Perioada contemporană a istoriei sociale a

României

Începutul dezvoltării Principatelor române şi mai târziu a României a stat modern este

inevitabil legat de dezvoltarea burgheziei europene. Aceasta din urmă este, aşa cum susţine

Ştefan Zeletin în „Burghezia română” (1991), efectul creării de noi relaţii comerciale între

Europa şi Asia, cu prilejul cruciadelor. Orientul producea, în acea vreme, produse cu mult

superioare celor europene, mărfuri care, odată ajunse în Occident, trebuiau plătite ori cu bani,

ori cu metale preţioase, deoarece produsele europene ale timpului nu puteau fi comercializate.

Zeletin continuă explicaţia conform căreia burghezia a început să se dezvolte cu adevărat în

Europa în momentul în care aceasta a produs pentru schimb, ducând astfel la naşterea primei

forme de burghezie europeană, şi anume „mica burghezie” (sec XIV-XV). Mica burghezie

era caracteristică, după Zeletin, oraşelor libere, care nu aveau ca scop producţia pentru

capitalizare ci pentru acoperirea costurilor propriilor nevoi.

Trebuie însă să discutăm şi despre spaţiul românesc şi ceea ce îl caracteriza înainte de

influenţa burgheziei europene şi a capitalismului.

După cum explică Gherea în „Neoiobăgia”, baza societăţii dinainte şi în timpul

feudalismului o reprezenta agricultura şi relaţiile feudale. „Este însă o necesitate socială

imperioasă — afară de schimbul primitiv — care sileşte comuna rurală de atunci să intre în

relaţii cu altele: este apărarea războinică de năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta era necesară

cooperarea concertată şi concentrată a multor comune. De aici a rezultat funcţia unui

conducător de război pentru mai multe comune, funcţie socială care, prin abuzul de putere

obişnuit, se preface în stăpânire, în dominare: peste feudalii mici apare un stăpân mai mare,

care stăpâneşte regiuni întregi. Dar şi către feudalul cel mare tributul se plăteşte, în cea mai

mare parte, în natură sau în muncă, nu în bani, pentru că societatea aceea continua să fie

bazată pe gospodăria naturală, nu bănească.” (Gherea, 1910). Dacă acea perioadă era

caracterizată la început de un schimb minim între comune, o dată cu dezvoltarea agriculturii a

venit şi cea a bunurilor materiale, deci a producţiei (surplusul de producţie face posibilă

diferenţierea meseriilor) şi inevitabil a schimbului acestor produse. „Şi astfel apare mai

desluşit acea formidabilă putere economic menită să schimbe faţa lumii: diviziunea

muncii”(Gherea, 1910).

O caracteristică asupra căreia se pun de acord trei autori, Zeletin, Gherea şi Madgearu în

„Agrarianism, capitalism, imperialism” (1999) este situaţia ţăranilor în perioada feudală.

Aceştia erau iobagi, în sensul că aparţineau de pământul moşiilor boiereşti şi cărora le erau

datori cu dijma, adică produse ale culturii şi clacă, adică un număr de zile de muncă

obligatorii. În schimbul acestora, iobagii primeau vite şi unelte de muncă. Zeletin enumără

1

urmările acestui tip de relaţie: economice, dependenţa ţăranului de proprietar, sociale, faptul

că populaţia era împărţită într-o clasă de aristocraţie funciară şi una de iobagi, şi politice,

puterea de stat era deţinută numai de nobilimea funciară, care îşi creează privilegii, înlăturând

de la conducere restul populaţiei.

În acest moment la sate se făcea un schimb fără vreo însemnătate prea mare, oraşele

fiind locuri unde mica burghezia îşi începea drumul anevoios spre dezvoltare.

În secolele XV-XVI are loc cea mai mare revoluţie în dezvoltarea burgheziei-naşterea

capitalismul. Aici se opreşte acordul celor trei autori, căci fiecare vede în mod diferit felul în

care capitalismul a afectat societatea română de la acea vreme.

Un lucru este însă cert, ţările dezvoltate din Occident căutau acum noi pieţe de

desfacere pentru surplusul de produse, mărfuri care veneau la noi în ţară la preţuri foarte mici.

O dată cu venirea capitalismului aceste ţări din vestul Europei cereau la schimb materii brute,

adică produse ale solului, iar în cazul nostru grâul era principala resursă comercializată. Odată

ce grâul devine marfă şi, aşa cum explică Gherea, astfel de marfă nu se mai dădea sub formă

de dijmă, ci sub formă de bani, schimbare care a dus la necesitatea desfiinţării iobăgiei.

Până acum am discutat despre faptul că ţările occidentale aduc influenţa capitalismului

prin imboldul schimbului de produse prefabricate ieftine cu produse ale solului. Zeletin,

alături de Madgearu pun accentul pe rolul important pe care l-a avut Anglia în iniţierea

noastră în noua epocă a capitalismului. Zeletin explică faptul că Anglia venea cu surplusul ei

de produse în schimbul căreia cerea cereale la un preţ foarte bun la acea vreme. Însă în

Răsăritul Europei, turcii monopolizau viaţa economică şi socială era aproape în întregime

influenţată de turci. Principatele Române nu aveau voie să facă negoţ cu ţinuturile învecinate.

Astfel, începutul secolului XIX le găseşte în pragul ruine.

Salvarea Principatelor a fost Anglia. După cum am spus mai sus, aceasta, proaspăt ieşită

din revoluţia industrială, se confrunta acum cu posibilitatea de a produce mult şi bine, dar şi

cu exces de produse care puteau fi vândute la preţuri mici în schimbul căreia să cumpere

cereale, de care nu dispunea. Un moment de cotitură care a deschis drumul către dezvoltarea

Principatelor a fost războiul ruso-turc din 1828-1829, care s-a terminat cu victoria Rusiei prin

Tratatul de la Adrianopol, din 1829.

„Prin pacea de la Adrianopol se asigură libertatea comerțului pe Marea Neagră, iar calea

legăturilor economice cu Apusul este deschisă”( Madgearu, 1999, 17). Zeletin accentuează că

problema tratatului de la Adrianopol era că nu oferea garanţia unei relaţii comerciale de lungă

durată cu burghezia apuseană. Rusia, care stăpânea gurile Dunării nu se grăbea să le facă

navigabile pentru vasele mari, de teamă ca Dunărea să nu facă concurenţă Odesei. Unul dintre

2

Rezultatele controlului Regulamentului Organic era că produsele englezeşti puteau veni doar

cu nave uşoare în Principate, nave care nu puteau transporta cantităţi mari. Astfel, Anglia

luptă împotriva Rusiei în războiul Crimeii în 1854. Toate acţiunile Angliei au fost într-adevăr

făcute pentru beneficiul Principatelor, însă în spatele lor se afla, până la urmă, interesul

englezului de a-şi vinde mărfurile cât mai repede şi cât mai productiv, şi acela de a primi

cereale. Pentru acesta ţăranul român trebuia să poate produce pentru schimb şi să nu aibă altă

opţiune decât aceea de a cumpăra mărfurile englezeşti.

După câştigarea războiului de către burghezia apuseană, prin pacea de la Paris din 1856

se reglementează ieşirea Principatelor de sub tutela Rusiei şi o dată cu aceasta primim

libertatea negoţului pe Marea Neagră, Moldova primeşte districtele de la sub de Basarabia,

această reglementare având ca scop stoparea oricăreia influenţe a Rusiei asupra gurilor

Dunării, iar ca ultimă decizie importantă a păcii, Principatele trec sub tutela Marilor Puteri şi

se formează divanurile ad-hoc.

Zeletin, alături de Gherea, explică efectul pe care o ţară capitalistă îl are asupra unei ţări

agricole. Atunci când o ţară dezvoltată, cu o burghezie capitalistă bine structurată atrage în

zona sa de influenţă o ţară agricolă primitivă, aceasta din urmă trebuie să îşi schimbe

economia naturală, bazată de munca ţăranilor, într-o economie bănească pe producţia pentru

schimb. Acesta a fost şi cazul Principatelor, care au intrat sub influenţa Angliei. Efectul, aşa

cum îl enunţă Zeletin a fost că ţăranii sunt smulşi din raporturile patriarhale şi obligaţi să

lucreze în ritmul capitalist.

Odată ce Principatele trec sub influenţa statelor apusene, acestea din urmă ajung să

intervină de-a dreptul în afacerile interne ale românilor şi, aşa cum afirmă Zeletin,

Principatele sunt luate sub tutelă asemenea unei colonii. Puterile Centrale impun desfiinţarea

privilegiilor de clasă şi reforme. Toate aceste intervenţii nu aveau ca scop decât să

îmbunătăţească viaţa ţăranilor. Principala idee pe care au înţeles-o ţările capitaliste era aceea

că, pentru ca schimbul comercial să fie productiv, ţările cu care legaseră relaţii de acest tip

trebuiau să prospere. Astfel, dacă Anglia vroia să realizeze un comerţ avantajos cu Principate,

trebuie să îşi focalizeze atenţia asupra principalilor producători de cereale, adică ţărănimea.

Astfel, afirmă Zeletin, sub tutela Puterilor Centrale, convenţia de la Paris nu a fost decât

primul pas spre o revoluţie politică, economică şi socială. În fapt, efectul acestei treceri la

capitalism nu era nici altceva decât o eradicare a vechiului regim feudal, pe rămăşiţele căruia

avea să se formeze anevoios burghezia capitalistă.

În urma intrării Principatelor sub influenţa ţările capitaliste apusene, între ţărănime şi

boierime încep să apară conflicte, la rădăcina căreia se regăsea burghezia. Catalizatorul

3

acestei lupte care a dus, până în final la năruirea celor două clase- ţărănime şi boierimea, era

de fapt cea care a avut cel mai mult de câştigat.

Dacă în perioada feudală ţăranul era dependent de boier, după capitalism, într-o

societate burgheză liberă, ţărănimea era silită să producă pentru schimbul cu fabricate

industriale. Deoarece mărfurile străine era mult mai bune şi mai ieftine decât cele indigene,

mici meseriaşi dau faliment, ajungând la rândul lor să cumpere ceea ce produceau la început.

Iobagii devin ţărani liberi şi sunt izgoniţi de pe moşiile boierilor, deoarece pământul devine

proprietate privată. Proprietatea privată în sine este cea mai mare schimbare adusă de

capitalism. Schimbul liber necesită proprietate privată, adică proprietarul poate să dispună de

bunul său ca de o marfă, dar şi de libertate individuală, adică libertatea proprietarului de a

putea să vândă şi să cumpere după regulile pieţei libere. Ca urmare ţărănimea devine

proletară, pentru că nu mai dispunea de pământul pe care până acum muncea şi din roadele

căruia se putea hrăni şi el şi boierul.

„Nu erau în ţară nici condiţiile obiective, nici cele subiective pentru întocmirea politico-

socială a capitalismului: nici forţele economice care să necesiteze o asemenea transformare,

nici clasele producătoare, numeroase şi importante, care s-o reclame.

Se înţelege, era o clasă producătoare, numeroasă şi importantă, care gemea sub iobăgie:

era ţărănimea. Dar ţărănimea dorea şi reclama nu introducerea instituţiilor liberalo-burgheze,

ci desfiinţarea iobăgiei; ea s-ar fi mulţumit mai curând cu monarhia absolută a unui vodă care

ar fi eliberat-o din iobăgie”( Gherea, 1910). Zeletin afirmă că singura forţă care a venit în

ajutorul ţărănimii a fost capul statului. Motivul pentru care capul statului se găsea mereu de

partea ţărănimii era că aceasta era cel mai important sector din care se încasau birurile.

În această perioadă tulbure era la capul statului A. I. Cuza, proaspăt cu ocazia unirii

Ţării Româneşti cu Moldova. Alături de el se afla ministrul său Mihail Kogălniceanu. Ei au

înţeles pe deplin chestiunii prosperării ţărănimii. Era în favoarea lor ca ţăranilor să le fie bine

pentru că numai aşa aceştia putea fi în stare să suporte dările impuse de nevoile publice. În

această situaţie incertă, Cuza a acţionat astfel încât să poată împăca toate segmentele care

acum se aflau în impas- 1864

Trecerea de la vechiul regim la noul regim burghez de la 1864 a avut ca act fundamental

prima constituţie a României. Se numea „Statutul dezvoltători al Convenţiei de la Paris” şi a

marcat oficial o serie de schimbări ce aveau să afecteze întreaga populaţie. Astfel, între două

năzuinţe extreme, adică cea a boierimii de a alunga pe ţărani de pe moşii şi de a rămâne

singură stăpână pe pământ care, alături de roadele sale, devenise bun ce putea fi comercializat,

4

şi pe de altă parte năzuinţa ţărănimii de a pune ea însăşi stăpânire pe vechile moşii alungându-

şi foştii stăpâni, puterile în luptă au făcut un compromis.

Acesta a constat în „împroprietărirea ţăranilor”. Mai exact, s-a dat pământ şi stăpânilor,

adică boierilor şi ţăranilor. Felul în care a fost calculată suprafaţa de pământ care îi revenea

fiecăruia a fost stabilit după un criteriu ad-hoc. Adică, s-a acordat ţăranilor o suprafaţă de

pământ care era în raport cu posibilitatea de a susţine o cultură, mai exact în funcţie de

numărul de boi trăgători pe care îi avea în momentul împroprietăririi.

„Să vedem acuma situaţia ce s-a creat marii proprietăţi prin împroprietărirea de la 1864.

Am zis că pământul care s-a dat ţăranilor a fost neîndestulător pentru formarea unei mici

proprietăţi cât de puţin raţionale. Aşa e, 4 ha în mijlociu nu erau de ajuns pentru o familie

ţărănească, având în vedere primitiva cultură extensivă de atunci. Nu erau de ajuns,

bineînţeles, pentru o gospodărie raţională şi pentru un trai omenesc.

Ţăranul de atunci însă, ca şi cel de acuma dealtfel, avea cerinţe foarte mici, era învăţat

să trăiască în mizerie. Ca să-şi scoată existenţa mizerabilă obişnuită îi ajungeau 4 ha, ba şi mai

puţin ceva. Să nu uităm că atunci condiţiile economice ale traiului ţăranului erau incomparabil

mai uşoare decât acuma. Drumurile de fier nu erau, deci ţăranul avea, ca un izvor de câştig,

cărăuşia; avea pentru iarnă mica industrie casnică, nedispărută încă de tot pe atunci; avea

imaşuri comunale nearate încă; avea încă servitutea asupra pădurilor; iară birurile erau mai

mici, incomparabil mai mici decât acuma.

În aceste condiţii excepţionale, lăsat în voia lui, putea să-şi scoată cele necesare pentru

traiul lui obişnuit, atât de sărac, nu numai din 4 ha, dar şi din mai puţin. Şi era natural

psihologiceşte ca ţăranul, liber după veacuri de robie, stăpân pe pământul lui, stăpân pe voinţa

lui, să se apuce să-şi lucreze în primul rând pământul său. Insă în acest caz ce se făcea

proprietatea mare aproape cu totul lipsită de braţe? Căci doar nu putea fi muncită de vreo 60

000 de ţărani împroprietăriţi numai cu casă şi grădină şi nici în resturile de timp ale ţăranilor

împroprietăriţi. Evident că în asemenea condiţii proprietatea mare, pentru generaţii încă până

s-ar fi înmulţit populaţia, ar fi suferit o mare depreciere. De pe întinsele lor moşii rodnice, dar

nelucrate, proprietarii ar fi fost osândiţi să se uite cu melancolie cum ţăranii îşi scot existenţa

lor mizerabilă din peticele de pământ inferior, însă al lor. Dar statul, întreg organismul social,

ţara?

Acestea se găseau într-o situaţie tot aşa de grea ca şi proprietatea mare. Statul şi întreaga

supraconstrucţie socială aveau ca resurse de viaţă aproape exclusivă producţia agricolă. Or,

aceasta urma să se facă în cea mai mare parte pe pământurile împroprietăriţilor şi moşnenilor,

5

cam pe un sfert şi ceva adică din suprafaţa cultivabilă a ţării, restul aparţinând statului şi

proprietăţii mari.

În aceste condiţii, clasele dominante, cu stat cu tot, nu puteau să se dezvolte.

Iată dar situaţia economico-socială creată ţării la 1864. Ţărănimea şi mica proprietate

fără putinţa de a prospera, marea proprietate lipsită de braţe şi statul, organismul social,

supraconstrucţia socială, lipsite de putinţa de a se dezvolta.

Frumoasă creaţie!

Şi, pentru ca această frumuseţe să fie mai trainică, s-au luat şi măsuri ca să nu se mai

schimbe, declarându-se inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti”(Gherea, 1910).

În legătură cu suprafaţa de pământ care era prea mică pentru a susţine o familie de ţărani

cu mai este nevoie să se discute. Împroprietărirea nu a conferit o bază raţională pentru

dezvoltarea ţării, ci nu a făcu decât să îi fie potrivnică unei dezvoltări pe o bază dată.

Inalienabilitatea pământului vine ca o încercare a statului de se asigura că ţăranul nu se

foloseşte de suprafaţa sa de pământ pentru credit, aceasta neputând fi utilizată ca bun.

Zeletin vede a această tentativă de a mulţumi ambele tabere ca o rezolvare de moment,

căci, aşa cum spune el, toate ţările care trec de la feudalism la burghezie, înfruntă momentul

acesta, în care ţărănimea este redusă la mizerie. Tot Zeletin condamnă atitudinea lui Gherea

care este părtinitor şi nu obiectiv. De altfel Gherea spune că singura ieşire a ţărănimii din

situaţie în care se afla era lupta de clasă. Dar în această luptă marii proprietari ar fi avut de

partea lor statul, iar ţărănimea cel mult tinerimea revoluţionară de la 1848.

Revoluţionarii de la 1848 nu puteau ajuta acum ţărănimea. Deşi ei au fost cei care au

aduc România de la un stat iobago-feudal la unul burghezo-constituţional, ei nu aveau puterea

de a veni în ajutorul ţărănimii. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să privim contextul

desfăşurării revoluţiei de la 1848.

Zeletin explică faptul că mişcarea din 1848 a fost un act prematur, înăbuşit rapid. Motivul

pentru acest eşec a fost lipsa unei armate proletare revoluţionare, care exista de exemplu în

Franţa. Această armata nu exista deoarece în Principate nu se ajunsese încă în stadiul producţiei

capitaliste, aşa încât revoluţionarii români nu s-au adresat decât ţărănimii

Însă ţăranii sunt o masă haotică care are nevoie de o forţă centrală care să îi conducă, iar

această forţă este tocmai masa muncitorească de orăşeni, care a lipsit mişcării din Principate de

la 1848. Zeletin mai precizează că revoluţionarii români nu erau mânaţi decât de dorinţa de a

imita ceea ce se petrecuse în Franţa, însă acest fapt nu distrage atenţia de la importanţa mişcării.

Revoluţionarii au apelat apoi la burghezia apuseană pentru ajutor, ajutor care le-a fost

acordat, deoarece statele apusene năzuiau spre unitatea şi independenţa unui stat puternic ce ar

6

juca rolul unei bariere în calea Rusiei. Acesta a fost contextul revoluţiei de la 1848 descris de

Zeletin.

Gherea porneşte însă să expună de ce tinerimea revoluţionară de la 1848 nu putea veni în

ajutorul ţărănimii, necontestând însă rolul pe care l-au avut revoluţionarii în dezvoltarea ţării.

„Dar şi această tinerime era un slab aliat pentru ţărănime şi iată de ce.

[…] Dacă era vorba de împroprietărit ţărănimea, trebuia dat ţăranilor deodată şi o mare

parte din pământul ţării în proprietate individuală, şi trebuia dat şi capitalul pentru întemeierea

micilor gospodării agricole. Odată gospodăriile întemeiate în felul acesta, statul ar fi trebuit să

le dea tot sprijinul ca să se poată dezvolta. Atunci, ţăranii având pământ suficient şi inventarul

necesar, multe din proprietăţile mari rămase fără braţe de la sine ar fi trecut la ţărani şi în felul

acesta ţara ar fi putut să se dezvolte pe baza proprietăţii rurale mici, pe baza proprietăţii

ţărăneşti.

Aceasta însă, după cum am zis, ar îi însemnat o ţară ţărănistă. Dar tinerimea de la 1848 n-

avea deloc idealul acesta. Ea visa o ţară civilizată, de un tip mai înalt, asemănătoare cu cele din

Occidentul european, într-un cuvânt o ţară burghezo-capitalistă, nu una ţărănistă. Şi, după cum

am văzut, tinerimea aceasta nu ştia că drumul care duce spre o asemenea societate — fie de la

tipul ţărănist, fie de la tipul marii proprietăţi rurale — e lung şi greu; nu ştia că acolo se poate

ajunge nu prin propagandă, învăţătură, decrete etc., ci prin creşterea organică, şi că această

creştere e condiţionată în primul şi esenţialul loc de dezvoltarea puterilor de producţie şi că

acesta e un lung şi dureros proces de dezvoltare şi de luptă.

Şi, chiar dacă tinerimea n-ar fi fost victima unor concepţii greşite, totuşi ea nu putea fi de

mare folos ţărănimii, pentru că tinerimea cu adevărat ideologă şi dezinteresată, în frunte cu M.

Kogălniceanu, forma o pătură foarte subţire, prea puţin numeroasă. În ce priveşte grosul,

numărul cel mare al păturii revoluţionare, constând din boiernaşi cu fiii lor, din slujbaşi şi din

păturile burgheze aşa rudimentare cum erau, apoi aceştia, conştient sau inconştient, nu erau

mânaţi de vreo ideologie dezinteresată, ci de interes, de ură şi de invidie împotriva boierimii

celei mari, căreia doreau să-i ia locul”( Gherea, 1910).

O dată cu schimbul se naşte şi nevoia de a deţine bani şi o dată cu aceasta şi cămătăria.

Zeletin relatează că, în fapt, cauza reală a decăderii feudalismului trebuie căutată în influenţa

directă a capitalismului. Schimbarea producţiei pentru a răspunde noilor condiţii economice ale

schimbului comercial a alcătuit terenul firesc pe care urmau să se dezvolte formele primitive ale

capitalismului, capitalul de camătă şi cel comercial. Oriunde apare schimbul alături de agentul

său, negustorul, se resimte cerinţa de bani. Şi tocmai pentru a satisface această cerinţă apare

cămătarul. Zeletin îşi continuă credinţa că toate aceste schimbări car aveau să ducă la prăbuşirea

7

vechiului regim nu sunt decât reacţii normale ale invaziei capitalismului într-o ţară agricolă.

Madgearu susţine idee începută de Zeletin- „În România se formează capitalismul comercial și

de camătă, care nu are nici o influență asupra producției naționale, rolul său era: promovarea și

dezvoltarea instituțiilor burgheze necesare capitalismului comercial, întărirea proprietății

private, dezvoltarea aparatului de circulație și a instituțiilor de drept modern și comercializarea

exportului” (Madgearu, 1999, 108). Într-adevăr, cămătăria distruge în primul rând vechea

aristocraţie. Capitalismul apusean aduce cu el articole considerate de lux, boierimea începe să

fie înclinată spre a risipi banii pe aceste mărfuri, iar la un moment, din nevoia de alţi bani pentru

a susţine stilul de viaţă, boierimea cade în capcana cămătarilor, făcând împrumuturi pe care nu

le pot plăti apoi.

În cazul ţărănimii, cămătăria a acţionat aproape în acelaşi fel. Deoarece Parcela de pământ

devenise prin lege inalienabilă, deci nu putea fi folosită ca garanţie pentru credit, ţăranul şi-a

ipotecat braţele, adică a trebuit să se angajeze a munci pentru a plăti împrumutul de la cămătar.

În fapt, aceasta este explicaţia conceputului de neoiobăgie introdus de Gherea. Că ţăranul

liber ajunge să muncească tot pentru altcineva.

În 1866 Cuza abdică şi la putere vine Carol I şi, o dată cu el, spune Zeletin, în România se

instituie un regim politic care se naşte pe ruinele puterii nobilimii şi care va rezista atâta vreme

cât noua clasă este încă la început. Destinul ţării este în mâinile unei puteri centrale, care este

formată dintr-un grup de indivizi, oligarhia. În cazul nostru se numea oligarhie liberală care

guverna întocmai ca absolutismul apusean, printr-o vastă birocraţie, sprijinită pe un întins

militarism.

Oligarhia română joacă rolul de tutore al burgheziei care era în proces de dezvoltare. Însă

oligarhia noastră a avut iluzia că guvernează pe baza unei constituţii democratice, căci această

constituţie a ştiut să excludă, prin sistemul colegiilor, imensa majoritate a naţiunii de la

exerciţiul puterii politice, să prefacă libertatea politică tot într-un privilegiu ca şi în vechiul

regim şi să îndrepte puterea de sus în jos. Astfel, reformele de la 1866 nu reprezintă o rupere

bruscă de trecut. Ele nu înseamnă intrarea în era burgheză, ci numai pregătirea acestei ere.

Problema schimbării aduse de anul 1866, care a transformat România în monarhie

constituţională ereditară, este prezentată de Zeletin ca un lucru natural pentru o ţară agrară ce

fusese invadată de capitalismul apusean şi care nu a avut timp să îşi schimbe cu adevărat

structura pentru a se mula cerinţelor noului regim. Acesta este cazul, spune Zeletin, tutoror

statelor slab dezvoltate care se vor în sincron cu cele care au avut timp să digere schumbările

aduse de capitalism. La noi însă s-a întâmplat ceea ce Zeletin numeşte arderea etapelor sau

evoluţie în salturi. Am adoptat noul regim fără a dispune de o bază solidă pe care acesta să se

8

dezvolte. Astfel, la întemeierea parlamentarismului român nu se afla în societatea noastră nici o

clasă socială matură; la noi erau pe de o parte rămăşiţele vechilor clase agrare: boierii şi ţăranii,

iar pe de altă parte, germanii sporadici ai noii clase, menită a înlocui vechea boierime, care

aveau să formeze burghezia. Pe această structură socială, care nu putea admite decât un sistem

de guvernare centralizatoare absolutistă, România s-a încumetat a dezvolta un regim politic

parlamentar. Asta s-a întâmplat în 1866, iar regimul parlamentar român abia format s-a

transformat rapid în ceea ce era necesar, adică într-un sistem de guvernare centralizatoare.

Partidele noastre politice s-au născut, aşa cum explică Xenopol, din diferenţierea vechii

noastre clase stăpânitoare. La un moment dat boierimea română s-a desfăcut în două fracţiuni

duşmane. Prima era cea reacţionară, marii boieri. Din ea s-a format partidul conservator care

apăra interesele agrarienilor, cu o politică inspirată de un liberalism dăunător pentru burghezia

naţională şi dictat de interesele speciale ale marilor proprietari care voiai să vândă scump

produsele solului şi să cumpere ieftin fabricatele străine. Cea de-a doua, liberală, revoluţionară,

boierii mici. Din ea s-a format partidul liberal, apărător al principiilor burgheze şi reprezentant

al intereselor capitalului, cu o politică consecvent mercantilistă. Diferenţa dintre cele două

partide era de fapt o deosebire de interese de clasă.

Aceasta structura socială a României, spune Zeletin, a fost o necesitate. Monarhul a

căpătat în viaţa politică un rol covârşitor datorită lipsei claselor sociale, adică a forţelor reale

care au rolul de a decide soarta partidelor politice. În acest fel rolul lor a fost luat, la noi, de

capul statului.

Astfel, în cadrul acestui tip de guvernare absolutistă, care era singura disponibilă pentru

România la acea vreme, guvernare formată prin mijloacele regimului parlamentar, a obligat

partidele politice să recurgă la o serie de acţiuni pentru a se menţine ca partide de

guvernământ: să câştige încrederea monarhului şi să-şi creeze o bază birocratică.

Urmarea acestui proces a fost creşterea enormă a funcţionarismului parazitar.

Adică, birocraţia română, care se născuse în urma distrugerii industriei orăşeneşti de către

capitalismul străin, a început să crească vertiginos datorită mecanismului vieţii politice, care

găsise în birocraţie un sprijin firesc.

Zeletin contestă cele spuse de Gherea şi anume că regimul oligarhic ar şi creat

funcţionarismul, susţinând contrariul: birocraţia e forţa care a sprijinit în chip hotărâtor

alcătuirea oligarhiei. Când oligarhia a devenit putere centrală în 1866, birocraţia era deja o forţă

socială importantă.

Dacă înainte de oligarhie, revoluţionarii de la noi au găsit în birocraţie un sprijin, tocmai

oligarhia a fost cea care, mai târziu, a adus birocraţia la proporţii groteşti.

9

Zeletin îşi continuă ideea, susţinând că problema birocraţiei este că nu a devenit un parazit

al bugetului din proprie voinţă. Dacă din cauza capitalismului industria naţională s-a ruinat,

reducând viaţa de la oraşe la un neproductivă, statul trebuia să ajute această pătură socială, ceea

ce nu s-a întâmplat.

Astfel, oligarhia de la noi avea rolul de a dezvolta şi perfecţiona mercantilismul român,

dar avea de rezolvat şi problema populaţiei orăşeneşti, care acum fusese adusă la starea de

proletariat.

Şi cum sociologii vremii erau obligaţi să explice acest fenomen, Gherea a făurit o lege

sociologică specială, a evoluţiei de la forme către fond, în acelaşi context cu naşterea „spiritului

critic” de la noi, care reduce întreaga societate românească modernă la un proces de imitare a

unei civilizaţii străine, la forme fără fond.

Politica de birocratizare a proletariatului orăşenesc a împiedicat oligarhia de a se folosi

după cuviinţă de experienţa străinilor, deşi avea conştiinţa limpede că ar trebui să o facă

Astfel, dacă toate naţiunile şi-au clădit edificiul burghez cu experienţa străinilor mai

înaintaţi, oligarhia română s-a văzut constrânsă de a lucra înainte de vreme „prin noi înşine”,

chiar pentru întemeierea unor instituţii de însemnătate vitală, cum e armata naţională.

„Sistemul neoiobăgiei care s-a stabilit de la 1866 încoace a pus pe ţăran, ca material

exploatabil, la discreţia absolută a proprietarului şi arendaşului, a permis şi a făcut posibilă şi

rentabilă o exploatare a ţăranului mult mai intensivă şi mai exagerată decât o permitea

Regulamentul organic. Mulţi, mai ales dintre stăpânii noi, logofeţii şi cârciumarii şi ţăranii

îmbogăţiţi, prefăcuţi în mari proprietari şi arendaşi, folosindu-se ide aceste condiţii extraordinar

de lesnicioase de a stoarce ad-libitum pe ţăran, au început să împingă exploatarea, după cum am

văzut, până la nişte proporţii absolut odioase, care ameninţau însăşi existenţa poporului ca atare.

Dânşii au uitat cu desăvârşire că mai e nevoie şi altă dată de ţăran. De aceea statul, deşi

reprezentant al intereselor marii proprietăţi — dar ai intereselor ei mai permanente —, statul,

chiar în interesul bine priceput al sistemului neoiobăgist, a trebuit să ia măsuri împotriva

abuzurilor strigătoare de exploatare a ţăranului”( Gherea, 1910). Ceea ce înseamnă că ţăranul a

fost practic cel mai înşelat de schimbările aduse noul regim. Un exemplu din cartea lui Gherea

explică foarte bine în ce măsură noile reglementări afectau viaţa ţărănimii, mai întâi cele din

1864, dar şi cele din 1866, în care se renunţa la inalienabilitatea pământului. „Să dăm un

exemplu explicativ. Stan are 9 pogoane de pământ şi 3 fii. Gheorghe, fiul lui Stan, va moşteni

deci 3 pogoane. Să zicem că Gheorghe, însurându-se cu o fată dintr-un sat vecin, ia ca zestre

încă 3 pogoane, iară de la un unchi fără copii moşteneşte încă 3. Iată-l deci pe Gheorghe

proprietar al unei întinderi de 9 pogoane ca şi tatăl său Stan. Dar acest pământ e împărţit în trei

10

petice situate în locuri diferite şi depărtate. Şi băgaţi bine de seamă — o particularitate foarte

importantă — că Gheorghe e o materie învoibilă, e un neoiobag: cea mai mare şi potrivită parte

a timpului de muncă trebuie să lucreze la proprietar sau arendaş, iară pentru resturile de timp

are trei petice de pământ în diferite locuri, câteodată în diferite sate! Dacă pământul ar fi

alienabil, Gheorghe şi-ar vinde peticele după preţul curent şi, sau ar întregi unul din ele, sau ar

cumpăra o proprietate mică întregită, cam în întinderea celor trei petice; dar pământul e

inalienabil[5] şi astfel pentru Gheorghe aceste trei petice .devin aproape nonvalori. Ce alt poate

el face decât să-şi arendeze pământul cu un preţ derizoriu cămătarilor satului ori să-l vândă ilicit

pe un preţ ridicol, cu toate urmările mizerabile ce comportă o astfel de vânzare şi o astfel de

arendare? În acest exemplu se vede clar ce rezultate absurde ne dă regimul nostru agrar

neoiobăgist. Regimul succesoral burghezo-capitalist permite o asemenea fărâmiţare a

proprietăţii mici, dar aceasta prin înmulţirea populaţiei. Dacă însă populaţia rămâne aceeaşi şi

pământul nu se concentrează în mai puţine mâini, atunci proprietatea mică — în afară de mici

modificări în întinderi — rămâne aceeaşi. Noi am luat regimul succesoral de la capitalism şi

inalienabilitatea de la iobăgism şi, combinându-le, am ajuns la acest rezultat bizar că la noi,

chiar când raportul între întinderea pământului şi populaţia sătească ar fi neschimbat şi când

pământul nu s-ar concentra în mai puţine mâini, totuşi proprietatea mică s-ar fărâmiţa, s-ar

preface în nonvalori, iară ţăranul, chiar având pământ, s-ar preface într-un fel de proletar”

(Gherea, 1910).

Zeletin explică ideea conform căreia dacă în ţările înaintate în urma dezvoltării treptate a

capitalismului s-a format o puternică clasă burgheză care a dărâmat puterea centrală, la noi însă

burghezia nu s-a format alături de puterea centrală ci în interiorul acesteia, burghezia română nu

este ostilă puterii centrale ci se contopeşte cu ea.

Astfel oligarhia politică devine una financiară, care stăpâneşte întreaga viaţă economică.

De aceea evoluţia economico-socială a României nu ruinează puterea centrală, ci o

întăreşte. Noua clasă stăpânitoare devine oligarhia financiară, formată din marii financiari, a

căror bază economică este capitalul de bancă.

De la 1880 începe procesul de expansiune a capitalismului străin şi o dată cu el al doilea

proces, şi anule naţionalizarea capitalului, adică întemeierea capitalului român pe lângă cel

străin.

Acest proces trebuia să creeze ş o burghezie naţională cu ajutorul forţei de stat.

Principalul imbold a fost crearea Băncii Naţionale-1880.

„Banca Naţională avea ca rol apărarea intereselor statului, și scoaterea acestuia de sub

aservirea creditorilor străini, dar și pentru a pune bazele unui sistem bancar român. Dar

11

revoluționarii burghezi își creează un monopol pe care îl stăpânesc și din care

câștigă”(Madgearu, 1999, 111).

Madgearu afirmă că statul se împrumuta din străinătate, pentru a da împrumuturile se

forțează exporturile, iarăși se face presiune asupra clasei țărănești.

România încearcă să treacă de la un stat agrar la unul industrial, dar fără succes, prima

problemă fiind protecția vamală, care stopa exporturile, aşa că se puteau doar exporta produse.

Madgearu identifică problema pe care Zeletin o formulase prin arderea etapelor. Problema

era feudalismul agrar păstrat până în sec. al XX-lea, România era un stat oligarhic, și nu era

condus de absolutismul luminat(Gândirea economică a monarhilor luminaţi era mercantilismul.

Se urmărea o balanţă comercială activă, monarhia sprijinind activitatea manufacturieră şi

comercială. În plan social, statul intervine, din considerente fiscale şi umanitare, în raporturile

dintre ţărani şi nobili, dorind să facă din fiecare locuitor un contribuabil eficient. Este creat un

aparat administrativ centralizat, având în frunte suveranul care devine deţinătorul tuturor

pârghiilor statului.). România încearcă trecerea directă a capitalismului de camătă și comercial

la capitalismul financiar.

Zeletin şi Madgearu explică foarte coerent care sunt etapele de transformare a unei ţări

înapoiate în una capitalistă. În primul rând se dă o definiţie a burgheziei. Aceasta era o clasa

socială care se ocupă cu valori de schimb, adică cu mărfuri. Prin aceasta se deosebeşte de

celelalte clase producătoare de bunuri şi servicii pentru satisfacerea propriilor nevoi, cum ar fi

pătura agrară.

Burghezia mai poartă numele de clasă capitalistă pentru că cele 3 clase sociale care o

formează sunt deţinătoare de capital.

Cele trei clase sociale care formează burghezia sunt:

-industriaşii= cei care produc mărfuri

-negustorii= cei care pun acele mărfuri în circulaţie

-bancherii(sau financiari) = cei care asigură banii necesari pentru producerea şi circulaţia

mărfurilor.

O dată cu burghezia apare şi schimbul, care este o învoială liberă între oameni, iar o dată

cu schimbul apare şi libertatea.

Naşterea capitalismului aduce cu sine lupta burgheziei nu atât pentru libertatea proprie, ci

pentru toţi oamenii. Nu mai era vorba de a asigura privilegiul libertăţii pentru câteva oraşe, „ci

de a sfărâma orice privilegii, întronând regimul libertăţii universale” (Zeletin, 1991, 32. Prima

ţară care s-a revoltat a fost Anglia în 1688, apoi Franţa în 1789, însă ideea de revoltă pentru

libertate a cuprins toată Europa, până la graniţele cu Rusia abia în 1848.

12

Fazele istorice ale evoluţiei burgheze sunt:

1.Mercantilismul, bazat pe comerţ

2.Liberalismul, bazat pe industrie

3.Imperialismul, bazat pe capital financiar

MERCANTILISMUL LIBERALISMUL

Carac

t

princi

pală

*”tutela energică a puterii de stat

asupra vieţii economice în deosebi,

şi a întregii vieţi sociale în

genere”(Zeletin, 1991, 34)

*opusul mercantilismului;

”strămută axa vieţii de stat de la centru la

periferie: el ia suveranitatea

din mâinile puterii centrale

şi o acordă indivizilor, poporului”(Zeletin,

1991,37)

1.

Burghezia este slabă şi are nevoie de

protecţia statului până la formarea unei

industrii indigene

Industria ajunge la deplină maturitate

şi clasa burgheză respinge amestecul statului

în treburile economice

2.

Aşteaptă prosperitatea economică de

la energia şi

iniţiativa puterilor centrale

Aşteaptă prosperitate economică de

la iniţiativa şi

stăruinţa indivizilor

3.Nu cunoştea libertatea individuală

şi urmărea interesele naţiunii ca tot

Nu recunoaşte nici stat, nici raţiune

şi nici o realitate în afară de cea a individului

4.

Este creatorul statelor naţionale,

centralizate, unitare, omogene

(are ca scop statul naţional,

neatârnat;

se practică protecţionismul)

Şterge deosebirile naţionale,

neagă puterea de stat, este individualistă,

umanitaristă, cosmopolită

5.

Se construiesc noi căi de comunicaţie,

legând satele de oraşe şi

facilitându-se accesul

pentru comerţ; se desfiinţează

regionalismul economic şi social

Ridică individul împotriva statului,

cerându-i celui din urmă să adopte rolul

de „poliţist” sau „somnambul” şi să lase

libertatea individului

6. =doctrină bazată pe principiul că

avuţia statului era identificată

cu banii şi cu metalele preţioase;

principala sursă de venit

Este de natură pur modernă,

omul din antichitate nici nu avea

ideea de libertate, acceptând clar

ideea că statul avea dreptul

13

era circulaţia mărfurilor de a-i modela viaţa socială

7.

predomină capitalismul comercial

deoarece naşterea burgheziei se datorează

comerţului cu o ţară mai dezvoltată

Expresia politică este

democraţia modernă.

Imperialism este definit ca fiind o politică de extindere a dominaţiei sau autorităţii unui

imperiu sau a unei naţiuni asupra unor ţări străine sau de dobândire de posesiuni coloniale şi

de menţinere a lor. 2. (În concepţia marxistă) Fază superioară de dezvoltare a capitalismului,

caracterizată prin dominaţia monopolurilor, aparţinând unor regimuri autoritare, conflagraţii

etc.

Societatea Națiunilor(creată la Geneva, în 1920, de statele semnatare ale Tratatului de la

Versailles, cu scopul de a asigura pacea, securitatea și cooperarea internațională). Din cauza

declanșării fenomenului ”războiul războaielor”, de luptă împotriva cauzelor războaielor, care

erau de natură economică și spirituală. Cauzele economice = imperialism economic).

(Madgearu, 1999, 163).

Pentru explicarea esenței imperialismului sau elaborat o serie de teorii:

Filosofică: Gobineau, reprezentantul imperialismului rasial, al ideii dominării rasei

ariene asupra tuturor celorlalte rase. Nietzsche: imperialismul individualist, al

”napolianismului”, teoria stăpânirii unei personalități mânată de glorie. J.J.Rousseau,

imperialismul plebeu, caracterizat prin strădunița de dominație a burgheziei. Karl Marx,

imperialism de clasă- dictatura proletariată.

Socialistă: Kautzy, susține că imperialismul este produsul capitalismului industrial,

dezvoltat în grad înalt, constă în încercarea fiecărei națiuni industriale capitaliste de a subjuga

și anexa un număr tot mai mare de teritorii agrare. Hilferding: în capitalism, băncile au

controlul definitiv asupra industriei. Astfel, politica agresivă a statelor capitaliste derivă din

necesitatea de expansiune a capitalului financiar, determinând Statele să urmărescă o politică

de cucerire. Lenin, vede imperialismul ca ultimă fază de dezvoltare a capitalismului.

Caracteristica de bază a societății capitaliste moderne este, monopolismul(Tendinţă de a

organiza economia unei ţări pe bază de monopol; sistem de asociere a marilor întreprinderi

pentru a forma monopoluri).

Sociologică istorică: imperialismul, considerat ca un atavism(care poate fi explicat prin

condiții de viață trecute). Interesele de expansiune economică sunt în stare să transforme

societatea capitalistă în purtătoarea a tendințelor imperialiste. Forța economică expansivă

14

aservește Statul intereselor sale. Astfel,Statul o apară și o întărește prin protecționism, îi

deschide calea expansiunii prin colonialism și sfere de influență, o însoțește în exportul de

capital, punând-i la dispoziție flota, armata, administrația și diplomația.(Madgearu, 1999, 164-

172).

Concluzia sincronistă a lui Zeletin este că oriunde pătrunde invazia capitalistă şi scoate

ţărănimea din starea ei socială străveche, urmarea nemijlocită e mizeria largă a satelor.

Starea ţăranului român din epoca ieşirii din vechiul regim nu e cu mult mai deosebită de

aceea a ţărănimii statelor apusene, pe când acestea străbăteau aceeaşi fază de prefacere socială,

adică mizeria domneşte pretutindeni la începuturile capitalismului, oricare ar fi felul

emancipării ţăranilor din regiunea privitoare. Astfel, e firesc că oricât pământ ar fi dat Cuza şi

Kogălniceanu ţăranului român, mai curând sau mai târziu crizele rurale ar fi trebuit totuşi să se

producă.

Astfel, ideile principale ale revoluţiei agrare, după Zeletin sunt:

-revoluţia agrară se dezlănţuie sub influenţa capitalului de comerţ

-în acest stadiu iniţial al capitalismului, întreaga revoluţie agrară se mărgineşte la

schimbarea felului de proprietate rurală, aceasta trecând de la forma uzufructuară feudală la cea

burgheză de proprietate privată.

Situaţia creată de revoluţia agrară aduce ţăranul în starea de muritor de foame din două

cauze:

-fărămiţarea micii sale proprietăţi

-cămătăria de la sate

Ţăranul emancipat trebuia să fie educat să muncească în stilul metodic cerut de

burghezie. Aceasta s-a realizat prin introducerea muncii forţate pentru lucrătorul sătean.

De când agricultura îmbracă haina burgheză, ea devine o maşină automată de proletari,

oricât pământ s-ar da de rumegat acestei maşini.

Singura metodă prin care ţărănimea poate fi scoasă din starea ei de criză este de a schimba

modul de producere sub influenţa unei industrii naţionale; abia aşa ţăranul devine salariat liber

şi industria poate să atragă spre oraşe prisosul de ţărani care nu mai găsesc de muncă la sate.

Prin dizolvarea vechii constituţii agrare şi desfiinţarea claselor ei sociale, ţărănimea şi

boierimea, capitalismul, în formele sale primitive, naşte două pături sociale noi, care, fiind

abia ieşite din lichidarea vechii societăţi, sunt neproductive:

-la oraşe, o clasă de rentieri şi de mari financiari; aceştia pun în circulaţie valorile produce

de alţii, fără a produce ei înşişi valori noi. Această clasă avea rolul de a mijloci schimbul între

ţara ei proprie agricolă şi capitalismul străin, care a prefăcut-o într-o simplă colonie a sa

15

-la sate, o întinsă populaţie sătească neocupată, din lipsă de pământ

În asemenea situaţie, singura temelie economico-socială pe care se reazemă întreaga

societate e alcătuită din pătura restrânsă a ţărănimii independente .

Singura pârghie care ar putea uni forţa oraşelor cu a satelor este capitalismul industrial.

Zeletin susţine că agricultura noastră ar fi putut lua caracterul burghez de multă vreme,

dacă n-ar fi împiedicat-o greşitele concepţii după care s-a întocmit legiuirile rurale. Căci dacă

legiuitorul nostru nu ar fi făcut totul spre a opri proletarizarea ţăranilor, declarând loturile de

împroprietărire inalienabile, s-ar fi născut şi la noi muncitorul salariat liber.

Dacă industria şi-ar urma rolul de a atrage la oraşe prisosul populaţiei rurale

proletarizate, care nu mai găseşte de lucru în cadrul sistemului burghez de stăpânire a

pământului, s-a produce fenomenul de mare însemnătate pentru societăţile burgheze numit

exod rural sau emigraţie interioară, adică scurgerea treptată a populaţiei proletarizate de la

sate spre oraşe.

Concluzia este cât de poate de simplă: criza rurală nu ar fi putut fi rezolvată prin

împământenire, ea va dispărea de la sine când burghezia va reuşi să întemeieze o industrie

puternică, pentru că neajunsul pe care îl provoacă capitalismul la începutul revoluţiei agrare îl

înlătură el însuşi în cursul dezvoltării sale.

La noi însă problema constă în faptul că influenţa revoluţionară a capitalismului asupra

agriculturii a fost prea înceată, trecerea de la producţie feudală la producţie burgheză a trebuit

să se facă, în acest chip, sumar, distrugându-se temelia economică a celei dintâi pe calea

împărţirii marii proprietăţi feudale la ţăran.

Gherea, adept al formulei „formelor fără fond” susţine că într-adevăr capitalismul şi

burghezia s-au dezvoltat la noi în lipsa unui fond concret, şi că toate instituţiile de sorginte

vest-europeană au fost aduse şi acceptate dintr-o dorinţă de a modernizare România, mult prea

repede, căci dacă revoluţia capitalistă se poate petrece repede, oamenii şi vechea orânduire nu

poate să îşi schimbe felul la fel de rapid.

Zeletin critică acest gen de reacţiune la ceea ce el consideră iminent pentru orice societate

cuprinsă de influenţa capitalistă. El explică cum în luptele sociale, revoluţia este urmată fără

greş de contrarevoluţie: acţiunea de plămădire a regimului burghez se loveşte de reacţiunea

claselor dezmoştenite ale vechiului regim agrar.

Această contrarevoluţie poate îmbrăca două forme:

-o contrarevoluţie în înţelesul strict împotriva inovatorilor

-în cazul în care oamenii trecutului nu au forţa necesară pentru o asemenea mişcare, ei

sunt siliţi a-şi limita poziţia la o simplă contrarevoluţie a ştiinţei, adică la o luptă teoretică

16

împotriva adversarului învingător. Ei încearcă astfel, printr-o întinsă propagandă ştiinţifică,

filosofică şi literară, să convingă lumea că noii stăpânitori sunt nişte uzurpatori ai unui rol la

care nu au nici un drept şi nici o chemare, că stăpânirea lor prăbuşeşte omenirea în nenorocire şi

ruină şi că vechiul regim era cu mult superior ordinii noi. De aici şi-a luat naştere înclinarea de

a ponegri prezentul şi de a idealiza trecutul, romantismul reacţiunii.

Însă romantismul devine pesimism deoarece trecutul nu va reînvia.

Conform lui Zeletin ideologia adversarilor teoretici ai clasei burgheze se clădeşte pe ideea

evoluţiei istorice. Cugetătorii reacţiunii se silesc să dovedească faptul că progresul societăţii

omeneşti nu se îndeplineşte prin salturi, prin revoluţii, prin ruperi cu trecutul-aşa cum vroia

burghezia revoluţionară, ci printr-o prefacere înceată, o dezvoltare treptată a stărilor sociale.

Zeletin susţine că reacţiunea împotriva burgheziei este, înainte de toate, istorică: ea

deduce prezentul din trecut; pe alocuri, ea are şi un colorit romantic: idealizează trecutul,

arătându-se plină de neîncredere în prezent, adică în ordinea burgheză.

În România nu a existat o mişcare contrarevoluţionară de încercare de restaurare a

vechiului regim, clasa veche a boierimii prăbuşindu-se în 1864. Astfel, nu a mai rămas

elementelor noastre reacţionare decât un singur mijloc de luptă- teoria.

Aşa se face că în România modernă în formare întâlnim această privelişte caracteristică:

burghezia se manifestă numai în practică, iar reacţiunea numai în teorie, ea criticând ceea ce a

doua încerca să clădească, a căreia necesitate istorică prima nu a fost capabilă să o înţeleagă.

Deoarece reacţiunea noastră nu a avut ca adversar o ideologie puternică a clasei

revoluţionare, ea s-a mărginit la a împrumuta numai poza ştiinţei, a importa din alte ţări o sumă

de formule abstracte, care, în patria lor, aveau un cuprins, cărora, însă, reacţionarii noştri, nu le-

au putut da nici unul.

După Zeletin reacţiunea noastră are următoarele caracteristici:

-importă formulele lor abstracte din străinătate

-acestea din urmă sunt folosite pentru a osândi societatea burgheză

-toate curentele reacţiunii pornesc de la Iaşi şi sunt prezentate ca forme deosebite ale

spiritului critic, începutul seriei făcându-l societatea literară „Junimea”

Astfel, spune Zeletin, între societatea modernă şi cultura naţională plămădită în sânul ei

domneşte o duşmănie de moarte, cultura luând naştere din ura pentru burghezie

Deşi mişcarea reacţionară începută de Junimea a avut darul de a convinge întreaga lume

cultă că societatea română modernă se reduce la „forme fără fond”, ea nu se bazează pe nici

un fel de cercetări de fapte, formându-re astfel o mişcare culturală formată din adevăruri

fragmentare

17

Principiul general al reacţiunii se poate numi principiul continuităţii istorice, al evoluţiei

treptate

După teoreticienii junimişti, naşterea societăţii noastre moderne alcătuieşte un păcat faţă

de un general stabilit de ştiinţa străină: prin introducerea aşezămintelor burgheze, românii au

rupt legătura cu propriul trecut.

Motivul pentru crearea României moderne sunt, după junimişti: vanitatea de a părea

civilizaţi, interesul de a exploata bugetul prin înfiinţarea necontenită de slujbe noi. Toate aceste

aşezăminte noi rămân forme fără fond, căci formele sociale importate din afară nu au schimbat

nimic în fondul nostru vechi, nu au creat realităţile corespunzătoare.

Naţionalismul apare ca o întregire firească şi necesară junimismului, el fiind cea dintâi

încercare serioasă de a îndruma cultura română pe bazele istorismului evoluţionist modern

Dacă junimismul vedea cunoaşterea trecutului ca un mijloc de a înţelege prezentul,

naţionalismul îl vedea ca un mijloc de a defăima prezentul

Madgearu confirmă lupta dintre ideologiile care şi-au propus să judece ceea ce s-a

întâmplat cu România în perioada trecerii ei la capitalism. „Revoluția burgheză a răscolit

câteva curente cum ar fi: junimismul(curent reacționar prin atitudinea de consfințire față de

regimul neiobag) ,poporanist(mișcare politică, mai ales prin atitudinea sa față de feudalismul

agrar, doar prin desființarea acestuia se poate deschide calea progresului social în

Romania)”(Madgearu, 1999, 98).

Seria istorică a culturii eroice şi a celei critice caracterisitice societăţii româneşti pentru

perioada secolului al XIX-lea se suprapune cu seria revoluţiilor burgheze.

”Oamenii României moderne au fost sincronizaţi cu întreaga cultură europeană

modernă. Una dintre seriile de cultură europeană modernă pe care românii secolului al XIX-

lea au dezvoltat-o îşi are o rădăcină în Renaşterea italiană, iar alta în cuvântul Evangheliei,

trece prin ideologia socialismului utopic francez şi se desăvârşeşte în ideologia

revoluţionarilor paşoptişti.” (Bădescu,2002, 269-270).

Fondatorul doctrinei politice poporaniste a fost Constantin Stere (1865-1936), o

personalitate importantă în gândirea politică românească. Împreună cu Garabet Ibrăileanu,

autorul programului cultural, ei pun bazele orientării lui politice. Acest curent literar, în

acelaşi timp şi doctrină politică, va însemna o influenţă majoră în spaţiul politic românesc. El

va reprezenta un răspuns doctrinat original, din perspectiva problematici naţionale şi

regionale, la câteva curente politice ale epocii: liberalism, socialism.

Acea perioadă caracterizată prin dorinţa de modernizare a societăţii româneşti, şi anume

a spaţiului rural, întâmpină unele greutăţi. Datorită rămăşiţelor structurilor feudale şi o

18

dezvoltării industriale nesemnificative, era dificilă o adaptare la structurile şi modelul de viaţă

occidental. Chestiunea agrară a reprezentat în principal tema abordată şi criticată de o serie de

intelectuali, aceştia au remarcat condiţiile mizere de supravieţuire ale acestei categorii sociale,

care era considerată ca fiind temelia ţării şi a fiinţei naţionale.

Iar poporaniştii au criticat anume acest lucru, feudalismul agrar, considerat

impedimentul către progresul social al României. Un aspect important în cadrul acestei

probleme este anume ruptura care se putea simţi foarte uşor, între elitele politice şi

intelectuale şi poporul de plugari şi de ţărani. Soluţia nu era compătimirea poporului supus

mizeriei ci ridicare lui.

C.Stere considera că liberali, şi anume exponenţii burgheziei române, trebuiau să-şi

sacrifice interesele de clasă pentru a promova interesele poporului. Nu este adevărat teza

unora că Stere a respins necesitatea şi posibilitatea dezvoltării unei industrii în România, el a

arătat problemele cu care se confruntă ţara în acest domeniu. Nu se dorea ocolirea

capitalismului, ci doar evitarea celui de tip occidental care însemna transformarea ţărilor

agricole înapoiate în hinterlanduri, subordonate capitalului mitropolitan. O posibilă soluţie în

acest sens este dezvoltarea pieţii interne.

Poporanismul s-a intersectat în multe planuri cu un alt curent şi anume – junimismul,

având aceeaşi bază tematică însă atitudini politice relativ diferite.

Diferenţele apar în cadrul soluţiilor şi programului politic pe care îl avansau cele două.

Astfel, mişcarea junimistă a încercat să demonstreze că societatea română modernă se

reduce la ”forme fără fond” şi că dorinţa de modernizare şi de conformare occidentului este o

mişcare culturală formată din adevăruri fragmentate.

În încercarea de aduce unele structuri şi idei occidentale în România, era nevoie de un

fond care să le susţină, ca ele să prindă rădăcini în cadrul societăţii, din păcate acest fond

lipsea cu desăvârşire. Toate formele europene de factură democratică trebuie adaptate la

specificul structurilor economice şi sociale ale României, problema formelor fără fond trebuie

soluţionată printr-un program de reforme politice şi economice. Un alt aspect important este

creaţia culturală originală, care trebuie supravegheată de spiritul critic, din dorinţa de a păstra

esenţa culturii româneşti. În acest fel se poate realiza o acomodare a culturii naţionale cu

tendinţele europene şi universale, şi nici într-un caz o transformare definitivă a ei.

Manoilescu vorbeşte despre această acţiune, mai bine zis despre cultua românească,

care nu vrea să fie percepută ca o acţiune împotriva occidentului, ci doar să se creeze o

cultura nouă. Poporul român trebuie să se mândrească de a fi descendentul Bizanţului.

(Manoliescu, 1997, 207)

19

Astfel, naţionalismul apare ca o întregire firească şi necesară junimismului, acesta va

reprezenta prima încercare de a îndruma cultura română pe bazele istorismului evoluţionist

modern, axat pe o evoluţie treptată.

Dacă perioada 1830-1923 s-a caracterizat prin reuşite naţionale ca unirea principatelor

din 1859, constituţia din 1864, schimbarea regimului şi trecerea la monarhie constituţională

împreună cu constituţia din 1866, obţinerea independenţei în 1877, transformarea în regat în

1881 şi marea unire de la 1918, România suferă numeroase schimbări o dată cu sfârşirea celui

de-al doilea război mondial, printre care se numără şi perioada comunistă. Aceasta va

transforma radical ţara social, economic, politic, cultural, iar efectele sale s-au resimţit de

către fiecare cetăţean în parte, fiecare fiind afectat mai mult sau mai puţin în funcţie de funcţia

pe care o deţinea în stat.

„Luntrea lui Caron” este un hibrid în care biograficul se amesteca cu reportajul istoric.

Martor si victima a unei epoci de rasturnare a valorilor traditionale, Blaga scrie asemenea

unui cronicar nelinistit al veacului, profund marcat de disolutia morala a societatii.

Actiunea romanului începe la 15 aprilie 1944. Asadar, contextul este al doilea razboi

mondial.

În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei

de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut

caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau militară

între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această

problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.

Perioada:1 septembrie 1939 – 2 septembrie 1945

Autorul vorbeste despre vremurile ce urmau sa vină:

”Vine prăpăd, asta-i părerea lui Alexe”, îmi spune Leonte, ”nu peste noapte, ci încetul

cu încetul. Rusii aplică oriunde metodele încercate la ei acasă, le aplică aidoma, fără de nici o

imaginatie, pretutindeni, unde ajung. Ei pretind că fac politică stiintifică, n-au nevoie de

imaginatie Rusii sunt convinsi că ei detin Adevărul, care va fi impus «dialectic» pe calea

fortei, oriunde vor pătrunde. Cum? Dialectic si totusi pe caalea fortei? În mintea lor asta se

potriveste, căci dialectica lor este sofismul ridicat la rang de principiu universal. N-avem

decât să ne informăm ce au făcut acasă, ca să stim ce vor face aiurea si la noi. Omul va fi

asimilat întru totul coordonatelor sale materiale si redus la automatismele declansate de

groaza foamei si de teroare. La început rusii vor dezorganiza munca si productia. Prin

«lipsuri», impuse metodic si ăntr-adins, ei vor încerca să ne convingă, că omul este ceea ce

mănâncă si nimic alt. După ce vor fi distrus toate pretntiile la un nivel de trai omenesc, ei vor

20

desfiinta orice simt de demnitate, prefăcând pe om, încetul cu încetul, într-un automat al

muncii în serviciul statului. si cine-i statul? În primul rând noua «elită», care consideră pe

intelectualul de vocatie drept dusmanul numărul unu al ei. Asa zisa «linie» va lua locul

libertătii spirituale, lozinca va lua locul constiintei, partidul va lua locul lui Dumnezeu.”

Aceste lucruri chiar aveau să se întâmple. (Blaga, 1990, 73)

După terminarea războiului, încă mai stationau soldati, pentru repararea masinilor de

război. În acest timp făceau prăpăd. Violuri, crime, spargeri. (Blaga, 1990, 81).Partidul

Comunist era în ascendentă.( Blaga, 1990, 83)

Aveau loc arestări, sentinte nelegitime. (Blaga, 1990, 85).Partidele ”vechi” erau

neajutorate, noul partid comunist avea să-si instituie puterea.( Blaga, 1990, 84).Se făceau tot

felul de acuzatii nefondate. (Blaga, 1990, 85)

Comunismul se instaurează deplin prin abdicarea silită a Regelui Mihai la data de 30

decembrie 1947. (Blaga, 1990, 161)

Ateismul este introdus treptat.Domeniul particular dispare.Omul este transformat pe zi

ce trece in sclav.

Se organizau cursuri de indoctrinare indelungate (profesorii universitari erau tinuti cate

11 zile, 12 ore pe zi pentru a li se spune cum stă treaba in tara) (Blaga, 1990, 183). În 1949

este introdusă reforma radicală a învătământului superior(prin care Invatamantul a avut mult

de suferit) (Blaga, 1990, 183).

Statul român este transformat din Monarhie în Republică Populară(Blaga, 1990, 195)

Se introduc orare fixe si condici de prezentă în domeniul muncii – (Blaga, 1990, 204)

Salariile erau foarte mici (abia dacă asigurau traiul necesar, așadar oamenii erau nevoiti

să îsi vândă bunurile, proprietătile) (Blaga, 1990, 235).Chiar si alimente de bază erau greu de

găsit.

Guvernul Olandez desfiintează partidul comunist, românii speră ca la fel se va întâmpla

si în cazul lor. (Blaga, 1990, 280)

Mesager de la ”Scînteia” îi propune naratorului să scrie o scrisoare de protest fată de

regim pentru revista sa.

Canalul Dunăre - Marea Neagra erau de fapt lagăre de exterminare(Blaga, 1990, 333)

5 mai - Fosti demnitari ai statului au fost arestati si deportati (Blaga, 1990, 373).

Mii de oameni sunt băgati în închisori sau dusi la muncă fortată (majoritatea acestora

erau din rândul burgheziei; pretextul sentintelor era o nouă categorie a dreptului penal,

introdusă după capitularea din august 1944 si anume criminalitatea de război) (Blaga, 1990,

206)

21

Orice persoană putea fi incriminată din cele mai neînsemnate motive (de ex pentru

posesia de mobilă veche, clasică se putea considera că au fost furate pe timpul războiului)

( Blaga, 1990, 374)

Dacă în "Luntrea lui Caron”, roman scris de Lucian Blaga, sunt prezentate pe scurt

problemele ce apăr în perioada comunistă, în cartea lui Mihai Ungheanui, "Holocaustul

culturii romane” se face o prezentare a ceea ce s-a întâmplat în perioada comunista, dar şi

după, perioadă în care cultura noastră a avut de suferit.

Se vorbeşte despre literatura română postbelică şi despre o fizionomie a vieţii literare

uitată astăzi prea uşor sau cu prea multă deliberare.

Paginile prezentate sunt o încercare publicistică de a oferi o imagine mai adecvată

istoriei noastre culturale, literare, ideologice, de a clarifica momente şi de a restitui valori.

“Holocaustul înseamnă exterminarea integrală, de obicei prin ardere, un sacrificiu în

urma căruia rămâne doar cenuşă. După cel de-al doilea război mondial, cultura română a

suportat tratamentul unui holocaust.”(Ungheanu, 1999, 26)

Astfel în această perioadă au apărut multe publicaţii, însă acesta dacă nu erau în

concordanţă cu puterea erau imediat interzise, de cele mai multe ori arse chiar în faţa

autorilor, iar autorii la rândul lor fiind închişi. A fost o periaoada în care nici cei mai mari

scriitori, cum ar fi Eminescu sau Sadoveanu nu au reuşit să îşi publice în întregime un volum.

În 1946 a apărut ultimul volum din istoria românilor, scrisă de C. Giurescu, însă fişele

de istorie au fost arse în curtea casei sale.

În 1950 sunt arestaţi C.C.Giurescu (1950-1957), V. Papacostea (1950-1956), Sauciuc-

Saveanu (1950-1957). Acesta din urmă fiind un mare istoric cu o mare capacitate sintetic, ţine

cursurile de la Facultatea de Istorie din Bucureşti.

O ură comună faţă de Romaina a legat hortysmul de kominternism. Altfel, Stalin n-ar fi

remis chip solemn lui Horthy steagurile revoluţiei ungare de la 1848, semn că extremismul de

stânga îşi da, în mod simbolic, mână cu extremismul de dreapta. (Ungheanu, 1999, 28)

În 1958, Vasile Voiculescu este arestat, va ieşi din închisoare după cinci ani. La puţin

timp după, într-un nou val de arestări, Edgar Papu este ridicat şi el. Acesta preda literatura

universală şi comparată la Univ. Bucureşti. El va fi eliberat în 1964.Gogu Rădulescu îl acuza

pe Edgar Papu de legionarism în anul 1986 .

1944- guvernul URSS şi guvernul româniei prevedea, în art.16 "scoaterea din circulaţie,

până la 1 august 1945, a tuturor publicaţiilor fasciste, legionare sau naziste”. O primă listă a

fost publicată în Monitorul Oficial din martie 1945. Publicaţiile erau interzise, iar posesorii

sau difuzorii lor erau pedepsiţi de lege. (Ungheanu, 1999,49)

22

1 iulie 1946- primul volum cu circa 2000 de titluri interzise din limba română şi din

alte limbi de circulaţie în România. Pe liste se aflau autorii ca Tudor Arghezi, Musollini,

Churchill, De Gaulle, Horia Sima, Armand Calinescu, Codreanu, Mircea Canciocov.

( Ungheanu, 1999, 49)

Este interzisă colecţia de "poezii populare” a lui V.Alecsandri, poeziile lui Eminescu,

romanul lui Nicolae Filimon, sociologia lui D.Gusti, scrierile lui Mihail Kogălniceanu, cea

mai bună ediţie din Anton Pann . În lista de "publicatii interzise”(1948) N.Iorga are 28 de

poziţii, în realitate titlurile erau mult mai multe, cuprinzând întreaga operă a lui N. Iorga

În volumul "publicatii interzise” din 1948,spune Ungheanu, ediţii din operele lui

Eminescu sunt trecute în seria de titluri interzise.

În 1949, Flacără publică o serie de păreri în legătură cu opera eminesciană, unde I.

Vintersi Ov.S. Crohmălniceanu afirmă că ne aflăm în faţa unui caz de rătăcire morală, de o

operă neviabilă integral. Pentru Crohmălniceanu, Eminescu apăsa ca un blestem asupra

literaturii române datorită maleficităţii unei părţi a literaturii lui .

1963, Liviu Rusu intervine pentru promovarea unei alte imagini despre Titu Maiorescu,

pentru ca optica despre acesta şi asupra junimii să se schimbe.

În 1964, la 75 de ani de la moartea lui Eminescu, apare o suită de studii eminesciene ,

mai întâi în reviste, apoi în volumul "Studii eminesciene”.( Ungheanu, 1999, 79)

Anii 60 au fost anii marilor speranţe sociale culturale. Constantin Noica Edgar Papu

consacrau poetului pagini extraordinare.( Ungheanu, 1999, 80)

In 1980 apare Opere, IX, cu publicistica lui Eminescu din “Curierul de Iasi”.Apar

volumele XI, XII, XIII care conţin toate articolele politice eminesciene, dar acele articole

scrise de Eminescu despre răpirea Basarabiei, în 1877, şi despre încetăţenirea evreilor n-au

mai avut acces la tipar. Alexandru Oprea, cel ce a tipărit volumul Opere, IX,Eminescu, a

murit brusc inexplicabil, 1983, holocaustul culturii fiind un proces politic. Popmpiliu

Marcea a murit un an mai târziu, înecat, după explicaţiile oficiale, acesta o legătură strânsă cu

această ediţie

Un poet antisemit, Ion Lotreanu, care a luat parte la atacul antisemit, s-a spanzurat.

Indiferent de cauza morţii lor, Alexandru Oprea şi Pompiliu Marcea au fost implicaţi

vital în procesul de restituire a lui Eminescu, adică al smulgerii marelui poet din condiţia

Holocaustului. Lui Eminescu nici posteritatea nu i-a adus linistea..

Romanul “Delirul” 1975 a carui bresa de de pionerat absolut o exploateaza si Dumitru

Popescu.

23

Marin Preda a darmat prin “Delirul” un baraj de interdictii si de tabuuri mare cat “zidul

Berlinului”

Adrian Paunescu tipareste in revista sa, atacul pe care l-a semnat Moscova in

“Literaturnaia gazeta”(1982) un Pimen Buianov, impotriva romanului “Pumnul si palma”, de

Dumitru Popescu.

Dupa romanul “Delirul” si zidurile darmate de el, s-a putut circula in voie in spatiile

istorice si printre personalitatile pana atunci interzise, de o cenzura pe cat de tenace, pe atat de

anacronica.

Anul 1989 a lanasat tot felul de aventurieri pe teritoriul criticii si istoriei literare, care

au ca izvor de inspiratie indicatii de felul celor formulate de Vlad Georgescu.( Ungheanu,

1999, 212)

“Delirul” si “Pumnul si palma” sunt evenimente politice produse pe taram liber, ele au

punctat decisiv momentul literar .

“Cuvânt despre Transilvania” carte scrisă de Ion Lancrajan, carte din care budapestani

şi-au făcut "un cal de bătaie”, fără ca scriitorul român să le poate răspundă. -Acestuia i s-a

interzis orice fel de răspuns în presă . Romanul "Ademenirea” de Romulus Zaharia (1982) a

fost interzis la scurtă vreme după apariţie , orice comentariu fiind şi el interzis. (Ungheanu,

1999, 214)

România este condamnată să îşi fabrice singură reţelele de supravieţuire .( Ungheanu,

1999, 216)

Partea a doua a cărţii lui Ungheanu, intitulată „ADDENDA” analizează istoria

literatura şi cultura românească din punctul de vedere al diferitelor ideologii ale vremii.

Addenda provine din latinescul „addendum” care înseamnă postscriptum sau o continuare a

părţii teoretice dezvoltate în prima parte. Acest segment se compune practic din o serie de

reproduceri de articole, după cum chiar autorul o exprimă în argumentul din prefaţă.

Articolele sunt datate din 1944 până în 1989,o perioadă cât se poate de controversată din

punct de vedere ideologic. Trebuie să se ia in considerare că existau ,în primul rând două mari

direcţii din punct de vedere ideologic: hitlerism şi stalinism. După cum tot autorul o spune, nu

există încă o analiză completă a influenţelor ideologice asupra literaturii româneşti, aşa că

această parte are scopul de a susţine, mai mult sau mai puţin, partea teoretică expusă în prima

parte.

Majoritatea articolelor, puternice în critică, relevă strânsa legătura dintre creaţiile unor

mari personalităţi culturale şi tipul de ideologie politică asimilată de fiecare. Primele articole

separă personalitatea culturală de cea politică. Astfel se poate discuta realist tipul de ideologie

24

şi defectele autorului fără a leza meritele sale ca om de cultură. Acest lucru nu este uşor de

realizat aşa că încă din primele articole sunt puternic criticate personalităţi ca Nicolae Iorga

sau Tudor Arghezi, fiind acuzaţi de antisemitism sau ,respectiv, adoptarea unei puternici

ideologii comuniste.

Articolele sunt numeroase, însă informaţia este cumva unitară. Se studiază declinul

culturii româneşti ,la modul general, şi al fiecărei personalităţi în particular. În funcţie de

ideologia predominantă din spaţiul nostru, atât aceşti oameni, cât şi opera lor, fie ea literară,

filozofică sau istorică, este fie ridicată in slăvi, fie desfiinţată cum un fel de cruzime specifică

unui dezacord politic. Sunt menţionate curente politice

ca:hitlerism,stalinism,comunism,fascism,nazism,antisemitism,fiind evidente subtilele

diferenţe dintre ele.

Se vorbeşte despre „triste declinuri” şi diferite persoane, fie ele de importanţă

culturală mare sau doar simpli jurnalişti la publicaţii ale vremii îşi exprimă părerea despre

oameni ale căror reputaţie culturală este cel puţin dezirabilă pentru oricare dintre ei. Dreptul

lor de a-şi exprima părerea nu pare a fi discutabil, felul în care o fac, ei înşişi fiind sub

influenţele vremii, lasă loc de incertitudini.

Articolele citate din revista „Scânteia”, de exemplu, sunt chiar împărţite pe jumătate,

o parte pentru cei agreaţi ideologic, iar cealaltă, pentru cei „înăbuşiţi” politic care nu mai au

astfel credibilitate artistică sau culturală. Aceste „laturi negative” de care se vorbeşte, nu ar

trebui să determine valoarea unei personalităţi ca Octavian Goga, de exemplu. Această revistă

consideră că :”moştenirea culturală a poporului nostru” trebuie să fie cea leninistă. Clar avem

parte aici de o viziune obiectivă. Multe dintre articole dau această impresie. Unii dintre autori

recunosc vădit acest fapt. Dacă unii critici literari precum G. Călinescu pun accent pe valoarea

în sine a operei, departe de orientarea politică, altora nu li se pare atât de simplu.

Urmează perioada post-comunistă, unde perspectiva se schimbă aparent, dar nu în

profunzime, în cadrul căreia, tot ceea ce era bun în regimul anterior, este acum nepotrivit

pentru minţile eliberate de regim. Se fac tot mai multe comparaţii cum ce se întâmplă în

Occident, cu ce s-a întâmplat acolo, faţă de regresul cu care cultura noastră se confruntă. Se

doreşte trecerea la o interpretare „spiritualistă” sau filozofică ,departe de influenţele politice.

În concluzie ,poate că o parte componentă a acestui holocaust a fost modul în care

atât autori cât şi critici s-au lăsat purtaţi de valul diferitelor ideologii politice, care nu ar trebui

să fie amestecate cu arta. Este aproape imposibilă ruperea de orice tip de convingeri de genul

acesta când se doreşte discutarea unei creaţii ,însă se pot separa mental conceptele de

personalitate culturală şi personalitate politică. Aceeaşi persoană poate avea realizări

25

valorificate diferit ,în diferite domenii, cu toate acestea, acele fapte rămân şi pare puţin

probabil ca un articol critic să schimbe acest fapt. Dacă ceea ce se dorea era relevarea unei

altei perspective asupra lucrurilor, luându-se în calcul o cu totul alta dimensiune a problemei,

cred ca acest fapt a fost reuşit într-o mică măsură, din moment ce opiniile erau

şi ele sub o oarecare influenţă. Cu toate acestea, sunt interesante disputele indirecte de

opinie prezentate în aceste articole, felul în care unele lucruri se leagă între ele fără a fi

capabile, totuşi, de a forma un întreg.

Bibliografie

Bădescu, I. (2002). Sincronism european şi cultură critică românească .(Occidentul,

Imperiile şi Românii în marea tranziţie). Bucureşti

Blaga, L. (1990). Luntrea lui Caron. București : Editura Humanitas

26

Gherea, C-tin D. (1910). Neoiobăgia. http://ro.wikisource.org/wiki/Neoiob

%C4%83gia (22. mai. 2009)

Madgearu, V. (1999). Agrarianism, capitalism, imperialism.Ccontributii la studiul

evolutiei sociale românesti. Cluj-Napoca: Editura Dacia

Manoilescu, M. (1997). Rostul şi destin burgheziei româneşti. Bucureşti: Editura

Athena

Ungheanu, M. (1999). Holocaustul culturii româneşti. Ipoteze de sociologie literara

(1944-1989). Editura D.B.H.

Zeletin, Ș. (1991). Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric. Bucureşti: Editura

Humanitas

27