Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu la 8 noiembrie 1901, Bârlad; decedat la 19 martie 1965, Bucureşti) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa şi Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenţilor regimului şi de noi epurări. Mulţi dintre supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului şi statului. Un nou val de represiune a fost iniţiat după înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenţilor regimului şi de noi epurări. Mulţi dintre supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului şi statului. Un nou val de represiune a fost iniţiat după înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956.

Ceauşescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic şi alegeri falsificate grosolan: P.C.R. câştigă cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% pentru a nu intra în vizorul Securităţii. Este clamată o „democraţie socialistă” pe care oamenii trebuie să o accepte şi să o laude în public.

Începând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeţii proletcultişti joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii, era: „tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forţelor armate”. Deseori se adăugau şi apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate excepţională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptăţii şi păcii, şi socialismului”, „geniul Carpaţilor”, „marele conducător”. Consoarta sa, de altfel semi-analfabetă, era „savant de renume mondial” şi „mamă iubitoare” a poporului.

Imediat ce paseau dincolo de poarta inchisorii ,cei condamnati pentru "activitate comunista" erau luati in primire de "organizatie". Detinutul intra intr-o lume care functiona cu o precizie de ceasornic elvetian. Rotitele orologiului nu erau insa miscate de administratia inchisorii, ci de niste detinuti.

"In conditiile de captivitate, posibilitatea unei munci productive reprezinta un privilegiu mult mai ocrotitor decat cel al scutirii de orice munca. (…) Solicitanta din punct de vedere fizic, munca in ateliere era mai mult decat reconfortanta dpdv moral"Pavel Campeanu

Actul istoric de la 23 august 1944

Actul istoric de la 23 august 1944, prin care se înlătura regimul de dictatură a mareşalului Ion Antonescu, deschidea posibilitatea renaşterii vieţii constituţionale a României. Dar împrejurările delicate externe şi interne în care se afla ţara, cauzate de presiunile sovieto-comuniste, vor conduce la lichidarea sistemului constituţional tradiţional românesc.

În perioada totalitarismului, în România au fost elaborate trei constituţii (în 1948, 1952 şi 1965), cea din 1965 rămânând în vigoare un sfert de veac, până la evenimentele din 1989.

Constituţia din 13 aprilie 1948

Constituţia in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Naţională, faţă de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituţia din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism şi autoritarism statal, precum şi spre o economie centralizată şi dirijată politic.

Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular", fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparţine puterea de stat şi indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deţine clasa muncitoare". Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o construcţie piramidală, ierarhizată şi centralizată, în vârful acesteia situându-se Marea Adunare Naţională, ca organ suprem al puterii de stat.

Constituţia din 1965

Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constituţia din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separaţiei puterilor în stat, actul fundamental din 1965 nu a reuşit să încorporeze nici una dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de legislaţie şi de aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, "organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă". Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel administrative central.