satisfacția pentru calitatea și diversitatea

materialelor publicate și, îndeosebi, față de spiritul de deschidere și de dialog

manifestat de autori și editori”. D-l. Ion Gropescu, col.(r) , membru al ACMRR -

SIE declara: „M-a bucurat foarte mult apariția revistei „PERISCOP”, iar lectura

sa mi-a produs o profundă satisfacție, găsind în paginile publicației ceea ce

așteptam de mult timp și anume reafirmarea idealurilor pentru care ne-am

sacrificat conștient și cu ardoare cei mai frumoși ani și patriotismul cu care cadrele

acestei instituții de prestigiu au desfășurat activitate specifică în țară și

străinătate”.

Cu ocazia împlinirii a cinci ani de la apariţia revistei „PERISCOP”, suntem

onoraţi să mulțumim călduros colaboratorilor și cititorilor noştri, cărora le dorim un

AN NOU 2013 plin de împliniri și multă sănătate. LA MULȚI ANI „PERISCOP”!

Dumitru Ionescu

SERVICII SPECIALE

CE MAI FAC PROFESIONIŞTII RETRAŞI AI ALTOR SERVICII DE

SPIONAJ !

Revista "Periscop" a abordat în mai multe rânduri, încă de la

primele sale apariţii, subiectul potenţialului pe care îl reprezintă fostele cadre de

informaţii externe pentru serviciile de profil active în diferite ţări, inclusiv ţara

noastră. Nu credem că este cazul să cităm, în mod deosebit, vreunul sau altul din

materialele publicate pe această temă în revista noastră, este suficient să spunem că

tema este prezentă aproape în fiecare din numerele apărute până acum. Încât, nu ne

propunem să renunţăm la ceea ce devine oarecum tradiţie, dar nu vrem să plictisim

cititorii, ci doar să le punem în continuare în faţă oglinda cu ceea ce se întâmplă cu

această categorie socioprofesională – spionii - în ţările despre care se spune că sunt

"mari licurici", cu "democraţie consolidată". În context, nu putem să nu avem în faţă

proiecţia a ceea ce înseamnă rezervistul/retrasul din activităţile de "intelligence" al

CIA.

Constatăm că din 19781, de mult timp, ceea ce se numeşte AFIO –

Association of Former Intelligence Officers (Asociaţia fostelor cadre de informaţii

externe/spionaj), rămâne în siglă tot AFIO, dar o foloseşte şi cu altă sintagmă,

respectiv ASSOCIATION FOR INTELLIGENCE OFFICERS, adică "asociaţie

non-profit, apolitică şi educaţională pentru actualii ("current") şi foştii ("former")

profesionişti în informaţii ("intelligence"), precum şi pentru sprijinitorii

("supporters") comunităţii naţionale de informaţii a SUA. WOW! Am exclama noi,

în cor cu cei de peste Ocean.

La prima vedere, s-ar părea că ne aflăm în faţa unei simple

reorganizări curente, în realitate este vorba de o adevărată reformă concepţională,

al cărui pilon central este regândirea într-o nouă strategie a potenţialului uman

care, prin specificul său ("HUMINT") contribuie la susţinerea coloanei imunitare a

1 În 1975 a fost înfiinţată ARIO (Association of Retierd Intelligence Officers, de la care a

evoluat AFIO)


14

statului american. A îngemăna, a pune umăr la umăr ofiţerii activi de informaţii, cu

cei retraşi (în sensul larg, nu neapărat cel militar) şi cu sprijinitorii, adică ceea ce

îndeobşte se numeşte agentură (informatori, colaboratori, surse, persoane de sprijin

etc.) pentru a "trage la căruţa securităţii naţionale" ("... în sprijinirea poliţiei,

diplomaţiei, securităţii şi apărării americane ... înţelegerea necesităţii vitale a unui

contraspionaj eficient şi a siguranţei împotriva spionajului politic, tehnologic şi

economic străin, concomitent cu operaţii legal autorizate acoperite, clandestine sau

antiteroriste deschise, ori împotriva operaţiilor criminale ce ameninţă securitatea

SUA, siguranţa infrastructurii naţionale, a economiei şi cetăţenilor ..."), înseamnă,

cu adevărat, MĂSURI DE INTERES NAŢIONAL. ("Our mission is to build a

public constituency for a sound, healthy and capable US intelligence system") –

"Misiunea noastră este să construim o structură publică în favoarea unui sistem de

informaţii al SUA solid, sănătos şi eficient".

Având o plajă atât de largă de "members", AFIO nu se rătăceşte în

egalizări, egalitarisme şi uniformizări inepte, dimpotrivă, păstrează identitatea

profesională a fiecărui membru, încă de la înscriere, încât "retraşii" din aparatul

central al CIA nu se deosebesc sub aspect statutar de cei din "regiuni", care doar îşi

adaptează acţiunile/activităţile/intervenţiile la "Local AFIO Chapter".

Cerere de adeziune la Asociaţia Cerere pentru primirea în AFIO

centrală a CIA

SERVICII SPECIALE

15

Iată cum arată structura AFIO, potrivit membrilor săi, evident cea

mai mare pondere având-o CIA şi asociaţii din domeniul public, respectiv 18,7% şi

18,9%.

La rândul său, AFIO este membră a ICAN – Intelligence

Community Associations Network, astfel că "in many ways, AFIO is the public

face of the Intelligence Community" (În multe privinţe, AFIO este faţa publică a

Comunităţii de Informaţii). În linii generale, Comunitatea de Informaţii a SUA

cuprinde: CIA (Central Intelligence Agency); FBI (Federal Bureau of

Investigation); NSA (National Security Agency); DIA (Defense Intelligence

Agency);USSS (U.S. Secret Service); DOS-INR (Biroul de informaţii al

Departamentului de Stat). Dar, după cum se vede, foarte multe alte agenţii

guvernamentale şi corporatiste fac parte din această megastructură organizatorică,

în care pensionarii spioni îşi desfăşoară, practic, activitatea anterioară în forme şi

modalităţi noi, dar şi cu avantaje, chiar materiale, pentru ei şi pentru întreaga

societate.


16

Câţiva din cei mai importanţi "AFIO Corporate members" au

rezonanţe impresionante în domeniul securităţii naţionale a SUA, dar şi în cel

economic şi financiar-bancar: AMU (Universitatea Militară Americană);

International Spy Museum (Muzeul Spionajului Internaţional); Jacobs Technology;

Blue Tech; Du Pont Investment Bankerts; Northwest Financial; The Institute of

World Politics; Parsons (SPARTA) – furnizor de produse tehnice "World-class"

pentru apărare şi servicii speciale; Liberty University, Varec şi multe alte societăţi şi

instituţii publice şi private care, evident, pe lângă participarea la acţiunile AFIO,

sponsorizează Asociaţia.

Ni se pare interesantă această abordare a rolului "retrasului" din

activitatea curentă de spionaj.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în "fragila" noastră democraţie

dâmboviţeană, instituţiile de apărare, siguranţă naţională şi ordine publică, precum

şi alte instituţii publice, inclusiv guvernamentale, se întrec în "a se lepăda" de

"foştii" spioni ai ţării, aducându-şi aminte de ei doar când aceştia mai ridică vocea

sau încearcă să-şi asigure protecţia pe care ele, instituţiile, nu le-o prea acordă, ca şi

cum munca aceasta n-ar fi continuă. Ce să mai vorbim de vreo atenţie pentru aceşti

"elefanţi", "dinozauri" cu vreo ocazie ca Ziua Naţională, Ziua armei sau – vade

retro, Satana! – de vreo înaintare în grad, statutară, de altfel! CIA şi ofiţerii ei au

fost huliţi şi acuzaţi, pe drept, de altfel, de crime abominabile, de violări ale

drepturilor omului, de nenumărate ingerinţe brutale în treburile interne ale foarte

multor state, dar "retraşii", pensionarii, cei care au înfăptuit acţiunile respective sunt

respectaţi şi folosiţi, după cum am văzut din spicuirile de mai sus, pentru a servi în

continuare intereselor SUA în lume, cu toate bubele de pe capetele lor!

Nu este o mare noutate, toată lumea ştie că organizaţiile societăţii

civile sunt utilizate, unele chiar înfiinţate de serviciile speciale, pentru îndeplinirea

obiectivelor. Nici mai mult, nici mai puţin, ni se confirmă acum direct, fără niciun

fel de ocol, că faimoasele "National Endowment for Democracy" şi "Freedom

House" sunt sponsorizate de Congres, dar şi prin intermediul sponsorilor AFIO şi că

toate departamentele lor sunt nu doar conduse, ci chiar compuse în proporţie masivă

din "retraşi" ai Intelligence americană. Dacă stăm să ne amintim, cele două ONG-

uri au fost foarte implicate în campaniile electorale de la noi, mai cu seamă în cea

din 1996. CIA tot CIA rămâne! Ne întrebăm şi noi aşa, retoric, oare de ce s-a făcut

apel la aceşti "retraşi", mulţi, cum spuneam, cu bube în cap? Răspunsul nu poate fi

decât unul: pentru că politicienii americani, societatea americană îşi urmăreşte

INTERESUL NAŢIONAL, pe care nu-l stabileşte un om sau o instituţie, după

umorile sau frustrările lor; este o strategie de organizare şi dezvoltare a ţării pe

termene foarte îndelungate, la a cărei implementare sunt atraşi, în ţară şi în afara ei,

toţi cei care, tineri sau vârstnici, îşi pot pune în valoare profesionalismul. Nimeni nu

îndrăzneşte să afirme sau măcar să gândească, cu cinism şi aroganţă, că interesul

SERVICII SPECIALE

17

naţional ar fi un atu al unei elite sau, cu atât mai puţin, al unei persoane. Şi iată că

suntem nevoiţi să constatăm că SUA au progresat şi progresează în plan intern şi

internaţional tocmai pe baza unei astfel de strategii. Pentru ei, interesul naţional este

ceva foarte complex ce se structurează în formă de piramidă, în vârful construcţiei

situându-se VOINŢA POPORULUI, exprimată prin vot, revoluţie etc. Spre baza

piramidei se etalează interesele ţării, strategice şi tactice: politice generale,

geostrategice, militare, de alianţe, economice, comerciale, culturale, sociale,

religioase etc., etc.!

La aducerea la îndeplinire a acestora sunt chemaţi TOŢI, cetăţeni,

instituţii, comunităţi, elite etc. Serviciile de spionaj, ca instituţii ale statului, au

menirea să contribuie la îndeplinirea acestor interese care, în primul rând, trebuie

promovate şi apărate, prin toate mijloacele, inclusiv cele speciale. Iar apărarea şi

promovarea intereselor ţării nu înseamnă doar culegerea de informaţii. Cine se

ascunde sub paravanul acestei marote, nu se numeşte om de Intelligence. Aşa se

explică amploarea pe care SUA o acordă structurilor despre care am vorbit, inclusiv

AFIO. Limitarea la simpla culegere de informaţii, fie ele şi secrete, este

asemănătoare culegerii unei flori dintre spini dacă nu se are în vedere şi promovarea

şi apărarea intereselor ţării în relaţiile cu statele lumii.

Nu ne îndoim că adepţii "culegerii" ne vor reproşa că interesele

României sunt mult inferioare celor ale SUA. Da, aşa o fi, dar la scară, la ora

actuală NU FACEM PE MĂSURA A CEEA CE SUNTEM! S-ar putea,

bineînţeles, să ni se arunce cu cenuşă în ochi, spunându-ni-se că "obiectivele de

promovare şi apărare" erau în sarcina spionajului şi "pe vremea lui Ceauşescu". Da,

aşa este şi aşa a fost dintotdeauna! Şi ce-a fost rău în asta? Se dovedeşte că trebuie

să acceptăm faptul că INTERESUL NAŢIONAL ESTE UNUL SINGUR ÎN

CIUDA PLURALITĂŢII DE CONDUCĂTORI, IDEOLOGII ŞI SISTEME

SOCIAL-POLITICE! Pe cale de consecinţă, activitatea de informaţii externe,

spionajul se înscrie în continuitatea apărării şi promovării interesului naţional. Orice

fractură în această continuitate este primejdioasă, dacă nu chiar catastrofală pentru

naţiune.

Nu vrem să avem pretenţii de ORACOL, dar, repetăm, pentru ţara

noastră un lucru rămâne cert: INTERESUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI ESTE

UNITATEA ROMÂNILOR. Tare ne temem că până nu se va termina cu

dezbinarea, cu atacurile la "foştii", cu "securitisme" şi "antisecuritisme", cu

instigarea unor pături sociale împotriva altora etc., toate acestea însemnând trădarea

interesului naţional – pe plaiurile "Grădinii Maicii Domnului" nu vor creşte decât

ciulini şi buruieni. DOAMNE FEREŞTE!

Petru NEGHIU


18

COMPEXUL LUI IUDA

Motto:

Cu acest gând, plin de bucurie,

pentru voi toți,eu mă voi spânzura.

(Evanghelia după Iuda)

Studiu în oglindă:

Cazul Tolkacev versus cazul Walker2

Cetățeanul sovietic Adolf Georgevici Tolkacev, cercetător la Institutul

Aviației din Moscova, a fost arestat de KGB în iunie 1985, în timp ce încerca să

transmită documente secrete de natură militară Statelor Unite. Conform

documentelor recent desecretizate de americani, spionul a

furnizat timp de peste 7 ani (1977-1985), un volum uriaș de

informații din domeniul cercetării și dezvoltării tehnologiei

militare sovietice, al avioanelor, rachetelor balistice și altor

tehnologii aerospațiale. În octombrie 1985, în Washington Post,

Tolkacev era apreciat ca una dintre cele mai valoroase surse ale

CIA din Uniunea Sovietică.

Cetățeanul american John Anthony Walker Jr., fost subofițer în US Navy

(Marina Militară Americană), specialist în comunicații, a fost arestat de FBI în mai

1985, pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Timp de peste 17 ani (1968-

1985), Walker a desfășurat o operațiune de spionaj de mare amploare, furnizând o

cantitate imensă de informații despre armamentul, tactica de luptă a navelor de

suprafață și submarinelor americane și, îndeosebi, materiale

criptografice care au permis sovieticilor să descifreze peste un

milion de mesaje secrete. În 1990, într-un articol din New York

Times, se relata: unii experți în spionaj estimează că Walker a

furnizat suficiente informații despre coduri pentru a modifica

echilibrul de putere dintre Rusia și Statele Unite.

Date biografice

Adolf Georgevici Tolkacev s-a născut în anul 1927 la Aktyubinsk

(Kazahstan). În 1948 a urmat un curs de mecanică-optică radar, iar în 1954 a

absolvit Institutul Politehnic din Harkov. De atunci, a lucrat ca proiectant principal

de sisteme la Departamentul de Cercetări Științifice pentru Radio din cadrul

Institutului Aviației din Moscova-MAI (Universitatea de Stat pentru Tehnologii

Aerospațiale). Nu a fost membru al PCUS.

2 Articol publicat în formă restrânsă în revista Lumea nr. 10/2012.

SERVICII SPECIALE

19

Soția lui Tolkacev, Natalia Ivanova, de naționalitate evreică, s-a născut în

anul 1935 și a lucrat ca inginer electronist tot la MAI, fiind specialistă în antene.

Tolkacev câștiga cam 350 ruble pe lună. Salariul soției dubla această sumă. Un

salariu mediu era atunci cam de 120 de ruble (40 de dolari la rata de schimb a acelei

perioade). Cei doi aveau un fiu pe nume Oleg, născut în 1966 care, din 1982 studia

la Institutul de Arhitectură. Familia Tolkacev locuia într-un apartament de două

camere, la etajul 9 al unui bloc din apropierea ambasadei Statelor Unite.

John Anthony Walker jr. s-a născut în anul 1937, în Scranton,

Pennyslvania, fiu al unui agent de vânzări al Studioului Cinematografic Warner

Brothers și al unei mame italo-americane. Copilăria i-a fost traumatizată de

comportamentul abuziv al unui tată alcoolic. Înzestrat cu energie și cu un spirit

întreprinzător remarcabil, după ce tatăl său și-a părăsit familia, John jr. a avut

diverse slujbe (comis voiajor, plasator la cinematograf etc.), la 16 ani reușind să-și

cumpere o mașină din economiile sale.

În 1955, fiind arestat pentru un delict minor, judecătorul i-a oferit

posibilitatea să opteze între recluziune și intrarea în serviciul militar. Walker a optat

pentru angajarea în US Navy. La început a lucrat ca operator radio la bordul unui

distrugător-escortă, după care a intrat în echipajul portavionului USS Forrestal.

După ce s-a calificat la o școală de submarine, a fost repartizat pe submarinul USS

Razorback (SS-394). În acea perioadă, Walker a primit și avizul pentru munca cu

documente Top Secret, fiind declarat corespunzător în cadrul Personnel Reliability

Program (Programul de Siguranță a Personalului), o evaluare psihologică care

asigură ca numai personalul de cea mai mare încredere să aibă acces la informații

din zona complexelor militare dotate cu arme nucleare.

Au urmat apoi activități pe submarinul purtător de rachete balistice Polaris

USS Andrew Jackson (SSBN-619), pe submarinul USS Simon Bolivar (SSBN-641)

și ca supervizor la Centrul de Comunicații al Bazei US Navy din Atlantic, de la

Norfolk. Calificat inițial în întreținerea echipamentelor criptografice, Walker și-a

completat studiile devenind, în final, subofițer principal. În același timp cu

activitatea desfășurată în US Navy, el a fost și patronul unui magazin de piese radio

pentru submarine cu rachete nucleare, a avut un bar și a inițiat o afacere cu taxiuri și

mașini de închiriat. În 1976 s-a pensionat din US Navy și și-a deschis o firmă de

detectivi particulari.

S-a căsătorit cu Barbara Crowley în anul 1957. Au avut împreună trei fete și

un băiat. În 1976 a divorțat, în mare parte datorită comportamentului greu de

suportat al unei soții stăpânită de boala pe care el o ura cel mai mult: alcoolismul.

Baza recrutării

În manualele de specialitate se stipulează că recrutarea unui agent poate


20

avea loc, de regulă, pe bază de opinii ideologice și/sau pe bază de cointeresare

materială. Există și o a treia cale, mai dificilă, cea a recrutării pe bază de material

compromițător. Mai franc spus, prin șantaj. Dar, să nu ne indignăm. Trădarea își

merită prețul! Se dă trădătorului, ce-i al trădătorului!

Operațiunea de spionaj s-a declanșat în cazul Tolkacev după cinci încercări

ale acestuia de abordare a unor diplomați de la ambasada americană din Moscova,

în principal prin aruncarea unor plicuri cu mesaje insistente de colaborare și

documente clasificate în mașinile lor. Convinși de importanța materialelor, după

câteva luni de ezitări, în martie 1975, americanii au acceptat contactul și au trecut la

recrutarea și organizarea activităților clandestine cu Tolkacev.

A urmat o colaborare de mare succes care a durat 7 ani. Dar și o

îndelungată și dificilă negociere a sumelor pretinse de spion ca recompensă, care s-a

soldat, în final, cu stabilirea unui salariu echivalent cu salariul președintelui SUA,

pentru activitatea sa de până în 1979, și cu unul chiar mai mare după aceea, în

raport de valoarea informațiilor furnizate. Această sumă a fost depusă la o bancă cu

o dobândă de 8,75%, fiindu-i disponibilă oricând dorea Tolkacev sau dacă fugea în

Statele Unite împreună cu familia. Bazat pe contul său aflat în custodie, de peste un

milion de dolari, reprezentând salariul acumulat până în decembrie 1983, câteva

sute de mii de ruble, reprezentând dobânda, i-au fost înmânate cash acestuia la

Moscova.

Subiectul opiniilor ideologice din motivarea trădării sale a fost permanent

prezent în notele înaintate către Centrala din Langley. Când a fost întrebat, în cursul

primei sale întâlniri, despre motivele pentru care abordase spionajul american,

Tolkacev a spus că "era un disident din inimă care putea sprijini Occidentul prin

furnizarea unor informații de valoare la care avea acces… că-și pierduse de mult

interesul față de politica sovietică întrucât aceasta devenise învăluită într-o

demagogie ipocrită de netrecut". Ulterior a precizat că Soljenițîn și Saharov au

jucat, prin operele lor, un rol semnificativ în declanșarea resorturilor intime care l-

au dus la hotărârea de a acționa pentru trădarea sistemului sovietic.

În cazul lui Walker lucrurile s-au desfășurat chiar și mai atipic. La 18

decembrie 1967, viitorul spion a intrat în ambasada sovietică din Washington

oferindu-și serviciile, împreună cu un set de materiale clasificate ale US Navy.

Dintre acestea, cel mai important s-a dovedit a fi un document al National Security

Agency-NSA (Agenția de Securitate Națională), în care se enumerau setările pentru

lunile următoare ale mașinii de cifrat americane KL-47. Sovieticii deja primiseră

unele documente ale NSA de la un alt spion și, după compararea cu marcajul și

formatul acestora, și-au dat seama că documentul cu setările cheilor de cifrare adus

de Walker era autentic.

Rezidentul KGB din ambasadă, care nu se dădea în vânt nici el după cei

care își ofereau spontan serviciile, a avut intuiția de a aprecia la justa lor valoare

SERVICII SPECIALE

21

documentele oferite de vizitator. El a sesizat că se crease un moment operativ

oportun pentru recrutarea unei surse valoroase, fiind în totalitate de acord și cu

modul de abordare a ofertei lui Walker. În raportul trimis Centralei, rezidentul a

precizat că americanul l-a impresionat favorabil pentru că n-a spus nimic despre

"dragostea" sa pentru comunism, pe care cei mai mulți prefăcuți o declarau. El

propunea strict o afacere.

Trădătorul a primit imediat câteva mii de dolari și a fost scos cu discreție

din ambasadă într-o mașină. Din acel moment, Walker și-a desfășurat activitatea de

spionaj, primind un venit de mai multe mii de dolari pe lună astfel încât, conform

unui raport prezentat în anul 2002 de către Office of the National

Counterintelligence Executive (Oficiul Contrainformațiilor Naționale), el este unul

dintre puținii spioni despre care se crede că ar fi câștigat mai mult de un milion de

dolari recompensă pentru spionaj.

De-a lungul celor 17 ani de spionaj, Walker nu a simțit nevoia să se justifice

față de nimeni în plan moral. După condamnarea sa, în memoriile pe care le-a scris,

însă a căzut și el în păcatul motivării trădării prin prisma trăirilor psihice și opiniilor

ideologice. Dacă tot face pușcărie, măcar să afle lumea adevărul lui despre

democrația americană! Astfel, aflăm din volumul de amintiri Viața mea de spion

(My Life as a Spy: One of America's Most Notorious Spies Finally Tells His Story,

Prometheus Books, 2008), în primul rând faptul că Walker disprețuia US Navy

deoarece încuraja alcoolismul printre marinari și familiile acestora.

Apoi aflăm că, dincolo de problema pecuniară, și nemulțumirea politică a

jucat un rol în opțiunea sa de a spiona pentru sovietici. El suspecta că asasinarea

lui John F. Kennedy fusese proiectată de lideri guvernamentali și corporatiști, cu

intenția de a preveni ca președintele american să acționeze pentru moderarea

Războiului Rece. Rememorând evoluția sa de la admirația față de extrema dreaptă

anti-comunistă a mișcării John Bircher din anii '50, până la respingerea Războiului

Rece, Walker relatează că era convins că sovieticii nu ar fi fost adversarul agresiv de

care, Occidentul în general și SUA în special, să se teamă. Farsa Războiului Rece și

mașina absurdă de război care au produs demoni constituiau o glumă jalnică

pentru mine, precizează Walker. Pare plauzibil?

Sistemele de lucru ale serviciilor de spionaj

La începutul operațiunii cu Tolkacev, CIA a optat pentru sisteme de

legătură impersonală, spionul fiind dotat cu cerneală simpatică, cifru de tip one-time

pad - OTP și echipamente pentru comunicații pe unde ultrascurte. Acestea au rămas

însă să fie folosite doar în caz de urgență deoarece, la insistențele lui Tolkacev,

sistemul de legătură a fost pe toată perioada colaborării aproape în exclusivitate

contactul direct între agent și ofițerii de caz. Acest mod de lucru, puțin uzitat în

operațiunile de spionaj de mare anvergură, a necesitat din partea ofițerilor stației

CIA din Moscova eforturi maxime și o ingeniozitate dusă până la limitele


22

profesionalismului.

În cei 7 ani s-au realizat zeci de întâlniri cu Tolkacev în Moscova, pentru

realizarea fiecăreia dintre ele contribuind un colectiv de ofițeri, utilizându-se

metode sofisticate de derutare a masivului filaj sovietic și deghizări. A fost folosită

până și prea riscanta tehnică de contrafilaj denumită Jack in the Box-JIB. Aceasta

consta din folosirea unei cutii în care se afla un dispozitiv cu resort reprezentând

partea superioară a corpului unei persoane. Cutia se plasa pe scaunul din spate al

unui automobil, alături de ofițerul care urma să realizeze legătura cu agentul. Plecați

din ambasadă în această formulă, șoferul automobilului era obligat să conducă de

așa manieră încât pentru o perioadă scurtă de timp să dispară din câmpul vizual al

filajului, moment în care ofițerul de caz să poată sări din mașină și, concomitent, să

fie activată silueta celui plecat prin mecanismul din cutie.

Pentru copierea documentelor secrete sustrase, Tolkacev a primit opt

aparate de fotografiat ultra-performante (printre care și un Pentax de 35 mm), unele

dintre ele produse numai în laboratoarele CIA. I s-a confecționat și o legitimație

falsă de acces la biblioteca Institutului de unde sustrăgea documente secrete pentru

a le fotografia de cele mai multe ori acasă la el. La solicitarea sa expresă ("n-aș dori

să port o discuție cu organele KGB-ului"), i s-a furnizat și o pilulă cu cianură,

pentru a o folosi în cazul în care ar fi considerat că moartea sa fulgerătoare ar fi fost

ultima opțiune posibilă.

Sovieticii au folosit cu Walker în exclusivitate sistemul de legătură

impersonală. La întâlnirea avută cu un ofițer KGB, la o lună după vizita sa la

ambasada URSS din Washington, a primit schițele ascunzătorilor (cunoscute în

termenii de specialitate sub denumirea de căsuțe poștale impersonale-CPI) unde să

depună pachetele cu documentele secrete copiate și de unde să ridice banii și

instrucțiunile Centralei sovietice de spionaj. În acest fel, în următorii 10 ani Walker

nu a mai realizat nici un contact direct cu un ofițer sovietic de legătură.

KGB-ul a dotat spionul său cu un dispozitiv electronic care putea citi

cablarea rotorului mașinii de criptat KL-47, precum și un aparat foto miniaturizat

Minox. La un moment dat, Walker însuși a falsificat documentele personale

necesare pentru a obține reînnoirea permisului său de securitate, ceea ce i-a facilitat

accesul în continuare la documente clasificate.

Aportul informativ

Tolkacev a furnizat americanilor copii de pe mii de documente cu

informații detaliate privind rezultatul cercetărilor făcute de sovietici în domeniul

dezvoltării aviației militare: sistemele de radar, de orientare și recunoaștere aeriană,

sisteme de țintire cu armament a avioanelor, echipamente electronice și sisteme de

control ale avioanelor etc. Astfel, cercetătorii americani au avut la dispoziție date

detaliate despre: radarul sovietic Phazotron, radarele și sistemele electronice de bord

utilizate pe avioanele de vânătoare MiG-29, MiG-31 şi Su-27. Au fost apreciate în

SERVICII SPECIALE

23

mod deosebit și exploatate și informațiile despre rachetele balistice sovietice de

ultimă generație ("Niciodată n-am obținut asemenea detalii pentru înțelegerea

acestor sisteme" - citat

dintr-un raport CIA de

evaluare a informațiilor

furnizate de Tolkacev).

Walker a pus la

dispoziția sovieticilor

traficul de comunicații și

listele de chei pentru

sistemele criptografice

folosite curent de US Navy.

Pe lângă materialele

criptografice, a furnizat și copii de pe documente secrete care cuprindeau ordine de

operațiuni, planuri de luptă, manuale tehnice, sinteze cu informații secrete,

localizarea submarinelor nucleare americane, procedurile pentru lansarea rachetelor

nucleare, sistemele de urmărire a submarinelor nucleare sovietice și localizarea

microfoanelor subacvatice folosite în acest scop.

După pensionarea din US Navy, în 1976, pentru a avea acces în continuare

la documentele secrete ale Marinei, Walker a acționat pentru constituirea și

coordonarea unei rețele de spionaj, sens în care a recrutat trei persoane care, până la

căderea sa din 1985, au contribuit substanțial la aportul informativ adus sovieticilor.

Jerry Alfred Whitworth, prieten, subofițer în US Navy, specialist în

transmisiuni, a fost recrutat de Walker în anul 1975. Timp de 10 ani, perioadă în

care a lucrat și la Centrul de telecomunicaţii Naval Air Station din Alameda,

California, și pe portavionul cu

propulsie nucleară USS Enterprise

(CVN-65), a trimis sovieticilor copii

de pe mesajele din traficul de

comunicații cifrate și liste de chei

pentru sistemele criptografice,

precum și informații despre cel mai

performant sistem american de

criptare a convorbirilor telefonice.

Arthur James Walker,

frate, locotenent-comandor în

retragere, angajat ca militar cu

contract la un antreprenor cu lucrări de inginerie și reparații capitale pentru US

Navy, a fost recrutat în 1981. El efectua reparații ale echipamentelor de înregistrare

de pe anumite nave de luptă și elabora manualele de control al deranjamentelor


24

tehnice. Timp de patru ani, i-a dat fratelui său John pachete cu documente clasificate

privind procedurile de control al deranjamentelor tehnice, rapoarte secrete despre

accidentele suferite de submarinele americane, hărți cu

localizarea navelor avariate și sinteze de evaluare a schimbărilor în strategia

de apărare a US Army.

Michael Lance Walker, fiu,

marinar pe portavionul cu

propulsie nucleară USS Nimitz

(CVN-68), a fost recrutat de

Walker în anul 1983.

Activitatea sa la bordul navei

consta în muncă de secretariat,

principala atribuție fiind aceea

de a distruge prin ardere

documentele secrete. Din sacii

cu astfel de materiale, ca și din

seiful cu documente secrete al

cărui cifru îl dezlegase,

Michael i-a predat tatălui său, pentru a fi trimise KGB-ului, peste 1.500 de

documente confidențiale. Acestea cuprindeau materiale despre sistemele de

armament, controlul și procedurile de inițiere a lansărilor armelor nucleare,

metodele de identificare a inamicului, precum și hărți cu deplasarea navelor

comerciale și de război în Marea Mediterană.

Căderea spionilor.

În luna iunie 1985, KGB-ul i-a arestat pe Tolkacev și pe ofițerul american

din legătura sa care venise la o întâlnire de rutină cu acesta. Asupra ofițerului CIA

au fost găsite cinci aparate foto miniaturale, un plic cu câteva mii de ruble și o notă

în care se mulțumea agentului pentru informațiile foarte importante pe care le

trimisese la întâlnirea anterioară. Cauza căderii spionului a constituit-o divulgarea

identității lui sovieticilor de către Edward Lee Howard, un fost ofițer CIA care se

pregătea pentru prima sa misiune în străinătate, chiar la Moscova, luând cunoștință

despre operațiunea Tolkacev. În urma unor investigații aprofundate de securitate

acesta a fost concediat, fiind alcoolic, motiv pentru care el s-a răzbunat trădându-l

pe Tolkacev.

În mod cu totul inedit, simultan, sovieticii erau informați despre activitatea

clandestină a lui Tolkacev și de către Aldrich Hazen Ames, una dintre cele mai

valoroase cârtițe pe care KGB-ul o avea în interiorul CIA, condamnat în 1994 la

închisoare pe viață.

Walker a fost arestat de FBI pe data de 20 mai 1985. Asupra sa au fost

găsite 127 de documente clasificate, sustrase de pe portavionul USS Nimitz de către

SERVICII SPECIALE

25

fiul său. Percheziția efectuată la domiciliu a mai permis descoperirea unei mari

cantități de probe despre rețeaua sa de spionaj, inclusiv chitanțe ale plăților către

Jerry Whitworth. În prima ședință de anchetă Walker a relatat pe larg despre

ansamblul întregii sale activități clandestine. Drept urmare, au fost arestați în zilele

următoare Jerry Alfred Whitworth, Arthur James Walker și Michael Lance Walker,

aflat în acel moment pe nava USS Nimitz în portul israelian Haifa.

Căderea acestei rețele de spionaj s-a datorat în exclusivitate Barbarei

Crowley, fosta soție a lui Walker, de care acesta divorțase încă din 1976. În urmă cu

mulți ani, în 1968, pe când mai erau căsătoriți, el a fost surprins de soție cu

documente clasificate ale US Navy asupra sa, Walker făcând fatala greșeală de a-i

destăinui acesteia activitatea sa clandestină, cu toate că Centrala KGB îi interzisese

cu desăvârșire așa ceva. Supărată că Walker refuza să îi acorde o rentă de 10.000 de

dolari, în noiembrie 1984, Barbara Crowley, l-a denunțat FBI-ului că desfășoară

activități de spionaj în favoarea sovieticilor. Demararea anchetei a întârziat patru

luni, întrucât denunțătoarea nu părea deloc credibilă, atât datorită dimensiunii

incredibile a operațiunii de spionaj care se întrezărea, cât mai ales a faptului că pe

parcursul primei depoziții, la ea acasă, a consumat două sticle de votcă, în prezența

unui agent special FBI tot mai uluit de scena la care asista.

În martie 1985, FBI-ul a autorizat o investigare totală a cazului, la care a

luat parte și Naval Investigative Service-NIS (Serviciul de Investigații al Marinei).

S-a pus în aplicare un complex de măsuri informativ-operative (investigații,

combinații operative în care a fost implicată și una din fiicele spionului, filaj,

ascultarea secretă a telefoanelor etc.). Ca urmare, în mai 1985, arestările au survenit

în mod inevitabil.

Deznodământul juridic

La 25 septembrie 1986, agenția de știri TASS a anunţat că Adolf

Georgevici Tolkacev, judecat și condamnat la moarte pentru înaltă trădare, a fost

executat cu o zi înainte.

John Anthony Walker jr., urmare unor negocieri în cursul anchetei, a

scăpat de pedeapsa capitală, în sarcina sa reținându-se numai cinci capete de

acuzare pentru spionaj. A primit trei sentințe de închisoare pe viață cu dreptul de a

face cerere de eliberare condiționată în mai 2015, când va ispăși 30 de ani de

recluziune. În prezent se află încarcerat la Federal Correctional Complex, din orașul

Butner, Carolina de Nord.

Jerry Alfred Whitworth, găsit vinovat în opt capete de acuzare pentru

spionaj, a fost condamnat la 365 de ani de închisoare și la o amendă de 410.000 de

dolari. Are posibilitatea de a cere eliberarea condiționată în februarie 2048, când ar

putea avea 111 ani. În prezent se află în penitenciarul de înaltă securitate din

Atwater, California.

Arthur James Walker a primit trei sentințe de închisoare pe viață, plus o


26

amendă de 250.000 de dolari, cu dreptul de a face cerere de eliberare condiționată în

mai 2015.

Michael Lance Walker, găsit vinovat în cinci capete de acuzare pentru

spionaj, a primit numai 25 de ani de închisoare. Durata mai redusă a acestei pedepse

fusese una dintre clauzele înțelegerii încheiate de tatăl său cu procurorii federali. În

februarie 2000, la vârsta de 37 de ani, după ce ispășise 15 ani de recluziune, i s-a

aprobat cererea de eliberare condiționată și a fost pus în libertate.

Concluzii

Valoarea aportului informativ a lui Tolkacev a fost dată de numărul imens

și de valoarea documentelor secrete din domeniul sistemelor de armament sovietice,

cu precădere cel al cercetărilor din domeniul aviației, livrate CIA. Beneficiind de

aceste date și informații, americanii au economisit miliarde de dolari în propriile

proiecte de cercetare și dezvoltare a tehnologiilor militare din domeniu. Analiști

specializați în operațiuni de spionaj au apreciat că materialul tehnico-științific

furnizat de spion ar fi putut fi un factor hotărâtor în câștigarea multor bătălii de

către americani, în cazul izbucnirii unei confruntări armate cu Uniunea

Sovietică. Se apreciază însă că Walker a fost însă cu mult mai valoros. Prin punerea

la dispoziția sovieticilor, în timp real, a celor mai importante sisteme criptografice

folosite de americani și a unei cantități uriașe de documente secrete privind tehnica

de vârf și strategia militară a SUA, acest spion nu poate fi comparat cu nimeni din

branșă. Nici un alt agent nu a furnizat vreodată, în mod atât de sistematic,

informații de o asemenea importanță, pe o astfel de durată incredibil de mare.

Boris Solomatin, locțiitor al șefului Primului Directorat (spionaj) al KGB, a

precizat: "Walker a fost echivalentul unui oficial din interiorul Pentagonului prin

care am aflat secretele cele mai vitale ale SUA…Informațiile lui nu numai că ne-au

folosit la confruntarea permanentă pe linie de spionaj, ci ne-au ajutat în timp să

studiem și să înțelegem actuala gândire militară americană...Dacă ar fi existat un

SERVICII SPECIALE

27

război, l-am fi câștigat".

Anumiți analiști politici au apreciat că, "fiind sursa cheie pentru sovietici

în privința submarinelor americane cu rachete, Walker a contribuit și la

realizarea echilibrului mondial dintre cele două mari puteri, care a stat la baza

evitării izbucnirii unei conflagrații nucleare".

Se poate spune însă că angajarea celor doi spioni de către cele două servicii

de informații nu a fost rezultatul unor recrutări propriu-zise, ci mai degrabă a fost

urmarea unor tratative pentru încheierea unor afaceri, cu clauze pecuniare riguros

negociate. În ambele cazuri, inițiativa contactelor cu serviciile de spionaj le-a

aparținut în exclusivitate trădătorilor.

Sistemele de legătură folosite în cele două operațiuni de spionaj au jucat un

rol primordial în asigurarea longevității activității clandestine a fiecăruia dintre ei.

Folosirea de către americani cu predilecție a contactelor directe pentru asigurarea

legăturilor cu Tolkacev a necesitat din partea ofițerilor de caz un efort uriaș,

desfășurat de-a lungul a peste șase ani, sub presiunile permanente ale insistentului și

omniprezentului filaj sovietic. Riscul asumat de CIA pare nejustificat, în condițiile

în care la întâlniri nu se făcea decât o predare-primire de materiale, analiza și

instrucțiunile fiind de competența exclusivă a Centralei din Langley. Sigurul câștig

al acestui sistem de legătură era faptul că îi oferea spionului posibilitatea de a-și

menține în plan psihic determinarea de a trăda. Cu toate acestea, previzibila

consecință s-a produs, atât ofițerul de legătură cât și Tolkacev fiind surprinși și

arestați cu materiale compromițătoare asupra lor.

Dar principala cauză a căderii lui Tolkacev a fost maniera dezastruoasă în

care CIA a asigurat conspirativitatea identității agentului său. În mod cu totul

inexplicabil, numele și activitatea sa clandestină au ajuns să fie cunoscute în

diferite departamente ale CIA și chiar în afara agenției, culminând cu deconspirarea

și față de un ofițer începător în ale spionajului, cu verificările de securitate

nefinalizate. Rezultatul a fost pe măsură. Numele și activitatea clandestină a acestui

spion extrem de valoros au fost divulgate concomitent KGB-ului, nu de unul, ci de

doi ofițeri CIA. O rușine pentru acești profesioniști ai muncii de intelligence!

Aspectul cel mai penibil pentru americani, la bilanțul operațiunii de spionaj

a lui Walker este faptul că, timp de 18 ani, uriașele structuri specializate ale SUA,

ale căror resurse sunt practic nelimitate, nu au fost capabile să depisteze extrem de

păguboasa activitate a trădătorului. Utilizarea în mod ireproșabil a sistemului CPI

pentru legăturile cu Walker a fost unul din principalele atuuri ale succesului

operațiunii de spionaj, asigurându-i acestuia peste 17 ani de activitate clandestină în

deplină siguranță.

În jurul identității lui Walker sovieticii au construit un scut de protecție

ingenios și perfect gestionat, care a asigurat deplina sa conspirativitate. Informațiile

furnizate de acest spion au fost exploatate cu cea mai mare atenție pentru a nu se


28

periclita secretul identității sale. De exemplu, din acest motiv în timpul războiului

din Vietnam multe informații valoroase nu au fost aduse și la cunoștința tovarășilor

nord-vietnamezi. Despre activitatea de spion și identitatea sa reală au cunoscut doar

12 persoane, aici incluzându-se și ofițerii de legătură care s-au perindat la ambasada

URSS-ului din Washington.

Căderea lui Walker s-a datorat numai ușurinței cu care el a tratat principalul

postulat al muncii clandestine: Să nu ai încredere în nimeni! Nici în tine! Soția, care

nu avea ce căuta în ecuația relațiilor lui cu sovieticii, a fost veriga slabă a

operațiunii care, în ultimă instanță, a cedat.

Soția și fiul lui Tolkacev nu au cunoscut despre activitatea de spion a

acestuia. Cel puțin asta susținea Tolkacev în notele sale către CIA. Probabil că

americanii l-au crezut, mai ales că era mai comodă o astfel de atitudine, decât să-și

facă griji și pe acest segment de vulnerabilitate. În condițiile în care spionul, timp de

7 ani, a fotografiat acasă, într-un apartament de două camere, mii de documente

sustrase de la locul de muncă, noi nu credem că, cel puțin soția sa, specialistă și ea

în sisteme de comunicații, nu a sesizat nimic neobișnuit. Și în plus nu credem că o

soție, oricât ar fi ea de naivă și neintrodusă în subtilitățile muncii de spionaj, nu ar

cere explicații serioase atunci când soțul aduce acasă sume imense de bani, care le

permit să realizeze lucruri ce nu sunt la îndemâna cetățeanului sovietic de condiție

medie (automobil, dacha-casă de vacanță lângă Moscova etc.).

Concret, după condamnarea și executarea trădătorului, despre familia

acestuia nu s-a mai aflat nimic plauzibil. Probabil că americanii le mai caută și

acum pe cele două rude ale spionului milionar pentru a le pune în posesie

moștenirea aflată într-o bancă din Wall-Street. Teamă ne este că destinul familiei

trădătorului fusese pecetluit premonițional chiar de Tolkacev, când mărturisea că

unele din motivațiile care l-au dus pe calea trădării le-a găsit în cărțile lui Soljenițîn

despre universurile concentraționare ale Rusiei.

Deznodământul în justiție a venit pentru cei doi trădători ca o mântuire,

după atâția ani încărcați de frică, groază și remușcări. Tensiunea temeinic instalată

în subconștient, spaimele punctuale ale activităților clandestine desfășurate timp

îndelungat și purificările perfide ale crizelor morale, caută sprijin în mlaștina

justificărilor acestora.

Modul concret de pedepsire reflectă complexitatea și diferențierea

societăților în care trăim. Americanii au căzut la înțelegere cu trădătorul lor, care a

scăpat astfel de scaunul electric. Rușii l-au executat urgent pe al lor. În mod

paradoxal, după cum vedem cu amărăciune din istorie, românii sunt în stare să îi

declare eroi pe vânzătorii lor. Dacă nu ne credeți, vă readucem în atenție, din istoria

apropiată, cazul lui Emil Bodnăraș, cel al generalului Nicolae Militaru și pe cel al

generalului trădător de neam și țară Ion Mihai Pacepa.

Acum, la căderea cortinelor, ne putem permite să observăm existența în

SERVICII SPECIALE

29

ambele cazuri, bine conturat, complexul lui Iuda. La cei doi trădători găsim aceeași

dorință de reabilitare în ochii semenilor care transpare în spectrul de justificări din

evanghelia atribuită lui Iuda3. În Evanghelia după Iuda se pretinde că trădarea lui

Iuda Iscarioteanul ar fi fost determinată de faptul că Isus i-ar fi cerut ca în acest fel

să îl ajute pentru a-și îndeplini Sfânta Lucrare. Pe cale de consecință, gestul de

trădare comis de Iuda ar fi fost spre binele semenilor, ceea ce i-a permis acestuia, în

vanitatea sa, să își anunțe cu bucurie intenția de a merge până la capăt cu propria-i

jertfire. (Cu acest gând plin de bucurie, pentru voi toți, eu mă voi spânzura).

Încasarea celor treizeci de arginți pentru vânzarea lui Isus este teleportată în

neantul nesemnificativului. În această proiecție, trădarea se prefigurează ca o

poruncă divină spre binele tuturor și ca o fatalitate pentru asigurarea echilibrului de

forțe de care societatea umană are permanent nevoie Dar presupune și o ipocrizie

fără de margini.

Vasile Maierean

Ioan Gatea

3) Trădarea este abilitatea de a merge în același sens cu evenimentele. (Catherine de

Medicis)

Trădarea poate avea loc doar când iubeşti. (John Le Carre).

Niciodată nu te voi trăda de tot; deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas.

(Jurământ vieții - Cartea Amăgirilor, Emil Cioran).


30

DIN MISTERELE ACTIVITĂŢII SERVICIILOR SECRETE

Cazul REINHARD GEHLEN

- cum au recuperat americanii un fost ofiţer de informaţii nazist-

Convieţuirea umană reprezintă o necesitate obiectivă şi este

reglementată de reguli internaţionale, care stabilesc cadrul relaţiilor dintre state.

Aceste relaţii au cunoscut şi cunosc o complexitate şi o diversitate în continuă

dezvoltare, în conexiune cu evoluţia şi tendinţele societăţii statale mondiale.

În fiecare etapă a dezvoltării sale comunitatea mondială în

ansamblu, şi fiecare componentă statală în parte, au suferit mereu modificări

determinate în principal de luptele permanente pentru dominaţie şi putere, pentru

acaparare de noi teritorii – sau, după caz, pentru recuperarea de teritorii pierdute la

un moment dat – şi de resurse de tot felul (energetice, industriale, agroalimentare

etc.).

Acest proces, mai mult sau mai puţin justificat, deseori imprevizibil

şi dureros a fost şi este influenţat, de regulă, prin Forţă în detrimentul Dreptului. Ca

urmare, orice nouă arhitectură statală pe mapamond a fost însoţită de forme şi

formule noi, de substanţă, în relaţiile internaţionale, cu deosebire după cele două

mari conflagraţii. Volens-nolens, statele naţionale au fost nevoite, chiar constrânse

deseori, să se adapteze la noua situaţie, cu costuri împovărătoare pe multiple

planuri. Iar puterile mari sau cele învingătoare au tras mereu spuza pe turta

intereselor lor.

Întotdeauna lupta pentru dominaţie şi putere pe plan zonal, regional

sau mondial a fost subordonată, recunoscută ori negată, interesului unui stat, grup

de state, aliate sau nu. Tot mai evident mari grupări transfrontaliere din categoria

societăţilor multilaterale, prioritar din domeniile bancar (al marii finanţe),

industrial-militar, energetic ş.a. s-au substituit statelor naţionale în propriul lor

beneficiu.

Această realitate, în perpetuă schimbare şi acomodare a influenţat şi

activităţile serviciilor secrete, care au interpretat permanent un rol esenţial, chiar

decisiv uneori, în realizarea obiectivelor urmărite de statele de apartenenţă, adevăr

cu valoare axiomatică atestat ca atare de istorie.

Serviciile secrete de informaţii externe (spionaj) şi de contraspionaj

şi contrainformaţii interne, inclusiv cele militare, şi-au demonstrat utilitatea cu

performanţe pe măsura potenţialului uman, înzestrării cu tehnici de specialitate

corespunzătoare şi a statutului social asigurat de guvernanţi personalului, precum şi

SERVICII SPECIALE

31

a misiunilor primite de la conducerea statelor respective, congruent cu evoluţiile pe

plan intern şi internaţional.

Viaţa atestă că prin crearea şi funcţionarea serviciilor secrete

naţionale statele îşi asumă apriori şi consecinţele riscurilor inerente pentru eventuale

eşecuri. Risc de un ridicat grad de periculozitate pentru libertatea şi chiar pentru

viaţă actorilor. De aceea, oamenii (persoanele) care lucrează în serviciile secrete

trebuie să manifeste permanent un înalt nivel de pregătire profesională,

responsabilitate deplină în îndeplinirea obligaţiilor dificile asumate şi o loialitate

ireproşabilă faţă de propria ţară.

Toate statele responsabile preiau premeditat şi consecinţele

riscurilor în cazul unor eventuale eşecuri nedorite ale acţiunilor serviciilor secrete

şi asigură măsurile de protecţie ce se impun. Existenţa serviciilor secrete naţionale

de spionaj şi contraspionaj constituie o condiţie sine qua non pentru prevenirea

acţiunilor ostile ţării respective concomitent cu promovarea şi protejarea propriilor

interese şi valori fundamentale: independenţă, suveranitate, integritate teritorială,

inviolabilitatea frontierei de stat, statul şi ordinea de drept, democraţia şi drepturile

omului. Serviciile secrete constituie unul din instrumentele cele mai performante

pentru factorii politici de decizie, un vector eficient pentru apărarea acestor principii

şi valori fundamentale, inclusiv a proprietăţii de stat, de grup şi individuale.

Deşi aceste realităţi se cunosc, în practică nu există stat oricât de

mare şi puternic – SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa, Germania etc., cu servicii

secrete redutabile, care, din varii cauze, să nu fi înregistrat şi vulnerabilităţi în

rândul cadrelor din propriile servicii secrete, trecute în tabăra adversarului. Cazurile

din secolul 20 ca şi de la începutul actualului secol, sunt de notorietate publică şi

destul de numeroase. Numai cu titlu de exemplu şi cu totul aleatoriu, reamintim

câteva: Blunt Anthony, Burgess Guy, Caincross John, Feklison Alexander, Maclean

Donald, Philby Harold (Kim), foste cadre ale serviciilor secrete britanice (MI5 şi

MI6) recrutate de sovietici; Golîtin Anatoli, Gordievski Oleg, Groski Anatoli,

Guzenko Igor, Mitrohin Vasili, Penkovski Oleg, ofiţeri din serviciile secrete

sovietice (GRU, KGB), care au trădat fie prin racolare, fie prin rămânere în

Occident; Jim Nicholson, Robert Philip Hansen, cadre ale CIA şi FBI racolate de

serviciile secrete sovietice şi altele. În categoria acestor indivizi care şi-au trădat

serviciul secret în care lucrau deţinând importante funcţii includem şi pe Ion Mihai

Pacepa, fost adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe, care a trădat

în iulie 1978, trecând în tabăra nord-americanilor.

Cazul generalului nazist Reinhard Gehlen, fost şef al Serviciului de

Informaţii al armatei Germaniei hitleriste pentru frontul de Est antisovietic se

constituie într-un caz unic cunoscut până astăzi, când un general care a deţinut un

post important în perioada celui de-al Doilea Război Mondial este recuperat de

Serviciul secret al SUA în 1945, ce a precedat CIA şi, în loc să fie deferit


32

Tribunalului de la Nürnberg, este impus – după o prealabilă cercetare şi instruire,

timp de un an de zile, ca şef al Serviciului de Informaţii al Republicii Federale

Germania, aflată sub ocupaţie americană!

Reinhard Gehlen a îndeplinit această înaltă demnitate între anii

1946-1968, în timpul longevivei guvernări a cancelarului Konrad Adenauer.

Pe un palier de interese politic înrudit s-ar putea aşeza un alt caz

unic: impunerea, de PCUS şi statul sovietic, a mareşalului Konstantin

Kostantinovici Rokosovski, ca ministru al Apărării în guvernul polonez în deceniul

6 al secolului trecut.

Rokosovski a fost comandant al Armatei a 16-a, în timpul bătăliei

pentru apărarea Moscovei, în iulie 1941, iar un an mai târziu numit comandantul

forţei armate care a acţionat pe fronturile din Breansk, Don, Central şi Belarus.

Câteva date despre Reinhard Gehlen înainte de a se preda americanilor

Născut la 3 aprilie 1902 în oraşul Erfurt din Germania. A servit, atât

în vremea monarhiei Bismarkiene, cât şi a republicii de la Weimar şi apoi a

regimului nazist, dar şi a Germaniei postbelice, de această dată ca om al SUA, care

l-au impus ca şef al serviciului secret al RFG. Părinţii săi au fost de religie romano-

catolică, tatăl fiind proprietarul unei librării.

Reinhard Gehlen s-a înrolat în armată în 1920, urmând cursurile

Colegiului de stat major, după care a fost avansat succesiv în grad, în anul 1935

având gradul de căpitan şi transferat în Statul Major al Armatei unde a activat timp

de un an. În anul 1939 a fost avansat în gradul de maior şi trecut în Divizia de

Infanterie care se pregătea să atace Polonia. După un an este numit ofiţer de legătură

pentru armata comandată de mareşalul Walther von Brauchitsch şi la scurt timp

transferat în Statul Major al Armatei aflate sub comanda generalului Franz Halder.

În iulie 1941 Reinhard Gehlen este avansat în gradul de locotenent-

colonel şi trimis pe frontul de est în Statul Major general, secţia de informaţii, ca

ofiţer principal.

În memoriile sale, Reinhard Gehlen pretinde că în primăvara anului

1942 a fost contactat de generalul Adolf Heusinger şi coloneii Henning von

Tresckow şi Claus von Stauffenberg în vederea atragerii sale să participe la acţiunea

plănuită de asasinare a lui Adolf Hitler. Rolul lui era periferic şi se limita la

acoperirea şi sprijinirea complotiştilor să fugă, în cazul unui eşec.

În acelaşi an, 1942, după înfrângerea de la Stalingrad, a preluat de

la colonelul Eberhard Kinzel conducerea Direcţiei de Informaţii a Wehrmacht-ului

pentru Frontul de Est. El realizase înainte de eşecul bătăliei pentru Stalingrad că

serviciul său, Fremde Heere Ost (F.H.O.), trebuia reorganizat din temelii şi

îmbunătăţite metodele folosite în asigurarea calităţii personalului din subordine. Se

resimţea acut lipsa cunoscătorilor de limbi străine, jurişti, geografi, antropologi, de

ofiţeri tineri şi de personal feminin. Gehlen acceptă orice persoană din aceste

SERVICII SPECIALE

33

categorii care dorea să lucreze în serviciul său. Spera să obţină astfel performanţe

notabile înainte de aprilie 1945 când a fost avansat pentru ultima oară în gradul de

general-maior şi apoi trecut în rezervă.

Principalii săi şefi au fost Wilhelm Friedrich Canaris, amiral, fost

şef al serviciului de spionaj şi contraspionaj (între 1935-1944) şi Walter

Schellenberg, general, fost şef al serviciului de contraspionaj al S.S.

Cum şi-a pregătit Gehlen trecerea la americani.

Prin natura structurii sale profesionale şi a diferitelor atribuţiuni

avute până la funcţia cea mai înaltă de şef al Serviciului de informaţii al armatei

pentru Frontul de Est, Reinhard Gehlen era cel mai autorizat să cunoască evoluţia

războiului antisovietic în toate etapele şi să intuiască inevitabila înfrângere finală a

armatei şi regimului nazist.

Ca militar loial Reich-ului şi un apreciat profesionist al

informaţiilor şi contrainformaţiilor, Reinhard Gehlen se iluziona, totuşi, în special

după eşecul de la Stalingrad din iarna anului 1942 – că va putea fi oprită

contraofensiva trupelor sovietice şi prevenită înaintarea acestora spre Germania şi

obţinerea victoriei finale.

Pe măsură însă ce armatele sovietice cucereau noi teritorii obligând

trupele naziste să se retragă tot mai mult şi să sufere mari pierderi, care le diminuau

capacitatea de rezistenţă, iar posibilitatea unei riposte viitoare devenea doar o

speranţă deşartă, se amplifica şi preocuparea lui Reinhard Gehlen de a identifica o

soluţie de natură a nu-i fi fatală.

Ultima speranţă într-o încetinire a ofensivei armatei sovietice se

baza pe concluzia greşită că aceasta va acorda întâietate cuceririi spaţiului central

european, ceea ce nu s-a confirmat, ofensiva producându-se mult mai târziu.

Speranţa lui Gehlen se alimenta şi cu unele succese periferice ale armatei germane

pe fronturile din Ungaria, Slovacia şi Kurlanda.

Mai mult, într-un memorandum din 7 octombrie 1944, Reinhard

Gehlen se amăgea cu ideea că SUA ar avea tot interesul să considere Reich-ul ca

unica barieră în calea realizării scopului sovieticilor de a pune stăpânire pe cea mai

mare parte a Europei de vest. Ca atare, credea el, Germania hitleristă va fi folosită

de americani pentru acţiunea de zădărnicire a planurilor militare ale URSS.

Această idee a reluat-o şi într-un "memorandum de Crăciun"

(1944), în care Gehlen a exprimat speranţa că forţa militară a URSS se va diminua,

iar Wehrmachtul va fi capabil să lovească armata sovietică în zona Poznan-ului,

bătălie care va marca, spunea el, oprirea "lanţului de victorii ruseşti în Est".

Istoria îşi urma însă cursul ireversibil. Iar militarismul german

colecţiona noi şi noi înfrângeri. Mitul victoriei hitleriste pe frontul antisovietic

devenea cu fiecare zi o fata morgana şi se transforma într-o catastrofă inevitabilă

pentru Reich.


34

Realitatea de pe teatrele de operaţiuni justifica, tot mai pronunţat,

mărturisirea lui Reinhard Gehlen: "era clar că în aceste condiţii se punea obsedant

întrebarea: ce trebuie făcut dacă într-adevăr va veni catastrofa, ce se contura din

ce în ce mai puternic în iarna începutului de an, 1945?"

De aceea, în discuţii confidenţiale cu cel mai de încredere

colaborator, colonelul Wessel, care i-a şi succedat la conducerea Serviciului de

informaţii, Gehlen i-a împărtăşit temerile şi preocupările avute atunci. Ambii au

ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la înfrângerea finală în războiul antisovietic în

principal şi al aliaţilor URSS în general: Serviciul german de informaţii condus de

ei trebuia salvat. Acest deziderat fundamental se poate realiza numai sprijinind

puterile occidentale (SUA şi Marea Britanie) în acţiunile acestora împotriva

comunismului.

Speranţa le-a fost sugerată implicit de Winston Churchill care,

potrivit unor informaţii obţinute de serviciul lui Gehlen, într-un document englez

din februarie 1945, îşi exprima îngrijorarea referitoare la "potenţialul şi intenţiile

sovietice", inclusiv posibilitatea apariţiei în Europa răsăriteană "eliberată" (de ruşi)

a "formaţiunilor statale socialiste" (comuniste).

"În domeniul informaţiilor – considera Reinhard Gehlen – toate

puterile occidentale vor manifesta foarte curând, deşi în modalităţi diferite, un

interes special pentru exploatarea potenţialului serviciilor germane de informaţii

(spionaj şi contraspionaj) în acţiunile lor împotriva Răsăritului".

Această concluzie politico-operativă a constituit baza de plecare a

acţiunii lor (Gehlen şi Wessel) de identificare a puterii occidentale interesată să le

obţină serviciile. "Mi s-a părut cel puţin oportun – îşi amintea Reinhard Gehlen -

să tatonez reacţia forţelor armate americane". Intenţia lor a primit succesiv

încuviinţarea verbală a generalului Winter, locţiitor al şefului Statului Major al

conducerii operative a O.K.W., a amiralului Donitz, desemnat între timp urmaş

oficial al führerului, dacă acesta se va afla în imposibilitate de a-şi mai exercita

atribuţiile.

Pe aceeaşi linie de preocupări, Reinhard Gehlen, deşi în aprilie

1945 fusese trecut în rezervă, şi-a arătat disponibilitatea de a-i fi de folos în

continuare generalului Walter Schellenberg, şeful Serviciului de Contrainformaţii al

S.S., care avea temeri asemănătoare privind finalul războiului.

Nutrind aceeaşi preocupare cu Reinhard Gehlen, generalul Walter

Schellenberg i-a încredinţat misiunea de a pregăti întregul personal al Direcţiei de

Informaţii pe care o condusese până la trecerea în rezervă, în vederea luării

măsurilor necesare de securitate. În consecinţă, personalul a fost rapid structurat în

trei grupe, fiecare grupă având obligaţia de a-şi găsi ascunzători care să le ofere

securitatea corespunzătoare timp de minimum trei săptămâni după victoria finală a

SERVICII SPECIALE

35

coaliţiei antihitleriste, urmând ca abia apoi să se predea trupelor americane de

ocupaţie din zona de vest a Germaniei.

Acţionându-se sub presiunea timpului s-au identificat rapid cabane

de munte corespunzătoare misiunii şi dotarea acestora cu staţii radio pentru

realizarea legăturilor strict necesare, în trei zone din Bavaria: Elensalm, Reith im

Winckel şi Wildmoosalm. Personal Gehlen şi-a ales ca ascunzătoare o cabană din

zona Reith im Winckel.

În aceste zone a fost depozitată şi arhiva operativă, iar munţii

Bavariei n-au fost aleşi întâmplător, respectiva regiune fiind socotită în afara

pericolului unei eventuale ocupaţii sovietice şi cu relief favorabil scopului urmărit.

Astfel, generalul Reinhard Gehlen îşi pregătea terenul pentru a

"pune cărţile pe masă", cum s-a exprimat el şi să "arate americanilor ce posibilităţi

deosebite şi cunoştinţe aveau".

Trecerea generalului Reinhard Gehlen în tabăra nord-americanilor

În ziua de 22 mai 1945, Reinhard Gehlen se prezintă la poarta

Corpului de Informaţii al Armatei americane din Bavaria (CIC) şi se predă

declarând: "Am informaţii de maximă importanţă pentru guvernul dumneavoastră".

Este interogat de către căpitanul John R.Boker. Datorită numeroaselor informaţii şi

relaţii din interiorul URSS, Gehlen se dovedeşte a fi foarte valoros pentru SUA.

Gehlen se oferă să predea arhiva operativă a Serviciului de Informaţii pe care l-a

condus, relaţiile şi contactele sale în schimbul libertăţii lui şi a colegilor care erau

prizonieri şi se aflau în lagăre (cazărmi) ale armatei americane din Germania.

Căpitanul John Boker acţionează rapid, îl scoate pe Reinhard Gehlen şi organizează

transferul a şapte ofiţeri superiori, foşti subordonaţi ai lui Gehlen în aceeaşi

cazarmă. La fel de repede se procedează şi la preluarea arhivelor secrete depozitate

în munţii din Bavaria şi aduse în condiţiuni de securitate la CIC.

Cu intervenţiile şi aprobările succesive ale generalului maior Edwin

Silbert din Armata a 20-a, a superiorului acestuia, generalul Walter Bedell Smith,

din Statul Major al lui Dwight Eisenhower, a lui William Joseph Donovan, şeful

organizaţiei pentru Operaţiuni Strategice Speciale (care se va transforma după

război în CIA) şi a lui Allen Dulles, şef al filialei din Europa Occidentală cu sediul

la Berna, la 20 septembrie 1945, Reinhard Gehlen şi încă trei foşti colaboratori au

ajuns în SUA. Din acest moment se adâncesc interogatoriile lor. Printre primele

informaţii date atunci de Reinhard Gehlen a fost o listă a oficialilor nord-americani

(ofiţeri, înalţi funcţionari de stat şi demnitari) care erau în secret membri ai

Partidului Comunist din SUA.

Reinhard Gehlen a relatat verbal şi în scris, în afară de informaţiile

existente în arhiva operativă predată părţii americane, date amănunţite despre

potenţialul operativ avut ca şef al serviciului de informaţii militare pentru Frontul

antisovietic: identitatea agenţilor folosiţi din rândul populaţiei germane austriece,


36

poloneze, ruseşti, ucrainene, din ţările baltice etc.; informaţiile obţinute de la

prizonierii de război capturaţi, atât din aceste state, cât şi britanici şi americani şi

despre persoanele racolate din statele anglo-saxone şi alte state occidentale; date cu

privire la relaţiile utile create şi care sub o formă sau alta ar putea fi refolosite; date

despre cadre ale serviciilor secrete ale Germaniei naziste, precum şi despre alte

categorii de persoane – conaţionali – ce ar putea prezenta interes pentru SUA.

Impunerea generalului Reinhard Gehlen ca şef al Serviciului de Informaţii al

Germaniei postbelice şi folosirea lui în beneficiul S.U.A.

Un preambul se impune. S-a statornicit în practica serviciilor

secrete, cu deosebire ale marilor puteri ca şi ale statelor învingătoare în războaie cu

miză mare, dar şi în conflicte militare între state învecinate, să captureze

personalităţi influente politice, militare, economice, reputaţi oameni de ştiinţă,

cercetători în domenii de vârf, precum – sau mai ales – cadre ale serviciilor de

spionaj şi contraspionaj din statele înfrânte.

O astfel de preocupare majoră s-a manifestat şi în cazul Germaniei

naziste de către SUA, URSS şi Marea Britanie.

Statele Unite ale Americii au iniţiat în acest scop aşa-numita

operaţiune Paperclip prin care, printre altele, s-a reuşit capturarea oamenilor de

ştiinţă Wernher von Braun şi Arthur Rudolph, specialişti de talie internaţională

folosiţi în dezvoltarea de rachete puternice pentru nevoile industriei militare şi

explorarea spaţiului cosmic, inclusiv pentru realizarea istoricei aselenizări pe Lună.

La rândul lor, sovieticii au reuşit capturarea feldmareşalului

Friedrich von Paulus, în bătălia de la Stalingrad şi determinarea acestuia să devină

ulterior un autorizat acuzator al regimului nazist şi un susţinător al URSS.

Potrivit aprecierilor din tabăra SUA, cazul generalului Reinhard

Gehlen se înscrie în topul performanţelor obţinute în domeniul informaţiilor, folosit

apoi de serviciile secrete nord-americane pentru crearea unei puternice reţele de

spionaj şi contraspionaj antisovietice.

Referitor la acest caz, Harry Rositzke, expert în cadrul CIA pentru

spaţiul sovietic, a afirmat: "... importanţa strategică pentru SUA, care l-au primit cu

braţele deschise, a constituit-o calitatea avută de Reinhard Gehlen în cadrul

armatei naziste pe frontul de Est în perioada celui de-al treilea Reich".

Responsabil de acţiunilor speciale pe frontul de răsărit în timpul

războiului, Reinhard Gehlen a fost stors de informaţii în perioada 22 mai 1945 –

iulie 1946. Considerându-se că a devenit total dependent de CIA şi obedient la

solicitări, iar utilitatea sa pentru interesele SUA indubitabilă, s-a luat hotărârea

refolosirii în activitatea de spionaj şi contraspionaj pentru a servi noul stăpân căruia

îi datora libertatea şi chiar viaţa.

SERVICII SPECIALE

37

Datorită poziţiei SUA de principală forţă militară de ocupaţie a

Germaniei postbelice, Reinhard Gehlen şi-a păstrat gradul de general şi a fost impus

ca şef al noului Serviciu de Informaţii al Germaniei, funcţie din 1946 până în 1968.

Cea mai importantă şi urgentă misiune primită la instalarea sa în

funcţie a fost crearea şi organizarea serviciului, cu sediul de început în localitatea

Oberursel, lângă Frankfurt şi apoi la Pullach, lângă München, cu acoperirea

"Organizaţia pentru Dezvoltarea Industrială a Germaniei de Sud".

Reinhard Gehlen s-a ocupat personal de selecţionarea, pregătirea şi

angajarea – într-o primă etapă a funcţionării – a 350 de cadre, mulţi foşti ofiţeri

cunoscuţi anterior de el, inclusiv din Serviciul de Informaţii al Wermachtului pentru

frontul de Est. Organizaţia lui Gehlen era prevăzută să aibă un efectiv de 4000 de

cadre (agenţi) deplin conspirate (acoperite). Dezvăluirea calităţii sale a fost făcută

abia la 1 aprilie 1956 când s-a oficializat existenţa organizaţiei ca Serviciu de

Informaţii al Germaniei federale (Bundesnachrichtendienst – B.N.D.).

Până în 1947 – când s-a înfiinţat CIA, pe scheletul fostului OSS –

Serviciul de Informaţii al Germaniei postbelice condus de Gehlen era coordonat pe

teritoriul vest-german de Serviciul de Informaţii al Armatei SUA – numit codificat

G-2.

Harry Rositeke a relatat că "Organizaţia lui Gehlen" a obţinut o

seamă de succese constituind pentru CIA "ochii şi urechile" informative ale acesteia

în legătură cu Uniunea Sovietică şi Europa de Est. Concomitent a acţionat şi în

slujba Republicii Federale Germania.

Reinhard Gehlen a predat serviciilor secrete nord-americane

informaţii despre ofiţerii SS, simpatizanţi fascişti, criminali de război, precum şi

fişiere sovietice de importanţă strategică.

Oficialităţile SUA şi CIA în special au folosit pe Gehlen şi alte sute

de nazişti de rang înalt, acţiune apreciată ca "un capitol important al istoriei

americane". Se consideră, de asemenea, că aceasta a reprezentat „perioada cea mai

paranoică cu privire la ameninţarea influenţei sovietice în Europa postbelică şi în

lume". Au rămas importante mărturii despre ofiţeri SS recrutaţi şi folosiţi intens în

lupta împotriva comunismului. Această perioadă se suprapune cu perioada nefastă a

MCARTHISMULUI.

Invocând exigenţele "Războiului Rece" însăşi Allen Dulles a

spulberat ]m modul cel mai ferm orice îndoieli referitoare la folosirea lui Reinhard

Gehlen: "El este de partea noastră şi asta e tot ce contează".

Această concepţie a constituit şi o dezlegare pentru Gehlen, care în

Serviciul de Informaţii creat la iniţiativa şi cu sprijinul SUA, a angajat foarte mulţi

foşti ofiţeri din Wehrmacht şi din serviciile de informaţii şi ale SS.

Datorită acestei structuri, atât înainte de pensionarea lui Gehlen în

1968, cât şi ulterior, când Germania Federală se descătuşa tot mai mult din


38

constrângerile regimului de ocupaţie postbelic, s-au manifestat opoziţii şi anchete

care incriminau politica sa de "resurse umane". Atitudinea a fost determinată şi de

descoperirea în rândurile BND condus de Reinhard Gehlen a unor ofiţeri recrutaţi

de serviciile secrete sovietice. Au făcut multă vâlvă cazurile Heinz Felfe, Otto John

(şef al contraspionajului vest-german) şi alţii.

Aceste eşecuri şi faptul că performanţele BND nu erau pe măsura

aşteptărilor au condus în 1968 la hotărârea de eliberare din funcţie şi pensionare.

Spre consolare, dar şi ca o formă de escamotare a realităţii cu privire la BND,

generalul Reinhard Gehlen a fost distins cu Crucea de Merit cu Ruban (Shoulder

Ribbon). El a fost distins şi cu titlul de Cavaler al Ordinului de Malta. A murit la 8

iunie 1979, la vârsta de 77 de ani în localitatea vest-germană Starnberg.

* * *

Cazul unic până acum al generalului nazist Reinhard Gehlen arată

cât de imprevizibile pot fi, atunci când interese şi raţiuni de stat o cer, acţiunile unei

persoane sau ale unui serviciu secret, cu atât mai mult când este vorba de o mare

putere. Iar condiţia moralităţii are alt sens. Nenumăraţi oameni de state importanţi

printre care Napoleon, Churchill sau De Gaulle au declarat, într-o formulare

asemănătoare că pentru interesul ţării orice acţiune externă este morală.

Mircea MANEA


O CARTE DESPRE IDENTITATEA ROMÂNILOR DIN RĂSĂRIT

„Românii, Basarabia şi Transnistria”, lucrare de sinteză, apărută în 2009

sub egida Fundaţiei Europene Titulescu, Centrul de Studii Strategice (autori Ioan C.

Popa şi Luiza Popa), a cunoscut în 2010 o ediţie în limba rusă la Editura Prut

Internaţional, din Chişinău, iar acum a ajuns la a

doua ediţie în limba română.

Ediţia a doua, revăzută şi completată, a

apărut într-un format nou cu sprijinul Guvernului

României – Departamentul pentru Românii de

Pretutindeni, cu un text îmbogăţit substanţial (peste

150 de pagini în plus, faţă de prima ediţie). În carte

sunt abordate detaliat subiecte incitante, aflate în

atenţia opiniei publice, de la evenimentele tragice din

1812, care au consemnat „ruperea” a aproape

jumătate din trupul vechii Moldove şi alipirea sa la

Rusia ţaristă, la cel de-al Doilea Război Mondial, de

la perioadele bolşevică şi sovietică din istoria

Basarabiei şi Transnistriei, până la conflictul de pe Nistru din 1992 şi evoluţiile

actuale din vecinătatea răsăriteană a României.

Pe baza studierii şi „radiografierii” unui bogat material documentar-istoric

provenind din surse şi arhive româneşti, dar şi ruso-sovietice, ucrainene,

moldoveneşti, germane, britanice,

americane sau finlandeze, autorii

aduc în faţa cititorului, într-o

manieră echilibrată, riguros

ştiinţifică, informaţii relevante

despre personaje, fapte şi

evenimente care au marcat

prezenţa milenară a românilor de

dincolo de Nistru, în strânsă

conexiune cu cea a altor populaţii

cu care au venit în contact şi,

desigur, cu masa compactă a neamului românesc din spaţiul pruto-nistrean şi din

dreapta Prutului.


40

Urmând firul cronologic al evenimentelor, cartea prezintă sintetic mărturii

străvechi despre românii de peste Nistru, cei care formează ramura răsăriteană,

adeseori uitată, a neamului, despre înfiinţarea şi funcţionarea, în anii 1924-1940, a

aşa-numitei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM),

care, potrivit documentelor scoase la iveală în ultimele decenii, a constituit un

veritabil laborator al totalitarismului bolşevic unde s-au plăsmuit şi reactivat tezele

moldovenismului vizând anularea memoriei şi identităţii naţionale a românilor

transnistreni şi basarabeni. Tot de atunci datează şi un veritabil glosar de termeni

specifici epocii de sumbru regim stalinist, cu sute de mii şi chiar milioane de crime

imprescriptibile la activ, folosite de torţionari drept „capete de acuzare” împotriva

oricărei încercări de rezistenţă faţă de regim: „duşman al poporului”,

„contrarevoluţionar”, „antisovietic”, „naţionalist”, „românizator”, „sabotor”,

„diversionist”, „provocator calificat” , „clevetitor al realităţii sovietice şi al

orânduielii colhoznice” ş.a.

În ordine firească, autorii prezintă dezvoltările din Transnistria aflată sub

administraţie românească în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1944),

inclusiv dureroasa chestiune a deportării evreilor peste Nistru şi a Holocaustului din

această regiune. Pagini documentare inedite, utilizând şi o serie de documente

declasificate din arhivele KGB, dezvăluie dimensiunile atrocităţilor sovietice din

anii ‘50 ai secolului trecut pentru lichidarea rezistenţei românilor basarabeni şi

transnistreni în faţa procesului de rusificare şi comunizare a Republicii Sovietice

Socialiste Moldoveneşti (RSSM), formată din câteva judeţe ale Basarabiei şi alte

câteva raioane ale fostei RASSM.

În sfârşit, două capitole importante sunt dedicate evoluţiilor din relaţiile

româno-sovietice (perioadele 1945-1964 şi 1965-1989), marcate puternic de

disputele ideologice la nivelul politic cel mai înalt având în centru „problema

Basarabiei”, precum şi aşa-numitului conflict transnistrean, cu accent pe

mecanismele declanşării „războiului de pe Nistru”, din 1992, şi reverberaţiile

actuale ale acestuia.

Lucrarea se adresează deopotrivă specialiştilor şi publicului larg,

completând în mod necesar un gol în bibliografia a ceea ce numim problema

transnistreană şi, pe un plan mai larg, istoria şi identitatea românilor răspândiţi în

Răsărit, dincolo de Nistru.

Unul din mesajele textului, evidenţiat de autori şi pe coperta acestuia îl

reprezintă îndemnul permanent la cunoaştere, la dialog şi respect reciproc, în

spiritul umanismului pentru care milita Goethe când afirma că „la un anumit nivel

cultural, ura naţională dispare, iar necazul sau bucuria unui popor vecin este

resimţită ca şi cum ar fi a noastră”.


41

*

O primă dezbatere asupra unora dintre temele mai importante ale ediţiei a

doua a cărţii „Românii, Basarabia şi Transnistria” a avut loc la sediul din

Bucureşti al Fundaţiei Europene Titulescu, la 25 octombrie 2012.

Acţiunea a beneficiat de o prezenţă numeroasă, printre participanţi

numărându-se diplomaţi, membri ai Fundaţiei Europene Titulescu, cadre

universitare, studenţi, reprezentanţi şi veterani din ACMRR – SIE şi alte structuri

din sistemul siguranţei naţionale, jurnalişti. S-a remarcat, de asemenea, prezenţa

unor specialişti din străinătate, printre care diplomatul Matti Sidoroff (Finlanda),

fost purtător de cuvânt al Misiunii OSCE din Republica Moldova.

Despre valenţele ştiinţifice ale noii ediţii a cărţii „Românii, Basarabia şi

Transnistria” au vorbit pe larg prof. univ. dr. Ilie Bădescu, directorul Institutului de

Sociologie al Academiei Române, prof. univ. dr. Vasile Morar, de la Universitatea

din Bucureşti, prof. dr. Mihai Miron, ex-preşedinte al Uniunii Ziariştilor

Profesionişti din România, ambasadorul Neagu Udroiu, scriitor şi publicist,

editorul volumului, Ion Pavel, precum şi unul din autori, colegul nostru Ioan Popa.

Dezbaterile au fost moderate de prof. dr. George G. Potra, director executiv al

Fundaţiei Europene Titulescu.

*

Două noi acţiuni de lansare şi dezbateri asupra subiectelor cărţii „Românii,

Basarabia şi Transnistria” s-au desfăşurat joi, 1 noiembrie, la Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei, şi vineri, 2 noiembrie 2012, la Facultatea de

Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, din Chişinău, ambele

manifestări fiind organizate de Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova.

La dezbaterile din 1 noiembrie au participat intelectuali de marcă din

Republica Moldova şi regiunea transnistreană – academicieni, profesori universitari,

scriitori, veterani ai războiului de pe Nistru (1992), reprezentanţi ai

Departamentului pentru reintegrare din cadrul guvernului Republicii Moldova,

jurnalişti, membri ai societăţii civile. Au luat cuvântul şi au exprimat opinii despre

carte şi evenimentele abordate: dr. Ion Negrei, vicepreşedinte al Asociaţiei

Istoricilor din Republica Moldova, fost viceprim-ministru al guvernului; scriitorul

Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, membru de

onoare al Academiei Române; prof. univ. dr. Sergiu Ion Chircă, membru de

onoare al Academiei Române; profesorul Alexei Memei (Transnistria), autor al

unor studii temeinice despre represiunile staliniste din fosta RASSM şi Moldova

sovietică; Alexandru Ganenco, membru-fondator al Fundaţiei cultural-umanitare

„Draghiştea”, veteran al războiului de pe Nistru; prof. univ.dr Ion Buga, istoric,


42

unul din liderii mişcării de renaştere şi eliberare naţională din Republica Moldova.

Prezent la manifestare, Ioan Popa, unul dintre autorii cărţii, a prezentat o serie de

precizări şi consideraţii pe marginea noii ediţii.

O dezbatere incitantă asupra volumului „Românii, Basarabia şi

Transnistria” a avut loc, de asemenea, la întâlnirea din 2 noiembrie cu studenţi şi

cadre didactice de la Facultatea de Istorie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion

Creangă” din capitala Republicii Moldova. Intervenţiile rostite de prof. univ. dr.

Aurel Tverdohleb, decanul facultăţii, dr. Ion Negrei şi Ioan Popa, au fost urmărite

cu viu interes de circa 100 de

participanţi. Cu această ocazie, a

fost efectuată şi o importantă

donaţie de cărţi şi reviste de profil

pentru studenţii şi cadrele didactice

ale UPS „Ion Creangă”.

Redăm, mai jos, cuvâtul

rostit cu ocazia lansării de la

Bucureşti, din 25 octombrie 2012,

de editorul cărţii, colegul nostru

col. (r) Ion Pavel, urmat de un extras dintr-unul din capitolele cărţii, relevant pentru

modul în care aliaţii occidentali au predat România în mâinile sovieticilor la

sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dan Sulugiuc


43

„Nu ştiu cum aş putea să adun mai bine cuvintele potrivite pentru o

zicere, uşor atipică, la acest eveniment tipic lansării unei cărţi meritată şi aşteptată

de cititorii români dornici să afle cât mai multe despre trecutul lor glorios şi

deopotrivă tragic.

Fidel începutului de discurs, încerc să pun într-o ecuaţie sentimentală

autorii, ca sorginte, cu titlul cărţii – iată ce a ieşit: “Părinte – România şi fiica sa –

Basarabia cu Transnistria laolaltă”, măritată fără voie dincolo de Prut.

Această asociere, puţin mioritică, recunosc, îmi aduce aminte cu emoţie de

o întâmplare a vieţii mele de şcolar într-un sat prahovean, petrecută în anul 1948

când se împlineau 30 de ani de la unirea Basarabiei cu România.

Învăţătorul meu Gheorghe Budeanu, un patriot de înflăcărarea lui

Kogălniceanu, ne vorbea cu durere despre pierderea Basarabiei, dar şi despre

nevoia şi dreptul de a o aduce înapoi.

În final, când se aşternea tăcerea m-am ridicat în picioare şi cu naivitatea,

dar şi candoarea vârstei am zis: „Când am să mă fac mare am să aduc Basarabia

înapoi, domnule învăţător!”

După cum vedeţi, mare m-am făcut, am început chiar să mă trec, dar nu

m-am putut ţine de cuvânt. Puterea de a face ce am promis s-a dus, dar gândul

rămâne ca un testament pentru generaţiile viitoare.

Vedeţi, cartea pe care o lansăm astăzi aici mi-a indus evocarea acestei

amintiri. Este şi asta o dovadă că această carte trezeşte nu doar interesul lecturii,

ci şi speranţa împlinirii unui ideal naţional.

Cel mai mare merit al acestei cărţi desluşit de mine este că deznoadă nodul

din gât atunci când percepem Basarabia ca pe un fruct oprit pentru români de

istorie şi vecinătăţi şi ne arată calea de readunare a neamului prin persuasiunea

dialogului în negocierea dreptului istoric şi ţinerea aproape de neam.

Aşa gândea şi marele cărturar, diplomat şi patriot Alexandru Boldur atunci

când la Odesa fiind în 1943 spunea: „Privim viitorul trecând peste animozităţile

impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura şi popoarele sunt permanenţe

istorice, pe care se bazează viaţa lumii întregi.”

Cartea aceasta a fost făcută să fie citită şi povestită, dusă mai departe ca

un mesaj pentru unitatea românilor care este necesară şi posibilă.

Pentru mine a fost o onoare să fiu editorul acestei cărţi, dar şi un prilej de

a-mi consolida convingerea că tatăl şi fiica, semnatarii acestei cărţi, pun pecetea

pe sintagma: „Unitatea face puterea.”

Sincere felicitări autorilor!

Col. (r) Ion Pavel


44

Abandonul occidental.

„În România, Comandamentul sovietic reprezintă toţi aliaţii”.

La 12 septembrie 1944, după aproape trei săptămâni de tergiversări mai ales

din partea sovieticilor, la Moscova s-a semnat Convenţia de Armistiţiu între

România, pe de o parte, şi URSS, Regatul Unit al Marii Britanii şi SUA, pe de altă

parte.

Primul paragraf al documentului menţionat conţine un neadevăr flagrant:

„Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii

României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului

Unit şi Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiile

armistiţiului”4. Dar la 23 august, când a trecut de partea Puterilor Aliate, România

nu era încă o ţară învinsă (fapt recunoscut, de altfel, implicit în textul art. 1 al

Convenţiei, care enumeră acţiunile militare hotărâte ale României în favoarea

Naţiunilor Unite: „De la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul

operaţiile militare împotriva URSS, pe toate teatrele de război, a ieşit din războiul

împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiile cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în

război şi duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi

Ungariei...”5.

Încercările delegaţiei române la Moscova de a scoate din textul Convenţiei

sintagma „recunoscând înfrângerea”, pe motiv că „armistiţiul s-a produs nu prin

forţa înfrângerii noastre militare, ci printr-o acţiune politică”, s-au lovit de opoziţia

categorică a sovieticilor în persoana lui Molotov, care a refuzat să recunoască

punctul de vedere românesc.6

La 15 şi 16 septembrie 1944, în cadrul unor reuniuni de lucru ale

Consiliului de Miniştri al României (primul guvern de după 23 august, n.n.)

împreună cu delegaţii care au participat la semnarea Convenţiei de Armistiţiu de la

Moscova, au fost analizate în mod detaliat implicaţiile posibile ale acestui document

pentru viitorul imediat şi pe termen mai lung al ţării. În explicaţiile date cu acest

prilej, Lucreţiu Pătrăşcanu, preşedintele delegaţiei române la Moscova pentru

semnarea Armistiţiului, sublinia fără înconjur că România a fost abandonată total de

aliaţii occidentali în mâinile URSS: „În textul Armistiţiului, în discuţiile cu cei trei

ambasadori (sovietic, britanic şi american, n.n.), Comandamentul aliat este

reprezentat prin Uniunea Sovietică, o dată pentru totdeauna. În toate discuţiile

noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezintă Anglia şi America.

4 Convenţia de Armistiţiu, în Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-

1947, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1996, p. 53. 5 Ibidem.

6 Ibidem, p. 57.


45

Toate legăturile militare ale României trec pe planul discuţiilor şi înţelegerilor cu

Uniunea Sovietică. Aliaţii, dacă vor voi să ne înarmeze, o vor face prin intermediul

Uniunii Sovietice. În România, Comandamentul sovietic este acela care reprezintă

toţi aliaţii”7. Pentru a nu rămâne nici un fel de dubii, Pătrăşcanu va reveni în ziua

următoare cu precizarea singurului răspuns pe care delegaţia română îl primea la

Moscova ori de câte ori solicita sprijinul şi sfatul ambasadorilor englez şi american:

„Depinde de Uniunea Sovietică… Dvs. înţelegeţi-vă cu ruşii”8.

Abandonul României în braţele Rusiei bolşevice fusese promis mai

dinainte. La 16 aprilie 1944, Churchill îi scria lui Molotov: „Acum nu este

momentul pentru un război ideologic... Vă urez succes... la negocierile cu privire la

România, în cadrul cărora considerăm că aveţi cel mai greu cuvânt de spus”9. O

lună mai târziu după ce au avut loc într-adevăr discuţii pe tema Armistiţiului,

premierul Angliei se grăbea să consfinţească oficial abandonul României, pe timpul

prezenţei sale la Moscova în octombrie 1944. Cu acel prilej, discutând cum să

rezolve problemele în Balcani, Churchill îi propune dictatorului de la Kremlin

odiosul târg România în schimbul Greciei: „V-ar conveni să aveţi o predominare de

nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia...?”, i-a

propus Winston lui Iosif Visarionovici. În procente a fost stabilită şi soarta

celorlalte ţări din regiune, scrise pe un colţ de hârtie. Stalin nu a pregetat nicio clipă

şi, după o mică pauză cât să tragă aer în piept, „a luat creionul lui albastru şi a făcut

un mare semn aprobator...”, după cum îşi amintea cu claritate Winston în Memoriile

sale10

.

Cât despre sentimentele care îl frământau atunci pe Churchill, care spera să

lege o prietenie de durată cu Stalin, Memoriile rămân un martor de neînlocuit chiar

dacă, pe măsura trecerii timpului, unele afirmaţii apar nu doar incomode şi pline de

cinism, dar într-o anumită măsură chiar dezonorante pentru conducătorul unei mari

puteri a lumii civilizate: „Nu am simţit niciodată că relaţiile noastre cu România

sau Bulgaria cereau sacrificii speciale din partea noastră”11

. Din Moscova, la 12

octombrie 1944, Churchill le scria colegilor săi de la Londra: „Se poate vedea că

Rusia Sovietică are interese vitale în ţările care mărginesc Marea Neagră, dintre

care una, România, a atacat-o foarte puternic cu douzeci şi şase de divizii, iar cu

cealaltă, Bulgaria, are vechi legături. Marea Britanie simte că e drept să arate

deosebit respect pentru opiniile ruşilor în legătură cu aceste două ţări şi faţă de

dorinţa sovietică de a fi prima care să le ghideze în mod practic, în numele cauzei

7 Stenograma dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri, din data de 15 septembrie

1944, în Stelian Neagoe, op. cit., p. 59. 8 Ibidem, p. 67.

9 Apud Lloyd C. Gardner, Sfere de influenţă..., op. cit., p. 221.

10 W. Churchill, Al Doilea Război Mondial, op. cit., vol. II, 381-382.

11 Ibidem, p. 380.


46

comune”12. Potrivit logicii lui Churchill, ar însemna să acceptăm ideea că Rusia

Sovietică îşi dorea să îmbrăţişeze, adică „să ghideze în mod practic” România, din

răzbunare, iar Bulgaria, din afecţiune.

La mai puţin de o jumătate de an, după ce sovieticii îşi luaseră în serios

sarcina de „ghidare” a României prin impunerea, la şase martie 1945, a guvernului

condus de Petru Groza, de încredere, cum se exprimase A. Vâşinski în discuţiile cu

Regele Mihai I, premierul britanic se arăta oripilat de cursul evoluţiilor, care nu mai

păreau că se circumscriu „cauzei comune”. La opt martie 1945, Churchill îi scria

preşedintelui Roosevelt: „Sunt convins că dvs. ca şi mine veţi fi tot atât de contrariat

de recentele evenimente din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi prin

declaraţii înşelătoare un Guvern comunist minoritar... Cu toate acestea, eu sunt

foarte hotărât să nu insist asupra acestui punct de vedere, ca Stalin să nu-mi poată

răspunde eu nu m-am amestecat în treburile tale în Grecia, de ce nu-mi permiţi şi

mie acelaşi tratament în România?”13

. Suferind, la o vârstă înaintată şi având alte

preocupări mai presante, preşedintele Roosevelt îi răspundea premierului britanic la

11 martie 1945: „Este evident că ruşii au instalat un Guvern minoritar, ales după

gustul lor, dar pe lângă motivele pe care le-aţi expus în mesajul dvs., eu cred că

România nu e un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”14

.

Chiar şi după instalarea Cortinei de fier şi începerea Războiului Rece,

Churchill nu s-a distanţat niciodată de angajamentele şi înţelegerile sale cu prietenul

şi camaradul de arme, cum îi plăcea să-l gratuleze pe Stalin. În 1956, la un an după

ce părăsise ultimul post de premier, iar amploarea crimelor lui Stalin începea să fie

cunoscută, Churchill continua să se fălească în faţa unui reporter american cu

înţelegerile sale cu despotul sovietic: „Am căzut de acord în privinţa Balcanilor. Am

spus că el putea avea România şi Bulgaria, el a spus că noi putem avea Grecia... Şi

nu şi-a încălcat niciodată cuvântul...”15. În fapt, prin acceptul dat pretenţiilor Rusiei

de către Aliaţi (Anglia şi SUA) erau reconfirmate în linii generale şi chiar extinse o

serie de prevederi ale anexei secrete a Pactului Ribbentrop-Molotov. Învingătorii au

impus, aşadar, soluţia pe care au dorit-o. Dar, aşa cum afirmă înţelepciunea

filosofică, „puterea de care dispune învingătorul nu înseamnă că el ar fi purtătorul

justiţiei. Succesul în luptă nu poate constitui o instanţă de justiţie şi adevăr”16

.

În şedinţa guvernului român din 15 septembrie 1944, deosebit de relevante

sunt o serie de observaţii formulate de Iuliu Maniu, ministru secretar de stat, şi

12

Ibidem, p. 384. 13

Stelian Neagoe, op. cit., p. 277. 14

Ibidem. 15

Lloyd C. Gardner, Sfere de influenţă..., op. cit., 335. 16

Karl Jaspers, op. cit., p. 58.


47

reacţiile provocate de acestea în legătură cu soarta românilor din teritoriile din est

care reveniseră, prin forţa împrejurărilor, sub ocupaţie sovietică.

„În acest Armistiţiu” – afirmă Iuliu Maniu – „se vorbeşte de germani, de

unguri, de evrei şi de multe şi multe lucruri. Dar nu se vorbeşte de un lucru esenţial

pentru noi, ce se întâmplă în Basarabia, cu românii noştri de acolo… Am văzut

porunca inexorabilă a Naţiunilor Unite (revenirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord

la hotarele din iunie 1940, sub administraţie sovietică, potrivit art. 4 al Convenţiei

de Armistiţiu, n.n.)… Aceasta nu înseamnă însă că noi ne dezinteresăm de partea

neamului românesc care este în afară de hotarele noastre. Nu ne putem face vinovaţi

că ne dezinteresăm de fraţi de un sânge cu noi, pe care vitregia sorţii, la un moment

dat, i-a despărţit de noi… Acum, în ce priveşte Basarabia şi Bucovina,… ni s-au

impus anumite condiţii de armistiţiu, şi nu avem ce face şi ne supunem, fiindcă

suntem într-o situaţie silită. A fost punctul cel mai dureros acela în care se spune că

hotarul României este acela fixat în 1940… Ce se va întâmpla în viitor? Vom

vedea…. Nu punem în discuţie, decât spunem că este o situaţie de fapt la care

trebuie să ne supunem.

Alta este însă chestiunea românilor din Basarabia. Dacă vor începe a

urmări, a închide şi aresta pe românii de acolo care au votat în 1918 unirea

Basarabiei cu noi, atunci noi cu ce conştiinţă primim acest lucru?... Trebuie… să se

ştie că sufletul nostru sângerează şi în al doilea rând că avem conştiinţa vie că

trebuie să ne îngrijim de fraţii noştri care sunt în afară şi să vedem ce intenţii au

ruşii cu fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina, fiindcă am fost colegi de Parlament

cu Halippa, cu Pelivan, şi nu ne vine bine să vedem că sunt aruncaţi în închisori sau

loviţi pentru ceea ce au făcut acum 25 de ani. Avem datoria în conştiinţa noastră să

ţinem socoteală de aceşti fraţi de sânge”17

.

Ceilalţi membri ai guvernului încearcă să evite un răspuns direct la

îngrijorările legitime exprimate de Iuliu Maniu, agăţându-se de diverse prevederi

din Convenţia de Armistiţiu sau ale dreptului internaţional. Generalul Aurel Aldea,

ministru de interne, spre exemplu, invocă o formulare din Convenţie, potrivit căreia

Guvernul şi Comandamentul suprem român vor preda pe toţi prizonierii… De

asemenea, pe cei internaţi sau pe cetăţenii Uniunii Sovietice „luaţi cu forţa” în

România. Aşadar, conchide el, „nu va trebui să-i ceară pe aceia care au venit în mod

voluntar din Transnistria sau din Basarabia şi Bucovina”. La rândul său, ministrul

de externe Grigore Niculescu-Buzeşti este de părere că „dreptul internaţional are

principii destul de clare”, în virtutea cărora „basarabenii de origine au dreptul să

opteze pentru cetăţenia română sau sovietică”.

Naivitate ori simple încercări de autoamăgire în bunăvoinţa ocupantului

sovietic? Cert este că îngrijorările lui Maniu persistă: „Ceea ce aş dori este să ştiu ce

17

Stelian Neagoe, op., cit., p. 63-64.


48

situaţie au aceşti români care au luptat pentru Unire pe vremuri. Sunt consideraţi

trădători, sau ca cetăţeni care nu pot fi urmăriţi acum de ruşi? Trebuie precizat că

aceşti români care au luat atunci o atitudine prin care s-au alăturat României, pentru

acest fapt nu pot fi urmăriţi”18

.

Răspunsul nu se va lăsa aşteptat mult timp – doar atât cât Stalin are încă

nevoie de armata română pentru a grăbi ofensiva spre Berlin – şi-i va lovi fără

cruţare atât pe cei care discută şi încă mai speră în eventuale evoluţii favorabile

ţării, cât şi pe cei despre soarta cărora ei se arată preocupaţi.

Prigoana împotriva românilor basarabeni şi transnistreni din

România. Începând din august 1944, armatele sovietice au intrat şi s-au comportat

pe teritoriul României ca forţe de ocupaţie, prin comiterea a numeroase abuzuri şi

adoptarea unei atitudini ofensatoare şi discreţionare faţă de autorităţile legale cele

mai înalte ale statului român, devenit aliat şi coparticipant la luptele comune

împotriva Germaniei hitleriste şi a Ungariei.

Într-un amplu Memoriu, ataşat unei scrisori adresate preşedintelui

Roosevelt, la 24 ianuarie 1945, Regele Mihai I, după ce menţiona participarea

activă a armatei române la acţiunile aliaţilor împotriva Germaniei, începând din 24

august 1944, ora 4 dimineaţa, enumera pe larg constrângerile nedrepte la care este

supusă România şi încălcările flagrante de către forţele sovietice şi Comisia Aliată

de Control inclusiv a propriilor angajamente luate prin Convenţia de Armistiţiu.

Regele atrăgea atenţia asupra situaţiei grave create imediat după evenimentele de la

23 august 1944, când „nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri şi mai mult de 150.000 de

soldaţi (români, n.n.) au fost reţinuţi (în Moldova, n.n.), internaţi în lagăre şi trimişi

peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic

despre ei”19

.

Mulţi istorici şi reprezentanţi ai exilului românesc au reproşat sistematic

autorilor loviturii de stat de la 23 august 1944 lipsa unei înţelegeri între forţele

politice interne, comparabilă cu cea realizată de finlandezi, precum şi a unui acord

prealabil cu URSS, Marea Britanie şi SUA. Una din consecinţele dramatice ale

acestui fapt a fost căderea unei mari părţi a armatei române de pe frontul de est în

prizonierat la ruşi, fără luptă, deoarece militarii români au pus imediat în aplicare

Proclamaţia regelui către ţară, din seara de 23 august 1944, care le cerea:”Din acest

moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum

şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite”. Ordinul a fost ascultat de

români, nu însă şi de ruşi!

18

Ibidem, p. 65. 19

A se vedea textul integral al Memoriului în S. Neagoe, op. cit., p. 172-186.


49

De asemenea, regele sublinia încălcarea de către sovietici a principiilor şi

legilor internaţionale referitoare la dreptul de opţiune pentru locuitorii provinciilor

jertfite, Basarabia şi Bucovina, aceştia fiind luaţi şi duşi cu forţa în URSS20

.

Suveranul român îşi exprima adânca îngrijorare faţă de amestecul brutal al

sovieticilor în viaţa internă a României, care „are loc fie nemijlocit, fie prin

intermediul Partidului Comunist Român,... condus direct de la Moscova, în aproape

orice domeniu al activităţii naţionale şi, în special, în ceea ce priveşte propaganda şi

informarea opiniei publice”21. Evocând promisiunea lui Molotov de a recunoaşte

României calitatea de cobeligerant în războiul împotriva Germaniei „de îndată ce

acţiunile armatei române vor fi resimţite ca o realitate”, regele sublinia că, datorită

contribuţiilor efective de partea aliaţilor şi a sacrificiilor sale, România „a fost

îndreptăţită să spere că Statele Unite îi vor recunoaşte – o clipă mai devreme –

calitatea de cobeligerant la care ea consideră că are dreptul”22. Din păcate, răspunsul

preşedintelui Americii nu a fost cel aşteptat. El nu a fost transmis regelui ci, aşa

cum am menţionat mai înainte, primului ministru britanic, la 11 martie 1945: Eu

cred că România nu e un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii.

(Extras din volumul Românii, Basarabia şi Transnistria, ediţia a doua,

Bucureşti, Editura Nora, 2012, cap. VII, p. 258-264.)

20

Ibidem. 21

Ibidem. 22

Ibidem.


50

PUTEREA IŞI DISPUTĂ SERVICIILE SECRETE, ÎN TIMP CE

SOCIETATEA CIVILĂ CERE REFORMAREA ACESTORA

● Începând cu anul 2007, fostul preşedinte francez Nicolas

Sarkozy a declanşat un proces accelerat de restructurare a serviciilor secrete

care, sub pretextul ameliorării activităţii acestora şi sub paravanul respectării

regulilor de conspirativitate, a depăşit uneori cadrul normelor democratice. La

toate acestea s-au adăugat şi frecvente acuzaţii, venite din partea societăţii

civile, privind tentative de folosire a serviciilor de informaţii în scopuri politice.

● Într-un studiu elaborat în 2011 de Jean-Jacques Urvoas şi

Floran Vadillo intitulat „Reformarea serviciilor franceze de informaţii:

eficienţă şi imperative democratice” („Réformer les services de renseignement

français : efficacité et impératifs démocratiques”), autorii fac un bilanţ critic al

politicii fostului lider francez în sfera serviciilor secrete, sugerând şi unele piste

de reflecţie menite să reconcilieze, într-o viitoare lege, caracterul specific al

muncii de informaţii cu imperativele democraţiei occidentale.

● Problemele sunt reluate şi actualizate în aprilie 2012 de Floran

Vadillo în eseul „O lege privind serviciile de informaţii: utopia unei democraţii

mature?”(„Une loi relative aux renseignement: l`utopie d`une démocratie

adulte?”), apărut în Nota 130 a Fundaţiei Jean-Jaurès din Paris.

1) Paradoxuri ale sistemului legislativ francez

Fără nicio îndoială, susţin autorii studiilor menţionate, Franţa

apreciază şi cultivă paradoxurile: astfel, dacă în unele domenii profunzimea textelor

legislative suscită plângeri şi incriminări, alte sectoare înregistrează serioase carenţe

juridice, care pun în pericol activităţile desfăşurate şi chiar angajaţii. Serviciile

secrete se află în cea de-a doua categorie, ceea ce demonstrează atât persistenţa

concepţiei arhaice de exercitare a puterii de stat, cât şi inconştienţa unei clase

politice, care lasă mii de funcţionari publici să acţioneze după bunul plac şi

într-o opacitate totală.

Orice reflexie mai aprofundată privind reformarea unui sector atât de

particular şi sensibil se loveşte de inexistenţa unui cadru legislativ23

care să

legitimizeze, favorizeze şi să încadreze activităţile serviciilor secrete structurilor

administrative din sfera apărării democraţiei şi cetăţeanului.

23 Franţa se află printre puţinele ţări democratice care nu dispun, încă, de o lege a serviciilor secrete


51

♦ legitimizarea va trebui să confere un cadru juridic legal funcţionării

şi misiunilor acestor servicii, inclusiv în ceea ce priveşte excepţiile/derogările de la

prevederile de drept comun în materie de protejare a libertăţilor cetăţeanului, să

răspundă noilor provocări şi riscuri neconvenţionale ale unor actori nestatali;

♦ favorizarea structurilor de informaţii rezidă în legiferarea

mijloacelor specifice de muncă (ascultări, inflitrări, percheziţii secrete, interpuneri,

intoxicări, remunerarea surselor, acoperiri neconvenţionale, operaţiuni clandestine

etc.) şi oferirea unui cadru juridic protector cadrelor aflate în misiune;

♦ încadrarea legală a activităţii serviciilor secrete în sectorul

administraţiilor a căror muncă constituie secret de stat va favoriza cantonarea

activităţii acestora în limitele democraţiei şi prevenirea unor eventuale abuzuri şi

derapaje. Aici intervine controlul puterii executive (intern), cel extern – de legalitate

şi cel parlamentar, de responsabilitate.

Ca element de noutate, cel puţin la nivelul de vârf al relaţiilor de

putere din Franţa, se sugerează că şeful guvernului trebuie să devină un actor de

prim-plan în relaţiile cu serviciile secrete, ceea ce nu va afecta poziţia

preeminentă în acelaşi domeniu a preşedintelui republicii.

În Franţa, sistemul politic pare cel puţin ipocrit, în măsura în care

preşedintele îşi asumă deseori atribuţii fără a fi titularul constituţional al acestora.

Ipocrizia nu întâmpină, însă, nicio critică când primul-ministru este implicat, cu sau

fără voia sa, în punerea în aplicare a unor decizii ale şefului statului.

Sporirea prerogativelor premierului nu atrage diminuarea

responsabilităţilor preşedintelui: dimpotrivă, un astfel de echilibru va stimula

respectarea Constituţiei, lăsând celor doi posibilitatea de a interacţiona

instituţional şi a răspunde astfel provocărilor configuraţiei de putere neregăsită

întotdeauna în textele de lege.

2). Misiunile serviciilor de informaţii

Definirea noţiunii de activităţi informative va trebui să sublinieze cu

pregnanţă rolul şi locul serviciilor secrete în cadrul strategiei de securitate naţională,

concept care, spre deosebire de apărarea naţională, se dovedeşte prea larg, având

potenţiale tendinţe de ocolire a regulilor democratice. Pe de altă parte, se impune

interzicerea desfăşurării de activităţi specifice serviciilor secrete de către alte

instituţii/persoane, în afara celor abilitate de stat, pentru a nu oferi astfel portiţe

privatizării unor activităţi informative (prin parteneriat public privat sau

externalizare) , îndeosebi în domeniul spionajului industrial.


52

Diversitatea misiunilor unui serviciu secret impune o autoritate

tutelară şi regulamente specifice: astfel, din cadrul juridic nu ar trebui să lipsească

prevederea conform căreia angajaţii structurilor informative acţionează în limitele

legii şi, în egală măsură, pe baza reglementărilor interne, a instrucţiunilor primite de

la puterea executivă sau a orientărilor din Planul naţional de căutare a informaţiilor.

În ceea ce priveşte autoritatea tutelară, trebuie evidenţiată

responsabilitatea premierului, cu păstrarea supremaţiei deciziei şefului statului, ca

preşedinte al structurii supreme în materie de securitate naţională.

3). Mijloacele aflate la dispoziţia serviciilor secrete

Orice document juridic care se respectă nu poate omite să precizeze

definirea mijloacelor puse la dispoziţia serviciilor de informaţii pentru îndeplinirea,

în bune condiţii, a misiunilor încredinţate. O asemenea menţionare ar putea îngloba

mai bine întreaga gamă de mijloace specifice cu care sunt învestite şi alte instituţii

cu atribuţii oficiale în sfera culegerii, prelucrării şi stocării informaţiilor (îndeosebi

structuri departamentale ale unor ministere nesupuse, de regulă, controlului

parlamentar).

Numai astfel, un minister va putea să permită unui serviciu aflat în

subordine să folosească mijloacele specifice prevăzute de lege, să desfăşoare

activităţi clandestine şi să-şi protejeze cadrele implicate în misiuni ce pot depăşi

limitele impuse de prevederile dreptului comun.

4). Controlul extern de legalitate şi proporţionalitate

Amploarea şi diversitatea mijloacelor legale aflate la dispoziţia

serviciilor secrete impun, departe de orice neîncredere faţă de loialitatea acestora, un

control extern de legalitate şi proporţionalitate (mijloacele folosite să nu fie

disproporţionate în raport cu obiectivul urmărit), sens în care, aceiaşi experţi

consideră necesar ca în Franţa să se înfiinţeze o Comisie Naţională pentru

Controlul Activităţii Serviciilor de Informaţii – CNCASI, care să vegheze la

respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. Noua structură nu elimină

Delegaţia Parlamentară pentru Informaţii –DPI, despre care vom detalia ulterior.

Comisia va fi prezidată de o personalitate aleasă pentru un mandat de

şase ani – fără posibilitatea prelungirii – prin Decret al Consiliului de Miniştri, dintr-

o listă de patru candidaţi, convenită de vicepreşedintele Consiliului de Stat24

şi

peşedintele Curţii de Casaţie. Comisia se compune din şase magistraţi proveniţi de

la Consiliul de Stat, Curtea de Conturi şi Curtea de Casaţie (aleşi de Adunările

generale ale respectivelor instituţii) şi patru personalităţi – funcţionari sau militari-

desemnate de primul ministru, pentru un singur mandat de şase ani. Activitatea

24 Consiliul de Stat este condus de un vicepreşedinte, terminologie rămasă din vremea când acest

organism era condus de preşedintele republicii


53

curentă a Comisiei ar fi asigurată de preşedinte şi doi membri desemnaţi de acesta,

care formează Colegiul de control. În atribuţiile CNCASI intră:

♦ autorizarea interceptărilor de securitate: interceptări ambientale,

penetrarea în încăperi şi baze de date, interceptări telefonice, plantarea de

microfoane sau balize spot (dispozitive electronice de securitate, care emit semnale

ce includ coordonatele GPS), filaj, investigaţii complexe etc. Autorizaţia este

acordată de preşedintele Comisiei, la propunerea scrisă şi argumentată a

premierului, ministrului apărării, ministrului de interne sau şefilor de cabinet ai

acestora, în 48 ore. Autorizaţia este valabilă cel mult patru luni şi poate fi prelungită

prin repetarea procedurilor menţionate. În cazul unui refuz, primul-ministru poate

autoriza folosirea mijloacelor solicitate de serviciile secrete, invocând “raţiuni

urgente, de interes naţional major”;

♦ autorizarea accesului la comunicaţiile electronice;

♦ operaţiunile clasificate, considerate ca manifestări ale suveranităţii

statului, pot face obiectul informării Comisiei, numai în eventualitatea în care

respectivul serviciu doreşte să ofere o umbrelă protectoare agenţilor folosiţi, în cazul

apariţiei unor situaţii deosebite ce ar compromite operaţiunea respectivă. În astfel de

operaţiuni, CNCASI nu are niciun drept de control;

♦ folosirea identităţilor false trebuie evidenţiată de fiecare structură

informativă într-un registru special, care este controlat anual de Comisie;

♦ utilizarea, conform legii, a fondurilor de cheltuieli operative,

sens în care Comisia primeşte documente, rapoarte şi orice materiale menite să

justifice folosirea fondurilor alocate;

♦ efectuarea de controale inopinate, la cererea expresă a Delegaţiei

Parlamentare pentru Informaţii sau în urma unei plângeri venite din partea unei

persoane fizice sau juridice. În anchetele sale, ca şi în toate raporturile cu

reprezentanţii structurilor informative, Comisia poate cere documente suplimentare,

însă nu are acces la identitatea surselor şi nici la informaţii primite de la

serviciile secrete străine sau de la organizaţii internaţionale cu preocupări în

domeniul informaţiilor şi securităţii.

Anual, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Serviciilor de

Informaţii prezintă şefului guvernului şi Delegaţiei Parlamentare pentru Informaţii

un raport de activitate, care este clasificat şi la care au acces numai beneficiarii

prevăzuţi de lege.

5). Controlul parlamentar

Controlul exercitat de Delegaţia Parlamentară pentru Informaţii -

DPI are ca misiune nu atât verificarea propriu-zisă a activităţii serviciilor secrete,

cât o monitorizare a responsabilităţii politice a guvernului în domeniul securităţii

naţionale. DPI, comună Adunării Naţionale şi Senatului, este compusă din şase

deputaţi şi şase senatori, desemnaţi de preşedinţii celor două camere, pe baza


54

configuraţiei politice a forului legislativ. Preşedintele Delegaţiei se alege dintre

membrii acesteia.

Fără a avea competenţele unei Comisii permanente, DPI are ca

misiune asigurarea controlului activităţii de ansamblu a serviciilor secrete, a

mijloacelor şi eficienţei acestora, în limitele menţionate şi în cazul Comisiei

Naţionale pentru Controlul Activităţii Serviciilor Secrete.

În eventualitatea constatării unor deficienţe, DPI poate formula

observaţii şi recomandări către preşedinte şi premier. Cu aspecte mai puţin

sensibile pot fi informaţi preşedinţii celor două camere şi liderii grupurilor

parlamentare, apreciindu-se că practica unui raport public asupra activităţii

serviciilor secrete este contraproductivă. De asemenea, DPI poate cere audierea

premierului, a miniştrilor, a coordonatorului naţional pentru informaţii şi, în general,

a oricărei persoane care exercită activităţi sau a avut tangenţă cu munca specifică.

6. Comunitatea de informaţii din România

Urmând exemplul aliaţilor noştri din NATO şi UE, la 18 noiembrie

2005, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis înfiinţarea Comunităţii

Naţionale de Informaţii, organism abilitat să coordoneze unitar activităţile

desfăşurate de către structurile informativ- operative şi să evalueze în sistem integrat

informaţiile culese de acestea referitoare la securitatea naţională a României.

Comunitatea are rolul de eficientizare a activităţii serviciilor de informaţii, dorind să

elimine paralelismele, suprapunerile, risipa de resurse umane şi materiale în

exercitarea atribuţiilor stabilite prin legile de organizare şi funcţionare.

CNI este definită şi ca “reţeaua funcţională a autorităţilor

publice din sistemul securităţii naţionale bazate pe unitatea de scop, obiective şi

strategie”, asigurată prin informaţiile furnizate de structurile ce o compun: Serviciul

Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generală de

Informaţii a Apărării şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din

cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Structura noului organism este constituită din următoarele

componente distincte:

- Comitetul coordonator are rolul de “organizare şi coordonare

unitară a activităţilor de informaţii care privesc securitatea naţională” şi este compus

din: consilierul prezidențial pentru securitate națională, directorii SRI şi SIE,

miniștrii de interne, de externe, al apărării și al justiției și consilierul primului-

ministru pentru probleme de securitate.

- Consiliul operativ asigură “cooperarea şi colaborarea între

componentele CNI”, fiind compus din consilierul prezidenţial pentru securitate

naţională, consilierul primului-ministru pentru probleme de securitate, adjunctul

directorului SRI, adjunctul directorului SIE, directorul general al DGIA şi directorul

general al DGIPI.


55

- Consiliul consultativ include preşedinţii Comisiilor parlamentare

de control al activităţii SRI şi, respectiv SIE, reprezentanţi ai ministerelor şi

instituţiilor cu atribuţii în domeniu şi care nu fac parte din CSAT, ai agenţiilor

guvernamentale etc. şi are rolul de a formula sau sugera nevoile de informare ale

instituţiilor reprezentate sau de a sprijini implementarea programelor naţionale de

securitate.

- Oficiul pentru Informaţii Integrate – OII, organism executiv,

cel ce lucrează efectiv, asigură planificarea şi evaluarea unitară a informaţiilor

necesare susţinerii strategiilor şi politicilor naţionale de securitate. Este condus de

un consilier de stat la Departamentul pentru Securitate Naţională, ajutat de doi

adjuncţi desemnaţi de directorii SRI şi SIE, cu avizul CSAT. Lucrătorii OII sunt

experţi-analişti detaşaţi de la SRI, SIE, DGIA şi DGIPI, structuri de unde le vine şi

obiectul muncii - informaţiile.

Consistenţa şi valoarea fluxului informatix dirijat spre OII ar trebui

să constituie un imbold concurenţial major pentru componentele CNI, ceea ce pare a

fi departe de realitate. În toate ţările cu comunităţi informative funcţionale, iar

România nu poate face excepţie – serviciile secrete nu-şi pun niciodată toate

ouăle (nn: informaţiile) în acelaşi coş! Practic, fiecare îşi opreşte pentru el ceea ce

are mai bun şi informează direct cu asemenea probleme beneficiarii legali, îndeosebi

preşedintele, scurtcircuitând astfel traseul oficial al informaţiei. Paradoxal, dar o

asemenea practică are şi o acoperire legală, pentru că anumite aspecte urgente

şi sensibile trebuie să parcurgă cea mai scurtă cale deţinător-beneficiar, ultimul

fiind cel care apreciază dacă, cui anume şi sub ce formă respectiva informaţie

poate fi diseminată .

*

Decizia din noiembrie 2005 a Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării a provocat numeroase reacţii în rândul clasei politice, dar şi al societăţii

civile din ţara noastră, aprecierile mergând de la cele penibil-laudative până la

cele extrem de critice. Cum era de aşteptat - şi normal credem noi – reprezentanţii

celor două servicii secrete din România au refuzat orice comentariu.

Înfiinţarea Comunităţii Naţionale de Informaţii a constituit debutul

unei noi etape în cooperarea dintre structurile informative din ţara noastră.

Am fi, însă, lipsiţi de obiectivitate dacă nu am evidenţia şi unele mici inadvertenţe,

cele mai multe sesizate de societatea civilă şi reprezentanţi ai unor instituţii

neguvernamentale, în opinia cărora:

► înfiinţarea CNI ar fi trebuit precedată de dezbaterea şi aprobarea

de către Parlament a unor legi importante referitoare la strategia de securitate


56

naţională a României, organizarea şi funcţionarea serviciilor de informaţii şi a

celorlalte componente din sistemul naţional de securitate, statutul personalului ce-şi

desfăşoară activitatea în serviciile secrete etc.;

► crearea CNI, ca o structură internă a CSAT, permite

evitarea controlului parlamentar asupra noului organism. O instituţie

independentă de acest gen ar fi necesitat modificarea legilor de organizare şi

funcţionare a CSAT, precum şi pe cele ale structurilor reprezentate în CNI.

De altfel, cele două servicii de informaţii naţionale şi ministerele ce

coordonează pe cele departamentale sunt definite, conform legislaţiei în

vigoare, ca organe ale statului ce funcţionează cu autonomie şi independenţă

totală, şi nu ca părţi componente ale Comunităţii Naţionale de Informaţii;

► Hotărârea 146/2005 a CSAT nu menţionează în mod explicit

cine conduce Comitetul coordonator, la ce intervale se reuneşte, cum se iau

deciziile, ce documente emite... Mai mult, competenţele acestuia par a se suprapune

cu cele ale Consiliului operativ şi ale Oficiului pentru Informaţii Integrate;

►aceeaşi Hotărâre 146/2005 nici măcar nu pomeneşte despre

CNI în titlul său, care ne trimite spre „Unele măsuri pentru organizarea şi

coordonarea unitară a activităţilor de informaţii pentru securitatea naţională”.

Să deducem că respectivul document se referă şi la alte probleme decât înfiinţarea

CNI? Şi dacă DA, de ce nu ştim la care, devreme ce Hotărârea 146/2005, aşa cum

rezultă şi după numărul atribuit, nu este clasificată?

►Consiliul Consultativ pare a avea un rol aproape decorativ, iar

prezenţa parlamentarilor în acesta ar putea influenţa obiectivitatea şi corectitudinea

controalelor exercitate de Comisiile din care fac parte asupra activităţilor desfăşurate

de structurile informative componente ale CNI;

► ministrul de externe şi ministrul justiţiei, neavând în

subordine componente ale CNI, deci niciun fel de structuri informative, nu-şi

justifică prezenţa în cadrul Comitetului coordonator al Comunităţii Naţionale

de Informaţii. Singura explicaţie plauzibilă şi sesizabilă de experţi ai muncii de

informaţii ar putea ţine de o anumită strategie pe termen lung, fie şi dacă ne

gândim la evoluţiile politice ulterioare ale deţinătorilor de la acea dată ale

portofoliilor externelor şi, respectiv, justiţiei.

Trăgând linie, putem aprecia că înfiinţarera CNI a marcat

un important pas înainte în eforturile de modernizare şi eficientizare a

serviciilor de informaţii, de sporire a încrederii contribuabilului în activitatea

acestora pusă în slujba naţiunii şi a cetăţeanului. Şi, în mare parte, aşa stau


57

lucrurile, iar activitatea de până acum a Comunităţii Naţionale de

Informaţii confirmă o asemenea evoluţie.

Cu toate acestea, mai sunt încă multe de făcut , aşteptările fiind

enorme nu neapărt din partea serviciilor secrete, care şi-au înţeles perfect rolul

de centură de siguranţă a României. Ca şi în democraţiile consolidate, credem

că, într-un domeniu atât de sensibil şi controversat, România ar avea nevoie de

un preşedinte-decident şi un premier-jucător, întrebarea care se pune fiind

cum putem articula acţiunile şi voinţa politică ale primilor doi exponenţi ai

puterii executive în materie de gestionare a rolului serviciilor secrete, fără a

afecta eficienţa, prestigiul şi echidistanţa politică a acestora? Răspunsul nu ar

putea fi găsit decât într-o reformă constituţională menită să clarifice natura

regimului, dar şi alte aspecte importante ale separaţiei puterilor în stat.

Alexandru OMEAG


58

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI ȘI ÎNCĂ CEVA

Stăm să ne chitim, stăm să chibzuim, stăm să lămurim pentru cine s-a făcut

previziunea. Stăm.

A trecut răstimpul 20 de ani pe care ni-l acorda Silviu Brucan

pentru ”a deprinde democrația”. Nu ne-a spus revoluționarul celor două revoluții

care s-au bătut cap în cap ce înțelegea prin democrație în momentul în care lansa

menționata previziune.

Fost profesor de ziaristică, poate că Silviu Brucan se gândea la democrația

atenienilor, cei care au inventat-o și au și botezat-o ”demos cratos”, adică ”puterea

poporului”, ”poporul” însemnând pentru ei, toți locuitorii care aveau cu ce să vină

de pe unde se aflau, inclusiv de pe câmpurile de la țară, la unica secție de votare din

Atena, dar cu excepția femeilor, sclavilor și rezidenților străini, care erau excluși din

start, în mod cu totul democratic.

Poate că era democrația în numele căreia Silviu Brucan cerea condamnarea

la moarte a lui Iuliu Maniu de la tribuna ziarului Scânteia al cărui secretar general

de redacție era. (A se vedea interviurile cu Petre Țuțea.)

Poate că era democrația în numele căreia a insistat ca soții Ceaușescu să fie

lichidați în orice fel. (A se vedea declarațiile fostului premier Petre Roman în fața

Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989.)

Poate că era democrația anilor ’50 din SUA, unde a fost ambasador, acea

democrație a segregării rasiale, la care mult mai târziu, prin anii ’60 – ’70,

americanii aveau să renunțe. Sau poate că era democrația de export a anilor ’80 –

’90. (Rentabil export, chiar dacă importatorii se codesc!)

Poate că se gândea Silviu Brucan la democrația impusă cu bătaie și cu

gloanțe unor încăpățânați, care nu vor să priceapă în ruptul capului o noțiune atât de

simplă și de elementară.

Personal, cred că Silviu Brucan ne acorda 20 de ani până când să înțelegem

și să deprindem ”democrația succesului”. Adică până când vom depăși faza

democrației naiv-romantice, în care democratic este ceea ce spun despre putere, cei

puternici. În care mai democratic este ce zic alții despre tine decât ce crezi tu despre

tine, nicidecum și despre alții. Principiu care ne învață să nu credem nimic despre

noi și să nu spunem nimic despre alții.

Până când nu vom depăși, deci, faza romantismului naiv, părea că spune

Silviu Brucan, (așa o fi zis?) nu vom putea accede spre unde tindem, spre grupul

țărilor dezvoltate, democratice și puternice. Nu vom putea ajunge la nivelul lor

dacă nu ne vom comporta și noi ca ei, ca locuitorii acelor țări. Și nu ne vom putea

comporta ca ei dacă nu vom accepta modul lor de gândire și de comportare.


59

Ei știu foarte bine ce vor (cred că mai zicea Brucan): bunăstarea proprie. Ei

cred în ceea ce vor și nu se îndoiesc de ceea ce spun. Nu uită în nici o împrejurare

ceea ce vor și își urmăresc scopul în orice condiții, încearcă să scoată profit din

orice situație, de perdanți sau de învingători. Se bizuie, în primul rând, pe forțele

proprii. Cu străinii încheie alianțe care să le fie profitabile, iar când acestea încep să

îi stânjenească, le desfac. De aceea nu au nici dușmani eterni, nici prieteni pe viață.

În aceste alianțe își urmăresc interesul propriu. Interesul partenerului este sprijinit

numai în măsura în care îi servește interesului său. Nu moare, deci, niciodată de

grija altuia și nu face nimic pe gratis. Dacă întâlnește întâmplător o situație de

prostie, de neglijență, nepăsare sau slăbiciune, profită imediat de ea, ca să nu i-o ia

altul înainte. Dacă o întâlnește, încearcă să o mențină, dacă nu o întâlnește, caută să

o creeze.

Trebuie să recunoaștem că, până aici, este o poziție nu numai cât se poate

de practică, dar și cât se poate de firească, adică ține de firea omului.

Recunoașterea naturaleței și firescului unui atare comportament va fi primul

pas spre ieșirea din starea romantismului naiv în care ne găsim. Un romantism care

ne face să credem că, în numele democrației, străinii nu puteau să doarmă noaptea

gândindu-se la cât de lipsiți de drepturi eram noi pe vremea lui Ceaușescu, cât de

preocupați sunt ei acuma de starea drumurilor de la noi și îndurerați de

neexploatarea aurului din Apuseni sau a șisturilor din Dobrogea.

Un romantism care ne face să cheltuim în mod democratic din ceea ce nu

avem, adică din împrumuturi, pentru a menține trupe acolo de unde alții cu mai mult

exercițiu democratic decât noi s-au retras cuminți.

Un romantism care ne face ca, de dragul democrației, să iertăm datornicii

pentru a face pe plac creditorilor noștri democratici.

Un romantism care ne face să așteptăm lumina din altă parte, de la

democrațiile din stânga sau din dreapta, și să uităm că o putem aprinde de la becul

de deasupra, că de-aia l-am atârnat de tavan.

Mai curios este faptul că încărcăm străinii cu atribute și calități democratice

pe care la noi în țară le considerăm pure tâmpenii. Adică, cine se perpelește în mod

democratic că vecinului îi merge rău și că i-a murit, să zicem, capra? Sau că a fost

dat afară de la serviciu și a rămas șomer? Cine se duce să îi lucreze vecinului

pământul în mod democratic și pe gratis, pentru că el, săracul, nu are cu ce? Nu are

nici animale, nici unelte și nici chef. Cine se duce să adape animalele vecinului și

să-i hrănească puradeii, tot pe gratis, pentru că el, săracul, s-a încurcat cu niște

prieteni la una din cârciumile din sat? Numai un tâmpit! Nu? Nu! Noi nu suntem

tâmpiți. Alții, poate, dar noi, nu.

Bine! Acum, dacă primul pas spre ieșirea din romantismul naiv l-am făcut

și recunoaștem firescul din comportamentul popoarelor democratice de succes,

urmează să îl facem pe al doilea: să procedăm și noi precum aceștia.


60

Nu putem? Nu ne lasă? Nu e moral? Nu e frumos? Sau te pomenești că nu e

democratic?

Încercăm? Cine nu ne lasă, nu e democrație? Care morală? Nu e morala o

convenție stabilită de oameni în scopuri practice, ca să le fie la toți bine și să

trăiască în siguranță? Frumosul nu e, până la urmă, ce îmi place mie sau ție (”De

gustibus et coloribus non disputandum”)?

Dar noi, noi vrem? De ce n-am vrea? Pentru că ne e bine și așa, ”aurea

mediocritas”? Păi, poate că da,… că de fapt… nici dracul nu e niciodată chiar așa

de negru. Și decât să stricăm și ce avem, să supărăm pe cineva… mai bine să lăsăm

lucrurile așa cum sunt. Să mai vedem… Să mai așteptăm… Să mai stăm nițel.

Domnule Brucan, previziunea cu cei 20 de ani (care au și trecut deja) nu a

fost făcută pentru noi. Pentru cine? Bună întrebare! Uite, asta-i întrebarea noastră!

Trebuie să stăm cuminți să ne chitim, să stăm să chibzuim, să stăm să

lămurim pentru cine s-a făcut previziunea. Să stăm! Nu putem trece mai departe

așa…, cu o astfel de dilemă nedezlegată. Și mai târziu…, om mai vedea noi și

despre alte lucruri.

Ovidiu M. Curea


61

100 DE ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI ALBANIEI

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la proclamarea independenţei

Albaniei. Cu acest prilej domnul Sorin Oprescu, primarul general al capitalei, a

participat alături de primul ministru al Albaniei, domnul Sali Berisha, la ceremonia

de dezvelire a unei plăci memoriale în onoarea

lui Fan S. Noli, cleric ortodox, luptător pentru

independenţa Albaniei şi pentru autocefalia

Bisericii Ortodoxe Albaneze, premier al Albaniei

în perioada iunie - decembrie 1924.

La manifestarea care a avut loc la

Biserica „Sf. Nicolae Dintr-o zi”, cu sprijinul

Primăriei Capitalei, au fost prezenţi : foştii

preşedinţi ai României, Ion Iliescu şi Emil

Constantinescu; membrii Ambasadei Republicii

Albania la Bucureşti; reprezentanţi ai Patriarhiei;

oameni de artă şi cultură; academicieni;

profesori; membri ai Corpului Diplomatic

acreditaţi în România; reprezentanţi ai mass-

media din România şi Albania; studenţi albanezi;

prieteni ai poporului albanez etc.

În cadrul discursurilor, atât premierul Albaniei, cât şi primarul general al

capitalei au scos în evidenţă faptul că în oraşul Bucureşti s-au petrecut multe

evenimente importante din istoria poporului albanez. Astfel, la hotelul Continental

din Bucureşti s-a luat

hotărârea definitivă

privind proclamarea

independenţei Albaniei.

În capitala României s-a

editat primul abecedar în

limba albaneză. Imnul

albanez s-a cântat prima

dată la Bucureşti, în anul

1907, pe versurile

poetului albanez

Asdreni, pus pe notele

cântecului „ Pe al nostru

steag e scris unire” de către compozitorul român Ciprian Porumbescu.


62

Printre invitaţi s-a aflat şi colegul nostru Gheorghe Bucura, fost

reprezentant al României la Biroul de legătura de la Pristina, Kosovo şi diplomat la

post în Albania.

Acţiunea de la Biserica „Sf. Nicolae Dintr-o zi” a fost precedată de o

săptămână a filmului albanez, care a avut loc la cinematograful Eforie, şi de o

expoziţie de costume populare albaneze, care sunt expuse la Muzeul Ţăranului

Român.

De asemenea, la Muzeul de Istorie a României a fost organizat un

simpozion ştiinţific dedicat aniversării a 100 de ani de la Independenţa Albaniei.

Petru Neghiu


63

SCRISOARE DESCHISĂ POPORULUI ROMÂN

transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu

MESAJUL TĂBLIŢELOR DE LA TĂRTĂRIA25

Popor român ,

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti

şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă

acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi

puţin, nu ştiu, dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te

jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut,

crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea.

Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria, şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste

meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie

care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut 1000 de ani mai

târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi

neglijat? Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar

dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut

să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea

Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată

să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare.

NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT.

De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă

tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa, iar românul Iancu de Hunedoara a salvat

Viena şi întreaga Europă de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai

creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au

apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă,

Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar

ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că

acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român

pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi

vor urma?

25

Materialul a fost extras din cartea „România 2000” a prof.univ. dr. Viorel Roman

de la Universitatea Bremen, Germania, membru în Consiliul Ştiinţific al revistei

„Periscop”


64

Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o

legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea

cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci!

Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile țării, aceleaşi mine de

aur, argint, sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se

duc pentru a umple visteriile străinilor de neam. Tu taci!

Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor

sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci!

Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să

muncească sau să îşi vândă inteligenţa pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi

dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ?

Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de

caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face

figurine de plastilină din ei. Tu taci!

Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii,

linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe

cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci!

Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează

pământurile şi întreprinderile “nerentabile“ la indicaţiile unor străini de neam cărora

le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare.

Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci!

Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor noştri sunt şterse pentru ca fiii tăi să

nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care

le sunt meritele:

1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele

experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute

sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au că în pământul

pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci!

2. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise “la expoziţie“ în afara ţării şi

uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat

de ele. Tu taci!

3. Arhivele ţării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele

naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate

naţională. Tu taci !

Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile

realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de

ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai

chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci!

Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora,

copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că


65

suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine

pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu

este urmarea politicii sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmplă

românului azi nu i se datorează lui. Tu taci!

Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes

strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei

ce trebuie să investigheze spun că nu e nimic deosebit. Tu taci!

Ţi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au

fost prinşi cu vot dublu nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi

voinţa ta răsturnată. Tu taci!

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar

alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu

taci!

- Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la

examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare.

Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc

un SMS. Tu taci!

- Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au

scumpit medicamentele, trebuie să mergi, dacă eşti operat, cu faşele şi anestezicul

de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie

lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci!

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă

maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă

nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de etnie maghiară), la un

meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu

foc imnul Ungariei şi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta

la o manifestare oficială. Toţi tac. Tu taci!

Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi

îţi iau banii pentru că eşti prea bogat în viziunea lor sau nu meriţi ce ai câştigat, iar

ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani fără să le pese ce vor

face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. Tu taci !

Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun

ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc

drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile

într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci!

Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii

pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi

fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci!


66

Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei

ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta

măcar parlamentul, dar să mai te consulte pe tine. Tu taci!

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de

recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să

investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le

pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire. Tu taci!

Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi - Tu taci!

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta,

românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se

aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor

urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu, popor român de azi, eşti legat de cel de

ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui

neam.

Cât o să mai taci ?

Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se

şteargă dintr-o trăsătură de condei tot ce ți-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe

drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.

ANALIZE POLITICO-STRATEGICE

UN DECENIU ÎN NATO

La 21 noiembrie 2012, la Palatul Cotroceni s-a desfăşurat ceremonia

prilejuită de împlinirea a 10 ani de la invitarea României să adere la Organizaţia

Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Alături de România, au fost invitate

atunci alte şase state europene (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi

Slovenia), Summitul de la Praga din 2002 marcând astfel cel mai amplu val de

extindere al Alianţei şi consfinţind rolul fundamental al acesteia în garantarea

securităţii euro-atlantice.

Alături de actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, şi cei doi

predecesori ai săi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, la eveniment au participat

înalţi oficiali din cadrul aparatului prezidenţial – consilierii Cristian Diaconescu,

Iulian Fota şi Iulian Chifu –, oficiali guvernamentali, ofiţeri din cadrul structurilor

militare şi al serviciilor de informaţii, şeful Statului Major General, General-

locotenent Ştefan Dănilă, Ambasadorul SUA în România, Mark Gitenstein, membri

ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, reprezentanţi ai societăţii civile şi

jurnalişti.

Preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au evocat momente

semnificative din perioada pre-aderării, care au marcat progresele societăţii

româneşti în domeniile vieţii politice, economice, sociale şi militare până la

integrarea statului român în sistemul euro-atlantic de securitate şi afirmarea sa ca un

Aliat responsabil şi contributor relevant la toate operaţiunile Alianţei. Obiectivul

http://www.ziare.com/international/nato/


68

general de integrare în structurile euro-atlantice a constituit un liant al tuturor

forţelor politice de atunci şi, prin eforturile realizate la nivelul întregii societăţi,

România a reuşit să-şi valorifice poziţia geostrategică, la frontiera estică şi sudică a

NATO şi a Uniunii Europene.

La rândul său, preşedintele Traian Băsescu i-a felicitat pe predecesorii săi

pentru meritele acestora în procesul de aderare la NATO, precum şi pe cei care au

contribuit şi contribuie la consolidarea rolului României în spaţiul de securitate

euro-atlantic, amintind că ţara noastră a fost solidară cu misiunile Alianţei încă

dinainte de integrarea propriu-zisă. Şeful statului a menţionat participarea

semnificativă a Armatei române la operaţiunile NATO, precum Forţa Internaţională

de Asistenţă în domeniul Securităţii din Afganistan (ISAF), operaţiunea din Kosovo

(KFOR), operaţiunea Active Endeavour sau Misiunea NATO de Pregătire – Irak

(NTM-I), acţiuni prin care România şi-a definit un profil strategic specific în cadrul

Alianţei.

Pe lângă operaţiunile militare la care participă, România şi-a asumat un rol

activ în procesul de transformare conceptuală vizând rolul NATO în actualul

context internaţional, materializat în adoptarea unui nou Concept Strategic al

Alianţei (în 2010), şi în combaterea noilor ameninţări şi provocări, precum

terorismul, atacurile cibernetice şi ameninţările împotriva securităţii energetice. Ca

o recunoaştere a acestor eforturi, la numai patru ani după aderarea efectivă, ţara

noastră a găzduit, în aprilie 2008, Summitul de la Bucureşti, care a oferit

participanţilor prilejul adoptării unor decizii importante pentru viitorul Alianţei, în

domeniul politic, militar şi operaţional.

Ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, a apreciat rolul semnificativ al

României în cadrul NATO, inclusiv ca mentor şi ca ajutor pentru statele aspirante,

contribuind în acest fel la continuarea procesului de extindere.

Discursurile celor prezenţi au evidenţiat faptul că, în ciuda unor

constrângeri de ordin bugetar determinate de criza economică globală şi de criza

datoriilor suverane la nivel european, NATO rămâne fundamentul asigurării

securităţii şi apărării statelor membre, o organizaţie de referinţă pentru pacea şi

securitatea internaţionale. De asemenea, au fost enumerate consecinţele pozitive pe

plan intern ale aderării României la NATO, una dintre cele mai importante fiind

amplul proces de reformă al Armatei române, în scopul creării unei armate

moderne, deplin profesionalizate şi înzestrate corespunzător, capabile să asigure

apărarea teritoriului naţional şi să-şi îndeplinească angajamentele asumate în cadrul

sistemului de apărare colectivă.

Într-o lume globalizată, în care tehnologiile şi, deopotrivă, ameninţările se

răspândesc cu rapiditate, este nevoie din ce în ce mai mult de solidaritate şi de

răspunsuri integrate în faţa multiplicării provocărilor la adresa securităţii.


69

Apartenenţa la o astfel de organizaţie de securitate mondială, precum este NATO,

reprezintă nu doar o garanţie a propriei securităţi, ci şi şansa de a contribui la

garantarea echilibrului de forţe şi a ordinii mondiale.

Aderarea la NATO a reprezentat recunoaşterea eforturilor şi a progreselor

înregistrate în procesele de reformă şi democratizare declanşate în România la

începutul anilor ’90 şi, în acelaşi timp, asumarea unei responsabilităţi în plan

internaţional, în spiritul şi tradiţia acţiunilor majore de politică externă realizate de

statul român de-a lungul istoriei.

Luiza Popa


70

IRAN – ISRAEL – SUA: RĂZBOIUL SERVICIILOR SECRETE

Israelul pare convins că Iranul ar putea lansa un atac nuclear, pe

care Tel Avivul nu are capacitatea de a-l anihila. Într-o asemenea logică, armata

israeliană ar avea o singură opţiune: declanşarea unui atac preventiv, paralizant

asupra capabilităţilor nucleare iraniene înainte de activarea acestora. Este doar

unul dintre scenarii...

CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL

Pentru a înţelege mai bine preocupările serviciilor secrete ale ţărilor

potenţial implicate într-un eventual conflict armat, pornim de la premisa că opţiunea

militară nu este exclusă de niciuna dintre părţi şi că următoarele obstacole majore

trebuie luate în calculul unui posibil atac israelian asupra Iranului:

a). Poziţia Washingtonului. Dosarul iranian s-a aflat în centrul

campaniei electorale americane, preşedintele reales Barack Obama fiind interesat ca

punctul critic să nu fie atins înainte de depăşirea totală a efectelor produse de criza

economică şi dezastrele naturale recente. Liderul american nu doreşte apariţia unei

astfel de situaţii, dar nici nu se va putea opune deschis şi la nesfârşit eventualelor

decizii militare ale Israelului privind Iranul.


71

La rândul său, şi premierul Benjamin Netanyahu s-a aflat într-o

poziţie delicată: ar fi dorit să-l sprijine pe republicanul Mitt Romney în campania

electorală (cei doi se cunosc din 1976, când au lucrat o perioadă pentru „Boston

Consulting Group”), riscând o retensionare a raporturilor cu SUA în cel de-al doilea

mandat al Administraţiei democrate şi o diminuare a sprijinului militar american,

esenţial pentru securitatea statului evreu.

Implicarea SUA constituie subiect de dispută între preşedintele

Shimon Peres şi primul-ministru Benjamin Netanyahu, şeful statului susţinând că o

evenuală operaţiune militară asupra Iranului fără participare americană este riscantă.

La rândul său, premierul scoate în evidenţă rolul onorific şi protocolar al

preşedintelui, căruia îi reaminteşte cele trei mari decizii greşite în materie de

securitate naţională: acordurile de la Oslo, retragerea israeliană din Fâşia Gaza şi

opoziţia la anihilarea unui reactor irakian, în 1981, de care premierul de atunci nu a

ţinut cont26

.

b). Opoziţia Rusiei şi a Chinei. Pentru Moscova şi Beijing, orice

tentativă de soluţionare prin forţă a dosarului nuclear iranian este inacceptabilă, o

astfel de variantă antrenând consecinţe imprevizibile pentru securitatea regională şi

pacea mondială. De altfel, liderii celor două mari puteri au afirmat că vor bloca în

Consiliul de Securitate al ONU orice rezoluţie referitoare la o posibilă intervenţie

militară străină în Iran. Dincolo de declaraţiile ce fac apel la regulile dreptului

internaţional transpar interese economice şi geostrategice evidente pentru ambele

ţări.

c). Riposta probabilă a Iranului va afecta serios economia

mondială, cu deosebire a ţăilor dependente de petrolul din Orientul Mijlociu, un atac

israelian fiind considerat de Teheran ca o agresiune americană şi a ţărilor aliate

SUA.

d). Limitele politice ale Israelului care, după primul război din

Golful Persic, a fost obligat de turnura unor evenimente regionale şi de presiunile

Washingtonului să-şi coordoneze o serie de decizii pe plan extern nu doar cu SUA,

dar şi cu unele state arabe, îndeosebi cu Arabia Saudită, Egipt şi Liban, pentru a

evita izolarea în Orientul Mijlociu.

Din acest triunghi, Arabia Saudită este cea mai preocupată de

creşterea puterii militare a Iranului, autorităţile de Riad considerând că agresiunea

26

În 1981, premierul Menachem Begin a trimis avioane de luptă pentru a distruge reactorul nuclear Osirak,

din Irak


72

americană asupra Irakului, căreia i s-au opus, a favorizat consolidarea poziţiei

Teheranului în regiune. Pe de altă parte, pentru Iran, Arabia Saudită reprezintă o

ameninţare strategică mai mare decât Israelul.

RĂZBOIUL DIN UMBRĂ

Pe măsură ce ameniţările privind atacarea Iranului se înmulţesc,.

războiul din umbră dintre CIA, NSA şi Mossad pe de o parte, şi Ministerul iranian al

Informaţiilor şi Securităţii Naţionale–Vevak, pe de alta, este în plină desfăşurare. Iar

într-o perioadă de criză, combatanţii recurg la orice mijloace: infiltrarea de agenţi,

dezinformare, intoxicare, sabotaj, asasinate etc. Dacă intervenţia militară în Iran

rămâne, totuşi, o chestiune ipotetică, războiul dintre serviciile secrete a devenit deja

realitate.

♦ Ministerul Informaţiilor şi Securităţii Naţionale- Vevak (Vezarat-

e Ettela'at va Amniyat Keshvar) a fost creat în 1984, preluând majoritatea

responsabilităţilor Savak – fostul serviciu secret al şahului Mohammad Reza Pahlavi

Ariamer. Plasat, oficial, sub autoritatea Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale,

Vevak se subordonează direct Liderului Suprem al Revoluţiei, Ayatollahul Ali

Khamenei.

♦ Vevak are acelaşi sediu cu fostul Savak şi peste 15 mii de

angajaţi (toţi civili, din care între 2000 şi 8000, în funcţie de necesităţi, lucrează în

exteriorul ţării). Paradoxal, dar cadrele Vevak nu sunt fundamentalişti islamici,

motiv pentru care sunt supravegheate atent de pasdarani. De altfel, trebuie subliniat

că Vevak nu dispune de structuri operaţionale, ci doar culege informaţii pe baza

cărora acţionează pasdaranii din Forţele Al Qods.

Războiul secret dus de CIA , Mossad şi alte servicii de informaţii

occidentale pentru sabotarea programului nuclear iranian a măcinat până la disperare

structurile contrainformative iraniene, care trebuie să facă faţă unei game tot mai


73

diversificate de provocări, de la prevenirea pătrunderii unor viruşi în sistemele de

comunicare până la protejarea experţilor ce lucrează în sistemul energiei atomice.

Fără a intra în detalii, deşi unele ar merita măcar amintite, putem

afirma că SUA şi Israel au ca obiectiv anihilarea programului nuclear iranian prin

operaţiuni clandestine specifice serviciilor secrete, sens în care CIA şi Mossad

beneficiază de suport informativ din partea a numeroase state occidentale.

Ceea ce a atras mânia liderilor iranieni – laici sau spirituali – a fost

eşecul operaţiunilor clandestine iraniene în străinătate, în 2012 asemenea acţiuni

fiind prevenite în SUA, Thailanda, India, Kenya, Cipru, Georgia sau Azerbaidjan.

O singură excepţie: atentatul terorist din iulie 2012 de la Burgas, soldat cu moartea

a şapte persoane, dintre care cinci israelieni.

La o primă evaluare, situaţia s-ar datora angajării în mai multe

operaţiuni simultane, pentru care, în lipsa unor efective calificate, Vevak a apelat la

diverşi agenţi prăfuiţi, sau chiar la amatori şi infractori de cea mai joasă speţă.

Pe plan intern, pasdaranii din Al Qods au lansat o adevărată

vânătoare de vrăjitoare pentru a găsi, cu orice preţ, ţapii ispăşitori. Şi, pentru că în

asemenea situaţii, este mai uşor să invoci teoria conspiraţiei decât să acuzi

incompetenţii, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad lasă să se înţeleagă că ar fi

victima partizanilor liderului spiritual, ayatollahul Ali Khamenei.

Cu toate aceste minusuri, cadrele Vevak sunt încă foarte active în

diverse regiuni ale lumii, cu precădere în:

● Yemen, unde acordă sprijin rebelilor din clanul Al - Houthi

(nordul ţării), prin furnizarea de armament şi organizarea de tabere de antrenament

pentru grupările scăpate de sub controlul autorităţilor de la Sanaa. În 2012,

contraspionajul yemenit a anihilat o reţea de pasdarani ce opera de peste şapte ani şi

a rugat Teheranul să renunţe la astfel de acţiuni inamicale.

● America Latină care, aparent nu prezintă interes direct pentru

Iran, este considerată de Teheran un teren de joc propice pentru lovirea unor ţinte

americano-sioniste. Sunt folosiţi agenţi sub acoperire diplomatică, dar şi puternica

comunitate libaneză infiltrată de Hezbollah, concentrată în regiunea frontierelor

dintre Brazilia, Paraguay şi Argentina. Atractivă pentru Vevak este şi Venezuela,

sentimentele antiamericane ale populaţiei şi poziţia preşedintelui Hugo Chavez

facilitând activităţile clandestine iraniene.

● Africa subsahariană rămâne o zonă tradiţională de acţiune

pentru serviciile secrete iraniene, vârful de lance constituindu-l tot diaspora


74

libaneză. Evoluţiile generate de „primăvara arabă” şi poziţia Arabiei Saudite, mai

recent şi a Qatarului, au descurajat cooperarea cu regimul de la Teheran. În regiune,

doar Oman pare să mai păstreze o oarecare neutralitate faţă de politica iraniană.

● În Irak, serviciile secrete iraniene vizează două mari obiective:

accentuarea instabilităţii interne şi înlocuirea liderului şiit Al Sistani cu ayatollahul

Mahmoud Shahrudi. Premierul irakian Nouri al-Maliki este sprijinit discret doar în

operaţiunile de anihilare a opoziţiei sunnite.

● În Afganistan, pasdaranii şi cadrele Vevak par a acţiona prioritar

pentru a determina continuarea prezenţei militare americane şi a descuraja astfel

dechiderea unui nou front militar (agresiunea asupra Iranului). Totodată, se are în

vedere diminuarea influenţei Pakistanului în regiune, operaţiuni în care Iranul

beneficiază deseori de suportul logistic al Indiei.

Din monitorizarea activităţilor desfăşurate în timp de cadrele

Ministerului Informaţiilor şi Securităţii Naţionale, rezultă că Vevak are în vedere

următoarele direcţii de acţiune:

►Stimularea acţiunilor de nesupunere civică lansate în Turcia de

membri ai Partidului Muncitorilor din Kurdistan refugiaţi în nordul Irakului,

destabilizarea zonei urmărind să afecteze eforturile SUA de revenire la normalitate

în Irak.

►Continuarea operţiunilor de răpire/asasinare a unor reprezentanţi

oficiali ai SUA şi Israel în străinătate.

În 2007, ataşatul militar al Israelului la Paris şi un ataşat american

al apărării acreditat în Cipru au dispărut de la domiciliu, fiind găsiţi ulterior morţi în

condiţii suspecte. Versiunea oficială a sinuciderii este greu de crezut, având în

vedere criteriile de selecţie pentru persoanele ce îndeplinesc astfel de misiuni

(loialitate, tărie de caracter, echilibru psihologic etc.).

►Dezvoltarea unor puternice reţele informative în întreaga lume.

Zona cea mai favorabilă este, de departe, America Latină-Caraibe, unde Vevak îşi

recrutează şi pregăteşte agenţi şi surse de influenţă, care vor fi marşrutizaţi mai uşor

spre teritoriul american, pentru comiterea de atentate teroriste, în eventualitatea

atacării Iranului. Baza de recrutare pentru cadrele serviciului secret iranian este

destul de largă, având în vedere atmosfera favorabilă creată de unii lideri sud-

americani angajaţi în promovarea gândirii revoluţionare pe mapamond.

În Europa, Vevak foloseşte frecvent posibilităţile oferite de

multitudinea de organizaţii cu preocupări în sfera protejării drepturilor omului, cea

mai activă în acest sens fiind „Asociaţia pentru apărarea imigranţilor iranieni” din

capitala Franţei.


75

►Monitorizarea continuă a opozanţilor aflaţi în exil, sarcinile

Vevak în domeniu vizând asasinarea celor mai reprezentativi lideri, infiltrarea şi

destabilizarea organizaţiilor diasporei iraniene, decredibilizarea acestora faţă de

autorităţile locale.

► Folosirea unor aşa-zişi opozanţi, în realitate agenţi ai Vevak,

pentru sensibilizarea opiniei publice şi a unor lideri de opinie occidentali în legătură

cu dreptul poporului iranian de a beneficia de avantajele civile ale energiei nucleare.

Prin aceleaşi metode, se încearcă crearea unei stări de nervozitate socială în legătură

cu explozia preţului petrolului, ca urmare a atitudinii neprietenoase a marilor puteri

faţă de Iran.

►Susţinerea tot mai evidentă a talibanilor din Afganistan şi a

grupărilor insurecţionale – şiite şi sunnite- din Irak, cărora le furnizează armament şi

ajutor în antrenarea luptătorilor rebeli, cu scopul de a fixa mai bine pe americani în

mocirla războiului de gherilă. *

În ipoteza unei agresiuni aeriene israeliene asupra obiectivelor

nucleare iraniene, experţi militari ai NATO consideră că serviciile secrete ale

Teheranului ar avea în vedere: lansarea unor atacuri teroriste în Europa, SUA, ţările

arabe vecine sau chiar Cecenia; provocarea unor mişcări populare de amploare în

Liban şi teritoriile palestiniene ocupate de Israel; sacrificarea a mii de civili iranieni

inocenţi prin acţiuni ale Teheranului şi serviciilor sale secrete, urmând ca

responsabilitatea să fie atribuită ocupanţilor americano-sionişti; declanşarea unei

campanii propagandistice agresive, menită să sensibilizeze opinia publică

internaţională şi să creeze breşe în unitatea poziţiei ţărilor occidentale.

Pentru Teheran, există şi alte opţiuni, cum ar fi: atacarea Israelului

şi a Arabiei Saudite, blocarea strâmtorii Ormuz, activarea grupărilor teroriste

dependente de sprijinul financiar iranian, invadarea pieţei americane cu dolari

falsificaţi etc.27

Fisuri in activitatea VEVAK

Experţi vest-europeni estimează că, după “primăvara arabă” şi,

îndeosebi, debutul confruntărilor din Siria, serviciile secrete iraniene au pierdut

sensibil din forţa şi ofensivitatea care le-au făcut celebre nu doar în Orientul

Mijlociu, structurile informative şi cele operative întregistrând o serie de eşecuri,

atât în interior cât şi pe plan extern, în eforturile de a dejuca acţiunile comunităţii

internaţionale vizând întârzierea programului nuclear iranian.

27 Petre Mărculescu – „Iranul – piatra de încercare a stabilităţii Orientului Mijlociu”,

Revista „Periscop”, anul I, numărul 1, februarie 2008, pag.55-61


76

Heydar Moslehi, general-maior Qassem Suleimani,

şeful Vevak comandantul forţelor Al-Qods

Conform aceloraşi surse, un asemenea recul s-ar datora disputelor

la vârful puterii, între liderul spiritual, ayatollahul Ali Khamenei, şi preşedintele

Mahmoud Ahmanidejad, apărute după controversatele alegeri din 2009. Urmare

acestei situaţii, Vevak şi, implicit, ministrul informaţiilor şi securităţii naţionale,

Heydar Moslehi, şi-au diminuat influenţa în comparaţie cu Corpul Gardienilor

Rvoluţiei Islamice şi braţul armat al acestora – Forţele Al Qods, conduse de

generalul-maior Qassem Suleimani, recunoscute prin duritatea metodelor de

acţiune.

Accentuarea luptei pentru putere, în care sunt implicate şi serviciile

secrete, devine tot mai vizibilă odată cu apropierea alegerilor prezidenţiale din 2013,

existând indicii conform cărora clanul Khamenei intenţionează să susţină

candidatura lui Ali Larjani, actualul preşedinte al forului legislativ iranian.

Slăbiciunile Vevak intervin într-un moment extrem de delicat

pentru Teheran, confruntat cu o coordonare fără precedent a activităţilor unor

structuri informative occidentale menite să compromittă programul nuclear iranian

şi să diminueze forţa militară în creştere a Iranului. Totodată, Iranul riscă să piardă

singurul aliat din lumea arabă – Siria- ceea ce ar avea consecinţe dramatice pentru

viitorul mişcării şiite Hezbollah, icebergul imamilor iranieni în Liban. Organizaţia

resimte deja efectele slăbirii influenţei Damascului în Liban, prin lipsa suportului

logistic şi informativ al serviciilor secrete siriene.

Mai mult, Iranul se vede părăsit şi de Hamas, după ce organizaţia s-a

implicat în ajutorarea rebelilor sirieni. În prezent, doar Jihadul islamic palestinian


77

rămâne fidel Iranului, care a acceptat mutarea sediului organizaţiei de la Damasc la

Teheran.

Analişti ai RAW (serviciul secret indian) susţin că liderii iranieni

se simt încolţiţi, ceea ce este îngrijorător, întrucât aceştia ar putea fi tentaţi să se

arunce înainte cu orice risc, cum a fost cazul anilor 1980-1990, perioadă dominată

de un val de asasinate a opozanţilor regimului şi atacuri teroriste împotriva

intereselor israeliene şi occidentale. În opinia acestora, iranienii sunt la limita

suportabilităţii în ceea ce priveşte piedicile puse programului nuclear şi efectul

sancţiunilor economice, fiind în stare de orice. Chiar dacă sunt nepregătiţi, sunt

gata să reacţioneze fără a ţine cont de riscuri.

Idei similare sunt împărtăşite şi de analiştii Stratfor28

, în opinia

cărora liderii de la Teheran ar trebui să fie nebuni pentru a ataca Israelul. Experţii

Mossad susţin, însă, că iranienii sunt actori iraţionali şi că fanatismul lor religios

accentuează impredictibilitatea politicii Teheranului, promovată de altfel prin

mijloace oculte, ce nu au tangenţă cu diplomaţia şi deschiderea din raporturile

internaţionale. Mai mult, « iranienii par dispuşi să accepte distrugerea propriei

ţări pentru a putea distruge Israelul ».

Alexandru O.

28 George Friedman - „War and Bluff: Iran, Israel and United States” – în Stratfor, Geoplitical weekly, 11

septembrie 2012


78

ANUL 2012 : O RETROSPECTIVĂ ARABO - PALESTINIANĂ

1

În mersul anotimpurilor, Orientul Mijlociu a intrat în iarnă. O iarnă care,

pentru această parte a lumii, are o simbolistică şi o semnificaţie ce o

particularizează şi care se regăseşte în aceea că, metaforic vorbind, lumea arabă

trece dintr-o „primăvară” care încă nu s-a sfârşit, într-o iarnă ce se anunţă tulbure şi

geroasă. Preocupate de „victoriile istorice” pe calea „libertăţii, democraţiei şi

demnităţii”, societăţile arabe au sărit peste anotimpurile văratic şi tomnatic, grăbite

să se desfete mai degrabă cu roadele “intifadelor” pentru care au ieşit în stradă şi în

pieţele publice. După euforia iniţială, realitatea nudă se arată în tot adevărul său:

libertatea a fost doar un slogan prea puţin înţeles în semantica şi valoarea sa,

democraţia a fost dată uitării în discursurile retorice, iar reformele există, ca şi la

început, doar în stadiul declaraţiilor de bune-intenţii.

La aproape doi ani de la declanşare, „primăvara arabă” are un bilanţ sărac

şi descurajant, în pofida faptului că în Maghrebul arab trei regimuri dictatoriale au

fost înlăturate de pe scena istoriei – cel al tunisianului Zine El-Abidine Ben Ali, al

egipteanului Hossni Mubarak şi al libianului „rege al regilor africani”, colonelul

Moammer El-Ghaddafi, că un al patrulea dictator – cel al yemenitului Ali Abdullah

Saleh a fost şi el înlăturat din fotoliul puterii, menţinând, însă, puternice instrumente

de culise prin care controlează evoluţiile din ţară şi că, în sfârşit, un al cincilea

dictator, sirianul Bashar Al-Assad, luptă, de peste un an, împotriva propriului popor,

sub pretextul că ţara sa este victimă a unei „conspiraţii universale” şi a unor „bande

de terorişti” finanţaţi şi înarmaţi din exterior (pretext care, nu este doar un pretext,

ci cuprinde o generoasă doză de adevăr: în Siria se pregăteşte un soi de „festin al

lupilor” mai mari sau mai mici, regionali sau extraregionali grăbiţi să-şi apere

propriile strategii şi interese particulare pe seama unei ţări aflată, deja, în pragul

prăpastiei).

Ce a adus căderea dictaturilor arabe imobilizate, decenii de-a rândul, la

cârmele statelor şi societăţilor lor? Temerea Occidentului că înlăturarea acestora ar

lăsa în urmă un primejdios „vid de putere” s-a adeverit , dar vidul s-a umplut cu

rapiditate chiar cu acceptul nerostit şi sub privirile îngăduitoare ale Occidentului şi

ale puterilor regionale arabe. Dictaturile laice au fost înlocuite cu dictaturile lui

Allah întruchipate în islamismul politic al Fraţilor Musulmani şi în islamismul

radical al curentelor salafist-jihadiste care aspiră la reinstaurarea pe pământ a

Califatului mondial guvernat şi administrat după canoanele Legii islamice Shari’a !

De la instaurarea noilor autorităţi de sorginte religioasă islamică în ţările


79

“primăverii arabe”, nivelul de trai, rata creşterii economice, îndatorarea externă şi,

în general, marea parte a indicatorilor bunăstării economico-sociale au cunoscut

căderi libere care, continuate, ameninţă să conducă la explozia unei noi „primăveri”,

mai sumbre şi mai expansive decât la cea care lumea a fost martoră cu începere din

decembrie 2010.

Este la fel de îngrijorător faptul că societăţile arabe însele, victime aproape

o jumătate de secol ale concentraţionarismelor dictatoriale şi lipsite de o cultură a

democraţiei şi libertăţii, nu au reuşit să se elibereze de tabuul „regimului” şi al

„liderului” pentru a-şi asuma noţiunea de „stat”. După cum la fel de îngrijorător este

şi faptul că noii lideri islamici sunt la fel de puţin pregătiţi şi la fel de preocupaţi de

a relaţiona cu societatea şi statul, fiind, mai degrabă, interesaţi de aplicarea în

practică a unor ideologii lansate în anii ’30 de ideologii islamismului politic precum

Hassan Al-Banna, fondator al „Fraţilor Musulmani” sau Sayed Qotb, teoreticianul şi

părintele ideologic al unui islamism politic construit pe ideea că statul se poate

edifica nu prin dialogul cu naţiunea care îl exprimă, ci prin comunicarea directă cu

Allah-Dumnezeu. Sunt realităţi pe care le arată, în modul cel mai dramatic,

evoluţiile sinuoase şi conflictuale din Egiptul preşedintelui islamist Mohammed

Morsi, dar care se repetă, adaptate la specificităţile locale, în toate ţările şi

societăţile Orientului Mijlociu care au trecut prin zbuciumările „primăverii arabe” şi

pe care, la acest sfârşit de an, le aşteaptă o iarnă lungă şi învăluită în ceaţa

nesiguranţei şi în sentimentul dezamăgirii.

2

Pe fondul evoluţiilor cvasi-generalizate care au marcat Orientul Mijlociu în

cursul acestui an, o componentă fundamentală a conflictului din regiune şi, mai

concret, a conflictului palestiniano-israelian a fost trecută pe un plan secund şi

aproape exclusă din preocupările marilor cancelarii politice şi ale opiniei publice

internaţionale : problema poporului palestinian. A trebuit să vină dramatica

săptămână din noiembrie în care Israelul a declanşat operaţiunea „Stâlpul de

Apărare” sau „Domul de Fier” cum a mai fost denumită, împotriva structurilor

palestiniene din Fâşia Gaza şi, cu precădere, cele ale mişcării islamiste Hamas şi ale

Jihadului Islamic Palestinian, autoare ale numeroaselor tiruri de rachete Qaasam şi

Shehab – majoritatea furnizate de regimul islamic iranian.

După ce, vreme de o săptămână, pe cerul Israelului şi al Fâşiei palestiniene

Gaza s-au încrucişat rachetele şi obuzele în ceea ce a fost numit „al doilea război

din Gaza”, la 21 noiembrie a fost anunţată oficial convenirea şi intrarea în vigoare a

unui acord de încetare a focului, realizat după intense şi anevoioase negocieri

multilaterale (şi multinaţionale) care au angrenat Egiptul, SUA, Turcia şi, ca o


80

încoronare a eforturilor internaţionale, implicarea Organizaţiei Naţiunilor Unite,

prin secretarul general al acesteia, Ban Ki- Moon.

Prin documentul de armistiţiu, beligeranţii au convenit încetarea reciprocă

şi definitivă a oricăror acţiuni militare , a asasinatelor politice şi a incursiunilor de

pedepsire, deschiderea punctelor de frontieră între Gaza şi teritoriul egiptean care să

permită tranzitul de persoane şi mărfuri, liberalizarea restricţiilor impuse de Israel

liberei circulaţii a palestinienilor din Fâşie, ridicarea parţială a embargoului

financiar asupra impozitelor şi veniturilor destinate populaţiei palestiniene şi

continuarea negocierilor pentru consolidarea durabilă a armistiţiului pe o perioadă

de cel puţin 15 ani.

Ce au câştigat beligeranţii din acest „război al rachetelor” ?

Pentru Israel şi, personal, pentru premierul Benjamin Netanyahu, această

„operaţiune electorală” (în perspectiva scrutinului anticipat din 22 ianuarie 2013) a

avut drept scop să demonstreze electoratului că actuala coaliţie de guvernare şi

Netanyahu însuşi sunt în măsură să asigure protecţia şi securitatea populaţiei

israeliene şi a liniştii interne în faţa atacurilor „teroriste” venite din vecinătatea

imediată. Este vorba, în al doilea rând, de aspectul pragmatic al operaţiunii ca

mijloc de a supune examenului noile realităţi survenite de la operaţiunea „Plumbul

topit”: este cea de-a doua Administraţie Obama aceeaşi apărătoare de nezdruncinat

a securităţii naţionale a Statului Israel? Răspunsul analiştilor a fost întru totul

pozitiv şi mulţumitor. Care este eficienţa „Domului de Fier” – sistemul de rachete

antirachetă – furnizat de SUA şi care conţine componente care nu au intrat nici

măcar în dotarea forţelor americane? Analiştii şi experţii militari israelieni oferă

acelaşi răspuns aducător de speranţe şi linişte. În al treilea rând, „examenul” la care

a fost supusă cota de credibilitate a Egiptului şi a guvernului său islamist a fost

trecut în mod strălucit, alungând, cel puţin pentru moment, aprehensiunile israeliene

privind o posibilă schimbare radicală de giruetă a noilor autorităţi de la Cairo faţă

de relaţiile cu Israelul.

În Fâşia Gaza, capitala acestui teritoriu a fost, imediat după anunţarea

armistiţiului, invadată de manifestanţi care celebrau „victoria” obţinută de

„rezistenţa” palestiniană împotriva „ocupantului sionist”. Discursul festivist la

palestinieni nu este o noutate, dar, de data aceasta, se poate vorbi de o victorie de

principiu: Hamas s-a impus ca forţă şi organizaţie politică de primă mărime pe plan

palestinian şi, ceea ce este mai important, şi-a dovedit capacitatea că poate trece de

la statutul de „rezistent” la cel de „negociator” cu cel mai puternic stat din regiunea

Orientului Mijlociu. Aceasta este o abordare acceptabilă şi comodă şi pentru

guvernanţii de la Tel-Aviv: dacă armistiţiul va rezista, Israelul are tot interesul să

prefere Hamasul ca partener de eventuale contacte: Mahmoud Abbas a devenit,

pentru guvernul Netanyahu, o persoană indezirabilă prin insistenţele cu care a sfidat

veto-ul israeliano-american la intenţia sa de a merge la ONU pentru a cere


81

recunoaşterea statului palestinian ca membru observator al organizaţiei

internaţionale – perspectivă întâmpinată cu refuzuri şi avertismente severe de către

Tel-Aviv şi Washington, dar care a primit girul comunităţii internaţionale în

favoarea acestei solicitări. În schimb, Hamasul poate fi acceptat, in extremis, ca

partener de convieţuire atâta timp cât imperativele privitoare la securitatea Israelului

vor fi respectate: Hamas nu este intererestă de negocierile de pace cu Israelul, nu

este interesată de proiectul „celor două state”, nu este interesată de continuarea

conflictelor atâta vreme cât ea va putea să garanteze o viaţă mai bună

palestinienilor din Gaza, cât a obţinut solidaritatea lumii arabe şi cât… nu este

obligată să încalce una dintre prevederile fundamentale ale cartei sale constitutive -

„nerecunoaşterea statului Israel”!

În atari împrejurări se poate spune că pentru marea majoritate a actorilor

implicaţi a apărut şi se va impune o nouă paradigmă politică : mai bine un armistiţiu

sigur şi durabil, decât negocieri de pace prea lungi şi nesigure!

3

Rămânând în registrul palestinian, se cuvine spus că, după o îndelungată

absenţă din „luminile rampei” – datorată şi priorităţilor politice şi mediatice de care

au beneficiat războiul civil din Siria şi tensiunile create de chestiunea dosarului

nuclear al Iranului, la finele lunii noiembrie problema palestiniană a revenit în

atenţie prin două evenimente pe cât de surprinzătoare, pe atât de bogate în

simbolistica lor. Este vorba, în primul rând, de decizia Autorităţii Naţionale de

exhumare a rămăşiţelor pământeşti ale fostului lider palestinian Yasser Arafat,

pentru a permite unei echipe internaţionale de experţi – din Franţa, Canada şi

Federaţia Rusă – să preleveze probe care să confirme sau să infirme suspiciunile

potrivit cărora Arafat ar fi fost eliminat fizic de către Israel prin utilizarea unei

cantităţi de poloniu radioactiv. Pe lângă acelaşi caracter simbolic al acestei decizii –

o „reînviere” de acest fel al spiritului tradiţional al rezistenţei palestiniene pentru

eliberarea teritoriilor ocupate şi crearea unui stat palestinian independent şi viabil,

decizia a fost menită să reamintească lumii că problemele palestiniene continuă să

rămână în suspensie şi că poporul palestinian este decis să îşi ducă mai departe lupta

până la atingerea obiectivelor sale naţionale fundamentale. Fapt cu atât mai grăitor,

cu cât el a survenit doar la câteva zile de la încheierea intervenţiei militare în Gaza,

soldată, din punctul de vedere al palestinienilor şi al majorităţii lumii arabe, cu o

„victorie politică şi morală” indiscutabilă, după cum a avut loc doar cu puţine zile

înainte ca preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene să meargă la New York şi

să ceară comunităţii internaţionale, de la Tribuna Adunării Generale a ONU,

recunoaşterea statului Palestina ca stat cu statut de observator al organizaţiei

internaţionale. La 29 noiembrie acest deziderat a fost votat favorabil de către 138


82

din cele 193 de state membre ale ONU, în vreme ce 9 state , între care Statele Unite

şi Israelul au votat împotrivă, iar alte 41, inclusiv România, s-au abţinut de la vot. A

reţinut atenţia faptul, nu mai puţin simbolic, că ziua aleasă pentru acest demers, cea

de 29 noiembrie, coincide cu o zi similară, dar plasată cu 65 de ani înainte, când

aceeaşi organizaţie internaţională adopta Rezoluţia de Partaj prin care Palestina

istorică era împărţită în două state – unul ebraic şi celălalt palestinian, rezoluţia

fiind preambul al creării oficiale, la 14 mai 1948, a statului Israel. Dacă, la

momentul respectiv, statului palestinian îi reveneau 43% din teritoriile supuse

partajului, astăzi palestinienii deţin, sub relativa denumire de „teritorii autonome”

doar 22% din suprafaţa iniţială.

În sine, rezoluţia de la 29 noiembrie nu aduce elemente substanţial noi: un

stat palestinian simbolic a fost declarat, în 1988, de către Organizaţia de Eliberare a

Palestinei şi recunoscut, imediat, de 96 ţări membre ale ONU care au stabilit relaţii

diplomatice cu entitatea nou-declarată.

Este evident că,aşa cum spuneam, victoria obţinută de palestinieni la ONU

are , cu precădere, un caracter simbolic. Dacă nici Rezoluţia de Partaj din 1947, nici

toate rezoluţiile ONU şi ale Consiliului de Securitate, nici Acordurile din 1993, de

la Oslo nu au pus capăt diferendului palestiniano-israelian, cu atât mai puţin va

realiza acest lucru rezoluţia adoptată la New York în penultima zi a lunii noiembrie.

Prin acest document, partea palestiniană dobândeşte, desigur, o recunoaştere care ar

fi trebuit, în logica evoluţiilor istorice, să se petreacă cu multă vreme mai înainte: ei

au obţinut recunoaşterea internaţională a dreptului de a pretinde suveranitatea

asupra unei părţi a Palestinei istorice, fără ca aceasta să însemne, practic, şi

obţinerea , de facto şi de jure, a acestei suveranităţi. Au mai obţinut, în egală

măsură, dreptul de a nu fi doar simpli observatori ai ceea ce se întâmplă în lume, ci

şi de a se angaja în discutarea tratatelor şi acordurilor internaţionale sau de a solicita

intervenţia Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în probleme de competenţa

acesteia.

Este la fel de evident că această recunoaştere, fie şi parţială şi preponderent

simbolică, ridică în faţa palestinienilor o serie de provocări a căror ignorare ar

repeta, prin consecinţe, eroarea pe care, în 1947, arabii şi palestinienii au săvârşit-o ,

la vremea respectivă, prin respingerea de plano a Rezoluţiei de Partaj şi prin

alegerea reacţiei militare, prin războiul din 1948 care avea să aducă nu numai uriaşe

pierderi pentru palestinieni şi comunitatea arabă, dar şi să inaugureze seria

războaielor care au consolidat şi au extins efectele acestei erori. Este posibil ca

Israelul, de conivenţă cu Statele Unite, să procedeze la măsuri de „pedepsire”

împotriva Autorităţii Naţionale Palestiniene (paleta acestora fiind suficient de largă,

inclusiv prin izolarea preşedintelui Mahmud Abbas, aşa cum s-a procedat, anterior,

cu Yasser Arafat, asediat în sediul său de la Maqtaa, în Ramallah) sau împotriva

organizaţiilor internaţionale în care Autoritatea Naţională este, deja, membră.


83

Palestinienii ar trebui, mai mult ca oricând, să-şi unească vocile şi să îşi unească

strategiile şi politicile atât faţă de propriul popor, cât şi în raport cu comunitatea

internaţională.

*

Anul „primăverii arabe” se încheie într-un climat de incertitudini, de

tatonări şi preocupări. Lumea arabă care a cunoscut acest „anotimp” este, nu de

puţine ori, acuzată de a nu fi fost în măsură să realizeze o reală libertate, democraţie

şi înnoirea pentru care, mai ales tânăra generaţie, a manifestat şi a dat victime în

pieţele publice. Pentru societăţile în discuţie, lipsite, practic, de o cultură a acestor

valori şi ieşite dintr-o istorie modernă în care asemenea concepte au fost inexistente

o asemenea acuzaţie este nedreaptă. După o jumătate de secol de dictatură,

precedată şi aceasta de epoca colonială şi, anterior , de dominaţia Imperiului

Otoman, asemenea deziderate nu pot fi realizate de pe o zi pe alta. Decisivă este

voinţa noilor regimuri şi acţiunea acestora, conjugată cu energiile sociale, singurele

în măsură să repare erorile trecutului şi să se racordeze la viitor şi la valorile

contemporaneităţii.

Ambasador prof. Dumitru Chican


84

UNIUNEA BALCANICĂ ÎNTRE ISTORIE ŞI REALITATE

Consideratii istorice

Încă Herodot arăta că spaţiul balcanic definit de arealul civilizaţiei tracilor

ar putea fi cel mai puternic neam din lume dacă nu ar fi dezbinat. Această

posibilitate a identităţii balcanice se va păstra cu toate influenţele străine şi va

aminti că ceea ce străamoşii au lăsat nu se pierde .

Timpul istoriei a lăsat urme ale ocupaţiei romane, ale administraţiei

duhovniceşti bizantine şi nu în ultimul rând ale ocupaţiei otomane care, alăturat

interesului marilor puteri, au definit Balcanii drept “ butoiul de pulbere al Europei “.

Ideea solidarităţii şi unificării Balcanilor s-a născut în negura vremilor şi

ea a fost dictată de nevoia de libertate a acestor popoare condamnate pe nedrept la

umilinţe şi necazuri. In 1185, fraţii Petru si Asan se răscoală împotriva

Constantinopolului şi, cu ajutorul ţarului Serbiei, Ştefan Nemani, impun

recunoaşterea ţaratului romano-bulgar. Tot ca urmare a aspiraţiei pentru afirmare, în

1204 domnitorul Ioniţă este recunoscut drept rege al vlahilor şi bulgarilor.

În secolul XIX începe să se cristalizeze ideea unirii tuturor statelor, la nord

şi sud de Dunăre, într-o singură entitate aptă să se opună influenţelor marilor puteri

care îşi aşezaseră teatrul de război în Europa de Est.

Balcanii aveau pe teritoriu graniţele a trei imperii: Imperiul Ţarist şi

Habsburgic care se luptau să se extindă în defavoarea “omului bolnav al Europei“,

Imperiul Otoman.

În acest context, populaţiile şi teritoriile peninsulei devin obiecte de negoţ

schimbate de puteri după o victorie sau înfrângere.

În 1865, inspirate de federalismul lui Saint- Simon, socialismul lui Marx si

anarhismul lui Nicolai Bakunin, este propusă crearea Federaţiei Orientale

Democratice de către stângistii de la Belgrad, cu un teritoriu cuprins între Alpi şi

Cipru. În 1894 la Paris s-a creat o Ligă pentru o Confederaţie Balcanică, având

printre participanti, socialişti români, sârbi, greci şi bulgari.

Pentru prima dată, în 1909 se propune crearea unei Federaţii a Statelor

Balcanice care , într-o rezoluţie adoptată la o primă conferinţă, arăta că “problema

balcanică poate fi rezolvată doar prin unificarea popoarelor care trăiesc pe acest

teritoriu, lichidarea tuturor frontierelor create în mod artificial şi garantarea

colaborării reciproce în apărarea de pericolele externe”.

Printre alte încercări, menţionăm crearea în 1920, cu ajutorul noilor

comunişti de la Moscova, a Federaţiei Comuniste Balcanice, cu scopul propagării

comunismului în Balcani. Rezultatele incerte au dus în 1939 la desfiinţarea

Federaţiei.


85

După al Doilea Război Mondial, Iugoslavia şi Bulgaria au făcut paşi

pentru unificarea într-o republică federativă. Intenţiile lor au fost stopate de

intervenţia lui Stalin, care a considerat că o asemenea federaţie ar afecta interesele

comunismului în Balcani.

Proiectul Uniunii Balcanice avea la bază noţiunile de egalitate economică,

de cooperare între naţiunile componente şi solidaritate între acestea. Diferenţele de

limbă şi cultură “puteau fi depăşite dacă în final emanciparea regiunii era

asigurată”.

Evoluţiile ulterioare au dus la scăderea atractivitaţii ideii unificării, rămasă

doar la nivelul comuniştilor care vedeau în Rusia promotorul universal al revoluţiei

globale, iar în Federaţia balcanică doar o modalitate de propagare a comunismului

la nivel regional.

Integrare sau unificare

După căderea comunismului, integrarea europeană devine soluţia pentru

unificarea popoarelor regiunii balcanice. Dacă pentru început, proiectul integrării

era prioritar pe agenda politico- economică a ţărilor din spaţiu, cu trecerea timpului ,

în mod deosebit odată cu izbucnirea crizei economico- financiare, au apărut şi

proiecte geopolitice alternative.

Profesorul american Joel Kotkin arăta într-un articol apărut în revista

NewsWeek că ”relaţiile comunitare cu trăsături ce ţin de rasă, etnie şi religie devin

mult mai importante decât frontierele politice. Ideologia verde, socialistă sau

capitalismul de piaţă pot însufleţi elitele cosmopolite, însă nu pot motiva oamenii”.

În opinia autorului, legăturile comunitare sunt la fel de vechi ca şi istoria şi pot fi

amplificate de schimbările politice şi globalizare, preţuind mai mult decât orice

ideologie universală.

Disoluţia iugoslavă a arătat că etnia a fost unul din steagurile principale în

lupta pentru separare, deşi nu după mult timp, noile state din spaţiul fost iugoslav

şi-au dat seama că se vor reuni din nou, de data aceasta în spaţiul european.

Contextele politice create de atenţia acordată Balcanilor de Rusia, Turcia,

China, precum şi de criza financiară mondială au readus în prim-plan ideea

modalitaţilor de unificare a spaţiului balcanic. Importanţa căilor energetice, dar şi

căile de circulaţie între statele industrializate şi cele eurasiatice bogate în resurse

minerale au făcut din regiune un spaţiu de atenţie nu numai pentru UE, ci şi pentru

alţii. Este recunoscut faptul că forţa Bizanţului din trecut era rezultatul controlului

legăturilor de comunicaţie dintre Europa şi Orient . Ori această poziţie există şi în

prezent.

Discuţiile din ultimul timp au subliniat posibilitatea ca Balcanii să devină

o “regiune” constituită în jurul nucleului noilor state din fosta Iugoslavie pe


86

principiile UE, după model scandinav sau din Benelux, sub numele de Balcani

Occidentali. Este o construcţie teoretică ce, din păcate, nu are fundamentul material

care să permită depăşirea momentelor delicate create de dezmembrarea Iugoslaviei.

Cel mai important aspect rămâne reacţia UE faţă de încercarea de a

exprimenta o politică globală în Balcani în contextul în care există o diferenţă între

modelul global american şi fragmentarea europeană. Globalizarea promovată de

SUA este percepută de unii politologi drept un set de legături între diverse cercuri

concentrice, în timp ce UE a creat EEAS ( European External Action Service) care

a elaborat deja un plan de regionalizare. Regionalizarea de tip european este

diferită de globalizarea americană şi asta pentru că americanii susţin coerenţa

internă, iar pentru rest alianţe necesare formării de regiuni.

În acest context, se vorbeşte despre o nouă hartă a Balcanilor proiectată la

Institutul de Balcanologie din Washington care face o rearanjare a teritoriului Sud

-Est European dominat de interese externe.

În prezent nu există nici o alianţă regională în Balcani şi nici nu poate fi

acceptată prea uşor de politicieni în perioada următoare.

În plan economic, deşi firav, au început să devină operaţionale o serie de

comisii regionale impuse de UE care în “agenda 2000 “ prezintă intenţii de

regionalizare în cercuri concentrice . Din primul cerc ar face parte ţările deja

integrate în UE, în cel de-al doilea cele aflate in tranziţie din Sud-Estul Europei,

ţările scandinave şi Marea Britanie. Al treilea cerc ar cuprinde ţările din Europa

centrală, iar ultimul cerc statele din “Balcanii Occidentali “. În perspectivă globală,

Balcanii Occidentali ar trebui să constituie o regiune cu state fără frontiere, unite

prin vamă comună, cu suveranitate limitată ,deznaţionalizată , făcând parte dintr-o

periferie a Europei.

Toate aceste încercări reprezintă în fapt continuarea experimentării unor

strategii europene în Balcani, cu ţinta vizând suveranitatea ţărilor membre UE .

Readucerea în discuţie după 10 ani a unor teorii privind regionalizarea şi

unificarea balcanică reprezintă eşecul unei anumite forme de integrare europeană.

Aceasta explică şi comentariile privind realizarea unei Uniuni Nordice compuse din

Suedia. Norvegia ,Finlanda , Islanda şi Danemarca într-un stat nordic unit, mult mai

solid in faţa lumii decât cinci ţări separate. Raţiunea acestei gândiri rezidă în situaţia

economică actuală în care , “pe măsură ce criza financiară continuă să afecteze

statele membre ale UE, tot mai multă lume caută alternative viabile“.

O altă alternativă – nu se ştie cât de viabilă – este ideea Uniunii Eurasiatice

relansată de preşedintele rus Vladimir Putin. Această idee nu conţine expresiile

„suveranitate “ sau „egalitatea părţilor”. Putin vorbeste de un spaţiu economic unic

„de la Lisabona la Vladivostok “,care să integreze nu doar statele din spaţiul ex-

sovietic, ci şi pe cele din spaţiul economic al Uniunii Europene. În opinia autorului,

UE se confruntă în prezent cu două direcţii : prima vizează ştirbirea suveranităţii


87

statelor membre şi a doua, strategia unei reforme fundamentale care poate implica

creşterea rolului regiunilor, pentru că incompatibilitatea acestora şi nu statele au

provocat criza financiară şi politică . Falimentul UE ar „putea crea o oportunitate

pentru reconfigurarea şi reconceptualizara unei noi structuri continentale, mult mai

flexibile şi diversificate”.

Configuraţia de zone şi state în proiecţia amintită este departe de realizare

pentru că Uniunea Europeană nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Criza UE este un

moment folosit de analişti pentru a propune proiecte care să vizeze evitarea

colapsului economic, dar şi principalele greşeli ale Uniunii, centralizarea şi

birocatrizarea excesivă.

După disoluţia Iugoslaviei, subiectul Uniunii Balcanice nu a mai fost pe

masa discuţiilor dintre statele din regiune, opţiunea preferată fiind integrarea

europeană. Criza sistemică din UE ar putea readuce în atenţie problema Uniunii

Balcanice în forme îmbunătăţite şi reale.

Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin aprecia că “România este statul care

trebuie să joace rolul central în formarea unui bloc al statelor balcanice, în

colaborare cu Germania”. Idee frumoasă, dar mai trebuie să vrem şi noi.

Ambasador dr. Vasile Leca

PERISCOP Anul V Nr.4 (20) octombrie-decembrie 2012

88

DESPRE GENERALUL STAMATOIU (AS-ul)

şi

ÎNTREPRINDEREA DE COMERŢ EXTERIOR "DUNĂREA"

După ce a scris despre generalii Nicolae Doicaru şi Iulian Vlad,

colegul nostru P.D.D. a transmis redacţiei un amplu material despre generalul

Aristotel Stamatoiu şi fosta întreprindere de comerţ exterior „Dunărea”.

Reproducem mai jos câteva extrase, detaliile urmând să facă, probabil, subiectul

unui volum de memorii. (Redacţia)

L-am cunoscut relativ bine pe dl. general Aristotel Stamatoiu. Ne-

a apropiat profesia şi viaţa. Nu întâmplător un coleg de-al nostru i-a scornit porecla

de A.S.-ul. Iată de ce:

Născut pe plaiuri gorjene, membru activ al asociaţiei civice "Fii

Gorjului", alături de alte personalităţi care au rămas sau vor rămâne în istorie,

Stamatoiu a evoluat pas cu pas, de le gradul de soldat până la cel de general-

locotenent.

Principala lui specialitate a fost contraspionajul, fiind promovat

ca şef al Direcţiei a 3-a din Departamentul Securităţii Statului, cea care ne apăra de

spioni, fie din vest, fie din est (chiar după înfiinţarea unităţii speciale nr.0110).

A avut şi probleme în viaţă. Cu toate meritele sale profesionale, pe

vremea când era deja ofiţer superior, într-o zi s-a trezit cu toate lucrurile din casă

în stradă. Cineva, un nomenclaturist, îşi dorea acea locuinţă. Stamatoiu s-a

conformat dispoziţiilor, căci în armată "ordinul se execută, nu se discută". S-a mutat

în altă parte, iar când a putut şi-a cumpărat un apartament la bloc, proprietatea lui şi

a familiei sale (Tatiana – soţie şi Dan – fiu), ca să nu mai aibă surprize neplăcute.

După trădarea/defectarea lui Pacepa, generalul Stamatoiu, deja şef

al Direcţiei a 3-a, a ajuns la Centrul de Informaţii Externe (CIE), ca adjunct al

generalului Nicolae Pleşiţă. Îl înlocuia pe generalul Zagoneanu, pe care Pleşiţă nu-l

prea agrea, considerând că, deşi avea o bună pregătire economică, nu era destul de

experimentat în munca operativă.

A.S.-ul a preluat ştafeta, având în răspundere toată problematica

economică şi tehnico-ştiinţifică, dar şi altele pe linie informativ-operativă şi de

protecţie internă a cadrelor, căci, pe atunci, mai exista o unitate de profil a DSS,

anume U.M.0195, condusă de generalul Moţ, care controla C.I.E.

MEMORIALISTICĂ -CONSEMNĂRI

89

Degeaba se lăuda Pleşiţă (răposatul) chiar la un post de televiziune,

că el a înfiinţat I.C.E. "Dunărea". De fapt, ideea a fost a lui Stamatoiu. Pe

vremea când el era şef la Direcţia a 3-a, avea în subordine şi un compartiment

special care răspundea din punct de vedere contrainformativ de comerţul exterior

(U.M. 0625/R.P.), deci avea cunoştinţe în domeniu.

Venind la C.I.E. a constatat că multe informaţii economice venite

prin "sistem" nu erau întotdeauna exploatate, iar dacă erau folosite, beneficiile se

pierdeau în Bugetul de Stat, fără o destinaţie strategică.

Aşa s-a născut I.C.E. "Dunărea", în octombrie 1982, primul

Director general fiind Aristotel Stamatoiu, adjunct al şefului C.I.E.

Am fost prezent (ca şef de serviciu) la prima întâlnire organizată la

sediul "Dunărea" din str. Varşovia, cu participarea directorilor generali de la toate

întreprinderile specializate şi a reprezentanţilor Ministerului Comerţului Exterior

(M.C.E.).

Toţi au fost de acord cu ideea de bază: o nouă întreprindere de

comerţ exterior, care să acţioneze pe cont propriu, dar care să colaboreze şi cu

celelalte întreprinderi de profil. Acolo unde "Dunărea" nu putea să acţioneze

direct, îi sprijinea pe ceilalţi cu informaţii şi surse de influenţă, contra unui

comision simbolic.

N-aş vrea să denaturez istoria. Au fost cazuri când unii directori,

înţelegând scopul final, ofereau mai mult, ca valută, căci corespondentul în lei

rămânea la întreprinderile lor. Era o "tehnică financiară" pe care o explic:

separarea valutei de echivalentul în lei. Valuta mergea la plata datoriei externe a

României şi în investiţii strategice, în timp ce corespondentul în lei era contabilizat

ca venit al întreprinderilor de comerţ exterior. Se forma, astfel, o rezervă

specială în valută, evidenţiată distinct în Bugetul de Stat, care era dirijată, prin

decrete prezidenţiale, numai în scopuri speciale, benefice României.

La înfiinţare, ca structură, I.C.E. "Dunărea" avea la conducere: un

Director General (Stamatoiu) şi trei directori executive, precum şi şase servicii

operative structurate corespunzător principalelor ministere economice (construcţii

de maşini,electrotehnică, chimie, metalurgie, industrie uşoară, materiale de

construcţii).

Mai exista un compartiment special (2 persoane), care sprijinea

informativ MApN (I.C.E. "Romtehnica") în exportul de armament, bineînţeles

contra unui comision comercial. "Dunărea" nu avea dreptul să facă export

direct de armament.


90

Mulţi au interpretat greşit menirea I.C.E. "Dunărea". Nu avea ca

scop să-i controleze pe angajaţii din Comerţul Exterior, ci să concentreze o

parte din valuta provenită din exporturi către scopuri strategice, direct sau

indirect.

De subliniat: I.C.E. "Dunărea" nu s-a implicat în operaţiuni de

bursă cu produse cerealiere sau de altă natură şi nici în importuri.

Documentele din arhivă (cercetate de instituţii abilitate, inclusiv de

experţi străini), dovedesc că s-a acţionat legal, s-au făcut doar exporturi de mărfuri

româneşti, absolut toate veniturile mergând la Bugetul de Stat, nu în vreun cont

personal al lui Ceauşescu.

Nu s-au reţinut cheltuieli de funcţionare (salarii, chirii, telefoane

etc.), întrucât I.C.E. "Dunărea" era finanţată din bugetul CIE. Întreprinderea şi-a

respectat doar obiectivele din actul de înfiinţare.

În cele ce urmează am să dau câteva exemple pe care le cunosc. Îi

rog şi pe foştii mei colegi să mă completeze cu alte acţiuni comerciale făcute prin

I.C.E."Dunărea".

1. Acţiunea PAN EAST / Irak

România avea de recuperat din Irak contravaloarea unor livrări

anterioare de mărfuri de circa 1,7 miliarde dolari SUA. A apărut ocazia unui nou

contract pentru exportul de efecte militare (uniforme, încălţăminte, cazarmament),

care ar fi majorat datoria irakiană, cu câteva sute de milioane de dolari.

Prin sursele noastre de influenţă din Vest, s-a găsit o firmă în care

era acţionar şi un fost vicepreşedinte american. Aceasta era dispusă să preia

derularea contractului, plătindu-ne toată suma la livrare. România expedia

direct marfa în Irak, iar banii veneau imediat din SUA, mai puţin comisionul

comercial. Afacerea s-a derulat în condiţii bune.

Ulterior am avut nişte probleme cu Curtea de Conturi a României,

toate întreprinderile furnizoare fiind acuzate că au apelat la un intermediar. Gândire

obtuză. Nu făcuserăm nimic altceva decât să evităm creşterea debitului irakian.


91

Până la urmă s-a închis problema, potrivit principiului "ce-i în

mână, nu-i minciună". Meritul lui Gogu Rădulescu, pe atunci preşedintele Curţii de

Conturi.

2. Acţiunea Costa Rica (derulată direct de I.C.E. "Dunărea")

Urmare unor relaţii foarte bune cu guvernul costarican, s-s semnat

un contract privind livrarea de autoutilitare ARO şi efecte militare pentru poliţia

din Costa Rica (nu are armată). Efectele militare le-am luat din stocul de rezervă al

Ministerului de Interne, care tot trebuia reînnoit.

Atunci I.C:E. "Dunărea" a găsit o soluţie de optimizare a

transporturilor. S-au încărcat pe un vapor autoturismele de teren, iar în ele s-au

pus lăzile cu efecte militare.

3. Procedând cu curaj, dar permis comercial, I.C.E. "Dunărea" a

făcut direct şi alte operaţiuni, mai puţin întâlnite în comerţul exterior românesc, cum

ar fi: schimbări de origine a mărfurilor, "switch-uri" (operaţiuni triunghiulare)

sau perfecţionări active. Câteva exemple:

- În Piaţa Comună, taxa vamală la articolele din porţelan era de

100 sau chiar 200% din valoarea mărfurilor, deci exportul României era imposibil.

Totuşi am făcut unele exporturi cu schimbarea originii.

- Într-o perioadă, România avea accesul interzis pe piaţa americană,

fiind acuzată de "dumping" (vânzarea sub preţul pieţei). Atunci, I.C.E. "Dunărea" a

găsit o soluţie, o operaţiune triunghiulară (switch) printr-o firmă din Japonia, care

a reuşit să plaseze marfa în SUA, totul fiind legal. Se respecta preţul pieţei, iar

România făcea export.

- Pentru a avea mai mult succes pe piaţa SUA cu produsele din

cristal fabricate la Mediaş, trebuia să avem o şlefuire perfectă, aşa că s-a apelat –

pe surse – la o firmă dintr-o ţară vest-europeană, care avea tehnologii mult mai

avansate decât România.

Aşa s-au născut mărci care au cucerit piaţa americană: produse

româneşti, dar îmbunătăţite.

- Tot perfecţionări active, dar făcute în România, cu materiale

accesorii străine au vizat decorarea articolelor din porţelan.

4. Alte acţiuni au vizat promovarea la export a autoturismelor

"Dacia"precum şi efectuarea unor exporturi directe de produse chimice.

5. Strategii în negocieri comerciale pentru majorarea preţurilor

de export al produselor româneşti.


92

În deplină concordanţă cu alte întreprinderi de comerţ exterior, se

trimiteau pe diverse spaţii delegaţii comune.

Existau clienţi tradiţionali, dar I.C.E. "Dunărea" venea cu un nou

client (de fapt o sursă), care oferea mai mult la preţ, ca la o licitaţie. Automat se

obţinea o creştere de preţ.

7. Aporturi Valutare Speciale

Pe multe pieţe străine exista şi există practica unor comisioane de

intermediere sau de exclusivitate, beneficiarul fiind un om de afaceri autohton.

Prin mijloacele specifice ale "sistemului", acesta era determinat să

cedeze o parte din comisionul său, care era returnat în România ca Aport

Valutar Special.

7. Tehnologii aduse prin mijloace specifice, fără costuri, şi

implementate în ţară.

Întâmplător sau nu, în acea perioadă, compartimentul de spionaj

tehnico-ştiinţific (TS) avea sediul împreună cu I.C.E. "Dunărea", la etaj, formând

împreună U.M.0107.

Menţionez câteva realizări :

a/ Aparatul electronic de extras substanţă activă din cuptorul de

sticlărie. Acest aparat cu tijă telescopică era programabil să încarce într-o cupă

cantitatea dorită pentru fiecare articol în parte, nemaiobligându-i pe sticlari să se

expună la dogoarea focului din cuptor şi nici să aproximeze cantitatea. Ei executau

doar suflarea la ţeavă pentru a da forma produsului.

b/ Scule diamantate de şlefuire a produselor de sticlărie obţinute

tot fără efort valutar.

Mi-aduc aminte de o scenă la fabrică, unde eram în vizită cu

donatorul. Când acesta a văzut că nu sunt folosite sculele noi, diamantate, a intrat în

secţia de producţie furios şi a adunat toate sculele vechi, pe care le-a aruncat pe

fereastră.

c/ Reţeta porţelanului incasabil "VITRUS", obţinută din Vest. S-

a implementat la fabrica din Curtea de Argeş, dar azi fabrica este închisă. Unde o fi

ajuns tehnologia?

Cum s-a întâmplat şi cu tehnologia decalcomaniilor

"Fragonard", dată atunci la toate fabricile din ţară, care azi nu mai există. Cine o

foloseşte?


93

* * *

Sunt şi alte exemple despre ce a făcut ICE "Dunărea", operaţiuni

legale sau semilegale (că aşa e spionajul), care au adus profituri ţării. Repet

invitaţia către foştii mei colegi, parafrazându-l pe un mare om de cultură român:

Scrieţi, dragii mei, scrieţi!

* * *

După "promovarea" lui Pleşiţă ca şef al Şcolii militare de la

Grădiştea, generalul Stamatoiu a devenit comandantul C.I.E., avându-l ca adjunct pe

generalul Traian Tăulescu, poreclit de noi TT-ul, amintind de marca unui vechi

pistol românesc. Un om profesionist în probleme economice şi de informaţii, dar şi

cu mult suflet, cu omenie. Şi el a murit săracul de cancer, înainte de vreme.

Atunci, la conducerea I.C.E. "Dunărea" a venit generalul

Epifanie Amohnoaie, fost şef al Inspectoratului M.I. de la Bacău. Nu se prea

pricepea la chestiuni economice, dar a fost un bun manager. Exigent, dar cu suflet

bun. Fie-i şi lui ţărâna uşoară.

În ultima perioadă a existenţei sale, I.C.E. "Dunărea" l-a avut ca

director general pe C.Gavril (şi el răposat), un profesionist în comerţ exterior .

Istoria I.C.E. "Dunărea" s-a încheiat în prima parte a anului 1990,

cu toate fondurile în valută predate la Bugetul de Stat. Fără echivoc: anchetele

desfăşurate atunci au demonstrat acest lucru.

Îmi rămâne un regret: Toate acele fonduri (nu neglijabile) s-au

pierdut în Bugetul de Stat şi au mers spre consum, nu spre investiţii ale statului

român, cum fuseseră destinate iniţial.

* * *

Revenind la dl. general Stamatoiu, cel poreclit AS-ul, în minte îmi

vin şi alte imagini, fiind în preajma sa de multe ori, dimineaţa, ziua sau seara târziu.

O sinteză punctuală:

1. Pe vremea domniei sale, s-a introdus la CIE folosirea

calculatorului, primul computer funcţional fiind alocat la U.M.0282 (analiză-

sinteză), la Sectorul Documentare. Ulterior şi alte unităţi au fost dotate cu

calculatoare în scopuri operative.

2. Fiind un om echilibrat, Stamatoiu a atenuat mult metodele

dure practicate de predecesorul său, generalul Pleşiţă, care afirma uneori că CIE

este "braţul prelungit al Securităţii române peste hotare".


94

Totuşi, s-au perpetuat unele greşeli, dictate de puterea politică.

3. El a dat şi un nou impuls Acţiunii "Venus-2", plasarea în

exterior de agenţi prin căsătorii mixte.

4. Dl. general Stamatoiu a mai avut şi alte idei novatoare de spionaj.

Era vorba de adopţiile de copii, o practică înfloritoare în România. O idee ce putea

da rezultate în spionaj, un fel de "Venus-3", ca perspectivă, dar n-a mai apucat să o

transpună în practică.

Din păcate, sistemul adopţiilor de copii a fost deformat/speculat

ulterior de oamenii politici numai pentru interese personale. Vezi cazuri,

apărute în presă, de soţii de parlamentari care s-au ocupat de această problemă

după 1990, cu mii de euro sau dolari profit personal.

5. Deşi sever, AS-ul a ştiut să distingă profesional şi uman. Pe

cei răi i-a ostracizat, iar pe cei buni i-a încurajat şi promovat. Sunt multe cazuri

de ofiţeri din cadrul CIE/SIE care au avut o evoluţie impresionantă, unii dintre ei au

dus mai departe ştafeta Serviciului de Informaţii Externe.

* * *

Pe dl. general Stamatoiu îl stimez. Şi-a făcut datoria faţă de ţară, a

stat la închisoare pe nedrept.

Mi-aduc aminte de ziua fatidică, atunci când a fost arestat, la sfârşit

de decembrie 1989, împreună cu alţi şefi din DSS. Parcă ştia sau presimţea ceva.

Când a fost chemat la minister, l-a lăsat ca înlocuitor la comandă (în scris) pe

generalul Epifanie Amohnoaie, pe atunci şef al Inspecţiei CIE. Şi nu s-a mai

întors.

N-aş vrea să fiu subiectiv şi nici patetic. Poate şi dânsul a făcut

greşeli, determinate de sistemul politic.

Istoria va judeca, dar acestor oameni nimeni nu le poate da înapoi

anii de închisoare, de restrişte, petrecuţi nevinovaţi. Aceşti ani vor rămâne în

amintirea lor, dureroşi, fără răsplată.

În locul d-lui Stamatoiu, solidar, îmi pun eu întrebarea: "Cu ce

am greşit faţă de ţară?"

Răspunsul este categoric: "CU NIMIC".

Petre Dan Dumitru


95

Remember: 1989-2012

DIN NOU DESPRE „MISTERELE REVOLUŢIEI ROMÂNE”

În martie 1990, când sângele de pe caldarâmul multor locuri fierbinţi ale

evenimentelor din decembrie 1989 nu se uscase încă, doi ziarişti talentaţi şi de o

probitate mai presus de orice îndoială – Aurel Perva şi Carol Roman – lansau pe

piaţă o carte senzaţională, „Misterele Revoluţiei Române”. O carte scrisă

deopotrivă cu mintea şi cu inima, o carte cinstită, exemplară, dedicată stabilirii

adevărului despre acele teribile evenimente. Două decenii mai târziu, unul dintre

autori, dl. Carol Roman, director al revistei „Balcanii şi Europa”, a găsit necesar

să revină asupra cărţii scrise la cald şi să realizeze o nouă ediţie purtând acelaşi

titlu, dar cu o completare: „O mărturie autentică reluată după 20 de ani”.

Una din întrebările tulburătoare care continuă să stăruie în conştiinţa

publică este legată de clarificarea a ceea ce s-au numit dosarele Revoluţiei. Iată ce

scriau autorii despre această problemă în 1990: „Este greu de precizat când se vor

termina dosarele revoluţiei”. Şi iată comentariul adăugat după două decenii:”Nici

n-ar fi fost posibil, pentru că o parte din cei care au tras au rămas necunoscuţi – şi

există toate şansele să rămână definitiv astfel! Când afirmam că e greu de precizat

„când se vor termina dosarele revoluţiei!” nu ne imaginam totuşi că în atât de

mulţi ani, câţi au trecut din decembrie 1989, vor fi lămurite atât de puţine lucruri”.

O concluzie amară, dar pe deplin adevărată. De ce oare s-o fi întâmplat aşa? Vom

mai reveni asupra subiectului, cu adevărat de interes naţional.

Din noul volum menţionat mai sus, apărut la Editura „Semne” în 2009,

preluăm, cu acordul d-lui Carol Roman, unele extrase care păstrează pe deplin

prospeţimea informaţiei şi actualitatea temei (p.115-128). Intertitlurile aparţin

redacţiei.

Dispariţie fără urme ...

Una din marile ciudăţenii ale Revoluţiei o constituie, fără îndoială,

dispariţia fără urmă a teroriştilor adevăraţi, concomitent cu apariţia unui număr

impresionant de situaţii în care teroriştii au fost pur şi simplu inventaţi. Mai exact

spus, mulţi dintre cei ucişi în Revoluţie au căpătat, în mod straniu – iar frecvenţa

cazurilor ar putea sugera ideea că o asemenea practică nu a fost întâmplătoare –

eticheta de terorişti. Dincolo, din nou, de o serie de confuzii, semnalăm câteva

cazuri extrem de semnificative pentru cele de mai sus afirmate.

Uslaşii transformaţi în "terorişti"

Una din variantele care au circulat, privind identitatea "teroriştilor",

a fost şi atribuirea acestora trupelor USLA. Paradoxal, membrii unităţii cu sarcini

de luptă antiteroristă au fost confundaţi cu teroriştii şi trataţi ca atare. Începând cu

dimineaţa zilei de 23 decembrie s-a confirmat subordonarea trupelor USLA faţă de

MApN şi, începând cu acea dată, împreună cu forţele armatei, au participat la

neutralizarea şi lichidarea unor puncte de foc în diferite locuri ale Capitalei, la

verificarea şi asanarea subsolurilor şi canalelor de legătură la unele clădiri. În ziua

de 23 decembrie, detaşamentul special de intervenţie a participat cu şase echipaje de

luptă pentru îndeplinirea acestor misiuni, la obiective ca Hotel Bucureşti, sediul CC,


96

Palatul Telefoanelor, parcare Intercontinental. Acţiunile de luptă au continuat şi în

cursul nopţii de 23 spre 24 decembrie, când din ordinul conducerii USLA, respectiv

Ministerul Apărării Naţionale, trei echipaje din detaşamentul special de intervenţie

au plecat pentru îndeplinirea unor misiuni la MApN care, dintr-o cumplită eroare s-

a încheiat atât de tragic, cu moartea militarilor şi distrugerea maşinilor de luptă.

Întregul efectiv al unităţii se afla în cazarmă, din ordinul

comandantului, încă din dimineaţa de 22 decembrie. Către miezul nopţii, un ordin

dat personal, de ministrul Apărării Naţionale a chemat trei echipaje de luptă "ABI"

în sprijinul forţelor care luptau cu teroriştii în faţa sediului MApN. Maşinile

blindate au pornit, însă, la jumătatea drumului, una din maşini s-a defectat,

rămânând în pană undeva lângă Gara de Nord. Celelalte două au continuat marşul

greoi spre Drumul Taberei, unde vor pătrunde pe sub gloanţe, oprindu-se în locul

ordonat din dispozitivul de apărare. Aici a început drama celor dinăuntru, unii răniţi,

alţii ucişi pe loc, de focul unei unităţi blindate. A fost un accident de război,

dramatic, regretabil şi recunoscut atunci chiar de ministrul apărării naţionale, dar un

accident în care şi-au pierdut viaţa şapte ostaşi fideli revoluţiei, poporului, veniţi să

lupte alături de armată.

(De multă vreme nu a mai rămas pentru nimeni un secret faptul că

cele două echipaje de luptă ABI, chemate printr-un ordin personal al ministrului

Apărării Naţionale, Nicolae Militaru, au fost supuse tirului neiertător, în momentul

în care s-au oprit în locul ordonat din dispozitivul apărare, dintr-o eroare, s-a zis.

S-a glosat mult, despre interesul de a fi reduşi la tăcere definitivă deţinătorii unor

date compromiţătoare. Aşa se şi explică lăsarea trupurilor lor câteva zile pe rigola

străzii, întreţinându-se confuzia că ar fi fost vorba de terorişti. Între timp, autorul

moral al acelei crime a trecut şi el în lumea de dincolo, ducând cu el în mormânt

dacă nu o taină, un păcat.)

Nimeni nu le-a pus o lumânare, trupurile lor au stat câteva zile pe

rigola străzii, toţi fiind convinşi că aceşti militari au fost terorişti. Au fost

fotografiaţi şi filmaţi, prezentaţi ca "terorişti".

Un alt caz care rămâne ciudat: pe data de 23 decembrie 1989, în

jurul orelor 12, s-au prezentat la punctul de control al corpului "B" al fostului sediu

CC, 15 uslaşi care voiau să lupte alături de revoluţionarii aflaţi în clădire. După ce

şi-au dat jos căştile, vestoanele de camuflaj, armele, vestele antiglonţ, li s-a făcut o

amănunţită percheziţie şi au fost duşi, sub escortă la Comandamentul militar, la

generalul Militaru. Cei 15 uslaşi au plecat după aceea pentru a acţiona în subsolul

CC-ului, unde fuseseră împuşcaţi mulţi revoluţionari şi militari în termen. S-au

întors din subsol în jurul orelor 19,00, murdari, obosiţi având trei morţi. Au raportat

la Comandament îndeplinirea misiunii.

Când uslaşii au ieşit în faţa clădirii şi au ajuns între cele două TAB-

uri s-a tras asupra lor ... (Sacrificarea luptătorilor USLA care îşi făcuseră corect şi

cu profesionalism datoria, dovedeşte că se luase în calcul de către cei ce stabiliseră

cum urmau să se deruleze evenimentele, sacrificarea unor oameni pentru a se putea

susţine existenţa teroriştilor şi prin prezenţa mută a cadavrelor lor). Coloneii erau


97

pe scările CC-ului. Au venit apoi "salvări", uslaşii au fost ridicaţi şi duşi la Spitalul

Municipal, deşi erau deja morţi.

Trei martori oculari, oameni care au girat cu preţul vieţii lor

clădirea fostului CC, au făcut declaraţii care confirmă faptul că uslaşii veniseră în

ajutorul revoluţionarilor, că nu au deschis focul asupra nimănui şi au fost împuşcaţi

mişeleşte, pe la spate. Cine încerca, oare, în acele zile fierbinţi, să "fabrice" legende

despre falşii terorişti? (E una din întrebările-cheie – care continuă să rămână

neelucidate – pentru a înţelege mecanismele care au funcţionat în sprijinul marii

diversiuni şi manipulări din decembrie).

Răspândacii din mass-media. Masacrul de la Otopeni

Din nefericire, foarte multe zvonuri au fost lansate şi amplificate şi

prin intermediul Televiziunii şi al primelor ziare, poate prea libere şi iresponsabile

în a publica informaţii neverificate din iureşul evenimentelor din decembrie.

Sâmbătă, 24 decembrie 1989, apărea în "România liberă" un apel

făcut de oamenii muncii de la aeroportul Otopeni, în care se subliniază că, în după-

amiaza zilei de vineri şi noaptea care a urmat, ei au purtat lupte grele cu bandele

teroriste sosite la aeroport în trei camioane militare, sprijinite din aer de elicoptere

fără însemne, care au atacat aeroportul cu lumina stinsă, de la circa 60 de metri.

(Procesul Otopeni a clarificat o seamă de lucruri privind tragedia în care şi-au

pierdut viaţa zeci de tineri, militari în termen ca şi alte persoane, toate neavând

decât vina de a fi căzut în capcana stării de panică, întreţinută cu asiduitate

vinovată, cu deosebire prin transmisiile în direct de Televiziune a Revoluţiei

române).

Ulterior, s-a primit o scrisoare de la unitatea militară nr. 0865

Câmpina, care a făcut lumină în acest episod dramatic. Locotenentul-major

Vladimir Barbu, conducător de companie relatează că, în baza solicitării forţelor

armate primite de comandantul fostelor trupe de securitate din cazarma Băneasa,

unde era concentrată şi unitatea de la Câmpina, s-a dat curs de participare cu forţe

de talia unei companii la apărarea aeroportului Otopeni. După ce au trecut prin mai

multe baraje care i-au legitimat şi s-au convins de autenticitatea misiunii primite,

continuă ofiţerul, au ajuns la punctul de control de pe drumul naţional nr.1 din

dreptul aeroportului. Acolo i-a aşteptat un ofiţer MApN, locotenent-major Ionescu

Constantin, care s-a urcat în cabina primului autocamion, pentru a conduce convoiul

la aeroport, unde se ştia de venirea acestuia. După parcurgerea a circa 300 m de la

drumul naţional spre aerogară, au fost prinşi de focul concentrat executat în primul

moment de pe clădirea Departamentului aviaţiei civile şi continuat de forţele aflate

pe estacada aerogării şi în faţa acesteia. Primul foc concentrat a durat câteva minute,

după care, la strigătele disperate ale soldaţilor aflaţi în camion a încetat, pentru

câteva clipe.

Locotenentul Costică Dinu, comandant de pluton mărturiseşte: "Au

fost momente de groază şi panică. În vreme ce am început să coborâm din camioane

şi să ne deplasăm cu mâinile în sus spre aerogară, pe şoseaua pe care ne aflam a

apărut în mare viteză un autobuz care transporta salariaţi ai aeroportului. Aceasta a

făcut să se deschidă din nou focul, atât împotriva autobuzului, cât şi împotriva


98

noastră, înregistrându-se noi victime nevinovate. Au urmat alte strigăte de disperare,

de încetare a focului, după care ne-am ridicat din nou mâinile şi ne-am predat

forţelor care apărau aeroportul. Au urmat ore de confuzie şi umilinţă, până când s-a

restabilit adevărul". Această gravă greşeală şi confuzie a generat catastrofa în care

şi-au pierdut viaţa trei ofiţeri, doi şoferi civili şi 32 militari în termen, mulţi cu

numai trei luni de armată. Din autobuzul cu salariaţii aeroportului au pierit în acest

tragic episod patru oameni şi au fost răniţi grav 17.

Încă din după-amiaza zilei de 23 decembrie, după ce s-a confirmat

încă o dată scopul venirii trupelor de securitate la Otopeni, acestea au fost

subordonate şi integrate forţelor care au apărat în continuare acest obiectiv.

Multă confuzie a produs anunţul reluat cu obstinaţie la televiziune

în zilele Revoluţiei: vin trupele de securitate! În vacarmul general, aproape toată

ţara a înţeles că (şi) trupele de securitate sunt compuse din specialişti în acţiuni

teroriste, de comando sau gherilă, mercenari ai morţii, acţionând fanatic pentru

salvarea tiranului, deci trupele de securitate (alias "teroriştii") trebuiau să fie

anihilate.

Radiograma nr. 012771 transmisă la 22 decembrie orele 19,00 către

toate inspectoratele judeţene ale MI şi ale Municipiului Bucureşti şi către toate

unităţile Comandamentului trupelor de securitate, are următorul conţinut:

"Începând din momentul primirii prezentului ordin, toate unităţile şi

organele MI vor înceta orice formă de împotrivire manifestărilor oamenilor muncii

şi vor sprijini predarea către reprezentanţii poporului a clădirilor, aparaturii şi

instalaţiilor aferente acestora, împreună cu care vor conlucra, aşa după cum am

primit ordin de la conducerea armatei, căreia ne subordonăm începând de azi. Din

ordin, semnează colonel Anton Ion, colonel Huznaş, maior Ciobanu Ion".

Acest ordin a fost recepţionat şi executat de personalul tuturor

unităţilor menţionate, Procuratura neavând dovezi din care să rezulte că s-ar fi

acţionat altfel. Atunci, cine au fost fanaticii care ne-au terorizat? (Cele două volume

privind implicarea sau neimplicarea unităţilor şi organelor MI în cele întâmplate în

decembrie, aduc suficiente dovezi din care reiese că nu de la acestea au pornit

acţiunile sângeroase ale acelor zile, că dimpotrivă, s-a încercat ca ele să fie

provocate pentru a se angaja în replici armate, care să justifice probabil execuţii şi

represalii mult mai mari, vizând astfel decimarea structurilor de securitate

naţională. Detectarea la timp a intenţiilor de a declanşa un conflict cu consecinţe

incalculabile între armată şi securitate, ca urmare a perspicacităţii unor cadre din

cele două instituţii, a făcut ca doar o parte din scenariul prestabilit să poată fi dusă

la îndeplinire. În acest sens, s-au pronunţat până acum, cei mai mulţi dintre

analiştii din ţară şi din străinătate ai acelor evenimente).

Pe 23 decembrie, din ordinul ministrului Apărării Naţionale, trupele

USLA au venit în sprijinul militarilor de la Poşta din Calea Victoriei, unde dintr-o

regretabilă eroare au fost mitraliate de armată, la fel ca în faţa fostului MApN. (Din

relatări şi mărturisiri ulterioare a reieşit că, într-adevăr incidentele şi pierderile au

fost regretabile, dar eroarea nu a fost chiar ... eroare).


99

Asedierea Şcolii Băneasa

În nopţile de 22 spre 23 decembrie şi 23 spre 24 decembrie 1989,

locuitorii din partea de nord a Bucureştiului auzeau îngroziţi canonada de la Şcoala

Băneasa. Circulau zvonuri că se dau lupte grele cu teroriştii care voiau să anihileze

Revoluţia. Ce se întâmpla de fapt? "Pur şi simplu armata, care înconjurase Şcoala

Băneasa, ţinea neapărat să o radă de pe faţa pământului".

"Ancheta Procuraturii Militare a concluzionat că atât cadrele, cât şi

elevii şcolii militare nu au executat foc nici asupra demonstranţilor şi nici în

interiorul sau afara acesteia. Muniţia a fost intactă, mai puţin şase cartuşe lipsă din

gestiunea fostului comandant al şcolii – generalul Nicolae Andruţa Ceauşescu –

care răspunde pentru faptele sale...".

La 22 decembrie 1989, în jurul orei 11,00 dimineaţa, generalul

Iulian Vlad a dat ordin de retragere a efectivelor care constituiau în Bucureşti

cordonul de ordine compus din trupe de securitate, miliţie şi elevi ai şcolii militare.

Ordinul a fost clar: să nu se deschidă foc sub nicio formă, să se

retragă în ordine în cazărmi. Elevii Şcolii militare de la Băneasa au ajuns în cazarmă

fără incidente. Însă, ulterior, asupra lor a planat acuzaţia că ar fi "şcoală de terorişti"

şi au fost supuşi unui tratament de "război" din partea militarilor din unităţile

MApN, care înconjoară şcoala din două părţi.

Şcoala a fost trecută imediat în subordinea generalului Vasile

Mocanu de la o unitate MApN. Apoi a venit în şcoală o comisie condusă de

locotenent-colonel Stoica, care a trecut la inventarierea armamentului şi a muniţiei

şi au sigilat sălile în care erau depozitate, luând cheile. Comisia a lăsat militarilor

din gardă cinci cartuşe sigilate în port-încărcător, astfel că, practic, unitatea a fost

lăsată fără apărare. De ce le-a lăsat cinci cartuşe dacă elevii nu aveau voie să tragă

în situaţia în care şcoala era atacată?

La o oră după ce şcoala fusese preluată de armată, efectivul

dezarmat, totul încuiat, s-a declanşat foc prin surprindere asupra şcolii, folosindu-se

de tot armamentul de care dispuneau unităţile armate aflate în jur: de ce se trăgea?

(Nici până azi nu e limpede din ordinul cui s-a creat acea situaţie, elevii şcolii fiind

etichetaţi a fi "terorişti" şi supuşi unui tratament de război din partea militarilor din

unităţi ale MApN. Cu atât mai mult cu cât declanşarea focului asupra ei s-a produs

după ce şcoala trecuse în subordinea unui general MApN, iar muniţia fusese

sigilată şi depozitată la loc sigur).

Odată cu lumina zilei s-a lăsat şi liniştea, dar şcoala era înconjurată

pe două laturi de tancuri, de taburi, de armament greu. "Ce aveţi cu noi?" a strigat

cineva dintre cadrele şcolii către ofiţerii şi militarii din unitatea MApN învecinată.

"Sunteţi terorişti" a venit răspunsul. Cum să-i convingi în asemenea momente, că nu

au dreptate? Prin şcoală a ajuns şi zvonul că la cea mai mică ripostă, şcoala va fi

atacată din aer, bombardată. Poate că ştia el, generalul Vlad ceva, când a dat ordin

să nu se tragă sub nicio formă, chiar dacă sunt asediaţi şi nici să nu se plece din

unitate cu vreo misiune. (Ordinul generalului Vlad a fost, s-ar spune, providenţial.

Să fi ştiut generalul de existenţa planurilor diversioniste, dar şi că era prea târziu


100

să le mai poată împiedica materializarea, iar ordinul să fi fost singura posibilitate

de a limita urmările dezastrului, ce se prefigura?)

Provocări la Televiziune şi Radiodifuziune

Un alt caz. Trupele de genişti conduse de colonelul Colţ

scormoneau subsoluri, unghere întunecoase, în căutarea bombelor cu efect întârziat

plantate de terorişti la Televiziune. Două dintre aceste maşini infernale au fost

expuse privirilor noastre îngrozite. Am răsuflat uşuraţi aflând că, după încordate

eforturi, diabolicele agregate au fost făcute inofensive. Ce erau de fapt cele două

aparate? Înşelăciune grosolană: cele două aparate prezentate drept bombe cu efect

întârziat erau de fapt un secretizor pentru transmisii radio, echipament folosit pentru

a împiedica interceptarea neautorizată a comunicaţiilor cu caracter special şi un

lacăt cu cifru electronic, a cărui utilizare nu mai merită să fie descrisă.. Deci,

bombele au fost "lansate" de alţii, sub formă de informaţii false. Scopul,

reprezentând alimentarea isteriei teroriste colective, a fost atins.

Regretabile erori s-au produs şi la Radiodifuziune unde, în urma

apelurilor insistente ale crainicilor de la radio şi televiziune, populaţia a venit să

apere cunoscuta clădire din str. Nuferilor.

În seara zilei de 22 decembrie 1989 Mircea Nicolae, împreună cu

soţia sa şi cu alţi vecini, au plecat spre Radiodifuziune, să o apere. La intersecţia

străzilor Ştirbei Vodă cu Calea Plevnei nu au mai putut înainta cu autoturismul

proprietate personală şi au coborât. Se trăgea din toate părţile. Femeile au început să

împartă alimente şi ţigări soldaţilor. Cei doi bărbaţi au intrat în discuţie cu un grup

de cadre MApN aflate într-un părculeţ. Mircea Nicolae şi Vasile Neagu au hotărât

pe loc să-i însoţească în luptă, plecând în şir indian spre clădirea Radiodifuziunii.

După un timp, Vasile Neagu s-a reîntors spunând că îi este frică. Nu a durat mult şi

a început să circule zvonul că a fost împuşcat un terorist. Cum arăta? Înalt, solid,

îmbrăcat aşa şi aşa. Corespundeau cu semnalmentele lui Mircea Nicolae. Soţia şi

ceilalţi cu care venise au rămas înmărmuriţi. Nu le venea să creadă. Ecaterina a

început să-şi caute soţul, luând la rând spitalele. A găsit corpul neînsufleţit al soţului

său la Institutul Medico-Legal, unde a fost păzită cu arme, ca soţie de terorist.

Mircea Nicolae nu a fost terorist. A căzut în revoluţie, apărând cauza acesteia,

alături de minunaţii eroi tineri.

Vom încheia aceste exemplificări – o serie completă ar fi extrem de

lungă, asemenea confuzii înregistrându-se şi la Sibiu, şi la Alba Iulia, şi la Brăila şi

în aproape toate localităţile unde se trăsese – cu un caz nu numai extrem de

misterios, dar şi revoltător. (Timpul şi probele au dovedit că a vorbi doar de nişte

simple confuzii, cum le simţeam în urmă cu ani, este a ne păstra în limitele unei

exprimări eufemistice. A fost, în mai multe cazuri, vorba de decizii sau de ordine

aberante, în care şi-au dat "mâna" răbufniri temperamentale ale unor cadre

militare ...). Este cazul tânărului Cristian Lupu, care s-a aflat, alături de ceilalţi

revoluţionari, la Televiziune. Rănit uşor la mână, el a însoţit un rănit grav la Spitalul

de Urgenţă, unde a fost şi el internat. De aici, în ziua de 23 decembrie, de la camera

de gardă, telefonează mamei sale spunându-i că are o zgârietură la mână şi că spre


101

seară va veni acasă. Dar Cristian nu s-a mai întors. El a decedat în seara zilei de 25

decembrie, părinţii fiind împiedicaţi în tot cursul zilei de 24 să afle ceva de copilul

lor. După tot felul de piedici, părinţii reuşesc să-l găsească – abia pe 27 decembrie –

la Institutul Medico-Legal, ca neidentificat, purtând pe torace, în diagonală,

înscrisul cu creion chimic – terorist. Deşi, repetăm, Cristian fusese doar uşor rănit,

iar actele lui se aflau la Spitalul de urgenţă. Cine va dezlega firele acestui misterios

caz?

Zvonurile despre "mercenari străini"

Una din ipotezele prin care s-a încercat găsirea unei identităţi

teroriştilor, adâncind şi mai mult marile mistere ale lui decembrie 1989, a fost aceea

că teroriştii ar proveni din rândurile unor "mercenari străini". În ce măsură aceste

zvonuri au un suport real sau reprezintă doar o pură invenţie, a unor răuvoitori ce

doresc să canalizeze în altă direcţie responsabilitatea pentru genocidul produs de

terorişti?

O investigaţie a autorilor lucrării de faţă, în lumea ambasadelor, ne

prezintă o versiune oficială. Astfel, domnul Lyes Gastii, ambasador al Tunisiei şi

decan al ambasadorilor arabi acreditaţi la Bucureşti, ne precizează în cadrul unui

amplu interviu că în România învaţă peste 10.000 de studenţi arabi, răspândiţi în

aproape toate centrele universitare. În urma discuţiilor purtate cu toţi cei 14

ambasadori arabi acreditaţi la Bucureşti, ar rezulta că toţi studenţii sunt la cursuri şi

că niciunul dintre aceştia nu a participat sub nicio formă la vreun act îndreptat

împotriva poporului român. De altfel, domnului Lyes Gastii prezent la Ministerul

Afacerilor Externe, în urma sesizărilor privind unele relatări din presă, i s-a

comunicat oficial în calitate de decan al ambasadorilor arabi aprecierea guvernului

român pentru recunoaşterea imediată de către ţările arabe a noului regim stabilizat

în România după revoluţie.

Un alt punct de vedere oficial. Domnul Fuad al Bittar, ambasadorul

statului Palestina la Bucureşti, afirmă că toţi membrii coloniei palestiniene, formată

din 20 de diplomaţi şi funcţionari ai ambasadei, din 850 de studenţi şi opt ofiţeri

elevi la cursurile de stat major ale Academiei Militare, s-au aflat la locurile lor,

neparticipând în vreun fel la evenimentele dramatice prin care poporul român a

trecut în decembrie.

Au existat totuşi câteva confuzii, câteva incidente care au generat

unele zvonuri, ni se spune. În ziua de 23 decembrie, doi studenţi palestinieni se

aflau în faţa Agenţiei Tarom, situată nu departe de fostul sediu al M.I. Fiind o zi

deosebit de tensionată, cei doi au fost legitimaţi şi constatându-se că sunt studenţi

palestinieni, au fost bătuţi grav, iar asupra lor s-a tras chiar şi un glonte. Amândoi

au fost internaţi la Spitalul Militar, fiind îngrijiţi exemplar şi vindecaţi.

Cum a fost posibilă o astfel de confuzie? De ce au fost consideraţi

"terorişti", mai ales că nu aveau arme asupra lor? Enigma devine limpede şi se poate

explica cu o legitimaţie de student străin: aceste legitimaţii provizorii au pe antet

cuvintele: Ministerul Afacerilor Interne. Populaţia şi militarii care legitimau toţi

trecătorii din acele zile fierbinţi, mai cu seamă pe cei din jurul localului M.I.,


102

necunoscând exact sensul legitimaţiilor studenţeşti, au interpretat că aceştia sunt

oameni ai securităţii, "mercenari" străini.

Prima "şopârlă" a lansat-o postul de radio "Europa Liberă",

concomitent cu Radio Budapesta, care în seara zilei de 22 decembrie au vorbit

despre "terorişti arabi", care ar fi fost amestecaţi în evenimentele de la Bucureşti.

Ambasadele statului Palestina la Bonn şi Budapesta au cerut explicaţii oficiale.

Postul de radio "Europa Liberă" a declarat că ştirile provin nu din surse proprii, ci

au fost preluate de la Televiziunea din Budapesta. Aceasta a comunicat că

informaţia i-a fost transmisă telefonic din Bucureşti. Corespondentul maghiar

acreditat la Bucureşti a declarat că nu a transmis o asemenea ştire ...

O idee care a căpătat tot mai mult contur în încercarea noastră de a

risipi unele dintre "petele albe" ale Revoluţiei ne-a îndreptăţit să considerăm că

teroriştii au şi chipul celor care lansează zvonuri ... teroriste.

Foarte multe comunicări transmise în febra evenimentelor din

decembrie nu au fost confirmate. Unele zvonuri s-au dovedit pur şi simplu

născociri, dacă nu cumva era vorba de o dezinformare premeditată, necesară cuiva.

(Sunt tot mai numeroase semnele şi argumentele evidenţiate de-a lungul ultimilor

ani care îndeamnă la acceptarea concluziei că, în esenţă, a fost vorba de o

dezinformare premeditată).

Oricum, zvonurile au amplificat până la paroxism panica din acele

zile de neuitat. Domnul Viaceslav Samoşkin, şeful biroului de presă din Bucureşti al

agenţiei "Novosti", la începutul lunii ianuarie 1990 a primit un telex de la revista

sovietică "Les nouvelles de Moscou", în care se spunea că există informaţii potrivit

cărora au fost arestaţi studenţi arabi la Bucureşti. Răspunzând că sunt doar zvonuri,

revista i-a comandat să scrie despre aceste zvonuri (?!).

Concluziile ziaristului de la "Novosti", privind zvonurile care au

circulat la Bucureşti, referitoare la terorism rezultă din articolul pe care l-a trimis

revistei moscovite, pe data de 5 ianuarie, dar care nu a fost publicat. De ce?

Probabil că nu corespundea cu "scenariul" oficial privind Revoluţia română, adoptat

de amintita publicaţie. Redăm un fragment din acest articol, apărut în premieră în

nr.88 al ziarului "Tineretul liber" din 4 aprilie 1990 şi nepublicat în "Les nouvelles

de Moscou":

"Caracterul spontan al revoluţiei populare din România, lipsa unor

informaţii adevărate şi exacte asupra unor aspecte privind asigurarea şi organizarea

sistemului securităţii de stat, de la bun început a dat naştere unor zvonuri. Unul din

aceste zvonuri privea participarea mercenarilor străini la actele teroriste. Un altul se

referea la participarea unor studenţi arabi, al treilea se referea la incidentul cu cele

două nave străine neidentificate, ce au acostat în acele zile în portul Constanţa.

Cauza apariţiei acestor presupuneri a fost, probabil, faptul că în unele şcoli cu

caracter militar se pregăteau tineri ce proveneau din ţări în curs de dezvoltare. Din

chiar primele zile ale Revoluţiei române, preşedintele Frontului Salvării Naţionale,

într-unul din mesajele sale, a dezminţit zvonurile privitoare la "mercenarii" străini.

Pe data de 28 decembrie, în cursul convorbirii sale telefonice cu Moammer al


103

Khadafi, care şi-a exprimat solidaritatea cu lupta poporului român, domnul Petre

Roman, primul ministru al României, a subliniat că zvonurile neîntemeiate,

referitoare la amestecul unor străini în evenimentele din România au fost difuzate în

scopul de a destabiliza revoluţia populară şi de a compromite relaţiile româno-

libiene ....!”


104

ARHIVA „PERISCOPULUI”

‒ O anchetă stalinistă din epoca „Marii Terori”. Cazul Grigori I. Starâi –

Aşa cum menţionam într-un număr anterior al revistei

„Periscop”, în perioada „Marii Terori”(1937-1938) s-a

desfăşurat şi aşa-numita „operaţiune română”, în cadrul căreia

au fost arestaţi şi executaţi câteva mii de români din URSS, cei

mai mulţi aflaţi în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă

Moldovenească - RASSM (1924-1940). Scopul „operaţiunilor”

(română, poloneză, japoneză, finlandeză etc.) viza lichidarea

unor pretinse agenturi ale statelor vecine infiltrate în citadela

comunismului, în perspectiva unei conflagraţii mondiale pe care

Stalin o simţea foarte apropiată. URSS se pregătea de război. Au

căzut victime câteva sute de mii de persoane, inclusiv activişti de

frunte ai partidului comunist, în marea lor majoritate sub

acuzaţia de spionaj în favoarea unor puteri străine.

Un caz aparte l-a constituit Grigori I. Starâi (Borisov), fost lider

al fantomaticei „republici moldoveneşti” din stânga Nistrului.

G.I Starâi (1880-1937) a participat activ la acţiunile ilegale

bolşevice împotriva autorităţilor române din Basarabia în anii

1918-1921. După înfiinţarea RASSM, pe care o considera

„leagăn al României socialiste”, acesta a îndeplinit în două

rânduri funcţia de şef al guvernului de la Tiraspol (1926-1928 şi

1932-1937). A fost arestat, transferat la Kiev şi anchetat sub

acuzaţia de spionaj în favoarea Regatului român. La început, G.

I. Starâi nu a recunoscut învinuirile aberante aduse. După ce a

fost supus torturii şi altor tratamente speciale, şi-a „recunoscut”

calitatea de „agent al Siguranţei române”(!) şi a cerut singur să i

se aplice „cea mai aspră pedeapsă”. Condamnat la pedeapsa


105

capitală pe 10 octombrie 1937, G.I. Starâi a fost executat trei zile

mai târziu. La scurt timp după moartea lui Stalin, cazul a fost

reanalizat de organele puterii sovietice, care au anulat hotărârea

de condamnare şi au clasat dosarul.

Pentru familiarizarea cititorilor noştri cu atmosfera epocii

„Marii Terori”, prezentăm în continuare câteva extrase de la

interogatoriile la care a fost supus G. I. Starâi pentru a-şi

recunoaşte activitatea ca „spion român”, preluate din volumul

istoricului transnistrean Alexei Memei – „Teroarea comunistă în

RASSM (1924-1940) şi RSSM (1944-1947). Mărturii

documentare”, apărut în acest an la Editura Serebia din

Chişinău, p. 531-535.(I.P.)

*

Din procesul-verbal al interogatoriului de pe data de 30 iunie 1937


106

*


107

*


108

*


109

PERISCOP Anul V Nr.4 (20) octombrie-decembrie 2012

110

O CARTE DE COLECŢIE: „ZIARISTUL ŞI FASCINAŢIA CLIPEI”

În faţa cărţii Ziaristul şi fascinaţia clipei, cu subtitlul incitant „Condeie de altădată”,

avându-l ca autor pe jurnalistul de excepţie Carol Roman, ar fi suficient să ne

adresăm iubitorilor de texte scrise cu vervă şi înţesate de idei doar cu acest îndemn:

citiţi-o, şi vă veţi bucura!

Anumite lucruri ne determină să zăbovim, totuşi, asupra acestui volum

excepţional, neîndoielnic de colecţie, apărut la Editura Balcanii şi Europa în anul

2012.

O primă precizare: datorită numelor celebre ale personalităţilor care se

destăinuie sau intră într-un fel sau altul în vizorul ziaristului Carol Roman (Brunea

Fox, George Călinescu, Zaharia Stancu, Tudor Arghezi, Saşa Pană, Geo

Bogza, George Macovescu, Victor Eftimiu, pentru a enumera doar câţiva dintre

români), la care se adaugă nume sonore din rândul străinilor, precum George

Gallup şi Art Buchwald, prezentul volum se constituie într-un veritabil îndrumar

pentru jurnalişti, mai tineri sau mai vârstnici.

Este un îndrumar, nu manual, care prin puterea de seducţie a exemplului şi

a limabajului scânteietor reprezintă, deopotrivă, o carte de referinţă şi un cod

deontologic pentru o profesie ce pare astăzi, sub imperiul democraţiei şi al libertăţii

nemărginite, un deziderat tot mai îndepărtat. Dincolo de valoarea literară şi istorică

a textelor, care completează în mod fericit un capitol important al Istoriei literaturii,

adunate în decursul unei activităţi îndelungate şi laborioase desfăşurate de Carol

Roman, volumul Ziaristul şi fascinaţia clipei ridică şi o problemă filosofică: care

este raportul dintre evenimentul cotidian, imediat, adică acele clipe care fascinează

pe orice ziarist şi acea încărcătură ideatică, ce transcende efemerul şi înfruntă

vremurile prin durabilitate, dată de valoarea generală, de esenţialitatea şi perenitatea

unui mesaj jurnalistic?

O întrebare care stăruie în lumea presei, căreia au încercat să-i răspundă şi

mari spirite ale culturii române. Iată ce scria, de pildă, Nae Ionescu, profesor de

logică şi filosofie şi, totodată, un mare ziarist în perioada interbelică: „Un articol de

gazetă este scris în trepidaţia întâmplărilor cotidiene, şi nu poate fi înţeles, în toată

dreptatea, decât de cel care îl ceteşte în această trepidaţie. Ziua de viaţă publică este

o cutie de rezonanţă; şi fără această cutie de rezonanţă, care ea selectează valorile

gazetăreşti, o activitate ziaristică îşi pierde şi sensul şi rostul”.

MOZAIC CULTURAL

111

Mai târziu, un alt mare gazetar mai ales în perioada de tinereţe, Mircea

Eliade, va susţine că „felul de a scrie al lui Nae Ionescu a însemnat o ruptură faţă de

tradiţia academică românească şi într-o anumită măsură chiar faţă de cea

europeană”. Iar acest spirit nou pe care îl aducea Nae Ionescu în jurnalism era

identificat de Mircea Eliade în „faptul de a filosofa în articole de ziar”, dând astfel

greutate şi aducând în faţa cititorului un plus de idei şi unghiuri de vedere menite

să-l ajute să se descurce în hăţişul evenimentelor şi să desluşească sensul acestora.

Este exact ceea ce face de multă vreme ziaristul Carol Roman şi ceea ce se

desprinde în primul rând din convorbirile sale cu ilustre personalităţi ale gazetăriei

româneşti şi străine.

În sfârşit, să mai reţinem din cartea domnului Carol Roman răspunsul

primit în 1970 de la un mare gazetar american, Joseph Alsop Wright (International

Herald Tribune) la întrebarea despre virtuţile unui ziarist profesionist:

„În primul rând, să aibă picioare solide, cu care să poată umbla peste tot

pentru a-şi strânge date.

În al doilea rând, să posede o inteligenţă vie, care să-i permită să înţeleagă

faptele pe care le-a cunoscut.

În al treilea rând, să posede un grad rezonabil de curaj care să-i permită

publicarea faptelor aşa cum sunt ele, fără teamă şi părtinire” (Op. cit., p. 210-212).

O exprimare sintetică, dar atât de cuprinzătoare, valabilă în toate epocile şi

nu doar pentru jurnalişti, dar şi pentru cercetătorii din ştiinţele sociale şi, în multe

privinţe, chiar pentru ofiţerii care culeg, analizează şi redactează informaţii.

Iată doar câteva motive care ne fac să revenim la îndemnul de la începutul

prezentării cărţii lui Carol Roman: citiţi-o, şi vă veţi bucura!

Ioan P.

Foiletoane


112

Profiluri

POPÂNDĂUL

Apele tulburi, nelimpezite încă definitiv, ale lui decembrie 1989 au ridicat

la suprafaţa societăţii româneşti cadavre politice ţinute în viaţă de fire ale căror

energie nu vrea să-şi trădeze sursa, mormoloci greu identificabili ai căror părinţi îi

renegă, oameni „serioşi” cu urechile ciulite la orice noutate benefică buzunarelor

lor, dar şi tinere speranţe trecute, prezente şi viitoare ale politicii de dinainte şi de

după evenimente.

Dintre aceştia, mereu veşnică tânără speranţă, vreau să vă descriu astăzi un

prototip pe care-l puteţi întâlni cel mai adesea pe lângă o personalitate reală , de

care frecându-şi coatele crede că va putea lua asupra-şi câte puţin din aura şefului.

Şef pe care este gata oricând să-l trădeze pentru altul ce-i oferă un mic plus, pe care-

l critică după ce mult timp l-a ridicat în slăvi pe post de ţuţăr, la care este gata să se

întoarcă spăşit cu lacrimi în ochi cerând iertare când din altă parte – recunoscut

fiind - este dat pe uşă afară.

Categoria aceasta , fără a dori să jignesc specia respectivă din fauna

autohtonă, am numit-o „popândău” după gestul mereu făcut de a se uita în jur să

vadă ce mai este de luat, de ciupit, de furat, de căpătat, de însuşit cu şi mai ales fără

drept şi nu de puţine ori cu acte cel puţin dubioase. Categoria aceasta nu stă în

picioare ca tot omul ce nu se teme să fie văzut şi care la rândul său doreşte să vadă

ce se întâmplă în lume , nu , stă cu genunchii flexaţi, gata oricând la săritura

apucătoare, la fuga mântuitoare , la întinsul brichetei, ţigărilor, pixului , carnetului ,

hârtiei chiar sanitare dacă „împrejurările o cer”, şefului actual sau posibilului şef în

viitor. Categoria aceasta joacă totdeauna la două sau mai multe capete pentru a şi-l

feri pe al său, nu riscă de obicei decât câte o pălmuţă , dar i se întâmplă din ce în ce

mai des să primească un şut. În spate.

Locurile cel mai des căutate sunt cele călduţe , niciodată fierbinţi şi mai ales

nu reci, pe la fundaţii în consilii, pe la asociaţii prin conduceri , pe la societaţi

comerciale – în special SA- în AGA, pe la ministere pe post de consilieri şi când pot

da lovitura chiar în partide politice pe câte un loc eligibil sau măcar retribuit din

cotizaţiile membrilor obişnuiţi. Ce face pe acolo, pe unde se aciuiază şi mai ales

cum se aciuiază? Răspunsul este lesne de cunoscut, căutaţi-l în literatură, chiar pe

la noi ; Dinu Păturică nu s-a inventat astăzi , este mai mult decât secular ... şi din

păcate , peren!

Intră totdeauna pe uşa din dos, smerindu-se şi promiţând marea cu sarea , se

zbate câtva timp ca să aducă de la alţii câte ceva pentru noii stăpâni, să-i câştige şi

să le adoarmă vigilenţa , se infiltrează apoi cât mai aproape de vârf ca să aibă ce

vinde altora sau cu ce influenţa „masele”; indiferent de opinia politică, discursul său

este de centru stânga către centru dreapta , se crede şi se afirmă specialist în tot şi

toate , acum mai ales în economia de piaţă din care doar la controalele instituţiilor

abilitate se vede că nu a ştiut nimic decât o eventuală eludare a legilor . În final ,

dacă-i reuşeşte manevra, încearcă să se debaraseze de şefii legali prin orice metodă ,

îşi atrage amici de aceeaşi teapă cu el şi-i pripăşeşte pe lângă funcţia sa ca să aibă

MOZAIC CULTURAL

113

corul propriu de lăudători , iar dacă nu reuşeşte , fuge ca popândăul lăsând în urmă

o duhoare grea şi mai ales o amintire de neşters. Din motive lesne de înţeles . Şi

încă ceva, la plecare ia din grabă şi nebăgarea de seamă a celor ce se bucură să

scape de el şi câte o „amintire” pe care chiar cu acte de vreţi s-o recuperaţi, nu cred

că veţi mai reuşi. Îl va apăra noul stăpân , care nu ştie ce-l aşteaptă.

Iată de ce , domnilor şefi de partide, de fundaţii, de asociaţii, de

cooperative, de societăţi comerciale, culturale , de ministere , de primării şi alte alea

, vă rog ascultaţi sfatul meu şi feriţi-vă de popândăi ! C-aşa-i mai bine, mai sănătos

şi mai sigur .

Sfaturi pe lumină

GÂLCEAVA

Când mă gândesc la o ceartă îmi vine totdeauna în memorie Gâlceava

înţeleptului...de, obicei de filolog , numai că asistăm astăzi mai ales la gâlcevi –

certuri lipsite de înţelepciune . Culmea e că sunt produse de oameni cu carte de la

care te-ai aştepta la altceva sau măcar să-şi vadă , să-şi cunoască mai bine interesele

. Deunăzi , un cunoscut de-al meu , de-al nostru , fost preşedinte de fostă

cooperativă devenită , prin forţa noilor legi ale economiei de piaţă , societate şi-a

transformat peste noapte fostul lider sindical în prim-mandatar al instituţiei , dorind

să-l aibe aproape şi să-l conducă chiar din umbră , să-i sugereze măsurile economice

şi politica firmei spre un viitor luminos . Averea foştilor proprietari colectivi ,

intrată pe mâna câtorva şi mai ales a celor doi , promitea să facă pui spre bunăstarea

tuturor şi mai cu seamă a lor şi a prietenilor lor . Ceilalţi foşti proprietari la

îndevălmăşie urmau să primească atât cât să nu moară de foame după transformarea

mebo-istă . Numai că nu a mers prea mult căruţa , mandatarul a vrut şă-şi pună

oamenii lui în funcţii dându-i de-o parte pe-ai preşedintelui , preşedintele i-a arătat

cartonaşul galben , apoi pe cel roşu şi s-a debarasat de el aducând pe rând alţi doi –

trei mandatari care să-l respecte , să-l servească pe el şi ai lui până când votul

adunării generale l-a dat jos şi pe el şi pe-ai lui. Ce să-i faci , aşa e viaţa şi aşa

lucrează democraţia ! De piaţă . Dacă le-a fost mai bine acţionarilor , nu mai

contează pentru povestea noastră şi nici nu ştiu . Dar ce-au făcut cei doi protagonişti

foşti prieteni , foşti tovarăşi de lupte şi beneficii? Şi-au creat unul după altul alaiuri

partizane de foşti şi viitori beneficiari de promisiuni economice şi au început să se

dezavueze ( ce frumos eufemism! ) în public , în gazete , peste tot pe unde mai

accepta cineva să-i asculte . Fiecare îl acuza pe celălalt şi-ai lui de trădare , de hoţie

, de minciună , de inginerii financiare , de sperjur ... dar de câte nu se-acuzau ! Din

cearta lor – publică – instituţiile abilitate ale statului au strâns dovezi despre afaceri

dubioase la care nici nu s-ar fi gândit şi i-au luat la întrebări pe cei doi , separat şi

împreună , de n-au avut de unde să mai găsească scuze şi acoperiri . „De unde şi cu

ce fumai ţigarete străine , de unde şi cu ce luai maşini scumpe , de unde şi cu ce ţi-ai

făcut vilişoara , de unde şi cu ce ţi-ai trimis copiii la carte peste hotare , de unde şi

cu ce ţi-ai încropit noul parteneriat economic ş.a.m.d.” Semne de întrebare să fie , că

avem noi curiozităţi (oficiale) câte broaşte-n lac ! Şi cu ce s-au ales sau speră să se

mai aleagă cei doi ? Cu praful de pe toba bătută de ei până la spargere . Că vorba aia

, tot de la ţărani , când doi se ceartă – al treilea câştigă . Eu am răbdare . Să văd cine


114

este al treilea . Noul beneficiar al cooperativei , pardon al societăţii . Poate mai

recâştigă câte ceva şi foştii cooperatori ? Acţionari acum . Acţionari , la ce ? Că

bunurile s-au dus . De mult , şi-i tare greu să mai agoniseşti altele , chiar şi aşa vechi

cum erau , cu care făceai un bănuţ pentru ai tăi , pentru familie . Doar dacă

„statul”mai dă vreo lege de recuperare , de reîmproprietărire , de refacere , de ... Dă

Doamne ! Eu aştept . Calm . Dar cu curiozitate . Şi dacă o fi aşa , o să mă mir din

nou . Că aşa sunt eu :

Mihai Miron

MOZAIC CULTURAL

115

CĂ AȘA-I ROMÂNUL...

Nu suntem noi acum europeni? Nu avem noi ziua Europei? Nu avem și

steagul Europei și imnul Europei? Ce ne mai trebuie nouă încă o zi? Încă un steag?

Încă un imn? Câte vrem?

Domne, m-am săturat să oprească ăștia circulația pentru pregătirile de ziua

națională, ca să se antreneze armata să meargă în pas de front, că până acuma n-au

reușit să învețe.

Și cu ziua asta națională… În decembrie s-au găsit s-o pună și ei, că o lună

mai acătării, o lună de vară, n-au găsit. Mai bună era aia de la 23 august. Era cald,

era vară, era bine. Acum te plouă, te ninge, te bate și te fluieră vântul. Ar trebui să

ne întrebe și pe noi cineva: ”Bă, voi când vreți să aveți ziua voastră națională?” Şi

am alege, în mod democratic, că de-aia am intrat în democrație cu lupte și cu jertfe,

să fim democratici.

Am pune-o în mai. Mai spre sfârșit ca să nu ne facă vremea vreo surpriză

tocmai de ziua noastră națională… Nu! Că-n mai a mai fost și și-așa sunt destule

sărbători în luna mai: și ziua muncitorilor și ziua independenței și ziua victoriei și

ziua Europei și ziua regalității și uneori, destul de des, și ziua Paștelui. Iar dacă n-ar

fi fost de ajuns, tot în mai, și Mihai Viteazul s-a trezit să unească cele trei țări

române într-una singură. Bine că nu prea știe lumea de chestia asta naționalistă, că

ar fi mai fi pus de-o sărbătoare. Prea multe sărbători în mai! Ce, facem luna mai

luna sărbătorilor?

Mai bine punem ziua națională în iunie!.. După ziua copilului?… Nu, nu e

bine nici în iunie. În iunie încep concediile. Și ce facem, chemăm oamenii din

concediu ca să asiste la defilarea armatei și la demonstrația oamenilor muncii?…

Nu, ”oamenii muncii” li se spunea pe vremea lui Ceaușescu, iar acum să le zicem

”oamenii ne-muncii”, nu merge… Demonstrația oamenilor… și atât. Care

oameni?... Toți sunt oameni. Și hoții, și pungașii și escrocii și mincinoșii și perverșii

și leneșii și traseiștii și trădătorii… Să demonstreze ăștia toți? Să iasă pe străzi și să

strige mai știe cine ce? Nu-nu, fără ei! Demonstrație-demonstrație, dar fără ei. Chiar

dacă fără ei or să rămână străzile cam goale și pustii. Și ce? E sărbătoare. Lumea stă

acasă și sărbătorește. Se uită la televizoare și comentează. Sau se joacă în liniște la

calculatoare și nu comentează nimic. Când greșește tastele și pierde toate viețile, ia

jocul de la început. E pace și e sărbătoare, au început concediile și vacanțele. Nu

face să le tulburi. Tulburările nu sunt niciodată bune. Nu, în iunie nu-i bine!

În iulie! Lumea s-a mai liniștit, a intrat în ritmul verii… Au început codurile

galbene și portocalii de caniculă… Oamenii merg pe străzi cu sticluțele de apă după

ei ca să nu se deshidrateze și noi să îi chemăm să iasă pe străzi să sărbătorească ziua


116

națională? Să se îmbolnăvească de ziua națională? Să se aștepte cu groază ziua

națională? Să fugă oamenii ca de boală de ziua națională? Nu, nu e bine! Nu e bine

în iulie, tocmai în luna lui cuptor.

În august. Iar ne întoarcem în august? Păi ce-o să zică UE? Ce-o să zică și

America? De nemți, motorul Europei, nici nu mai vorbim. Or să creadă că suntem

nostalgici. Și gata, ne-am lins pe bot de ajutoare. Nu că n-ar fi bine și fără ajutoare

dar nu poți să refuzi ce-ți dau frații mai mari. Nu poți să-ți bați joc de sprijinul lor și

să-i lași stingheri, singuri, fără să aibă pe cine sprijini sau de cine să se sprijine și ei,

că relațiile sunt întotdeauna reciproce. Nu? Că ar găsi ei repede alții pe care să îi

sprijine? Da, dar s-ar chema că noi am refuzat sprijinul lor atunci când ei doreau cu

ardoare să ne sprijine deși nu aveau nici un interes. Și, apoi, dacă se găsește cineva

care să ne dea un brânci tocmai atunci când noi, ca niște încăpățânați și

nerecunoscători, nu vrem nici sprijin și nici ajutor dezinteresat? Nu e bine în august.

Nu e nici frumos, nici fair față de partenerii noștri. Nu trebuie să ne uităm numai

după avantaje, trebuie să ne asumăm și responsabilități. Ar fi o totală lipsă de

responsabilitate să ne fixăm ziua națională tocmai și taman în august.

În septembrie… Cine dracu stă atunci de sărbători? Începe toamna. Se

strâng recoltele rămase pe câmpii, livezii și vii. Încep școlile, protestele sindicatelor

din învățământ, din sănătate, ale funcționarilor publici, ale angajaților din

transporturi, ale minerilor câți or mai fi rămas, în fine, ale nemulțumiților…Păi, faci

demonstrație cu ăștia?... Cu nemulțumiții? Nu e bine în septembrie.

În octombrie… Abia s-au liniștit protestele. Îi scoți iar în stradă? Te

mănâncă pielea? Lasă-i în casă, la telenovele, la talk-show-uri, la emisiuni de

divertisment, la meciuri de fotbal că au acum ce să vadă. Și campionat național și

cupă și Champions League și Europe League și acuze și scandaluri și dezvăluiri și

arbitraje… În plus, de bine de rău, a ieșit și ceva vin, iar țuica a început și ea să

curgă la cazane…

În noiembrie, e cel mai bine. Dar plouă… Pe străzi se merge cu umbrele. Să

scoți lume în stradă cu umbrele? Nu iese nici dracu. Melancolie peste tot. Nici

protestele nu se mai țin în noiembrie. Nu, nu merge în noiembrie. Nu-i potrivit.

În decembrie? Păi, iar ajunserăm în decembrie? Nu de aici plecarăm, că te

plouă, că te ninge, că te bate și te fluieră vântul? Când toată lumea se pregătește de

sărbătorile de iarnă? Când se aprinde bradul de Crăciun, când Moș Niculae și Moș

Crăciun se întrec în daruri și cadouri, când vine Ziua Domnului și Anul Nou. Cine

mai stă acum de sărbătoarea națională? Naționaliștii!

Știți ce?! De fapt care-i problema, domne, cu ziua asta națională? N-avem

noi destule pe cap și-așa? Ce ne mai trebuie nouă și zi națională? Alte cheltuieli cu

pregătirea, cu sărbătorirea, cu defilarea, cu demonstrația, cu recepții și cock-tail-uri

oficiale, cu discursuri politice, înțepături, scandaluri, acuze și mitocănii între

politicieni și între noi care avem opinii și simpatii politice ca orice oameni

MOZAIC CULTURAL

117

conștienți și implicați în viața socială? Asta ne trebuie nouă când peste tot în lume

oamenii se strâng de la cheltuieli inutile și prostești? Asta ne trebuie nouă în secolul

XXI?

Nu suntem noi acum europeni? Nu avem noi ziua Europei? Nu avem și

steagul Europei și imnul Europei? Ce ne mai trebuie nouă încă o zi? Încă un steag?

Încă un imn? Câte vrem?

Nesătui! Suntem niște nesătui! Asta e! Nu ne mai satură Dumnezeu! Nu ne

ajunge niciodată cât ne dă! Cât am avea tot mai dorim ceva. În loc să zicem mersi și

să ne mulțumim cu ce avem, noi vrem mai mult, mai mult, și mai mult, că așa-i

românul...

C.M. Ovidiu


118

TITLUL ŞTIINŢIFIC – O ASPIRAŢIE MEREU VIE A TINERILOR

Într-o societate de consum, fără orizont, dominată de ochiul banului şi satisfacţii

materiale imediate, pe care unii dintre contemporanii noştri vor să o impună şi în

România, au de suferit întotdeauna şi valorile tradiţionale, care sunt răsturnate şi

răstălmăcite. Aşa se face că, de câtva timp, asistăm la o încercare, demnă de o cauză

mai bună, de a arunca în derizoriu doctoratele şi,

în general, titlurile ştiinţifice şi academice. Adică

un domeniu în care şcoala românească a

performat şi care constituie un pilon

fundamental în susţinerea eforturilor de propăşire

a naţiei, de reformare şi modernizare a României.

Iată de ce constatăm cu satisfacţie că, în pofida

ispitelor de tot felul, înclinaţia spre cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă

rămâne o atracţie puternică pentru spiritele tinere, creatoare ale societăţii româneşti.

Este şi cazul tânărului Cătălin Neagu, unul dintre colaboratorii revistei

”PERISCOP”, care în toamna acestui an și-a susținut public teza de doctorat la

capătul a cinci ani pe care i-a dedicat cercetării în cadrul Academiei de Studii

Economice din București. Lucrarea sa de doctorat, intitulată ”Substanța economică

a comportamentului uman”, vine să completeze și să aprofundeze cele mai noi

abordări pragmatice și teoretice la nivel mondial în domeniul economiei, orientate

spre studiul proceselor și fenomenelor economice din perspectivă comportamental

umană.

Comisia în fața căreia Cătălin Neagu și-a susținut rezultatele finale

ale cercetării a fost condusă de domnul prof.univ.dr. Dorel Ailenei, Decanul

Facultății de Economie din cadrul ASE București și a cuprins alte nume importante

ale mediului academic din țara noastră, cu preocupări în studierea problematicii

economice.

Prof. univ. dr. Magdalena Iordache-Platis, Prorector însărcinat cu

managementul calităţii şi relaţiile cu mediul de afaceri al Universității București, a

afirmat în calitate de membru al acestei comisii că ”lucrarea reprezintă o frumoasă

pledoarie pentru înțelegerea rolului omului în economie ca fundament al acesteia.

Este o lucrare complexă, care își propune să descrie comportamentul uman din

perspectiva manifestărilor raționale și iraționale. Este o lucrare curajoasă,

dedicată unei problematici aparte, frumoase dar dificile prin complexitatea

abordărilor existente în domeniul teoriilor behavioriste pentru care contribuțiile

doctorandului sunt de admirat. Este o lucrare cu o finalitate bine intuită de la bun

început, cu un parcurs științific original și atractiv, cu aprecieri temeinic

fundamentate.”

MOZAIC CULTURAL

119

Un alt membru al comisiei doctorale sublinia că autorul aduce la un loc

informații din multiple domenii de studiu: economie, sociologie, antropologie, și

pune în evidență legături de mare însemnătate pentru dezvoltarea viitoare a

economiei ca știință de sine stătătoare, aceste noi căi de cercetare fiind esența

lucrării.

Trebuie spus, de asemenea, că demersul domnului Cătălin Neagu s-a

concretizat în toată această perioadă în mai multe studii și articole academice

apărute în reviste de specialitate din țară și din străinătate sau susținute în cadrul

unor manifestări științifice naționale și internaționale, o parte dintre acestea

obținând importante distincții. Amintim, în acest sens, lucrarea sa cu titlul ”The

Mechanics of Human Mind in the Economic Environment”, susținută în cadrul the

2012 Costa Rica Global Conference on Business and Finance. Materialul prezentat

a obținut cea mai înaltă distincție acordată de organizatorii manifestării, autorul

primind, cu această ocazie, propunerea de a-și publica rezultatele cercetării în

paginile revistei internaționale cu caracter științific ”Review of Business&Finance

Case Studies”. Totodată, articolul său intitulat ”Dark Leadership into the Business

World”, a fost publicat în secțiunea Management & Marketing a revistei Metalurgia

Internațional, una din publicațiile academice de referință la nivel mondial, cotată

ISI (categoria A) și indexată în cele mai mari baze de date științifice din lume, care

promovează cele mai importante realizări științifice în domeniile economic și

tehnic.

Ne alăturăm și noi celor care au remarcat efortul științific întreprins de Dr.

Ec. Cătălin Neagu, ale cărui realizări reprezintă și o reconfirmare a calității ridicate

a materialelor pe care le-am publicat şi noi în revista ”Periscop”. (Redacţia)


120

La simpozionul Hurmuzachi

O SURPRIZĂ PLĂCUTĂ

Primind eu o invitație la Simpozionul Internațional „Arc peste timp”,

dedicat împlinirii a 200 de ani de la nașterea marelui istoric și patriot Eudoxiu

Hurmuzachi, unul dintre iluștrii oameni de cultură ai Bucovinei, m-am bucurat

enorm. În primul rând pentru că o asemenea invitație reprezintă o dovadă că

prietenii și cunoscuții mei nu m-au uitat. Apoi, și pentru că, de peste un sfert de veac,

am fost interesat într-un mod aparte de istoria Bucovinei și a oamenilor de pe

meleagurile acestei vechi provincii istorice românești.

La data respectivă (28 noiemmbrie 2012), însoțit de colegul nostru Ioan

Gatea, pe care-l știu interesat de asemenea evenimente, m-am dus la adresa indicată

pe invitație: Sala de lectură a Bibliotecii Facultății de Litere - București. Era deja

aproape plină. Lume multă: istorici și cercetători în acest domeniu ce mi se pare tot

mai interesant, oameni de artă și cultură, profesori universitari, diplomați, un

numeros public dornic să afla cât mai multe despre personalitatea lui Eudoxiu

Hurmuzachi și familia sa.

Se știe că familia Hurmuzăcheștilor, prin tot ce au făcut membrii acesteia

pentru românii din Bucovina și Transilvania, începând cu perioada Revoluției de la

1848, s-a afirmat pe plan european prin multe studii și lucrări din domeniul istoriei,

lingvisticii, sociologiei, artei și culturii.

M-am bucurat că printre cei prezenți să-l întâlnesc pe colegul nostru dr. Ion

Constantin. Bucuria și surpriza cea mare a apărut însă ceva mai târziu. Atunci când

am constatat că doctorul în istorie Ion Constantin, colegul nostru, membru în

colegiul de redacție al revistei „Periscop”, s-a numărat printre cei medaliați la acest

simpozion organizat cu prilejul bicentenarului Eudoxiu Hurmuzachi.

La drept vorbind, nici n-ar fi trebuit să mă mir, întrucât mai toți cunoaștem

interesul și preocupările asidue ale colegului nostru pentru istoria și cultura celor

două vechi provincii românești, Basarabia și Bucovina. De peste două decenii a

lucrat cu sârg, reușind să scrie numeroase cărți valoroase despre istoria tumultuoasă

a acestor două regiuni desprinse din România Mare.

Vasile Dumitru Fulger

DIN ACTIVITATEA ACMRR-SIE

121

DIN ACTIVITATEA ACMRRR

- La 11 octombrie 2012, conducerea Asociaţiei Cadrelor Militare în

Rezervă şi în Retragere provenite din SIE a organizat, la Cercul Militar Naţional

aniversarea împlinirii vârstelor de 70, 75, 80 şi 85 de ani în semestrul I/2012, pentru

un număr important al elitei cadrelor militare care au desfăşurat activitate de

informaţii externe în interesul naţional al României.

Cu acest prilej conducerea Asociaţiei le-a adresat mulţumiri pentru

tot ceea ce au înfăptuit, cu credinţă sub drapel, precum şi urări de sănătate pentru

participanţi şi familiile lor.

- La 24 octombrie a.c. Federaţia Militarilor din România a organizat

în sala "Avram Iancu" de la Palatul Parlamentului un simpozion pe două teme

interesante, referitoare la partidele politice şi ONG-uri şi la modalităţi de

armonizare a relaţiilor dintre asociaţiile cadrelor militare şi creşterea

reprezentativităţii lor în faţa autorităţii statului.

Preşedintele ACMRR-SIE, gl.bg.(r) PETRU NEGHIU, prezent la

manifestare, a propus, în cadrul intervenţiei sale, să se analizeze în asociaţii

posibilitatea ca la nivel naţional să se constituie o "Comunitate a Militarilor din

România", care să cuprindă toate structurile asociative legal constituite ale cadrelor

militare în rezervă şi în retragere, în care să se păstreze identitatea distinctă a

fiecărei asociaţii, iar organizarea şi funcţionarea acestei comunităţi să se

fundamenteze pe principii democratice, atât în conducere, cât şi în execuţie.

Propunerea a fost foarte apreciată de participanţi inclusiv de reprezentanţii unor

instituţii ale statului, Parlament, MApN etc.

În după-amiaza aceleiaşi zile, preşedintele Federaţiei, gl.bg.(r)

NICOLAE GROPAN a organizat o "seară de socializare" prilejuită şi de aniversarea

Zilei Armatei Române. Din partea Asociaţiei noastre au fost invitaţi opt membri,

împreună cu soţiile.

La aceste manifestări au fost prezenţi şi parlamentarii CRISTIAN

DAVID (PNL) şi DĂNUŢ IUGA (PDL).


122

- La 16 noiembrie a.c. a avut loc la sediul Asociaţiei o întâlnire a

conducerii executive a ACMRR-SIE cu acad. Dinu C.Giurescu, membru al

Consiliului Ştiinţific al revistei noastre, la care a participat şi gl.col.(r) Iulian Vlad.

Cu acest prilej s-au discutat aspecte ale direcţiilor viitoare de evoluţie a conţinutului

revistei PERISCOP, stabilindu-se obiective de ridicare a nivelului de participare a

membrilor Asociaţiei cu materiale referitoare la activitatea proprie, specifică,

desfăşurată în interes naţional, în diferitele perioade de evoluţie a structurilor de

informaţii externe ale României.

La întâlnire a fost invitat şi dl. col.(r) Constantin Murăreţu, care a

făcut o informare şi a solicitat sprijinul pentru cercetarea şi punerea în valoare a

unor importante materiale care au aparţinut bibliotecii şi muzeului fostei Mitropolii

Greco-Catolice de la Blaj, sustrase şi ascunse de către persoane avizate şi interesate.

Materialele, apreciate ca având "o valoare inestimabilă", au fost

descoperite şi ridicate de către ofiţer, din locurile în care au fost ascunse în urmă cu

peste 50 de ani şi au fost predate pe bază de procese verbale instituţiilor competente.

Este vorba despre 6 (şase) tăbliţe cerate, Craniul poetului Petöfi

Sandor, manuscrise de corespondenţă, documente şi obiecte personale etc., care au

aparţinut lui Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Andrei Şaguna, Iacob Mureşan şi

altor cărturari şi oameni politici din România, documente, publicaţii şi tipărituri

istorice şi religioase, materiale etnografice, piese numismatice, hărţi topografice,

etnografice şi geologice cuprinzând diferite zone şi regiuni din România, Ungaria,

Cehoslovacia, Iugoslavia etc.

Dl. col.(r) Murăreţu deţine documente oficiale şi publicaţii care

atestă existenţa acestor materiale în biblioteca şi muzeul Mitropoliei de la Blaj,

precum şi descoperirea şi predarea acestora forurilor competente.

De asemenea, deţine o bogată documentaţie referitoare la biografia,

personalitatea, comportarea şi activitatea poetului revoluţionar maghiar Petöfi

Sandor, precum şi la ipotezele privind dispariţia acestuia în timpul revoluţiei de la

1848, în urma bătăliei de la Albeşti.

- Preşedintele Asociaţiei noastre, gl.bg.(r) Petru Neghiu şi secretarul

general, col.(r) Niţu Costică au participat miercuri, 21 noiembrie a.c. la întâlnirea

conducerilor Asociaţiilor cadrelor militare în rezervă şi în retragere din sistemul

naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, organizată de ACMRR-

SRI, unde s-a elaborat proiectul Programului de activitate comună pentru anul 2013,

în conformitate cu Protocolul de Colaborare dintre Asociaţiile: ANCMRR-MApN,

ANCMRR-MAI, ANCMRR-SRI, ACMRR-SIE, ACMRR-STS, ACMRR-SPP,

ACMRR-DGPI/MAI. Obiectivele principale ale activităţilor stabilite pentru anul

2013 se referă la măsuri concrete de influenţare a autorităţilor publice pentru

finalizarea reparaţiilor aduse pensionarilor militari în urma aplicării Legii 119/2010,

privind recalcularea/revizuirea pensiilor militare, conţinutul noii legi a pensiilor

militare în părţile care privesc pensionarii actuali în plată şi alte măsuri de

colaborare în domeniul imaginii şi comunicării publice a Asociaţiilor noastre.

În cadrul şedinţei s-a aprobat solicitarea Asociaţiei cadrelor militare

în rezervă şi în retragere din Direcţia Penitenciare de a adera la Protocol.

DIN ACTIVITATEA ACMRR-SIE

123

- Se pare că devine o frumoasă tradiţie pentru absolvenţii cursului

de informaţii externe, seria 1965-1967, de a se întâlni şi a readuce în memorie

momente dintre cele mai frumoase ale tinereţii care, prin rezultatele obţinute şi

evoluţia în carieră şi misiuni specifice îi situează în cadrul "generaţiilor de aur" ale

unităţii de învăţământ a spionajului românesc. Având şi participarea conducerii

executive a Asociaţiei noastre, în toasturi şi luări de cuvânt s-a subliniat faptul că

ceea ce a fost specific grupei acestor cursanţi, coeziunea, unitatea de acţiune şi

sudura sentimentală, a rămas ca trăsătură a relaţiilor ulterioare dintre ei, până acum,

la vârsta senectuţii. Asociaţia noastră sprijină astfel de acţiuni pentru membrii săi,

asigurând cadrul organizatoric şi funcţional pentru desfăşurarea lor.

- La data de 24 noiembrie 2012 redactorul-şef, secretarul general de

redacţie şi dl Prof.dr. Mihai Miron, membru al Consiliului Ştiinţific al

revistei Periscop au participat la cea de a XII-a întîlnire „Hai acasă!”, cu

reprezentanţii presei de limbă română din diaspora şi ai asociaţiilor

românilor de pretutindeni. Reuniunea a avut ca temă “Mass- media diasporei

române” şi a fost organizată de Departamentul de strategii guvernamentale

din cadrul Guvernului României, în parteneriat cu Uniunea Ziariştilor

Profesionişti din România şi Asociaţia Pro Familia. Evenimentul a adunat

aproximativ 100 de jurnalişti români şi reprezentanţi ai asociaţiilor de români

din 15 ţări ale lumii. Cu acest prilej dl. Ioan Popa şi-a prezentat lucrările „Românii,Basarabia şi Transnistria” , „Mecanisme de putere ale regimului

totalitar comunist” şi a făcut o donaţie de carte.

- La 30 noiembrie 2012, dl. General Iulian Vlad şi redactorul şef al revistei

Periscop, Ioan Popa, au participat ca invitaţi la Gala premiilor pe anul 2012 ale

revistei Balcanii şi Europa.Printre laureaţii din acest an s-au numărat ambasadorii

SUA, Chinei şi Bulgariei, directorul S.R.I – ambasadorul George Maior, actriţa

Oana Pellea şi dl. George Potra, director al Fundaţiei Europene Titulescu, distins

prieten şi colaborator al revistei Periscop


124

- La 26 noiembrie 2012, redactorul şef al revistei PERISCOP, I. Popa, a

participat la o întâlnire cu studenţi şi cadre didactice de la Universitatea

TIBISCUS din Timişoara, organizată de prof. univ. dr. Adrian Rachieru, prorector

al acestei instituţii. Au fost prezenţi, de asemenea, membri ai Asociaţiei Pro

Basarabia şi Bucovina din localitate. Colegul nostru a vorbit asistenţei despre

relaţiile moldo-române în trecut şi azi şi a făcut o donaţie de carte pe problematica

basarabeană.

O întâlnire asemănătoare s-a desfăşurat, la 7 decembrie 2012, la Universitatea

ANDREI ŞAGUNA din Constanţa, prilejuită de simpozionul organizat de

conducerea acestei universităţi pe tema unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România.

Au fost prezenţi studenţi şi cadre didactice în frunte cu prof.univ.dr. Aurel Papari,

rectorul Universităţii ANDREI ŞAGUNA, consulii generali ai Chinei, Turciei şi

Rusiei la Constanţa, reprezentanţi ai Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina şi ai

organizaţiilor de veterani ai Armatei Române. Redactorul şef al revistei

PERISCOP a avut o intervenţie despre identitatea românească a Basarabiei şi a

făcut o donaţie de carte, distribuită Bibliotecii Universităţii şi participanţilor la

simpozion.

Costică Niţu

Date post:	15-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	overdose25
View:	53 times
Download:	8 times

Periscop-4

Documents