Perceptia vizuala a Perceptia vizuala a imaginilor si a imaginilor si a iluziilor optice iluziilor optice

Perceptia vizuala a Perceptia vizuala a imaginilor si a imaginilor si a iluziilor optice iluziilor optice

Iluzii optice

• O iluzie optică implică o eroare în percepţia vizuală. Prin convenţie, termenul de iluzie optică este limitat la aparenţe senzoriale ce implică percepţia mişcării şi a formei.

• Trebuie subliniat faptul că iluziile optice nu sunt datorate unor defecte de vedere caracteristice numai unei persoane sau unui grup restrâns de persoane, ci ele sunt valabile pentru orice persoană, fiind datorate modului însuşi de construcţie şi funcţionare a sistemului vizual.

1. Efecte bidimensionale

În general, o iluzie optică poate avea drept cauză faptul că informaţia fundamentală este fie

inadecvată, fie înşelătoare. De aici apare o ambiguitate care generează iluzia.

Majoritatea iluziilor sunt tentative îndrăzneţe de a induce o neglijare a perspectivei. Un exemplu particular simplu este cel din figura 1, care se

încadrează în categoria iluziilor optice izometrice. În desenul de sus, liniile BB pot fi imaginate fie

într-un plan anterior liniilor AA, fie într-unul posterior acestora. Alegerea rămâne la

latitudinea individuală, întrucât nu se dispune de suficientă informaţie pentru a putea decide între cele două posibilităţi. Cu celelalte două desene nu mai sunt posibile astfel de ambiguităţi, cele

două alternative fiind clar separate prin micşorarea uneia din dimensiuni, astfel ca astfel

să apară senzaţia perspectivei.

Figura 1 Un exemplu simplu de iluzie izometrică

Un alt exemplu de iluzie izometrică este cea din figura 2, cunoscut sub numele de scara lui Schröder (desenul din stânga) şi care creează o ambiguitate în privinţa obiectului, care poate fi la fel de bine o scară (un şir de trepte) sau o cornişă. Eliminarea ambiguităţii se face în modul descris mai sus (desenul din dreapta).

Figura 2 Scara lui Schröder

Pentru o înţelegere mai clară a acestor legi, să privim figura 3, care prezintă o schemă simplă, în care liniile paralele par a converge spre puncte aflate în afara câmpului vizual. Deci regula fundamentală a perspectivei implică un singur orizont, cu trei puncte fixe spre care converg liniile drepte.

Figura 3 Schemă simplificată pentru a ilustra principiile perspectivei liniare

Există diferite iluzii optice care implică o ambiguitate sau, mai adesea, o eroare aparentă într-o situaţie tridimensională nerecunoscută ca atare, ci interpretată ca fiind bidimensională. Una dintre cele mai simple este următoarea: două linii convergente limitează segmente de linie dreaptă paralele de lungimi egale. Transferând acest fapt într-o situaţie ca cea din figura 4, se constată în imaginea din stânga creşterea aparentă a lungimii segmentelor orizontale trasate pe imagine. În realitate, ele sunt de lungime egală, aşa cum se poate constata în imaginea din dreapta, unde iluzia optică este eliminată. Iluzia este determinată de proiectarea unei situaţii tridimensionale într-un plan bidimensional.

Figura 4

Iluzia lui Poggendorf (figura 5) oferă un exemplu mai complicat. Linia înclinată din imaginea din stânga pare a fi discontinuă prin intersectarea cu cele două linii verticale. Şi mai ciudat, iluzia dispare atunci când desenul este înclinat astfel încât linia este orizontală (desenul din dreapta). Pe de altă parte, se poate constata că iluzia nu apare într-un context tridimensional (imaginea din mijloc), ceea ce sugerează că aici este implicată proiecţia perceptuală a unei situaţii tridimensionale într-un plan.

Figura 5 Iluzia lui Poggendorf

În figura 6 este prezentată o pereche de iluzii (iluzia lui Hering), care constau în aparenta curbare a perechilor de linii verticale: ele apar concave spre punctul de convergenţă a liniilor oblice. Acest lucru este datorat faptului că, deşi figurile sugerează evident o imagine în perspectivă, acest fapt este ignorat în desenarea liniilor paralele. Şi aici este vorba deci de o iluzie izometrică şi tridimensionalitate transpusă într-o imagine bidimensională.

Figura 6 Iluzia lui Hering

Nu toate iluziile bidimensionale pot fi explicate pe baza proiecţiei, izometriei sau altora asemănătoare. Privind la desenul din figura 7.a, pentru un moment apare o senzaţie de zăpăceală, tulburare. Privind în continuare la desenul 7.b şi mai departe la 7.c, ne putem întreba de unde vine încurcătura. Cum principiile orizonturilor multiple nu pot fi aplicate acestei iluzii, ne dăm seama că acestea nu pot exista dacă informaţia totală disponibilă poate fi prezentată creierului dintr-o dată, într-o porţie unică. Într-o primă situaţie (figura 7.a), ochii trebuie să se mişte de la un capăt al figurii la celălalt, dar odată ajunşi acolo, creierul a uitat începutul. De aceea privirea se întoarce şi aşa mai departe. În figura 7.c, imaginea este privită în întregul ei şi eroarea poate fi găsită imediat.

Figura 7 O iluzie care depinde de mişcările ochilor şi memorie; când necesitatea pentru amândouă este minimizată, iluzia dispare

Nepotrivirea informaţiei stă la baza şi a altor iluzii, aşa cum este cazul cu cea prezentată în figura 8. Mamă, sau fiică ? Totul depinde de la ceea ce priveşti. Culoarea ar putea ajuta la adăugarea unor elemente alături de cele puţine oferite de imagine, deşi obrazul roşu al fiicei ar putea alterna cu nasul roşu al mamei. În acest punct, totuşi informaţia transmisă de ochi devine subiectul experienţei creierului sau memoriei.

Figura 8

2. Efecte tridimensionale Dacă unele din iluziile prezentate în paragraful anterior pot părea oarecum artificiale, ele au un lucru în comun: sunt

bidimensionale. Sunt însă multe iluzii tridimensionale, care fac parte din viaţa de zi cu zi şi, ca urmare, tind să treacă

neobservate. Unele dintre ele erau cunoscute de arhitecţi încă din antichitate. Arhitectura antică greacă este plină de

exemple. Conştienţi că nişte coloane în formă de trunchi de con dau senzaţia de forţă, tărie, arhitecţii Parthenonului au realizat faptul că dacă stâlpii sunt de această formă, ei par mai subţiri la mijloc. Ei au compensat acest lucru printr-o uşoară curbură (în formă de butoi) a coloanelor, cu o abatere de la liniaritate

de 0,2%. De asemenea, este ştiut că dintre două figuri geometrice egale,

cea mai luminoasă pare mai mare. Acest lucru este datorat iradierii retiniene, un fel de dispersie a răspunsului vizual în regiunile din jurul imaginii retiniene luminoase (figura 9). Ca

urmare, o coloană văzută pe fondul luminos al cerului pare mai subţire decât una identică, văzută pe fondul întunecat al unui perete. Din acest motiv, coloanele din colţurile Parthenonului

au fost făcute ceva mai groase decât celelalte, iar distanţa faţă de cele vecine a fost redusă. Cum la templele mai vechi aceste caracteristici nu au fost observate, ele trebuie să fie datorate unor atente observaţii şi nu, aşa cum s-a sugerat, în scopul

întăririi suportului acoperişului foarte greu.

Figura 9.

Coloanele albe, respectiv negre din cele

două jumătăţi ale imaginii sunt identice ca

dimensiuni, dar cele albe apar mai largi, ca urmare a fenomenului de

iradiere retiniană 

Nici axele coloanelor nu sunt perfect verticale, ele convergând spre un punct situat la o înălţime de 2,5 km deasupra solului, un truc suficient pentru a insinua convergenţa perspectivei produse de o înălţime mai mare. O construcţie mai înaltă pe Acropole ar fi arătat fără armonie de la distanţă, dar ideea originală de mai sus a dat un compromis acceptabil.

3. Mişcarea obiectului

Iluziile asociate cu mişcarea reală sau aparentă sunt notorii. Cele privind mişcarea aparentă sunt exemplificate de cinematografie, televiziune, firmele luminoase, sau cele care prezintă înscrisuri ce dau senzaţia de curgere. În fiecare caz, iluzia mişcării este generată de alternări succesive, rapide şi scurte ale formei imaginii retiniene. Ca urmare a duratei finite a răspunsului retinian la un stimul de intensitate corespunzătoare, şi ţinând seama şi de mărimea finită a câmpurilor receptoare, discontinuitatea inerentă în prezentarea succesivă a cadrelor trece neobservată, dacă viteza de derulare nu este prea scăzută sau diferenţele dintre cadre succesive prea mari.

O trăsătură cunoscută a imaginii de televiziune este aceea care implică deformarea aparentă a acesteia. Când privirea se mută de la stânga spre dreapta, imaginea pare înclinată spre dreapta. La deplasarea privirii în sens invers, imaginea apare înclinată spre stânga. Această iluzie este uşor de înţeles dacă ne amintim nu numai că imaginea de televiziune constă într-o succesiune de cadre, dar fiecare dintre acestea este format din câteva sute de linii orizontale, trasate de un fascicul fin de electroni, în baleieri secvenţiale rapide.

Considerând structura astfel formată (figura 10), când privirea alunecă pe ecran de la stânga la dreapta, ea fixează spotul fasciculului din ce în ce mai târziu; de aceea, liniile situate mai jos apar deplasate spre stânga faţă de cele situate mai sus.

Figura 10 Explicarea iluziilor asociate cu mişcarea

4. Iluzii de lungime

Cea mai faimoasa si studiata iluzie de lungime este,probabil,iluzia Muller-Lyer, creata de psihiatrul german Franz Muller-Lyer in 1889. Care dintre segmentele orizontale AB si CD pare

mai lung ? Desi sistemul vizual indica segmentul AB ca fiind mai lung, in realitate, segmentele sunt egale ca lungime daca le masuram. La realizarea iluziei contribuie liniile oblice. O explicatie a iluziei Muller-Lyer este ca trecerea de la perceptia tridimensionala la cea bidimensionala se face incorect. Din cauza liniilor oblice indreptate catre exterior, aparatul optic uman interpreteaza segmentul AB ca fiind mai departat de ochi fata de segmentul CD, care, din cauza liniilor spre interior, pare mai apropiat. Ochiul uman nu poate aprecia dimensiunea unui obiect fara a tine cont de distanta ; de aceea, desi doua obiecte au ca rezultat proiectii egale pe retina, tindem sa consideram obiectul care pare mai indepartat mai mare.

O alta iluzie cunoscuta este iluzia Ponzo, denumita dupa psihologul italian Mario Ponzo. Ca si in iluzia Muller-Lyer, cele doua linii orizontale apar inegale in lungime, desi in realitate sunt egale. Explicatia acestei iluzii este legata de perceptia adancimii. Pentru ochiul uman, liniile oblice creeaza senzatia de adancime, ceea ce duce la aprecieri diferite a distantelor pana la cele doua segmente (segmentul de sus pare mai indepartat). Cu toate acestea, imaginile formate pe retina de cele doua segmente sunt egale.

O alta iluzie interesanta de lungime este iluzia orizontal-vertical, ce consta in faptul ca oamenii percep o linie verticala mai lunga decat una orizontala de aceeasi lungime. Un exemplu elocvent este Gateway Arch din St. Louis, Missouri. Inaltimea ei pare mai mare decat lungimea, desi ambele masoara 192 m.

Figura 11

5. Iluzii de forma

In figura de mai jos este reprezentata iluzia Zollner : un patrat apare a fi trapezoidal din cauza fundalului pe care este suprapus. Din nou, intervine senzatia de adancime, creata de liniile oblice - latura de sus a patratului pare mai indepartata, si deci mai mare.

Figura 12

Un exemplu la scara mare de iluzie de lungime a fost construit de greci acum 2500 de ani. Este vorba despre Parthenon, un templu grec faimos care pare a fi construit cu unghiuri perfect drepte. Dar aceasta este o iluzie, intrucat Parthenonul nu prezinta nici un unghi perfect drept. Pentru a compensa efectele negative ale perspectivei liniare care ar fi dus la imaginea unui templu stramb si incovoiat, arhitectii Parthenonului au construit coloanele usor catre interior. Pe langa aceasta, ei au construit baza si alte elemente orizontale, mai inalte in centru fata de margini, iar coloanele au fost "umflate" putin in jurul mijlocului.

Figura 13

6. Iluzii de marime

In cadrul perceptiei false a distantei, intervin nu numai greseli de interpretare a lungimii si a formei, dar si a marimii in spatiu.

Figura 14

Pilonii din prima imagina sunt egali, ca si cercurile centrale din cea de-a doua.

Fotografia de mai jos, denumita "camera Ames", este o fotografie neretusata. Fata din dreapta fotografiei pare uriasa in comparatie cu femeia din stanga, desi ambele au aceeasi inaltime in realitate. Iluzia rezulta din faptul ca cele doua par a fi la aceeasi distanta de aparatul de fotografiat, cand, de fapt, persoana "mai mica" este mult mai indepartata decat persoana "mai mare". Camera in sine este astfel

construita incat induce ochiul in eroare in privinta distantelor. Coltul din stanga este mult mai indepartat de ochi decat coltul din dreapta. De asemenea, jumatatea din partea dreapta a camerei este ridicata astfel incat picioarele ambelor femei sa apara la aceeasi inaltime in campul vizual. Iluzia de marime survine deoarece, in mod normal, daca doua persoane se afla la distante diferite de ochi, picioarele persoanei mai departate apar mai sus in campul vizual. Aceasta camera neobisnuita a fost creata de oftalmologul american Adelbert Ames, prin anii 1940.

O iluzie care a framantat oamenii de stiinta si ganditorii pe parcursul multor secole este iluzia Lunii.

Figura 16

Ea consta in cresterea aparenta a dimensiunilor Lunii aproape de orizont de 2,5-3,5 ori mai mult fata de cand se afla in inaltul cerului. Ptolemeu a formulat printre primii o teorie spre explicarea acestei iluzii; el considera ca Luna pare mai mare din cauza unor efecte atmosferice, dar, ulterior s-a dovedit ca Ptolemeu se inselase. Explicatiile moderne afirma ca oamenii percep gresit distanta pana la Luna, desi aceasta ramane constanta.

O alta explicatie ar fi ca oamenii apreciaza marimea Lunii de la orizont in comparatie cu alte elemente din campul vizual, precum copaci, dealuri sau cladiri. Comparata asadar cu aceste elemente, Luna apare bineinteles mai mare. Cand Luna se afla deasupra capului, ea este privita fara vreun punct de referinta, si, de aceea, pare mai mica. In amurg si pe un cer innorat,efectul este si mai puternic.

7. Iluzii de contur

In ilustratiile alaturate, apare o asa numita iluzie de contur. Ochiul uman percepe, in figura din stanga, un triunghi alb determinat de cele trei cerculete si de triunghiul intrerupt.

Dar, daca figura este privita cu atentie, se observa ca fiecare latura a triunghiului alb este spatiu gol. Similar, in figura din dreapta, este perceputa o linie ondulata, desi aceasta nu exista in realitate. Explicatia acestor iluzii ar fi ca triungiul alb si linia ondulata reprezinta cea mai simpla interpretare a figurilor.

Conform psihologiei intemeiate de Gestalt, ochiul uman tinde sa vada un intreg organizat, mai degraba decat multe parti individuale. Alta explicatie vine din cercetari asupra vederii si a creierului. Descoperirile recente indica faptul ca un creier de maimuta contine celule care "umplu" golurile din conturul unui obiect, dand nastere unui contur iluzoriu. Aceste celule permit animalelor sa obtina imagini complete din informatii incomplete.

Figura 17

Iluzii intemeiate pe relatia obiect-fundal

Alte exemple de iluzii optice:

Figura 18 Petele

din colţurile pătratelor sunt albe sau negre ?

GALBEN ALBASTRU PORTOCALIU

NEGRU ROŞU VERDE VIOLETGALBEN MARO ALBASTRU

ALBPORTOCALIU VIOLET NEGRUALBASTRU ROŞU VERDE

VIOLET PORTOCALIU NEGRU

Figura 19 Citeşte repede în ordine culorile cu

care sunt scrise cuvintele de mai sus. Conflictul apare deoarece emisfera dreaptă a creierului încearcă să spună culoarea, în timp ce emisfera stângă insistă să citească cuvântul

8. Figuri imposibile

O alta forma de iluzie optica survine la perceperea unui obiect care, desi pare rational, este imposibil de construit.Figurile de mai jos nu pot exista in realitate.Explicatia acestei iluzii se bazeaza pe faptul ca ochiul uman nu percepe un obiect in intregime, ci numai pe bucati. De aceea, daca priviti un capat al tridentului, obiectul in sine pare rational, ceea ce este valabil si pentru celalalt capat. Imposibilitatea construirii obiectului survine numai atunci cand incercati sa uniti cele doua capete.

Figura 20

9. Iluzii de miscare

Filmul este o bine cunoscuta iluzie vizuala. Pe ecran nu se produce nici un fel de miscare, iluzia miscarii fiind produsa de derularea foarte rapida a unor cadre, la o rata de 24 de cadre pe secunda. Fiecare cadru se diferentiaza putin de precedentul. Similar, in cazul televizorului, cadrele se succed cu o rata de 30 pe secunda (sau 25). Din insiruirea aceasta rapida de cadre, ochiul uman percepe o miscare continua si fluida, fenomen cunoscut sub numele de miscare stroboscopica. Explicatia acestei iluzii se gaseste in mecanismul vazului : ochiul uman retine, timp de aproape o zecime de secunda, o imagine, dupa ce aceasta dispare, si leaga aceasta imagine de cea urmatoare. Rata derularii cadrelor trebuie insa sa fie precisa pentru crearea iluziei de miscare fluida - daca rata este prea mica, se percepe o licarire, iar daca rata este prea mare, imaginea devine neclara.

Figura 21 Privind insistent punctul negru din mijlocul imaginii, după un timp zona gri din jur pare că se micşorează

Punctul care dispare Daca priviti la punctul din centru pentru catva momente o sa observati ca dispare

Figura 22

Ce aveti de facut si ce trebuie sa observati: Priviti fix la punctul albastru pentru cateva momente fara a va misca ochii sau capul.Punctul va disparea incet, incet intr-un camp verde. Unele persoane vor observa diparitia punctului daca privesc fix intr-unul dintre colturile imagini.Imediat ce miscati capul sau ochii o sa observati aparitia punctului albastru.

Ce se intampla? Chiar daca nu sunteti pe deplin constienti, ochii dvs. fac intotdeauna mici miscari. De fiecare data cand se misca primesc noi informatii pe care le trimit creierului. Pentru a putea vedea imagini aveti nevoie de un flux continuu de informatii noi.Poate ati observat ca, cu toate ca punctul albastru dipare incetul cu incetul, in rest totul ramane clar. Asta din cauza ca tot ceea ce vedeti are margini distincte, bine conturate.

Figura 23

Liniile transversale sunt paralele sau nu ?

Joculet!

Figura 24 Fixează punctul negru din centrul imaginii şi mişcă capul înainte şi înapoi

Miscarile ochilor dvs. fac ca aceasta imagine sa vibreaze.

Figura 25

Puteti obtine un efect mai pronuntat miscandu-va capul in timp ce priviti fix la imagine.

Ce se intampla? Miscarea pe care o

percepeti nu este in desen, ci in ochii dvs.Constantele mici miscari ale ochilor, care improspateaza imaginea de pe retina incontinuu, cauzeaza aceasta iluzie de miscare, de vibratie a imaginii. De fiecare data cand ochii vi se misca, vechea imagine se suprapune, pentru scurt timp, peste noua imagine. Cum pe retina imagini noi se formeaza tot timpul, suprapunerea vechilor imagini peste cele noi produce aceasta iluzie de miscare de vibratie a imaginii noastre.

Figura 26

Mută privirea din centrul imaginii spre marginea acesteia

In unele conditii, oamenii percep miscarea de la un punct la altul chiar daca nu observa concret miscarea pe traseul dintre cele doua puncte. De exemplu, cand doua surse stationare si adiacente de lumina se aprind si apoi se sting foarte repede si intr-o succesiune rapida, un observator percepe miscarea luminii de la o sursa la alta. Acest tip de iluzie de miscare se numeste fenomen phi si este des utilizat in teatru. Din nou, intervalul dintre cele doua aprinderi succesive trebuie sa fie adecvat - cam o zecime de secunda intre cele doua flash-uri. Altfel, nu se produce nici un fel de iluzie.

O alta iluzie se produce la observarea unei roti in miscare intr-un film. Roata pare ca se misca in sens invers inaintarii vehiculului. Aceasta deoarece rata de miscare a rotii difera de rata de prezentare a filmului.

Alte exemple de iluzii de miscare:

10. Iluzii legate de repaus si miscare

Este desigur binecunoscuta iluzia care apare cand, prin geamul unui vagon care sta pe loc, priviti cum se pune in miscare un tren vecin. Pentru o clipa vi se pare ca trenul in care va aflati porneste incet din statie. Daca privim un timp oarecare norii care se misca deasupra unui turn inalt, avem impresia ca norii stau pe loc, iar turnul se misca. Tot astfel se poate vedea cum Luna goneste deasupra maselor de nori imobile. La trecerea peste un parau cu un podet ingust, ameteala apare cu siguranta daca privirea este indreptata catre apa care curge; aceasta deoarece conceptiile despre repaus si miscare sunt perturbate din cauza faptului ca o parte neobisnuit de mare a campului vizual se afla in miscare. Cercetarile psihologice mai profunde au aratat ca omul

inclina sa considere ca mobile acele obiecte, care, din propria experienta, sunt in mod obisnuit elemente mobile ale peisajului. Pe de alta parte, in aceste cazuri actioneaza si o alta lege, de natura generala : omul leaga in mod automat repausul de spatiul mai intins, de elementele care marginesc campul vizual, in timp ce miscarea este legata in mod automat de elementele care se afla in interiorul acestui cadru. Intr-o serie din cazurile enumerate mai sus, aceasta de-a doua lege se opune primei legi, deci invinge experienta zilnica si da nastere la iluzii.

Un tip de iluzie legata de miscare si repaus se produce si la observarea indelungata a miscarii continue intr-un anumit sens. Dupa ce priviti o cascada pentru cateva minute, de exemplu, atunci cand va uitati in alta parte, obiectele nemiscate par ca se misca in sens invers sensului de curgere al cascadei. Aceasta iluzie ia nastere probabil fiindca celulele care percep miscarea intr-un anumit sens obosesc, lasand doar celulele care detecteaza miscarea in celalalt sens sa actioneze.Au fost efectuate experiente care constau in aceea ca

observatorul privea un timp oarecare obiecte mici luminoase care se miscau in mod continuu dintr-un anumit punct central in toate directiile. Cand miscarea inceta, se parea ca punctele luminoase se intorc din toate partile inapoi spre centru. Probabil ca muschii ochiului s-au obisnuit sa urmeze inconstient miscarea punctelor, iar creierul, obisnuit de asemenea sa atribuie vitezei o anumita valoare in fiecare portiune a campului vizual, continua sa faca acest lucru si dupa ce miscarea a incetat. De aici, apare o miscare aparenta in sens invers dupa stingerea miscarii reale. Conditiile favorabile aparitiei iluziilor prezentate mai sus sunt :

a) miscarea trebuie sa dureze cel putin un minut ;b) ea nu trebuie sa fie prea rapida ;c) ochiul trebuie sa fie indreptat tot timpul asupra unui obiect mobil sau imobil, si anume astfel, incat imaginile care ajung la retina sa prezinte un contrast puternic si amanuntele sa fie clar conturate .

11. Iluzii legate de determinarea pozitiei si directiei

Sa presupunem ca putem deosebi in campul vizual doua grupe de obiecte. In interiorul fiecarei grupe obiectele sunt asezate fie paralel, fie perpendicular unul fata de celalalt; totodata grupele sunt inclinate una fata de cealalta. In acest caz cu siguranta o grupa va parea "predominanta" si va fi considerata etalon pentru determinarea directiilor orizontale si verticale.

Daca se intampla ca un tren sa se opreasca sau sa isi incetineasca mersul la o cotitura si, datorita acestui fapt, vagonul se inclina intr-o parte, toate obiectele din peisaj par inclinate in directia opusa . Omul sesizeaza pozitia inclinata a vagonului in care se afla, dar numai pana la un anumit grad.

La coborarea de pe o panta a unui munte, orizontul pare foarte ridicat. Un ciclist simte ceva asemanator cand apreciaza pantele mici ale soselei. Portiunea soselei pe care merge ii apare intotdeauna perfect orizontala; cand coboara de pe un deal, fasiile de apa care se ivesc de-o parte si de alta a soselei, de exemplu, nu i se par orizontale, ci parca se ridica in intampinarea sa. Pe o panta lina ciclistul are impresia ca, in continuare, soseaua urca, desi in realitate ea ramane orizontala; un urcus pare din departare mai abrupt, iar un coboras lung, mai lin decat este in realitate.

Ochiul observa mai ales cum variaza panta soselei si impresia vizuala este adeseori in discordanta cu cea pe care o produce efortul depus la pedalare. Astfel de senzatii vizuale sunt intarite daca la ele contribuie si simtul echilibrului, si incordarea sistemului muscular.In timpul aterizarii unui avion, pasagerii vad peisajul inclinat fata de cabina si totodata simt actiunea combinata a fortei gravitatii si a fortei centrifuge. Impresia vizuala devine din aceasta cauza si mai convingatoare.

Daca un tren coteste in plin mers, se observa cum toate obiectele verticale din peisaj incep sa se incline. Aici intervine impresia vizuala si senzatia musculara. Daca trenul se opreste brusc in aceasta pozitie sau isi incetineste mersul, efectul dispare imediat.

O iluzie interesanta poate fi observata in tren in momentul franarii. Privind casele, cosurile, ramele ferestrelor sau orice alt obiect vertical, in clipa cand trenul isi incepe sensibil mersul, apare impresia ca toate aceste linii se inclina inainte. In aceste momente, chiar si campia orizontala apare pentru un moment inclinata, ca apoi sa revina la pozitia obisnuita.

12. Figuri ambigue (cu dubla interpretare)

Unele desene si forme pot fi percepute in mai multe moduri. Ele se numesc figuri ambigue si nu sunt iluzii propriu-zise deoarece nu se produce nici o perceptie falsa. Figurile ambigue lasa loc la doua sau mai multe interpretari, toate corecte. Explicatia lor consta in dificultatea observarii simultane a celor doua imagini, deoarece sistemul vizual uman prefera sa ia fiecare interpretare in parte.

Explicatia consta in faptul ca la franare, datorita inertiei si corespunzator cu senzatia musculara, obiectele inconjuratoare sunt si ele inclinate in directia in care tinde sa se incline si corpul uman.

2 fetze

2 fetze

3 fetze

9 fetze

2 fetze   

2 fetze   

11 fetze

13. Despre miraje

Mirajul este un fenomen optic produs prin refractia treptata a razelor de lumina in straturile de aer cu densitati diferite ( de exemplu, in straturile de aer din vecinatatea solului, atunci cand temperatura acestuia este diferita de aceea a atmosferei). Datorita mirajului, obiectele departate, aflate in apropierea orizontului, apar insotite de imaginea lor rasturnata. In general, apar doua tipuri de miraje.

Cand straturile de aer inferioare sunt mai calde (ex. la amiaza, in desert; de-a lungul unei sosele), imaginea rasturnata se afla sub obiect, ceea ce poarta numele de miraj inferior. Aparitia mirajului se explica foarte usor : indata ce privirea este indreptata asupra unui punct de pe suprafata Pamantului dincolo de o anumita limita, raza vizuala patrunde in straturile incalzite ale aerului (unde indicele de refractie se micsoreaza) sub un unghi suficient de inclinat pentru a suferi o deviere brusca. Efectul este identic cu asezarea unei oglinzi in acest punct : obiectul pare ca se imparte in doua - o parte superioara si una inferioara, rasturnata si identica cu prima.

Curbura suprafetei Pamantului si curbarea obisnuita a razelor exercita o mare influenta asupra mirajelor indepartate. Din cauza curburii suprafetei Pamantului, baza obiectelor indepartate ramane invizibila mai jos de o anumita "linie de disparitie". Intre aceasta "linie de disparitie" si linia "limita" situata ceva mai sus, se afla acea parte a obiectului care se vede reflectata. Deasupra liniei "limita", se vad obiectele care nu sunt reflectate

Cand straturile de aer inferioare sunt mai reci (ex. dimineata, in desert; pe marile de la latitudini mari), imaginea se vede deasupra obiectului - miraj superior. In acest caz, daca obiectul se afla sub linia orizontului, este posibil sa se vada numai imaginea lui. Uneori, curbarea razelor in sus produce reflexii multiple; raza se propaga nestingherita pe drumul ei (spre deosebire de reflexia inferioara, cand raza intalneste in calea ei pamantul) si se observa imagini ciudate, drepte si rasturnate, care variaza din clipa in clipa, in functie de distanta observatorului de obiect si de distributia temperaturii in atmosfera. Acest miraj este bine cunoscutul fata morgana.

Figura 29