+ All Categories
Home > Education > Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

Date post: 25-Dec-2014
Category:
Upload: hopernicus
View: 906 times
Download: 30 times
Share this document with a friend
Description:
Pe altarul revolutiei final, autor Corneliu Leu
227
Transcript
Page 1: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu
Page 2: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

Corneliu Leu

PE ALTARUL REVOLUȚIEI

-jurnalul unui jurnalist expatriat-

roman

Page 3: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

Reproducerea de pe copertă: CIGOLI (Ludovico Cardi 1559-1613) „SACRIFICAREA LUI ISAAC” – Galleria Palatina-Florența

             

ISBN: 978‐973‐9025‐79‐9

Coperta: Tudor Leu și Veronica Ionescu Tehnoredactare: Veronica Ionescu

REALITATEA 2013

126, Bvd. Dacia București, Tel: 0311045047; 0344116739:

e-mail: [email protected]

Page 4: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

Corneliu Leu

PE ALTARUL REVOLUTIEI -jurnalul unui jurnalist expatriat-

‐ roman-

,

Page 5: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

PE ALTARUL REVOLUTIEI

Este, în ordinea lecturii cronologice, prima carte dintre cele douăsprezec ale ciclului romanesc:

1000 DE PAGINI

despre FAPTELE de arme ale unor civili în

SECOLUL războaielor mondiale sau ce înseamnă PUTEREA

In ordinea apariției este ultima, încheind scrierea ciclului și adăugându- se la cele apărute anterior:

OCHIUL DRACULUI, SAU CE ÎNSEAMNĂ PUTEREA

HIRSUTUL CEL INCOGNITO NOAPTE ŞI NOIEMBRIE GLONŢUL ŞI GÎNDUL

CAP PĂTRAT SAU FAȚA MEDALIEI PUTEREA

ÎNCEPE POLITICA ACEASTĂ VIAȚĂ SENTIMENTALĂ

VREMEA ROSTIRII LIBERE POLITRUCUL

RĂNILE SOLDAȚILOR ÎNVINGĂTORI

Page 6: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

5

CAPITOLUL 1: rostul marilor puteri

Page 7: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

6

1. De obicei, Bucureștiul iese din iarnă urât. Crestele lui citadine,

adică frontoanele, cornișele, lucarnele și podoabele de acoperiș ale construcțiilor scânteiază vesel în soare, asemenea albului cu luciu dens și consistent din petalele ghiocelului, sau a verdelui crud din frunzele ca niște tije. Dar la rădăcină, acolo unde se ridică din zăpadă, e murdărie, glod amestecat cu gheață și topire de ape noroioase. Pe Calea Victoriei cucoanele poartă blănuri cu spic strălucitor, dar până la gleznele pe care încă nu le arată au șoșoni ca să poată păși pe vărfuri în băltoacele ce se scurg din nămeții topindu-se murdar; iar bărbații cu pălării tari sau căciuli de astrahan, îmbrăcați în negrul subliniat de fularele albe, se stropesc pe pantaloni când galoșii li se-nfundă umezindu-le ghetrele odată cu bastonul care se-nfige în zăpada mânjită de țărână. Altă zăpadă înghețată pe dantelăriile de fier forjat de la balcoane picură trecătorii, pereții parizieni ai clădirilor cu stucaturi umede sau conturate de gheață încep să-și arate cariile cerând reparații; ferestrele cafenelelor care încă se mai aburesc la diferența de temperatură nu pot fi curățate arătând înăuntru peisajul uman tulbure, ca-ntr-un acvariu cu fum; bolțile hanurilor mai au țurțuri sub care e riscant să treci; în spațiul lor se adăpostesc vagabonzi, florărese și alți negustori ambulanți; birjele muscalilor, trăsurile de curte și câte-un automobil zgomotos cu roți subțiri stropesc trecătorii. Și doar zidurile bisericilor de cărămidă în arcuit contur bizntin, cu firide colorate din care privesc sfinții, au o vechime plăcută precum obrajii bătrânilor frumoși. Urmele de zăpadă sunt gri și ruginii arătând că ninsoarea doar acoperă praful Bărăganului, sarea pe care-o aruncă negustorii pe trotuarele din fața prăvăliilor devine o umezeală nisipoasă ca și blana câinilor de pripas, ori șalurile în care se-nfofolesc precupețele alături coșurilor cu marfă, copacii lipsiți de verdeață întind schelete stranii, vitrinele de parter au mărfuri încă înghețate, în vreme ce ferestrele etajelor și acoperișurile fastuoase se bucură de soarele primăvăratec mai mult decât foiala din stradă, iar pe hornurile înalte, fumul nebătut de vânt se ridică în albe linii subțiri parcă menite a contura cerul

Page 8: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

7

dintre turlele cu cruci și lanțuri de clopoței care se tot ridică până pe zarea orașului.

Așa că, mai plăcut lucru nu e să te plimbi, ci să privești de la înălțimea unor asemenea ferestre de unde, apărat de căldura încăperii, apreciezi liniștit mișcarea și culorile străzii. Ca și depărtările orașului în amestecul lui de mahalale cu grădini și clopotnițe și magazii sau mori cu acoperișuri înalte între turnurile de apă și cârduri de ciori care-și iau zborul tulburând seninul cerului în prevestirea unei ultime ninsori aducând zăpada mieilor. Cum făceam și eu în clipele de răgaz bucurându-mă că ferestruica din calcanul mansardei unde se afla telegraful redacției dădea numai pe jumătate spre turla bisericii Sărindar. Oblic, îndoind puțin gâtul, privirile îmi depășeau colțul de acioaie al acesteia și se puteau îndrepta până spre Academiei, oprindu-se în depărtare pe o altă turlă, ce se ridica tocmai la biserica Enei. Sau, dacă-mi coboram direcția privirii spre intersecția de la Capșa, perspectiva mea plonja exact pe locul de foială mondenă al Bucureștilor, unde se petreceau cele mai de bon ton evenimente ale faptului divers din capitala regatului.

Oricât de îngustă și cu acces prin scărița întortocheată, încăperea asta din marginea podului, unde ajung sârmele de la telegraful completat treptat cu centrala telefonică, e un loc deosebit și plin de soarele ce lovește dispre răsărit dimineața, fapt pentru care îi eram deosebit de recunoscător patronului care mă scosese din aburul de plumb al atelierelor unde, tânăr tipograf fiind, ajunsesem a mă îmbolnăvi de saturnism. Mai ales că ne lăsa, pe mine și pe cei cu care mă ajutam, să ne avem aproape de acolo și câte un cotlon de culcuș, în schimbul obligației de a supraveghea mereu centrala, a descifra telegraful și a arunca transcrierile mesajelor urgente pe tubulatura de burlane ce traversează etajele ajungând să le scuipe direct pe masa secretarului de redacție.

Era om întreprinzător și de gândire modernă patronul, ca dovadă că, după „Universul” lui Cazzavilan, ajunsese să ridice în București un al doilea palat de presă, și mai modern, copiat după clădirea lui „Figaro” de la Paris. Eu, pe lângă faptul că îi eram recunoscător și pentru că mă ajutase să ajung telegrafist scăpându-mă de boala profesională din tipografie, îl admiram sincer și, la agapele lor, ale tipografilor, îi recitam versurile. Versurile de tinerețe ale patronului nostru, când el fusese la fel de revoluționar cum erau acum alții care ne ademeneau și ne vorbeau la cercurile „României muncitoare”.

Page 9: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

8

Așa făcusem și recent, în a treia zi de Crăciun când, ca de obicei, aducându-ne la lucru pentru o ediție mai scurtă, care doar prefața cea masivă, în două sau chiar trei fascicole ce se tipărea incluzând și calendarul pentru anul nou, generos ca-ntotdeauna, patronul Constantin Mille scurtase ziua de lucru dând bal adevărat: Cu mâncare și băutură pentru toată lumea adunată-n marele hol art-nouveau sau jugendstil, între pereții din faianță verde de Meissen și afișe colorate arătând performanțele tipografiei montate în arhitectura modernă, ca și prin sălile luminate tot modern, sub abajururi verzi, ale secretariatului, documentării, expediției, vânzărilor, până la cantină, ca să aibă parte de petrecere fiecare, de la șefi, la condeieri și la tipografi, de la vedetele cu mare semnătură până la ultimul amploaiat din gazetăria modernă care se făcea în redacția cu care se mândrea și, într-adevăr, avea motive.

Fiindcă acel început de secol perpetuase în București, ca și moda din arhitectură nouă, folosind materiale moderne, revoluționate tehnic, și moda luării de atitudine sonoră în cercuri mai mult sau mai puțin socialiste, cercuri pentru emancipare generoasă sau pentru combatere anarhică, favorizând voci mereu noi, care deseori își schimbau direcția politică, făcând carieră prin proteste încă romantice, în fața previziunilor malthusiene care cereau restricții pentru poporul simplu ce se-nmulțea necugetat, favorizând astfel măsuri de reprimare din partea guvernanților. Iar versurile pe care le-nvățasem eu, cândva, fără să știu dacă erau ele nemaipomenite ca scriitură, sau era nemărginită admirația mea pentru Mille, aveau patos. Pentru aspirațiile noastre, ele sunau cum nu se poate mai bine chiar dacă, după ce unii invidioși sau cine știe cu ce fel de interese l-au exclus de la conducerea socialistă, patronul se rupsese de mișcarea pentru care, în tinerețe, în mod invers, fusese exclus din facultate. Dar după modul cum se purta el cu angajații, ca echipă bine închegată, politicalele nu prea contau. Și fostul poet al celor răsculați, marele patron de astăzi care preluase de la Beldiman ziarul potrivnic dinastiei de Hohenzollern, pe frontispiciul căruia scria: „Să te feresci, Române!, de cuiu˘ strein în casă”, m-a îmbrățișat când am început să recit ceea ce el publicase, ehe, la 1881!

Între timp, el devenise un altul și ca avere și ca scriitură, închegând tocmai în anul care se încheia o veritabilă operă de proză cu un roman, multe nuvele și două volume masive din ai săi „Letopiseți”, dar nu se dezicea nici de volumul din tinerețe, al cărui titlu era, nici mai mult nici mai puțin decât „Caietul roșu”:

Page 10: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

9

Ați zis-o: dreptul vostru e legea grea a firii. Ați zis-o: e de față Malthus cu-ai lui adepți: În lupta pentru viață, la masa fericirii, N´au loc copii noștri; ați zis-o și-o ziceți. Ați zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna, A pumnului domnie de sus și până jos, Progresul stă în luptă și una câte una Iluziile voastre cădea-vor sgomotos... Sala înaltă, cât două niveluri de construcție, urmând pe partea

dreptă înălțimea etajată a rotativei și având doar pe stânga tavanul coborât la arcadele de mezanin ale birourilor ingenios înșirate - ca și cum arhitectul s-ar fi jucat cu repetarea la infinit a geamurilor - birouri unde-și scriau articolele faimoase și temute semnături, vibra de glasul meu care se avânta din pieptul pe care mă-nvățasem să-l port gol, în cămașa descheiată, ceea ce-mi dădea un aer revoluționar, de june cu păru-n vânt. El făcea să se propage rezonanța, și ea revoluționară a versurilor, în vreme ce frumosul bărbat de succes care era patronul, continuând moda acelui fost „fin de siécle” care dădea elegantă prestanță vârstei sale mijlocii, înălța paharul spre toți, pe deasupra ghirlandelor ca niște lanțuri de hârtie colorată cu care papetarii împodobiseră locul petrecerii. Apoi a ciocnit cu mine și cu maistrul care mă-mpinsese în față, om la care citeai autoritatea de lider ce dirija asemenea momente: - Nu vă lăsați, Axinte; i-ai luat și p-ăștia tineri!... - Nu i-am luat eu; vin ei – se fălea Axinte ca și cum i-ar fi dat o lecție – Uite, chiar și ăsta micu, că mi-e neam; și m-am trezit cu el acolo, adus de altul! - Sunt tineri; îi mai puteți păcăli câte puțin. Iar acela, ciocnind, parcă-l consola vorbind pe sub mustață: - Tu nu erai tânăr, patroane, când scriai asta?! - Eram tânăr și știi prea bine cât de cinstit credeam, că ești mai mare decât mine; din toată inima credeam. - Dacă rămâneai printre ai noștri, poate ai mai fi crezut și astăzi! - Poate! Nu zic nu. Voi sunteți curați și-aveți nevoile voastre pe care le slujesc și-acuma; știi prea bine, Axinte... - Cum să nu știu!... Cine-ți culege articolele, cine-ți înțelege scrisul?!

- Băieții ăștia tineri, cum eram noi cândva; ăștia mi-l înțeleg, nu numai la caligrafie – îl tachină Mille văzându-se că o făcea în

Page 11: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

10

virtutea unei vechi prietenii, pentru că imediat o îndulcea: Lasă, mă, știu că de la tine au învățat; tu ești cel care mi-l înțelege dintotdeauna!

Dar nici celălalt nu-l iertă: - De nevoie... Dacă mai trăia Eminescu, aș fi lucrat la

„Timpul” și nu mai ajungeam la hieroglifele tale, să descifrez printre linii și floricele!... Doamne ce scris avea: Ca lacrima; ca zborul păsărilor liniștite... Alea care zboră sigure, stăpâne pe înălțimi – mai spuse după ce bău parcă stingându-și un năduf – Voi, ăștia, dați din aripă repede și neclar, ca niște pițigoi; și ies hieroglife de nedescifrat!

- Ești un poet, Axinte; ți-am mai spus-o. - Nu sunt! – protestă omul; dacă eram, mă excludeau ca pe

tine, ca pe Morțun... Eu sunt muncitor cu nevoile mele și n-am unde mă duce-n altă parte. Să se ducă ei; ăia care... Știi tu mai bine!...

- Într-un fel ar trebui să le fiu recunoscător – spuse cu cinism Mille – ei m-au determinat...

- Să fii „generos”, nu? - Ba chiar să fiu primul dintre generoși! – dă-ți seama că

Morțun, cu care porniserăm să le spunem adevărul în 1895, a mai stat patru ani, până a ajuns să facă ce făcusem și eu. Tu ești mai mare decât noi, Axente; tu ai fi trebuit să-ți dai seama înaintea noastră!...

- Eu am cincizecișidoi, tu ai patruș-șase, Morțun patruș-șapte... Dar voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi muncitorii avem nevoi... Eu nu v-am rămas vouă în urmă; eu lupt pentru nevoile alor mei.

- Și nu ți-am respectat eu lupta asta? - Ba da. Despre așa ceva n-aș putea să spun nimic rău. Chiar

dacă te-ai certat cu ăia, mie și lui Cristescu, chiar și lui Frimu, ne-ai fost aproape.

- De ce vorbești la trecut. - Ne ești, patroane, ne ești! – tună Axinte și ridică paharul

comandând, ca un lider ce era: Pentru patron!... Că dac-ar fi toți patronii ca el, n-ați mai avea de ce să mă alegeți pe mine la sindicat!...

Și-l obligă să ciocnească, să bea în veselia tuturor celor din holurile mult iluminate, cu toate că Mille, încă mai avea un of, spunând:

Page 12: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

11

-Eu nu pot să nu văd lucrurile mai larg; eu gândesc singur, n-am nevoie nici de ce gândesc nemții teoretic și fără legătură cu durerile noastre, nici cei ce vin din Rusia cu anarhia, mă! Trebuie să gândim românește; iar la noi, durerea e în primul rând cu țăranul; și e cea mai largă!

- Voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi avem nevoi... – repeta Axinte ciocnind din nou.

- Avem căutări mai multe. Nu vrem să luăm de la alții o teorie pe care ne-o bagă pe gât, de-a gata. Îndoielile apar când începem să vedem niște jocuri care se fac pe dedesubt.

- Și vrei să spui că ești curat, că nu intri în asemenea jocuri? – insinuă acela ceva obligându-l să recunoască:

- Intru; dar recunsoc negustorește că-mi fac interesul. Nu pozez în politician idealist ca să vă induc pe voi în eroare și mă gâdesc la problema țăranilor, a altor categorii de săraci, care este mult mai puțin rezolvată decât a voastră. Voi, muncitorii sunteți destul de puțini la o țară ca a noastră și, de bine de rău, aveți o organizare pe care chiar am admirat-o și o admir câtă vreme nu e cosmopolită și reprezintă ceva autohton. N-am încredere în speculațiile internaționaliste ale lui Marx și Engels din două motive: miros în ele și niște interese străine, nici nu le văd să ofere vreo soluție pentru țăranul român. România e un sat mare, Axinte. Iar voi sunteți puțini ca să-i rezolvați problemele. Tânărul ăla, Cristescu ce zice? Mi se pare băiat deștept.

- Plăpumaru tânăr?... Zice ca și mine tipografu bătrân; ce să zică?!... Ti-am spus: Fiecare ne gândim la nevoile noastre.

- Câtă vreme e vorba doar de asemenea nevoi, e bine, Axinte. Dar ai văzut agenția aia pe care a deschis-o un austriac la Athenee Palace, ca să aducă mână de lucru din străinătate?..Eu, când aduc mașini, vă trimit pe voi să-nvățați acolo. Cine-i mai patriot?!

- Cine-i mai patriot? – râse pe sub mustață tipograful acela trecut prin multe – Păi, ăla care câștigă mai bine!

- Să știi c-așa-i! Eu nu spun că nu fac afaceri cu străinii, dar din ce fac, aduc și pentru voi! Pentru țăranii care sunt milioane, încă nu pot să aduc; și asta mă doare, iar în lecțiile care vi se trimit vouă din străinătate n-am găsit soluții. Ba, chiar... Tu nu te-ai speriat anu trecut de ce venea din Rusia?

- Acolo-i poliția țaristă; e dictatură mare... - Dar și anarhie mare; asta nu vă mai spune Gherea!... Axinte,

tu știi prea bine că eu miros când e provocare, sau anarhie Uite că și Nădejde, ultimul dintre socialiștii care știu teorie, v-a plecat!...

Page 13: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

12

-Păi vezi, tocmai de asta noi nu putem pleca; avem o răspundere față de cei care ne-au ales.

- Aveți, nu spun nu. Eu cred, încă, în demnitatea muncitorimii românești. Ai lucrat cu mine și la „Drepturile omului”, și la „Munca” și la ”Lupta” lui Panu...

- Ba m-ai luat și-aici, chiar dacă nu mai făceam de mult aceeași politică; recunosc.

- Axinte, dar ți-am spus: eu îi bănuiesc de interesul de a ne stoarce în continuare. Uite, am date noi de la Londra: Până la 1877, în aproape cinci sute de ani, turcii au stors de la noi patru sute de tone de aur; de la 1687, adică în două sute de ani, austriecii au stors din Transilvania, Banat și Bucovina, ba chiar ți de la olteni, opt sute.

- Ai făcut socoteala și cât s-a scurs la tine printre degete? – se arătă tipograful a fi mai hâtru și mai neiertător, pentru a-i arăta îndată și sentimente mai apropiate: Măcar tu meriți!... Ești un mare gazetar care aduci la lumină date din astea adevărate ca să le știe toată lumea!...

2. Căscam gura la ei și băgam la cap, că tare-mi plăcea!... Cu

toate că trecusem de douășunu de ani, vîrstă la care omul face armata, eu, Toni Celaru nu înțelegeam prea bine cam cum se legau relațiile dintre cei doi bărbați, care se vedeau a fi avut mereu cale comună unul cu altul, până la a-și fi definit locul în societate la această vârstă de experimentată maturitate: De-o parte ruda sau consăteanul meu Axinte care, când m-a primit în București, mi-a spus fără concesie: „apăi, măi tată, te dau la lucru și, dac-o să muncești, poate că n-o să-ți fie rău”; de alta poetul acela tumultuos care ne era amândurora patron. Ca tânăr venit singur de peste munți, avusesem noroc cu cei doi oameni găsind de lucru ca tipograf, fiindcă eu m-aș fi angajat chiar ca simplu vânzător în liota aia de ambulanți care iau teancurile subsuoară răspândindu-se cu ele în tot orașul. Apoi, am învățat chiar să-i respect pentru ideile lor. Erau amândoi niște bărbați cu bine întemeiate concluzii despre rosturile vieții sau despre stările și oamenii printre care și-o duceau; iar singurul lucru care mă nedumerea era faptul că, ascultându-i, nu-mi dădeam seama dacă se confruntau unul cu altul, sau se mărturiseau unul altuia.

Page 14: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

13

Țineam la meșterul Axinte pentru meticulozitatea ardelenească cu care se purta în viața publică a adunărilor muncitorești, dar țineam și la Mille, căruia-i admiram autoritatea practicată la modul camaraderesc. Ba, chiar îi devenisem partizan la apelul din toamnă în care, poematic, scrisese un fel de articol-program al ziarelor lui pentru care; „tot locuitorul acestei ţări de orice nedreptate ar avea să se plîngă, ştie că atunci cînd orice speranţă s’a dus, mai exisă una, aceea de a recurge la glasul de alarmă şi care răsună departe, al Adevĕrului” ... Îmi plăcea și poezia lui de bard iconoclast, dar și umanitarist dezgustat de ipocrizia celor ticăloși. Așa că nu era de ici de colo să lucrezi, chiar ca modest amploaiat, pentru omul acesta de cert succes în lumea tot mai modernizată a Bucureștilor, care trezea, dacă nu întotdeauna admirație, oricum curiozitate. Un cu totul alt tip de patron decât meseriașul neamț care, cu literele lui puține ce te îmbolnăveau de saturnism, folosea calfe ca mine la tipărit mici gazete ardelenești și cărți de rugăciune.

Cu toate că, după moartea lui Alexandru Beldiman de la care cumpărase gazeta, pesemne, tocmai ca un semn al retractărilor sale față de ideile radicale cu care sfruntase în tinerețe, unii îl bârfeau că renunțase la mottoul cu versurile „Să te feresci, Române, de cuiu˘ strein în casă!”. Dar el spunea că nu-i pasă, de vreme ce, de mulți ani, până și revoluționarul lor autor, marele Alecsandri, devenise poet de Curte. Și afirma că, în fondul filosofic al lucrurilor, de la „Dacia viitoare” a cărei redacție o mutase împreună cu Morțun din Paris la Bruxelles unde își luau ei doctoratul, la „Românul” lui Rosetti și „Lupta” lui Panu, unde fusese învățăcel și începuse să publice când s-a întors în țară, apoi la „Drepturile omului” și „Munca” și „Lumea nouă” pe care le-a făcut chiar el începând să devină patron de ziar, spiritul său de intelectual radical nu și-a dezis eticheta revoluționară cu care a fost dat afară încă din primul an de facultate la Iași. Dar lipsa lui de aprobare pentru unele năravuri conspirative care foloseau sindicatele în scopuri străine de țară, îl îndepărtase și de invidioșii rămași în redacțiile mici, cu limbaj demagogic și interese limitat socialiste, în vreme ce gazeta lui, devenind cu timpul, la plural, gazetele lui de mare tiraj, creșteau în număr și-n venituri, ridicându-i acel palat de presă și tipografie, cu elegante saloane artistic împodobite și cu cele mai noi instalații ale imprimeriei moderne, care atrăgeau muncitorimea de cea mai bună calitate, oricât ar fi instrumentat-o unii spre năravuri extremiste. „Adevĕrul” căruia îi păstra acel vechi „e” cu căciulă spre a sublinia ritos

Page 15: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

14

sorgintea latină a vocabulei provenite din „veritas”, ajunsese la mai multe ediții pe zi; apoi apăru și „Dimineața” cu edițiile ei pentru femei, pentru copii, adunând, la orele de livrare a tirajelor, aproape toate trăsurile muscalilor din centru ce se-ncărcau cu expediția pachetelor spre Gara de Nord, pornind în alai conform orarului diferitelor trenuri ce le răspândeau în țară; tot așa cum „ziariștii” Capitalei, adică puștii cu teancuri de fascicule-ndoite ținute-n cureaua de după gât, izbucneau din celălat gang al expediției, ca un sfârâitor stol rotitor ce se răspândea pe bulevarde și străzi strigând frenetic numele ziarului și capetele primelor titluri pe care le anunțau afișele.

Animată cu ideile lui largi - care conjugau combativitatea a zeci de condeie cu priceperea la faptul cotidian sau la formele de interes popular ale altor zeci - și administrată cu mâna de fier a lui Sache Petreanu, cu care adusese cheagul din vechiul sediu de pe strada Karagheorghevici din zona Lipscanilor, afacerea era prosperă ca și palatul care se ridica în buricul Bucureștilor. Spre invidia foștilor săi partizani, socialiștii ce rămăseseră la vorbe și speculații privind sărăcia celor pe care se mulțumeau să-i instige. Pentru că el oferea pentru toate categoriile de muncitori și intelectuali condiții moderne de lucru și câștig, cantină și săli elegante de desfășurare a activităților, a vânzărilor, a expozițiilor, a comenzilor, a serviciilor pe care le puneau la dispoziție gazetele pentru cititorii lor și chiar a unor asemenea petreceri. Ceea ce-i dădea bărbatului prestant, cu mustața-n vânt, satisfacția de a le spune celor care înghițeau în sec teoretizând din răzbunare un fel de fetiș al sărăciei ca un lucru ce trebuia politizat și nu rezolvat, că, oricât l-au alungat, ei nu l-au putut îndepărta de viziunea privind rostul condeierului față de oamenii cărora se adresează. Condeiul lui scria tot cum deprinsese cândva de la adevărații socialiști și, oricât l-au bârfit, el a făcut pentru muncitori mult mai mult decât meschinăria lor care s-a mulțumit să-i instige la revoltă, să facă propagandă străină și, în loc de a aduce ușurări pentru populație, să întrețină nemulțumirea din țară.

Era, Constantin Mille un priceput luptător, la vârsta frumoasă a realizărilor pe care, cei numiți „roșii” în preajma nu prea îndepărtatei Comune din Paris, le proclamaseră drept rod al conceptului „prin noi înșine”, mai ales ca simțire pragmatică a afirmării unui spirit latin european, concept pe care Brătienii îl aduseseră și în România impulsionând spiritul de întreprindere. Iar el aflase în asta o soluție mai bună decât lamentările de la cercurile

Page 16: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

15

socialiste unde, pe lângă nemulțumiții sinceri răbufneau și comozii nerealizați, și intriganții care-mpingeau mâna altuia să scoată castanele, și chiar niște simbriași plătiți de cine știe unde, din afara țării. Fapt pentru care, chiar dacă se contrazicea oarecum cu vechi colaboratori ai săi, de multe ori i se dădea dreptate. Precum cu meșterul meu Axinte care-și păstra calea apartenenței la mișcarea muncitorească unde se dedicase în mod cinstit și nu-și punea problema să facă altceva; dar în lucrul ca tipograf angajat pe lângă un bun făcător de ziare, nici nu se despărțise omenește de el, urmându-l de la „Românul” la „Drepturile omului”, la „Munca” și, de-atâția și atâția ani, aici...

Aici la „Adevĕrul” care nu mai era doar un ziar. Era un loc bine marcat și un palat în centru Bucureștiului prosper al acelui început de secol care cultiva mândria și împlinirea unor state naționale în Europa; ca și definirea lor ca apartenență în antantele ce se tot încercau prin provocările marilor imperii. Un palat al ideilor care, cu toate că se dezbăteau părtinitor în grupurile de interese ale diverselor partide, ajungeau a se răspândi de aici liber pentru opinia publică, fără a se lăsa subjugate de interpretările unora sau ale altora. Cum dorise și bătrânul Beldiman când i-a încredințat redacția spre „...a se asigura viitorul acestui ziar... pentru că nu voesc să devie nici conservator, nici naţional-liberal”... Iar el avea mândria de a nu fi lăsat ziarul nici altor aserviri, păstrând o busolă care să critice relele întocmiri sociale mai ferm, mai puțin subiectiv și mai patriotic decât socialiștii ce începuseră a-i dezamăgi pe mulți dintre cei care în secolul trecut le-ar fi ținut partea.

Un palat în care, de ani de zile, ei se simt bucuroși să se tachineze la asemenea agape unde holul larg cuprinde bucuria petrecerii tuturor. E un hol fastuos, cu covoare groase și câteva portrete în frescă, luminat și ornat de sărbătoare, tapetat cu afișe și cu portrete ale unor colaboratori și oameni de artă, cu reproduceri ale propriilor ateliere de desen și pictură ale redacției, cu scara de onoare ducând spre bibliotecile bogate, la dispoziția oricărei documentări, spre capela aurită bizantin, spre sălile de ședință și lucru la mesele mari ale redactorilor principali, spre birourile celorlalți, spre secțiile tipografiei, sălile mașinilor cu magaziile de hârtie deasupra, cu puțul scripeților care urcă sulurile cât mai spre uscăciunea podului, până-n cotloanele acelea la care ajung sârmele spațiului telegrafic bucureștean, unde supraveghez eu centrala telefonică.

Page 17: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

16

Eu, tânărul care încă mă întreb dacă mai marii mei, muncitorul și poetul, se confruntau cu adevărat, sau doar se mărturiseau unul altuia?... Se tachinau, sau se contraziceau?... Se delimitau, marcându-și diferențele sau, dimpotrivă, se recunoșteau ca poli ai unui binom firesc din punct de vedere social, și chiar din punctul de vedere al naturii lucrurilor care fixa antipozi pentru toate dimensiunile?...

Când m-a adus prima dată aici, Axinte m-a învățat ceea ce făcea el de peste douăzeci de ani: Să descifrez puricii, dantelăria și liniile ritoase cu care, meticulos și perseverent, își așternea patronul scriitura; adică exact ceea ce, la acea vreme forma tandemul dintre condeier și tipograf asigurând rapiditatea tipăriturii. Prin asta, eu și cu meșterul eram și primii cititori ai celor mai combative articole pe care le semna patronul și care acum începuseră a fi strânse în volumele de „Letopiseț”. Iar Mille obișnuia ca, întâlnindu-ne în trecerile sale prin secții, să ridice interogativ profilul odată cu încrețiturile frunții de deasupra ochelarilor, arătându-se dispus să asculte prima părere, doar prin insinuarea din expresie a unui: „Ei, ce zici?!”...

Axinte îi zicea. Nu-l ierta, că doar se cunoșteau de mult și, de cele mai multe ori, patronul îl asculta, lua șpaltul și tăia, sau modifica... Doar uneori, atunci când îl podidea și un zâmbet de cunoscător care mirosea sorgintea unor idei, i-o reteza:

- Asta s-o spui acolo, la voi, la „România muncitoare”! - O spun; n-avea grijă – se-mpipota ardeleanul căpos din

Axinte – iar, dacă n-o spun eu, iarăși n-avea grijă: o spun alții! - Ba am grijă mă Axinte – se simțea amicala înțepătură – că,

dacă o spun alții, ăia care pronunță „cădavhru” și „putărhfacție” traducând ce zice Marx despre capitalismul de aiurea, nu-i mai învățăm noi pe copii nici limba română, și nici ce zicem despre nevoile noastre!... - Și nu ezita să-l dea apoi pe mâna calfelor: Toni, eu știu că unchi-tău ăsta te duce acolo, în loc să te ia la el în mahala să-nveți lucruri mai curate; dar bagă seama să nu-ți pierzi accentul de la Școala Ardeleană!...

Eu, Celaru Anton, mângâiat Toni, aveam pe atunci șaisprezece-șaptesprezece ani, eram timid față de patron dar, chiar dacă nu-i făceam cu vorbe observațiile, îi arătam pe șpaltul umed, subliniind cu creionul chimic vreo inadvertență, sau chiar vreo idee cam exagerată. Iar el nu se supăra, ci chiar mă bătea prietenește pe umăr corectând. Dar pe cei bârfiți pentru accentul lor neromânesc îi auzisem prea bine și nu puteam să nu-i dau lui dreptate. Așa că

Page 18: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

17

mă-ntrebam sincer dacă meșterul cu patronul se contraziceau, oare, folosind acele înțepături; sau se mărturiseau unul altuia știind că nici unul nu are dreptate sută la sută, ori nedorind să recunoască pe față unele eșecuri?... Și aveam destule asemenea întrebări, dar nu-ndrăzneam să le pun. Încercam să deduc singur, mă duceam în bibliotecă, atunci când auzeam un termen mai deosebit și căutam în enciclopedii, plăcându-mi mult lucrul acesta. Dar tot aș fi vrut să pun întrebări, să stau de vorbă cu cineva dornic să-ntoarcă lucrurile pe-o față și pe alta. Așa că m-am simțit mai în largul meu dicutând cu Cristescu. Plăpumarul era om cu armata făcută, avea și-un atelier cu câteva neamuri aduse de pe la Giurgiu profitând de faptul că aveau unde dormi acolo, chiar pe saltelele la care lucrau. Era și descurcăreț și descuiat la minte, toți cei care se adunau la conferințe și dezbateri îl considerau un fel de lider al tinerilor, iar de la doctorul Racovski care făcea parte dintr-o familie de antiotomani bulgari refugiați aici peste Dunăre, dar venea cu școlire occidentală, învățase mai multe despre partide și despre democrație, depășindu-i pe teoreticienii fanatici care aduseseră doar idei narondnice semănând anarhia pe care Mille o condamna pe față atrăgându-i lui Axinte atenția că se producea din alte interese, cu alte dedesubturi.

Chiar așa răspunsese prima dată Plăpumarul întrebărilor mele, dovedindu-se că știa ce se petrecuse la sfârșitul secolului trecut necurat în mișcare, făcându-l mai întâi pe Mille să plece, apoi pe Morțun, care activase la Iași devenind un pion foarte important iar, mai de curând, chiar pe Iosif Nădejde, cel care făcuse „Contemporanul” și cercul din Moldova unde se formaseră primii gânditori socialiști. Nemulțumirea față de modul cum evoluaseră lucrurile în cadrul acelui partid care se numise „Socialist al Muncitorilor” se simțea și la cei care plecaseră, ca și la cei ca Axinte care mai rămăseseră în mișcare, fapt prin care se explicau și comentariile sau legăturile lor. Iar asemenea schimburi de păreri contradictorii, chiar dacă ziarele lui Mille erau foarte puternice, se puteau vedea în toată presa... Ceea ce-l asigura, însă, Cristescu, băiat deștept, cu ochi scânteietori, vorbind persuasiv, era că muncitorii trebuiau să aleagă, să refacă un partid mai puternic și mai al lor, la care ar putea veni și unii dintre cei vechi. Mai ales că doctorul Racovski, care era fiul unuia Stancev cu moșie pe la Mangalia, dar își păstrase numele de revoluționar al bunicului său care cândva se refugiase la ei, la Giurgiu, venea acum de la Geneva fiind prieten cu Plehanov și Maxim Gorki, dar se angajase medic

Page 19: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

18

militar la regimentul 9 cavalerie conlucrând cu Frimu și Bujor și tipărind publicațiile „României muncitoare” ca să refacă un partid social-democrat român. Așa că discuțiile, chiar dacă erau contradictorii cum păreau întotdeauna a fi în politică, puteau conduce, prin cedare de la unii și de la alții, ca și prin înțelegerea unora cu alții, la un alt partid care să-i mulțumească pe mai mulți. Un partid de care muncitorimea avea nevoie – se-nflăcăra convingător Cristescu, băiat energic și care băga foarte repede la cap lucruri importante, mai ales cele cu democrația pe care le explica el studenților mai școliți decât el, dar care veneau acolo ascultându-l...

Atunci, însă, apărură veștile acelea care dădeau totul peste cap.

3 Fiindcă ucenicisem de mic prin tipografii și știam că nu aveam

școală cât aș fi vrut, am început a deveni atent la a deprinde cât mai multe și străduiam să prind repede, din mers, ceea ce eram pus să fac. Iar când, ambițios-ardelenește, dovedeam uneori a fi capabil de mai mult, am avut norocul unui patron care aprecia. Astfel, munca mea de oficiant la telefon și telegraf se transforma și-ntr-una de redactor, fiindcă unele informații primite acolo prin Morse sau la cască, pe care alții le transmiteau mai departe, eu ajunsesem să le transcriu direct în știri. Ceea ce, Mille, fiind el însuși un caracter din categoria celor deștepți, pricepuți și cu fler la strădania altora, a remarcat. Și, într-o zi, citind ziarul proaspăt, eu, telegrafistul Toni m-am trezit cu semnătura mea - Anton Celaru – sub un grupaj de știri pe care patronul aflase că-l făcusem în grabă ca să salvez rubrica lipsită de noutăți. Intimidat, am crezut a fi vreo farsă a celor din tipografie dar, ducându-mă la ei am aflat că, dând bunul de tipar, patronul a remarcat, a întrebat cum de-a apărut asta în ultima clipă și a pus cu mâna lui semnătura mea, poruncind o amendă pentru redactorul care nu-și făcuse datoria. Când, din podul unde lucram, am coborât la fastuosul etaj întâi să-i mulțumesc, tocmai plecând spre importantele sale întâlniri, elegantul bărbat și-a găsit timp de un gest camaraderesc trăgându-mi peste nas cozorocul cu care era moda să umble mai toți sub lumina becurilor; și mi-a arătat că ținea minte:

-Tu ești ăla care mi-ai cerut voie să citești în biblioteca redactorilor, nu?

Page 20: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

19

-Vă mulțumesc și pentru asta, Domnule Director, dar, mai ales pentru semnătură...

- Una se trage din alta. Cu cât citești mai mult, scrii mai bine! Când eram de vârsta ta, la Iași, mă dăduseră afară de la facultate și cineva m-a ajutat să semnez la un ziar. Poate că l-am răsplătit pe acela, nu pe tine! Gazetăria se face cu generozitate. Pe cei meschini îi miroase cititorul imediat!...

Și, bătându-mă pe umăr, plecă lăsând în urma aerul generos pe care-l emana făptura sa deschisă, de om care știe ce vrea și nu se-ascunde să arate tuturor că se bucură de succes. Ba, în sufletul meu, pot spune că lăsă un sentiment și mai intens, și mai vibrant, ca și cum tot progresul patronului era al meu. Ca și cum împărțeam cu acest bărbat frumos succesele pentru care-l invidiau alții, trăiam, de fapt, fericirea de a fi ajuns eu, copil de ardeleni jeluiți, în orașul acesta vesel și plin de viață al românilor de peste munte, frați spre care ai mei cei din sat tânjeau știindu-i că se bucurau de libertate în țara ce-și înfăptuiseră și-i ajuta să fie prosperi. Pentru că, precum acest Constantin Mille, bucureșteni realizați erau cu sutele; și mai era loc pentru alte sute din generația lor, dacă străduiau, așa cum străduia el.

Așa că, devorând cărțile din biblioteca în care petreceam mai mult timp decât redactorii cărora, în spiritul modern al întreprinderii de presă le era pusă la dispoziție, mai ales enciclopediile acelea mari și nebunia colecției de ziare din toată lumea, prinsesem avânt și-n munca aceea pe care-o făceam în podul clădirii, nemaimulțumindu-mă a fi un simplu telegrafist. Ci, uneori, văzând ce spuneau agențiile comunicam unele informații corespondenților stimulându-i să caute în direcțiile acelea aspecte noi provocând astfel alte știri, ceea ce e chiar miezul adevărat al gazetăriei dacă știi cum să le ceri anumite lucruri celor de la celălalt capăt al firului. În acest fel, eu slujeam cerința lui Mille ca ziarul să iasă în evidență cu acel atu care doar pare că se-nvață repede, dar e, în fond, o treabă atât de complicată: al bombelor de presă. Fiindcă toată strădania lui pentru a cumpăra utilaje și a folosi tehnicile noi era, de fapt, secretul modern al făcătorilor de gazete abonate la marile agenții tipografice. Secret și talent pe care, aici, în Bucureștiul efervescent și plin de ambiții, el și le folosea ca să satisfacă pofta oamenilor care se făleau a fi la curent cu toate evenimentele lumii, a trăi și a avea cunoștințe despre tot ce e la modă în lume, considerându-se parcă mai avantajați și mai înstăriți

Page 21: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

20

când aveau de comentat o știre nouă... Iar ăsta, era chiar secretul de succes al presei moderne.

Chiar dacă nu ne văzuserăm la față, eu devenisem familiar cu toți corespondenții care transmiteau din diverse locuri și, în plus, unii furnizori sau apropiați din alte domenii ai patronului, văzându-mă că le făceam conștiincios legătura cu el, când telefonau și nu-l găseau pe stăpân în redacție, căpătaseră încrederea să-mi lase mie mesaje pentru acela. Așa că, să am un șef care să remarce asta și să mă-ncurajeze, era mare noroc pentru mine. Dar Constantin Mille era chiar mai mult decât atât fiind un patron care, dintre sutele de angajați mă știa chiar și pe mine, băiat venit singur din depărtările transilvane. Era norocul meu nemaipomenit, ceea ce-mi trezea răspunderea și dorința să parvin, să mă desăvârșesc asemeni lui în această ambițioasă meserie cum e gazetăria. Care se și-nvață se și fură făcând-o, trăind în fervoarea activităților ei, știind pe cine să admiri și pe cine să imiți dintre personalitățile atât de strălucitoare și de bine marcate care se strâng în jurul unei publicații la care patronul nu e atât stăpân cât animator. Iar Mille era; era cu adevărat sufletul întreprinderii lui bazate pe inteligență omenească, știind să aprecieze această inteligență chiar și la mine, copilul care fusesem când m-a ajutat dându-mă din tipografie la telegraf, dar având ulterior flerul să remarce că mă putea folosi chiar și acolo mai bine, ca redactor de transcriere pentru care-mi stimula îndemânarea. Poate că aveam și eu acea deprindere bună de acasă, cum au copiii care muncesc de mici pe lângă părinții lor sau, care, printre străini, cum eram eu la meșterul neamț, deprind a lucra corect și ordonat. Dar pot spune că am căpătat conștiința acestor trăsături de-abia după ce mi le-a remarcat patronul; așa că admirația mea pentru omul acela generos, așa cum sunt oamenii cu adevărat talentați, devenise pentru mine și un fel de recunoștință când, plecâd italianul care mânuia instalațiile, m-a făcut pe mine meșter al pupitrului de mobilier masiv cu mufe alămite în care se-nfigeau rapid bornele ca niște cartușe legate cu mățăraia cablurilor, cu comenzi prin clopoții metalici și butoane rotative de ebonită marcate cu gradațiile condensatorilor variabili, cadrane în care oscila încărcătura curentului și puzderia de chei rotitoare, întrerupătoare, comutatoare, prize conexând și comutând prin pânzișuri de sârme din materiale ductile, fasonate și înfășurate după imaginația celor ca Marconi, Edison, Bell și Howel care parcă sculptau, contorsionau și izolau metalele sub mânuiri de bachelită prin care să nu se scurgă semnalele, păstrând acestora puterea de a

Page 22: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

21

circula pe lungile distanțe ale comunicărilor moderne, dând anunțuri prin sonerii aflate la distanțe extraordinare și aducându-ți din aceleași depărtări vocile alterate doar puțin de vibrația metalică a membranelor așezate în fundul gornițelor mici care absorbeau ce spuneai și amplificau ce ascultai.

Pe deasupra îndeletnicirilor curente, deprinsesem de la acel italian să notez totul și să transmit pe bucăți de hârtie special tăiate ca să le am la îndemnă și, după ce transcriam pe ele mesajul, făcându-le sul ca să lunece pe tuburi trei etaje mai jos, dovedindu-ne un mecanism în completare la noutatea tehnică a centralei de transmisiuni telefonice care, prin schimbarea acelor borne de contact ce realizau diverse conexiuni, parcă ținea frâie întinse către lumea largă. Doar cu unii rămași încă la telegraful care țăcănea răbdător, cu vești din locuri mai puțin modernizate sau din prea depărtate străinătăți, mai țineam legătura prin vechiul „Morse”. De fapt, toată jucăria asta în care eram angrenați noi, aici, sus, cu secretariatul de redacție de la acel atoatestăpânitor etaj întâi, răspunsurile prompte pe care eram puși să le dăm în paralel cu preluarea sau retransmiterea către telefoanele din redacție a corespondențelor în care colcăiau noutăți ce zburau apoi spre plumbul literelor și se multiplicau în tirajele imense mitraliate de rotativă, crea pentru mine o adevărată frenezie a fluxului de informații. Care mă făceau să-mi admir și mai mult patronul. Fiindcă bărbatul acela care, întotdeauna, știa să arate cu eleganță cât de bine informat este și cât de prompt ajung la el toate noutățile lumii, își făcea chiar o pasiune din a aduce tot ce era inventat în această direcție la acel început de secol al nouăzprezecelea, când tehnicile explodau și ritmurile modernizărilor aveau preț din ce în ce mai mare. Și, chiar dacă unii puneau întrebări pe seama unor mijloace mai puțin limpezi prin care el făcea rost de toate acestea, chiar dacă advesarii făceau glume și lansau insinuări pe seama diminutivului „Milu”, poreclindu-l și Milu-stilu, Milu-copilu, sau Milu-crocodilu, pe mine mă ungea la suflet fondul scriiturii prin care Mille combătea public acutele probleme ale zilei mândrindu-se cu informațiile cele mai noi venite prin mijloacele cele mai noi, fără să-i pese de cheltuieli. Între anvergura lui ca gândire sau ca spirit antreprenorial și modul meschin, sărăcăcios, cum vedeam că se petreceau lucrurile dincolo, la gazetele ce zăceau în teancuri nevândute pe culoarele și pe scările din jurul sălii de la „România muncitoare”, alegerea mea era clară: Chiar și din punct de vedere rațional, adică fără entuziasmele regăsirii unor proprii aspirații, ea

Page 23: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

22

atârna în favoarea patronului demn de admirat. Și, cel mult înclinația mea de băiat sărac spre ideile mustăcite de meșterul Axinte într-un spirit tradițional de revoltă ardelenească, sau spuse mai vehement și mai precipitat regățenește de Cristescu, mă puteau face să sper, sentimental, în acea reconciliere prin care, revenind, Constantin Mille ar fi dat și celorlalți ceva din aura sa... Mintea mea de copil crescut printre învățători blânzi, deprinzându-ne cântecele de jale ale ardelenilor, ar fi visat la mai multă înțelegere între românii cei impulsivi din țara asta liberă de la sud, unde tânjeau mulți de-ai mei să ajungă. De asta pendulam între adunările în care ni se spuneau lucruri pe măsura nevoilor care ne-ar fi putut face să ne răsculăm și redacția lui Mille, loc unde lucram după alte exemple: Ale afacerilor mai dure și mai de succes, adică cele în care vorbăria e mai puțină, iar eu, cel care mă gândeam la nevoile mele, îmi dădeam seama că mă puteam realiza, îmi puteam depăși sărăcia de care cei de dincolo făceau caz, tocmai lucrând aici temeinic.

Și, pe măsura nevoilor mele care atunci nu erau prea mari, chiar mă realizam. Pentru că, încă de la începuturi, după ce mă obișnuisem cu toată clădirea și cu îndelentnicirile din ea, încurajându-mi timiditatea cu care mă văzuse așteptând în antecameră ca să-i cer permisiunea să intru în biblioteca redactorilor, acolo unde se aflau acele mari enciclopedii și lexicoane, patronul m-a întrebat:

-Chiar îți place biblioteca? - Imi place, domnule director, că dumneavoastră ați fost bun și

ne-ați lăsat să dormim în pod ca să facem cu schimbul pentru domnul contramaistru de la telegraf, așa că eu nu mai trebuie să ies din casă și pot să stau aici, printre cărți...

Cercetându-mă atent, patronul n-a făcut decât să repete cu o anumită semnificație:

-„Printre cărți”!... Uite, ai voie să intri și dincolo, unde e biblioteca mea personală; acolo sunt cărți mai rare, cu care unii nu știu să umble. Tu să ai grijă să le repui în ordine; și, înainte de a le pune la locul lor, să le mai ștergi!

Căpătasem astfel o altă îndeletnicire pe lângă cea de a-l asista pe contramaistrul Disgraziato, un friulan-tirolez care, când se-mbăta vorbea de-a dreptul într-un dialect de româna pocită, fustangiu hârșit prin redacții nemțești și italiene în orașe unde-și făcuse cuiburi efemere. Ca loc stabil, zicea că avea o nevastă nemțoiacă și catolică de care nu putea divorța, undeva pe Dunăre-n

Page 24: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

23

sus, fiindcă, până s-ajungă în specializarea asta la ziare, pentru care pretindea să i se spună contra-maistru, ucenicise ca telegrafist la marină, prin porturi fluviale, din acelea unde „cărau sub samare robii pământului”, cum spunea el recitând poezii revoluționare care-i plăceau și patronului. El trona asupra pupitrului la care, apoi, am ajuns eu, veghind întreaga zi în directă legătură cu secretariatul de redacție, cu care trebuia să ia hotărâri prompte și să acționeze rapid. Fapt pentru care se aranja comod cu sandale ușoare și maieuri în dungi, cum se poartă marinarii la lucru pe puntea vasului, uneori cântând, alteori înjurând de mama focului, întotdeauna vorbind, vorbind mult cu toți cei care sunau, cu secretarul de redacție de la etajul întâi care-i poruncea prin tuburile de comunicare unde eu trebuia să-l ajut aruncând mesajele transcrise pe hârtille acelea tăiate la anumite dimensiuni și făcute sul, cu corespondenții din toată țara sau, când era mai liber, cu noi, puștii din jurul lui, care-i admiram îndemânarea cu care manevra mufele, bananele și butoanele prin care, ca un vrăjitor, parcă se ținea în mijlocul unor legături cu toată omenirea.

Era ca un matroz temperamental și palavragiu care robotea cu îndemânare pe puntea asta înălțată la cucurigul clădirii din Sărindar. Dar, când voia, devenea cochet punându-și uniforma de gală. Avea un sacou marinăresc încheiat cu nasturi de metal lustruit, pe care-l îmbrăca ducându-se să agațe mahalagioaice la balurile de cartier de unde uneori se-ntorcea coșcovit în bătăile cu mahalagii. Îl angajase Mille special pentru centrala telegrafică proiectată pentru ziare și asamblată la Zurich cu toate instalațiile moderne care asigură fluxul de știri concomitent de la agenții și corespondenți, conversațiile cu alte persoane care telefonau și alte direcții din care se telegrafia; cu tuburi, cum am spus, ca niște burlane pentru hârtiile-sul pe care se aruncau unele articole în redacții și cu linii telefonice până pe birourile șefilor. Era un lucru de minune la ora aceea, tirolezul helvetic cu accent italian potrivindu-se-n tandem cu Simionescu, spelbul subsecretar de redacție care, sub cozorocul care-i ferea ochii, lucra cu condeiul pe depeșele corespondenților dându-le forma cu care să intre în ziar. Lucrau coordonându-se bine unul cu altul, ca niște mașini; unul mânuind butoane și contacte și hârtii aruncate-n sul pe burlan direct la redactori și comunicări telefonice branșate direct la stenografi, altul condeiul, gramatica, măsurătura-n quadrați și alergătura curierilor, formând împreună ceea ce era, spre mândria patronului, motorul principal al unui ziar modern. Numai că

Page 25: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

24

friulanul tirolez, care se aciuise comod în Bucureștiul cu femei ochioase, vorbind o limbă foarte asemănătoare dialectului său, era cam bețiv; ceea ce îl scotea din sărite pe abstinentul Simionescu, capabil să stea ore-n șir țepăn la biroul acela imens din capătul holului de la primul etaj, mișcând numai din încheietura mâinii cu care corecta hârtii, punea specificații pe pagini sau le-arunca spre curieri, indicând zgârcit cu degetul de la cealaltă mână, direcția în care trebuiau duse urgent. Un motor eficient și bine pus la punct, la care, eu, băiat proaspăt venit, căscam ochii încă de pe când lucram în zețărie, fiindcă dormitorul nostru, al ucenicilor pe care-i adăpostea patronu-n pod, ca să aibă telegrafistul ajutoare pe care să le poată lăsa de pază în momentele de calm, era alături. Ba, primul pat, cel despărțit cu un dulap de celelalte, fiind chiar al contramaistrului, păstrat pentru zilele când era dat afară de la câte o ibovnică, așa cum deseori se întâmpla. Atunci rămânea cu noi, ne trimitea să-i cumpărăm băutură și, pe cei care voiam, ne învăța itelienește spunându-ne cuvinte pe care, la rându-ne, noi îl învățam cum sună corect pe românește; îndeletnicire la care, cu aplecarea mea spre învățătură, cu dorința mea de a completa ceea ce nu apucasem la timp, eu mă pretam de minune.

Fapt pentru care contramaistrul chiar ținea la mine și, încă din primul an, când mai lucram jos în zețărie urcând aici numai pentru dormit, îmi dădea ca supliment porția sa de lapte, ca să mă vindece, sau măcar să mă ferească de accentuarea saturnismului. Fiindcă saturnismul era atunci o boală mult luată în considerație printre bolile profesionale de care social-democrații și sindicatele lor făceau caz și spre a demonstra că reprezintă muncitorimea, acuzau patronatele de provocarea bolilor profesionale. Iar contramaistrul Disgraziato, care se considera un „condottiere de la societa” – luptător pentru tot felul de cauze, lăudând acest gest de patron modern de a aduce în ateliere lapte, cum se-ntâmpla numai în tipografiile din Franța și Germania, de câte ori avea ocazia la balurile unde, boier culant, Constantin Mille dădea bere pentru toată lumea, în româno-italiana sa, îi ura să ajungă la inima cea bună ca să le dea muncitorilor și-o rație de rachiu, fiindcă „qu’esta bevatura vindecă de și mai multe boli!... Chiar și de albinism, nu doar de saturnism” - spunea el făcând aluzie la tandemul uman cu care, prin fire și burlane ținea legătura peste trei etaje, asigurând acea șiră a spinării de transmitere a știrilor urgente, datorită căreia patronul era mândru de a avea cea mai bună și mai promptă informație, prin comunicarea ei devenind stăpân și pe politici și pe

Page 26: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

25

influențarea opiniei publice. „Pentru palazzo ăsta al tău, patroane! – toasta el la asemenea petreceri sonorizând italienește cuvintele pocite, știind că-i face plăcere aceluia – Pentru palazzo al tău care, aici, alături de palazzo reale, conduce în România regatul știrilor!”... Și, astfel, adică jucând teatru și spunându-i tare: „Ce, tu nu vrei să bei pentru patronul nostru?”, îl făcea să ia o înghițitură chiar și pe spelbul de Simionescu. Cel care, când, peste cele trei etaje câte erau de la centrala din mansardă până la măsoiul lui din somptuosul etaj unu, simțea că domnul contramaistru își unsese prea mult mecanismele prin care comunicau, nu mai avea răbdare să-i spună la telefon și striga prin burlanele pe care lunecau știrile pe suluri de hârtie: „Disgraziato, abține-te, bețivule, că mai avem două ore până se-nchide ediția!!!”... Iar celălalt nu se sfia să răspundă tot prin vibrațiile răspândite de coloana burlanelor ce traversau etajele: „Non te preoccupare, abstinento!... Am băiatu bun care agiuta me!”...

Băiatul bun eram eu, Toni care, așa cum de la neamțul la care ucenicisem în Ardeal prinsesem ceva germană, friulana contramaistrului o prindeam și mai repede. Ceea ce-l făcea pe acela să mă îndrăgească, să mă ia cu el plătindu-mi intrarea la saloane de bal unde veneau mahalagioaicele Bucureștilor cu pantofii în mână, ca să nu-i strice prin băltoace; iar, la intrare, își suflecau frumos fustele ca să se spele bine pe picioare și să-și frece călcâiele până deveneau roze și tentante, înainte de a se încălța și a intra ca niște doamne în sala de dans.

Acolo, în interior, după ce la cișmea, chicotind, își mai arătaseră genunchii și pulpele, ridicând din rochii ca să nu se ude, sau mișcându-și ondulat fundurile rotunde când se-aplecau ca să se dea cu săpun, deveneau serioase ținând gleznele ascunse sub marginea fustei. Fiindcă moda participării la asemenea baluri unde se făceau cunoștințele, era să aștepte sfioase, pentru a se lăsa apoi invitate, sau chiar tratate cu acadele când deveneau mai intime cu cavalerii. Contramaistrul mă învăța că pașii de dans nu sunt prea grei, putând să și țopăi uneori, mai ca la „Sârbă”, fiindcă mahalalele de unde veneau fetele nu erau departe de sat. Și mă mai învăța cum să le cunosc pe cele cu care „mergeau lucrurile mai ușor”, că le puteai da pe urmă întâlnire în Cișmigiu, sau te puteai aventura până la capetele de tramvai peste maidanele cărora stăteau ele... Chiar așa avea obicei contramaistrul să facă, mai ales dacă o lua și cu carcaletele: Se agăța de câte una, îi împuia capul și, bine înțeles că nu o mai lăsa. Mă trimitea pe mine acasă, el oferindu-se

Page 27: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

26

s-o conducă; întreprindere din care, uneori, se-ntorcea șifonat rău: Cotonogit de mahalagii care, în ciuda gurii femeilor, aveau principiile lor de a nu accepta intrușii.

O dată, însă, m-a dus spre Curtea Veche, pe la Hanul lui Manuc și m-a băgat într-o sală unde s-au perindat la tribună mai mulți vorbitori, unii chiar pronunțând stricat românește, ca și contramaistrul, dar cu altfel de accente, mai puțin sonore decât al lui și, mai mult, hârâite germanic sau smiorcăite slav dar, oricum, sunând pocit românește. Exact cum îl auzeam uneori pe patron că-i batjocorea față de Axinte care, da, trebuie să recunosc, avea principii și ținea la ele: Nu m-a îndemnat nici o dată și nu m-a atras într-acolo, dar s-a bucurat văzându-mă venind. Dizgraziato era cunoscut și chiar aplaudat de participanți; i se spunea „garibaldistul”, iar el se-mpipota vorbind despre „mundo operai” și „vittoria finale”, ceea ce făcea notă aparte față de cei ce tăiau firu-n patru, făcând-o pe filosofii care vorbeau când de unul Malthus cu o teorie bine cunoscută pe atunci, când de altul Marx, despre care n-am prea găsit mare lucru în lexicoanele de la redacție unde încercam întotdeauna să-mi descifrez câte ceva din multele întrebări ale lipsei mele de școală.

În felul acesta m-am întâlnit acolo cu meșterul meu Axinte care, fiind un om mai serios și mai cumpătat, de la care primeam altfel de sfaturi, mai ardelenești decât exclamațiile temperamentale ale italianului aceluia cu vorbire muzicală, a doua zi, la lucru, mi-a spus:

-Dacă ai venit cu garibaldistu, foarte bine, măi tată; eu m-am ținut deoparte, fiindcă așa e înțelegerea cu patronul: Să ne respectăm, dar să nu influențăm.

Iar eu am avut încrederea să-l întreb ceea ce nu-l întrebasem pe contramaistru:

-Oare patronu se supără dacă ne ducem acolo? - N-are, tată, cum se supăra; că și tinerețea lui tot aici e; chiar

el ne spune că muncitorii au nevoie de un partid... Doar că, după el, nu muncitorii sunt cei mai importanți în țara asta, fiindcă sărăcia-i mult mai mare, iar el se vrea tribun pentru nevoiași de mai multe feluri... Și are dreptate, tată, nu zic nu; fiindcă, uite, noi ardelenii avem alte nedreptăți de-nfruntat; alții au altele... El face ziaru ăsta pentru toți. Ba, de ce să n-o spunem: poate și-a dat seama că și câștigă astfel de la toți. Asta-i treaba lui, măi tată, că nevoi sunt multe pe lume și, cu ce este, nu se-ajunge pentru toți... Unii se-ajung, alții nu și tânjesc , alții se bucură cu mai puțin. Fiecare cu

Page 28: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

27

ale lui... Uite, el s-a ajuns și, de aia, nu se mai înțelege cu cei care spun că fac ziare numai pentru noi... Eu ca muncitor înțeleg; dar alții...

- Înseamnă că patronu nostru-i mai bun? - Vrea să arate și chiar a putut să arate că la el leafa-i mai

sigură – spuse cu înțelepciunea sa ardeleanul - și, să știi, măi tată, că nu l-am văzut supărându-se că eu lucrez și la revistele lor ca să mai scot un ban. Așa că, nici alte întrebări nu-mi pun, dar nici în partide cu ei n-am ce să caut, fiindcă eu n-am banii lor. Ți-am spus: pe lumea asta nu e pentru toți, fiindcă nici nu suntem toți la fel; iar oameni ca Mille adună și pentru alții; în vreme ce ăia care nu l-au mai vrut între ei, ehe, fie au dispărut, fie n-au ajuns să facă ce face el!...

- Deci, e mai bun. – insistam eu bucuros – Meștere, dumneata m-ai pus prima dată să-nvăț versurile lui.

- Măi tată – apăsă meșterul spre acest spirit părintesc – îmi ești și-un fel de neam și lucrezi cu mine, așa că-ți spun ce văd și eu: Noi n-avem altă cale; el are, dar ne și înțelege că ne adunăm acolo. Iar, uneori, scrie lucruri mai tari decât spun unii dintre cei de-acolo care, mie chiar că nu-mi plac, așa cum nu-i plac nici lui. Dar asta nu-nseamnă că nu-i partidul meu!... Viața asta-i cu dus și-ntors, futu-i mama ei, măi tată!... Mille știe că eu n-o să mă duc la partidele lui, cu toate că eu aș vrea ca unul ca el să revină la partidul unde mă aflu cu alții care nu-s de talia lui, tocmai pentru că-i mai român și mai de-al nostru... Viața asta-i cu dus și-ntors; ți-am spus!

4. Contramaistrul, mi-a vorbit însă altfel. Considerându-se

garibaldist pus pe fapte mari, spiritul său anarhic, agitat și care avea nevoie să devină teatral și să aibă public atunci când lua achiu cu băutura, nu spunea lucrurilor pe nume, precum simțul de cumpătare al meșterului Axinte. El întotdeauna exagera, clama, instiga, făcea caz de ginta latină și de carvonarism, se raporta fără rost la situații deosebite din Franța, din Italia, confundând dinastiile regale, cu cele imperiale și cu cele de sorginte mai ignobilă proclamte recent, ajungând la revoluția din Mexic ce împușcase un împărat germanic, dar făcând confuzii cu Oliver Cromwell care decapitase un rege englez și cu asasinul lui Abraham Lincoln care rostise replica dintr-o piesă de teatru care vorbea de tirani.

Page 29: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

28

-Ragazzo-băiete – se lăuda el mânuind comutatoarele de pe scaunul unde stătea în maieul cu dungi marinărești, cum avea încă-n bagajele sale, purtate ca amintire din reala sau ireala marinărie despre care vorbea – eu sunt neam de haiduci; ai mei sunt acei briganzi care-i strâng de gât pe zgărciții austrieci în Tirol... Pentru mine libertatea e totul și fac urât dacă n-o am!... Eu m-am făcut anarhist împotriva comenduirii care voia să mă ia în armata imperială și a bisericii care vrea să mă facă robul pe toată viața a unei singure femei, și aia nemțoiacă fadă!

Părea simpatic pentru că spunea lucruri mai neobișnuite, iar nouă, calfelor cărora ne dădea lecții de viață când împărțea cu noi dormitorul din pod, ne spunea povești marinărești sau povești cu briganzi în care-și găsea și sie-și rol, într-o postură întotdeauna revoltată și revoluționară, cum se complăcea, ajungând cu exagerarea chiar până la a afirma că ajunsese cu Garibaldi-n America. Dar relata, de fapt, întămplări speculate din plin de ziarele europene. Se lăuda cu un văr, anarhist republican rămas în Italia după Garibaldi, care-o omorâse la Geneva pe împărăteasa lui Franz Iosif, strigând că voia să ucidă tirania și plângând apoi, când a aflat că nefericita victimă prin care se răzbunase pe tronul de la Viena, avea vederi revoluționare și-l dușmănea ea însăși pe împăratul tiran. Dar, mai ales, afirma sus și tare că-i place-n România că-s oameni petrecăreți, femeile nesemănând cu nemțoaicele, iar regele, oricât de neamț o fi el, nu putuse schimba delăsarea și șpăgăria polițiștilor, aici ne mergând dictatura. Și încă multe altele, gura lui bogată găsind cuvinte și sunete ca să se facă înțeles pe românește, satisfăcându-i, astfel, dorința de a ieși în evidență cu gesturi exagerate, dar cabotin-simpatic-vorbărețe, care-i îndulceau pornirea agresivă din care, de fapt, țâșneau spusele lui.

Doctorul Racovski și Dobrogeanu Gherea îl foloseau când era nevoie de agitație în sala aia de la „România Muncitoare”, iar el ne aducea pe puștii din podul-dormitor acolo prezentându-ne șefilor drept viitoarea generație de carbonari pe care o pregătește. Ba, pe mine chiar m-a luat și m-a prezentat doctorului ca ajutor al său când a făcut la casa aceluia o instalație prin care-i lega un fir direct cu Bulgaria. Atunci, fără să-mi dau seama de ce, am intrat în grija doctorului care a remarcat începutul de saturnism de care sufeream și mi-a dat atenție, nu numai medicală, ci și ca exemplu în discursurile lui când vorbea de exploatarea tiuneretului muncitor și nepăsarea față de bolile profesinale la care se expun. Axinte i-a spus atunci cum m-au mutat la telegraf, ca să nu mai lucrez cu

Page 30: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

29

plumbul, dar el a continuat să mă consulte, m-a pus sub observație și mi-a dat mai multe îngrijiri spunându-mi cum să mă tratez.

-Să vii aici, dacă te interesează discuțiile noastre, doar pentru voi le facem - mi-a spus doctorul foarte tranșant - dar să vii întotdeauna când sunt eu, ca să văd cum îți evoluează boala. E o boală profesională, vine de pe urma muncilor la care sunteți supuși, iar noi trebuie să fim atenți, să demascăm și să eradicăm racilele societății burgheze!

Era impresionant omul ăsta care părea ursuz, când de la tribună vorbea de revoluții, cum se schimba când îmbrăca halatul pentru consultațiile pe care le dădea gratis, tot acolo, pentru nevoiașii care-l căutau. Iar, în legătură cu mine, nu s-a lăsat. A făcut la primărie demersuri să-mi fie înregistrată boala profesională, a scris la ziare și în străinătate până a primit de la Paris ultimele cercetări în legătură cu saturnismul. Abia atunci mi-a făcut un examen complet, mi-a dat o rețetă cu recomandare gratuită de tratament la spitalul militar și m-a sfătuit să mă revigorez umblând vară-iarnă cu capul gol și pieptul deschis, teorie la modă care punea accentul pe ambiția organismului de a înfrunta schimbările de temperatură. Concomitent, a scris și a dat interviuri în legătură cu acest caz controlându-mă cu grijulie autoritate, ceea ce, trebuie să recunosc, mă bucura simțindu-mă protejat și de acest om. Și, numai când am văzut că patronului meu nu-i prea plăcea asta, am simțit cu tristețe nevoia să mă întreb de ce, oare, tocmai oamenii față de care aveam motive de admirație, sau cei pentru care aveam motive de recunoștință în sufletul meu care era unic, se aflau în bărci diferite.

Pentru că, văzând asta, patronul Mille nu a putut să nu comenteze politizarea la care proceda doctorul.

- Ești celebru, Anton Celaru; scriu ziarele socialiste despre tine – ironiza el – Muncitorul exploatat de mine, cum spune Marx, este tratat de boala profesională pe care i-a descoperit-o urmașul acestuia, Rakovski... Iată cum intră și medicina în lupta de clasă!

- Dar, domnule director – mă scuzam eu, chiar arătându-i că învățasem de acum ce e presa – eu am cerut și s-a scris clar că am venit cu boala asta din Ardeal, de la vechea tipografie, și că dumneavoastră vă sunt recunoscător fiindcă nu m-ați mai lăsat să lucrez cu plumb.

- Ai venit din Ardeal cu mai puțin umor decât al nostru, de aici, măi Toni. Glumeam și eu de modul cum i-a învățat Engels pe

Page 31: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

30

ăștia, la Internațională, să-și facă reclamă. Spune-mi mai bine cum te simți de când umbli așa, cu părul vâlvoi și pieptul gol.

Cu părul vâlvoi și pieptul gol. Da, chiar așa umblam și zău că mă simțeam bine. Înfruntasem o iarnă și eram mândru de mine

- Mă simt bine, domnule director – am răspuns eu arătând ce mai învățasem la „România muncitoare” pe lângă tratamentul prescris de doctorul Racovski – mă simt mai dârz când merg cu pieptul deschis înfruntând frigul și... prejudecățile!

- Așa să faci! – m-a încurajat malițios Mille, fără să-i ierte pe cei care-l excluseseră cândva - Și, să fii atent la prejudecățile lor, că au multe! – apoi, spre bucuria mea devenind mai blând, mai concesiv: Eu cu alții am ce am; pe doctor îl stimez fiindcă-i om învățat, format în occident, nu la nihilismul rusesc. Și, în plus – își dădu el drumul cu fantezia comentariului spumos care-i caracteriza și articolele - cu toate că-i bulgar încăpățânat, pot spune că s-a oltenizat complet aici la noi; vede lucrurile mai liber, mai glumeț și mai la futu-i mă-sa decât Gherea care tot vrea să dea lecții estetice grave. Racovski, nu; dar la Gherea, totul se tratează cu gravitate, făcând caz de importanța persoanei sale și a unor teorii prinse după ureche de la Cernâșevski, prin mintea mai rudimentară a lui Plehanov. Mai bine-ar fi prins după urecehe limba noastră, ca s-o pronunțe mai corect; cu „î”-ul î și „ă”-ul ă!

- Domnul Gherea nu prea-mi place nici mie – am răspuns atunci eu, încurajat.

- De ce, mă? - E mai... mai milităros! - Milităros? Bravo! Ai pus punctul pe „i”!... – nu iertă Mille

ocazia – Când vorbește, după ce că vorbește stricat, mai vrea să dea și ordine! - Și, convins de tema principală a polemicii lui, devenea oratorul care ne atrăgea atenția: Măi băieți, studiați dedesubturile tuturor nihilismelor, anarhismelor sau chiar sindicalismelor care par pașnice și, când veți vedea bine cum sunt manipulate de niște forțe foarte misterioase, vă veți da seama mai clar că marea mișcare europeană de astăzi nu este social-democrația internaționalistă, teoretizată arbitrar și demagogic, ci nevoia de bun simț a emancipării popoarelor. Motorul social al prezentului este pragmatismul unei conștiințe naționale care sparge imperiile și favorizează țările în granițe firești, unde oamenii se administrează după nevoile lor, asigurând progresul cât mai multora, nu al unora sau altora!

Page 32: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

31

Eram bucuros văzându-mi patronul neabătutut de la niște principii practice, pentru care era aplaudat și de ai lui, în redacția pe care o coagula cu pasiune și în adunările mari unde venea cu ziarele sale de succes. Dar, în același timp, relaxat; nu amenințător ca fruntașii ceilalți care clamau revoluția, ci glumeț și înțelegător, chiar dacă făcea asta în limitele polemicii la care se angajase cu social-democrații. Așa cum, deseori se amuza luându-l peste picior pe Disgraziato; aruncând asupra aceluia vina tuturor nihiliștilor de care sublinia că voise să se rupă. Trecut prin lumea aceea pe care nu o neglija, ba chiar se străduia să-i arate în continuare atenție, tot așa cum nu se dezicea nici de versurile sale din tinerețe, patronul Constantin Mille nu ierta, cum am spus, accentele străine din vorbirea unora dintre socialiștii de care se rupsese și nici pocirea limbii care, pentru frazele sau versurile sale erau prilej de aleasă rostire sonoră. Combătându-i la afirmațiile de fond, el le ironiza și forma precară a exprimării spunând că: „Iată, asemenea pociri de vorbire, care oglindesc în fond pocirea gândirii, sunt roadele propagandei internaționaliste”... Așa că se amuza și la sonoritățile friulane prin care contramaistrul pocea în alt fel rostirea românească. Îi suporta bețivăneala considerându-l foarte bun acolo la mânuirea aparaturii care constituia mândria întreprinderii lui și-l șfichiuia doar când întrecea măsura cu amenințări apocaliptice despre o revoluție care avea să distrugă totul. Lucru cu care, judecata lui de om rațional chiar că nu putea fi de acord. Și, în același timp, își dovedea temeinica informare prin existența sa ales intelectuală de care era mândru, punând la punct exagerările friulanului:

- Măi, macaronar nemțesc, astea le-a scris Plehanov mai limpede și s-a făcut de râs față de filosofii adevărați. Filosofia se ocupă de creație, nu de distrugere; ea deschide mintea omului, nu i-o întunecă nihilist!...

- Sunt nihilisto fiindcă vreau să-mi rup lanțurile! – proclama Disgraziato teatral.

- Și cu ce începi?... Vezi că întrebarea asta le-am pus-o unora mei deștepți ca tine! – își arăta patronul popularitatea discutând deschis.

- Cu ce?... Cu Biserica!... Cu catolicii care nu mă lasă să divorțez! – recunoștea contramaistrul – dacă mă lăsa să divorțez, luam și eu o nevastă frumoasă aici!

- Păi vezi, Disgraziato, vezi!... Tu vrei să răstorni lumea fiindcă te bat ăia care nu te lasă, om însurat, la fetele sau surorile

Page 33: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

32

lor. Păi, macaronarule, învață că mahalagiul român ține la onorul lui de familist!!... Spune sincer: De câte ori ai fi vrut să scapi din ghearele lor strigându-le că le-o iei de nevastă!

- Mahalagii, mici burghezi cu prejudecți!... – se trezea anarhistul din el - Lumea nedreaptă ne face să fim nihiliști!... lumea care trebuie distrusă!

- Păi, atunci începe cu moșia lui Racovski și cu cârciuma lui Gherea! – i-o trântea patronul ca să se facă înțeles și de ceilalți de față - Eu nu eram muncitor și n-aveam ce să caut în partidul vostru; iar Morțun era mai boier decât mine, așa că nu-l poate nimeni acuza de trădare; păi, atunci de ce trebuie ca alții, care nu-s muncitori, să vă conducă după alte interese decât ale voastre?!

- Asta, întreabă-i pe ei; eu sunt garibaldist, nu nihilist! – se redresa cu demnitate italianul dispus la concesiuni: Uite, eu mă înfrunt cu plăcere cu tine, patronul meu...

- Tu ești un fenomen rar, mă – îl mângâia patronul punând cu știința lui degetul pe rană - Ești nihilist latin; nu slav, ca ceilalți!... Dacă ai fi învățat câte ceva, tu deveneai cartezian; dar ăștia nu-s în stare; pe ăștia-i bântuie altfel de stafii; filosofia lor e altfel; e stranie și strâmbă pentru noi, ca și credințele sectelor ălora ce vin din adâncul Siberiei cu tot felul de mutilări!...

Era plăcut patronul când îl prindeai în astfel de momente și avea capacitatea aceea a avocaților deștepți de a explica orice aducând mereu noi informații, mult mai avansate decât ale adversarului, exact cum făcea și-n gazetărie. Și își găsea virtutea în faptul că se arăta un pragmatic modern. Lucrătorii ca și redactorii se băteau să vină la salariile lui sigure și la modernizările prin care el le făcea servicii mai mari decât ce obțineau de la alții cu revendicări sindicale pe care li le mai dijmuiau și liderii ce se pretindeau de stânga. Eu începusem să pricep asta după ce, prima dată văzusem cerințele foarte riguroase pe care administratorul Sache Pietreanu le avea în numele patronului, nu lăudându-ne, ci atrăgând atenția că „atunci când gazeta este bună și se vinde, nu vă faceți decât datoria!”... De altfel, încă de multă vreme, patronul multiplicase și pusese în camerele redacției, ca un memento a ceea ce nu trebuie făcut, poza lui Zaharia Carcalechi, un gazetar falit devenit celebru în secolul trecut pentru că vreme de aproape douăzeci de ani scotea din când în când câte un număr din „Vestitorul românesc”. Nici la zi fixă, nici urmărind fapta de actualitate, nici renunțând la știrile pe care le lăsa vechi în paginile

Page 34: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

33

nou tipărite. Tot așa, după cum avea chef sau găsea bani să cumpere hârtie, dar mirându-se când iarăși ajungea la faliment.

Patron modern, aducând cele mai noi mașini și strângând bani să cumpere și magaziile de alături ale unor fabricanți de saci, unde putea să extindă atelierele noastre, Mille se purta cu toți angajații la fel: Și pretențios și corect cu noi; și, chiar prietenos, atent la gândurile noastre atunci când avea vreme să stea de vorbă. Așa mi se arătase mie de când fusesem primit ca nou venit care creșteam acolo, dar și capriciosului Disgraziato ce ținea atât de mult la titulatura străină de „contramaistru”. Amândoi - eu plecat de la părinți în necunoscut, el fugind de la nevastă, poate, în cunoștința de cauză care-l făcea uneori să se-ntoacă terfelit de prejudecățile celor cărora le asalta femeile – noi recunoșteam că fuseserăm adoptați în întreprinderea prosperă a lui Mille și, datorită spiritului antreprenorial modern al acestuia, știam, ca și mulți alții că, de bine de rău ne este asigurat un trai cum n-aveau muncitorii din alte părți. Ne-am spus odată asta, simțind nevoia să analizăm lucrurile și, cu toată diferența de vârstă, ne-am simțit prieteni

Numai că, într-o bună zi, nenorocirea făcu ca, nici măcar terfelit, Disgraziato să nu se mai întoarcă. Se spunea că mahalagii care-l bătuseră crunt, îl aruncaseră pe urmă într-un tren cerealier care mergea spre Giurgiu „vărsându-l” acolo într-un șlep odată cu grânele. Dar alții bănuiau că putea fi și mâna poliției care se afla în alarmă din pricina revoluțiilor din Rusia și încerca să scape de cei care făceau agitație; mai ales dacă n-aveau o identitate prea clară, putând fi prins și cu musca pe căciulă, cum se-ntâmpla cu contramaistrul.

Mai înainte, însă, de a se afla toate acestea, a izbucnit panica în redacție deoarece, exact la orele de vârf când circulația de mesaje, depeșe, știri prin telefoane și tubulatura burlanelor realiza acel flux al legăturilor dintre mansarda cu centrala, conducerea de la primul etaj cu masa mare la care lucra nedezlipit Simionescu și birourile, culegerea, paginația de la celelalte etaje, ca niciodată, Disgraziato nu apăruse. Oricât de bețivan și fustangiu era, oricât îl dregeau băieții din dormitorul alăturat cu cafele amare în care storceau lămăie, la orele acelea, mai șifonat sau mai curățel, el apărea întotdeauna și nu se făcea de râs când începea mânuirea butoanelor, așa că spelbul de la măsoiul din hol nu bombănea decât în primele minute, pe urmă, când constata că lucrurile începeau să meargă, auzindu-i-se prin burlane numai comenzile obișnuite.

Page 35: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

34

De data asta, însă, Simionescu striga ca-n gură de șarpe înjurându-l pe bețivan de toți și de toate pentru că încă nu realiza faptul că se putea să nu fie acolo, iar motorul lor să nu pornească, să rămână inert, să nu intre-n funcțiune și, astfel, întregul mecanism să sucombe. Apăruse acolo, lângă biroul cel mare și lat, chiar secretarul general de redacție, părăsindu-și fotoliul său somptuos care fusese al vechiului patron, al lui Beldiman și se vedea prin ușa rămasă deschisă de la încăperea înălțată cu trei trepte mai sus, pentru ca atunci când voia, peste capul adjunctului său Simionescu, să poată supraveghea tot holul. Veneau și ceilalți secretari, cu listele de portofoliu care se putea folosi ca să se tipărească, totuși, gazeta – portofoliu de articole din redacție, portofoliu de materiale culese, de pe mesele cu corecturi, din paginație, portofoliu scuturat din toate părțile, redimensionat, rafistolat repede, pe picior, pentru ca procesul tipografic să nu stea în vreme ce, cu telefonul la ureche, dar strigând și-n pâlnia de desupra capului său, în care se termina întinderea tubulaturii, Simionescu să facă verbal eforturile cu care alții încearcă să pornească un motor când forțînd, când rugându-se, când molestându-l, când luându-l cu binișorul...

Iar motorul porni. Cândva, fără ca în agitația aceea să-și dea seama cineva când, se treziră cu el pornind, primele suluri lunecând zdrăgănit pe tuburi, primele legături începând să lucească în beculețe, tocul lui Simionescu detașându-se de poruncile rostite de glasul său și menționând dimensiuni și formate pe colțurile paginilor, telefoanele începând să se audă țărăind în birourile lăsate cu ușile deschise de cei care se strânseseră agitați la masa subsecertarului de redacție, până la exclamația satisfăcută a aceluia, ca o promisiune că, de acum, lucrurile intră îndesfășurarea lor calmă:

-Așa, așa... fir-ai tu al dracului de pacoste bețivă!... L-am auzit bine, dar am tăcut mâlc și am continuat, fiindcă nu

aveam ce face. Disperat de faptul că Disgrațiato nu-și făcuse apariția, mă băgasem eu să pornesc mecanismul, iar acum nu-l mai puteam opri.

De-abia când ei au ajuns sus, după ce grosul materiei intrase la tipar și puteau să-l muștruluiască pe bețivan pentru emoția ce le-o dăduse, la pupitrul cu butoane, beculețe, mufe și borne pentru fișe, cadrane cu poziții pentru ștechere și toată mățăraia conexiunilor branșate și debranșate, au constatat că, acolo, nici în maieul cu dungi, nici nedezbrăcat de scaoul cu nasturi marinărești

Page 36: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

35

cum rămânea când venea pe fugă, nici mahmur, nici proaspăt trezit, nu era Disgraziato, piaza rea a spelbului și conștiinciosului personaj de la masa de comandă din hol. Ci, transpirat tot dar ne lăsându-mă, ba mai bălbâind și câte-o comandă în italiană, ca și cum aș fi mânat o mârțoagă de tracțiune învățată cu limba aceea, cu părul vîlvoi și cămașa descheiată, eram eu, Toni, recunoscând ca și cum era vorba de o vină, că fusesem cel care n-a lăsat să moară mașinăria fluxului de știri. Era spre al patrulea an de când lucram la Adevărul, iar patronul m-a avansat imediat pe acel post, fără să mă întrebe de câte ori o mai făcusem asta ascunzând lipsa contramaistrului pe care bețivăneala nu-l împiedica să fie îndemânatic.

Din păcate, nici nu s-a mai putut proba că eu îl mai înlocuisem în ocazii din astea pe contramaistru, fiindcă Disgraziato a dispărut devenind, așa cum era el cu bune și rele, o lipsă pentru mulți. Un loc gol privind contradictoria lui personalitate care, chiar dacă el se purta de cele mai multe ori rece și egoist, satisfăcându-și mai ales exibiționismul cu care atrăgea atenția celorlalți, această atracție îi marca: Și pe tinerii ca mine care, poate, în superficialitatea vîrstei îl luam drept model de personalitate accentuată ale cărei trucuri de succes ești tentat să le imiți, dar și pe vârstnicii pe lângă care nu putea să treacă neremarcat. Așa că, pe mine, pesemne considerându-mă un fel de emul al aceluia, chiar doctorul Racovski m-a întrebat acolo, la „România muncitoare”:

-Toni, oare se mai știe ceva de italianul tirolezo-helvetic și garibaldist?...

Astfel, cam la patru ani de când mă consideram bucureștean și iubeam orașul acesta vesel la fel de mult ca dealurile cu livezi ale copilăriei mele, am moștenit eu patul despărțit cu dulap care formase cândva încăperea separată de dormitor pe care o meritase contramaistrul. Iar, acum, au mai trecut încă doi de când am preluat pupitrul aceluia cu toate instalațiile la care m-am deprins a lucra cât mai prompt și făcându-mi din asta o pasiune, acolo, la cucurigul mansardei unde se afla centrala în peretele exterior al căreia - calcan cărămiziu ce dădea spre turla bisericii - se ancorau pe izolatorii de porțelan ca niște zgribulite păsări albe, zeci de fire ce traversau cerul Bucureștilor aducând toate veștile lumii.

Pe această cale mi-a parvenit și mesajul acela la oră târzie, în vremea de pauză, când firele se mai răceau după ce se intra în tipărirea edițiilor de noapte și, în vibrația pe care o trasmitea pereților rotativa de dedesubt, eu deschideam fereastra ca să respir

Page 37: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

36

înainte de culcare aerul nopții de iarnă ascultând fornăitul cailor de la trăsurile care se strângeau în jurul bisericii așteptându-și rândul la pachetele ce li se aruncau prin ușile de la expediție spre a fi duse la mesageria trenurilor de noapte. Era o plăcere scurtă, fiindcă altfel nu-mi rămâneau mai mult de patru ore de somn până ce limbile soneriilor subțiri reîncepeau să țărâie cerând contacte cu cei ce se-ntreceau să dea cât mai devreme știrile dimineții. Așa că tocmai mă pregăteam să-nchid geamul când, un apel în plus insistă până ce eu ajunsei să răspund:

-Alo, Toni, tu ești?... sunt de la Cernăuți, Pitaru... Notează-ți mai întâi niște nume și-apoi îți spun despre ce-i vorba... Așa: Aidingher; se scrie Ei-din-ger; ai scris?... Acuma încă unul: generalul Fișer; se scrie Fi-sch-er... Bun; și încă unul: Mochi Fișer: se scrie tot Fi-sh-er, fără„c”... Ai notat, da?... Acuma fii atent, ca te sun la telefon la ora asta și-ți spun pe gură că nu ne-aude nimeni; nu-ți scriu nimic pe telegraf, că jandarmii pot intercepta... Primul Fischer, generalul, e șeful lor; să notezi și asta... Așa, uite despre ce-i vorba: La cât vine patronu? Să nu-l suni acasă; aștepți până vine și intri la el!... Numai dacă vezi că-ntârzie, suni; dar nu-i spui la telefon, că dimneața e altfel; înțelegi?... Întrebi numai când vine, sau vezi dacă trebuie să te duci să-l întâlnești în altă parte; înțelegi Antoane?!..

5. Patronul ajunsese, însă, de dimineață; iar eu, înfățișându-mă în

vesta cu mânecile cămășii gâtuite de gume, l-am așteptat să termine cu cei care de obicei erau primii: secretariatul de redacție și administrația cu hârtiile de bancă, pentru ca să mă strecor înaintea redactorilor care se strângeau mai greu pentru „operativa mare”.

- Ai pățit ceva? – mă întrebă Mille pentru că, de obicei, mă chema el când pleca, sau urma să lipsească pentru a-mi spune cum să dirijez mesajele ce-i veneau în lipsă.

- Nu eu; Pitaru de la Cernăuți... Adică nici el. Mi-a spus să vă spun neapărat că se pregătește ceva grav... Din partea generalului Fischer, de la jandarmeria austriacă, dar și cu alt Fisher, unul Mochi de la Botoșani care a ajuns în Austria. Și mai este unul, Eidinger; cred că e cel care vă sună la telefon și vă fac uneori legătura... Așa cred: care dă anunțuri de la Athénée Palace; că nu mi-a dat numele celălalt, iar eu nu i-am spus că-l știam, ca să vă spun întâi dumneavoastră...

Page 38: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

37

- Bine, mă, ăștia sunt, va să zică; am înțeles. Și ce spune Pitaru că fac?

- Zice că fac spioni; că la jandarmeria austriacă la Cernăuți se caută români, sau care vorbesc românește și îi primesc la instrucție, iar după aia semnează angajament pe patru ani. Dar în primul an, obligator merg la muncă la noi aici în regat, sau în Banat, nu mi-a mai spus exact dacă și-n alte părți. Mi-a spus numai că a văzut oameni adunați la recrutare și a văzut un asemenea angajament care promite că, după un an de muncă-n România, îi trimite chiar jandarmi să fie în alte părți din imperiu, sau îi face achizitori de recolte aici, de la moșierii noștri pentru armata austriacă; dar prima dată să fie lucrători; la semănat, la prașilă, la cules; lucrători agricoli care să se ducă unde îi trimit ei; sau să fie chiar mai bătrâni, dar să fi fost la lucru în satele românești, ba chiar să aibă și cunoștințe pe acolo... Și vă roagă Pitaru să dați să verifice la moșii la noi, unde-au venit ăștia; că mi-a dat o listă pe telegraf pe care, uitați, am transcris-o. Restul mi-a spus la telefon și mi-a spus să nu transcriu ci să vă spun să știți numai dumneavoastră, că la telefon n-avea cine să-l asculte iar la telegraf sunt numai nume de moșii, sau arendași de care nu știe cineva despre ce e vorba... Și mi-a mai spus că Mochi ăsta a dat într-un ziar de-acolo, că nu vrea să semneze nimic cu țăranii, fiindcă e an bun, care va avea recoltă bună și are alte planuri; poate, adică, să folosească muncitori din ăia, angajați acolo, pe care-i plătește îndată după munci, și nu la dijmă... Dar a zis că n-a înțeles prea bine, fiindcă ziarul ăla din Cernăuți e cu interese la Fischer celălalt, generalul, și nu poți avea încredere; așa că vă roagă pe dumneavoastră să analizați... Asta a spus; mă iertați că am dat-o așa repede, dar mi-era teamă să nu uit ceva, că mi-a telefonat tocmai când mă culcam, iar când mi-a spus de Eidinger, m-am gândit c-o fi ăsta care vă caută pe aici...

Cred că precipitarea mă făcuse să spun tot dintr-o singură suflare, fiindcă patronul încerca să mă tempereze:

- Bine Toni; bine băiatule... Acum stai aicea jos, scrie ce-ai spus și lasă-mi pe birou până termin operativa.

- Să v-aștept? - Nu; poți să te duci sus. Numai așează foaia cu spatele, să nu

vadă alții care s-ar uita pe masă când intră. - Și, lui Pitaru, dacă ne caută? - Spune-i că apare; să mai transmită tot ce află... Și, apropo de

nemți: Când o să mă sune unul Günther, să mă cauți; dacă nu, amintește-mi la prânz, după ce apare ediția, să-i telefonăm noi...

Page 39: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

38

- Am înțeles – mă așezai eu la masa mică, unde uneori patronul dicta stenografilor, încercând penița în vreme ce Mille, cu predilecția sa de a fi atent la toate, a se informa și a se arăta informat, își amintea că era cazul să mai întrebe:

- Pitaru n-a pomenit ceva de banii lui de deplasare. - A spus și de asta, domnule director – recunoscui eu spăsit –

dar mi-a zis să vă-ntreb altă dată, că acum e important asta... - Bine – îi făcu plăcere patronului să-și dovedească

nedezmințita atenție – zi-i că uite, acum, în ședință, spun administrației să rezolve...

În ediția de prânz, sub un titlu lat, care lăsa să se înțeleagă mai multe fără a spune mare lucru, apăru o știre pe care m-am grăbit să o anunț corespondentului de la Cernăuți, odată cu vestea bună a promptitudinii patronului cu măsurile administrative... Acela mulțumi spunându-mi ca și cum eu aș fi știut tot ce aranjase el cu patronul:

-Bun; acum am cum să mă țin după ei, dacă vor începe ăștia să se deplaseze...

Și, doar după vreo două zile, când pesemne ajunsese la el numărul respectiv din gazetă, mă întrebă dacă se va da și restul informațiilor pe care mă rugase să le transmit șefului celui mare.

Dar eu n-am îndrăznit să-l mai deranjez pe Mille cu o asemenea întrebare. Mai ales că aveam multă treabă în îndeletnicirile mele din pod, și cu banderola telegrafului și cu însemnările pe care le preluam la cască și cu legăturile pe care le comutam tot schimbând fișele din mufe și conectând sau deconectând diferitele direcții ale sârmelor ce adunau la fereastra mea prin care priveam orașul, vrăbiile zgribulite așteptând și ele primăvara. Nici nu mă prea puteam rupe de ale mele, dar nici pe patron nu-l puteam deranja văzând cât era de ocupat și cum se precipita; ba, lucru mai rar la comportamentul său echilibrat, îl auzisem chiar strigând odată într-o convorbire cu acel Günther pe care nu uitasem să i-l caut.

După legăturile pe care i le făcusem și direct la Viena și la biroul de la Athénée Palace unde răspundea cu ton cam milităros: „Ja wohl…” acel Eidinger, părea că se tot tocmeau sau chiar se certau pe ceva. Dar eu, băiat moștenind din familie curățenia săracă și mândră de acea conștiinciozitate garantat ardelenească, îmi făceam cu sfințenie datoria de a nu asculta convorbirile cărora le făceam legătura, după cum îmi ceruse administratorul Sache Petreanu din prima zi când mă instalase aici în locul lui

Page 40: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

39

Disgraziato. Frânturile de început, sau de restabilit conectarea când se pierdea, nu aveam, însă, cum să le ocolesc . Așa că, unele precipitări de moment, vrând-nevrând, trebuia să le înțeleg, la fel cum înțelegeam și frenezia corespondenților atunci când se grăbeau să transmită o știre-bombă.

Totuși, când am găsit puțin timp pentru plăcerea mea cea mare, aceea de a mă strecura în biblioteca documentară a redactorilor și a sorbi din enciclopediile mari și bogate pe care aceia le foloseau doar rapid, spre elucidarea unor termeni, m-am dus la colecția ziarului și am recitit cu atenție știrea aceea care apăruse cu titlul lat, de ultimă oră a evenimentelor din provinciile nealipite. Am recitit și mi-am dat seama: Din tot ce-i transmisesem eu patronului, lăsându-i apoi și scris pe birou așa cum poruncise, știrea nu spunea nimic tocmai despre treaba cu spionajul austriac, ci punea accentul pe recolta bogată care se anunța:

„După cum preluăm din paginile Foii de dimineață din Czernovitz, cele spuse de arendașul unor mari moșii din Botoșani și Piatra, cunoscutul Mochi Fisher, recolta anului acestuia se prevede a fi foarte bogată. Fapt pentru care omul de afaceri își face calculul să nu mai dea pământul în dijma legiuită pentru sătenii localnici, ci să aducă muncitori zilieri cu care să se socotească după fiecare muncă a câmpului, rămânând el cu câștigul din recolta mai mare, dacă se va face.”... Și adăuga ceva ce nu se afla în depeșa lui Pitaru: „Ne temem că, ajunse la urechile sătenilor care, și așa, au pus mâna pe coase și furci ca să-și facă dreptate, această hotărâre a uneia dintre cele mai puternice familii de arendași din Moldova, va înteți starea de nemulțumire provocând adevărate răscoale. Hambarele sunt goale, iar foamea care-i pândește îi răscoală pe țărani; pericolul e tot mai mare”...

6. După câteva zile, văzându-se prin asta că îi parveniseseră

banii și putuse porni în reportaj, Pitaru transmitea pe telegraf de la Gara Burdujeni unde se făcea transferul de vagoane de la Căile Ferate Austroungare la Căile Ferate Române, pe vechea linie care venea de peste graniță. Acolo era vama care se impunea prin clădirea mare, bogat luminată, a comandamentelor și birourilor de frontieră, împodobită în arhitectura pretențiilor sfidătoare ale imperiului. Linia cea veche, însă, continua mai mulți kilometri, până la gările moldovenești cu peroane mici străjuite de felinarele

Page 41: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

40

colorate și pompa de apă ridicându-și trompa între ele, proiectate modest și uitilitar odată cu noua rețea de căi ferate a regatului. Rețea de pe urma căreia tot antreprenorii nemți se îmbogățiseră primii, ziarele vremii chiar susținând că așa fusese întronat Carol întâi de Hohenzollern: Cu misiunea de a concesiona toate construcțiile de drumuri, poduri și căi ferate românești unor întreprinderi germane, adică îndepărtându-i pe concurenții austrieci și englezi care profitaseră până atunci și aducând băncile din Berlinul împăratului Wilhelm, ca să fie mai bine înfipte decât cele din Wiena împăratului Franz-Iosif în finanțarea industriilor care se întemeiau pe lângă aceste căi ferate...

Cu asemenea afirmații își începea Pitaru reportajul pentru a arăta că oficialitățile de la vama și transportul austroungar își reclamau dreptul proprietății lor de terasament pe teritoriul românesc folosindu-l spre a trece cu vagoanele și a înainta cu încărcătura până în gări care nu le aparțineau. Iar acolo, încărcătura cobora fiind formată din grupuri de oameni care așteptau alte trenuri sau se încolnau și porneau mai departe perpedes pe lângă calea ferată, despărțindu-se la întretăierea cu șoselele și drumurile ce duceau spre satele județelor din nordul Moldovei. Șiruri mici, ca o armată în răspândire, unii având chiar și haine asemănătoare care parcă li se potriviseră la vreo magazie de uniforme, ba chiar și ranițele celor ce nu-și duceau lucrurile personale în boccele erau destul de asemănătoare unora de la armata imperială, fapt pentru care înaintarea asta strecurată pe grupuri în diverse direcții, aducea odată cu vânturile primăvăratece ale Babelor lui Martie un fel de zvon de fluturare a drapelului cu pajuri și înscrisul “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume).

Cum se vedea, însă, această trebuință a lumii de a fi condusă de Austria bătrânului Franz-Iosif care, de la 1848, bine sprijinit pe organizarea sa milităros-polițienească, domnea intr-una asupra acestui miez de Europă, Pitaru descria chiar și în modul cum armata asta se tot împărțea mereu rărindu-se printre dealurile moldave și împânzindu-și prezența în vetrele satelor, unde străinii provocatori se-amestecau cu oamenii locului și luau parte la necazul lor. Iar necazul fiind tocmai acela că marele arendaș Mochi Fișher, plecase la neamul sau tizul lui din Cernăuți, generalul, fără a le semna învoielile, că vremea arăturilor venea, iar fără aceste învoieli ei n-aveau pământul pe care să înceapă a intra cu boii, însemna că anul bogat prevăzut putea fi de mare sărăcie pentru ei,

Page 42: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

41

lăsându-i fără merinde. În felul acesta, îngrijorarea creștea, nemulțumirile porneau de nu mai știau oamenii dacă de la ei sau de la veneticii care se amestecau cu ei, făcându-i să devină mai nemulțumiți și mai răzbunători, iar aceia arătându-se, așa cum afirma Pitaru, chiar mai porniți decât ei, localnicii. Și, astfel, pornea scânteia; începea să colcăie tot nordul Moldovei îndemnat la revoltă de venetici, iar ziarele din Cernăuți, foile acelea nemțești de dimineață sau de zi, „Morgenblat” sau „Tagenblat” au oameni care transmit ca și el umflând lucrurile, agitând cu temerile pe care le exprimau și făcând răscoala mai mare-n ziar decât ea era cu adevărat în sate. Acei ziariști de la foile nemțești descriau plecarea lui Mochi Fisher de la Flămânzi de teama oamenilor ce rămâneau fără lucru el nesemnându-le învoielile; dar nu pomeneau nimic despre venirea celor care, chipurile căutând de lucru pe la moșii, se amestecau printre țărani îndemnându-i la răscoală, așa cum el, Pitaru, văzuse cu ochii săi. Era vorba de oameni care ziceau că-s lucrători de pământ trimiși de samsarii care angajau mână de lucru la Cernăuți, dar avea apucături destul de milităroase când le spuneau țăranilor cum să se organizeze. Și nu doar unul-doi, ci grupuri întregi care, acum, pe măsură ce alții intră pe la Burdujeni și Mihăileni, cum ziaristul nostru s-a dus să constate personal, cei aduși în vagoane cu o zi-două în urmă se răspândesc tot mai spre Țara de Jos a Moldovei făcând o asemenea agitație încât el a auzit că unii țărani au sărit chiar să-i domolească pe alții, ce se porniseră prea tare, lăsându-se sub comanda unora care nu erau de-ai lor, dar le dădeau de băut și puneau ei foc... Lucru pe care românul nu-l face; dar ziarele de la Cernăuți, plătite de Fischer generalul au început să scrie și să trimită telegrame, preluate apoi de agențiile de la Viena care le răspândesc în lume.

7. După apariția acestui reportaj pieptănat, tăiat în unele

locuri, mai ales cele care semnalau că unități ale armatei imperiale se strâng la graniță pentru o intervenție în România și pus la punct chiar de patron, au început să vină și altele, de la corespondenți care anunțaseră înainte anumite răbufniri mai în interiorul țării, dar acum începeau să-i remarce și ei pe veneticii care instigau, vorbeau în numele răsculaților și chiar puneau cu mâna lor foc pe la conace. În vreme ce, jalbele și petițiile pe care le raportau câteva prefecturi, aveau în mod ciudat cam aceeași scriitură și aceleași vorbe, cu

Page 43: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

42

toate că proveneau din sate deosebite. Ca și cum ar fi fost scrise de aceeași mână și doar copiate de cei care veniseră repede la țăranii nemulțumiți oferindu-se să-i ajute și pornind astfel răscoala. Fără să remarce aceasta, ziarele socialiste le publicaseră din dorința de a lua partea răsculaților ale căror plângeri le susțineau. Alertat, sau, poate cerându-i-se să-i informeze pe ai lui, a doua zi de dimineață, după terminarea paginării, când în zețărie rămâneau doar ucenicii ce desfăceau formele, zețarii se eliberau, iar mașiniștii începeau tipărirea tirajului, meșterul Axinte urcă la mine. De meșter, eu nu puteam ascunde secretele locului meu de muncă, de vreme ce tocmai el mă recomandase la patron și lui Sache Petreanu care-mi făcuse instructajul discreției. Așa că, vorbind la telefon, eu i-am făcut semn spre teancul mesajelor primite care, mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns la mâna lui să le culeagă. Doar știam că Axinte se bucura de încrederea deplină a patronului, chiar dacă viața se arăta mai complicată în relațiile care se stabiliseră între acești doi oameni. Erau niște relații omenești mult mai serioase decât cele cu „lupta de clasă” despre care vorbeau conferențiarii de la „România muncitoare”; iar eu nu apucam să pricep de la Cristescu totul.

Meșterul răsfoia hârtiile pufnind, în vreme ce eu vorbeam cu Pitaru care revenise acolo, în Gara Burdujeni de unde mai transmitea ceva prin telegraf. Fiindcă, la telefon, lăsa să se-nțeleagă că nu avea cum să spună tot, deoarece acolo, în gara cu vameși imperiali și poliție de frontieră erau mai multe feluri de urechi: „Înțelegi, Toni?!”... Așa că discuția dura mai mult, el străduindu-se să dea de înțeles câte ceva spunând mereu: „ ...zi-i directorului că domnul conte, stăpânul meu ministrul de externe a poruncit toate astea, înțelegi, Antoane?”... „Înțeleg, înțeleg – asiguram eu – uite că și meșterul Axinte te salută!”... Iar acela profita ca să spună: „ Salută-l și spune-i că trimit pe cineva...Cu primul tren trimit pe cineva cu explicații; ajunge la voi maine sau poimâine”... Pentru ca, printre astea să strecoare repede ce-l durea: „Dar spune șefului să publice! De ce nu publică tot ce trimit?!”... Sau, după alte divagații: „Eu scriu una și citesc altele... Să nu ia de la alții, că...”... Cine zici că mă salută? Axinte?... Da-l încoa că suntem prieteni vechi!... Și nu uita: vă trimit un mesager...

-Sunteți prieteni vechi? Eu îl credeam mai tânăr, mai de vârsta mea – i-am spus eu lui Axinte luându-i casca în care terminase de vorbit.

Page 44: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

43

- Nu, tată; e de vîrsta mea... Sau cam a patronului – spuse după o oarecare ezitare, pentru a ezita din nou: Am acționat împreună la... în fine, la începuturi.... Și el, ca și Mille, n-au fost prea mulțumiți. Că-i patriot; venise la București cu gânduri mari. Pe urmă s-a întors la Cernăuți, zicând că-i mai bine dacă luptă pentru românii de-acolo... Și-a făcut un rost la Cernăuți. Nu prea grozav, dar și-a făcut. Are nevastă învățătoare și i-a turnat vreo patru fete. Cred că-s bucovinence din alea frumoase și pietroase, de se disting bine de nemțoaicele și ucrainencele blonde care se-ngrașă mult după măritiș, că mi-a arătat odată o poză de-a ei! – se dovedi meșterul a avea chef de vorbă, cum avea de obicei după oboseala muncii de noapte – Vezi că-ți trimite una, așa mi-a spus la telefon: Că trebuie să-l convingem pe patron și, vrând să fie sigur, trimite materialele chiar cu fata lui!... S-o aștepți, mă, că eu las vorbă la poartă s-o trimită la tine când vine... Hai, că mă duc să văd dacă pot intra le șefu, că are și Pitaru dreptatea lui; bate războiu la ușă, dacă ne mai lăsăm manevrați!...

- Dar de ce, meștere, de ce nu se publică tot? De ce unele lucruri se amestecă? Sau, cine se amestecă în anumite ...

- Cine se amestecă, nu se amestecă numai aici; de aia am vrut eu să văd ce știri au ajuns la tine - îmi răspunse cu-ncredere meșterul - îi văd eu și pe ăia de dincolo: Și ei se feresc să le publice pe alea despre pregătirile de ocupație din imperiu. Deci și ei mint! – spuse el ca și cum ar fi înjurat - Că nu-s mai breji și are dreptate Mille când spune că nu atât de țăran le pasă!... Cu toate că, acum, cu mâna țăranului se-aprinde zâzania. Nu-i adevărat că vine foamete. Ăsta e zvonul unora. I-am spus și lui Frimu să nu mai scrie așa, că-i socialist vechi și e rușin e să mintă. Anii sunt buni la recoltă; foamete nu e; dar cineva ațâță!

- Pitaru zice că nu e mâna țăranilor, ci altă mână. Asta mă tot întreabă: de ce-i taie patronul din text!

- Păi asta mă duc să-l întreb și eu. Am vrut mai întâi să verific.

Făcându-se ora de-ncepere a lucrului în birouri, soneriile centralei zbârnâiau aducând mai multe apeluri deodată. Unul era de la ministrul Pherekide care nici nu mai întreba de patron, ci lăsa vorbă prin șeful de cabinet să fie așteptat că pornise într-acolo; altele erau de la corespondenți care spuneau că răscoalele se-ndreaptă spre Bacău și Vaslui, iar cu cine suna de la Palatul regal, luase legătura imediat patronul. Telegraful bătea știri de la alți corespondenți; veneau și rapoartele secrete de la prefecturi, după

Page 45: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

44

care ne făceau copii oamenii noștri plătiți pe-ascuns acolo sau la ministere. După ce s-a dus meșterul să-ncerce să intre la patron, am tot coborât și eu. Mă tot precipitam cu mesajele, ca să am motiv să pătrund la patron, dar încă înainte de a da de valeții-curieri îmi dădeam seama că asta nu s-ar fi putut nicicum, după cum vedeam agățate pe lambriurile somptuosului cuier somptuoase paltoane sub căciuli sau pălării tari. Așa că o luam spre partea cealaltă a holului, spre ușa deschisă de la biroul secretarului general de redacție care supraveghea toată mișcarea. Acela își asuma secretul sau circuitul hârtiilor primite atât din redacție cât și de afară, veghia cu ochelari vigilenți venirea și plecarea discretă a personajelor în spațiul elegant pe care avea misiunea de a-l păstra în același timp intim dar funcțional pentru activitățile precipitate ale redacției, care aveau alte norme și alt fel de relații decât cabinetele funcționărești de la ministere, fiind vorba de o colaborare mai camaraderească a celor implicați în secretele gazetăriei, indiferent de rang. Și, numai în momente din acestea de tensiune când venea în redacție lume bună, ambele uși de la biroul său erau larg deschise spre a-i lăsa privirile să domine, peste chelia spelbului Simionescu ce lucra într-un fel de antecameră, dominând și el hârtiile ce i se așezau în față cu nemiluita, îi și supraveghea pe valeții-curieri ce erau folosiți și pentru veghe și pentru servicii personale și pentru atribuții redacționale imediate.

-Meșterul meu Axinte n-a fost pe-aici? – mă făceam eu a întreba așezând hârtiile pe biroul acela imens învelit în mușama pătată de cerneluri la care, ca un cui bine înfipt, funcționa meticulos și cu spirit de observație distributiv cel care îmi era șef de drept, după ce-l înlocuisem pe Disgraziato. Iar Simionescu, conform acelorași cutume de comunicare a oamenilor ăstora cu cozoroace ca să le cadă lumina nu în ochi, ci pe ceea ce aveau de văzut, iar mânecile cămășilor ridicate bufant în gumilastic, spre a avea libere mâinile, ceea ce devenise un fel de uniformă a meseriei libertine, mă punea la punct fără jenă:

- Haide, haide, că nu vă merge astăzi!... E cotoioasă, așa că stai acolo unde-ți zbărnâie soneriile, nu te baza pe ucenici!... De ce ai tub s-arunci mesajele direct la mine sau în redacție?!

Și arăta spre gura de tablă a burlanului fasonat cu meșteșug ce traversa cu ramificații etajele, în redacții, la corectură, la tipografie, până la mine la centrala proiectată de urmașii lui Graham Bell, de unde scuipam pe biroul acela imens diverse hârtii cu însemnări, transcrieri sau semnale Morse.

Page 46: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

45

Într-adevăr, termenul acela nu prea elegant de „cotoioasă”, pe care, în holul somptuos, având atârnate pe lambriuri paltoane boierești păzite de curierii redacției transformați în valeți, îl scuza doar argoul gazetăresc, se dovedi foarte nimerit când am reajuns sus punându-mi suportul cu cască la ureche și gorniță la gură. Pentru că, în urma unui comunicat cu numirea la o comandă militară a generalului Averescu care primea misiunea desfășurării unor trupe, puzderie de alte apeluri și informații începură să curgă. Iar, când, spre după amiaza la care se ajunsese cu multă agitație, chiar una dintre convorbirile patronului se întrerupse și eu a trebuit s-o restabilesc, oricât de repede manevrasem fișele și comutatoarele tot l-am auzit pe patron strigând furios la ăla care răspundea doar „Ja wohl, ja wohl!”:

- Dar ce cred șefii dumitale Günther, sau chiar Aerenthal, că asta se plătește cu trei linotipuri și câteva piese de rezervă la rotativă ?!... Asta, costă, ehe!... Spune-le că nu fac nimic dacă...

- Ja wohl, comunicăm imediat; ja wohl!... Metalul membranei așezate de Graham Bell pe doi

electromagneți micuți, cât să plaseze carcasa de bachelită pe ureche în condițiile cele mai moderne, aducea din dulapurile alea mari care ascundeau înfășurarea unor puternice instalații branșate la mari acumulatori, prin cablul elastic inventat special spre a te lăsa să te miști lejer pe scaun, apropiindu-te sau depărtându-te de gornițele microfoanelor înfipte tot în elegant fasonate suporturi de lemn, păstră multă vreme în urechile mele acel ton cu dorință de aplanare exprimată prin poziție milităroasă de subordonare:

-Ja wohl, ja wohl; comunicăm imediat și revenim, herr direktor!...

Ca și vehemența la care nu renunța glasul patronului meu: -Păi eu am tiraje de două ori mai mari decât „Universul” și

„Epoca” la un loc! Dacă nu plătiți cum trebuie... 8. Articolul următor pe care-l transmitea Pitaru - cu toate că nu

aducea știri noi în continuarea celor cu șirurile de infiltrați de peste graniță ca să-i asmută pe țărani, ci informa, doar, că a văzut concentrare de trupe românești care controlează la frontieră, deci pericolul acelor spioni se confirmă și se va confirma mai mult dacă autoritățile române vor reține anumite persoane și le vor identifica - îmi ungea inima de tânăr crescut în conștiința că noi, ardelenii,

Page 47: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

46

avem nevoie de unirea cu țara, arătându-mi că și-n alte părți, nu numai în satele de unde veneam eu, necazul oamenilor năștea asemenea simțăminte.

Bucovineanul nu mai scria ca ziarist care relatează fapte, ci își luase condeiul de tribun care vorbește despre necazurile alor săi, a căror dorință de unire cu cei din regatul românesc stă ca un nod în gâtul imperiului habsburgic ale cărui armate au unica menire de a păstra puterea cu care Franz Iosif împărățea peste diferitele popoare din această parte a Europei de aproape șaizeci de ani, nerecunoscându-le dreptul de a-și alege libere apartenența, așa cum se pornise revoluția dela 1848 care, ajungând la Viena s-a răsturnat perfid prin așezarea lui pe tron și prin întărirea guvernării polițienești a imperiului. Așa că el, Eftimie Pitaru, avertiza, într-un articol adresat cititorilor din regatul românesc, despre pericolul ca, provocând răscoale și nesiguranță în satele României, aceste armate imperiale să aibă drept strategie și scop ocuparea lor. Ca gazetar bine informat, făcea un elogiu regelui român care trimisese unități militare, așa cum el a văzut pe aliniamentul de graniță de la Suceava la Mihăileni, ca să apere regatul de provocările imperiului. Era aceasta o veste pe care nu o dăduse până atunci nici o publicație din București, nici vreun comunicat din partea guvernului conservator al lui Gheorghe Cantacuzino, sau a generalului Averescu, proaspăt numit la comandă. Dar Pitaru, în simțirea sa patriotică de român bucovinean, își dădea seama că această discreție se putea explica prin grija diplomatică a regelui de familie nemțească de a se arăta supus relațiilor dintre cele două imperii germanice și îl felicita pentru fondul românesc al hotărârii apărării granițelor, nutrind speranța că, astfel, vor fi alungați și provocatorii care reușiseră să pătrundă și care, auzise el prin sursele de informare ale agenției vieneze „Neue Freie Presse”, au ajuns să-ntindă răscoala și focul până-n Fălciu, Tutova, Tecuci, Covurlui, Putna și chiar Râmnicu Sărat. El râdea de echivocul ordinului dat de primul ministru Cantacuzino, poreclit „Nababul”, de a se reprima răscoala “cu cea mai mare fermitate si blândete” și își arăta încrederea că generalul Averescu va ști să păstreze țara sub controlul armatei ei, respingând afirmațiile depeșelor de presă din ziarele imperiului, care aveau interesul să arate că situația nu e sub control și că e necesară o intervenție străină, făcând apel la acea„manu militari” a trupoelor austro-ungare, tocmai ca să provoace instabilitatea țării spre care se îndreptau speranțele lor,

Page 48: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

47

ale românilor din afara granițelor și, poate, chiar să o ocupe, spre a nu mai avea aceia cu cine se uni...

Un asemenea final nu putea să nu impresioneze sentimentele unui tânăr ca mine căruia, cei șase ani de lucru în București nu făcuseră decât să-mi consolideze speranța deprinsă de la ai mei. Urmăream edițiile consecutive ale gazetelor și din propriul meu interes, dar și ca să-l anunț de apariție pe autorul al cărui suflet îl simțeam acum mai aproape. Și am rămas foarte dezamăgit când, nici în „Adevărul”, nici în „Dimineața” de a doua zi, nu am găsit altceva decât titluri mari și exagerate despre modul cum se răsculau țăranii; ba, chiar cum ajungeau să se înfrunte cetele lor cu armata care încerca să pună ordine. Și din ce în ce mai multe date despre morți, dându-se cifre care ajungeau la sute, din care ziarele străine făceau mii. Despre morții din confruntări, despre morții din incendieri și din năvalele la conace, despre țăranii omorâți cu artileria ale cărei tunuri trăgeau de la distanță, lăsându-se să se înțeleagă că se desfășura un război între țăranii care formau cetele de răsculați și tot țăranii care formau armata, ceea ce nu era de crezut pentru o minte rațională. Preluând comunicate din telegramele presei străine, privind ajungerea răsculaților în Muntenia, România se arăta a fi în prag de conflagrație internă; iar potrivit presei Vieneze care, chipurile, avertiza siguranța locală, imperiul nu mai trebuia să aștepte solicitarea de a interveni, fiindcă armata română nu putea domoli cetele de țărani. Tot mai multe aluzii și referiri directe la nevoia de intervenție din partea armatei austro-ungare veneau în apărarea, chipurile, a regelui român. Astea erau subiectele, dar nimic nu se pomenea despre cetele celelalte, ale provocatorilor împotriva și pentru depistarea cărora, după cum arăta Pitaru făcând apel la generalul Averescu, erau desfășurate într-adevăr acțiunile armatei; că doar nu avea comandanți atât de absurzi încât să ordone să se lupte frați cu frați.

Am căutat toată ziua, făcându-mi de lucru chiar și prin tipografia ale cărei rosturi le cunoșteam fiindcă lucrasem mai întâi acolo. Dar o bănuială tot mai mare, tot mai tristă, începu să mă răscolească pe măsură ce nu găseam nimic nici în titlurile care se pregăteau de tipar, nici în interiorul articolelor din corectură. Nimic altceva decât relatări despre furia țăranilor și despre înfruntările cu armata care deveneau tot mai periculoase, provocând tot mai multe victime. Nimic din ce așteptam atât pentru sufletul meu cât și ca să-i comunic lui Pitaru. Iar noaptea, când am auzit pe fereastra mea birjele plecând cu ultimul tiraj, m-a cuprins bănuiala că cineva, o

Page 49: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

48

cinică influență dirijată din umbră, avea interes să vorbească tot mai mult de victime, de incendieri, de pericole, în loc de a vorbi despre provocatorii pe care-i semnala Pitaru. Sufeream și chiar îmi era rușine, fiind sigur că, dimineața, acela va suna punându-mi întrebarea la care nu aveam răspuns: „De ce?!”...

Întristat și îndârjit mi-am reluă lucrul apăsat, fiindcă veneau tot felul de știri cu schimbările de guvern, cu convocarea la rege a lui Take Ionescu, Marghiloman și a liberalilor, cu convocarea parlamentului. Preluam, sau transcriam ce era de transcris și aruncam cu îndemânare pe gura aceea de burlan care arăta ca o devoratoare de știri, dând direcția pe cotul dinspre stânga sau dinspre dreapta, acolo unde se prelucrau, după proveniențele știrilor și unde se combinau cu depeșele de la agenții care ajungeau direct la redactori; sau, pe burlanul din mijloc, cele care mi se porunciseră în mod special, ca să cadă direct pe imensul birou mereu încărcat al secretariatului de redacție. Totul precipitat, ne mai existând zilele acelea liniștite, când se lucra camaraderește și ajungeam chiar la patron cu unele dintre depeșe... Nici măcar protestul important, venit fără semnătură, mai mult o înjurătură care spunea despre ministrul Pherekide că era omul bine plătit al cabinetelor Habsburgice și, făcând aluzie la rudenia dintre regele Carol și împăratul Wilhelm, insinua perfid speranța că Hohenzollernii se vor delimita de Habsburgi, n-am avut cum să-l duc eu personal trecând de valeții-curieri. A trebuit să-l așez pe biroul mare, pretextând că îmi permisesem să cobor la acel ceas târziu, doar ca să iau un ziar prosapăt. Pe care, demonstrativ, am început să-l citesc sub ochii lui Simionescu și am continuat urcând scările cu privirile-nfipte în pagina pe care-o țineam sub nas, pagina cu articolul proaspăt cules al patronului, pentru care ziarul întârziase... Așa am constatat, citind cu ochii mei, cum însuși Mille îndemna la revoltă și la acțiuni cât mai vehemente din partea țăranilor.

Îndemna la acțiuni dure arătând prin evidențierea anumitor localități că, acolo unde răscoala se manifestase cum trebuie, arendașii cedau. Arătând că numai așa răsculații își arătau puterea, iar arendașii începuseră deja să semneze învoielile cu sătenii. Arătând că doar astfel autoritățile puteau fi obligate să parafeze aceste învoieli, consemnând succesul răscoalei; și că forța răscoalei trebuia exercitată și stimulată în continuare. Ceea ce însemna că toată țara trebuia să facă la fel, toată țara trebuia să se răscoale și să se-nfrunte cu arendașii, cu autoritățile, chiar și cu soldații care

Page 50: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

49

aveau ordin să tragă. Fără a se sfii, fără a ezita, toată scriitura patronului alimenta focul răscoalei, ne mai lăsând nici un echivoc.

O asemenea atitudine fățișă, care nu ținea seama de nimic din ce avertiza Pitaru și nici nu pomenea vreuna dintre informațiile venite de la acela, mă tulbură foarte, născându-mi în minte tot felul de întrebări și, mai ales, făcându-mă să nu doresc să mă sune acela, cum n-aș fi dorit în acele clipe să mă sune nici vreo rudă din Ardeal care să mă întrebe ce cred într-adevăr despre cele ce se petreceau în țară. Simțeam cum niște speranțe pe care le învățasem eu din copilărie, de când învățătorii ne vorbeau despre regele pe care și-l aduseseră cei de dincolo de Carpați, dar care ne va elibera și pe noi, se năruiau făcându-mă să vreau să dau cu pumnu-n orice. Mă agățam de marginile cămășii mele veșnic desfăcute, conform prescripțiilor doctorului Racovski pentru călire în înfruntarea intemperiilor, ca și cum aș fi vrut să nu mă las a fi sufocat de indignările care creșteau în mine. Eram în stare de orice iar, dacă mi s-ar fi pus un pistol în mână și mi s-ar fi arătat unul despre care să se spună că e vinovat de toate acestea, aș fi tras. N-aș fi ezitat nici o clipă.

Dar, mai ales, aș fi vrut să nu mai stau la casca telefonică; să nu mai fiu eu cel care trebuia să răspundă dacă suna Pitaru; să treacă vremea până va ajunge la Cernăuți ziarul, pentru ca bucovineanul să trăiască singur asemenea sentimente, fără a mai afla lucrurile de la mine care, mai degrabă aș fi pus mâna pe pistol. Și, parcă înțelegeam altfel acum de ce Axinte, legat aici prin lucrul de-o viață, își păstra dreptul de a se duce și dincolo, dacă voia să slujească așa cum trebuie problemele lor de muncitori, care sunt altele și numai ei le pot înțelege, cum spunea maistrul meu fără răutate, dar hotărât în încăpățânarea sa ardelenească.

Iar, când ușa de la mansarda cotloanelor mele se deschise și juna cu bundiță de jder, specific bucovineană, care întreba de „domnul Anton” îmi spuse că e fata lui Pitaru, eu m-am intimidat complet, m-am precipitat invitând-o să intre și, zicând mai mult ca o uimire decât ca o constatare: „Ești fata, deci; ești fata lui Eftimie Pitaru!” – m-am trezit îmbrățișând-o, ca și cum mi-ar fi venit o rudă de aproape.

Abia apoi, neîndemânatec, mi-am dat seama că trebuia să mă explic și am făcut-o de parcă m-aș fi scuzat, spunând prostește orice mă putea delimita de rușinile pe care le trăiam:

-Să știi că nici eu nu sunt regățean; am venit din Ardeal!

Page 51: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

50

Pe fată, însă, n-am remarcat a o fi surprins o asemenea familiaritate.

-Mi-a spus tata; mi-a spus că dumneata ești prietenul lui de-aicea – zise ea cercetându-mi fără ascunziș trăsăturile; ba chiar dovedindu-și interesul pentru pieptul meu deschis, pentru obrazul meu, pentru fruntea mea, pentru ochii cu care eu o priveam, ca și cum mi-ar fi spus „deci așa arăți”!... Și, cu copilăroasă familiaritate, recunoscu de-a dreptul: Chiar mă-ntrebam în tren, fiindcă veneam încoace, cam cum arăți. Dar te credeam mai vârstnic!...

9. Fata cu cozi de păr castaniu aduse pe frunte și înfășurate ca o

coroniță, după care se-ntorceau spre a fi legate în funda ce-i cădea pe spate, venise la mine cu atâta încredere, o încredere ce mi-o arăta deschis, ca unuia pe care știa dintotdeauna că trebuia să-l caute, încât sinceritatea ochilor ei căprui mă zăpăcea.

-Ți-a spus tatăl tău că eu îi sunt aici prietenul?... Păi, dacă eu, atunci patronul ce-i e, că doar au fost împreună?!

- Ei, cu patronu-i altfel; că patronu-i patron, iar tata-i tot un fel de patron, dar mai mic, acolo, la noi, unde-i altfel; că românii caută să lucreze la patronii români, și sunt uniți prin asta și-l consideră nu numai patron, ci și căpetenie pentru drepturile lor, așa cum e și învățător la școala de duminică, pentru copii lor... La noi e altfel – zise ea repetând pentru a treia oară acel „alfel”, care putea să însemne concluzia pe care o trăsese traversând de la gară Bucureștiul - știi și dumneata dacă zici că ești ardelean... Că eu, am deprins unele lucruri de când îl ajut pe tata la școala de duminică; da, îi copiez și unele articole, de pe caietul lui, când le trimite cu poșta, iar acuma am venit...

- Da câți ani ai, că faci toate astea? - Păi am... aproape șaisprezece; dar tu...adică dumneata, câți

ai? - Am douăzecișidoi... Dacă aș fi acolo, la noi, m-ar fi luat în

armată!... Când aveam șaisprezece, am venit aici; dar mai lucrasem și acolo, în Ardeal, așa că... te-nțeleg. Vreau să spun că...că te-nțeleg – am răspuns eu stingherit și râzând prostește de faptul că, tocmai, nu găseam altceva de spus.

Iar ea râse altfel, voios, cu dinți strălucitori, din aceia despre care îți imaginezi că prind luciu când mușcă din mere. Meșterul

Page 52: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

51

Axinte avusese dreptate când îmi vorbise de ea prin asemănarea cu nevasta lui Pitaru pe care i-o văzuse cât de frumoasă era: Avea o sinceritate sănătoasă și-o frumusețe simplă cu care-și adresa bucuria că eu eram acela la care fusese trimisă, că eram mai tânăr și mai aproape de ea decât își închipuise, că nu arătam prea rău, după cum mă evalua cu priviri deschise, de fetiță îndrăzneață care nu ascunde ce simte. Încât, parcă mă făcea să mă rușinez de intimitatea pe care ea nu și-o ferea.

- Cred că mă-nțelegi; și nici nu ești cu mult mai mare, așa că n-am greșit prea mult când ți-am spus „tu”. Iartă-mă; mi-a venit așa, când mi-am dat seama că nu ești „Domnul Anton” cum îmi închipuiam când mi s-a spus unde să vin.

- Ești descurcăreață! - Sunt. Sunt pentru că îmi place să-l ajut pe tata; eu țin foarte

mult la el. Afirmația asta a ei m-a dus la gândurile mele triste de mai

înainte. Care mă podideau din nou, mai ales că-mi dădeam seama: Oricum aș fi încercat, nu aveam cum să le explic fetii ăsteia atât de deschise, care lua lucrurile atât de firesc. Mă temeam că, la un moment dat o să mă întrebe sau o să mă pună să-l sun pe Pitaru; și aș fi fost fericit dacă aș fi găsit soluția de a nu vorbi încă, despre articol. Așa că, am preferat s-o iau eu înainte:

-Uite, am să-ncerc să-l sunăm acolo unde-l găsesc de obicei la ora asta – i-am spus mânuind fișele – ca să-i spui c-ai ajuns; poftim, ține casca la ureche și vorbește aici; eu mă duc până jos, ca să văd când te poate primi patronul... Hai, vorbește ca și cum ești angajată; că și eu am venit la vârsta ta!...

Când m-am întors, eram prieteni de când lumea; iar eu, bucuros că de data aceea scăpasem de explicații, mi-am propus să folosesc timpul, poate reușesc altceva ce rumegase mintea mea:

- Zici că tu îi copiezi articolele? - Lui tata: Da. - Are multe foi articolul pe care l-ai adus? - Vreo patru; dar are și o scrisoare cu explicații pentru domnul

Mille. - Bine; uite cum facem: așează-te aici și începe să scrii o

copie. Patronu tot nu-i acum în birou și cine știe când vine după masă. Zice că s-a dus la Parlament că e ședință mare; parcă se așteaptă și un mesaj regal... Ai nimerit tocmai acum în București. Să-mi spui când ți-e foame, să te duc la cantină; că avem cantină chiar aici... Ăsta e un palat mare și se-nvârt multe lucruri în el...

Page 53: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

52

Acuma văd și eu mai bine. Că eu, când am timp liber stau mai mult în bibliotecă. Tu stai în bibliotecă?

-Stau. La școală, că avem biblioteca românească, dar nu e prea mare; tata are mai multe cărți, dar a spus că, după ce noi creștem, o să le dea școlii, că și așa mama le împrumută și la alții...

- Ai crescut în casă cu cărți; asta e... - Cum e? - E bine, zic eu; nu toți au parte... - Mă duc și la biblioteca de la palatul mitropolitan. Acolo sunt

cărți multe; și vechi, și cu legătură din aia de piele... - Aici au niște enciclopedii... Mari și groase că abia le cari!...

Eu mă reped la ele și mă uit, chiar dacă nu știu limba, fiindcă sunt tot felul de minuni... Sunt toate minunile lumii în enciclopediile astea și, cu cât am deprins germana, c-am lucrat în tipografie la un neamț, am început să le buchisesc... Alea nemțești se cheamă lexicoane. Știu și ungurește, c-am învățat de copil; dar carte n-am prea învățat și de aia tot citesc – simțeam eu nevoia să-i mărturisesc supus, școlărește, fără să știu de ce. Și am adăugat: aici, în redacție am învățat scrierea prescurtată și ceva stenografie care-mi prinde foarte bine; dar obiectele alea, pe care le înveți disciplinat la liceu, alea mă dor...

- Și eu știu germana; acum am început acum să învăț franceza. Asta aș vrea să mă fac: Profesoară de franceză, și aș face pentru revistele lui tata traduceri, că el zice că francezii ne sunt mai aproape și ne înțeleg... Da, e limbă frumoasă și-am învățat o mulțime de poezii.

- Poezii am învățat și eu; dar n-am prea învățat altele, că n-am trecut mai mult de cinci clase; într-a șasea am intrat ucenic la un neamț și-n loc de școală am prins puțină germană. Dar acuma, tot încerc să prind din urmă câte ceva. Ți-am spus: Sunt două biblioteci aici. Una pentru redactori, cu enciclopediile astea și multe manuale; dar e și biblioteca patronului, a lui domnu Mille care e poet și strânge cărți rare. Mă lasă și acolo fiindcă a văzut că-mi place, că așez la loc cu grijă ceea ce alții lasă răvășit, mai șterg și praful, mai lipesc cotoarele... Eu cred că, într-un fel, patronul ține la mine – iarăși mi-am dat seama că simțeam nevoia să-i mărturisesc, exact ca și cum mi-aș fi explicat mie însumi ceva; fiindcă privirile curioase ale fetii și dorința ei vădită de a se bucura că-mi spune mici amănunte din viața de la ei, ca unui om cu care și le-ar fi putut aminti împreună, creau atmosfera aceea de caldă intimitate în care mă trezeam spunându-i chiar lucruri ce-mi

Page 54: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

53

veneau pe negândite, din cine știe ce subconștient, precum cel că: Patronul, domnul Mille, ține la mine cu toate că sunt unele lucruri pe care nu le-nțeleg, sau încep abia să le-nțeleg... – Pentru ca, tocmai printr-o mai ascunsă asociație de idei, s-o întreb: Tatăl tău ce spune? Cum mai vede el lucrurile?...

Și, astfel, fata vorbindu-mi cu încântată încredere despre convingerile dar și acțiunile prin care tatăl ei îi organiza pe românii din Bucovina, parcă răsfățându-mă, eu m-am trezit urmărindu-i trăsăturile ce i se desenau și mai frumos într-un fel de maturizare făcând din ea, prin modul cum lua în serios lucrurile despre care vorbea, ceva între copilul deștept și femeia înțeleaptă... O tot priveam așa, ascultând-o, până când m-am trezit spunându-i de-a dreptul că-i frumoasă.

Fata tresări oprindu-se din vorbit sau pierzând firul. Avea ochii mari, parcă erau încrustați în stejar căpăptând luciri aurii. Iar fruntea mare, chiar foarte mare, dezvăluită în întregime de legătura cozilor care o încoronau deasupra, le dădea profunzimea unor căutări ce-i depășeau vârsta, oricât de naiv ar fi întrebat:

- Ce vrei să spui cu asta? - Vreau să spun că ești frumoasă; mă uit la tine și ești

frumoasă și parc-ai veni din sat de la mine unde fetele, tot așa, poartă bundiță... Dar cu blăniță neagră, de miel, nu cu jder – am adăugat cercetând-o cu și mai mult interes – Că la tine jderul, parcă se-mbină și cu cozile castanii, și cu ochii căprui; parcă vii dintr-o cadră... De unde ți-o fi spus Roxana? – Apoi am prins curaj și i-am declarat de-a dreptul: Eu ți-aș spune Roxolana și te-aș alinta în fel și chip!...

Fata nu dădu înapoi; că avea, poate, curaj să asculte vorbe ce-i înroșeau obrajii, sau că o anima instinctuala plăcere de alint, indiferent de motiv, o vedeam cum nu respingea complimentele ci cel mult, schimba vorba ca să arate ce știa:

- Roxolana e altceva, Roxolanii luptau cu dacii pe-acolo, pe la noi; dar tata, care e prieten cu Domnul Hurmuzaki, zice că noi ne tragem din Dacii liberi. Da, dacii aveau părul ăsta așa, castaniu, iar noi și-acum ne osebim prin asta, de cei blonzi care-au venit mai de departe. Roxolanii, nu știu cum erau, dar trăiau cu Dacii liberi... roxolanii și iazigii... am învățat la istorie...

- Ești o fată citită; ai învățat multe; eu ți-am spus-o doar așa, ca alintare, că-ntrebam de Roxana și vorbeam de ochii tăi căprui, nu de-ai dacilor liberi, că eu n-am prea învățat și nu știu despre ei...

Page 55: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

54

- Dacii liberi erau cei rămași dincolo de granițele pe care și le-au întins romanii. Romanii erau bruneți, noi de asta am rămas castanii; e un studiu al unui neamț; l-a luat tata de la domnul Hurmuzaki...

- Deci ochii ăștia frumoși ai tăi, la care eu... - Lasă; te rog taci... –îmi prinse ea mâna. - De ce să tac? Tocmai acum când prind curaj să-ți spun?! - Ce să-mi spui? - De exemplu, că nu credeam că ochii tăi ăștia frumoși, se trag

tocmai de la daci – am dat-o pe glumă – eu n-am citit studiul neamțului...

- Domnul Hurmuzaki primește toate colecțiile și tipăriturile cele mai noi... – simțeam că și ea era bucuroasă să vorbească despre altceva decât ceea ce o intimida.

- Să mi-l spui și mie, să-l caut în biblioteca patronului; ți-am spus că rup nemțește...

- Mi-ai spus; mi-ai spus prea multe... - Și, sinceră, lăsă privirile-n jos: Te rog... te rog să nu-mi mai spui!

- Să nu-ți mai spun?... De ce să nu-ți mai spun?! Mică, ea veni fără sfială lângă trupul meu deșirat care, din

pricina părului mare căpăta, cred, un aer cam bătut de vânturi și vorbi punându-mi firesc mâna pe braț:

- Pentru că diseară plec. Plec înapoi și... - Și? - Și... – îmi mângâie ea ușor brațul - și n-aș vrea să-mi fie dor

de-aici; n-aș vrea să... Tăcu, ridicând spre chipul meu pletos ochii aceia cu fire aurii

în irisul căprui, parcă învingându-și sau, poate, dimpotrivă, recunoscându-și visurile vârstei.

10. Când am intrat cu ea la patron, mi-am dat seama mai bine cum

vedea Pitaru lucrurile. Și am fost mulțumit că am tot insistat. Fiindcă Simionescu, cuiul cel drept de la secretariatul de redacție, care muncea de mama focului aproape înnebunind de câte depeșe curgeau, ce fel de vești se vânturau, ce articole se scriau sau se retrăgeau și ce corecturi se transmiteau, nu mă lăsa, tot respingându-mă și spunându-mi s-o chem pe fată a doua zi, chiar dacă eu îi spuneam că avea tren la noapte.

Page 56: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

55

Dar am insistat și, când, de la centrala de la Athenee Palace, acel Eidinger la care patronul țipase, a cerut legătura precipitat, iar, la anunțarea acelei legături nici patronul nu a fost indiferent și a răspuns imediat, eu am profitat de ocazie și l-am întrebat repede, ca să nu ne întrerupă cerberul, „pot să v-o aduc pe fata lui Pitaru?... Pi-ta-ru”... Așa am obținut de la patron o amânare convenabilă: „Nu acum; peste vreo jumate-trei sferturi de oră!

Scrisoarea ce-nsoţea articolul, parcursă mai întâi cu nasu-n ea, patronul începu s-o citească cu voce tare cerându-i fetii amănunte:

- Uite, scrie aici că, depre contele Aerenthal, îmi vei spune tu mai multe decât citesc de la el.

- Da, fiindcă mi-a spus tata că asta vrea să vă explice, poate că sunt lucruri care nu se văd de aici, de la București și, dacă le-ar scrie el, ar putea să-i facă proces la noi... Pot să vă spun?

- Cum să nu; uite, Anton – arătă patronul spre mine, care mă și așezasem la măsuța cu toc și hârtie ce stătea mereu pregătită pentru stenografi - o să noteze, cum face de obicei cu ce-i spune tatăl tău la telefon; e băiat de nădejde Toni, ăsta; nu te uita că-i tânăr ca și tine. Meseria noastră se fură de tânăr, cum am făcut eu și Pitaru cândva. Haide, dacă lucrăm eficient, articolu-i pe jumătate scris – își arătă el, ca de obicei, plăcerea de a fi apropiat cu tinerii, pe care o considera un imperativ al meseriei acesteia spumoase și aleatorii. Ești gata, Anton? – folosi el din nou numele întreg, ca și cum mi-ar fi demonstrat că-mi acordă importanță în fața ei.

Conștiincioasă, fata scoase un caiet în care căuta ideile pe care le avea de dezvoltat și făcu asta cu atâta meticulozitate încât eu m-am trezit mai mult admirându-i modul de copil ambițios în a repeta cu dexteritate cele învățate din limbajul oamenilor mari, mai mult notând cu meticulozitatea copilărească molipsită de la ea, decât ascultând ce spunea.

Contele Aerenthal era autorul politicilor de expansiune „Austriae est imperare orbi universum”, și, Pitaru avea mereu informații de la câțiva colegi gazetari vienezi ca și de la ofițerii de legătură francezi care trec spre armatele țarului din părțile poloneze. Relațiile astea ale sale sunt secrete și i le transmite astfel doar lui, despre sursele cu care colabora, și despre știrile false care se lansează ca să provoace război. Pentru că toate știrile privind răscoale și lupte și situații periculoase și conflicte ce izbucneau în țările din jur, care se răspândeau prin depeșele de presă transmise mereu din Viena, erau prezentate exagerat spre a justifica înarmarea armatei imperiului și pregătirii ei de a trece peste granițe

Page 57: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

56

mărind ocupația imperială. Asta se vede după cum înconjoară acum Serbia, iar spre România, aduce trupe și la Brașov și la Cernăuți... Sursele de la Viena spun că vrea să repete ce a făcut când a pus piciorul în Bosnia și Herzegovina, iar turcii nu au putut interveni pentru că le-au provocat o răscoală în insula Creta. Iar în Rusia, tot de la Viena s-au provocat răscoale ca să-l facă pe țar să nu mai apere Serbia... Că totul este pornit încă de la 1905, când tot așa au provocat răscoale în părțile poloneze și în Rusia care era slăbită de războiul cu japonezii. Iar ofițerii de legătură francezi, care aveau și informații de la negustorii francezi din porturile dunărene, au observat că, în timp ce provocau răscoale în imperiul țarist, oamenii lui Alois Aerenthal au deschis și biroul acela din București prin care trimiteau oameni la lucru pentru arendașii moșiilor românești, mulți cu rude în imperiu și îi atrăgeau, îi cointeresau pe acești arendași, achiziționându-le recoltele pentru armata austro-ungară. Așa că pericolele pentru România vin pe două căi: prin provocatorii care au fost trimiși printre țărani ca să-i facă să pornească revolte, dar și prin cei bogați ce strigă la ordin că sunt victimele revoltei, că armata română nu-i poate ajuta și cer ajutorul armatei imperiului care, astfel, poate trece granița. Unitățile gata pregătite și la Brașov și-n Bucovina, abia așteaptă ca arendașii atacați să ceară ajutor. Iar la Viena se spune că regele Carol i-a schimbat pe conservatori fiindcă aveau oameni plătiți să ceară asta, cum se știe că ministrul Pherekide era omul plătit de Aerenthal, iar Günther, care este șeful spionilor lui Aerenthal, se laudă că ziarele scriu ce vrea el și exagerează pericolele cum și cât îi plătește el, pentru ca faptele din ziare să fie mult mai periculoase decât cele din realitate, ca răscoala făcută prin ziare să conducă la nevoia de ajutor militar din partea Austro-Ungariei, care-și va extinde așa ocupația, cum a făcut în Bosnia și Herzegovina, iar războiul astfel provocat să ducă la victoria lui AEIOU și a împăratului care va împlini la anul șaizeci de ani de domnie. Unele lucruri le-a scris Pitaru și în articol, altele însă, nu le scrie el, ci doar le transmite pe calea asta ca să fie de folos. Fiindcă, dacă s-ar afla că vin de la el, ar putea fi arestat sau, oricum, împiedicat să ducă cealaltă luptă: cea pentru apărarea românilor de acolo, iar asta n-ar fi bine deloc. Fiindcă ei, românii dinafara granițelor se simt mai tari dacă au sprijin în regat, iar orice slăbire pe care o aduce răscoala din România, întărește imperiul care-i ține în lanțurile lui. Asta este situația; și nu numai cu românii, ci și cu părțile sârbești, și cu părțile italienești, pe care imperiul le ține cu dinții ca să aibă

Page 58: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

57

prin Trieste port la Mediterana, tot așa cum ar vrea să ajungă la gurile Dunării pentru port la Marea Neagră. Iar de suferit, cine suferă mai mult, decât cei ocupați de imperiu, care-și pierd nădejdea.

Scriind acestea la măsuța mea, cu graba de a mânui penița ca să țin ritmul vorbelor pe care, aruncându-și doar din când în când privirile pe caiet, fata le recita și cu convingerea că aparțineau tatălui ei, dar și cu ambiția școlărească de a arăta că știuse să le învețe fără să uite nimic, jur că mă simțeam participând din ce în ce mai intens la pledoaria lui Pitaru. Și, fiindcă ea tăcu, punând și eu punctul de cerneală, nu m-am mai putut abține: Înregistrasem toate cele transmise de Pitaru și, mai ales, această ultimă parte care trezea în mine sentimentele de ardelean. Și nu m-am mai putut abține să nu exclam un foarte puternic:

-Așa-i!... – Pentru ca abia apoi, parcă cerându-mi iertare pentru o asemenea ieșire, să repet cu alt ton; tonul de băiat care, chiar dacă nu-nvățasem de nicăieri, știam să fiu politicos păstrându-mă la locul meu: Simt și eu că așa-i, domnule director!... Mă iertați dacă greșesc!

Dar nu-ndrăzneam, cum aș fi vrut, tare aș fi vrut în clipa aceea, să mă duc la fată să o îmbrățișez. Îmi dădeam seama că rostul meu acolo, ca și al ei, de asemenea, era să aflăm ce credea și să ascultăm ce spunea patronul.

-Foarte bine că simți - îmi spunea Constantin Mille – nici nu m-așteptam la tine, ca ardelean, să nu simți; dar fii atent că nici Pitaru nu vrea să se știe unele lucruri care i-ar face greutăți. Așa că nu cumva să spui ceva pe-acolo, pe unde te duci, la România Muncitoare...

- Dar eu, domnule director, știți prea bine: Mă duc să-nvăț, nu să plimb vorbe. Si dumneavoastră spuneți că ne lăsați.

- Eu vă las, că toată viața am lucrat cu muncitorii; dar am învățat că anarhia nu-i bună, fiindcă nu lor le folosește, ci cu totul altora. Și, vă învăț asta pe voi.

- V-am citit; știu că e contra noastră, eu nu casc gura la nihiliști, domnule director - răspundeam ca și cum m-aș fi simțit cu musca pe căciulă pentru îndoielile din ultimele zile.

Iar patronul nu dădu înapoi ci, mai degrabă, păru să-mi confirme că se aștepta ca unii să aibă îndoilei despre el, așa că era hotărât să combată asemenea îndoieli folosindu-și arma sa pe care o avea întotdeauna la îndemână: cea a celei mai bune și mai

Page 59: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

58

actuale informări prin care era întotdeauna cu un pas înaintea altora.

- Foarte bine; în tine și-n Axinte am încredere; dar doctorul Racovski e prea mare internaționalist ca să-i pese de români; bagă la cap, că de asta, uite, ți-o spun față de fată: și Pitaru și eu am plecat de-acolo, când doctorul nu era încă venit la noi, ci apăruseră alții cu nihilismul care am arătat că nu-i o soluție pentru muncitori... Acuma, doctorul umblă cu Kolarov, care-i dincolo, în Bulgaria, să facă o federație balcanică. Păi asta nu-i tot un imperiu, cum era la turci, cum e la Viena?... Să-i spui asta tatălui tău, că tocmai voiam să-i transmit informația – se adresă el fetii arătându-i să-și noteze pe caiet, cu gestul acela de om care știa întotdeauna să sublinieze că e bine informat.

- Am să-i spun – arătă fata că știa să-și facă datoria notând ce trebuia să transmită dar, meticulos, ca un bun învățăcel, ne uitând nici ce avea de transmis, întrebă: Și să-i spun când apare?

- Apare... – răspunse evaziv Mille – Când găsim momentul, apare; tu să-l asiguri că apare sau nu apare, eu transmit totul la Guvern, la Palat... Unde se iau măsuri; doar a văzut și el pe graniță!... A venit atunci, alarmat, chiar ministrul Pherekide, care-i omul Habsburgilor; dar eu i-am spus lui Averescu, care-i tânăr general pus acum ministru. Sunt politici mai complicate, dar le facem față; asta să-i spui: Poate unele lucruri nu apar în ziar; dar eu le comunic la guvern, și asta e important!...

Și, boier generos fiind, mai făcu un gest scoțând din portfeu o bancnotă mare, foarte mare, pe care-o puse în mâna mea:

-Ai ucenici sus, nu?... Du-te și plimbă fata; du-o la cofetărie, sau du-o mai întâi la sala aia de cinema, pe urmă ia-i o amintire frumoasă pentru ea, un coniac franțuzesc și-un tutun de lux pentru taică-său care mi-e prieten vechi; apoi o aduci înapoi că eu îi spun lui Sache s-o trimită la gară cu prima birjă care duce tirajul...

11. Bine înțeles că administratorul, care mergea el însuși la gară

având o singură trăsură și dirijând punerea tirajelor pe niște platforme late, așezate pe roți grele de cărăușie, la care erau înhămați cai din aceia de povară, cu copite mari și glesne groase, a înțeles de ce, aducându-i-o pe fată lângă faeton, nu mă prea mișcam și nu-mi venea să mă desprind de lângă felinarul cu oglindă strălucitoare, aprins ca să lumineze mersul pentru birjar.

Page 60: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

59

-Vrei să mergi și tu la gară?... Vrei s-o conduci! Hai, dacă tot s-a nimerit, urcă; și vii pe urmă cu mine, poate am nevoie de ajutor!...

Iar eu n-am așteptat nici o secundă, ca să săr pe băncuța mică din fața canapelei și să iau bagajul din brațele fetii, ținându-l grijuliu în brațe ca și cum aș fi ținut-o pe ea.

Trăiam o bucurie atât de mare încât, pe peron, simțind și la ea continuarea timidității cu care, în trăsură, în fața autoritarei figuri a administratorului, tăcuserăm amândoi chiar ferindu-ne a ne privi, nu mai știam ce să-i spun. Stăteam și ne tot amestecam răsuflările pironiți unu-n ochii altuia și eu țineam sacul ei în brațe între noi doi, de parcă ne-ar fi speriat ceva. Sau ne-ar fi fost rușine de câte-n lună și-n stele sporovăiserăm veseli și superficiali în toate orele acelea în care eu o plimbasem prin București ca-ntr-un vârtej... O dusesem și prin Cișmigiu și la cinematograful de pe Bulevard și la Luna Parc în spatele Batiștei unde se umflau în cazane fierbinți gogoșile, pocneau castanele pe foc și se retrăgeau iarna dulapurile de la Moși. I-am luat, chiar de pe Academiei, o geantă de cuconiță elegantă care ar fi mers cu pălărie și umbrelă, dar la vârsta ei s-a mulțumit c-un batic frumos brodat; și, pentru tatăl ei, lângă coniac, cutia cu tutun scump, de Macedonia, din pasajul prin care reajunserăm în Calea Victoriei unde am dat iama-n prăjiturile mari de la „Continental”. Apoi am dus-o să vadă cum se schimba garda la palatul regal, dar pe ea n-o impresionă fiind obișnuită cu chivărele mult mai falnice ale soldaților imperiali; în schimb a rămas cu gura căscată în fața coloanelor mari pe care se sprijinea cupola Ateneului Român și a ținut neapărat să intre în holul de la Athénée Palace, să vadă, ca să-i descrie tatălui ei, unde avea acel Eidinger biroul la care-i momea cu bani austrieci pe proprietarii și arendașii români...

I-am îndeplinit și dorința asta, fără să știu că pe acel Eidinger aveam să-l întâlnesc altundeva chiar în seara aceea, apoi am dus-o până la Biserica Albă unde, în pridvorul luminat cu flăcărui de gaz, i-am recitat versurile școlare pe care le învățasem cândva despre Mihai Viteazul; trecurăm și peste drum, ca să-i arăt Teatrul Momolo și doar întunecarea devreme de dinainte de Echinox ne-a împiedicat să ajungem la Șosea, întorcându-ne pe Calea Victoriei, până la piața Teatrului Național, pe afișele căruia începuse să bată o măzăriche înțepătoare. Care ne-a făcut să intrăm la Terasa Oteteleșanu unde ne-am încălzit mâinile pe pahare de schwartz

Page 61: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

60

cald, privindu-ne ochi în ochi, ca și cum amândoi simțeam nevoia a ne descoperi tot mai mult...

Acolo, la terasa aceea înghesuită pe timp de iarnă în saloanele locantei, i-a plăcut ei cel mai mult. Nu numai pentru că ne dezmorțiserăm și de frig și de reținerile dintre noi, permițându-ne acum să stăm cât mai aproape unul de altul și, din timp în timp să ne mai și atingem cu sfială mâinile; ci pentru că veselia chiar cuprindea întreaga sală când, pe ringul improvizat în locul scenei pe care se desfășurau vara spectacolele în aer liber, apărea cuplul acela cam fanat, dar plin de viață care anima din belșug localul cu cântecele, cupletele, dansul în mișcări exagerate și chiar glumele răsuflate pe care le spuneau cu haz parizian. Urmărirea programului acelora, dorința de a ne comunica veseli efectele hazului produs, participarea la aclamațiile petrecăreților din jur, ne-a făcut să nu ne mai desprindem mâinile una dintr-alta decât atunci când simțeam nevoia să aplaudăm. Iar, apoi, să ne căutăm repede și să ne împletim degetele cu fierbințeala în care nu mai aveam reținere sau timiditate.

Era un celebru cuplu cu nume prea cosmopolite ca să nu fie pseudonime ale unor autohtoni talentați care, oricum, chiar dacă nu proveneau din marile varieteuri ale lumii, trecuseră pe acolo înainte de a se întoarce la miticii lor de care știau că sunt răsfățați chiar și cu ridurile pe care le ascundeau sub machiajul temeinic. Și, cântau, Dumnezeule, cântau și dansau într-o veselie, însoțindu-se cu pantomima!... Și ce pantomimă nostimă!... Că eu i-am spus Roxanei: „Vezi, exact ca la Paris!”, atunci când i-am văzut pe artisți încingându-se și rotind pianul cu tot cu pianistul care cânta în continuare... Și ce mai cântau, ce se mai amuzau laolaltă cu publicul!... Dar Roxanei, ca, de fapt, tuturor petrecăreților care aplaudau și cântau laolaltă, i-a plăcut cel mai mult când, într-un dans cu pași foarte la modă pentru jambe de damă bine expuse de artistă și mimică de tot hazul la bărbat, cuplul a venit cu noutatea acelui sezon pe care pianistul, silabisind, la început, glumeț, clapele, o anunța drept „lansată concomitent cu Parisul și tradusă special pentru onor publicul bucureștean”:

Dacăăă Elizabet N-ar avea picior cochet, Tatăl său și mama saaa Nu s-ar bucuraaa așa! Dansam pe loc, laolaltă cu ceilați; și fredonam laolaltă cu ei

acompaniindu-i pe artiști; și profitam de ocazie, manifestându-ne

Page 62: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

61

veselia, ca să ne-mbrățișăm unul cu altul și să ne lipim obrazele, fără a ne mai jena asemenea gesturi, ci chiar râzând și făcându-ne plăcere; încât, la un moment dat, am întrebat-o:

- Măi, Roxana-Roxolana, ție nu ți-e teamă că o să ne-ndrăgostim unul de altul?

- Cum adică? – se alintă ea. - Adică, n-o să mai fim doi copii; sau tu n-ai să mai fii copilă;

și vom ajunge să ne iubim; și... Dar ea sfidă și, fără să caute asta, prin firea sinceră și deschisă

chiar și la gândul că ajungea femeie, că trebuia să iubescă și să se lase iubită, că toate schimbările erau în firescul vârstei și n-o deranja să discute despre asta, mă dădea gata:

- Dac-o fi... Dacă suntem făcuți să fim bărbat și femeie, pesemne că așa trebuie să fie!

- Dacă? – am întrebat eu prostește. Iar ea mi-a răspuns cu haz: -„Dacăăă Elizabet...” Ieșirăm de acolo fredonând și ne mai desprinzându-ne mâinile,

ca și cum versulețele alea cu haz banal ne încuraja frivolitatea: „Dacă Elizabet / N-ar avea picior cochet”... Ba, chiar, imitându-i pe artiștii de care ne despărțiserăm greu și numai din pricina orei trenului, în timp ce făceam voioși pașii de dans pe trotuar, căzându-ne unul altuia în brațe. Și nu ne-am dat seama că ne uitam unul la altul lung, cât mai lung și mai de aproape, până când, chiar ne-am speriat de ce eram în stare să facem sărutându-ne. Și am rupt-o la fugă ne mai descleștându-ne mâinile decât când am ajuns îmbujorați lângă trăsura-n care, tușind cu admonestare, ne aștepta administratorul.

Pe peron însă, privirile noastre, tot una-ntr-alta, aveau altă expresie, căutând, parcă, un lucru pierdut sau un lucru care aveam sentimentul că atunci ni se pierde. Iar eu m-am trezit cu revărsarea tuturor sentimentelor de copil venetic, trăit departe de ai meii, când i-am spus:

-De când am ajuns în București, n-am mai avut pe nimeni apropiat, pe care să-l conduc la gară, ca să știu cum e când te desparți!

Iar ea, rimând în sentimentele ce-i încercau firea deschisă, răspunse, totuși, mai vesel, desvelindu-și în zâmbet dinții frumoși:

Page 63: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

62

-Uite că eu am noroc cu tine să mă conduci de prima dată de când vin!... Ba chiar să mă alinți !

- Cum te alint ? – chiar mă alintai eu. - Roxana-Roxolana ! – Răspunse ea în șoaptă, ca și cum ar fi

fost un secret al nostru; și abia apoi, ajungând la neliniștile despărțirii, căpătă o figură îngrijorată întrebându-mă cu teamă copilăroasă, ca și cum ar fi întrebat destinul: Oare se va alege ceva din asta?!

- Trebuie; trebuie să se aleagă! – am răspunse eu ca-ntr-o alarmare, de parcă n-aș fi vrut s-o las să se îndepărteze – Trebuie, tu ești Roxana-Roxolana mea!...

Dar, mai firească, mai conștientă de implacabilul ce parcă se simțea în fornăiala nerăbdătoare a locomotivei puse pe plecare, fata copilăroasă veni și mă sărută de două ori, frumos, mângâindu-mi fruntea, ca și cum ar fi fost ea cea mai mare și mai înțeleaptă, care trebuia să aducă liniștea:

- Dac-o vrea Dumnezeu, ne mai vedem! Dacă nu, rămânem cu amintirea.

- Ce amintire? Atunci, se apropie încet de mine, foarte încet, foarte duios,

fredonând: Dacăăă Elizabet N-ar avea picior cochet... -„Tatăl său și mama saaa / Nu s-ar bucuraaa așa!”- fredonam

eu în continuare îmbrățișînd-o, dar ne mai putând să imit nicidecum modul acela frivol al artiștilor. Ci îmbrățișănd-o trist, îngândurat, fiindcă simțeam nevoia să mă opun: „Dac-o vrea”?!... Trebuie să vrea! – am spus răspicat, ca și cum aș fi protestat, fără să-mi dau seama că țineam în brațe toată frumusețea suplă a trupului ei cald, ce mi se păruse prima dată a fi încă în devenire, dar acum îl simțeam și plin, și tremurând, și la pieptul meu pe care-l purtam dezvelit în iarnă.

Mi-am dat seama de asta, fericindu-mă pentru faptul că așa ceva reușise să se întâmple, de-abia după ce trenul se pusese în mișcare, ducând spre depărtări, în rama geamului, portretul ei cu cozi castanii legate coroniță deasupra frunții înalte și ochii de un căprui aproape auriu în care dădeau lacrimile de fetiță.

Portret rămânându-mi încrustat pe vecie în inimă; ba, chiar, umbrindu-mi mereu alte preocupări.

Page 64: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

63

Din acest motiv n-am mai reacționat grav, așa cum aș fi reacționat altă dată; ci m-am purtat chiar blazat când, traversând liniile din triajul gării și ajungând la biroul de mesagerie de la care începeau marile magazii cu peroanele vămii, l-am găsit pe administratorul ziarului făcând niște forme pe care le semna în fața vameșului împreună cu un tip rigid, milităros, în rostirea apăsată a căruia, urechea mea formată la casca telefonică recunoștea vocea acelui Eidinger cu care patronul avea conversații importante. Și, ca o parafă privind această recunoaștere, îi auzeam acel caracteristic „Ja wohl” semănând cu o bătaie de călcâie, prin care omul confirma ceva autorităților vămii, arătând spre persoana administratorului.

Începeam să pricep ceea ce altă dată m-ar fi tulburat foarte, în legătură cu sentimentele mele față de personalitatea admirată a patronului. Dar acum nu mă mai tulbura ci, toată năvala de trăiri contradictorii se petrecea parcă doar mai pe alături de mine, la un mod opacizat și îndepărtat de strălucirea altor lucruri mult mai aproape de sufletul meu pe care se scrijelase pentru totdeauna acel portret, ca o fereastră înspre altceva.

Iar când, după ce-și împărțise cu mine hârtiile și ghișeele ca să terminăm mai repede formalitățile ce erau și de vamă și de transport și de taxare fiscală și de alte parafe ce trebuiau obținute, administratorul băgă în somptuosul ghiozdan cu care se-nsoțea ca semn al birocrației moderne, actele ce atestau proprietatea asupra celor zece linotipuri atât de grele încât erau așezate numai câte unul, în lăzile lor cu inscripții nemțești, pe platformele înhămate cu cai grei, de povară, când a fost să pornim, eu urcam cu acela în birja din capul convoiului, părându-mi-se normal să ne-ndreptăm spre Sărindarul unde-și avea „Adevărul” tipografiile.

Ba, chiar și a doua zi, același „Adevărul” nu mă tulbură și nu-mi mai produse sentimentele de ripostă de mai înainte, când, în locul articolelor pe care le căutam eu, găsii altele, cu titluri foarte mari, care continuau obsesia cu morții ca victime ale răscoalelor. Ca și cum, în mod cu totul neadevărat, se voia a se acredita ideea că, în România, se pornise un adevărat război intern: Morți țăranii în care trăgea spre reprimare armata; morți oștenii din armata care se confrunta cu răsculații; morți și dintre administratorii, arendașii sau chiar boierii asediați de țărani! Sute și sute și sute de morți, ca și cum ar fi fost vorba nu de câteva zile, ci de un front de lungă durată: Sute!... La început, în știri venite din diverse locuri, sute. Apoi se aduceau statistici care arătau mii de morți la nivel național,

Page 65: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

64

fără să se spună în ce condiții se ajunsese la asemenea cifre, ci doar folosindu-le ca să arate ele cât de mare putea fi vâlvătaia. Ca să se descrie un măcel căruia nu i se mai poate face față: O țară cu mii și mii de morți, tot mai mulți morți; de parcă un duh rău prăvălea moartea asta peste sentimentele oamenilor răsculându-i. O țară în dezastru, pentru salvarea căreia trebuiau să intervină alții! – Cam asta era concluzia pe care o puteai trage, dacă citeai și articolul de fond care evalua statisticile și. fără să spună prin ce fel de calcul, strecura enorma cifră de unsprezece mii de victime.

Strecurând această cifră, da; ca și cum condeiul ezitase, dar, până la urmă nu avusese cum să dea înapoi de la cine știe ce comandament. Fiindcă era vorba de condeiul patronului meu, pe care eu încă îl mai admiram și încă mă gândeam cu nedumerire, cu toate că văzusem cu ochii mei descărcarea linotipurilor. Iar alte ziare, preluau acum cifra făcând referire la el: „După cum afirmă, după calculele corespondenților săi, domnul Constantin Mille”...

Sau, poate că nu mă gândeam cu nedumerire ci, pur și simplu, nu voiam să mai gâdesc în nici un fel. Nu voiam să dau curs în inima mea, tuturor suspiciunilor care începuseră să mă înconjoare. Eram într-o stare mai gravă decât cea în care mă gândisem la pistol și răzbunare. Pe cât de confuz eram și cum plângeam de ciudă, aș fi putut trage-n oricine mi s-ar fi spus că e de vină!... Eram confuz și tulburat! Nu știu dacă-ntr-atâta încât să trag și-n patronul meu, sau în mutrele misterioase care se perindau prin biroul lui; dar eram!

Numai atunci când, făcând gestul pe care-l premeditasem punând-o pe fată să copieze ultimul articol primit de la Pitaru, în loc de-a-mi comenta nedumeririle cu meșterul meu Axinte, nu am făcut decât gestul de a-l trage mai spre o fereastră, cu îngândurare, arătându-i hărtiile, m-am uitat în ochii lui întrebnd ca o unică soluție:

- Patronul nu mai publică așa ceva, dacă a ajuns azi să scrie despre unsprezece mii de morți care arată alunecarea întregii țări în dezastru. Dăm articolul lui Pitaru dincolo?...

- Unde tată, unde dincolo? – mă întrebă Axinte, ca și cum m-ar fi mustrat că-l supăr cu o asemenea trăznită idee.

- La „România muncitoare”; nu spunea doctorul că... Axinte tăcu o vreme, până să se uite la mine drept, cum făcea

de obicei; și, trăgându-mă mai la o parte, cu toate că eram singuri, o făcu numai ca să-și permită tonul vehement cu care-și vărsa necazul:

- Păi, n-ai văzut că și ăia publică la fel?!...

Page 66: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

65

- La fel, meștere? - La fel, măi tată; futu-i mama ei de trădare!... Au preluat și ei,

de la Mille, minciuna asta cu unsprezece mii. - Înseamnă că are dreptate Pitaru: Răscoala-i mai mare-n ziare

decât în țară... Meștere, n-aș fi crezut că patronul nostru... - Nici eu, măi tată – își repetă meșterul expresia preferată ca și

cum o făcea ca să mă mângâie cu ea, - dar patronul, măcar a avertizat la Guvern și la Palat; el, ca român, și-a făcut datoria, chiar dac-a curvăsărit cu ziaru!... Dar mă-ntreb de ceilalți, ce folos or fi putut să aibă?!...

Da: eram confuz și tulburat; și plângeam de ciudă; și aș fi putut trage în oricine mi s-ar fi spus că e de vină!...

Dar, văzându-mi meșterul atât de descumpănit, strigând aproape de revoltă, dorința aceea răscolitoare de ducă se cuibări în sufletul meu bântuit făcându-mă să vreau să nu mă mai gândesc la nimic.

La nimic altceva decât la chipul care mi se-ntipărise-n minte cum pierdea o lacrimă din ochii aceia căprui care-ncepeau să-nsemne totul pentru mine; chiar și prin îndepărtarea lentă, lentă dar ireversibilă, în rama geamului de la tren.

Page 67: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

66

Page 68: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

67

CAPITOLUL 2:

... și tot gonea; și tot gonea; și șuiera!

Page 69: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

68

1.

Tare l-am admirat pe omul ăsta, chiar dacă m-a dezamăgit! Fiindcă, de dezamăgit, te dezamăgesc cei mai mulți, chiar

majoritatea oamenilor cu care ai de-a face. Dar de-nvățat înveți doar de la unii; iar, de admirat, ehe, poate că pentru nici unul nu-ți mai rămâne loc de admirație.

Pe el l-am admirat, însă; din toată inima. Iar cele ce-am învățat aflându-mă în preajma lui și lucrând

pentru ziarele lui, meseria pe care nu pot să spun c-am furat-o, fiindcă era vorba de idei proaspete, preluate sau originale, pe care el le punea în practică împreună cu noi, e foarte mult!... Vorbesc despre fiecare dintre noi, chit că eram simple calfe, sau trepăduși de redacție, sau mari condeie cărora, le era și ălora superior dându-le lecții, în timp ce construia gazetăria aceea care să se miște cât mai repede, să fie cât mai promptă și chiar să aducă bănet cât mai mult. Ce-am învățat eu de la el n-a fost condeiul, că nu eram destul de cult și n-am realizat asta nici până la mijlocul vieții, cu toate că am rămas bolnav de citit, sau bolnav pentru lectură, tocmai fiindcă mă simțeam schilod că n-am avut-o la vreme. Dar am învățat organizarea gazetăriei, și flerul, și știința de a lega din două hârtii, șase știri și patru titluri o pagină de gazetă; și a face din niște rânduri oarecari o informație care să se vândă; și de a domina cu masa de secretariat, telefoanele, tuburile de comunicare și curierii toată vânzolelala dintr-o redacție, făcând tiparnița să lucreze cu regularitate iar foile să iasă cu promptitudine. Precis la ceasul anunțat pentru ca, cei care sunt cunoscuți cel mai bine și recunoscuți cel mai adesea drept „ziariști”: puștii cu teancul de foi prinse-n bretea și teșchereaua de bani pusă-n diagonală inversă, să-mpânzească la ore fixe străzile făcând în același timp trei lucruri: țipându-și reclama, înmânând din mers foile și, tot din mers, băgând bănuții acolo unde-i țineau bine, cu toată îndemânarea de a nu-i risipi.

Page 70: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

69

Asta am învățat și asta fac de aproape douăzeci de ani, cu cele mai mizerabile mijloace pe care le-am avut, în comparație cu ce era la el; și-n cele mai sinistre locuri în comparație cu palatul pe care a știut el să-l ridice în mijlocul Bucureștilor, exact când devenise limpede faptul că presa este cea de a patra putere în stat. Încerc să-l imit scoțând cele mai obscure și mai nesimțite foi în comparație cu ziarele lui inspirate, pe care le căuta toată lumea și le citea cu plăcere o țară-ntreagă.

Dar ce să-i faci; asta-i tinerețea și, mai ales, naivitatea ei, cu convingerea că totul arată doar așa: În alb și negru; că oamenii sunt tot așa: Răi sau buni; că reacțiile noastre trebuie să fie iarăși așa: De acceptare sau respingere...

E drept că-mi permiteam să văd toate lucrurile astfel, să nu mă preocupe nici nuanțele culorilor nici nuanțele sentimentelor, de vreme ce sufletul meu se umpluse de o groază de sentimente nemaitrăite. Sau trăite doar de când, în acel răstimp abia cu ceva mai mare decât o jumătate de zi, de la trenul care-o adusese în zorii dimineții și până la cel care-a luat-o brutal înapoi aproape de miezul nopții, a apărut în viața mea fata aia cu frumoși ochi atenți și minte ageră, scormonitoare, deloc sfioasă prin modul copilăresc în care era gata să pună orice întrebare pentru a ajunge la concluziile care-o făceau altfel: Erau niște concluzii, sau niște gânduri, sau niște aprecieri de înțelepciune matură, cu sinceritatea rostită a cărora ea te punea pe gânduri. Sau, chiar, fără să vrea, fără să caute asta, prin firea ei sinceră și deschisă chiar și la gândul că ajungea femeie, că trebuia să iubescă și să se lase iubită, că toate schimbările erau în firescul vârstei și n-o deranja să discute despre asta, te dădea gata... Pe mine m-a dat. Mai ales când nu s-a sfiit nici măcar să plângă despărțirea, chipul de la fereastra trenului depărtându-i-se în vreme ce două lacrimi mari îi brăzdau obrazul frumos în puritate, dar care cred că, pentru prima dată, căpătase o expresie matură; un fel de grijă ce depășea întrebările de copil în fața hazardului, ca și cum simțea nevoia de a se gândi și la altul, de a se-ntreba și în legătură cu ce se va întâmpla cu un altul... Iar acel altul eram eu, asta umplându-mi sufletul de toate nuanțele trăirilor posibile și ne mai lăsându-mi pentru altfel de sentimente decât niște reacții mai brutale, în alb și negru.

Așadar, mai ales că mă chemase și doctorul Racovski, propunându-mi să fiu secretar de redacție pe toate publicațiile care se făceau prin reorganizări la „România muncitoare”, fără să-i dezvălui patronului și, chiar, fără să mă gândesc nici eu dacă mă

Page 71: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

70

voi întoarce la el sau nu, i-am spus că, după atâția ani, mai trebuie să mă duc pe acasă-n Ardeal, și să mă lase în concediu. Am spus doar atât și, prin asta, am scăpat de a mai trebui să mă uit în ochii lui ăia de bărbat în forță, inspirat și cuceritor, fără să mă pot abține să nu-l întreb cum de s-a amestecat în provocare și neadevăr cu acea cifră îngrozitoare de unsprezece mii de morți, ne bazată pe nici o statistică și nici o altă numerotare decât numărarea valorii linotipurilor cu care tipografia lui devenea mai puternică... Unsprezece mii: și țărani și soldați, și prin glonte și prin înfruntări mai apropiate sau mai sângeroase, umplând de jale, de nechibzuință și de disperare satele românești și descriind o țară sub anarhie totală?!... Da, țara pe care noi ceilalți, de dincolo de granițe, o așteptam să fie puternică, să ne elibereze și pe noi, cum învățasem să gândesc eu printre ai mei și cum o simțisem gândind chiar pe fata aceea fragedă care vedea pentru prima dată, cu ochii ei mari, Bucureștiul!... Cum îl lăsase inima să facă un asemenea joc, preluând din minciunile agențiilor vieneze, care se știa prea bine ce interese poartă ca să pornească un război; și nu din informațiile pe care i le trimitea Pitaru riscându-și propria libertate acolo, sub poliția imperiului?!...Când, de fapt, lucrurile se liniștiseră, jandarmeria chiar arestase și, în secret, fiindcă regele nu voia să se certe cu verii săi imperiali, îi expulza pe provocatorii aceia pe care și Pitaru îi semnalase venind cu ațâțare de peste graniță; noul ministru, generalul Averescu raportase încetarea înfruntărilor în aceeași lună martie în care ele se porniseră; armata, care de-abia ieșise în cîmp, primise ordin să reintre în cazărmi, comunicatul încheierii stării de mobilizare vorbind de vreo patru sute de vieți pierdute, ceea ce, nici așa nu era puțin... Nu puteam să nu-l întreb cum de-a venit tocmai el să răstoarne totul vorbind de unsprezece mii de victime, cifră preluată imediat de ziarele nemțești cărora le convenea să agite prin ea toată Europa, arătând o vâlvătaie care nu mai putea fi stinsă decât prin intrarea armatelor străine. Și, dacă nu puteam să nu-l întreb, nici nu puteam să nu mă gândesc la convoiul cu linotipuri și suluri noi de rotativă pe care-l preluasem din vamă, atunci când am dus-o la gară pe fata lui Pitaru care încă mai aștepta să i se publice articolele în care vorbea pe față despre spionii lui Frantz Iosif, vărul bun și iubitor al regelui nostru care încerca să mușamalizeze lucrurile și să facă pierdute adevăratele documente, prin care chiar prefecții lui arătau cine sunt adevărații provocatori.

Page 72: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

71

Pentru că documente din astea, preluate de corespondenți sau trimise direct de funcționarii din județe, trecuseră în acele zile mereu pe la mine dar, de apărut, nu le vedeam să apară. Ba, chiar mai mult decât atât, la ritmul acela al apariției gazetelor de a cărui învățare aprigă, până la a-mi intra în sânge, eram mândru, au apărut în acele zile modificări de care tot numai eu puteam să-mi dau seama, fiindcă întârzierea apărea atunci când se aștepta comunicatul de agenție de la Viena, iar capul limpede avea misiunea să nu dea drumul la nimic până nu se punea totul de acord în celelalte pagini, care erau mai din timp pregătite. Și, dându-mi seama că asta se aștepta de la mine: să dau vestea sosirii comunicatului fără de care nu se putea, mă simțeam implicat, mă simțeam murdărit; și chiar mă-ntrebam cum le voi spune despre asta eu, alor mei, ardelenilor care trăiau cu speranțele-ndreptate-ncoace... Iar, când l-am auzit cam cu aceleași gânduri pe meșterul Axinte, care ieșise din vorba lui domoală cu „măi tată” și se certa cu doctorul Racovski spunându-i că bunicul lui, care se refugiase peste Dunăre ca luptător antiotoman, i-ar fi înțeles mai bine pe ardelenii apăsați de trei națiuni și nu de una ca bulgarii; când am văzut că nu numai noi ci, în capul Sărindarului, pe Brezoianu, cealaltă tipografie, de la Universul, întârzia și ea momentul ieșirii gălăgioase a vânzătorilor care smulgeau primele tranșe de tiraj; când am văzut, apoi, cum se repeta în ediții, cu cifre mari, apăsate cu multă cerneală pe primele exemplare ce se răspândeau în redacție ca semnal, acea minciună cu plângerea celor unsprezece mii de morți, atunci... Atunci, oricât de vesel și de săritor și de băiat dornic de învățătură eram eu încă, am simțit cum se rupea ceva. Se rupea, fie în mine, fie de la mine. Dar orice s-ar fi rupt, tot aș fi putut trage cu arma în oricine mi s-ar fi spus că e de vină!... Dacă mi s-ar fi spus de către alții; dacă ar fi recunoscut și alții ce știam eu și ar fi arătat cu degetul. Fiindcă eu nu voiam să mă gândesc la așa ceva, la fel cum nu voiam să fiu atent la modul cum, exact cum mie nu mi se spunea, față de toată lumea se încerca mușamalizarea lucrurilor, în mai puțin de o lună, întregul mare pericol național fiind aproape uitat.

Așa că primul meu gând de om descumpănit a fost să plec fără să aștept o explicație care, poate, nici nu mi s-ar fi dat, dar pe care nici nu aveam vreo cădere s-o cer, cu toate c-o simțeam mereu pe buze. Și, chiar o simțeam din ce în ce mai agresiv, pe măsură ce vedeam că patronul se purta normal sau chiar binevoitor cu mine. Așa că, atunci când Cristescu-Plăpumaru mi-a vorbit despre un nou

Page 73: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

72

partid care trebuia să se formeze și, pentru care, se pregătea un congres la Galați, i-am promis că voi merge cu el dinainte, ca să ajut la organizare și mi-am făcut socoteala că, apoi, voi rămâne în continuare. Nu la Galați, ci la acel partid nou al muncitorilor pentru publicațiile căruia mă chemase și doctorul Racovski care, de când mă convinsese să lupt cu boala ținând pieptul deschis și capul gol pletos, mă considera un fel de fin de-al lui.

Numai că, ne mai putând răbda, mi-am dat seama și de marele ghinion că trebuia să ocolesc telefoanele lui Pitaru care tot întreba de cele transmise, sau transmitea câte încă ceva pentru patron. Și, în felul acesta, ajunsesem la un alt chin: La suferința de a nu mai putea întreba de fata aceea, de vreme ce ocoleam telefoanele dintr-acolo. A nu mai avea semnalele ei, sau vești de la ea; a nu mai putea întreba de ochii ei, de glasul ei pe care sperasem, din când în când, să-l aud pe lângă al tatălui ei.

Iar când și meșterul Axinte mi-a confirmat că toți făcuseră la fel, că banii austriecilor mânjiseră toată presa și nu era patronul nostru mai vinovat decât alții de vreme ce, și de la guvern, și de la Palatul regal se ascundeau foarte multe lucruri, atunci... Atunci, nu știu de ce, dar nu numai că n-am mai vrut să aud de nimic, ci chiar m-a apucat așa, ca o ciudă și un dor. Ciuda era că nu mai aveam în cine să mă încred, în afară de meșterul care, și el, parcă tot într-acolo, înspre casă și-nspre nevoile alor mei mă împingea. Iar dorul, dorul era cel care mă atrăgea cu adevărat și înspre casă, fiindcă știam că, dacă voi trece dincolo, în imperiu, tot ajung eu la Cernăuți! Sau, chiar, iau altfel trenul, că-i mai ieftin prin Moldova, și mă duc mai întâi la Cernăuți; că, de-acolo, găsesc eu cale s-ajung la Bistrița ca să cobor înspre ai mei... Și, în felul acesta, ciuda mi s-a schimbat, fiindcă mi-era ciudă pe mine însumi. Mi-era ciudă că pierdeam timpul, că mă chinuiau tot felul de lucruri care nu erau ale mele și nici nu avea de ce să-mi pese atât de mult de ele, în vreme ce sentimentele acelea care-mi răscoleau dorul, mulțimea de trăiri pe care nu le avusesem mai înainte ca ea, în bundița cu blană de jder și cozile încununându-i fruntea, să fi apărut în ușa încăperii aceleia unde eu lucram obișnuit cu ciudățenia butoanelor, firelor, mecanismelor și instalațiilor, dar pentru ochii ei care se făceau din ce în ce mai mari, era o lume nouă în mijlocul căreia cine știe cum mă vedea lucrând, cu pletele-n vânt, la comutatoare și manete... Ochii ei care se făceau din ce în ce mai mari, mai curioși și mai căprui, prinzând și umbre aurii ca-n strălucirea părului castaniu, despre care-mi spunea cu seriozitate de fetiță studioasă că-l are din

Page 74: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

73

stirpea dacilor liberi, atunci când eu o mângâiam și mă jucam cu numele ei spunându-i Roxana-Roxolana... Și, iarși Roxana, iarăși Roxolana, parcă aș fi vrut să-i simt prezența, să știu că n-o pierd acolo, lângă trenul zguduit de legarea locomotivei prin acele tamponări care se tot repetau din vagon în vagon...

Așa s-a întîmplat ca, după ce m-a chemat la el administratorul prin porunca de la patron să-mi da concediu, după ce mi-a numărat și banii, mi-a dat și-o primă așa cum acela, generos, îi spusese, eu nu m-am mai gândit nici că voi părăsi sau nu postul în care învățasem meserie, nu m-am mai gândit nici la nemulțumirile care mă făcuseră să-i promit lui Cristescu că mă voi duce cu el la Galați să-l ajut la organizare, nu m-am mai gândit la nimic altceva decât la trenul acela care pleca aproape de miezul nopții.

Am ajuns pe peron exact când locomotiva lovea în garnitură făcând să i se simtă forța din vagon în vagon, tamponându-le; și m-am urcat la același geam la care stătuse altă dată ea, privind cum, parcă, Bucureștiul se dezlipea și se depărta de mine; nu eu de el.

2. Așa s-a făcut că am mai petrecut o noapte și-o bucată de zi în

libertatea din România, la care ani întregi aveam să visez de acum înainte. Pentru că, pesemne ca urmare a expulzărilor de la noi, care se făceau de câte ori era prins câte un grup dintre oamenii trimiși de generalul Fischer, grănicerii imperiului coborâseră și ei instrucția din pod făcând zile fripte celor care veneau cu pașaport românesc: Îi țineau la cozi, îi puneau să se dezbrace, asmuțeau asupra lor vameșii care confiscau torbe cu pâini și șunci, cum își iau drumeții ca să taie din ele felii subțiri din care se-ajung pe toată călătoria, ca și alte bagaje de care se legau, sau de copii pentru care nu existau acte. După cum, alături, pe unde treceau cei ai locului, care duceau câte-o vită sau câteva oi spre târguri, ori chiar plocoane cu câte-o pasăre sau câte-un purcel către rudele de peste graniță, nu mai erau îngăduiți; și, aruncate-n niște țarcuri de unde, chipurile, le-ai fi putut lua când te întorceai, animalele făceau, de foame, o gălăgie de mama focului!...Era un spectacol ciudat acolo, parcă înadins terifiant la margine de țară, care venea din cine știe ce porunci; iar toată colcăiala aia cu sunete care covârșeau muncelele mi s-a întipărit ca amenințătoarea imagine a imperiului ce mă absorbea în iadul lui păzit de vulturii negri ai steagurilor...

Page 75: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

74

De acolo, de pe linia unde a tras trenul nostru și ne-au dat jos, într-un fel de carantină, ca să nu fim pe teritoriul lor marcat de stema cu vulturi bicefali, flocoși pe marginea aripilor negre, împungând cu limbi roșii într-o parte și-n alta, purtând pe fiecare cap coroana aurie ca și ghearele încleștate pe sceptru și pe glob, începeau de abia liniile ferate ale triajului, cu tampoanele puternic proptite care le închideau întinderea pe traverse, pe de-o parte cu platforme rotative și triunghiuri de șine care întorceau locomotivele, pe de alta cu țarcul acela al cărui nesfârșit se pierdea printre obcinele de pe care coborau drumurile imperiului, unde erau mereu băgate turme flămânde, sau se aflau acolo flămânzind și apăreau mereu din cotloanele locului întortocheat, mărginit doar aici cu guri de platforme pe unde urcau animalele-n vagoane. Iar, între astea, noi; un fel de peron cu prelată și porți de țarc pe unde se scurgea șirul de oameni pe care-l înghițea „ordnung”-ul - birocrația imperiului, triindu-l dincolo de vulturii flocoși care încadrau portretele lui Franz Iosif. Adică făcând coloanele mai înguste: pe dreapta, pe stânga sau pe mijloc, ca spre diversele destinații ce întindeau aripile sfidătoare ale molohului cu picioare de lut al imperiului polițist peste șirurile de munți ai Europei apusene, deasupra cărora eu mă plimbam nostalgic pe hărțile colorate ale atlaselor din biblioteca lui Mille, pornind de aici, din răsăritul Carpaților Păduroși care-mi aminteau de Roxana, până la albastrul Adriaticei, care-mi amintea de mentorul meu Disgraziato. Imperiu polițist pe care începeam să-l simt, dar nu știam încă de ce, în cele ce citisem, se vorbea despre picioarele lui de lut. Ca și Carpații Păduroși ai Dacilor liberi, cum îmi explicase meticulos-drăgăstoasă Roxana; Roxana cea spre care venisem și, de care, simțeam acum porțile acelea de țarc cum mă despărțeau, mă izolau, la fel ca pe vitele care, dincolo de noi, parcă împinse de șuvoaie, se înmulțeau mugindu-și foamea în cor cu turmele care și-o behăiau. O ciudată agitație deloc prevestitoare de bine apăsa totul și santinele rigide nu făceau decât să ne arate drumul spre comandanții neiertători. Prin jurul meu, unii vorbind ungurește și nemțește și-o altă limbă, sau poate două, mai slave, pe care nu le înțelegeam, șușoteau un fel de tocmeli sau înțelegeri de preț pe care trebuiau să-l spună oficialilor ce urmau să ne controleze.

Trăgând cu urechea la ei, am priceput că era unul din locurile unde se făceau mari afaceri cu turme de vite și de oi, clandestine sau chiar furate, contra unor sume cu care se mituiau stampilele mari din sigiliile imperiale pe care le mânuiau militarii aceia

Page 76: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

75

vigilenți la nu știu ce... Înaintând încet, tot în turmă și noi, auzeam frânturi din toate astea amestecându-se cu mugetele și behăiturile din celălalt țarc, cu mult și mult mai mare decât al nostru; dar, mie-mi păsa prea puțin de socotelile lor. Eu aș fi dat mită să mă lase să ajung odată la Roxana, să scap de presimțirea aceea că voi trece pe lângă ea fără să apuc s-o văd. Mie nu-mi păsa de toate aranjamentele acelea cu vameși și cu grăniceri despre care șușoteau oamenii, câte unii chiar strângând bani de la alții care le dădeau, creduli, fără să le fie teamă că aceia-i vor înșela dispărând, ci preferând să riște dându-i cu îndoială, fiindcă era o șansă să ai un intermediar care știa să vorbească cu autoritățile imperiale. Asemenea intermediari se conturau pe categorii în buluceala de alături de cea a animalelor, strângând în jurul lor oamenii după interese: Care aveau lucruri de scăpat la vămuit, care n-aveau acte cum trebuie, care aveau mărfuri de furat pe care voiau să le facă pierdute cât mai repede în întinsul amestecului de neamuri de sub coroana habsburgică. Tot felul de oameni, de la hoți, la modești proști, la escroci și speculanți, bandiți și amărâți purtați de necazuri, foiau la intrarea aia a imperiului. Ba, despre unii care se țineau bățoși, pe margine, ca și cum aveau acolo, în capul coloanei, oamenii lor, se spunea că sunt cunoscuți hoți, sau misiți, sau geambași de animale furate, cărora le făceau pierdută urma din clipa în care le treceau de birocrația militară neiertătoare a „ordnung”-ului, în buzunarele uniformelor solemne ale căruia așezau darul substanțialelor mituri.

O colcăială întreagă, un amestec de interese, de limbi, de porturi, de năravuri și ascunzișuri și diferențe de sânge și de mod cum practicau hoția, șterse prin moneda unică a florinilor în care se exprima prețul oricărei taxe sau șpăgi pentru menținerea sau îmbunarea rigidei admininistrații imperiale, de obicei, chiar spunându-se pe față că trebuia plătită și una și alta. La fel cum nebunia de neamuri ce se strecurau pe acolo, de obiceiuri, de mod de-a huzuri sau a se descurca în fața foamei, de a munci sau a fura, a povățui sau a înșela, a se-mbogăți sau a se revolta, a se duce la bisericile de pe dreapta sau de pe stânga sau la slujitorii de pe diversele părți ale Dumnezeului unic, aveau șterse diferențele prin unicitatea împăratului de la Viena, a cărui titulatură, după cum citisem eu în lexicoanele din biblioteca lui Constantin Mille, era următoarea: Împărat al Austriei, rege apostolic al Ungariei, rege al Boemiei, Dalmației, Croației și Sloveniei, al Iliriei, al Galiției și Lodomeriei, arhiduce de Austria, mare principe de Transilvania,

Page 77: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

76

mare duce de Cracovia, de Toscana, duce de Salzburg, de Bucovina, de Styria, de Carniolia, de Carintia, Piacenza, Guastalla, Auschvitz, Friuli, Ragusa, mare prinț al Sileziei, margrav al Moraviei, al Lusatiei și Istriei, conte princiar de Habsburg și Tirol, de Kuiburg, Gorizia și Gradisca, principe de Trento și Brixen, conte de Hohenems, Feldkirch, Bregenz, Sonnenberg, lord de Trieste și de Cattaro... Toate astea însumând țările, provinciile și burgurile, națiile și neamurile, limbile și năravurile poporului de cincizeci de milioane de oameni care n-aveau nici cum se-nțelege, nici cum se iubi; ci, cel mult cum se tocmi între ei și cum întreține armata care pierdea bătălii odată cu provinciile șterse dintre aceste titluri. Ca să nu mai vorbim de regatul Ierusalimului pentru care lipseau ordinele cavalerești de odinioară și de imperiul Mexicanilor din lumea nouă, care-l proclamaseră împărat pe Maximilian, fratele mai mic al lui Franz Iosif, pentru ca apoi să se răscoale și să-l împuște. Casa de Habsburg-Lorena făcea eforturi și folosea multă poliție ca să țină, sub drapelul unde, pe pieptul vulturului negru, se aflau culorile sale, un asemenea Turn Babel întins pe tot centrul Europei – „Mitropa” sau „Mittel Aeuropa” amestecului de latini și celți și germanici și slavi și chiar a unor neamuri asiatice și semitice venite pe deasupra acestora și așezate dedesubtul coroanei imperiale care, de la Viena, balansând între Praga și Budapesta, ținea cu dinții de țărmurile adriatice și italice, ca și de fruntariile din Alpii Helvetici până-n provinciile galițiene și ale rușilor mici din podișul Podoliei, organizându-și administrația în spiritul cazon germanic, armata pe picior de agresiune și anexare, serviciile secrete pe căsăpirea conspiratorilor dinăuntru și răscoale la granițele ce trebuiau lărgite prin ocupație.

Nu știu de ce, dar așa cum căzusem în mijlocul mulțimii aceleia dată jos concomitent din două trenuri trecute printre două rânduri de sârmă ghimpată care veneau din două depărtări diferite ale lumii și oprite la două peroane ale platformei aceleia pe care ne-mbuluceau apoi pe toți amestecându-ne unii cu alții, ca și cu cei care veneau dinspre alte depărtări pe drumurile ce coborau dinspre dealuri pe lângă țarcul cu vite, îmi venea în minte acea titulatură care părea a se tot întinde peste acest amestec încercând să-i dea unitate, la fel cum vulturii cu aripi flocoase negre strângeau în ghearele de aur globul cu acel solemn „A.E.I.O.U. – Austriae est imperare omni universum”. Și chiar îmi convenea să mă gândesc la toate astea, făcând mai bine cunoștință cu imperiul care, acolo, în

Page 78: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

77

locurile noastre modeste, transilvane, nu putea fi văzut astfel, în toată colcăiala lui de nații care căutau drum de mită la autoritățile imperiale. Fiindcă pe mine nu mă interesa, ca pe ei, să-mi caut intermediarul care să mă pună bine cu ștabul respectiv. Eu aveam țidula plină de sigilii mari cu care venisem cândva la București ca supus austro-ungar și, când am scăpat de mugetele țarcului alăturat ajungând sub aripile vulturilor din stemă, arătând-o, am fost trecut pe stânga de control, nu spre vameși ci spre o instanță superioară, un oberzugfúhrer care, păzit cu onor de o santinelă a cărei chivără marca imperiul, ne mai punea un sigiliu și ne dădea hârtia-napoi, ca și cum ne-ar fi făcut un cadou, privindu-ne important cu figura lui a căror sprâncene păreau a doua pereche de mustăți. Nu știu dacă la mine s-o fi uitat mai mult pe sub mustățile alea care-i ajungeau chiar sub cozorocul chipiului, dar m-a întrebat de anul în care sunt născut, de centrul de recrutare căruia aparțin, sau unde trebuia să mă duc pentru încorporare și, fără să-mi înapoieze ausweisul, mi-a făcut semn să mă duc să aștept undeva în spate, spre interiorul peroanelor, unde m-a împins să stau deoparte tot făcând semn în vreme ce punea sigiliul pe alte hârtii, până ce distanța a devenit respectabilă. Iar eu, derutat, umilit, n-am îndrăznit să mă sprijin de zidul impozant al gării Burdujeni, împodobit cu faianțe strălucitoare ca să arate marginile imperiului.

Așa m-a ținut multă vreme, departe de locul pe unde treceau cei cărora le dădea drumul, chinuindu-mă cu întărirea presimțirilor pe care le avusesem acolo, la porțile imperiului, printre mugete cirezilor de proprietate dubioasă și colcăiala celor care, în puzderia de limbi vorbite, căutau limbajul comun al miturii legilor austere. Iar ideea salvatoare care mi-a venit din disperare, a fost degeaba; fiindcă nu i-am mai putut spune nimic. Abia după ce a mai trimis încă doi lângă mine, unul cu mutră țigănoasă, speriată, un fel de balcanic cu șalvari care spunea că el e bosniac și supus turc, iar altul spelb, care se vedea că era ceva suev sau morav, a strigat spre o ușă deschisă de unde-au ieșit doi soldați încingându-și centiroanele, în fugă spre el, care le-a dat hârtiile noastre arătându-le ceva cu mustața sau cu sprâncenele. Iar soldații au venit la noi și ne-au luat pe sus și ne-au plimbat prin toată gara aceea frumoasă, cu tavane poleite și pictate, până ne-au scos pe partea cealaltă și ne-au trecut peste niște linii de cale ferată care se făceau ca un triaj păzit de santinele - peste tot santinele marcând ordinea imperiului căruia trebuia să ne supunem - urcându-ne-ntr-un bou-vagon care era amenajat ca un fel de birou. Ca un fel de birou de furieri c-un

Page 79: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

78

rastel mare de arme pe perete și unul mic, de stampile pe-o masă cu hârtii și călimări, într-o parte a ușii, dar ca-ntr-un fel de birou de poliție cu grilaj pe jumătatea cealaltă, unde erau băgați vreo zece, cu noi trei treisprezece, ca număr al ghinionului care ne urmărise, imperiul primindu-ne direct în închisorile lui. Simțeam cum totul se prăbușește, că nimic nu mai ținea de voința mea și intrasem într-un mecanism care se afla deasupra sorții fiecăruia. Un mecanism la care bosniacul degeaba țipa că n-are dreptul... Că el e supus turcesc.

Dar care mecanism? Fiindcă la masa de dincolo de grilajul la care ne fusese pus lacăt nu era nimeni și am așteptat trăind toate disperările, împreună cu fiecare dintre ceilalți, care nu se-nfoiau, ca bosniacul, ci tăceau mocnit ca și cum s-ar fi pedepsit cu ciuda că fuseseră atât de proști încât se lăsaseră prinși. Pentru că asta eram: Prinși ca nesupuși la încorporare, precum cei pe care-i văzusem în copilărie alergați de călăreți care-i prindeau cu arcanul având în vârf niște lațuri mari, ca hingherii pe câini, și-i legau unii de alții mânându-i la armată.

Asta, de fapt, ni s-a și spus; târziu, când s-a simțit locomotiva lovind tampoanele, iar santinela care păzea jos, a urcat pe scară sărind repede înăuntru spre a face loc gradatului care avertiza:

-Fiecare răspunde la întrebări și declară garnizoana unde trebuia să se supună la încorporare!

Era un unterfeldwebel, tot cu chipiu, dar cu sprâncene mai mici sub cozorocul negru și cu haine spălăcite, de ulani în campanie, nu de serviciu public, dar la fel de important ștergându-și cu gemete de plăcere penițele și chemându-ne pe câte unul la fața grilajului ca să-i spunem clar și pe litere numele și alte date pe care el le trecea pe câte un carton pe care-l stampila într-un întreg ritual, băgându-l la urmă între două sugative, alături de hârtiile noastre de identitate pe care ni le confiscaseră. Degeaba am încercat să-i spun lui ceea ce nu apucasem să-i spun celui cu două rânduri de mustăți, fiindcă făcea un fel de bot fioros care-i transforma mustața scurtă în țepi și te repezea cu un: „Răspunde la întrebări!” sau „Gura recrut!”, chiar înfuriindu-se pe bosniacul care tot striga că el e cetățean turcesc. A făcut asta vreme de vreo oră, cât vagonul s-a mișcat prin triaj legându-se de altele, iar apoi nu ne-a mai privit. A băgat hârtiile noastre puse-ntre sugative într-un sertar pe care l-a încuiat, a strâns stampilele pe marginea mesii, ca și cum le-ar fi așezat în front dând onor imperiului; și a așteptat să coboare pe peronul la care atârna steagul cu vulturi bicefali, unde

Page 80: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

79

ne-am oprit. Noi am rămas acolo văzând prin fereastra cu gratii fără geam luminile gării ce-o luminau în noapte și, prin gratiile care despărțeau vagonul, masa birocrației imperiale pe care erau așezate stampilele cu care fuseserăm încarcerați în loc să fim lăsați să intrăm în imperiu... Iar acest gând al meu de a fi lăsat să intru în imperiu se lega de ochii Roxanei care parcă mă așteptau acolo, într-o fereastră, alta decât cea a trenului ce ne despărțise... O fereastră care avea să se deschidă când ea mă va vedea venind!... Dar mă va vedea, oare? – întrebam eu spre strampilele care mă încarceraseră... Până ne-am simțit loviți de o altă garnitură, niște santinele au descuiat grilajul și ne-au dat jos urcându-i pe alții pe urmele cărora au închis grilajul. Și, de abia după ce a apărut cel care știa cu plăcere să șteargă penițele, i-au predat vagonul cu tot cu santinelă și ne-au dus pe noi să ne-nchidă-ntr-altul, unde erau și ceva paie, spunându-ne că mâncare nu e, dar ne putem culca. Era mai spre locomotivă, lângă vagonul furgon, pesemne al comandanților, urmând în șir altele ca al nostru, pline cu mutre tăcute ca și al nostru, care arătau că spelbul unterfeldwebel avusese de lucru cu înregistrările, nu glumă. Pusese multe stampile din alea care te făceau deodată să nu mai fii liber, să nu mai fii ființă, să nu mai ai suflet ci doar un număr pe cartonul ăla parafat care făcea din orice om doar un purtător de armă în turma din slujba împăratului.

3. De fapt, nu știu cât am dormit, sau dacă am dormit în mișcarea

înceată a trenului pe care-l simțeam lunecând în tot felul de manevre, ca și cum eu lunecam pe o pantă, tot mai jos, tot mai departe de scopul venirii mele acolo, tot mai sigur că mă pierdeam definitiv de fata iubită spre care pornisem, tot mai disperat înțelegând că disperarea asta se chema imperiul al cărui supus trebuia să fiu fără crâcnire, prăbușindu-mă acolo unde eram aruncat: În armata ale cărei uniforme creau singura asemănare între populațiile atât de straniu răzlețite unele printre altele. Și, auzind alături sughițul bosniacului, că el e cetățean turcesc, pe care nu i-l lua nimeni în seamă, parcă mă tot prăbușeam în niște depărtări deasupra cărora ba pluteau ochii Roxanei, ba fâlfâia o aripă neagră de vultur flocos care mă prindea cu gheara lui de aur târându-mă spre niște depărtări de care, atunci când se-auzeau lovindu-se tampoanele, eu mă loveam ca și ele. Sau se lovea numai sufletul meu zbuciumat, chinuit și stors de gândul că pierdea ceva definitiv.

Page 81: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

80

Iar când mă trezeau ultimele zguduiri ale trenului, parcă nu mă zguduia pe mine, ci era trenul ei. Cel cu care ea pleca de lângă mine, tot ca atunci, în cadra ferestrei, cu două lacrimi brăzdându-i obrajii... Numai că obrajii aceștia erau mult mai îmbătrâniți, mult mai sceptici, mult mai înăspriți în convingerea că degeaba ajunseserăm atât de aproape unul de altul, de vreme ce nu ne era dat să ne întâlnim ci, mai aprig să ne despărțim: fără speranță... Și, fără această speranță, simțind doar golul ei, repede m-am trezit când s-au deschis ușile și cineva a strigat „la ordin, la comandant!”...

Ne-au dat jos adormiți, aliniindu-ne ca și pe alții, din alte vagoane, iar un ofițer sau oberfeldmeister bătrân ne-a înșirat din nou, altfel, ca să ne vadă la față: într-un careu cât cuprindea spațiul dintre trei rânduri de linii pustii, la acele cărora felinarele aruncau lumină asupra noastră. Fiindcă era încă noapte; noapte târzie, din negurile ei de-abia desprinzându-se zorii. Iar felinarele de deasupra luminau spațiul cu linii moarte și pustii, păzite de felinarele joase de la tampoanele care opreau totul; trenul din care fuseserăm dați jos se vedea ca un vierme uriaș, cu multe cocoașe, fiindcă avea și vagoane acoperite și vagoane platformă; în față, locomotiva cu tenderul uriaș și vagonul mai înalt în chip de furgon al ofițerilor formau un fel de cap negru din care coborâse acel oberfeldmeister cu barbeți roșii încărunțiți; primul care, când a crezut că ne-a aliniat suficient, ne-a dat și o explicație:

Arătându-și funcția de șef-subofițer-furier-inspector la centrul de recrutare din Sătmar pentru armata ulanilor, el ne-a spus că are drept de viață și de moarte asupra noastră; asta voia să spună în primul rând: De viață și de moarte; să fie clar!... Adică se recunoștea a fi un fel de hingher trimis după nesupușii la încorporare pentru regimentele de galițieni din nord și transilvăneni din răsărit, care aveau să fie trimise apoi să apere cealaltă parte a imperiului, de la apus și de la miază-zi, cum eram și noi, cei descoperiți de grăniceri ca nesupuși la încorporare. El și cu subșeful-subofițer care ne-a făcut actele semnează chiar acum de preluarea noastră și vom porni cu trenul care are la fiecare vagon câte o santinelă cu ordin să tragă în oricine ar fugi. Fără curte marțială, fără somație și doar cu glonte direct; fiindcă, ne avertiza el luându-ne în primire: La vreun tribunal care să ne judece vom avea dreptul doar după ce vom depune jurământul militar; iar asta mai durează, că avem cel puțin două săptămâni până să ajungă convoiul nostru la Sătmar, iar trenul ăsta lung și cocoșat pe care-l

Page 82: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

81

vedem în față, este sub ordinele lui prin semnătura de primire pe care i-o dă oberzugfúhrerului de la grăniceri, așa că, repeta ca să fie bine știut: noi rămâneam la judecata lui, care e glonțul. Fiindcă el, ca ulan, - adăugă el semețindu-și barbeții roșii care contrastau cu privirile spălăcite, face parte din armata Regelui apostolic al Ungariei, în vreme ce grănicerii fac parte din armata Marelui arhiduce al Austriei și duce al Bucovinei dar, în ambele cazuri e vorba de unul și același, adică una și aceeași Majestate Imperială a Austroungariei care le e comandant suprem, ei fiind frați de arme care vor trage în toți cei care nu se supun.

Și-ntr-adevăr, așa cum nu mai speram eu, a apărut, însoțit de vameșii care ieșeau din schimb și cei doi soldați care-i duceau bagajele, grănicerul imperial cu sprâncele ca pereche la mustăți, iar eu n-am mai ascultat al treilea avertisment despre glonțul care ne pândește din toate părțile, ci simțind că era o unică șansă la care nu mai sperasem, am sărit la el strigând:

- Am vrut să vă spun de pe peron, eu mă cunosc de la București cu domnul Eidinger; știu că recrutați omeni ca să-i trimiteți la el; eu vreau să... - Abia apoi am tăcut, pentru că, sub sprâncenele lui, cu toată ideea mea salvatoare care provenea din informațiile primite de la Pitaru privind recrutarea de spioni, nu era nimic încurajator... - Știu că din ordinul domnului general Fischer... – am mai încercat eu să-l impresionez, în vreme ce bosniacul, mic și scandalagiu, striga și el că-i cetățean turc - ... Domnul Eidinger mă cunoaște și mă așteaptă - și-a arătat efectul impertinența necesară-n gazetărie, pe care nu avusesem cum să n-o învăț...

Cele două perechi de mustăți, încadrând ochii și nasul, au mai stat o clipă îndreptate asupra mea, până ca buzele de dedesubt să întrebe:

- Unde te așteaptă? - La București! – am strigat eu cu speranță ca să-l fac pe

bosniac să tacă. - Eidinger a fost expulzat de la București; alaltăieri a trecut pe

la mine – a răspuns el cu dispreț punând piciorul pe scara vagonului de clasă în vreme ce-i spunea comandantului nostru șef-subofițer: Eu urc; soldații se duc să vă deschidă țarcul. Cuștile cu păsări, e treaba voastră câte luați, dar pe geambași mi-i aduceți în vagon, după ce încarcă...

Iar comandantul șef-subofițer a salutat respectuos întorcându-se spre noi:

Page 83: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

82

-Domnul oberzugführer e generos. Cine plătește o să aibă mâncare. V-am spus că drumul e lung, iar armata imperială vă hrănește numai după ce ajungeți la încorporare. Deocamdată, sunteți doar reținuți ca nesupuși la încorporare, așa că vă costă.. Cine știe să taie oi?

Atunci, repede, de lângă mine, simțindu-l că mă trage de braț, l-am auzit pe bosniac strigând:

-Eu și cu ăsta!... - și mă-mpinse șoptind: Am văzut că ești bun de gură... poate scăpăm cu altă cetățenie... – mai adăugă, precizând repede, cu voce tare, în vorbirea lui stricată: Vă raportez, domnule comandant, că eu vă jupoi și dau cu sare blănile, ca să se argăsească; fac și pastramă la vânt!

Oberfeldmeisterul îl privi fără încredere; ba, chiar c-o bănuială, făcând un anume semn santinelelor:

-De unde știi de pastramă?!... Știi de pastramă?... Bă, tu nu ești dintre cei care-au fugit data trecută?!

- Nu sunt; eu am spus doar că știu să fac pastramă! – striga, cam dând-o pe țigănește, bosniacul.

Dar nu i se acorda nici un fel de credit, în vreme ce trei betegi în lanțuri erau aduși de santinele.

-Am vrut să vi-i arăt! – strigă rău bătrânul gradat – grănicerii cu care colaborăm i-au prins, chiar dacă au fugit din transportul trecut. Să nu vă treacă prin minte, fiindcă pățiți la fel!- Și, simțind cum ajungeam în altă belea îl auzii poruncindu-le să se uite la noi: A fost vreunul din ăștia cu voi?!

Aproape amuțiți în lanțurile pe care le purtau de cine știe câtă vreme, spre salvarea țigănușului care tremura ca un păsăroi, oamenii negară. Purtat de ceilalți, unul din ei era în cârje.

-Ce să-ți fac, dacă te-am nimerit în genunchi! – spuse bătrânul reangajat, dar cu fața la careul către care striga: Să vă intre-n cap că nu scapă nimeni; iar cei care-ncearcă, așa pățesc.

Tiptil, trăgându-mă și pe mine, bosniacul încerca să-și șteargă urma reintrând în careu; dar înghețarăm amândoi la întoarcerea bruscă ce-l arăta pe ober încă în vigoare.

- Voi cu pastrama!... Vă pregătiți catrafusele – porunci acela - când oprește trenul, veniți la locomotivă și urcați pe tender; e o platformă în spatele buncărului.

Apoi fluieră, santinelele ne urcară postându-se la fiecare capăt de vagon; după o ultimă privire asupra dimineții ce se ridica lăptoasă, el se-ndreptă spre vagonul-furgon unde urcase și führerul

Page 84: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

83

grăniceresc și, împins cu spatele de locomotivă, trenul lunecă prin triaj până ajunse înapoi, aproape de graniță.

Când ne-am urcat pe tenderul locomotivei și am privit pe deasupra în direcția zorilor care se ridicau încet, îmi făceam în minte planul pe unde să fug, cu alte cuvinte cum să dezertez; și am simțit că mă spionau privirile bosniacului; sau, poate, doar gândeau la fel cu mine:

- Nu acuma – spuse el – după ce vom ieși dintre sârmele astea ghimpate; când ajunge în vreun sat; s-avem unde ne-ascunde, să nu fie-n plin câmp, dar nici în gări, unde se-nmulțesc santinelele...

Capătul celălalt al trenului se lovea de tampoanele proptite temeinic, ce închideau linia moartă din țarcul de vite lângă care fuseserăm dați jos la amiază. Păziți de santinele, ceilalți nesupuși la încorporare erau înșirați pe câte două rânduri formând culoare prin care, vite și oi urcau pe rampă intrând în vagoane. Oile erau îndreptate către platforme care de obicei erau folosite pentru nisip sau pietre, cu margini înălțate cu sârmă, cât să nu sară; vitele, pe care geambașii le urmăreau, ca să știe de unde le vor lua, spre altele îngrădite la mai mult de un stat de om care, de obicei, erau folosite pentru oi, iar oamenii care terminau de lucru erau închiși din nou în vagoanele pentru boi. Adică fiecare meritând de la căile ferate ale imperiului, ca societate cezaro-crăiască ce era, câte-o clasă mai jos decât cea pentru care muncise Dumnezeu în cele șapte zile.

Când s-a auzit prima împușcătură abia, am înțeles că, de fapt, meritam și câte un glonte. Lipsit de experiența bosniacului, unul încercase în zadar. Pentru că, imediat, din furgonul de comandă adaptat la vagonul de clasă, așa cum surprinsese și mai înainte prin agilitate la vârsta sa, oberfeldmeisterul cu barbeți roșii a sărit abia atingând scara și, vânătorește, a luat poziția trăgând două gloanțe, în vreme ce-l admonesta pe cel care trăsese primul:

-Ți-am spus să țintești în cap!... – Apoi abia, parcă trăind fervoarea țintei, mai trase unul poruncind: Lăsați-l acolo, întins pe linii și deschideți ușile ca să-l vadă toți dezertorii care mai au chef să sară!... Să-l vadă toți! – adăugă sborșindu-se și la geambașii care încă nu intraseră în bou-vagonul pregătit lor, ca să fie alături de comandă: Urcați!... Repede, ca pornim și v-așteaptă herr obermeisterzugführer; să aveți banii potriviți!... – iar ultima oară, la cel căzut între linii: Să zacă acolo; dacă mai trăiește, îl luăm data viitoare ca să-l împușcăm cu proces!

Page 85: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

84

Ultimul sunet, tot din partea lui, fu fluierul către locomotivă; iar, când se auzi semnalul acesteia de plecare, o definitivă amenințare se adresă vagoanelor pe care le clătina tamponarea:

-Priviți-l bine pe ăsta care-și lasă sângele aici, ca să vi-l păziți pe-al vostru!... Santineleee, închiderea ușilor!...

Și fluieră pentru ultima oară când ajunse pe scara vagonului unde se-nghesuiseră geambașii:

-Pregătitți banii, v-am spus; și-o să intrați unul câte unul în furgon, ca să vă luați pasapoartele!

4. Așa s-a pornit călătoria mea prin imperiu, durând aproape zece

ani – trei de satisfacere a stagiului militar și încă șapte de rezervist sub arme, cum prevedea regulamentul armatelor Majestății Sale orbi universum. Când am ieșit dintre liniile triajului, iar locomotiva și-a luat avânt printre pantele obcinelor care, parcă părăsindu-ne și ele, alergau înapoi, spre România, bosniacul își făcea cruce uitându-și protestele de cetățean turcesc. A înțeles remarca asta pe care-o exprima uimirea mea și s-a mărturisit:

-Sunt țigan unguresc, din pustă și banaturi, mânca-te-aș; cocalar; dar mi-am tăiat mustețile după ce-au tras în noi data trecută și, dacă iar m-au prins, am încercat-o cu asta; că noi mergeam cu șatra și m-a-nvățat un bulibașă: la turci să mă dau cetățean austriac și la austrieci cetățean turc... Da cu ăștia nu ne-a mers; ai văzut că erea spurcatu ăla cu barbeți să mă ghicească!

- De la pastramă, nu?... Ce-i cu pastrama? - Păi pastrama-i șpaga lor de la oile zulite; că n-au ce să le dea

de mâncare și slăbesc; d-acolo am știut că-ntreabă cine taie și ți-am făcut semn; da m-a luat gura pă dinainte cu pastrama și era s-o-ncurc... ptiu! Nu mă mai rizic eu!...

- Cum adică: nu mai sărim, cum spuneai? - Fugi d-acilea!...- se uită el cu teamă să nu ne-audă santinela

de pe locomotivă sau bucătarul în subordinea căruia lucram - Vrei să te vezi împușcat printre linii?!... Ăștia e răi, că din asta le iese șpaga; ți-o spun io: Bagă plumbu-n tine fără milă, pentru doi florini!... O să-ncercăm, da altfel; trebuie s-ajungem la ofițerii ăia mai mari, care știe politică și le dăm cu gura: Tu cu Bucureștii, io cu turcii...

- Și, până atunci? Până atunci, ce facem?... Până atunci, cine știe unde ajungem dacă ne depărtăm de Cernăuți!...

Page 86: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

85

Dar el nu mi-a înțeles în nici un fel disperarea: -Până atunci facem ce vrea gagiu: belim oi! – arătă el spre

platforma care ne despărțea de vagonul clasă și care era plină de behăieli – Belim oi, le dăm cu sare, le agățăm în vântu cu fum care-l face locomotiva și e cel mai bun plocon pentru toți coloneii! – mă asigura el, în vreme ce eu, complet dezolat, complet derutat și înstrăinat, mă pierdeam total de mine însumi pe măsură ce mă îndepărtam de Cernăuți, cu conștiința că fusese ținta neatinsă. O țintă rămasă abstractă prin modul cum fusesem târât pe lângă ea ca să n-o ating. Târât cu arcanul pe care-l văzusem în copilărie cum, de pe calul honvezului, îi prindea pe flăcăii satului, ducându-i legați ca pe niște sălbăticiuni la regimentele despre care nu știam atunci că miroseau atât de mult a râncezeala hoitului de oaie.

Târziu, când am început să put bine a seu, tot luptându-mă cu oile belite de țigan pe care prinsesem meseria să le dau cu sare și să le-ntind în curenții goanei trenului, mi-am dat seama că prestația asta era firească pentru armata de ulani, ai căror strămoși tot așa își hrăneau armatele, punând carnea să fie bătătorită sub șei. Imperiul bicefal folosea pentru asta căile ferate cu care fusese înarmat de progresele tehnice, prin „Societatea Cezaro-Crăiască Privilegiată a Căilor Ferate Austriece” sau, prescurtat „St.E.G.” cum scria pe fiecare vagon, iar oberführerii, sau obermeisterii adăugaseră cu litere mari de șablon: „Under militär Befehl”, ținând prin asta pe oricine la distanță de acest tren care gonea și șuiera și fumega și pe noi ne ducea printre brazii care se cățărau drepți pe obcine, rotindu-se. Rotindu-se ca o înălțare de catarge spre soarele de la amiază; mereu rotindu-se parcă pe dedesubtul lui, în sensul invers al goanei noastre.

Mi-am dat seama de ce trebuia să fim „Under militär Befehl”, când s-a făcut ora de masă care, mai fixă ca-n armata nemțească nu poate fi; și m-au pus să servesc înăuntru, în vagonul cu ștabi, fiind și ăsta unul din rosturile noastre acolo, pe tenderul imens, între santinela de la locomotivă și santinela de la platforma oilor cu care ne îndeletniceam. Deasupra buncărului de cărbuni, lângă cisterna cu rezervă de apă a tenderului, fierbea un cazan de campanie unde bucătarul arunca măruntaiele pe care noi le scoteam din hoituri, în vreme ce pulpele mai grase, împănate și frăgezite de el, le luau fochiștii și le sfârâiau pe capacul deschis de la focarul locomotivei. Misiunea mea era să le iau de la fochiști și, trecând printre oi, să le duc la masa din furgon a ștabilor unde să-l ajut pe bucătar s-o aranjeze, așa că, exact cu un sfert de oră înainte de momentul

Page 87: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

86

solemn când, în regimentele ce nu se mișcă, gornistul sună de lângă cazan, aici, în mersul trenului, noi am pornit cu tăvile trecând de pe-o platformă pe alta, intrând pe ușa deschisă a vagonului, strecurându-ne printre bănci și ajungând acolo unde ele erau întoarse la perete lăsând loc pentru o masă. Dar masa era încă ocupată și, în mijlocul ei, în fața unui ghiozdan cu capacul deschis și a unei hârtii pe care-și nota ceva, oberzugführerul grănicerilor își expunea și mai evident cele două rânduri de mustăți fiind fără chipiu și văzându-i-se țeasta cheală, sau rasă cu briciul, sau și una și alta, până la ceafa ce i se revărsa peste gulerul înalt și tare al tunicii, care devenise modă în armata austro-ungară de când îl salvase pe Franz Iosif de sabia atentatorului care n-a reușit să nimerească partea goală a gâtului imperial.

Uitându-se la cei din dreapta și din stânga lui: doi vameși în picioare, care păreau grăbiți, iar oberfeldmaisterul de ulani și uberoberul acestuia care ștergea pasionat penițe stând disciplinați pe bancă, el le-a spus să nu se oprească arătând ceasul și faptul că „de rezolvat” mai rămăseseră doar cinci geambași. Așa că bucătarul s-a aliniat cu mine și am rămas amândoi smirnă ținând tăvile pe palme și asistând la ritualul care era următorul: Geambașul venea și spunea căte capete are și câți bani dă, oberul își nota și spunea alte condiții pentru care, în stânga sa, furierul sub-șef, împingând spre hârtia cu cifre botul care-i transforma mustața scurtă în țepi, făcea socoteala și apoi căuta ausweisul reținut, pe care două-mustăți așternea solemn sigiliul numai după ce, în dreapta sa, obermeisterul cu barbeți încărunțiți în părul roșu primea și număra banii. În timp ce geambașul își lua pasaportul sau hârtia de trecere care trebuia semnată și de vameșul ce stătea pe picior de plecare, două-mustăți lua banii privind în ochii spălăciți ai obermeisterului ca și cum ar fi vrut confirmarea că sunt toți. Și-i așeza meticulos în ghiozdan mângâindu-i, abia apoi întrebându-l pe geambaș unde coboară, ca să-și noteze stația și să trimită, de la primul birou de mișcare unde vor ajunge, depeșa cu celelalte opriri, numai după asta eliberându-l să se ducă-napoi, în bou-vagonul de alături pregătit ca o sală de așteptare pentru asemenea clienți și chemându-l pe următorul... Toate astea spre disperarea vameșului care iarăși spunea că el coboară în curând. Așa că, la un moment dat marele ober s-a supărat zburlindu-i-se cele două rânduri de mustăți, a băgat mâna în ghiozdan, a scos câteva bancnote și i le-a pus vameșului în față spunându-i că poate să plece, dar îi va trimite pe geambași după el ca să semneze. Iar cel cu barbeți a întărit

Page 88: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

87

spunându-i și el vameșului că abuzează; că ei, militarii, pun la dispoziție și trenul aflat în siguranță „Under militär Befehl” și trecerea ilegală a graniței; iar ei, vameșii numai c-o semnătură, iau atâția bani. Se cam înfruntau și, atunci, al doilea vameș a sărit să-i liniștească spunând că rămâne și semnează el, că n-are rost să se certe fiindcă ei sunt legați în afacerea asta. Dar greu l-a făcut să se moaie bombănind:

-Legați, legați; da pe mine mă leagă primul, că eu am în primire întregul tren și vagoanele astea-n plus tot eu le-am pus pe răspunderea mea!...

Iar vameșul nu s-a lăsat, chiar dacă era domolit de celălalt și i-a răspuns:

-Dar pentru cirezile alealalte, pe care le vinzi la voi, la armată, cu stampila mea de vamă, am văzut vreodată vreun ban!?

Când i-am povestit, țiganul meu mi-a confirmat că așa se treceau turme și cirezi întregi furate din Ucraina și Transnistria, Basarabia și Moldova, făcându-le pierdute în interiorul imperiului, cum observase el asta cât timp pândise și se bărbierise ca să poată trece din nou granița. Văzuse destule asemenea trenuri, care porneau cam odată la zece zile, când se schimbau turele de grăniceri și vameși, și se ferise de ele, până când a fost înhățat din nou în ăsta... Iar alți bani provneau din carnea și animalele vândute propriilor lor regimente, ceea ce însemna că, la împărțeală, intrau mulți ofițeri; poate chiar toți care se ocupau cu aprovizionarea, așa că, de asta lucrurile păreau atât de organizate cu „ordnung”... Și-ntr-adevăr erau; fiindcă se scoteau bani din orice. Până și fiertura din cazan, bucătarul o deșerta în marmite, pentru ca, la prima oprire, să fie aduși de santinele câte doi arestați ca și noi, care fuseseră puși să strângă banii de la cei din vagoane, iar bucătarul li-i lua și-i băga în buzunarul mare de la șorț, spre jindul țiganului care întindea într-acolo mână spunându-i „se umflă, se umflă”!. Dar bucătarul îl punea la punct dirijându-ne pe să livrăm marmitele ce porneau spre vagoanele celor de-o soartă cu noi... Puși la treaba asta, iar teama după ce-l văzusem pe împușcatul din triaj ștergându-ne gândul de fugă, noi nici nu ne-am dat seama unde oprise trenul. Dar acolo i-am văzut coborând pe vameși, care, rămași între ei, se certau pesemne pentru cele petrecute înăuntru.

-Data viitoare, nu mai... – amenința certărețul, în vreme ce împăciuitorul îi atrăgea atenția:

- Degeaba. Șefii tot atât ne cer, așa că trebuie să scoatem banii. Militarii sunt cei mai siguri. Afacerea merge la ordin...

Page 89: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

88

Mergea. Văzusem cum se umplea ghiozdanul cu care, ducându-și-l țanțoș, a coborât la oprirea următoare grănicerul oberzugfúhrer. Îl aștepta un docar în fața căruia soldații au adus repede o cireadă de juninci pe care, de pe capră, el le-a numărat. Apoi, mulțumit, a salutat spre cei de la ferestrele vagonului-furgon și s-a auzit fluierul de pornire al obermeisterului care rămânea la comanda trenului ce prindea șuierător viteză, ca și cum ar fi vrut să apuce apusul din urmă, luând în bot globul de jar al soarelui care parcă ne atrăgea rostogolindu-se pe câmpuri. Întinși pe tabla groasă a buncărului, noi rodeam la pulpele pe care le împărțeam cu fochiștii, iar bucătarul care a venit cam troscăit de la masa dinăuntru, ne-a adus, cumsecade, pâine.

-Te-ai subțiat! – îi arătă țiganul spre buzunarul șorțului care, pesemne că-l tentase când era plin – Ereai mai gras la burtă când te-ai dus la domnul ober!...

- Aici suntem la armată – răspunse bătrânul soldat – totul merge la ordin și se-mparte de sus până jos!... Uite, și voi ați primit pâine pe care ăilalți o plătesc.

- Da; dar tu, se vede c-ai primit și rachiu! – îi spuse cu jind țiganul.

- Fiecare cu gradul lui! – păru să răspundă la ordin bucătarul. Totul trebuie să meargă ca la regulament!... Haide, luați la belit din nou, că-n furgon începe cheful și mi-au cerut să le fac momițe!

Atunci am simțit prima dată ritmul acelui tren care-mi schimba viața, rostogolind-o spre apus cu soarele în față. Ritm perseverent, milităros și neiertător dar, după ce te obișnuiai cu el aruncând din tine intențiile personale și supunându-te îndobitocirii lui, devenea comod, lipsit de orice preocupare, dacă i se adapta fiecare cu treaba lui ca la regulament: Mecanicul gonea locomotiva, fochiștii băgau cărbuni, eu aduceam oaia, țiganul o tăia, amîndoi o beleam, eu luam pielea și-o săram, el scotea măruntaiele și i le arunca bucătarului, bucătarul le pregătea și le arunca în cazan, eu aduceam altă oaie vie și o luam în brațe pe cea belită, pupându-i seul și agățând-o la vântul care, uneori, aducea și pale de fum... Era fumul pe care, scoțîndu-l, trenul gonea, și șuiera, și țăcănea la jante, oile de lângă noi behăiau, în furgonul de comandă începea cheful cu cântece, în celelalte vagoane de la deținuți se strângeau bani pentru marmita de seară, la opriri santinelele aduceau doi câte doi de vagon cu marmitele goale, buzunarul de la șorțul bucătarului se umplea, apoi se deșerta adăugându-se la socotelile generale pe care doar le ținea unterobermeisterul furier care făcea botul lung ce-i

Page 90: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

89

transforma mustața în țepi, dar banii intrau în teșchereaua oberfeldmeisterului cu barbeți roșcați. Pe la opriri, geambașii își coborau turmele care-ncepeau să alerge mugind de foame... Mugea și locomotiva luând avânt în ritmul în care eu aduceam oaia, săram pielea belită, ridicam animalele tăiate în căngi agățate pe barele care le țineau la vântul cu fum, și care deveneau tot mai dese atârnând în locul celor vii; oi măcelărite ce se uscau cu sarea îmbibată-n carne de curenții vitezei trenului care gonea și șuiera și țăcănea la jante, iar când eu umpleam toată platforma de barele în care atârnau oile-pastramă, la câte-o manevră aceasta era schimbată cu alta, plină din nou de oi vii pe care i le aduceam țiganului în timp ce fochiștii băgau cărbuni parcă făcând trenul să înainteze în peisajele frumoase, cu miros de fum de seu și de oaie fiartă în cazanul de campanie, care ne umplea pe toți în vreme ce bucătarul pendula între cheful continuu dinăuntru și platforma pe care umplea marmitele tocmai ca să umple prin asta buzunarul șorțului cu florini purtând efigia Majestății Sale Imperiale Franz Iosif cu care semăna la barbeți obermeisterul nostru ce comanda după regulament păstrând ritmul. Ritmul acesta în care trenul mergea și șuiera, eu cu țiganul goleam platforma de oi vii și-o umpleam cu oi belite, care deveneau încet pastrama pe care-o descărcau soldații în bou-vagonul care rămăsese gol după ce se dăduseră jos toți geambașii și hoții de vite. Cei pe care, cam odată la zece zile, când vameșii și grănicerii se duceau la casele lor tot pentru zece zile de odihnă, ca să lase și altor ture loc la țâța cu șpagă grasă a vămii, cum îmi spusese țiganul, trenul ce ducea pușcăriași din ăștia nesupuși la încorporare, îi aducea și pe ei, pe hoți și pe geambași, sub paza lui „Under miltär Befehl” spre alte părți de țară unde-și valorificau marfa nemaicontrolându-i nimeni... Din acest motiv trenul șuiera și gonea pe întinderile imperiului, ducând cu el arestați ce urmau să devină soldați și vite ce urmau să devină mâncare pentru ei, făcând să meargă astfel, unse ca roțile locomotivei, toate resoartele prin care banii strânși pentru înzestrarea armatei se-nmulțeau spre foloasele slujitorilor ei, în vreme ce noi tăiam la oi, le beleam pentru pastramă și le puneam în vântul mersului de tren care le făcea la fel de gustoase cum, cu sute de ani în urmă, le făcea goana cailor sub șeile cărora își pregăteau nomazii hrana... Și trenul gonea și șuiera, și gâfâia fumegând, și țăcănea la jante, dar numai vacile flămânde pe platformele lor cu gard înalt mai mugeau, acolo măcelari fiind pesemne alții, care

Page 91: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

90

știau îndeletnicirea mai complicată, cu animalele mari pentru care, oprind în câmp, se mai furau furaje.

Dar pe mine, dacă ratasem fuga acolo, când trenul a trecut pe lângă Cernăuți, nu mă mai interesau opririle când santinelele stăteau gata să tragă, ci mersul acela al trenului care șuiera și gonea în numele imperiului care însemna pentru mine oile vii pe care i le aduceam în brațe țiganului și cărnurile lor belite pe care tot în brațe le țineam strâns, să nu-mi scape seul lunecos, până ce le agățam la zvântat în curenții acelei goane fumegânde.Apoi reveneam la cele belite de țigan, luând în brațe seul crud care-mi făcea întreaga viață unsuroasă, duhnind cazon și mirosind a oaie în râncezeala aceea care, odată intrându-ți în piele, nu mai scapi de ea!

5. Așa mi-am început drumul spre armata imperiului al cărui

supus, nesupus la încorporare, eram: Sus, pe platforma de la tenderul locomotivei, tăind și belind oi împreună cu țiganul ce se dădea bosniac și chiar se pricepea la măcelărie, în vreme ce trenul rătăcea pe căile întortocheate ale rețelei de căi ferate imperiale cu întreaga sa încărcătură, de oameni arestați și vite furate, de viitori ostași și viitoare turme ale celor care ne transportau pe noi și pe ele și pe hoții sau geambașii cu care făceau, în același ritm de regulament militar, afacerile care-i îmbogățeau pe ei și pe alți birocrați ai imperiului. Totul bine instruit și organizat, și adaptat la regulamentele stricte care țineau în stare de funcționare întreaga gamă de categorii a mașinăriiilor imperiului. Intrând în angrenajul ei, nu mi-a mai păsat că era vorba de cea care valorifica jafurile date peste graniță, sau de alta. Pentru că ritmul acesta cadențat și regulamentele și subofițerii hârșiți care le încălcau respectându-le întrutocmai, au făcut din mine un robot în slujba împăratului. Un robot de care, târziu, când m-am eliberat recăutându-mi meseria mea civilă la ziare, nu mai știam dacă mă pot despărți. Pentru că, înjosit de birocrația și spiritul cazon despre care nu mă sileam să pricep de ce erau denumite „picioarele de lut ale molohului”, mă cufundam, ca toți cei din jur, în rutina care devenea tot mai mult un fel de inconștiență. Inconștiență de animal dresat, sau chiar vegetală, care face doar să se îngroașe-n întunericul rădăcinii, sau să-și rotească frunzele după lumină... Pe un loc fix, care, oriunde m-a purtat milităria, pentru mine era tot ca platforma tenderului de la închisoarea noastră pe roți, unde aveam dreptul numai la mișcări

Page 92: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

91

fixe, în vreme ce unicul ei vagon de clasă adaptat ca furgon răsuna de cântecele chefului, iar ciorba care avea să fie gata pentru arestații cu bani de-abia la prima oprire, putea fi și de dres pentru petrecăreții ale căror voci se auzeau dimpreună cu mugetele animalelor din celelalte vagoane.

Pe unii dintre cei care, de la cheful din furgon, coborau la vreo oprire, îi vedeam cum se depărtau pe câte-un drum mânând o vacă, sau un cârd de oi, in vreme ce alții continuau cheful și socotelile prin care aveau de împărțit prada cu alții, care nu erau în tren, ci undeva deasupra lui. Îi simțeam... Îi simțeam, parcă, deasupra fumului ce flutura uneori peste întinsul întregului tren, așa cum îl vedeam noi de pe înaltul platformei tenderului, devenind ca un fel de vultur negru cu aripile flocăite de vânt, sub zodia căruia ne fusese confiscată viața în așa fel încât, cu scurta pauză de la friulani, veronezi și milanezi, în toți cei zece ani cât a durat stagiul meu de recrut, de ostaș și de rezervist, m-am simțit într-un tren cu ritm sacadat, care dădea vieții mele lipsa de sens a unei cadențe sacadate, în virtutea unor regulamente absurd-sacadate care făceau trenul să gonească-n neantul ce rămânea cu mirosul acela de seu afumat. Amestecându-se și cu seul crud pe care-l îmbrățișam și făcându-mi întreaga viață unsuroasă, în râncezeala aceea care, odată intrându-ți în piele, nu mai scapi de duhnetul ei cazon. De oi cazone, mânate de niște tamburi cazoni, în lipsa de ideal a unei vieți cazone care te face și pe tine să râncezești.

Era fumul pe care, scoțându-l, trenul gonea, și șuiera, și țăcănea la jante, oile de lângă noi behăiau, în furgonul de comandă cheful se amesteca printre perorații cântece și chiar mici încăierări, în celelalte vagoane de la deținuți se strângeau bani pentru marmita de seară, la opriri santinelele aduceau doi câte doi de vagon cu marmitele goale, buzunarul de la șorțul bucătarului se umplea, apoi se deșerta adăugându-se, ca cifre, la socotelile generale pe care le ținea unterobermeisterul furier, iar ca depozit, la teșchereaua ce-i ținea loc de ghiozdan oberfeldmeisterului. În acest timp, oile se-mpuținau, iar vacile care mai rămăseseră pe platforme mugeau de foame... Mugea și locomotiva luând avânt în ritmul în care eu aduceam oaia, săram pielea belită, ridicam animalele tăiate în căngi agățate pe barele care le țineau la vânt și care deveneau tot mai dese atârnând în locul celor vii, oi măcelărite ce se uscau cu sarea îmbibată-n ele de curenții vitezei trenului care tot gonea, și tot gonea, și șuiera, și fumega, și pe noi ne tot purta, ne tot purta...

Page 93: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

92

Așa am ajuns până la granița podișurilor de sus, trecând prin Kolomeea și Lemberg și Tarnow până aproape de Krakovia, de unde linia ferată cotea brusc spre a trece printre munții cu nume românesc: Măgura, și Cei cu nume cehesc: Tatra, pupând apa Tisei care încă nu începea să se lățească cu Crișurile și Someșul ce-mi aminteau de casă. Iar când a ajuns jos, la pusta care aducea ținutul Sătmarului, locomotiva care trăgea vagoanele noastre cu oi prefăcute-n pastramă a dat un chiot mai puternic decât al hergheliilor de odinioară, care dădeau năvala pe loc drept purtând pastramele vânatului din munți sub șeile cavalcadei.

Page 94: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

93

CAPITOLUL 3: atentatul de la Sarajevo

Page 95: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

94

1. Vorbeam despre modul cum ritmul cadențat, cu absurdele

regulamente și subofițerii hârșiți care le încălcau respectându-le întrutocmai, au făcut din mine un robot în slujba împăratului. Un robot de care, târziu, când m-am eliberat recăutându-mi meseria mea civilă la ziare, nu mai știam dacă mă pot despărți. Pentru că, înjosit de birocrația și spiritul cazon despre care nu mă sileam să pricep de ce erau denumite „picioarele de lut ale molohului”, mă cufundam, ca toți cei din jur, în rutina care devenea tot mai mult un fel de inconștiență. Inconștiență de animal dresat, sau chiar vegetală, care face doar să se îngroașe-n întunericul rădăcinii, sau să-și rotească frunzele după lumină...

Dar Sarajevo a fost altceva. Atunci am redevenit căutătorul de amănunte, cel care cândva primea în podul palatului din strada Sărindar depeșele cu știri de agenție, telefoanele și telegramele cu informările corespondenților, citatele din alte ziare, anunțurile oficialităților și ale instituițiilor provocatoare de diversiuni, tot ce face sarea gazetăriei pe care-o strigă în goana lor vânzătorii de ziare. Acolo, la Trento, unde rămăsesem descazarmat și fără bani, Disgraziato scotea o gazetă friulo-italiană, pe care o vindea și peste graniță, în Italia, trecând-o pe la Marmolata și luând astfel ceva bani și de la Udinezii din regatul Italiei și de la italienii din imperiu care, prin Gorizia sau Göritz, o trimiteau până la Trieste și Fiume.

L-am întâlnit întâmplător și m-a uimit cât de mult se schimbase ajungând la el acasă unde nu-i mai convenea să pară un golan. Dar mafiot tot era, fiindcă făcea parte din organizațiile lor clandestine, pe care n-aveai cum le-nțelege dacă nu te integrai lor. Fapt este că, acolo, toți se pretindeau, așa cum se pretindea el la București, veri cu anarhistul Luigi Lucheni care, la 10 septembrie 1889, în numele urii față de Casa de Habsburg-Lorena, pe cheiul unde aștepta vaporașul spre Montreux, a asasinat-o pe Elisabeta de Bavaria, cunoscută ca Impărăteasa Sisi care, de fapt, urându-și soțul - nu altul decât Franz Josif, era, de fapt, de partea anarhiștilor. O crimă din asta gratuită, cu care extremiști aventurieri ca Disgraziato se lăudau până la a deveni toți veri cu asasinul, cum aveam să-mi dau seama mai târziu că se-ntâmpla în multe dintre crimele făcute în numele revoluției, sau revoluțiilor din diverse țări.

Page 96: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

95

Cu rost sau fără rost, ca provocări sau ca răzbunare, atentatele se țineau lanț de la Sankt Petersburg și pînă la Roma și până-n America unde ajunseseră garibaldiștii, iar Disgraziato ajunsese a fi un gazetar la modă, tocmai fiindcă avea o plăcere nebună să scrie despre ele, să smulgă sau să inventeze știri despre acțiunile lor cât mai răzbunătoare, să arate insistent cum nu se liniștesc lucrurile în nici o parte a lumii, ca și cum și-ar fi biciuit cititorii cu toate astea, îndemnându-i și pe ei să se răscoale și să fie necruțători.

Tocmai când eram mai disperat, simțindu-mă îngropat în stupiditatea cazonă și lipsită de orice alt ideal decât să servești imperiul furând și tu ce poți, avusesem norocul ca, la comandamentul diviziei cu care ajunsesem tocmai în partea cealaltă a imperiului, de la Dolomiți la aliniamentul helveto-italic al Alpilor Carnici și celor Cadorici, veghind asupra provinciilor occidentale care mai rămăseseră Habsburgilor din gloria cu care se întindeau odinioară până-n Olanda și în Piemont, să vină aghiotant un maior tânăr, trimis în exil aici, la extremitatea granițelor muntoase pe unde ar fi putut pătrunde insurgenții ce tot eliberau teritorii italiene. Era o figură deosebită printre militarii rutinați și înrăiți în rudimentarismul cazon, în afacerile deloc patriotice prin care, ca și cei pe care-i întâlnisem prima dată dincolo, în munții Bucovinei, îi taxau pe traficanții de graniță, foloseau soldații și furgoanele armatei ca să ferească transporturile clandestine și furturile ce dispăreau dintr-o țară în alta, ca și printre comandanții sastisiți, în frunte cu generalul care era un fel de proprietar al regimentelor pe care le comanda din castelul său și coloneii îmbătrâniți buni în grad, care dijmuiau ceea ce venea către el de la șpăgarii unităților inferioare ce făceau treaba. În această obscură rutină militară a zonelor periferice unde nu mai era nimeni altul stăpân, printre cazonii abrutizați în coțcăria și îndestularea rurală a unei corupte vieți în pustietatea de cazarmă îndestulată dar fără pretenții, el venea într-adevăr în exil din lumea de baluri și arte a Vienei unde se remarcase ca autor de iubărețe versuri, bănuiam eu la fel de vaporoase și de frivole ca valsurile în ritmul cărora se ducea toată viața cercurilor imperiale. Printre gradații abrutizați de serviciul în munții cu poteci de briganzi și traficanți, apărând pentru ei ca un fel de Ovidiu sau Pușkin, pentru mine el a devenit un al doilea Mille, arătându-mi că norocul meu se trage-n viață de la poeți.

Pentru că, în cei aproape trei ani de stagiu în care, de la pastramagiu, cum mă repartizase prima dată, la chelner de popotă,

Page 97: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

96

cum am avansat ulterior și doar aici, la divizia asta, ca transmisionist, cum am fost trimis recunoscându-mi-se priceperea la telegraf, armata imperiului m-a folosit numai sub comanda unor plutonieri sau obermaiștri limitați și abrutizați. Și doar el, cu nostalgiile sale după capitala unde reușeam uneori să-i fac legături telefonice, văzându-mă cât de distrus eram printre roboții militarizați care serveau ceva ce nici nu știau în ce consta, aflând că aveam și eu nostalgii după o capitală care se chema Bucureștiul, m-a luat direct acolo, la aghiotanța generalului, în barăcile de sub castel și m-a făcut șef peste doi curieri cu scris caligrafic, să-i fac un ziar scris de mână, din care trăgea apoi exemplare cu cerneală mov la șapirograful adus pentru multiplicarea ordinelor ce se trimiteau la unități. Așa am ajuns să lucrez din nou în presă: De la tipografia lui Mille cu linotipuri și rotativă ce tipărea tiraje pentru toată țara, la cei doi scribi și șapirograful cu care trăgeam exemplarele ce se răspândeau apoi la petrecerile de la castelul generalului comandant. Fiindcă în zona aceea muntoasă, care încercuia provincia, înlocuindu-l prin modernă orânduire militară pe fostul feudal italian, generalul era proprietar al domeniului dar și proprietar al diviziei, după regulamentul prin care Imperiul era transformat într-o mare afacere în indiviziune ce trebuia să le aducă tuturor bani. Astfel, prin lege, așa cum, la Viena, împăratul vindea la mari prețuri titlurile de baroni, în provincii concesiona regimentele, luând un comision de la cei care se angajau să le administreze în schimbul mâinii libere de a se descurca privind rechizițiile, muncile la care erau puși soldații și celelate afaceri pe care le-am văzut din clipa în care, acolo la graniță, m-au reținut ca nesupus la încorporare. Prin asta trăisem de la început experiența și mi-am putut da seama repede de ce, oberii și unterii acelui centru de recrutare din Sătmar al armatei ulanilor, care umblau cu trenul de transporturi ilicite prin țară câștigând bani de la hoții pe care îi acopereau, erau și atât de neiertători cu nesupușii la încorporare: Pentru că, ei, erau trimiși să ne vâneze, tocmai ca să fim vânduți apoi proprietarilor de regimente transformați în adevărați capitaliști care administrau afacerea, ca niște concesionari direcți ai puterii feudale a împăratului asupra noastră. Revoluției de la 1848 asta îi convenise, Viena fiind prima capitală în care nu s-a mai făcut tot circul cu guverne revoluționare care de-abia apoi s-au transformat în imperiu ci, brutal și direct, au pus un împărat-patron capitalist care, iată-l, de peste șaizeci de ani, împărțea afacerile cu cei așaziși din popor, ținând și multele popoare în frâu, prin puternica poliție

Page 98: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

97

pe care și-o construise. Mă torturau toate astea, mai ales dându-mi seama că nu aveam nici o altă șansă decât să mă descompun ca gândire și aspirație, intrând în această meschină rutină militarizată a oamenilor lipsiți de orice ideal; chiar și de cel național care, pe noi, pe soldățoii și trupeții de rând, ne mai anima după locurile de baștină cărora le duceam dorul, dar gradații abrutizați în „servirea imperiului” după cum arătam mai înainte, nu mai aveau nici o simțire față de ce se cheamă în inima omului „patrie”, totul reducându-se la același „ordnung” de birocrație polițienească a unui sistem care funcționa pe deasupra oricărui concept național, numai ca să pice și-n palmele lor niște fărâme din veniturile uriașe care se duceau la Viena. Mă pândea această depersonalizare și disperam cu gândul că voi muri astfel, fiindcă altă șansă de câștig decât să ajung reangajat acolo primind o leafă, nu aveam; și simțeam, simțeam tot mai mult că voi claca ca toți ceilalți, îndobitocit și abrutizat ca ei în slujba imperiului.

După marele patron poet, care a fost norocul meu la București, maiorul poet a fost norocul meu de a schimba mirosul de cizme și cazarmă cu parfumul balurilor de la castel unde eu împărțeam publicația, în vreme ce el recita provincialelor acelora de naționalități diferite, fete de proprietari rurali locali, cu care erau obligați să se căsătorească ofițerii ca să ia dotă, versurile pe care eu i le paginam în fruntea gazetei. Iar viața se scurgea astfel mai dulce pentru toată lumea, chiar și pentru generalul von Bindermann, care, cu tot venitul frumușel pe care i-l aduceau locurile pe care i se întindea divizia, se considera, pesemne, și el un exilat în castelul preluat cam cu japca de la nobilul italian, unde balurile erau și ele banale, rutinate, înjosite de plevușca unor parveniți locali, cu sau fără trese. Pentru că nimic mai ca lumea decât jafurile și brigandajul, nu se putea întâmpla prin munții aceia cu stânci și păduri și drumuri și cetățui și sate, în care noi eram angrenajele cele mai importante ale imperiului: Câteva mii de oameni sub arme în cele cam douăzeci de batalioane sau companii independente prin care, indiferent cum, cinstit sau necinstit, fățiș sau mai pe ascuns, prin negustori curați sau necurați, prin întreprinderi și exploatări favorizate sau dijmuite, prin traficanți care erau și briganzi, sau briganzi care dominau din umbră negustoriile, prin girarea de aprovizionări și depozite de stat, ca și prin încuscriri de militari cu familiile avute, capabile de dotă, se produceau banii prin care obermaiștrii făceau față pretențiilor comandanților, comandanții făceau față pretențiilor generalului, iar generalul făcea față

Page 99: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

98

pretențiilor marilor granguri de la Casa Imperială, spre gloria habsburgică a lui Frantz Iosif care împărățea de mai bine de șaizeci de ani de când, revoluția de la 1848 îl adusese pe tronul transformărilor capitaliste ce veneau dinspre Franța și Anglia.

Îl chema Raminsky, iar poeziile în germana moștenită de la mama sa care fusese germanizată forțat, tot așa cum spunea că o soră a ei, în celălalt imperiu, fusese rusificată forțat, le semna von Ramm cum, de fapt, și preferau să-i spună acei militari de Turn Babel germanizați în slujba împăratului. Și era de veche familie nobilă, sărăcită, dintr-un neam de fală odinioară, împilat astăzi printre națiunile imperiului: rutenii. Un fel de gintă veche de la Carpați care avea sângele și originile amestecate în parte cu vikingi lituanieni și trufași comandanți căzăcești. Se vedea asta în ținuta lui poruncitoare și nobiliară ca a panilor polonezi, dar cu o altfel de noblețe, mai veche și mai de substanță, aducând prin ea aerul înaltelor ranguri princiare. Se considera, ca și aceia, un nedreptățit al imperiului acestuia mozaicat, dar omogenizat în interesele meschine ale unor noi potentați care ajunseseră la privilegii în slujba Habsburgilor năpăstuindu-i și sărăcindu-i pe ei, dar neputându-le lua trufia. În fața lui, și a răbufnirilor lui care veneau din umilirea și scoaterea din rang a unor întregi generații, drama mea, care mă pierdusem din rosturile pe care începusem să le am într-un București vesel și bucuros de soarta nouă pe care i-o adusese secolul, drama aceasta a mea de a fi eșuat printre milităroșii lipsiți de haz și de identitate ce sugeau din administrarea unor provincii de care nu se simțeau legați cu nimic, era floare la ureche. Dar tot el m-a consolat atunci când m-a cunoscut mai bine, descifrându-mă cu un: „îi urăști pe toți soldățoii ăștia uniformizați nemțește, nu?!”... Și încurajându-mă cu niște sentimente de la care nu abdica: „Ai să-i vezi la pământ când istoria va veni din nou de partea noastră!”... Pentru că, spre deosebire de cosmopolitismul lor, el se considera a fi al locurilor în care nația lui făcuse istorie, se considera printre cei năpăstuiți de împărțirea Ucrainei între două imperii și sfida confirmându-și atuurile; „Eu pot să fiu și von Ramm, scriind în limba lui Goethe, dar ei nu pot să fie un Raminsky dintre cei care s-au înfruntat aici și cu vandalii și cu tătarii și cu Carol al doisprezecilea!”...

2.

Page 100: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

99

Când m-a găsit el, depășisem starea proastă, care mă făcea să mă cred o ființă pusă la pământ, care nu se va mai ridica nici o dată, exact cum mă simțeam nevolnic în cazărmile acelui imperiu absurd, știind că nu voi mai ajunge nici o dată la spumoasa viață gazetărească de bucureștean voios, căruia, având un culcuș al lui în podul palatului lui Mille și o bibliotecă enormă la primul etaj, nu-i mai trebuia nimic pe lumea asta. Și, încă ne dându-mi seama dacă era omul căruia puteam să i-o spun, i-am mărturisit gândurile mele de suflet sensibil condamnat la viața de tambur stupidizat în armata împăratului, disperarea care mă cuprindea știind, nu numai că nu mă voi mai întoarce vreodată la viața pe care avusesem norocul să o încep altfel, dar că nici măcar în altă parte, oriunde, numai aici nu, nu mai aveam nici o șansă.

Mă descifrase, nostalgic și retras la telegraful meu, citind și ferindu-mă de relații cu acea lume din jur care avea nevoie de regulamente tocmai pentru că era lipsită de orice ideal și făcea un fetiș din cunoașterea regulamentelor, tocmai pentru că n-avea nici un argument ca să creadă în ele ci, numai, să le întoarcă într-un oarecare folos propriu pentru viața meschină ce-o duceau ajutându-se la furat de la alții și invidiindu-se ei între ei:

-Te-am mirosit - mi-a spus după ce i-am făcut primele mărturisiri despre faptul că nu mă puteam adapta, că nu era lumea mea, aceea... – Te-am mirosit că te-apasă ăștia din jur, ca și pe mine; dar nu-mi dau seama ce altceva-ți dorești – mă iscodea el încercând să presupună: Ești băiatul cu visuri, ajuns între ratați, ești cărturarul ajuns între troglodiți, sau ești cel care vrea să schimbe lumea și n-are cum pune bază pe abrutizații ăștia?

- Cu abrutizații, aveți dreptate – i-am spus – cunosc militarii, că prin ei se ține imperiul și-n satele noastre; ei sunt cizma împăratului și se aleg din oameni care nici nu vor să fie mai mult; dar cărturar nu sunt; n-am avut norocul să-nvăț cu disciplină și, poate că de asta sunt aici, printre ăștia; dar de citit, citesc tot ce-mi cade-n mână.

-Bine; ai toate cărțile mele la dispoziție. Dar să știi că sunt plictisitoare, fiind mai mult analize în care politicienii de stânga se contrazic și se demască unul pe altul. Nu trebuie să luăm drept bun tot ce spune unul singur. Trebuie să vedem întotdeauna dacă nu cumva avem și alte căi!... Să te ferești, mai ales de cele care sunt prea incendiare. Ăia care demască totul, nu sunt niște oameni echilibrați.

Page 101: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

100

Atunci am găsit prilejul să-i vorbesc despre domnul Mille și de cercurile socialiste de la București. Și, spre surprinderea mea, pricepând repede, el i-a dat dreptate lui Mille, fapt ce m-a bucurat enorm:

-Chiar dacă-și vede de interesele lui, mi se pare mai cinstit să faci asta ajutându-i pe ai tăi, decât s-o faci pe revoluționarul când știi cât de perfide și de aservite altor interese sunt organizațiile secrete care incită, profitând de nemulțumirile oamenilor... Dar, ai grijă și nu vorbi despre asta, suntem în armată.

Învățasem că, în general, în armată, nu e bine să vorbești... Că, de fapt, nu e bine să vorbești despre nimic. Taci ca boul și execuți. Ăsta e singurul lucru care se apreciază și care mă apăsase în toți anii aceia. De asta, când mi-a mai explicat el, tot așa, anumite lucruri cu care eram pe aceeași lungime de undă, am știut că avem ceva nemulțumiri sau răscoliri comune. El nu ascundea faptul de a fi ajuns în armată de nevoie, fiind copilul acelei familii nobile dezrădăcinată și dusă în lumea germanică, după ce mi-a spus că drama neamului său de ruteni care fuseseră odată cei mai naționaliști dintre ucraineni, era chiar mai mare decât a polonezilor cărora li se împărțise țara și a ucrainenilor din nord ocupați de ruși, fiindcă fuseseră deposedați de moșiile ce se aflau pe granița celor două imperii; că el, doar fiindcă mama lui era dintr-o familie pe jumătate germanizată, a reușit să intre în armată, scăpând de sărăcia foburgului orașelor nemțești unde se refugiaseră; iar primele versuri le-a scris în germană, ca să exprime îndârjirea celor de alte neamuri sau obârșii, prefăcuți în proletariat nemțesc. Așa că, recunoscător de înțelegere, i-am mărturisit și eu:

- Am învățat să cred în libertate, domnule maior și, de asta, am oroare de ordin și îi disprețuiesc sau chiar mi-e frică de cei care-și duc viața doar ascultând de niște ordine. Preoții noștri, acolo, în satele noastre, ne conduceau cu învățătură, nu cu ordine. Cu învățătură prin care ne arătau cum să trăim și nu cu ordine prin care ne obligau cum să trăim. Oamenii ăștia din armată uită de-o asemenea învățătură...

- Preoții, zici?... Ce religie-i la voi, acolo? - Păi noi suntem creștini ortodocși uniți cu Roma. - Greco-catolici! – a exultat el – vezi că știam eu ceva ce ne

aseamănă. Păi și noi, rutenii, ne numim rușinii-carpatini, cum voi vă numeați pe-aici carpo-dacii – răscolea el istorii învățate cu ambiție, fapt care trezea admirația mea invidioasă pentru cei care deprinseseră învățătură la școli înalte. Suntem sigurii slavi pe care

Page 102: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

101

Papa Inocențiu ne-a făcut greco-catolici... Cred că tot atunci, și pentru voi, s-au făcut canoanele acestei Biserici... Noi suntem cei mai occidentali dintre slavi și, chiar, nici nu suntem slavi! Se spune că suntem celți carpatini, neam nobil pe care l-au făcut ăștia care slavizează și germanizează pentru a avea slugi în imperiile lor, să nu-și mai știe rădăcinile; dar un neam nobil care niciodată n-a plecat de-aici. Decât acum târziu, cei care-au fugit în America, unde visam s-ajung și eu dacă n-aș fi făcut carieră militară... Dar altfel... Să știi, cum voi aveți o țară România, se spune că și la noi, Galiția, vine de la Gallia Narbonensis pe care o pomenea Cezar!... Ca și de la împăratul Galeriu, poate să vină; pentru că astea două se leagă: Galiția și cu Carpații... Adică Galii și cu Carpii și cu Costobocii, peste care pe urmă au venit vandalii germanici și cu goții acoperindu-i o dată; și apoi hunii și apoi slavii, acoperindu-i din nou; dar noi tot de-acolo venim – vorbea el arătându-și mândria și nobilă și cărturărească de a fi săpat și-a fi greblat prin cărți și hrisoave spre fala rădăcinilor sale.

- Noi venim de la Traian, i-am spus eu ca o confirmare a faptului că-l înțeleg și că, mai ales acolo, printre troglodiții germanizați militărește, cum le spunea el, găsise-n mine un suflet care să-i admire vorba aleasă, însoțită de gesturi pe cât de hotărâte, pe atât de elegante în ținuta-i nobilă.

- Și suntem împreună greco-catolici!... Și ne sufocă pe amândoi troglodiții ăștia!

- Niște „moși-teacă”, slugarnici cu comandanții, dar apucători și venali care iau în stăpânire satele cu neamurile noastre și ne exploatează! – am răbufnit eu.

- „Exploatează” - a prins el imediat cuvântul – folosești terminologia asta? Te pomenești că...

Nu mi-am permis să-i spun mai mult. Învățasem să tac în armata aceea apăsătoare. Pesemne că și el, la fel. M-a bătut pe umăr, numai, spunându-mi voios:

-Ești omul meu; mai vorbim despre asta! Pesemne că și el era un nemulțumit. Dar se salva cu aura de

poet. Mârlanii sunt impresionabili când le-arăți că știi să folosești cuvintele altfel decât ei. Iar el, avea și-o altă poveste care-l făcea misterios. Fiindcă se zvonea a fi avut ceva legături – nu se știa de care, unii ziceau de rudenie, alții de amor, cu celebra artistă Katharina Schrott, favorita care, prin ușa mascată ce o avea loja imperială a acelei aripi din Palatul Hoffburg unde Maria Teresa făcuse celebrul „Burgtheater”, intra de ani buni direct în

Page 103: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

102

apartamentele lui Frantz Iosif. Fapt pentru care, spre gelozia altora, generalul îl cultiva de când fusese exilat aici în urma unui duel ce scandalizase Viena, făcându-și-l aghiotant cu toate că avea destui și, tocmai ca să aducă prin el aerul somptuozităților vieneze, dându-i o cameră în castel, sub pretextul că cele de la Corpul de Gardă erau ocupate. Ceilalți ofițeri, boernași rurali și cazoni cum erau, îl priveau ca pe-un intrus care n-ar fi avut ce căuta în gașca lor cu secrete de corupție provincială și chiar, după anumite cercetări prin legături de spionaj cu cancelariile, cum sunt obișnuite în armată, lansaseră zvonul că nu era ruda actriței, ci fusese un fel de corp-gard al ei, folosit și ca bărbăție mai tânără decât a împăratului, fapt care explica mai bine supărarea pentru care fusese exilat. Apoi, fiindcă inovațiile lui prin care începuse a face baluri de curte, înlocuind prin rafinamente vieneze chefurile soldățești cu care se pigmenta viața pădureață a acelui castel izolat printre cazărmi, chiar au venit cu vestea că nu din pricina amorului cu celebra actriță avea el de suferit, ci fusese izolat chiar de mânia aceleia, care-l prinsese trădând-o cu tinerelele din corpul de ansamblu de la Burgteater, jignind-o în ambițiile ei de primadonă.

În acest mod, descoperindu-mă pe mine, cu antecedente de lucru la ziare mari, cu împătimita sete de răsfoit în enciclopedii care mă deosebea de rudimentul celorlalți gradați și cizelat, cât reușisem, în atmosfera bucureșteană a Micului Paris, văzând că mă pasionează poezia, și-a găsit în mine un ascultător care să-l înțeleagă. Astfel, m-a luat pe lângă el și ca ajutor, și ca simț capabil de înțelegere în jungla aceea cazonă care se opunea tot mai vădit inovațiilor lui.

Așa că, ajungând a ne-nțelege din priviri, odată, pe când lansam la un bal gazeta noastră, de a cărei multiplicare cu scris de mână, cei cu spirit concurent aveau prilejul a strâmba din nas, elagant în mișcări, cum învățase a fi la recepțiile cu adevărat mondene din care venea, galant cu damele care, în fond erau nevestele celor ce-l invidiau și știind să fie plin de recunoștință față de susținătorul său stăpân, adică față de generalul-comandant în prezența căruia invidioșii nu mai îndrăzneau să crâcnească, el s-a postat sub marele candelabru al sălii de recepție anunțând cu o politețe voioasă:

-Meine damen un herren, am îngăduința excelenței sale, domnului comandant-general von Bindermann, să vă anunț că, ținând seama de criticile dumneavoastră față de ziar, de acum înainte îl vom tipări. Am găsit o tipografie în Trento, așa că, fiind

Page 104: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

103

una dintre primele mari unități ale imperiului ce avem propriul nostru ziar, îl vom difuza și la populație, îl vom trimite și la celelalte corpuri de armată din imperiu, ca să se vadă progresele noastre sub înțelepciunea excelenței sale domnul general-comandant care a avut bunăvoința să vă ordone să găsiți fonduri pentru asta!

Și, îndreptându-și reverența înspre patronul cu trese de aur, nu se sfii a o lua la dans pe nevasta celui mai gelos dintre cei care-l invidiau, o grăsuță cu prea multă aurărie ca să nu i se vadă parvenitismul, dar care se potrivea de minune privirilor sale insidioase cu care le fascina pe de-alde astea ca și cum ar fi arătat bărbaților lor că-i putea pune oricând cu botul pe labe. Asta era satisfacția lui; a mea, însă, era mult mai mare, pentru că ieșeam din atmosfera aceea înjositoare în care se complăceau atât de mult cei înjosiți dintotdeauna prin lipsa de orizont a vieții de militar, prin nesimțirea traiului dus sub ordin și satisfacțiile grosolane ale traiului încazarmat, unde singurul criteriu de diferențiere este numărul de la bocanc. În acei ani de armată deprinsesem destul de bine germana, chiar și cu caracterele greoaie ale scrierii ei gotice, așa că a fost o bucurie pentru mine să știu că reajungeam la tiparnița lângă care trăiești fervoarea scoaterii foilor cu știri proaspete. Von Ramm era, în aparențele lui răzgâiate, un generos; fire clătinătoare în eleganța comportamentului prea bine deprins din saloanele Vienei; pe cât de entuziast, pe atât de irascibil, încât îți dădeai sema repede de vulnerabilitățile din care i se trăgea și drama cu exilul. O minte activă cu destulă fantezie ca să poată trăi frumos și a avea în același timp căderi, nefăcând față meschinăriei altora, dar găsind din când în când vehemența de a o combate, ceea ce făcea din condeiul lui romanțios-poetic și o peniță ascuțită de pamfletar care nu stă prea mult pe gânduri punându-și problema dacă e bine să exagereze sau nu. Talentul ăsta al lui dădea un oarecare șvunc publicației pe care meșteșugul știrilor seci, lipsite de mare însemnătate dar ordonat documentate, învățat de mine în legăturile de telegraf cu agențiile și patima pentru enciclopedii, o umpleau cu restul de materiale care, banale, re-repetate, dar utile mereu, parcă nu se mai termină niciodată din viața ziarelor. Îmi dăduse un rând de haine de-ale lui, ca să scap de postavul gros al uniformelor gradelor inferioare, iar eu, scoțându-le tresele și petlițele cu insemnele ofițerești ca să nu mă tragă cineva la răspundere, învățasem să le port la fel de elegant ca el, imitându-l în modul de a se mișca și a se comporta, prin care descalifica

Page 105: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

104

spiritul provincial și cazon al celorlalți. Fapt pentru care generalul, considerându-se și el un exilat acolo, în pustiul de piatră al Dolomiților, măcar din nevoia de a câștiga mai bine și a-și avea castelul său la acea comandă din margine de țară, se bucura când ne știa că reveneam din drumurile pe la batalioane în furgonul unde amenajasem un fel de redacție și-i organizam repede o petrecere elegantă la castel, pentru a porni a doua zi spre Trento unde era tipografia aceea de belea, din care a apărut și beleaua noastră propriu-zisă.

3. Acolo, la Trento, l-am reîntâlnit pe Disgraziato. Doamne, ce

reîntâlnire a putut să fie!... Ce explozie de bucurie, dar și de importanță din partea megalomanului pe care-l cunoscusem și sub aspectul său de păgubos!... Ce cuvinte de laudă, care păreau la adresa Bucureștiului și a marelui centru de presă la care lucraserăm noi împreună acolo, dar, de fapt, era la adresa propriei lui persoane, pentru a arăta căt de grozav fusese. A arăta și celor care căscau gura la friulana-româna-italiana lui pe care, mai mult sau mai puțin o înțelegeam cu toții dar, pesemne, a-și aminti și sieși ce vremuri apucase să trăiască!... Și unde? În capitala unei țări, a unui regat liber cum ajunsese să fie la ei Piemontul cu Lombardia și Sardinia, după eliberarea de imperiul la care făcea aluzie cu accentele sale carvonariste; și nu în niște provincii periferice, ocupate și alea de...

Vorbea atât de înflăcărat și de revoluționar, încât eu o cam băgasem pe mânecă să nu-l supere cumva pe maiorul meu care era om cult știind bine italienește, ca și alte limbi cu care mă pusese la încercare ambiționându-mă și pe mine, măcar ca să pricepem comunicatele agențiilor de presă care, spre informarea ofițerilor de stat major, se primeau la comandamentul diviziei folosindu-ne și nouă pentru alcătuirea gazetei. Fapt pentru care, în furgonul acela care am spus că-l amenajasem ca o mică redacție, maiorul obținuse de la general aprobarea să ia singurul aparat Marconi cu care fusese dotată divizia, încercând în fiecare loc unde poposeam, să prindem telegrafia fără fir, cu care gazetele se făceau și mai repede.

Ce fericire pe mine că scăpasem de aerul ursuz al cazărmii, de pretențiile îngânfate ale unor nulități cu grade, de lipsa de orizont și instinctul șobolănesc de căpătuială al celor de-o teapă cu mine. Pe care, pesemene că mai abitir nu-i puteam suferi, fiindcă ăștia erau

Page 106: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

105

categoria care mă luaseră-n primire de când mă prinsese arcanul garnizoanei lor în gara de graniță imperială unde-mi pierdusem libertatea, transformându-mă, parcă pentru vecie, în sclavul sub ordin care belește oi pentru profitul superiorilor, decăzând din tipografia lui Mille în seul crud care-mi făcea întreaga viață unsuroasă, duhnind cazon și mirosind a râncezeala aceea care, odată intrându-ți în piele, nu mai scapi de ea!... Era meritul maiorului că apăruse-n viața mea și mă descoperise, acordându-mi atenția lui generoasă, ca și cum ar fi știut despre mine mai multe decât i-aș fi spus. Începusem, din motivul acesta, să-l iubesc și n-aș fi vrut nicidecum să-l dezamăgesc, așa că am făcut efortul de-a nu mai fi cel învins de umilința ordinului cu care se perpetua în toată purtarea mea mirosul de oaie de care n-aș fi putut să mă scutur. El, chiar filfizon părând în accentele de nesupunere din care numai eu vedeam că răbufnea altceva, adică niște simțăminte sau rațiuni mai serioase care-i provocau fronda, mă trăsese din gaura meschină în care mă credeam înfundat, stimulându-mă să redevin băiatul isteț care, la ce deprinde ca meserie-n jur, mai adaugă și el, cu imaginație, niște găselnițe. În felul acesta, îi inventasem eu și-i construisem într-un furgon dublu, franțuzesc, pe care l-am luat de sub nasul unor proști, puternici ca ofițeri ce aduceau venituri generalului. Îl aduseseră de peste graniță spre a-și face ei un punct de vămuit sau de luat șpagă de la negustorimea brigandă supusă dijmuirii armatei, dar prin temeneaua noastră la general l-am făcut redacția mobilă cu care tot călătoream din unitate-n unitate, ceea ce mă făcea să mă mândresc aproape ca și Mille cu palatul lui din Sărindar.

Peregrinând cu furgonul din cazarmă-n cazarmă și-n alte locuri unde erau adăpostite batalioanele, noi ajungeam întotdeauna cu materialele redactate la Trento dându-le în tipografie unde stăteau în permanență cei doi furieri care înainte scriseseră de mână gazeta, transcriind articolele pe înțelesul tipografilor și făcând apoi corectura. În vreme ce eu, cu maiorul, cu alt furier, cu vizitiul și cu îngrijitorul de cai pe care-i foloseam și drept curieri, circulam pe la batalioanele sau regimentele unde eram primiți bine și găzduiți generos, maiorului convenindu-i această viață prin care uita de exilul în care se afla, iar ofițerilor de acolo convenindu-le să și-l facă prieten împotriva obtuzilor lui concurenți de la comandamentul generalului. Era vorba de aceiași îngânfați limitați, căsătoriți cu moștenitoarele cele mai bogate din zonă și păstrându-și astfel locul în comandament după contribuțiile pe care le puteau

Page 107: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

106

aduce pentru tot luxul necesar la castel; cei despre care am spus că-l invidiau și-l bârfeau pe maior. Considerați miitari de cancelarie, ei se aflau întotdeauna în conflict cu așa zișii „ofițeri de trupă”, care trebuiau să le execute ordinele în unitățile din teritoriu și cărora le erau hărăzite satisfacții mai simple, ca și nevestele cu dote mai mici; așa că, tocmai aceștia fiind gazdele noastre, maiorul căpăta popularitate devenind un fel de depozitar al nemulțumirilor lor și al conflictelor lor cu ceilalți. Care, astfel, alimentau articolele critice din gazetă, răbufnind uneori și-n informațiile provocatoare, sau anchetele pe care le scria chiar el. Ca orice gazetar în atac, el dobândea glorie și ca prezență amenințătoare pentru rivalii de la comandament, dar și câștigând simpatia comandanților din teritoriu, devenind pentru ei un intim, primit cu cele mai frumoase chefuri de cazarmă. Adică, chefuri din acelea bărbătești, petrecându-se în locuri unde oamenii se simt stăpâni în toată lejeritatea lor.

- Când o să pornim o răscoală – îmi spunea cu o veselie glumeață maiorul arătându-mi că știe ce hram port și că nu se ferește de mine – ăștia toți vor veni de partea noastră!

- Chiar ați vrea să faceți o răscoală, domnule maior? De data asta el devenea circumspect răspunzând pe jumătate: - Păi, care ar fi rostul revoluționar al unui ziar, dacă nu

pornește măcar o răscoală?! - Să informeze, domnule maior; să aducă informația la

cetățean – răspundeam eu din ce citisem - Da; cunosc teoria marilor gazetari care au devenit milionari:

Să aducă informația la cetățean și să-l ajute în protestele lui. Așa-i? - Așa-i. - Și? Să-i aduci informația, nu înseamnă să-i arăți cum îl fură

și-l năpăstuiesc privilegiații și patronii?!... Să-l ajuți să protesteze, nu înseamnă să-i ții partea împotriva acelora?!

- Dar aici suntem în armată; sub ordin. - Tocmai de asta, trebuie s-o facem cu mijloace specifice. Nu

vezi cât de bucuroși ne așteaptă băieții ăștia?!... Ia uite cum începe cheful!

Respectuos, eu nu participam la petreceri, decât în măsura în care eram chemat și mi se spunea să iau notă, sau să strâng date în legătură cu ceva ce discutaseră ei în intimitate putând deveni subiect pentru gazetă. În rest, dorind să-i arăt recunoștință și pentru modul prietenos în care se purta și pentru faptul că mă scosese din seul râncezit al vieții cazone, munceam tocmai pentru această

Page 108: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

107

gazetă organizându-i pe lângă furgon pe cei ce ne erau dați drept ajutoare constituind un fel de subredacții în unitățile respective, corectându-le articolașele pe care le pregătiseră și învățându-i să strângă știri pentru a rămâne corespondenți permanenți. Era invenția mea acest sistem de organizare a muncii la ziarul de armă, pe care-l trimiteam apoi și celeilalte divizii de ulani, umblând să culegem știri și redactându-le din mers, în vreme ce, tot din mers, mai reușeam să prindem din când în când comunicate pe telegraful fără fir. Când ajungeam la tipografie, găseam și preluam un număr tipărit prin grija celor doi furieri, lăsând materialele pentru un altul și putând să ne relaxăm în camerele ce le aveam rezervate la garnizoana din Trento unde se vindeau și multe exemplare abonându-i pe toți gradații. Era invenția mea, era bucuria maiorului care se afirma astfel în multe cercuri de stat-majoriști, era mândria generalului a cărui divizie lărgită devenea corp de armată căpătând autoritate și asupra altor unități. Așa că maiorul, care mă văzuse capabil să fac toate astea, a rămas puțin uimit acolo, în tipografia modestă, destul de înghesuită și cu utilaje vechi din Trento, când, făcând o breșă în vorbăria lui Disgraziato, i l-am prezentat drept omul de la care învățasem meserie.

-Mio caro!... Carissime Toni! – exclama și clama friulanul – ești ecoul amintirilor mele superbe din acel superbissim oraș care e Bucureștiul!... Orașul iubirilor mele... Orașul cu femei nemaipomenite... Orașul care m-a făcut să mă simt cuceritor, iar tu erai martorul succeselor mele!... Și învățăcelul meu în acea splendidă gazetărie pe care o făceam acolo!... Da, băăă, italieni și friulani și helveti și... și nobili austrieci ai măriei sale împăratul – o drese el la urmă cu un anumit înțeles adresându-se celor din tipografie – voi, la care m-a adus înapoi inima de frate ca să mă dăruiesc cauzei voastre, ca să lucrez pentru voi în tipografii din astea sordide care mă îmbolnăvesc, aflați voi, omul ăsta mi-e martor, eu l-am crescut!... Aflați că noi am lucrat la ziare mari, care se redactau și se tipăreau într-un palat modern, mai modern decât cel al lui „Le Figaro” de la Paris, fiind mai nou construit și unde, acum șapte-opt ani, lucram cu linotipuri cum voi n-aveți aici nici astăzi și tipăream la rotative care umpleau o țară întreagă, și primeam știri la o centrală de telefonie și telegrafie fără fir... Da, noi primeam știrile din toată lumea și le răspândeam în toată lumea, că eu le-am dus noutatea asta acolo, eu i-am învățat gazetăria modernă, care pornește de la telegraf; adică gazetarul-comentator nu mai e doar un condei care bate apa-n piuă, ci un

Page 109: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

108

accesoriu al telegrafului, care pooartă informația în întreaga lume!... Întrebați-l, întrebați-l pe el: Eu am plasat Bucureștiul în centrul legăturilor telegrafice cu toată lumea, ca să aibă bucureștenii cele mai noi știri din toată lumea!... Ah, bucureștenii, ce băieți de viață!.... Și bucureștencele!... Întrebați-l, întrebați-l pe Toni cu care prin minune acum mă întălnesc, cum dansam eu bucureștencele la marile baluri, in gran palazzo illuminate a giorno!... Ah, bucureștencele, ce dame nobile; nobile e romantiche, e de gran finessa!.... Inima mea și acum plânge după ele!... Toni, iubitule... Nu, nu-mi spune nimic. Te văd în uniformă; înseamnă că armata te-a adus aici... Sau ți-a fost dor de bătrânul Disgraziato și te-au adus instinctele? Ia spune!...

Era un torent. Era un vulcan. Era... orice vrei în debitarea necontrolată a cuvintelor, dar și atent să se laude; pe cât vorbăria îi era mai aglomerată, pe atât și lăudăroșenia creștea frumos în aria lui năvalnică, de iremediabil cabotin cu mutră simpatică și îmbătrânită, ca un harismatic farseur căruia îi merge să se simtă conte chiar și când îi vezi pingeaua găurită... Disgraziato cel efervescent, pentru care saloanele cu taraf de cartier, unde veneau mahalagioaicele cu pantofii în mână, ca să-i pună-n picioare după ce-și dezgoleau genunchii și pulpele spălându-se la cișmeaua de la intrare, erau „gran palazo illuminate a giorno”, unde el se întâlnea cu „i megliori segniori della citta” pentru a dansa cu „damele de grand finessa, nobile e romantiche”, din pricina cărora venea caftit de mahalagii cu pretenții care le întrețineau... Vorbea într-una și, de fericirea amintirii, ca și - trebuie să recunosc: a întâlnirii cu mine – nu mințea și nu exagera decât atunci când mă lua drept martor îndemnându-mă:

-Spune, spune tu, Toni, cum valsam eu în vestonul acela de marinar cu trese și nasturi de aur!... - Pentru ca deodată, văzând cum, undeva, în capul sălii, apăruse o figură pătrățoasă pe care eu o cunoșteam de undeva, da, îi cunoșteam fruntea care era prea mare ca să nu fie chelie, sau chelia care era prea mare ca să nu se confunde și cu fruntea peste care, dinspre tâmpla din stânga trăgea o șuviță de păr ca să-i traverseze creștetul mai acoperindu-i-l; o figură aspră nu dintr-o dorință anume ci prin însuși firescul expresiei, Disgraziato dădu din mâini poruncitor tocmai către cei care căscau gura la el: Ei?!... La treabă... V-am spus eu să vă opriți?... V-am spus eu să vă uitați la mine?!... La treabă!... – apoi, către noi, parcă liniștindu-ne: Îi pun la treabă, terminăm într-o oră și sunteți invitații mei. Nu încape discuție: Invitații mei!...

Page 110: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

109

- Cine-i caraghiosul ăsta? – m-a întrebat maiorul în timp ce ne îndepăprtam spre corectorii noștri.

- Nu-l luați în considerație – i-am spus eu – E fanfaron, dar are un suflet bun. Am învățat meserie de la el. Dar are darul ăsta de a exagera enervând pe oricine... - Și am adăugat cu sinceră ciudă: Face el ce face și așa se-ntâmplă-ntotdeauna!... M-am bucurat atât de mult reîntâlnindu-ne după atâția și atâția ani dar, în loc să ne îmbrățișăm omenește, uite, imediat a trebuit să se dea mare și s-o facă pe clovnul!

Văzându-mi supărarea sau, poate, încurcătura de a fi venit în fața lui cu un asemenea personaj, maiorul m-a liniștit:

-Clovnii au de obicei suflet bun; dacă spui că așa e, n-ai de ce să fii mâhnit...

În sinea mea, fără să-mi dau seama prea bine de ce, nu mă simțeam mulțumit cu consolarea asta. Mă rodea ceva ce simțeam de mai multă vreme nevoia să-i spun maiorului. Era un gând pe care, la început, știindu-l militar de carieră, nu i-l mărturisisem total iar, apoi, trecând timpul fără să o fac, mă simțeam vinovat față de omul acesta care mă ajutase și chiar îmi arăta camaraderie. Așa că, profitând de o pauză în care așteptam să ni se aducă paginile corectate pentru bunul de tipar, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus:

-Vă spuneam, domnule maior, să nu-l luați în considerație pe prietenul ăsta al meu. Așa, îmi amintesc acum, că-mi spuneam și mie însumi când mă enerva cu modul lui de-a fi... De-a exagera... Nu, nu e neapărat vorba de exagerările astea când se laudă. Eu și la astea îl temperam uneori. Dar are și alte exagerări când vrea să fie prea revoluționar și devine anarhist până-n pânzele albe. Ar vrea să distrugă totul, să se răzbune pe orice, să provoace o răscoală fără cap și fără coadă. Când îl combăteam pe tema asta, eu îi spuneam uneori că-i irațional.

- Foarte bine, ai dreptate. ți-am spus că și eu am rezerve față de literatura asta incendiară pe care o scriu unii.

- Exact, domnule maior: „Ăia care demască totul, nu sunt niște oameni echilibrați”. Mi-ați spus asta când mi-ați dat cărțile și țin foarte mult la ideea asta a dumneavoastră.

- Ești băiat bun, Toni... Și deștept, rațional, ai grijă să te păstrezi așa.

- Păi, tocmai asta-i domnule maior. Că nu pot. De multe ori nu pot. Când sunt prea îndurerat, mă apucă și pe mine anarhia și aș vrea să distrug tot. De la omul ăsta am deprins așa ceva și, vă spun

Page 111: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

110

drept, cât m-am chinuit și m-am simțit de obidit și umilit în armată, până să ajung sub protecția dumneavoastră, de multe ori mă gândeam la el, aveam nevoie de el, tocmai din pricina asta, fiindcă simțeam nevoia să strig ca el: să se distrugă totul!

- Te înțeleg, tocmai fiindcă mi-ai mai spus lucrul ăsta. Pe tine te-a șocat mult modul cum ai fost luat cu arcanul și, aproape arestat, ca să faci armata.

- Și pe urmă, domnule maior, prin obligațiile astea de a fi sub ordinul celor mai obtuzi dintre plutonieri.

- Păi de asta sunt plutonieri. Fiindcă sunt obtuzi. Dacă ar fi mai stilați și mai școliți ar ajunge ofițeri.

- Și ofițerii, domnule maior; și cu ofițerii e același lucru. Eu nu v-am spus-o niciodată până la capăt, pentru că și dumneavoastră sunteți ofițer și n-am vrut să vă jignesc.

- Nu m-ai fi jignit; judec și eu unele lucruri. - Aici e vorba de sistem, domnule maior. Cine ne duce la

anarhie? Un sistem. Când îl simți că te-apasă și că n-ai ce să faci împotriva lui, și că te domină și te înjosește tot mai mult, atunci nu mai judeci și vrei să distrugi tot.

- Știi câți ticăloși profită de instinctul ăsta, știi cum îi incită ei pe oameni și cum, aproape, îi obligă să ajungă într-o asemenea stare ca să profite de ei?

- Știu, domnule maior; dar, v-am spus: eu am ajuns să am oroare de ordin și îi disprețuiesc sau chiar mi-e frică de cei care-și duc viața doar ascultând de niște ordine. V-am spus, numai; n-am dezvoltat această idee fiindcă, în vreun fel, mă temeam să nu vă jignesc; dar eu, toți anii ăștia de când m-au băgat sub arme, așa am simțit. Și mi-am dat seama că e un sistem. Un sistem ticălos și perfid de a ține oamenii sub arme fără nici un ideal.

- De dragul unei noțiuni abstracte, cum ar fi împăratul, sau imperiul, sau guvernarea, care nu-i spune nimic omului de rând, dar lor le spune multe, fiindcă e vorba de chiar puterea lor.

- Exact, domnule maior! Îmi vin e să vă sărut fiindcă exact asta voiam să spun, iar dumneavoastră o știți mai bine; dumneavoastră...

Ne-a întrerupt corectorul care venea cu paginile refăcute și n-am mai continuat. Am luat și am confruntat fiecare articol cu corecturile făcute mai înainte, am verificat titlurile și urmările date în alte pagini și, așa a trecut timpul pentru ca, peste o oră, exact peste o oră, parcă spre a-și arăta vestonul care, de data asta, nu mai

Page 112: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

111

era de marinar, Disgraziato apăru continuând de parcă nici nu ne despărțisem:

-...Spune, spune tu, Toni, cum valsam eu în vestonul acela de marinar cu trese și nasturi de aur!...Cum stăteau la rând nobilele doamne așteptând să le invit și cum înghițeau în sec bădăranii care ar fi vrut să le considere proprietatea lor?!...Spune, Toni, spune!...

4. Generos, Disgraziato ne-a invitat la un bistrou-trattorie din

cartierul italian, unde se vedea că devenise mentor cu autoritate, putând da chiar ordine să nu se exagereze cu garibaldismele, arătând spre uniforma somptuoasă a maiorului care i-ar fi putut da pe mâna comenduirii. Și, spre a-i distrage atenția de la cei care frecventau localul, îi făcea aceluia complimente, îi mulțumea pentru faptul că mă luase sub aripa lui, și-l ruga să-l lase să-i fie recunoscător pentru asta, comandând vinuri vechi și mâncăruri alese în salonul rezervat... De unde, avea grijă să-l pună pe cârciumar să-i scoată pe unii cu mutre dubioase și conspirative, chiar dacă-i mai văzusem și prin tipografia în care, ca și noi, mișunau mai mulți clienți cu tot felul de comenzi. Se simțea mare mentor și se afla în largul lui cu cât se lăuda mai mult, mai ales când și-a dat seama că maiorul Von Ramm nu era un habotnic al imperiului, care să se formalizeze față de năravurile revoluționare. Mă-mbrățișa, vorbea, povestea, perora, se lăuda... Numai când apăru acolo chiar cel la atenționarea căruia Disgraziato tăcuse și care-mi părea cunoscut, el se ridică bucuros făcând altfel de gesturi. Îmi aminteam și eu acum: era tânărul Mussolini pe care îl recunoscusem încă de la tipografia prin atelierele căreia trecea aferat, cu aer încruntat ca un învățător sever obișnuit să dea lecții altora, considerându-i pe toți copii. În fața lui, Disgraziato deveni mai modest, parcă recunoscând un superior din partea căruia, ca un vanitos slujbaș vârstnic, el are doar pretenția de a i se accepta uneori câte un sfat. Îl recunoscusem după începutul de calviție pe care-l compensa cu niște plete negre lăsate pe spate, cum îi apăruse poza de june anarhist provocând un protest al învățătorilor, sau așa ceva, într-un ziar care venea la colecțiile din toată lumea, cu care se mândrea Mille în biblioteca lui de la „Adevărul”; iar acum îl vedeam a doua oară, mai de-aproape, răspunzând – cam rece, dar răspunzând invitației lui Disgraziato:

Page 113: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

112

-Benito!... Ce bine-mi pare c-ai venit, Benito!... Nu iei loc cu noi la masă, Benito?... Să-ți prezint un amic de pe când eu eram celebru în România și pe domnul maior de Stat Major. Sunt colegi de-ai noștri, Benito, ei fac un ziar al armatei... Pentru divizia generalului von Bindermann... – adăugă el, parcă într-un fel de insinuare pe care-o înțelegeau numai ei doi.

- Îmi pare bine de cunoștință – răspunse acela rece, cu figură neconcesivă, îndreptându-și piepții cămășii negre peste care i se revărsau pletele pornindu-i doar de pe ceafă și tâmple, fiindcă avea creștetul chel – dar am o întâlnire cu altcineva.

Și, salutând cam militărește, se duse la o masă tocmai din capătul celălalt al salonului, unde se așeză singur.

-Ce-l iubesc eu pe băiatul ăsta! – Exclamă către noi Disgraziato, asigurându-se că ne despărțeau destule mese din local, așa că se putea lăuda în voie, fără ca Mussolini să-i audă exagerările – Într-un fel, aș putea spune că eu l-am crescut... Ca gazetar, vreau să spun – fiindcă eu sunt mâna lui dreaptă... Ca politică, însă, el are mai multe legături, fiindcă a fost în Elveția unde sunt multe centre anarhiste... Sper că nu se supără domnul maior dacă discutăm despre asta...Ce ziceți?

Iar Von Ramm, ca de obicei, se arătă deschis: -Puteți discuta orice, domnilor; eu sunt nobil numai prin

învățătura pe care am deprins-o. De asta mă și aflu exilat aici: pentru că am rănit grav în duel unul care-mi jignea originea săracă, uitând că neamul meu a fost sărăcit de ei.

- Domnul maior provine din rutenii carpatini, iar eu sunt transilvănean de pe latura astalaltă a Carpaților; amândoi avem părul castaniu, numai că pe noi ne maghiarizează, în vreme ce, pe ei îi germanizează - i-am explicat eu lui Disgraziato și am precizat: Iar noi suferim pentru asta. Nu acceptăm. Numai tu ești un italian prost care te dai mândru că ai furat ceva din tehnica lor, în loc să suferi că te-au germanizat!... Noi ținem la rădăcinile noastre; ți-am arătat în biblioteca lui Mille albumul cu dacii de pe Columna lui Traian, când ți-am spus să te duci s-o vezi la Roma; îți amintești, Disgraziato?

- Dacă n-am ajuns la Roma! – se scuză acela – Dar îmi amitesc: Mi-ai spus că noi, în sud, suntem negri la păr, cei din nord sunt blonzi, iar voi acolo, sunteți... am uitat cuvântul...

- Bravo Disgraziato; ai ținut minte esențialul; adică diferența. Suntem castanii!... Ia uită-te la părul meu, uită-te și la părul domnului maior! – am exultat eu închinând și ciocnind și mai

Page 114: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

113

amintindu-mi un lucru în timp ce sorbeam vinul bun: Am avut și-o iubită cu păr castaniu. O chema Roxana, era din Cernăuți și spunea că se trage din Dacii liberi!

- Astăzi, nu mai contează din cine ne tragem. Toți ai mei au plecat în America și numai acolo sunt liberi. Aici, imperiile au transformat totul, domnilor. I-am citit și eu, și pe Marx, și pe Kautski, dar nu explică asta – spuse maiorul care, cu toate că-mi dăduse și mie asemenea cărți dintre ale lui, nu deschisese nici o dată până atunci discuția, ca și cum Disgraziato i se părea mai de încredere decât mine petru a-i spune așa ceva... Da, gelozeam asta, pentru că, atunci, am auzit de la el ceva ce m-a răscolit pe urmă, mereu: De ce toate revoluțiile de la 1848 au adus imperii? Iar imperiile astea i-au grupat altfel pe bogați și săraci; au făcut popoare proletare, pentru a face altele îmbogățite. Da, domnilor, eu împărtășesc din ideile voastre revoluționare pentru că mama mea provenea din nobilimea Ucrainei, dar ca să mă țină la școală, a fost muncitoare în fabrici nemțești... Dar nu sunt de acord cu anarhia asta care proclamă haos și revoluții mondiale.

- Anarhia e sângele care pulsează... – îl întrerupse Disgraziato cu unul dintre sloganele lui care sunau ca un trombon, dar nu-i merse.

- Lăsați, domnule, cunosc; cunosc publicațiile voastre. Știu și cum le faceți, știu și încotro bat. Știu chiar și în ce măsură sunt, și în ce măsură nu sunt de acord cu dumneavoastră – îi vorbi von Ramm cu atâta seriozitate încât nici măcar palavragiului aceluia nu-i mai ardea de pălăvrageli.

Ah, cât de mult îl admiram pe omul ăsta deschis și lucid. Îl admiram pentru comportamentul cavaleresc și pentru gândirea responsabilă care-i atestau sorgintea de nobil conducător care știe ce trebuie făcut. Nu mai era aici vorba de recunoștința mea pentru că mă scosese din mizeria acelei apăsări cazone a regulamentelor făcute cu meticulozitatea mecanicii germane. Era admirația față de mintea lui ale cărei frumuseți i le descopeream treptat.

- Domnul maior e un cunoscut poet - am spus eu, sperând că amănuntul ăsta frumos îl va face pe Disgraziato să nu se mai dea atât de mare – E poet ca și patronul nostru de la București!

Dar nu știu dacă am reușit pentru că, auzind asta, în loc să-l roage să-i recite ceva propriu, palavragiul s-a apucat să-i arate ce știa el, adică poezioare din acelea penibile cu care împuia capul damicelelor de la balurile de cartier. Așa că a trebuit să intervin toastând pentru maiorul meu salvator și să-l rog să ne recite. Fapt

Page 115: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

114

pentru care am început să ne simțim bine la masa aceea. Iar Disgraziato, văzând că, în sfârșit, la masa din partea opusă, unde se așezase singur Mussolini, mai venise cineva, a prins curaj pentru ca să ne explice, tot la modul său lăudăros, refuzul aceluia de a se așeza cu noi:

-Aha, mă miram eu; că, de obicei, Benito vine întodeauna la masa mea. V-am spus că mi-e prieten... Dar uite, avea întâlnire cu mezelarul!... Ștrengarul de el; avea întâlnire, desigur, cu mezelarul!... Ați văzut în centru, mezelăria aia de lux, cu toate delicatesurile. Ăsta-i proprietarul și, așa cât îl vedeți de borțos, e becher și, cum spuneam noi la București, dragă Toni, e „un mare futatore”... Domnul maior trebuie să înțeleagă ce mult îmi place să combin italiana cu româna. Se combină atât de frumos; iar tu Toni, poți să-i spui că, la București, mie mi se spunea „il grande futatore della citta”... Ha, ha,ha!...

Eu am profitat iarăși, de data asta de pauza pe care o făcea el râzând, ca să-l îndemn pe maior să mai recite. Iar, după ce l-a aplaudat cu entuziasm, Disgraziato a revenit la subiectul lui care-l rodea, ca nu cumva să credem noi că el e unul care poate fi refuzat:

-Am să vă spun de ce Benito n-a vrut să se așeze la masa noastră și s-a dus să-l aștepte pe mezelar acolo. Fiindcă, altfel, Benito e foarte atent cu mine și știe că are ce învăța. Fiind mai ocupat cu politica, nu spun că eu n-aș fi – se dădu el, din nou, mare – are deplină încredere-n mine și-mi lasă de multe ori gazeta pe mână. El este, însă, așa tânăr cum îl vedeți, foarte apreciat internațional: are școală din Elveția, unde se strâng tot felul de anarhiști; din Rusia, din Germania, din Franța, din America; e un fel de internațională... Și-n Italia e apreciat de social-democrați; le-a organizat niște mișcări puternice atrăgând învățătorii cărora le este un fel de lider, că de asta s-a refugiat aici, peste graniță, după grevele de anul trecut. E un tânăr cu mare personalitate, dar are și ambiție la femei. Le-ar călări toată ziua într-un neastâmpăr de nedescris... De asta s-a împrietenit cu mezelarul. Să nu credeți că, altfel, ne-ar fi refuzat să stea cu noi la masă – reveni el la dorința de a justifica afrontul pe care-l primise, ca o ambiție ce-l obseda, încercând să-și nege chiar și sie-însuși eșecul în a se fi dat mai mare decât era: ...Dar mie nu-mi pare rău fiindcă, la vârsta lui, ehe, uite Toni, tu poți să confirmi: eram mai grozav ca el... Cum adică?... Stați să vă povestesc; aveți răbdare; că eu sunt mândru de asta, pentru el; nu-l invidiez, ci mă recunosc în el... – începu iar să exagereze luându-mă martor la poveștile aventurilor lui, pentru ca

Page 116: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

115

apoi să revină: Mezelarul, eu i l-am recomandat, e mare becher și atrage damicelele care-i vin în prăvălie privind cu jind la mezelurile prea scumpe. Atent ca un vulpoi, el le observă, le pricepe pe alea care poftesc în sec, taie o sută de grame de feliuțe subțiri punându-le în ambalaj elegant și le oferă, întotdeauna cu aceeași replică: „E o mică atenție; nu trebuie să-mi plătești nimic; dacă ai să vrei, ai să-mi plătești altfel”... Prin asta, vulpoiul știe că, dintre ele, aia care calcă și-a doua oară în magazin, pentru așa ceva vine. Și, astfel, uneori, la el e coadă de femeiuști din astea care vin după pachețelul cu delicatesa... Iar bietul mezelar, și fericit, și încolțit, strigă: ”Mai lăsați-mă; salam vă dau, dar nu pot face față la atâtea păsărici!... Ha, ha, ha!... Nu e nostim!... Eu am publicat asta și-n cancanurile din ziar.

- Să nu spui acum că Mussolini a aflat asta din propriul lui ziar, unde-ai scris tu! – i-am spus eu și ca să-l temperez, și ca să-i arăt maiorului că nu-l las să se laude-ntr-atâta, în timp ce el hohotea plin de fericire.

Dar nu mi-a mers. Fericit, amuzat, destul de abțiguit, printre hohote Disgraziato dădea din cap cu mare forță aprobativă:

-Ba da; ba da! – insista el să-l credem - De la mine a aflat și atunci mi-am dat seama că e un băiat foarte potent, fiindcă m-a rugat să-i fac neapărat cunoștință cu mezelarul. Pe cuvânt de onoare; uite, ca ziariști și colegi înțelegeți când vă spun că, de atunci, gazeta noastră face reclamă gratuită la mezelurile ăstuia!... Deci, v-ați prins cum a făcut Benito prețul, dacă de atunci sunt prieteni și mă refuză să vină la mine la masă, ca să se ducă cu ăla!... V-ați prins?... Dacă pe mine mă refuză – o făcu el din nou pe orgoliosul rănit, fără să-i pese că noi pricepuserăm câți bani dădea pe el acel Mussolini – înseamnă că Benito, care a învățat de la mine gazetărie, are de învățat de la mezelar mai multe!... Mai multe păsărici, sau mai multe despre păsărica femeii; v-ați prins, nu?!

- Ne-am cam prins – răspunse politicos maiorul la insistenele lui și, bine dispuși, ciocnirăm toți trei.

- Cred și eu că v-ați prins! – exclama bucuros Disgraziato ne lăsându-se mai prejos – Benito e un băiat foarte potent; de asta umblă mereu încruntat ca un taur. Adică nu glumește, la fel cu taurul când umblă după vaci; ci adulmecă încruntat... Da; cum vă povesteam: Când a aflat de la mine câ mezelarul nu face față la câte i se oferă, s-a dus la prostul pofticios și i-a spus să nu mai alunge ce are surplus la primit pachețele, că i le satisface el!... Și,

Page 117: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

116

uite-așa au devenit buni prieteni, despre Mussolini spunându-se că poate avea și șapte femei pe zi!... E potent băiatul; asta pot să vă garantez. Nu mă laud că de la mine a luat multe femei, dar...- Și, comandând încă un rând, reveni la modul său de a gândi egolatric și lăudăros: Dar nu-mi pasă; n-are decât să fie și el „il futatore de la citta”, că și eu am fost; uite, să spună Toni!...

5. După două săptămâni, când noi reajungeam acolo pentru un

nou număr din gazetă, nelăsându-l inima să nu mă caute, mă-ntâmpina iarăși cu exclamațiile lui care-l făceau pe maior să mă-ntrebe curios cum de el, om de petreceri și baluri vieneze, nu aflase până atunci de farmecele asemănătoare ale Bucureștiului și îmi cerea să-i confirm dacă era adevărată faima de „Micul Paris”... Era! – îi confirmam eu și-i descriam, nu balurile alea de cartier la care mă dusese Disgraziato, ci cele de la Teatrul Național cărora, de la mansarda centralei mele unde primeam depeșe pentru ziarele lui Mille, le vedeam focurile de artificii, despre serbările de la Ateneul Român care erau într-adevăr mărețe, chiar dacă noi căscam gura de pe margine și despre bătăile de flori de la Șosea care erau cu adevărat grozave inaugurând fiecare primăvară.

Așa că, primirea făcută de Disgraziato, dacă era acolo când noi reajungeam la tipografia din Trento, sau exclamațiile cu care intra mai târziu, când afla că veniserăm, deveniseră o obișnuință:

-Ai ajuns, Toni!... Ai venit din nou să-mi aduci aminte de femeile mele din București!... De nobilele mele amante care și acum mai plâng după mine!... De anii tinereții mele când renunțasem la slujba pe vapor ca să facem marea gazetărie... Da, domnilor, că eu am fost pe vapor... am fost aproape căpitan de vapor - se umfla el față de proștii din tipografie - și-am acceptat să mă debarc din chemarea pentru gazetărie. Să vă spună el: Am făcut mare gazetărie; ca la Paris... Exact ca la Paris!... Gazetărie cu mii și mii de cititori, nu cu...

Odată, când ne întâmpina astfel, n-a mai apucat să vorbească de precaritatea foilor pe care le scotea acolo, foi post-garibaldiste care luau conspirative drumuri necunoscute sau se citeau mai pe ascuns, ca și unele cu reclame multe și adrese de prăvălii de unde, pesemne, își scotea banii. N-a mai apucat, fiindcă ușile au fost date laoparte de câțiva jandarmi care s-au postat militărește, dar ofițerii care intrau erau sub comanda unui civil cu mutră clasică de polițist.

Page 118: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

117

Acela, arătând santinelele, a poruncit să nu se miște nimeni. L-a luat pe patron după el începând să scotocească prin ateliere unde, când găsea câte ceva care i se părea suspect, chema jandarmii ca să ridice obiectul sau să-l ia pe lucrătorul bănuit împingându-l în locul bine păzit unde-i înghesuiau pe arestați. Făcea asta într-un ritm de mașină polițenească bine unsă, în vreme ce pe ofițeri îi puse să ne legitimeze pe toți cei din încăperea mare, cu multe mese la care clienții tipografiei își făceau corecturile. Nouă, desigur, ne-au dat drumul primii, salutându-ne, dar notându-și, pentru orice eventualitate datele noastre spre a le verifica la comandament. Lui Disgraziato, însă, nu; fapt pentru care, din curtea unde ne retrăsesem cu corectorii noștri ca să vedem de gazetă, am auzit turuiala lui, de data asta cu ton indignat și protestatar, pomenind mereu împărăția, împăratul și alte forțe imperiale care-i dăduseră patalamalele pe care el le arăta făcând caz de nu știu ce privilegii, amenințând cu nu știu ce instituții și nume de granguri în așa fel încât, când polițistul în civil a revenit triumfător împingându-l spre grupul celor arestați și pe Mussolini, iar jandarmii care-i veneau pe urme aduceau zațul de plumb al corpurilor delicte, cercetând hârtiile de care făcea caz Disgraziato, a făcut semn să fie eliberat.

Ei bine, atunci l-am văzut ca niciodată luând-o la sănătoasa în pas de marș, că nu s-a mai oprit nici lângă mine, ci mi-a spus din mers ”Ne vedem data viitoare Toni; dacă nu sunt aici mă cauți la bistrou”... - și dus a fost, de parcă nu-i venea să creadă că a scăpat. Dădea precipitat din mâini și grăbea cu un mers în zig-zag, ca și cum ar fi vrut să-și piardă urma. Și a dispărut undeva făcându-se nevăzut, în vreme ce noi pricepeam că era vorba de conspiratori care tipăriseră afișe chemând la luptă împotriva imperiului, a împăratului și alte chestii din astea. Am aflat din alte ziare, ca și din întîmplarea tristă, care le-a dat apă la moară dușmanilor maiorului meu. Pentru că, atunci când am ajuns la comandamentul de la castel, am fost pur și simplu puși sub arest, izolați unul de altul până s-a constituit un consiliu militar care să ne ancheteze, din acuzațiile aduse, reușind să aflu restul.

De fapt, era limpede răzbunarea acelor ariviști suficienți și banali, făloși cu funcțiile lor obscure de comandament provincial, pe care venirea maiorului, slăbiciunea arătată de prima dată de generalul von Bindermann pentru el și presupusele lui legături în statele majore de la centru îi deranja și le jignea pretențiile de ștăbuleți locali, care acum îi găsiseră ac de cojoc. Au profitat de faptul că informarea cu identificarea noastră în tipografia unde-au

Page 119: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

118

fost arestați conspiratorii nu a ajuns direct la general ci a căzut în mâinile unuia dintre ei și au alarmat lucrurile în așa fel încât să-l oblige pe comandant să facă un tribunal marțial să ne judece. Acesta nu s-a putut opune, fiindcă cine știe ce rapoarte secrete i s-ar fi putut face către centru dar, spunând că nu e pe front, nu a acceptat tribunal, ci doar un consiliu militar pe care-l prezida chiar el anchetându-ne în scopul de a ne deferi apoi justiției militare. Nu știam dacă patronul tipografiei sau Disgraziato erau implicați, fiindcă la anchetă, am aflat numai că doi dintre tipografi au fost dovediți drept vechi conspiratori și spioni revanșarzi ai regatului Italiei, fiind executați după o judecată foarte sumară, iar Benito Mussolini, fiind cetățean italian, a fost expulzat. Așa că noi și cei doi corectori care au fost aduși între timp sub arest, trebuia să dovedim că nu am avut de-a face cu ei. Dar tot acolo, mi-am dat seama că invidioșii pe care-i deranja maiorul n-au stat degeaba culegând tot felul de informații despre ce se petrecea în deplasările noastre pe la regimente și chiar faptul că, la Trento, fuseserăm într-un restaurant unde se strâng de obicei conspiratorii. Deci, îi sfida el, maiorul, și-i mai ciupea în articolele pe care le publica în gazetă; le și fascina femeile acelea pedant-provinciale pe care le aduceau la baluri, dar avuseseră și ei grijă să-i pună spioni pe urme, cu toate că restaurantul despre care era vorba corespundea baremurilor unui loc public de categoria în care aveau voie să intre ofițerii majestății sale imperiale. Acestea erau lucruri pe care maiorul, unele le-a spus, altele le-a lăsat să se-nțeleagă suținându-și apărarea iar, în privința noastră, cavalerește, asumându-și orice vină ni s-ar fi putut aduce.

Și totuși, iertându-ne pe noi, care am lucrat sub ordin, i-au găsit vina că ne-a lăsat să lucrăm în acea tipografie unde puteam avea de-a face cu conspiratorii iar, generalul ne mai având cum să-l ajute, au hotărât ștergerea lui din controalele diviziei și trimiterea la dispoziția unui eșalon superior care să-l judece.

Era un domn maiorul von Ramm. A fost demn, i-a sfidat pe lătrăi și nici n-a abuzat de faptul că generalul era de partea lui. Ba, în vreme ce înrăiții se cam bâlbâiau față de argumentele sale, el a fost cel care a dat soluția cu punerea la dispoziția unui eșalon superior, ceea ce-i satisfăcea, pentru că, oricum, pleca din divizie ne mai stându-le-n coastă. În eleganța lui cavalerească, nu s-a gândit numai la el, ci și la mine care, terminându-mi-se stagiul de trei ani, tocmai mi se făcuseră formele de reangajare pentru cei încă șapte prevăzuți pentru gradele inferioare dintre care eram

Page 120: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

119

condamnat să fac parte, dacă voiam să am un rost și o leafă. „Dacă rămâi cu hienele astea aici, te mănâncă” – mi-a spus găsindu-și vreme și pentru soarta mea. Și l-a convins pe general să-mi facă uitate formele de reangajare care încă nu se definitivaseră, lăsându-mă temporar la vatră, așa cum regulamentul prevedea pentru o anumită perioadă: „Dac-ai să fii nevoit să te reangajezi, oricum, ai să cauți să mergi în altă parte.” – mi-a spus el cu grijă emoționându-mă pentru că fusese singurul suflet mai ales în lumea aceea cazonă, care înțelesese dorința mea de citit și învățătură.

-Nu, domnule maior - i-am răspuns dându-mi lacrimile – eu mă reangajam ca să lucrez în continuare cu dumneavoastră, că mi-ați dat aripi!... Altfel, printre sufletele astea de militari abrutizați, e o închisoare pentru mine...

În acest fel, am plecat amândoi odată de la acel castel din Dolomiți, conduși spre Trento chiar în furgonul făcut de noi pentru redacție, fiindcă la garnizoana de acolo aveau să mi se facă mie formele de lăsare la vatră, iar lui cele de trimitere mai departe sub escortă. Frumos, demn, știind să nu-și arate prea mult sentimentele pe care i le simțeam că răspundeau alor mele, când ne-am despărțit, el mi-a spus luând încă o dată totul asupra sa:

-Îmi pare rău, Toni, că te-am adus în necaz, dar am să-ți fac o bucurie și am să-ți spun că, oricâte bârfe au lansat mahalagii ăștia în uniformă despre mine, eu i-am fost aghiotant loaial doamnei Katharina, iar duelul cu care am greșit e adevărul despre pedepsirea mea, nu bârfele celelalte...

- Am fost întotdeauna convins de asta, domnule maior –i-am spus simțind că avea nevoie de încredere și că nu-i era indiferentă încredere mea. Ceea ce îmi și dovedi imediat întregindu-și mărturisirea:

- Îi sunt chiar un fel de nepot; o rudă săracă, de care ea a avut grijă. Ea m-a dat la școala militară, printre fii de nobili din ăștia noi și m-a stimulat să-nvăț să mă port mai stilat decât ei. Pentru că și ea, îți dai seama: comportament mai nobil nu există, dacă de atâția ani este și rămâne favorita împăratului, cum ar tânji multe prințese și contese. Dar ea le e superioară prin sensibilitatea de artistă și prin talentul cu care a învățat să se comporte ca o regină. Ăștia, nobilii banali ne urăsc; ne urăsc mai tare cu cât sunt ei mai mărunți. Iar, când pot, ne și jignesc amintindu-ne de condiția de copii săraci de la care am plecat. Ca și cum asta n-ar însemna că meritul nostru e și mai mare, dacă am ajuns să fim mai nobili decât ei. Nu ne iartă, ne provoacă, ne jignesc... Așa m-a jignit cel pe care l-am

Page 121: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

120

sfârtecat în duel. Dar ăla era, măcar, statmajorist. Cu mârlănia provincialilor ăstora, nu mă pun. Îi disprețuiesc și atâta tot!... Bine c-am reușit să te salvez, chiar dacă ai rămas fără solda aia pe care ai fi început s-o iei. Te-ar fi mâncat... - Apoi m-a bătut pe umăr, a împărțit cu mine tutunul pe care-l avea și a găsit replica spre a ne despărți vesel: Dacă te-ntorci la București, să mă chemi să văd și eu Micul Paris, sau să cunosc nobilele doamne ale palavragiului ăluia!...

6. Sigur că Disgraziato m-a angajat imediat ce l-am întâlnit într-o

cârciumă de lângă gara din Trento; alta decât cea unde-mi spusese să-l caut și, de unde, când am întrebat de el, mi s-a cam făcut vânt. Și, cum la tipografia aceea nu mai îndrăzneam să mă duc, m-am îndreptat spre gară; să fac rost de bani vânzând pe oricât foaia de drum care mi s-a dat să ajung în Sătmar. Și așa, norocul meu a fost c-am căutat cea mai ieftină cârciumă cum sunt pe lângă gări. Era una chiar de belea, unde omul meu își făcea reclamă la ziar cu un discurs mult mai fulminant decât scopul de a încasa cele câteva parale cu care se vindea foaia, el însuși dându-se mult mai mare, ca și cum ar fi agitat o parte întreagă a lumii și nu pe bieții italieni din orașul aservit Vienei. Iar diferența dintre emfaza cu care vorbea și mizeria în care se străduia să scoată gazeta, am văzut-o când m-a dus în ceea ce numea el: „O să te găzduiesc la mine la redacție”...

-Sediul adevărat e la Trieste – s-a simțit obligat să mă avertizeze văzându-mi dezamăgirea; acolo e port mare, avem și amenajări de telegraf cum trebuie. O să te simți ca la București!... Numai că, acuma, bine c-ai scăpat și m-ai mai găsit, fiindcă eu trebuie so-ntind în Italia. Cu toate actele mele, ăștia m-au cam dibuit... Ai văzut, doar, că pe Benito l-au expulzat!

Ce era să fac?!... Așa am ajuns cu el în partea cealaltă a Italiei, pe care Napoleon al treilea i-o smulsese lui Franz Iosif când erau încă tineri, încurajând regatul Casei de Savoya; în Venezia Giulia, în Veneto, în Emilia Romagna, unde am peregrinat împreună cu el mai bine de doi ani. Fiindcă Italia era sătulă și de gargaragii, și de ziariști improvizați ca el. Acolo mergea mai greu, selecția fiind mai mare. Era, doar, patria foilor tipărite care se vindeau de multă vreme curioșilor pentru o băncuță de aceea mică, o para, o ultimă diviziune de monedă care-n Italia se numea „gazetta” ; și, de aici, de la prețul de o gazetă, a venit și porecla asta dată ziarelor: „Dă-

Page 122: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

121

mi o foaie de o gazettă” sau „Luați o foaie nou apărută, cu numai o gazettă” au devenit „Dă gazeta” sau „Ia gazeta”...

Ne-am oprit mai întâi în Udine trecând prin Marmolata, peste râuri ca Isarco, Brenta, Piave pe malurile cărora trăiau neamuri de italieni împărțiți ca supuși, între regatul lor și imperiul habsburgic, fapt pentru care se cunoșteau și erau chiar neamuri din familiile satelor înrudite prin care trecea granița. Acolo era proaspăt ecoul dramatic al execuției celor doi tipografi, fiind considerați veri de-ai lor și mari patrioți italieni. Circula chiar și un ziar pe care Mussolini începuse să-l scoată la Forli, în regiunea lui natală, unde se întorsese tocmai ca să sfideze faptul că fusese cândva exmatriculat de la liceul din Forli și scria cu litere mari dedesubtul titlului „ziar socialist”. Acolo publica el un articol teribil, ca o rugăciune de blestem, intitulat „Pe altarul revoluției” și dedicat memoriei celor doi tipografi executați la zid de justiția militară austriacă. Avea, în stilul lui, aceeași vehemență cu care îl auzeam pe Disgraziato contestând totul, ba, chiar și aceeași tendință de a se lăuda pe sine, cum obișnuia acesta, dar la un alt nivel. La un nivel de om care știe să scrie, care cântărește lucrurile și le îmbracă frumos în vorbe așa ca să nu fie exagerate, ca la palavragiul ăsta. Adică un Disgraziato mai fin, mai elevat, care vorbea într-adevăr mereu de trei arestați revanșarzi, dintre care unul era el; apoi deplângea moartea celor doi condamnați de tribunalul militar care pe el îl expulzase și ajungea, astfel, iarăși la el, care avea de gând să lupte și să-i răzbune pe cei uciși; ajungând din nou la ei îi declara eroi sacrificați, îi plângea, dar făcea o teorie a sacrificiului necesar, citând din drama „Hernani” a lui Victor Hugo dictonul: „Ad augusta per angusta”. Pentru a reveni la sine ca să spună că aceste sacrificii pe altarul revoluției sunt necesare, garantând o victorie și mai triumfătoare a revoluției pe care ei, socialiștii o doresc și că, el, crezând în această revoluție, îi omagiază pe eroii care s-au sacrificat, reajungând astfel la cei cu care a fost împreună arestat dar au avut altă soartă și, amenințându-i vehement pe slujitorii tiraniei imperiale, încheia cu vorbe mari despre ce trebuie să facă ei, revoluționarii care vor să schimbe lumea...

-Vezi ce frumos scrie, eu l-am învățat gazetărie! – se lăuda Disgraziato și, luând tăcerea mea drept neîncredere, insista: Ce, nu crezi că eu l-am învățat?

- Nu e vorba de asta - i-am spus liniștindu-l – eu la altceva mă gândesc.

- La ce?

Page 123: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

122

- Mă-ntreb, mai bine zis, Disgraziato; mă-ntreb de ce, voi, când vorbiți, produceți atâta ură... și amenințare... și dorință de distrugere. De ce vorbiți că sunt necesare sacrificii? De ce vedeți totul cu sânge și răzbunare?... Ai văzut că și maiorul vă spunea asta!

-De ce? Fiindcă suntem bărbați și avem curajul s-o recunoaștem! – mă înfruntă el în așa fel încât, pentru prima dată a trebuit să i-o spun:

- Nu e vorba de bărbăție, Disgraziato, e vorba de omenie. Iar omenia vrea pace, nu vrea sacrificii; omenia vrea înțelegere, nu răzbunare; omenia înseamnă să nu vrei sacrificarea nimănui. Și să n-o admiți.

- Adică să te lași călcat în picioare, să te lași jefuit de cei care se-mbogățesc, să te lași...

- Am spus, Disgraziato: Să n-o admiți. - Și să nu-i distrugi?! - țipă el la mine ca și cum mi-ar fi spus

că am înnebunit. - Nu. – i-am răspuns eu ferm, așa cum mă făcuseră anii

înjositori din armată – Nu de distrugere are nevoie omenirea. - Și, atunci, cum răzbunăm sacrificiul despre care vorbește aici

Benito. - Asta-i, Disgraziato. Eu cred că nu trebuie să răzbunăm; eu

cred că trebuie să construim ceva, ca să schimbăm lucrurile. - Ai citit cărți tâmpite!... Păi cum vrei să vinzi gazeta dacă nu

inciți oamenii?! Îmi spuse el și nu-mi mai dădu atenție. Dar nici eu nu i-am

spus că nu din cărți învățasem asta, ci de la maiorul von Ramm care citise mult mai mult decât el, care știa tot ce se scrisese despre revoluție și, tocmai de asta era împotriva primitivismului sângeros.

Seara, în taverna unde se strângeau anarhiștii din Udine, Disgraziato perora vehement folosind toate vorbele din articolul lui Mussolini și adăugând de la el acele accente și mai vehemente, prin care exagera întotdeauna. Dar o făcea intenționat, pentru că, atunci când am rămas singuri, mi-a spus:

-Ei, ai văzut? Ai văzut la ce cască gura oamenii? Eu verific prin asta ce trebuie să scrii în gazetă ca s-o poți vinde, fraiere!... Lumea mă cunoaște, o să scoatem aici o gazetă să zbârnâie!

Dar n-a zbârnâit. Disgraziato n-a reușit, cu toate că era cunoscut ca semnătură din foile care deja circulau. Dar acestea erau destule, fiind făcute să ajungă și într-un fel și-ntr-altul peste granițe; și în stânga spre Trento cu Tirolul de sud, de unde veneam

Page 124: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

123

și în dreapta, spre Gorizia, Trieste și Fiume care aparțineau tot imperiului împărțind cum era mai dramatic familiile de italieni pe care eu îi vedeam aici întrutocmai ca pe frații mei din Ardeal. Dar și în centrul acesta friulan pe care regatul italian îl recăpătase odată cu cel lombard, în entuziasmul luptelor de eliberare ale secolului trecut, oamenii de aici, care aveau încă amintirea apăsării, devenind cei mai mari patrioți. Despărțiți de stăpânirile politice, dar frați de-o parte și de alta a acestor granițe, italienii de-aici, cum spuneam, erau întrutocmai precum cei ai noștri de-o parte și de alta a Carpaților sau de-o parte și de alta a Prutului. Iar discursurile de răsturnare totală și rebarbativă ale nevindecatului anarhist care era Disgraziato, îi aduceau și lui aura de patriot, cu toate că, în fondul lucrurilor, molipsit de radicalismul pe care eu îl cunoscusem la „România Muncitoare”, el clama împotriva tuturor celor bogați și nobili, așa că nu prea-i avea la inimă nici pe regii de Savoya. Oricum, însă, oamenii ne primeau bine și el era considerat acolo un erou care-i organizează pe frații lor de peste graniță. Gazetă, însă, n-am putut face.

O altă asemănare, însă, cu sentimentele și realitățile pe care le trăisem în România, am găsit când am intrat mai în inima Italiei, acolo unde de-acuma, oamenii își aveau țara lor, cu guvernul considerat al lor, cu idei entuziaste de unitate națională care se trăgeau de la patriotismul din jurul construcției statului modern sub steagul lui Cavour, așa cum în țara noastră, cea a Principatelor Unite după care tânjeau și românii de peste granițe, ne-o construiseră cei de la 1848: Bălcescu, Eliade, Alecu Russo, apoi în continuare Kogălniceanu, Rosetti, Anastasie Panu, ca să vorbesc numai despre condeiele mari de care am avut cum afla în redacție, făcându-mi cultura mea amestecată, prin citirea enclopediilor și colecțiilor de ziare. Condeie revoluționare din stirpea cărora, prin Beldiman de la care preluase „Adevărul”, se trăgea și patronul meu Constantin Mille. Da: Ei toți, aceștia din regatul lărgit al Italiei, aveau un cult pentru Cavour care i-a unificat, cum aveau ai noștri pentru Cuza și bărbații care-l ajutaseră la Unirea principatelor și pentru Brătienii care-l aduseseră pe rege forțând ieșirea de sub suzeranitatea turcilor. Așa cum tânjeam și noi, cei stăpâniți de Habsburgii care stăteau gata să intervină și să distrugă asemenea țări libere, tânjeau și cei ocupați de celălalt acaparator: țarul. Iar spiritul revoluționar al italienilor era, ca și la București, un altul; unul patriotic, al întăririi sub steag și sub tron, al cunoașterii adevăratului dușman, care era cel ce impunea granițele între frați,

Page 125: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

124

și nu al asmuțirii generale revoluționare fără Dumnezeu, cum făceau anarhiștii ce se considerau verii lui Luigi Lucheni, cel care-o omorâse degeaba pe biata Sisi, împărăteasa cu sentimentele cele mai apropiate de garibaldiști. Aici, în centrul țării, unde ajunsesem căutând de lucru, o asemenea politică era uitată, sau neglijată, important fiind regatul care se constituise și care trebuia lărgit la toți italienii, exact cum voiam și noi în Ardeal să ne alipim la regatul României. Așa că discursul lui Disgraziato nu mai prindea tot atât de bine ca acolo, pe margine, la granițe.

Trecuserăm prin Verona, Padova, Parma, Bologna, lucrând prin tipografii sau pe la expediția unor ziare, dar ne reușind să facem prea mult cheag. Numai la Padova am găsit de lucru ceva mai stabil, la universitatea care tipărea cărți și cursuri în fascicole ca niște reviste periodice, iar priceperea noastră ca secretari de redacție și-a dovedit rostul organizând mai bine aparițile acestea, dar colaborând și la ziarul universității unde eu speram poate, chiar să devin student. Încolo, lucrurile n-au fost prea roze fiindcă, ba găseam patroni cu care ne potriveam la idei, mai degrabă la ideile lui Disgraziato, dar o duceau și ei pe sponci tipărindu-și publicațiile când puteau, ba găseam redacții stabile care, după prima tiradă pe care o începea îmbătrânitul contestatar, ne concedia.

-Sunt niște proști!... – proclama el cu amenințător dispreț, cu toate că, de fapt, se autocaracteriza – fanfaroni vorbăreți, se dau în vânt cu fluturarea tricolorului, dar habar n-au ce-i aia revoluția adevărată!

- Păi dacă tricolorul ăsta îi unește – îi spuneam eu – ai văzut că și la București, tot tricolor avem și tot asta ne unește.

- Împotriva vulturului negru de pe drapelul lui Franz Iosif, da!... Dar împotriva celor care exploatează și se-mbogățesc, n-au cap să se-ntrebe. Trebuie să li-l deschidem! – se dădea el superior atrăgându-mi atenția: Măi, eu sunt italian din nord, am școală germană, meticuloasă! Eu nu sunt latin superficial ca voi, să mă-mbăt cu tricolorul. Nemții fac analiza capitalului și pun la cale revoluții ca lumea! Italienii, ca și românii, doar gura-i de voi!... Băă, eu am lucrat la „Worwarts”, care-i ziarul socialiștilor germani. E drept, ăia nu înjură, ca noi; dar când spun că ceva trebuie distrus, distrug!... Revoluția e calcul; și fermitate. Revoluția nu-i treabă de bulevard, ci e carvonarism ascuns, care de-odată explodează. Iar, când explodează, distruge totul!... Totul, înțelegi?! Ca să putem s-o

Page 126: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

125

luăm de la capăt, să facem o lume nouă, așa cum tot nemții, cu filosofii lor au spus-o!... Eu nu sunt un palavragiu de italian!...

Se vedea un cu totul altul decât era, cu toate că eu încercam să-i spun că, prin ce rostim pe gură, ne manifestăm sentimentele, iar sentimentele astea patriotice sunt cinstite... Nu înțelegea. Disprețul lui era răutăcios și răzbunător conducându-l la ieșirile alea anarhice de a clama distrugerea generală pentru o revoluție pe care nu știa s-o explice. Câtă diferență între disprețul ăsta al lui, vindicativ, pus pe explozii și pe acte teroriste, dacă nu reale, măcar în vorbăria cu care-i incita pe alții, și disprețul nobil cu care maiorul, al doilea om după Constantin Mille care mă luase în serios parcă citindu-mi sufletul de timid copil ardelean covârșit de câte-mi dădeam seama că nu știam și aveam de învățat!... Disprețul lui nobil; superior și sincer arătând doar dorința de a nu avea de-a face cu mârlănia și prostia înjositoare; disprețul lui ca o apărare rațională de rău, o eleganță cavalerească și romantică în discernerea binelui; și nu o negație distructivă venind din partea celui care ar vrea să se răzbune pe omenirea în care n-a reușit să se afirme săpulberând totul, numai datorită faptului că el n-ar avea de pierdut nimic.

Disgraziato nu știa decât să peroreze, superficial, exact cum zicea el că sunt italienii de care se diferenția prin faptul că învățase despre revoluție de la nemții care o fac meticulos și calculat. I-am spus-o de nenumărate ori pentru că, găsindu-l mai îmbătrânit acuma, lăudându-se mai mult cu amintirile pe care și le fabula, nu mai avea nici hazul omului tânăr, care, fiind în putere, poate să mai și facă ceea ce-i alimentează lăudăroșenia. A omului tânăr care, chiar agresiv, nu e atât de plin de regrete și de ratări încât să-și urască întregul mediu înconjurător.

La Padova, de exemplu, unde după Udine și Verona, care n-aveau nevoie de gazetăria plină de efort ce încercam s-o facem fără să găsim o adresă precisă pentru tipăriturile scoase deseori pe datorie, ne găsisem în sfârșit un rost, dar tot n-am rezistat mai mult de vreun an. Înflăcărându-se la modul lui inutil împotriva studenților care erau entuziasmați patriotic de politicile pe care le promovase Cavour și aveau un puternic cerc de continuare a idealurilor de mărire economică și teritorială a Italiei pornite de acela, continuând mișcarea de afirmare și educație națională pe care marele lor om politic o începuse cu ziarul ”Risorgimento”, tocmai acolo, într-un mediu intelectual real, marcat de respectul pentru Cavour, el s-a găsit să fie împotrivă. Să se dea drept marele

Page 127: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

126

gazetar care poate să critice o tradiție întreagă devenită, din simpla citire a unei gazete, o întreagă mișcare națională.

-Ce mare lucru e „Risorgimento”?! – spunea el nihilist – dacă n-ar fi existat garibaldismul sub forma lui armată, care a adus victorii prin răscoală armată și ocupații armate, ce făcea Italia cu acel „Risorgimento” care i-a îmbogățit pe capitaliști?!... - Și, iarăși amintindu-mi de accentele cu violența și lupta de clasă pe care apăsau unii și la „România muncitoare”, în București, când îl puneau pe Disgraziato să agite spiritele, continua și mai supărător pentru admiratorii lui Cavour, care voiau să-i continue opera de afirmare a Italiei și a italienilor - Cavour nu vedea mai departe de interesele lui de nobil, de conte care a slujit regalitatea și nu Italia!...

Ba, ajungea la neobrăzarea de a le spune el cum trebuia slujită Italia: distrugând întâi totul și apoi luând-o de la capăt!...

Bine înțeles, că a trebuit să o luăm noi de la capăt. Fiindcă ne-au alungat de la universitate în urma protestelor vehemente ale unor grupuri de studenți pe care el, încercând să-și facă grupul său, nu-i scotea din „retrograzi” și „elemente elitiste cărora nu le pasă de nevoile revoluționare ale momentului”. Iar, la Parma și la Bolgna n-am mai făcut gazetărie decât colaborând la unele publicații neînsemnate, dar traiul ni-l câștigam cu meseria noastră de început, angajându-ne telegrafiști la poștă.

De certat serios, însă, m-am certat cu el la Milano, oraș în plină dezvoltare chiar datorită politicii de creștere a industriilor începută prin guvernarea lui Cavour și ajungând acum la a doua generație de industriași, unde am venit de îndată ce s-a auzit că Mussolini fusese înscăunat șeful celui mai important ziar al socialiștilor: „Avanti”.

Pentru că, de fapt, Disgraziato ținea la mine, așa, în momente sentimentale, când devenea mai puțin vindicativ și mai uman; dar îl purta și un anume interes față de care știa că eu, tânăr debusolat care n-aveam pe nimeni în lumea aia prin care vagabondam, puteam să-l ajut: Bun de gură, el nu prea scria, obișnuit mai mult cu treburile tehnice ale redacției. Pe când, despre mine știa că, dacă mă pune lângă un telegraf în legătură cu agențiile, sau îmi pune în față două depeșe și o informație strecurată de nu știu cine, sunt în stare să scot un text bun de publicat. La „Adevărul” fusesem eu însumi unul dintre ei și deprinsesem destule de la gazetarii care lucrau cu foarfeca printre depeșe, informații din enciclopedii, colecții de ziare. N-aveam eu idei și nu eram în stare de articole cu

Page 128: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

127

ecouri lungi, cum scria patronul nostru Constantin Mille, sau Bacalbașa, sau cronicarul extern, sau boierul acela cu cronica mondenă a bârfei de cafenea de la care toți provincialii aflau ce se întâmplă fie în lumea largă, fie în lumea bună a Bucureștilor; asta nu eram, dar ceea ce se cheamă „ziarist cu foarfeca”, eram. Știam că meseria asta, la București, chiar un italian o adusese: Cazzavilan, cel care înaintea noastră, făcuse „Universul” în capul străzii. Iar în biblioteca lui Mille, învățasem prea bine cum poți veni cu o depeșă care aduce noutăți, pe baza căreia cauți la aceeași categorie de știri o întîmplare mai veche la care faci referire și, dacă la astea adaugi o definiție dintr-o enciclopedie, poți arăta că ești stăpân pe domeniu și ai dreptul să comentezi cum trebuie faptele zilei. De asta mă simțeam bine la Padova, unde era Universitate și aveam biblioteci mari. Dacă nu ar fi fost nebunia lui și am fi rămas acolo, poate chiar că aș fi reușit să mă lipesc pe lângă vreo facultate ajungând la studii mai largi. Asta fusese speranța mea... Prin faptul, deci, că ne completam unul pe altul, eram legați chiar dacă am fi vrut să ne despărțim. Căutam amândoi noutățile, eu scriind apoi textul și făcându-i adăugările respective, iar el corectându-l într-o limbă italiană mai bună decât putusem învăța eu în câțiva ani. Desigur, el era bun și la altele, pentru că tupeul lui era cel cu care pătrundeam la patronii de ziare vorbindu-le despre specializarea noastră în tehnicile legăturilor cu agențiile de presă din întreaga lume și a folosirii depeșelor cât mai proaspete, spre a face gazeta vândută pentru noutăți. Dar, una peste alta, eram legați amândoi în acest mod de a ne câștiga traiul și, când el întrecea măsura încercând să dea lecții de revoluționarism, trebuia să sufăr și eu, fiindcă și de descurcat, ne descurcam prin abilitățile lui.

7. Dar la Milano, n-am mai răbdat pentru că, într-adevăr,

ajunsesem într-o situație bună. Mussolini n-a stat mult pe gânduri și, fiindcă tocmai îi dăduse afară pe unii care țineau cu sindicatele galbene, ne-a angajat. Cerându-ne să fim cât mai radicali și mai roșii, el ne-a încredințat nouă pagina zilnică și un supliment al ziarului dedicat mișcării sindicale, unde era nevoie de strâns știri și ținut la curent cu atitudinile din întreaga lume, adică exact ce știam noi în lucrul pe telegraf cu agențiile, plus relațiile lui Disgraziato în imperiul habsburgic și pe toată Dunărea navigabilă în imperiul

Page 129: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

128

German. Lucrurile au mers foarte bine iar tirajul creștea fiind vorba de multe întreprinderi cărora le rezolvam problemele sociale și sindicale. Primeam reclame de la patroni și abonamente de la salariați, problema legăturilor telegrafice era bine rezolvată în acel oraș mare unde se produceau și aparatele care urmaseră invenției lui Marconi, tipografia era modernizată lucrând rapid, iar îndemânarea noastră de a aduce sau a produce știri noi făcea ca și vânzarea liberă a gazetei să aducă beneficii.

Pe la mijlocul lui aprilie, însă, eram în anul 1914, au început să vină știri mai agitate despre mișcările greviste începute încă din 1913 în America și agravate acum la minele din Colorado al căror proprietar era urmașul familiei Rockefeller. Iar Disgraziato s-a deslănțuit ca să-i facă plăcere lui Mussolini care ne încuraja să fim cât mai vehemenți și cât mai instigatori când ne adresam mișcărilor din Italia, luând exemple de revolte grave și răscoale puternice din alte țări, spre a arăta, cum spunea el „calea de forță și mâna care nu iartă” în mișcările în care era provocată muncitorimea, ca și în cele naționaliste, în cele revanșiste, și-n tot ce putea să tulbure anarhic prin revoluție. Se încingeau amândoi și când vorbeau despre asta și când scriau, de parcă un demon al distrugerii îi mâna de la spate, sau îi adăpa la apele murdare ale vărsării de sânge cu orice preț, făcându-i la fel de nesimțitori ca și miltarii abrutizați din lumea cărora reușisem să scap dar, ca un blestem, dădusem aici peste alta. Pentru că ei nu se jucau cu cuvintele ci, ca și cum ar fi știut de la o forță malefică ce-i domina, că numai pentru asta puteau fi plătiți, numai prin asta puteau câștiga și numai prin asta se puneau în valoare, incendiau totul exultând de bucurie. Ceeea ce mă făcea din ce în ce mai mult să am intuiția că n-o făceau din simpla plăcere, ci chiar se aflau în slujba unei forțe distructive mânată de niște rațiuni foarte exacte prin care le dădea ordine precise asmuțindu-i. Și chiar am avut ocazia să-mi confirm această intuiție. Dar asta, mult mai târziu. Atunci puteam fi doar un naiv care trăia cel mult un sentiment de indignare făcând jocurile lui Disgraziato.

Veștile care veneau despre masacrul de la Ludlow, o colonie de mineri din Colorado unde garda națională intervenise înăbușind sângeros mișcările greviste, se așezau în mintea mea pe fondul acela de nedumerire pe care-l căpătasem mai tânăr și mai crud fiind, când citeam exagerările din articolele omului pe care-l admiram, în legătură cu barbaria țăranilor răsculați dar și modul neverosimil de sângeros în care îi pedepseau pe aceștia ceilalți țărani români care se aflau sub arme. Dar, fiindcă pe Disgraziato

Page 130: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

129

nu-l idealizam cum mă-ndemna admirația față de Constantin Mille, eu nu mai plângeam derutat întrebându-mă ce se întâmplă cu dragul meu patron ci, abrutizat de anii de armată trăiți printre cele mai de jos sentimente cazone, îl înfruntam și-l batjocoream. Ba, chiar, când îl prindeam cum, ca să facă plăcere spiritului combativ cu care ne biciuia pe noi Mussolini, dar parcă îl biciuia și pe el venind din niște sfere foarte oculte, îl amenințam că eu nu semnez așa ceva, chiar dacă lui puțin îi păsa, spunându-mi de la obraz: ”Nu semnezi, nu te plătește; nu te plătește, nu mănânci!”... Ba, mai mult, dându-mi aceste lecții, el nici nu-mi mai arăta tot ce scria și, lăsându-mă să lucrez la pagina zilnică unde se înserau tot felul de știri, își rezerva pentru provocările lui sau, poate, pentru a servi titlurile incendiare pe care i le dicta Mussolini, suplimentul acela care se vindea foarte bine.

Așa am ajuns la scandalul de unde era gata să fie dat afară și Mussolini care, pesemne că avea deasupra niște patroni ce încercau să-l tempereze începând a cunoaște mai bine unele pericole ale spiritului său provocator.

Obținând și niște fotografii ale personajelor confruntării și unele destul de dramatice privind înfruntarea minerilor cu garda națională a statului Colorado, Disgraziato a făcut din supliment o invectivă la adresa patronului minelor John D. Rockefeller Junior, prezentându-l ca un călău lipsit de scrupule și manipulând sindicatele galbene împotriva celor roșii, așa cum se întâmplase în Franța cu vreo zece ani înainte, dar uzând și de Garda Națională.

Atunci a izbucnit scandalul și l-am auzit pe Mussolini urlând în toate direcțiile, ca și cum ar fi fost dispus să se lupte cu toată lumea și să acuze pe toată lumea. El nu imputa, el nu acuza de ceva, el nu contesta ceva sau demasca ceva. Geniu al anarhiei generale și contaminat al ei prin figura sa încruntat-încăpățânată, el urla. Pur și simplu urla ameninâțând cu diverse lucruri despre care spunea numai atât: „Știm noi prea bine!... Urla și la noi, spunându-ne că ne dă afară, dar urla încercând să intimideze pe toată lumea, chiar și pe cei care l-ar fi putut da pe el afară.

-Tu știi că am dușmani – îi spunea lui Disgraziato, pe de o parte cu imputare către acela, pe de alta satisfăcut de faptul în sine despre care vorbea.

-Benito...știu Benito. Dacă eu îți sunt prieten, cum să nu știu?! - Taci!... e ca și cum n-ai ști, dacă nu mă ferești! O să plătești

pentru asta!

Page 131: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

130

-Plătesc, Benito; Disgraziato e un luptător și un cavaler – încerca acela să pareze – Plătesc; vorba ta: „Sacrificiile pe altarul revoluției”... Chiar dacă știu că te-am servit credincios și nu înțeleg ce vină am!

- Nu înțelegi?! – își clătina Mussolini amenințător pletele de la ceafă și ciuful tras de pe tâmplă, cu care încerca să-și compenseze calviția.

- Nu. M-ai angajat aici ca să trag cât pot în capitaliști și-n sindicatele lor galbene.

Asta îl făcu pe Mussolini, circumspect, să coboare glasul, arătându-se a fi în fond ceva mai lunecos decât voia să pară:

-Uneori e bine să și uiți lucruri din astea. Dar lui Disgraziato îi dădu avânt: -Iar acum să-mi fie rușine că trag în familia Rockefellerilor? În

cea mai veroasă familie de exploatatori ai clasei muncitoare... Care a ajuns la crime?!...

- Disgraziato, ți-am spus că, uneori, e bine să uiți! – porunci încruntatul - ți-am atras atenția că am dușmani care și așa mă pândesc!... Vezi și tu că eu duc în spinare toată lupta acestui partid socialist italian, dar sunt cu ochii pe mine nu numai cei de la poliția burgheză, ci și proprii mei patroni, știm noi prea bine!...

- Să-i răsturnăm, atunci! – proclamă Disgraziato cu toată iresponsabilitatea care-l caracteriza – Cine se pune cu un mare anarhist, cum ești tu?! - Și, plin de înflăcărare, începu el să strige: Jos capitalismul putred, jos slugile lor sindicale galbene!... Înainteee, spre revoluția modială care va întoarce lumea cu susu-n jos!... Înainteee!

Striga nemaioprindu-se și obligându-l pe încruntatul care parcă împungea cu înclinarea cheliei, să facă spume simțindu-se surclasat de un asemenea joc.

-Uite cum stau lucrurile, să ne lămurim, Disgraziato, să ne lămurim... –mormăia el.

- Ce să ne lămurim? Vrei să spui că nu mai ești fiul de fierar de la care așteptăm să ne răzbuni sărăcia și umilințele? Nu mai ești cel dat afară din liceu și cel urmărit de poliția elvețiană?!

- Sunt și cel care acum trebuie să te dea afară, Disgraziato. - Dă-mă!...„Sacrifică-mă pe altarul revoluției”, ți-am spus! Ce

vrei mai mult? - Vreau să ne lămurim... Gemea acela, laș, tocmai pentru că-i spusese înainte de a se

lămuri că trebuia să-l dea afară.

Page 132: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

131

- Ce să ne lămurim? Ești, sau nu ești fiul de fierar, care vii să răzbuni sângele muncitoresc năpăstuit?!

- Poate că sunt fiul învățătoarei năpăstuite de bruta aceea care era fierarul; vreau să-mi afirm ascendența nobilă și intelectuală, nu pe cea prostească!

O asemenea replică, spusă cu o mândrie care arăta multe ambiții ascunse, nu putea să nu conducă la o întrebare concesivă din partea lui Disgraziato:

- Asta vrei să clarifici? -Vreau să fie clar de ce plecați acum de la ziar, dar vă ajut să

aveți succes în altă parte, spunea acela vinovat parcă de faptul că recurgea la o asemenea manevră nu chiar de dragul nostru, ci și ca să se salveze pe el - știți că Turatti-mi suflă-n ceafă!...

Iar cabotinul, bucuros de micul ascendent pe care-l căpătase, ceda:

-Bine, să ne lămurim; te ascult!... cu ce vrei să ne lămurim: Cu Rockefeller sau cu sindicatele galbene?

- Și cu una și cu alta – deveni lucid Mussolini și nu mai cedă, chiar dacă, dându-și importanță, Disgraziato turuia exact lozincile pe care le publicam fără să le credem:

- Sunt lămurit. E exploatarea omului de către om; e capitalismul care-și arată fața lui hâdă; sunt bonzii sindicali care reprezintă interesele patronilor; e tot ceea ce revoluția mondială va distruge!... Hai la lupta cea mare!

Mussolini îl lăsă să debiteze lozincile astea care-l demonetizau, chiar zâmbi când acela nu se lăsă încercând să și fredoneze melodia dar, când simți momentul prielnic să lovească, întrebă disprețuitor:

-Tu știi de unde vin banii ca să poată fi dusă lupta asta cea mare?

- Nu-mi pasă! – veni răspunsul încă sunând ca un ecou al plăcerii anarhiste din lozincile de mai înainte – Nu-mi pasă de bani, de această obsesie burgheză a capitalismului acaparator, de acest element de învrăjbire și desolidarizare umană, pe care magnații băncilor îl folosesc pentru... Jos capitalismul!... Noi nu fetișizăm banul; noi distrugem capitalul fiindcă n-avem nevoie de banii lor!...

Cinismul expresiei lui Mussolini deveni un cinism răbdător, sau o răbdare cu expresia cinică a celui care vede cum adversarul i se dezumflă și decade. Obrazul lui pătrățos care, curgând în prelungirea frunții îi dădea, în ciuda faptului că abia trecuse de treizeci de ani, o paralelipipedică figură austeră cu aer de ambiție

Page 133: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

132

seniorială, se crispă; iar glasul îi deveni nemilos atunci când, lăsând să se piardă ultimele ecouri din repertoriul destul de limitat al celuilalt care, tocmai de asta începea să nu-și mai găsească cuvintele, spuse:

-Atunci, știu eu prea bine: cu toate că vă chemasem aici pentru asta, n-am să vă dau nici ultima leafă, nici banii de drum și de cheltuieli la Trieste pe următoarele șase luni, nici nu vă mai asigur fondurile de care are nevoie ziarul de acolo, așa cum voiam. Vă dau, pur și simplu afară ca pe niște nemernici, așa cum am primit ordin. Afară!

Și nu glumea deloc, de exemplu cum făcea ConstantinMille în asemenea cazuri, ironizându-i pe socialiștii Racovski sau Gherea care susțineau lupta de clasă, dar nu pentru a se desfășura la moșia unuia sau în restaurantul celuilalt. Era de-adreptul furios, arătându-ne ușa cu atâta hotărâre în încruntarea aceea caracteristică a figurii lui alungite, încât eu am și început să pornesc să mă strecor afară din biroul mai mult auster decât impozant pe care, ca lider socialist, Mussolini îl avea pe strada San Gregorio din Milano conducând ziarul care se redacta în celelalte cămăruțe.

-Afară! – poruncea el atât de hotărât încât Disgraziato căpătă deodată un ton care implora:

- Benito, dar nu poți face asta; nu poți tu avea inima asta! - Afară!... Nu vă dau nici un ban!... Tu ai spus că banul n-are

nici o valoare! -Ei, am exagerat și eu, Benito; știi prea bine. Știi că mă zbat

pentru bani, doar tu ne-ai ajutat să lucrăm și pentru salonul doamnei Ida, deci știi că nu dăm cu piciorul la câștig...

Doamna Ida Dolser era chiar femeia care-l prinsese pe taurul acela nesățios, încurcat mereu în afacerile amoroase, salvându-l din scandalul cu Margherita, o evreică măritată cu bogătașul venețian Sarafatti. Rupându-l de aceea și făcându-i un fiu. Pentru salonul de cosmetică pe care-l avea ea la Milano, noi tipăriserăm mari afișe și, făcându-i toată reclama, câștigam bănuți frumoși, fiindcă veneau acolo doamne din lumea bună printre care Mussolini se învârtea ca un cocoș, pretextând că venea să-l vadă pe micuțul Benito-Alberto. Dar Ida fusese mai deșteaptă și, de curând, îi prinsese mâna și-l făcuse să se căsătorească, așa că Disgraziato nu doar argumenta ci și căuta bunăvoință pomenind-o. Dar lucrurile se arătară a fi pe dos când Mussolini urlă din nou:

-Vorbeai de tatăl meu, fierarul Alessandro; stii care-i singurul lucru bun pe care l-a făcut?

Page 134: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

133

- Pe tine, Benito; pe tine! - Aș fi preferat să nu!... După moartea mamei, bruta s-a

încurcat cu Ana, văduva unui țăran Agostino Guido, care avea o fată cu care m-am încurcat eu!...

- Ei na!... Ia uite ticălosul!... – se scăpă Dizgraziato, cu toate că direcția-i era să-i cânte-n strună.

Dar Mussolini sesiză: -Cine-i ticălosul? Ce vrei să spui?! - Taică-tu! Bine-nțeles că el e ticălosul, dacă s-a încurcat cu

văduva! Mussolini mârâi, ne prea arătându-se dispus să înghită

sofismul. -În fine... Să zicem că asta ai vrut, cu toate că... știu eu prea

bine!... Ei află: eu voiam să spun că pe fata aia o iubesc și sunt sătul de intrigile cu care Ida m-a dus la cununia civilă. Noroc că pe cea catolică n-am făcut-o, așa că pot divorța!...

Cu asta, chiar că îl dădu gata pe palavragiu, care nu mai avea ce spune; așa că, recăpătându-și ascendentul, Mussolini reluă lecția pe care voia să ne-o dea, revenind la un ton de poruncă: Îți amintești de Lenin, liderul rușilor bolșevici – i-ați publicat nu de mult articolul despre treizeci de ani de la moartea lui Marx, nu?

- Da, Benito - se îmbună recunoscător și amicul meu, amuzându-se – e unul cu părul vâlvoi, ca și tine!

- Lasă gluma! – se sborși încruntatul – a făcut mare carieră la ruși și-n internațională. Lui îi datorez scaunul ăsta – arătă el – Nu aș fi luat locul lui Bissolati, dacă Lenin nu...

- Știu, l-a acuzat acum doi ani de șovinism; Bissolati zice că ăla n-a înțeles, sau nu e-n stare să înțeleagă patriotismul, că...

-Taci!... Taci și uită! – Porunci Mussolini – Putea să mă acuze și pe mine de așa ceva dacă eram atunci în locul lui Bissolati; ei, socialiștii internaționali, știm noi prea bine, se scaldă-n alte ape. Ba spun că-i apără pe muncitori, ba sar în apărarea patronilor. Dar apele de unde vin banii, știm noi prea bine, nu vor să le tulbure.

- Păi, n-am spus eu!... Benito, știam că tu înțelegi; știam că tu nu poți să... Tu, băiatul fierarului... ăăă... cu mama nobilă învățătoare... n-am zis că nu ești nobil, Benito... dar știu și că-nțelegi lupta de clasă.

- Taci și uită! – reveni acela la obsesia sa poruncitoare. Treaba asta cu „taci și uită”, ca și cealaltă cu „știm noi prea

bine” nu erau la el doar ticuri verbale, ci și un fel de amenințare, care se conjuga cu o anumită experiență prin care deținea

Page 135: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

134

informații. Informații despre care, sau poruncea să se tacă și să se facă uitate, sau cu care amenința că poate divulga oricând fiindcă „știm noi prea bine”...

- Tac, Benito; tac și te ascult. Om mai credincios ca mine, n-ai să găsești. Dă-ne banii și facem ce vrei tu!

Reluându-și cu satisfacție autoritatea în această discuție, chiar dacă se confesa, îmi dădeam seama că Mussolini voia să dea o lecție, sau avea ceva interese să nu ne piardă din mână

- Ți-am spus că-l cunosc pe Lenin. L-am cunoscut la Geneva în 1903. Pe el și pe acel evreu din Țările Baltice care-și spune Parvus și care acum s-a îmbogățit vânzând armament junilor turci. Eram toți emigranți săraci, făcând, sau încercând să facem gazete. Eram tânăr, dar ca italieni, noi aveam faimă de anarhiști și de la Garibaldi dar și prin Bresci, mai recentul ucigaș al regelui Umberto...

- Ăsta-i talentul nostru: Știm să omorâm pe capete! America-i speriată. Ăsta care-a tras în Umberto era italian-american... De ce-o fi tras?

- Păi, dacă tu, în prostia ta, și știi că-i italian-american, ia gândește-te ce stăpâni are, sau cui îi poate el fi slugă acolo!

- N-ai să vrei să spui că... lui Rockefeller! - Lui Rockefeleller, sau altuia ca Rockefeller, sau altora ca

Rockefellerii! -Nu se poate. Rockefellerii sunt bogați; bogătașii sunt mână-n

mână cu regii; regii și bogătașii sunt de partea cealaltă, sunt dușmanii noștri.

-Asta dacă, ca un prost, tu crezi în ce spune Lenin nu în ce face Lenin. Fiindcă Lenin spune ce spunea și Marx, dar dă lovituri la trenuri poștale care transportă bani prin Siberia, cum dădeau și americanii care au devenit Rockefellerii de azi!... Și e plătit de serviciile secrete germane ca să creeze anarhie și tulburări la alții, tot așa cum Marx era plătit de cele engleze, ca să vândă altora idei de revoluții și răscoale interne din care, pe urmă, Anglia să iasă mai tare pe plan extern..

- Adică... vrei să spui că... - Exact: Că! - Că? - Că totul se amestăecă tocmai ca să nu se știe de unde

pornește. E o forță ocultă care, știm noi prea bine, vrea anarhie ca să-și poată face ea mendrele; să domine! Numai un nepatriot nu poate să-și dea seama că Italia, fiind naționalistă și având dușmănii

Page 136: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

135

mai vechi de rezolvat cu nemții, are un altfel de spirit revoluționar, bazat mai mult pe patriotism decât pe anarhie. Eu, acest spirit îl voi dezvolta și, de asta, am nevoie de voi la Trieste, unde vă trimit acum.

- Te vom servi cu credință, Benito! – îl asigură gargaragiul devenind solemn și, tocmai pentru că se ajunsese la un moment serios, se simți obligat să fie foarte sincer: Cu toate că, să fiu al dracului, nu văd de ce americanii l-ar fi pus pe un italian să tragă în Umberto.

- Nu vezi, fiindcă nu te duce mintea! – nu-l iertă spiritul dictatorial al celuilalt – Dar dacă pui alături demascarea lui Bissolati de către Lenin, ca să înfrângă aripa patriotică de la socialiști, și uciderea lui Umberto, ca să știrbească și simbolul regal de independență și unitate italiană, ai să-ți dai seama ce vor ei să slăbescă sau să înlăture la noi...

Ciudat lucru: Cu toate că nu-mi plăcea deloc, nici ca mod de-a se purta, nici ca om, vorbele astea ale încruntatului mă puseră pe jar, gândindu-mă la situația de la București și din Ardeal, la speranțele noastre în regatul tânăr din care tindeam să ajungem a face parte și provocările habsburgice, care alimentau răscoale ca să poată intra cu armata, cum ne avertiza de la Cernăuți tatăl Roxanei... Iar de la tatăl Roxanei, cu informațiile lui precise despre provocările și pregătirile de a ne ocupa ale generalului Fischer, chiar la Roxana pe care nu mai apucasem s-o văd, cu toate că trecuseră ani mulți de când pornisem către ea. Roxana, Roxolana mea, cu tot cu întrebările la care n-aveam răspuns despre soarta ei, se ridica în aburul acela de neliniște pe care-l răsuflau vorbele lui Mussolini despre o forță obscură căreia nu-i convine libertatea oamenilor și nu-i lasă să-și îndeplinească destinul, fi ei o pereche de îndrăgostiți, sau o întreagă națiune dornică de libertate... Cum spunea el: Că toate astea trebuie slăbite, sau înlăturate din îndemnurile pe care le au oamenii sau popoarele; că asemenea sentimente sunt atacate de unii ascunși în setea lor de atotputernicie despre care și Disgraziato întreba:

- Le stăm în gât, nu? - Le stăm; știm noi prea bine. – confirma Mussolini - Nu uita

că în 1889, un brutar pe nume Raffaele Esposito, a făcut în cinstea lui Umberto care mergea prin țară ca să întărească unitatea italienilor acea pizza cu busuioc verde, brânză albă și sos de tomate roșu, pe care în cinstea reginei Marguerita de Savoia, a numit-o „Pizza Marguerita”. Iar azi, peste douăzeci de ani, toată Italia o

Page 137: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

136

consideră mâncare națională, nu numai fiindcă e gustoasă, ci fiindcă verdele și albul și roșul sunt tricolorul nostru! Dar pentru asta, peste un an, regele Umberto trebuia să moară de mâna acelui Italian venit, nu se știe din partea cui din America, fiindcă n-or să-mi spună mie povestea, că voia să-i răzbune pe africanii din Somalia și Eritreea, pe care i-a ocupat Umberto. Iar, peste încă zece ani, nu le convine nici că de la socialiști se ridică un mâncător de pizza tricoloră, și vine Lenin să-l demaște pe Bissolati, așa cum i-a demascat și pe Plehanov și pe toți menșevicii, ca dușmani ai socialismului și nu ca adversari ai lui personal, cum erau de fapt!... Păi știi de ce sau, mai bine zis, de la ce s-au certat bolșevicii cu menșevicii?!... Ceea ce minte acest Lenin într-o broșură intitulată ”Un pas înainte, doi înapoi” și în alta: „ Două tactici ale social-democrației” – își făcu el ambițios demonstrația de memorie – că ar fi principii revoluționare, e lupta pentru bani. Pentru că, până să ajungă să primească bani de la poliția nemțească sau și după aceea, fluturând ideea luptei de clasă, ei provocau jafuri spunând că sunt „exproprieri revoluționare”. Adică, știm noi prea bine: dădeau lovituri la trenuri de poștă, la bănci, la casele de bilete din gări, și aduceau banii în străinătate numindu-i „fonduri pentru lupta revoluționară”. Numai că, atunci când s-a strâns ceva capital, deci capitalul pe care ei îl dușmăneau făcând „exproprieri revoluționare”, s-a văzut cât de „revoluționară” era și lupta lor, fiindcă s-au certat, s-au dușmănit de moarte și s-au demascat, fiecare acuzându-l pe celălalt de trădare doar ca să-l alunge de la țîța comună a acestui capital!... Menșevicii și bolșevicii nu sunt două concepte; ci două bande rivale care-și dispută banii strânși din asemenea „exproprieri”, sau veniți ca ajutor de la cei care au interes să mențină anarhia în lume. Iar acum, uite: au devenit o forță internațională, cu congrese care, atunci când nu le merge cu asasinate, cum a fost cu Umberto sau, trei ani mai târziu cu Alexandru Obrenovici și regina Draga a Serbiei, le merge cu excluderi sau demascări ca la Plehanov sau Martov sau Bissolati, iar mie, mie care le-am adus atâția cititori la ziarul ăsta cum n-au visat ei niciodată, mi-l pun pe Turatti să-mi sufle-n ceafă .

Rostea astea cu un asemenea avânt polemic, încât turuiala ieftină și șmecherească a lui Disgraziato se desființa de la sine, iar acesta rămânea numai cu gestul cabotin de a îngenunchea și a striga fericit:

-Dumnezeule, ce discurs; ce oratorie și câtă știință, câtă informație!... Benito, lasă-mă să-ți sărut mâna!

Page 138: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

137

Iar eu, care nu pot spune că nu simțeam efectele de amenințătoare fascinație ale încruntatului cu pletele mai mult pe gât decât pe creștet, mă gândeam la toate chinurile mele de la București când vedeam sau, mai degrabă intuiam, asemănătoare forțe oculte care-i cumpărau pe oameni ca să mintă, atunci, la 1907, în legătură și cu durerile țăranilor, și cu obstrucțiile fiilor lor deveniți soldați. Și, în vreme ce, fie credul, fie lingușitor, Disgraziato îl lăuda pentru câte dedesubturi din astea știa, eu simțeam cum îl urăsc, dându-mi seama că le știa fiindcă era amestecat, fiindcă se înfruptase din ele. Că ăsta era motivul pentru care tot repeta ticul acela verbal cu „Știm noi prea bine”: Luase parte, și de asta știa. Fusese părtaș și făcea, pentru ele, toată acea demagogie prin care Disgraziato îmi demostra că se vindeau gazetele scrise de noi astfel, sub asemenea comandamente perfide. Și, făcând paralela cu acel Constantin Mille al tinereții mele, căruia îi îndrăgisem și poezia și boieria, îl uram pe acest corolar al lui mult mai impulsiv și mai vulgar pentru că, desigur, tot ce ne arăta că știe, lăsându-l pe Disgraziato cu gura căscată, provenea din acele acțiuni mârșave la care participase mânjindu-se.

-Știm noi prea bine: E o forță ocultă căreia nu-i convine ca popoarele să aibă conducători ce le-ndrumă spre prea mare independență! - țipa Mussolini ca și cum ar fi exersat un discurs - N-o să-mi spună mie că, unul trimis din America vine să împuște de dragul Sicilenilor. E clar că au ales ca pretext un nume pur sicilian ca al lui Gaetano Bresci, pentru altfel de interese, mult mai complicate și mai ascunse!

Și, convingându-se chiar pe sine însuși prin asemenea argumente, ca toate firile egolatre, devenea tot mai dispus să se confeseze:

-Ei bine, aflați că, așa cum Garibaldi și-a făcut cămășile lui roșii salvând de ruptură Sicilia și Sudul, eu îi voi face pe toți să poarte cămăși negre, ca mine, și, pornind de-aici, din Nord, o să devin salvatorul întregii Italii!...

-Benito, ești geniul nostru salvator, Benito!... – striga și Disgrazito, poate convins, poate în așteptarea sumelor pomenite dar pe care încă nu le văzuse.

Iar acela îi spuse ca o concluzie a confesării sale: -Păi, vezi, prostule! Te duci acolo, la Trieste și faci treabă așa

cum vreau eu!... Cand vom ajunge să-i eliberăm, tu sa-i ai organizați pe toți italienii, să-i aduci direct la mine; să nu pună alții

Page 139: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

138

mâna pe spiritul lor revoluționar, fiindcă știu eu prea bine: asta vor dușmanii!...

- Am înțeles – răspunse grăbit și superficial acela; lucru de care, dându-și prea bine seama, mai ales că-l cunoștea mai mult decât mine, îl făcu pe Mussolini, chiar dacă ceva mai blând prin nevoia de confesiune, să-i spună la fel de tranșant:

- N-ai înțeles nimic, gargaragiu nenorocit ce ești!... Ai tu noroc cu mine, c-am început să-ți spun povestea cu Lenin pe care tu îl publici și cu Rockefeller pe care tu îl latri, fără să-ți dai seama că mă bagi pe mine-n belele cu amândoi!

- Eu, Benito? Se poate să fac eu așa ceva?!... Ție, care spuneai că eu, Disgraziato, pe altarul revoluției...

- Se poate; și, mai bine uită; taci cu tâmpenia asta!...Eu nu spuneam altceva decât că, în 1903, la Geneva pe Lenin și pe Parvus i-am cunoscut; și mi-au dat atenție, cu toate că erau mai mari decât mine, iar eu de-abia tatonam cum să fac vreo foaie revoluționară italiană...Parvus era cel mai bătrân, jurnalist cunoscut; lucra pentru „Vorwärts”, puternică publicație care, dacă era a socialiștilor germani, înseamnă că era susținută de forțe care voiau răsturnarea în Germania. Lenin, cu sprijin de la poliția germană, scotea „Iskra”, făcând agitație pentru o revoluție rusească, împotriva țarului. Iar eu găsisem un mic sprijin englezesc pentru a face printre italieni agitație împotriva dependenței de francezi.... Nu știu, pesemne că ei luau bani mulți; semnau state mai vechi la cei care aveau drept scop să provoace anarhia veșnică, adică repetată mereu, când la unii, când la alții, când într-o parte a globului, când în alta, după cum cer interesele lor secrete. Eu, eram doar într-o fază de examen față de ce patron credeam că găsisem... Dar nu contează asta. Ceea ce pot spune, este că, tustrei, luam banii de la aceeași bancă... Ai priceput, revoluționar de tărâțe, ce ești?!... Există un patron mai mare decât toți patronii pe care noi credem că-i avem, iar ăla nu trebuie supărat!... Indicațiile lui sunt porunci care nici nu știm dincotro se propagă. Datoria noastră este ca, până ne va veni apa la moară, să ne conformăm fără a crâcni... Să ne conformăm fără a crâcni – repetă el căpătând treptat o satisfacție paranoică-n priviri. Pesemne, la celălalt gând pe care se pregătea să-l repete: ...Până ne va veni apa la moară și reușim să ne impunem noi, ca să facem Italia mare!... Pricepeți? – se avântă în paranoia lui la fel de exibiționistă ca atunci când Disgraziato simțea apa la moară, arătându-și cămașa: Până când cămașa mea neagră o va înlocui pe cea roșie, a lui Garibaldi, iar forța aceea

Page 140: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

139

nevăzută își va da seama câtă nevoie are de mine!... De asta, eu – conchise el cât se poate de repede ne mai lăsând timp de replică - mă conformez și vă dau afară de la „Avanti”, pentru că „Avanti”, știm noi bine, are acum politica de totală neutralitate și față de războaie sau evenimente dinafară și pentru a se baza pe orice sindicat, fie galben, fie roșu; a le uni în slujba nu știu cui și a le face să se înțeleagă pentru „rațiuni superioare”. Iar conflictele sunt ale imperiilor și ale imperialiștilor, așa că noi nu ne amestecăm cu ele și luptăm pentru pace! Mai mult n-aveți voie să știți... Afară!

8. Peste vreo doi ani avea să fie el dat afară exact pe aceleași

motive. Dar asta e altă poveste. A mea, legată parcă ombilical de a lui Disgraziato, mă ducea astfel la Trieste unde am intrat în foc aproape de prima dată.

Fiindcă la 28 iunie un student sârb de 19 ani instruit în organizația „Tânăra Bosnie”, organizație cu caracter patriotic dar potrivindu-i-se, poate, și vorba lui Mussolini cu „știm noi bine...” – Gavrilo Princip, l-a asasinat, în ceea ce toată omenirea a numit apoi „Atentatul de la Sarajevo”, pe moștenitorul coroanei imperiale, Kronpriz-ul habsburgic Arhiducele Franz Ferdinand, nepotul de frate al lui Franz Joseph. Eveniment despre care n-aș mai ști să spun dacă a cutremurat atunci Europa, sau abia mai târziu, după declanșarea războiului mondial pe care el a provocat-o ori al cărui pretext a fost, dar fără ca cineva să se aștepte a lua o asemenea anvergură. Pentru că, exact la o lună de la atentat, dovedind că pândea și căuta de mult momentul pornirii unui război pe care știa că-l doreau și alții, Austroungaria, după un ultimatum dat pe 23 iulie, la 28 iulie a atacat Serbia. Două zile mai târziu, pe 30 iulie, Rusia a decretat mobilizarea generală iar chiar a doua zi, pe 1 august, aceasta și-a dovedit necesitatea fiindcă Germania declara război Rusiei... Apoi, ca o armă cu repetiție al cărei percutor lovește lansând cartușele la timpi calculați, pe 3 august Germania declară război Franței, pe 4 august invadează Belgia și Luxemburgul, la 5 august Anglia declară război Germaniei, la 6 august Austroungaria declară război Rusiei și Serbia Germaniei, la 11 august Franța declară război Austroungariei, iar Anglia cu o zi mai târziu: pe 12 august. Pentru ca pe 23 august războiul să ajungă tocmai în cealaltă parte a lumii, Japonia declarând război Germaniei, iar pe 12 noiembrie taberele dintre blocurile alianțelor

Page 141: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

140

militare și politice - care se configurau odată cu dezvoltarea industriei de armament: Puterile Centrale și Tripla Înțelegere - să se definească atât de bine, încât Turcia declară război întregului bloc al acesteia din urmă, cunoscută și sub denumirea de „Antanta”, adică alianța dintre Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Numai două țări, regate mai mici care erau ținute în lanț de Puterile Centrale, adică Imperiul German și Imperiul Austroungar - Italia și România, ale căror națiuni, agresate și desnaționalizate de Imperiul Habsburgic nu doreau această alianță, s-au abținut până când au putut să intre de partea cealaltă, în alianța dintre Anglia și Franța. Care, în 1917, a atras și Statele Unite ale Americii, dar a pierdut Rusia, a cărei armată țaristă s-a dizolvat prin anarhia produsă de provocările bolșevicilor stipendiați de Germania...

Dar eu nu aveam, pe atunci, alt motiv de a mă gândi la așa ceva, decât, poate, acel tic verbal cu care, trimițându-ne la Trieste, Mussolini amenința spre acea misterioasă forță provocatoare de anarhii care-i plătea prin aceeași bancă pe anarhiștii angajați de spionajele unor țări atât de deosebite, încât nu mai înțelegeai nimic: „Știm noi prea bine!”...

Eu îmi știam prea bine meseria și, cum știrile curgeau lanț pe toate rețelele de telefonie și telegrafie cu și fără fir, le culegeam, le aranjam, le dădeam titluri de senzație cum învățasem la ”Adevărul”, făcând foi cu succes de distribuție și vânzare, la veniturile cărora Disgraziato uita lozincile cu „banul ca element putred al manipulărilor capitaliste” și își freca mâinile cu o satisfacție amenințătoare, în care chiar că imita gesturile mai tânărului decât el, Mussolini: „Aha, aha; merge treaba; știm noi s-o punem pe roate!”...

Erau știrile acelea încă demi-mondene, provenind din dedesubturile lumii bune, chiar dacă acestea căpătau un caracter mai agresiv. La ele reacționa curiozitatea de gură-cască a mulțimii, chiar dacă încă nu avertizau în legătură cu pericolele războiului ci cantonau doar la descrierea firii războinice a unora, fie semnatari ai articolelor incendiare prin care se manifestau publiciștii combativi, fie personaje ale articolelor și grupajelor ce le măreau rolul, pedalând pe exagerările, acuzațiile, sau sentimentalismele pe care le înghițeau tot acei gură-cască: O categorie de cititori pentru care și politica și războiul, ca și întrecerile sportive sau întâmplările din alte țări, aveau loc numai prin pălăvrăgeala în jurul ziarelor pe care le primeau dimineața, ca un supliment la cafea; dar și o altă categorie, mai mahalagească, a oamenilor simpli pentru care știrea

Page 142: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

141

de ziar circula din gură-n gură agitând spiritele sau liniștindu-le prin vești despre ceea ce, cei mai puternici făceau cu soarta lor. Erau un fel de vești indirecte, provenite din comentarii la faptele adevărate și din asociații cu alte fapte mai vechi prin care-și dovedeau continuitatea așteptată sau discontinuitatea insolită; metodă inofensivă, prin care tehnica gazetărească a găsit un mod de a bate apa-n piuă spunând banalități într-o haină care doar pare a fi înnoită de vreo jumătate de informație mai nouă; metodă care făcea parte din meserie și nu mă deranja să o practic spre satisfacția lui Disgraziato. De exemplu, pornind de la atentatul asupra Kronprintz-ului, ajungeam la blazarea de birocrație militaristă, care avea nevoie de provocări și de mișcări armate, a politicilor autocrate pe care le tot exercita Frantz Josef de mai bine de o jumătate de veac, legându-se apoi și cu Wilhelm, mai tânărul împărat prusac. Războinic și dictator prin anchilozarea în modul militarist cum își vedea el tronul deasupra popoarelor pe care le desnaționaliza dându-le doar identitatea sa imperială, pe de o parte, dar și făcând jocul financiar al capitalurilor burgheze care-l aduseseră la putere în 1848, adică al bancherilor și al celor care turnau fierul în piese mari, de locomotive și de armament greu, sau fabricau oțelul armelor care deveniseră ușoare și rapide, el părea a fi autorul principal, fiindcă el declanșase riposta. Dar nimeni nu se mai întreba dacă, nu cumva, și atentatul pe care voia să-l pedepsească spiritul său războinic, nu fusese manipulat, fie direct, fie indirect, de alte forțe războinice, care provocau altfel.

Pentru că acele mișcări, numite fie mai localizat „Tânăra Bosnie”, fie mai larg „Mâna Neagră” a naționaliștilor sârbi, implicate și în asasinarea regelui Alexandru și reginei Draga în 1903, și în atentatul de la Sarajevo din 1914, nu puteau fi străine nici de anarhismul internațional, care lucra fie altfel decât spionajele interne, fie pe deasupra acestora. Dar tot ce se publica pe tema aceasta erau numai speculații pe marginea unor mistere asemănătoare și celor care învăluiau atentatele din biografia sau din preajma lui Franz Josef. De tânăr, în plină putere fiind, el supraviețuise unui atentat numai datorită eleganței militare cu care, încă de la treisprezece ani, de când fusese avansat colonel, îi plăcea să poarte uniforme pline de zorzoane, tunici militare împodobite cu eșarfa ordinelor supreme și închise perfect în nasturi aurii care ajungeau până la gulerul înalt de sub bărbie, brodat cu ceaprazuri de fir de aur și împodobit cu bijuteriile insemnelor imperiale, de mare comandant și de rege apostolic. Janos Libenyi, atentatorul din

Page 143: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

142

1853, avea o statură la fel de înaltă și calculase ca, dintr-o singură lovitură de sabie, să-l decapiteze pe împărat. Dar podoabele acelea cu insemne și broderii de fir ale gulerului înalt peste care se revărsau favoriții imperiali au oprit tăișul sabiei și anarhistul maghiar n-a mai avut prilejul să-și ia recompensa de la cei care-l împinseseră din umbră, cu toate că-și jucase bine, ca și asasinul lui Lincoln, doisprezece ani mai târziu, rolul de fanatic individual. Ceea ce demonstrează că alegerea unor asemenea răzbunători singurateci care par să o facă din proprie inițiativă, era o metodă a acelor forțe oculte care dominau lumea, provocând la modul calculat (și exact acolo unde nu găseau supunere), explozii anarhice... Tot în umbră și mister era învăluită și presupusa sinucidere la Mayerling, în 1889, a fiului său Rudolf , unic moștenitor al tronului imperial ca spiță bărbătească iar, după ce acel Lucheni cu care toți anarhiștii italieni se considerau veri, a ucis-o pe Elisabeta de Bavaria, misterul a crescut și mai mult aflându-se că Franz Josef a poruncit poliției sale absolutiste să distrugă toate jurnalele și corespondența împărătesei. Cât, despre recentul atentat la familia imperială, soldat cu moartea prințului moștenitor și a soției aceluia, chiar dacă nu putea fi suspectat direct, împăratul nici nu se presupunea a fi suferit, deoarece îi părea de multă vreme rău de alegerea pe care o făcuse cu desemnarea la tron a fiului fratelui său, și chiar refuzase să participe la nunta aceluia cu o măruntă contesă, din care pricină îi declarase căsătoria morganatică, prințul moștenitor ne având voie să-și lase mai departe tronul moștenire urmașilor săi. Iar acum, iată că nu-l mai moștenea nici măcar el, amatorul de baluri și vânători care-l decepționase pe bătrânul împărat absolutist ca și poliția sa. Franz Josef era supraviețuitorul, ceeace îndrepta spre el și șansa nou apărută de a-și alege un urmaș mai bun, și bănuiala că, măcar, știuse ceva despre atentat, chiar dacă nu era el provocatorul.

Eu, despre lucruri din astea scriam, compilând tot felul de articole și depeșe ce veneau de la agențiile telegrafice în acea fierbere a evenimentelor care, aveau ele un mister amenințător dar, cum am spus, nu depășeau încă faptul monden, asasinatele fiind de multă vreme la modă, iar lumea începând a face legătura între ele și unele aspecte oculte ale manipulării anarhismelor prin stimularea lor din diverse centre mai mult bănuite decât identificate. Dar, deodată, ultimatumul care a fost dat Serbiei în doar trei săptămâni și războiul pornit direct peste încă una, au pus și mai mult întrebarea dacă asta nu făcea parte din strategia prin care, de ani de

Page 144: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

143

zile, Austroungaria tot încerca să declanșeze un război prin care să atenteze la alte teritorii, anihilând astfel și iredentismul din jur, iar kronprințul fusese chiar sacrificat în acest scop?!

Cam cu asemenea speculații mă ocupam eu, simțindu-mă, cum se spune „ în mână” și iertându-l pe Disgraziato pentru prostia cu grevele contra lui Rockefeller de la Ludlow-Colorado, din pricina căreia fuseserăm alungați tocmai când ne simțeam mai bine la Milano. Dar zănatecului palavragiu nu-i păsa. La Trieste, oraș imperial în care putea face agitație iredentistă, era mai în elementul lui, așa că mă lăsa mai mult pe mine singur la ziar, el bătând cârciumile acelea periferice unde perora făcând reclamă foilor pe care le scoteam. Iar când ajungea în redacție, chiar și de satisfacție, era numai strigăte și lozinci:

-I-am pus cu botul pe labe; abia am venit noi aici și tirajul s-a dublat!... Avem știri bombă; trăim mari evenimente, acu-acuș vom vedea că!... Doamne, ce-a-ncărcat atmosfera puștiul ăsta de nouăsprezece ani!... Zici că-i student? Află ce-a învățat până acum sau, dacă n-ai de unde, măcar imaginează-ți; asta place la public și uită că nu știm să-i spunem unde se află arestat.... – mă biciuia el cu indicații iar, când eu scoteam vreo poză sau vreo reproducere din alte ziare, mă îmbrățișa strigând : Vrăjitorule!... Bravo, eu te-am crescut!... Ai să faci carieră ca și Mussolini!... – ne uitând să precizeze: Ai văzut cum pletosul recunoaște că tot eu l-am crescut!..

Dar nu spunea asta doar așa, ca să mă laude pe mine; ci tare, ca să audă ceilalți; mai ales partea din urmă, care era doar lauda lui proprie. Iar eu mă străduiam să nu reacționez, să nu mă mai deranjeze și să-l pun la punct așa cum făcusem de câteva ori la Milano. Aici, noi eram cineva, fuseserăm trimiși ca niște persoane importante și n-avea rost să ne dăm în stambă. Așa că-l suportam, îl lăsam să se laude; ba să și exagereze cu politica atunci când striga:

-Avem un partid socialist tare, care știe ce-i lupta de clasă și știe până unde se-ntinde ginta noastră, ca să-i salveze pe toți italienii!... Hai, copii, hai la lupta cea mare; să nu ne fie teamă, chiar dacă revoluția cere sacrificii pe altarul ei!...

Vorbe cam fără rost; mai ales față de cele ce ne lăsase Mussolini să înțelegem când ne dăduse afară, ca să-și salveze el pielea față de Comitetul Director al partidului care, dimpotrivă, zicea că luptă pentru pace și nu se bagă în nici un fel de conflicte. Dar eu îl lăsam să le spună, să se dea mare cu ele, că tot nu le

Page 145: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

144

credea... De-alde astea îl lăsam să spună; dar când venea cu setea aia de distrugere anarhică, cu urletele acelea, făcând-o răzbunător pe sângerosul, atunci nu mai puteam răbda.

9. Trieste era un oraș frumos. Avea anumite cartiere cocoțate pe

dealuri ce coborau din munții aceia croați și istrieni, cu străzi lunecând spre țărmul ondulat de mișcarea apelor ce-și pierdeau mătasea albastră departe, în alte ondulări, ale altor munți care coborau dincolo de golf până ce stâncile lor zdrențuiau undele la fel mișcătoare, prin care simțeam Adriatica. Era ca o cuprinzătoare potcoavă de munți, ce se deschidea spre marele golf după cețurile căruia, aproape față-n față, se afla laguna Veneției. Pe colinele cele mai apropiate se înălțau în piatră amfiteatrele și coloanele rămase printre ruinele templelor romane, iar la nivelul mării se-ntindea frumoasa faleză cu terase elegante-ntr-o parte și emporiumul, piața aceea cu tot felul de mărfuri, care de care mai atrăgătoare și mai ieftine fiindcă erau venite direct pe mare, prin fascinantul port care posta în fața noastră, direct pe luciul apei, vapoare uriașe din pântecele cărora ieșeau acele mărfuri ca o continuă apropiere de noi a depărtărilor din care veneau. Asta atrăgea, dinspre străduțele și șoselele care coborau din munții Goriziei, și altele care veneau din satele istriene ale țărmului de jos al Adriaticei, puzderie de lume, de la țărani din satele de munte cu populație slavonă, machedonă, iliră, albaneză și grecească, la negustori ambulanți care treceau fraudulos într-o parte și-ntr-alta granița cu Italia, la misiți și angrosiști cu ștaif nemțesc care asigurau negustoria cu restul imperiului, la un amestec de orient levantin, ceartă guralivă italienească și tocmeală încăpățânată germanică, toate dând o anumită culoare și sens vieții aceleia normale de oraș-port și legătură negustorească de mare anvergură, peste care domnea și mândria marilor vapoare pe care le aveau acolo prin sediul importantei companii „Lloyd” ce se-ntindea în întreaga lume. Un oraș cu viață aparte, și vioaie și ascunsă, și cu mulțime de oameni simpli mișunând ca furnicile ce se-ncărcau de marfă pornind pe drumurile ce urcau de aci, ca dintr-un colț de triunghi coborât la legătura cu oceanele lumii, spre țările de platou continental ale Europei de sud și de mijloc; și cu marinari de toate culorile obrazului; și cu cârciumi din care răsunau sonore cântecele italienești; și cu alte localuri unde muzica era mai zdrăngănită

Page 146: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

145

balcanic, ca o geampara; și cu mari restaurante de ștaif nemțesc sau cafenele de lenevie molcomă, greco-turcească. Era un oraș cu o viață aparte, aducând un fel de liniște și siguranță de a trăi într-un anume ritm al activităților lui, care parcă respirau prin deschiderile mari ale golfului; un aer de vivacitate, de agitație veselă și productivă în același timp, ca și carnavalurile venețiene din laguna de dincolo, care drapau marile afaceri ale băncilor ce garantau măreția dogilor răspândită în patru părți de zare. Era un sentiment de libertate și posibilitate de zbor spre toate colțurile lumii, pe care ți-l dă întinsul mărilor când se deschide în fața ta; iar golful Triestului avea, parcă,o geografie ce amplifica acest sentiment.

Până când, pe toată linia lui de apă liniștită, între cheiurile prelungi ce se-ntindeau pe mare în continuarea potcoavei munților privind spre laguna venețiană, au apărut, sumbre, parcă vrând a îngrădi tot și a nu lăsa nici o ieșire spre eliberarea pe care o reprezentau apele Italiei, cuirasatele și canonierele K.u.K.K. - Kaiserliche und Königliche Kriegsmarine. Vase războinice aparținând Marinei Cezaro-Crăiești de Război, ale căror guri de tun, nu știu de ce, amenințau spre țărm, amenințau ritmul întregii vieți, parcă vrând să impună mai multă supunere avertizând: Am reușit!... Conflagrația pornește. Supuneți-vă, pentru că ea va aduce împărțirea lumii așa cum vrem noi!...

Asta, ca peisaj deodată militarizat; ca sumbră imagine neașteptată care, ieșind din ascunzișurile unde stătuse de multă vreme pe picior de război, se-ntindea până-n încețoșate depărtări izolându-ne... Deoarece, ca sunet, urechile mele nu mai auzeau cum auzeau la-nceput, discuțiile precipitate ale oamenilor sau zgomotul pe pavaj al vehicolelor alertate, sau sirenele cu avertizări gâjâite venind din larg. Eu auzeam numai urletul nebunesc al lui Dizgraziato care intrase în culmea fericirii:

- Luptaaa!... A venit lupta care distruge totuuul!... Rrrăzzzboiuuul!... A venit războiul care ne va răzzzbuna pe toți!... Atentatul de la Sarajevo a adus războiul!... Începeee conflagrațiaaaa! Începeeee!... Atentatul de la Sarajevo a declanșat totul!... Vom scrie asta ca să afle întreaga lume la ce trebuie să ne așteptăm!...

Atunci n-am mai răbdat. M-am trezit luându-l de gât. Luându-l de gât și înghesuindu-i mutra care avea, într-adevăr, dreptul de a fi uimită ne pricepând ce mi-a venit. Pentru că nici eu, pesemne, n-aș fi știut să explic atunci ce-mi venise să-i spun cu atâta amenințare:

Page 147: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

146

-N-a fost nici un Sarajevo. N-a adus nimic Sarajevo.Nu s-a declanșat nimic la Sarajevo!...

Eram, desigur, atât de amenințător și ca figură și ca glas, încât cabotinul nici n-a mai reușit să riposteze, ci bâlbâia într-una:

-Bine, bine; n-a fost!... Sunt de acord că n-a fost. Dar explică-mi și mie.

- Băiatul ăla de nouăsprezece ani e o victimă. O victimă a provocărilor voastre. Care-o să moară acum pe eșafod.

- Ai dreptate. O să moară. Așa e legea! – încerca el, de frică, să-mi dea dreptate; adică, să arate că-mi dă dreptate acceptând orice spuneam. Dar eu mergeam pe logica ieșirii mele bruște și-l strângeam în continuare de gât spunându-i ce zăcea în mine de mult:

-Are numai nouăsprezece ani și l-a manipulat cineva să fie o victimă, cum aș fi putut fi și eu manipulat, acolo, la București, în 1907!...

-Tu?... A, da, ai dreptate. Puteai fi o victimă... Eu nu mai știu, nu mai eram acolo...

- Pe cât de confuz eram și cum plângeam de ciudă, aș fi putut trage-n oricine mi s-ar fi spus că e de vină!... Eram confuz și tulburat!

- Da, erai confuz și tulburat – îmi dădea el dreptate, precizând în prostie: Dar eu nu mai eram de mult acolo.

- Deci, recunoști că Sarajevo nu înseamnă nimic față de toate provocările despre care Mussolini zice „Stim noi prea bine?!”...- am țipat eu eu în vreme ce el tot îmi dădea dreptate – Atentatul nu înseamnă nimic, fiindcă există cineva care atentează mereu; Sarajevo nu-nseamnă nimic altceva decât că pretextul a fost mai bine pus la punct decât la noi!... N-a mers cu noi, a mers cu Serbia!... Dar, și cu pretexte din astea, și fără, cineva atentează mereu. De ce atentează?... De ce nu lasă omenirea în pace?!

- De ce atentează?- întrebă el prostit; și răspunse aidoma: Păi, dacă n-ar atenta ei, și nu ne-ar împinge, n-am mai acționa noi!

- Care „voi”? - Noi, anarhiștii. - Aha!... Adică recunoști ce spunea Mussolini, că revoluția se

face cu bani, iar pentru a face rost de bani, sunt numai două căi!... -Exact: Sau îi furăm, sau îi primim – răspunse el corect, așa

cum învățase lecția, sperând să scape din strâmtoare.

Page 148: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

147

- De la cine-i furi, sau de la cine-i primești ?! - Țipam eu, iar fanfaronul arătă pentru prima dată că avea și o doză de înțelepciune:

- Dacă nu știi de la cine-i furi, nu știi nici de la cine-i primești. Un tren care transportă pentru bănci, are banii tuturor; nu jefuiești pe cineva anume. Așa și ăștia care dau; ei stau în umbra unor depozite care provin de la toți și nu se văd, nu se știe cine sunt; dar plătesc provocări pe care le fac alții, ca să-i poată ei înșela pe toți.

- Pun un pistol în mâna unui naiv, cum ar fi fost în stare să-mi pună și mie, la București în 1907, nu?

- Exact: ai dreptate. Nu mă mai strânge așa. Da. Ar fi fost în stare să-ți pună și ție!

- Deci, recunoști că totul e o provocare, și nu o luptă adevărată, cum îi dai cu gura!?... O provocare ocultă, în care vezi tot felul de fețe, care de care mai anarhiste, numai pe a celui foarte calculat, care te instigă plătindu-te, sau te folosește numai instigându-te, nu. Stăpânii nevăzuți ai lumii au nevoie de revoltele altora, tocmai pentru ca ei să nu fie răsturnați!... Așa-i?

-Așa-i; așa-i!... Dar nu mă mai strânge, că mă sufoci. - Nu-mi pasă că te sufoc; vreau să știu odată, dacă am dreptate.

Vreau să știu dacă am făcut bine plecând de la Constantin Mille pe care-l admiram!

- Ai dreptate; ai dreptate! – mă asigura el îngrozit, bine-nțeles, de furiile pe care mi le descifra speriat.

Atunci mi s-a făcut silă și l-am eliberat din strânsoare aruncându-l pe scaunul pe care nu apucase să se așeze, întrebându-l cu durere:

-Și, în cazul ăsta, de ce?!... De ce te bucuri atât, de ce vă bucurați atât, când vedeți că lucrurile se-ncurcă și se agravează? De ce vă bucurați la zâzanie și ură?!

-Pentru că suntem anarhiști și anarhia mondială va aduce revoluția mondială – își reveni el ca limbaj scăpând din mâinile mele - ... iar revoluția mondială...

N-a mai apucat să spună și dacă revoluția mondială va mai aduce ceva. Dar nici eu nu l-am mai întrebat. Îmi era silă de tot ce se petrecea cu mine și tot ce se petrecea în jurul meu și, prin asta, nu-mi mai păsa de nimic.

Exact cum nu mi-a păsat când m-au luat din nou de pe stradă. Din nou ca nesupus. Un nesupus ca sute alții prinși la razia aceea care trecea prin filtrul negru al amenințării tunurilor din larg, orașul

Page 149: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

148

acela frumos, făcându-l cenușiu, tern și apăsat de amenințările războinice

10. M-au oprit, m-au identificat, m-au arestat și au început să se

poarte cu mine ca și cum aș fi fugit, ca și cum m-ar fi fugărit, m-ar fi hăituit și m-ar fi prins cu greu aruncându-mă-n careul acela înconjurat de santinele înarmate, ca și pe ceilalți nenorociți cărora cu o clipă mai înainte se părea că nici nu le pasă de razia comenduirii. Numai câte unul, din cine știe ce instinct prostesc, mai sărea, sau protesta înfruntându-se cu ei și atunci se auzea bubuitul unui pistol cu care un reangajat trăgea în pământ sau în aer anunțînd politicos că al doilea glonț se trage direct. Dar majoritatea eram ca Mielul cel Sfânt din Scriptură, care se duce la sacrificiu. M-au bruscat, m-au amenințat, mi-au rostit numele și prenumele înainte și înapoi; numele și prenumele, prenumele și numele, numele, prenumele, prenumele și numele, numele și prenumele, ca și cum ar fi identificat cine știe ce mistificare; și m-au pus sub arest. Dar, când au făcut asta, eu eram de mult în starea de prostrație, ca și cum veneam direct de pe platforma unde beleam oi în slujba împăratului, unde mă duseseră ca nesupus la încorporare.

De data asta eram categorisit nesupus la ordinul de mobilizare generală care se decretase pe întregul imperiu al absolutismului absolut, răsărit din marea revoluție de la 1848. Unde, eu, nefericitul, tocmai atunci avusesem neșansa să revin, bucurându-mă de slujba pe care ne-o dăduse Mussolini, uitând că sunt cetățean al lui, supus tuturor îndatoririlor absolute față de împăratul produs la 1848, ca și alți împărați produși de revoluțiile despre care nu se știa cine le produsese, dar mult mai longeviv decât toți ceilalți care nu învățaseră, atât de bine ca el, cum să fii produs revoluționar și, în același timp, să fii capabil de a reproduce absolutismul... Pentru că, dintre toți absolutiștii care dominau lumea pe ascuns, ducând existențe misterioase ca niște moluște nevăzute-n mâlul îmbuibării, anonimi despre care nimeni nu afla nimic sigur, iar agențiile de presă mai mult încurcau cu știrile lor, doar el exista în văzul lumii, cu bustul acela traversat de eșarfa de sub gulerul înalt care anihilase sabia atentatorului, multiplicat în portrete pătate de zeci de ani de muștele tuturor birourilor, locurilor oficiale, prăvăliilor și cârciumilor din imperiu; ca și în efigia cu barbeți de pe florinii

Page 150: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

149

imperiali care treceau prin mâinile murdare ale tuturor zlătarilor, negustorilor, misiților, cămătarilor, bandiților și curvelor, slujbașilor și văduvelor, meseriașilor și latifundiarilor, popilor și reangajaților, cerșetorilor și bancherilor; tuturor celor care foloseau banii pentru a mânca, sau a bea sau a-i pune la ciorap, sau a fura ce puneau alții la ciorap; celor care se îmbrăcau, se încălțau, se doftoriceau sau se înmormântau, se zgârceau strângând sau cheltuiau chefuind și preacurvindu-se; se ucideau pentru ei sau se sinucideau din cauza lor în imperiul acesta asupra căruia el decretase mobilizarea generală. O decretase cu glas poruncitor și plin de voință războinică, în vreme ce ceilalți potentați, cei din umbră, care-și fereau mâna și chipul dorind să-și simtă numai puterea, aveau nevoie măcar de-un Disgraziato, dacă nu de-un Mussolini, de-un Lenin ori un Parvus, care să-i continue pe Malatesta, pe Bakunin și pe vehemenții agitatori ai Comunei din Paris; sau, finanțând organizații teroriste, recurgeau chiar la victime amărâte ca acest copil de nouăsprezece ani, Gavrilo Princip, de la care porniserăm cearta; ca Luigi Lucheni, vărul tuturor italienilor care se credeau provocatorii, dar erau provocații anarhiei; ca și cei care jucaseră rol de fanatici sărind la gâtul lui Franz Josef sau debitând replici teatrale pe lângă glonțul care-l împușca pe Abraham Lincoln.

Dintre marii stăpâni ai destineleor popoarelor, doar acest bătrăn soldat - obișnuit cu mese sățioase, luate meticulos, cu mare regularitate, ca și cu întregul ritm de viață mecanic, trezindu-se la cea mai matinală oră fixă, primind rapoartele funcționarilor la ore fixe, dând ordinele la ore fixe și programându-și la fel partidele de amor sau primirea scrisorilor de acreditare - acest autocrat abrutizat în polițism și dictatură, își ocupa tronul în văzul tuturor de mai bine de șaizeci de ani. El folosea toate mijloacele subterane ale militarismelor, supravegherii prin „evidentzagentz”, spionajelor, terorismului și provocărilor practicate de mulți; dar, spre deosebire de aceia, neascunzându-se în perimetrele necunoscute ale ocultismului și manipulărilor misterioase, ci în palate pline de lumini, stând foarte vizibil pe tronul susținut de cea mai feroce birocrație polițienească asigurând „ordnung”-ul. Și transformând ocultismul și manipularea în politică de stat, tot așa cum pe bancherii panamalelor și ai afacerilor financiare absconse, îi scotea la lumină contra cost făcându-i, la prețul unor sume serioase cu care-și cumpărau titlurile, la fel de vizibili și mondeni baroni ai curții sale. Ba, răspândindu-i și prin lumea ale cărei averi

Page 151: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

150

începuseră să se internaționalizeze după ce, bancherii venețieni, care făcuseră cheag cu afacerile din laguna împărățită de antecesorii săi, își lărgiseră aria mutându-și centrul la Londra, de unde unii spuneau că se exportă și capitalul și revoluția.

Am avut timp să rumeg toate acestea pe drumul de întoarcere dintr-o margine într-alta a imperiului, pe aceeași cale ferată pe care fusesem adus cândva belind oile și tăbăcindu-mi hainele cu seul lor pe care-l puneam să se zvânte în curenții mersului și fumul locomotivei care tot gonea, și tot gonea, și șuiera... Dar acum aveam o stare mult mai nedemnă și mai lașă decât atunci când mă arestaseră prima oară ca nesupus al acelui imperiu care exista doar fantomatic pentru mine, la fel cum, și eu pentru el, existam ca un nume înregistrat pe lista celor ce trebuiau să moară apărându-l, sau lărgindu-i ocupația. Pentru că m-au prins lăsându-mi chiar impresia că m-au fugărit și m-au haituit pe străzile acelea frumoase ale Triestului, transformate inopinat în decorul sumbru care aștepta războiul. Da, m-au tratat ca și cum aș fi fugit și ei m-ar fi hăituit, cu toate că eu m-am lăsat de prima dată-n voia lor, blând și indiferent, blazat, văzându-mă din nou la belit oi și purtându-mă ca Mielul Sfânt cu surghiunitorii Lui. M-au bruscat, m-au amenințat, mi-au rostit numele și prenumele înainte și înapoi ca și cum ar fi identificat cine știe ce mistificare și m-au pus sub arest la o coadă păzită de santinele, dându-mi să țin în mână o hărtie cu ceva formularistică din care era completat numai un rând: ”Nesupus la mobilizare”. Cu hârtia aia am ajuns în fața unui oberfurier-fuhrer, poate chiar același din vagonul-furgon-închisoare unde ne-au urcat cu trei ani în urmă la granița Cernăuților. Care, completându-ne-o, ne-a băgat în adevărata închisoare regimentală, cu dezbrăcări și aruncări de haine în etuvă și îmbrăcări în uniforme ponosite scoase de la spălat. Și, așa, am intra în inerția morții lente a dizolvării și depersonalizării totale, ca și atunci când am început să belesc oile. Cădeam din nou în acea penibilă senzație că nu ești nimic altceva, dar absolut nimic altceva decât un număr într-o evidență, pe care alte numere, din alte evidențe, îl rostogoleau numărându-l, iar eu nu mai simțeam nimic altceva decât că intram în evidența unor brute care, la un moment da, pot ieși ele din această evidență și, odată ieșite, s-ar putea chiar să nu mai fie brute. Dar acolo sunt, umilindu-i și îndobitocindu-i pe alții. Același sentiment ca la prima mea rostogolire în neantul pierderii identității, când fusesem prins, nu pe cheiul flotelor Chezaro-Crăiești, ci pe peronul de graniță al Căilor Ferate Chezaro-Crăiești... Cu o singură diferență: Atunci mă

Page 152: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

151

pierdeam total de mine însumi pe măsură ce mă îndepărtam de Cernăuți, iar acum eram pierdut total de mine însumi, dar vedeam undeva fluturând fumul locomotivei spre Cernăuți. Pentru că acolo era frontul, într-acolo trebuiau să ne ducă! Dar mie nu-mi păsa de front, nu-mi păsa de anii care mă sleiseră-n cazărmile împăratului cu singura lumină a lucrului aceluia de câteva luni alături de von Ramm. Aproape că uitasem de ei de vreme ce mă-ndreptam din nou spre Cernăuții către care plecasem în anul acela 1907, când părăseam Bucureștiul plângând de ciudă. Nu-mi mai păsa, nu mai aveam nici noțiunea timpului, nu mai eram nici măcar eu. Eram o mică speranță deșartă plutind în vântul nevolnic al unor puteri telurice care se chemau „imperiul”, plutind, sau având doar năstrușnica senzație că pluteam dintotdeauna spre Cernăuți.

În rest, aveam exact starea de moarte spre care mă ducea acest drum de-ntoarcere pe calea ferată a unui imperiu ce nu-mi spunea mie nimic; nici ca simțire, nici ca tradiție, nici ca sânge. Era un conglomerat apăsător asupra supușilor săi, care deveniseră mai degrabă robii săi. Îndatorații săi prin cine știe ce lege, care nu venea din firea neamurilor și națiunilor, ci doar prin polițismul cu care patrulau prin țară executanții dictaturii și comenduirile militare desnaționalizate. Umblau ca hingherii, arestând carnea de tun și împingând-o spre măcelărirea cu alții. Dar pe acei „alții”, îi văzusem. Îi văzusem și cât am stat în Bucureștiul care avea o anumită trăire patriotică chiar în jurul regelui străin, deoarece acela le adusese independența și dreptul de a-și practica mândria națională. Însă îi văzusem, mai ales, în temperamentul asemănător, dar și mai impulsiv, al italienilor care, la fel cu noi, transilvănenii, luptau să se unească, luptau împotriva celor care-i cotropiseră pe ei sau le cotropiseră frații... În vreme ce, eu, pentru ce aveam să lupt? Pentru ce mă trezisem pentru a doua oară în viață, pus între baionete ca un răufăcător și băgat în cazarma care mă depersonaliza total, instruindu-mă și pregătindu-mă să mor pentru un imperiu care nu era altceva decât închisoarea mea și a drepturilor mele de om!... Chiar acum, trenul acesta plin cu tineri de diferite neamuri care trebuiau să stea la un loc numai și numai ca să justifice tronul împăratului ce ne băgase sub acel schwartzgelber – steagul negru cu galben al unei armate care nu avea steag național, ca al altora, nu avea ofițeri patrioți ca ai altora, ci doar niște comandanți-gardieni care ne duceau între baionetele lor, ca să ne arunce-n baionetele altora. A unor soldați străini, înrăiți și ei în provocările care se plăteau la același ghișeu al băncii,

Page 153: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

152

indiferent din ce tabără erai. Niște armate puse de cine știe cine pe picior de război, pe care, dacă le învingeam, nu aveam nici o satisfacție pentru noi sau drapelul nostru iar, dacă nu-i învingeam, nu muream pe altarul vreunei cauze. De asta, trenul care tot gonea și tot gonea și șuiera, nu ne ducea spre vreo cauză și nici nu ne învăluia în vreun tricolor pentru care alții puteau măcar să se mintă ca să moară fericiți; ci semnificau pentru noi doar împingerea spre măcel, pe măsură ce tot gonea și tot gonea și șuiera...

Fiindcă regimentul în care am fost încazarmat, ca și cum aș fi fost încarcerat, nu avea barăci, ci vagoane umblătoare cu care ne ducea spre frontul rusesc; și nu mai avea platforme de rumegătoare, ci cu tunuri ușoare și mitraliere la care eram puși să lustruim neîncetat. În vreme ce trenul gonea, și tot gonea, și șuiera împingând invers deschiderea sau îngustarea peisajului de peste Tisa, de-acolo de unde muntele cehesc Tatra stătea între doi munți cu nume românesc: Măgura. Și iarăși tot șuiera și gonea spre Cracovia, Rzreszow, Tarnovo, Lemberg; până când, ajungând, prin Munții Galiției, la Kolomeea, inima a început să-mi bată ca și atunci, simțind Cernăuțiul spre care pornisem.

Dar, din nefericire, fiind ridicat de pe stradă, de comenduirea din Trieste, ca nesupus la mobilizare, nu mai beneficiam de regimul de reangajat cu vreun grad, inferior, dar grad, al celor șapte ani cât contam în rezervă; eram din oficiu condamnat la degradarea de care va putea să mă scape doar surghiunul pe linia întâi a frontului și, asta, doar în cazul că voi scapa eu de moartea cu care echivalează această trimitere în linia întâi... Rămăsesem la trupă, răcan bătrân, doar cu favoarea că, părând mai instruit, m-au dat la artileria ușoară pe care-o aveau honvezii și am rămas pe platforma aceea de instrucție cu mitraliere și calibre mici, privind Cernăuțiul, ca și data trecută, în zările văii pe care-o deschidea Prutul. Îi priveam acoperișurile din depărtare și de la înălțimea podișului pe unde cobora calea ferată spre gara lui la care nu aveam să mai ajung din acel triaj al trenurilor ce ne duceau spre front, fiindcă orice încercare ar fi însemnat dezertare. Sub acele două culori din schwartzgelberul despre care vorbeam, eu făceam parte din armata cu cei mai mulți dezertori executați, sau cu cele mai multe execuții de dezertori. Armata care nu te iartă dacă nu te supui ordinelor ei de a apăra un împărat abstract, uitat de Dumnezeu ca o abstracțiune pe tronul acela. În ciuda faptului că-l știau toți supușii care-i vedeau portretele învechite și-ngălbenite-n vitrine, de parcă le-ar fi uitat Dumnezeu acolo ca și pe el pe tronul care nu mai consta decât

Page 154: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

153

din mecanismele imperiului slujit de birocrația militară a „odnung”-ului despre care nimeni nu știe ce înseamnă cu adevărat, sau dacă chiar înseamnă ceva, sau e numai o amenințare, un vocativ care etichetează dar nu dă identitate ci, dimpotrivă, ți-o dizolvă. „Ordnung”-ul care ne arestase și pe noi, ca să ne poată comanda într-o luptă ce nu era nici a noastră, dar nici a comandanților ce o executau. În ciuda faptului că el era văzut, sau știut măcar, că mânca bine, chiar dacă făcea asta din rutină, așa cum din rutină își controla zilnic la aceeași oră miniștrii, la aceeași oră statmajoriștii și la aceeași oră polițiștii, că dormea scurt, dar profund și se voia, cu sau fără folos, mângâiat de o amantă căreia îi erau și ei dedicate ore fixe; și că mai avea încă tot felul de asemenea manifestări de existență mecanice și fixe, devenea tot mai mult o abstracțiune ca și toți ceilalți potentați ai omenirii care, nevăzuți, din umbra ocultei lor existențe, ne conduceau la fel, spre aceeași moarte la care eram condamnați, slujindu-i. Iar platoul acela, aflat în necunoscut loc strategic, ascuns hărților pe care le putea avea inamicul, întinzându-se ca un lagăr de căi ferate improvizate pe care garau trenurile cu soldați lipsiți de identitate națională, aduși acolo ca turmele la abator, deoarece de acolo aveau să pornească spre ultimul asalt, avea nu numai un aer de moarte, ci aerul lânced al unei morți lipsite de orice scop, lipsite de orice finalitate și, mai ales, lipsite de orice putință de a te furișa scăpând. Forța abstractă a celor care ne duceau la moarte pentru niște interese necunoscute nouă, era aceeași cu forța concretă a împăratului căruia îi țineam efigia în buzunarele cu bani mai mărunți sau mai mari. Și totul se amesteca, văzut sau nevăzut, cunoscut sau necunoscut, în aceeași nepăsare a unei forțe care ne trimitea la moarte fără să ne explice nimic..

Cu asemenea sentimente priveam de-acolo, de sus, de deasupra râului ce venea încă sprinten pe pragurile din Carpații Păduroși aducând fierberea montană din văile înguste cu versanții abrupți prin care trecuserăm și ne opriserăm la fel de abrupt în acel loc bine camuflat pentru a ascunde tabără militară, fără vreo speranță de a mai ajunge în Gara centrală a Cernăuților, dacă ordinul de front – feldordonanz - ne-ar fi trimis înapoi sau spre Nord. Priveam cum curgerea lui rapidă, de-abia aici încetinindu-se, făcea maluri mai drepte de-o parte și de alta a cărora se mutase în vreme orașul, până ce a ajuns să se întindă pe ambele maluri și să capete clădiri majestuoase pe măsura începutului de veac, așa cum citisem eu în enciclopedii după plecarea Roxanei, din dorința de a

Page 155: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

154

ști cât mai mult despre ea, viața ei, locurile în care trăia. Și încercam să descifrez vreun semn, fără să-mi pese că, în cei șapte ani care se scurseseră, multe se putuseră întâmpla și cu Roxana și cu tatăl ei căruia nu mai apucasem să-i spun de ce nu ajunseseră la tipar semnalele lui atât de puternice și de convingătoare.

11. Iar, în dimineața în care am pornit - după toate ordinele

comandanților tot răsunând de cu noapte, de mai aproape sau mai de departe, din dreapta sau din stânga, către noi și către alte unități, mai răspicat sau mai calm, sau îndârjindu-se de sperietura pe care o producea ideea de pornire spre front; apoi, după manevrele de executare inundându-ne ca un fel de ceață rece a platoului aceluia pe care se improvizase triajul militar, tot dirijându-ne și înghesuindu-ne cu ordine și ordine și ordine; apoi, după fluierele cu fluturări de stegulețe ale direcționării acelor de mișcare, după sirenele locomotivelor și pocniturile tampoanelor lor cu vagoanele grele de încărcătură, care sunau altfel, mai sec, decât la cele goale și ușoare, subliniind parcă și îngândurarea noastră că ne duceam fără rezonanță spre moarte - mi-am luat gândul că voi mai ajunge vreodată la visul meu. Mi-am lăsat greu trupul să apese pe piciorul în poziție de repaus și-n umerii cu care mă simțeam sprijinit de trupurile celorlalți înghesuiți cu mine în vagonul clătinător și n-am mai vrut să gândesc la nimic altceva decât la acea legănare din mersul poticnit al trenului coborând în frâne tot mai spre apa Prutului care se lărgea, ca și cum ea scăpase mai înainte de pragurile pe care, precaută, le tot ocolea în curbe de serpentină calea ferată, pesemne improvizată de geniștii care construiseră în timp triajul ce-l părăseam, în cadrul programelor belicoase cu care armata împăratului trăise și-n vremuri de pace. Și, cu toate că uram, din toată inima mea uram acea îndârjire și provocare de război pe care, din experiențele cu Disgraziato și Mussolini nu le mai simțeam acum doar ca pe o apăsare a imperiului lui Franz Josef, ci a întregii lumi condusă de acele forțe oculte ce urmăreau autocrația și absolutismul ca să domine, nu mai doream altceva decât să ajungem și noi, ca și râul, la loc drept, pentru ca locomotiva să-și ia avânt și să-nceapă să zboare. Să zboare odată spre frontul acela unde aveam să fim aruncați în luptă, să mă arunc și eu laolaltă cu celelalte victime cărora le simțeam aici umerii înghesuindu-mă și să se aleagă ceva din toate astea: Ori să mor

Page 156: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

155

scăpând de chinuri, ori să omor eu pe alții continuându-mi chinul de a trăi într-o asemenea lume. O lume în care, de aproape opt ani ocoleam Cernăuțiul spre care mă adusese dragostea mea și nici acum nu reușeam să ajung mai aproape de ea sau, măcar, de un loc în care m-aș fi încumetat s-o caut. De-abia așteptam ca trenul să ia viteză și să ne ducă nebunește spre nebunia frontului către care ne trimiteau acele neiertătoare forțe rele ce ne dominau existența. Stăteam sprijinindu-mă între celelalte trupuri de soldați cărora le simțeam căldura temerilor și a neliniștii de turmă dusă la sacrificiu și așteptam, doream, mă rugam pentru viteza aceea prin care să sfârșim mai repede cu un asemenea chin.

Dar uite că nu s-a întâmplat așa și, ajungând la terasamentul drept pe care trenul ținea distanță urmărind malul râului lățit pe locul care nu mai era înclinat, în loc să ia viteză, el a încetinit și iar a încetinit și, scârțâind din frâne a tot încetinit, până când am ajuns între niște case mărginașe, peste niște șanțuri specifice terasamentelor cu linii din care începeau să se bifurce peroanele acelei gări mari căreia, pentru prima dată, îi vedeam clădirile ridicate de celebra St.E.G. - Societatea Cezaro-Crăiască Privilegiată a Căilor Ferate Austriece, unde au început din nou ordinele. Ordinele acelea de comandanți autoritari sau speriați, tot răsunând de aproape și de departe, din dreapta sau din stânga, către noi și către alte unități, poruncind alinierea pe linii și așteptarea până la noi ordine.

Am deschis cu toții cât mai larg ușile vagoanelor înghesuindu-ne să vedem ce se putea vedea din gara aceea și ce se putea vedea din oraș peste acoperișurile ei. Și, după atâta vreme de privit de pe platoul acela unde ne pregăteam anesteziindu-ne temerile față de frontul ce aștepta să ne-nghită, după atâta vreme de privit spre tăcerea depărtărilor cețoase în care se afla el, simțindu-l viu, mișcător și sonor-răsunător, ca orice așezare cu oameni care se mișcă și vorbesc, ni se părea a fi, într-adevăr o minune a lumii. Un dar făcut nouă, de a mai vedea odată cum se poate trăi liniștit pe lume, înainte de a ne înghiți gheena frontului provocat de neliniștile ei. Priveam și nu ne mai săturam, făcând pesemne, fiecare-n sinea noastră, apropieri cu alte locuri care ne erau dragi sau în care crescuserăm cu tihnă și pace și rosturi normale între oameni, fără amenințatre, fără apăsarea războiului și sperietura transmisă prin ordinele comandanților care nu voiau să arate speriați.

Page 157: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

156

Așa că n-am observat personajul acela care se dădea important și galant, purtând un melon cam decolorat și barbeți asemănători la tăietură cu ai lui Franz Josef, dar roșii, cu tot părul roșu care i se prelungea din pomeții obrajilor pistruiați între care îi stătea, frumos înroșit și el, nasul, pe cât de coroiat la șea, pe-atât de borcănat cu vinișoare subțiri la nări. Se saluta cu unii dintre gradele inferioare care patrulau pe peron - cum aș fi patrulat și eu, mai liber decât așa, dacă n-aș fi fost un nesupus la mobilizare, în recidivă cu nesupunerea la încorporare, de care va putea să mă scape doar surghiunul acesta spre care porneam pe linia întâi a frontului, și doar dacă scap eu de pericolele ei – iar cu alții trata deschis și chiar le strecura în palmă niște crăițari. Fapt pentru care, când ajunse la unul mai apropiat de noi, acela ascultă cu atenție ce-i sporovăia în ureche în vreme ce, la nivelul palmelor îi număra crăițarii, dădu din cap afirmativ în timp ce dădea și drumul bănuților din palmă-n buzunar. Și veni la noi cu acel obișnuit al reangajaților: „Ascultă la mine, soldat!”...

-Ascultă la mine, soldat! – spunea el aprobat de coroiatul cu barbeți care stătea mai în spate – mergem pe front și... știm care va fi soarta noastră. Domnul Schvartzfeld este fotograful de pe strada care-ncepe chiar de aici, din Piața Gării; el vă poate face poze. Ascultați la ce vă spune!

Iar coroiatul veni în față, cu palma oblic întoarsă, ca și cum ar fi contestat ceva, sau ar fi arătat că ceva era cu dus și-ntors:

-Am spus la domnul ofițer nu că știți care-i soarta voastră, ci că nu știți care-i soarta voastră dacă mergeți pe front. Soarta, pentru oricine, e așa-și-așa. Unii veți fi eroi acolo, căzând; alții vă veți întoarce eroi... Așa că, logic, fiecare aveți nevoie de o poză – adăugă el, iarăși arătând cu degetele rășchirate că era vorba de „așa și așa” : Unii ca să vă lăudați cu ea; alții ca să se laude cu ea neamurile voastre!... Așa că - schimbă el gestica - io, Schvartzfeld, fotograf al casei ducale din Cernăuți, pentru un singur florin, vă fac și poza, v-o și trimit cu poșta la orice adresă îmi dați... Credeți-mă că e cel mai de folos lucru pe care puteți să-l faceți: Dacă vă întoarceți din război, o s-o găsiți și o să vă mândriți cu ea; dacă nu vă veți întoarce voi, oricum se vor mândri neamurile voastre!... – Își plecă spre subofițer capul cu tot cu barbeții roșii și melonul decolorat, ca și cum i-ar fi confirmat că „asta fusese” și, îndreptându-se spre alte vagoane, adăugă flatându-l pe acela ca grad: Domnul ofițer e invitat și el, gratuit din partea noastră; așa că,

Page 158: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

157

până mă-ntorc eu să vă conduc, pregătiți banii și aliniați-vă sub comanda lui, că altfel vă umflă imediat poliția garnizoanei.

O fi fost o întâmplare a trecerii noastre prin Gara Centrală, de care acest Schvartzfeld profita, ori, ținând seama de faptul că avea și un asemenea discurs pregătit, o fi fost un gheșeft mai mare al lui ca ofițerii să treacă cu trenurile pe aici sensibilizându-ne să ne fotografiem înaintea riscurilor de pe front?... Nu știu. Dar atunci, sub amenințarea acelui „vă umflă imediat poliția garnizoanei”, am exultat la gândul că, măcar așa, chiar dacă nu aveam adresa Roxanei, îi voi cere să-l caute pe tatăl ei, care sigur era cunoscut în oraș; și, astfel, poza va ajunge la ea ca semn că n-am uitat-o și că, încă, sper să ne mai vedem. M-am încolonat, deci, pipăind mereu florinul pregătit, în timp ce ieșeam din gară, traversam piața și opream tot încolonați în fața vitrinei cu „Foto-Schvartzfeld”, unde el ne dădea un teanc de hârtiuțe pe care să scriem între timp adresele apoi, păstrând melonul dar punându-și halatul, ne chema unul câte unul în prăvălia unde, pentru a ne fotografia, ne răstignea pe fiecare într-un spațiu fix, ca și cum ne-ar fi exersat de pe acuma cum să stăm în sicriu. Un sicriu vertical în care, ca să te poată fotografia la minut, nemișcat, trebuia s-o faci pe mortul cu ochii mari vreme de un minut. Fapt care mă făcea să-i bănuiesc convingerea că, în ciuda faptului de a ne fi încurajat cu acel „așa și așa” stimulându-ne și speranța că vom apuca să ne-ntoarcem de pe front, după ce ne lua florinul și adresa pentru livrarea fotografiei, avea tot dreptul să nu-i mai pese ce se va întâmpla cu noi și soarta noastră în armata împăratului al cărui fotograf se pretindea. Fiindcă, în plăcerea lui de a cumula toate titlurile mari, înconjurându-se mai mult cu baronii pe care-i făcea contra cost dintre cei care strânseseră averi prin speculă, Franz Josef, printre altele, își luase și titlul de Duce al Bucovinei. Așa că, imitându-l, și Schvartzfeld considerase de dreptul său de a și-l lua pe cel de fotograf al casei ducale.

Am stat așa, bătut în cap de soarele tomnatec, mai mult imaginându-mi cum arăta orașul, sau reconstituindu-l din cele câteva case pe care le vedeam în susul și în josul străzii aceleia pe care rămăseserăm încolonați pe aceeași lungime. Deoarece, pe măsură ce înaintam spre vitrina din care se deschidea ușa prăvăliei „Foto-Schavartzfeld”, cei care fuseseră în față se aliniau din nou în spatele nostru după ce ieșeau dând altuia rândul, în așa fel încât să râmânem coloană compactă și să nu riscăm ca, pe vreunul care se desprinde să-l și „umfle” poliția garnizoanei care proceda ca-n

Page 159: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

158

stare de război. Orice gând al meu care nu putea să nu mă-mpungă, să nu mă tenteze să mă strecor tiptil și să dispar în căutarea ei pe străzile necunoscute din jur, murea sub această amenințare încă înainte de a se formula total... Tare aș fi vrut s-o fac și tare mă mai chinuiau impulsurile astea. Cu atât mai tare cu cât eram mai convins că aș fi și riscat și tentat imposibilul de vreme ce nu aveam o anume adresă și, pe biletul pe care-l scrisesem ca să-l lipească Schvartzfeld lângă negativul fotografiei, precizasem: „sunt convins că il cunoașteți și îl veți găsi pe reputatul ziarist Eftimie Pitaru...”

Dar aceste temeri, totuși, nu mă lăsau să nu sper. Măsurăm și cercetam mereu strada în sus și-n jos, cu nădejdea fierbinte că, de la o clipă la alta o să apară ea acolo. O să apară de undeva și, cu mersul ei legănat de fetiță alintată, o să înainteze în vreo direcție, chiar fără să mă vadă... Iar când am să o strig, când o să facă ochii mari și o să constate până la urmă cine sunt, Dumnezeule!... Atunci... atunci ne vom... Nu, nici nu-ndrăzneam să-mi imaginez ce se va putea întâmpla atunci. Nu-mi permiteam; mai bine zis, îmi interziceam. Îmi interziceam abținându-mă să-mi imaginez, tocmai pentru ca bucuria, bucuria aceea supremă să fie totală. Totală și unică!...

Da, îmi permiteam numai să sper că se va întâmpla așa, așteptam momentul ținând sub supraveghere strada mereu din alte poziții, cum înaintam cu rândul înspre locul de fotografiere; dar de imaginat mai mult nu voiam, tocmai pentru a nu știrbi din fericirea clipei care avea să vină. Sigur avea să vină!... Așa simțeam eu înaintând cu șirul înspre vitrina din care se deschidea ușa spre prăvălia fotografului. Simțeam din toate puterile mele... Cu toată trăirea mea.

Și minunea s-a întâmplat. Exact când mai aveam doi inși în față. Exact așa cum trebuia ca s-o văd și să pot s-o strig. Exact când tocmai riscam să fi intrat în atelierul unde Schvartzfeld mă țintuia în cosciugul în care trebuia să stau nemișcat și n-aș mai fi văzut-o!... A apărut umplându-mi inima și făcând-o să se zbată îngrozitor din neputința de a crede că era aevea. Dar era aevea, erau ochii ei, fruntea ei, expresia ei de copil îndrăzneț prin inteligența care-i animă gândurile. Și, mai avea ceva: Avea un fel de zâmbet de bucurie mândră, cum are mireasa când se pozează pentru fotografia în care demonstrează pentru toată viața că și-a atins apogeul destinului de femeie, lângă cel cu care s-a căsătorit.

Asta avea în plus Roxana, Roxana cea pe care eu o vedeam aevea. Asta avea în plus, față de tot ce-mi imaginasem eu. Asta

Page 160: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

159

avea, peste ceea ce putusem să-mi imaginez eu... Pentru că, da, nu mă-nșelam; aveam în fața mea și fruntea ei, și ochii ei cu expresia lor caracteristică, dar și zâmbetul acela care continua expresia într-un alt mod, de dulce ambiție triumfătoare, cum nu mă așteptasem.

Pentru că tot ce vedeam era într-una dintre somptuoasele fotografii de nuntă expuse de Schvartzfeld în vitrina sa. Era Roxana cu coroniță de mireasă din florile de ceară ale lămțâiței, alături de obrazul tînăr și frumos al unui militar în uniformă de gală. O uniformă foarte arătoasă, dar altfel, deosebită de cele cu care mă obișnuisem la armata imperială. O uniformă care mă tulbura atât de mult, sau îmi dădea atâtea semne de întrebare încât, aproape că nu mă mai uitam la ea, nu mai savuram frumoasa ei frunte încoronată cu flori de lămâiță, nu mai căutam în ochii ei care încă glumeau copilărește, nu mai încercam să-i descifrez zâmbetul acela nou de triumf, ci căutam descifrări în uniforma necunoscutului ce mă privea cu blândă fericire.

Până când am descoperit, întâi pe una dintre decorații, apoi, ca o confirmare, pe toți nasturii uniformei, acel „RF” – „Republique Française” ...

Târziu, când mă lăsam în mâinile lui Schvartzfeld care mă pironeau în sicriul vertical al unghiului care garanta poza, mi-am adus aminte că tatăl ei pomenise într-unul dintre articole, de grupul de ofițeri din Misiunea Franceză de la Cracovia sau de la Lemberg, din partea cărora primea unele informații.

Eram inert. Am tresărit numai când Foto-Schvartzfeld, care țipa la mine ca și cum n-aș fi fost în stare să-i apreciez arta din somptuoasele poze de nuntă, îmi spunea că sunt gata cerându-mi florinul și biletul cu adresa.

I-am dat florinul, dar biletul l-am mototolit. -Trec eu s-o iau - i-am spus. Dar nu l-am convis cu asta: -Poate treci... poate, nu mai treci... – a făcut el o parafrază la

acel „Soarta pentru oricine e așa-și-așa”... Și, pentru că insista că-i trebuie o adresă, am scris pe altă

hârtie numele lui Constantin Mille, cu adresa „Adevărului” de pe strada Sărindar din București.

Page 161: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

160

Page 162: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

161

 

CAPITOLUL 4:

revoluția fără altar

Page 163: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

162

1. În luptele de la Lacurile Mazuriene am căzut prizonier la ruși

sau, mai bine zis, am făcut parte din acele formații care, intrând în ceața dintre liniile de luptă, fie n-au ascultat comenzile ofițerilor care ne ordonau să ne întoarcem din negura deasă, fie s-au luat după ceilalți care, tot în negura deasă ce transforma mișcarea împâclită a grupurilor în imaginile stranii ale unui refugiu nedorit, înaintau ca niște armate fantomă la care nu se mai vedea dacă aveau armele sau le abandonaseră, pentru ca, dând cu ochii de inamic, să asculte de celălalt ordin: al ridicării mâinilor. Ca și cum, predându-se, ar fi vrut să se agațe de înaltul încețoșat căutând salvarea.

Acolo, în acea încețoșare macabră pe care o respira lucioasa tăcere cenușie a lacurilor Mazuriene, din deținut în armata împăratului pentru care, fără să știu de ce, aveam datoria să mă duc la moarte în uniforma cu ștaif în care mă-mbrăcase obligându-mă s-o port țanțoș, deveneam deținut în lagărele de prizonieri unde puteam să mor, sau chiar să fiu omorât, dar aveam avantajul de a fi lăsat să-mi ponosesc uniforma pe paiele barăcii unde eram înghesuiți fără să mă mai trimită cineva s-o slujesc murind. Iar sentimentul ăsta, a carui conștiință cred că, în timp, am căpătat-o toți, acolo încolțise: În cețurile amenințătoare sub care, ordinele ce ne-nconjurau ca și ceața dar, de biciuit, ne biciuiau ca vântul, dădeau porunci pentru o moarte pe care nici nu ne-o doream, nici nu știam pentru ce era nevoie de ea. Pentru ce altceva, decât ordinul de luptă al unui imperiu atât de abstract față de noi încât, nici după ce ne predaserăm, nu pricepeam din ce motiv, cei care ne inventariau băgându-ne în lagărele lor, ne considerau dușmani!... Noi nu eram dușmani; noi eram o carne de tun împinsă spre armele lor de către o forță care, poate nici aia nu le era direct dușmană, tot așa cum și ei erau împinși către noi de o altă forță care nu ne era nouă direct dușmană. Dar, dincolo de țarism și dincolo de Imperiul Habsburgic, ideea de dușmănie plana asupra noastră, a tuturor, indusă de o altă forță, pe care o puteai bănui, doar, producând cețuri mult mai mari decât cele ale lacurilor Mazuriene. Cețuri în care toată lumea să ajungă a se împâcli, a confunda executarea ordinului cu dorința de dezertare, a nu mai folosi arma pentru care fusese instruit, a o abandona și a-și abandona destinul în pâcla lor imundă, care ascundea adevăratele forțe: Ocultele forțe de dirijare a destinelor omenirii prin birocrația imperiilor care, cu abstracțiunea lor impusă, arătau doar fațada acestei lumi...

Page 164: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

163

Birocrația care, pe mine, mă obliga să fac serviciul militar, să nu am dreptul la alt statut decât cel de supus la încorporare sau nesupus la mobilizare, luat cu forța acelor mașinării polițiste de recrutare care bântuiau satele diverselor nații prinzându-i cu arcanul pe tineri în numele obligației de a fi sub armele abstracte, ale unui imperiu abstract, care n-avea nimic de-a face cu sângele nostru pe care trebuia să-l vărsăm. Birocrația care ne aresta, ne îmbrăca în hainele supunerii, ne încazarma spălându-ne creierele pentru a ne dușmăni cu rușii despre care nu știam nimic. Nici măcar dacă nu cumva și pe ei, tot cu arcanul îi lua în numele legii încorporării în armatele unui imperiu la fel de abstract, pentru un țar numit tătuc la fel de abstract, concretă fiind numai viața lor de supuși sau nesupuși la încorporare, sau mobilizare... Ah, cât de mult învățasem să urăsc acea „încorporare” în anii în care slujisem sub ofițeriii lesne desnaționalizați, rămânându-le ca identitate doar mentalitatea coruptă de stăpâni într-un imperiu al nimănui! Doar ciubucul mărunt pe care-l făceau arestându-ne și vânzându-ne sau cu care se mânjeau din ce li se scurgea printre degete ca prisos al marilor furturi și abuzuri ce se petreceau sub steagul imperiului. Gardieni față de noi și servi cu epoleți față de alții; nu numai apărați, ci chiar încurajați de tresele și funcția-n armata care nu avea nici o legătură cu originile noastre!...

Ajunsesem să mă-ntreb cine fusese în stare să impună nedreptatea asta strigătoare la cer ca, exact atunci când ajunge la vârsta frumoasă, bărbatul să fie supus unei legi care-l face dezertor și-l condamnă la moarte, dacă nu se duce de bunăvoie tot la moarte?!... Cine ia omul liber, din curtea și din satul său, de pe câmpurile și din pădurile sale, tocmai atunci când a ajuns la forța de a scoate mai multe din ele, de la îndeletnicirile sale, tocmai atunci când a devenit mai îndemânatec cu ele, cine?... Și de ce?!... În virtutea cărui drept sau a căruia dintre drepturile cu care ne naștem pe acest pământ?!... Eu - copil al unor câmpuri și livezi mănoase pe care le cultivau bunii mei transilvani, ucenicind și la o meserie prin care îmi aflasem mult mai multe libertăți, prin rostul unui meșteșug bun de practicat oriunde - doar pentru faptul de a fi cutezat să calc din nou granițele între care neamurile mele stăteau înstrăinate de ai lor, mă trezisem pus la belit oi pentru armata împăratului, în trenul unde mă încarceraseră ca să fiu dus cine știe spre ce colțuri de lume care n-aveau nimic de-a face cu destinul meu!...

Page 165: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

164

Și, atunci, cum să nu-i urăsc pe cei care-mi stâlceau acest destin?!... O întreagă revoltă avusese loc în mine în toți acei ani cât, sub apăsarea bocancului superior, mă târâsem în bocancii de la uniforma armatelor împăratului, iar disperarea și apatia mi se calmaseră doar în momentele trăite sub protecția unui suflet superior cum fusese cel al maiorului Von Ramm. Încolo, totul, de la mirosul bocancilor soldățești până la obrazul bine bărbierit al militarilor de carieră, totul mă încătușa stârnindu-l pe anarhistul din mine și făcându-mă să mă trezesc în sudori reci după vise cu lupte crâncene pe baricade pentru a răsturna puterea celor care ne încazarmau și ne îngenuncheau în fața unei legi care nu putea să existe, în fața unei legi care nesocotea ființa din om și drepturile cu care ea se născuse. Visam lupte mari și explozii și înaintări de triumf anarhic în mari adunări unde, chiar și la modul strident al lui Disgraziato, se proclamau drepturile omului, punându-i pe fugă pe toți plutonierii de pe lumea asta. Mă aliam cu el ca să-i gonim. Luam tonul lui ca să-i înfrunt. Voiam anarhia exact cum o voia și el fiindcă acolo, pe drumul implacabil spre front și moarte, îmi dădeam seama că altă cale nu aveam, decât de a le dori distrugerea, sau chiar de a-i distruge. Fiindcă ei reprezentau haita ce stătea între noi și marile puteri ale potentaților nevăzuți care ne încarcerau făcându-ne să murim pentru cauze străine nouă. Visam cum aruncam în aer toată lumea plutonierilor și reangajaților care ne păzeau lipsiți de sentiment, lipsiți de vreo identitate a voinței, lipsiți de vreo altă identitate a lor decât aceea de câini de pază în serviciul unei odioase forțe abstracte pentru care noi trebuia să murim ascultând de ordinele lor, ordinele pe care ei doar le repetau, inconștienți și absurzi ca și regimul ce le dădea gradele și solda și ciubucul de pe de lături, în schimbul perpetuării acestei inconștiențe! Și, pentru prima dată, mă visam lider politic, dirijând o mișcare prin care să se proclame emanciparea omului de asemenea forțe înrobitoare care fac din el cu totul altceva decât s-ar dori. Mă vedeam proclamând o lege care desființează absurda obligativitate a armatei lăsându-i și mai inconștienți pe cei care erau inconștienți în solda ei crezând că le va merge așa mereu, că le vor curge veniturile fără să gândească, numai și numai spre a-i instrui și pe alți oameni să nu gâdească deloc, să fie doar brațe pentru mințile perfide ale altora. Adică tocmai ale celor care gândesc malefic și împotriva celor mai naturale dorințe omenești: împotriva năzuințelor care încep cu tihna și liniștea păcii și se încununează cu libertatea fiecăruia de a-și decide soarta...

Page 166: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

165

Iar acum din nou același lucru; din nou arcanul, din nou eticheta de nesupunere, din nou pedeapsa, din nou încarcerarea sub ordin în numele altei abstracțiuni care era „mobilizarea”!...

La o asemenea stare de spirit, normal lucru ca, atunci când - pe paznicii și gardienii noștri, cei care ne păzeau ca prizonieri luați dintre dușmani, cu toate că noi aruncaserăm armele și nu executaserăm ordinul de a trage în ei - când pe aceștia i-am văzut aruncând armele ca și noi și ne mai voind să ne păzească, ci doar să-și rezolve propriile lor socoteli cu cei care, ca și pe noi, pesemne, îi trimiteau să moară fără vreun scop, atunci ne-a cuprins pe toți acea frenezie a anarhiei generale care se crea, dându-se senzația că, în sfârșit, cețurile acelea se ridicau începând a se face dreptate pe lumea asta. Așa ne-am trezit, în batalioane comune, cot la cot cu cei care ne păziseră lagărul, simțind nevoia să ne organizăm pentru o altfel de luptă. Sau, mai bine zis, să ne dezorganizăm pentru setea de mare răzbunare anarhică pe care-o simțeam în comun, unindu-ne; deloc unul împotriva altuia, cum ne porunciseră uniformele și steagurile sub care ne aflam, ci laolaltă, împotriva unora care sub însăși steagurile și uniformele care ne dădeau identitatea, ne asupreau. Era o sfântă anarhie care ne topea și ne omogeniza într-o masă de dorințe răzbunătoare, eliberatoare, întrebătoare, sau amestecând tot felul de asemenea sentimente la un loc, în aceeași fierbere cu tot felul de alte instincte care ne făceau să ne organizăm, tocmai ca să ne dezorganizăm mai tare, cum se-ntâmplă întotdeauna cu reacțiile mulțimilor care strigă ce vor tocmai atunci când nu știu nici un alt lucru decât ceea ce nu vor, sau ceea ce vor să distrugă.. Era o forță uriașă care se declanșa negativ, trezind toate răbufnirile făpturii umane și ale resentimentelor ei, într-o explozie uriașă care părea cu atât mai mult o forță, cu cât se dezagrega în neputințele acumulate de făptura omenească; în nemulțumirile care o îndârjeau făcând-o să se creadă puternică fără să-și dea seama că era vorba doar de redeșteptarea unor sentimente care se defulau prin furiile anarhiei... Iar glasul pe care-l auzeam, îmi era aproape la fel de cunoscut ca și sentimentele pe care mi le redeștepta.

-Rușii s-au ridicat împotriva terorii din imperiul lor - striga el - dar teroarea din imperiul nostru, trebuie s-o rezolvăm noi!... Rușii nu mai vor să trăiască sub mâna de fier a țarului și a ofițerilor care sunt slugile lui. Dar noi, oare, noi vrem să mai trăim sub cizma de fier a împăratului și ale celor ce sunt slugile imperiului totalitar?!...

Page 167: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

166

Rușii nu mai vor să... Dar noi, oare noi, năpăstuții din țările celuilalt imperiu?...

Era el!... Era maiorul meu cu timbru frumos, care cânta vorbele poetic, în ciuda uniformei care-l confunda cu cei incapabili de o asemenea purtare. Era el, omul care m-a salvat atunci când credeam că totul e distrus și pierdut în viața mea înjosită în gândirea cazonă a celor care, îmbrăcându-mă în uniformele lor și impunându-mi preocupările lor meschine, de turmă cu steag demagogic, mă obligaseră să fiu ca ei, să trăiesc asemenea lor, să mă simt pierdut pentru viața aceea trepidantă de gazetărie, de oameni cu idei, de înfruntare prin inteligențe care, poate fără să-mi dau eu seama, mi se deschisese în față ca o șansă, când am ajuns să lucrez la Constantin Mille. Von Ramm era cel care mi-a redat șansa să reajung spre ce pornisem, tocmai când mă simțeam mai deprimat acceptând stupida viață cazonă. Iar acum, tot el venea, acolo, în lingoarea lagărului de prizonieri, aducându-mi o altă speranță. „Oare, dacă s-a pornit revoluția proletară, pentru libertatea omului, nu trebuie să pornim și o revoluție a popoarelor pentru libertatea lor?!” – spunea el.

Așa am ajuns să trec de partea paznicilor mei care întorceau armele împotriva propriilor lor comandanți și să gust satisfacțiile revoluției lor. Vechile avânturi, de pe vremea când recitam versurile revoluționare ale lui Mille, iar meșterul mă ducea la club la „România muncitoare” se retrezeau în mine. Făceam foi volante și pentru ruși, în alfabetul lor pe care de-abia începusem să-l pricep, dar și pentru slovacii, slovenii, nemții mai bavarezi și nemții mai sudeți, polonezii, galițienii, rutenii, bosniacii, cehii și croații din armata mea, pe care von Ramm îi mobilizase în batalioane revoluționare care să sfărâme acvila imperiului. Și mai ales, cu cea mai mare fervoare, făceam asemenea foi în limba mea pentru cei ai mei, năpăstuiți ca și mine să servească în armata împăratului, împotriva propriilor noștri frați; alor mei care erau umiliți, înlănțuiți sau executați în Pădurea Spânzuraților dacă ar fi dat de bănuit cu ceva că au sentimente românești. Așa am ajuns la Odesa, unde batalioanele românilor se înmulțiseră și chiar am apucat să scot o gazetă revoluționară pentru români. Spun că „am apucat” pentru că, pentru von Ramm, care se numea de fapt Raminsky, nu era bucurie mai mare decât să-și revină la numele său și să organizeze batalioanele revoluționare ale rutenilor, ucrainenilor și polonezilor care voiau să se elibereze; iar pentru mine, tot datorită lui, nu era bucurie mai mare decât de a face o

Page 168: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

167

gazetă in limba mea, pentru batalioanele în care se organizau ai mei după ce scăpau de spectrul imperial. Așa am ajuns la Odesa unde se grupaseră revoluționarii români, în vreme ce maiorul cu ai lui s-au grupat mai spre nord, pe teritoriul polonez care aparținuse imperiului țarist.

Dar nu exista distanță între noi de vreme ce ne făceam din nou meseria; Strângând materialele, scriind ziarele, tipărindu-le și răspândidndu-le ne vedeam și trăiam împreună entuziasmul acelor organizări în care ne implicaserăm sperând să ne răcorim tot năduful care trezise-n noi instinctele anarhice.Mi se înșurubase-n suflet maiorul, cu aparițiile lui salvatoare când mi se părea că destinul mi-e mai greu. Era un om deosebit și purta pentru mine exact aura vechilor pani și hatmani cu trufașă prezență cavalerească jignită de insolența birocrației cazone teutonice, adică dure, neiertătoare și lipsite de fantezie, a armatelor de care se servea împăratul ținând cu dinții de stăpânirea cursului Dunării pe care se înșiruie atâtea neamuri și popoare. Era delicat, politicos, rafinat în relații și teribil de acid când provoca dueluri verbale, fără să jignească, ci susținându-le inspirat și dând direct lovitura de grație atunci când își fixa bine superioritatea. Pentru prostălăi, precum cei cu obtuz spirit teutonic și cazon despre care am vorbit, era un fel de călău bun, care-i distra, îi amuza prin replicile sale făcându-i tot mai inconștienți pentru modul în care-i anihila până ce, nedureros și fără să-și dea seama, rămâneau fără suflu. Și, mai ales, credea cu tărie în ascendentul său și al neamului său; nu ceda nimic din crezul pe care și-l formulase întru aceasta, și nu abandona, ceea ce-l făcea a fi un simpatic neiertător, cu zâmbetul pe buze, părând că te mângâie arătându-ți cât ești de prost. Din pricina asta proștii îl urau pe ascuns și, în măsura în care-și dădeau seama, se fereau de el; dacă nu în mod deliberat, măcar din instinctul lor gregar. Pentru că el știa să fie și generos, și entuziast și plin de inspirație în găsirea celor mai complicate soluții sau explicații. Iar sentimentele de eliberare care ne cuprinseseră anarhic, așa cum înfățișam mai înainte tumultul lor inconsecvent și dezorganizat, care le-a obligat mai târziu să decadă în nevoia de supunere la același militarism stupid ce ne făcuse să ne răsculăm, dădea un asemenea avânt de imaginație modului inspirat în care el știa să întruchipeze niște aspirații pe care, chiar exagerate, înfrumusețate cu mult peste perspectiva posibilităților noastre, insuflate cu un entuziasm mai mare decât meritau realitățile din jur,

Page 169: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

168

avea capacitatea să ni le transmită, să ni le insufle, să ne facă să credem din tot sufletul în izbânda care de-abia dacă se prevedea.

Avea el capacitatea asta de a însuma nemulțumirile și răbufnirile tuturor apăsaților sub cizmele tamburilor imperiali și a făcut, astfel, mari servicii acelor comisari de partid bolșevic ce au venit repede să reorganizeze pe alte direcții explozia anarhică a dorinței de libertate la tot soldatul, fie el combatant de o parte sau de alta, marcând în noi, în fiecare, un avânt care a continuat.

În mine, sădise în plus, și bucuria de a-i fi fost aproape mai multă vreme, în mai multe ocazii, trasând un fel de urmă de destin comun, cu lipsa căruia te obișnuiești mai greu. Mai ales că, uneori, lovindu-mă de altfel de caractere, nu mai aveam aceeași încredere ca atunci când îmi era alături, simțindu-mă, chiar dezechilibrat când vâltoarea anarhică ajugea la golurile pe care, în mod obișnuit, confruntarea unor asemenea energii le produce.

2. Am rămas, așadar la Odesa, scoțând „Lupta”, ca publicație a

primelor detașamente de revoluționari români. Scriam articole entuziaste în care începusem să cred, iar comunismul se confunda pentru mine cu aspirațiile naționale, așa cum învățasem de la von Ramm care visa o țară a lor; nu mare, dar puternică. Asta era bucuria mea, și ea devenea cu atât mai mare cu cât vedeam că asemenea articole îi convingeau și pe ardelenii mei și pe basarabenii care doreau la fel de mult unirea. Așa a auzit de locul unde mă aflam doctorul Racovski care mă tratase în tinerețe de saturnism și m-a chemat la el. A auzit, sau a fost informat, sau i s-a cerut să mă cheme, asta nu mai știu. Dar de spus, mi-a spus-o direct: „Vino la mine să lucrezi; eu te cunosc, doar am vrut să te iau la „România muncitoare”; batalioanele de la Odessa sunt sub controlul lui Troțki, nu al meu; iar ei nu văd cu ochi buni apelurile la unire pe care voi românii le tot faceți”...

”Voi românii” – așa stăteau lucrurile. Când Racovski, care era bulgar, condusese partidul social democrat din România, eu nu-mi dădeam seama că asemenea conducători erau mai degrabă numiți dinafară decât aleși democratic. Acum, el fusese mutat, sau chiar avansat. Îi conducea pe comunștii ucraineni dintre care, alții, precum Troțki, ajunseseră conducători la Moscova, unde se muta capitala ca să lase Sankt Petersburgul liber în fața ocupației germane. În acest mod, atunci când problemele internaționale ale

Page 170: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

169

semnării păcii, i-a făcut pe occidentali să caute a amâna semnarea cu șefii bolșevici, Ukraina s-a declarat stat separat obținând pentru ea tratatul de pace, iar doctorul Rakovski a ajuns prim-ministru la Harkov. Acolo m-a adus și pe mine și, fiind mulțumit că începusem s-o rup destul de bine pe rusește, mi-a încredințat ziarul principal cu care trebuia să-și susțină politica.

Doctorul Racovski era un om cumsecade păstrând din comportamentul bulgarilor un soi de dârzenie încăpățânată care, pesemne, combinându-se cu îndelunga practică de medic de regiment care dă sfaturi militarilor din subordine, îl făcea să-ți atragă uneori atenția și, mai ales când era vorba de probleme politice, rostea ca și cum ți-ar fi vorbit de o rețetă, sau un tratament: „Mă, ascultă la mine; eu te-nvăț de bine!”... Încolo, îmi era apropiat pentru că, ducându-și viața printre români, căpătase foarte mult din așa zisul „balcanism”; de-al nostru, nu de-al bulgarilor. Adică, mai vesel și mai în dorul lelii, ne luând lucrurile prea în serios cum fac popoarele încruntate și lipsite de farmecul vieții, ci dând curs fanteziei spumoase și cam neserioase a spiritului latin. La doctorul Racovski „..nu se simțea Dunărea care-i desparte pe olteni de bulgari” – îmi amitesc emoționat cum spunea inspiratul meu patron Constantin Mille – „... el e mai de-ai noștri; știe și de glumă și de nerespectarea cuvântului întrutotul, dar e și mai îngăduitor!”... Așa că, numai uneori, când voia să fie autoritar sau îl preocupa o problemă serioasă, doctorul te privea pătrunzător, făcând rima aceea nedorită: „Mă, ascultă la mine; eu te-nvăț de bine!”... Iar, de când era podidit de problemele unui stat care – mi-am dat eu seama – nu era chiar al lui și chiar independent cum lăsa să se-nțeleagă în datele diplomatice ale guvernului Ucrainei, poate și îmbătrânind oarecum, devenise mai ritos repetând mai des asta. Ca o punere la punct, arătând celorlalți, care aveau nevoie de experiența lui, că „știe el ce face”.

Mie, mi s-a adresat prima oară astfel, atunci când a venit vorba de Troțki și de modul cum avea acela nevoie, sau interes să folosească batalioanele de străini din țările din jur, pentru armata pe care, cu el în frunte, o organizau în locul celei țariste:

-Mă, ascultă la mine; eu te-nvăț de bine! – mi-a spus doctorul, când încercam să-i povestesc modul în care, ziarul „Lupta”, pe care îl scoteam pentru ai mei și în limba mea, putea deveni un element de coeziune între cei care se organizaseră în batalioanele de la Odesa, cei care luptau în Basarabia pentru unire, cu ai mei care luptau în Transilvania pentru același lucru și cu armatele țării care

Page 171: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

170

tocmai învinseseră la Mărășești și Oituz – Mă, ascultă... eu te-nvăț de bine: Tu vrei așa ceva, dar întreabă-te și dacă Troțki vrea; că el conduce armata asta și el decide scopurile pentru care o organizează așa!...

Și totuși, el îl iubea pe Troțki, avea legături vechi cu comisarul de război și organizatorul cel mai priceput al revoluției armate, care știa să pună în dispozitiv și diviziile și paginile de atac ale ziarului „Pravda”. Îl adusese cândva, când nu începuse încă războiul, chiar la conacul moșiei sale de la Mangalia, iar, în toate luptele pentru putere la nivel central, a fost chiar de partea aceluia, având de suferit mai târziu. În perioada aceea, însă, am impresia că iubitul meu Raminsky, care-și semna Von Ramm poeziile în limba lui Goethe, îl domina, cu spiritul său mereu acid și inventiv, pe acest bulgar românizat care avea înalte legături revoluționare în toată Europa și în înternaționala comunistă. Iar Lenin și Troțki, ocupați ca să-și consolideze puterea în imensitatea statului țarist, aveau nevoie de el pentru puzderia de nații care apăreau din fărâmițarea imperiilor Europei. Românii îl arestaseră ca agent german fiindcă în 1915 îl adusese la București pe acel Parvus despre care-mi vorbise și Mussolini, ca om cu care fusese plătit împreună și care se-mbogățea din afaceri cu arme pe la Junii Turci și alte neamuri musulmane, ca și cu stipendii de la agențiile occidentale dar, prin locul important în secretele puternicei Internaționale a doua pe care multe interese contrarii nu reușiseră să o rupă, ci convulsiile doar întăreau puterea acestui om misterios, îl controla la un moment dat chiar pe Lenin, punându-i la dispoziție fondurile spionajului german. Soldații ruși l-au eliberat însă pe doctor, la Iași, trecându-l în Ucraina. Iar lucrurile se petrecuseră în așa fel încât, în anul următor revoluției din octombrie 1917 noi să ajungem cu toții la Odesa unde era un fel de placă turnantă a tuturor încercărilor de a răspândi bolșevismul spre Centrul Europei, spre Sud-estul ei și spre Balcani. Sprijinit de Troțki, el a făcut un fel de comitet central al Sovietelor de pe frontul românesc, din flota Mării Negre și din districtul militar Odesa, pregătind o Republică Democratică Moldovenească și o Republică Populară Ucraineană, în vreme ce Raminski făcea ceva asemănător pentru Galiția și Transcarpatia orientându-se spre zona Lembergului, Colomeei și Stanislavului unde, punând mai multe accente atât poloneze cât și ale vechii tradiții rutene, a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Fapt este că s-au înțeles destul de bine, au conlucrat convinși amândoi că puteau avea succes numai

Page 172: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

171

orientându-se pe preferințele oamenilor pentru specificul național. În vreme ce politicienii mai mari, de la Moscova, ce nu le erau încă șefi absoluți, se-ndârjeau la a desnaționaliza armatele punându-le sub un steag ce le era mai convenabil, al unui internaționalism prin care credeau că puteau căpăta teritoriile cu adevărat importante. Din acest motiv, târziu eu mi-am dat seama că, după îmbolnăvirea lui Lenin, ei au intrat în conflict cu Stalin care se rupsese chiar de georgienii săi care voiau state naționale. Bine-nțeles comuniste, dar autonome, cum mai ales Raminsky pleda, uneori confruntându-se cu ordinele Moscovei pe care Racovski înclina să le execute. Fiindcă Stalin, văzând laolată pe atunci cu Troțki și cu Zinoviev, mai multe șanse de a domina la modul centralizat, flutura steagul internaționalist; iar manifestărilor naționaliste le punea pumnu-n gură.

În acest context, Racovski avea de ales de partea cui voia să fie și cred că Raminsky, maiorul meu revoluționar și poet l-a convins să gândească mai puțin internaționalist și mai mult la nevoile naționale. Așa că, mai ales după ce-au pierdut Basarabia, tânăra republică de la Chișinău alipindu-se României, au încercat și ei să-și mențină cât mai multă autonomie, legând cele două state ucrainene cu un al treilea: Republica Ungară a Sfaturilor, făcută de Bela Kun, într-o altă formă, mai națională de a bolșeviza regiunile dinspre Centrul Europei. Și numai prietenia cu Troțki l-a apărat o vreme de mâna neiertătoare a lui Stalin pentru ca, apoi, tot aceasta să-i provoace eliminarea treptată.

Ceea ce nu s-a întâmplat cu maiorul meu, plinul de personalitate von Ramm, a cărui memorie o păstrez și acum, cu drag, în amintire.

După cum am spus, la Odesa, care devenise centrul revoluției și al internaționalismului din această parte a Europei, condus direct de Racovski care, girând aici totul, devenea un al treilea personaj important alături de Troțki și Lenin cu care ținea legătura, eu redactam pe atunci pentru ei nu numai „Lupta” care se difuza printre români, ci ziare în limbile tuturor țărilor unde comunismul trebuia să avanseze și, pentru care, von Ramm avea talentul deosebit de a descoperi oameni care să le poată scrie, sau măcar traduce și redacta, printre perizonierii și dezertorii ce începuseră a forma batalioanele de eliberare ale țărilor respective. Era o muncă asiduă, pe care-o duceam zelos, cu plăcerea de a face treabă profesională, iar ei ajunseseră să mă prețuiască și făceam parte din stafful lor urmând ca, așa cum Raminsky s-ar fi dus în părțile

Page 173: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

172

Lembergului și Colomeii, iar Rakovski la Harkov, eu să capăt o funcție importantă în republica satelită ce avea să se facă în Basarabia. Dar speranța mea, mai ales de când am auzit că și-n armatele imperiului din partea italiană, acolo unde fusesem împreună cu Disgraziato, se formase un detașament de voluntari al românilor din Austroungaria care se pregăteau să vină să lupte sub drapel național, era să ajung la ai mei, să m-apropii cu ei de lupta alor noștri și, astfel, să scoatem Transilvania din ghearele imperiului. Iar asta, chiar dacă Racovski, înțelegându-mă și, cu experiența lui revoluționară, știind prea bine că asemenea sentimente îi animă pe oameni, se simțea obligat, în numele internaționalismului pe care-l practica, să-mi reteze ca dorință și intenție:

-Mă, ascultă la mine, eu te-nvăț de bine: O să te facem delegatul nostru și-o să-ți dăm o misiune importantă. Dar pentru românii din Basarabia; poate chiar și Cernăuțiul unde trebuie să avem o regiune pe care s-o putem controla. Însă, cu nemții Lenin nu se pune. Deocamdată trebuie să fim tari aici!

- Cum să fiți tari aici, dacă dezertarea rușilor de pe frontul din Moldova i-a lăsat pe români singuri la Mărășești și Mărăști?! Soldații români băgați cu forța în armata Habsburgilor, asta vor: Au făcut detașamentul ca să vină să-i ajute pe cei care au rezistat la Mărășești și Oituz, chiar dacă rușii nu i-au mai sprijinit strategic și și-au văzut de revoluție!...

La asemenea discuții, Racovski venea cu cealaltă vorbă pe care, din cine știe ce perfidă strategie, mai mulți dintre ei și-o însușiseră pe când conspirau în Elveția. Cea cu „altarul revoluției” care mie-mi suna bizar fiindcă o auzisem și de la Mussolini, ceea ce însemna că, acolo, la întrunirile lor de sub pulpana unor organizații misterioase, ei stabiliseră acest criteriu ca element de sensibilizare a propagandei, ca avertizare a celor ce trebuiau să moară pentru ea, ca idee de sacrificiu care trebuia inoculată oamenilor spre a se obișnui cu ea. Fapt cu care, în convingerea mea că oamenii trebuiau ajutați, nu speriați, nu puteam fi de acord.

- Revoluția e lucrul cel mai important, băiete. Pentru asta, multe lucruri trebuie sacrificate pe altarul revoluției!

- Da, rușii ne-au sacrificat pe noi și, dacă n-ar fi fost minunea de la Mărășești, și Mărăști și Oituz, din vara trecută, ce ne făceam?!... Vă dați seama, domnule doctor, că Hindenburg a adus acolo douăsprezece divizii cu o mie o sută de tunuri împotriva rușilor care părăseau lupta pentru altarul ăsta de care vorbiți

Page 174: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

173

dumneavoastră, iar românii aproape lipsiți de artilerie au luptat cu baioneta paisprezece zile, dând șaizecișiunu de contraatacuri până le-au spus nemților „Pe aici nu se trece”!?!

- Asta am spus și eu: Sacrificul românilor va fi recunoscut când revoluția mondială va triumfa!

- N-ar trebui, mai degrabă, să-i ajutați, să vină și transilvănenii alături și să reziste, astfel, de-o parte și de alta a Carpaților?!

- Măi băete, tu vorbești de Transilvania, de aducerea ei la regat când, deocamdată, jumătate de țară îți e ocupată de nemți, iar regele vostru duce tratative rușinoase cu puterile centrale, ca să facă pace separată cedând Dobrogea și Porțile de Fier și Valea Jiului și Câmpulungul Moldovenesc!...

- Și, atunci, care-i soluția? - Pentru tine – vorbea el ca doctorul care știa că-mi dăduse

multe rețete și sfaturi prețioase și chiar mă salvase de saturnism prescriindu-mi acele pomezi care însoțeau mersul cu pieptul gol pe orice vreme - e aproape: așteaptă șă-și proclame ăștia, la Chișinău, republica așa cum a aranjat Lenin și, pe urmă, te trimitem acolo... Vei fi din partea Internaționalei, vei primi și funcții importante de stat...

- Dar țara? - Care țară?... Aia va fi țara ta. - România. Despre ea întreb. - Aia, lasă; e treaba noastră. O să facem un atentat împotriva

regelui Ferdinant, ca să nu mai aibă cine să semneze pacea separată cu Puterile Centrale.

- Atentat?!... iarăși atentat?... Ca la Sarajevo?... Ca împotriva regelui Alexandru și a reginei Draga?... Ca impotriva împărătesei Sisi, sau a fiului ei?!... Ăștia erau anarhiștii dinainte! – mi-am adus eu aminte de întrebările pe care mi le puneam când ne vorbea Mussolini – Erau metodele imperiilor vechi. Revoluția e altceva...

- Revoluția e ceva pe altarul căreia orice sacrificu e necesar! – își rostea el rețeta cu autoritatea medicului care nu acceptă discuții, atrăgându-ți atenția că te-a făcut bine de mai multe ori.

Iar eu, parcă-l și vedeam în halat și cu mănuși sterilizate, hotărât, foarte hotărât să-l opereze pe Ferdinant întâiul, acolo, pe masa de operații care era un fel de altar al revoluției lui, în așa fel încât să nu mai poată semna pacea separată și să-și țină soldații, armatele, țara, tot pentru sacrificul pe acest altar.

Page 175: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

174

Și, imaginându-mi-l pe doctor chiar cum se apleca meticulos, ca orice organizator de atentate, cu încăpățânată convingere, asupra acelui sacrificu, gata să fie slujitorul lui, am înțeles mai bine de ce Troțki și Lenin se bazau pe el, dându-i pe mână această parte a lumii.

De-atunci mi-am spus că voi accepta orice, oricare cale prin care voi ajunge la români de-ai mei, decât să rămân în haosul nevolnic al centrului ăstuia de putere despre care-mi dădeam seama că semăna tot mai mult cu cel pe care mi-l imaginasem prin toate argumentele logice ale provocărilor de anarhie care porneau de undeva din istoria ascunsă a lumii acesteia, dar nu-mi puteam da seama nici de unde, nici prin ce forțe subterane cărora nu le puteai da de capăt.

-Da, da... – îmi spunea el confirmând rolul de placă turnantă a Odesei în calculele celor care mutaseră internaționala comunistă la Moscova – aici, în această parte a lumii unde avem de direcționat ideile noastre spre tot felul de popoare pe care nu le-au mai putut ține-n frâu vechile imperii, e necesar orice sacrificu pe altarul revoluției, pentru ca internaționalismul comunist să triumfe!...

3. Peste un an însă spunea altceva, pufnind nemulțumit: -Lenin e furios: noi facem republici ca să întindem sovietele

iar, apoi, ei își proclamă unirea cu țările din care au făcut parte cândva. E o prostie; ei pun mai multă bază pe istorie decât pe comandamentele prezentului. Or, comandamentele prezentului, numai și numai revoluția le poate impune. Să scrii asta, Toni; să se știe că noi nu vom lăsa lucrurile așa!...

Dar era cam târziu să mai influențezi, prin ziare oricât de perseverent răspândite, acest curent de emancipare pe care eu îl cunoșteam prea bine cu mult înainte de a citi presa și de a fi la curent cu evenimentele din omenire: Îl știam și din sufletul alor mei care, subjugați altora, dintotdeauna aspiraseră la așa ceva, dar și din tot rostul pe care mi-l găsisem eu în București, ca fecior transilvan primit cu drag la rădăcinile alor mei, chiar dacă istoria îi făcuse mai lunecoși, fiindcă îmi dădeam seama că ăsta era un act de inteligență a supraviețuirii lor în istorie. Și, chiar al perseverării lor, așa cum se afirmase, știind să navigheze pe valurile vieții - mai inteligent decât acest doctor Rakovski care mă ajutase și să-mi

Page 176: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

175

depășesc boala tinereții, mă ajuta și acum - Constantin Mille care rămânea admiratul meu de căpetenie.

Aflasem că splendidul lui palat de presă modernă - care se dezvoltase în armoniile sfârșitului de secol bucureștean, adăugându-și pe rând domeniile și ajungând a-și avea adresa pe Strada Sărindar la numerele și cinci, și șapte și nouă, continuând pe aproape o jumătate din stradă - după retragerea în Moldova a Guvernului și a tuturor autorităților importante românești, intrase pe mâna nemților care scoteau acolo ziarul lor de ocupație „Bukarester Tagblatt”. Pomeneam numele greoi al ziarului nemțesc, în locul acelor voioase, atrăgătoare și căutate „Adevărul” și „Dimineața” marcate de spiritul și generos, și revoluționar, și aventurier, și imaginativ, și profesionist al lui Mille, iar în mintea mea se înfățișa mai limpede cum decăzuse sub cizma prusacă lipsită de umor și fantezie, orașul în care eu mă maturizasem în vreme ce el căpăta avântul și boieresc și libertin prin care concura Parisul!... Și sufeream. Sufeream simțindu-mă și rupt de o asemenea șansă; și supus tot unor cizme vulgare, lipsite de imaginație, înglodate în militarismul care ostoia fanteziile vieții spumoase și libere.

Ba, chiar îmi amintesc una dintre ultimele mele discuții cu von Ramm, înainte ca el să-și vadă de destinul ce-l împingea spre Lemberg și Colomeea; discuție intimă, pe care, cu un altfel de om, n-aș fi putut-o avea.

-Domnule maior - i-am amintit eu celui care acum era ditamai generalul de armată - cunoașteți marasmul din care m-ați scos; când nu-i mai puteam suporta pe cei care nu vedeau viața altfel, decât sub ordin.

-Îmi amintesc, sigur că îmi amintesc; a fost momentul când tu, care erai ca o sălbăticiune mică și speriată, umilit de viața aia cazonă, ai căpătat încredere măcar în mine.

-Am căpătat, domnule maior, și v-am spus că vă sunt recunoscător. Dar acum, zău că nu păcătuiesc când vă spun: iarăși mă simt umilit de viața cazonă la care suntem supuși; are altă emblemă, pretinde că reprezintă revoluția, dar tot cazon și după năravul birocrației ordinelor aspre se desfășoară. Pentru bolșevicii ăștia, pe măsură ce-i cunosc mai bine, îmi dau seama că, oamenii, tot o turmă sunt; tot cu biciul trebuie conduși; tot șefi milităroși trebuie să aibă. Îi tot trag cu internaționalismul dar, la ei acasă, se poartă îngrozitor de dictatorial.

Page 177: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

176

-Ăștia își spun „internaționaliști” doar fiindcă așa au apucat să-și numească direcția agitației politice - mi-a dat el dreptate când eu am insistat, venind din nou cu nemulțumiri privind spiritul cazon al supunerii la ordin pe care-l observam la majoritatea politrucilor din jurul nostru - I-a înrolat Lenin sub un asemenea steag dar, venind cu năravurile lor cazone care țin tot de structura dominației imperiale, lor nu prea le pasă. Sunt internaționaliști ca și țarul lor căruia i se spunea că este împărat peste închisoarea popoarelor, sau ca Franz Iosif care, apasând sub dictatura lui mai multe națiuni, ar putea pretinde că nu este „național” ci „internațional”... Ei nu-și dau seama, nu au acel nivel intelectual pentru a înțelege că internaționalismul vine dintr-o idee umanitară, a sprijinului pe care trebuie să și-l dea toți oamenii, unul altuia; și că a prins ca gândire politică nu prin alt merit, decât acela că seamănă cu ideea de frăție pe care a propovăduit-o Iisus Hristos.

- Nu mai are nici o legătură cu Hristos demagogia asta privind libertatea popoarelor, când, în fapt, ei le tiranizează militarist.

- Da, fiindcă ei cer lumii proletare doar să-i imite pe capitaliștii care vor monopoluri internaționale asupra unor zone cât mai mari din omenire; și, atunci, proletarii ar trebui să se unească sub comanda lor, tot pe zone cât mai mari din omenire.

- Credeți că, fiind o chestiune de putere, internaționalismul este al ambelor tabere?

- Oricine vrea putere tot mai multă, începe să o treacă de la național la internațional, așa că e o poftă de cucerire și nu un merit cu care să te bați în piept.

- Adică nu vine din grija creștinească pentru alte popoare; ci din dorința milităroasă de a comanda și cuceri.

- Ăsta-i, în general, jocul politic din omenire: Burghezia capitalistă îl face în secret, lovind mereu în stabilitatea statelor naționale, ca să-și asigure puterea asupra pieței internaționale; iar agitatorii socialiști au interes să-i răscoale peste tot pe cei săraci și de asta fac caz de internaționalism. Dar concluzia e cea pe care ai tras-o tu: Fiind vorba de lupta pentru putere, democrația nu mai contează fiindcă, de la sine, se impune tot spiritul cazon care, până acum, îi ținea-n frâu pe soldați și dădea rațiune armatelor.

- Da, dar acuma se extinde asta la toată populația. - Se extinde; pentru că e mult mai ușor decât s-o-nveți să

gândescă democratic și să se emancipeze cu adevărat. Îi dai regulamente militare și-o obligi să-ți spună „Să trăiți!”... Mi-am pus și eu problema...

Page 178: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

177

- Și, la ce concluzie ați ajuns? - Concluzie?!... Concluzia e tristă. Ăștia, ca să conteste poliția,

s-au organizat ca și ea: cazon. Stau și ei drepți în fața altora, chiar dacă aceia nu se văd. Așa au ajuns la un partid organizat militar încă dinainte, și l-au înmulțit supunând revoluția tot unor militari pe care, acum îi pun să conducă militărește toată societatea zicând că fac revoluție, și nu că impun revoluția așa cum o văd ei...

- Eu credeam că revoluția se gândește la cei săraci și caută căi pentru cei năpăstuiți...

- Iar eu, dragul meu, credeam că revoluția se gândește la popoarele asuprite, care trebuie să-și facă și ele o țară prin care s-o ducă mai bine. Prin ce altceva poți să ajungi s-o duci mai bine, decât printr-o țară care e a ta și o poți conduce în interesul tău?!

- Credeți, domnule maior, că mișcările noastre naționale trebuie condamnate, așa cum le condamnă ei? Eu l-am auzit pe doctorul Rakovski cum vorbea despre unii ardeleni pe care nu-i cunosc. E unul Fluieraș, e altul Jumanca... nu-i cunosc, dar am primit știri despre ei că au fost foarte activi la Unire... Li se spunea chiar, „tribunii socialiști”. Ei bine, tocmai despre ăștia, doctorul cerea să fie înlăturați... L-am auzit eu spunând că, dacă ar cădea pe mâna lui Lenin asemenea șovini, i-ar face praf!... Eu, nu-i cunosc, vă spun, dar cunosc bine sufletul alor mei, cunosc sufletul Transilvaniei. Noi nu suntem șovini, noi ne dorim o țară în care să fim laolaltă cu ai noștri, nu cu alții, ca să nu ne mai comande tamburii împăratului să murim pentru altceva.

-Și eu cunosc sufletul alor mei care, poate, e și șovin, dar n-are nimeni dreptul să-l acuze câtă vreme, de sute de ani ne țin împărțiți sub jugurile lor. Ucrainenii și polonezii sunt două națiuni mari, care au fost subjugate acum o sută de ani, iar rutenii care se împart între unii și alții au fost subjugați de mult mai multă vreme. Deci de două ori subjugați!... Eu sunt de stânga, Toni, am idei categorice de stânga, nu ca Pilsudski; dar am devenit revoluționar tocmai pentru că vreau să mă dedic alor mei. Ce revoluție facem, dacă n-o facem pentru ei?! Dacă nu faci revoluția pentru cineva, asta iese - ce te deranjează și te chinuie pe tine: Spiritul cazon, de turmă care trebuie să execute fără să-ntrebe pentru ce.

- Înseamnă că nu facem decât să schimbăm un imperiu cu altul.

- Exact. Revoluția nu a fost decât ca să distragă atenția popoarelor, să schimbe conducătorii și, de fațadă, lozincile care continuă tirania.

Page 179: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

178

        - Ca la 1848 cu Franz Iosif. - Am spus: „lozincile revoluționare care continuă tirania”!   

- Nu continuă, ci o extinde. Milităria din armată se aplică și la viața populației. Politrucii încalecă sindicatele, încalecă sovietele și le impun milităria. Partidul lor e un partid din ce în ce mai cazon. Oamenii trăiesc sub ordin, la fel cum nu puteam eu să sufăr în armata imperială. Atunci mă răsculam anarhic; acum, ce fac?

- Și ce, dincolo amicii tăi care s-au rupt și-au trecut de partea cealaltă, nu s-au militarizat și ei?... Mussolini a făcut la Milano acel fasci di commandimento. E calea cea mai ușoară ca să te scuturi de promisiuni și să începi trădarea care te distanțează de la obiectivele inițiale. Că se distanțează într-o parte sau alta, spre stânga sau spre dreapta, nu mai contează. Fiecare, pe ce cale nimerește făcându-și ambiția de a conduce niște oameni, din lider devine comandant.

- Fiindcă e mult mai ușor să fii comandant impus, dând ordine, decât să te păstrezi lider recunoscut prin ideile cu care știi să conduci.

- Fasciști sau bolșevici, se vede acum și mai bine c-au fost o apă și-un pământ, trăgându-se tot din acele provocări de anarhie care numai din democrație nu vin, ci din interese mult mai ascunse. Fiindcă, despre praful aruncat în ochii oamenilor simpli, nu de ieri-de azi se vorbește.

- Și, chiar că se vorbește cu argumente; ba, cum l-am auzit eu pe Mussolini pomenind de aceeași bancă elvețiană ce-i plătea pe toți de-a valma, înseamnă că se poate vorbi chiar cu fapte concrete. Și, totuși, au succes, domnule maior. Sau, măcar, mulțimea asta în numele căreia ei vorbesc, îi acceptă.

-Pentru că e foame mare, Toni, iar nevoile sunt și mai grele decât înainte. Acuma, cât se mai duc lupte între fracțiuni, sau lupte cu albii, se mai poate da vina pe starea de război; dar când astea se vor rezolva iar traiul populației nu, atunci o să aibă loc adevărata prăbușire. De asta spun eu că trebuie să ne dedicăm alor noștri, să le rezolvăm problemele de pe acuma, să nu cadă victime nepriceperii, sau lipsei de bună credință a celor care-i agită cu propaganda, crezând că le va merge, cum le-a mers cu armata care a întors armele. Viața popoarelor nu se duce cu ordin, ca la armată! Ăla care pune mâna pe un sindicat numai ca să ordone militărește, inseamnă că e un escroc și urmăreste puterea pentru altceva. Ți-o spun, dragă Toni, pentru că știu cât de lipsit de speranță erai când te-am întâlnit.

Page 180: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

179

- Domnule maior – îi spuneam eu tot ca pe vremuri, cu toate că el era de multă vreme general a ceea ce se numea „Ukrajinska brigada” tocmai fiind formată din rutenii de pe teritoriul ucrainean. Dar nu se supăra pentru asta ci, dimpotrivă, se bucura ca, pentru mine, să fie același maior prietenos care m-a studiat nu știu câtă vreme, până să-mi vorbească despre legătura lui cu cercurile marxiste, în vreme ce, pentru oamenii lui din Polonia și Ucraina, era comandantvul general care le dădea o oarecare speranță de reafirmare națională. Fiindcă dincolo, în tabăra cealaltă, le-o dădea generalul Pilsudski, care era un sleahtic din Vilnius, trăit sub ruși, nu sub austrieci ca Von Ramm, dar desprins tot de la socialiști; cu armata pe care a înființat-o, cum își înființa și maiorul meu acum, el separase Ukraina de Belarus; iar, mai târziu, avea să ajungă chiar mareșal, ocupând pentru scurtă vreme Kievul... - Deci, așa îi spuneam: Domnule maior, dar dacă lucrurile stau astfel, oamenii aceștia care o fac pe conducătorii muncitorimii, numai ca să-i impună alte regulamente militare, în slujba altor forțe în fața cărora fac drepți, ar trebui puși la zid.

- Deocamdată se pun ei la zid, unul pe altul. Nu-i vezi cum se demască? Nu-i vezi cum se împart în revoluționari și-n reformiști?! Sau, mai rău, se acuză unul pe altul de reformism și își arogă numai lor calitatea de adevărați revoluționari!

- Dar cum naiba, după mai bine de cincisprezece ani cât s-au înjurat, acuma, când se critică internaționala a doua, bolșevicii și menșevicii se consideră la un loc, printre cei revoluționari care acuză reformismul.

- Fiindcă există un interes mai apropiat: să-i izoleze pe cât mai mulți dintre occidentali și să nu mai piardă prostește țările din jur, care preferă naționalismul.

- Se poate să fie și asta; dar mie mi-a spus Mussolini că au fost de multe ori mână-n mână. De certat s-au certat numai dela bani... Aveau bani mulți; trimiteau cei care atacau trenurile de poștă în Siberia și băncile din orașele mari, plus ce primeau de la serviciile secrete germane. La un moment dat Plehanov, care-și spunea Volghin, fiindcă apoi, ca să arate că-i mai mare decât el, Ulianov și-a spus Lenin, fluviul Lena fiind mai lung decât Volga, a pretins niște sume care, transportate peste graniță ajunseseră la Lenin. De aici, și din niciunul dintre motivele invocate public, a început cearta demascându-se reciproc. De-abia apoi, ca să arate ruptura în congresul din 1903, au căutat explicații teoretice.

Page 181: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

180

- Păi și Stalin, ăsta care iese în evidență acum, de când cu boala lui Lenin: A fost primit în partid și făcut lider în Georgia, după ce a dat lovitura la Banca din Tiflis și a trimis banii în contul partidului. Cred și eu, când depui o asemenea cotizație, cum să nu te primească direct lider! I se spunea în tinerețe Koba, ca unui mare bandit; teroriza tot Caucazul luând taxă de protecție și jefuind bănci... Dar, acum, toți pretind că o făceau pentru partid. Da; numai Pilsudski al meu zice invers: Zice că a dat jaful la trenul postal, ca să iasă din partid și să aibă bani să-și organizeze armata. Eu, acolo mă duc acum; să salvez ce se mai poate salva de ofițerii pe care și i-a format cu sprijin austriac...

Asta a fost una dintre ultimele noastre discuții intime pentru că, de atunci, n-am prea avut ocazia. Măcar, el a avut șansa să se ducă și să-i organize pe ai lui în acea „Republică Populară Occidentală”. M-aș fi dus și eu cu el, deoarece cuprindea și Bucovina, unde aș fi sperat să-l întâlnesc măcar pe tatăl Roxanei, dacă nu chiar pe ea, reapărută prin vreo minune acolo. Dar eu eram păstrat de Rakovski, în cazărmile comandamentelor importante ale Odesei, unde se făcea politica internaționalistă a acestei părți a lumii, pentru a fi folosit în Basarabia, când va veni ocazia. Iar ocazia n-a mai venit. Respinse la Mărășești rușinos de românii care i-au umilit făcând pragul cu „pe aici nu se trece” din linia frontului pe care ei păreau siguri datorită dezertării în masă a rușilor, armatele lui Hindenburg, lui Makenzen, lui Tulf von Tschieppe și-au înăsprit ocupația din Oltenia, Muntenia și Dobrogea, făcând acele manevre politice de peste iarna lui 1917 – 1918, ca să-i oblige pe ai noștri să semneze un act de pace separat, așa cum îi obligau dincolo, la Brest-Litovsk, pe ruși. Iar asta le-a dat un ultim avânt întărindu-se la București și pândind spre Odesa.Trecând prin mâinile lui von Hinirich și lui von Stalzenters, care confiscau arama și bronzul până și din clopotele bisericilor, Bucureștiul era gata de revoltă. Așa că a fost repede supus controlului polițist al lui Pinkof, fostul șef al spionajului german de la Paris, adus pesemne special în veselul meu oraș care-și căpătase faima de ”Micul Paris”. El impunea teroarea pentru Bucureșteni făcând demonstrativ amenințătoare defilări de trupe germane ziua și închizându-i în case după lăsarea serii, când veselia străzii era rezervată doar nemților. Pe Calea Victoriei funcționau, numai pentru ofițerii nemți, cabarete cu artiști aduși din Berlin; la restaurantul „Zur Taube”, de la „Imperial”, cântau instrumentiști vienezi, iar cunoscutele localuri căpătaseră nume germane. Astfel,

Page 182: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

181

spre a înlocui rezonanțele noastre cu lumea franceză sau engleză, „Café de la Paix” devenise „Berliner Cafe”, cafeneaua „High Life” s-a transformat în „Kaiserpalast”, „Grand Hotel” în „Zum deutschen Kronprintz” iar, pe unde se lărgea bulevardul, confiscând și berăria de la parter - „Grand Hotel Germania”... Cunoșteam cu ochii închiși locurile astea de peste drum de Cercul Militar, pe lângă care cobora strada noastră Sărindar. La Cercul Militar erau înghesuiți ostatecii și ofițerii români luați prizonieri, iar în sediul nostru se tipărea în română și germană singurul ziar permis: „Bukarester Tagblatt”...

Prefiram toate aceste știri care ajungeau la mine prin agențiile de presă, dar ele nu aveau numai efectul informativ, așa cum eram eu obișnuit să lucrez transmițând informația mai departe. Ajungeau la mine și mă loveau, așa cum știam că, toate cele relatate prin ele loveau în veselia și libertatea orașului aceluia de care mă îndrăgostisem tocmai pentru așa ceva!... Și, cu nostalgie, mă întrebam ce-o mai fi la Terasa Oteteleșenu, acolo unde seara, înainte de plecarea trenului, o dusesem pe Roxana, iar ea rămăsese încântată de cupletul cuplului aceluia cam vulgar, plin de șmecherie provocatoare în dans și gestică, așa cum prinde cel mai bine la un asemenea local frivol, unde ei traduceau pentru bucureștenii frivoli cântecele lor de circulație „universală”:

Daaacăăă Elizabet N-ar avea picior cochet, Tatăl său și mama saaa, Nu s-ar bucura așa! Zăceam nostalgic privind câte-o știre din astea înainte de a-i

da drumul în tipografie sau la tradus în diferitele limbi în care făceam ziarele și-mi aminteam accentul bizar, nici total nemțesc, nici total rusesc, poate și unguresc, poate chiar italienesc, poate-n alte limbi părându-li-se celor care-i ascultau și se veseleau cu ei, că era mai degrabă românesc, al cabotinilor acelora cosmopoliți, pe care-i angajau cu sezonul restaurantele, pe lângă orhestrele autohtone cu balaoacheșii vrăjitori în arta lor, capabili să-ți facă toată viața să semene cu o nuntă. Mă-ntrebam cum s-o fi simțind acolo posomorârea nemțească, de vreme ce, pentru high-life-ul ofițerilor aduceau comici de-ai lor: ăia care fac eforturi uriașe, de umor grosolan, ca să-i poată face să râdă... Și-mi spuneam că nu mai e, nu mai poate fi veselia libertății de odinioară, care se simțea în toată atmosfera orașului ce-și savura condiția de capitală a unui

Page 183: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

182

regat independent, în plină prosperitate!... Mi se confirma asta prin nostalgia ciudată a amintirii unei Roxane voioase și amuzate, urcând în trăsura șefului administrativ, cu care o duceam la gară, spre trenul de noapte care avea să mi-o răpească pentru totdeauna, așa cum eu nu-mi dădeam seama atunci când ea, veselă, copilăroasă, își lăsa în voie tâmpla caldă pe umărul meu, imitându-i cu voioșie pe cabotinii de la Terasa Oteteleșanu: „Dacă Elizabet / N-ar avea picior cochet...”

Căutam, eu, uneori, prin speluncile portului sau pretențioasele localuri de noapte ale Odesei care, cu marinarii ei mai calzi decât cei din flotele nordului și cu puzderia de nobilime rusească ce se refugiase-ncoace, devenise o adevărată capitală a petrecerilor în stil rusesc; da, căutam ceva din atmosfera Bucureșteană care, prea tare lipsindu-mi, mă făcea să o doresc la fel cum o doream pe Roxana, tocmai pentru că scurta noastră întâlnire o făcuse să rămână în inima mea sub forma ideală a ceea ce mai mult îmi doream eu decât era ea cu adevărat. Dar era vorba despre cu totul altceva. Sufletul meu, temperamentul meu, nostalgiile mele din vremea aceea nu aveau nevoie de sfâșietoarele tirade de amor habotnic și ecouri acute de stepă cu răscolitoare sentimente slavo-țigănești, pe care le ascultam în localurile de noapte ale Odesei. Acolo se adunase în acele vremuri toată nostalgia și misticismul cântecului de petrecere rusesc, care era altceva decât ce căutam eu: grav, amenințător, sinucigaș, spre deosebire de voioasele cuplete de can-can, cu ritmuri vii, care dădeau uneori chiar și-n veselia horelor sau petrecerilor de țară, din cârciumioarele bucureștene cu iz caragialesc: „Vin tăticule,/ Vin bibicule,/ Vin!/ Cu portofelu plin,/Să ne distrăm puțin...”; sau: „De la mine la Ploiești,/Nu e departe când iubești!”...; sau melosul balcanic, accentuat de umorul câte unui tremolo cu accent de refren: „Adio voi zorele,/Adio Măgureeeleee”... Mie îmi lipsea Bucureștiul aflat acum în mâinile nemților care, ca și rușii de aici, nu știu dacă simțeau plăcerea unor asemenea cântecele de petrecere cum, cu voioșie, cu istețime, cu lăutari glumeți sau hâtri și, chiar cu superficială nepăsare, se petrece la noi... Se petrece cu adevărat; Doamne, ce se mai petrece!... Se petrece, așa cum nu pot pricepe nepetrecăreții care, de obicei, au țările mai friguroase sau sângele mai rece!

Și, totuși, se vedea cum, pentru nemți, capitala noastră petrecăreață, orașul nostru vesel era priincios. Devenise un fel de defulare pentru spiritul lor militarist-prusac despre care puteam

Page 184: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

183

spune abia acum că se omogenizase în agresivitatea comună cu spiritul austriaco-habsburgic de acaparare și dominație imperială. Era o agresivitate reprezentată prin această alianță a puterilor centrale, la care-i aveau clienți exteriori, conjuncturali, pe bulgarii și pe turcii, care nu prea le corespundeau ca pretenții și trebuiseră să fie izolați mai la marginea Bucureștilor. Centrul era al lor și chiar împăratul Wilhelm al doilea petrecuse aici o adevărată vacanță, într-un fel de vizită cuceritoare împreună cu unul dintre fii și cu ginerele, cu feldmareșalul Friederich, care era vărul împăratului austro-ungar și cu o întreagă suită, ca și cum ar fi venit la neamurile sale, Hohenzolernii îngropați sub lespezile Curții de Argeș, și nu la Ferdinant cel retras la Iași. Pe acela-l făcea trădător, mai ales pentru modul în care armatele lui îi puseseră picioru-n prag pe aliniamentele Vrancei; și-l, amenința cu izolarea fiindcă, în afară că armata țaristă însemna numai dezertare și dezordine, Lenin era omul lui; omul cu care pregătea o pace separată, scoțând întreaga Rusie din Antanta care, nu prin trupe franțuzești sau englezești putea acorda ajutor efectiv României, ci numai prin armata țaristă care nu mai exista.

4. Repliindu-se ușor din fața românilor rămași stană la

Mărășești, lăsând impresia că se retrag prin Dobrogea și sudul Basarabiei, diviziile germane s-au mutat tot mai spre răsărit întreaga iarnă, în așa fel încât în primăvară au atacat Odesa și chiar au cucerit-o, alungându-ne pe toți care eram acolo. Ne-au spulberat în așa grabă, că eu m-am trezit cu tot stafful doctorului Rakovski la Harkov, în vreme ce, profitând de retragerea trupelor rusești, Sfatul Țării din proaspăta republică democratică, la doar două luni de când proclamase la Chișinău independența, a votat și alipirea la România.

Bombăneala lui Rakovski, provocată direct de cea a șefilor săi, începea a fi tot mai evidentă:

-Noi facem republici ca să întindem sovietele, iar ei... Și s-au concentrat pe izolarea rezistenței naționaliștilor până ce

au proclamt Harkovul drept capitală a unei republici populare sub controlul bolșevic, ce se-ntindea într-o bună partea a Ucrainei. Racovski a căpătat funcția de Președinte al Guvernului Provizoriu al Muncitorilor și Țăranilor dar, cum pacea de la Brest-Litovsk a recunoscut Ucraina ca stat total independent, au mai fost convulsii

Page 185: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

184

și lupte până când, tot amestecând funcția mai vagă de delegat al Internaționalei Comuniste, cu cea de premier sau cea de ministru de externe, Racovski a fost instalat ca Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului și a luat parte, astfel, în 1922, la înființarea URSS. În slujba lui m-au găsit cei din delegația românească mergând să participe la congresul Internaționalei a treia, reîntâlnindu-l astfel pe prietenul și îndrumătorul tinereților mele Cristescu. Gheorghe Cristescu, zis „Plăpumaru”!...

Cu părul înfoindu-i-se într-o arcuire plutitoare dintr-o parte-ntr-alta a cărării, Plăpumaru era un bărbat frumos, cu statura bine constituită, activ și hotărât în gesturi. Se maturizase, ajunsese deputat la alegerile din 1919, ceea ce-l făcea să fie și mai intreprid; era atent la ce i se spunea și perseverent în cele ce avea de făcut; nu stătea mult pe gânduri găsind soluții pentru toate; ca și-n tinerețe, cucerea pe oricine cu sinceritatea și, când dădea asigurări că lucrurile se rezolvă, așa se întîmpla; asigurări pe care obrazul lui expresiv, ochii pătruzători și lipsiți de șiretlicuri, ți le confirmau. Maturizarea îi accentua temeritatea bărbătească a frunții și a profilului voluntar, ca al sculpturilor antice, dar și limpezimea de caracter a unui bărbat care ia lucrurile în serios și nu se sfiește să se exprime direct. Iar, când l-am auzit cum îi spunea lui Lenin că el n-are nevoie de prea multă teorie, fiindcă socialismul e religia lui, am fost mândru a-i fi aproape.

Pentru că, trecând spre Moscova, unde se ținea congresul, el a poposit la doctorul Racovski, s-a bucurat sincer întâlnindu-mă și, repede, m-a cerut de la acela spunând că are nevoie de unul care, fiind mereu pe lângă hârtiile și publicațiile Internaționalei, cunoaște lucrurile. Și, fără să stea prea mult la tocmeală, l-a convins să mă ia cu ei iar, prin asta, chiar am asistat la modul cum doctorul încerca uneori să-l tempereze, fiindcă prietenul meu din tinerețe își lua rolul de om cu drept de vot și de opinie prea în serios, comentând ce spunea Lenin și chiar votând împotriva unor articole din statutul propus.

-Am să-i explic - spunea Cristescu spre zâmbetul dezaprobator al doctorului - să stea de vorbă cu mine, Lenin, și-i explic. În definitiv, eu reprezint partidul din România, tot așa cum el reprezintă partidul din Rusia, iar dumneavoastră, vechi militant - își sublinia el respectul cuvenit pentru doctor, ca și cum ar fi vrut să-i arate că are merite dinainte de Lenin - partidul din Ucraina, care a devenit un stat independent chiar mai mare decât România. Suntem egali, într-un fel!

Page 186: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

185

- Într-un fel, da!... - Preciza doctorul aplecând fruntea și ridicând degetul, ca și cum i-ar fi atras atenția asupra unui diagnostic nu prea favorabil: Într-un „anume” fel!... Aici nu-i ca la social-democrați; aici nu se prea suflă-n front, Plăpumarule!...

- Vreți să spuneți, domnule doctor, că nu-i bine că am votat democratic împotriva a două puncte? Păi dacă mi s-au părut necorespunzătoare?!... Două, domnule; cu celelalte am fost de acord!

- Să știi că, la internaționala asta, să fii de acord, nu e un merit prea mare!

- Atunci, care-i meritul adevărat? - Adevărat?... Pesemne că... să execuți cum trebuie - răspunse

acela fără să-l privească. - Adică, ducem lupta de clasă, împotriva claselor, pe clase,

nu?!... De asta a scris Lenin „Un pas înainte, doi pași înapoi”!... Ștergându-și ochelarii, ca și cum ar fi vrut să arate că stă și el

pe gânduri, doctorul îi atrase atenția, totuși: -Oare,votul ăla democratic, cu care v-ați obișnuit în

parlamentele voastre burgheze, unde puteți fi cel mult reformiști, o fi tot una cu votul din democrația noastră de partid al revoluționarilor?!...

Și, avea dreptate; pentru că, atunci când, după dezbaterile oficiale, a fost primit de Lenin în biroul său personal, politrucul care se ocupa de protocolul primirilor programându-i pe invitați și introducându-i în acel cabinet de la Kremlin de unde porneau toate ordinele și unde se luau toate deciziile, deschizându-i ușile sculptate cu grandomană încăpățânare către încăperea solemnă și mohorâtă, cu masa mare, plină de dosare și hârtii și pachete cu tot felul de probe, printre care plutea preocupat cel care devenise stăpânul lumii noi, a anunțat, pesemne cum i se dăduse lista, ca să amintească cine era fiecare: „Cristescu din România. El a votat împotrivă”... Iar Lenin l-a primit mustrător, amintindu-i că-l aprecia de pe vremea când: „... el însuși, din Elveția, îi trimitea lui, la București, ziarele și literatura revoluționară pe care le publica, iar Cristescu le trecea, cu pescarii de la Galați, pe malul Basarabiei țariste, de unde foile tipărite ajungeau la socialiștii revoluționari din toată Rusia; da... Iar, acum, vota împotrivă?!”...

-I-am spus lui Lenin că de la el am învățat să conduc barca mișcării în țara mea; că fiecare dintre noi cunoaște ce-i mai bine în țara lui; și l-am obligat să se poarte ca de la egal la egal - ne relata Cristescu după aceea, insistând asupra acestei egalități pe care,

Page 187: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

186

chipurile, Lenin o acceptase - și mi-a dat dreptate când i-am arătat că el însuși, în Rusia, unde a venit gata pregătit cu un program maximal stabilit dinainte, a trebuit apoi să-l schimbe în raport cu realitățile: să-l adapteze după specificul pe care-l aveau realitățile, nu teoria...

Spun „chipurile” pentru că, încă de atunci, în ciuda argumentelor prin care Cristescu se considera „înțeles” de Lenin, doctorul Racovski s-a arătat sceptic. Dădea într-un fel anume din capul său mare, care obișnuia să stea cu urechea aplecată înspre tine, cel care vorbeai, fără a se feri să spună glumeț, ridicând mâinile a nedumerită concluzie:

-Plăpumarule, să dea dumnezeul marxiștilor să fie așa cum spui tu!... Dar eu tare mă tem că, cel mult, te-a făcut să crezi asta!...

Avea și doctorul frământările lui; mi-am dat seama prea bine. Mai ales de când se pusese piciorul în prag față de rezistența albilor și ajunsese să conducă de la Harkov adevărata țară, a întregii Ucraine care-și căuta rosturile ei și avea nevoie de altă înțelegere decât ambițiile alea internaționaliste de a-i băga pe toți într-o oală. Și, chiar dacă la începuturi crezuse că va putea face așa ceva, minte lucidă fiind, doctorul își dădea seama cam ce aștepta populația de la el, ca să nu se rupă, așa cum se rupseseră și basarabenii sau bucovinenii noștri, și polonezii, și cei de la Baltica; ba, lucrurile nu erau clare nici în Crimeea, iar slovacii care dăduseră la început semne de apropiere, se uniseră cu cehii într-o republică burgheză. Și, chiar dacă la Moscova erau din ce în ce mai mari nemulțumirile cu pierderea republicilor pe care și le făceau satelite pentru ei dar, de fapt, nu reușiseră decât să le trezească adevăratele sentimente de independență ne mai ținând seama de internaționalismul la care-i îndemna Lenin, pe când contramăsurile pe care bolșevicii le luau pentru sprijinirea republicilor sovietice în Ungaria sau Germania ratau, iar proclamarea altor state satelite nu se putea pune imediat în practică, fiind chiar ei confruntați în războiul sau războaiele civile din diverse zone, el, doctorul Rakovski, nu voia să cedeze. Ținea cu dinții; lupta și împotriva rebelilor lui Mahno și a gărzilor albe ale lui Vranghel sau naționaliștilor lui Petliura, ajutându-se cu noua armată a roșilor comandată de Troțki și Frunze, dar nu mai lăsa economia la oala comună din care mâncau toți flămânzii nordului, Uralilor și Siberiei, ci îi făcea pe ucraineni stăpâni pe bunurile lor. Cu de la sine putere sau obținând aprobarea de a valorifica produsele numai pentru populația din Ucraina, a-i lăsa pe cetățeni să-și gospodărească grânele și să facă comerț, ca să se

Page 188: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

187

simtă în țara lor ca și alte republici care se despărțiseră de marele moloh bolșevic, el pornise o altă politică, mai înțeleaptă și mai atrăgătoare pentru oameni. Avea o răspundere care-l făcuse să uite de mofturile teoretice ale revoluției mondiale și căuta o cale care era mai grea decât a lui Cristescu, fiindcă el trebuia s-o facă din interior, asigurând și interesele Armatei roșii de care nu se putea despărți, așa cum nu se putea despărți de Lenin despre care știa clar că doar se face a respecta dorința de independență a altora. Și nu cum credea plăpumarul care se maturizase chiar sub oblăduirea lui pe când era în România, dar nu intuia toate dedesubturile Internaționalei unde doctorul era amestecat încă de la începuturi, când voia să proclame o republică balcanică internaționalistă. Acum, răspunderea îl făcuse să depășească asemenea teorii, iar eu îi înțelegeam frământarea, ca și scepticismul cu care privea ieșirile de prea mare democrație ale lui Cristescu.

Deoarece, republica aceea, așa zisă ucraineană-occidentală unde-l trimisese pe von Ramm, s-a desființat repede, fiindcă nu puteau fi ținuți ucrainenii cu polonezii la un loc și, aceștia din urmă, trecând cu o parte din teritoriu la statul polonez, tot așa cum Basarabia și, apoi, Bucovina iar, la sfârștul anului și Transilvania mea trecuseră la regatul românesc, au stabilit granița pe râul Zbruch. În toată această convulsie, generalul Raminsky, care numai pentru poezia scrisă în germană, pentru a fi sfidat cândva Curtea de la Viena, purta pseudonimul de von Ramm, dispăruse pe undeva, fie la polonezii prieteni lui, fie cu armata aceea de revoltați ruteni pe care el o constituise drept „Ukrajinská brigáda”care peregrina prin noul stat Cehoslovac ce se înființa tot atunci. Știu asta, pentru că doctorul, frământat tocmai de asemenea gânduri, m-a pus să-l caut. Să i-l aduc lui; să nu-l las să se piardă în mrejelele lui Pilsudsky, care dușmănea Rusia tocmai fiindcă provenea din teritoriile ei. Să-l conving să fie de partea noastră, poate facem ceva cum a făcut Bela Kuhn în Ungaria!

Era pe vremea când tocmai mă promovaseră la publicațiile mari ale Internaționalei și mi-au trimis vorbă să vin la Moscova. Doctorul era din nou prim ministru și devenise mai îngândurat, mai responsabil. Mi-a spus că-i pare rău că mă pierde, fiindcă voia să-mi dea o misiune grea: Ar fi vrut să mă trimită să-l caut pe von Ramm în Polonia; dar, dacă...

-Niciun „dacă”- i-am spus eu hotărât; când era vorba de von Ramm, omul care mă scosese din inaniția disperării pe care mi-o provoca condamnarea la viața de tambur stupidizat în armata

Page 189: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

188

împăratului, omul care mă zguduise când ajunsesem la o apatie de moarte, Moscova putea să mai aștepte - Spuneți-le că sunt în misiune de reporter să scriu despre crimele și bețivăniile lui Mahno, fiindcă le am gata scrise și le puteți tipări ca să vadă ei că așa stau lucrurile - i-am spus - Iar când mă voi întoarce de acolo, îmi veți porunci să plec spre ei!

Pomenind despre Nestor Mahno, personaj banditesc ce provoca anarhie mai mult ca să jefuiască decât ca să lupte în războiul civil, care, printr-o întreagă anecdotică, devenise proverbial pentru anarhismul terorist și bețiv ce nu știai de partea cui era, aveam un argument temeinic; și am insistat tocmai fiindcă voiam să-l mai văd pe maior. L-am impresionat pe doctor cu entuziasmul meu și mi-am dat seama că ezitările, acele ezitări care nu-l caracterizau înainte, când puterea bolșevică nu era consolidată și nu avea cum să-și arate întreaga ei față, aveau nevoie de o asemenea încurajare. Iar, când i l-am adus pe poetul sincer și cuceritor care nu făcea compromisuri, i-a spus de-a dreptul, fără resentimente:

-Cred c-ai avut dreptate!... M-am convins: chiar dacă le faci un stat nou, oamenilor trebuie să le dai convingerea că-și continuă tradiția, ba chiar că și-o pot dezvolta; și nu că trec de la un stăpân imperial la altul.

Vorba aceasta, cu „trecerea de la un stăpân imperial la altul”, completată cumva cu cele ce discutam noi mult, ca nevoie de împotrivire, privitoare la „regimul cazon de încătușare birocratică” ce nu diferea cu nimic de la un imperiu la altul, l-a făcut pe romanticul von Ramm să exulte:

-Adică, vă gândiți la revoluția cea adevărată, nu la schimbarea unei dictaturi imperiale cu alta!... Așa da; așa putem lupta împreună domnule doctor, și vă sunt recunoscător că ați ajuns la vorbele mele!

- Fii recunoscător ăstuia că te-a găsit! – exclama bucuros doctorul – te credeam pierdut prin lumea asta anarhică pe care noi am provocat-o, iar acum, exact în anarhie, ea se rupe de noi. Nici nu mai știam în ce fel de țară ți-o fi ajuns brigada!

- Mă credeați un fel de Mahno, conducându-mi armata la biruința pe găinile și rachiul țăranilor, nu?

-Ei, nu chiar; cu Mahno am avut noroc, fiindcă i-a venit lui Toni ideea să-și amâne plecarea la Moscova și, așa, te-am găsit. Sunt bucuros, pe cuvânt că sunt foarte bucuros. Lenin a slăbit,

Page 190: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

189

Troțki și Zinoviev ne lasă mână mai liberă, iar dumneata cunoști psihologia acestor populații, în așa fel încât să le dăm un rost.

Erau încântați amândoi de ce perspective se deschideau, iar eu, mulțumit că putusem contribui la asta, ca să fie credibilă întârzierea mea la ordinul de chemare de la comintern, scrisesem și publicam, ca să ajungă înaintea mea la Moscova, un pamflet despre „umanismul anarhiștilor lui Mahno”. Eram tustrei într-o stare optimistă, voioasă, așa că li l-am citit: Se spune că oamenii lui Mahno, pândind să intre-ntr-o localitate, prind din armata lui Vranghel o „limbă”, cum sunt numiți cei de la care vrei să afli secrete militare. Îl interoghează, dar degeaba. Acela nu spune nimic, refuză să dea orice indiciu care le-ar ajuta asaltul. Mahno devine furios, lovește cu sabia și-i taie o ureche. Nimic. Lovește din nou cu sabia și-i taie degetele. Nimic. Apoi îi rupe o mână, îi rupe un picior și, fiindcă, tot nimic nu scoate de la acela, abandonează disperat dând pe gât o sticlă de votcă. Înghițind în sec, unul dintre acoliți întinde mâna după sticlă și, văzând figura fioroasă pe care-o face Mahno, zice: „Nu pentru mine; să fim umaniști, să-i dăm și lui de băut”... „Umaniști?!” – se-nfurie mai rău Mahno, la care bețivanul celălalt vorbește cu înțeleaptă experiență: „Da, Nestor Ivanovici, să-i dăm să bea; să-i dăm mult, cât poate el să bea; până cade pe jos!... Pe urmă îl trezim, îi arătăm sticla, dar nu-i mai dăm nimic. Și să vedeți cum spune băiatul tot, pentru un gât de votcă cu care să se dreagă!... Pun pariu, Nestor Ivanovici; hai să încercăm!”... La care Mahno, chibzuind lucrurile, refuză: ”Să-i arătăm sticla și să nu-i dăm unui bețiv să se dreagă?!... Nu. Un asemenea gest antiumanist Mahno nu permite!”...

Așa i-am lăsat împreună, ambii bucuroși de conlucrare, ambii ambiționați de a face mai mult decât promitea Pilsudțky în Polonia. Iar doctorul Cristian Rakowski, internaționalistul de altă dată, hârșit de toate provocările din interiorul mișcării, era bucuros să le arate celor de la Moscova, în schimbul libertăților pe care și le lua față de ei că, nu cu exagerări militariste, ci ocupându-se altfel de viața oamenilor, ajutându-i să-și facă și să-și negustorească recoltele, susținându-le autonomia și legăturile comerciale cu alte țări, iertându-i și atrăgându-i pe cei care aveau mândria națională de a se considera un altfel de popor, oficializându-le limba, ca să nu mai domine rusa din birocrația țaristă, el ferea țara de desprinderile ce-l înfuriaseră atât de mult pe Lenin.

Page 191: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

190

Iar Lenin fiind tot mai bolnav și mai neatent, Von Ramm găsea mână liberă pentru ideile sale reformiste, in vreme ce, proclamându-se noile puteri sovietice, Racovski impunea idei de autonomie alături de fruntașii caucazieni, ajungând chiar ca, în scopul dreptului fiecărei republici la autodeterminare, prin Constituția URSS să se accepte propunera lor cu o a doua cameră parlamentară: Sovietul Naționalităților. Era un moment bun, de luminare, de destindere care, chiar mă făcea să-mi pară rău că nu mai eram acolo, la Harkov, cu ei. Dar pe mine, Cristescu mă însărcinase între timp ca reprezentant la Internațională a partidului lor proaspăt înființat și avea nevoie de mine, mai ales că mă folosea și ca tampon al relațiilor lui, de care-și dădea seama că, după ce se lăudase că Lenin i-a recunoscut independența și treapta egală în Comintern, vedea că ezitările doctorului de a-i da dreptate aveau un temei: Celor care agitau ideea autonomiei, sau a autonomiilor în cadrul sistemului sovietic, deocamdată li se dădea dreptate, dar numai în vorbe. Altceva decât acel Soviet al Naționalităților, al cărui rol formal depindea prea bine de docilitatea celor care făceau parte din el, nu prea aveau ei la ce spera. Și a trebuit să treacă o vreme până când să-și dea seama de ce, gruzin la origine, Stalin care căpăta rol tot mai important în Comitetul Central de la Kremlin, nu se avea deloc bine chiar cu liderii Georgiei care, împreună cu Racovski și alții din încă vreo două republici, nu serveau centralismul, ci tot agitau ideile lor de autonomie, care ar fi făcut mai lejeră puterea sovietelor din diverse țări componente.

În felul acesta, în vreme ce eu mă gândeam la ce lucruri grozave, pentru ușurarea vieții oamenilor, aș fi făcut împreună cu ei la Harkov, m-am trezit cu doctorul Rakovski mutat într-o funcție la Moscova. Cu pretextul că avusese rol important la unele tratate externe negociate până atunci, îl aduseseră printre cei care se formau pentru corpul de ambasadori, înlocuindu-l în Ucraina cu mult mai fidelii Kviring și Ciubar. Și, repede apoi, au schimbat macazul reducând din drepturile și independența ucrainenilor, în vreme ce Raminsky – Von Ramm, a mai rămas ministru la Harkov, ba s-a auzit de el și ca poet fiindcă Maiakovski cu Osip Brik îi publicaseră niște versuri la „Frontul de stânga al artei”. Mă bucura mult faptul că, rareori, când ajungea la Moscova, mă căuta. Ultima oară, țin minte că m-a luat la unul dintre mitingurile unde Maiakovski își recita elegia despre moartea lui Lenin, regizându-și

Page 192: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

191

mișcarea în așa fel încât, la întrebarea despre perspectiva viitorului, să se întoarcă cu gestul spre portretul lui Stalin.

-Mi s-a relatat lucrul acesta, dar voiam să-l văd cu ochii mei – mi-a spus maiorul cam îngândurat, cam mocnind, pe când plecam de acolo – Mie, de multă vreme îmi place Maiakovski ca poet. El vede comunismul, cum să spun, ca un fel de futurism care-i stă la dispoziție și cu care se poate juca, așa, cum îl impulsionează pe el pornirile anarhice. Ca poezie ne asemănăm. Răbufnirile anarhice în poezie sunt frumoase creind ciudățenii admirabile. Dar uite că politicienii i le folosesc. Însă politicienii sunt meschini, sau sunt interesați, iar plăcerea puterii îi face veroși, veninoși, ascunși. Ai văzut cum Stalin, ăsta, a stat retras în funcții de mâna a doua, făcând-o pe executantul modest; iar acum, de-odată a țâșnit și le-a luat-o înainte multora? Eu, nu l-am votat la Congres, să știi asta... Dar Racovski, chiar votat de mine, n-avea cum să iasă, cu toate că acum doi ani a fost foarte important la unirea republicilor întemeind acest URSS; el are mari merite dar i-a supărat pe mulți, care țin cu dinții de puterea asta cât mai centralizată, imperialist centralizată, cum spui tu; i-a supărat susținând că popoarele, țările lor, au nevoie de autonomie ca să fie conduse bine. De asta mi-a dat și mie mână liberă. Ei, uite, ăștia care-s în locul lui acuma, nu-mi mai dau, cu toate că sunt mai slabi, mai nepricepuți și au mai multă nevoie de mine... Norocul meu că nu se pricep nici la literatură și, fiindcă mă publică Maiakovski, ei mă cred omul lui Stalin. De asta voiam să-l văd cum recită și cum face gestul acela despre care mi s-a povestit că aduce aplauze fiindcă-l flatează pe Stalin. Tocmai oameni meschini mi-au povestit, care-l invidiază pentru modul cum știe să fie sub pielea celui mai tare; ca și ăștia, care sunt șefii mei acuma, de când l-au trecut pe doctor pe linie moartă. Ei nu știu că eu, la vot, l-am tăiat pe Stalin și mă consideră mână-n mână cu Maiakovski...

Doctorul Rakovski - cu fața lui prelungă și întrebătoare în trăsăturile încăpățânate care-o prelungeau, parcă și mai mult, prin expresia arțăgos-interogativă a bărbiei care voia să spună: „ce, n-am dreptate?!” - era, pe vremea aceea, însărcinat cu afaceri la Londra, pertractând cu laburiștii lui Mac Donald. Apoi, ambasador a fost numit Krasin, cu care lucrase la Paris, iar el a venit înapoi pentru o vreme și, tocmai atunci, a primit vești proaste despre neînțelegerile maiorului meu cu urmașii lui obtuzi și politruci din Ukraina, recunoscând când vorbeam doar între noi doi: „De asta m-au îndepărtat și pe mine”...

Page 193: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

192

Această situație mă punea pe gânduri din anumite puncte de vedere. Însă, pe de altă parte, venirea doctorul Racowski la Moscova, unde eu aveam puține cunoștințe, și acelea mai mult tovarăși decât cu adevărat cunoscuți, însemna ceva din punct de vedere sentimental. Chiar dacă ne vedeam rar, el circulând cu misiuni în străinătate, măcar știam că, la vreo nevoie sufletească, aveam cui cere un sfat, sau o vorbă bună sau, măcar, cui mă adresa. Îl respectam, nu-l băteam la cap dar, când îmi dădea un semn chemându-mă, eram bucuros. Și el simțea asta, uneori chiar împărtășindu-mi amintiri de la moșia lor de lângă Mangalia, de la regimentul constănțean unde fusese medic militar sau, chiar glumind puțin, pe seama demagogiilor unora cu care avusesem de-a face la dezbaterile de la „România muncitoare” acolo, printre bodegile din piața de lângă Hanul lui Manuc, unde era o sală de conferințe într-o frumoasă vreme de veselie bucureșteană, după care amândoi duceam dorul în acea răceală crispată a comandamentelor revoluționare, într-o Moscovă dominată de zidurile neprietenoase ale Kremlinului.

La începutul lui 1925, am mai primit un mesaj din partea lui von Ramm – Raminsky, maiorul meu drag. Era în legătură cu amintirile noastre comune din acel nord al Italiei unde ne făceam „armata la-mpăratu”. O pagină de ziar cu un articol pe care îl știam, pentru că îl reprodusesem și-l comentasem și eu, de pe pozițiile antipodului politic ce se părea a fi între Mussolini și Cominternul în slujba căruia mă aflam. Dar care, după cum bine știam și eu și von Ramm, aveau aceeași rădăcină socialistă și avuseseră aceeași finanțare cu intenții anarhiste, fapt pentru care el îmi scria scurt și criptic, doar pe înțelesul nostru: „Uite că și el o face!”... Într-adevăr, într-una dintre primele zile ale lui 1925, Mussolini dăduse decretul de scoatere în afara legii a partidelor de opoziție, iar eu comentasem asta subliniindu-i strategia perfidă cu aprecierea: „...ca și cum ar fi clocit lovitura distrăgând adversarilor atenția în petrecerile vacanței de Crăciun”... Discreta misivă a lui von Ramm, voia să spună, însă, că italianul care, între timp, își tunsese pletele de la ceafă luând austera figură de cap bărbierit, nu făcea decât să ne imite, să țină pasul cu noi, de vreme ce bolșevicii, încă de la ziua lor de proclamare pe 7 noiembrie, când l-au răsturnat pe Kerenski, n-au mai recunoscut legal vreo opoziție... Cu toate că pretextul era o fotografie cu suita miniștrilor lui Mussolini pe care o publica ziarul respectiv și, printre care el încercuise, în mare uniformă de gală și cu pompoane, mutra lui Disgraziato,

Page 194: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

193

întrebându-mă: „nu e ăsta cel cu care beam laTrento?”, eu simțeam că o făcea exact cu sentimentul acela de minte lucidă, dăruită credinței în democrația popoarelor, pe care tocmai acolo, la trattoria unde se strângeau revoluționarii din Trento, ne-o mărturisise... Simțeam că, la inteligența și capacitatea lui de deducție, așa cum îmi vorbise deschis despre faptul că îl tăiase pe Stalin de pe lista de votare pentru C.C. al P.C.U.S, îmi atrăgea atenția sau, chiar îmi mărturisea concluzia că, de fapt, fasciști sau bolșevici, eram o apă și-un pământ, trăgându-ne tot din acele provocări de anarhie care numai din democrație nu veneau. Asta voia el să-mi spună cifrat, de-acolo de unde, ordinul de mutare în altă funcție a doctorului Racovski, îl lăsase pe mâna slugarnicilor celor care-l păstrau numai temându-se de faptul că, asemenea lui Maiakovski, ar fi avut și el abilitatea poetică de a atrage grația lui Stalin. Fără să știe că, în secret, așa cum am aflat și eu totul mult mai târziu, nu pe motive de orientare politică ci strict personale, Stalin îl avea pe lista grupului de opoznți care trebuiau exterminați.

5. Încheindu-și însărcinarea la Londra, doctorul Racovski era

acum îndreptat către Paris și, odată, când s-a întors dintr-o misiune, m-a chemat la biroul pe care-l avea în Ministerul de Externe, la același etaj cu al ministrului Gheorghi Cicerin care-i urmase lui Troțki, atunci când acesta a preluat comanda armatei. Îl cunoșteam, fiindcă prezida unele ședințe la Comintern, iar cu Racovski era apropiat fiindcă negociaseră împreună tratate grele cu occidentalii la Rapallo, la Genova și la Lausanne unde erau să cadă amândoi pradă unui atentat. Mi-a spus că, împreună cu ministrul, au adus din străinătate câțiva militanți, care au statut independent de corespondenți ai ziarelor partidelor din țările respective, dar mi-i va pune și mie la dispoziție ca să corecteze competent traducerea textelor pentru publicațiile în limbi străine de care mă ocupam la Comintern și că, după ce vor fi verificați bine în cazarma unde sunt cazați sub pretextul unei scurte instruiri despre soviete, despre țara și locul unde au de lucrat de acum înainte, despre munca la Internațională și despre ce se așteaptă de la ei, îmi vor fi trimiși la redacție.

Asta, ca o comunicare oficială, pentru ca, apoi, să mă tragă lângă o draperie făcându-mi semn de discreție, să deschidă ușa de

Page 195: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

194

la balconul unde ajungea zgomotul străzii și să-mi șoptească repede:

-Vezi că pe Raminsky l-au arestat și-l anchetează acuzându-l că a vrut să aducă schimbări burgheze în Ucraina. Dacă vei fi întrebat, tu nu știi nimic. Nici măcar cine l-a adus la mine, pricepi?!... Tu fuseseși să scrii despre Mahno și, pe urmă, ai plecat la Moscova. Atâta!... Clar?!...

Tulburat, am dat din cap în tăcere, în vreme ce, conducându-mă spre ieșirea din biroul său, doctorul îmi spunea cu voce tare alte lucruri despre modul cum se dorește să fie făcută propaganda pentru străinătate, îmbunătățind traducerile în alte limbi; și ce sprijin dă pentru asta Ministerul de Externe... Vorbea neatent, cum neatent eram și eu; fiecare dintre noi știa că era cu gândul dincolo, la ceea ce nu puteam comenta. La soarta acelui, pentru noi, cuceritor personaj care, uite, pentru alții devenea motiv de răzbunare, sau de a da lecții celor care ar îndrăzni să propună altă cale decât vor ei. Pentru că, tot în acel an, 1925, Mihail Vasilievici Frunze, care făcuse minuni comandând luptele împotriva albilor, și-i luase locul lui Troțki ca ministru al armatei, părând pentru Stalin mai sigur decât acela - constatându-se că îi crescuse prin aceasta prea mult popularitatea de care se bucura printre soldați, dar și puterea prin care mișcarea tuturor armelor depindea de ordinul său - a fost, mai mult obligat decât convins, să se opereze de un ulcer banal, pe care-l trata liniștit cu prafuri și ceaiuri. Și, pus pe masa de operații, la anestezie i s-a dublat și i s-a triplat cloroformul apăsându-i-l pe nări, până a murit acolo, chipurile de ulcerul care, se știe: chinuie, dar nu omoară pe nimeni. Tocmai pentru a i se putea face o înmormântare spectaculoasă, cu funeralii de erou național... Începea astfel o altă epocă, asupra căreia, pesemne, Von Ramm simțise nevoia să-mi atragă atenția prin acel „Uite că și el o face!”, (adică Mussolini fascistul, ca și bolșevicii cu care fusese cândva stipendiat din acelaș loc). Asta însemna generalizarea ticăloșiei în care nu mai puteai avea nici un fel de încredere.

Mai tîrziu am aflat cum se petrecuseră lucrurile: Stalin, care de multă vreme pândea suspicios, prefăcându-se într-un șobolan al birocrației de partid ce manevrează doar dosarele secretariatului general subordonat lui Lenin, a cam văzut cine crâcnea când el punea picioru-n prag spunând că execută ordinele primite de la Vladimir Ilici. După moartea aceluia, însă, punându-și candidatura, a arătat o foarte largă democrație, făcând o listă de propuneri la

Page 196: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

195

alegerile pentru Comitetul Central, dar spunând că orice delegat la Congres poate veni cu altele, numai numărul de membri pe care trebuie să-l aibă CC-ul să se păstreze. Pentru asta, votanții trebuiau să taie cu creionul unele nume aflate pe lista care, nu, n-are pretenți definitive, ci e numai de propuneri!... Și să adauge tot atâtea altele... Perfectă democrație de care, așa cum el însuși mi-a spus, s-a prevalat și von Ramm ca delegat la Congres, tăindu-l pe Stalin fără nici o ezitare. Numai că, după ce acesta a ieșit în fruntea partidului, vreme de aproape un an, câțiva agenți specializați în scriitură și analiză de grafologie care după aceea au dispărut, aduși special într-o cameră de lângă biroul lui Stalin, au studiat, au comparat și au analizat scriitura cu care era așternut fiecare nume din dreptul unde fusese tăiat numele său. Și astfel, cu tenacitate, noul stăpân de la Kremlin a făcut lista dușmanilor sau potrivnicilor dintre votanții la Congres. Pe care începu, senin, să-i lichideze.

Mă așteptam la lucrul acesta: Cu flerul său politic atent și scormonitor, Cristescu mirosise intențiile și sinistra tactică a unor asemenea manevre absconse. Ele începuseră, de altfel, încă de atunci când când toți oamenii lui Lenin, care încă nu se rupseseră unii de alții, au constatat cu indignată derută faptul că provocările lor pentru a extinde internaționalismul proletar prin proclamarea cât mai multor republici peste hotarele propriu zise ale Rusiei li se întorceau împotrivă prin trezirea sentimentelor de unitate națională care-i făceau pe cei care fuseseră supuși unor imperii arbitrare, menținute prin teroare, să-și dorească emanciparea în sensul coagulării, proclamării, sau întăririi unor state independente, precum celelalte ale Europei. Atunci, pierzând din mână teritoriile respective, au schimbat strategia, au înființat în acele țări partide comuniste ca secții ale Internaționalei de la Moscova, dându-le acelora sarcina provocatoare a duce o asemenea luptă pentru așa zisa „autodeterminare” încât să rupă provincii întregi de la statele constituite, frăcându-le să vină înapoi, sub pulpana bolșevică de unde se pierduseră. Cum Cristescu refuza să facă așa ceva, considerând că partidul care-l alesese secretar general într-un congres de la Ploiești, trebuia să acționeze pentru păstrarea și nu pentru dezmembrarea țării, Cominternul l-a eliberat din funcție în 1924 și a organizat un alt congres, la Harkov, unde secretar general al comuniștilor români a fost ales un ungur, iar Cristescu, chipurile, a fost avansat, fiind votat a face parte din înaltele structuri ale Cominternului, ca să lucreze la Moscova.

Page 197: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

196

Cum el nu participase la acel congres, am fost pus să-l caut și să-i transmit chemarea, așa că ne-am dat întălnire la Viena, unde era sediul Federației Comuniste Balcanice. Prevăzând cu siguranță metode precum cea pusă la cale de Stalin pentru aflarea spre lichidare a celor care i se împotrivesc, Plăpumaru, cu gesturile lui hotărâte, mi-a spus clar de când ne-am așezat la masa acelui mic restaurant din Grunzig, unde mi-a dat întâlnire:

-Le spui că nu m-ai găsit. Le spui că am refuzat să stau de vorbă cu tine!

Am dat pe gât paharul cu șpriț înțepător, care e o invenție vieneză dezvoltată mult mai mult prin modul cum ne-am însușit-o noi, la București și, spunându-i chiar acest lucru, i-am atras atenția:

-La căt de vechi prieteni suntem, n-o să mă creadă nimeni că nu te-am găsit și n-am băut împreună un șpriț.

- Dar, Toni, tu îți dai seama că toată povestea asta, cu eliberarea mea din funcție peste capul congresului de la Ploiești, e la fel cum i-au scos pe Fluieraș și pe Jumanca la celălalt congres, la București, fiindcă susținuseră unirea?... M-au scos, fiindcă refuz provocările prin care să creem destabilizare în țară; pentru că nu vreau ca Basarabia să se întoarcă la ei; e clar asta!... Așa că alegerea mea, în cealaltă funcție, de un congres la care eu n-am luat parte, e doar o șmecherie să mă aducă acolo, ca să mă poată pune la zid când vor ei?!...

- „Ei”? – l-am întrebat – crezi că sunt mână-n mână? - Deocamdată. Și Troțki și Stalin și Zinoviev sunt pentru

continuarea puterii centralizate a imperiului rusesc; asta e clar... Dar câtă vreme vor rămâne împreună, nu se știe!... Pentru că, după ce le reușește centralizarea, se vor lovi între ei, încercând să scape unul de altul, cum au început cu Rakovski, cu georgienii, și chiar cum vor să scape acum de mine...

Și am discutat atâtea, dându-ne seama că aveam atâta nevoie unul de altul, dar că n-aveam noi norocul ăsta să putem fi mai multă vreme împreună încât, până la urmă, mi-a spus:

-Ai dreptate, n-or să te creadă dacă le spui că nu ne-am văzut. Transmite-le exact ce cred eu, și gata. Tot am de gând să fac un alt partid. Ăsta nu merge; adu-ți aminte de ce spunea patronul tău Constantin Mille, că marea mișcare europeană de astăzi nu este social-democrația, ci...

- ...emanciparea popoarelor în state naționale – am continuat eu amintindu-mi cu entuziasm de patron.

Page 198: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

197

- Exact! Avea dreptate să facă aripa generoșilor care gândeau aastfel.

- Fiindcă vedeau mai liberal lucrurile; nu ca milităroșii ăștia care vor numai dictatura! – rosteam eu bucuros de a ne înțelege evocându-l pe Mille; și i-am arătat că nu uitasem nimic, citând cuvânt cu cuvânt: „... Nu social-democrația internaționalistă, teoretizată arbitrar și demagogic, ci nevoia de bun simț a emancipării popoarelor în state naționale”...

- Păi asta s-a văzut prea bine acum, la Unire!... Iar ei ar vrea ca eu să sabotez tocmai acest succes pe care l-a înregistrat Țara?!...Să fiu cu ei, care vor să rupă din nou Basarabia și nu cu Jumanca și Fluieraș care au adus Transilvania?!... Nu mai merge, Toni. E absurd; e chiar criminal!... Totul făcut banditește; fiecare suspicios pe fiecare. Organizații cu scop exact pe dos decât își au denumirea. Uite, chiar și această Federație Comunistă Balcanică postată aici, la Viena, pentru provocări: „Lupta provinciilor pentru autonomie, până la despărțirea de țările lor”; asta e ținta spusă pe față. Iar eu nu vreau. Cred că și lui Rakovski, acum, după experiența din Ucraina, îi pare rău că a înființat o asemenea federație; sau, măcar, îi e rușine, când aude că Stalin vorbește despre „națiunea dobrogeană”, aflată între români și bulgari. Racovski își dă seama că nici Stalin nu crede și o face doar ca să provoace rupturi în România! Asta vor: Troțki revoluție mondială, Stalin răscoale mai mici în jur; dar totul nu este decât export de bolșevism, ca un fel de zid chinezesc prin care se întărește imperiul militarizat, monstruos cum a fost întotdeauna ... Eu am plecat. Îi salut de la distanță. Am plecat și de-aici, din Viena, așa să le spui!... Nu mă interesează Comitetul executiv al Cominternului, unde m-au ales ca să mă poată condamna și împușca mai ușor. Mă duc în România și fac un ziar. Ziarul unui partid independent. Scapă de ei, Toni, și vino să lucrezi cu mine!

Page 199: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

198

Page 200: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

199

     

EPILOG

Page 201: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

200

Într-o seară pe când, sub transparența verde a abajurului, corectam la manuscrisele ce veneau pentru control și paginare în biroul meu îngust și lung dintr-o clădire din acelea neprietenoase ale unei Moscove iernatice, un curier din plutonul de la poartă a intrat milităros aducându-mi cartea de vizită a unei doamne Dalphon, corespondentă a ziarului „l’Humanité”, a cărui siglă mare, cu precizarea „fondé par Jean Jaures en 1904” îmi era bine cunoscută; așa că i-am spus să o poftească. Iar, când ușa s-a deschis conturând în lumina coridorului o siluetă care spunea sfios „Bună seara”, am răspuns automat fără să-mi dau seama că salutul era rostit românește. Și, numai apoi, apropiindu-se de latura greoaie a mesii la care lucram, am realizat cu nebună emoție faptul că ea începuse, delicat și cu glas subțire, să fredoneze:

Daaacăăă Elizabet N-ar avea picior cochet, Tatăl său și mama saaa, Nu s-ar bucura așa!.. Dumnezeule!... Minunea minunilor!... Dans al îngerilor pe

cerul albastru și-al înfloririi cununei culorilor pe norii albi: Era ea! Era Roxana intrând la ceas de seară în văgăuna unde eu

paginam propaganda pentru revoluția mondială și pentru răzbunarea universală a clasei muncitoare pe capitaliști în favoarea unui grup restrâns și misterios care mișuna la Kremlin transmițând, în locul mesajelor muncitorești, ordine militare și făcând din gazetăria mea, în loc de demostrație și argumentare în dialog cu cititorul, un soi de agitație care trebuia în permanență să țină apele tulburi.

Știam asta; ajunsesem la concluzia asta care chiar mă tulbura în nopțile de singurătate și nesomn, ale orașului neprimitor și rece. Mă obligam uneori să fiu curajos și să-mi spun că voi pleca, voi abandona, nu voi mai suporta această mascaradă demagogică făcută de oameni de aceeași factură ca slugoii militariști din armata împăratului. Dar apărând ea, nu mi-a mai păsat de nimic, nu m-a mai interesat nimic și am devenit omul cel mai fericit de pe pământ, convins că trăiesc în cea mai frumoasă lume, sub binefacerile celui mai dogorâtor soare, în mângâierea celui mai dulce zefir!

Page 202: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

201

- Am îmbătrânit așteptându-te; dar uite că ai venit! – îi spuneam eu mângâindu-i părul acela despre culoarea căruia vorbisem mereu și oricui dar, mai ales, îmi vorbisem mie.

Mângâindu-l, ca și cum i-aș fi căutat mătăsoasa vibrație pe care i-o cunoscusem în altă viață.

- Am stat la instruire, acolo, în cazărmile din pădurea cu zăpezile fără sfârșit – îmi spunea ea – Mă cam plictiseau politrucii voștri cu lozincile lor care, la Paris, au fost de multă vreme demontate, comentate și chiar demascate atunci când ajung la ipocrizie... Nu spun că-i bine, fiindcă de asta se folosesc și dușmanii stângii; însă, nici să creadă semidocții ăștia că pot sufla oricui praf în ochi, nu e o cale cinstită. Prea multă demagogie alungă electoratul; noi, în occident așa considerăm lucrurile când căutăm tot felul de forme ale sincerității politice prin care să avem succes... Înțelegi, deci că, neputându-i lua chiar în serios, pe de o parte, dar interesându-mă datele statistice ca bază pentru ceea ce am eu de transmis corespondențe, mă cam plictiseau tovarășii ăștia ai tăi!... Da, cu cât vorbeau mai înfocat, îi simțeam plictisitor de nesinceri. Și mă consolam cu gândul că: asta-i propaganda... Răbdam, adică. Dar, de când mi s-a spus că voi ajunge la un tovarăș șef cu numele românesc de Celaru Anton căruia, cu toate că ei i-au adăugat un fel de patronim părintesc după obicei rusesc, eu bănuiam că-i pot spune și Toni, n-am mai avut răbdare, până ce n-am ajuns aici. Iartă-mă; mi s-a spus să mă prezint mâine dimineață, dar noaptea asta, sub zăpezile Moscovei, mi se părea atât de lungă...

Noaptea aceea!... Noaptea fericirii mele!... Noaptea nebunei mele înfloriri după atâta și atâta ofilire!... Noaptea în care constatam că ea era cea care nu se ofilise: Era aceeași făptură sinceră și voios inteligentă, pe care mi-o imaginam mereu în așteptările mele; îndelungile mele așteptări în speranța de a o reîntâlni!...

-Și-ai fost instruită special, atât de demagogic, tocmai ca să lucrezi cu mine; așa ai crezut, nu?! – Am întrebat-o eu în aburul ceainăriei unde am dus-o fiindcă știam că era mai bine decât la popota a cărei atmosferă cazonă mă urmărea ca un blestem, oriunde m-aș fi dus și-n orice loc de pe lume unde aș fi încercat să mă așez sau să-mi fac un rost – Ai venit aici de bună voie și-ai stat la instrucție în cazarma din pădure fără să vezi Moscova, pentru ca să vii s-o vezi cu mine, nu?...

Page 203: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

202

-Nu chiar – recunoșteam sinceritatea adolescentină a tonului ei de odinioară – nu chiar așa... Fiindcă de-abia ieri, când ne-au repartizat, ne-au spus numele șefilor la care să ne prezentăm fiecare. Pe unii, care veneau din orientul musulman, i-au trimis la unul cu nume de-al lor, pe alții, care veneau din Africa, i-au trimis la un neamț, sau olandez, sau așa ceva; pe mine, ca franțuzoaică, mi-a spus „evropeiscaia ftoraia gruppa, Anton Cozmovici Celaru ... că, la pervaia gruppa – arăta ea ce deprinsese rusește, era unul cu nume nordic; cred că finlandez...

Dumnezeule, era ea, cu glasul ei, cu gesturile ei de copil isteț care știe ce vrea, cu modul glumeț în care-și bârfea instructorul care-o repartizase:

-Zdanie nomer... Comnata nomer... Glavnâi redactor... Adică tu, Toni; tu!

După vreo zece... ba cincisprezece, poate chiar șaisprezece, dacă nu șaptesprezece ani, Dumnezeule: eu!... Eu, care îmbătrânisem așteptând-o!

Eu; da: eu care, întâlnind-o acum, nu am mai simțit nici răceala locului și a oamenilor printre care mă aflam și nici n-am mai fost bântuit de nostalgii. Toată lumea aceea străină și ipocrită a devenit lumea mea, fiindcă, într-adevăr, era lumea existenței mele împreună cu Roxana. De mână cu ea, străzile pe care ne plimbam deveneau deodată prietenoase; față-n față cu ea la masă, cantina Cominformului nu-mi mai crea sentimentul acela de hrănire la cazanul regimentului; nimic din rigiditatea relațiilor cu oamenii nu mă mai ducea cu gândul la viața cazonă sau, nici măcar nu mai era de observat de mine ca atare. Moscova era a mea și era un dar fiindcă acolo mă aflam cu Roxana. Era lăcașul meu, era orașul meu. Era orașul dragostei noastre și nu mai aveam nostalgii pentru alte locuri. Tocmai pentru că mi-o vindecasem pe cea mai chinuitoare: Nostalgia după sufletul ei, pe care nici măcar nu i-l cunoscusem.

Îi cunoscusem aerul acela pendulând încă de pe atunci între copilul deștept și femeia înțeleaptă, pe care și acum îl emana printr-o sinceritate sănătoasă și o frumusețe simplă cu care-și adresa bucuria de-a ne simți intimi din prima clipă. Ca și atunci când, spunându-mi din greșeală pentru prima dată „tu”, n-a retractat ca să arate vreun regret ci, dimpotrivă, s-a recunoscut a fi bucuroasă că depășiserăm acel prag de rezerve dintre noi... Îi cunoscusem, de asemenea, privirile deschise în care încă descopeream fetița îndrăzneață, care nu se sfia deloc de bucuria de a stabili această

Page 204: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

203

intimitate. Ca și același râs voios, cu dinți strălucitori de care-ți imaginezi că prind luciu când mușcă din mere sau din rotunjimea orcărui fruct savurat cu buzele... Ba, îi cunoscusem și răspunsul de șoaptă când eu o mângâiam „Roxana-Roxolana” , ca și cum ar fi fost un secret al nostru; ceea ce-mi amintea și de neliniștile despărțirii când, pe peronul nopții Bucureștene, căpătase o figură îngrijorată întrebându-mă cu teamă copilăroasă, ca și cum ar fi întrebat destinul: ”Oare se va alege ceva din asta?!”... Îi cunoșteam, sau îi recunoșteam toate aceste trăsături și simțeam nevoia s-o strâng la pieptul meu dezgolit (pe care ea îl remarcase: „la fel umbli înfruntând ceva!”), spunându-i sau, mai bine zis, spunându-ne amândurora: „Iată că s-a ales!”...

„Iată că s-a ales; nu mai interesează după cât timp, dar s-a

ales!” – îi răspundeam eu fetiței de acum aproape două decenii în urmă, referindu-mă la tot ce cunoscusem din ea pe vremuri. Dar sufletul, de-abia atunci i-l cunoșteam și atunci îi descopeream frumusețile. Mult mai mari frumuseți decât mi-aș fi dorit, cu care-mi răsplătea tot chinul anilor cât o așteptasem. O așteptasem și ea a apărut maturizată cum nu se putea mai frumos, cu mintea mai deschisă și mai ascuțită în urma unei culturi temeinice care se vedea că și-o dobândise în mod organizat, așa cum invidiam eu că nu avusesem. Dar, mai ales, cu un mod foarte convingător de a raționa, de a o interesa gândurile mele pe care nu le cunoscuse până atunci, de a-mi arăta totala ei înțelegere prin care-și consolida dragostea, cum sunt capabile numai spiritele profunde, sufletele dedicate dăruirii profunde!

Așa că nici nu m-a mai interesat frigul și umezeala Moscovei, nici nu mi-a mai păsat de încrâncenarea oamenilor și suspiciunea rece dintre ei, nici nu m-au mai deranjat pereții absurzi ai biroului meu, a cărui încăpere mai mult înaltă și lungă decât lată, părea neîndemânatec întoarsă, mai bine zis răsturnată, pe o latură. Cât despre dormitorul meu de mansardă, cu ferestre bine înțepenite prin care se vedeau turlele Moscovei, atunci îmi dădeam seama că putea avea chiar și aerul vesel al mansardei pe care-o moștenisem de la Disgraziato în podul de la Sărindar, câtă vreme scânteia spre toate colțurile ei veselia adolescentină a copilului înțelept, pe care Roxana nu și-o pierduse, cu toate că era o femeie trecută de treizeci de ani, ba trecută chiar și printr-o dramă.

Ca doamna Dalphon, avusese o căsătorie fericită cu acel ofițer de la Misiunea Franceză de unde tatăl ei primea unele informații

Page 205: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

204

chiar dacă nu erau convenabile cancelarei imperiale. O căsătorie care se luminase și mai mult prin faptul că ajunsese în Franța, cum visase din copilărie, dar se frânsese brusc prin moartea pe front a soțului ei, chiar în ultimele zile ale războiului. Ca studentă la Sorbona intrase în cercurile universitare socialiste și, continuând preocupările gazetărești deprinse de la tatăl ei, ajunsese în presa de stânga. Iar ca trimisă a lui „l’Humanité” la Moscova, mă regăsise după atâția și atâția ani și, de atunci, ca și pe mine în preajma ei, o încânta totul.

O încânta acum, la modul de amuzament, desigur, la care-l aborda mintea ei scânteietoare, chiar și instructajul care i se făcuse înainte de a veni la mine, instructajul predat de acei politruci îndârjiți, instructajul despre „libertățile din măreața Uniune Sovietică și despre obligațiile tuturor popoarelor de a lupta pentru consolidarea acestor libertăți”... Și, cu umor, se făcea a-l respecta cu sfințenie ca o fetiță disciplinată ce era, dar știind să facă drepți și să nu miște-n front, și ca un bun gazetar care ascultă orice, numai ca să aibă libertatea de a afla cât mai multe; chiar dacă, de nevoie, dă dreptate unor stupidități. Uneori, însă, devenind serioasă pe lângă vreo situație care ne intriga pe amândoi, simțea nevoia să-mi spună că nu așa văzuse ea lucrurile când le discutau teoretic în cercurile socialiste de la Sorbona și chiar cu profesori care aveau funcții importante și abordări ideologice personale în conducerea diferitelor mișcări specifice revoluționarismului francez. Mă amuza și râdeam uneori de naivitățile ei teoretice, atrăgându-i atenția că noi eram la Moscova și nu printre parizienii care sunt „gauchisti” și fac multe discuții de cafenea în cercurile lor de dezbateri ce nu prea țin seama de realitățile de aici. Ca dovadă că Souvarine al lor, prieten cu Troțki, singurul francez ajuns în secretariatul și în prezidiul Cominternului, fusese recent exclus din toate funcțiile, ceea ce o făcea pe Roxana să nu priceapă și să-mi ceară mereu explicații. Pentru că ea nu înțelegea de ce, o teorie atât de prielnică în lupta electorală pe care-o duceau partidele comuniste din occident, precum cea a „comunismului democratic”, teoretizată și susținută de Souvarine, un om demn de admirat fiindcă, din simplu muncitor imigrant în Franța, ajunsese un istoric reputat, un savant cu teorii politice proprii, un condei de primă mână în publicistica analizelor politice; și se întreba cum și din ce soi de interese, o organizație cum e Cominternul poate îndepărta un asemenea om care aduce electorat cu duiumul?... Ba, mai făcându-l și dizident. Păi, Boris Souvarine – îmi spunea ea – dacă e considerat dizident

Page 206: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

205

de niște minți mai obtuze, închistate în răutăți, apoi el va deveni „marele dizident”, harismaticul teoretician al unei democrații reale, care va lua alături lui o bună parte din electorat!... Da: vorbea cu-nflăcărare și chiar nu pricepea când eu îi spuneam că, în țara asta înapoiată, cu mujici învățați cel mult să fie și soldați buni, electoratul și parlamentarismul sunt niște lucruri de râs, de vreme ce politica se face foarte bine prin ordine care, oricum, sunt mai acceptabile decât knutul pe care-l foloseau țarii... Nu pricepea; ea îl cunoștea bine pe Souvarine, ca și pe Marcel Cachin, cu care avea legături de la primul ei soț. Îi cunoștea bine, făcuse școală cu ei; învățase de la ei și gazetărie și politică. Primul ei soț - făcea ea această precizare parcă din dorința de a mă obliga să recunosc că eu îi eram cel de al doilea, și nu cum, alintându-mă, îi pretindeam eu ei să recunoască faptul că prima scânteie de dragoste pentru mine a avut-o - îi fusese elev la Bordeaux lui Marcel Cachin și deprinsese de la el o anumită fermitate politică care se baza pe probitatea manifestată cu încăpățânare de acel breton doldora de teorii politice. Dar, chiar și Cachin - spunea ea cu dispreț la adresa unor directive obtuze care numai aici se executau orbește, în regim strict militarist; fiindcă la Paris era dezbătute, criticate și chiar palavragite în toate cafenelele gauchiștilor - chiar și Cachin a fost obligat să declare, nu că servește interesul francez, ci pe cel al Cominternului, spre a nu fi etichetat socialist-șovin. În vreme ce Souvarine, nu. Souvarine avea în sânge politica cea adevărată, dedicată unui adevăr democratic; și nu-i ierta pe cei care, din diferite interese, încercau să stâlcească acest adevăr. Așa că, după ea, aceștia de aici erau dizidenții în adevăratul înțeles al cuvântului; dușmănoși și nesinceri, ipocriți și lipsiți de interes pentru umanitate, nepăsători la idealul democratic de care se depărtau spălându-se pe mâini pe motivul „imperativelor prezente ale revoluției”, cum îi acuza Souvarine că, de fapt, ei deviază de la aspirațiile democratice ale revoluției, trădându-i obiectivele. Că numesc „imperative obiective” cele mai subiective interese prin care se distruge, de fapt, democrația; se subjugă dictatorial electoratul care, până la urmă, dispare ca adevărată formă de conducere populară...

Îmi făcea tare bine faptul că aveam un suflet apropiat, cu care să discut, să analizez și să regândesc lucrurile în același mod, cu aceleași convingeri; iar ea, avântându-se la fel ca și mine, ambalându-se în descifrarea contradicțiilor grave dintre ce se spunea în lozinci și cum se trăda în realitate, îmi arăta că știe nu

Page 207: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

206

numai informațiile pe care voiam eu să i le aduc, ci și altele, despre modul cum, la Paris, sau chiar în toată lumea occidentală, se vedeau cu totul altfel lucrurile; cam așa cum le vedeam eu, la început, punându-l la punct pe Disgraziato când luneca spre demagogia cealaltă, pe care ne-o impunea Mussolini. Și îmi dădea exemplu cum un Sémard - secretarul general al partidului din care provenea ea, în vreme ce reușise acolo alianțe cu mișcări mai puțin radicale, care făceau ca partidul lor să fie puternic, era acuzat aici de parlamentarism; adică, dacă ar fi fost după Stalin, în loc să ia pulsul opiniei publice franceze care aprecia acolo politicile, el ar fi trebuit să-și demaște aliații că nu sunt consecvent marxiști; în loc să culeagă roadele creșterii importanței politice prin asemenea alianțe, atrăgând și mai mult electorat, să se izoleze în acel partid restrâns, „de cadre”, cum vedea Stalin lucrurile prin spiritul său de brigand de codru, cu gașcă restrânsă care pune mâna pe putere... Ne idigna absurda pretenție de a face numai ce convenea unui anumit centru ce-și impunea interesele cu forța, dar ne amuzam teribil de toți termenii politici pompoși și etichetele pe care și le puneau ei între ei ștabii ce se luptau pentru această putere: centriști, stângiști, autonomiști, parlamentariști, șoviniști, împăciuitoriști, conotațiile fiind absolut contrarii la cei care se etichetau reciproc, pentru unii fiind de laudă, pentru alții de condamnare și, pentru oricare dintre ei, doar motiv de a-i îndepărta pe alții punând el mâna pe putere. În felul acesta, din etichetări, atributele deveneau grupări în jurul unuia: marxisti-leniniști, ceea ce însemna continuatori nestaliniști, troțkiști, adică opunându-se cosmopolit stalinismului ce accentua prin centralizare teroarea internă, buhariniști, ca adepți ai unor politici economice care servesc piața de mărfuri, dar nu precizează cum se direcționează veniturile.

Discutam între noi și nici măcar când ne tachinam nu aveam nevoie de altcineva ca să ne arbitreze. Iubirea noastră cea târziu găsită, era singura care putea face așa ceva.

-Râzi de noi, gauchiștii de la Paris, că facem comunism la cafenea! – zicea ea provocându-mă:

- Păi, aici se spune că voi nu faceți comunism, ci discutați comunism.

- Noi discutăm idei comuniste; dar voi, aici, numai le executați!

Și avea dreptate. Dacă, exact ce mă obseda pe mine: militarismul absurd care prefăcuse comunismul într-o permanentă executare de ordine, dar nici măcar aceea nu se mai practica în

Page 208: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

207

virtutea unor principii, ci numai cum voiau unii, sau unul care a pus mâna pe putere. Iar, asta, cu atât mai sinistru cu cât ți se spunea cu habotnicie că „partidul cere”...

De fapt, eu îmi spuneam de mai multă vreme că, dacă așa ceva poate însemna radicalizare, atunci chiar că se ajunsese în faza cea mai absurdă a radicalizării; dar faptul că, reapărând în viața mea când nu mă așteptam, ea se dovedea a fi și omul care știa, sau intuia asta, omul cu care puteam discuta despre așa ceva, constituia pentru mine o mare ușurare sufletească. Toate frământările și nemulțumirile mele pe care, de la arestarea și dispariția în cine știe ce Siberii a lui von Ramm, exact după ce ajunsese generalul și ministrul Raminsky, trebuia să mi le reprim, ca nu cumva să ajung și eu asemeni lui; sau trebuia să fiu veșnic concentrat ca să nu-mi scape vreo părere contrarie și să ajungă pe mâna cekiștilor ce mișunau și răsăreau oriunde. Toate își găseau acum înțelegere într-un suflet care, nu numai că păstra secretul, dar avea, printr-o formare de altă natură, într-o lume deschisă pentru care comunismul însemna altceva, chiar semănând cu cel care mă atrăsese pe mine, aceleași aspirații intelectuale care sfidau politicile cazone de aici!... Ceeea ce, sincer recunoșteam: Să am și încredere într-un om, să știu că pot discuta orice găsind înțelegere, era un dar deosebit pe care soarta mi-l făcuse, exact când mă consideram mai singur și mai înconjurat de suspiciune. Era o fericire pentru mine deoarece, în afară de doctorul Racovski, care mă mai și punea la punct cu al său „Mă, ascultă la mine: eu te-nvăț de bine!”, nu aveam cu cine discuta și nu-mi permiteam să abordez cu necunoscuți asemenea probleme. Roxana era fericirea mea, fiindcă aveam alături, aveam sub brațul meu unde, mică și drăgăstoasă ea se ghemuia cu toată bucuria de a ne fi reîntâlnit după atâtea și atâtea experiențe care ne loviseră și ne marcaseră viața, aveam și sursa marii iubiri a sentimentelor noastre care înfloriseră, dar și mintea inteligentă cu care puteam discuta mai detașat decât mă frământau pe mine, asemenea năravuri care nu promiteau nimic bun...

Aproape că nu-mi mai trebuia altceva pe lumea asta dacă, din păcate, n-aș fi ajuns în starea disperată de a-i face și eu un instructaj, cu totul altul decât cel primit de ea, când i se spunea cam ce se așteaptă să transmită în corespondențele către ziarul condus pe atunci de Marcel Cachin care, oricât de ascultător față de Moscova de unde primea și fonduri, era și el un comunist cu opinie proprie, la fel cum era un breton încăpățânat, convins că accentele

Page 209: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

208

dialectului său trebuie puse pe adevăr, onoare, cinste și, nedeprins cu acea disciplină cazonă care pe mine mă oripila. Roxana îmi povestea cât de bine știa el, ca gazetar, că cititorii lui îl miros dacă nu spune lucrurilor pe nume. Și cât de mult se străduia să nu permită ziarului a ieși dintr-un asemenea angajament. Pe când, aici, remarca ea, sentimentul acela stupid al puterii dictatoriale, îi făcea pe șefi să ceară orice de la gazetari fiindcă, de contat, conta numai interesul lor de gașcă. Opinia celui căruia i te adresai, nu exista. Acela trebuia doar să te asculte și să învețe ce-i băgai tu pe gât. Nu, nu: Nu asta e gazetăria, cum nu asta e politica. Amândouă sunt nule, dacă nu se adresează unui suflet care dorește ceva și se convinge că tu îl ajuți să obțină. Așa învățase ea să-și facă meseria și așa îmi vorbea ungându-mă pe suflet. Ba chiar trezindu-mi nostalgia de a face gazetăria entuziastă, cum începusem la Constantin Mille, în Bucureștiul acela atât de ospitalier și de plin de viață...

Asemenea relatări ale ei, despre medii de stânga firești, necontaminate de golănia brutală, teroristă a celor care aplicau aici comunismul ca o haită de briganzi, corupți cu toții, dar și pândindu-se unul pe altul într-o dușmănie amestecată cu setea de putere, mă încântau, mă linișteau, mă făceau să am mai multă încredere în mine.

Și iată că, tocmai într-o asemenea stare de liniștire complăcându-mă, am primit acea groaznică lovitură care m-a dezechilibrat și, fără voia mea, vărsându-mi durerea, cred că i-am făcut Roxanei cel mai teribi contrainstructaj, față de tot ce doreau politrucii să-i facă să credă pe militanții nou veniți, înainte de a le da drumul să trăiască în raiul sovietic. Iar Roxana avea aproape doi ani de când venise. Dar venise lângă mine. Și, lângă mine se convinsese ea, cu ochii ei, cu priceperea ei, cu spiritul ei analitic, ajungând a nu mai avea nevoie să-i atrag eu atenția. Dar nici eu nu mă mai puteam abține; nu mai aveam stare, nu mai aveam nervi...

Pentru că, aflând de executarea lui Raminski - după ce fusese ținut îndelungă vreme fără o condamnare propriu-zisă ci, după metodele lor de-a-i scoate când venea momentul unei amenințări la adresa altor oponenți, ca să-i împuște comunicând public acuzația de dușman al poporului, tocmai spre a băga frica în ceilalți, pe care nu-i putuseră prinde - nu m-am mai putut abține.

Lucrurile se petrecuseră cam așa: Racovski, care venise de la Paris unde era ambasador, m-a anunțat că a obținut acordul de a mă lua și pe mine cu el, ca să organizez vreme de câteva luni presa de

Page 210: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

209

stânga căreia, prin ambasadă, Moscova îi trimitea subvenții. Era vorba de tot felul de reviste sindicale și muncitorești, dar se ținea seama și de legăturile pe care soția mea le avea la organul principal al comunismului francez. Însă, nu trebuia să cred că, prin asta, vom merge împreună acolo. Conform obiceiului, unul dintre soți rămâne ca zălog în locul de baștină și, chiar dacă, locul de baștină al Roxanei nu era aici, trebuia să fiu bucuros pentru că ea, bine verificată ca seriozitate și pricepere, putea să-mi țină locul cât lipsesc... Precizările acestea nu mi le transmisese Racovski, ci Litvinof, adjunctul ministrului, adică al comisarului poporului pentru afacerile externe care era încă Cicerin, boier de viță veche ce-ntreținuse partidul cu veniturile moșiei sale din Tambov. Pragmatic, acest Litvinof, care era și el dintr-o familie de bancheri evrei-polonezi ce cotizaseră, a vrut să mă consoleze, sau măcar să-mi explice când, după bucuria ce-o manifestasem crezând că plecăm împreună, spunându-mi că trebuie să preiau de la ea cât mai multe legături și relații pe care le vom întări acolo, a văzut dezamăgirea mea. Și mi-a adus un argument: „Asta e politica, e normal să se procedeze așa: dacă, la procesul naționaliștilor ucraineni ar fi fost și ceilalți, care au apucat să fugă cu familiile în străinătate, poate că săracul Raminsky, n-ar fi trebuit să plătească el cu viața!”...

A căzut cerul pe mine!... Știam de procesul lui Raminsky, dar nici o informație, nici un comunicat nu anunțase execuția lui... Am intrat buimăcit la Rakovski în biroul care se păstra pentru ambasadorii veniți în centrală și, asemeni lui cândva, am dat draperia laoparte și am deschis ușa de la balcon nemaiputându-mi abține lacrimile.

-De ce nu mi-ați spus că von Ramm a fost executat?! – l-am întrebat eu cu imputare când a venit spre mine.

Doctorul, al cărui chip tulburat eu nu avusesem starea să-l remarc înainte, s-a întors, a întins mâna spre birou și a luat un ziar întinzându-mi-l.

Era chiar din ziua aceea. De asta și Litvinof îmi dăduse exemplul fără să știe ce mă lega de victimă. Precipitat, pentru că plecarea mea se hotărâse rapid și trebuiau făcute formele, eu venisem în dimineața aceea direct la minister, fără să mai citesc ziarele. Și, totuși, nu mă puteam abține ca, printre lacrimi, să nu întreb, dacă nu pe doctorul a cărui stare acum o vedeam, oricum către cel care nu mai era de față:

-De ce?....De ce?!...

Page 211: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

210

Ziarul publica o întreagă incriminare la adresa naționaliștilor ucraineni care complotau acum din afară împotriva statului sovietic, afirmând că însuși tovarășul Stalin a spus că pedeapsa asta trebuie să fie exemplară.

-De ce?... De ce?! – întrebam eu către doctor imputându-i – Doar e știut că el nu avea vină, ci merite în soluțiile pe care vi le-a dat ca să consolidați Ucraina!...

Doctorul a ridicat neputincios mâinile, ca și cum s-ar fi consolat pe sine însuși, dar negăsind altceva mai bun decât să rostească vorba aceea a lor pe care, de atunci, am început s-o dușmănesc atât de mult:

- Toni, sunt victime care cad pe altarul revoluției... - Sunt crime care se fac pe altarul revoluției! – am strigat eu -

Și sunt criminali care păstrează special un altar al revoluției, ca să-i sacrifice pe alții!

- Te rog, Toni; te rog liniștește-te; plecăm mâine și... Dar eu nu m-am liniștit decât după ce am plâns mult, mult de

tot sub mângâierile Roxanei, făcându-i acea „instruire”, ca să zic așa dacă e cazul să dăm denumiri în glumă... Era, de fapt, nevoia mea să contracarez odată pentru totdeauna, nu pentru ea, care știa bine cum stau lucrurile, ci pentru alții și alții cărora se va voi să li se inoculeze minciuna sau, poate, doar pentru sufletul meu blestemat s-o suporte, instruirea pe care i-o făcuseră politrucii despre libertățile din măreața Uniune Sovietică și despre obligațiile tuturor popoarelor de a lupta pentru consolidarea acestor libertăți.

Roxana, îi spuneam eu... dar ce nu-i spuneam, ce durere din mine nu smulgeam ca să i-o aștern la vedere, ce trecută injurie la adresa sentimentelor mele, sau indignare pe care nu avusesem cum să mi-o manifest, sau dorință de ripostă față de mârșăviile cărora le fusesem martor, sau neînțelegere față de procedeele de-a dreptul banditești, sau oripilarea față de răzbunarea pe oameni nevinovați, față de ipocrizia de a urmări alte scopuri decât cele declarate și fluturate ca drapel al libertății, față de minciunile sfruntat aruncate-n fața milioanelor de conștiințe care știau că lucrurile stau altfel, față de nepăsarea îndeplinirii și demagogia afișării promisiunilor, față de minciuna cu o lume mai bună și înveninarea ei cu toate răutățile pe care le înregistrase istoria, față de sfidarea speranțelor celor care te susțin și perfidia deturnării mișcărilor care vin din nevoia lor de a se afirma și a se elibera și, peste toate acestea, cele două obsesii ale mele care se accentuau prin mârșăvia lor: militarizarea vieții noastre ca să fim dresați sau robotizați în slujba

Page 212: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

211

altora și supunerea față de acea forță ocultă, care nu se știe de unde vine dar, ca să se mențină, are nevoie de cât mai multă anarhie-n omenire, de cât mai multe răsturnări, de cât mai mult neprevăzut, plătindu-i pe unii ca ei ca să întrețină esențele distructive ale lumii, ura reciprocă peste care ei pot domina și conduce... I-am spus... Ce nu i-am spus?!... Tot ce-nseamnă viața mea de speranțe și dezamăgire, i-am spus!... Tot ce găsisem înțelegere la maiorul meu drag, i-am spus. I-am spus, i-am spus, i-am spus... Toate câte-i mai spusesem, i le-am spus și i le-am plâns; plângându-l pe el i le-am plâns ei, spunându-i că nu mă mai interesează nimic, nu mai vreau să plec nicăieri, nu vreau să mă duc la alții ca să reprezint ticăloșia și ipocrizia celor de aici.

Iar ea, de fapt, știa tot; de multă vreme știa tot. Învățase un alt

fel de comunism și un alt fel de a privi ca revoluție schimbările de care avea nevoie omenirea; și nu le regăsise în politicile forțate, nedemne, inumane, ale celor de aici. Din acest motiv voia să mă liniștească asigurându-mă că ea știa tot ce se petrecea în sufletul meu și-mi va arăta asta toată viața. Nu-mi cerea nimic altceva decât să mă liniștesc. Să mă liniștesc și să fiu cu ea. Fiindcă ea era cu mine și cu toate frământările mele.

-Nu plec fără tine, fiindcă nu plec de lângă tine - i-am spus slab și derutat și învins.

Iar cea care a simțit nevoia de bărbăție și de luciditate, a fost ea.

-N-ai să rămâi fără mine - mi-a spus - du-te; nu face prostia să rămâi aici! Du-te și n-ai să rămâi fără mine. Mă descurc eu și vin; pentru mine-i mai ușor. Du-te!

„Du-te, du-te; du-te!... Du-te și nu sta pe gânduri. Du-te și nu te-ntreba ce voi face eu, pentru că voi face ce trebuie!... Du-te, du-te; du-te!”... - așa auzeam tot timpul imperativul glasului ei...

A trebuit să treacă mai bine de două luni, aproape să se termine misiunea mea acolo, ca să-mi dau seama că n-a fost o vorbă-n vânt din partea ei, când mi-a spus că se va descurca. Da, îmi suna în urechi mereu glasul ei asigurându-mă că se va descurca și tonul ei convins de această obligativitate spunându-mi să mă duc; să nu ezit și să mă duc; să nu mă moleșesc și să mă duc; să nu mă las învins și să mă duc.... Să mă duc! Neapărat să mă duc!... Spus cu acel ton imperativ, cât mai imperativ, pentru ca numai asigurarea care venea după aceea să fie rostită altfel, mai bine zis șuierată; șuierată ca o șoaptă de amor prin care mă învăluia și mă

Page 213: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

212

convingea de dăruirea ei, de certitudinea ei și de capacitatea ei de a face ce promite: Da, absolut! Să fiu absolut sigur că ea se descurcă. Se descurcă și va ști să ajungă la mine, tot așa cum știa prea bine că eu am nevoie de ea!... Că, la fel cum eu am nevoie de ea, și ea are nevoie de mine, așa că nu se pune nici un semn de întrebare asupra faptului că va ajunge. Va ajunge; nu se poate să n-ajungă. Va ajunge la mine și vom fi împreună pentru că, fiecare, avem nevoie unul de altul mai mult decât orice pe lumea asta!...

Atâta am fost în stare să-mi spun când am deschis ziarele de dimineață și am văzut, aproape în toate, cu litere mari, anunțul intitulat: „ZIARISTĂ FRANCEZĂ ACUZATĂ DE SPIONAJ ÎN URSS ȘI CONDAMNATĂ LA MOARTE”, prin care se relata modul cum fusese prinsă trecând granița cu documente ce constituiau secrete ale statului sovietic. Toate relatau cam la fel, numai că unele, mai militante, propuneau un apel pentru salvarea ei, în vreme ce altele, mai sceptice, subliniind graba organelor sovietice, formulau bănuiala că a și fost executată. O altă categorie de publicații, mai bine zis numai două ziare independente cărora ea, însă, chiar reușise să se adreseze de mai înainte, publicau ultima ei corespondență transmisă direct redacțiilor lor pe căi ce nu voiau să le dezvăluie și, prin care, se explicau mai multe lucruri, așternute acolo negru pe alb: Cu mâna ei așternute; cu împătimirea ei explicate, cu dragostea ei preluând acolo toate argumentele disperării mele!

Pe cât de lovit și năucit eram, „instructajul” ce pretindeam că i-l făcusem eu prin înșirarea tuturor acelor sentimente și contrariate și contradictorii pe care, de la dispariția lui Von Ramm, nu avusesem cum să le spun nimănui altcuiva decât ei, îl descifram, categoric, ca pe o dovadă a dragostei tremurânde cu care mă ascultase. Ba răbdase să i le și repet cu toată durerea mea, ca o patimă a blestemelor dragostei noastre, în ziua aceea tulbure când aveam impresia că-i fac un alt instructaj, la antipodul celui ce încercaseră politrucii să-i toarne cu pâlnia-n cap. Fiindcă, acel ultim articol al ei, destinat altor ziare decât celui al cărei trimis era, dovedea un calcul foarte bine făcut, cu gândul la toate persoanele pe care le avea aproape: Și ca să nu-și compromită colegii dacă aceia ar trebui să se dezică de gestul ei, dar și să-i lase pe ei să aleagă dacă ar dori să reproducă articolul trimis altor ziare. Asta, pe de o parte. Iar, pe de alta, chibzuind atent la modul cum să facă publice lucrurile discutate cu mine, numai cu mine. Adică scoțându-le din secretul nostru și al frământărilor care au condus

Page 214: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

213

aici și, cel mai important lucru: dându-le argumentul foarte convingător al descrierii unei gândiri de cea mai bună credință față de idealul revoluționar al oamenilor. Buna credință indignată, oripilată; buna credință care trage un semnal de alarmă, adusă la realitate de necredincioasa înșelăciune a ipocriziilor luptei pentru putere. Un grav semnal de alarmă față de faptul că acest ideal este trădat, sau chiar manipulat în favoarea unor interese contrarii, dușmănoase și perfid destabilizatoare tocmai la adresa unor întregi popoare, a maselor de oameni ignorați și nesocotiți. Intuiam, citindu-i rândurile și printre aceste rânduri, sufletul ei de școlăriță conștiincioasă și tenace în a scormoni adevăruri, intuiam și simțeam alăturându-mi-se duhul de bună credință al gândirii ei inteligente, inima ei tânără care se apropiase deschis de un ideal și îi învățase teoriile cu profesori buni, cu oameni de aceeași bună credință, într-un mediu curat, de generoase speculații teoretice pe linia marilor filosofii. Un mediu chiar mai bun și mai sincer decât avusesem eu la Bucureșți, într-o lume normală, care polemiza deschis, bucurându-se de libertatea ideilor pluraliste. Și ajungând acum la dezamăgirea contactului cu niște escroci, briganzi ai puterii și semidocți ai teoriei, care-și militarizează acoliții ca să-i aibă sub ordin pentru dobândirea unei puteri în sine, dictatorială și teroristă ca și a celorlalte imperii, fără nici o legătură cu idealurile de libertate și demnitate pe care le-au preluat din argumentele adevăraților teoreticieni ai cercetării sociale, doar pentru lozincile propagandei deșănțate... Da: așa demasca ea lucrurile; și, cu mintea ei frumos speculativă, chiar lansa o teorie contrazicându-l pe cel care scrisese că imperialismul e stadiul cel mai înalt al capitalismului, în confruntare cu comunismul care-l va aboli. Îl contrazicea și-l combătea cu afirmația că, din ceea ce văzuse ea și din ceea ce se întâmpla acolo, la Moscova, comunismul nu este decât o altă fază sau o fațetă a imperialismului, transferând doar puterea birocrației imperiilor care se bazau pe privilegii nobiliare, în mâinile nomenklaturii care are interese la fel de imperialiste, pretinzând doar că reprezintă clasa muncitoare. Că nu este vorba de nici o diferență calitativă, cum ar cere dialectica, ci de aceeași structură de imperiu dictatorial,cu o cantitate sporită de opresiune.

Îi citeam rândurile ca și cum aș fi stat de vorbă cu ea, ca și cum încercam să-mi mai prelungesc fericirea ultimilor doi ani de a o fi avut lângă mine pe ea, cu gândurile ei scormonitoare prin care le continua pe ale mele; și izbucneam în lacrimi de câte ori îmi dădeam seama că acest suflet nu mai era decât un foșnet, pentru că

Page 215: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

214

nu se mai afla decât în ce așternuse pe hârtia foșnitoare a ziarului. Mă cutremuram și plângeam și refuzam să cred adevărul crunt din litera mare a titlului care anunța condamnarea ei; dar, pe de altă parte, o simțeam cum îmi șoptea la ureche că m-a înțeles, că dragostea ei a înțeles frământările mele tocmai prin ducerea lor mai departe. Pentru că, nimeni dintre cei care i-ar aprecia gândul rece, științific și sociologic al evaluării lucide privind imperialismul în raport și cu imperiile și cu nomenklatura și cu birocrația manifestată cazon, sau chiar criminal, în scopul unor interese de putere, n-ar fi intuit, așa cum îmi recunoșteam eu, gândurile sau frământările pentru care, până la venirea ei, nu avusesem decât intimitatea lui von Ramm!... Da: și oroarea de ordin, și condamnarea la viața de tambur stupidizat în armata împăratului, și modul neavenit în care liderii incapabili să-și ducă pe umeri misiunea de luminare se transformau în comandanții dictaturilor militare, și faptul că, de-acolo, de la banca elvețiană ce-i plătea în comun, finanțându-i pe cei care păreau forțe contrarii, adică doar lăsau impresia a fi forțe contrarii în confruntările sociale ale omenirii, pornea și militarismul dictatorial al lui Mussolini și cel în numele căruia pusese Stalin mâna pe putere!... Și câte, câte altele pe care durerea mea i le spusese, iar dragostea ei îmi arăta acum cât de bine le înțelesese. Cât de fierbinte le înțelesese!... Atât de fierbinte, încât ajunsese până la riscul suprem ca să le facă publice, doar ca să-mi arate mie că le-a înțeles.

Mi-o închipuiam, cu tenacea ei inteligență scormonitoare de precocitate temeinic dotată intelectual și cu consecvența matură în cele ce gândea, cum își făcuse aceste calcule, desigur, cu gândul la mine, pentru ca și eu să mă recunosc în gestul ei, dacă voi găsi ocazia, sau voi simți nevoia să duc mai departe un asemenea demers. Totul, bine-nțeles că totul avea semnificații deosebite și multiple pentru sufletul meu. Totul era și grijă a ei pentru mine, și înțelegere a ei față de mine, și camaraderia dusă până-n lumina cea mai logică a unor simțiri comune, și dragostea, dragostea profundă care ne-a fericit regăsindu-ne!... Și, în plus, în plus față de toate acestea, în durerea mea mai simțeam și tonul ei consolator. Modul în care mă mângâia spunându-mi că fericirea noastră nu fusese scurtă, cum mă chinuia acum pe mine gândul, pentru că fericirea nu se evaluaează în timp, ci în totalitatea trăirilor comune, cu care noi ne-am produs-o unul altuia.

Page 216: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

215

Prin astea, prin ideile pe care, în comunicarea aceea intimă, printre rânduri, o simțeam cum străduia să-mi demontreze că erau preluate de la mine, ca și cum mi-ar fi cerut permisiunea, ea făcea portretul martirajului lui von Ramm, văzându-l pe el prin ideile auzite de la mine. Iar, pe lângă asta se mai vedea încrederea ei, marea încredere în ce-i spusese șoapta mea de dragoste și mărturisire cum numai ei i-o puteam adresa. Se vedea chiar prin strădania de a fi găsit ea însăși și a fi adăugat exemple noi, și mai convingătoare. Acestea erau chiar argumentele generale pe care le folosea în articol spre a relata, așa cum nici eu nu știusem prea bine, drama acelui general Raminsky, fostul maior-poet von Ramm, fostul ministru care redresase categoric Ucraina sovietică dar, contrariu, i se aducea acuzația că ar fi vrut s-o saboteze. Fusese arestat nu din alt motiv, decât acela de a nu fi votat cu Stalin. Și fusese păstrat în temnițe sovietice multă vreme spre a fi confruntat sau schimbat cu cine știe ce grupuri naționaliste ce scăpaseră neiertătoarelor poliții inventate de bolșevici: Ceka și GPU. Iar, dintr-o dată, printr-o schimbare de strategie provocată de cine știe ce fapt misterios, sau cine știe ce monstruozitate a regimului polițist, scos din temniță în proces public și executat. Ca avertisment, pesemne, sau ca răzbunare că nu mai putuseră fi prinși prin el și alții. Demonstrația ei, pe care eu o simțeam cum, după plecarea mea, păstrând în auz plânsetele indignării mele, Roxana se îndârjise să elucideze cazul, era că obsesia de dușmănie a regimului sovietic nici nu avea cum să descopere prin el „alții”, deoarece de numele ministrului Raminsky se legau numai măsuri favorabile, prin care făcuse republica ucraineană să progreseze și, prin asta, chiar ideile socialiste să progreseze. Era vorba de o crimă ordinară, care și avertiza amenințător orice act de independență, dar și demonstra nepăsarea criminală față de acuzele inventate unui om nevinovat sau chiar merituos; dar care, făcându-se din el un „caz”, trebuia să devină caz exemplificator pentru oricine ar avea poftă de independență, chiar dacă asta e adevărata cale de urmat... „Chapeaurile” publicistice explicative, prin care ambele ziare susțineau incendiara corespondență primită de la ea, demascau enumerând o serie de asemenea practici moscovite. Practici polițiste, practici trădătoare și mafiote, ba chiar și cea mai criminală practică: Cinismul de a sacrifica nevinovați în scopurile provocatoare ale unei guvernări ce devenea din ce în ce mai dubioasă pentru omenire.

Page 217: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

216

Dar pe mine nu mă mai încălzeau nici măcar asemenea comentarii care-mi arătau că aici, în occident se putea vorbi despre luciditatea unor importante organisme de opinie publică cum erau cele două ziare cunoscute prin obiectivitatea lor. Eu cădeam. Cădeam și, dezvelindu-mi pieptul, mă țineam de marginile cămășii, trăgând de ele ca și cum m-aș fi agățat de ceva. Și, cu toate că-mi dădeam seama că nu mă agățam de vreun obiect care ar fi putut să mă susțină, țineam de marginile cămășii și trăgeam de ele, ca și cum aș fi vrut să-mi eliberez pectoralii ce mă sufocau. Însă, de fapt, cădeam. Cădeam din ce în ce mai mult în neputința celui care știe că nu are de unde primi veștile după care sufletul său chinuit se zbătea de moarte. Cădeam, alunecam, mă prăbușeam. Muream eu însumi cu gândul la moartea ei, când mi-a venit acea telegramă care încerca, parcă, să mă zgălțâie și să mă trezească la viață.

„Nu cumva să faci ceva necugetat! – mă ruga și îmi poruncea precipitat, din Paris, doctorul Rakovski trecând peste formulele de adresare telegrafică – Păstrează-ți capul pe umeri, găsește-ți liniștea, până vin eu sau un emisar al meu”... Atât; și semnătura doar cu inițiale.

După ce acționasem o vreme la Paris și-n zona Senei, eu mă aflam undeva, în sud unde, în contact cu puternice organizații, din Marsilia la Montpellier și până la Toulose, experimentam o rețea de publicații, cum aveau să se extindă apoi și-n alte zone, în alte țări, adunând și spanioli și italieni refugiați de sub regimul lui Mussolini. Era un loc oarecum mai retras unde, nici nu știu dacă mi se știa cu adevărat numele, darămite să am vreun suflet mai apropiat. Țineam în mână telegrama ca pe ultimul meu sprijin și nici nu-mi trecea prin minte să mă feresc de ceva, de o forță absurdă care mă prindea ca și cum ar fi fost mâna lungă a poliției cekiste slujind teroarea stalinistă. Avertismentul acesta l-am primit, sau l-am simțit trezindu-se în sinea mea, mai târziu. Fiindcă numai atunci, când am văzut că nu mă caută doctorul, ci doar cineva spunând că e trimis de el, mi-a trecut prin minte că ar fi fost mai bine să fug.

Dar, dacă n-am mai apucat, m-am hotărât să-nfrunt orice-ar fi. Și așa, am dat ochii cu acel personaj pe care-l văzusem pe sălile Cominternului dar, el având o funcție prea importantă față de a mea, nu avuseserăm nicodată de-a face direct. Boris Souvarine, era personajul; născut în Kiev dar ajuns muncitor în Franța, unde își luase și numele unui revoluționar dintre minerii descriși apăsat, ca un portret în cărbune, de Emile Zola.

Page 218: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

217

- Ești bine? - m-a-ntrebat el cu ton de tată grijuliu, cum nu mi-aș fi închipuit pe vremea când îl vedeam dând dispoziții ferme - Racovski mi-a spus să văd întâi dacă ești bine, dacă nu ți s-a tulburat ceva prea mult!... Da, nu fi uimit; eu sunt prieten cu Racovski și pot să te asigur că el este unul dintre puținii care nu s-au despărțit, nu m-au părăsit după înfruntarea mea cu Stalin... De asta m-a rugat să vin eu. Ca să nu fugi cum ai fugi de spioni. Ca să te convingi că, venind eu, nu este vorba de vreo înscenare ca să te prindă cekiștii, să te ducă acolo.

- Dar eu vreau să mă duc acolo. Poate că Roxana... Nu mi-a lăsat nici o urmă de speranță: - Au executat-o. Avem informații precise. Nu mai ai ce căuta

acolo - mi-a spus el în vreme ce eu cădeam, cădeam, cădeam; tot mai în gol, tot mai în neant - Ai încredere-n mine? Mă cunoști? Rakovski asta a vrut. Dacă venea el, l-ar fi urmărit cekiștii și te-ar fi prins. Am acceptat să vin eu, ca să te ajut să te convingi singur ce ai de făcut. Mă cunoști nu?

- Vă cunosc, cum să nu vă cunosc?! Sunteți marele dizident; sunteți cel care a spus că acolo nu e comunism, ci trădarea comunismului - i-am răspuns eu obligându-mă să fiu politicos chiar dacă lunecam mai departe în golul acela haotic - Vă cunosc; despre dumneavoastră, Roxana mi-a spus...

Și, deodată, pomenindu-i numele, am găsit sprijinul: nu mai cădeam. Mă oprisem. Mă oprisem sprijinindu-mă de numele ei pe care-l murmuram. Îl murmuram oprindu-mă lângă ea și murind cu ea. Da: în clipa aceea muream. Muream cu ea!

- Omule! Ce-i cu tine omule?!... Trage aer în piept; încearcă să...

- Încerc... Roxana... Roxana mi-a spus... Și, deodată, revenind la viață, am început să plâng. Să mă spăl,

parcă, într-un plânset liniștitor, declarându-i: - Vă cunosc și am încredere-n dumneavoastră!... Cum să n-am,

dacă Roxana mi-a spus... - Bine - vorbi înțelegător omul; dar cu modul acela de lider

care trebuie să ia decizii - atunci să ne liniștim și să vedem cum poți să dispari mai bine, ca să nu te găsească cekiștii. Uite, Racovski spune că mai are legături la voi, în România și că...

L-am ascultat cu atenție ca și cum aș fi înregistrat punct cu punct planul pe care îl făcuse Racovski de a mă întoarce în România sub o altă identitate și...

Page 219: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

218

Dar când m-a întrebat dacă sunt de acord, adică m-a zgâlțâit serios și și-a adresat poruncitor întrebarea către inconștiența privirilor mele, eu am ridicat capul înfruntându-l și am spus cu foarte multă hotărâre:

- Nu se poate! - Cum „nu se poate”, omule?!... Ai spus că... - Nu se poate ca Roxana să fie moartă! - am strigat eu din

răsputeri - Roxana e a mea! Am îmbătrânit așteptând-o și nu mi-o poate lua nimeni!

Fără să știu de ce, trăgeam de cămașă dezvelindu-mi pectoralii, așa cum mă-nvățase în tinerețe doctorul Racovski să-nfrunt boala cu pieptul gol.

Și, amintindu-mi de el, rugător, i-am spus lui Boris Souvarine: - Roxana nu e de sacrificat pe altarul revoluției; să-i spuneți

asta doctorului!

SFÂRȘIT

Page 220: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

219

  

Corneliu Leu - Cronologie Bibliografică

1948 - debut cu nuvele ºi povestiri în “Flacãra”, “Cuget liber”, “Pagini

dobrogene”

1950 - ,,Asiziile ºi alte povestiri radiofonice”

1952 - ,,Vremea viteazului” - serial de teatru istoric

1954 - ,,Cu toatã viteza” - piesã în 3 acte, premierã “Teatru la Microfon”

1956 - ,,Ochiu Dracului” - roman, Editura pentru literaturã

1957 - ,,Poveste de iarnã“ - primul spectacol de televiziune în direct

1958 - ,,Vârsta de aur” - roman, Editura pentru literaturã

1958 - ,,Nopþi dobrogene” - povestiri, Editura Tineretului

1958 - ,,Familia” - piesã în 3 acte, cu care se inaugureazã teatrul de televiziune

1959 - ,,Sângele ºi apa” - nuvele, Editura pentru literaturã

1961 - ,,Cu mâinile noastre” - reportaje, Editura pentru literaturã

1962 - ,,O familie puternicã“ - roman, Editura Tineretului

1963 - ,,Viitorul al doilea” - nuvelã, Editura Militarã

1964 - ,,Puterea” - roman, Editura pentru literaturã

1965 - ,,Balade” - povestiri, Editura Tineretului

1965 - ,,A doua dragoste” - 3 acte, premierã Teatrul Constanþa si Teatru TV

1966 - ,,Fiara” - piesã în 3 acte, premierã Teatru radiofonic si Teatru TV

1967 -,,Viaþa particularã a lui Constant Hagiu” - roman, Ed. Tineretului

1967 - înfiinþeazã postul ,,Radiovacanþa”

1968 - ,,Dreptul la dragoste” - nuvele, Editura pentru literaturã

1968 - începe realizarea ºi prezentarea pe parcursul mai multor ani a serialului

TV de film de autor ,,Cãlãtorii romantice”

1969 - înfiinþeazã Editura Eminescu ºi colecþia ,,Romanul de dragoste”

1970 - ,,Femeia cu ochi albaºtri” - roman, Editura Junimea

1970 - înfiinþeazã Studioul de filme al televiziunii începând producþia primelor

seriale româneºti ºi a coproducþiilor TV

1971 - ,,Asediul” - film artistic de lung metraj prod.,,Romaniafilm”

1972 - ,,Femeia fericitã“ - piesã 3 acte, premierã Teatrul Bacãu ºi Teatru TV

Page 221: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

220

1973 - înfiinþeazã ,,Casa de filme nr. 4” devenind producãtorul unor filme ºi

mari ecranizãri precum:,,Cantemir”,,,Ioanide”,,Adevãrul ºi Puterea”, ,,Mihai

Viteazul”, ,,Actorul ºi sãlbaticii”, ,,Ciprian Porumbescu” ,,Þara de piatrã“,

,,Serata”, ,,Casa de la miezul nopþii”,”Cu mâinile curate”, “Felix ºi Otilia”,

,,Lumina palidã a durerii”, ,,Nea Mãrin Miliardar”, ,,Iarba verde de-acasã”,

,,Alexandra ºi infernul”, ,,Scrinul negru”, ,,Tãnase Scatiu”, ,,Facerea lumii”,

,,Agentul straniu”, ,,Imposibila iubire”, ,,Castelul din Carpaþi”, etc.

1973 - ,,Puterea” - roman, ed.II, Editura Eminescu

1974 - ,,Teatru” - colecþia “Rampa”

1974 - ,,Fata bunã din cer” - 3 acte, rev. ,,Teatrul” ºi premierã Teatrul Piteºti

1975 - apare în ,,Dicþionar de literaturã românã contemporanã“, Editura

Albatros

1976 - ,,Cota 2516” - film artistic de televiziune

1976 - ,,Aceastã viaþã sentimentalã“ - roman, Ed. Cartea Româneascã

1977 - ,,Profesorul Demnitate. - piesã în 3 acte, premierã Teatrul Naþional

Craiova ºi Teatrul TV

1977 - ,,Femeia cu ochi albaºtri” - roman ed. II, Editura Albatros

1977 - ,,Plângerea lui Dracula” - roman, Ed. Cartea Româneascã

1978 - ,,Casa dintre câmpuri” - film, coproducþie ,,Romaniafilm” ºi TVR

1978 - ,,Preþul dragostei, al credinþei ºi al urii” - roman, Ed. Cartea

Româneascã

1979 - apare în ,,Dicþionar de literaturã românã“, Editura Univers

1979 - ,,Patriarhii” - roman, Ed. Cartea Româneascã

1979 - ,,Teatru comentat” - volum antologic, Editura Eminescu

1979 - ,,Reporter romantic în þarã ºi pe glob” - antologie reportericeascã

Editura Junimea

1979 - apare în “Dicþionar cronologic de literaturã românã“ , Ed. ªtiinþificã ºi

Enciclopedicã

1979 - ,,Baladele pãmântului natal” - povestiri, Ed. Ion Creanga

1979 - ,,Romanul unei zile mari” - Editura Albatros

1980 - ,,Sufletul locului” - piesã în 3 acte, Teatru TV

1980- ,,Circul spionilor"- film artistic, producþie ,,România film"

1981 - ,,Dracula” premierã Teatrul Sibiu

1982 - ,,Insulele” - roman, Editura Albatros

1983 - ,,Simboluri” - reportaje, Editura Militarã

1983 - ,,Romanul nopþii de februarie” - Editura Militarã

1984 -,,Romanul unei zile mari” - ed. II, Editura Albatros

1984 - ,,Rãnile soldaþilor învingãtori” - roman Ed. Cartea Româneascã

1985 - ,,Romanul unui mare caracter” , Editura Militarã

1986 - reînfiinþeazã, la ,,Contemporanul” suplimentul “Realitatea ilustratã“

1987 - 1990 - ,,Faptele, Secolul, Puterea” - trilogie, Editura ,,Albatros”

Page 222: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

221

1989 - ,,Romanul unei zile mari” ed.III, Editura Albatros

1990 - înfiinþeazã Casa de Editurã ºi Producþie Audio,Video,Film ,,Realitatea”,

cu publicaþiile ,,Ave”, ,,Necazul”, ,,Antologia poeziei creºtine”

1990 - înfiinþeazã Fudaþia Episcopul Grigorie Leu

1991 - ,,De groazã ºi de râs” - proze ºi scenarii, Editura Realitatea

1991 - pânã azi, înfiinþeazã rubrica radio sãptãmânalã,,Cãsuþa poºtalã 33”

1992 - ,,Poetul ca o floare”. - roman, Editura Realitatea

1992 - 1993 ,,O þarã bogatã cu þãrani bogaþi” -reportaj european ,,Realitatea”

1992 - înfiinþeazã spectacolele radio - tv. cu public ,,Cabaret politic”

1993 ,,Omul succesului” - piesã în 3 acte,Teatrul National Radiofonic

1994 Anonimul Brâncovenesc - editura ,,Realitatea”

1994 - pânã în prezent - ,,În gura leului” - rubricã moralistã sãptãmânalã în

ziarele ,,Libertatea”, ,,Ordinea”, “Azi”, ,,Cronica românã“, ,,Albina” ºi în

emisiunea lunarã ,,Viaþa ca un spectacol”

1995 - ,,Drumul spre Damasc” - roman, Editura Eminescu

1995 - devine membru titular al Institutului Internaþional Jacques Maritain

1995 - ,,Democraþia localã“ - eseuri, Editura Realitatea

1995 - ,,Hora tranziþiei”, ,,,Nu trageþi în guvern”, ,,Bomba tranziþiei”, ,,Vin

alegerile”. - spectacole complexe cu transmisii radio în direct ºi serial TV

1996 -,, Generalul ºi gãinarul” - piesã în 3 acte, Teatrul Naþional Radiofonic

1996 - ,,Spionii birocraþi” - roman, Editura Eminescu

1996 - ,,Noi ºi Europa”, ,,S-a schimbat schimbarea” , ,,Poveste politicã de iarnã“

- spectacole complexe multimedia cu transmisii în direct

1997 - înfiinþeazã Consfãtuirea Naþionalã a Intelectualilor de la Sate

1997 - ,,Fiii risipitori ai Europei” - eseuri, Editura Realitatea

1997 - ,,Dãmãroaia Story” - piesã în 3 acte, Teatrul Naþional Radiofonic

1997 - este printre iniþiatori ºi devine membru fondator al Asociaþiei Europene

pentru Educaþie Pluralistã

1998 - înfiinþeazã Institutul Naþional de Personalism

1998 - înfiinþeazã revista ,,Pluralitas”

1998 - apare în “International Author’s and Writer’s Who’s Who” - Cambridge

1998 - ,,Au avut românii norocul unei revoluþii?” - eseu, Editura Realitatea

1999 - apare în “Marquis Who’s Who in the World” ºi în ,,Cambridge

Dictionary of International Biography”

1999 - înfiinþeazã ,,Miºcarea pentru Progresul Satului Românesc”

2000 - ,,Re-introducere în Personalism” - eseuri, Editura Realitatea

2000 - apare în ,,International Directory of Philosophy and Philosophers” - B.

G. State University - Ohio

2000 - ,,International Man of the year 2000-2001” - Cambridge Biographical

Centre

2000 - Iniþiazã Asociaþia Fundaþiilor pentru Dezvoltare Ruralã

Page 223: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

222

2001 - ,,Iarna iubirii” - roman, Editura Realitatea

2001 - înfiinþeazã, la 172 de ani de la apariþie, noua serie a revistei ,,Albina”

2001 - ,,Cartea Episcopilor Cruciaþi” - Editura Realitatea

2001 - apare în ,,500 Leaders of Influence”- American Biographical Centre”

2002 - apare în ,,Enciclopaedia on Personalists of the Twientieth Century”

2002 - ,,Amintiri din Casa Scriitorilor” - volum antologic, Editura Realitatea

2002 - Revista ,,Albina” devine ,,Albina româneascã” publicatie a Miºcãrii

pentru Progresul Satului Românesc, cu un program consecvent de dezvoltare

socio-economicã ºi integrare europeanã a ruralului românesc

2002-,,The Islands” - traducere englezã a romanului ,,Insulele” (apãrut în

românã în 1982) — ,,Realpublishers”

2002 - pânã în prezent realizeazã emisiunea TV ,,Cafeneaua literarã”

2003 - lanseazã în revista ,,Pluralitas» ipoteza Personalismului Diacronic ºi

publicã ,,Idei personaliste de actualitate în opera lui C. Rãdulescu-Motru”

2003 - apare în ,,The Coexistence World Initiative Network Partner Directory”

2003 - apare în ,,Directory of Philosophy Center SUA”

2003 - ,,Romanul Plângerilor sau Cãlãul lui Dracula” - roman Ed. ,,Realitatea»

2003- "Studii, metode si ipoteze de filozofie personalista" , Colectia Personalista

2004 — ,,În gura leului — sau cronica politicã a anilor 1992-2004” — publicisticã,

pamflete, tablete, Ed. ,,Realitatea’’

2004 - Revista ,,Albina Româneascã” împlineºte 175 de ani de la apariþie, prilej

cu care primeºte Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiþer

2004 - Începuturile ziaristicii în România -studii ºi cursuri, Ed.,,Realitatea”

2004 - Album aniversar ,,175 de ani de presã româeascã”, transliterãri de

facsimile ºi comentarii, Ed.,,Realitatea ‘’

2005 - lanseazã conceptul de ,,Societate Civilã Transnaþionalã’’

2005 - ,,The Novel of a Great Day” - traducere prescurtatã în limba englezã a

,,Romanului unei zile mari” - ,,Realpublishers”

2007 - cu ,,Nuvele ºi Istorii”, începe seria de OPERE DEFINITIVE, urmând

volumele de ,,Romane istorice", ,,Teatru", ,,Romane contemporane",

,,Publicisticã", ,, Studii", ,, Memorii"

2007 - "Societate civila, Meritocratie, Democratie reala" - studii în volum

omagial la 75 de ani

2008 - "Duhovnicul diavolului" - piesa in trei acte

2009 - "Despre meritocratie" sau "palide reflexiuni despre meritocratie în

umbra deconcertanta a nemeritocratiei" - Ed. "Realitatea"

2009 - "Persoana umana si pragmatica dezvoltarii durabile" - eseu insotit de

mai multe studii de caz realizate de Gh. Manea - Miscarea pentru progresul

Satului Românesc

2010 - "Femeia fie ea regina" - roman, coeditare Ed. "Realitatea" si Ed.

"Semne"

Page 224: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

223

2010 - "Afinitati elective", volum de memorii si romanele "Femeia fie ea

regina" "Insulele" si "Romanul unei zile mari" apar în "Amazon.Com" in SUA

2010 - "Roma-termini", roman Ed, "Virtual Bing-Bang".

2010 si 2011 — Primele 22 de volume din seria de „opere definitive” plus trei

traduceri în limba englezã se distribuie prin reþeaua de carte electronicã

www.corectbooks.com

2011 - Procurorul din X... - o novela româneasca si contemporana, primul

volum din ciclul „Misterele din paşnicul oraş X...”- "Realitatea"

2012 - Biserica din eter - "Realitatea"

2012 - Românii si ziarul - despre începuturile presei românesti "Realitatea"

2012 — Viaţa ca-n filme, sau Vagonul nr. 13 — roman - din ciclul „Misterele din

paşnicul oraş X...” — ”Realitatea”

2013 — Secolul şi democraţia — studii şi articole — „Realitatea”

Page 225: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

224

Page 226: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

225

CUPRINS

   CAPITOLUL 1: rostul marilor puteri ................................ pag.5

CAPITOLUL 2:... și tot gonea; și tot gonea; și șuiera ...... pag.67

CAPITOLUL 3: Atentatul de la Sarajevo .......................... pag.93

CAPITOLUL 4: revoluția fără altar....................................pag.161

EPILOG ............................................................................. pag.199

CORNELIU LEU - CRONOLOGIE BIBLIOGRAFICĂ . pag.219

 

Page 227: Pe altarul revolutiei , autor Corneliu Leu

Recommended