Partide politice 3

Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX Coordonatori: Vasile Ciobanu • Sorin Radu

Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu Facultatea de Istorie şi Patrimoniu „Nicolae Lupu“

Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX

Vol. III

Coordonatori

Vasile Ciobanu • Sorin Radu

Sibiu, 2008

Titlul: Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX Copyright © 2008 Toate drepturile aparţin autorilor. Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă numai cu acordul prealabil scris al autorilor. Responsabilitatea ştiinţifică a conţinutului textelor revine autorilor. Corectura: Vasile Ciobanu, Sorin Radu Tehnoredactare: Techno Media Coperta: Techno Media

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX / coord.: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. – Sibiu : Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2008 vol. III ISBN 978-973-739-261-9 Vol. 3. – Sibiu : Techno Media. – 2008. – Bibliogr. – Index – ISBN 978-973-7865-99-1 323.1(498)"19"(063)

Tipar:

str. Dimitrie Cantemir nr. 22, 550074, Sibiu, tel./fax: 0269/21.19.83 www.technomedia.ro; e-mail: [email protected]

Carte editată cu sprijinul financiar al Guvernului României – Departamentul pentru Relaţii Interetnice

Exemplar gratuit

Cuprins

Cuvânt înainte........................................................................................................9 Căderea guvernului liberal-radical (1867-1868). Un episod al problemei evreieşti din România..........................................................................................12 The Fall of the Radical Liberal Government (1867-1868). An Episode of the Jewish Issue in Romania

Liviu BRĂTESCU „Celălalt“ în constituţionalismul românesc. Studiu asupra relaţiilor dintre majoritate şi minorităţi .......................................................................................29 The „Other“ in Romanian Constitutionalism

Florin ABRAHAM Lipovenii în studiul lui Mihail Moruzov, şeful Serviciului Special de Siguranţă din Dobrogea (1919) ..........................................................................51 Lipovens in the Study of Mihail Moruzov, Dobrogea Security Special Service Head (1919)

Alin SPÂNU Elita politică a germanilor din România în anii 1918-1919 ............................60 The Political Elite of the German Minority in Romania in the Years 1918 -1919

Vasile CIOBANU Problema naţionalităţilor din Transilvania în discursul diplomatic maghiar la Conferinţa de Pace de la Paris (1920) ...........................................75 The Problem of the Nationalities from Transylvania as Viewed in the Hungarian Diplomatic Speech at the Paris Peace Conference (1920)

Cristina ŢINEGHE Din istoria economică a zonei Mureşului Superior: manifestări ale opoziţiei minoritari-majoritari în înfăptuirea reformei agrare din 1921 .......81 On the Economic History of the Upper Mures: Displays of the Minority – Majority Opposition from the Process of Implementing the Agrarian Reform of 1921

Dorel MARC Partidul Naţional Liberal şi minoritarii etnici în România interbelică. Problema naţionalismului liberal....................................................................103 The National Liberal Party and Ethnic Minorities During Interwar Romania. The Issue of Liberal Nationalism

Ovidiu BURUIANĂ Liga Apărării Naţionale Creştine şi problema minorităţilor în anii ’20 ......117 The National Christian Defense League and the Minorities Issue in the 20's

Horia BOZDOGHINĂ

6 Cuprins

Consideraţii privind relaţia stat-culte minoritare în România interbelică . 124 Considerations Upon the Relation Between State and Worship Minorities in Interwar Period in Romania

Virgil PANĂ R.W. Seton-Watson şi problema minorităţilor în România interbelică ...... 141 R.W. Seton-Watson and the Minorities Question in Interwar Romania

Radu RACOVIŢAN Germanii din Bucovina în perioada interbelică. Unele consideraţii ........... 167 The Germans from Bukovina in the Interwar Period. Aspects

Daniel HRENCIUC Despre elite şi partide politice din România interbelică şi importanţa lor pentru conştiinţa istorică românească şi europeană................................ 187 On Elites and the Political Parties in Interwar Romania and Their Importance to the Romanian and European Historical Conscience

Hans-Christian MANER Politica partidului comunist de bolşevizare a R.S.S.M. prin intermediul mass-mediei (1940-1941) .................................................................................. 201 The Policy of the Bolshevik Communist Party of the SSRM (Soviet Socialist Republic of Moldova) Reflected in Mass-media

Mariana S. ŢĂRANU Consideraţii contextuale privind „problema evreiască“ şi armata română în anii celui de-Al Doilea Război Mondial ..................................................... 210 Background Outlines Regarding the „Jewish Problem“ and the Romanian Army During the Second World War Years

Florin STAN Organizaţiile politice germane la Miercurea Sibiului (1919-1945) .............. 222 The German Political Organizations from Miercurea Sibiului (1919 -1945)

Eugen STRĂUŢIU Episcopul romano-catolic Márton Áron în atenţia statului român în primii ani după 1944 .................................................................................... 229 The Roman – Catholic Bishop Márton Áron in the Attention of the Romanian State in the First Years after 1944

Costel-Cristian LAZĂR Politica comunistă de marginalizare a vieţii bisericeşti din Basarabia....... 244 The Politics of the Communist Regime Towards Religious System in Basarabia

Ludmila TIHONOV Identitate etnică, parcurs biografic şi opţiuni politice. Evreii din România şi comunismul ................................................................. 252

Cuprins 7

Ethnic Identity, Biographical Trajectory and Political Options; Romanian Jews and Communism

Nadia BADRUS O poveste sumbră româno-sârbă de război – via Buenos Aires....................263 A Dark Romanian – Serbian, Via Buenos Aires War Story

Miodrag MILIN „Criteriile etnice“ în politica de resurse umane a P.C.R. (PMR) în Maramureş, 1945-1964......................................................................................270 „Ethnic Criteria“ in the Human Resources Policy of the RCP (RWP), Case Study –Maramures 1945-1964

Dorina ORZAC Aspecte ale acţiunilor de educaţie politică a minorităţii germane în regiunea Braşov în vara lui 1965 .................................................................282 Educational and Political Activities Concerning Saxon’s Minority in Brasov Region in the Summer of 1965

Lucian ROBU Reflecţii ale istoriografiei ruse asupra contribuţiei evreilor la mişcarea comunistă ...........................................................................................................299 Reflections of the Russian Historiography on the Jews’ Contribution to the Communist Movement

Pavel MORARU Prezenţa minoritarilor evrei în structurile Securităţii – între mit şi realitate ...320 The Jew Minority and Their Presence into Security Structure – Between Myth and Reality

Florian BANU Românii din Ungaria şi modul de raportare la problema identitate / alteritate reflectat în publicaţiile de limbă română .......................................331 The Romanians in Hungary and the Method by which They Related to the Identity/ Alterity Issue as Reflected in the Publications of Romanian Language

Cristina-Maria DOGOT Problematica autonomiei la UDMR 1990-2004 ..............................................371 The Issue of the Autonomy in DAHR 1990-2004

Horváth RÉKA Tradiţii istroromâne – trecut şi prezent. Analiză comparativă....................384 Current and Past Istro-Romanian Traditions. A Comparative Analysis

Ramona POTOROACĂ Indice general.....................................................................................................401 Autorii.................................................................................................................428

Cuvânt înainte

Interesul trezit de cele două volume Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX , apărute în anii 2006 şi 2007, ne-a determinat să continuăm. Din păcate, în anul 2007 nu am reuşit organizarea unui simpozion pe această temă, dar datorită înţelegerii colegilor care ne-au trimis textele comunicărilor pregătite am reuşit alcătuirea volumului al II-lea. În acest an, datorită sprijinului Departamentului pentru Relaţii Interetnice am reuşit să reunim la Sibiu peste treizeci de colegi care au participat la cea de-a doua ediţie a simpozionului Partide şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, organizat de Facultatea de Istorie şi Patrimoniu „Nicolae Lupu“ a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României, personal al domnului Subsecretar de Stat, prof. univ. dr. Zeno Karl Pinter, căruia îi mulţumim şi pe această cale.

Comunicările susţinute la simpozionul din acest an, care au generat discuţii vii, pe care, din păcate, nu le putem reda, le-am reunit în paginile următoare, cu speranţa că vor trezi acelaşi interes ştiinţific ca şi volumele anterioare. Cele 26 de texte adunate în volumul al III-lea, aparţin unor colegi prezenţi şi în cele două apariţii anterioare, dar şi unor autori mai tineri, chiar debutanţi, doctoranzi aflaţi la începutul muncii sistematice de cercetare. Majoritatea autorilor sunt din România, dar sunt prezente şi două colege din Republica Moldova (Ludmila Tihonov şi Mariana Ţăranu) şi dl. Hans-Christian Maner (Universitatea din Mainz), bun cunoscător al perioadei interbelice din istoria României.

Textele din paginile următoare abordează tematica largă, generoasă a domeniului propus: partide politice şi minorităţi naţionale. Subiectul este de o mare amploare, implicând şi abordări anterioare anului 1900, dar necesare pentru înţelegerea evoluţiilor din veacul XX (chestiunea alterităţii în constituţiile României, subiect abordat de Florin Abraham sau problema evreiască în a doua jumătate a secolului XIX, episod tratat de Liviu Brătescu). La acest simpozion, autorii comunicărilor s-au străduit, şi considerăm că au reuşit, să abordeze relaţiile interetnice, politica diferitelor partide politice faţă de minorităţile naţionale. Având în vedere specificul simpozioanelor ştiinţifice nu am urmărit o tratare sistematică a acestui vast domeniu de cercetare. Astfel, nu toate partidele din România şi nu toate minorităţile naţionale sunt tratate în volumul de faţă. Considerăm că rezultatele cercetărilor puse în circuitul ştiinţific prin cele trei volume vor contribui la mai buna cunoaştere a minorităţilor naţionale din România, a politicii partidelor şi guvernelor din România secolului XX faţă de acestea, a relaţiilor interetnice. Autorii sunt răspunzători pentru corectitudinea informaţiilor puse în circulaţie, pentru concluziile propuse. Suntem conştienţi că textele din prezentul volum sunt inegale atât ca întindere cât şi ca valoare ştiinţifică. Am apreciat utilă publicarea lor şi în aceste condiţii, pentru că şi de această dată avem comunicări ce aduc noi date şi informaţii într-un domeniu vitregit până în 1989, dar şi interpretări, încercări de sinteză, abordări comparatiste şi conceptuale.

10 Cuvânt înainte

De această dată gruparea textelor s-a realizat în ordinea cronologică a perioadei abordate, indiferent de natura şi problematica studiului.

Interesul statului român şi al principalelor partide politice faţă de problema minorităţilor este abordat de către Liviu Brătescu (episodul problemei evreieşti din 1867-1868 şi căderea liberalilor radicali de la guvernare), de Florin Abraham care elaborează un studiu temeinic ce relevă soluţiile găsite de adunările constituante pentru tratarea minorităţilor naţionale, de Ovidiu Buruiană care se opreşte asupra atitudinii liberalilor din perioada interbelică faţă de minorităţi. De interes sunt şi noile informaţii despre lipoveni la 1919, studiaţi de Siguranţă (Alin Spânu) ca şi consideraţiile Cristinei Ţineghe cu privire la prezenţa problemei minorităţilor în discursul diplomatic maghiar la Conferinţa Păcii din 1919-1920 sau consideraţiile lui Horia Bozdoghină privind LANC şi problema minorităţilor.

Perioada interbelică este în centrul demersurilor întreprinse de Hans-Christian Maner, care abordează chestiunea elitelor şi partidelor politice, de Virgil Pană care întreprinde o analiză a raporturilor dintre cultele minoritare şi stat, de Dorel Marc care abordează relaţia majoritari-minoritari în cadrul aplicării reformei agrare din 1921 în Zona Mureşului Superior, de Radu Racoviţan care prezintă opiniile lui R.W.Seton-Watson faţă de problema minorităţilor.

Un segment important al lucrărilor îl constituie acela consacrat evreilor din România secolului XX. Şi în acest volum sunt o serie de contribuţii care merită atenţia cititorului interesat. Astfel, Florin Stan aduce noi mărturii privind atitudinea unor structuri ale Armatei Române faţă de evrei în anii 1940-1941. Trecând la epoca postbelică, Nadia Badrus se opreşte la situaţia evreilor din România în anii comunismului prin intermediul relaţiei „identitate etnică, parcurs biografic, opţiuni politice“, iar Florian Banu încearcă să elucideze măsura în care prezenţa evreilor în aparatul Securităţii este un mit sau o realitate. La rândul său, Pavel Moraru aduce în discuţie o serie de aprecieri ale istoriografiei ruse cu privire la prezenţa evreilor în mişcarea comunistă. Din anii comunismului este şi insolitul caz privind impactul războiului şi al comunismului asupra unui grup de persoane (români şi sârbi) şi a conştiinţei lor identitare, prezentat de Miodrag Milin. Acelaşi impact îl are în vedere şi Costel-Cristian Lazăr care se ocupă de „cazul“ episcopului catolic Márton Áron, urmărit de autorităţile comuniste din România. Structura etnică a nomenclaturii din Maramureş în anii 1945-1965 a fost analizată cu discernământ de Dorina Orzac.

În volumul de faţă impactul comunismului în Basarabia este prezentat de Mariana Ţăranu (pentru anii 1940-1941) şi Ludmila Tihonov pentru anii 1944-1965 (cu privire specială asupra vieţii bisericeşti).

Minoritatea germană constituie subiectul cercetărilor întreprinse de Eugen Străuţiu (care prezintă organizarea naţional-politică a saşilor din Miercurea Sibiului în anii 1918-1944), Vasile Ciobanu (consideraţii despre elita politică la 1918-1919), Daniel Hrenciuc (consideraţii privind situaţia germanilor bucovineni în anii interbelici) şi Lucian Robu care prezintă aspecte ale propagandei comuniste în rândurile saşilor, pe baza unui document al P.C.R. din 1965.

De mare interes sunt şi comunicările prezentând tradiţiile şi situaţia actuală a istroromânilor din Croaţia (Elena Ramona Potoroacă) şi a românilor din Ungaria (Cristina Dogot) cu o mare bogăţie de informaţie dar şi cu interpretări judicioase, cu

Cuvânt înainte 11

deschideri pentru noi investigaţii. La fel de incitant şi de documentat este studiul cel mai aproape de actualitate, elaborat de Réka Horváth, despre problematica autonomiei în optica UDMR (1990-2004).

Această scurtă trecere în revistă a sumarului volumului a urmărit doar să ofere o imagine generală asupra volumului, să stimuleze interesul eventualului cititor şi să ofere câteva lămuriri asupra unui proiect de cercetare mai amplu.

În încheiere, mulţumim tuturor colegelor şi colegilor care au participat la simpozion şi ne-au trimis textele solicitate, pregătite pentru editare. Gratitudinea noastră se îndreaptă şi spre Departamentul pentru Relaţii Interetnice, cu întregul său personal, fără al cărui sprijin acest volum nu ar fi apărut.

Coordonatorii

Căderea guvernului liberal-radical (1867-1868). Un episod al problemei evreieşti din România

Liviu BRĂTESCU

Abstract

The Fall of the Radical Liberal Government (1867-1868). An Episode of the Jewish Issue in Romania

Installed on the Romanian throne in a period of maximum political tension and economic-social crisis, the king Carol of Hohenzollern had to solve a few essential issues for the normal working of the State. Some of these issues were related to ensuring a certain political steadiness, others to accelerating the modernizing process of the economy, and last but not least a part of its energy was about to focus on modifying the international juridical statute of the country. But at the same time two issues that hadn’t been solved by the former regime were about to be on the agenda of the Romanian political class and to arouse numerous vivid debates. When saying that, we consider the issue of centralizing and decentralizing the Romanian State and what was called „the Jewish issue“. Whereas the first half of the 19th Century was characterized by local incidents between the Jews and the Romanians, after the 1848 Revolution the Romanian political elite started to consider the statute of the Jewish minority in a way that showed a small chance of granting it political rights. There can be seen an important involution when comparing the provisions of the programmatic documents during the 1848 Revolution such as The Islaz Proclamation, with the well-known 7th article of the 1866 Constitution.

Until 1866 the Jewish issue had been in the attention of the Romanian political class of the intellectual elite, who felt the need to discuss this issue and to take action. But after 1866 this issue had withdrawn in itself a lot, becoming then a pressure factor on the Romanian political class and thus contributing to the breaking of political alliances, falling of governments and isolations of Romanian political leaders on an international level. The crisis of 1868 which ended with the fall of the radical liberal government was about to find out unsuspected solidarities between certain political leaders who had been remarked for several years by their attitudes towards the Jewish issue, great differences between their real convictions and their oral speeches, as well as a special way of conceiving the relation with the alteration.

Apărută pe agenda factorilor decizionali de la nordul Dunării, la jumătatea

secolului al XIX-lea, „problema evreiască“ cunoştea în decurs de trei decenii o evoluţie interesantă, în care aveau să fie antrenate forţe politice interne şi externe.

Căderea guvernului liberal-radical 13

Dată fiind existenţa, deja, în societatea românească a unei „probleme“ precum cea grecească, apărută în secolul al XVIII-lea, era de aşteptat ca actorii politici importanţi să aibă, în privinţa raportării la „celălalt“, o viziune corespunzătoare spiritului epocii. Mult prea atenţi la semnalele venite din interiorul unei societăţi obişnuită să vadă în „străini“ o permanentă ameninţare la adresa obiectivelor sale, marea majoritate a oamenilor politici din anii 60-70 ai secolului al XIX-lea nu fac altceva decât să se plieze pe diferitele stereotipuri existente până atunci. Modernizarea presupunea, pentru cei mai mulţi dintre ei, o racordare la transformările ce aveau loc în partea apuseană a Europei, nu însă şi identificarea unei modalităţi de convieţuire a românilor împreună cu reprezentanţii celorlalte etnii care locuiau pe teritoriul României.

Dacă precizările cuprinse în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 în privinţa acordării unui nou statut comunităţii evreieşti reprezentau un pas important în recunoaşterea existenţei unei „probleme“ evreieşti, anii următori aveau să aducă dovezi suficiente asupra modului în care era văzută soluţionarea ei de către participanţii la viaţa politică din România. Surpriza cea mare venea după 1866 din partea prinţului Carol de Hohenzollern care, devenit şef al statului român, îşi însuşea o bună parte din retorica politică românească. Era aceasta o strategie a noului monarh pentru a fi mai uşor acceptat de către clasa politică de la Bucureşti sau convingerile personale coincideau cu ale acesteia? Care fuseseră cauzele pentru care într-un timp foarte scurt (1848-1866) oameni politici susţinători, la un moment dat, ai acordării de drepturi politice pentru comunitatea evreiască aveau să-şi modifice radical poziţia, mai ales că noua atitudine venea în contradicţie cu ideologia în numele căreia vorbeau? Identificarea unor răspunsuri la aceste întrebări şi alte câteva care vor rezulta din acestea fac obiectul rândurilor următoare.

Angajată începând cu debutul secolului al XIX-lea într-un proces continuu al modernizării societăţii româneşti, elita politică de la nordul Dunării era nevoită să-şi dovedească în a doua jumătate a veacului capacitatea de a crea un climat economic, cultural şi politic prielnic dezvoltării tuturor energiilor existente la nordul Dunării. Cu o burghezie aflată în formare şi cu partide politice nestructurate până în deceniul opt-nouă, dinamismul manifestat de un grup de lideri, formaţi intelectual şi politic în spaţiul occidental, nu avea să fie suficient pentru ştergerea tuturor „elementelor“ specifice medievalităţii. O parte importantă a acestora avea să fie evidentă din modul în care se raportau la alteritate, nu doar clasa politică, ci şi aceia care resimţeau în mod direct contactul cu „străinul“. Prima jumătate a secolului XIX, care a însemnat la nivel european triumful ideilor liberale, avea să se remarce prin izbucnirea unor incidente locale între evrei şi români1, produse într-un cadru propice unei vieţi normale pentru comunitatea evreiască, creat de o legislaţie „îngăduitoare“, precum cea emisă de cancelariile domneşti din secolele XVIII-XIX2. După „încercarea“de

1 Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, coord. Ladislau Gyemant şi Lya Benjamin,

III-2, Bucureşti, Editura Hasefer, 1999, doc. nr. 317, p. 292. 2 Se poate vorbi de o anumită îngăduinţă acordată de domnitorii români comunităţilor evreieşti de a

practica în toată libertatea obiceiurile lor culturale, de a-şi trăi viaţa religioasă după propriile precepte dar, cu toate acestea sinagogile trebuiau construite la o anumită distanţă de bisericile creştine (Lya Benjamin, O pagină puţin cunoscută din Istoria Ţărilor Române. Studiu de caz –

14 Liviu Brătescu

reglementare a problemei evreieşti din 18481 şi elaborarea unui nou Cod Civil în timpul domniei lui Al.I.Cuza, cu prevederi favorabile pentru statutul evreilor, abdicarea „domnitorului unirii“ la 11 februarie 1866 şi proclamarea lui Filip de Flandra ca domnitor al României avea să genereze un nivel înalt al aşteptărilor faţă de noul regim politic. Dacă românii sperau într-o îmbunătăţire a situaţiei lor economice şi sociale, reprezentanţii minorităţii evreieşti doreau cu siguranţă o modificare a statutului lor juridic. Declanşarea campaniei electorale în vederea alegerii unei adunări constituante avea să permită liderilor şi partidelor politice româneşti exprimarea opiniilor lor despre separarea puterilor, modelul administrativ potrivit statului român şi, nu în ultimul rând, problema evreiască. Luările de poziţie ce aveau loc acum aveau să se reflecte corespunzător în forma în care avea să arate articolul şapte din Constituţie prin care se prevedea că: „Numai creştinii vor putea deveni cetăţenii români“2. O menţiune de acest tip avea să-i aducă noului şef al statului român o problemă suplimentară pe lângă cele deja existente, respectiv reacţiile externe negative faţă de schimbarea produsă la Bucureşti în februarie 1866 şi mişcarea separatistă din Moldova.

În privinţa politicii interne, domnitorul avea toate motivele să creadă că, după un prim an agitat, realizarea unei asocieri politice de tipul celei cunoscute sub denumirea de Înţelegerea de la „Concordia“,3 care reunea cele trei grupări liberale ale momentului4, putea asigura bazele unei guvernări de succes. Colaborarea politică realizată era văzută de către Carol I ca un semn al capacităţii liberalilor de a se aduna pe o platformă comună. Discuţiile purtate cu Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu, D. Ghica şi M.C. Epureanu, după demisia lui Ion Ghica din 21 februarie, îl ajutau pe suveran să se decidă asupra unui guvern de nuanţă liberal moderată condus de C.A. Creţulescu.5 Noua echipă ministerială însemna şi debutul unei colaborări ce avea să se întindă pe mai mulţi ani între şeful statului şi cel care era sufletul noului guvern, I.C. Brătianu. Contribuise la această apropiere rolul jucat de liberali în aducerea sa pe tronul României, viziunea comună asupra situaţiei financiare a ţării6 şi existenţa unei

acuzaţia de omor ritual, în „Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei Istorice a Evreilor din România“, Bucureşti, 1999, p. 26).

1 Izvoare şi mărturii …, p. 508, doc. nr. 427. În aceeaşi linie se înscria şi apelul lui C.A. Rosetti către „fraţii israeliţi“ pentru a se înrola în garda oraşului Bucureşti în august 1848, care era o dovadă a faptului că evreii nu mai erau percepuţi drept o entitate religioasă marginalizată de la treburile politice ale ţării (Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România 1866-1919. De la excludere la emancipare, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 60).

2 Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 1859 -1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 52.

3 „Românul“, 21 februarie, an 11, 1867, p. 140. 4 Cele trei grupări liberale exitente în acel moment erau: „liberal moderată“ din jurul lui Mihail

Kogălniceanu, „fracţioniştii“ lui Nicolae Ionescu şi „radicalii“ conduşi de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti (Apostol Stan, I.C. Brătianu. Un promotor al liberalismului în România, Bucureşti, 1995, p. 177-178).

5 Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. I, 1866-1869, Ediţie şi prefaţă de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, pp. 166-167.

6 Carol nota în jurnalul său, la 9 martie: „De când a intrat Brătianu în Cabinet, s-a observat imediat mai multă viaţă şi vioiciune în administraţie“ (Ibidem, p. 170).


percepţii comune asupra contribuţiei pe care puteau şi trebuiau să o aducă ei şi instituţiile pe care le reprezentau la modernizarea societăţii româneşti.

În ciuda premiselor favorabile deja arătate, imaginea de revoluţionar a lui Brătianu1, dublată fiind de nemulţumirea exprimată public de M. Kogălniceanu, cauzată de caracterul eterogen al guvernului Creţulescu şi al programului acestuia apreciat drept moderat2, inducea o anumită nesiguranţă echipei ministeriale.

Ca şi cum nu existau destule probleme care trebuiau soluţionate, guvernarea liberal radicală avea pe agenda sa şi problema statutului juridic al evreilor, rămasă nerezolvată deja de ceva vreme. Componenta liberală a guvernării putea fi considerată un factor favorizant pentru soluţionarea în spirit european a problemei evreieşti. Din păcate, mai ales pentru imaginea externă a grupării din jurul lui I.C. Brătianu care avusese până atunci destule intervenţii publice în favoarea drepturilor individuale, semnalele transmise de Kogălniceanu îl determinau pe liderul ei să fie preocupat de asigurarea unei majorităţi parlamentare pentru a exista condiţiile unei bune guvernări. De aici până la „compromisul“ ce avea să fie făcut cu liderii „Fracţiunii libere şi independente“, care dezvoltau un discurs naţionalist cu tentă antisemită, nu era decât un pas. Consecinţă directă a înţelegerii realizate cu formaţiunea condusă de Nicolae Ionescu, circulara trimisă prefecţilor de către I.C. Brătianu la 21 martie 1867 avea să-i provoace acestuia cele mai mari probleme în plan extern din întreaga perioadă a mandatului său. Având drept scop declarat reglementarea situaţiei persoanelor fără ocupaţie care pătrundeau în acea perioadă în România din Austria şi Rusia într-un număr foarte mare, documentul semnat de liberalul radical avea să afecteze un număr important de evrei.3 Depăşind faza unor discursuri de tipul celor din 1866, din preajma redactării Constituţiei, interzicând evreilor să locuiască în comunele rurale, să ţină hanuri şi cârciumi şi să ia în arendă proprietăţi,4 liberalismul lui Brătianu şi al celorlalţi membri ai grupului său căpăta destule motive să fie pus la îndoială. Discordanţa dintre principiile susţinute public de I.C. Brătianu şi iniţiative politice de tipul celei amintite avea să fie evidenţiată şi în „Temps“, la 4 iunie 1867.5 Un asemenea set de măsuri aveau să genereze în perioada următoare numeroase critici la adresa guvernului român, care întâmpina şi aşa destule probleme în privinţa percepţiei sale în exterior. Numeroase explicaţii aveau să fie date reprezentanţilor Puterilor Garante care deveneau ad-hoc avocaţi ai evreilor din România, în timp ce suveranul

1 Diplomaţia europeană amintea din nou despre revoluţionarismul lui Brătianu datorită unor

documente cu un caracter electoral evident, precum cel din 21 februarie, în care se vorbea despre reorganizarea armatei, apărarea naţionalităţii române sau independenţa bisericii ortodoxe (Vintilă C.A. Rosetti, Amintiri istorice, programele liberale de la 1848 până azi, Bucureşti, Tipografia Românul, 1889, p. 176-178).

2 Prezentat în Parlament la 4 martie, expresie a compromisului ce stătuse la baza constituirii guvernului programul citit de C.A. Creţulescu conţinea formule generale precum economie în finanţele statului, proiecte de legi pentru o bună administraţie, apărarea drepturilor politice sau o strictă neutralitate în relaţiile cu ţările vecine („Monitorul Oficial“, nr. 45, 3 martie, 1867, p. 359-360).

3 Idem, nr. 75 din 2 aprilie, 1867, p. 449; Memoriile regelui Carol I..., vol. I, p. 173. 4 Carol Iancu, Evreii din România 1866-1919. De la excludere la emancipare, Bucureşti, Editura

Hasefer, 1996, p. 74. 5 Ibidem, p. 78.

16 Liviu Brătescu

se transforma într-un apărător al executivului condus de Creţulescu. Apreciind măsura drept una pozitivă, Carol vedea în exodul masiv al evreilor la nordul Dunării un factor care afecta negativ o economie aflată în derivă.1

Privind retrospectiv apare întrebarea, dacă avem, în cel de-al doilea an al domniei lui Carol în România, un climat politic dominat de sentimente de ostilitate la adresa evreilor sau era numai expresia convingerii unor lideri politici, pentru care evreii reprezentau o ameninţare la adresa obiectivelor majore ale românilor. Judecând după reacţia unor lideri precum Ion Bălăceanu, Ion Ghica sau D.A. Sturdza, putem spune că era vorba mai degrabă de ultima variantă care îşi găsea în acel moment o reflectare în cadrul unei decizii guvernamentale. Cu toate acestea, trebuie să spunem că, la nivelul opiniei publice, existau destule luări de poziţie care, prin tonul folosit, trădau convingeri ce puteau fi etichetate uşor ca antisemite,2 iar la nivelul populaţiei, mai ales în oraşele din Moldova, domnea încă din 1866 o stare tensionată.3 Unele efecte ale iniţiativei guvernamentale amintite aveau să se resimtă în timp, iar când spunem asta ne gândim, în primul rând, la câteva gesturi în forţă ale autorităţilor locale faţă de negustori evrei cărora, sub diferite pretexte, pe care nu le analizăm acum, li se interzicea comercializarea unor produse4. Credem deci, că prin emiterea circularei din martie, unele autorităţi locale căpătau „curaj“ să comită abuzuri împotriva evreilor.5

În condiţiile în care evenimentele din 1866 arătau cât de important era un sprijin extern pentru atingerea obiectivelor politice propuse, avertismentele care veneau din exterior în perioada următoare pe tema „persecuţiilor evreieşti“ nu puteau fi ignorate. Din acest motiv, Carol I încerca, cu ajutorul influentei doamne Cornu, printr-o scrisoare din 12 mai 1867, să explice împăratului şi opiniei publice franceze adevărata natură a măsurilor luate de către guvernul român. Scrisoarea pe care suveranul o expedia la 12 mai 1867 amintitei doamne avea o importanţă aparte pentru că ea 1 A. Stan, op. cit., p. 181. 2 Ziare precum „Dreptatea“, pe care D.A. Sturdza are grijă să le trimită şefului statului, aveau un

ton clar antievreiesc (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti [în continuare A.N.I.C.], fond Carol I, Casa Regală, dosar 9, 1867, f. 3).

3 Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Iaşi [în continuare A.N.R.D.J. Iaşi], fond Primăria Municipiului Iaşi, dosar 100, 1866, f. 1, 5, 6.

4 Una din reclamaţiile cele mai des întâlnite din partea negustorilor evrei făcea trimitere la obligaţia pe care o aveau de a nu comercializa carne decât pentru evrei. La 12/24 mai 1867 conservatorii din Moldova înfăţişau prinţului Carol o petiţie din partea a 90 de evrei din Iaşi ce fuseseră declaraţi vagabonzi de o comisie ad-hoc stabilită de municipalitatea din Iaşi, din ordinul ministrului, deşi toţi aveau ocupaţii (Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. III, Bucureşti, Editura Tipografiei Ziarului Universul, vol III, p. 51); Brătianu promitea că va ancheta toate aceste cazuri şi va accepta reîntoarcerea celor expulzaţi pe nedrept (Ibidem, p. 52). Agentul Prusiei reclama la 24 noiembrie existenţa unor restricţii în privinţa practicării comerţului (Arhiva Diplomatică a M.A.E., fond Paris, dosar nr. 3, nepaginat). Dacă autorităţile intervin împotriva comercianţilor evrei, aceasta se datora şi presiunii făcute de negustorii români care trimit numeroase memorii către primarul oraşului (Iaşi) în care vorbesc despre monopolul evreilor în comerţ şi cer luarea de măsuri împotriva primilor (Ibidem, fond Paris, 11 august 1867, nepaginat).

5 A.N.R.D.J. Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar 23, 1866, f. 25. Abuzuri împotriva negustorilor evrei şi reclamaţii ale acestora către primarul Iaşului sunt şi în martie 1867 (Ibidem, dosar 22, 1866, 16 martie 1867, f. 22). În martie 1867 mai mulţi creştini ieşeni reclamau la primărie faptul că pe uliţele oraşului evreii jucau Irodul fără a avea autorizaţie (Ibidem, dosar 174, 1866, f. 9, 10).


dovedea, încă o dată, încrederea de care se bucura Brătianu din partea şefului statului român. În corespondenţa sa, Carol insista pe faptul că, în ciuda trecutului său de revoluţionar, liderul liberal era unul din oamenii politici care îşi propusese să câştige încrederea marilor puteri europene, iar abuzurile comise nu erau expresia unei concepţii a acestuia asupra relaţiei dintre români şi evrei.1 Fără să-şi atingă obiectivul, Carol I primea, după puţine zile de la expedierea scrisorii amintite, o telegramă din partea împăratului Napoleon, în care era exprimată îngrijorarea faţă de soarta evreilor din România.2 Protestele autorităţilor franceze erau însoţite de articole apărute în ziarele din Franţa, în care se vorbea despre acţiunile brutale la care erau supuşi evreii în Moldova. Multe din materialele publicate nu reprezentau corespondenţe locale, ci erau texte aparţinând preşedintelui „Alianţei Israelite Universale“, Adolph Cremieux.3 Acesta avea să fie începutul unui şir întreg de contestări pe care Brătianu le întâmpina în plan extern ce aveau să ducă în cele din urmă la demisia sa.

O caracteristică importantă a acestei perioade o reprezenta schimbarea raportului de forţe interne, ca urmare a unor presiuni, sugestii, venite din partea puterilor europene. Aceasta se datora uneori chiar demersurilor pe care adversarii politici le întreprindeau în afara ţării. În condiţiile în care nemulţumirile provocate de politica lui Brătianu faţă de evrei erau numeroase, unii lideri ai opoziţiei, precum Ion Bălăceanu, nu ezitau să insiste, în cadrul întâlnirilor din Franţa, asupra dramatismului situaţiei evreilor. Încercarea de discreditare a liderului liberal radical aducea în cele din urmă rezultatele dorite. Cel care constata mai întâi efectele acţiunilor iniţiate de Ion Bălăceanu, dar şi de D.A. Sturdza, era ministrul de externe Ştefan Golescu, care sesiza răceala împăratului Napoleon faţă de România. Pentru oficialul român legătura dintre acţiunile desfăşurate de liderii amintiţi şi distanţarea împăratului francez faţă de guvernul de la Bucureşti era evidentă.4 Dacă contestarea autorităţii lui I.C. Brătianu de către conservatorii moldoveni pe aceeaşi temă a persecutării evreilor5 era de înţeles, mai greu de acceptat era acţiunea de decredibilizare a ministrului de interne, acuzat pentru că era liderul unui „partid demagogic, revoluţionar“ de către un liberal

1 „Românul“, 5 martie, an 11, 1867, p. 189; 8 martie, an 11, 1867, p. 197. 2 Preocuparea lui Carol faţă de tăvălugul care pornise la adresa guvernului său era ilustrată şi prin

trimiterea în iulie 1867, la Paris, a secretarului său, Émile Picot care după ce asista la şedintele Alianţei Israelite Universale, pe 22 iulie, publica la Paris, în anul următor, La question des israélites roumaines au point de vue du droit, unde explica existenţa unei situaţii aparte în România în privinţa relaţiei dintre români şi evrei (Catherine Durandin, Istoria Românilor, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 132).

3 „La Patrie“ şi „Le Siècle“ publicau astfel de texte care culminau prin solicitarea demisiei guvernului român (Mihail Polihroniade şi Al.Ch. Tell, Domnia lui Carol I, vol. I, 1866-1877, Editura Vremea, f.l., f.a., p. 100). Pe 9 iunie/21 iunie „Le Siècle“, care publicase iniţial poziţia guvernului român, includea acum în paginile sale un atac din partea lui Cremieux la adresa lui I.C. Brătianu, şi o depeşă a comunităţii evreieşti din Iaşi în care era subliniată duplicitatea liderului liberal în privinţa atitudinii faţă de evrei (Memoriile Regelui Carol... vol. III, pp. 59, 60). Pe 10/ 22 iulie 1867 Carol Anton îi transmitea fiului său controlul pe care oamenii de afaceri evrei îl aveau asupra presei franceze (Ibidem, p. 65).

4 George Fotino, op.cit, p. 411-412. 5 Memoriile regelui Carol I..., vol. I, p. 183.

18 Liviu Brătescu

precum D.A. Sturdza, care încerca să atragă în acţiunea sa şi pe Ion Ghica.1 Intenţia fermă a lui Napoleon de a determina schimbarea lui I.C. Brătianu din poziţia pe care o avea în guvern avea să fie confirmată de prinţul Carol Anton cu prilejul expoziţiei universale de la Paris din acelaşi an. Monarhul francez era supărat nu doar pentru dispoziţiile date de Brătianu împotriva evreilor, ci şi pentru că existau, în opinia sa, destule semnale privind intenţia factorilor decizionali de la Bucureşti privind orientarea politicii externe româneşti spre Rusia şi Prusia.2

Pentru un guvern care proiecta acţiuni la capătul cărora România urma să obţină recunoaşterea externă pentru însemne considerate, în mod normal, elemente ale suveranităţii unui stat (moneda, eliminarea jurisdicţiei consulare, organizarea armatei), campania dusă împotriva sa impunea o regândire a priorităţilor în sensul reorientării tuturor energiilor spre combaterea acuzaţiilor aduse. În faţa noilor proteste care veneau din partea Franţei, Angliei3 şi Austriei, începând cu 14 mai 1867 Ministerul de Interne considera o bună modalitate de a se apăra în faţa criticilor, publicând câteva zile mai târziu, în „Monitorul Oficial“, legislaţia apărută în Principatele Române din 1804, încercând astfel să arate că iniţiativa sa nu reprezenta decât o reactualizare a unei mai vechi legislaţii. Opţiunea lui Brătianu de a republica o legislaţie ce ilustra un caracter clar antisemit surprindea, mai ales că dispoziţiile sale lăsau loc la destule interpretări.4 O astfel de metodă de apărare era, în opinia noastră, mai degrabă de natură să alimenteze şi mai mult imaginea de ţară în care persecuţiile religioase erau un fapt obişnuit. Mult mai eficientă ar fi fost o declaraţie tranşantă a ministrului de interne care să clarifice lucrurile în privinţa evenimentelor de la Bacău şi din alte judeţe ale Moldovei, urmată, în mod automat, de „mediatizarea“ măsurilor luate împotriva funcţionarilor care comiseseră abuzuri. La fel de eficient ar fi fost poate şi accentul pus în discursurile susţinute imediat după incidentele din primăvara lui 1867, pe menţionarea, în programul politic de la începutul anului ca prioritate pentru liberali, a toleranţei religioase (şi respectării libertăţii de conştiinţă).5

1 Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi a regimului parlamentar în România,

Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, p. 167. 2 Frederich Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine depuis l’avènement des princes

indigenes jusqu’à nos jours (1821-1900), Paris, Ancienne Libraire Gerner, 1900, p. 183-184. 3 Consulul general englez îl prezintă pe 13/25 august 1867 pe baronul Moise Montefiori care a

sosit din Anglia spre a se informa despre situaţia coreligionarilor săi. După ce a aflat că nu au fost persecuţii împotriva evreilor nu a mai mers în Moldova (Memoriile Regelui Carol I ...,vol III., p. 70).

4 Telegrama din 23 martie a lui I.C. Brătianu către prefecţi menţiona că: „România este inundată prin toate graniţele sale de străini care vin lipsiţi de orice mijloace, şi în aceste timpuri de lipsă, în care guvernul abia poate să astâmpere foamea indigenilor, trebuie să se procedeze cu asprime împotriva acestei plăgi a imigrării“ (M. Polihroniade şi Al. Ch. Tell, op. cit., p. 97-98); şi pe 23 aprilie 1867, I.C. Brătianu trimite spre prefecţi o notă asemănătoare (C. Răutu, I.C. Brătianu-Omul, timpurile, opera (1821-1891), Turnu-Severin, Institutul Tipografic „Datina“, 1940, p. 98).

5 Vintilă C.A. Rosetti, op. cit., p. 176. Acuzat că este promotorul unui naţionalism agresiv, Brătianu rostea în primăvara lui 1867, în Senat, un discurs în care atrăgea atenţia asupra obligaţiilor pe care le avea România după transformările politice petrecute la începutul anului 1866, de a asigura şi protecţia necesară negustorilor, care vin în Bucureşti pentru afaceri, „printr-o poliţie eficientă“ („Românul“, 13 aprilie, an 11, 1867, p. 297).


În tot acest timp, Carol I desfăşura un efort remarcabil în apărarea guvernului, pentru care punea în joc întreaga sa credibilitate. Corespondenţa pe care o purta în vara anului 1867 cu Napoleon al III-lea era axată pe explicaţiile date acestuia, con-form cărora măsurile luate de guvernul C.A. Creţulescu se încadrau în dreptul comun.

În schimb, şeful statului francez reproşa tendinţa liderilor politici români de a câştiga simpatia populaţiei autohtone, provocând practic prin discursuri şi măsuri populiste, reacţii violente ale acesteia împotriva evreilor.1 Pentru a nu fi acuzat de tolerarea unor acţiuni etichetate drept „măsuri împotriva umanităţii“, suveranul român se angaja în faţa împăratului francez pentru pedepsirea funcţionarilor care ar mai fi comis în perioada următoare abuzuri.2 Aceeaşi hotărâre o va manifesta Carol şi în scrisorile pe care le trimitea Hortensiei Cornu. Ceea ce sublinia suveranul român în corespondenţa sa, era faptul că Brătianu, dincolo de imaginea negativă pe care o avea, era un om politic consecvent în susţinerea câtorva principii printre care şi ideea prinţului străin. Afirmaţii de genul „unul din cei mai capabili oameni de stat din România“,3 ilustrau gradul de apropiere dintre monarh şi I.C. Brătianu. La fel de pozitiv şi admirativ chiar, era apreciată disponibilitatea ultimului de a demisiona în faţa valului de contestaţii care existau la adresa lui.4 Semnale privind intenţia Parisului de a nu mai susţine proiectele cercurilor politice de la Bucureşti, atâta timp cât I.C. Brătianu era prezent în continuare în guvern, trimitea din capitala Franţei şi P.P. Carp. Discuţiile purtate de acesta cu apropiaţi ai Curţii Imperiale (în special Hortensia Cornu) îl ajutau să capete convingerea că, fără o îndepărtare de la conducerea Ministerului de Interne a lui Brătianu, Franţa nu avea să revină la sentimentele pozitive de altădată faţă de România. Indiferent cât de bune erau relaţiile dintre Carol şi liderul liberalilor radicali, pentru o ţară care încerca să-şi construiască o anumită imagine în plan extern, nu puteau fi ignorate la nesfârşit mesaje de tipul celor transmise de P.P. Carp, aflat la Paris în primăvara anului 1867.5

După avertismentele primite din partea liderului junimist, problema evreiască avea să declanşeze mai multe conflicte politice interne, unele dintre ele căpătând şi puternice reverberaţii externe. Contestat în ţară, dar şi în afara ei, prin acţiuni de tipul celei desfăşurate de D.A. Sturdza, care simţea din nou nevoia să pună accent pe responsabilitatea lui Brătianu în abuzurile săvârşite la Iaşi împotriva evreilor, cel vizat realiza că nu mai avea prea mult spaţiu de mişcare politică şi înainta demisia sa pe 29 iulie suveranului. Cât de important era rolul lui I.C. Brătianu în cadrul guvernului din care tocmai demisionase avea să iasă în evidenţă în momentul în care după retragerea liderului informal, întregul guvern îşi prezenta mandatul pe care îl primise la începutul anului.6 Criza politică internă nu avea să fie rezolvată prin retragerea lui

1 A.N.I.C., fond Carol I, personal, V, C, dosar 6, 1867, f. 1, dosar 7, f. 1-2, dosar 8, f. 1-2. 2 Regele Carol I al României. Cuvântări şi scrisori, tom I, 1866-1877, Bucureşti, Editura Institutul

de Arte Grafice Carol Göbl, 1909, p. 79. 3 Ibidem, p. 80. 4 Ibidem. 5 A.N.I.C., fond Carol I, Casa Regală, dosarul 44, 1867, f. 1; (P.P. Carp către E. Picot, 22 mai 1867

Ibidem, dosarul 47, 1867, f. 1). 6 Prim-ministrul considera că, fără „sufletul cabinetului, nu poate să îşi continue funcţiunea“

(Memoriile regelui Carol I..., vol. I, p. 198).

20 Liviu Brătescu

Creţulescu şi lăsa în continuare câteva întrebări fără răspuns în privinţa cauzelor ce contribuiseră la deteriorarea relaţiilor dintre Puterile Garante şi România.

Noul executiv format pe 17 august avea ca principală sarcină depăşirea blocajului politic extern resimţit de România. Activitatea unui executiv, care încerca să „ascundă“ natura liberală a puterii sale, avea să fie îngreunată datorită disensiunilor existente, chiar de la începutul funcţionării sale. Efortul de a avea o anumită stabilitate politică impunea liderului liberalilor radicali menţinerea, în continuare, a unei colaborări cu formaţiunea lui Nicolae Ionescu. Nu peste mult timp, această apropiere politică avea să-i aducă serioase prejudicii de imagine în exteriorul ţării, mai ales datorită perceperii sale ca un lider politic antisemit.1

Conştient de greutatea punerii în aplicare a proiectelor sale politice, dar şi economice, pe care le avea în vedere pentru România, în condiţiile unei permanente opoziţii externe, Carol hotăra în toamna anului 1867 trimiterea unei delegaţii în străinătate, pentru a încerca să afle cauza atitudinii ostile, manifestate de Puterile Garante, în general, şi de Franţa, în mod special.2

Încredinţarea conducerii acestei misiuni lui I.C.Brătianu dovedea mult curaj politic din partea lui Carol I, dată fiind imaginea pe care acesta din urmă o avea tocmai în rândul guvernelor a căror intenţii de viitor încerca acum să le descopere şi exprima speranţa că un om politic, ce avea calităţile sale3 şi numeroase relaţii cu presa straină4, putea contribui la depăşirea impasului existent.

Toamna anului 1867 aducea noi plângeri din partea comunităţilor evreieşti din diferite localităţi ale ţării. Dacă la Iaşi existau cazuri în care evreii erau acuzaţi pentru perfectarea unor căsătorii de care autorităţile nu aveau cunoştinţă5, în localităţi precum Galaţi6 sau Covurlui7 existau decizii de expulzare a evreilor pe care autorităţile nu şi le asumau ca atare. Mai grav era, credem, pentru o societate aflată în plin proces de modernizare existenţa unor acuzaţii de omor ritual8.

Ceea ce avea să se întâmple în lunile următoare în privinţa relaţiilor dintre România şi Puterile Garante arăta foarte clar, în opinia noastră, că nu doar măsurile luate de I.C.Brătianu în primăvara lui 1867 aveau să contribuie la formarea unei atitudini, precum cea descrisă deja, ci şi probleme de natură politică (pe unele deja le- 1 Paul Michelson, Conflict and Crisis. Romanian Political Development 1866-1871, New York and

London, Garland Publishing Inc., 1987, p. 220-221. 2 Încercarea din 4 iulie 1867 a lui Ştefan Golescu de a explica printr-o depeşă către diplomaţia

europeană măsura împotriva evreilor ca expresie a unui aflux de evrei veniţi de peste Dunăre şi pe care îi numeşte evrei vagabonzi, avea să producă proteste atât în ţară dar şi în diplomaţia europeană (Arhiva Diplomatică a M.A.E., fond Paris, Corespondenţă, 1867-1869, vol 3, fila 15).

3 Tatăl lui Carol, care vedea în el „un bărbat de mare talent, omul situaţiei şi al viitorului“ (Memoriile regelui Carol I ..., p. 209).

4 (Bucuria reînnodării unor relaţii cu presa franceză era comunicată şi soţiei sale. I.C. Brătianu scria către soţia sa de la Florica pe 17 octombrie: „Am legat firele cu „Viitorul Naţional“, „Le Siècle“, „Le Temps“, toată presa liberală va fi cu noi“ (M. Polihroniade şi Al.Ch. Tell, op. cit., p. 102). Informaţiile despre contactele pe care le are cu ziare precum „Viitorul Naţional“, „Le Siècle“, „Le Temps“ erau de natură să-i mai liniştească pe cei din ţară (C. Răutu, op. cit., p. 102).

5 A.N.R.D.J. Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar 21, f. 17. 6 Arhiva Diplomatică a M.A.E., fond Paris, 21 octombrie 1867, nepaginat. 7 Ibidem, fond Paris. 8 Ibidem, la 22 decembrie 1867, nepaginat.


am amintit), dar şi economică. Aflat la Paris, I.C. Brătianu depista faptul că, pe lângă reproşurile deja cunoscute, României îi era contestat dreptul de a putea încheia convenţii speciale cu Puterile Garante, în problemele care puteau să ajungă în fază de litigiu. Pentru că opoziţia cea mai puternică venea din partea Angliei şi Rusiei, un rol important în acţiunea de convingere a acestora îi revenea reprezentantului României de la Constantinopol, Al.G. Golescu, care, înştiinţat fiind de ceea ce se discuta la Paris, trebuia la rândul lui să îi convingă de justeţea revendicărilor româneşti pe ambasadorii celor două state.1

Deschisă la începutul lui ianuarie 1868, noua sesiune a Parlamentului avea să fie una din cele mai productive din perspectiva numărului mare de legi aprobate, arătând în felul acesta capacitatea liberalilor de a transpune ideile cuprinse în programele electorale în iniţiative legislative. Mesajul rostit de domnitor, pe 3 ianuarie, cu prilejul amintit, sublinia acordul existent între guvern şi legislativ, organizarea alegerilor într-o atmosferă considerată mai puţin agitată decât în alte dăţi, şi, nu în ultimul rând, o diminuare a presiunilor externe care se efectuaseră până atunci asupra României. Chiar dacă trasa guvernului ca responsabilitate aplicarea „principiului de libertate religioasă şi umanitară“2, apreciind problema evreiască drept una de natură economică, suveranul acorda din nou sprijinul necesar, moral, unui guvern care se afla în continuare sub stare de „asediu“. Anul 1868 însemna şi o nouă încercare de apropiere, de colaborare între diferitele facţiuni liberale care conştientizau dificultatea punerii în aplicare a principiilor lor enunţate fără realizarea unui compromis programatic.3 Expresii ale acestei noi situaţii erau alegerea lui Anastasie Fătu, preşedinte al Adunării Deputaţilor4, reprezentant al „Fracţiunii libere şi independente“ şi apropierea lui Mihail Kogălniceanu de grupul din jurul lui I.C. Brătianu, ilustrată prin discursul în care liberalul moldovean constata că „s-a schimbat faţa ţării“.5 În ciuda unor astfel de declaraţii şi gesturi politice, suspiciunile dintre liberalii de diferite nuanţe nu aveau să dispară. Astfel, adepţii grupării lui Nicolae Ionescu, cunoscând principiile enunţate de liberalii din jurul lui I.C. Brătianu, în mai multe întruniri publice, îi suspectau pe aceştia de nesinceritate în susţinerea măsurilor antisemite şi de pregătirea unui moment prielnic pentru o colaborare cu elementele de dreapta în vederea eliminării „fracţioniştilor“ din Parlament. Un succes important, chiar dacă simbolic, pentru familia liberală, îl reprezenta raportul Comisiei pentru redactarea răspunsului la Mesajul Tronului, care făcea trimitere la necesitatea întemeierii dinastiei pe baza instituţiilor democratice şi liberale, ce era adoptat cu 84 de voturi la 13.6

Contactele cu reprezentanţii diferitelor cercuri politice din Franţa şi nu numai, îl determinau pe I.C. Brătianu să adopte o atitudine mai moderată faţă de problema 1 G. Fotino, op. cit., p. 270. 2 „Monitorul Oficial“, nr. 2, 4 ianuarie 1868, p. 13. 3 A.N.R.D.J. Iaşi, fondul Petru Poni, nr. 467, 17 ianuarie 1868, f. 1. 4 Unul din membrii „Fracţiunii libere şi independente, conturată în jurul lui Nicolae Ionescu, îi

sugera lui Petru Poni ca liberalii radicali să-şi dovedească bunacredinţă prin sprijinul acordat unui membru al Fracţiunii pentru o funcţie importantă în Parlament (A.N.R.D.J. Iaşi, fondul Petru Poni, nr. 467, 17 ianuarie 1868, f. 1).

5 „Monitorul Oficial“, nr. 18, 24 ianuarie 1868, pp. 112-116. 6 Ibidem, nr. 18 din 24 ianuarie, 1868, p. 98.

22 Liviu Brătescu

evreiască a cărei evoluţie continuă în anii următori. Nemulţumirea provocată de această schimbare a liderului liberalilor radicali se manifesta prin formularea unor critici severe la adresa acestuia din partea grupării politice din jurul lui Nicolae Ionescu.1 Exprimând concepţia „Fracţiunii libere şi independente“ asupra relaţiei dintre români şi evrei, legea prezentată la 5/17martie 1868 de către 31 de deputaţi moldoveni producea un puternic deficit de imagine unui guvern ai cărui membri încercau, de la instalarea lor, îndepărtarea etichetei de „revoluţionari anarhişti“. Luând în considerare trimiterile pe care le făcea la limitarea aşezării evreilor în oraşe, interzicerea accesului în sate, privarea dreptului de proprietate asupra imobilelor, precum şi eliminarea de la practicarea unei serii de meserii, adoptarea unei asemenea legi cu putere retroactivă2 afecta chiar modul de percepere a României pe plan extern şi nu doar a unei formaţiuni politice. Interpelarea realizată de către deputatul Gheorghiu avea să dea posibilitatea guvernului să-şi exprime poziţia faţă de noua „provocare“ legislativă. Surprinzând poate pe unii, deranjând pe alţii, echipa ministerială condusă de Ştefan Golescu dezavua acest proiect, respins în Parlament cu ajutorul majorităţii deputaţilor.3

Dacă la începutul noului mandat la Ministerul de Interne, Brătianu manifesta o anumită libertate în declaraţiile şi acţiunile sale datorită majorităţii de care dispunea în Camera Deputaţilor, după prezentarea legii iniţiate de „fracţionişti“ avea să suporte consecinţele compromisului făcut la începutul anului 1868. În condiţiile în care cancelariile occidentale acordau după 1867 o atenţie deosebită modului în care era rezolvată de clasa politică românească problema evreiască, iniţiativa celor 32 de deputaţi moldoveni stârnea din nou mai multe controverse. Prezentat în permanenţă ca un revoluţionar şi un adept al republicii, de către diplomaţii francezi mai ales,4 Brătianu avea de făcut faţă unei situaţii dificile din mai multe motive. Mai întâi, datorită unei slabe prezenţe a adepţilor săi în Moldova, era nevoit să colaboreze mai departe cu Nicolae Ionescu. Exista în acelaşi timp şi o dificultate pe care am putea-o numi programatică, în sensul că măsuri, precum cele propuse de „fracţionişti“, erau greu de acceptat şi justificat de către o grupare politică, cum era cea a liberalilor radicali, care susţinuseră la 1848 emanciparea evreilor. În faţa acuzaţiilor care i se aduceau din toate părţile, Brătianu ţinea un important discurs în Cameră la 24 martie/5 aprilie 1868, în care, deşi nu realiza o clarificare a situaţiei create, exprima o opţiune. Prin intervenţia sa, I.C. Brătianu se deplasa, dacă putem spune aşa, dinspre liberalismul de factură europeană, susţinut multă vreme, spre un naţionalism economic. Pentru liderul liberalilor radicali, România, „victimă a invaziei străinilor“,5

1 Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între unire şi independenţă 1859-1877,

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1977, pp. 194-199. 2 Memoriile regelui Carol I..., vol. I, p. 229. Tensiunea este amplificată în această perioadă şi de

măsurile luate de autorităţile locale în unele oraşe prin care se încerca un control mai riguros asupra şcolilor evreieşti şi a programelor educaţionale ce se desfăşurau în aceste unităţi de învăţământ. Cum situaţia nu era apreciată ca fiind în conformitate cu legislaţia românească peste tot, există cazuri în care anumite şcoli sunt închise (A.N.R.D.J. Iaşi, fond Primăria, dosar 65, 1866, 10 aprilie 1868, f. 38).

3 „Monitorul Oficial“, nr 75, 30 martie 1868, p. 498. 4 Consulul francez de la Iaşi excela în acest sens (A. Stan, I.C. Brătianu ..., pp. 205-207). 5 „Monitorul Oficial“, nr. 75, din 30 martie, p. 497-498.


avea întreaga libertate de a iniţia acea legislaţie care să o ferească pe viitor de astfel de probleme. Cauzele pentru care se ajunsese în această situaţie erau, în viziunea sa, toleranţa românilor şi slăbiciunea guvernelor. În locul iniţiativelor legislative care să contribuie la o integrare a evreilor în societatea românească, Brătianu prefera să insiste pe impopularitatea unei legislaţii de tipul celei susţinute de către deputaţii moldoveni, în rândul puterilor europene. Aceasta părea să fie pentru ministrul de interne raţiunea pentru care legea trebuia abandonată.1 Dincolo de astfel de nuanţări, Brătianu nu ezita să catalogheze prevederile cuprinse în controversata initiaţivă legislativă drept „inumane şi neromâneşti“.2 În condiţiile în care existau destule semnale negative externe provocate de tema persecuţiilor evreieşti, liderul liberalilor radicali îşi eticheta partenerii de guvernare, datorită insistenţei lor pentru legea iniţiată de Al. Georgiu, ca fiind lipsiţi de patriotism. Protestele celor vizaţi de o asemenea intervenţie nu aveau să întârzie prea mult timp.3 Incoerenţa unor declaraţii şi lipsa unei legături dintre intervenţii, precum cea amintită, şi acţiuni concrete contribuiau la apariţia unor demersuri mult mai energice din partea diplomaţilor de la Bucureşti în frunte cu baronul Eder, în favoarea evreilor. Unele intervenţii scrise ale acestora erau însoţite chiar de copii ale dispoziţiilor date de primarii unor comune din Moldova pentru expulzarea unor familii de evrei fără a fi justificate în vreun fel. Atent la „mesajele“ care se transmiteau de regulă prin scrisorile primite de el la jumătatea lunii aprilie din partea diplomatului austriac (Eder), primul ministru Ştefan Golescu îşi exprima nu doar dezaprobarea faţă de astfel de gesturi din partea unor reprezentanţi ai statului român, dar şi speranţa că ministrul de interne I.C. Brătianu avea să ia în tim-pul cel mai scurt măsurile necesare pentru ca astfel de acţiuni ce puteau fi interpretate ca fiind antisemite4 să nu se mai repete. Preocuparea pentru modul în care era percepută România de opinia publică europeană şi Puterile Garante se datora faptului că unul din proiectele la care se gândea pentru perioada următoare era acela al abolirii jurisdicţiei consulare.5 În condiţiile atmosferei create de o legislaţie ce putea fi apreciată drept antisemită şi a nemulţumirilor provocate de îngăduinţa manifestată faţă de organizarea detaşamentelor bulgare, refuzul pe care îl aducea D. Brătianu de la Viena din partea cancelarului nu mai era o surpriză. Pretextul invocat era complexi-tatea deosebită a unei asemenea probleme, care ar fi presupus înainte de rezolvarea ei în sensul dorit de români, o deliberare comună a Puterilor Garante. Misiunea din capitala Imperiului Austro-Ungar era una dificilă şi datorită răspândirii zvonurilor, conform cărora România nu renunţase încă la ideea independenţei sale şi transformarea ei în regat.6

Privind cu atenţie la efortul depus de echipa liberală din jurul lui I.C. Brătianu pentru a nu fi percepuţi în exteriorul ţării ca un grup politic antisemit, dar şi la decizii administrative de tipul celor deja enunţate sau chiar la unele discursuri, ne întrebăm care mai era credibilitatea liderilor politici români în condiţiile în care se constata un

1 Ibidem, p. 497-498. 2 Ibidem, nr. 75 din 30 martie, p. 497-498. 3 Ibidem, nr. 76 din 31 martie 1868, pp. 498-504. 4 A.N.I.C., fond Carol I, Casa Regală, dosar 11, 1868, f. 1-5. 5 Ibidem, dosar 4, 1868, fila 1-4. 6 Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei ..., p. 195.

24 Liviu Brătescu

decalaj destul de mare între cele două planuri. Fără a merge prea departe de momentul „dialogului“ cu Eder, Brătianu oferea o mostră asupra duplicităţii sale în primăvara aceluiaşi an, 1868, când îşi însuşea discursul şi logica acestuia, susţinut de funcţionarii locali reclamaţi pentru abuzurile lor. Aşa era, de pildă, cazul sesizărilor făcute publice în privinţa unor nereguli din judeţul Galaţi, în cazul cărora Brătianu accepta în totalitate explicaţia prefectului de acolo privind nerespectarea de către evrei a legislaţiei poliţiei comunale1. Neputând rata un astfel de moment, opoziţia avea să iasă la atac insistând asupra contribuţiei pe care o puteau avea astfel de acte la imaginea negativă a ţării. Cel mai vocal era în acest moment P.P. Carp.2

Perfect conştient de legătura existentă între puterea unui om politic şi capacitatea lui de a comunica cu populaţia unei ţări, de a-i transmite mesaje, I.C. Brătianu întreprindea la mijlocul lunii aprilie o vizită în Moldova încercând să afle cauzele pentru care formaţiunea sa avea o slabă adeziune în această regiune a ţării, dar să se convingă şi de susţinerea pe care o aveau liderii fracţionişti. Vizita pe care o efectua la Iaşi şi Bacău avea să se finalizeze cu declanşarea unor puternice manifestaţii de contestare a autorităţii sale3. Deşi puţin obişnuit cu astfel de ipostaze, ministrul de interne liberal nu lua măsuri împotriva nemulţumiţilor pentru că aceasta contravenea chiar ideologiei pe care o promova. Chiar dacă pe parcursul exercitării unor funcţii guvernamentale Brătianu se mai îndepărta de la unele principii liberale, existau câteva precum libertatea tiparului, a presei, a întrunirilor pe care le respecta în mod deosebit. Când spunem asta nu înseamnă că ignorăm existenţa unor abuzuri şi în aceste direcţii, ci faptul că nu avem aici o legislaţie restrictivă.

Problema evreiască, pe lângă transformarea ei într-un indicator al gradului de modernizare a societăţii româneşti, devenea în această perioadă o modalitate de a realiza o presiune suplimentară asupra guvernului român. Dorind probabil să tempereze elanul liberalilor de la Bucureşti de a sprijini mişcările popoarelor din Balcani şi de a participa la diferite proiecte politice zonale, diplomaţi precum consulul general austriac, baronul Eder, amplifica uneori măsurile arbitrarii luate de autorităţi împotriva evreilor, generând astfel noi replici din partea României. Autorităţile de la Bucureşti erau astfel angrenate în permanenţă în efortul de a explica anumite intervenţii parlamentare sau de a prezenta raţiunile unor măsuri ale executivului.4 Având mai degrabă rol explicativ decât acela al unei replici, circulara trimisă de către Ştefan Golescu, în calitatea sa de ministru de externe, reprezentanţilor diplomatici ai României de la mijlocul lunii aprilie pe tema noilor incidente de la Bacău, ducea în cele din urmă la demisia sa din fruntea guvernului

1 La 16 aprilie 1868, I.C. Brătianu îi transmitea lui Ştefan Golescu faptul că trebuia avută încredere

deplină în informaţiile provenite de la prefectul judeţului Galaţi, deoarece acestea coincideau cu propriile lui informaţii. Exista şi o asigurare potrivit căreia nu vor fi admise acte de persecuţie. Utilizarea expresiei „nu trebuie să suferim vreun amestec în treburile noastre interne“ sugera destul de mult din stilul lui Brătianu de a face politică (Arhiva Diplomatică a M.A.E, fond Paris, dosar 3, nepaginat).

2 Chiar dacă tonul fusese unul radical, intervenţia lui Carp avea să fie primită pozitiv de către suveran, deoarece îi produsese impresia unui om politic sincer interesat de rezolvarea „problemei evreieşti“ (C. Gane, P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. I, Bucureşti, Editura Ziarului Universul, 1936, pp. 123, 124).

3 Memoriile Principelui Nicolae Suţu..., p. 383. 4 G. Fotino, op. cit., p. 421-422.


la 23 aprilie. Nefiind prima dată când Puterile Garante îşi manifestau vocal nemulţumirea pentru un act al guvernului român, surprindea însă rapiditatea de care dăduse dovadă suveranul1 în acceptarea predării mandatului de către şeful unui executiv contestat intern şi extern, dar care reuşise promovarea unei legislaţii importante.2

Renunţarea lui Ştefan Golescu la funcţia de prim-ministru era nu numai asumarea unei responsabilităţi pentru o criză provocată de circulara amintită, dar şi o încercare de ieşire din izolarea la care era supusă România. Majoritatea liberală existentă în Parlament a fost motivul pentru care domnitorul şi I.C. Brătianu credeau că era posibilă continuarea vechii formule guvernamentale, cu excepţia deja amintită a primului ministru. La fel de echilibrat ca şi fratele său, Nicolae Golescu, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, cunoscând atmosfera externă, considera de datoria sa să ceară scuze diplomaţiei europene pentru nota predecesorului său. În ciuda unui astfel de gest politic care stârnise numeroase critici din partea opoziţiei interne din rândurile căreia începe să facă parte şi „Fracţiunea liberă şi independentă“,3 guvernul avea să întâmpine în continuare numeroase critici pe plan extern. Cel vizat de criticile venite din afara ţării era I.C. Brătianu. Legătura care se formase în timpul celor doi ani de la preluarea tronului de către Carol şi identificarea unei viziuni comune în privinţa direcţiei care trebuia urmată de România, contribuia la punerea sub surdină, pentru încă o perioadă de timp, a tuturor sugestiilor venite din afară privind îndepărtarea din guvern a lui Brătianu

Chiar dacă suveranul avea încredere deplină în el, Brătianu îşi dădea seama că nu putea ignora multă vreme influenţa elitei evreieşti în cercurile politice occidentale şi posibilitatea pe care o avea aceasta de a prezenta, în continuare, România ca o ţară intolerantă.4 Din acest motiv, liderul liberal se angaja în cadrul unor discuţii din primăvara lui 1868 cu reprezentanţii Puterilor Garante de a răspunde favorabil solicitărilor formulate de evreii din Moldova.5 Într-un context care putea fi descris ca fiind unul ostil la adresa guvernului român, sunt totuşi manifestări care pot fi considerate de bunăvoinţă faţă de România, precum acceptatea participării acesteia la expoziţia universală de la Paris din 1867, cu un pavilion separat de cel al Imperiului Otoman,6 dar şi acte cu evidente consecinţe politice, precum semnarea Convenţiei poştale cu Prusia, iulie 1868, Convenţia telegrafică cu Rusia, august 1868, şi înfiinţarea agenţiilor diplomatice la Viena şi Petrograd.7

1 Carol îşi exprimase nemulţumirea pentru trimiterea acelei note circulare într-un moment în care el nu

era în ţară pentru a o autoriza, mai ales că era un act care atingea competenţele ce îi fuseseră stabilite prin Constituţie (Memoriile regelui Carol I..., p. 238-239).

2 Dintre legile promovate în această perioadă amintim: legea de vânzare a domeniilor statului, legea construirii drumurilor publice, legea pensiilor, legea de organizare a armatei (Paraschiva Cîncea, Mircea Iosa, Apostol Stan, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, pp. 178-181).

3 La 4 mai 1868, Nicolae Ionescu atacă guvernul pe tema notei trimise de Nicolae Golescu, în Senat, cerând explicaţii (Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei..., p. 203).

4 Memoriile regelui Carol I...., vol. I, pp. 239-240, 240-241. 5 Apostol Stan, I. C. Brătianu..., p. 207. 6 Ioan Scurtu, Carol I. Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. I, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 2001, p. 55. 7 Ibidem.

26 Liviu Brătescu

În ciuda cerererilor repetate ca I.C. Brătianu şi formaţiunea sa politică să se retragă de la guvernare, cea care avea să contribuie covârşitor la părăsirea puterii de către liberalii radicali era, ca în orice regim parlamentar, pierderea suportului oferit până atunci de legislativ. Reunind reprezentanţi ai conservatorismului şi liberalismului naţionalist, grupul opozanţilor obţinea o primă victorie prin aprobarea de către Senat, în iulie 1868, a unei moţiuni de cenzură la adresa executivului,1 ale cărei efecte erau însă anulate de votul de încredere pentru acelaşi guvern acordat de Camera Deputaţilor.

Presiunea sporită care se exercita asupra guvernului condus de Nicolae Golescu, nu îi determina pe liberalii din jurul lui I.C. Brătianu să se gândească la o retragere ba dimpotrivă, unii dintre ei, precum Dimitrie Brătianu, încercau să găsească modalităţi de contracare a acţiunilor de contestare a executivului de la Bucureşti. Profitând de relaţiile pe care şi le făcuse în perioada anilor 1848-1857, fratele mai mare al lui I.C. Brătianu încerca să depisteze cauzele atitudinii de ostilitate din partea unor cercuri politice franceze, dar şi pe iniţiatorii unui asemenea curent.2 Printre motivele de nemulţumire la adresa guvernului liberal, depistate în Franţa, erau decizia chemării în ţară a câtorva ofiţeri prusaci pentru instruirea armatei române şi renunţarea la contractul încheiat cu Godillot producătorul de armament, foarte influent în Franţa. Având astfel de informaţii, Brătianu nu se mulţumea însă doar să constate o anumită realitate, ci avansa şi câteva soluţii. Una dintre ele era, în condiţiile deja amintite, reluarea discuţiilor despre furnizarea de armament francez, mai ales că existau informaţii privind disponibilitatea părţii franceze de a recurge la reduceri de preţuri.3

La fel ca în alte situaţii şi fără a avea legătură cu încrederea în capacitatea intelectuală şi politică a lui I.C. Brătianu,4 Carol apela la dizolvarea legislativului şi convocarea unor noi alegeri, ca măsură pentru depăşirea unei crize ce se accentua tot mai mult. Ceea ce avea să ducă în cele din urmă la schimbarea guvernului liberal condus de Nicolae Golescu era semnalul transmis prin retragerea sprijinului politic pentru România şi de către Prusia. Atitudinea „agresivă“ a Austro-Ungariei faţă de România deranjată de sprijinirea mişcării românilor din Transilvania, urmată de cea a Franţei care vedea în fiecare gest politic al guvernului o mişcare de apropiere faţă de Rusia nu mai surprindeau, în timp ce replierea Prusiei în aceeaşi lună noiembrie 18685 în grupul contestatarilor6 avea să fie un semnal pentru Carol în privinţa posibilităţii de a mai susţine pe liderul liberalilor radicali. Distanţarea faţă de acesta avea să se petreacă treptat

1 „Monitorul Oficial“, nr. 148 din 2 iulie 1868, p. 919-920. 2 A.N.I.C., fond Brătianu, dosar 155-158, 1868, 23 septembrie, f. 2 faţă. 3 Ibidem, dosar 155-158, 1868, f. 3-5. Acelaşi neobosit Dimitrie Brătianu îşi exprima satisfacţia într-o

nouă telegramă faţă de I.C. Brătianu, pentru intenţia de înfiinţare în cadrul Ministerului de Externe a unui birou de presă care urma să asigure o anume fluiditate a ştirilor (Ibidem, f. 7 faţă).

4 Regele Carol I. Cuvântări..., p. 112-113. 5 La 23 noiembrie contele Keyserling, consulul prusac, comunica domnitorului instrucţiunile noi pe

care le primise de la Bismarck. Acesta avea să spună că o rămânere a lui I.C. Brătianu la guvern ar determina Prusia să nu mai sprijine politica urmată de guvernul român de până atunci (N. Corivan, Relaţiile diplomatice…, p. 235-236).

6 Un semnal în privinţa unei mai mari atenţii în privinţa politicii externe îl primea Carol chiar de la unchiul său Ioachim Napoleon Pepoli, care îi cerea în noiembrie 1868 să nu mai sprijine mişcarea insurecţională din Balcani, deoarece era în contradicţie cu intenţiile marilor puteri (A.N.I.C., fond Carol I, Casa Regală, dosar 43, f. 3, 1868).


prin mai multe discuţii cu I.C. Brătianu pe parcursul lunii octombrie şi noiembrie. La capătul acestora, Nicolae Golescu prezenta la 15 noiembrie 1868 demisia sa şi a întregului guvern pe care îl condusese pentru o scurtă perioadă de timp. Numirea lui Dimitrie Ghica a doua zi în funcţia de prim-ministru1 avea să marcheze trecerea la o nouă etapă în viaţa politică a României, dar şi a formaţiunii politice din jurul lui I.C. Brătianu pentru care începea o lungă perioadă de opoziţie.

Provocată în special de pierderea sprijinului extern, retragerea echipei liberale din jurul lui Nicolae Golescu nu avea să fie o lecţie asimilată prea repede de clasa politică de la Bucureşti. Venit într-un climat de suspiciune maximă faţă de statul român, guvernul D. Ghica – Mihail Kogălniceanu, expresie a compromisului la care se ajunsese între liderii cei mai importanţi ai momentului, nu avea cum să reprezinte o schimbare fundamentală faţă de politica internă şi externă dusă de guvernul Nicolae Golescu. Exemplul cel mai elocvent avea să-l ofere chiar declaraţia din 16/28 noiembrie 1868 prin care noul guvern îşi exprima hotărârea de a nu tolera persecuţiile împotriva evreilor, dar nici ca „România să fie populată de colonii evreieşti“. Presiunile sociale şi politice interne „obligau“ noul guvern la unele măsuri restrictive faţă de evrei, la puţin timp după preluarea puterii.2 Fără prea multe reţineri în a vorbi despre necesitatea unor astfel de politici în perioada în care se afla la guvernare, Brătianu, ajuns în opoziţie, era ceva mai atent la modul cum era perceput şi din acest motiv avea să respingă acuzele adversarilor săi referitoare la caracterul antisemit al unora din deciziile sale ministeriale.3

Dincolo de jocul politic obişnuit, mult mai important este credem faptul că liberali şi conservatori, în egală măsură, percepeau evreul şi în anii următori ca un element străin faţă de care manifestă preocuparea de a-l asimila sau de a-l păstra într-o zonă bine delimitată a societăţii.4 Nu doar reprezentanţi ai clasei politice româneşti sunt preocupaţi de tipul de relaţie existent între români şi evrei, ci şi cunoscuţi „activişti“ ai drepturilor evreilor, precum Adolphe Cremieux. El este cel care, practic din postura de preşedinte al „Alianţei Israelite Universale“ şi senator al Franţei, păstra pe agenda politică internaţională problema statutului juiridic internaţional al evreilor din România. Presiunea exercitată asupra statului român în vederea rezolvării în sens pozitiv a doleanţelor evreilor avea să crească în cursul anului 1877, atingând punctul 1 „Trompeta Carpaţilor“, nr. 683, din 21 noiembrie, an 6, 1868, p. 1. Revista politică comentează

plecarea guvernului liberal şi venirea celui de centru condus de D. Ghica, „în fine s-a închinat steaua lui Vihlain: 11 februarie a recunoscut de mai mare pe fratele său pe 2 mai. Este natural ca întotdeauna dreptatea, mai curând sau mai târziu să iasă la iveală, şi era foarte natural ca, deşi cam târziu, edificatorii să vină într-o zi să gonească pe dărâmători. Trebuie în fine să vină să pună mâna la mână dintre miniştrii lui 2 mai“ (Apud Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 310-311).

2 Kogălniceanu, în calitate de ministru de interne, emitea noi circulare vizând interdicţia de a se stabili străini, dar mai ales evrei în mediul rural şi de a practica cârciumăritul sau de a ocupa poziţia de perceptori fiscali (Cătălin Turliuc, Statutul juridc al naţionalităţilor din România 1866-1878, în Modernizare şi construcţie naţională în România. Rolul factorului alogen, 1832-1918, Junimea, 2002, coord. Dumitru Ivănescu, Dumitru Vitcu, Cătălin Turliuc, p. 188).

3 A.N.I.C., microfilme colecţia Franţa, rola 14, c. 271, 275. 4 Un exemplu în acest sens îl reprezintă apariţia în 1873 a unei legi iniţiate de conservatori pentru

băuturile spirtoase care interzicea evreilor să aibă cârciumi sau debite de spirtoase la sate (Gabriel Asandului, Istoria evreilordin Romania 1866-1938, Iaşi, Institutul European, 2003, p. 23).

28 Liviu Brătescu

culminant în timpul Congresului de la Berlin din 1878. Solicitările diplomaţiei europene după 1878 pentru modificarea articolului 7 din Constituţie nu doar că nu aveau să rezolve problema acordării cetăţeniei române etnicilor evrei, dar aveau să alimenteze şi mai mult teoria potrivit căreia exista o adevărată conspiraţie împotriva României în cadrul căreia evreii aveau un rol bine determinat. Luările de poziţie exprimate după 1878 arătau clar că, pentru o populaţie şi o clasă politică ce suferise numeroase sacrificii materiale şi umane în timpul războiului din 1877-1878, condiţionarea recunoaşterii independenţei de către puterile europene de modificarea unei situaţii interne era un fapt greu de acceptat. Soluţia găsită de factorii decizionali de la Bucureşti pentru a scăpa de presiunea externă, acordarea individuală a cetăţeniei arătau mai mult abilitatea acestora de a ocoli rezolvarea unei probleme şi mai puţin dorinţa de a o rezolva definitiv.

Venit pe tronul României într-un moment de maximă tensiune politică şi de criză economico-socială, Carol de Hohenzollern avea de rezolvat câteva probleme esenţiale pentru funcţionarea normală a statului. Unele dinte ele ţineau de asigurarea unei anumite stabilităţi politice, altele de o accelerare a procesului de modernizare a economiei şi, nu în ultimul rând, o parte a energiei sale avea să fie îndreptată spre modificarea statutului juridic internaţional al ţării. În acelaşi timp însă, două probleme nerozolvate de vechiul regim aveau să stea pe agenda clasei politice româneşti declanşând numeroase şi vii dezbateri. Când spunem asta avem în vedere problema centralizării, respectiv descentralizării statutului român, şi ceea ce avea să fie numită problema evreiască. Dacă prima jumatate a secolului al XIX-lea se caracteriza prin existenţa unor incidente locale între etnicii evrei şi români, după revoluţia de la 1848 elita politică românească începea să se poziţioneze faţă de statutul evreilor într-un mod din care reieşea o disponibilitate redusă de a acorda drepturi politice acestora. Comparând prevederile documentelor programatice din timpul revoluţiei de la 1848, precum Proclamaţia de la Islaz, cu binecunoscutul articol 7 al Constituţiei din 1866, se poate observa o importantă involuţie.

Dacă până la 1866 problema evreiască se afla în atenţia clasei politice româneşti, a elitei intelectuale care simţea nevoia să dezbată această probelemă, să se poziţioneze într-un anume fel, după 1866 ea se translata destul de mult în plan extern, devenind apoi un factor de presiune asupra liderilor de la Bucureşti şi contribuind astfel la ruperea de alianţe, căderi de guverne şi izolări ale unor oameni politici români în plan internaţional. Criza politică din anii 1867-1868, terminată prin căderea guvernului liberal radical, avea să scoată în evidenţă existenţa unor solidarităţi nebănuite între anumiţi participanţi la jocul politic care se remarcaseră pe parcursul mai multor ani, prin luările lor de poziţie faţă de problema evreiască, existenţa unor mari diferenţe între adevăratele lor convingeri şi acoperirea lor verbală, dar şi o modalitate aparte de a concepe relaţia cu alteritatea. Numeroasele presiuni externe aveau să se dovedească insuficiente pentru producerea unei schimbări interne care avea să mai aştepte o bună perioadă de timp până la materializarea ei.

„Celălalt“ în constituţionalismul românesc. Studiu asupra relaţiilor dintre majoritate şi minorităţi

Florin ABRAHAM

Abstract

The „Other“ in Romanian Constitutionalism The Study analyses the issue of relations between majority and minorities in

Romania, having as grounds the fundamental laws in the period 1866-2003. The research hypothesis is that each constitutional text reflects the vision and interests of the political leadership (broadly understood) at a certain moment in time. The study of constitutional texts is important because fundamental laws contribute to the creation of some social practices, even if a part of them precede some constitutions.

In the beginning, the author presents the historical context in which each of the eight constitutions of Romania was achieved. The analysis of the constitutional texts takes into account, for the beginning, the way in which the identity Self is defined. Afterwards, the alterity relation is studied, from the perspective of defining citizenship, the role of the ethnic group and confession as well as of the structuring of the administrative-territorial space.

One of the study’s conclusions is that the constitutional authorities of the state oscillated between the civic and the ethnic definition of the nation and from that ambiguity or polysemy of some words, such as „nation“ or „people“ one can deduce the political, and implicitly identity, dilemmas of the relation between majority and minorities. The main source of this dilemma can be found in the very historical process of the Romanian nation formation, in which the civic and the ethno-cultural options coexist due to the multi-ethnic structure of the population.

1. Preambul – de ce „Celălalt“?

Evaluarea istoriografică a chestiunii minorităţilor – fie că este vorba de cele rasiale, etnice, religioase sau politice – reprezintă o preocupare importantă a ultimelor decenii. Într-un sens mai larg, interesul crescut al cercetătorilor din domeniul ştiinţelor sociale, al istoriei, filosofiei sau al dreptului trebuie căutat în transformările politice de după Al Doilea Război Mondial, în contextul dispariţiei imperiilor coloniale şi al evanescenţei problematicii drepturilor omului după semnarea Actului final de la Helsinki. Mai recent, după căderea sistemului bipolar, tematica minorităţilor a devenit şi mai proeminentă prin asocierea sa cu procesul democratizării societăţilor post-totalitare. Intensificarea interacţiunilor culturale, în

30 Florin Abraham

cadrul mai amplu a ceea ce este denumit „fenomenul globalizării“ a determinat creşterea sensibilităţii faţă de chestiunile identitare.

Marile evenimente ale secolului XX au determinat reorientarea agendei reflecţiei filosofice, respectiv a metodelor de cercetare în ştiinţele socio-umane. Al Doilea Război Mondial, Holocaustul, decolonizarea sau mişcările anti-segregaţioniste din Statele Unite sunt evenimente şi procese istorice în urma cărora interesul gândirii filosofice a fost transferat dinspre relaţia omului cu natura spre implicaţiile conflictului individului cu sinele şi cu semenii. Având ca substanţă ideatică operele unor filosofi precum Kierkegaard, Husserl şi Heidegger, autori precum Jean-Paul Sartre, Albert Camus sau Maurice Merleau-Ponty au dezvoltat existenţialismul. „Celălalt“ este o temă-cheie a filosofiei de orientare existenţialistă. Emmanuel Levinas1 este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie care au influenţat agenda cercetării istorice, a şcolii Annales în primul rând. Astfel, tema „Celuilalt“ s-a inserat, pas cu pas, în agenda cercetării din ştiinţele socio-umane, fie că este vorba de istorie, sociologie sau psihologie socială2. Problematicii mai largi a identităţii i s-au conferit noi perspective odată cu apariţia post-structuralismului şi influenţa sa asupra lingvisticii şi antropologiei. Unghiurile din care a fost şi este încă abordată tema identităţii au devenit multiple şi inerent confuze. Deconstructivismul şi consecinţa sa directă, pretenţia demitizării „istoriei“, „faptelor“, „realităţii“ s-au transformat într-o modă intelectuală în cadrul comunităţii cercetătorilor în ştiinţele sociale, având însă efecte stimulatoare asupra domeniului, generând inerente controverse. Conceptul-cheie, cel de „identitate“ este supus unei necesare examinări. Una dintre întrebările importante este dacă nu cumva termenul de „identitate“, de inspiraţie existenţialistă, introduce mai multe confuzii decât clarificări, deoarece identitatea este ceva atribuit, ceva exterior, nu ceva care să existe în sine. Întrezărim aici disputa clasică dintre nominalişti şi realişti, asupra căreia nu insistăm în acest cadru. Este relevantă pentru analiza noastră observaţia că studiul identităţii, în primul rând al celei naţionale, văzută ca un fenomen de atribuire de semnificaţii, a germinat o întreagă direcţie de cercetare, prin Benedict Anderson3 şi cercetătorii influenţaţi de curentul deconstructivist. Chiar dreptul internaţional, unul din fundamentele organizării lumii contemporane, este supus analizei prin grila identitară, impregnată de o asumată dimensiune etică4.

1 Emmanuel Levinas, Între noi, trad. Ioan Petru Deac, Bucureşti, ALL, 2000; Idem, Autrement

qu'être ou au-delà de l'essence, Phaenomenologica 54, The Hague and Boston: Martinus Nijhoff, 1974.

2 Adrian Neculau (coord.), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iaşi, Polirom, 1996. 3 Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of

Nationalism, London, Verso, 1991. Vezi şi Ana Maria Alonso, The Politics of Space, Time and Substance: State Formation, Nationalism and Ethnicity, în „Annual Review of Anthropology“, Vol. 23, 1994, pp. 379-405.

4 Vezi Sébastien Jodoin, International Law and Alterity: The State and the Other, în „Leiden Journal of International Law“, Vol. 21, 2008, pp. 1–28. Autorul realizează o analiză plecând de la tezele lui Levinas, criticând perspectiva potrivit căreia dreptul internaţional asumă existenţa naturală a statelor. Sébastien Jodoin indică faptul că alteritatea în raport cu statul este reprezentată de cetăţeni, organizaţii inter-guvernamentale, ONG-uri, sau organizaţii transnaţionale.

„Celălalt“ în constituţionalismul românesc 31

Aceste consideraţii preliminare au rolul, în opinia noastră, de a înţelege contextul în care se discută despre tematica alterităţii precum şi provocările pe care le incumbă studiul acesteia pe o durată de aproape un secol şi jumătate, având ca sursă primară textele constituţionale ale României din perioada 1866-2003. Întrebările de la care plecăm în acest studiu sunt ce înseamnă „Celălalt“, în raport cu cine se defineşte identitatea, cine este „Sinele“ în context constituţional? De asemenea, ne propunem să răspundem la întrebarea despre cum sunt stabilite raporturile dintre drepturile şi responsabilităţile cetăţeanului, prin raportare la „dreptul la diferenţă“?

Ipoteza noastră este aceea că fiecare text constituţional reflectă viziunea şi interesele conducerii politice (înţelese într-un sens larg) de la un moment dat, iar definirea „Celuilalt“ poate fi analizată atât prin studierea prevederilor existente într-o constituţie, cât şi a unora care nu se mai regăsesc în legea fundamentală, prin raportare la un text anterior. Studierea textelor constituţionale este importantă deoarece legile fundamentale contribuie la crearea sau întărirea unor practici sociale.

Studiul este construit pe două axe: mai întâi realizăm o prezentare sintetică a cadrului politic în care au fost adoptate textele constituţionale, iar nucleul cercetării constă în analiza propriu-zisă a alterităţii1, aşa cum reiese aceasta din legile fundamentale ale statului român.

2. Contextul politic al realizării constituţiilor

În perioada 1866-2003 statul român a fost organizat prin opt acte fundamentale, dintre care cele din 1866, 1938, 1948 şi 1991 pot fi considerate „constituţii revoluţionare“, în măsura în care fundamentează crearea unui stat, respectiv schimbarea sistemului politic. În sens strict cronologic, constituţiile nu creează imediat o nouă realitate, ci sunt conformarea unui raport de forţe (geo-) politic de la un anumit moment istoric. Legile fundamentale de tip revoluţionar au însă un rol de tip conservator, de prezervare a unui anumit statu quo politic şi ideologic. Dimpotrivă, constituţiile rezultate în urma revizuirii unora anterioare marchează transformarea, adesea sinonimă cu progresul, însă nu printr-o strategie revoluţionară ci prin una evoluţionistă. Este cazul constituţiilor din 1923, 1965 şi 2003.

Înainte de realizarea unei prime constituţii, în sensul unei legi fundamentale a unui stat, în istoria politică a românilor pot fi identificate proiecte sau acte politico-juridice precum Supplex Libellus Valachorum, Memoriul „Cărvunarilor“, Regulamentele Organice, Dorinţele partidei naţionale din Moldova, Proclamaţia de la Islaz, Moţiunea de la Blaj, Convenţia de la Paris sau Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris care au obligat elitele intelectuale şi politice naţionale să reflecteze profund asupra a ceea ce ar trebui să fie constituţia unui stat naţional şi suveran2. Idealul organizării statale pe principii constituţionale a reprezentat un

1 Alteritatea reprezintă caracterul a ceea ce este diferit, străin, ceea ce se situează la polul celălalt;

dimpotrivă, identitatea este caracteristica a tot ceea ce se aseamănă, se identifică. De cunoaşterea celuilalt depinde cunoaşterea de sine, identitatea definindu-se prin diferenţă, prin raportarea la ceva diferit.

2 Angela Banciu, Istoria constituţională a României: deziderate naţionale şi realităţi sociale, Bucureşti, Lumina Lex, 2001.

32 Florin Abraham

obiectiv strategic al elitelor naţionale şi înainte de 1866, „constituţia“ fiind un termen-cheie al imaginarului politic1.

Actul fundamental din 1866 a încorporat mai multe influenţe şi experienţe istorice: acordul „boierilor pământeni“, liberali şi conservatori, de a evita o nouă experienţă autoritară precum cea realizată de domnitorul Cuza; fragilitatea politică, economică şi militară a unui stat aflat încă sub suzeranitatea, fie şi formală a Imperiului Otoman; existenţa unor importante comunităţi etnice româneşti aflate în graniţele Ungariei şi Austriei, respectiv Imperiului ţarist; nevoia de a include în organizarea statului tezele mature ale mişcărilor revoluţionare din 1848-49, precum şi intenţia de racordare la valorile Occidentului, prin copierea Constituţiei belgiene din 1831, considerată a fi printre cele mai liberale din Europa. Prin numeroase din prevederile sale, Constituţia din 1866 trădează nesiguranţa elitelor unei naţiuni în formare, care încearcă să găsească un echilibru între valorile democratice, la standardele secolului al XIX-lea şi nevoia acută de protecţie, fie în raport cu ameninţările externe fie cu acelea din interior. Până la formarea României Mari în 1918 principala minoritate în regatul românesc a fost cea evreiască, iar acest lucru a fost vizibil în dezbaterile care au însoţit modificările textului constituţional în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Constituţia din 1923, deşi din punct de vedere al procedurii de adoptare şi al referinţelor politice ale epocii se considera a fi doar era o variantă adusă la zi a legii fundamentale anterioare, care cunoscuse şi ea câteva modificări în 1879, 1884 şi 1917, include transformarea radicală a votului universal, prin renunţarea la cel cenzitar, precum şi pe cea anterioară a ieşirii de sub suzeranitatea otomană. Menţinerea pilonilor Constituţiei din 1866 în privinţa modului de conceptualizare a raportului drepturi/responsabilităţi nu reflectă doar un anumit spirit al epocii în Europa, ci şi nesiguranţa sporită a unui stat mai mare şi mai puternic dar ale cărui elite resimţeau atât pericole interne cât şi externe.

Abrogarea regimului democraţiei parlamentare de către Carol al II-lea, şi consfinţirea acestei decizii prin Constituţia din 1938 reflectă nesiguranţa monarhului dictatorial în raport atât cu partidele politice democratice şi extremismul de factură legionară cât şi faţă de presiunile puterilor revizioniste, aflate în plină ascensiune. Constituţia carlistă, deşi păstrează mult din aparenţa monarhiei constituţionale, în realitate realizează concentrarea autoritară a puterii, prin dezechilibrarea raportului drepturi-obligaţii şi desfiinţarea mecanismelor de control reciproc al puterii, anulând principiile unui autentic regim reprezentativ.

Un deceniu mai târziu, Constituţia din aprilie 1948 reflectă perioada de tranziţie de la democraţia reprezentativă la sistemul totalitar, interludiu denumit în mod

1 Asupra temei formelor pre-constituţionale ale gândirii politice româneşti există deja o bogată

literatură de specialitate. Vezi Daniel Barbu, O arheologie constituţională românească – studii şi documente, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000; Idem La Cité des Ro(u)mains. Un projet roumain de constitution imprimé à Bruxelles en 1857 [Emanoil Chinezu, Constituţiunea României reintegrată, sau schiţă pentru o constituţiune în România]“, în „Studia Politica. Romanian Political Science Review“, vol. VIII, 2008, nr. 1, pp. 147-188; Radu Carp, Ioan Stanomir, Laurenţiu Vlad, De la „pravilă“ la „constituţie“, Bucureşti, Nemira, 2002.


eufemistic „democraţie populară“1. Legea fundamentală conţine ambiguităţile unei epoci în care puterea comunistă nu era pe deplin consolidată, Războiul Rece devenise o certitudine, dar transformarea sistemică în sens totalitar nu era încă realizată. Actul fundamental din 1952 este constituţia comunismului stalinist victorios, în care societatea este dominată şi controlată de partidul-stat, iar fundamentele constituţionalimului „burghez“ sunt înlocuite de cele ale marxism-leninismului. Dintr-un document care statuează valori şi principii, Constituţia din 1952 se transformă într-un act fundamental cu valoare propagandistică. Textul constituţional din 1952 exprimă, totodată, ficţiunea abolirii clivajelor etnice, în favoarea celor de clasă, fiind şi cea mai deschisă spre acordarea unor mecanisme de autogestiune comunităţii minoritare celei mai importante, etnia maghiară.

Decizia puterii comuniste de a da în anul 1965 o nouă constituţie se dorea a fi un pas pentru reconcilierea nomenclaturii comuniste cu societatea românească, în condiţiile în care fuseseră realizaţi paşi simbolici pentru o variantă naţională a regimului comunist. Sunt eliminate o parte din dogmele marxist-leniniste ale precedentelor două constituţii, dar statul totalitar respiră prin modul de organizare al instituţiilor, structurarea libertăţilor şi a obligaţiilor cetăţenilor. Renaţionalizarea discursului politic a însemnat şi acceptarea realităţii existenţei clivajului etnic, perspectiva centralistă fiind evidenţiată şi la nivelul Constituţiei, ca urmare a desfiinţării instituţiilor care întreţineau iluzia autonomiei pentru comunitatea maghiară, deoarece nu poate fi vorba de o autonomie reală în cadrul unui stat centralizat în care puterea este exercitată în mod dictatorial.

După îndepărtarea regimului Ceauşescu, societatea românească şi-a recâştigat suveranitatea şi prin aceasta libertatea, dar statul era la dimensiuni semnificativ mai mici decât la sfârşitul Primului Război Mondial, iar securitatea sa nu mai era ancorată în niciun sistem de putere care să-i garanteze în mod real integritatea. Insecuritatea era un sentiment dominant în rândul elitelor rezultate din Revoluţie şi alegerile din 20 mai 1990: atât faţă de posibile acţiuni revizioniste, având exemplul tensiunilor din Iugoslavia vecină, cât şi faţă de fantoma reinstaurării monarhiei. Rezultatul a fost o Constituţie dezetnicizată, în sincronism cu valorile democraţiei liberale, dar cu un sistem al puterilor ambiguu, cu un preşedinte inspirat după modelul monarhului republican francez, emasculat însă de competenţele titularului de la Palatul Élysée, dar mai apropiat în mod funcţional de semi-prezidenţialismul republicilor post-sovietice. Forma din 2003 a Constituţiei din 1991 nu a adus modificări esenţiale nici sub raportul echilibrului puterilor nici al redefinirii raporturilor dintre drepturi şi obligaţii, ci doar clarifică o parte a elementelor de ambiguitate relevate de viaţa politică, introducând totodată prevederi necesare apartenenţei României la Uniunea Europeană, privind transferul şi împărţirea suveranităţii.

1 Vezi şi Ioan Stanomir, 23 august 1944 – 30 decembrie 1947. Regimuri politice şi regimuri

constituţionale, în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. IV, nr. 3, 2004, pp. 609-629.

34 Florin Abraham

3. Radiografia textelor constituţionale

Considerată de unii drept o veritabilă constituţie, de alţii doar un important act politic, Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848 sintetizează nu doar principalele obiective ale elitelor naţionale din epoca paşoptistă, ci constituie un referenţial programatic şi identitar pentru societatea românească de până la Primul Război Mondial. O simplă lectură a textului programatic oferă sinteza principalelor teme ale construcţiei alterităţii: „egalitatea drepturilor politice“ (pct. 2); „emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire“ (pct. 13); „desrobirea ţiganilor prin despăgubire“ (pct. 14); „instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele“ (pct.16); „emancipaţia Izraeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă“ (pct.21). Identificăm astfel două axe ale construcţiei alterităţii: social-politică şi cultural-etnică. Un prim obiectiv al elitelor moderniste în epoca paşoptistă era abolirea regimului de stări moştenit din epoca feudală prin realizarea unui nou contract social în cadrul tinerei naţiuni române, bazat pe principiul egalităţii drepturilor politice. Derivat din primul ţel, al doilea scop are o dimensiune implicit etnică, vizând integrarea ţiganilor şi evreilor în naţiunea română. Cele două dimensiuni ale identităţii, social-politică şi cultural-etnică vor structura arhitectura textelor constituţionale până în la noul act fundamental din 1948. Tensiunea imanentă dintre cele două componente ale identităţii politice româneşti s-a regăsit atât în ambiguitatea definirii Sinelui cât şi a relaţiei de alteritate cu un Celălalt, având contururi adesea imprecise. Efectele ambiguităţii originare în stabilirea graniţelor între definirea etnică şi cea civică a naţiunii sunt identificabile inclusiv în tezele Constituţiei din 19911.

a) Definirea Sinelui identitar Dorim să precizăm încă de la început că analiza extinsă a codificării Sinelui

majoritar în textele constituţionale româneşti ar presupune aducerea în discuţie a principalelor teze ale teoriilor constituţionale şi folosirea unui aparat conceptual extins, pentru o înţelegere nuanţată a problemei identităţii2. Din motive care ţin de economia internă a cercetării ne limităm la studierea definirii Sinelui naţional prin identificarea depozitarului suveranităţii în cazul fiecărei constituţii. Considerăm că relaţia de alteritate majoritate-minoritate poate fi studiată descifrând Sinele majoritar

1 Desigur, graniţele între definirea civică şi etnică a naţiunii sunt fluide, acestea reprezentând mai

degrabă tipuri ideale decât cazuri care să poată fi întâlnite în realitate într-o formă pură. Pentru o încercare de sistematizare a dezbaterilor privind concepţia etnică şi cea civică a naţiunii vezi Victor Rizescu, Some Distinctions within Classical Distinction. On the Civic and Ethnic Conceptions of the Nation, în „Studia Politica. Romanian Political Science Review“, vol. I, 2001, nr. 4, pp. 1091-1102.

2 Dintr-o foarte bogată literatură din domeniul teoriei politice vezi George Klosko, History of political theory: an introduction, 2 vols., Fort Worth: Harcourt Brace College Publishers, 1993; Stephen Macedo, Liberal virtues: citizenship, virtue, and community in liberal constitutionalism, Oxford, New York: Clarendon Press; Oxford University Press, 1991; Evelyne Pisier (coord.), Istoria ideilor politice, Timişoara, Amarcord, 2000.


prin raportare la suveranitate, concept care codifică esenţa identităţii forţelor politice şi intelectuale care au creat o constituţie1.

Prin Constituţia din 18662 se introduce regimul reprezentativ, suveranitatea fiind considerată un atribut al naţiunii: „Art.31 To(a)te puterile Statului emană de la naţiune care nu le po(a)te esercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile asedate în Constituţiunea de faciă“. Acest text este preluat şi în Constituţia din 19233, la art.33. Folosirea conceptului neutru de „naţiune“ trebuie corelată însă cu alte prevederi constituţionale din 1866/1923, precum şi cu utilizarea termenului de „popor român“ în contexte care indică faptul că termenii de „naţiune“ şi „popor“ sunt consideraţi a avea o valoare juridică echivalentă.

Logica textului constituţional din 19384 indică renunţarea la constituţia de tip contractual, între popor şi rege, reprezentat prin parlament, pentru a se trece la forma regimului autoritar în care regele utilizează plebiscitul pentru legitimarea voinţei sale5. În mod formal, suveranitatea aparţine „naţiunii“, dar acesteia i se dă un evident sens etnicist, adăugându-se în art. 29 particula „română“, iar prin articolul 30 se renunţă la principiul „regele domneşte, dar nu guvernează“ regele fiind considerat „Capul Statului“. Ruperea echilibrului dintre definirea civică şi conceptualizarea etnică a naţiunii în cadrul constituţiei carliste este sintetizată în art.4 („Toţi Românii, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa Statului nu poate vieţui.“), prin care individul este subordonat statului, consacrându-se totodată primatul etnic românesc. Prin discursul constituţional asumat de regele Carol al II-lea sunt exacerbate tendinţele exclusivist-etnice prezente şi în legile fundamentale anterioare, trecându-se de la logica alterităţii potenţial incluzive la cea a diviziunii şi excluderii. Este evidentă preluarea în substanţa constituţională a valorilor naţionaliste intens promovate de Mişcarea Legionară şi alte organizaţii extremiste.

Legile fundamentale din 1948, 1952 şi 1965 consacră primatul ideologiei marxist-leniniste asupra teoriei contractului social. În art.2 al Constituţiei din 19486 se prezintă mitul fondator al „democraţiei populare“: „Republica Populară Română a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascis-mului, reacţiunii şi imperialismului“. Este evidentă folosirea teoriei dictaturii proleta-riatului în definirea „poporului“, proletariatul fiind considerat drept partea cea mai „conştientă“ şi mai „avansată“ a acestuia. Ca atare, art. 3 al Constituţiei („În Repu-blica Populară Română întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine

1 Vezi şi Giovanni Sartori, Ingineria constituţională comparată. Structuri, stimulente şi rezultate,

Bucureşti, Editura Mediterana 2000, 2002, passim. 2 Constituţiunea din 1866, în „Monitorul – jurnal oficial al României“, nr. 142 din 1/13 iunie 1866. 3 Constituţiunea din 1923,în „Monitorul Oficial“, nr. 282 din 29 martie 1923. 4 Constituţiunea din 1938, în „Monitorul Oficial“, nr. 48 din 27 februarie 1938. 5 Ioan Stanomir, Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938, în „Studia Politica. Romanian

Political Science Review“, vol. I, 2001, nr. 2, pp. 367-385. 6 Constituţia Republicii Populare Române 1948, în „Monitorul Oficial“, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.

36 Florin Abraham

poporului. Poporul îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret.“) trebuie înţeles ca o explicitare a prevederii ante-rioare: suveranitatea aparţine „poporului“, dar acesta înseamnă „clasa muncitoare“, care, în virtutea doctrinei leniniste, îşi delegă puterea unei elite revoluţionare, parti-dului comunist. În fapt, „poporul“ este substituit prin „proletariat“, iar acesta prin partidul comunist.

Tezele marxist-leniniste expuse într-o formă sintetică în legea fundamentală din 1948 sunt prezentate într-o formă lărgită în Constituţia din 19521, în preambul şi primele patru articole. Statul comunist nu este constituit pe criterii civice (statul democratic) sau etnico-rasiale (statul fascist), ci pe cele de clasă: „Art.1 Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate.“, corelat cu „Art. 2 Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare.“

Mitul fondator expus în precedenta constituţie este lărgit şi ideologizat şi mai mult în textul din 1952: „Art.3 Republica Populară Română s-a născut şi s-a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele de la oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român.“ Prin acest articol, în nucleul identitar al suverantităţii naţionale, alături de antifascism şi antiimperialism este inclus şi rolul unui stat străin: Uniunea Sovietică. Un asemenea text este menit a legitima satelizarea României de către URSS. În 1952 se renunţă la teoria unei pseudo-reprezentări care era menţionată în constituţia anterioară, pentru a se trece la organizarea statului pe principiul sovietelor, adică al partidului-stat: „Art.4 În Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare. Sfaturile Populare constituie baza politică a Republicii Populare Române“.

Obiectivul politic al conducerii comuniste din România în preajma anului 1965 a fost ieşirea din subordonarea faţă de Uniunea Sovietică şi realizarea unui regim naţional-comunist. Acest scop este evidenţiat de prevederile Constituţiei din 19652: România nu mai este o republică „populară“, ci una socialistă, care rămâne în continuare „a oamenilor muncii de la oraşe şi sate“, dar statul este „suveran, independent şi unitar“ iar „Teritoriul său este inalienabil şi indivizibil“ (art.1). Suveranitatea aparţine „poporului“, dar puterea comunistă a simţit nevoia să precizeze că acesta este „liber şi stăpân pe soarta sa“ (art.2). La fel ca şi în precedentele două constituţii comuniste, „Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească“, însă, de data aceasta „În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate -, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism“. Identificăm astfel două axe ale alterităţii în raport de

1 Constituţia Republicii Populare Române 1952, în „Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a

Republicii Populare Române“, nr. 1 din 27 septembrie 1952. 2 Constituţia Republicii Socialiste România 1965, în „Buletinul Oficial al R.S.R.“, nr. 1 din 21

august 1965.


care se construieşte Sinele naţional în legea fundamentală din 1965: pe de-o parte Uniunea Sovietică, care nu mai apare nominalizată, dar care este prezentă în subtext, iar de cealaltă parte categoriile („clasele reacţionare“ cum erau denumite) care au fost excluse din corpul naţiunii în perioada post-1945, în virtutea teoriei dictaturii proletariatului. Alteritatea dorită de puterea comunistă potrivit discursului oficial era opacă în raport cu URSS şi transparentă spre societate, cu care se dorea realizarea unei aşteptate reconcilieri. Elita comunistă se simţea mai legitimă în faţa societăţii, alocându-şi un articol de sine stătător în privinţa supremaţiei sale („Art.3 În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român“), spre deosebire de textul din 1952, în care acelaşi principiu era cuprins într-o enumerare. Astfel, principala noutate adusă de Constituţia din 1965 este naţionalizarea discursului identitar, cu menţinerea însă a modului de organizare specific unui stat totalitar.

După îndepărtarea regimului Ceauşescu „revoluţia constituţională“ s-a realizat în 1991 prin revenirea la tradiţia legii fundamentale din 1923. Încă din art.1 al Constituţiei din 19911 este reafirmat principiul naţional: „(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.“ Utilizarea conceptului de „stat naţional“ trebuie înţeleasă în contextul articolului al doilea al constituţiei, prin care suveranitatea este atribuită poporului: „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în numele poporului.“ În cadrul Adunării Constituante utilizarea noţiunii de „popor român“ avea, din perspectiva a numeroşi parlamentari, o certă conotaţie etnică, izvorâtă din ideea primatului istoric al etnicului românesc în formarea naţiunii2. Însă în conţinutul Constituţiei termenul de „popor“ nu este asociat cu determinări evident etniciste sau discriminatorii, minorităţile primind garanţii în privinţa păstrării identităţii etno-culturale. Peste semnificaţia etnică a termenului de „popor“ s-a suprapus logica naţiunii civice, aceasta fundamentând constituţia celei de a V-a Republici Franceze (principal model pentru cea românească). În contextul anilor 1990-`91, utilizarea noţiunii de „popor“ în locul celei de „naţiune“, folosită în Constituţia din 1866/1923 avea semnificaţia unui răspuns dat de majoritatea politică (Frontul Salvării Naţionale) şi etnică (românii) cerinţelor reprezentanţilor comunităţii maghiare de a se accepta formula unui stat „multinaţional, suveran, independent şi indivizibil“. Putem conchide faptul că, dacă la nivelul semanticii constituţionale, Sinele are o semnificaţie etnică prin utilizarea termenului de „popor“, prin raportare la prevederile constituţionale Sinele majoritar este definit în parametrii unei naţiuni civice, în care relaţia individului cu statul este intermediată de cetăţenie, nu prin etnie3. 1 Constituţia României 1991, în „Monitorul Oficial“, nr. 233 din 21 noiembrie 1991. 2 Pentru mai multe informaţii despre dezbaterile din Adunarea Constituantă vezi Cristian Preda, La

nation dans la Constitution, în „Studia Politica. Romanian Political Science Review“, I, 2001, nr. 3, pp. 733-762.

3 „Neam“, „naţiune“, „popor“, „etnie“ sunt termeni înrudiţi, care au primit conotaţii distincte pe parcursul etapelor de constituire a statelor naţionale din Europa. Însă folosirea cu intenţii diferite a aceloraşi termeni a făcut ca aceştia să producă, inerent, confuzie. Vezi Victor Neumann, Neam, popor, sau naţiune? Despre identităţile politice europene, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003, pp.111-115.

38 Florin Abraham

b) Ce fel de cetăţean? Libertăţi şi obligaţii politice Înainte de a analiza conţinutul constituţiilor României considerăm necesare câteva

observaţii având un caracter general, în măsură să ofere o perspectivă mai largă subiectului nostru. Astfel, în teoria democratică noţiunea de cetăţenie este ancorată în definiţia legală a drepturilor şi obligaţiilor pe care aceasta le presupune. Pot fi identificate două axe în dezbaterile ideologice şi politice: natura „subiectului“ şi conţinutul „drepturilor“.

Prima axă are ca referent perspectiva liberalismului individualist şi se referă la relaţia dintre subiectul individual şi drepturile colective în privinţa modului în care această relaţie influenţează recunoaşterea atât a drepturilor indivizilor cât şi a intereselor difuze. Premisa fundamentală este aceea că nu există drepturi fără responsabilităţi sau datorii, miezul problemei rămânând însă raportul dintre acestea. Studierea modului de definire al cetăţeniei, din perspectiva alterităţii, presupune, în ultimă instanţă, identificarea opţiunilor ideologice şi intereselor politice ale celor care au puterea de a hotărî „dreptul de a avea drepturi“. Iar în a doua parte a secolului XX tendinţa generală în definirea cetăţeniei a fost de a se depăşi cadrul tradiţional al drepturilor fundamentale spre dobândirea de către cetăţeni a drepturilor sociale (integrate în trunchiul drepturilor fundamentale), prin care să fie diminuate inegalitatea şi excluderea din societate, folosindu-se în acest sens conceptul de „cetăţenie activă“1. Acesta presupune nu numai recunoaşterea dimensiunii sociale a cetăţeniei la nivel constituţional, ci şi dobândirea efectivă a acestora.

A doua axă se referă la problema existenţei sau nu a unor drepturi universale ale individului sau comunităţilor şi modul în care acestea sunt definite şi protejate. Perspectivele conceptuale sunt divergente: teza unicităţii naturii fiinţei umane (universalism) versus teza potrivit căreia drepturile şi libertăţile sunt un rezultat al unor relaţii sociale (pluralism). În cadrul acestei tematici se înscrie şi chestiunea „drepturilor culturale“ respectiv a „cetăţeniei culturale“, deoarece fiinţa umană se referă nu numai la rasa umană ci şi la comunităţi politice specifice. În principiu este recunoscut faptul că diversitatea este un element constitutiv al universalităţii, dar întotdeauna apar tensiuni între sensul apartenenţei la un anumit grup şi principiul universal al justiţiei şi egalităţii, adică între principiul egalităţii şi dreptul la diferenţă2.

Revenind la cazul românesc, observaţia esenţială este aceea că legea fundamentală din 1866 reflectă tranziţia de la sistemul de stări specific feudalismului la democraţia de tip burghez3. Dincolo de definiţia generală şi abstractă a cetăţeniei, Constituţia din 1866 consacră ceea ce am putea denumi „cetăţenia cu geometrie variabilă“. Cetăţeanului român i se recunosc câteva drepturi fundamentale: libertatea conştiinţei, a învăţământului, presei şi întrunirilor (art.5). Impregnarea cu viziunea politică liberală (paşoptistă) se observă din declaraţia privind interzicerea deosebirilor

1 Evelina Dagnino, Citizenship in Latin America: An Introduction, în „Latin American

Perspectives“, Vol. 30, 2003, nr. 2, martie, pp. 3-17. 2 Elizabeth Jelin, Citizenship and Alterity: Tensions and Dilemmas, în „Latin American

Perspectives“, Vol. 30, 2003, nr. 2, martie, pp. 101-117. 3 Ioan Stanomir, 1866: imagination constitutionnelle et modération politique en Roumanie, în

„Studia Politica. Romanian Political Science Review“, VIII, 2008, nr. 1, pp. 21-26.


de clasă, prin includerea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii precum şi prin datoria de a „contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice“. (art.10). Observăm astfel că legiuitorul introduce o categorie specială de alteritate: cea referitoare la regimul de stări feudal, considerat a fi depăşit, cetăţeanului fiindu-i oferită garanţia că reîntoarcerea la sistemul social anterior este interzisă1. În contextul istoric al mijlocului de secol XIX din Europa de Sud-Est, aceste prevederi răspundeau unei realităţi socio-politice şi unor aşteptări ale societăţii, deoarece principala falie de discriminare era determinată de menţinerea unui sistem social puternic ierarhizat prin avere şi apartenenţa la familiile nobiliare.

Legea fundamentală din 1866 divizează cetăţenii în patru categorii, în funcţie de venituri, dacă ne raportăm la cele patru colegii electorale pentru alegerea Adunării deputaţilor. Limita de jos a sistemului cenzitar o constituie „toţi aceia cari plătesc o dare către stat ori cât de mică“ (art. 63). Cetăţenii români care nu pot dovedi că au venituri sunt excluşi de la viaţa politică a naţiunii. Participarea la procesul de alegere a Senatului este şi mai restrictivă din punct de vedere cenzitar, consolidând teza Camerei superioare ca un „corp ponderator“, adică un apărător al regimului de stări (în Senat sunt reprezentate de drept două instituţii tipice pentru regimul de stări, biserica şi universitatea).

Problema interzicerii discriminării de gen este absentă din Constituţia din 1866, consolidând ideea unei societăţi patriarhale, în care femeia şi cetăţeanul fără venituri constituie o categorie aparte a românilor, a marginalilor, deoarece sunt lipsiţi de drepturi politice2. Nici chiar în Constituţia din 1923, care introduce votul universal (masculin), nu este soluţionată pe deplin problema drepturilor politice ale femeilor, lăsând în seama unor legi ulterioare reglementarea acestei importante chestiuni3. Constituţia carlistă nu include printre criteriile în baza cărora se raportează egalitatea cetăţenilor (etnia şi confesiunea) şi genul, fiind preluată formula juridică din legea fundamentală anterioară. Referinţele la drepturile politice ale femeilor sunt marginale, în articolul 61 stipulându-se că „Legea electorală va fixa circumscripţiunile şi va statornici după normele mai sus impuse, condiţiunile cerute pentru a fi alegător, pentru bărbaţi şi femei, incapacităţile, decăderile, incompatibilităţile, procedura votării şi garanţiile libertăţii alegerilor precum şi numărul deputaţilor.“ Cu toate că regele Carol al II-lea a introdus votul direct şi pentru femei, acest lucru nu a însemnat un progres în sens democratic, deoarece recunoaşterea drepturilor politice a fost realizată în cadrul unui regim dictatorial. Includerea femeilor în corpul politic al

1 Semnificativ pentru abolirea regimului de stări este şi următorul articol al Constituţiei:„Art. 12.

Tote privilegile, scutirile şi monopolurile de clasă, sunt oprite pentru tot-d'auna, în Statul Român. Titlurile de nobleţă streină, precum principi grafi, baroni, şi alte asemenea, ca contrarii vechiului asedemint al terei, sunt şi remân neadmise în Statul Român. Decoraţiunile streine, se vor purta de Români numai cu autorisarea Domnului.“

2 Ionela Băluţă, „Femeia-cetăţeancă“: între datoria socială şi absenţa politică la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studia Politica. Romanian Political Science Review“, II, 2002, nr. 3, pp. 673-681.

3 „Art.6 (...) Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe.“

40 Florin Abraham

naţiunii avea o certă dimensiune propagandistică, nefiind rezultatul unei transformări interne a societăţii româneşti.

Prin constituţiile din 1866 şi 1923 s-a stabilit un raport drepturi-responsabilităţi ancorat în teoria contractului social, drepturile fiind generatoare de obligaţii. Carol al II-lea inversează această logică, titlul II fiind denumit „Despre datoriile şi drepturile Românilor“, în acest fel legiferându-se ideea că drepturile sunt un rezultat al îndeplinirii obligaţiilor faţă de „Patrie“ şi „Capul statului“. Cetăţeanul român devine prin constituţia autoritară a lui Carol al II-lea o persoană vulnerabilă în raport cu autoritatea statală, drepturile naturale ale individului fiind condiţionate de îndeplinirea obligaţiilor statuate constituţional. Iar arbitrariul în definirea obligaţiilor este ilustrat şi de prevederea potrivit căreia „Art 9. (...) Supunerea, pentru oricât timp şi din orice fapt ar rezulta ea, la vreo protecţie străină, trage după sine pierderea de plin drept a cetăţeniei române.“ Termenul de „supunere“ este suficient de imprecis pentru ca autorităţile statului poliţienesc să fie acoperite constituţional în acţiunea împotriva duşmanilor reali sau imaginari ai regimului. În acest fel „Celălalt“ poate fi oricine este indezirabil regimului, deşi ţinta textului constituţional erau membrii Mişcării Legionare pentru legăturile lor cu Germania nazistă, etnicii germani, având în vedere situaţia din Regiunea Sudetă din Cehoslovacia, precum şi minoritarii maghiari.

Seria celor trei constituţii ale perioadei comuniste creează o nouă realitate în definirea cetăţeniei, a raportului dintre drepturi şi obligaţii. Mai multe concluzii pot fi extrase din analiza constituţionalismului de tip comunist.

Nivelul de importanţă acordat de puterea comunistă drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor se poate observa şi din poziţionarea acestor prevederi în arhitectura fiecărei legi. În Constituţia din 1948 titlul „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor“ este al treilea, în cea din 1952 este capitolul 7, după prevederile privind „Instanţele judecătoreşti şi procuratura“ iar în legea din 1965 titlul al doilea conţine prevederile în materie.

Rolul secundar sau marginal acordat drepturilor şi îndatoririlor cetăţeanului comunist contrastează cu generozitatea principiilor folosite pentru formularea principiului egalităţii în faţa legii. În Constituţia din 1948 se dă o definire cuprinzătoare a cetăţeniei, prin stabilirea egalităţii „fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură“ (art.16). Drepturile politice ale cetăţenilor sunt definite prin eliminarea discriminărilor enunţate anterior şi, în plus, militarii, magistraţii şi funcţionarii publici pot desfăşura activităţi politice (art.17).

Pentru prima dată în constituţionalismul românesc sunt formulate prevederi clare care prevăd egalitatea de gen nu doar în materia drepturilor civile, ci şi în domeniul politic şi social: „Art. 21. Femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de Stat, economic, social, cultural politic şi de drept privat. La muncă egală femeia are drept de salarizare egală cu bărbatul.“ Prin Constituţia din 1952 se extinde aria de aplicare a egalităţii de gen în domeniul muncii, odihnei, asigurărilor sociale şi învăţământului (art.83). În aceeaşi materie a identităţii indivizilor în funcţie de gen, în Constituţia din 1965 s-a preferat folosirea principiului general al egalităţii cetăţenilor, indiferent de sex, precizându-se sfera de acţiune a egalităţii („Art.17 ... în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale“). Era o formulă constituţională care sintetiza ceea ce autorităţile comuniste anterioare au considerat că


trebuie definit într-un mod explicit, prin articole separate, pentru a marca diferenţele faţă de constituţiile regimului „burghezo-moşieresc“.

Principiul de diferenţiere între cetăţenii statului român este cuprins în ideologia marxist-leninistă. Constituţia din 1948 recunoaşte proprietatea particulară, aceasta bucurându-se de o „protecţie specială“ (art.8). Constituţia stalinistă a României din 1952 menţionează existenţa proprietăţii „particular-capitaliste“ dar transformă la rang de obiect constituţional distrugerea acesteia („Art.11 Statul democrat-popular realizează în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste“). În anul 1965, în contextul încheierii colectivizării agriculturii, puterea comunistă statuează că „proprietatea personală este ocrotită de lege“ (este evitat conceptul de „proprietate privată“) dar sfera acesteia este limitată („Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal.“ – art.36). Diferenţele dintre reglementările constituţionale din 1948 şi cele din 1965 marchează instaurarea sistemului comunist şi crearea principalei linii de diferenţiere din societatea românească (din perspectivă legală) între „exploatatori“ şi „exploataţi“. Munca devine, aşa cum indică articolul 15 al Constituţiei din 1952, „o chestiune de onoare pentru fiecare cetăţean capabil de muncă, după principiul <cine nu munceşte, nu mănâncă>.“ Munca nu mai este o opţiune personală ci, într-o societate fără clase, principala raţiune de a fi a cetăţeanului. Luată în sens literal, formula constituţională indică faptul că existenţa biologică a individului a fost condiţionată de ataşamentul faţă de regim, verbul „a munci“ fiind echivalent cu „loialitate faţă regim“. Iar istoria comunismului românesc conţine prea multe dovezi care arată faptul că formula „cine nu munceşte, nu mănâncă“ nu era o expresie figurată, ci una aplicată întocmai.

Putem conchide faptul că regimul comunist a produs o schimbare radicală în definirea cetăţeniei, fiind transgresate barierele etno-culturale şi cele de gen, însă diferenţele de avere au fost ideologizate, iar categoria, destul de largă şi imprecisă a „exploatatorilor“ a constituit reperul care a generat alteritatea. Cetăţenii de prim rang sunt cei care „muncesc“, toţi ceilalţi sunt integraţi sau integrabili în categoria marginalilor.

Constituţia României din 1991 aduce o reaşezare pe baze democratice a definirii cetăţeniei. Influenţa dinspre accepţiunea civică a naţiunii este evidentă în conţinutul articolului 4, cel care stabileşte o legătură de intercondiţionare între unitatea poporului şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Totuşi, folosirea termenului de „popor“ ar putea genera ambiguitate, dacă este înţeles în accepţiunea sa etnică1. Însă principiul egalităţii este definit corelativ, astfel încât să nu fie permise discriminările: „(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.“ Acest principiu este prezentat în mod sintetic prin formula constituţională a supremaţiei Constituţiei (Art.16 „2. Nimeni nu este mai presus de lege“).

1 Ioan Stanomir, Constituţionalism şi postcomunism. Un comentariu al Constituţiei României,

ediţia a II-a revizuită, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p.16.

42 Florin Abraham

Memoria traumatică a trecutului totalitar se face simţită în structura legii funda-mentale, Adunarea constituantă hotărând să separe în capitole distincte „drepturile şi libertăţile fundamentale“ de „îndatoririle fundamentale“. Drepturilor le sunt consacrate 27 de articole, iar îndatoririlor 5, din cele 152 de articole ale Constituţiei.

În rândul drepturilor cetăţenilor români sunt incluse nu doar cele izvorâte din doctrina drepturilor naturale (care se numesc negative), ci şi drepturi active (sau pozitive), generate prin acţiunea statului pentru a le garanta şi transforma în realitate: dreptul la informaţie, la învăţătură, la sănătate, la protecţia socială a muncii ş.a. La revizuirea din 2003 a Constituţiei s-a inclus şi principiul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor (art.16.3). În acest fel, conţinutul statului social cu ale sale drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale dobândeşte o valoare constituţională, depăşind barierele ideologice ale liberalismului clasic. Constituţia României încorporează în acest fel cele mai recente tendinţe ale constituţionalismului european, având ca referinţă directă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Corelativ, îndatoririle sunt reduse numeric şi au o arie de cuprindere generală: fidelitatea faţă de ţară, respectarea legilor, apărarea ţării, contribuţii financiare. Din acest model de definire a cetăţeniei şi a raportului dintre drepturi şi obligaţii cu greu poate fi dedusă substanţa unei relaţii de alteritate între majoritate şi minorităţi, în lumina textelor constituţionale. În fapt, constituţionalismul puternic impregnat de tezele statului social creează un tip aparte de alteritate, cea de tip contextual. Nu la nivelul textului cu valoare constituţională trebuie căutată alteritatea dintre Noi şi Ei, deoarece sunt incluse numeroase prevederi pentru deconflictualizarea acestei relaţii, ci chiar în realitatea socială. Or, o asemenea perspectivă ne conduce la afirmarea unei concluzii neaşteptate: constituţiile României din 1991 şi 2003 sunt construite pe două nivele. Mai întâi este nucleul drepturilor şi îndatoririlor (cele negative), la care se adaugă generoasele drepturi socio-economice şi culturale, dar a căror garanţie de aplicare nu se află în sfera juridicului, ci a acţiunii statale. În acest fel, principala sursă de conflict în definirea cetăţeniei este cea generată de obiectivul transformării drepturilor socio-economice şi culturale în drepturi naturale. O asemenea transformare implică însă o modificare chiar a naturii societăţilor moderne.

c) Etnia şi confesiunea Credinţa religioasă face parte din nucleul identitar al unei persoane, grup sau

comunităţi. Identitatea confesională este puternic corelată cu etnia sau rasa. O trăsătură definitorie a statelor moderne o reprezintă caracterul laic, aceasta implicând neutralitatea puterii de stat în raport cu diferitele religii. În mod practic, atitudinea neutră faţă de confesiuni înseamnă şi o poziţie similară faţă de etniile sau rasele minoritare.

Constituţia din 1866 introduce o ambiguitate fundamentală în trasarea diferenţelor dintre majoritatea etnică şi minorităţi prin folosirea termenului de „român“ pentru desemnarea cetăţeniei. În anumite contexte denominativul „român“ are o certă valoare civică (de exemplu, „Art. 27. Românii au dreptul a se asocia, conformându-se legilor cari regulează eserciţiul acestui drept.“) în timp ce în alte contexte sensul este etnic („Art. 9. Românul din orice Stat, fără privire către locul nascerei sele, dovedind


lepădarea sa de protecţiunea streină, pote dobândi de îndată esercitarea drepturilor politice prin un vot al Corpurilor Legiuitore.“, referirea fiind la etnicii români care se aflau pe teritoriul Austriei şi Ungariei precum şi al Imperiului ţarist). Din Constituţia revizuită în 1923 nu a fost eliminată această ambiguitate în echivalarea cetăţeniei prin termenul de „român“. Crearea României Mari nu a însemnat abandonarea proiectului statului etnic uniform de la mijlocul secolului al XIX-lea ci, dimpotrivă, acesta a fost energizat de creşterea ponderii minorităţilor etnice.

În mod aparent paradoxal, în legea fundamentală impregnată cel mai profund de naţionalism, este vorba de Constituţia carlistă, sunt eliminate o parte din ambiguităţile semantice, folosindu-se conceptul de „cetăţean român“. La o analiză comparativă a textului constituţional cu cel precedent constatăm faptul că inovaţia terminologică „cetăţean român“ este inclusă doar în textele noi, în articolele preluate din Constituţia din 1923 menţinându-se echivalenţa „român=cetăţean“. Dacă realizăm însă o corelaţie între folosirea expresiei neutre „cetăţean român“ şi conţinutul prevederilor (de exemplu, „Art. 27. Numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiunile şi demni-tăţile publice, civile şi militare, ţinându-se seama de caracterul majoritar şi creator de Stat al Naţiunii Române.“) constatăm faptul că alteritatea de tip incluziv de la nivel terminologic este aparentă, fiindcă tocmai prin noile reglementări se marcau raporturi de tip naţionalist, prin care minorităţile etnice erau subordonate majorităţii româneşti.

Prin Constituţia din 1866 se stabilesc mai multe linii de diferenţiere, care pot fi interpretate şi ca o subordonare simbolică, între ortodoxie şi restul confesiunilor.

Prevederea potrivit căreia „Numai streinii de rituri creştine pot dobândi împămentenirea.“ (art.7) a fost cel mai controversat articol până la modificarea sa în 1879, după Congresul de la Berlin, deoarece stabileşte o relaţie de intercondiţionare între religia creştină şi cetăţenie. Miza imediată a acestui text constituţional o reprezenta blocarea unei posibile migraţii masive a evreilor pe teritoriului proaspătului stat, dar în discuţie se afla, în acelaşi timp, şi naturalizarea evreilor existenţi în graniţele statului încă de la fondarea acestuia. Problema a fost cunoscută în epocă sub numele de „chestiunea evreiască“1. Aceasta nu era considerată în secolul al XIX-lea şi chiar în perioada interbelică drept o simplă chestiune confesională, ci una naţională, iar tratarea ei ca o problemă de stat legitima înlocuirea dreptului natural, a contractului social care fundamentează relaţia dintre individ şi autorităţi în statele moderne, cu dreptul naţional, cu un evident conţinut etnicist. Prin condiţio-narea apartenenţei la naţiune de profesarea credinţei creştine se introduce o severă discriminare între creştini şi non-creştini, prin textul constituţional putând intui aspi-raţia elitelor politice conservatoare şi liberale spre un stat omogen din punct de vedere confesional. Stabilirea condiţiei apartenenţei la religia creştină pentru dobândirea cetăţeniei transferă confesiunea din sfera opţiunilor personale în cea a criteriilor pentru apartenenţa la corpul naţiunii române. Era o discriminare care în principiu operează cu indivizi, deoarece schimbarea confesiunii putea transforma o persoană (apatrid) în cetăţean, dar care în mod practic a generat excluderi şi marginalizări

1 Vezi Carol Iancu, Evreii din România (1866 – 1919): de la excludere la emancipare, Bucureşti,

Hasefer, 1996; Silvia Marton, „Le sentiment national est une barrière plus forte que toutes les lois“: „la question juive“ dans les débats du Parlement roumain (1866-1871), în „Studia Politica. Romanian Political Science Review“, VII, 2007, nr. 4, pp. 827-865.

44 Florin Abraham

colective, evreii fiind principala comunitate afectată. Prin articolul 7 al Constituţiei din 1866 se codifica în termeni constituţionali o relaţie de alteritate conflictuală, stabilind existenţa unei categorii de cetăţeni, cei care aparţin cultelor creştine, şi un grup sui generis de non-cetăţeni, necreştinii (în speţă evreii de rit iudaic), chiar dacă s-au născut pe teritoriul statului român sau au participat la fondarea acestuia.

În Constituţia din 1923 sunt preluate prevederile aparent nediscriminatorii incluse prin modificarea din 18791: „Art. 7. Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origină etnică şi de limbă, nu constitue în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.“ Însă procedura de naturalizare, cuprinsă în acelaşi articol („Naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniştri, în urma constatării unei comisiuni, compusă din: primul-preşedinte şi preşedinţii Curţii de apel din Capitala Ţării, că solicitantul îndeplineşte condiţiunile legale.“) transfor-ma principiul non-discriminării enunţat anterior într-o discriminare de tip birocratic. Constituţia carlistă îngreunează şi mai mult naturalizarea, stabilind faptul că aceasta trebuie acordată individual, prin lege (art.11). Din perspectiva proiectării şi funcţio-nării mecanismului naturalizării se poate afirma că transformarea relaţiei de alteritate cu minoritarul etnic sau confesional în identitate naţională a fost un obiectiv marginal al elitelor politice româneşti, dornice să prezerve etnicitatea prin reglementarea unui statut special acordării cetăţeniei române. Barierele birocratice pe care un individ trebuia să le parcurgă erau atât de înalte încât naturalizarea era într-adevăr un eveniment excepţional. Se relevă în acest fel opţiunea organicistă a autorilor constitu-ţiilor României, corpul naţional trebuind a se dezvolta nu prin migraţie sau naturalizare, ci ca urmare a sporului natural, de preferat al etnicilor români. Fixarea unor criterii multiple pentru acordarea naturalizării transforma cetăţenia română, din perspectivă imagologică, într-un obiect foarte valoros pentru cei care doreau să beneficieze de statutul de „cetăţean“ al României. „Străinul“ trebuia să fie capabil să îndepărteze suspiciunea că ar reprezenta un element disonant pentru omogenitatea binomului român-creştin, concepţie codificată constituţional, acţiune care echivala cu trecerea la creştinism până în 1879, ulterior cu numeroase condiţii prin care să demonstreze nu numai că este loial statului, ci şi că a interiorizat valorile principale ale culturii dominante. Cerinţa era denumită „asimilare“ din perspectivă minoritară, „integrare“ din cea majoritară. Indiferent însă de numele dat acestui proces sau de justificările sale, condiţiile presupuse de naturalizare sunt un puternic indiciu asupra neîncrederii elitelor româneşti în „Celălaltul“ diferit rasial, etnic sau confesional.

Putem astfel evidenţia faptul că elementul etnic şi confesional constituie un element esenţial în Constituţia din 1866 pentru circumscrierea raporturilor dintre majoritate şi minorităţi, apartenenţa la confesiunea ortodoxă având o influenţă

1 Modificarea art.7 al Constituţiei din 1866 a fost cerută prin Tratatul de pace de la Berlin din iulie

1878 (art.44), prin care era condiţionată recunoaşterea independenţei de eliminarea discriminării non-creştinilor. Cerinţa a suscitat ample polemici, fiind acceptată până la urmă de Parlament în octombrie 1879. Vezi în acest sens Titu Maiorescu, Chestia ovreilor: revisuirea Art. 7 din Constituţie. Discurs rostit în şedinţa Camerei de la 10 Sept. 1879, Bucureşti, Stabilimentul Grafic Socecu & Teclu, 1888; Vasile Conta, Cine sunt jidanii. Primejdia jidovească: discurs rostit în Camera Deputaţilor la 4 si 5 sept. 1879 cu privire la modificarea art. 7 din Constituţie, Iaşi, „Libraria Romînească“ (s.a.).


capitală asupra definirii cetăţeniei: non-cetăţeanul nu are drepturi politice, de a alege şi de a fi ales, iar acordarea cetăţeniei (naturalizarea) este condiţionată de abando-narea confesiunii proprii şi acceptarea celei a grupului dominant.

Relaţia de alteritate asimetrică, în termenii binomului „dominant-dominat“ poate fi identificată şi în articolul 21 al Constituţiei din 1866, prin afirmarea primatului bisericii ortodoxe asupra tuturor celorlalte: „Religiunea ortodoxă a resăritului este religiunea dominantă a Statului român“. Consubstanţialitatea dintre etnos-ul românesc şi ortodoxie este evidenţiată şi de obligativitatea Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen de a-şi creşte copiii în cultul dominant: „Coborâtorii Măriei Sele vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a resăritului.“ (art.82). Obligaţia apartenenţei la ortodoxie a regelui este regăsită şi în constituţiile din 1923 şi 1938.

Realizarea României Mari a adus cu sine şi discuţia sensibilă privind raporturile dintre confesiuni. Principiul rolului istoric în constituirea naţiunii a fost cel care a ierarhizat importanţa confesiunilor: „Art. 22 (...) Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte.“ Aceeaşi formulă a fost păstrată în constituţia lui Carol al II-lea (art.19).

Prin Constituţiile din 1923 şi 1938 se menţine tendinţa de a stabili echivalenţa român=creştin, însă realitatea etnică a obligat elitele politice să accepte diversitatea etno-confesională ca un principiu fundamental al organizării statului. Lipsa referirilor, fie şi prin enumerare, la celelalte culte din interiorul statului român relevă însă concepţia unei „naţiuni cu mai multe viteze“, având în centru nucleul româno-ortodox şi româno-greco-catolic, iar celorlalte etnii şi culte fiindu-le rezervat un loc secundar1.

Regimul comunist impune o perspectivă modificată radical faţă de concepţia etnicistă anterioară. Iniţial, prin Constituţia din 1948 statul comunist realizează în mod formal un pas spre modernitate, asumându-şi principiul laicităţii, implicit al neutralităţi faţă de cultele religioase: „Art. 27. Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri. (...) Biserica ortodoxă-română este şi unitară în organizarea sa.“ Observăm astfel că statul comunist, în formula „democraţiei popu-lare“, consideră că organizarea bisericească este apanajul fiecărei confesiuni, însă introduce criteriul poliţienesc în acceptarea recunoaşterii lor legale.

Legea fundamentală de tip stalinist din 1952 păstrează aceleaşi garanţii formale în privinţa libertăţii religioase, inclusiv în privinţa organizării: „Art.82 (...) Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române“. Puterea comunistă îşi asumă fără echivoc caracterul laic al statului, enunţând că „Şcoala este despărţită de biserică.“ Principii sau chiar formulări similare celor din 1952 se regăsesc în Constituţia din 1965 (art.30).

Politica regimului comunist în domeniul confesional îşi găseşte un corespondent în strategia privind minorităţile etnice. Schimbarea survine chiar de la nivel 1 Dintr-o foarte bogată literatură de specialitate dedicată perioadei interbelice vezi Irina Livezeanu,

Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918-1930, Bucureşti, Humanitas, 1998, passim.

46 Florin Abraham

conceptual, expresia „naţionalităţi conlocuitoare“ asumând viziunea unei societăţi multietnice, în care domină armonia, fără a exista ierarhii pe criterii etnice, naţionalităţile fiind toate prezumtiv egale. Singurul clivaj acceptabil în societate era cel social, generat de teoria luptei de clasă, nu cel naţional, din perioada „orânduirii burgheze“. Prin comparaţie cu legile fundamentale „burgheze“, textele constituţionale ale perioadei comuniste pot fi considerate avangardiste, încercând să anuleze orice raporturi de tip majoritar/minoritar, dominant/supus pe criterii etnice: „Art. 24. În Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne şi organizarea învăţământului de toate gradele în limba maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din sânul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale. Predarea limbii şi literaturii române este obligatorie în şcolile de orice grad.“ (Constituţia din 1948). Prin textele constituţionale din 1952 (art.82) şi 1965 (art.22) se detaliază politica regimului comunist în domeniul naţional: „În Republica Socialistă România, naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţământul de toate gradele, în limba proprie. În unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rândul acesteia sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale“.

Constituţiile perioadei comuniste realizează o schimbare radicală a modului de definire a identităţii: în statul comunist ar fi trebuit să domnească armonia interetnică şi interconfesională ca urmare a asumării unei alterităţi de tip incluziv. Potrivit doctrinei oficiale, „Celălalt“ nu mai are o conotaţie etnică sau confesională ca în timpul „regimului burghezo-moşieresc“, acesta este doar un Sine diferit, ci una socială: chiaburul, bancherul, industriaşul, într-un cuvânt „exploatatorul“1. Deschi-derea la nivel constituţional arătată de regimul comunist în abordarea chestiunii minorităţilor etno-culturale era contrabalansată de identificarea „duşmanilor de clasă“ în întreaga societate, fără deosebire de apartenenţa etnică. În sens figurativ, dacă naţiunea română în definirea burgheză arăta ca un ansamblu de secţiuni sau blocuri etno-culturale, relativ puţin permeabile unele în raport cu altele, din perspectivă comunistă aceeaşi naţiune poate fi reprezentată prin „clustere“ omogene care sunt însă transgresate de duşmanii de clasă ai regimului. De exemplu, pentru majoritarul etnic român „Celălalt“ nu mai este „Ungurul“, „Evreul“, „Ţiganul“ sau „Germanul“, ci este „Moşierul“, „Chiaburul“, „Legionarul“ ş.a. Aceasta este transformarea radicală pe care ideologia comunistă încearcă să o impună societăţii, inclusiv prin intermediul textelor constituţionale.

1 Asupra politicii regimului comunist român în domeniul minorităţilor s-a acumulat deja o

bibliografie substanţială. Vezi Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorităţi etnoculturale: mărturii documentare, 5 vol., Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2001-2008; Călin Morar-Vulcu, Republica îşi făureşte oamenii, Cluj-Napoca, Eikon, 2007.


După căderea sistemului comunist, România a trebuit să-şi armonizeze legislaţia cu standardele europene. În aceste condiţii, definirea caracterului laic al statului şi acordarea celor mai puternice garanţii pentru respectarea libertăţii conştiinţei au devenit imperative1. Textul Constituţiei din 1991 garantează libertatea de gândire, statul asumându-şi rolul de garant al libertăţii religioase, prin menţionarea explicită a principiului autonomiei cultelor, în spiritul neutralităţii sale2. Deşi în timpul dezbaterilor din Adunarea Constituantă s-a solicitat statuarea supremaţiei ortodoxiei în raport cu alte culte, acest lucru a fost respins ca fiind inadmisibil pentru o societate democratică, în care statul trebuie să aibă rolul de garant al libertăţii religioase3. Constituţia României „asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice ale fiecărui cult“, prevedere care derivă din principiul libertăţii conştiinţei.

În ceea ce priveşte cerinţele privind imprimarea unui mai pronunţat caracter etnic, solicitări venite atât din partea naţionaliştilor români cât şi a radicalilor maghiari, au fost refuzate, adoptându-se strategia definirii indivizilor prin apartenenţa lor la „poporul român“, prin care se înţelege atât majoritatea românească precum şi minori-tăţile etno-culturale. Iar diferenţele faţă de constituţiile precedente sunt evidente: dacă în secolul al XIX-lea se dorea afirmarea făţişă a primatului românesc, la sfârşitul secolului al XX-lea opiniile care cereau statuarea unei stricte egalităţi între cetăţeni, respingându-se ideile autonomiste sau discriminarea pozitivă, au fost adesea considerate a fi naţionaliste. O atare observaţie pune în evidenţă modificarea standar-delor în domeniul minorităţilor etno-culturale şi, implicit, dinamica din domeniul reprezentărilor sociale.

d) Spaţiul administrativ-teritorial Crearea unui stat unitar a reprezentat principalul obiectiv al naţiunii române,

manifestat mai ales prin elitele sale, de la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1920, iar simbolistica unităţii naţionale a impregnat profund imaginarul colectiv. Ţinând cont de faptul că până la sfârşitul Primului Război Mondial naţiunea română era divizată între un stat naţional şi două imperii, cel Austro-Ungar respectiv ţarist, ideea organizării pe baze federale a statului a rămas puţin influentă după realizarea României Mari. Proiectul de lege susţinut de Iuliu Maniu în 1929 vizând

1 Ana Maria Dobre, The Europeanisation of the Romanian Minority Rights Policy. Misfit, Change

and Controversies,în „Studia Politica. Romanian Political Science Review“, IV, 2004, nr.3, pp. 631-666.

2 Constituţia din 1991: „Art. 29 – Libertatea conştiinţei (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum si libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.“

3 Pentru acest subiect vezi Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-Communist Romania, Oxford University Press, 2007.

48 Florin Abraham

reorganizarea administrativă a ţării, care propunea crearea unei noi unităţi administrative, provincia, pentru a contrabalansa centralismul impus de naţional-liberali, nu a găsit susţinerea necesară. Oricum, el nu viza reorganizarea Regatului României pe baze federale, ci doar punerea în acord a tradiţiilor istorice, a specificului regional, cu organizarea administrativă printr-o autentică descentralizare. Dacă în Ardeal elitele politico-intelectuale aveau obişnuinţa de a gândi în termenii federalismului, deoarece înainte de 1914 el constituia baza autodeterminării în cadrul unui stat multinaţional1, în Vechiul Regat centralismul, de nuanţă franceză, în organizarea administraţiei, era considerat o garanţie într-un dublu sens: împotriva subversiunii externe dar şi a exercitării controlului politic şi economic asupra regiunilor unificate în anul 1918. De aceea, treptat, în perioada interbelică opţiunea federalistă sau autonomistă a devenit sinonimă cu iredentismul.

Ţinând cont de aceste considerente de ordin politico-psihologic, Constituţia din 1952 a reprezentat o schimbare majoră nu doar prin fundamentul marxist-leninist în care era scrisă, ci şi prin abordarea chestiunii minorităţilor etnice. Încă din preambulul constituţiei comuniste se statua că „Minorităţile naţionale din Republica Populară Română se bucură de deplina egalitate în drepturi cu poporul român. În Republica Populară Română se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă.“ Articolele 19-21 detaliază ce înseamnă Regiunea Autonomă Maghiară (R.A.M.), o importantă prevedere fiind cea potrivit căreia noua entitate are „conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome“. Din perspectiva alterităţii, textele constituţionale reprezintă o importantă mutaţie: transferă din spaţiul temerilor, al spaimelor şi angoaselor etniei majoritare în cea a organizării statale o ipoteză vehiculată în discursul de nuanţă naţionalistă al perioadei interbelice. În imaginarul naţional românesc, construit de numeroase politici centraliste pe ipoteza omogenităţii şi uniformităţii, prin Constituţia din 1952 se creează o „gaură neagră“, afirmându-se că în centrul spaţial al naţiunii române există o entitate diferită, o etnie compactă care se califică pentru statutul de a fi organizată într-o „regiune autonomă“. La nivelul percepţiei majorităţii româneşti alteritatea negativă este accentuată şi de utilizarea conceptului etnic de popor, afirmându-se că „minorităţile naţionale“ sunt egale cu etnia majoritară. Desigur, pentru minoritarul maghiar Regiunea Autonomă devine un subiect prin care Sinele devine proteic şi în sens administrativ, o certificare a renaşterii identităţii regionale, cu atât mai mult cu cât justificarea oferită de puterea comunistă, existenţa unei „mase compacte“ este ea însăşi generatoare de noi diviziuni, de data aceasta în chiar rândul comunităţii maghiare2. Motivaţia oferită de

1 Există în literatura română o bogată literatură asupra acestui subiect. Menţionăm doar contribuţia

lui Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1939, trad. Petre Pandrea, reeditată la Bucureşti, Albatros, 1997.

2 Regiunea Autonomă Maghiară a fost creată în 1952, fiind locuită în proporţie de 85% de secui, avea 10 raioane şi cuprindea în parte fostele judeţe interbelice Mureş, Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. După un deceniu de existenţă, numele regiunii a fost preschimbat în Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, din care însă au încetat să mai facă parte zona Trei Scaune şi oraşul Sfântu Gheorghe. Acestea au fost incluse în regiunea Braşov. După 1968, când Regiunea Mureş


regimul comunist pentru decizia sa este de tip funcţional, nu istoric: Regiunea Autonomă se poate organiza doar acolo unde există „mase compacte“, astfel încât, se poate înţelege, o asemenea entitate poate exista doar atâta timp cât criteriul iniţial rămâne valid1. Ceilalţi maghiari, din vestul Transilvaniei, Banat şi Crişana nu sunt prezumaţi a li se acorda privilegiul organizării pe baze autonome. Cu alte cuvinte, identitatea politică a etniei maghiare este condiţionată de număr şi teritoriu, nu de istorie, tradiţii şi specific cultural. De aceea, se poate spune că Regiunea Autonomă Maghiară determină o relaţie de alteritate duală: a majorităţii româneşti de la nivel naţional cu majoritatea maghiară locală, şi a maghiarilor din interiorul R.A.M. cu a restului maghiarilor din România. În timp ce pentru majoritatea românească, obişnuită a privi autonomia teritorială ca un mecanism de fragmentare a identităţii naţionale, R.A.M. era tolerată dar nu integrată, pentru comunitatea maghiară aceeaşi entitate administrativă putea fi considerată o formă tranzitorie spre un autentic federalism sau, mai mult, pentru reunificarea naţiunii în cadrul Ungariei Mari.

După experienţa R.A.M. ideea autonomistă a fost considerată drept contaminată de comunism, un accident istoric mai degrabă decât un model viabil, astfel încât în Constituţia din 1991/2003 autonomia teritorială pe criterii etnice este respinsă din chiar articolul 1, prin definirea caracterului „naţional (...) unitar şi indivizibil“ al statului român. În acest fel, alteritatea definită prin entităţi administrativ-teritoriale a fost expulzată din spaţiul constituţional în acela al dezbaterii politice.

4. Concluzii

Studierea problematicii minorităţilor din perspectiva alterităţii revelate de textele constituţionale oferă perspective alternative celor rezultate din matricea teoriei constituţionale sau a istoriei evenimenţiale. Unghiul de abordare prezentat în acest studiu nu se substituie istoriei constituţionale sau celei politice, reprezentând doar o abordare complementară acestora. Alteritatea nu are o dimensiune ontologică în sine, ci este un concept relaţional care trebuie citit prin grila de lectură oferită de istorie.

Cercetarea discursului constituţional al perioadei 1866-2003 evidenţiază importante regularităţi în definirea raporturilor dintre majoritate şi minorităţile etno-confesionale, cu excepţia notabilă a textului constituţional din 19522. Autorităţile constituante ale statului român au oscilat între definirea civică şi cea etnică a naţiunii, iar din această ambiguitate sau polisemie a unor cuvinte precum „naţiune“ sau „popor“ pot fi deduse dilemele politice, implicit identitare, ale raportării majorităţii la minorităţi. Sursa principală a acestei dileme se găseşte în chiar procesul istoric al formării naţiunii române, în care opţiunea civică şi cea etno-culturală coexistă datorită

Autonomă Maghiară a fost desfiinţată, au apărut două judeţe noi, cu nume ce nu existaseră până atunci: Covasna şi Harghita.

1 Identitatea secuilor a făcut obiectul disputelor dintre istorici şi antropologi. Merită de semnalat faptul că în recensământul din 1977 se reintroduce noţiunea de „secui“, pentru a se sugera că etnia maghiară este diferită de cea a secuilor. Vezi şi Ion I. Russu, Les Roumains et les Sicules, Cluj-Napoca, Centre d'Etudes Transylvaines, Fondation Culturelle Roumaine, 1998

2 Considerăm că legea fundamentală din 1952 şi nu cea din 1948 produce o schimbare radicală în definirea drepturilor minorităţilor etno-confesionale din România deoarece introduce autonomia pe criterii teritoriale.

50 Florin Abraham

structurii plurietnice a populaţiei. Pe de-o parte poate fi identificat un filon incluziv, orientat spre crearea unei naţiuni civice multiculturale, pe de altă parte sunt uşor identificabile temerile în legătură cu alterarea sau „contaminarea“ etnos-ului românesc de elemente ale identităţii alogene. Tensiunea dintre cele două opţiuni constituie principala trăsătură definitorie a alterităţii români-minoritari în dimensiunea sa constituţională. Observaţia esenţială este însă aceea că textele constituţionale adoptate de regimuri democratice sunt expresia unor opţiuni politice majoritare, fiind excluse atât excesele naţionaliste cât şi avangardismul pro-minoritar, care ar fi blocat adoptarea referendară a constituţiilor. Legile fundamentale din 1866, 1923, 1991 şi 2003 exprimă realismul elitelor politice ale unei naţiuni tinere, în comparaţie cu naţiunile occidentale.

Explicaţia pentru dimensiunea problematică a alterităţii în spaţiul românesc, a acceptării dreptului la identitate al minoritarului de către majoritar respectiv a acceptării statu-quo-ului de către minoritar, trebuie căutată în chiar istoria formării statului şi naţiunii române. România nu este un caz excepţional, ci se înscrie într-un proces istoric mai amplu, în care pot fi incluse state precum Bulgaria, Polonia1, Cehoslovacia sau chiar Iugoslavia. Cea mai recentă modificare a constituţiei României, în 2003, închide o epocă istorică, a alterităţii definite într-un cadru naţional, deschizând drumul spre o nouă etapă, a dilemelor generate de apartenenţa statului român la Uniunea Europeană. Cetăţenia europeană adaugă o nouă dimensiune spaţiului în care se construieşte alteritatea, componenta supranaţională. În România, deocamdată aceasta nu este percepută a fi problematică, însă este de aşteptat ca odată cu realizarea unei veritabile Constituţii Europene, noile interogaţii identitare să dobândească substanţă.

1 Pentru cazul polonez vezi Geneviève Zubrzycki, „We, the Polish Nation“: Ethnic and civic

visions of nationhood in Post-Communist constitutional debates, în „Theory and Society“, Vol. 30, 2001, nr. 5, pp. 629-668.

Lipovenii în studiul lui Mihail Moruzov, şeful Serviciului Special de Siguranţă din Dobrogea (1919)

Alin SPÂNU

Abstract

Lipovens in the Study of Mihail Moruzov, Dobrogea Security Special Service Head (1919)

The study deals with a point of view on Danube Delta inhabitants – lipovens – expressed by Mihail Moruzov, in 1919. There are presented Romania situation at the end of first world war, economical problems and the Russia revolution effects that affected lipovens inhabitants lives, too.

Mihail Moruzov, viitorul director-general al Serviciului Special de Informaţii

devenit celebru opiniei publice în anii ’30, şi-a început cariera în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, în 1909, ca agent diurnist al Brigăzii de Siguranţă Tulcea1. Activitatea desfăşurată în zona pe care o cunoştea cel mai bine, calităţile native şi abilităţile practice l-au ajutat să obţină, până în 1916, rezultate profesionale deosebite, fiind remarcat de şefii săi ierarhici. În timpul Războiului de Întregire (1916-1919) a organizat şi condus un eficient serviciu de informaţii şi contrainformaţii în zona Deltei Dunării, care a obţinut date preţioase asupra forţelor inamice din aria de responsabilitate şi a anihilat mulţi dintre spionii trimişi de inamici să se infiltreze în spaţiul controlat de armata română. Reuşitele profesionale l-au propulsat pe Mihail Moruzov în fruntea Brigăzii de Siguranţă Tulcea şi apoi şef al Serviciului Special de Siguranţă din Delta Dunării, fiind omul cel mai potrivit în a gestiona problemele de spionaj şi contraspionaj din zonă, una aflată la confluenţa unor interese divergente: a statului român, a Rusiei – iniţial ţariste, ulterior bolşevice, respectiv a Puterilor Centrale, care au acţionat, fiecare, pentru obţinerea unei supremaţii asupra controlului gurilor Dunării.

1 Mihail Moruzov (n. 8 noiembrie 1887 la Zebil-Tulcea – d. 26/27 noiembrie 1940 închisoarea

Jilava) a activat în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale din 1909 şi până în 1920. Ulterior, a devenit şeful Serviciului Secret de Informaţii al armatei române în perioada 1924 – 1940. Pentru mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa a se consulta Ion Pavelescu, Enigma Moruzov. Cel mai mare spion din istoria României, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1995 şi Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei, Editura INI, Bucureşti, 1996.

52 Alin Spânu

După încetarea ostilităţilor dintre România şi Puterile Centrale, finalizate printr-un tratat de pace mai mult impus decât negociat1, autorităţile române au fost obligate să demobilizeze o mare parte din trupele combatante, însă şi-au păstrat intacte structurile de securitate naţională. Principalul organ informativ/contrainformativ din România a fost, începând din 1908, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale2, la care s-a adăugat, în timpul războiului, serviciul de informaţii al armatei, restructurat şi profesionalizat în conformitate cu cerinţele teatrelor de luptă3. Competiţia celor două structuri pentru culegerea unor date utile şi anticipative în folosul trupelor combatante a condus la rezultate pozitive, prin colaborări fructuoase în verificarea încrucişată a informaţiilor obţinute, dar şi la ambiţii şi orgolii, privind ordinea de prioritate a celor destinaţi a primi materialele informative. Având în vedere că mulţi agenţi de siguranţă au fost ataşaţi unor mari unităţi şi comandamente militare, activitatea acestora s-a subordonat intereselor informative/contrainformative din zona respectivă. La rândul ei, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale a cerut vectorilor umani angrenaţi în asemenea activităţi să-i comunice cu prioritate datele obţinute, ceea ce a născut un conflict de interese între cele două servicii privind raporturile de subordonare ale agenţilor detaşaţi la unităţi şi mari unităţi.

Pe acest fond, la 26 iulie 1918, Mihail Moruzov a trimis din Sulina către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale o dare de seamă privind situaţia generală din Delta Dunării, mai ales din punct de vedere al problemelor de securitate la adresa României, atât cele prezente, cât şi cele care puteau surveni în perioada următoare.

1 La 5 februarie 1918, Puterile Centrale au adresat o notă ultimativă guvernului român, în care au

ameninţat cu declanşarea ostilităţilor dacă nu se deschid, imediat, convorbiri diplomatice pentru încheierea păcii. Peste 5 zile, la 10 februarie 1918, România a acceptat să intre în tratative, iar la 24 februarie 1918 au fost avansate de interlocutori principalele condiţii de pace: cedarea Dobrogei, rectificarea graniţei cu Austro-Ungaria şi mari concesii economice. Ulterior, au mai fost adăugate şi alte condiţii, printre care demobilizarea a 8 divizii române şi tranzitul trupelor germane prin nordul Moldovei spre Rusia. În Focşani, la 5 martie 1918 a fost semnat protocolul de prelungire a armistiţiului militar, iar la Buftea a fost semnat documentul politic privind preliminariile păcii dintre România şi Puterile Centrale, finalizat, printr-un tratat preliminar, la 18 martie 1918. Patru zile mai târziu (22 martie 1918) au demarat discuţiile în vederea păcii, încheiate la începutul lunii mai 1918 şi semnate în Bucureşti la 7 mai 1918. Pe larg despre negocierile şi prevederile păcii de la Bucureşti: Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul Război Mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pp. 273-289.

2 Pentru mai multe detalii despre organizarea şi activitatea Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale a se consulta Alin Spânu: Prima structură informativă şi contrainformativă a României din secolul XX/Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, în „Dosarele Istoriei“ an. VIII, nr. 2003, 5(81), p. 19-28.

3 Pe larg despre activitatea serviciului de informaţii şi contrainformaţii al armatei române în Primul Război Mondial, a se consulta: Alin Spânu, Activitatea informativă şi contrainformativă în campania anului 1916. Studiu de caz: Grupul „Cerna“, în volumul 1916. Un an hotărâtor pentru istoria românilor (coord. conf. univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2006, pp. 172-193; Alin Spânu, Organizarea şi activitatea structurilor informative şi contrainformative ale Armatei Române (1917), în volumul 1917. Glorie şi deznădejde (coord. conf. univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, pp. 60-90; Alin Spânu, Reorganizarea şi noile direcţii de acţiune ale Serviciului de Informaţii al Armatei Române în 1918, în volumul 1918. Un vis împlinit (coord. conf. univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008, pp. 71-107.

Lipovenii în studiul lui Mihail Moruzov 53

Începând din 1916, Delta Dunării a avut o importanţă deosebită din punct de vedere geografic, etnografic şi economic pentru toţi actorii militari care şi-au făcut simţită prezenţa în zonă. În primul rând, din punct de vedere geografic, Delta Dunării a reprezentat pentru flota română „un punct puternic de apărare“1, unde s-a putut adăposti pentru a nu fi distrusă sau capturată de forţele inamice. Etnografic, regiunea a fost populată, de-a lungul timpului, de elemente alogene rusofone care au iniţiat mişcări „foarte periculoase“2 pentru securitatea României, deoarece, începând din 1917, au aderat la idealurile revoluţiei bolşevice. Principala activitate economică desfăşurată de aceştia a fost pescuitul, însă o mare parte din produse aveau ca destinaţie Rusia, în principal prin eludarea taxelor vamale şi a controlului la graniţă. În perioada noiembrie 1916 – iunie 1918 această populaţie s-a dedat la acte „de distrugere şi persecuţiune“3 a elementului românesc din zonă, beneficiind în acest sens şi de sprijinul trupelor ruse. Ulterior, după izbucnirea revoluţiei bolşevice, care a găsit un teren prielnic în Delta Dunării, mulţi localnici au devenit aderenţi şi propagandişti ai acestei mişcări, participând la „acţiuni revoluţionare“4 şi căutând să atragă de partea lor marinarii români de pe vasele aflate în zonă.

În timpul războiului, efortul economic al zonei a fost focalizat pentru expedierea de peşte, lână şi vite în cantităţi mari către armată şi către populaţie. Acest lucru a funcţionat până la încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti (7 mai 1918), când situaţia s-a schimbat, iar problemele apărute în noile condiţii au fost creşterea actelor de contrabandă şi situaţia economico-socială extrem de dificilă a diferitelor categorii de lucrători sau funcţionari. Contrabanda a fost considerată de Mihail Moruzov ca „cea mai importantă“5 chestiune din Delta Dunării, atât datorită reliefului, care a îngreunat măsurile de control, cât şi a corupţiei funcţionarilor. Mărfurile cele mai tranzitate pe braţele Sfântu-Gheorghe şi Sulina erau cai, vite, oi, sodă caustică, făină, ulei, lână, peşte etc., iar modalitatea principală de trecere o reprezenta negocierea cu autorităţile de control. Cu grănicerii „se cade, pur şi simplu, după învoială“6, iar un exemplu în acest sens a fost arestarea unui sergent, în flagrant, lângă Vâlcov, care a încercat să înlesnească o contrabandă de 30.000 de scrumbii. Unele persoane au obţinut de la autorităţile comunale dovezi scrise că sunt posesori de cai, boi, vaci, oi, căruţe etc., apoi au cerut bilete de trecere în Dobrogea, ca refugiaţi, şi au trecut cu toate bunurile vandabile. După un timp, persoanele au revenit în localităţile din Delta Dunării, au obţinut alte dovezi de proprietate şi acte de refugiaţi, iar operaţiunea s-a repetat în acelaşi mod. Aceste acţiuni au fost practicate de refugiaţi şi, după luna mai 1918, de către militarii demobilizaţi din armata română originari din regiune.

Pescarii din Delta Dunării, cei mai mulţi lipoveni, au ridicat şi ei problemele cu care s-au confruntat, atât cele de aprovizionare cu unelte de pescuit, cât şi cele privind taxele impuse de stat asupra comercializării producţiei de peşte. Mihail Moruzov a apreciat că producţia de peşte din regiune „e o mare bogăţie“7, care nu oferă un mare profit material 1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita AN.I.C.), fond Direcţia Generală a

Poliţiei (în continuare se va cita D.G.P.), dosar 23/1918, f. 62. 2 Ibidem, f. 62. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem, f. 63. 6 Ibidem. 7 Ibidem, f. 66.

54 Alin Spânu

însă, cu unele măsuri de încurajare din partea guvernului, se putea obţine în cantităţi mari şi la un preţ redus, mai ales în condiţiile scumpirii vieţii. În schimb, până în 1916, statul român a „risipit sume mari în zadar“1, a creat o clasă amorfă de funcţionari, au fost întocmite proiecte mari, nerealiste, fără profit şi fără finalitate. De asemenea, au fost cheltuite sume imense „pe yachturi, palate etc.“2, dar pentru nevoile pescuitului nu s-a făcut nimic concret, nu s-au achiziţionat instalaţii de prelucrare a peştelui, frigorifere sau depozite de unelte. Aceste lipsuri s-au acutizat şi s-au resimţit în timpul războiului, iar pescarii s-au văzut constrânşi, în 1918, din trei direcţii: lipsa de pâine, lipsa de unelte şi impunerea unor preţuri maximale la vânzarea peştelui. Ei au cerut să fie aprovizionaţi cu pâine în cantităţi suficiente, să se unifice preţul peştelui din Delta Dunării cu cel din Basarabia şi să li se ofere posibilitatea de achiziţionare a uneltelor de pescuit. Conform lui Mihail Moruzov, „pescarul mănâncă mult, căci şi munceşte mult“3, însă şi acesta, la rândul său, produce mari cantităţi de peşte. Traiul în Delta Dunării a devenit „cu mult mai scump“4 decât în Basarabia, astfel că era „o nedreptate“5 ca celor care au îndurat greutăţi mai mari să li se fixeze preţuri cu mult mai mici la peşte, în timp ce în Basarabia, unde traiul era mai ieftin, preţul aceluiaşi produs să fie mai ridicat. Acestea erau de altfel şi motivele pentru care pescarii practicau contrabanda pe scară largă. Nemulţumirile acestora nu au avut „un caracter grav“6, fiind semnalate, deocamdată, la nivel individual şi local. Totuşi, aceştia aveau în plan înfiinţarea unei asociaţii a pescarilor, împreună cu cei din Basarabia, pentru ca astfel să-şi poată expune mai pregnant, revendicările socio-economice.

Peste un an şi jumătate, la 14 decembrie 1919, Mihail Moruzov, avansat între timp în funcţia de şef al Serviciului Special de Siguranţă din Dobrogea, a înaintat către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale un produs analitic privind lipovenii din Dobrogea (Anexa). Trebuie menţionat că Moruzov s-a născut şi a crescut în Tulcea, astfel încât aprecierile sale au avut la bază inclusiv experienţa personală obţinută prin observare directă şi contactele inerente timp de mai mulţi ani.

Lipovenii7 au pătruns în spaţiul românesc în secolul al XVIII-lea venind din Rusia, unde erau prigoniţi pe considerente religioase. După sinodul din 1654 în care 1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Lipoveni (Filiponi) = sectă rascolnică rusească (numele colectiv al sectarilor ruşi, care, la 1900,

erau în număr de circa 5 milioane de persoane). Ei conservă o mulţime de obiceiuri slave şi nu au preoţi, întrucât preoţia a încetat pe timpul lui Petru cel Mare. Sunt conduşi de bătrâni (presbiteri) şi după naşterea unui număr de copii se castrează. Din cauza persecuţiilor ruseşti mulţi lipoveni au emigrat în ţările vecine. În România au vreo 25 de biserici (Minerva – enciclopedie română, Editura Comitetului de Redacţie al Enciclopediei Române Minerva, preşedinte Alexandru C. Pteancu, Cluj, 1930, p. 623); lipovean, -ă, lipoveni = persoană care face parte dintr-o populaţie de origine rusă stabilită în regiunea Deltei Dunării şi care se ocupă, mai ales, cu pescuitul (Vasile Breban, Dicţionar General al Limbii Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 574); denumire dată răscolnicilor ruşi care au plecat din Rusia în secolul XVIII, aşezându-se în Bucovina, Moldova şi în regiunea de la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Şi-au păstrat timp îndelungat obiceiurile, portul, modul de viaţă (Dicţionar Enciclopedic, vol. IV, lit. L-N, coord. Rodica Chiriacescu, Alexandru Stănciulescu, Nicolae Nicolescu, Anicuţa Tudor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.125).


Patriarhul Nikon a reformat biserica rusă, au început să se ia măsuri restrictive din partea autorităţilor laice şi religioase contra celor care se opuneau, care au culminat în timpul ţarului Petru cel Mare (1682-1725) cu măsuri represive dure. Refuzul unor credincioşi de a accepta înnoirea a făcut ca aceştia să fie supuşi la taxe insuportabile şi forţaţi să poarte o vestimentaţie specifică. Ajunşi la limita suportabilităţii, unii credincioşi de rit vechi (staroverii) au luat drumul pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume, inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, tocmai pentru că, la origine fiind pescari, din zona râurilor Don şi Nipru, şi-au putut relua practicarea acestei meserii. Denumirea de „lipoveni“ are două ipoteze:

1. vine din cuvântul rusesc „lipa“ care înseamnă „tei“, din lemnul căruia sunt fabricate numeroase obiecte gospodăreşti, inclusiv ramele lotcilor;

2. în 1740 călugărul Filip, cunoscut şi apreciat pentru harul său, a candidat la stăreţia mănăstirii Vigoretka. Nefiind ales, el a plecat cu adepţii săi, şi-a construit un schit într-o pădure, pe autorităţile au vrut să-l desfiinţeze. Călugărul şi toţi cei apropiaţi lui s-au baricadat înăuntru, n-au vrut să părăsească locul, li s-a dat foc şi au ars de vii. În continuare, aderenţii şi-au luat numele de „filipoveni“ de la care s-a tras, ulterior, denumirea de „lipoveni“.

Cunoscuţi de autorităţile locale sub denumirea de lipoveni (lipatei), aceştia şi-au păstrat limba, obiceiurile şi credinţa, fiind divizaţi atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărţit în popovti – popişti şi bezpopovti – nepopişti), cât şi etnice (ruşii mari-moscoviţi, rascolnicii propriu-zişi, cazaci zaporojeni, haholi, necrasovti, ucraineni). După un popas în Basarabia sudică, în pădurile de tei, staroverii s-au aşezat în spaţiul românesc, în mod deosebit în Dobrogea şi Bucovina, în două mari valuri: primul după răscoala lui Kondrati Bulavin1, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796). În spaţiul românesc, primii ruşi staroveri, au apărut în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, dar prima atestare documentară a unei localităţi lipoveneşti se află într-o petiţie din 1742 adresată domnului Moldovei, Constantin Mavrocordat2, de lipovenii din satul Socolinţi (azi Lipoveni), judeţul Suceava, în care aceştia afirmă că s-au stabilit acolo din 1724. În ce priveşte Dobrogea, se admit ca zone de origine pentru lipovenii din Dobrogea, dar şi din Moldova, sudul şi centrul Rusiei.

În sec. al XVIII-lea, când staroverii sunt atestaţi documentar în Dobrogea3, provincia prezenta un adevărat mozaic etnografic (români, turci, tătari, bulgari, cerchezi, găgăuzi, nemţi, evrei, greci), în care românii, exceptând unele locuri, erau cei mai numeroşi. Dobrogea, de la începutul secolului al XV-lea şi până după războiul

1 Răscoala condusă de atamanul Kondrati Bulavin a avut loc în perioada 1707 – 1708. La moartea

acestuia, conducerea cazacilor răsculaţi a fost preluată de atamanul Ignat Nekrasov, care i-a salvat pe războinici de represaliile ordonate de ţarul Petru I, trecându-i peste hotarele sudice ale imperiului, în Kuban, teritoriu aflat pe atunci sub stăpânirea hanului Crimeii, Kaplan Ghirai. După trecerea în nefiinţă a atamanului Nekrasov (1737/1738), cazacii s-au stabilit, în mai multe etape, începând cu 1740, în zona Deltei Dunării şi în Dobrogea de Nord.

2 Constantin Mavrocordat (27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iaşi) a fost un domnitor fanariot reformator. A domnit de şase ori în Ţara Românească (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758 şi 1761-1763) şi de patru ori în Moldova (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749 şi 1769).

3 Prima atestare cu locuitori lipoveni este a localităţii Sarichioi, în anul 1762.

56 Alin Spânu

de independenţă (1877 – 1878), a făcut parte din Imperiul Otoman fiind inclusă în Dar-al-Islam (Casa Păcii), în care creştinii au avut un statut de protejaţi (zimnai-ilar), trebuind însă să respecte cele şapte obligaţii necesare, între care plata unui impozit special. Lor le era recunoscută oficial biserica, fără a fi supuşi la acţiuni pentru trecerea forţată la islamism. Istoria şi evoluţia lipovenilor în spaţiul românesc a făcut obiectul unor lucrări de specialitate1, care au analizat problemele religioase, lingvistice, sociale, etnografice şi de altă natură a acestor locuitori.

Mihail Moruzov a criticat aspru modul de viaţă al lipovenilor – „înrăiţi de patimi, urmărind veşnic câştigul fără muncă, alcoolici în ultimul grad“2 – şi i-a considerat „un element rău, provocator de dezordine şi viciat“3, care a creat mereu probleme autorităţilor. La baza acestor puncte de vedere au stat câteva elemente concrete, documentate de structurile informative: contrabandele ilegale cu peşte şi alte produse, numărul mare de dezertori din armată la intrarea României în război (1916), angajarea în serviciul trupelor de ocupaţie, inclusiv pentru culegerea de informaţii despre armata română şi aderarea unui număr însemnat de lipoveni la ideile bolşevice. Având în vedere libertatea de mişcare, ca pescari, aceştia au devenit, din 1918, propagandişti ai revoluţiei din Rusia, ceea ce reprezenta un pericol pentru siguranţa statului român. Un sprijin indirect în favoarea tezelor bolşevice era inechitatea legii pescuitului între Basarabia şi Dobrogea, menţionată de Mihail Moruzov şi în anul precedent, care oferea un teren prielnic de atragere de noi aderenţi, din celelalte categorii etnice sau profesionale din regiune. În scopul monitorizării „îndeaproape“4 a lipovenilor şi a prevenirii unor acţiuni subversive, Mihail Moruzov a înfiinţat Subbrigada Specială de Siguranţă Sulina, cu zona de acţiune în Delta Dunării. Şeful Serviciului Special de Siguranţă din Dobrogea a înaintat şi propunerea de a fi sesizat Ministerul Agriculturii şi Domeniilor5, cel care avea puterea de a modifica legea pescuitului şi a dezamorsa astfel nemulţumirile socio-profesionale din zonă.

În concluzie, o dată cu încetarea ostilităţilor, Delta Dunării a devenit o zonă de comerţ, în principal ilegal, în care au fost implicaţi locuitori şi funcţionari de stat, civili sau militari, toţi urmărind câştiguri mari, rapide şi fără multă trudă. Problemele

1 Dintre acestea menţionăm: Melchisedec, Lipovenismul, Bucureşti, 1871; Feodor Chirilă, Andrei

Ivanov, Theodor Olteanu, Probleme de dialectologie. Graiurile ruseşti-lipoveneşti din România, Bucureşti, 1993; C. Lucaciu, A. Teodorescu, Din istoria şi tradiţiile lipovenilor, Bucureşti, 1998; Filip Ipatiov, Ruşii lipoveni din România, Bucureşti, 2002; Alexandr Varona, Tragedia schismei ruse, Bucureşti, 2002; Victor Vascenco, Lipovenii. Studii lingvistice, Bucureşti, 2003; Aurelian Teodorescu, Despre istoria lipovenilor din Dobrogea, la adresa de internet www.tomrad.ro; Alexandr Varona, Svetlana Moldovan, The Lipovan Russians of Romania, în revista „Continentul România“ nr. 1, (27)/2006; Dumitru Şerban, Tinerii lipoveni la Iaşi, în revista „Kitej-grad“ nr. 2 (97)/decembrie 2006, pp. 4-5; Nina Macarov, Structura lexicală a graiurilor ruseşti-lipoveneşti din Dobrogea, teză de doctorat susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii „Ovidius“ din Constanţa, 2008.

2 A.N.I.C., fond D.G.P., dosar 23/1918, f. 69. 3 Ibidem. 4 Ibidem, f. 70. 5 La data respectivă, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 – 12 martie

1920) a avut în componenţă pe Victor Bontescu la conducerea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, însă la 16 decembrie 1919 acesta a preluat Ministerul Industriei şi Comerţului, iar în locul său a fost numit Ion Mihalache.


de perspectivă au fost cele de ordin socio-economic ale diferitelor categorii profesio-nale, care, în noua conjunctură, îşi exprimau doleanţele de îmbunătăţire a traiului şi condiţiilor de muncă. Pe de altă parte, ascensiunea mişcării bolşevice nu avea cum să nu atragă simpatizanţi, în primul rând dintre cei care o duceau greu, munceau mult şi câştigau puţin. Relieful zonei s-a pretat de minune la acţiuni subversive, fie că ele au fost comerciale sau de natură ideologică, dar care a favorizat pe cei certaţi cu legea şi a îngreunat cercetarea şi capturarea de către oamenii legii.

La rândul său, Mihail Moruzov s-a dovedit un analist bun, care a ţinut sub control, din punct de vedere informativ, situaţia din zonă în perioada 1918-1919. Ulterior, ca şef al Serviciului Special de Siguranţă din Dobrogea şi ca şef al Serviciului Secret de Informaţii al armatei române, a continuat să reprime acţiunile subversive şi să dezvolte capacităţile informative/ contrainformative în favoarea statului român, contribuind la edificarea României Mari.

Anexa România Personal-Confidenţial Ministerul de Interne – Direcţiunea Siguranţei Generale Serviciul Special de Siguranţă din Dobrogea Nr. 1159 din 14 Decembrie 1919

Domnule Director, În toate punctele riverane din nordul Dobrogei, în jurul lacurilor, pe coasta mării

şi în special în Delta Dunării, majoritatea pescarilor ce locuiesc în această regiune sunt lipovenii, o sectă de ruşi care prin firea lor, prin obiceiurile şi purtările lor, diferă cu totul de celelalte secte care formează clasa locuitorilor de origine rusă.

Lipovenii sunt stabiliţi în nordul Dobrogei, în Delta Dunării şi în sudul Basarabiei de câteva sute de ani. Înainte ei formau un trib de oameni rătăcitori, care umblau prin întinsurile Rusiei şi erau numiţi „rascolnici“ (răzvrătitori), prin faptul că oriunde ajungeau se dedau la fapte brutale producând perturbaţii în localităţile în care se stabileau, fiind nişte oameni care niciodată nu se supuneau vreunei autorităţi sau unor legi locale. Înrăiţi de patimi, urmărind veşnic câştigul fără muncă, alcoolici în ultimul grad atât ei cât şi femeile şi copiii lor, pe la anul 1700 ajung în sudul Basarabiei şi Dobrogea. De la această epocă lipovenii au colonizat sudul Basarabiei, Delta Dunării, unde găsesc teren prielnic pentru pescuit, cât şi în nordul Dobrogei, pe malul mării şi în jurul lacurilor unde, cu timpul, s-au fixat definitiv atraşi de bogăţia acestor regiuni.

În toate timpurile însă, lipovenii au format un element de dezordine prin purtarea lor şi prin firea lor de oameni nestatornici şi nesupuşi. Sub administraţia românească, elementul lipovenesc din Dobrogea şi Delta Dunării a fost întotdeauna un element rău, provocator de dezordine şi viciat. Ocupându-se cu pescuitul lipovenii se îndeletniceau cu contrabandele de peşte, pe care le transportau în Rusia. Prin firea lor liberă nu se supuneau nici unei obligaţii impuse de legi şi astfel bălţile Deltei erau pline de lipoveni dezertori, condamnaţi şi certaţi cu justiţia. Ei trăiau ascunşi prin plavurile bălţii, se ocupau cu pescuitul şi erau siguri că nimeni nu vine să-i turbure în locurile necunoscute în care se adăposteau.

58 Alin Spânu

La declararea războiului nostru, procentul cel mai mare de nesupuşi şi dezertori l-au dat aceşti lipoveni. Imediat ce s-a declarat mobilizarea mii de lipoveni au luat drumul bălţilor şi s-au ascuns în locuri necunoscute spre a nu fi încorporaţi. Parte din ei au fugit în Rusia unde aveau dinainte legături de rudenie, iar din cei încorporaţi chiar, majoritatea au trecut la armatele ruse ca translatori sau în alte servicii auxiliare unde trăiau mult mai bine decât pe front. O dată cu izbucnirea revoluţiei ruse şi în special în timpul debandadei bolşevice, lipovenii din armata noastră au aderat în foarte mare număr la mişcarea sovietistă şi, pe lângă că ei dezertau din armata noastră şi se înrolau la ruşi, dar tot lipovenii întreţineau o puternică propagandă bolşevică printre soldaţii noştri îndemnându-i la dezertare şi asigurându-i că în Rusia bolşevică vor trăi cu mult mai bine ca la noi. Un mare număr de lipoveni dezertori din armata noastră, în timpul retragerii trupelor noastre din Dobrogea, au rămas sub ocupaţia bulgară. Aceştia şi-au oferit serviciile lor autorităţilor ocupante şi au servit în spionajul bulgaro-german din Dobrogea contra noastră. E de notat că lipovenii din Dobrogea care cunoşteau toate căile ascunse din bălţile Deltei Dunării, treceau cu foarte multă uşurinţă din Dobrogea în Deltă sau Basarabia şi chiar mai departe. În special în Delta Dunării şi în sudul Basarabiei lipovenii din Dobrogea aveau legături de rudenie cu ajutorul cărora obţineau informaţii despre armatele noastre pe care le comunicau serviciilor de spionaj inamice din Dobrogea.

În timpul luptelor dintre români şi bolşevicii ruşi o mare parte din lipoveni s-au retras alături de bolşevicii ruşi în Rusia stabilindu-se, în majoritate, la Odessa, de unde puteau comunica des cu Delta Dunării sau Dobrogea prin faptul că pescarii lipoveni din Dobrogea şi Delta Dunării, cât şi cei din sudul Basarabiei, făceau naveta la Odessa unde duceau peşte de contrabandă pentru care obţineau sume considerabile. E cunoscut faptul că între bolşevicii ruşi din Odessa şi sudul Basarabiei sau nordul Dobrogei existau legături regulate ce se făceau de către pescarii din aceste regiuni, care se strecurau în timpul nopţii prin puncte dosnice de la gurile Dunării şi cu bărcile pescăreşti se duceau pe mare până la Odessa, stabilind astfel legături între teritoriul nostru şi centrele bolşevice ruse. Principalii factori de comunicaţie, prin aceste metode clandestine, erau numai lipovenii care în asemenea chestiuni sunt dovediţi ca oameni foarte şireţi şi curajoşi şi îşi expun cu uşurinţă viaţa când urmăresc vreun câştig însemnat. După înfrângerea bolşevismului în sudul Rusiei un mare număr de lipoveni din Deltă şi nordul Dobrogei nu s-au mai dus cu trupele bolşevice în interiorul Rusiei – i-au trădat şi pe ei – şi au rămas la Odessa. Unii dintre aceştia s-au întors în bălţile Deltei şi Basarabia de sud şi trăiesc ascunşi prin plavuri, în baltă sau chiar acasă, unde se ocupă din nou cu pescuitul.

Actualmente, populaţia lipovenească din nordul Dobrogei şi cea din Delta Dunării formează o clasă a populaţiei care din punct de vedere al siguranţei statului dă foarte mult de lucru autorităţilor respective. Astfel, cei întorşi din Rusia, infectaţi de ideile bolşevice pe care le-au adaptat în timpul şederii lor acolo, duc în Deltă şi nordul Dobrogei o puternică propagandă bolşevistă. Din cauza legii pescuitului, care nu mai corespunde actualelor timpuri, pescarii nemulţumiţi de severităţile acestei legi adoptă şi ei ideile transmise de lipovenii veniţi din Rusia, astfel că activitatea de propagandă dusă de emisarii lipoveni câştigă teren prielnic şi în celelalte straturi ale populaţiei compusă din pescari, atât din Dobrogea cât şi de-a lungul Dunării.


Semnalăm această acţiune din Dobrogea spre cunoştinţa Domniei-Voastre. Pentru a putea face ca această acţiune să devie fără efect credem că singurul fapt cu care s-ar putea paraliza acţiunea descrisă ar fi unele modificări de adus actualei organizări a pescuitului, unificând regulamentul pescuitului din Basarabia cu cel din Dobrogea între care există multe deosebiri. Din acest motiv, pescarii dobrogeni se simt nedreptăţiţi, întrucât regulamentul pescuitului în Basarabia dă mai multe avantaje pescarilor din Basarabia decât celor din Dobrogea.

Pentru observarea îndeaproape a acţiunii lipovenilor din Delta Dunării şi nordul Dobrogei, cât şi spre a lua măsurile necesitate de împrejurări, s-a înfiinţat Subbrigada Specială de Siguranţă din Sulina, căreia i s-au dat de noi instrucţiuni speciale pe această temă. Rămâne la aprecierea Domniei-Voastre dacă nu ar fi cazul să se sesizeze Ministerul Domeniilor în ce priveşte chestiunea pescuitului.

Şeful Serviciului, /ss/ Mihail Moruzov

(ANIC, fond D.G.P., dosar 23/1918, f. 69-70)

Elita politică a germanilor din România în anii 1918-1919

Vasile CIOBANU

Abstract

The Political Elite of the German Minority in Romania in the Years 1918 -1919

In the year 1918, when the great European empires collapsed, the territories inhabited by the Romanian majority were to be unified with the former Romanian Kingdom. It was in Bessarabia, which used to be part of the Russian Empire, in Transylvania and in Bucovina that the German minorities were living. The elite leading them was undergoing different stages of political experience. Nevertheless, all of their members had to take a stand regarding the decisions of the assemblies from Chişinău (March 27th 1918), Cernăuţi (November 28th 1918) and Alba Iulia (December 1st 1918), where the union of these lands with Romania was decided. The leaders of the German groups in those territories had then the difficult mission of making, in the name of the almost one million German inhabitants, a crucial decision for their fate. The Germans from Bessarabia had been brought here by the Russian tzars starting with 1814, the Saxons had been called to Transylvania by the Hungarian kings in the 12th century, while the Schwabs had been colonized in Banat by the Habsburg emperors in the 18th century. It was in 1918, when these empires had disappeared, that the leaders of this population decided to accept a new rule, that of the Romanian king. The Germans from Bessarabia did not have the extensive political experience of the Saxon’s leaders (Karl Wolff, Adolf Schullerus, Rudolf Brandsch, Emil Neugeboren and others), who had been deputies in the Hungarian parliament until then. Neither did the leaders of the Schwabs from Banat (Jakob Bleyer, Franz Blaskovics, Josef Striegl, Francisc Kräuter, Karl von Möller and others). Most of these leaders had higher studies done in the German language. They were priests, teachers, and jurists and generally they were obeyed and followed by the German inhabitants, who had now become citizens of Romania.

The majority of this leading elite has maintained its position at the top of the German minority of the interwar Romania.

Cercetarea istorică din anii regimului comunist a neglijat şi chiar a combătut

abordarea rolului personalităţilor, al elitelor conducătoare în istorie, acordând rolul principal, şi cerând doar scrieri despre acţiunea „maselor populare“. Mai mult, elita conducătoare a regimurilor anterioare a fost chiar lichidată fizic. In privinţa

Elita politică a germanilor din România 61

minorităţii germane din România, acuzată in corpore de nazism, după 1944, aceasta a fost lipsită de bunuri şi drepturi, supusă deportărilor. Liderii săi au fost şi ei încarceraţi. Măsurile reparatorii începute prin 1956, au vizat şi cercetarea propriului trecut. Mai mult, s-a permis şi publicarea unor studii, monografii, culegeri despre o serie de personalităţi ale germanilor din România, recunoscându-li-se şi unele merite, mai întâi numai personalităţilor „progresiste“, cum au fost Stephan Ludwig Roth, Anton Kurz, Koloman Müller1 ş. a., dar mai apoi unui număr sporit de membri ai elitei săseşti şi şvăbeşti. De menţionat şi apariţia unor volume de micromonografii despre o serie de conducători saşi.2 Cei mai mulţi dintre ei aparţineau însă Evului Mediu şi epocii moderne. Totuşi, au fost avuţi în vedere şi unii lideri din anii „regimului burghezo-moşieresc“ cum au fost Friedrich Teutsch, Carl Wolff, Adolf Schullerus, Rudolf Brandsch.3 În aceste lucrări erau relevate doar unele aspecte ştiinţifice, economice, culturale din activitatea acestor personalităţi şi mai puţin rolul lor politic.

Momentul 1918 şi atitudinea germanilor din România faţă de unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat Român au constituit un subiect abordat încă din anii şaizeci ai veacului trecut.4 Potrivit directivelor însă, în anii regimului comunist Unirea trebuia prezentată drept rezultat al luptei maselor populare, personalităţile fiind doar menţionate. Pentru minorităţile naţionale, care nu puteau fi denumite decât „naţionalităţi conlocuitoare“, Unirea trebuia să apară ca un deziderat, ca un act primit cu bucurie. Liderii minorităţilor erau citaţi doar cu declaraţiile prin care recunoşteau Unirea.

După 1989, aceste interpretări nu au dispărut cu totul, dar au apărut o serie de volume de documente, culegeri de studii şi abordări monografice care au reliefat adevărata stare de spirit a minorităţilor naţionale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, care au privit cu îngrijorare schimbarea stăpânirii asupra teritoriilor unde locuiau de secole, unde se bucuraseră de o serie de privilegii pe care le puteau

1 Carol Göllner, Stephan Ludwig Roth.Viaţa şi opera. Ediţie bilingvă, Bucureşti, 1966; Idem,

Pedagogi germani progresişti din România, Bucureşti, 1969; Idem, Anton Kurz. Leben und Werk, în „Forschungen zur Volks-und Landeskunde“, vol 10, 1967, nr. 2, pp. 21-78; Michael Kroner, Stephan Ludwig Roth. Viaţa şi opera, Cluj, 1974; Florea Dragne, Koloman Müller. Ein Vorkämpfer der Arbeiterbewegung in Rumänien, în „Forschungen zur Volks-und Landeskunde“, vol. 15, 1972, nr. 2, pp. 124-135 ş. a.

2 Taten und Gestalten. Bilder aus der Vergangenheit der Rumäniendeutschen. I Bd. XII.-XVIII. Jahrhundert, îngrijit şi prefaţat de Dieter Drotleff, Cluj-Napoca, Dacia Verlag, 1983; Eduard Eisenburger, Sie erkannten die Zeichen der Zeit. Rumäniendeutsche politische Zeit-und Lebensbilder aus zwei Jahrhunderten, Dacia Verlag, Cluj-Napoca, 1979; Carl Göllner, Siebenbürgisch-sächsische Persönlichkeiten. Porträts, Politischer Verlag, Bukarest, 1981.

3 Reimar-Alfred Ungar, Nicolae Nistor, Carl Wolff. Sein Leben und Wirken in Wort und Bild, Kriterion Verlag, Bukarest, 1981; Eduard Eisenburger, Rudolf Brandsch. Zeit-und Lebensbild eines Siebenbürger Sachsen, Dacia Verlag, Cluj-Napoca, 1983; Carl Göllner, Adolf Schullerus. Sein Leben und Wirken in Wort und Bild, Kriterion Verlag, Bukarest, 1986.

4 Vezi bibliografia în volumul coordonat de Valer Moga şi Sorin Arhire, Anul 1918 în Transilvania şi Europa Central-Estică, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, pp. 289-285, 377-380.

62 Vasile Ciobanu

pierde odată cu destrămarea imperiilor în care vieţuiseră până atunci.1 În pofida acestui număr sporit de lucrări privind trecutul minorităţilor şi a celor 90 de ani care au trecut de la 1918, atitudinea, acţiunile şi mai ales rolul elitei politice a minorităţilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania în perioada unirii acestor teritorii, româneşti prin trecut şi structura populaţiei, nu au fost îndeajuns studiate.

Despre germanii din aceste provincii s-a scris mai mult, dar despre locul elitei conducătoare a acestor grupări de populaţie sunt încă puţine referiri. În consecinţă, ne-am propus în cele ce urmează câteva consideraţii asupra locului şi statutului elitei conducătoare a germanilor basarabeni, bucovineni şi transilvăneni în momentele cruciale şi pentru ei, ca şi pentru români, din anii 1918-1919. Cronologic, grupul germanilor din Basarabia a fost primul care a fost pus în situaţia de a lua atitudine faţă de apartenenţa statală a regiunii în care trăiau începând de la 1814, de când datá începutul colonizării lor de către ţarii Rusiei în spaţiul dintre Prut şi Nistru, îndeosebi în partea sudică a acestuia. Germanii aduşi aici erau mai ales agricultori. În 1918 ei locuiau în 133 de sate, în câteva târguri (Tarutino, Sărata, Crasna) şi în oraşe ca: Cetatea Albă, Cahul, Bender, Chişinău2. După unele surse, în 1919, din totalul de 79.000 de germani, 72.000 locuiau în sate, iar 7000 în oraşe. Populaţia Basarabiei număra, după aceeaşi sursă, 2.642.000 locuitori. Germanii se aflau însă pe primul loc dintre toate etniile basarabene la capitolul ştiutori de carte (peste 63% din totalul lor)3. Marea lor majoritate erau protestanţi evanghelici. Ca urmare a războiului dintre Imperiul Rus şi cel german, în 1915 guvernul de la Moscova a interzis folosirea limbii materne în şcolile şi bisericile germanilor basarabeni. Concomitent, au fost emise două legi prin care se expropriau pământurile întinse ale lor. Războiul şi declanşarea revoluţiei în 1917 au împiedicat aplicarea acestor legi.4 În cursul anului 1917 şi germanii basarabeni au participat la încercările germanilor din întreaga Rusie de a se organiza. Ei şi-au trimis 43 de reprezentanţi la congresul de la Odessa al tuturor germanilor din Rusia. Comitetul districtual al germanilor a avut sediul la Tarutino.5 După lovitura de stat bolşevică, satele înstărite ale germanilor au atras bandele bolşevice, în faţa cărora ei şi-au organizat autoapărarea. În Sfatul Ţării, ale cărui lucrări s-au deschis la Chişinău, la 21 noiembrie 1917, germanii basarabeni au avut doi reprezentanţi, pe Filip Almendinger, agricultor cu studii secundare şi pe 1 De remarcat că în volumele Bibliografia istorică a României, elaborate la Institutul de Istorie din

Cluj-Napoca, des folosite dar rareori citate, publicate după 1989, a apărut un capitol consacrat istoriografiei minorităţilor naţionale, a cărui întindere a crescut constant: vol. VIII, 1989-1994, apărut la Editura Academiei, în 1996, pp.235-236, vol.IX, 1994-1999, apărut la Cluj-Napoca în 2000, pp. 382-392, vol X, 1999-2004, Bucureşti, 2005, pp. 631-647, vol.XI, 2004-2006, Bucureşti, 2007, pp. 216-226.

2 Grothes kleines Handwörterbuch des Grenz-und Auslandsdeutschtums, herausgegeben von Hugo Grothe, München-Berlin, Verlag R. Oldenbourg, 1932, p. 59.

3 Eugeniu N. Giurgea, Observaţiuni economice asupra Basarabiei, Chişinău, 1921, pp. 6-8, 39. 4 Vitalie Văratec, Politica Rusiei faţă de germanii basarabeni 1914-1915, în „Revista istorică“,

tom 4, 1993, nr.9-10, pp. 879-886; Handwörterbuch des Grenz-und Auslanddeutschtums, herausgegeben von C. Petersen, O. Scheel, P. Scheel, P.H. Ruth, H. Schwahn, vol. I, Breslau, 1933, p. 405.

5 Handwörterbuch des Grenz-und Auslanddeutschtums, herausgegeben von C. Petersen, O. Scheel, P. Scheel, P.H. Ruth, H. Schwahn, vol. I, Breslau, 1933, p. 411; Jakob Becker, Bessarabien und sein Deutschtum, Verlag Eduard Krug, Bietigheim Wurttemberg, 1966, pp. 168-169.


Alexander Robert von Lesch, contabil cu studii secundare. În ziua de 27 martie , când s-a votat asupra apartenenţei statale a Basarabiei, von Lesch a declarat că reprezentanţii germanilor se abţin, deoarece nu aveau un mandat să discute o aseme-nea chestiune. El afirma că doar congresul general al germanilor din Basarabia putea lua o hotărâre cu privire la statutul Republicii Moldoveneşti.1 La congresul de la Tarutino, din 7 martie 1919, au luat parte fruntaşii germanilor basarabeni: agricultori, meseriaşi, învăţători, preoţi. Preşedinte al congresului a fost ales pastorul Daniel Haase, care se bucura de preţuirea conaţionalilor săi. Congresul a adoptat o rezoluţie în care se constata că regele Ferdinand luase sub stăpânirea sa Basarabia. Liderii germanilor basarabeni salutau poporul român pentru izbânda Unirii şi îşi exprimau voinţa de a trăi, în continuare, în bună înţelegere cu românii. Congresiştii cereau totodată să se anuleze legile ruseşti prin care li se luau cetăţenia şi pământurile. De asemenea, ei îşi exprimau speranţa că nu vor fi împiedicaţi să constituie „o unitate naţională şi politică“, exprimându-şi încrederea în hotărârea Sfatului Ţării de a permite tuturor fiilor ţării să se instruiască în limba proprie, să fie conduşi de conaţionali, să-şi poată trimite reprezentanţi în parlament, să dispună de autonomie culturală şi religioasă. Rezoluţia a fost adoptată prin aclamaţii, după care pastorul Haase şi-a îndemnat enoriaşii la statornicie. Adunarea a fost urmată de defilarea elevilor de la şcolile din Tarutino, de manifestaţii ale populaţiei întregii aşezări. Tarutino s-a aflat în sărbătoare şi elevii au avut două zile de vacanţă. Deşi întrunirea avea loc la două zile după ce Conferinţa de Pace hotărâse recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, presa vremii a subliniat caracterul benevol al aderării populaţiei germane la Unire. Textul documentului adoptat a fost dus la Bucureşti şi înmânat regelui de o delegaţie compusă din câţiva fruntaşi aleşi de adunare: pastorul Haase, Andreas Widmer, Daniel Erdmann2.

Elita politică a germanilor basarabeni se compunea din fruntaşii tradiţionali ai unei populaţii agricole: preoţi, membri ai corpului didactic, ţărani mai înstăriţi. Aceştia aveau mai degrabă o instrucţie medie decât una superioară, căpătată în şcoli locale (gimnazii, şcoli de învăţători) sau în facultăţi din spaţiul germanofon. Elita basarabeană de limbă germană a făcut faţă cu succes misiunii dificile pe care a avut-o în anul 1918, îndemnându-şi conaţionalii cu pragmatism, spre singura soluţie care se impunea în împrejurările date: aderarea la unirea Basarabiei cu România. Temători, liderii respectivi nu au riscat: ei au aşteptat hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris mai întâi. De altfel, în epocă s-a observat această atitudine conjuncturală, unele voci din presă susţinând chiar că în timpul ocupaţiei germane din sudul Basarabiei, unii lideri ai germanilor de aici ar fi cerut privilegii care i-ar fi transformat într-un adevărat stat în stat3. Totodată, s-a observat rolul important pe care l-a avut reprezentantul autorităţilor, Gherman Pântea, cunoscut luptător pentru Unire, prezent la Tarutino şi însoţitor al delegaţiei germanilor alese de congres, care a prezentat regelui rezoluţia de aderare şi a insistat asupra dezideratelor sale. De altfel, în octombrie 1919 legile

1 Alexandru Bobeică, Sfatul Ţării, stindard al renaşterii naţionale, Chişinău, Universitas, 1993,

pp.146-157. 2 „Sfatul Ţării“, Chişinău, II, nr. 255, 23 februrie/8martie 1919, nr. 270,13/26martie 1919, p. 6,

articolul Grandioasa manifestaţie unionistă a cetăţenilor germani. 3 „Libertatea“ (Orăştie), XVII, nr. 8, 8 mai 1919, p. 5, articolul Nemţii din Basarabia.

64 Vasile Ciobanu

ruseşti prin care li se confiscau pământurile, au fost suspendate1. Chiar dacă mai apoi proprietăţile funciare mai întinse au fost expropriate pentru a fi împărţite celor cu pământ puţin şi au apărut nemulţumiri din cauza situaţiei şcolilor germane, elita conducătoare nu a avut altă soluţie in 1918-1919. Populaţie agrară, legată de proprietate, germanii basarabeni nu puteau rămâne în Rusia cuprinsă de bolşevism. Ei au constatat exproprierea totală, fără despăgubire a conaţionalilor rămaşi în Rusia Sovietică. De altfel, ei şi-au arătat atitudinea faţă de bolşevism în timpul încercării de insurecţie din 1924, de la Tatar Bunar, când au pus mâna pe arme împotriva insurgenţilor bolşevici veniţi de peste Nistru.

Intrarea germanilor din Basarabia în România a dus la întărirea conştiinţei lor naţionale. Împreună cu ceilalţi germani au alcătuit în România o minoritate germană de aproape un milion de locuitori prin intermediul căreia aveau o legătură directă cu Germania. Ei au luat exemplul saşilor şi încă din 1919 şi-au constituit un Consiliu Naţional (Volksrat), avându-l ca preşedinte pe Christian Kalmbach2, redactor-şef al ziarului care a început să apară la Tarutino, „Deutsche Zeitung Bessarabiens“, care se dorea a fi un purtător de cuvânt al cercurilor conducătoare, care să militeze pentru unitatea şi interesele germanilor basarabeni. Totodată, germanii basarabeni au început să participe la viaţa politică. Ei au ţinut în octombrie 1919, un nou congres naţional, în cadrul căruia au hotărât să participe la primele alegeri parlamentare din România Mare3. Ei s-au coalizat cu ţărăniştii basarabeni şi Andreas Widmer a ajuns chiar în conducerea Partidului Ţărănesc al lui Ion Inculeţ4. La alegerile din 1919 germanii basarabeni i-au trimis în Camera Deputaţilor pe Daniel Bittau, Daniel Erdmann şi Iosef Gerstenberger, iar în Senat pe A.Widmer, declarându-se mulţumiţi cu acest rezultat şi considerând că interesele lor vor putea fi apărate în Parlament5.

Câţiva ani mai târziu, Immanuel Bareither publica un articol în care justifica decizia elitei conducătoare din 1919, relevând avântul spre meserii, intensa activitate naţională şi culturală, concluzionând: „Unirea cu România ne-a chemat la viaţă“.6

Pentru germanii bucovineni, destrămarea Imperiului Austro-Ungar a însemnat ruperea lor de poporul german, care era prima forţă în acest stat, chiar dacă ducatul Bucovinei avea statutul său. O elită conducătoare locală a existat la Cernăuţi şi în celelalte aşezări locuite de germani. Aceasta aparţinea însă partidelor politice din Austria. Existau, de asemenea, o serie de asociaţii şi societăţi cultural-religioase. La recensământul din 1919, cei 68.075 de germani din Bucovina formau 8,4% din totalul populaţiei acestei provincii.7 În faţa prăbuşirii Imperiului, deputatul în parlamentul de la Viena Anton Keschmann a chemat la constituirea Consiliului Naţional German (Deutsche Volksrat) din Bucovina, care căuta să-i reunească pe toţi germanii din Bucovina, peste orientările politice dinainte, peste religia lor. Consiliul a sesizat că 1 „Deutsche Zeitung Bessarabiens“, I, nr. 1, 6 noiembrie 1919. 2 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, vol. I, p.11. 3 „Unirea Poporului“ (Blaj), XXIX, nr. 42, 13 noiembrie 1919, p.3, articolul Nemţii din Basarabia

pe lângă România. 4 “Deutsche Zeitung Bessarabiens“ (Tarutino), I, nr. 6, 11 decembrie 1919. 5 Ibidem, nr. 2, 13 noiembrie, p.1. 6 Ibidem, VIII, nr. 54, 10 iulie 1926, p.1, articolul Die völkisch –kulturelle Aufbauarbeit in den

deutsch-bessarabischen Dörfer. 7 Grothes kleines Wörterbuch, p.71.


această provincie se va desprinde de Austria şi a încercat să salveze şi să promoveze interesele locuitorilor germani din Bucovina. Acesta a fost şi scopul adunării reprezentanţilor lor din 27 noiembrie 1918, sub conducerea dr. Alfred Kohlruss.1 Consiliul Naţional German a intrat în tratative cu Consiliul Naţional Român condus de Iancu Flondor. Germanii au prezentat o listă cu 10 revendicări, acceptate de români, cu excepţia celei privind menţinerea teatrului în limba germană de la Cernăuţi. Celelalte cereri vizau egalitatea în drepturi cu românii, dreptul la păstrarea identităţii proprii, dreptul la reprezentare şi la participare în conducerea treburilor publice. În aceste condiţii, la 26 noiembrie 1918 a fost convocată la Cernăuţi o adunare a fruntaşilor germanilor din toate aşezările Bucovinei. După dezbaterile purtate s-a ajuns la concluzia că, în condiţiile date, trebuia susţinută unirea Bucovinei cu România.2 Pentru Congresul general al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 a fost aleasă o delegaţie din cei mai apreciaţi membri ai elitei germanilor bucovineni, ilustrând curente politice, grupuri de interese şi religii: dr. Victor Glondys (preot evanghelic), dr. Alois Lebouton, Rafael Kaindl, dr. Adam Hodel, Edwin Landwehr de Pragenau, Rudolf Gaisdorf, Emil Welis.3 În Congresul general al Bucovinei din 28 noiembrie, declaraţia de aderare la unire a fost prezentată de A. Lebouton, în numele Consiliului Naţional al Germanilor din Bucovina.4

Elita conducătoare a germanilor bucovineni avea o experienţă politică bogată. Ea se compunea din lideri politici, membri în Dieta Bucovinei şi în Parlamentul de la Viena. Aceştia dispuneau de o instruire superioară, realizată la universităţile din Cernăuţi, Viena, Graz etc. În toamna anului 1918 au fost luaţi în considerare însă şi reprezentanţii curentului socialist, destul de puternic şi printre germanii bucovineni.

Liderii germanilor bucovineni s-au organizat cu promptitudine pentru a reprezenta interesele etniei lor şi au sesizat oportunitatea constituirii unei minorităţi germane de cca un milion de locuitori în graniţele noului stat român. Aceasta ar fi avut şanse mai mari să-şi promoveze interesele în cadrul noi patrii. De altfel, germanii bucovineni au avut iniţiativa organizării primei întâlniri a unor lideri ai germanilor din România care s-a şi realizat la Sibiu, în 8-9 iunie 1919, prilej cu care s-au stabilit şi paşii următori – o adunare la Timişoara, în 6 septembrie 1919, care a adoptat un program electoral comun al germanilor din România şi mai apoi a definitivat Uniunea Germanilor din România (la Cernăuţi, în 1921, pusă sub conducerea sibianului Rudolf Brandsch).5

Elita germanilor bucovineni a fost la înălţimea momentului 1918, dând dovadă de capacitate de previziune şi de orientare rapidă în evoluţia evenimentelor. După cum releva mai târziu A. Kohlruss, un factor foarte important la sfârşitul anului 1918 pentru luarea hotărârilor a fost unitatea strânsă a organizaţiei naţionale a germanilor bucovineni, chiar dacă până atunci şi în anii următori s-au manifestat o serie de

1 Handwörterbuch des Grenz- und Auslanddeutschtums, vol. I, 1933, p. 630. 2 Ibidem, pp. 630-631. 3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos. nr. 56/1918 (proces-verbal din

Congresul general al Bucovinei). 4 Ibidem, f. 4. 5 V.Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, Editura hora,

Sibiu, 2001, pp.160-161.

66 Vasile Ciobanu

contradicţii.1 Această apreciere a elitei germanilor din Bucovina este confirmată de faptul că liderii lor s-au aflat în posturi de conducere şi în anii următori. Astfel, avocatul Alfred Kohlruss a fost primul preşedinte al Consiliului Naţional în anii 1918 -1919 şi a fost reales apoi între anii 1926-1935. El a câştigat şi un mandat de deputat în Parlament în anii 1920-1922 şi 1926-1927. La constituirea Uniunii Germanilor din România, Kohlruss a fost desemnat locţiitor al preşedintelui.2 La rândul său, profesorul Alois Lebouton a ocupat cea mai înaltă poziţie în organizaţia naţional-politică a germanilor bucovineni, preşedinte al Consiliului Naţional, în anii 1919-1920. El a ocupat apoi o serie de alte funcţii de conducere în viaţa economică şi social-politică din Bucovina. El şi-a reprezentat conaţionalii în Camera Deputaţilor (1931-1933) şi în Senat, în anii 1931-1936.3 Acestor exemple elocvente li se pot adăuga şi altele. Valoarea prestaţiei politice a elitei conducătoare a germanilor bucovineni a fost dată şi de faptul că aceştia făcuseră parte până atunci dintr-un popor dominant în Imperiul Austro-Ungar, care acum trebuia să se obişnuiască cu noua postură de minoritate naţională, care nu era foarte comodă într-o ţară ca România, ai cărei cetăţeni de neam român se considerau nedreptăţiţi până atunci, şi urmăreau să recupereze terenul pierdut, printr-o competiţie deschisă cu minorităţile, în cadrul căreia cereau şi obţineau ajutorul statului.4 Aceste dificultăţi, ca şi o serie de contradicţii interne ale comunităţii au pus la grea încercare elita politică a germanilor bucovineni din anii interbelici.

Germanii din Vechiul Regat locuiau în principalele centre urbane, pe Valea Prahovei, în Dobrogea şi în Bucureşti. Ei nu aveau structuri organizatorice naţional-politice ci doar unele asociaţii culturale, religioase şi sportive. O excepţie au constituit-o cei circa 6000 de germani care trăiau în Bucureşti şi care alcătuiau o comunitate grupată în jurul Bisericii evanghelice. Jumătate din aceştia erau saşi care trăiau în Capitală, având ocupaţii intelectuale (profesori, medici, farmacişti, ingineri, guvernante etc.). După retragerea forţelor de ocupaţie germane din Bucureşti, aceşti locuitori şi-au văzut sechestrate o serie de bunuri, fiind asimilaţi supuşilor germani. Ei se adresau cu un memoriu, în numele Comunităţi Evanghelice din Bucureşti, Ministerului Justiţiei, cerând îndreptarea nedreptăţii.5 Ei apelau la argumentul adeziunii saşilor la Unire, dar omiteau, în mod curios, să precizeze faptul că ei înşişi au aderat în mod solemn, la 9 decembrie 1918, la Unirea Transilvaniei cu România. Acţiunea a fost rezultatul strădaniilor elitei săseşti din Bucureşti, grupată în Asociaţia

1 Handwörterbuch des Grenz- und Auslandsdeutschtums, vol. I, p. 631. 2 Mads Ole Balling, Von Reval bis Bukarest. Statistisch – Biographisches Handbuch der

Parlamentarier der deutschen Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa 1919-1945, vol. II, Kopenhagen, Dokumentation Verlag, 1991, pp. 594-595.

3 Ibidem, p. 597. 4 Vezi pentru problematica integrării minorităţilor bucovinene în statul român Mariana Hausleitner,

Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des national staatlichen Anspruchs Grossrumäniens: 1918 – 1944, München, R. Oldenbourg Verlag, 2001 şi Daniel Hrenciuc, Continuitate şi schimbare: integrarea minorităţilor naţionale din Bucovina istorică în Regatul României Mari (1918 – 1940). Vol. I, Rădăuţi, Editura Septentrion, 2005 şi vol. II, Suceava, Editura Muşatinii, 2007.

5 Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale (în continuare DJSAN), fond Consiliul Naţional Săsesc, dos. 4, 1919, f. 20-23.


saşilor din Bucureşti „Transylvania”, înfiinţată în 1887, avându-l în 1918 ca preşedinte pe dr. Adolf Frank1şi reunind circa 500 de membri.2Frank a prezidat şi adunarea din 9 decembrie 1918, în cadrul căreia s-a adoptat o declaraţie de adeziune la unirea Transilvaniei cu România. Participanţii au salutat cu bucurie acest act, au subliniat prevederile sale democratice privind organizarea noului stat român şi îi îndemnau pe saşii din Transilvania să le urmeze exemplul şi să accepte şi ei unirea. Adunarea saşilor din Bucureşti a desemnat două delegaţii, una care să transmită hotărârea luată, guvernului României şi alta, formată din A. Franck şi Rudolf Honigberger, să plece la Sibiu pentru a discuta cu conducătorii saşilor de aici.3Avantajele unirii au fost evidente pentru toţi germanii din Vechiul Regat (circa 20.000) în 1918: în cadrul României Mari, împreună cu ceilalţi germani din noile provincii, alcătuiau o minoritate puternică şi puteau să-şi apere mai uşor interesele. Saşii bucureşteni nu ar mai fi fost în străinătate, ca până la 1918, ci în aceeaşi patrie cu conaţionalii lor de la Sibiu şi Braşov. De altfel, la începutul anului 1919 s-a constituit şi un Comitet Central al Saşilor din Bucureşti, avându-l ca preşedinte pe Adolf Frank şi secretar pe Friedrich Bendek, iar sediul fiind stabilit pe strada Berthelot, nr. 10. Comitetul a depus o activitate intensă în apărarea drepturilor comunităţii săseşti din Bucureşti, iar liderul său, A. Frank, a fost ales ca reprezentant al tuturor germanilor din Vechiul Regat, la adunarea de la Sibiu, din 8-9 iunie 1919, unde s-au pus bazele Uniunii Germanilor din România.4

Cel mai puternic dintre grupurile de germani ajunse in statul român la 1918 l-au constituit saşii. După recensământul din 1910 erau 234.000 de saşi, adică 8,7% din populaţia Transilvaniei. Ei aveau cea mai mare experienţă politică, datorită celor opt veacuri de existenţă în Transilvania şi necesităţii de a lupta mereu pentru a-şi apăra identitatea. Reprezentanţa naţional-politică a saşilor a fost Universitas Saxonum. Aceasta a fost însă desfiinţată în 1872 de guvernul maghiar şi în locul său s-a reunit pentru prima dată o conferinţă a saşilor (Sachsentag). Aceasta era constituită din membrii elitei conducătoare săseşti, desemnaţi democratic: erau reprezentanţi din toate aşezările locuite de saşi, care aveau misiunea de a lua decizii în problemele cele mai importante, adoptând un adevărat program politic. În 1876 s-a format un organism reprezentativ permanent, Comitetul Central Săsesc (Sächsische Zentralausschuss) format din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral (în total 39 de membri la început). În acelaşi an s-a constituit şi Partidul Poporului Săsesc (Sächsische Volkspartei) pentru care Comitetul Central era un fel de conducere colectivă.5 Ca efect al modernizării societăţii, al noilor realităţi politice, unitatea proverbială a elitei săseşti a avut de suferit. La a doua Conferinţă a Saşilor, din 1890 a fost ales preşedinte al Comitetului Central Karl Wolff. Acesta, împreună cu deputaţii saşi din Parlamentul maghiar, Guido von Baussnern, Wilhelm Bruckner, Joseph Gull,

1 Ibidem, f. 23. 2 Ibidem, fond Liga Culturală a Germanilor din România, dos. 6, 1925, f. 486. 3 Arthur Braedt, Die Anschlusserklärungen der deutschen Volksgruppen an Rumänien 1918/1919,

în „Südostdeutsche Vierteljahresblätter”, München, 34, 1985, nr.1, pp. 31-33. 4 DJSAN, fond Consiliul Naţional Săsesc, dos. 4, 1919, passim. 5 Harald Roth, Politische Strukturen und Strömungen bei den Siebenbürger Sachsen 1919 – 1933,

Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1994, pp. 22-23.

68 Vasile Ciobanu

Oskar von Melzl, Wilhelm Melzer, Adolf Zay ş.a. au dus o politică de colaborare cu partidele şi guvernele maghiare, contestată de o grupare cu centrul la Braşov, îndeosebi intelectuali mai tineri (aşa-numiţii „verzi”, în vreme ce primii erau numiţi „negri”) care promovau o politică de rezistenţă la maghiarizare alături de românii şi slovacii din Ungaria. Cei mai cunoscuţi dintre „verzi” erau Adolf Schullerus, Lutz Korodi, Gustav Kisch, Andreas Scheiner, Karl Ernst Schnell, Oskar Wittstock sen.1 În anii războiului activităţile politice au fost interzise, mulţi conducători au ajuns pe front. Totuşi, Comitetul Central Săsesc s-a mai întrunit şi la adunarea sa din iulie 1917, preşedintele K.Wolff şi-a depus demisia din motiv de vârstă. El era însă omul politic cu cea mai bogată experienţă şi cu rezultate în activitate şi cererea i-a fost respinsă. La următoarea şedinţă, din 29 octombrie 1918, demisia lui Wolff a fost acceptată şi în locul său a fost ales, aproape în unanimitate, parohul Sibiului, Adolf Schullerus, unul dintre „verzii” de la începutul veacului XX. În aceeaşi şedinţă, conducerea saşilor şi-a exprimat loialitatea pentru Ungaria, dar a cerut să se ţină seama de interesele acestui popor, să nu i se răpească şansele de dezvoltare, să i se asigure sprijinul statului pentru dezvoltarea sa economică şi culturală.2 Aceasta era direcţia pe care au mers Wolff şi aderenţii săi. În condiţiile răsturnărilor revoluţionare din noiembrie – decembrie 1918, elita conducătoare a saşilor a trebuit să abandoneze această linie şi să accepte Unirea Transilvaniei cu România. A fost o misiune dificilă care a presupus asumarea unor răspunderi istorice. Evenimentele sunt în general cunoscute, mai puţin s-a subliniat până în prezent această dimensiune a lor, dată de necesitatea orientării rapide, într-un context istoric complex, revoluţionar. Distrugerea unui stat ca Imperiul Austro-Ungar, cu peste 50 de milioane de locuitori nu fusese scontată de prea mulţi conducători politici nici la începutul anului 1918. Au venit însă înfrângerile de pe front, recunoaşterea dreptului la autodeterminare şi creşterea valului de nemulţumiri sociale şi naţionale, potenţat de lipsurile din cei patru ani de război.

Alegerea lui A. Schullerus nu era întâmplătoare. El era cunoscut cercetător, etnograf şi lingvist, apreciat şi cunoscut de cercurile conducătoare ale românilor.3 Pe de altă parte, atitudinea „verzilor” şi colaborarea lor cu liderii românilor putea deveni foarte importantă. De altfel, structurile de conducere săseşti de la Sibiu au intrat în contradicţie cu deputaţii saşi aflaţi la Budapesta: Rudolf Brandsch, Wilhelm Melzer, Guido Gündisch, Emil Neugeboren, Rudolf Schuller. Aceştia au acceptat constituirea unui Consiliu Naţional al Germanilor din Ungaria, au aprobat proclamarea republicii în Ungaria, Neugeboren a dat declaraţii importante la Arad, în contextul tratativelor dintre delegaţia condusă de Oszkar Jászi şi Consiliul Naţional Român Central. Comitetul Executiv German-Săsesc, organism restrâns, creat la 2 noiembrie 1918, a constatat că aceste decizii erau pripite sau chiar dăunătoare intereselor săseşti.4 În 11

1 Die Siebenbürger Sachsen in den Jahren 1848 – 1918, sub redacţia lui Carol Göllner, Böhlau

Verlag, Köln, Wien, 1988, pp. 145 – 160. 2 “Siebenbürgusch-Deutsches Tageblatt” (în continuare: S.D.T.), Sibiu, an 43, nr. 13693, 30

octombrie 1918. 3 Harald Roth, „Der Deutsch-sächsische Nationalrat für Siebenbürgern” 1918/1919, Verlag

Südostdeutsches Kulturwerk, München, 1993, p. 26. 4 DJANS, fond Consiliul Naţional Săsesc, dos. 3, 1918, f. 24, 25 v., 26- 27 v., 29 v., 30, 30 v.


noiembrie 1918, Comitetul Executiv a devenit Consiliul Naţional German-Săsesc, având ca preşedinte pe A.Schullerus şi ca secretar pe tânărul Hans Otto Roth.1 În cadrul Consiliului (şi el restrâns în şedinţele sale la membrii sibieni din cauza dificultăţii de mişcare, a dezorganizării transporturilor) s-a decis trimiterea a doi împuterniciţi la Budapesta, dr. Friedrich Müller, director de gimnaziu din Sighişoara, viitor episcop şi Arthur Polony, ziarist din Braşov. Aceştia duceau instrucţiuni şi trebuiau să întărească echipa de negociatori saşi care discuta cu reprezentanţii românilor (inclusiv Iuliu Maniu).2 Nici în rândurile Consiliului Naţional nu exista unitate deplină asupra tuturor problemelor în discuţie. Elocventă este în acest sens, şedinţa din 16 noiembrie 1918. Astfel, Friedrich Buertmes, reprezentant al meseriaşilor din Sibiu, aprecia ca nefastă prestaţia lui Neugeboren la Arad, care s-a expus oprobriului românilor, alăturându-se poziţiei maghiare. El încheia declarând că reprezentanţii saşilor nu trebuiau să se mai expună public pentru Ungaria. Dar Georg Gündisch aprecia că relaţiile cu maghiarii vor trebui menţinute. August Gmeiner şi Hermann Albrich considerau că tratativele începute la Budapesta trebuiau întrerupte până la clarificarea situaţiei. Preşedintele Schullerus lămurea pe cei prezenţi că neînţelegerile proveneau din precipitarea evenimentelor. El reamintea că Rudolf Brandsch şi E. Neugeboren au fost trimişi la Budapesta în momentul în care conducerea săsească se plasase pe poziţia menţinerii integrităţii Ungariei. Între timp, armata maghiară se destrămase, iar după armistiţiul de la Belgrad „despărţirea Transilvaniei deveni fapt”.3 El afirma că liderii saşi din Sibiu declaraseră românilor că sunt neutri, ori prin luările de poziţie ale reprezentanţilor saşilor de la Budapesta se crea confuzie. La rândul său, Hans Otto Roth, secretarul Consiliului, era de acord cu Schullerus şi îşi arăta îngrijorarea din cauza diferenţei din declaraţii şi credea că românii puteau rămâne cu impresia unui joc de intrigi.4 Tratativele începute la Budapesta au necesitat maximum de talent diplomatic, deoarece partener de dialog era liderul românilor, Iuliu Maniu, un as al „pertractărilor”. La revendicările prezentate de germani, mergând până la autonomie, I. Maniu a dat răspunsuri vagi şi nu a dorit să se angajeze, afirmând că trebuia să-şi informeze colegii de la Arad mai întâi. Dar în cursul acestor discuţii trimişii saşi au constatat hotărârea neclintită a reprezentaţilor românilor de a trece la unirea Transilvaniei cu România, de a convoca o adunare reprezentativă. După 1 Decembrie 1918, liderii saşi au continuat tratativele la Sibiu, încercând acum să obţină garantarea drepturilor lor de până atunci. În pofida afirmaţiilor din istoriografia noastră, care fixează la 8 ianuarie 1919 data aderării saşilor la unirea Transilvaniei, trebuie precizat, pe baza documentelor, că „după reflecţii şi consultări îndelungate în comitetul politic şi în două şedinţe plenare ale Consiliului Naţional, la 30 decembrie s-a luat hotărârea de a declara unirea poporului săsesc la statul român mărit şi de a convoca, pentru a decide în această problemă, o adunare naţională săsească, compusă din Consiliul Naţional şi Comitetul Central

1 Ibidem, f. 1. 2 Ibidem, dos. 6/1918, f. 1-3. 3 Ibidem, dos. 3/ 1918, f. 32-32 v. 4 Ibidem, f. 32 v.

70 Vasile Ciobanu

Săsesc lărgit”.1 Această hotărâre a fost comunicată la 1 ianuarie 1919, lui I.Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent.

Elita conducătoare săsească a trecut printr-un intens şi rapid proces de clarificare. Dacă până la jumătatea lunii noiembrie membrii elitei au mai crezut în menţinerea Transilvaniei în cadrul statului ungar, au aşteptat să se reunească o conferinţă de pace unde să se decidă şi apartenenţa statală a regiunii în care trăiau saşii, după 15 noiembrie majoritatea conducătorilor saşi au înţeles că se va aplica dreptul la autodeterminare şi aceasta însemna că majoritatea românească a Transilvaniei va hotărî unirea cu România. Membrii elitei aflaţi în funcţii de conducere (deputaţi, membrii structurilor naţional – politice de conducere centrale şi locale) au fost ajutaţi de ceilalţi membri ai elitei: jurnalişti, preoţi, funcţionari etc. care au format un adevărat curent de opinie în favoarea unirii Transilvaniei cu România. Este un merit deosebit pentru aceşti intelectuali care au înţeles mersul vremii şi l-au explicat conaţionalilor prin viu grai şi mai ales prin scris.2 În a doua fază, de la mijlocul lunii noiembrie până la 8 ianuarie 1919, majoritatea elitei politice săseşti a înţeles că Transilvania se va uni cu România, iar după 1 Decembrie 1918, tratativele începute la Budapesta au continuat la Sibiu, cu Consiliul Dirigent. În această fază s-au auzit şi critici la adresa conducătorilor saşi care colaboraseră cu guvernele maghiare. Astfel, Oskar Wittstock scria la 19 noiembrie, într-un articol din „Kronstädter Zeitung”: „Cei care vor purta tratative pentru poporul nostru cu stăpânitorii de mâine să amintească, pe cât mai puţin posibil, de un trecut pe care jumătate de Europa l-a blestemat. Datoria cea mai elementară a poporului nostru este să fie reprezentat de cei ce au acceptat schimbarea profundă a cursului [vremii]”. Într-adevăr, delegaţii saşi, R.Brandsch, A.Schullerus, Rudolf Schuller şi Arthur Polony erau convinşi de necesitatea de a subscrie la unirea Transilvaniei cu România. Cu sau fără aprobarea lor, actul unirii se înfăptuise şi mai erau puţini dintre saşi care sperau că, la Paris, Conferinţa de Pace să nu aprobe această hotărâre.

Dar hotărârea de acceptare a Unirii era prea importantă pentru a fi lăsată doar în seama unui mic grup de conducători saşi. În consecinţă, încă din Şedinţa Consiliului Naţional German-Săsesc din 14-16 decembrie 1918 s-a decis convocarea unei adunări mai largi, ca expresie a dorinţei unor cercuri largi ale opiniei publice săseşti. Convocarea adunării Comitetului Central Săsesc lărgit cu membrii Consiliului Naţional s-a hotărât pentru data de 8 ianuarie 1918, înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris. Locul ales, aula gimnaziului săsesc din Mediaş, era menit să faciliteze accesul tuturor membrilor celor două structuri politice, în care intrau reprezentanţi ai tuturor circumscripţiilor electorale în care locuiau saşi. În pofida dificultăţilor de transport, s-au adunat la Mediaş 138 de reprezentanţi ai saşilor, cu scopul de a hotărî asupra atitudinii pe care poporul săsesc trebuia să o adopte faţă de alipirea Transilvaniei la România. Era un moment crucial pentru saşi, care trebuiau să schimbe patria în care trăiseră până atunci. Documentul propus spre aprobarea adunării a fost prezentat de R.Brandsch, care a relevat în expunerea sa că Unirea nu va fi desfăcută de Conferinţa Păcii şi nici de război. El sublinia avantajele acceptării Unirii şi prevederile referitoare la minorităţi din Rezoluţia de la Alba Iulia. Brandsch 1 Ibidem, f. 2, Raport despre activitatea Consiliului Naţional German-Săsesc, nedatat. 2 V.Ciobanu, op.cit., p. 40.


argumenta şi că saşii trebuiau să se decidă cât mai curând pentru a putea participa la discutarea reformelor din noul stat român. Textul rezoluţiei propuse de Brandsch era elaborat de comitetul de 5 format din Brandsch, R.Schuller, A.Polony, A.Schullerus şi H.O.Roth. În sensul pentru care pledase Brandsch au vorbit şi R.Schuller, H.O.Roth, O.F.Jickeli, Fr.Müller, A.Polony ş.a. Singur, avocatul Friedrich Ipsen din Mediaş a arătat că adunarea trebuia să voteze pentru menţinerea Transilvaniei în Ungaria sau pentru o Transilvanie independentă, cu un sistem cantonal. El şi-a exprimat neîncrederea în promisiunile din Rezoluţia de la Alba Iulia şi a apreciat acceptarea Unirii fără condiţii drept o greşeală. După prima lectură a hotărârii adunării, propunerea lui Ipsen a întrunit 4 voturi. După a III-a lectură însă textul declaraţiei saşilor de recunoaştere a Unirii a fost acceptat în unanimitate. Stenograma dezbaterilor, publicată de curând, consemnează şi numele participanţilor la adunare, dintre care lipseşte cel al episcopului Bisericii Evanghelice, Friedrich Teutsch. Adunarea de la Mediaş a mai hotărât că Declaraţia intitulată „Către poporul nostru” să fie adusă la cunoştinţa fiecărui sas prin presă şi prin acţiunea comitetelor cercuale.1 Membrii adunării formau elita conducătoare a saşilor din acel moment şi aparţineau diverselor categorii sociale: întreprinzători (fabricanţi), meseriaşi, agricultori, comer-cianţi, funcţionari, preoţi, profesori, funcţionari. Aceştia au adoptat hotărârea fără nici o ingerinţă din afară, fără ca un reprezentant al cenzurii militare să asiste la lucrări, aşa cum cerea regulamentul militar.2 Nu au fost chemaţi la adunare reprezentanţi ai socialiştilor saşi, care au acceptat şi ei însă Unirea.3 Liderii saşi au acordat mare atenţie cunoaşterii hotărârii luate la Mediaş, chiar textul adoptat fiind, de fapt un apel, o proclamaţie către poporul săsesc. Hotărârea a fost aprobată şi într-o serie de adunări ţinute în oraşe şi comune, care au arătat totodată încredere în conducătorii care o adoptaseră.4 Cu toate acestea, în februarie 1918 s-au auzit şi acuzaţii la adresa acestora.5 A existat o reacţie împotriva preoţilor care ar fi fost răspunzători de hotărârea de la Mediaş, fapt la fel de neadevărat ca şi acuzaţiile de trădare aduse de ziare şi cercurile maghiare, la adresa saşilor.6 Este drept că, la sfârşitul războiului, comitetele cercuale şi locale ale saşilor erau descompletate şi dezorganizate, pentru că nu se mai putuseră organiza alegeri în anii războiului. Comitetele cercuale erau însă structuri puternice, care luau hotărâri respectate şi aplicate pe teritoriul circumscripţiei respective. Despre structura acestor comitete putem avea o imagine dacă urmărim componenţa Comitetului cercual Sighişoara, care avea 61 de membri: 9 fabricanţi, 5 meseriaşi, 4 comercianţi, 15 cadre didactice, 3 agricultori, 3 medici, 1 preot, 1 avocat, 2 directori de bancă, 2 farmacişti, 5 funcţionari ş.a.7

1 Die Mitschrift der Mediascher Anschlussversammlung vom 8.Januar 1919, în „Zeitschrift für

Siebenbürgische Landeskunde vereingt mit Siebenbürghische Semesterblätter“, 26, 2003, nr.2, pp.196-201.

2 Ibidem, p.197. 3 “Die Volkswacht”, Bistriţa, I, 1919, nr.3, 18 ianuarie. 4 V.Ciobanu, op.cit., p.60. 5 SDT, 46, 1919, nr.13.791, 25 februarie, p.11. 6 DJANS, fond Consiliul Naţional Săsesc, dos.22, 1919, f.60, dos.14/1919, f.22-23; Karl M.

Reinerth, Zur politischen Entwicklung der Deutschen in Rumänien 1918-1928, Wort und Welt Verlag, Thaur/Tirol, Bad Tölz, 1993, pp.69-70.

7 DJANS, fond Consiliul Naţional Săsesc, dos.87/1919, f.159-160.

72 Vasile Ciobanu

Hotărârea adunării reprezentanţilor saşi de la Mediaş a fost confirmată de Conferinţa Saşilor de la Sighişoara, din 6-7 noiembrie 1919, care a adoptat şi programul activităţii naţional-politice a saşilor pentru anii următori.1

Elita conducătoare a saşilor a fost în 1918-1919 la înălţimea situaţiei. Nu întâmplător, ea a devenit nucleul elitei germanilor din România interbelică. Acest rol şi l-a asumat chiar în prima parte a anului 1919, când a influenţat elita şvabilor bănăţeni să subscrie la unirea Banatului cu România. Chiar în declaraţia de la Mediaş se exprima speranţa că germanii din Banat şi Basarabia vor adera şi ei la Unire, pentru a se putea forma o grupare puternică de germani în noul stat.2

Şvabii bănăţeni (242.152 în 1910, dintr-un total de 1.582.133 locuitori ai Banatului) au avut un drum mai sinuos spre acceptarea unirii cu România. Elita conducătoare a şvabilor era în mare măsură maghiarizată şi colabora politic cu partidele maghiare. Şvabii erau catolici, ca şi o mare parte a maghiarilor, fapt ce uşura maghiarizarea. Aceste elemente au făcut mult mai dificilă adoptarea unei atitudini a elitei şvăbeşti favorabile unirii Banatului cu România. În rândurile conducătorilor şvabi s-au produs confruntări dure cu privire la atitudinea faţă de Unire.

Încă la 20 octombrie 1918, prelatul Franz Blaskovics şi avocatul Kaspar Muth au convocat o adunare a intelectualilor la Timişoara, declarându-se pentru păstrarea integrităţii teritoriale a Ungariei, care va deveni independentă.3Dar în acest context şi la Timişoara s-au profilat idei de autonomie a Banatului, susţinute de unii lideri socialişti. La 31 octombrie, unul dintre aceştia, Otto Roth, a proclamat Banatul republică autonomă, care ar fi rămas însă în cadrul Ungariei.4 În aceeaşi zi s-au constituit sfaturi militare ale ofiţerilor maghiari, şvabi, români, sârbi şi evrei din Timişoara, iar a doua zi a luat fiinţă un Sfat al Poporului din Banat cu membri aparţinând tuturor etniilor din Banat. Românii n-au acceptat această structură, formându-se Consiliul Naţional Român, condus de Aurel Cosma.5 La 3 noiembrie 1918 s-a constituit şi Consiliul Naţional Şvăbesc, avându-l ca preşedinte pe profesorul Josef Striegl. La tratativele de la Arad (13 – 14 noiembrie 1918) el a participat ca observator, împreună cu dr. Josef Gabriel şi maiorul Franz Neff, reprezentanţi ai Consiliului Şvăbesc. Ei au aflat atunci hotărârea CNRC de a desprinde Transilvania şi Banatul de Ungaria. Între timp însă, guvernul Károlyi Mihály a făcut noi promisiuni şvabilor, după cum şi sârbii au căutat să-i atragă de partea lor. La 8 decembrie 1918, Kaspar Muth a convocat la Timişoara o adunare la care au participat reprezentanţii a 138 de comune şvăbeşti. Ei au cerut dreptul la autodeterminare, exprimându-şi unitatea politică. Documentul adoptat cerea ca Banatul să nu fie împărţit şi să rămână autonom, urmând ca, mai apoi, un plebiscit să decidă apartenenţa statală a regiunii.6 1 SDT, 47, 1920, nr.14.021, 1 ianuarie, p.1. 2 „Mediascher Zeitung”, 27, 1919, nr. 4, 11 ianuarie, p.1. 3 Kaspar Hügel, Das Banater deutsche Schulwesen in Rumänien vom 1918 bis 1944, München,

1968, p. 19. 4 William Marin, Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Facla Verlag, Temeswar, 1980, pp. 89-

90. 5 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire (1895 - 1919), Editura de Vest,

Timişoara, 1993, pp. 111-112. 6 Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen Volkes, Temeswar, 1939, pp.

30-32.


Această tendinţă a dus la constituirea unei grupări, în ianuarie 1919, condusă de Blaskovics şi Muth, care va căpăta numele de Partidul Şvăbesc al Autonomiei. Lor li se opunea un curent care susţinea unirea cu România, condus de publicistul Victor Orendi-Hommenau, Johann Röser, Johann Tengler, dr. Michael Kausch ş.a. A existat şi o mică grupare condusă de inginerul Rudolf Heegn din Vârşeţ, care era favorabilă sârbilor. Otto Roth, comisar guvernamental al Budapestei, a continuat să susţină autonomia în cadrul Ungariei, dar a fost dezavuat de conducerea locală a PSD, căreia îi aparţinea. 1

Un rol important pentru întărirea curentului filoromânesc l-a avut R. Brandsch, care în februarie 1919 pleda în faţa conducerii şvabilor, demonstrând necesitatea susţinerii unirii Banatului cu România, pe baza Rezoluţiei de la Alba Iulia. Acestei orientări i s-a raliat şi gazeta „Lugoscher Zeitung” condusă de Heinrich Anwender. De asemenea, în martie 1919 s-a constituit Partidul Poporului German Şvab, condus de Michael Kausch şi Johann Tengler, aşa-zişii radicali. Această grupare a avut ca purtător de cuvânt ziarul „Deutsche Wacht” condus de Andreas Dammang. Acesta a polemizat cu „Schwäbische Volkspresse”, foaia grupării Muth – Blaskovics. În mai 1919 s-a înfiinţat organizaţia culturală „Deutsche Kulturverband”, deziderat mai vechi al şvabilor conştienţi de identitatea lor germană. Prin conferinţe şi scrieri, asociaţia a promovat întărirea identităţii germane a şvabilor.2 În stabilirea atitudinii elitei şvabilor cea mai mare dificultate a constituit-o lupta dată pentru Banat între Ungaria, Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi România, dusă prin trimişi care propuneau avantaje, prin jurnalişti, dar şi pe calea forţei, sârbii ocupând Banatul, pe care nu l-au evacuat decât la ordinul Antantei.3 În iunie 1919, Conferinţa de Pace a decis împărţirea Banatului între sârbi şi români. Trupele sârbe au evacuat Banatul de nord – est, recunoscut României, fiind înlocuite de cele româneşti. În aceste condiţii, liderii Partidului Poporului German Şvab au susţinut menţinerea integrităţii Banatului şi recunoaşterea unirii lui cu România. La 2 iulie 1919, H. Anwender propunea conducerii acestei grupări să organizeze o adunare care să aprobe aceste deziderate.4 O asemenea adunare au ţinut românii din Timişoara (circa 40.000 oameni) care a protestat împotriva împărţirii Banatului, la 10 august 1919. În aceeaşi zi, circa o mie de şvabi au avut şi ei o adunare la Timişoara, sub preşedenţia istoricului Franz Wettel. Au participat reprezentanţi din 33 de comune şvăbeşti. Au pledat pentru Unirea Banatului întreg cu România colonelul (r) Karl von Möller, M. Kausch ş.a. Adunarea a adoptat o rezoluţie în numele tuturor şvabilor, în care se protesta împotriva împărţirii Banatului, care putea duce la decăderea economică a ţinutului. Adunarea cerea unirea întregului Banat cu România, întrucât avea încredere deplină în Rezoluţia de la Alba Iulia, care va permite păstrarea identităţii etnice a şvabilor, dezvoltarea lor economică

1 Vasile Ciobanu, Monica Vlaicu, Germanii din România şi Marea Unire, în Unirea din 1918 –

împlinire şi speranţă, Sibiu, f.e., 1994, pp. 132-133. 2 M. Kausch, op. cit., pp. 51, 56. 3 Gh. Iancu, The Position of the Ethnical Minority Towards the Union of Transilvanya with

Romania, în La fin de la Premierè Guerre mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne, Presse Universitaires de Cluj, 2000, pp. 218 -219; V. Ciobanu, M. Vlaicu, op.cit., pp. 133 – 134.

4 M. Kausch, op.cit., p. 139.

74 Vasile Ciobanu

şi culturală. Hotărârea adunării şvabilor a fost trimisă Conferinţei de Pace prin intermediul unei delegaţii formate din avocaţii Stefan Frecot, din Timişoara şi Andreas Buschmann din Lipova, lugojeanul Thomas Fernbacher şi Franz Timon. La 19 august 1919 ei au ajuns la Paris şi au predat un memoriu Consiliului celor 10, care le-a declarat că problema Banatului fusese rezolvată, dar le-a promis că, dacă discuţia va fi reluată, se va ţine cont de cererile lor. La 15 august 1919, o altă delegaţie, formată din agricultorul Anton Anton, din Variaş, ziaristul H. Anwender, din Lugoj, agricultorii Wendelin Bauer şi Johann Dissler, din Şag, colonelul (r.) K.von Möller, Johann Röser din Cărpiniş, directorul de bancă Johann Tengler, avocaţii M. Kausch şi J. Gabriel, a prezentat hotărârea adunării din 10 august 1919 Consiliului Dirigent de la Sibiu. Toţi cei menţionaţi mai sus au fost printre cei mai activi membri ai elitei şvabilor care au intuit că Banatul va fi recunoscut României. Adversarii lor erau mai ales intelectuali, semiasimilaţi, aproape maghiarizaţi în 1918. Aceştia au trebuit să recunoască eşecul opţiunii lor odată cu încheierea Conferinţei de Pace şi recunoaşterea împărţirii Banatului.

Aşa cum s-a observat1, această adunare a reunit doar participanţi din 33 de aşezări şvăbeşti, celelalte peste o sută nefiind reprezentate. Trebuie precizat însă că şi Partidul Şvăbesc al Autonomiei a trebuit să recunoască unirea Banatului cu România şi s-a autodizolvat în 1920, reprezentanţii săi participând cu succes la alegerile din acest an.2 În aceste condiţii este firească concluzia că majoritatea elitei şvabilor bănăţeni nu a primit cu entuziasm Unirea, aşa cum au lăsat să se înţeleagă studiile din anii regimului comunist.3

Aceeaşi concluzie se impune şi pentru elitele politice ale celorlalte grupe de germani din România. Deşi Unirea a avut evidente şi recunoscute consecinţe benefice, pentru germani, au existat şi neîmpliniri, resimţite acut de germani şi acuzate de cercurile elitei rămase în opoziţie faţă de grupările care s-au aflat în consiliile naţionale centrale, pe provincii, cercuale şi locale, care au fost făcute răspunzătoare de daunele aduse de reforma agrară din 1921, de schimbarea coroanelor şi rublelor, de lipsa sprijinului de stat pentru cultură etc.

Cercurile politice conducătoare ale saşilor, şvabilor, germanilor din Basarabia şi Bucovina, au înţeles în 1918 – 1919, în majoritatea lor, care era mersul vremii. Ele au acţionat pentru a-şi convinge conaţionalii de necesitatea recunoaşterii Unirii. Pe baza acestor acceptări s-au putut susţine apoi cereri faţă de noua stăpânire în vederea păstrării drepturilor dobândite până atunci şi a câştigării altora. Pentru statul român, aceste atitudini nu erau un factor sine-qua-non al recunoaşterii internaţionale a Unirii, dar erau foarte utile la Conferinţa de Pace.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că acceptarea Unirii de către elita politică a germanilor din România nu a putut fi expresia unei bucurii generale, aşa cum s-a întâmplat în cazul românilor, care au ajuns în 1918, în statul lor naţional.

1 Kaspar Hügel, Die Banater Schwaben beim Wechsel von der ungarischen zur rumänischen

Staatzugehörigkeit 1918/1919, în „Südostdeutsche Vierteljahresblätter”, München, 34, 1985, 2, p. 119.

2 Ibidem. 3 W. Marin, op. cit., pp. 154-155.

Problema naţionalităţilor din Transilvania în discursul diplomatic maghiar la Conferinţa de Pace

de la Paris (1920)

Cristina ŢINEGHE

Abstract

The Problem of the Nationalities from Transylvania as Viewed in the Hungarian Diplomatic Speech at the Paris Peace Conference (1920)

The Hungarian delegation to the Peace Conference in Paris synthesized and presented its nationalities’ problems in the paper „The outline of the parliamentary evolution of the nationalities problems from Hungary“. The Hungarian diplomatic discourse was built on the „fundamental idea of the state unity and that of the political nation“ as they are affirmed in the XLIV low from 1868, regarding the „equality of rights“ of nations and the XII low from 1867.

The interdisciplinary approach on the legal previsions mentioned before and the analysis of the Hungarian documentation elaborated by the Hungarian Institutions during the dualist regime indicates a „discordant“ attitude of the Hungary’s govern relating to nationalities’ problems -from the perspective of the new „principles of law“ emerged in the beginning of the XXth century.

Problema naţionalităţilor a suscitat în secolul al XIX-lea vii discuţii legate atât de

particularităţile care le caracterizează cât şi de drepturile ce se cuvin naţiunilor. Principiul naţionalităţilor, ridicat la rang de principiu de drept internaţional, a determinat dealtfel reconfigurarea geografiei politice a Europei postbelice şi a fost invocat, în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, de către diplomaţii ţărilor învinse şi învingătoare deopotrivă. În acest context, discursul delegaţiei maghiare s-a bazat pe susţinerea conceptului de „naţiune politică“, fără a menţiona însă legislaţia elaborată de guvernele maghiare cu impact negativ direct asupra drepturilor naţionalităţilor. Această realitate este evidentă dacă opunem punctului de vedere al delegaţiei maghiare legislaţia elaborată de guvernele ungare în perioada dualistă cu incidenţă asupra drepturilor naţionalităţilor.

76 Cristina Ţineghe

1. Scurtă prezentare a Schiţei evoluţiei parlamentare a problemei naţionalităţilor din Ungaria1

Discursul delegaţiei maghiare debutează prin invocarea Adunării naţionale din 1861, convocată pe baza „Diplomei din octombrie“, şi a mesajului transmis Curţii din Viena privind „voinţa naţiunii ungare de a face tot ce-i este posibil, fără a dezmembra ţara şi fără a renunţa la independenţa sa, în ceea ce priveşte aspiraţiile naţionalităţilor patriei“. În acest sens, Parlamentul a delegat o comisie pentru elaborarea unui proiect ce urma să fie dezbătut în acelaşi timp cu cel formulat în numele minorităţilor de către Vlad şi Popovici. Dezbaterea nu a mai avut însă loc datorită faptului că Parlamentul a fost dizolvat.

În 1868 a fost elaborată legea XLIV privind egalitatea de drepturi a naţionalităţilor. Diplomaţii maghiari subliniază că această „lege istorică“ este edificată, conform dezvoltării istorice, pe ideea fundamentală a unităţii de stat şi a naţiunii politice, reunind concepţia juridică a lui Francisc Déak, cea liberală a baronului Eötvös Joseph precum şi punctul de vedere a lui Kolomán Tisza conform căruia „în orice stat locuit de mai multe naţionalităţi diferite, trebuie în mod natural ca una din ele să deţină hegemonia iar limba acesteia să fie limbă de stat“.

Activitatea Parlamentului după 1868 a fost absorbită de dezvoltarea statului naţional unit garantat în mod expres de legea XLIV din 1868. Ca urmare a activităţii legislative mai intense precum şi datorită atitudinii pasive arătată mai ales de românii din Transilvania, Camera nu s-a ocupat deloc de problema naţionalităţilor în raporturile sale politice. Naţionalităţile sunt reprezentate de deputaţii de circumscripţii electorale într-un număr mic, iar activitatea acestora limitată să dea expresie, în numele naţionalităţilor, la protestele lor, în timpul discuţiilor faţă de anumite proiecte de legi considerate de ei prejudiciabile, şi să solicite, prin interpelări, completa punere în aplicare a legii XLIV din 1868.

Faţă de această conduită, toate guvernele maghiare au avut ca scop declarat menţinerea intactă a bazei politice create de legea XII din 1867 şi XLIV din 1868. Faţă de naţionalişti şi agitatori guvernul a aplicat legile menţionate în toată rigoarea lor, căutând să apere masele împotriva acţiunilor acestora şi acordând în acelaşi timp naţionalităţilor, fără distincţie de rasă sau religie, conform principiului de egalitate completă a drepturilor, un tratament egal pentru toţi cetăţenii.

Acest punct de vedere se află exprimat în istoria Parlamentului, în declaraţiile unor oameni de stat privind programele lor sau servind ca răspuns la întrebările ce le-au fost adresate.

Agitaţia socială intensă inaugurată în această perioadă a avut repercusiuni şi asupra vieţii parlamentare. La 14 mai 1892 s-a discutat, în timpul unei interpelări, problema memorandumului românesc. Liderii românilor, eludând factorii constituţio-nali competenţi, şi-au prezentat plângerile în scris Tronului, contrar programului de la Sibiu. Majestatea sa a refuzat să accepte memorandumul. Bazele procesului care a avut loc în 1891 au fost constituite de acea parte din memorandum în care liderii

1 Apud Les negociations de la paix hongroise: compte-rendu sur les travaux de la délégation de

paix de Hongrie à Neuilly s/s de janvier à mars, publié par le Ministère Hongrois des Affaires Etrangères, Budapest, 1920-1921, vol. I, pp. 111-113.

Problema naţionalităţilor din Transilvania 77

români au pus sub semnul întrebării validitatea legilor create pe cale constituţională, sancţionate şi care tindeau să răspândească opinia lor pe calea propagandei.

După procesul memorandului agitaţia naţionalităţilor s-a calmat pentru un timp, ceea ce s-a datorat în mare parte măsurilor administrative energice aplicate de Bánffy. În discursul programatic din 19 ianuarie 1895 acesta adoptă principiul legitimităţii riguroase.

Din 1905-1906 parlamentarii văd în sânul lor un partid unit al naţionalităţilor, partid care, în declaraţia sa publică din 12 martie 1906 îşi exprimă convingerea că „raportul între cele două ţări ale monarhiei nu mai poate fi menţinut în viitor pe baza legii XII din 1867“. Această declaraţie a echivalat cu un război deschis declarat dualismului şi a exprimat intenţia schimbării lui cu federalismul. Din acest moment, deputaţii ce constituie partidul naţionalităţilor duc o luptă deschisă, uzând de mijloacele parlamentare, contra guvernului, luptă care, pentru moment, rămâne fără succes, datorită caracterului său minoritar.

Punctul de vedere cunoscut al guvernului nu înregistrează în această perioadă nicio schimbare esenţială deşi agitaţia, care ia proporţii tot mai periculoase, determină o activitate defensivă mai energică.

Prima discuţie mai importantă privind naţionalităţile a fost provocată în noiembrie 1906 de atitudinea partidului naţionalităţilor din timpul dezbaterilor legate de bugetul pe 1907. Ca răspuns la aceasta, ministrul de Interne, contele Jules Andrássy, pronunţă la 26 noiembrie 1906 discursul său în care anunţă deschis intenţia guvernului de a lupta împotriva agitaţiilor.

Atitudinea partidului naţionalităţilor, atât în Parlament cât şi în afara acestuia, avântul economic al românilor ce a determinat o cucerire considerabilă a teritoriului, a impus elaborarea unui discurs nou în viaţa parlamentară, uzitat mai ales de către deputaţii din Transilvania. Astfel, Ştefan Bethlen, în discursul său din 10 aprilie 1907 cere guvernului măsuri împotriva pericolului românesc ce îi ameninţă pe ungurii din Transilvania.

În 1910, problema naţionalităţilor ia o nouă turnură, guvernul fiind mai dispus pentru un compromis amiabil cu naţionalităţile. În iarna anului 1913-1914 se înregistrează ultima tentativă de compromis prin tratativele ce au avut loc cu delegaţii Comitetului Naţional Român dar acesta eşuează datorită atitudinii românilor.

2. Legislaţia elaborată de guvernele maghiare în perioada 1867-1914 cu privire la naţionalităţi.

Delegaţia maghiară a insistat asupra faptului că raporturile între statul maghiar şi naţionalităţile supuse lui au fost reglementate prin legea XII din 1867 şi XLIV din 1868. În perioada dualistă au fost elaborate însă o serie de acte normative şi ordine ministeriale ce au modificat substanţial cele două legi menţionate în sensul restrângerii drepturilor conferite de acestea populaţiilor nemaghiare. În consecinţă, considerăm că o analiză obiectivă a problematicii legate de statutul naţionalităţilor, aşa cum rezultă din discursul delegaţiei maghiare, impune o trecere în revistă a acestora. Totodată, trebuie subliniat faptul că elita politică a românilor transilvăneni, precum şi a altor populaţii nemaghiare, s-a implicat activ în elaborarea unor proiecte de legi privind naţionalităţile din Ungaria. Analiza comparativă a acestor documente


este de natură să indice limitele legii XLIV din 1868. Spre exemplificare vom uza de un singur exemplu: definirea naţiunii în concepţia guvernanţilor maghiari respectiv a liderilor naţionalităţilor nemaghiare. Legea XLIV din 1868 pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor precizează faptul că „toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară şi indivizibilă, al cărei membru egal îndreptăţit e fiecare cetăţean al patriei, indifirent cărei naţionalităţi îi aparţinea“1. Elaborarea legii XLIV din 1868 pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor a fost precedată de întocmirea şi prezentarea unor proiecte de legi de către naţionalităţile ne-maghiare din teritoriile supuse coroanei Sf. Ştefan după 1867 iar proiectul de lege elaborat şi prezentat Dietei ungare de către deputaţii naţionali privind regularea şi asigurarea naţionalităţilor regnicolare şi a limbilor lor în Ungaria opune ideologiei oficiale principiul individualităţii naţiunilor şi cel al drepturilor lor colective2 codificat astfel: „următoarele popoare regnicolare istorice ale Ungariei: maghiarii, românii, sârbii, slovacii, rutenii şi nemţii se recunosc naţiuni regnicolare egal îndreptăţite, pe seama cărora se garantează egala îndreptăţire politică a naţionalităţilor şi a limbii prin lege fundamentală, între marginile integrităţii teritoriale şi ale unităţii politice a statului“3. Legea naţionalităţilor nu a fost pusă niciodată integral în aplicare, iar prevederile favorabile naţionalităţilor au fost treptat anulate de legislaţia promulgată de guvernele maghiare după stabilizarea dualismului.

Legea XLIV din 1868, prin art. 26, conferea tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitatea lor, dreptul de asociere numai în vederea dezvoltării vieţii lor literare, culturale, economice şi comerciale4. Prin ordonanţa ministrului de interne, nr. 1.508 din 22 mai 1875 se introduce însă dreptul cetăţenilor de limbă maghiară de a înfiinţa asociaţii politice, de binefacere, culturale şi economice în timp ce minorităţilor le era îngăduit să formeze doar asociaţii literare şi culturale5. Articolul 1 al acesteia prevedea că asociaţiile puteau lua fiinţă şi puteau funcţiona numai după aprobarea statutelor lor din partea guvernului iar art. 2 stipula că „asociaţii minoritare se pot înfiinţa numai ca asociaţii literare şi culturale“6.

Regimul întrunirilor a fost fixat prin ordonanţa nr. 1179 din 22 martie 1893 a ministrului de interne care preciza că orice întrunire trebuia comunicată prin adresă semnată de 5 persoane şefului administraţiei cu cel puţin 48 de ore înainte precizându-se cu exactitate termenul fixat pentru desfăşurare, locul întrunirii, ora exactă şi problemele ce se vor discuta7. Ordonanţa este însă însoţită de ordinul secret nr. 178 al ministrului de Interne către prefecţii din zonele locuite de minorităţi prin care le solicită să supravegheze cu cea mai mare atenţie ca în întrunirile publice convocate de cetăţeni de limbă nemaghiară să nu se discute chestiuni minoritare, iar

1 Teodor V. Păcăţian, Cartea de Aur sau despre luptele politice-naţionale ale românilor de sub

coroana ungară, Sibiu, 1906, vol. IV, p. 790. 2 Nicolae Bocşan, Instaurarea dualismului austro-ungar şi consecinţele sale, în Istoria românilor,

Bucureşti, 2003, vol. VII, tom 1, p. 750. 3 Teodor V. Păcăţian, op. cit., p. 458. 4 Ibidem, p. 795. 5 Zenovie Pâclişanu, Politica minoritară a guvernelor ungureşti (1867-1914), Bucureşti, 1943, p. 30. 6 Ibidem, p. 39-40; Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Transilvania, dosar 364, f. 230. 7 Zenovie Pâclişanu, op. cit., p. 40.

Problema naţionalităţilor din Transilvania 79

persoanelor cunoscute ca naţionaliste să nu li se îngăduie niciun rol la astfel de întruniri şi întrunirile anunţate de ele să nu fie îngăduite1.

Cadrul legal relativ la desfăşurarea vieţii politice a minorităţilor din Ungaria a fost jalonat deci de legea XLIV din 1868 care nu le recunoştea existenţa, ordonanţa nr. 1508 din 1875 care nu le permitea dreptul de asociere, respectiv ordinul secret nr. 178 din 1893 care nu îngăduia discutarea în întruniri publice a problemelor cu caracter naţional.

Legea naţionalităţilor precum şi legea învăţământului primar, ambele votate în 1868, acordau drepturi minimale de utilizare a limbii materne în şcoli2. Drepturile acordate minorităţilor faţă de şcolile înfiinţate şi susţinute de ele au fost însă reduse treptat prin legile 18 din 1879, 30 din 1883, 15 din 1891, 26 din 1893 şi mai ales legea 27 din 1907 astfel încât din ele nu mai rămâne aproape nimic3. Legea şcolară din 1879 introduce limba statului ca obiect de învăţământ în toate şcolile populare, cea din 1883 prevedea introducerea şi predarea obligatorie în limba statului a istoriei limbii şi literaturii maghiare în şcolile naţionalităţilor iar legea din 1891 dispune crearea de grădiniţe pentru copiii de vârstă preşcolară şi educaţia în limba oficială. Legea şcolară din 1893 a anulat dreptul bisericilor de a fixa salariul învăţătorilor din şcolile confesionale4 iar legile Apponyi din 1907 aduc o majorare a orelor de limba maghiară, şi îi scot pe învăţătorii confesionali de sub autoritatea bisericilor decla-rându-i „oficianţi publici“5. Toate aceste legi au fost destinate să armonizeze educaţia românilor şi a celorlalte naţionalităţi cu ideea că Ungaria este stat naţional maghiar6. Totodată, prin legile din 1893, care prevedeau plata de către stat a salariilor învăţăto-rilor în şcolile confesionale ale românilor, şi legea din 1899, care oferea un supliment de salariu preoţimii, se aducea atingere autonomiei bisericilor ortodoxă şi greco-catolică deoarece scopul lor a fost acela de a extinde controlul guvernului asupra profesorilor şi preoţilor7.

Delegaţia maghiară subliniază în discursul său pasivismul politic, manifestat mai ales de români, şi reprezentarea naţionalităţilor printr-un număr foarte mic de deputaţi prezenţi în Parlamentul ungar fără a face însă referire la legislaţia care a determinat această realitate. Astfel, prin prevederile legilor electorale s-a avut în vedere ca, prin censul material şi intelectual impus, să se asigure dominaţia elementului maghiar în Camera Deputaţilor şi, implicit, elaborarea de legi favorabile promovării intereselor statului naţional maghiar8. Prin legea XLIII din 1868, care a statuat anexarea

1 Ibidem. 2 Stelian Mândruţ, Legile lui Apponyi şi activitatea parlamentară a deputaţilor români, în

„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie“, Cluj-Napoca, 21, 1978, p. 441. 3 Horia Salcă, Florin Salvan, Dr. Alexandru Vaida Voevod. 1918-1919, Braşov, 2001, pp. 175-181;

G. Sima (O. Ghibu), Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, pp. 22-28.

4 Stelian Mândruţ, op. cit, p. 442; G. Sima (O. Ghibu), op. cit, p. 22. 5 G. Sima (O. Ghibu), op. cit, p. 26 6 Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1868-1918,

Cluj-Napoca, 1992, p. 137. 7 Ibidem. 8 Liviu Maior, Transilvania (1878-1918), în Istoria românilor, Bucureşti, 2003, vol. VII, tom 2, pp.

322-323.


Transilvaniei la Ungaria, se menţin două sisteme electorale distincte pentru Ungaria şi Transilvania bazate pe legea V din 1848 pentru Ungaria şi legea II din 1848 pentru Transilvania1. Legea electorală nr. XXXIII din 1874 menţine aceste deosebiri.

Cadrul legislativ a codificat deci în acte normative „ideea fundamentală a unităţii de stat şi a naţiunii politice“ ungare, menţionată de delegaţia maghiară, fapt ce îl determină pe Alexandre Millerand să notifice Ungariei, în numele Conferinţei de Pace de la Paris, faptul că „măsurile tardive întreprinse de către guvernul ungar pentru a satisface nevoile de autonomie ale naţionalităţilor nu dau speranţe, ele nu schimbă cu nimic realitatea istorică esenţială; de ştiut că de-a lungul anilor toate eforturile politice ungare au fost făcute pentru a înăbuşi vocea minorităţilor etnice“2.

1 Eugen Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, 1895, p. 77. 2 1920. Un act de justiţie. Ediţia a II-a întocmită de Corneliu-Mihail Lungu şi Ioana Grigorie,

Bucureşti, 2005, p. 269.

Din istoria economică a zonei Mureşului Superior: manifestări ale opoziţiei minoritari-majoritari în

înfăptuirea reformei agrare din 1921

Dorel MARC

Abstract

On the Economic History of the Upper Mures: Displays of the Minority – Majority Opposition from the Process of Implemen-ting the Agrarian Reform of 1921

The article analyses in a critical way a great variety of original archive materials regarding the conflictual problems of the people from The superior Valley of the river Mures encountered in the process of the agrarian law application in 1921. The agrarian reformation had to signify an act of social and national justice, taken from the adapted decision at the Great national reunion from Alba Iulia, from 1st December 1918.

Romanian peasants, as well as the minorities must have been the beneficiaries of the law. But the expropriations and the land distribution was prelonged for a very long period, the action of applicating the law`s requirements were prolong for a too long period , till the beginning of the world war II. In this way, between the minorities and the majority of the Romanian population, reformation`s beneficiaries had arise an opposition movement. A great number of archive documents reveal the stressful attitude which had been encountered in rural medium.

The resistance to the local landowners made social and economic problems take such an effect that the agrarian law could not be made shortly. We present here, from the light of National Archive Funds of Romania, located in Bucharest. All the confrontation revealed in the article lead to solutions that reflected the different interests of different social categories. Through reformation the great propriety must have been reduced and the powerful penetration of the capitalist relationships in agriculture was facilitated. By its character, the conflict agitated peasants life of the area, they subscribe to the continuous effort of continuing struggle for a better life, for their right given by the law.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, atât în România

Vechiului Regat, cât şi în provinciile istorice româneşti încă neunite, problema agrară constituia una din chestiunile fundamentale ale evoluţiei societăţii, având în vedere ponderea acestei ramuri în întreaga economie. De modul în care urma să se rezolve acest proces, depindea atât progresul economic general, cât şi îmbunătăţirea soartei ţăranilor.

82 Dorel Marc

În legătură cu studierea reformei agrare din 1921 există o serie de lucrări valoroase în istoriografia românească, dar cele mai multe articole sau studii sunt opere ale unor agronomi sau jurişti, care în perioada interbelică au ocupat posturi importante în conducerea agriculturii româneşti; acestea, deşi au o valoare documentară care nu poate fi ignorată, întrucât autorii lor au folosit datele centralizate ale Ministerului Agriculturii şi Domenilor, care sunt socotite a fi cele mai apropiate de realitate, totuşi unele aspecte regionale şi locale ale derulării procesului de reformă în structura proprietăţii rurale au rămas încă insuficient abordate, mai cu seamă cele care se regăsesc în documentele aflate în arhivele judeţene.

La nivelul României, una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări referitoare la acest subiect este cea a lui D. Şandru1, scrisă în perioada comunistă cu metodologia şi orientarea specifică împotriva „istoriografiei burgheze“, dar care surprinde însă incontestabil valoroase analize ale realităţilor economico-sociale, inclusiv pentru zona de care ne preocupăm, cea a Mureşului Superior; valoroase articole şi studii au scris pe această temă Traian Rus2 şi Terezia Şerban3, după sursele arhivistice de la Bucureşti şi Tg Mureş. Aceste lucrări au deschis discuţia legată de opoziţia dintre proprietarii minoritari (unguri, secui, saşi) şi românii majoritari care trebuiau să fie beneficiarii şi primii interesaţi în înfăptuirea reformei agrare din 1921 în această parte a Transilvaniei.

Au mai apărut lucrări recente importante pe această temă, dintre care amintim contribuţia istoricului Vasile Ciobanu în legătură cu problematica germanilor referitoare la înfăptuirea reformei4.

De asemenea, în legătură cu premisele înfăptuirii acestei reforme agrare există

numeroase lucrări asupra cărora nu insistăm aici. Precum şi în România Vechiului Regat, în Transilvania, la începutul secolului al

XX-lea, se înregistra un avânt şi în dezvoltarea industrială, cu un ritm mai accelerat decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar neuniform pe ramuri de producţie, fiind înfrânat de concurenţa economică exercitată de industria dezvoltată a unor regiuni din Monarhia austro-ungară (Austria, Cehia, Ungaria) asupra Transilvaniei şi de orientarea economică a cercurilor politice austriece şi mai ales maghiare. S-a creat astfel o dependenţă economică a Transilvaniei faţă de capitalul străin şi de monopolurile ungare şi austriece care au menţinut această provincie istorică într-un stadiu de dezvoltare inferioară faţă de alte regiuni ale imperiului5.

1 Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1975. 2 T. Rus, Aplicarea Legii de reformă agrară din 1921 în aşezările judeţului Mureş, în „Marisia“,

IX, 1979, pp. 443-473. 3 Terezia Şerban, Aspecte ale aplicării reformei agrare din 1921 în judeţul Mureş, în „Marisia“, X,

1980, pp. 389-446. 4 Vasile Ciobanu, Reforma agrară din 1921 şi germanii din România, în Societate şi civilizaţie.

Profesorului universitar dr. Marcel Ştirban la împlinirea a şapte decenii de viaţă. Volum îngrijit de Călin Florea şi Ciprian Năprădean, Editura „Dimitrie Cantemir“, Târgu Mureş, 2002, pp. 501–511.

5 Vezi Şt. Pascu, C.C.Giurescu, I. Kovács, L. Vajda, Unele aspecte ale problemei agrare în Monarhia austro-ungară la începutul secolului al XX-lea (1900-1918), în Destrămarea Monarhiei austro-ungare (1900-1918), Bucureşti, Ed. Academiei, 1964.

Din istoria economică a Mureşului Superior 83

Transilvania îşi menţine în continuare caracterul predominant agrar al economiei la începutul secolului XX. În satele transilvane trăia în anul 1910 cca 87,2 % din populaţia provinciei, majoritatea ocupându-se cu agricultura, ramură care contribuia la venitul naţional între 1911-1913 cu 65,7 %. Dezvoltarea capitalismului înregistra aici progrese mai mari decât în vechea Românie, dar diferite cauze frânau generalizarea lui.1

Sursele documentare referitoare la repartiţia proprietăţii în general, în Transilva-nia nu ne permit a stabili cu suficientă precizie ponderea uneia sau alteia din catego-riile de proprietăţi în structura ei globală, însă datorită configuraţiei teritoriului, în zona Mureşului Superior, cele mai întinse suprafeţe reprezentau desigur pădurile şi păşunile. Recensămintele guvernului maghiar din anii 1895 şi 1910, precum şi statistica agricolă specială din 1905 şi recensământul Consiliului Dirigent din 1919 inserează în datele lor numai o parte din teritoriul provinciei; dintre acestea, cel din 1895 includea cea mai întinsă suprafaţă, 64,1 % din pământul Transilvaniei şi insera în categoria proprietăţilor mari pe cele comunale şi composesorale, care constituiau, de fapt, în marea lor majoritate, proprietăţi mici stăpânite în indiviziune de ţărani, unde se includeau şi Bunurile private ale judeţului Ciuc (62.501 iugăre), care ne interesează în acest studiu; cele din urmă, au reprezentat în perioada creării lor, proprietăţi colective ce aparţineau tuturor locuitorilor de pe raza localităţilor unde erau ele situate, însă cu timpul, elementele româneşti au fost excluse de la această formă de posesiune colectivă asupra pământului în marea majoritate a teritoriului cu populaţie etnic mixtă, fiind transformate în proprietăţi ale naţionalităţilor dominante în Transilvania. Pentru un tablou general, amintim că în Transilvania, la 1895 cele 6.126 gospodării moşiereşti de peste 100 iugăre, care reprezentau 0,72 % din totalul exploatărilor, aveau 35,74 % din terenul cultivabil, iar latifundiile de peste 1000 iugăre stăpâneau 25,13% din suprafaţa totală2; recensământul Consiliului Dirigent din 1919 mai înregistra 7.404 gospodării moşiereşti cu peste 100 iugăre arabile, dar în Transilvania, proprietatea moşierească nu era uniform repartizată pe cuprinsul provinciei; cca 66,8 % adică 2/3 din suprafaţa gospodăriilor cu peste 50 de ha era în patru judeţe de câmpie, fiind stăpânite de 35% din numărul total al proprietarilor, de peste 6000, cu mai mult de 50 ha din Transilvania; proprietăţile având până la 10 iugăre aparţineau celor 598.132 de familii, sau la 71,17% din totalul gospodăriilor provinciei.3 Astfel, media proprietăţii mici în Trasilvania era de 3 ha pe familie, dar o mare parte din suprafaţa luată în calcul nu reprezenta teren cultivabil. La 1918, Transilvania deţinea o suprafaţă arabilă de 7.182.547 iugăre, adică 33,9%; păşunile reprezentau 2.919.108 iugăre, adică 13,8%; pădurile 7.154.643 iugăre, adică 33,8%, restul fiind fâneţe, grădini , vii, stufărişuri şi terenuri neproductive4.

Repartiţia proprietăţii funciare din Transilvania, prezentată mai sus, nu reprezenta doar o problemă socială ci şi una dublată de caracterul său naţional; recensământul

1 D. Şandru, op. cit., p. 18. 2 Ibidem, p. 21. 3 Ibidem. 4 Cf. Ion Luca Ciomac, Despre stările agrare din Transilvania sub regimul maghiar şi cercetări

asupra situaţiei exploatărilor agricole după reforma agrară, Bucureşti, 1931, p. 27; vezi şi Adalbert Csedö, Reforma agrară în Ungaria şi Ardeal, Oradea, 1935

84 Dorel Marc

Consiliului Dirigent stabilea suprafaţa stăpânită de români la 30 procente, iar dacă avem în vedere că populaţia de naţionalitate română reprezenta aproape 70 % din locuitorii Transilvaniei, repartiţia suprafeţei pe naţionalităţi ne dă o medie de 6 iugăre stăpânite de familiile maghiare, în timp ce media repartizată familiilor româneşti era de cca 1 iugăr.

În Hotărârea adoptată la Alba Iulia era prevăzută şi reforma agrară, încă din faza elaborării rezoluţiei, la 30 noiembrie 1918. Victor Bontescu arătând atunci că principiul conducător al reformei era „nivelarea socială şi potenţarea producţiei“, susţinând că“nu sunt atâtea proprietăţi câte ar putea să mulţumească exigenţele ţăranului muncitor“, în timp ce reprezentanţii PSD cereau o „reformă radicală1“.

Referindu-ne concret la Topliţa Mureşului Superior, documentele arată că doar proprietarul Urmanczy Janos deţinea cca 5.552 iugăre de teren din care jumătate arabil.

Dată fiind situaţia repartiţiei pământului în judeţul Mureş, ca dealtfel în alte părţi ale Transilvaniei, şi aici au loc la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, mari acţiuni ale ţărănimii, sub diferitele forme, de la refuzul de a lucra pe moşiile marilor proprietari, până la ocuparea conacelor şi alungarea autorităţilor. Această situaţie a ţărănimii fiind agravată în anii războiului, se manifesta violent din cauza foametei şi a sumedeniei de privaţiuni, abuzuri şi samavolnicii ale autorităţilor administrative puse în slujba marilor latifundiari. Acţiunile ţărăneşti se vor intensifica în întreaga Transilvanie, îndeosebi înspre sfârşitul războiului, în anii 1918-1919, când ţăranii atacă conacele, alungă grofii, împărţindu-şi bunurile găsite. Crescând nemulţumirile şi răzvrătirile în toamna anului 1918, Consiliul Naţional Maghiar, care se înfiinţase în 26 octombrie a aceluiaşi an , era obligat să includă şi în programul său reforma agrară, dar n-a trecut de simpla formulare a necesităţii ei2. Din această cauză, la începutul lunii noiembrie, nemulţumirile şi răzvrătirile spontane, neorganizate, ca şi agitaţia, au sporit, fiind influenţate de dezorganizarea armatei şi întoarcerea soldaţilor acasă de pe front, aceştia cunoscând îndeaproape evenimentele revoluţionare atât din Rusia, în urma declaraţiei guvernului acesteia de a împărţi pământul ţăranilor, cât şi evenimentele din Monarhia austro-ungară care se dezintergra.

Astfel, au loc mari revolte ale ţărănimii pe domeniile familiilor Teleki, Borne-missza şi Toldalaghy, latifundiari cu mari proprietăţi în judeţul Mureş, acţiuni ce s-au generalizat şi pe Valea Mureşului până la Topliţa, unde mari domenii deţineau familiile Bánffy, Urmanczy, Kemeny, Melik, Societatea Anonimă Forestieră „Indus-tria lemnului“ din Reghinul Săsesc ş.a. (Doar de la aceasta din urmă vor fi expropriate cca 17.400 iugăre de pădure, o mare parte din zona Topliţei Mureşului Superior)3.

Dacă în alte zone ale Transilvaniei, acţiunile ţărăneşti au continuat în anul 1919, fiind caracteristice intrările forţate pe marile proprietăţi, împărţirea terenurilor agricole între ţărani cu de la sine putere, păşunatul cu vitele fără consimţământul stăpânului de pământ, tăiatul lemnelor din pădure ş.a., în zona Mureşului Superior,

1 Vezi V. Ciobanu, op. cit., p. 503. 2 Terezia Şerban, op. cit., p. 391. 3 Ernst Wagner, Historisch-statistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Böhlau Verlag, Köln,

Wien, 1977, p. 99, apud V. Ciobanu, op. cit., p. 507.


predominantă cu economie forestieră, aceste acţiuni au vizat în special tăierea unor suprafeţe de păduri şi păşunatul pe lizierele pădurilor marilor latifundiari.

Datorită situaţiei României, care se găsea abia ieşită din război, spiritele erau agitate datorită prelungirii acţiunilor de expropriere şi de împroprietărire. În Transilvania, autorităţile erau confruntate în plus cu o multitudine de probleme şi aspecte de ordin administrativ, multe posturi din administraţia locală de stat fiind încă deţinute dacă nu direct de către marii proprietari de pământuri, atunci de oamenii de încredere ai acestora, rămăşiţe ale regimului austro-ungar. Exista încă, într-adevăr, un număr restrâns de funcţionari români calificaţi, cu competenţe în ceea ce însemna aplicarea reformei agrare. Ţăranii erau însă în mod firesc dornici de a se vedea cât mai repede în posesia pământurilor pe care le-au lucrat dealtfel în trecut din tată în fiu şi făceau dese apeluri la diferite organe, societăţi, asociaţii, publicaţii, cerând explicaţii asupra Legii agrare, asupra felului în care se realiza reforma.

Ţărănimea românească din zonă era conştientă de faptul că Legea agrară, „cea mai mare reformă şi operă socială şi naturală“, prin care se urmărea satisfacerea intereselor vitale ale populaţiei, era strâns legată de desăvârşirea unităţii naţionale, că fără realizarea momentului unirii ei ar fi continuat să rămână sub apăsarea grea a grofilor, baronilor şi altor asupritori. Ei sperau pe bună dreptate într-o grabnică schimbare a situaţiei lor economice şi sociale, însă se va vedea că vor mai avea încă multe obstacole de străbătut. Într-un memoriu al comunei Topliţa, păstrat în arhivele mureşene, se arată:“Nădejdea o mai avem numai în răsăritul nostru, România Mare, căci prin reforma agrară se prevede adevărata noastră dezrobire din ghiarele asupritorilor care sugeau seva vieţii poporului nostru cu adevărată orgie de vampir [...] Cimitirul eroilor din comuna noastră cuprinde pe cei peste 1000 de eroi care, părăsind liniştea vetrelor lor familiale din întreg cuprinsul Patriei mame, au alergat ca să sfărâme blestemata graniţă ce ne despărţea şi să scuture cătuşele, jugul robiei sub care gemeau; au plecat ca să ne aducă libertatea prin eliberarea moşiilor strămoşeşti, iar pe altarul acestei opere au adus ca jertfă tot ce au avut mai scump – viaţa lor [...] Aceste scumpe jertfe ne-au adus ziua cea mare, libertatea ce o aşteptăm de atâtea veacuri[...]. Din rodul jertfei acestor eroi[...] a răsărit reforma agrară ca o dreaptă răsplată a poporului român. Legea reformei agrare a răsărit astfel din cele mai scumpe jertfe, din cele mai mari suferinţe, ca cel mai mare act al dreptăţii sociale şi naţionale“1.

Cu toate acestea, materialele păstrate în arhivă, evidenţiază faptul că existau în judeţul Mureş, în perioada de după 1921, nemulţumiri şi frământări ţărăneşti cauzate de modul cum s-a înţeles să se aplice, în multe cazuri, Legea de reformă agrară. Aceste nemulţumiri demonstrează că efectuarea exproprierii şi împroprietăririi n-a constituit un proces lin, ci s-a desfăşurat în condiţiile unei permanente lupte, expresie a setei de pământ a ţărănimii.

Prefectul judeţului Mureş, cu toate că exista această stare de nemulţumire generală, pentru a nu atrage asupra sa reproşurile superiorilor, dezinforma Ministerul de Interne, raportând că peste tot era linişte. Acesta declara că „spiritul populaţiei în judeţ este liniştit. Plângerile din partea ţăranilor, ce priveşte împroprietărirea, se 1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Mureş, Tg. Mureş, fond Comisia de expropriere şi

împroprietărire a ţăranilor din judeţul Mureş, 1922-1940, dos. 309/1927-1929, fila 1.

86 Dorel Marc

înaintează foarte rar; s-au ivit numai câteva cazuri şi când de comun acord cu d-l consilier agricol am luat numaidecât măsurile necesare pentru acoperirea neajunsurilor şi liniştirea sufletelor“1. Realitatea era însă cu totul alta, încă de la începutul lucrărilor de expropriere, documentele semnalează nemulţumiri ale ţăranilor datorită greşelilor săvârşite de instanţele de aplicare a legislaţiei agrare sau a abuzurilor care s-au manifestat în unele cazuri.

În judeţul Mureş şi implicit în comunele din jurul Topliţei, frământările ţărăneşti au cunoscut două etape: prima este legată şi coincide cu perioada până la definitivarea lucrărilor de reformă agrară şi are ca trăsătură specifică lupta pentru efectuarea corectă a lucrărilor de expropriere şi împroprietărire în scopul primirii pământului promis, precum şi împotriva abuzurilor săvârşite de cei investiţi cu aplicarea Legii de reformă agrară. Doar pentru un număr mic de comune, la scara întregii ţări această perioadă se termină în anii 1926-1927, când guvernul a declarat reforma agrară terminată; pentru alte aşezări însă, în special cele de munte cum sunt şi cele din zona Topliţei la care ne referim, această perioadă merge până în 1933-1934, chiar mai târziu, în 1937-1938. Cea de a doua etapă se caracterizează prin lupta ţăranilor pentru păstrarea pământului primit prin reformă, pentru înlăturarea unor urmări nefaste ca urmare a abuzurilor săvârşite de organele de aplicare a legislaţiei agrare.2

Această situaţie creată a dus deci la formularea numeroaselor petiţii individuale sau colective ce au fost adresate organelor locale sau centrale, chiar regelui, primului ministru, miniştrilor Agriculturii şi Internelor, Parlamentului sau în cazul comunelor din Valea Superioară a Mureşului (Lunca Bradului, Stânceni, Topliţa, Subcetate, Gălăuţaş, Bilbor ş.a.), primului patriarh, Miron Cristea, originar, după cum se ştie, din Topliţa. Ţăranii şi comunele lor întregi, erau purtaţi prin nenumărate procese, recursuri de apel la diferite instanţe, chiar dacă aşteptaseră îndelung ca aceste comisii de expropriere şi împroprietărire, cu măsurătorile şi parcelările inginerilor cadastrali, puţini la număr, să-şi facă datoria.

Locuitorii din zonele montane, inclusiv cei din Mureşul Superior, erau conştienţi că datorită lipsei de pământ arabil nu vor putea fi împroprietăriţi cu loturi de cultură şi aşteptau ca prin reformă să fie împroprietăriţi cu păşuni şi păduri. De aceea, doreau aplicarea art. 24 şi 32 din Legea de reformă agrară, care prevedea ca acolo unde interesele economice o cer să fie expropriate, cu avizul organelor silvice şi cu aprobarea Comitetului agrar, şi păduri pentru a fi transformate în păşuni comunale. Astfel de păşuni trebuiau constituite pentru 22 de localităţi din Valea Gurghiului şi alte 40 de aşezări din bazinul Mureşului Superior3. Nu au putut fi însă aplicate hotărârile autorităţilor agrare de creare a acestor păşuni pe baza suprafeţelor expropriate deoarece atât autorităţile silvice cât şi unele comune nu au fost de acord cu conţinutul lor. Autorităţile silvice, unde încă mai lucrau majoritatea funcţionarilor din regimul austro-ungar sau noi parveniţi, se opuneau transformării tuturor suprafeţelor de păduri expropriate în păşuni comunale pe motivul că cele două

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dos.

522/1922, f. 183. 2 v. Traian Rus, Frământări ţărăneşti în judeţul Mureş, în perioada 1922-1940, în „Marisia“ ,VIII,

1978, p. 452 şi urm. 3 Ibidem, p. 455.


instanţe agrare, Comisiile de Ocol şi Judeţeană, nu au ţinut seama în luarea hotărârilor de expropriere de avizele silvice potrivit prevederilor legii. Comunele, ca expresie a voinţei ţărănimii considerau că în baza Legii de reformă agrară şi din motivul că ocupaţia de bază a acestora în zona montană era creşterea animalelor, aveau dreptul la suprafeţe mai mari, în funcţie de numărul capilor de familie. Datorită acestor controverse provocate, se vor declanşa o serie de procese interminabile pentru clarificarea acestor probleme, timp în care ţăranii nu au putut beneficia de prevederile legii agrare. Astfel, locuitorii comunelor din Valea Gurghiului au avut de înfruntat opoziţia autorităţilor silvice care administrau acum întinsele păduri proprietate a statului, iar cei din comunele din Valea Superioară a Mureşului rezistenţa continuă a latifundiarilor maghiari şi secui, care nu doreau să renunţe la aceste păduri. De reţinut faptul că cei mai mulţi dintre ei erau şi beneficiarii unor întreprinderi forestiere; ori, cum legea prevedea că dacă există terenuri în exploatare forestieră, dacă deţin instalaţii legate de exploatarea lemnului (gatere electrice, ferăstarie hidraulice, funiculare, stăvilare de apă pentru practicarea plutăritului lemnului, linii ferate forestiere etc), acestea puteau fi expropriate abia după terminarea exploatărilor, ceea ce desigur a dus la prelungirea şi mai mult a aplicării reformei agrare, ceea ce a dus la sporirea nemulţumirilor create între minoritarii proprietari maghiari sau saşi de astfel de terenuri cu păduri şi majoritarii ţărani români din zona Mureşului Superior, dar printre care existau desigur şi ţărani maghiari sau secui, beneficiari ai legii de reformă agrară, însă în număr mai mic decât românii (excepţie făcea zona Gheorghenilor, unde secuii formează şi azi majoritatea etnică).

O serie de tertipuri aşadar au fost inventate de marii proprietari maghiari din zonă care împiedicau cu orice preţ sau întârziau în favoarea lor şi în defavoarea ţărănimii aplicarea prevederilor Legii agrare.

La Comitetul agrar, în 1926, se aflau pentru avizarea constituirii de păşuni comunale în suprafaţă totală de 30.966 iugăre cererile următoarelor localităţi din Valea Mureşului (în ordine alfabetică): Aluniş, Deda, Dedrad, Deleni, Dumbrava, Filea, Idicel, Lueriu, Lunca Bradului, Maioreşti, Petriş, Porceşti, Răstoliţa, Râpa, Săcalu de Pădure, Stânceni, Suseni şi Topliţa. Pentru acestea, stabilirea mărimii lotului tip nu s-a făcut în conformitate cu Legea agrară, luându-se drept bază de calcul numărul caselor, ceea ce nu corespundea cu numărul capilor de familie, întrucât în aceeaşi casă locuiau trei-patru familii. Alteori, din rea voinţă sau necunoaştere de cauză, localităţile respective au fost încadrate la categoria celor de deal, nu de munte, ceea ce a presupus micşorarea lotului tip. Toate acestea au amplificat nemulţumirile şi au continuat procesele la diferite instanţe.

În anul următor, 1927, 40 de comune cu populaţie majoritară românească, înain-tează Comitetului agrar un memoriu colectiv în care se cerea, avându-se în vedere faptul că această problemă a pădurilor şi păşunilor comunale de pe Valea Mureşului, formează un interes comun pentru toate aceste aşezări, să se centralizeze şi să se judece într-un singur complex pentru a se putea soluţiona procesele mai operativ şi corespunzător cu doleanţele ţăranilor. Totodată, cereau deplasarea la faţa locului a unei comisii ministeriale, împreună cu consilierul agricol al judeţului Mureş, pentru soluţionarea problemelor. Se reproşa pe bună dreptate, că multe hotărâri în legătură cu

88 Dorel Marc

aplicarea reformei au fost luate „de la birou“, ignorându-se starea de fapt, datorită intervenţiei unor personalităţi influente, interesate în salvarea proprietăţii moşiereşti.

În Topliţa, îşi aveau proprietate o serie de moşieri ale căror suprafeţe s-au mărit încontinuu în decursul timpului ca urmare a acaparării de către aceştia a loturilor deţinute cândva de ţărani. Recensământul din 1910 înregistra 22 de proprietari ce deţineau 65% din întreaga suprafaţă a comunei, adică 39.502 iugăre. Cele mai mari proprietăţi aparţineau moşierilor Urmanczy Jeremos (11.573 iugăre), baronul Bánffy (7.548 iugăre), Éltető Albert (1.279 iugăre) şi Societatea de plutărit din Reghinul Săsesc (13.839 iugăre) Din aceste suprafeţe au căzut sub incidenţa Legii de reformă agrară 10.430 iugăre de pădure, 1.423 iugăre de teren arabil pentru ţărani şi 655 iugăre păşune pentru comună1. Ţinându-se seama că populaţia Topliţei la 1913 era formată din 6 056 locuitori din care 4133 români, 1382 maghiari, 34 germani, 420 evrei şi 87 alte naţionalităţi, acumulând cca 35% din proprietăţi, ţăranii au fost profund nemulţumiţi de felul cum autorităţile au înţeles să aplice prevederile legii de reformă agrară, unii neavând nici un lot de pământ sau posedau suprafeţe minuscule. Ei acuzau aceeaşi procedură în care nici reprezentantul comisiei de ocol nici cel al comisiei judeţene nu se deplasase la faţa locului pentru a analiza situaţia concretă, ci s-au bazat pe datele furnizate de moşieri, culese la voia întâmlării ori luate din foile cadastrale incorecte şi din cartea funduară. Într-un memoriu, topliţenii arătau că aceste comisii de ocol şi judeţeană au luat de bază un certificat din 1922 prin care se stabilea că Topliţa are 1300 capi de familie, neincluzându-se aici şi cele 7 cătune aparţinătoare. Totodată, se declara în mod eronat că proprietăţile moşierului făceau parte din zona de şes2. Toate acestea au creat noi nemulţumiri şi chiar dacă o altă comisie declara la 22 martie 1924 că zona supusă exproprierii este de munte, doar cele 50 de iugăre teren cultivabil acordat topliţenilor reprezentau prea puţin faţă de nevoile lor.

Această problemă nu a fost soluţionată operativ datorită faptului că s-a procedat greşit şi în cazul domeniului Bánffy din care s-a expropriat pentru ţărani „aproape numai teren dat deja spre exploatare firmelor străine“ ceea ce însemna că îndreptăţiţii urmau să primească „păduri fără păduri“ şi să plătească cu „bani gata terenurile neproductive“ care „trebuiau de fapt să fie împădurite“3.

La 8 februarie 1926, comuna Topliţa solicita sprijinul primului patriarh Miron Cristea, în memoriul înaintat arătând situaţia grea a locuitorilor ca urmare a modului defectuos în care s-a realizat exproprierea, ţăranii cerând îndreptarea dureroasei realităţi create, pentru a scăpa „poporul din ghiarele vampirilor care sug măduva...“, pentru ca ţărănimea să nu rămână în continuare „slugi pribegi şi săraci în ţara noastră bogată“ aşa cum „au fost sub Imperiul austro-ungar“4

Miron Cristea va interveni prin două petiţii la Ministerul Agriculturii şi la Comitetul Agrar, arătând modul defectuos în care s-au expropriat diferite terenuri ale moşierilor maghiari sau secui, plecând de la faptul că aceştia „în veacul trecut, prin

1 Ibidem, p. 467. 2 Ibidem, cf. ANIC, fond Comitetul agrar judeţean Mureş, dosar 16/1298, f.55. 3 Ibidem, dosar 22/1928, f. 69. 4 T. Rus, op. cit., p. 468-469.


procese nejuste, tot de la români“1 au luat imenşii codri pe care-i deţin şi că au fost favorizaţi nu numai moşierii ci şi proprietarii fabricilor de cherestea din zonă, străini; trecea în revistă şi greşelile comise de organele de reformă agrară, cum a procedat şi pentru intervenţia în favoarea comunei Stânceni cerând îndreptarea lucrurilor printr-o procedură legală.

Într-adevăr, ca urmare a luptei ţărănimii, manifestată sub diferite forme – petiţii, proteste, delegaţii, ameninţări şi intervenţiile lui Miron Cristea (în perioada 10-18 aprilie 1926), din ordinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, s-a efectuat o nouă anchetă la Topliţa care „constata că comuna are dreptate“ şi pe baza propunerilor făcute, dispune la 22 septembrie 1926 exproprierea unei suprafeţe de 8764 iugăre de la familiile Urmanczy, Bánffy, Eltetö şi „Societatea anonimă pentru industria forestieră“ Reghin. Cu toate acestea, alt tertip a fost folosit de moşierii maghiari în faţa comisiei judeţene, pentru a amâna punerea în posesie a ţăranilor şi anume situaţia creată prin declararea Topliţei ca oraş (pentru scurt timp), ca urmare, motivându-se că nu va mai intra localitatea în prevederile Legii de reformă agrară şi că suprafeţele expropriate în perioada 1923-1926 le-au creat acestora „o mare nedreptate“. Ca urmare, topliţenii, destul de creduli în disperarea lor, apelează din nou la forurile centrale, la Bucureşti, locul de unde considerau ei că le-a venit şi eliberarea naţională, adică „aici s-a început opera pentru eliberarea noastră şi a moşiilor strămoşeşti, aici trebuie să aflăm perfecţionarea acestei opere şi la acest <<sân al mamei>> trebuie să aflăm dreptatea şi ocrotirea părintească“2. În cele din urmă, lupta topliţenilor, care de fapt era a întregii zone a Mureşului Superior, nu a fost zadarnică, Comitetul Agrar dispunând în iulie 1928 transformarea în păşune comunală a unei suprafeţe de 1352 iugăre pădure proprietatea Societăţii anonime pentru industria forestieră Reghin. Nici în aceste condiţii, domeniul Bánffy nu a recunoscut cele cîştigate cu dreptate de locuitorii români ai Topliţei, încercând să obţină de la instanţele de judecată ceea ce nu a reuşit la cele agrare. Atitudinea ostilă a acestuia, deşi puţin calmată în anii marii crize economice, a continuat până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Nici comunele cu satele vecine Topliţei nu au avut o soartă mai bună în înfăptuirea reformei agrare. În cea mai mare dintre ele, Subcetate, un număr însemnat de ţărani, reprezentând cca 138 din cei îndreptăţiţi, în marea lor majoritate „buni români şi ţărani care şi-au vărsat sângele pentru întregirea neamului“ au rămas neîmproprietăriţi din lipsă de teren cultivabil expropriat3. Dimpotrivă, au existat din păcate cazuri când nici voluntarii sau invalizii nu au beneficiat de aplicarea reformei, deşi statul în mod oficial afişa mare interes propagandistic pentru aceste categorii, împroprietărirea lor trebuind să însemne o răsplată pentru jertfele aduse, o „binecuvântare naţională“. Să nu uităm că o serie de soldaţi înrolaţi iniţial în armata austro-ungară, aflaţi în zona de care ne ocupăm, la graniţa cu România Vechiului Regat, au dezertat, riscându-şi propria viaţă şi a membrilor familiei rămaşi acasă şi s-au înrolat în armata română luptând pentru reîntregire şi promiţându-li-se încă de pe front împroprietărirea. Aceasta nu au împiedicat organele însărcinate cu aplicarea

1 Ibidem, p. 469. 2 Ibidem, p. 471. 3 Traian Rus, Aplicarea legii de reformă agrară din 1921 în aşezările judeţului Mureş, în

„Marisia“, IX, 1979, p. 456.

90 Dorel Marc

Legii de reformă agrară să excludă pe unii voluntari şi invalizi din comunele Corbu şi Bilbor de la împroprietărire, ceea ce a provocat nu numai nemulţumirea acestora, dar şi accentuarea neîncrederii în promisiunile autorităţilor şi guvernului. Ei arătau într-un memoriu trimis la 25 iunie 1931 Ministerului Agriculturii şi Domeniilor că „fiecare partid ne promitea şi la sfârşit numai cu promisiuni am mai rămas“1.

După 15 ani de la votarea Legii pentru reformă agrară, în 1937, lucrările de expropriere şi împroprietărire nu au fost terminate în judeţele Mureş şi Ciuc, rămânând încă de măsurat, la 20 octombrie, suprafeţele expropriate în 18 comune din Valea Mureşului şi împrejurimi, printre care Bilbor şi Gălăuţaş, ultima ce se desprinsese din comuna Subcetate, la 1927, ca localitate de sine stătătoare, aparţină-toare înainte de reîmpărţirea administrativ-teritorială, ca şi alte localităţi din jurul Topliţei, de judeţul Ciuc. De asemenea, dosarele comunelor din zona Reghinului înspre Topliţa, nu au fost depuse la cărţile funduare; la alte 10 comune printre care şi Topliţa, nu s-au întocmit pentru toţi împroprietăriţii formele de punere în posesie definitivă.

La Bilbor, Borsec şi Corbu, în 1938 erau încă în curs de judecată în faţa Tribunalului din Tg Mureş dosarele privind pădurea expropriată pentru a fi transformată în păşune comunală.

Toate aceste tergiversări ale aplicării reformei agrare în zona Mureşul Superior au fost posibile şi datorită procedurii foarte greoaie, la care se adăuga lipsa personalului român de specialitate, inginerii cadastrali necesari lucrărilor de reformă agrară fiind foarte puţini. Etapele erau greoaie şi de durată: după ce inginerii cadastrali defalcau porţiunea expropriată, comisia de ocol cu avizul Serviciului agricol dădeau dispoziţiile de parcelare prin care se arăta suprafaţa cu care se împroprietărea fiecare îndreptăţit şi cea destinată rezervelor de interes local şi general. Însă aceste dispoziţii puteau fi atacate la comisia judeţeană şi la ultima instanţă de judecată (ceea ce se şi întâmpla des). Conform dispozitivului, inginerii cadastrali aplicau apoi pe teren parcelarea. Doar după încheierea acestei proceduri, îndreptăţiţii puteau fi puşi în posesia definitivă a loturilor ce li se cuveneau, debitate cu valoarea lor şi apoi întabulate la cartea funduară cu drept de proprietate.

Acolo unde ţăranii nu au căzut de acord cu moşierii asupra preţului, evaluarea valorii pământului expropriat cădea în sarcina Curţii de Apel Tg Mureş.

Chiar şi cu dosarele soluţionate, ţăranii datorită schimbării preţului iniţial din cauza tergiversărilor la care erau supuşi tot de minoritarii proprietari latifundiari, se vor găsi mulţi în imposibilitatea de plată a valorii pământului primit, pentru care statul a vărsat banii la foştii proprietari. Uneori, preţurile erau exagerate faţă de calitatea precară a pământului slab productiv în zona montană, deseori teren accidentat unde li s-a atribuit pământ, devenind mai scumpe impozitele decât beneficiul. Ţăranii vor înregistra astfel mari datorii în decursul anilor, adăugându-se la sumele pe care nu le-au putut plăti la timp şi importante majorări. Au existat destule cazuri în care, datorită preţului prea mare, unii îndreptăţiţi la împroprietărire au fost nevoiţi să renunţe la punerea în posesie.

1 Ibidem, p. 458.


Aceste greutăţi apărute în desfăşurarea reformei agrare, la care s-a ajuns, în special datorită atitudinii mereu ostile abordată de marii proprietari unguri, secui, evrei sau saşi, care nu acceptau schimbările dorite şi survenite în politica agrară de după Primul Război Mondial, au creat o serie de nemulţumiri în sânul populaţiei majoritare româneşti din zonă. Foştii proprietari au fost încurajaţi ca şi în alte zone ale ţării şi de unele prevederi ambigue ale legislaţiei şi de diferitele situaţii concrete ce puteau apărea în cazul fiecărei comune din zona Mureşului Superior şi vecinătăţi, precum şi de interesele unor partide politice, grupări de interese, de a împiedica sau de a nu radicaliza reforma; toate acestea au dus la un ritm deosebit de lent în înfăptuirea mutaţiilor economice şi sociale în această parte a Transilvaniei din Mureşul Superior.

Totuşi, cu toate dificultăţile create, cei care s-au bucurat de binefacerile acestei reforme au reuşit să formeze treptat o categorie medie de ţărani înstăriţi care va constitui burghezia satelor, interesată în progresul comunităţii rurale interbelice, care a avut un rol evident în propăşirea societăţii româneşti, până la bulversările aduse de regimul comunist, deşi cea mai mare parte localităţilor din Valea Mureşului Superior nu au fost cooperativizate. Pentru o parte a problemelor legate de structura proprietăţii funciare nerezolvate prin Legea de reformă agrară din 1921, se vor căuta soluţii la cea care se va înfăptui în anul 1945.

ANEX

E An

exa

1 Ta

bel p

rivi

nd si

tuaţ

ia su

praf

eţel

or su

puse

exp

ropr

ieri

i în

Topl

iţa, r

espe

ctiv

Sub

ceta

te, Gălăuţaş,

Sărm

aş, B

ilbor

, Stâ

ncen

i, pr

in

refo

rma

agra

ră d

in 1

921

după

pro

prie

tari

şi c

ateg

oriil

e de

folo

sinţă

a te

renu

rilo

r, în

iugă

re

Su

praf

aţa

expr

opri

ată

Cul

tivab

il Pă

duri

Păşu

ni

tran

sfor

mat

e în

păd

uri

Num

ele şi

pre

num

ele

prop

riet

arul

ui

Comuna

Iugăre

Stânjeni

Iugăre

Stînjeni

Iugăre

Stânjeni

Jugăre

Stînjeni

Urm

ancz

y Er

vin

Topl

iţa

536

1056

53

6 10

56

Dom

eniu

l Bán

ffi

-//-

6551

13

17

13

901

2063

72

0 45

46

465

Urm

ancz

y Şt

efan

-//

- 13

6 12

75

136

1275

So

c.A

non.

Fore

st

Reg

hin

-//-

1083

1 95

2 59

13

47

877

99

54

600

Văd

uva

Vig

ilo

Gia

gom

uzi

-//-

52

911

52

911

Urm

ancz

y Fe

rdin

and

-//-

4465

37

6

19

68

376

2500

Fraţ

ii Él

tetö

-//

- 70

1 88

0

10

1 88

0 60

0

Fam

Far

kas

-//-

500

50

0

Urm

ancz

y Er

vin

-//-

670

67

0

Mel

ik Ş

tefa

n -//

- 44

0 15

04

440

1504

B

is. O

rtodo

xă R

omână

-//-

14

00

14

00

Mar

ton

Aro

n -//

-

1520

1520

V

alte

r Edu

ard

-//-

1 40

0 1

400

Kol

basz

Nic

olae

-//

- 8

50

8 50

Supr

afaţ

a ex

prop

riată

Cul

tivab

il Pă

duri

Păşu

ni

tran

sfor

mat

e în

păd

uri

Num

ele şi

pre

num

ele

prop

riet

arul

ui

Comuna

Iugăre

Stânjeni

Iugăre

Stînjeni

Iugăre

Stânjeni

Jugăre

Stînjeni

Soc.

Ano

n.Fo

rest

R

eghi

n Gălăuţa

ş 16

29

804

149

992

241

979

Hur

man

czy

-//-

6 28

4 6

284

Vodă

Elen

a -//

- 1

840

1 84

0

St

atul

Rom

ân

-//-

3402

3402

Com

una

Polit

ică

Ditrău

Su

bcet

ate

1239

66

4 22

66

4 12

17

Urm

ancz

y Er

vin

-//-

118

254

118

254

Mel

ik Ş

tefa

n -//

- 75

7 33

2 20

3 10

04

258

454

295

747

Com

pose

sora

tul

Ditrău

-//

- 62

51

62

51

Mus

că D

umitr

u -//

- 3

95

3 95

M

elik

Şte

fan

-//-

829

1057

82

9 10

57

Mus

că D

umitr

u şi

alţi

i -//

- 2

800

2 80

0

Ţă

ran

Mar

ia

-//-

4 35

0 4

350

Laza

r Mih

ail

-//-

1042

67

9

M

elik

Şte

fan

Sărm

aş

42

247

42

247

Soci

etat

ea c

olon

ilor

Tino

va

-//-

3196

54

3

16

63

15

33

543

Supr

afaţ

a ex

prop

riată

Cul

tivab

il Pă

duri

Păşu

ni

tran

sfor

mat

e în

păd

uri

Num

ele şi

pre

num

ele

prop

riet

arul

ui

Comuna

Iugăre

Stânjeni

Iugăre

Stînjeni

Iugăre

Stânjeni

Jugăre

Stînjeni

Com

pose

sora

t Ditrău

-//

- 58

7 97

2

52

3 92

1 62

51

Su

ciu

Dum

itru

-//-

13

411

13

411

Bac

iu Io

an

-//-

10

283

10

283

Bor

s Alo

iz

-//-

3

3

Luka

cs Ş

tefa

n B

ilbor

35

35

O

vid

Ioan

-//

-

1250

1250

O

lah

Grig

ore

-//-

16

104

16

104

Mel

ik Ş

tefa

n -//

- 11

4 15

68

114

1568

Sz

abo

Alo

is

-//-

4 80

0 4

800

Com

una

Polit

ică

Lăza

rea

-//-

86

1112

86

11

12

Stat

ul R

omân

-//

- 94

11

65

949

593

1582

5098

11

69

Soc.

Ano

n.Fo

rest

R

eghi

n St

ânce

ni40

6 14

10

6 14

10

400

Soc.

Ano

n.Fo

rest

A

lbin

a -//

- 65

14

52

65

1452

Dom

eniu

l Ban

ffi

-//-

5907

80

0

35

72

12

65

800

Nic

ules

cu A

lexa

ndru

-//

-

243

24

3

Sc

hava

rcz

Men

del

-//-

586

14

0

446

Supr

afaţ

a ex

prop

riată

Cul

tivab

il Pă

duri

Păşu

ni

tran

sfor

mat

e în

păd

uri

Num

ele şi

pre

num

ele

prop

riet

arul

ui

Comuna

Iugăre

Stânjeni

Iugăre

Stînjeni

Iugăre

Stânjeni

Jugăre

Stînjeni

Com

pose

sora

t foş

ti ur

baria

lişti

-//-

1 83

1

140

44

6

Şcoa

la fă

ră c

onfe

siun

e -//

- 57

45

5

57

45

5

K

iese

lste

in M

ende

l -//

-

800

80

0

B

lütn

er D

avid

-//

- 60

0

600

B

lütn

er H

ani

-//-

616

61

6

96 Dorel Marc

Anexa 2 Tabel nominal cu primii 100 săteni din com Topliţa, jud. Mureş, care au fost

împroprietăriţi prin reforma agrară din 1921,din moşia lui Jeronim Urmanczy

Nr. crt. Numele şi prenumele

1. Moldovan Ionel l.Gherasim 2. Ferenţ Alexandru 3. Stoian Dumitru l. Ştefan 4. Goia Mihail l. Eftimie 5. …l Bicăjan Gavril l. Dumitru 6. Stoian Andrei l. Maria 7. Stoian Simion l. Iacob 8. Vodă Dumitru l. Simion 9. Vulcan Irimie l. Ion 10. Moldovan Ion l. Zaharie şi erezii Nicolae şi Maria 11. Desc. minori Ciobotă Nicolae l. Elena ? l. Ion 12. Desc.minori Sbanca Ion l. Andrei 13. Desc. minori Ciobotă Vasile l. Grigore min.? Florea 14. Desc. minori Ciobotă Nicolae l. Petru 15. Desc. minori Visoli Mihăilă 16. Desc minori Stoian Dumitru l. Nechita 17. Desc. minori Ciobotă Trif 18. Desc. minor Duşa Vasile l. Andrei 19. Desc. minor Marton Vasile 20. Desc. minor Truţa Gheorghe l. Ion a Voşlabului 21. Desc. minor truţa Gheorghe l. Ion 22. Văd. Pop Maria l. Chirilă 23. Erezii lui Sbanca Ilie lui Simion 24. Petruţ Ion 25. Vas Ludovig 26. Veia Gheorghe a Paraschivei 27. Stoian Ilie l. Irimie 28. Ujică Ilie lui Pavel 29. Simion Andrei l. Iosif 30. Moldovan Mihăilă lui Vasile 31. Moldovan Grigore lui Vasile 32. Desc. lui Teslovan Vasile lui Ion 33. Hurubă Grigore lui Vasile 34. Rus Ion l. Andrei


35. Moldovan Grigore lui Irimie 36. Duşa Ştefan l. Todor 37. Bodor Alexandru l. Alexandru 38. Stoian Alexandru lui Dumitru 39. Erezii lui Moldovan Ilie l. Irimie 40. Pop Chirilă l. Nichita 41. Pui Mihăilă l. Gavril 42. Rebrişorean Simion 43. Lirca Ştefan l. Gheorghe 44. Truţa Simion a Dochiţei 45. Codreanu Ioan a Anei 46. Moldovan Nicolaea Palaghiei 47. Bobric Dumitru l. Grigore 48. Truţa Ponta ? lui Grigore 49. Fazakas Iosif l. Blasiu ? 50. Chelemen Vasile lui Iacob 51. Marton Gheorghe l. Vasile 52. Marton Petrea l. Vasile 53. Negrea Niculae l. Grigore 54. Tătar Ion l. Simion 55. Truţa Grigore l. Ion 56. Cristea Gheorghe lui Gheorghe 57. Miron Ilie lui Pantilimon 58. Antal Constantin l. Gavril 59. Györfy Mozeş l. Gheorghe 60. Teslovan Ion l. Constantin 61. Cristea Simion l. Toader 62. Bordea ? Nicolae l. Andrei 63. Negrea Mihăilă l. Nichita 64. Codrean Ionel l. Vasile 65. Ciobotă Gherasim l. Gheorghe 66. Istrate ? Ion l. Gavril 67. Stoian Constandiu l. Sasu 68. Pui Simion l. Vasile a Plopişanului 69. Natea Gavril a Paraschivei 70. Antal Alexandru l. Ion 71. Goia ? Chirilă 72. Nuţ Ion l. Chirilă 73. Nuţ Nicolae l. Ilie 74. Natea Chirilă 75. Sbânţu ? Pavel l. Nicolae 76. Natea Simion l. Ion

98 Dorel Marc

77. Ciobotă Gheorghe lui Gavril 78. Vodă Nicolae l. Petre 79. Braic Constandiu l. Dumitru 80. Stoian Dumitru l. Niculae 81. Erezii luinTruţa Ion l. Nicolae 82. Chiper Nichita l. Ilie 83. Sbanca Teodor cu erezii Vasile şi Ion 84. Duşa Ion l. Tilibor ? cu erezii...şi soţia Ioana 85. Sbânţu Gavril a marinei 86. Lörincz Teodor 87. Braic Simion l. Gavril 88. Coşărcar Vasile a Eftimiei 89. Râpan Petru l. Toader 90. Ciobotă Neculae l. Andrei 91. Pui Gherasim ? l. Zaharie 92. Natea Constantin lui Axinte 93. Mihail Ion lui George 94. Covrig Vasile lui Simion 95. Marton Vasile lui Ion 96. Marc Gheorghe lui Grigore 97. Erezii lui Marton Grigore lui Ioan ? 98. Sbânţu Luca lui Ioan 99. Vodă Teodor lui Ioan Cătană

100. Moldovan Constandui l. Zaharie (Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş, fond Comisia de expropiere şi

împroprietărire a judeţului Mureş, dosar nr. 250) Anexa 3

Tabel nominal cu sătenii din Subcetate, jud. Mureş, care au fost îmroprietăriţi prin reforma agrară din 1921

Nr. crt. Numele şi prenumele

1 Crăciun Dănilă 2 Marc Ioan l. Neculai 3 Moroşan Constantin 4 Morar Vasile l. Petru 5 Kertesz Vasile l. Dumitru 6 Văd. Dobrean Ioan 7 Poca Ioan l. Gavril 8 Urzică Ioan l. Gavril 9 Văd. Ambrujan Simion

10 Vulcan Simion l. Toader


11 Văd. Mihai Moldovan 12 Marc Pavel l. Pavel 13 Văd. l. Laczka Lajos 14 Văd. l. Laczka Adam 15 Văd. Kalanyos Ion 16 Doczy Neculai 17 Văd. Caia Ion l. Mihail 18 Văd l. Boldijar Neculai 19 Văd l. Boldijar Dumitru 20 Văd. l. Mureşan Dumitru 21 Rus Gavrilă l. Nistor 22 Selymes Neculai l. Adam 23 Stoika Dumitru l. Dumitru 24 Stoika Neculaie l. Dumitru 25 Suciu Vasile Anci 26 Vesenu Ion l. Petru 27 Dobrean Gavrilă l. Neculai 28 Pop Ion l. Filimon 29 Muscă Petru l. Ion 30 Mureşan Ion l. Petru 31 Moldovan Gheorghe lui Simion 32 Moldovan Gavril l. Eudochiei 33 Moldovan Dumitru l. Gheorghe 34 Miklos Dumitru l. Ioan 35 Cotfas Gavrilă Toader

36 Moroşan Petru l. Gheorghe 37 Marc Vasile l. Ioan 38 Marc Vasile l. Petru 39 Criţ Ioan l. Toader 40 Crăescu Petru l. Petru 41 Ciubucă Niculai l. Grigore 42 Ciubucă Petru l. Dănilă 43 Buzdugan Vasile l. Petru 44 Soţia lui Hurubă Nicolae Toader 45 Dobrean Gheorghe l. Nicolae 46 Hurubă Neculai l. Dumitru 47 Muscă Gavrilă l. Ioan 48 Muscă Vasile l. Ioan 49 Pop Petru l. Gavril 50 Pop Gavrilă l. Toader 51 Ciubucă Vasile l. Ioan 52 Dobrean Petru l. Ioan 53 Morar Ion l. Petru 54 Kalanyus Gheorghe l. Simion

100 Dorel Marc

55 Boldijar Gheorghe al Mariei 56 Muscă Aurel l. Gavril 57 Hurubă Dumitru l Dumitru 58 Ciubucă Gavrilă l. Nicolae 59 Dobrean Gheorghe l. Gheorghe 60 Dragomir Ioan l. Ioachim 61 Hangu Ioan l. Grigore 62 Ignacz Ion l. Ioan 63 Muscă Gavrilă l. Neculai 64 Marc Ioan l. Ioan 65 Moroşan Ion l. Gheorghe 66 Natea Vasile a Mariei 67 Pop Toader l. Filimon 68 Urzică Gavril l. Toader 69 Vaidos Gheorghe l. Ilie 70 Muscă Petru l. Dumitru 71 Vaidos Gavrilă l. Ilie 72 Pascan ? Ioan l. Vasile 73 Ciubucă Petru l. Mihai 74 Marc Nicolae l.Dumitru 75 Marc Neculai l.Neculai 76 Marc Toader l. Ioan 77 Morar Petru a Anghelui 78 Tuplie Zavter ? l. Ioan 79 Urzică Petru l. Dumitru 80 Soţia l. Urzică Ioan l. Neculai 81 Desc. L. Urzică N. l. Petru 82 Hangu Ioan l. Nicolae 83 Văd. l .Modoras Anghel 84 Deak Dumitru l. Ioan 85 Dobrean Dumitru l. Gheorghe 86 Cherecheş Ioan l. Ioan 87 Marc Vasile l. Gheorghe 88 Moroşan Dumitru l. Gheorghe 89 Morar Dumitru l. Vasile 90 Morar Gvrilă l. Petrele 91 Mureşan Ion l. Petru 92 Paşcu Petru l. Ioan 93 Rusz Gavrilă l. Neculai 94 Lucy ? Petru l. Ioan 95 Suciu Vasile l. Ioan 96 Dobrean Vasile l. Petru 97 Zermaun ? Dumitru l. Mihail 98 Verescu Vasile l.Mihail


99 Rusy Petru l.Vasile 100 Cotfas Ioan 101 Roman Vasile l. Petru 102 Moldovan Simion l.Dumitru 103 Petru Mihail Costin 104 Văd. l. Mihai Mureşanu 105 Gergelt Neculai l. Ioan 106 Gelymes Adam l. Gheorghe 107 Desc. l. Grigore Mureşanu 108 Mureşanu Gavril l. Ioan 109 Văd. l. Marc Ioan 110 Văd. lui Gheorghe Dobrean 111 Văd. l. Cotfas Neculai 112 Văd. l. Morar Ioan 113 Ciubukă Ion l. Mihail 114 Văd. Puia Simion 115 Văd. Ţăranu Vasile l. Dumitru 116 Văd. l. Vescan Ion l. Gavril 117 Văd. Vescan Mihail Vasile 118 Vescan Petru l. Gavril 119 Văd. D-tru l. Petru 120 Blaga (?) Iacob 121 Ciubucă Toader l. Nicolae 122 Colcer Petru l. Vasile 123 los (?) Petru l. Dumitru 124 Hurubă Ioan l. Dumitru 125 Morar Gavril l. Gavril 126 Banfi Şt. l. Petru 127 Nedeşan Ion l. Petru 128 Suciu Ioan l. Ioan 129 Urzică Vasile l. Vasile 130 Mureşan Alex. l. Petru 131 Vescan Ion l. Gavril 132 Ciubucă Gav. [ril] l. Vasile 132 Bordea Iacob l. Nicolae 133 Mureşan Dumitru l. Dumitru 134 Urzică Gavril l. Toader 135 Comuna Subcetate 136 Mezei I. l. Andrei

Kalapsi Emeric l. Ştefan

Se certifică de noi exactitatea prezentului tabel în sumă de şase zeci şi două mii, şapte sute opt zeci şi cinci preţul loturilor şi nouăsprezece mii opt sute şase

102 Dorel Marc

zeci, spese de măsurătoare. Director, Şeful Regiunei, s. s. s.s. (L.S.) (Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş, fond Comisia de expropriere şi

împroprietărire a judeţului Mureş, dos. Nr. 234) Anexa 4 Primăria comunei Gălăuţaş Ad No 1230/932

Domnule Ministru Având în vedere deciziunea No 193691/932 a on. minister de Agricultură şi

domenii, referitor la urgentarea definitivării reformei agrare în Ardeal, venim a înainta următorul

MEMORIU: Comuna Gălăuţaş prin Hotărârea Comisiei de Ocol pentru Expropriere şi

Împroprietărire Gheorgheni, Jud. Ciuc, No 180/923, a fost împroprietărită cu 1227 jug[ăre] cad[astrale] pădure care hotărâre a fost modificată de Comisia judeţeană a jud. Ciuc în sensul că comuna noastră n-a primit nimic, care modificare On Comitet Agrar a aprobat-o în întregime deşi în termen s-a înaintat apel şi astfel comuna Gălăuţaş a rămas neîmproprietărită.

De ani de zile s-au făcut memorii şi drumuri, dar totul a fost în zadar. Comuna noastră fiind situată în regiune muntoasă, unde de teren cultivabil nu poate fi vorbă, locuitorii fiind săraci ocupându-se exclusiv cu munca exploatării lemnului, sunt disperaţi văzând reforma agrară pe terminate iar comuna neîmproprietărită.

N-avem şcoală nici biserică, două instituţii de primă necesitate…iar comuna nu dispune de fonduri.

Rugăm deci ca să fim împroprietăriţi conform legii agrare după 227 capi de familii şi considerându-se şi lipsurile şcoalei şi bisericii, să primim 2000 jug. cad. pădure fie din rezerva de stat a jud. Ciuc, fie de la Mureş.

Vă rugăm deci Domnule Ministru, ca măcar în ceasul din urmă al legii reformei agrare să fim împroprietăriţi.

Primiţi Vă rugăm Domnule Ministru, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni. Gălăuţaş la 29 Noembrie 1932 PRIMAR NOTAR Ioan Rugină m.p. Martin Gabor m.p. Onoratului MINISTER DE AGRICULTURĂ ŞI DOMENII BUCUREŞTI (Arhivele Nationale Direcţia Jud. Mureş, fond Comisia de expropriere şi

împroprietărire a judeţului Mureş, dosar 84, fila 114)

Partidul Naţional Liberal şi minoritarii etnici în România interbelică. Problema

naţionalismului liberal

Ovidiu BURUIANĂ

Abstract

The National Liberal Party and Ethnic Minorities During Interwar Romania. The Issue of Liberal Nationalism

The present approach does not deal with minorities, at least not directly, but with Romanian liberals during the interwar period. The minorities may be „found“ as a lack, as impossibility of taking part in the life of the city and integrating within Romanian society through the National Liberal Party (Partidul Naţional Liberal – P.N.L.). The absence of other ethnics but Romanian in the P.N.L. is to be explained, as it is not the result of a formal, but informal exclusion, correlated to the shaping of the identity of liberal formation during that time.

According to our opinion, the minorities’ rejecting the ideas of Romanian liberals has several explanations: the liberals wanted to impose themselves as a national party, in the context of a severe political competition, when the rejecting of the legitimacy of Romanian liberalism used to be at stake for the public discourse (see „The Great Debate“ between the Europeanists and aboriginalists). From the political identity point of view, the National Liberal Party placed itself as administrative party of the national state. Liberal leaders thought their formation as accomplishing (sometimes exclusively) the great Romanian grievances and, as a consequence, they did not structurally nor doctrinaire focus on the relation to the ethnic minorities. Along with the minorities’ land distrust after 1918 within the Romanian parties, this description and position of the National Liberal Party explain other ethnics’ absence from the party, and, eventually, their lack of integration within the Romanian society.

1. Introducere

În mai 1932, ca dovadă a reorganizării partidului şi ca formă de revendicare a guvernării, liderii liberali au organizat la Cluj o mare manifestaţie politică. Cifra participanţilor nu contează în sine. Fiecare din cele 22 de organizaţii judeţene ardelene ale partidului a trimis în capitala simbolică a provinciei delegaţii numeroase la acest „congres“ regional, care să susţină ideea reprezentativităţii şi forţei propriei structuri. Reflectarea acestui moment în presa centrală sau locală (în „Viitorul“, respectiv „Glasul Ardealului“) a presupus menţionarea numelor şi ocupaţiilor celor

104 Ovidiu Buruiană

prezenţi la Cluj, manieră de a sugera difuzarea ideilor liberale în structura societăţii1. Analizând delegaţii P.N.L. care au participat la congresul din fosta capitală a Ardealului, aşa cum lista numelor lor este publicată de oficiosul liberal, nu poţi să nu remarci absenţa cvasitotală a cetăţenilor de altă etnie decât cea română. Chiar în judeţe precum Ciuc, Trei Scaune, Mureş, Odorhei, Sălaj, Someş, unde procentul de minoritari era însemnat între cele două războaie mondiale, elitele locale ale liberalilor trimiteau la puţinii etnici români din aceste spaţii. Cu siguranţă, unele personalităţi liberale (altele decât cele care apar în liste) pot fi convocate şi invocate pentru a infirma aserţiunea de mai sus. Mă refer în primul rând la dr. Geza Kiss, avocat, doctor în Drept şi Ştiinţe Politice, cu studii la Cluj, Bonn şi Paris, deputat de Ciuc (1922-1926) sau senator al aceluiaşi judeţ, între 1927-1928 şi 1931-1932, conferenţiar la Facultatea de Drept din Cluj (în 1906), profesor la Academia de Drept din Oradea Mare (1906-1914), fost profesor şi rector al Universităţii din Debreţin (1918-1919) şi docent privat de dreptul roman, la Universitatea din Cluj. Liberalii nu ezită să-l prezinte în perioadă drept „reprezentant autorizat al minorităţii maghiare“2. Pot fi adăugaţi pe această listă scurtă un Gavriil (Gabriel) Mihalyi, fost deputat şi prefect liberal de Maramureş, sau dr. Peter Mihalyi (Petru von Mihalyi, cum apare la Lucian Predescu), de asemenea deputat al aceluiaşi judeţ (1922-1926 şi 1927-1928), după ce fusese deputat în parlamentul maghiar (1910-1913), „pandant pentru Stere, filomaghiar înainte de război“, după cum îl descria revista bucureşteană „Parlamentul“3. De asemenea, Arpad de Erney din Gheorgheni, secui de origine, ales deputat, care dăduse „avânt“ agriculturii în judeţele Roman, Dorohoi şi Botoşani, aşa cum apare menţionat într-o operă propagandistică a liberalilor4, sau un Julian Peter,

1 Listele cu delegaţiile participante la congres sunt reproduse în ziarul liberal „Viitorul“ (Delegaţii

Congresului Naţional-Liberal din Ardeal şi Banat, în „Viitorul“ anul XXIV, nr. 7295, 7297, 7298, miercuri 25 mai 1932, vineri 27 mai 1932, sâmbătă 28 mai 1932).

2 Figuri politice şi administrative din epoca consolidării, Bucureşti, Tipografia „România Nouă“ Theodor I. Voinea, 1924, p. 95. Pentru alte informaţii vizându-l pe dr. Kiss Geza vezi revista „Parlamentul“, anul I, nr. 4, miercuri 23 noiembrie 1927, p. 13, Anuarul Parlamentar. 15 iunie 1931, Bucureşti, Tip. „Dimitrie Cantemir“, 1932, f. p. sau Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, ediţie anastatică, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1999 [Bucureşti, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940], p. 465. Geza Kiss a fost cel care a vorbit de Ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare în cadrul conferinţelor Institutului Social Român din anii 1922-1923 şi reunite, ulterior, în volumul Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, ISR, 1923 (vezi reeditarea volumului, Bucureşti, Editura Garamond, f.a. [1994], pp. 315-331).

3 „Parlamentul“, anul I, nr. 20, joi 29 martie 1928, p. 11. Vezi şi Lucian Predescu, op. cit., p. 549. Mai există un Teodor Mihalyi, în mod evident român însă (în pofida numelui), care a condus Banca „Someşana“ din Dej, membru al comitetului naţional, cu contribuţii la redactarea Memorandumului, pe care l-a prezentat împăratului Austro-Ungariei la Viena (a făcut parte din delegaţie), arestat şi condamnat pentru activităţi româneşti în Transilvania, deputat în Parlamentul de la Budapesta (până în 1918), preşedintele clubului deputaţilor naţionalităţilor din acelaşi parlament, vicepreşedintele Adunării de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), prefectul judeţului Someş, ulterior, deputat din partea Partidului Poporului (1920-1922), preşedintele comisiei de unificare; ulterior, a fost membru al Partidului Naţional Liberal, primar al oraşului Cluj (1929) şi deputat de Cluj (1931) [Cf. Ibidem, p. 549].

4 Figuri politice şi administrative…, p. 98.

Partidul Naţional Liberal şi minoritarii etnici în România interbelică 105

inspector general, fost prefect al oraşului Oradea Mare şi al judeţului Mureş-Turda1, se înscriau în elita politică şi administrativă construită de liberali. Pe relaţia cu Banatul, un dr. Mihail Kausch (şvab), deputat de Timiş-Torontal între 1922 şi 1926, era prezentat ca fiind „fidel partidului liberal“2.

Lărgind aria geografică, pot fi întâlnite în cadrul partidului liberal interbelic, uneori chiar la vârf, şi alţi liberali, dacă ar fi să ne referim doar la Richard Franasovici, preşedintele organizaţiei de Mehedinţi, esenţial pentru partid în anii ’30 pe relaţia cu regele Carol al II-lea, atunci când din punct de vedere guvernamental a deţinut şi poziţia de ministru al Comunicaţiilor, Elly Berkowitz (Bercovici), mare bancher din Capitală, ajuns senator, Israel (Asra) Bercowitz, senator de Timiş-Torontal în 1931-1932, doctor în filozofie la Berna şi Paris, conducătorul în fapt al publicaţiilor liberale (mai ales „L’Indépendance Roumaine“) sau Hurmuz Aznavorian, unul din tinerii intelectuali liberali ai deceniului 4.

Lideri locali, al căror nume indică o altă origine etnică decât cea românească, pot fi întâlniţi în toate noile teritorii româneşti după 1918. În cazul Basarabiei, Gh. A. Spilioti, primar timp de 8 ani al Chişinăului, preşedintele organizaţiei Partidului Naţional Liberal din Chişinău şi fost deputat3, ulterior regăsibil structurând organizaţia liberală de la Cetatea Albă, Ion Tomov, fost primar, preşedintele organizaţiei la Ismail4 sau Ludovic Dauş, senator de Cetatea Albă, avocat şi ziarist, director la Teatrul Naţional din Chişinău5 sunt numele cele mai cunoscute.

Trimiterile onomastice minoritare sunt mai numeroase în Bucovina, Dr. Benno Straucher fiind menţionat ca „deputat bucovinean de Cernăuţi, ales pe listele liberale şi nu graţie acordului cu U.E.R.“6. Dar, ca mai peste tot, aceşti liberali bucovineni pe care-i putem socoti din punct de vedere etnic ca aparţinând minorităţilor naţionale din provincie (evrei, germani, polonezi, ruteni), sunt membri mai curând de eşalonul doi, rareori ei fiind plasaţi în poziţii eligibile care să le confere, prin alegeri sau desemnare, o dimensiune naţională7.

1 Ibidem, p. 135. 2 „Parlamentul“, anul I, nr. 21, joi 5 aprilie 1928, p. 4. 3 Născut în 1865, Spilioti era proprietar şi mare filantrop, fost membru al Zemstvei (Figuri politice şi administrative …, p. 149).

4 În „Viitorul“, anul XXII, nr.6560, sâmbătă 21 decembrie 1929. Proprietar agricultor, absolvent al Liceului din Athena, vicepreşedintele consiliului de administraţie al Casei de Credit din Basarabia; fondator al Casei de Credit a agricultorilor din judeţul Ismail; deputat şi senator de Ismail (Figuri contemporane din Basarabia, Chişinău, Editura „ARPID“, 1939, p. 134).

5 Figuri politice şi administrative …, p. 69; vezi şi „Parlamentul“, anul I, nr. 3, miercuri 17 noiembrie 1927, p. 8.

6 Uniunea Evreilor din România (Idem, anul I, nr. 21, joi 5 aprilie 1928, p. 6). 7 La adunarea din 27 februarie 1928 de la Cernăuţi, care răspundea campaniei de răsturnare a

guvernului Vintilă Brătianu iniţiată de naţional-ţărănişti, participaseră astfel şi dr. Menczer (avocat), inginerii: Nastasi, Friedl, Otto Deutsch, Kroessel şi Laufer, consilier tehnic Maurüber, farmacist Greif (în numele partidului naţional evreiesc), d. Walzer, dr. Berler-Storojineţ, mare proprietar Fischer, comercianţii Romanchevici şi Drafta etc. („Glasul Bucovinei“, anul XI, nr. 2608, miercuri 29 februarie 1928, p. 1-3). Între candidaţii pentru alegerile din decembrie 1928 se regăseau şi dr. Salo, Weisselberger, avocatul Vladimir Cozarişciuc şi comerciantul dr. Iacob Schnee („Glasul Bucovinei“, anul XI, nr. 2822, joi 29 noembrie 1928, p. 2), pentru ca doi ani mai târziu, în alegerile comunale şi judeţene să candideze la Cernăuţi, pe lista P.N.L., şi dr. Salo


Liberali de altă etnie decât cea română întâlnim în Cadrilater, dominat politic şi administrativ de dr. Taşcu Pucerea, fost deputat, fost prefect, la Durostor, „satrapul de Silistra“, cum era supranumit de adversari pentru afacerile sale1. Profesorul Mehmet Fehmi sau agricultorul Isac B. Alhalel, aşa cum este menţionat, făceau parte din comitetul executiv al organizaţiei liberale din Durostor2, la Caliacra, ca membri de frunte liberali, întâlnind pe Ahil Pineta, Iordan Mahalinschi, Mustafa Riza, Al. Cuzin, I. Sarmanioti, dr. T. Bacevavof etc.3. Enumerarea lor între elitele partidului nu este gratuită, întrucât mulţi dintre ei deveneau parlamentari în momentul guvernării PNL4.

Weisselberger, fost primar, fost senator, dr. Salomon Kassner, avocat, membru în delegaţia permanentă, Arnold Brandmann, fost membru în delegaţia permanentă; Ilie D. Grill, preşedintele societăţii marilor industriaşi, fost consilier comunal; Ladislaus Mihniewicz notar public, fost consilier comunal; Filip Fedorowicz, institutor, fost membru în delegaţia permanentă; d-na Carolina Leiter, prezidentă a mai multor societăţi de binefacere şi fostă consilieră comunală; Iosif Uhrich, maestru constructor, membru în comitetul societăţii constructorilor; Ilie Prodanciuc, antreprenor de lucrări publice din Roşa; Moritz Liquornik, comerciant; dr. Edmund Rosenzweig, fost magistrat, avocat; L. Schnapp, comerciant; dr. Constantin Hostiuc junior, fost magistrat, avocat, Ilie Mandiuc, profesor; dr. Solomon Singer, medic primar; Alois Sawiakowscki, comericant; Robert Held, procurist; Iosef Rudner, mare comerciant; Ion Manisali, avocat; Aron H. Bein, proprietar de tipografie; Noe Brecher, instalator („Glasul Bucovinei“, anul XIII, nr.3178, duminică 9 martie 1930, p. 1). Similar, între candidaţii liberali pentru alegerile judeţene din 4 decembrie 1932 pot fi întâlniţi la Cernăuţi Teodor Stusiac (paroh Luca), Lazăr Ropceah (director şcolar, Plaiul Cosminului), dr. Igo Fischbach (avocat, Sadagura), Iosif Markovschi (gospodar Laschanca), Sihmahl Francisc Iosif (institutor Cernăuţi), Snijec Ioan (pensionar Orăşeni), Oscar Siernberg (funcţionar Zastavka), Onufrei Kupcianco (gospodar Berhomet pe Prut), Isidor Metsoh (agricultor Boian), Vladimir Cozarişciuc (particular în Cernăuţi), Ioan Renovici (profesor Liceu Cozmeni). Cf. Lista Partidului Naţional-Liberal pentru Consiliul judeţean Cernăuţi, în „Glasul Bucovinei“, anul XV, nr.3038, duminică 27 noiembrie 1932, p. 3. De asemenea, comitetul judeţean liberal din Storojineţ cuprindea în aprilie 1932 şi pe dr. M. Berler (avocat), dr. M. Bardich (avocat), prof. dr. Weisinger, Titus cav. De Cercavschi (la care apare menţiunea de „polonez“), A. Laufersweiler şi Dimitrie Voloşciuc, directori de şcoală, Vasile Colomiţchi, Zaharie Evuleţ, Axinte Adam, Constantin Uhrin, învăţători, Schächt (farmacist), Mendel Rosen, A. Zappler, Hermann Zaharias etc. negustori, ş.a. (Întrunirea comitetului judeţean P.N.L. din judeţul Storojineţ, în „Glasul Bucovinei“, anul XV, nr.3776, marţi 26 aprilie 1932, p. 2).

1 Alte amănunte din cazierul lui Taşcu Pucerea, în „Dreptatea“, anul II, nr. 141, luni 2 aprilie 1928. 2 „Viitorul“, anul XXII, nr.6519, duminică 3 noiembrie 1929. 3 În „Viitorul“, anul XXII, nr.6520, luni 4 noiembrie 1929. 4 Dobrogea de sud era un spaţiu exemplar al ingerinţelor administrative: în noiembrie 1919, la

primele alegeri organizate pe baza votului universal, P.N.L. a obţinut majoritatea absolută: din cele 23 de mandate repartizate Dobrogei, liberalii au abţinut 15. În Durostor, ei au ocupat toate cele 5 locuri parlamentare, prin N. Petrescu-Comnen, dr. Taşcu Pucerea, Petre Missir, Mahmud Fehmi Mustafa, Sadca Mahmud; la Caliacra, au obţinut 4 din 5, prin Ahil Pineta, Ermil Pangrati, Chiurd Ali Memet şi Mustafa Reza Hagi Memet (T. Ionescu, Statistică electorală. Alegerile din noiembrie 1919, în „Buletinul statistic al României“, seria a IV-a, XV, nr. 3, 1920, p. 19, apud Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944. Contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2005, p. 312).


2. Metodologie şi obiectivele demersului

Mai multe observaţii de factură metodologică pot fi făcute (şi trebuie făcute) la modul de abordare a subiectului sugerat mai sus, pentru ca, ulterior, să încercăm o explicaţie asupra absenţei cetăţenilor de altă etnie din cadrul formaţiunii liberale, în contradicţie cu deschiderea doctrinară şi toleranţa pe care le asociem în general liberalismului. În primul rând, enumerarea din introducerea acestui text nu epuizează, în mod evident, pe liberalii provenind din minoritari. Nici nu mi-am propus un astfel de demers de inventariere, cu certe beneficii pentru cunoaşterea amănunţită a forma-ţiunii liberale în perioada interbelică, mai ales în condiţiile coroborării surselor, a presei şi a documentelor de arhivă, şi având ca finalitate o discuţie asupra constituirii sociabilităţii liberalilor, a modului în care membrii partidului îşi negociază apartenenţa şi identitatea.

Studiul de faţă nu este despre minoritari, cel puţin nu în mod direct, ci despre liberalii români dintre cele două războaie mondiale. Minoritarii se „regăsesc“ ca lipsă, ca imposibilitate de a participa la viaţa cetăţii şi a se integra în societatea românească prin intermediul Partidului Naţional Liberal. Faptul absenţei se cere lămurit, întrucât nu este rezultatul unei excluderi formale, ci mai curând informale, legată de construirea identităţii formaţiunii liberale în perioadă.

Formă de supravieţuire şi de impunere politică, marginalizarea minoritarilor nu priveşte partidul în ansamblul său. Deşi nuanţele în „tratamentul“ minoritarilor există, nu o să prezentăm, din raţiuni de spaţiu, diversele voci din cadrul formaţiunii care se pronunţă asupra problemei. Trimit la o atitudine de ansamblu a liberalilor în general, fără a fi preocupat nici de individualizarea etapelor în evoluţie doctrinară a partidului, circumscrise guvernărilor şi momentelor de opoziţie.

Sub raportul surselor, relevanţa unor ziare pentru stabilirea structurilor unui partid politic, mai ales sub raportul cadrelor sale, aici incluzând aspecte de ordin etnic, profesional ş.a., este discutabilă. Nu ştim dacă numele şi meseriile multora din eşaloanele inferioare ale partidului prezentate în publicaţiile liberale sunt reale (probabil că da) şi nu discutăm motivele celor care se defineau liberali. Nu vorbesc aici de apartenenţă efectivă, de implicare şi formalism, dacă nu cumva, pentru unii din noii veniţi, în lipsa unor valori care să fie exprimate cu claritate sau a unor personaje charismatice aflate în conducere, adeziunea nu era doar o chestiune de protecţie profesională1. Partidul Naţional Liberal era o formaţiune administrativă, aspirând notabilităţile locale în momentul puterii, ceea ce pune sub semnul întrebării structurarea solidarităţilor transetnice plecând de la valorile liberale, mai curând nedefinite pentru societatea interbelică. Din această perspectivă, raportarea iniţială la anul 1932 nu a fost întâmplătoare pentru liberali şi pentru politica românească din perioadă. Este un moment în care liberalii se află, mai mult sau mai puţin în opoziţie,

1 Pentru partea teoretică a transformării unui partid politic într-o instanţă a statului şi a

modificărilor pe care le suferă regulile de recrutare (statutul de membru conferind privilegii, idealismul descreşte pentru a face loc strategiilor de promovare profesională), vezi Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, Bucureşti, Editura All, 2001; evident, Partidul Naţional Liberal avea tendinţe de partid monopolist, fără însă a aspira şi la statutul de partid unic.


iar solidaritatea este, cel mai adesea, efectivă, nu mediată, ca formă de asigurare a unei situaţii materiale şi politice.

Pe de altă parte, propaganda liberală a fost preocupată între cele două războaie mondiale să respingă insinuările şi acuzele adversarilor privind natura naţionalistă a partidului. Ziarele prezentau frecvent, în momentul puterii şi mai ales al crizei de legitimitate de după noiembrie 1927, pe cei care se înscriau în diversele organizaţii judeţene, menţionând cu acribie datele noilor membri ai partidului1. Interesul pentru atragerea minoritarilor în cadrul partidului sau pe poziţii liberale a existat, ca formă de creare simbolică a unităţii româneşti. Însă, în contextul moderaţiei liberale, dorinţa de integrare a cetăţenilor de altă etnie, nu a determinat un proiect coerent. Politic, normalitatea unei relaţii s-a manifestat mai curând performativ, programatic şi declarativ, sau conjunctural, în contextul alegerilor, şi mai puţin sub forma unei atitudini constante faţă de minoritari. În cele ce urmează ne propunem să deschidem mai curând o discuţie asupra imposibilităţii ideologice a liberalilor români de a construi o relaţie durabilă cu minoritarii, prezentând definirea lor problematică în perioadă.

3. Partidul Naţional Liberal şi problema identităţii sale naţionale

Reflecţia liberală asupra valorilor prezentului post-1918 are în centru propriul parcurs istoric al liberalismului românesc. Liberalii sunt preocupaţi să se definească doctrinar, într-o societate remarcată prin lipsa preocupărilor teoretice, să îşi găsească originile şi să stabilească sensul devenirii. „Liberalismul nostru îşi are isvorul în liberalismul Revoluţiei franceze“, afirmă Mircea Djuvara, referindu-se la consacrarea libertăţii individuale, dar şi a datoriilor individului faţă de interesele mari sociale şi politice ale grupării politice din care face parte2. Liberalismul românesc apare astfel ca un liberalism naţional, revoluţia de la 1848, ca fond al legitimării liberale, reprezentând o mişcare duală, naţională şi liberală în acelaşi timp3. Suprapunerea liberalismului cu naţionalismul sănătos, „firul roşu în evoluţia modernă a României, conferă specificitate liberalismului românesc şi explică influenţa lui“, după Mircea Djuvara. Clasamentul este important, partidul fiind, aşa cum o demonstra şi titulatura, mai întâi naţional şi apoi liberal. Individul nu este autonom în viziunea liberalilor, el reprezentând un element de progres al complexului naţional din care face parte. Drepturile şi libertăţile individuale, definite ca funcţii sociale, deveneau mijloace 1 În afară de etnie, pentru noile organizaţii liberale, ziarele liberale precizau mai ales ocupaţiile

noilor înscrişi. Spre exemplu, „Lumina“, oficiosul P.N.L. Ploieşti prezenta în februarie 1921 structurarea de organizaţii liberale în suburbiile oraşului, trecând meseriile populare pe care le aveau membrii; preşedintele era industriaş tăbăcar, vicepreşedinţii pielar sau funcţionar în petrol, în organizaţie înscriindu-se mai ales tăbăcari, opincari, meseriaşi, comercianţi, geambaş şi 1 plugar [„Lumina“, Ploieşti, anul I, nr. 10, 7 februarie 1921, apud Constantin Dobrescu, Mihai Rachieru, Ioan Şt. Baicu (editori), Viaţa politică prahoveană. 1919-1938. Documente, Ploieşti, Scrisul Prahovean-Ceraşu, 2000, p. 4]. Exemplele sunt numeroase pentru perioada 1927-1928, în condiţiile contestării legitimităţii partidului liberal.

2 Mircea Djuvara, Doctrinele şi practicile noastre politice. Discurs rostit cu prilejul descuţiunii asupra proiectului de răspuns la Mesajul Tronului în şedinţa din 2 Decembrie 1924 a Camerei Deputaţilor, în calitate de raportor la Adunării, Bucureşti, Imprimeriile Statului, 1925, p. 7.

3 Ibidem, p. 8.


pentru progresul general. Statul deţinea, în gândirea unor liberali, dreptul şi datoria de a „etatiza“ activitatea individuală pentru a o face mai rodnică în folos naţional. Preeminenţa intereselor superioare ale naţiunii şi ale statului deosebeşte, după Mircea Djuvara, liberalismul românesc de radicalism [liberalismul clasic – n.n., O.B.]. Din perspectivă naţională, Partidul Naţional-Liberal instituise liberalismul în scopul de a da o aşezare solidă vechiului regat, de a pregăti astfel unirea tuturor românilor şi a o consolida apoi în formele cele mai trainice (culturale şi economice)1. Născut din „necesitatea creierii libertăţilor politice ale statului român“, partidul naţional şi liberalismul apăreau, după Gh. N. Leon, profesor de finanţe şi de statistică de la Facultatea de Drept din Bucureşti, preşedinte în acelaşi timp al Asociaţiei Economiştilor, drept mijloace „puse în serviciul ideii naţionale“2. „Dela început marii noştri premergători au fost naţionali înainte de toate. Opiniile liberale le-au fost impuse de credinţa că numai pe baza lor se putea reda acestui Stat o fiinţă naţională solidă şi durabilă. În inteligenţa şi în inima lor, ei au constatat că singura formulă pe care se poate baza dezvoltarea puternică naţională a acestui Stat era formula democratică, la care nu se putea ajunge decât prin ideile liberale“, declara la începutul secolului Ion I. C. Brătianu, figura tutelară a liberalismului românesc3.

Relaţia discursivă între liberalism şi naţiune era susţinută politic de potenţialul mobilizator redus al liberalismului într-o societate preponderent agrară, intim racordată la problema naţională. Demersul identitar şi justificativ totodată al liberalilor apelează cel mai adesea la identitatea pe care o stabilesc cu trecutul românesc, cu renaşterea naţiunii. Era o formă de includere a liberalilor în sociabilitatea politică postbelică, înscrisă explicit în programul din 27 noiembrie 1921: „Partidul Naţional Liberal care şi-a legat de-a pururi numele de renaşterea României prin unirea principatelor, prin independenţă, prin regat…socoteşte că generaţiile care au înfăptuit Unitatea Naţională au acum datoria s-o întărească şi s-o desăvârşească printr-o politică naţională şi democratică de ordine, de progres, de dreptate şi de înfrăţire socială“4. Liberalismul se identifică astfel zgomotos în perioadă cu un anume discurs privind naţiunea. Într-o perioadă de concurenţă asupra naţionalului, liberalii au încercat să-şi aroge marile merite în domeniu. Au înţeles însă handicapul pe care îl reprezintă în această luptă politică moderaţia (toleranţa) 1 Mircea Djuvara, Doctrina Partidul Naţional-Liberal: spiritul său, în „Democraţia“, an XVII, nr.

7-8, iulie-august 1929, pp. 13-14. 2 Gh. N. Leon, Politica Economică a Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, „Cartea

Românească“, 1932, pp. 5-6. Ideea revine mereu la economistul liberal; după el, doctrina de secol XIX preconiza, prin libertate, deplina dezvoltare a naţionalităţii; „naţionalitatea era obiectivul, iar libertatea nu era decât mijlocul“ (Ibidem, pp. 13-14). Tot el considera că Partidul liberal înţelesese că într-un stat naţional interesele permanente ale colectivităţii erau strâns legate de ideea naţională şi că tot programul politic al partidului trebuia clădit pe acest substrat (Ibidem, p. 29).

3 Discurs asupra răspunsului la mesagiul Tronului (Cameră, 9 decembrie 1903), în Aşezământul Cultural Ion I. C. Brătianu, Discursruile lui Ion I. C. Brătianu publicate de George Fotino, vol. II (9 decembrie 1903-11 ianuarie 1909), Bucureşti, „Cartea Românească“, 1933, p. 7. Vezi şi Paul Zotta, Un corpus doctrinar al liberalismului roman. Discursurile lui Ion I, C. Brătianu, în „Democraţia“, an XXI, nr. 5, mai 1933, p. 45.

4 Istoricul Partidului Naţional-Liberal de la 1848 şi până astăzi, Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa“, 1923, p. 229.


constitutivă a gândirii liberale şi au încercat să impună în cultura publică deosebirea între naţionalism şi patriotism: primul văzut ca un orgoliu, ca un concept abstract ideologic, sentimental, retoric, şi patriotism, gândit ca un sacrificiu verificat de o tradiţie finalmente convenabilă1. Liberalii se proiectează conştiinţei publice drept „singurul partid vechi, plin de vigoare [...] născut din reacţiunea poporului român împotriva regimului fanariot“2. Formula prin noi înşine asumată ca simbol de Vintilă Brătianu proiecta partidul liberal la începutul modernităţii româneşti (Tudor Vladimirescu şi mişcarea de deşteptare naţională de la 1848) şi îi conferea un rol central din punct de vedere al discursului public naţional. Pentru că „prin noi înşine în statul naţional şi democratic al votului obştesc luminat, nu mai poate fi de aici înainte decât crezul comun al tuturor românilor doritori după atâta robire şi întuneric să-şi reia locul ce i se cuvine în traiul ţării lui“3. Verificată în trecut, formula nu mai reprezenta doar o credinţă instinctivă, ci „temelia sigură întemeiată pe fapte şi pilde obţinute, pe care nu avem decât să folosim de aici înainte pentru a desăvârşi zidirea începută cu atâta îndrăzneală şi în necunoscut acum o sută de ani“4. Partidul Naţional Liberal trăieşte prin „tradiţionalul său naţionalism“, sintetizează în anii ’30 unul din participanţii la discursul liberal propensiunile naţionale ale partidului5.

În concurenţa privind naţiunea, derapaje înspre naţionalismul agresiv au fost inerente; istoricul Gheorghe Brătianu, preocupat profesional, „spre folosul public“ (după cum aprecia istoricul Ştefan Lemny!)6, de problemele mari ale trecutului românesc (unitatea, misia poporului, libertatea şi democraţia)7, declara la Constanţa, în contextul anilor ’30, că în România întregită trebuie să arătăm că nu străinului ci românului îi era dat să cârmuiască8. „În România este o singură stăpână – naţiunea […] de la care derivă toate puterile, care şi-a dat prin libera ei voinţă Constituţia şi Dinastia, ca să asigure desvoltarea, propăşirea şi înflorirea sa“ exclama omul politic liberal într-o cuvântare prilejuită de alegerile din 1937, ţinută la sala „Marna“ din

1 Gh. Popescu, Ing. Inspector General, Naţionalismul şi patriotismul în viaţa popoarelor, în

„Democraţia“, an XXIII, nr. 1, ianuarie 1935, p. 9 2 Dr. Al. Marinescu, Partidele politice şi democraţia, în „Democraţia“, anul IX, nr. 10, octombrie

1921, p. 475. 3 Vintilă I. Brătianu, Prin noi înşine. Ce a fost ? Ce să fie în România Mare şi Nouă ?, în

„Democraţia“, an XV, nr. 5, mai 1927, p. 8. 4 Ibidem, p. 10. Impactul formulei „a lui Vintilă Brătianu“ asupra scenei publice a fost mare, mulţi ţărănişti considerând-o din cele menite să fie „piatra unghiulară a politicii naţiunii noastre“, Partidul Naţional-Ţărănesc trebuind s-o exproprieze / „să şi-o însuşească şi cu imperativele ei să lovească în liberali“ (din scrisoarea unui naţional-ţărănist către Ion Mihalache, în 1927, A.N.I.C., Fond Victor Slăvescu, ds. 214 / 1926-1939, f. 46).

5 M. G. Constantinescu, Promovarea elementului românesc, în „Democraţia“, an XXIII, nr.3, martie 1935, p. 25.

6 Ştefan Lemny, Istoria ideilor în preocupările lui Gh. I. Brătianu, în Victor Spinei (coordonator) Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 90 de ani de la naşterea istoricului Gheorghe I. Brătianu, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, 1988, p. 14.

7 Gheorghe I. Brătianu, Problemele trecutului românesc, Bucureşti, 1943, p. 12. 8 Discursurile d-lui Gh. I. Brătianu la Congresele judeţene, în Fragmente de politică socială,

culese şi traduse în româneşte de Virgil P. Andronescu, Constanţa, Editura Tipografiei „Dacia“, 1934, p. XVI.


Bucureşti, în luna decembrie1. I. D Barzan, redactorul revistei teoretice a cercului de studii „Democraţia“, se înscria mai direct conceptualizării exclusiviste a naţiunii: într-o conferinţă ţinută la Ateneul Român la 10 februarie 1924, el sintetiza că „evreii subminează naţiunea română“2.

Dar, în majoritatea lor, liberalii s-au raportat la un naţionalism de secol XIX, mai civic şi mai democratic prin forma politică. Ei au respins atitudinile şi excluderile radicale pe care le presupunea noul naţionalism. Când în noiembrie 1933, ca urmare a solicitării Regelui Carol al II-lea, liderii Partidului Naţional Liberal au negociat posibilitatea guvernării alături de Octavian Goga, ei au refuzat manifestările politice de extremă dreaptă, de naţionalism excesiv, de antisemitism intolerant, de xenofobie. Orice colaborare de program era exclusă, aprecia Victor Slăvescu3.

Construirea doctrinară a P.N.L. de către I. G. Duca în conferinţa ţinută la Institutul Social Român, rezumare în fapt a unui corpus de idei plecând de la naţiune, democraţie, ordine, progres şi înfrăţirea socială, circumscrise proprietăţii private4, demonstrează transformarea liberalismului românesc într-o gândire preponderent politică şi administrativă, conservatoare în plan social. „Partidul naţional-liberal n-a avut prejudecăţi doctrinare“, considera Gh. N. Leon, explicând absenţa valorilor

1 Gheorghe I. Brătianu, Problemele politicii noastre de stat, Bucureşti, 1937, p. 9. 2 I. D Barzan, Evoluţia şi reînvierea ideii naţionale, în „Democraţia“, anul XII, nr. 7-8, iulie-august

1924, p. 47-71; sau Gh. N. Dragomirescu care încerca să demonstreze că problema fundamentală a unei democraţii perfecte era reprezentat de „repausul regenerator al instinctului etnic“, „puntea omogenă dintre Stat şi Naţiune“ (Gh. N. Dragomirescu, Soluţiile bio-politice al democraţiei perfecte (VI), în „Democraţia“, an XXIV, nr. 4, aprilie 1936, p. 33-34); norma naţionalului şi primatul românismului au fost vehement susţinută de noii sau tinerii purtători de cuvânt ai liberalilor români în anii ’30, atunci când competiţia politică cu mişcările radicale naţionaliste tindea tot mai mult să delegitimeze Partidul Naţional Liberal: Eugen Titeanu, Necesitatea unei politici de stat. Apărarea muncii naţionale, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1934 (discurs în şedinţa Adunării Deputaţilor din 3 martie 1934); Victor Iamandi, Politica naţională de stat. Politica naţionalizărei oraşelor, minorităţile etnice şi alte chestiuni, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1935; Idem, Politica României înăuntru şi în afară. Discurs rostit în şedinţa Senatului dela 29 Noemvrie 1936, în numele guvernului, de Victor Iamandi D-l ministrul Cultelor şi Artelor, cu prilejul discuţiei asupra Adresei de răspuns la Mesajul Tronului, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, 1936; Idem, România sub semnul noilor prefaceri. Discursul domnului Victor Iamandi, ministrul Jutiţiei, rostit în şedinţa din 28 iunie 1939 a Senatului, Bucureşti, Biblioteca Frontului Renaşterii Naţionale, Subsecretariatul de stat al Propagandei; Valeriu Roman, Doctrina liberală şi realizările Partidului Naţional-Liberal în România, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1936 (discurs rostit în şedinţa Senatului din 25 Noembrie 1936, cu prilejul discuţiei asupra răspunsului la Mesajul Tronului); George Fotino, Naţionalism – Democraţie Naţională – Armonie Socială – Monarhism. Politica Partidului Naţional-Liberal. Discurs rostit la Congresul P.N.L. din jud. Caliacra (28 iunie 1936), Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa“, 1936 (mai ales pp. 8-10);

3 Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, vol. I, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi indice de Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 70; liberalii au rămas fideli acestei configurări a naţionalismului chiar în condiţiile „internaţionalismului proletar“ de după al doilea război mondial: Gheorghe Tătărescu considera, în acel context, că „a fi liberal înseamnă în primul rând a fi Român“, iar „liberalismul românesc este …o şcoală unde se aplică principiul pedagogiei naţionale“ (Gheorghe Tătărescu, Discursuri – Program, Expozeuri, Cuvântări, Bucureşti, f.l., f.a. [1946], p. 54).

4 I. G. Duca, Doctrina liberală, în Doctrinele partidelor politice…, pp. 144-154.


liberale din acţiunea liberalilor români. „Într-o continuă prefacere, ţinând pas de mersul vremurilor, liberal când ţara avea nevoie de libertate, conservator când ţara avea nevoie de păstrarea unei tradiţii sau unei avuţii naţionale“, formaţiunea liberală era, în viziunea profesorului bucureştean, „întotdeauna credincios unui ideal permanent: Statul şi naţiunea română“1.

Autoplasarea Partidul Naţional Liberal, din unghiul identităţii politice, ca partid administrativ al statului naţional este esenţială, în opinia noastră, pentru a explica lipsa de aderenţă a minoritarilor la ideile liberalilor români.

4. Imposibila adeziune: text şi structura de partid

Programatic, liberalii clamau faţă de minorităţi o „politică de simţăminte frăţeşti, fiindcă în conlucrarea armonică a tuturor cetăţenilor, partidul liberal vedea cea mai sigură cale chezăşie a închegării şi a paşnicei desvoltări a României întregite“; dar sprijinul şi înlesnirile pentru a-şi putea cultiva limba, credinţa şi tradiţiile culturale, putea fi găsit doar de minorităţile „credincioase statului român“, care se solidarizau „cu marile interese de stat“. În solicitudinea statului faţă de elementul românesc, minorităţile trebuiau să vadă un act de reparaţiune şi nu unul ostil faţă de ele2.

Proclamându-se realizatorii independenţei şi susţinătorii cei mai avizaţi ai suveranităţii ţării, liberalii considerau astfel că problema minoritarilor era mai mult de natură etatică decât juridică. Recunoscând formal Tratatul Minorităţilor semnat la 1 Gh. N. Leon, op. cit., p. 30. Evoluţia era normală, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea

enunţându-se perspectiva apropierii de conservatorism: „Şi eu sunt conservator“ replicase Ion C. Brătianu lui P. P. Carp cu jumătate de secol înainte. „Noi suntem acum Partidul Conservator căci tot ceea ce există astăzi există cu sacrificiul pe care noi l-am făcut de atâţia ani şi Dumneavoastră vă incumbă datoria de a păstra ceea ce noi am câştigat“ (Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Bucureşti, Editura Socec, 1925, p. 185-187, apud Gh. Platon, Liberalismul românesc în secolul XIX: emergenţă, etape, forme de expresie, în Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul românesc, volum îngrijit de Al. Zub, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 101, nota 73). Acest „sfârşit al ideologiei“ era ilustrat şi de I. G. Duca. Liderul liberal afirma că prin rolul asumat de liberali, românii merseseră teoretic până la limita progreselor burgheziei sociale (prin expropriere, aşezarea pe cele mai democratice baze a organizării economice, votul universal), urmând un timp al desăvârşirii şi consolidării operei. Misiunea istorică a generaţiei sale era să găsească soluţiile practice unor nevoi concrete; salvarea stătea, după I. G. Duca, nu în teorii, ci în simţul limpede, liniştit şi hotărât al realităţii, în gospodărie cuminte, de bun simţ, de muncă, de cinste şi prevedere (I. G. Duca, Misiunea istorică a generaţiei actuale, în „Democraţia“, an XX, nr. 5, 15 mai 1932, p. 7).

2 Statutele şi manifestul program al Partidului Naţional-Liberal votate în Congresul general din Bucureşti în zilele de 1,2,3 şi 4 Mai 1930, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1930, pp. 21-45; „Glasul Bucovinei“, anul XIII, nr.3219, marţi 6 mai 1930, pp. 1-2; Gh. Sbârnă, Partidele politice din România. 1918-1940. Programe şi orientări doctrinare, Bucureşti, Editura Sylvi, 2001, p. 105-108; după „Viitorul“ din 6 mai 1930, în Ioan Scurtu (coord.), Constantin Mocanu, Doina Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, pp. 378-381; fragmente, ca document 49, şi în Ion Ilincioiu (editor), Doctrina liberală în România, antologie de texte cu un Studiu ştiinţific introductiv de Ion Ilincioiu, Bucureşti, Editura Institutului de Teorie Socială, 1999, pp. 214-224). Pentru prezentarea exhaustivă şi interpretarea programului Partidului Naţional Liberal din mai 1930 în contextul evoluţiei programatice liberale din anii ’30, vezi Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2001, pp. 162-164.


Paris în 9 decembrie 1919, ei respingeau în fapt textele internaţionale în numele „simţului moral al poporului român“. În discursurile liberale apare deseori ideea că „personalitatea specifică a minoritarilor“ trebuia protejată prin legile generale ale ţării, nu într-un spirit de umilire a concetăţenilor minoritari sau dintr-o frică de presiunile externe, ci din dezideratul statului drept garant al fericirii tuturor cetăţenilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie. Propunându-şi întărirea legăturilor sentimentale, culturale şi economice între minoritari şi poporul majoritar, şi refuzând ideea unei asimilări forţate, liberalii nu admiteau desolidarizarea minorităţilor de interesele comune ale Statului.

Formalismul unor astfel de prevederi care urmăreau „încadrarea cetăţenilor minoritari în comunitatea naţională şi etatică“ nu era, credem, de natură să-i atragă pe cetăţenii de altă etnie. La congresul din 1-4 mai 1930, în cadrul Secţiunii pentru minorităţi, al cărei preşedinte era Ioan Nistor, Valeriu Roman fiind raportorul proiectului de rezoluţie, Kiss Bela din Ciuc a cerut explicit ca discuţiile să fie mai aplicate, extinse la unele chestiuni de detaliu1.

În plus, politicile culturale şi şcolare din anii ’20, cu „ofensiva culturală“ şi „românizarea“ instituţiilor din noile provincii, promovată în principal de ministrul Instrucţiunii Publice, dr. C. Angelescu2, sprijinirea indirectă a mişcărilor naţionaliste cu rezultate dezastruoase sub raportul imaginii (aşa cum s-a întâmplat în decembrie 1927 cu incidentele de la Oradea Mare), precum şi anumite măsuri economice din anii ’30 care mărturiseau neîncrederea faţă de minoritari3, despărţeau ideile programatice de practica guvernamentală a liberalilor români, adesea neliberală.

Relaţii politice bune cu unele structuri politice ale minoritarilor, mai ales evreii şi germanii, traduse în acorduri de colaborare electorală, au fost sincopate. Dincolo de atragerea unor lideri ai acestor comunităţi pe poziţii guvernamentale, înţelegerile sunt pentru noi mai curând o expresie a puterii decât urmarea unei deschideri spre problema minoritarilor a liberalilor. Adaptarea mesajului lor de alegeri la realităţile din noile provincii, cu trimitere la cetăţenii de alte naţionalităţi, textul din manifestele electorale fiind adeseori bilingv în aceste zone4, era o formă a modernităţii discursive, fără o finalitate politică manifestă, materializată în rezultate politice clare.

Organizarea partidului după 1918 întregeşte interpretarea sub raportul structurii. Abordarea minorităţilor de către Centru a fost tratată diferit, în funcţie de modul în care liderii liberali au tratat propria extensiune politică. Liberalii au investit foarte

1 Congresul partidului liberal, în „Universul“, anul XLVIII, nr. 99, duminică, 4 mai 1930, p. 3. 2 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1940, traducere din engleză de

Vlad Russo, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, în special pp. 41-63. 3 Vezi, mai mult ca spirit al legii, Legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi,

Colecţia C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. XXII (1934), Monitorul Oficial şi imprimeriile Statutului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1935, pp. 510-513, precum şi Regulamentul legii pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi din 31 ianuarie 1935, în Ibidem, vol. XXIII (1935), Monitorul Oficial şi imprimeriile Statutului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1936, pp. 19-24.

4 Textul esenţializat în limba română era, tradus, pe verso, în limba rusă în Basarabia (A.N.I.C., Fond Direcţia Generală a Poliţiei, ds. 62/1930, f. 55 şi 55 v., 58 şi 58 v.). Variante cu „care a dat drept de vot tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitate sau avere“ (pe verso în limba rusă) [Cf. A.N.I.C., Fond Direcţia Generală a Poliţiei, ds. 62/1930, f. 59].


mult din punct de vedere organizaţional pe relaţia cu structurile lor din Transilvania. Aspecte ideologice, deopotrivă istorice pe relaţia cu românismul, cât şi de sociologie politică, pregătirea politică sau intelectuală şi capacitatea de mobilizare a populaţiei ardelene, îi determinau să orienteze importante resurse de încredere în spaţiul transilvănean. A fost o investiţie constantă către elitele româneşti1. Imposibila implicare ideologică a minoritarilor în partidul liberal ardelean era dublată de dificultatea de a fi liberal în Ardeal, efect al agresiunii, aşa cum afirma Alexandru Lapedatu în cuvântarea rostită la 21 decembrie 1922 în Adunarea Deputaţilor cu ocazia dezbaterii Adresei de răspuns la Mesagiul Tronului. Vorbind în numele cercurilor electorale de peste munţi, el constata că cei înscrişi în cadrul partidului liberal erau atacaţi la toate ocaziile, prin presă şi întruniri, adesea într-un mod pătimaş şi calomnios, sub motivul că, conduşi de interese şi ambiţii personale, liberalii ar fi contribuit la distrugerea solidarităţii de acţiune politică unitară, tradiţională a românilor transcarpatini2; desemnat drept reprezenant al „oligarhiei“ din ţara „veche“, partidului liberal i se atribuiau toate relele şi greutăţile postbelice sau i se contesta orice merit în pofida capacităţii, experienţei şi prestigiului: liberalii apăreau ca fiind crescuţi în mediul unei vieţi politice inferioare, de natură a balcaniza stările considerate superioare de peste munţi3.

Dinspre Centru, rolul organizaţiilor ardelene era stabilit, în contextul luptelor politice de după 1921, de a reprezenta lucrarea patriotică a liberalilor, de consolidare şi unificare a statului român şi de a reprezenta interesele speciale, locale, ale ţinuturilor de peste munţi, care puteau fi satisfăcute doar prin unificare4.

1 Încă în perioada imediat postbelică, în iunie 1921, Ionel Brătianu a făcut o călătorie în Ardeal, la

Braşov, Târgu Mureş, Cluj, Oradea, în satele româneşti din zona graniţei de vest, împreună cu o importantă delegaţie a liberalilor români, din care făceau parte Vintilă Brătianu, I. G. Duca, dr. Angelescu, N.N. Săveanu, J. Th. Florescu, Gh. Mârzescu. Inaugurarea Cercului de Studii al Partidului Naţional Liberal la Cluj în Sala Mare a Prefecturii din oraş, cu prezenţa oamenilor din toate păturile sociale (alături de doamne, profesori universitari sau studenţi, fiind situaţi meseriaşi, muncitori socialişti cu drapele) arăta importanţa politică a acestei deplasări, după ce un an mai devreme, fuseseră create primele organizaţii liberale în această provincie istorică. Însemnări asupra acestei călătorii au fost realizate de Gheorghe Mârzescu (ANIC, fond Gh. Mârzescu, ds. 147 / 1921, f. 6-9); în 1920, fuseseră create primele organizaţii liberale aici, la Braşov, Mureş, Turda, Satu Mare, Cluj (A.N.I.C., fond Consiliul Dirigent, ds. 514/1920, f. 80, 82, 84 şi 88, apud Ştefan Păun, Sistemul politic al României în secolul XX. Evoluţia Partidului Naţional-Liberal în perioada 1918-1928, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu“, 2000, p. 83).

2 Solidaritate necesară după socoteala unora, constata cu uimire Alexandru Lapedatu, tot aşa de mult ca şi pe vremea regimului maghiar [Alexandru Lapedatu, Politica Partidului Naţional şi organizaţiile liberale de peste munţi. Cuvântare rostită la 21 Dec. 1922 în Adunarea Deputaţilor cu ocazia dezbaterii Adresei de răspuns la Mesagiul Tronului de Alex. Lapedatu, deputat de Ceica (Bihor), Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1924, p. 3].

3 Ibidem, p. 11. Justificând o acţiune de organizare politică, Alexandru Lapedatu observa că Partidul Naţional Liberal fusese cel din urmă care „a împietat teritoriul dominaţiei ce-şi rezervase sieşi exclusiv partidul naţional“ (Ibidem, pp. 12-13).

4 Ibidem, pp. 19-21. Într-un articol aparţinând lui Octavian Goga publicat în „Ţara Noastră“, poetul afirma că liberalii nu erau iubiţi în Ardeal, pentru că „descinseseră acolo ca negustori“; replica liberalilor se circumscria canonului lor: partidul liberal pricepuse situaţia de peste munţi, în urma politicii de oprimare economică şi socială; întrucât instituţiile economice convergeau spre


Surprinzător de scăzută a fost, în opinia noastră, preocuparea liberală pentru Bucovina a liderilor de la Bucureşti, care, în rare momente, au dorit să reformeze cu adevărat organizaţiile de acolo, caracterizate prin rezultate electorale modeste chiar în condiţiile puterii. Prestigiul lui Ioan Nistor, prezent la marile adunări liberale din ţară în numele Bucovinei, a părut întotdeauna suficient, iar liderii de la Centru nu au dorit să creeze animozităţi în regiune printr-o acţiune de reformare care putea să submineze poziţia liderului liberal al Bucovinei. O situaţie asemănătoare s-a instituţionalizat în Basarabia, prin „contribuţia“ lui Ion Inculeţ.

Nici pe relaţia cu Cadrilaterul, investiţia liberală nu a fost însemnată. Însă chiar în condiţiile atragerii de partea liberalilor a unor reprezentanţi ai minorităţilor din provincie, aspectul atomizat şi fragmentat al electoratului, volatilitatea politică a liderilor, lipsa de interes pentru o viaţă politică desfăşurată departe de ei, preocuparea liberalilor de la Centru pentru regiune a fost scăzută; la conducerea structurilor liberale de aici s-au regăsit oameni trimişi de la Bucureşti, care conduceau şi alte organizaţii judeţene, în scopul consolidării puterii din mecanismele centrale a unor actori liberali1. Dobrogea de sud rămânea spaţiul exemplar al ingerinţelor administrative în alegeri, ceea ce a diminuat concentrarea pentru o acţiune politică de durată şi sistematică, atât de proprie consolidare politică, cât şi de atragere a minoritarilor pe poziţii liberale.

5. Concluzii

În cazul liberalilor români, palierul declarativ-programatic nu a fost dublat în perioadă de multe acţiuni în direcţia minorităţilor. Reprezentând un partid administrativ, dar şi partid al statului naţional, liberalii au acuzat mai mult măsurile de normalizare promovate de naţional-ţărănişti în timpul anilor 1928-1933 pe relaţia cu cetăţenii de altă origine etnică, vorbind despre „vânzarea şcolii“ (plecând de la relaxarea promovată de succesorul dr. C. Angelescu la Ministerul Instrucţiunii Publi-ce, Nicolae Costăchescu, în politica şcolară de „ofensivă culturală“), despre „trădare“ (respingând măsura acordării de drepturi foştilor funcţionari ai administraţiei maghiare sau austriece din Ardeal, Banat şi Bucovina, foştilor militari) etc. Definindu-şi formaţiunea ca înfăptuitoare (exclusivă, uneori) a marile deziderate

Budapesta şi Viena, Ardealul eliberat politiceşte urma să fie cucerit şi economiceşte; liberalii doreau doar să dea un caracter naţional Ardealului (apud Nicolae Constantinescu, Poet şi economist, în „Democraţia“, anul XVIII, februarie 1930, p. 21-22). Şi Alexandru Vaida-Voevod îi acuza pe liberali că vegheau cu gelozie să nu li se slăbească forţa mafiei pe care o instalaseră în noile provincii, „inundate cu funcţionari favoriţi de la Bucureşti“. Era lupta pentru hegemonie a „partidului istoric“, furtul de urne, violenţe şi abuzuri, concluziona omul politic transilvănean (Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. II, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 77).

1 În 1921, Ionel Brătianu îl impunea la conducerea organizaţiei de Durostor pe N. Petrescu-Comnen, bun cunoscător al problemelor Dobrogei, întrucât publicase, în contextul Conferinţei de pace de la Paris, cu scop legitimant, lucrarea La Dobrogea. Essai historique, economique, etnografique et politique. Constituirea organizaţiei, prin statute proprii, se făcuse astfel în 1921 (A.N.I.C., fond Ministerul Afacerilor Interne, ds. 502/1919, f. 5, apud Valentin Ciorbea, op. cit., p. 311). Ulterior, la conducerea organizaţiilor liberale de Durostor şi Caliacra au ajuns Richard Franasovici, respectiv Vasile P. Sassu şi George Fotino.


româneşti, liberalii nu au investit nici structural şi nici doctrinar pe relaţia cu minorităţile etnice. Alăturată neîncrederii funciare a minoritarilor după 1918 în partidele româneşti, această descriere şi situare a Partidului Naţional Liberal explică, după noi, absenţa cetăţenilor de altă etnie din rândurile formaţiunii, deficitul lor de integrare în societatea românească finalmente.

Liga Apărării Naţionale Creştine şi problema minorităţilor în anii ’20

Horia BOZDOGHINĂ

Abstract

The National Christian Defense League and the Minorities Issue in the 20's

The issue of minorities has been in the center of attention of the Christian National Defeance League since the begining of its activity in 1923 . This problem has been treated from the view of antisemitism supported by this political party. Denying the idea that the members of the Jewish community can represent an ethnical or religious minority, the leaders of the party focus their attention upon Christian ethnical minorities. The favourable attitude towards the Hungarians and Germans who used to live in Romania should be grasped mainly from the hatred against Jewish people.

Liga Apărării Naţionale Creştine a apărut în viaţa politică a României în anul

1923. Ea a fost rezultatul acţiunii politice a lui A.C. Cuza. Debutul politic al acestuia este plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Între anii 1892 – 1895 A.C. Cuza a deţinut mandatul de deputat în Parlamentul României. În această perioadă el era membru al Societăţii Junimea însă nemulţumit de faptul că membrii respectivei societăţi nu îi împărtăşeau antisemitismul militant hotărăşte să-şi croiască un drum propriu în politică.

Începând cu anul 1906 A.C. Cuza va colabora la ziarul „Neamul românesc“, editat de istoricul N. Iorga, articolele sale caracterizându-se printr-un puternic antisemitism. În anul 1910 A.C. Cuza devine copreşedinte al Partidului Naţionalist-Democrat alături de N. Iorga. În martie 1920 căile politice ale celor doi preşedinţi naţionalişti-democraţi s-au despărţit ca urmare a abandonării de către istoric a antisemitismului promovat înaintea Primului Război Mondial.

La 7 aprilie 1920, profesorul ieşean a pus bazele „Partidului Naţionalist-Democrat din România de sub şefia lui A.C. Cuza“. În alegerile din mai-iunie 1920 nu reuşeşte să obţină decât 6000 de voturi. În anul 1922, A.C. Cuza alături de Nicolae C. Paulescu au pus bazele Uniunii Naţional-Creştine, adoptând zvastica drept simbolul său oficial. În fine, în anul 1923, cei doi au constituit Liga Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.). La scurt timp s-au mai alăturat prin fuziune şi alte grupuri de extremă dreaptă precum Acţiunea Românească, cu sediul la Cluj, Partidul Social-Creştin cu

118 Horia Bozdoghină

sediul la Gherla şi Fascia Naţională Română1. Doctrina, programul, statutul şi regulamentul noii formaţiuni politice erau cuprinse în lucrarea Călăuza bunilor români. Simbolul politic al L.A.N.C. rămânea zvastica, întrucât A.C. Cuza era de părere că ea reprezintă „semnul nostru ca neam înrudit cu toate popoarele arice“ dar şi „semnul comun al luptei contra jidanilor“2.

Problema minorităţilor în viziunea Ligii Apărării Naţionale Creştine ocupa un loc aparte atât în programul său politic cât şi în statutele respectivei formaţiuni politice. Astfel, problemelor minoritare le era destinat un capitol întreg şi anume capitolul al II-lea din programul L.A.N.C. Punctul de plecare în soluţionarea acestei probleme era faptul că România constituie un stat naţional unitar. Încă de la început, programul cuzist sublinia faptul ca datorită vitregiilor trecutului s-a ajuns ca minorităţile conlocuitoare să deţină o superioritate culturală în raport cu românii, cerându-se crearea unui echilibru pe baza principiului proporţionalităţii.

Programul L.A.N.C. făcea o deosebire clară între minorităţile creştine şi minoritatea iudaică3. Astfel se specifica faptul că minorităţile creştine sunt îndreptăţite la o mai mare solicitudine din partea statului român întrucât se considera că acestea, cu timpul, se vor asimila cu românii, membrii lor devenind cetăţeni loiali ai statului. În schimb, evreii erau înfieraţi că: „prin numărul lor mare, prin mentalitatea lor specifică diametral opusă firii noastre arice şi creştineşti, prin lipsa totală a sentimentului patriotic, prin neîntrerupta râvnă de acaparare a tuturor bunurilor şi de dominaţie universală prin subjugarea popoarelor creştine, constituie un pericol care reclamă o imediată şi radicală soluţionare“4.

Articolul 6 din programul Ligii prevedea pentru minorităţile de baştină: respectarea limbii materne în învăţământul primar, educaţia în spirit naţional românesc, limba română să fie studiată obligatoriu în şcoală, înfiinţarea de şcoli medii proporţional cu numărul respectivei minorităţi, sprijinirea învăţământului confesional religios, a tuturor minorităţilor de baştină şi combaterea tendinţelor de autonomie administrative, judecătoreşti şi naţionale pe criterii etnice. Programul mai conţinea şi prevederi ce respingeau categoric întemeierea unor instituţii de învăţământ superior în limbile minorităţilor, în final cerându-se românizarea oraşelor din Transilvania.

Capitolul al III-lea, intitulat sugestiv „Problema jidănească“, conţinea prevederi cu un pronunţat caracter antisemit a căror finalitate viza înlăturarea comunităţii iudaice din România. Astfel, articolul 7 preconiza „eliminarea completă a elementului jidovesc din ţară“, în acest scop propunându-se o serie de măsuri precum: retragerea drepturilor politice, interzicerea evreilor de a obţine cetăţenia română, revocarea cu efect retroactiv a legii numelui, revizuirea încetăţenirilor, repatrierea forţată a tuturor evreilor intraţi în ţară după 1 august 1914, expulzarea evreilor din mediul rural, exproprierea proprietăţilor rurale şi a proprietăţilor industriale evreieşti, înlăturarea evreilor din funcţiile publice, exproprierea treptată a proprietăţilor urbane evreieşti în interesul naţionalizării oraşelor şi aplicarea principiului numerus clausus în toate

1 „Apărarea Naţională“, nr 1 din 15 noiembrie 1925, p. 2. 2 Ibidem, nr. 2 din 22 noiembrie 1925, p. 1. 3 A se vedea Programul „Ligii Apărării Naţionale Creştine“, Ibidem, an IV, nr. 22 din 11 aprilie

1926, p. 4. 4 Ibidem.

Liga Apărării Naţionale Creştine şi problema minorităţilor în anii '20 119

ramurile de activitate culturală şi economică. Întrucât doctrina cuzistă îi acuza pe evrei de o gamă largă de îndeletniciri ilegale, ultimul punct al capitolului al III-lea din program cerea: înăsprirea codului penal prin pedepsirea infracţiunilor, a falsului şi bancrutei, a escrocheriei, mitei şi a contrabandei, a eludării legilor de apărare economică şi a falsificării articolelor alimentare, combaterea propagandei pornogra-fice şi a comerţului cu carne vie.

Pe parcursul activităţii politice, liderii L.A.N.C. s-au referit în numeroase rânduri la aspectele care vizau problema minorităţilor. Astfel numeroase articole din oficiosul cuzist „Apărarea Naţională“ tratau modul în care această problemă era abordată în viziunea L.A.N.C. Liderii cuzişti au făcut de fiecare dată diferenţa între minorităţile creştine din România şi membrii comunităţii iudaice. Dacă maghiarii, saşii, ruşii şi alţii erau consideraţi elemente constructive şi asimilabile în societatea românească, evreilor li se respingeau categoric statutul de minoritate etnică sau religioasă. A.C. Cuza era potrivnic ideii de asimilare a membrilor comunităţii iudaice, nerecunos-cându-le statutul de minoritate etnică: „Nu poate fi vorba nici de una nici de alta. Jidanii trebuie să plece din România. Noi tolerăm ca minorităţi pe Unguri, Nemţi, Ruşi pentru că avem cu ei comunitate sufletească. Religia jidanilor însă e de aşa natură încât popoarele creştine nu pot să trăiască cu ei împreună“1.

La rândul său vicepreşedintele L.A.N.C., savantul Nicolae C. Paulescu se arăta la fel de duşmănos cu privire la ideea că evreii sunt o minoritate etnică sau religioasă. Într-un interviu acordat ziarului maghiar „Pesti Naplo“, în decembrie 1925, profesorul de fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti era de părere că minorităţile etnice creştine nu prezintă niciun pericol pentru statul român. În schimb, el considera că „rasa jidovească este unica care nicicând nu a ştiut şi nici nu va şti să se contopească în stat şi pe când celelalte minorităţi muncesc, jidanii prin diferite apucături ocupă funcţii cele mai însemnate şi comode“2. Întrebat de ziaristul maghiar dacă evreii pot fi consideraţi un element constructiv în societatea românească, Paulescu răspundea: „Trebuie să vă confesez ceva. Problema jidovească pe punctul acesta devine de nesoluţionat fiindcă în urma cercetărilor mele am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toţii sunt degeneraţi. Degenerarea aceasta o înţeleg aşa că toţi jidanii sunt nebuni fără excepţie. De altfel despre chestiunea aceasta acum intenţionez să scriu o carte“3.

La rândul său, dr. Valeriu Popp, membru marcant al Ligii – până în anul 1926 când a fost exclus de A.C. Cuza – scria în oficiosul cuzist că: „L.A.N.C. face o deosebire fundamentală între tratamentul ce îl rezervă minorităţilor de baştină şi între tratamentul preconizat pentru jidani“4.

El era de părere că o convieţuire paşnică şi loială cu membrii comunităţii iudaice din România este imposibilă şi irealizabilă, soluţionarea acestei probleme neputând fi alta decât „eliminarea completă a elementului jidovesc din ţară“. În schimb, convieţuirea majorităţii româneşti cu maghiarii, saşii sau ruşii era considerată ca

1 „Ibidem, an III, nr. 3 din 29 noiembrie 1925, p. 3. 2 Interviul lui Nicoale C. Paulescu acordat ziarului maghiar „Pesti Naplo“ a fost reprodus în

oficiosul cuzist „Apărarea Naţională“, an IV, nr. 10 din 17 ianuarie 1926, p. 2. 3 Ibidem. 4 Ibidem, nr. 13 din 17 februarie 1926, p. 3.


realizabilă, de domeniul posibilităţii deoarece, considera autorul, membrii acestor comunităţi vor deveni cu timpul cetăţeni loiali ai statului român. Valeriu Popp era de părere că minorităţile creştine „au muncit de veacuri dearândul glia pe care şi neamul românesc a lucrat-o cu braţele sale vânjoase, aceste neamuri au sângerat şi ele în lupta bărbătească pentru ca noi azi să le stăpânim, aceste popoare au şi ele aceleaşi virtuţi şi scăderi ce sunt comune tuturor naţiilor din lume“1. El mai era de părere că în România privilegiile acordate minorităţilor în dauna elementului românesc nu pot fi tolerate dar în schimb se pronunţa pentru o gamă largă de libertăţi acordate acestora: „Cu condiţia îndeplinirii acestui imperativ categoric, L.A.N.C. în mod programatic acordă minorităţilor de baştină toată libertatea de acţiune culturală, economică şi politică, indiferent de atitudinea ce înţeleg să ia aceste minorităţi faţă de L.A.N.C. pentru că L.A.N.C. nu cere şi nu aşteaptă nici un sprijin de la minorităţi“2. În continuare, Valer Popp considera problema minorităţilor ca o politică de stat invariabilă dar condamna combinaţiile electorale ale unor partide româneşti cu partidele minorităţilor în vederea atingerii unor avantaje politice de moment: „Liga prin urmare combate nu numai acordarea de autonomii administrative, judecătoreşti şi naţionale minorităţilor – adevărate primejdii dăunătoare statului – ci şi milogeala nedemnă şi târguiala compromiţătoare adică aşa zisele pacturi între organizaţiile politice româneşti şi minorităţile privite drept corp naţional aparte“3.

La scurt timp după apariţia L.A.N.C. pe scena politică a României se poate constata o încercare de apropiere a Ligii de minoritatea maghiară. Acest fapt se datorează preşedintelui A.C. Cuza, care în octombrie 1925 a pus bazele la Budapesta a aşa-zisei Internaţionale antisemite. Cu această ocazie L.A.N.C. a semnat o înţelegere de colaborare politică cu „Societatea redeşteptării ungureşti“ condusă de dr. Tibor Eckhardt. Această Internaţională antisemită era considerată o înţelegere cordială între români şi maghiari având la bază lupta comună împotriva evreilor4. Astfel atenţia lui A.C. Cuza a fost orientată spre identificarea elementelor antisemite maghiare din Transilvania cu scopul lărgirii capitalului electoral antisemit al Ligii şi al creării aşa-numitului „cuzism maghiar“. În acest sens este sugestiv incidentul antisemit petrecut la Târgul Secuiesc în decembrie 1928 când primarul maghiar al oraşului a cerut evreilor să părăsească sala restaurantului „Europa“ atunci când a dorit să ţină un discurs. Ştirea, mediatizată de presa românească, a fost preluată de A.C. Cuza şi comentată în stilul său caracteristic: „Dacă această ştire se adevereşte – ceea ce noi dorim – fraţii noştri creştini maghiari din Târgul Secuiesc în frunte cu primarul lor dr. Zoltan Torok ar fi dat un mare exemplu de sănătoasă îndrumare politică atât de necesară tuturor naţiunilor în epoca noastră de trecere către o altă umanitate în spiritul adevărat al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – a luptei contra jidanilor paraziţi împotriva cărora a luptat şi El … d. dr. Zoltan Torok şi fraţii noştri secui rămân ceea ce sunt: vrăjmaşii jidănimii şi prin urmare uniţi sufleteşte cu noi. În numele L.A.N.C. le trimitem salutul nostru frăţesc“5.

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem, an III, nr 14 din 15 februarie 1925 p 1. 5 Ibidem, an VI, nr. 50 din 9 decembrie 1928, p. 1.


Problema minorităţilor, cât mai ales atracţia pe care elementele antisemite din rândul minorităţilor maghiare şi germane din Transilvania o reprezenta pentru A.C. Cuza, a făcut ca această temă să fie inclusă în Programul de acţiune al L.A.N.C. la consfătuirea din 2-3 februarie 1929. Astfel, punctul 7 din Program cerea ca propaganda cuzistă în rândul minorităţii creştine să se facă în limba lor maternă pentru a nu crea confuzie şi neînţelegere. Din nou se reafirma faptul că L.A.N.C. înţelege să facă o deosebire clară între „minorităţile asimilabile, productive şi minoritatea jidanilor neasimilabilă, parazitară […] Faţă de greutatea problemei dar şi de faptul că există o puternică mişcare naţional-creştină în celelalte ţări îndeosebi a Germanilor şi Ungurilor, împotriva jidanilor este de cea mai mare însemnătate ca naţia românească să nu se dezbine de aceste elemente de pe teritoriul ei ci să se unească cu dânsele şi cu toţi pentru apărarea comună în conformitate, mai ales, cu doctrina L.A.N.C.“1.

Eforturile lui A.C. Cuza în vederea creării aşa-numitului „cuzism maghiar“ au fost zadarnice întrucât antisemitismul în rândul minorităţii maghiare în Transilvania a fost relativ scăzut. În orice caz, el nu s-a ridicat la nivelul dorit de şeful L.A.N.C. Alta va fi colaborarea cuziştilor cu elementele antisemite din rândul minorităţii germane transilvănene după venirea la putere a naziştilor în Germania, în 1933.

Dominat de antisemitism, A.C. Cuza a elaborat teorii aberante la adresa evreilor care locuiau în România interbelică. Astfel, în articolul intitulat Ce este problema jidănească? Cum poate fi ea rezolvată, profesorul ieşean îi considera pe evrei ca un popor satanic care ar avea ca misiune pe pământ înfăptuirea împărăţiei luciferice prin exterminarea popoarelor creştine: „Problema jidănească este parazitismul universal al jidanilor ca naţiune fără teritoriu suprapusă celorlalte naţii care se apără pe teritoriul lor… parazitismul jidănesc universal este parazitism de rasă consacrată ca religie… Religia jidănească este bazată, în adevăr, pe dogma legământului pe care l-a încheiat Iehova cu jidanii ca popor ales de dânsul ca să-i fie lui naţiune sfântă cu jertfirea, robirea şi uciderea celorlalte naţii care nu i se închină pentru ca el să se sfinţească astfel pe întregul pământ“2. De altfel, în scrierile sale cu caracter religios A.C. Cuza era de părere că „religia Satanei este religia jidanilor. Religia lui Dumnezeu este religia lui Iisus“3.

Animat de ură pătimaşă împotriva evreilor, A.C. Cuza ajungea să combată căsătoriile mixte între români şi evrei declarând că acestea „corcesc rasa românească nimicind toate calităţile ei“, în timp ce botezul evreilor era considerat că „niciodată nu este sincer, pornit din cuget curat şi din evlavie creştină […] e numai o profanare a tainei botezului“4.

La întrunirea L.A.N.C. din 27 iunie 1929, A.C. Cuza declara în faţa a 300 de participanţi: „Când vom lua în mâinile noastre conducerea ţării, vom veni în primul rând cu un decret-lege pentru scoaterea jidanilor din armată. Apoi vom fi semnat imediat decretul lege pentru eliminarea lor din funcţiile publice. Toate acestea împreună cu alte măsuri imediate, se vor petrece în mai puţin de 24 de ore“. El aducea

1 Ibidem, an VII, nr. 7 din 10 februarie 1929, p. 1. 2 Ibidem, nr. 38 din 15 septembrie 1929, p. 1. 3 Ibidem, nr. 16 din 15 aprilie 1928, p. 1. 4 Ibidem, nr. 44 din 27 octombrie 1929, p. 1.


ca exemplu al acţiunii sale pe Kemal Atatürk care „a scos pe străini din armată şi pe greci din Asia Mică unde locuiau de veacuri“1.

După 1930 se constată o schimbare de atitudine a L.A.N.C. faţă de comunitatea iudaică în sensul înlăturării principiului numerus clausus în favoarea principiului numerus nullus. Astfel, ziarul „Apărarea Naţională“, făcând o analiză asupra proble-melor minorităţilor ajungea la concluzia că „numerus nullus e singura formulă ce poate opune cu succes neamul nostru invaziei jidăneşti […] Prin numerus nullus se înţelege o Românie fără nici un jidan“2. Din nou, cuziştii respingeau categoric ideea ca membrii comunităţii iudaice din România să fie consideraţi o minoritate etnică: „noţiunea de minoritate etnică implică o îndelungată legătură cu pământul, o comunitate de interese superioare cu populaţia majoritară. Ce legătură au însă cu pământul şi cu poporul românesc sutele de mii de jidani care ne-au invadat graniţele după război“3.

Soluţionarea „problemei evreieşti“ era în viziunea L.A.N.C. înlăturarea completă a acestei comunităţi din România. În sensul acestei idei, liderii L.A.N.C. cereau direct şi în mod imperios deportarea elementului evreiesc din ţară şi chiar din Europa. Singura problemă nerezolvată era unde anume? Dacă vicepreşedintele L.A.N.C. Nicolae Paulescu declara ziarului maghiar „Pesti Naplo“ că „sunt sionist în înţelesul adevărat al cuvântului întrucât doresc ca jidanii să se stabilească în Palestina“4, A.C. Cuza era de părere că „Palestina nu e a jidanilor nici nu va putea fi niciodată a jidanilor“5. De asemenea, şeful L.A.N.C. protesta faţă de zvonurile referitoare la o presupusă propunere a guvernului britanic ca Uganda să fie colonizată cu evreii din Europa. A.C. Cuza propunea ca aceştia să fie deportaţi în … Patagonia: „Uganda este un ţinut fertil şi are o climă foarte bună încât e chiar păcat să ajungă pe mâna jidanilor. Noi i-am trimite în Patagonia ca să fie cât mai departe“6. Astfel era de părere profesorul ieşean că poate rezolva aşa-zisa problemă evreiască.

*** Problema minorităţilor a fost în centrul atenţiei Ligii Apărării Naţionale Creştine

încă din momentul apariţiei sale în viaţa politică a României. Acest fapt s-a datorat în special antisemitismului promovat de această formaţiune politică. Respingând categoric ideea ca evreii ce locuiau în România să fie consideraţi o minoritate etnică sau religioasă, liderii cuzişti şi-au orientat atenţia spre minorităţile etnice creştine. Programul cuzist se pronunţa pentru acordarea de libertăţi şi drepturi numeroase acestora în speranţa identificării elementelor antisemite din rândul lor. Această strategie era în primul rând opera lui A.C. Cuza care în anii interbelici a depus stăruitoare eforturi în vederea coalizării popoarelor europene împotriva evreilor. Existenţa unor formaţiuni politice antisemite în Germania şi Ungaria l-a determinat pe A.C. Cuza să iniţieze contacte personale cu liderii acestora, în acest scop deplasându-se personal la Nürnberg şi Budapesta şi să adopte o poziţie favorabilă minorităţilor germană şi maghiară din România. Atitudinea favorabilă faţă de minorităţile etnice 1 Ibidem, an VIII, nr. 13 din 29 iunie 1930, p. 2. 2 Ibidem, an IX, nr. 11 din 5 aprilie 1931, p. 1. 3 Ibidem. 4 Ibidem, nr. 10 din 17 ianuarie 1926, p. 2. 5 Ibidem, nr. 3 din 29 noiembrie 1925, p. 3. 6 Ibidem.


creştine din România a L.A.N.C. trebuie înţeleasă în primul rând prin prisma duşmăniei îndreptate împotriva minorităţii iudaice. Antisemitismul, şi în acest domeniu, era punctul central de abordare a problematicii.

Consideraţii privind relaţia stat-culte minoritare în România interbelică

Virgil PANĂ

Abstract

Considerations Upon the Relation Between State and Worship Minorities in Interwar Period in Romania

The author is analysing the relationship of the Romanian State with the churches

owned by the ethnical minorityes, especially the situation in Transilvanya, a united province with Romania, presenting a special issue appart from the other historical regions, raised both by the big number of non-orthodoxe cults, and by theyr diversity. The study can be divided in two different segments. The first part is stressing out on the juridical-constitutional and legislative frame, which made possible the integration of these cults in the cultural-spiritual life of united Romania after 1918. The second part is dealing with the matherial situation of the worship minorities compared to the Orthodoxe Church, at the moment of the Big Union and the evolution of this along the analysed period stressing out upon the matherial supply, generously offered by the Romanian State to all the churches on its territory, according to legal terms.

Una dintre consecinţele realizării României întregite, a fost şi apariţia unei

delicate probleme confesionale, pe care statul român a fost nevoit să o rezolve cu multă diplomaţie şi fermitate, în acelaşi timp.

Regatul României, în care Biserica Ortodoxă fusese biserică naţională, s-a aflat, după Unire, în prezenţa unui număr de opt culte (fără a-l socoti şi pe cel ortodox), precum şi a numeroase asociaţii religioase, care, toate, cereau cu insistenţă să li se acorde drepturile de care beneficiaseră în fostele imperii dispărute.

Consideraţii privind relaţia stat-culte minoritare în România interbelică 125

Tabel nr. 1 Raportul numeric al cultelor religioase după Marea Unire1

LA NIVELUI ÎNTREGII ŢĂRI LA NIVELUL TRANSILVANIEI

Cultul % Cultul % Ortodox 72,2 Ortodox 38,9 Greco-catolic 7,3 Greco-catolic 22,0 Catolici de rit latin 6,6 Romano-catolici 15,9 Reformaţi(calvini) 3,9 Reformaţi 12,1 Luterani 2,2 Luterani 4,8 Unitarieni 0,4 Unitarieni 1,2 Izraeliţi 5,5 Izraeliţi 5,1 Mahomedani 0,9 Diverşi 1,0

Total 100 Total 100 O situaţie mai clară şi mai concludenţă, pentru analiza statistică, o oferă primul

recensământ al populaţiei României unite, din 1930, conform căruia credincioşii cultelor minoritare reprezentau 27,74 % din întreaga populaţie a ţării, iar dintre aceştia, 82,32% se aflau în Transilvania. Astfel că, dacă în Vechiul Regat proporţia numerică a majoritarilor faţă de minoritarii confesionali fusese de 11:1, în noul stat român acest raport scăzuse la 4:12

În această situaţie, chestiunea de importanţă deosebită pentru evoluţia vieţii spiritual-religioase şi implicit a noului stat român, în ansamblul său, era armonizarea regimului juridic al cultelor religioase de pe noul său teritoriu.

Integrarea cultelor minoritare în viaţa cultural-spirituală a României interbelice s-a realizat printr-un compromis între diferitele concepţii de organizare, prezente în provinciile alipite şi în Vechiul Regat.3 În general, a fost adoptat regimul juridic al

1 Valer Moldovan, Le nouveau régime des cultes en Roumanie, în „Revue de Transylvanie“, tom I,

1934-1935, nr.1, p. 292. 2 Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. II, pp. XXIV-XXVII. 3 În Bucovina, situaţia de drept a cultelor a fost fixată, în principiile ei fundamentale, prin art. 14-

16 ale Constituţiei austriece (Staatsgrundgesetz) de la 21 decembrie 1867 şi precizată mai amănunţit prin legea interconfesională din 25 martie 1868, iar condiţiile pentru recunoaşterea cultelor noi au fost stabilite prin legea de la 28 mai 1874; în Transilvania, în afară unor dispoziţiuni de pe timpul când această provincie era principat autonom, regimul cultelor a fost fixat prin legile maghiare XX 1848, LIII 1868, XLIII-1895 şi XXXII-1894; în Basarabia, regimul diferitelor culte este stabilit şi el prin o mulţime de decrete şi ordonanţe speciale; în Vechiul Regat, numărul credincioşilor neortodocşi fiind foarte mic şi mare parte din ei nefiind nici cetăţeni români, nu a fost necesară o lege specială, care să determine mai de aproape un regim al cultelor existente aici, pe lângă cel ortodox. Astfel, legiuitorul s-a mulţumit cu fixarea în articolul 21 al vechii Constituţii din 1866 a principiului libertăţii cultelor între marginile ordinei publice şi bunelor moravuri şi să decreteze, în articolul 7, că diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituia în România o piedică spre a dobândi drepturile politice şi civile şi a le exercita.(vezi mai în detaliu, Marcel Ştirban, Problema Reglementării Regimului General al Cultelor (1922-1928). Etape, Proiecte, Probleme în litigiu, history-cluj.ro/Istorie/anuare/2002/.

126 Virgil Pană

Ungariei antebelice, statul român angajându-se să respecte autonomia şi egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor.1

Prin articolul 8 din Constituţia anului 1923, se proclamau drepturi autonome de organizare religioasă pentru toate minorităţile confesionale, nu numai pentru comunităţile secuilor şi saşilor din Transilvania, aşa cum prevedea art. 11 din Tratatul minorităţilor.2

Reglementarea relaţiilor statului cu biserica s-a realizat într-o anumită ordine de priorităţi. În prima etapă, statul român a trebuit să găsească o formulă prin care să realizeze o construcţie unică la nivelul Bisericii Ortodoxe, căreia îi aparţinea marea majoritate a românilor, întreprindere deloc facilă având în vedere faptul că, până la Unire, organizaţia acesteia cunoscuse trei regimuri politice şi administrative diferite. Până în 1918, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat fusese biserică de stat, chestiunile sale administrative şi patrimoniale fiind rezolvate de Ministerul Cultelor, iar înalţii prelaţi fiind aleşi de către Corpurile legislative. Ortodocşii români din Basarabia fuseseră înglobaţi în marea biserică rusă. Doar, bisericile ortodoxe din Bucovina şi Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei şi Banatului cunoscuseră o organizare având la bază principiul autonomiei înscris în Statutul organic şagunian al bisericilor ortodoxe din Transilvania şi Banat, de la 1868, pe care legiuitorul român l-a preluat, considerându-l o fericită conciliere între prescripţiile canonice privind drepturile şi privilegiile înaltei ierarhii clericale şi noile cerinţe ale unui constituţionalism modern, bazat pe un sistem democratic de organizare şi eligibilitate, adaptat la toate segmentele structurii organizatorice.3 După Unire, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a consimţit să rupă legăturile sale tradiţionale cu statul, devenind biserică autonomă, fapt consfinţit prin Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, art. 4, promulgată la 6 mai 1925. Prima lege unitară de funcţionare a Bisericii Ortodoxe din România întregită proclama şi dreptul de participare al laicilor la reglementarea, conducerea si administrarea chestiunilor bisericeşti, cu excepţia celor dogmatice si spirituale. Principiul autonomiei înscris în acest act juridic a fost aplicat, apoi, la toate cultele istorice din România, aşa cum este înscris în Legea pentru regimul general al cultelor, din 12 aprilie 1928, art. 12.4 Autonomia cultelor istorice implica trei mari categorii de atribuţii şi drepturi: 1. organizaţiile cultelor erau prin lege persoane juridice fără capacitatea, însă, de a dobândi şi conserva bunuri

1 Principiile fundamentale ale regimului juridic al cultelor minoritare din România interbelică au

fost înscrise, pe rând, în Rezoluţia de la Alba Iulia (“Egalitate juridică şi autonomie confesională completă pentru toate confesiunile din stat”- cap.III, punctul 2), în Tratatul pentru protecţia minorităţilor etnice, semnat de România la 9 decembrie 1919 (“Supuşii români aparţinând minorităţilor etnice de religiune sau de limbă, se vor bucura de acelaşi tratament şi de aceleaşi garanţii de drept ca şi ceilalţi supuşi români etc. – art. 9) şi în Constituţia din anul 1923 (“Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului”- art.22)

2 Art. 11 din amintitul tratat stipula că: „România primeşte să dea, sub controlul statului român, comunităţilor secuilor şi saşilor din Transilvania, autonomia locală în ceea ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare."

3 Valer Moldovan, op. cit., p. 290. 4 Vezi „Monitorul Oficial”, nr. 89 din 22 aprilie 1928 sau C. Hamangiu, Codul general al

României, vol. XV-XVI, pp. 1039-1047.


mobile sau imobile (art.11); 2. Cultele îşi puteau crea, administra şi controla instituţii culturale cât şi instituţii speciale necesare formării propriului cler (art. 14 şi 15); 3. cultele aveau dreptul să-şi nominalizeze atât şefii cât şi personalul bisericilor. În cazul catolicilor, numirea arhiepiscopului mitropolitan şi a episcopilor era rezervată Sfântului Scaun, dar, înainte de a-şi ocupa funcţiile, aceştia trebuiau să obţină agrementul regelui României şi să depună jurământul de fidelitate faţă de persoana sa şi faţă de constituţia ţării (aspect prevăzut şi în Concordatul cu Vaticanul, art. 15). Dreptul statului de a fi sau nu de acord cu nominalizarea înalţilor prelaţi ai cultelor atingea deja a doua caracteristică a sistemului de reglementare a raporturilor sale cu confesiunile de pe teritoriul său, respectiv dreptul de supraveghere şi control, care se manifesta sub diverse forme: a. controlul politico-juridic, conform căruia toate cultele aveau obligaţia de a-şi pune în concordanţă statutele de organizare cu dispoziţiile legii cultelor; aprobarea nu avea alt scop decât constatarea absenţei din statute a dispoziţiilor contrare legii;1 b. controlul de natură administrativă şi culturală care se referea, îndeosebi, la obligaţia cultelor de a se conforma legilor generale ale învăţământului de stat pentru toate instituţiile lor culturale, cât şi în ceea ce priveşte programele de studii şi calificarea corpului didactic; instituţiile speciale pentru formarea clerului rămâneau în supravegherea proprie a organismelor de cult, ingerinţa statului limitându-se la inspectarea unor materii de învăţământ prevăzute de lege, respectiv istoria, literatura română şi constituţia ţării; Ministerul Cultelor avea dreptul de a delega un reprezentant la examenele de echivalenţă la care erau supuşi candidaţii ale căror titluri teologice fuseseră obţinute în străinătate;2 c. controlul financiar, care se referea la folosirea şi destinaţia subsidiilor pe care statul le acorda ca ajutor pentru întreţinerea instituţiilor de cult, în cazul în care cultele solicitante făceau dovada că nu dispuneau de venituri suficiente; aceste ajutoare se acordau în funcţie de numărul credincioşilor cetăţeni români ai cultului în raport cu populaţia totală a ţării, cu situaţia materială şi cu nevoile sale reale (art. 29 din Legea pentru regimul general al cultelor)3.

În afara principiului de autonomie şi al celui de control al statului, Legea cultelor din 1928 a introdus şi pe al treilea, respectiv cel al egalităţii de tratament pentru toate cultele, care nu contravenea mult discutatului articol 22 din Constituţia anului 1923, conform căruia Biserica Ortodoxă era considerată biserică dominantă, iar Biserica Română unită avea drept de prioritate asupra celorlalte culte. În cazul Bisericii Ortodoxe, trebuie subliniat că ne aflăm în faţa unei formule fără nici un conţinut juridic, ea neavând o situaţie privilegiată în detrimentul celorlalte culte. Era vorba doar de o distincţie pur onorifică, aceea de a celebra serviciile divine cu ocazia anumitor sărbători naţionale, dat fiind faptul că ortodoxia era credinţa imensei

1 Legea Regimului general al cultelor , din 12 aprilie 1928, art. 41. 2 Ibidem, art.15. 3 În baza art. 21 din Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, Ord. nr. 170 al

Ministerului Cultelor, din 30 octombrie 1926, stabilea că maximum de parohii necesare pentru un protopopiat subvenţionat de stat trebuia să fie de 25 sau, în cazuri speciale de 20 de parohii, iar Legea regimului general al cultelor , art. 33, stipula că „pentru a putea obţine ajutor de la stat în scopul susţinerii clerului slujitor, parohiile sau comunităţile ce se vor înfiinţa de aici înainte trebuie să aibă cel puţin 400 de familii în comunele urbane şi 200 în comunele rurale”.

128 Virgil Pană

majorităţi româneşti. Regimul cultelor din România nu a recunoscut nicio biserică drept oficială, în concepţia sa statul fiind, mai degrabă, interconfesional, poziţionându-se la distanţă de toate confesiunile pe care trebuia să le trateze în egală măsură.1

În perioada anilor 1926-1928, guvernele româneşti au lucrat la reglementarea legislativă a regimului cultelor minoritare, în spiritul principiilor de suveranitate şi de edificare a societăţii democratice, precizate în prima constituţie a României întregite.2 Dată fiind complexitatea şi dificultatea problemei, iniţiatorii proiectului au solicitat, încă din 1925, opinia tuturor cultelor religioase.3 Demnă de amintit, în acest context, este afirmaţia lui Gyárfás Elemér, reprezentantul politic al tuturor minoritarilor confesionali din România, care declara, că, de la intrarea lor în viaţa publică a României, au găsit întotdeauna, la Ministerul Cultelor, ascultare şi bunăvoinţă faţă de cererile lor şi îndeosebi la alcătuirea legii în discuţie.4 Cei consultaţi au solitat o libertate şi o autonomie deosebit de extinse în raport cu statul, aducându-se argumente teologice şi istorice în sprijinul acestora, între care respectarea trecutului şi a drepturilor câştigate se constituiau, în opinia acestora, în adevărate izvoare de drept.

Regimul cultelor din România a rezolvat şi problema autonomiei culturale şi religioase înscrisă în Tratatul minorităţilor, întrucât această chestiune nu se restrângea la un spaţiu delimitat, putând fi extinsă la nivel regional, în ceea ce priveşte crearea unor instituţii culturale şi chiar provinciale, în ceea ce priveşte, de pildă, episcopiile. Această autonomie s-a încadrat într-una culturală mult mai extinsă, deoarece instituţiile amintite puteau, la rândul lor, să înfiinţeze alte instituţii culturale sau de caritate. Drept urmare, s-a considerat că problema autonomiei culturale a comunităţilor maghiare şi germane nu necesita o rezolvare prin includerea sa într-o lege specială a minorităţilor, din moment ce era cuprinsă în Legea regimului general al cultelor. Noul regim al cultelor a fost extins la nivelul întregii ţări, fiind aplicat şi cultelor minoritare din Vechiul Regat, care, până la punerea în aplicare a legii, au avut un regim de exteritorialitate.5

Înainte de a aborda relaţiile statului român cu Vaticanul, trebuie precizat faptul că respingerea unor asemenea demersuri de către societatea românească se datora, în primul rând, situaţiei în care se aflaseră românii ortodocşi din Transilvania, Bucovina, Banat şi celelalte regiuni româneşti aflate sub ocupaţia unor regate şi imperii catolice,

1 Valer Moldovan, op. cit., p. 295. 2 Vezi în acest sens, Constantin Schifirneţ, Biserică, stat şi naţiune. Studiu introductiv, în Biserica

noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul Legii Cultelor, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, p.V-XXXII.

3 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Al. Lapedatu, dosar În problema Legii Cultelor, 1926, vol.XX (apud Constantin Schifirneţ, op. cit., p.VII).

4 Vezi Biserica noastră şi cultele minoritare, p.125 5 Art. 6 din Legea Regimului General al Cultelor, din anul 1928, preciza că “jurisdicţia autoriăţilor

religioase ale cultelor din ţară nu se putea extinde în afara teritoriului statului român, aşa cum nici autorităţile religioase ale cultelor din străinătate nu puteau exercita vreo jurisdicţie pe teritoriul statului român”. Pentru Biserica Romano-Catolică şi cea Greco-Catolică, Concordatul cu Vaticanul, din 1927, dădea posibilitatea acestora, prin art. 3, de a încheia cu Papa acorduri speciale, conform principiilor lor dogmatice şi juridico-canonice, acorduri care trebuiau aprobate de corpurile legiuitoare din România.


a statutului de tolerat al Bisericii Ortodoxe, asociate cu politica sistematică de catolicizare şi maghiarizare, cu toate consecinţele ce au decurs de aici pe plan politico-naţional, economic, social-cultural, realităţi care au lăsat răni adânci şi dureroase în conştiinţa colectivă a românilor. După Unire, lucrurile s-au aşezat greu, iar mentalul colectiv nu s-a schimbat atât de repede. Aşa se explică de ce, în perioada interbelică, sentimentul dominant, în special în Transilvania, a fost acela de respingere a tot ceea ce însemna conciliere în relaţiile cu Sfântul Scaun, care, la rândul său încerca să ţină seama de noile realităţi politice din Europa Centrală, dar, în acelaşi timp să găsească mijloace şi metode pentru a-şi păstra vechile privilegii şi influenţe. Imediat după război, Scaunul papal demarează reconstrucţia unei teocraţii extinse treptat în toată lumea, gata să folosească orice oportunitate pentru a intra în legătură cu toate statele, indiferent de caracteristicile regimului politic, plasând noi bastioane catolice în spaţiul ortodox desprins din imperiile multinaţionale defuncte. Politica omniprezenţei s-a impus printr-o serie de concordate cu motivaţie religioasă, prin care Papa Pius XI (1922-1939), îndeosebi, realizează o capodoperă de înaltă şcoală diplomatică în vederea unei „restauraţii” mai ample. Odată cu ţelul pe deplin spiritual, de a conduce din nou întreaga umanitate către principiile creştine emanate dinspre tronul lui Petru, se realizează, în mod inexorabil, reafirmarea unei suveranităţi pământeşti a papalităţii, prin concesii şi privilegii care confereau siguranţa economică a instituţiilor ecleziastice catolice.1 În această situaţie, elita intelectuală ortodoxă românească din sferele universitare, academice dar şi bisericeşti s-a îndepărtat în măsură apreciabilă de spiritul obiectiv ştiinţific în abordarea şi tratarea relaţiilor statului român modern cu Statul papal, relaţii dictate, în general, de realism şi interese naţionale.2

Reglementarea juridică a cultului catolic, fusese deja definită prin amintitul Concordat, încheiat între guvernul român şi Vatican, la 10 mai 1927, act diplomatic care privea toate riturile acestui cult (respectiv cel bizantin, latin şi armean).3 Drept consecinţă, Papa, care, înainte de încheierea acestei înţelegeri, fusese doar conducătorul spiritual al unei minorităţi religioase de o relativă importanţă în România, după această dată devenea şeful ierarhic al uneia dintre bisericile româneşti cu „întâietate” recunoscută faţă de celelalte culte (respectiv confesiunea greco-catolică). În această situaţie, statul român se afla într-o evidentă dificultate, situându-se, pentru prima oară, pe poziţia de a trata cu marea putere spirituală pe care o reprezenta Sfântul Scaun, a cărei poziţie, aşa după cum o defineau şi doctrinarii săi, era esenţialmente militantă şi universalistă.4 În condiţiile în care analiştii acestor

1 Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Bucureşti, Editura BICALL, 2002, pp. 816-817. 2 Vezi, în acest sens: Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică,

Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2004; Adela Herban, România –Vatican. 1920-1940, Deva, Ed. Călăuza, 2002; România-Vatican. Relaţii diplomatice, vol. I, 1920-1950, Coord. Preda Dumitru, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003.

3 Lege pentru ratificarea Concordatului cu Sfântul Scaun din 12 iunie 1929, votată împreună cu Concordatul şi adresele anexate, votate de Senat în şedinţa din 25 mai 1929 şi de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 mai 1929, promulgată cu decret nr. 1842/1929, publicată în”Monitorul Oficial”, nr. 126 din 12 iunie 1929; C. Hamangiu, op. cit., vol. XVII, pp. 521-526.

4 “În lărgime ca şi în profunzime – scria Georges Goyau – aspiraţiile bisericii sunt imense. Ea vrea să se întindă până la limitele pământului cunoscute şi să pătrundă în cele mai intime părţi ale

130 Virgil Pană

concordate (până la data amintită, încheiaseră asemenea acorduri: Letonia, în 1922, Bavaria şi Polonia, în 1925 şi Lituania, în 1927) considerau aceste demersuri drept „o nouă protecţie a minorităţilor”1, statul român, ca de altfel şi celelalte amintite, a găsit oportun şi util să trateze cu conducătorul suprem al Bisericii Catolice, definindu-i acesteia drepturile în România şi limitându-i, astfel, acţiunea.

Înainte de a analiza consecinţele pe care le-a avut această convenţie dintre Vatican şi statul român, nu lipsită de interes este menţiunea că dezagrementele şi uneori conflictele ulterioare s-au născut şi din anumite vicii formale ale concordatelor. Act diplomatic, prin excelenţă, concordatul, de cele mai multe ori în redactare romano-catolică, uzează de un limbaj aparent suplu, capitolele necontroversate fiind exprimate în formule directe şi precise, iar cele controversate sau asupra cărora partea laică ar fi mai sensibilă, fiind construite pe ambiguităţi şi echivoc. Unele formulări contractuale, în aparenţă limpezi, juste şi convenabile, sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice şi interpretate, ulterior, în funcţie de aceste trimiteri, exprimă tocmai contrariul. În unele cazuri, guvernele contractante, cum este şi cazul celui român, fie n-au avut răgazul, fie n-au avut specialişti pregătiţi pentru a studia complet trimiterile condiţionate sau termenii echivoci, sau pentru a analiza textul unui concordat în lumina doctrinei catolice, ca întreg. Doar aşa se explică faptul că, ulterior, aceste guverne au conştientizat că au fost „păcălite” de abilitatea verbală a Vaticanului, ceea ce a condus la negocieri suplimentare sau la denunţarea actului. Concordatul încheiat cu România a uzat din plin de asemenea modalităţi de redactare, ceea ce l-au determinat pe Nicolae Titulescu ca, după încheierea sa, să ceară Vaticanului o seamă de „declaraţii interpretative”, menite să înlăture echivocurile din redactarea textului, echivocuri evident defavorabile statului român.2

Beneficiarul direct al Concordatului din 1927 a fost Statusul romano-catolic ardelean, o organizaţie catolică maghiară, cu caracter mai mult laic, care, vreme de aproape patru secole şi-a revendicat drepturile de proprietate şi administrare a unor imense bunuri materiale de pe teritoriul Ardealului, respectiv patrimoniul Fondului academic regesc de studii, Fondului de stipendii ardelean, Fondului religionar ardelean, Fondului orfelinatului theresian, precum şi ale altor fonduri publice destinate sprijinirii instituţiilor de cultură.

Istoria acestei organizaţii, destul de puţin prezentă în literatura istorică românească, începe în secolul al XVI-lea, într-o epocă de declin temporar al catolicismului din Transilvania, în perioada de avânt vertiginos al Reformei religioase, moment în care episcopatul catolic încetează de a mai exista o bună perioadă de timp. Atunci ia fiinţă asociaţia laică a Statusului catolic care-şi asuma sarcina de a administra afacerile bisericeşti, mai ales pe cele economice, gestionate, până atunci, de prelaţii catolici. După anexarea Transilvaniei la Austria (1691), religia

sufletului omenesc. Aceasta e misiunea sa şi deci, în consecinţă, acesta e dreptul său” (E.A.Poulopol, Observaţii privitoare la încheierea unui Concordat cu Sfântul Scaun, în “Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, VII, 1928, nr. 3-4, p. 524).

1 R. Ruzé, À propos de trois derniers Concordats, în “Revue de Droit International”, 1926, nr. 3, p. 39.

2 A se vedea, în acest sens Adresa Ministrului Afacerilor străine, din 20 iulie 1928, în C.Hamangiu, op. cit., vol. XVII, pp. 525-526.


catolică este decretată religie de stat şi se reînfiinţează episcopatul, care este repus în drepturile sale anterioare desfiinţării. În această situaţie, Statusul devine un simplu auxiliar al guvernului austriac şi colaborator al acestuia în opera de catolicizare. În 1773, după două secole de existenţă în Ardeal, papa Clement al XIV-lea desfiinţează ordinul iezuiţilor, care, la rândul lor, primiseră, din partea lui Ştefan Báthory, principe al Transilvaniei (1571) şi rege al Poloniei (1575), administrarea mai multor averi destinate să susţină existenţa şi activitatea Colegiului iezuit din Cluj, cât şi alte iniţiative educative ale Contrareformei în principat1. Ca urmare, împărăteasa Maria Tereza confiscă, pe seama statului, bunurile acestora, încredinţându-le spre administrare, unui organism anume constituit denumit Comisia catolică, situaţie care durează până în 1848. Odată cu alipirea Ardealului la Ungaria şi după ce religia catolică îşi pierde caracterul de stat, elementul laic din Ardeal încearcă să profite din nou de împrejurare şi să reînvie Statusul, cu scopul de a lua în stăpânire bunurile administrate de amintita comisie. În 1864, deputaţii catolici din Dieta Transilvaniei cer guvernului ca aceste averi să treacă asupra Statusului. Sub această presiune politică, guvernul desfiinţează efectiv Comisia catolică şi hotărăşte ca bunurile respective să fie administrate cu „influenţa” Statusului catolic şi cu respectarea dreptului de patronaj şi inspecţie al regelui apostolic. Aceasta însemna că averile erau considerate proprietate a statului, iar administrarea lor urma să fie făcută de Biserică.

Pentru a se înţelege geneza, decăderea şi reînvierea acestei asociaţii pe parcursul a patru veacuri de istorie, trebuie subliniat faptul că unul dintre principiile de bază în organizarea şi funcţionarea Bisericii Romano-Catolice a fost clericalismul exclusivist, în virtutea căruia mirenii au fost ţinuţi departe de viaţa şi organizarea propriu-zisă a Bisericii, fiind folosiţi doar când situaţia o impunea. Pe de altă parte, ierarhia catolică fiind considerată servanta fidelă a papei, devine uşor de înţeles de ce, sub dominaţia austro-ungară, Vaticanul nu a recunoscut niciodată Statusul catolic şi nu a intervenit în favoarea lui.

Alta a fost, însă, situaţia în condiţiile politice ale României întregite. În faţa unui oponent comun, Statul român de religie ortodoxă, care îşi revendica drepturile lui legitime, ca succesor al fostei monarhii, înaltul cler catolic se va coaliza cu laicii, iar Vaticanul va interveni direct şi va certifica existenţa şi funcţionarea Statusului, dând astfel o dublă lovitură: va câştiga drept de folosinţă asupra unor averi făcute cadou, în ultimă instanţă, de către statul român, în favoarea cultului catolic latin, pe de o parte, şi va încuraja acţiunea catolică şi indirect pe cea revizionistă maghiară în România interbelică, pe de altă parte.

După zece ani de tratative, la 30 mai 1932, se încheia Acordul de la Roma2, semnat de cardinalul Pacelli în numele Papei Pius al XI-lea şi de Valer Pop, în numele regelui Carol al II-lea. Prin acest acord, al cărui artizan a fost Nicolae Iorga, după cum

1 Pentru perioada lui Ştefan Báthory vezi: Rodica Ciocan, Étienne Báthory, prince de Transylvanie,

roi de Pologne, et les roumains, Bucarest, 1939, *** Étienne Báthory, roi de Pologne, prince de Transylvanie, Krakow, 1935, Makkai László, Stefan Báthori, Krakow, 1961.

2 C. Hamangiu, op. cit., vol. XX, pp. 637-639.

132 Virgil Pană

singur a mărturisit-o1, în calitatea sa de prim ministru şi în acelaşi timp ministru al cultelor, Statusul se transforma în „Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia” (art. 1 din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul între Sf. Scaun şi guvernul Român), cu drept de administrare a averilor ce-i reveneau dobândind şi personalitate juridică, la fel ca şi celelalte organizaţii amintite de art. IX al Concordatului. Mitropolitului catolic de la Bucureşti i se conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor; acelaşi drept îl avea şi statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat. În felul acesta, guvernul român renunţa de bună voie, sub presiunea Vaticanului, la o avere cuprinsă între 80 de milioane lei, după estimarea lui Adalbert Turoczi, contabilul şef al Statusului, şi un miliard lei, după socotelile deputatului I. Al. Vasilescu-Valjean.

Exemplul cel mai grăitor privind exprimarea echivocă inserată în acordul cu Scaunul Papal l-a constituit textul art. IX din Concordat2, având ca subiect situaţia bunurilor aflate în posesia bisericilor, care făceau obiectul acestui acord, bunuri care, conform acestui text, urmau să intre, în ultimă instanţă, în proprietatea Scaunului Papal, conform doctrinei bisericii catolice, considerată o societate de drept divin, cu personalitate juridică ca atare, pe când celelalte segmente din structura sa de organizare o primeau de la aceasta, conform canoanelor 100 şi 1499 ale Codului canonic, promulgat în 1917. În situaţia în care statul român recunoscuse personalitatea juridică a bisericii catolice ca instituţie, dacă s-ar fi întâmplat ca aceasta să dispară din România, întreaga sa avere ar fi trecut, în ultimă instanţă, în patrimoniul Sfântului Scaun. Pentru a se evita această situaţie, în urma dezbaterilor parlamentare care au avut loc cu ocazia ratificării Concordatului, s-a convenit ca, în afară de episcopii, parohii, protopopiate şi celelalte organizaţii canonice legal constituite, Biserica Catolică mondială, ca atare, să nu facă uz în România de personalitatea sa juridică, aşa cum prevedeau legile sale canonice, hotărâre acceptată de Sfântul Scaun.3

Relaţia dintre statul român şi cultele istorice care-şi desfăşurau activitatea pe teritoriul său nu s-a limitat doar la afişarea unui cadru constituţional şi juridic corespunzător standardelor europene ale vremii, ci s-a concretizat şi printr-un sprijin financiar acordat atât bisericilor româneşti cât şi celor minoritare, în egală măsură, 1 Să ne închidem în noi înşine, în “Neamul românesc”, nr. 116 din 19 mai 1940, p. 1; vezi şi

Dictatură şi monarhie, Sibiu, 1944, pp. LV-LVII sau Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, pp. 283-289.

2 “Statul recunoaşte Bisericii Catolice, reprezentată prin legitimile ei autorităţi ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun al ţării. În consecinţă, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, starostiile, abaţiile, episcopiile, mitropoliiile şi celelalte organizaţii canonice şi legal constituie sunt persoane juridice, iar deplina proprietate a bunurilor lor de orice natură ar fi, este garantată de către stat, Bisericii catolice, reprezentată prin legitimile ei autorităţi ierarhice, conform constituţiei Regatului.”

3 În scrisoarea de răspuns a Papei, din 22 octombrie 1928, se sublinia că “acest articol e foarte limpede în termenii săi şi în substanţă. În consecinţă, dacă guvernul declară că în urma discuţiilor din parlament sau la orice altă ocaziune, în virtutea acestui articol, Biserica Catolică în România, în afara organizaţiilor enumerate la art. IX nu va putea exercita personalitatea sa juridică privitoare la posesiunea bunurilor, Sfântul Scaun, din partea sa, declară că nu va ridica obiecţiuni” (vezi Statutul catolic ardealean şi Acordul de la Roma, Cluj, 1933, p. 44, sau C. Hamangiu, op. cit. p. 526-527).


fapt care a determinat progrese remarcabile în opera spirituală şi caritabilă a acestora. „Statul român – declara în Parlamentul României, în 16 decembrie 1926, Vasile Goldiş, ministrul Cultelor şi Artelor – va da sprijinul său material tuturor confesiunilor din ţara aceasta. Nu pe baza drepturilor istorice, care nu există şi nici nu pot să existe în concepţia modernă a civilizaţiunii mondiale, care nu recunoaşte privilegii, care au să treacă în muzeul antichităţilor sociale, nici pe baza drepturilor statornicite prin tratatul de la Paris, din 9 decembrie 1919, care, în art. 10, dispunea ca minorităţilor etnice de limbă sau religie să li se afecteze prin bugetul statului, în egală măsură echitabilă, sumele cuvenite în scop de educaţie, de religiune sau binefacere /.../ nici pe baza legilor ungureşti, austriace ori ruseşti, ci pentru că sufletul românesc este larg, primitor, afară din cale de tolerant şi mai presus de toate iubitor de dreptate.”.1

În momentul Unirii, situaţia economică a bisericilor aparţinând minoritarilor din Transilvania, îndeosebi, era mult superioară celor ortodoxe, primele posedând terenuri de cultură agricolă ataşate episcopiilor şi parohiilor, case parohiale şi alte imobile, fonduri de binefacere şi diverse fundaţii. În mod deosebit, cultul romano-catolic latin fusese susţinut de către statul ungar cu vaste domenii agricole. Astfel, conform unei statistici, întocmită de Ministerul ungar al Agriculturii, în 1895, domeniile ecleziastice din Ungaria antebelică reprezentau 1.711.507 iugăre, adică aproape un milion de hectare. În jur de 600.000 de iugăre aparţineau bisericilor neortodoxe din Transilvania.2 În afara acestor domenii, fondurile catolice comune (Fondul religionar şi Fondul de studii) dispuneau, numai în Transilvania, de 61.330 de jugăre. Conform recensământului din 1895, pe baza căruia s-a întocmit statistica amintită, romano-catolicii dispuneau, în medie, de un iugăr la 10 credincioşi, greco-catolicii de un iugăr la 7 credincioşi, unitarienii de un iugăr la 78 credincioşi, reformaţii de un iugăr la 89 credincioşi, luteranii germani de un iugăr la 325 credincioşi, ortodocşii de un iugăr la 1777 credincioşi.3 Românii ortodocşi din Transilvania, care, după recensământul maghiar din 1910, numărau 798.669 suflete, nu primiseră nici un fel de donaţie din partea statului. Prin reforma agrară din 1921, aceste domenii primite de bisericile romano-catolice de la statul ungar, au fost expropriate, statul român plătind acestei biserici rentă de expropriere ca şi oricărui alt proprietar, pentru terenuri care constituiau, de drept şi de fapt, propriul său bun, dobândit prin succesiune de la statul maghiar.4 Prin urmare, statul român şi-a expropriat o parte din patrimoniul său funciar

1 Vezi Discursul Domnului Vasile Goldiş, ministrul Cultelor şi Artelor, rostit în Senat, în ziua de

16 decembrie 1926, Arad, 1927, p. 25. 2 A kinkstári kőzalapitványi továbbá egyházi és szerzetési nagyobb birtokok területének és muvelési

ágak szerinti megoszlásának kimutatása( Dare de seamă a Ministerului ungar al agriculturii asupra bunurilor aparţinând ierarhilor, fundaţiilor, bisericilor şi mânăstirilor) Budapest, 1895 ( apud V. Nistor, Les cultes minoritaires et l`Église Orthodoxe Roumaine dans le nouveau budget de la Roumanie, în „Revue de Transylvanie”, tom II,1935, nr. 1, p.11); vezi şi Gh. Ciuhandu, Papism şi ortodoxism în Ardeal. Studiu statistic şi bisericesc de un om al bisericii, Arad, 1922, pp. 12-13.

3 Gh. Ciuhandu, Papism şi ortodoxism…, p.63. 4 În Ungaria antebelică, proprietăţile Bisericii romano-catolice au aparţinut statului, ea nefiind

decât uzufructuară. În urma unirii Transilvaniei cu România, acest drept de proprietate a trecut,

134 Virgil Pană

pentru care a mai plătit şi despăgubiri. Renta de expropriere s-a ridicat la sume considerabile, de mai multe sute de milioane de lei. Tot în termenii legii agrare, parohiile tuturor cultelor deposedate de bunurile imobile, au primit în proprietate, până la 32 iugăre, drept sesii parohiale. În baza art. XIII, par. 1 din Concordatul cu Vaticanul, statul român a consimţit constituirea, numai în folosul romano-catolicilor, a unui fond ecleziastic numit Patrimonium sacrum, alimentat din renta terenurilor expropriate care, în definitiv, a constituit un nou cadou făcut acestui cult, în valoare de aproximativ o sută de milioane de lei.

În aceeaşi manieră, statul român a renunţat la propriile sale drepturi şi în cazul bunurilor patronale. În urma abolirii îndatoririlor de patronat ecleziastic, prin art. XV din amintitul Concordat, toate edificiile sacre, casele parohiale şi alte bunuri care trebuiau să intre în patrimoniul statului român, au fost oferite, în posesiune perpetuă, cultului romano-catolic.1

Prin art. 25 din Legea de organizarea a Bisericii Ortodoxe, din anul 1925, s-a prevăzut constituirea unui fond general ecleziastic, cu acelaşi obiect ca şi patrimoniul sacru, astfel ca Biserica naţională a românilor să-şi poată îndeplini în bune condiţii misiunea sa spirituală şi caritabilă. Din raţiuni economice, însă, nu i s-a dat nimic, cu toate că, în 1864, importante bunuri mânăstireşti din Vechiul Regat, îi fuseseră pur şi simplu confiscate fără nicio despăgubire.2

Prin legile care au reglementat raportul dintre stat şi culte, s-a prevăzut un ajutor financiar pentru necesităţile acestora, concretizat în completarea salariilor personalului ecleziastic prin subvenţii de la buget, dar numai după o prealabilă constatare a nevoilor urgente, care nu puteau fi acoperite din veniturile pe care le realizau bisericile care solicitau ajutoare. De subliniat este faptul că statul român nu se angaja să participe principial la întreţinerea instituţiilor de cult, nici chiar a bisericii sale "dominante", ci oferea, de la caz la caz, ajutoare persoanelor şi nu instituţiilor. Idealul era o biserică independentă de stat, din punct de vedere financiar, după modelul celor din S.U.A., Franţa, Suedia etc.

În perioada primilor ani de după Unire, în condiţiile explicabile, de altfel, ale rupturii politice, cu ample consecinţe şi în plan psihologic, survenite între maghiarii din Transilvania şi ţara lor de origine, episcopii bisericilor maghiare din Transilvania, adoptând şi ei "rezistenţa pasivă" din plan politic, au mediatizat ideea că Biserica Ortodoxă din România ar fi fost privilegiată în raport bisericile minoritare, ignorându-

prin succesiune, de la statul ungar la statul român. (vezi Gh. Ciuhandu, Patronajul ecleziastic ungar în raport cu drepturile statului român, Arad, 1928, p.32)

1 Patronatul ecleziastic suprem era un ansamblu de drepturi suverane pe care regii apostolici maghiari le-au exercitat în afacerile Bisericii Catolice, drept primit ca răsplată pentru lupta acestora în serviciul catolicismului. În virtutea acestui patronat, regele era acela care conferea toate demnităţile ecleziastice superioare. El numea mitropoliţii, episcopii, abaţii etc., Papa rezumându-se doar la dreptul de confirmare. Regele apostolic maghiar conserva, administra, utiliza bunurile fundaţiilor de binefacere şi putea pune sub sechestru veniturile beneficiarilor care neglijau bisericile, cât şi beneficiile încredinţate acestora. Veniturile oficiilor vacante îi reveneau de drept, ca şi succesiunea asupra averilor prelaţilor.

2 V. Nistor, Les cultes minoritaires et l`Eglise ortodoxe roumaine dans le nouveau budget de la Roumanie, în” Revue de Transylvanie”, tom II, 1935, nr. 1, p. 13.


se astfel art. 10 din Tratatul minorităţilor.1 Adevărul este undeva pe la mijloc, în sensul că guvernul român nu a acordat, până în anul 1921, niciun ajutor material celor patru biserici maghiare din Transilvania, din cauza atitudinii acestora faţă de statul român. Deşi potrivit legilor în vigoare, capii acestor biserici nu puteau funcţiona ignorând jurământul de fidelitate faţă de suveranul României, episcopii respectivi au refuzat, până în martie 1921, să recunoască statul român şi să depună amintitul jurământ, având, pentru această atitudine, deplina împuternicire a parohiilor din diocezele lor. Revenind la sentimente mai paşnice, începând cu luna aprilie a anului 1921, necesităţile bisericilor maghiare au fost inserate în bugetul public, iar ajutorul cuvenit li s-a achitat chiar retroactiv, începând cu 3 iulie 1920.

Pentru stabilirea cuantumului acestor subsidii, în 1925 s-a întocmit un inventar al proprietăţilor religioase, care evidenţia şi capacitatea de contribuţie a credincioşilor pentru susţinerea parohiilor. Cu prilejul discutării în Senat a Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe, ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, a oferit un tablou sugestiv pentru formarea unei imagini cuprinzătoare asupra situaţiei la zi a diferitelor biserici şi confesiuni din România.Conform afirmaţiilor sale, în ţară îşi desfăşurau activitatea în jur de 11.000 de parohii şi 83.000 de filii de toate confesiunile. Proprietatea funciară (pământ arabil, păşuni, livezi, vii etc.) era repartizată, cantitativ, astfel: 8 ha, în medie, pentru bisericile ortodoxe din Vechiul Regat, 17 ha pentru bisericile ortodoxe din Transilvania, 26 ha pentru bisericile greco-catolice, 33 ha pentru bisericile unitariene, 34 ha pentru bisericile reformate şi 62 ha pentru bisericile evanghelice. Situaţia veniturilor declarate era următoarea: pentru bisericile ortodoxe din Transilvania, aproximativ 1000 lei de parohie; pentru bisericile ortodoxe din Vechiul Regat, 10.400 lei; pentru bisericile greco-catolice, 10500 lei; pentru bisericile unitariene, 47.500; pentru bisericile reformate, 64 600 lei; pentru bisericile romano-catolice, 67.000 lei; pentru bisericile evanghelice, 17.600 lei. În ceea ce priveşte capacitatea de contribuţie a credincioşilor pentru susţinerea parohiilor, rezultă că puteau să se întreţină, în mod integral, din propriile resurse: 2% din parohiile ortodoxe din Transilvania; 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat; 5% din parohiile greco-catolice; 21% din parohiile unitariene; 23% din parohiile reformate; 53% din parohiile romano-catolice; 85% din parohiile luterane.

Un exemplu şi mai concret îl constitue situaţia economică a bisericilor româneşti şi minoritare din fostul judeţ Târnava Mare, de pildă. În urma recensământului averilor bisericeşti, din anul 1924, situaţia se prezenta astfel:2

1 „În oraşele şi judeţele unde locuieşte o proporţie considerabilă de supuşi români care aparţin

minorităţilor etnice, de religie sau de limbă se va asigura acestor minorităţi o parte echitabilă în folosirea şi împărţirea sumelor atribuite din fondurile publice prin bugetul statului, bugetele municipale sau altele, pentru scopuri de educaţie, de religie sau de caritate" (Tratatul minorităţilor, art. 10).

2 ANDJ- Mureş, Tg. Mureş, Fond Prefectura judeţului Târnava Mare, dosar 25/1925, f. 1-8.

136 Virgil Pană

Tabel nr.2

Cultul Venitul (în lei) Media pe o

biserică (în lei)

Media pe un credincios

(în lei) Ortodox 363.713,31 3.673,87 6,88 Greco-catolic 95.705,77 2.392,64 6,42 Romano-catolic 14.586,00 1.458,60 7,36 Evanghelic-lut. 1.119.998,6 4.545,43 21,49 Reformat 30.154,70 1.884,67 3,45 Unitarian 25.496,00 2.832,88 5,39

Din această analiză statistică, rezultă că bisericile evanghelice C.A. erau cele mai

bogate, urmate fiind de bisericile ortodoxe, de cele unitariene şi apoi de celelalte. Veniturile celor două confesiuni ale Bisericii Române, respectiv cea ortodoxă şi cea greco-catolică, care, împreună asigurau serviciul religios pentru 50% din populaţia judeţului, reprezentau doar 27,85% din totalul veniturilor bisericeşti. De remarcat este faptul că marea discrepanţă existentă între veniturile Bisericii Evanghelice C.A. şi ale celorlalte culte, îndeosebi ale celui ortodox şi greco-catolic, nu se datora doar unor diferenţe în ceea ce priveşte suprafaţa proprietăţii funciare, ci şi în calitatea şi repartiţia geografică a exploataţiilor. Pe lângă faptul că pământul din patrimoniul bisericilor româneşti era de slabă calitate, comparativ cu cel al bisericilor evanghelico-luterane, conform memoriului trimis Comisiei judeţene de evaluare, de către preotul George Ţeposu din parohia Cincşor, acesta era şi „sărac, neproductiv, la o depărtare de 3 km de la comună, în fundul unui pârâu, înconjurat din trei părţi de pădurea cea mare a comunei /.../ Eclejia sau parohiunea economică a preotului săsesc şi a personalului lor este situată în apropierea comunei, în locul cel mai de frunte, cel mai productiv din întreg pământul teritorial, neexpus la pericole.“

Din cele relatate în acest memoriu, rezultă că, în realitate, veniturile bisericilor luterane puteau fi şi mai mari decât cele înscrise în acte, întrucât Comisia de evaluare proceda, nu de puţine ori, la diminuarea scriptică a acestora, pentru ca, probabil, parohia respectivă să obţină ajutor şi din partea statului. Astfel, preotul amintit scria că, de pe urma celor 5 iugăre de teren arabil şi 3 iugăre de fânaţe, cât avea parohia sa, se obţineau, în medie, 1090 lei, nu 2096 lei, aşa cum fusese evaluat. Pe de altă parte, deşi venitul de pe un iugăr de pământ din dotarea bisericii luterane era de peste 3000 de lei, acesta fusese evaluat la 250 de lei.1

În anul 1934, Ministerul Cultelor a înaintat Parlamentului Legea de inventariere a bunurilor şi veniturilor bisericilor româneşti şi a celorlalte culte, în vederea unei cât mai echitabile stabiliri a cuantumului subvenţiilor, în conformitate cu art. 31 din Legea regimului general al cultelor.2 În afara acestor ajutoare, acordate pentru

1 Ibidem, f. 15. 2 Lege pentru inventarierea averilor şi veniturilor aparţinând bisericilor naţionale şi celorlalte culte din 17

iulie 1934, votată de Senat în şedinţa din 30 iunie 1934 şi de Adunarea Deputaţilor din 3 iulie 1934, promulgată cu Decret nr. 2101/1934, publicată în M.O. p. I, nr. 162 din 17 iulie 1934, în C. Hamangiu, op. cit., vol. 22, pp. 529-530. Instrucţiuni de aplicare, circulare şi formulare de inventar în „Monitorul Oficial”,


cheltuielile de întreţinere şi buna funcţionare a lăcaşurilor de cult, statul român întreţinea de la buget personalul administrativ şi de cult al fiecărei confesiuni, cât şi seminariile confesionale minoritare. Din acest punct de vedere, se poate afirma că prin regimul cultelor din România, bisericile apaţinând minoritarilor din Transilvania au dobândit o situaţie mai bună decât o avuseseră în Ungaria antebelică. Astfel, dacă sub regimul maghiar, salariul preoţilor era plătit doar parţial de către stat, iar cealaltă din contribuţia Fondului religionar şi din a episcopiilor, a capitlurilor canonice şi abaţiilor, în România interbelică salariul a fost asigurat, în întregime, de către stat. Funcţionarii serviciilor centrale din administraţia bisericilor minoritare din Transilvania erau, de asemenea, bugetari la capitolul salarii. Astfel, de pildă, dacă pe timpul regimului maghiar, cancelaria Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia avea 8 funcţionari, plătiţi de episcopie, în 1940, statul român plătea 10 funcţionari plus şapte canonici; cancelaria Episcopiei reformate din Cluj avea, în 1918, 7 funcţionari, iar în 1940 un număr de 16, plătiţi de la bugetul statului.

Personalul diferitelor culte care primeau subvenţii de la bugetul statului, în 1935-1936, se prezenta în felul următor :1

Tabel nr. 3

Cultul Episcopi Consilieri Protopopi Preoţi (Pastori) Secretari

Ortodox Greco-cat. Rom.-cat. Reformat Unitarian Luteran

17 5 6 1 1 1

63 34 17 3 - -

145 75 26 25 4 7

7804 1565 655 816 111 272

3 9 7 1 1 3

Din acest tablou rezultă că personalul de cult al Bisericii Ortodoxe, care păstorea

13.108.227 suflete (72,6% din populaţia României), reprezenta 68,84% din numărul total al slujitorilor de cult. Inegalitatea devine şi mai evidentă, analizând situaţia la nivelul fiecărei episcopii.

partea I, nr. 183 din 10 august 1934. Articolul 31 din Legea cultelor stabilea 3 principii pe baza cărora statul acorda subvenţii pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a fiecărui cult: 1) ajutoarele erau fixate în raport cu numărul credincioşilor faţă de populaţia totală a ţării, în funcţie de situaţia materială a cultelor şi cu nevoile lor reale; 2) ajutoarele erau acordate pentru necesităţi specifice şi constatate care depăşeau veniturile parohiilor; 3) aceste subvenţii puteau fi retrase dacă se constata că bisericile provoacă sau întreţin agitaţii împotriva ordinii şi siguranţei statului sau violau în vreun fel dispoziţiile legii.

1 Nu figurează clerul ortodox din Bucovina deoarece această provincie a avut un fond ecleziastic propriu, constituit din donaţiile foştilor voievozi moldoveni, suficient pentru toate necesităţile materiale ale bisericilor şi slujitorilor lor. Mitropolia arhiepiscopală a Bucovinei cuprindea în jur de 660.000 de credincioşi români şi ucraineni, 3 consilieri, 10 protopopi şi 326 de preoţi.

138 Virgil Pană

Tabel nr. 4 Pentru o episcopie Număr

preoţi Număr

protopopi Număr

consilieri Număr

credincioşi

Ortodoxă

Greco-catolică Romano-catolică Reformată Unitariană Luterană

459 319 109 816 111 272

9 15 4 25 4 7

4 7 3 - - -

771.072 285.498 205.691 710.706 69.257 398.759

Raportând numărul total al credincioşilor la numărul personalului de cult, situaţia

Bisericii Ortodoxe, faţă de cultele minoritare, a fost următoarea: la egalitate cu romano-catolicii; comparativ cu reformaţii, ortodocşii trebuiau să aibă 18 episcopi, 55 consilieri, 461 protopopi, 15.050 preoţi şi 18 secretari, în total 15.602 salariaţi; faţă de unitarieni, 189 episcopi, 757 protopopi, 21.008 preoţi şi 189 secretari; faţă de evanghelici-luterani, 32 de episcopi, 230 protopopi, 8.940 preoţi şi 99 secretari.

Faţă de statul de funcţiuni al cultelor minoritare istorice din România ( cu referire specială la cele care îşi desfăşurau activitatea şi pe teritoriul Transilvaniei) cel al Bisericii Ortodoxe ar fi trebuit să numere 10.631 de salariaţi, faţă de 8.032, adică cu 24,5% în plus faţă de câţi avea în 1935, ceea ce demonstrează că, la acest capitol, principalele biserici minoritare din România întregită şi-au păstrat o parte din vechile privilegii.

Tabloul comparativ al cheltuielilor bugetare pentru personalul cultelor, în perioada 1922-1940 este următorul1:

Tabel nr. 5

- în lei – Anul

bugetar Biserica ortodoxă

Biserica greco- catolică

Cultele minoritare

1922/23 1923/24 1924/25 1925/26 1926/27 1927/28 1928/29 1929/30 1930/31 1931/32

103.547.111 131.935.228 214.591.999 301.500.000 326.964.177 504.339.903 698.363.037 732.527.524 742.128.101 592.917.671

* 22.087.707 36.052.464 51.916.856 50.161.579 84.509.333

116.306.519 123.997.665 127.432.015 102.362.769

47.395.168 28.704.527 45.889.744 50.653.675 62.638.240

111.786.663 163.209.361 173.480.713 163.740.169 153.646.288

1 Popa Gheorghe, Situaţia cultelor în România întregită, cu deosebită privire asupra cultelor

minoritare, ms, p. 99, în ANDJ- Hunedoara, Fondul personal Silviu Dragomir, doc. 106. * Pentru anul 1922/23, cheltuielile pentru Biserica greco-catolică sunt trecute împreună cu ale

celorlalte culte, sub titlul Cheltuielile pentru personalul cultelor catolice şi cultelor diverse.


1932/33 1933/34 1934/35 1935/36 1936/37 1937/38 1938/39 1939/40

402.949.557 369.861.532 356.239.680 344.693.210 368.586.942 463.003.663 571.381.570 571.133.770

42.771.196 63.492.042 60.239.286 57.789.690 62.778.620 74.994.620 97.994.620 97.621.220

83.197.135 72.424.583 72.364.550 54.527.439 65.308.707 65.308.707 91.604.633 91.716.810

Total 7.796.564.675 2.913.225.066 1.597.597.112 Statistica evidenţiază faptul că din cele 12.307.386.853 lei, pe care statul român

le-a cheltuit pentru salarizarea personalului de cult, 63,34% au revenit Bisericii Ortodoxe, 23,67% Bisericii greco-catolice şi 12,98% cultelor minoritare. Aceasta, în situaţia în care personalul cultului ortodox reprezenta, în anul 1935, 68,78% din total, al cultului greco-catolic 14,46%, iar al cultelor minoritare 16,76%. Raportând sumele alocate pentru fiecare biserică sau confesiune la numărul credincioşilor, obţinem următoarea situaţie: 594,78 lei pentru fiecare ortodox, 2.040,8 pentru fiecare greco-catolic şi 578,76 pentru fiecare credincios minoritar. Pentru personalul de cult, de pildă, statul român a alocat, în medie, în anul bugetar 1935/36, următoarele sume: 42.931 lei pentru un ortodox, 34.235 lei pentru un greco-catolic şi 27.862 lei pentru un minoritar. Diferenţele existente între sumele alocate de stat pentru fiecare cult, în parte, se datorau veniturilor pe care le obţineau parohiile acestora.

În timpul regimului maghiar, academiile teologice minoritare erau întreţinute, în cea mai mare parte, de către episcopii, puţine fiind cele care primeau subvenţii. Statul român i-a plătit integral pe toţi profesorii acestor instituţii, cu excepţia celor de la Academia Catolică din Oradea, care dispunea de substanţiale venituri proprii. Pentru Academia teologică catolică din Alba Iulia, statul plătea, în 1940, 6 profesori, pentru cea din Timişoara 6 profesori, pentru Academia reformată din Cluj, 9 profesori, pentru Academia unitariană din Cluj, 7 profesori. Protopopilor, cărora statul maghiar nu le-a oferit vreo indemnizaţie specială, statul român le-a acordat un spor salarial special de 1000 de lei pe lună. Pe lângă aceste facilităţi, întreg personalul bisericilor minoritare, salariat de stat, a beneficiat, împreună cu familiile, de o reducere de 50% din tariful căilor ferate.

Rezultatul inventarului din 1935 a stabilit situaţia reală, la momentul respectiv, la nivelul cultului şi în interiorul acestuia, pe episcopii (dioceze), apoi, în interiorul fiecăreia, pe parohii. În ordine descrescătoare, situaţia materială a cultelor se prezenta astfel: pe locul întâi cultele minoritare, pe locul doi Biserica greco-catolică, iar pe locul al treilea Biserica Ortodoxă. La rândul lor, cultele minoritare analizate se repartizau astfel: cultul evanghelic, cultul romano-catolic şi cultul unitarian.1

Deşi, informaţiile pe care le deţinem nu ne permit investigarea în detaliu a situaţiei patrimoniale a bisericilor aparţinând minoritarilor din România interbelică, comparativ cu biserica românilor majoritari, o concluzie se poate, totuşi, formula şi anume aceea că viaţa religioasă a etniilor conlocuitoare cu românii şi-a continuat

1 V. Nistor, op.cit., p. 16.

140 Virgil Pană

cursul său firesc, adaptat la noua realitate politico-statală. Minoritarii au avut posibilităţi în a-şi menţine specificul spiritual, chiar dacă patrimoniul economic al instituţiilor religioase ale acestora a suferit unele ajustări, impuse de necesităţile economice şi politice ale vremii. În nici un caz, însă, suportul economic nu a fost nici distrus în totalitate, nici confiscat, aşa cum dau de înţeles unele lucrări apărute între cele două războaie mondiale şi republicate la sfârşitul secolului trecut, în legătură cu situaţia din Transilvania, îndeosebi. Mai mult chiar de atât, cultele neortodoxe care dispuneau, aşa cum demonstrează cifrele, de reale posibilităţi financiare, au fost susţinute şi de la bugetul statului, în măsura necesităţilor constatate.

R.W. Seton-Watson şi problema minorităţilor în România interbelică

Radu RACOVIŢAN

Abstract

R.W. Seton-Watson and the Minorities Question in Interwar Romania

In the interwar period, maintaining himself in the same progressive position on which he had situated before the war, R.W. Seton-Watson (1879-1951) militated again in the new conditions in favour of assuring some rights and liberties for the ational minorities in Romania, as the most effective means of struggling against Hungary’s revisionist propaganda.

Pentru sprijinul acordat cauzei naţionale a popoarelor europene mici aflate sub

stăpânire străină până în 1918, istoricul şi publicistul britanic Robert William Seton-Watson (1879-1951) s-a bucurat de un enorm prestigiu şi de nenumărate dovezi de preţuire din partea a o serie de conducători politici ai cehilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor şi românilor. O dată cu sfârşitul Primului Război Mondial şi încheierea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), s-a încheiat şi perioada în care Seton-Watson a avut cea mai activă influenţă în afacerile de stat din Marea Britanie; totuşi, în următorii treizeci şi unu de ani din viaţa lui a fost în continuare foarte activ.

După război, el s-a dedicat în principal activităţilor academice. În 1922, s-a înfiinţat, în cadrul Universităţii din Londra, Catedra universitară Masaryk de Istorie Central-Europeană, finanţată printr-un grant de către guvernul cehoslovac; Seton a fost primul titular al acesteia. Termenii contractului includeau o clauză prin care se specifica posibilitatea profesorului de a întreprinde călătorii în Europa Centrală. Catedra a fost ataşată Şcolii de Studii Slavonice (School of Slavonic Studies), desprinsă în 1920 din cadrul King's College. Împreună cu Bernard Pares, primul director al şcolii şi profesor de rusă, Seton a înfiinţat „Slavonic Review“; primul număr a apărut în 1922. Separat de activitatea academică, istoricul englez a continuat să publice în presă şi reviste periodice. Seton a avut, de asemenea, o contribuţie semnificativă în înfiinţarea Institutului de Cercetare Istorică la Universitatea londoneză şi a fost membru activ al Societăţii Istorice Regale şi al Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale (înfiinţat în 1920). A fost ales membru al Academiei Britanice în 19291. 1 Hugh şi Christopher Seton-Watson, The Making of a New Europe. R. W. Seton-Watson and the

last years of Austria-Hungary, Methuen-London, 1981, p. 418; Jan Rychlik, Thomas D. Marzik,

142 Radu Racoviţan

Seton-Watson a urmărit îndeaproape dezvoltarea României între cele două războaie, atât prin vizitele întreprinse până spre 1930 şi prin discuţiile avute cu aceste ocazii cu personalităţi reprezentative de la Bucureşti şi din Transilvania, cât şi prin corespondenţa pe care a continuat-o cu vechii săi prieteni români (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, George Moroianu, V.V. Tilea ş.a.). Faptul că majoritatea informaţiilor erau furnizate de liderii politici transilvăneni au afectat oarecum obiectivitatea sa în aprecierea situaţiei interne politice române, însă permanent s-a străduit să fie imparţial; nu s-a limitat numai la informaţiile primite de la fruntaşii ardeleni, ci acestea le-a coroborat cu discuţiile cu românii ce vizitau Londra sau făceau parte din personalul Legaţiei române, sau prin lecturarea ziarelor britanice sau europene, chiar române, devenind un bun cunoscător al carenţelor sistemului politic din România în perioada interbelică.

În ce priveşte România, în anii '20, Seton a apreciat că existau, parţial, similitudini între situaţia din ţara noastră şi cea din Iugoslavia1. Au apărut şi aici aceleaşi probleme de integrare a populaţiei din noile teritorii: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Deşi noile teritorii conţineau o populaţie majoritar românească2, aceasta

Miroslav Bielik, R. W. Seton-Watson and His Relations with Czechs and Slovaks. Documents 1906-1951, vol. I, Prague, 1995, p. 31; xxx, R.W. Seton-Watson and the Yugoslavs. Correspondence 1906-1941 (coord. Hugh Seton-Watson), vol.I, London-Belgrad, 1976, p. 35.

1 În perioada interbelică, Seton a apreciat că, dintre cele trei state succesoare, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, doar prima evolua spre o democraţie autentică, deşi raporturile dintre cehi şi slovaci au fost destul de tensionate. În ce priveşte evoluţia internă a Iugoslaviei după Primul Război Mondial, principala problemă o constituia conflictul între sârbi şi croaţi, apreciat de Seton ca un conflict între centralism şi federalism. Seton nu era „procroat“; i-a apărat în mod constant pe croaţi, pentru simplul fapt că ei constituiau obiectul politicii ostile promovate de persoanele care controlau guvernul din Belgrad. Întotdeauna a argumentat că majoritatea populaţiei sârbe era şi ea victima acestei politici. Punctul său de vedere nu era unul croat, ci iugoslav. Nu credea, totuşi, în existenţa unei singure naţiuni „iugoslave“; mai degrabă, considera că noul regat sârbo-croato-sloven era un stat cu trei naţiuni, care trebuiau să convieţuiască ca naţiuni egale, aşa cum trăiau englezii şi scoţienii, cărora a sperat să li se alăture şi irlandezii. Exemplul eşecului convieţuirii englezilor împreună cu irlandezii, devenit evident în 1921, a fost mereu prezent în conştiinţa sa ca un avertisment al pericolului de care Iugoslavia trebuia să se ferească. Autorul principal al deteriorării situaţiei politice din Iugoslavia şi al raporturilor tensionate dintre croaţi şi sârbi, era – aprecia Seton – Nikola Pašić, liderul Partidului Radical Sârb, şi clica cu care s-a înconjurat. Acest om, considera istoricul englez, a introdus un regim de corupţie, favoritism, falsificare a alegerilor, o administraţie brutală şi o exploatare economică, conducând Iugoslavia, el şi favoriţii săi, ca propria lor afacere. Seton îi învinuia, însă, pentru deteriorarea relaţiilor sârbo-croate şi pe Svetozar Pribićević (lider al Partidului Democrat, devenit un ardent susţinător al doctrinei centralizării extreme) şi Stepan Radić (liderul Partidului Ţărănesc Croat, milita pentru prezervarea identităţii naţionale croate) şi îşi punea speranţele în regele Alexandru, că acesta va juca un rol constructiv şi se va implica în rezolvarea conflictelor interne, deşi era conştient de înclinatiile sale spre un regim autoritar. xxx, R.W. Seton-Watson and the Yugoslavs. Correspondence 1906-1941, vol.I, p. 36.

2 Din punct de vedere etnic şi religios, România Mare era foarte eterogenă, dar marea masă a minorităţilor trăia în noile provincii. În vreme ce mai puţin de 8 % din populaţia vechii Românii aparţinea grupurilor minoritare (evrei, în special), noua Românie avea o populaţie neromânească de aproape 30%. Românii însumau puţin peste două treimi din populaţia ţării, cu o largă minoritate maghiară în Transilvania şi minorităţi mai reduse ca număr dar apreciabile – germani, ucrainieni şi ruşi – în noile provincii. Evreii alcătuiau şi ei un grup semnificativ, îndeosebi în

R.W. Seton-Watson şi problema minorităţilor în România interbelică 143

nu însemna că erau şi dispuse să accepte includerea fără rezerve în statul român. Românii din Transilvania, dat fiind că îşi făcuseră o ucenicie foarte dură în politica parlamentară maghiară, aveau tradiţii politice diferite şi adeseori mai democratice decât cei din Vechiul Regat. Ei erau, în acelaşi timp, ca şi cei din Bucovina, obişnuiţi cu niveluri de eficienţă administrativă care nu caracterizau viaţa publică a regatului. Tensiunile dintre români şi neromâni erau de aşteptat şi au rămas constante, dar au existat momente când ciocnirile dintre românii din regat şi cei din restul regiunilor au avut o importanţă egală, dacă nu chiar mai mare1.

Viaţa politică din România interbelică a fost dominată de două partide – liberalii şi naţional-ţărăniştii. Partidul Naţional Liberal a moştenit încrederea dinastiei şi aparatul politic puternic al regatului; ca urmare, liberalii au dominat viaţa politică din primul deceniu postbelic. Doctrina lor economică intitulată „prin noi înşine“ milita pentru protecţionism comercial şi pentru investiţii guvernamentale în ramurile industriale din România2. Ei au încercat instituirea unui control administrativ direct asupra noilor provincii şi, deşi teoretic s-au angajat în susţinerea sistemului parlamentar, în practică au preferat să desfăşoare alegerile în maniera tradiţională şi să guverneze într-un mod autoritar, printr-o oligarhie financiară şi industrială de proporţii reduse3. Ca urmare, Seton a ajuns să-l privească pe Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului Naţional Liberal, în aceeaşi lumină ca şi pe Nikola Pašić, liderul Partidului Radical Sârb4.

De un sprijin larg s-au bucurat imediat după unire Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat. Liderii acestor partide erau angajaţi să susţină ideea participării depline a tuturor cetăţenilor la viaţa politică şi a consultării prin alegeri corecte5. În timpul primului deceniu de după unire, au fost, însă, excluşi în mod permanent de la guvernare de către alianţa închegată între familia Brătianu, curtenii regelui şi cercurile financiare legate prin interese de liberali. Pentru a face faţă preponderenţei liberale, cele două partide au fuzionat în 1926, formând Partidul Naţional-Ţărănesc, al doilea mare partid de guvernământ (după Partidul Naţional Liberal).

zonele urbane, atât în vechile teritorii cât şi în cele noi. Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 18.

1 R.J. Crampton, Europa răsăriteană în secolul al XX-lea… şi după, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 131.

2 Peter F. Sugar (coord.), Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 236. Ca şi înainte de Primul Război Mondial, s-a menţinut practica conform căreia regele numea guvernul, după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea alegerilor parlamentare. În acest fel, partidul desemnat de rege pentru a forma un nou guvern avea un avantaj enorm asupra celorlalte partide, întrucât „organiza“ alegerile şi, uzând de metode tradiţionale (mobilizarea poliţiei, a funcţionarilor civili şi a prefecţilor atotputernici, proclamarea cenzurii şi a stării de asediu) pentru a-şi asigura victoria la urne şi a descuraja opoziţia, îşi putea asigura o puternică majoritate în Parlament (Sorin Radu, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Institutul European, Iaşi, 2004, pp. 214-304).

3 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 345-346.

4 Hugh and Christopher Seton-Watson, op. cit., p. 421. 5 Peter F. Sugar, op. cit., p. 236.

144 Radu Racoviţan

Funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din 1923 s-a dovedit a fi extrem de complexă şi dificilă1. Seton-Watson a fost convins că aceasta s-ar fi realizat doar în condiţiile venirii la putere a naţional-ţărăniştilor, care cereau descentralizare, un comerţ liber, o democraţie autentică. De asemenea, ramura ardeleană a Partidului Naţional-Ţărănesc a susţinut faţă de minorităţile etnice, în perioada cât s-a aflat în opoziţie, ideile exprimate în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 19182. Influenţat, probabil, şi de faptul că majoritatea prietenilor săi români proveneau din rândul liderilor politici transilvăneni, istoricul englez a criticat în mod vehement guvernările liberale din deceniul al treilea. Îngrijorat de disputele dintre naţional-ţărănişti şi liberali, el s-a aşteptat, ca şi în cazul Iugoslaviei, de la monarhul României, Ferdinand I (1914-1927), să joace un rol major în stabilirea unei armonii interne. Desigur, câştigarea alegerilor, în 1928, de către Partidul Naţional-Ţărănesc i-a adus mari speranţe în ce privea viitorul României, ce i-au fost spulberate de eşecul guvernărilor naţional-ţărăniste, desfăşurate pe fundalul crizei economice mondiale.

În anii `20, Seton a vizitat România în repetate rânduri: în lunile iunie-iulie şi noiembrie 1920; în iunie 1923; în iunie 1927 şi în august 1929.

Scopul vizitei pe care Seton a întreprins-o în noiembrie 1920 în România era de a realiza o călătorie de studii în Ardeal3. La Bucureşti a fost oaspetele lui Mihail Boerescu, fost ataşat român la Londra4. De la Bucureşti, însoţit de profesorul C-tin Nedelcu, istoricul englez a trecut prin Braşov, unde s-a întâlnit cu oficialităţi locale şi gazetari; Făgăraş, unde a vizitat şi biserica unită zidită la 1697 de domnul Ţării Româneşti, C-tin Brâncoveanu; Sibiu, unde s-a întâlnit cu mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan şi a vizitat Muzeul Central al Astrei5.

De la Sibiu, Seton s-a îndreptat spre Blaj, unde a fost primit la reşedinţa mitropolitană, pentru a se opri apoi câteva zile la Cluj6. În oraşul transilvănean sosea

1 A se vedea în acest sens: Matei Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare“ din

România, Bucureşti, 1946; Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, [1927]; Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Ioan Scurtu, Noul cadru de dezvoltare a României după Marea Unire din 1918. Rolul parlamentului, în „Studii şi articole de istorie“, tomul XLVII – XLVIII, 1983; Florian Tănăsescu, Parlamentul şi viaţa parlamentară din România (1930-1940), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

2 “Libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare“, dreptul fiecărui popor de a se administra şi judeca în limba proprie prin reprezentanţi din interiorul său, dreptul de reprezentare în Parlament şi la guvernare, conform proporţionalităţii, libertate şi egalitate confesională. Pentru amănunte privind principiile formulate de reprezentanţii celor două partide, P.N.L. şi P.N.Ţ, cu privire la relaţia cu minorităţile naţionale în cadrul statului unitar românesc, a se vedea Adrian Liviu Ivan, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România (1918-1939), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, pp. 61-67.

3 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Direcţia Generală a Poliţiei (în continuare D.G.P.), dos. 55/1920, f. 40-42.

4 “Patria“, 17 noiembrie 1920, p.2. 5 “Gazeta Transilvaniei“, 21 noiembrie 1920, p. 1. 6 “Patria“, 24 noiembrie şi 5 decembrie 1920.


în ziua de 27 noiembrie şi a fost găzduit de directorul Băncii Centrale, Morandini1. Informat despre venirea lui Seton în Transilvania şi scopul vizitei – de a studia situaţia minorităţilor sub stăpânirea românească -, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale din cadrul Ministerului de Interne dădea dispoziţii Subinspectoratului General de Siguranţă din Transilvania (aflat la Cluj) ca istoricului englez să-i fie furnizate datele necesare, dar şi privind luarea de măsuri, în mod discret, pentru a se preveni adresarea către vizitatorul englez a unor plângeri nejustificate din partea minorităţilor sau a socialiştilor2.

Prezenţa lui Seton-Watson la Cluj determina ziarul „Patria“ să-i dedice un articol pe prima pagină a numărului din 27 noiembrie, intitulat Un mare prieten, în care erau elogiate din nou eforturile depuse de acesta înainte de Primul Război Mondial pentru informarea opiniei publice din Apus asupra stării de lucruri din Monarhia austro-ungară, iar după izbucnirea conflagraţiei, asupra imposibilităţii dăinuirii conglomeratului de popoare reprezentat de monarhia dunăreană precum şi sprijinul considerabil acordat înfăptuirii unităţii politice a neamului românesc3. A doua zi după sosirea în Cluj, Seton a avut întrevederi cu reprezentanţii minorităţilor, între care rabinul Eisler şi dr. Dobo Ferencz, directorul ziarului „Ellenzek“4. În ziua de 30 noiembrie, el a participat la o masă intimă, dată în cinstea lui de profesorii din Cluj, în frunte cu rectorul de atunci al Universităţii, V. Dumitriu, la restaurantul „New York“5. A doua zi a fost invitatul familiei Romulus Boilă, alături de generalul Petala (comandantul corpului 6 de armată) cu soţia, profesorii universitari Cassiu Maniu, V. Ghidionescu şi Victor Onişor, d-şoarele Boilă şi Catiţa Pop, dr. Liviu Pop, Zaharia Boilă, V. V. Tilea, Radu Dragnea şi Aurel Vasilescu. În seara aceleiaşi zile, prefectul judeţului Cojocna a dat un banchet în cinstea oaspetelui englez, la acelaşi restaurant „New York“; au fost prezente autorităţile civile ale oraşului, primul-procuror, Pilat, prefectul poliţiei, preot asesor Ivan, câţiva profesori universitari, în frunte cu rectorul V. Dumitriu, o serie de funcţionari şi ziarişti români din localitate. Prefectul a toastat în cinstea lui Scotus Viator, pe care l-a caracterizat a fi drept un avanpost al unităţii românilor. Seton-Watson a răspuns în limba franceză, mulţumind pentru simpatia care i se arăta, şi a închinat pentru prosperitatea României Mari. Din partea baroului din Cluj, a vorbit Aurel Isac, iar din partea primăriei, Tiglea6. A doua zi, istoricul englez a plecat la moşia lui Al. Vaida Voevod de la Olpret, unde a avut o întrevedere politică cu acesta, pentru ca la 7 decembrie, după ce a trecut şi prin Baia Mare, unde a fost oaspetele doctorului Alex. Racoţi-Filip, să părăsească ţara prin punctul Halmi, urmând să se îndrepte spre Praga şi de aici să se întoarcă la Londra. La Halmi, ilustrul vizitator a fost întâmpinat de reprezentanţii autorităţilor, Dimitrievici, şeful poliţiei locale, I. Popoviciu, şeful vămii şi A. Davidescu, redactorul ziarului „Satu Mare“. Seton şi-a reînnoit mulţumirile sale adânci pentru primirea care i s-a făcut pretutindeni, atât din partea autorităţilor cât şi a diferitelor persoane particulare, fiind

1 Ibidem, 28 noiembrie 1920. 2 A.N.I.C., fond D.G.P., dos. 55/1920, f. 45. 3 “Patria“, 27 noiembrie 1920. 4 A.N.I.C., fond D.G.P., dos. 55/1920, f. 42. 5 “Patria“, 30 noiembrie 1920. 6 Ibidem, 5 decembrie 1920.

146 Radu Racoviţan

condus apoi de secretarul general al Casei Regale, C-tin Nedelcu, în automobilul său până la Craia1.

În 1922, Seton era informat de către V.V. Tilea asupra alegerilor desfăşurate în martie pentru Adunarea Naţională Constituantă2. Alegerile au fost manipulate de către guvernul Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926), Partidul Naţional Liberal obţinând 222 de mandate, ce-i asigurau posibilitatea adoptării unei noi legi fundamentale. Partidele din opoziţie au contestat vehement rezultatul alegerilor şi au cerut regelui anularea lor; în faţa refuzului suveranului, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional au declarat că nu recunosc legitimitatea Parlamentului „ales prin furt şi fraudă“3.

Întrucât, deşi rezultatul alegerilor din 1922 a fost validat, opoziţia cerea dizol-varea parlamentului şi organizarea de alegeri „libere“, pentru a demonstra că deţine încrederea suveranului, guvernul Ion I.C. Brătianu a anunţat încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, în ziua de 15 octombrie 1922. Deşi au fost invitaţi în mod special de suveran, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, liderii Partidului Naţional şi, respectiv, Ţărănesc, au refuzat să participe la serbări, considerând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid“4.

În corespondenţa cu V.V. Tilea din 1922, Seton a criticat PNR pentru atitudinea sa faţă de încoronare5. Mai mult, R. W. Seton-Watson va analiza toate aceste evenimente într-un articol publicat la 17 octombrie în ziarul „Times“, intitulat Politi-ca României; articolul a fost redat de ziarul „Patria“ în numărul din 27 octombrie 1922. În articolul menţionat, istoricul englez compara metodele de corupţie şi teroare electorală întrebuintate de partidul liberal la alegerile din martie drept similare cu cele folosite înainte de Primul Război Mondial de către guvernul ungar împotriva românilor ardeleni şi a celorlalte naţionalităţi nemaghiare. El afirma că Partidul Naţional, „slab în manevrări, dar tare în principii“, oferea cele mai bune speranţe pentru viitorul României. Acest partid cerea o guvernare democratică, alegeri curate şi un parlament care să exprime adevăratele dorinţe ale corpului electoral. Seton încheia considerând că o restabilire a armoniei interne, între psihologiile diferite ale României vechi şi noi, era absolut necesară şi urgentă şi aici dinastia putea interveni şi să joace un rol unic şi aceasta era adevărata însemnătate a încoronării în Transilvania6.

După momentul încoronării, liberalii au decis să treacă la realizarea punctului central din programul lor: adoptarea unei constituţii. După tensionate dezbateri parla-mentare, în timpul cărora naţionalii şi ţărăniştii, constituiţi în Opoziţia Unită, au

1 Ibidem, 17 decembrie 1920; „Luptătorul“, 22 decembrie 1922. 2 Hugh Seton-Watson, A private anglo-romanian political correspondence (R.W. Seton-Watson

and V.V. Tilea 1919-1929), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»“, XXII/1, Iaşi, 1985, pp. 121, 129.

3 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 145-147; Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti, 1979, pp. 140-154.

4 Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 253.

5 Hugh Seton-Watson, op. cit., p. 129. 6 “Patria“, 27 octombrie 1922.


căutat să împiedice desfăşurarea lucrărilor Parlamentului, fapt ce a dus la excluderea mai multor deputaţi şi senatori din opoziţie, pe diferite termene, sub motiv că au obstrucţionat desfăşurarea normală a lucrărilor, şi la scoaterea armatei împotriva întrunirilor publice ale Opoziţiei, noua Constituţie a fost adoptată şi publicată în „Monitorul oficial“, la 29 martie 1923. În aceeaşi zi, Ion Mihalache citea de la tribuna Adunării Deputaţilor o declaraţie în numele Partidului Naţional şi al Partidului Ţărănesc prin care declara că legea fundamentală adoptată de liberali era „de drept nulă“1.

În fapt, Constituţia din 1923 răspundea unei necesităţi naţionale şi politice, oferind baza legală pentru toate acţiunile ce au vizat consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar român, fiind una din cele mai democratice legi fundamentale din Europa acelei perioade. Naţional-ţărăniştii, atât de intransigenţi în 1923, nu numai că au acceptat-o ulterior, dar au şi guvernat pe baza ei.

Controversele izbucnite între liberali şi opoziţie pe tema Constituţiei l-au determinat pe Seton-Watson să publice un articol în ziarul „Times“ din 6 decembrie 1922, intitulat România la răscruce. O situaţie periculoasă, redat de „Patria“ în numărul său din 19 decembrie 1922. În articolul amintit, Seton îşi exprima îngrijorarea faţă de încercările cabinetului Brătianu de a forţa trecerea printr-un Parlament, a cărui legalitate era solemn tăgăduită de întreaga opoziţie, a unei Constituţii cu caracter extrem de litigios. Acest caracter decurgea din faptul că unirea românilor avea la bază un contract încheiat între trei factori: guvernul român, prezidat atunci, ca şi acum, de Brătianu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei şi Coroana, precum şi angajamentul clar că viitoarea Constituţie a României urma să se întemeieze pe principiile proclamate de Adunarea Naţională, ce a avut loc la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia2.

Prin urmare, istoricul se considera îndreptăţit şi aprecia chiar o datorie de onoare, fiind unul dintre cei care au pledat pentru unirea românilor înainte de intrarea României în război, chiar şi în zilele negre ale înfrângerii şi încătuşării ei, să protesteze contra metodelor promovate de liberali, care au împiedicat minoritatea maghiară şi germană de a fi reprezentată în mod echitabil în Parlamentul din Bucureşti3, încălcând astfel Hotărârile de la Alba Iulia şi voinţa însăşi a românilor 1 Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pp. 40-51; Istoria Românilor, vol. VIII, p. 253; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., pp. 151-152. Despre contextul politic intern al adoptării Constituţiei, atitudinea partidelor politice etc., vezi pe larg: Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti, 1983; Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de Editură şi Presă „Şansa“, Bucureşti, 1996; Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991, ediţia I, Humanitas, Bucureşti, 1992; Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

2 “Patria“, 19 decembrie 1922; „Adevărul“, 13 decembrie 1922; A.N.I.C., fond D.G.P., dos. 55/1920, f. 43.

3 La alegerile din 1922, în timp ce Partidul German din România a făcut cartel cu guvernul (acest mod de participare la alegeri şi la viaţa parlamentară constituind tactica urmată, de regulă, de acest partid în întreaga perioadă interbelică), Uniunea Maghiară a desfăşurat campania electorală pe cont propriu, reuşind să trimită în Parlament, e adevărat, doar 3 reprezentanţi, dar aceasta datorită faptului că o bună parte a ungurilor din Transilvania continua politica de „rezistenţă

148 Radu Racoviţan

transilvăneni. El afirma că nu va întârzia ziua în care „naţiunea întreagă se va răscula ca un singur om şi va cere socoteală guvernului actual pentru toate îndrăznelile lui şi fărădelegile lui…Quo vadis domine Brătianu?“1.

În martie 1923, la o conferinţă ţinută la Londra în memoria democratului H. M. Hyndman, considerat părintele socialismului englez, Seton prezenta un scurt rezumat al lucrării sale The Emancipation of South Eastern Europe, publicată la Londra în 1923, dând astfel o nouă replică celor care continuau să susţină că dispariţia Monarhiei austro-ungare a dat naştere unei situaţii dezastruoase în Europa Centrală.

În cadrul conferinţei, istoricul englez afirma că poate niciodată în istorie nu s-a produs o atât de profundă şi rapidă transformare de valori politice, sociale şi culturale ca în Europa de sud, după Primul Război Mondial. Comparând modul în care erau tratate problemele minorităţilor, cea şcolară, chestiunea reformelor agrare şi electorale din statele succesoare, cu situaţia din fosta Austro-Ungarie, Seton constata un progres vizibil al primelor, chiar şi în chestiunea spinoasă a minorităţilor2.

El recunoştea că minorităţile maghiare din statele succesoare aveau motive serioase de nemulţumire, dar ce le deranja mai tare era în opinia sa „căderea de la hegemonie“. Seton admitea că minorităţile aveau de suferit din cauza imoralităţii politice şi administrative şi era adevărat că nivelul de civilizaţie a scăzut considerabil în întreaga Europă, mai ales în statele succesoare, cu excepţia Cehoslovaciei, dar nicăieri ca în Ungaria3.

Istoricul arăta că transformări sociale importante s-au produs în aceste ţări prin ascensiunea burgheziei în viaţa economică şi politică şi datorită reformelor agrare realizate, cu excepţia Ungariei. În România „clasa boierilor […] merita toată lauda“, căci a iniţiat reforma agrară pe o bază largă, fiind „unica clasă proprietară din Europa de Est“ care a consimţit la îndeplinirea reformei. Regele însuşi a dat exemplu prin renunţarea la o parte din domeniile Coroanei, Seton combătând afirmaţiile unor cercuri maghiare ce susţineau că reforma a urmărit doar expropierea minorităţilor. În scurt timp – afirma Seton -, datorită înfăptuirii reformei agrare, precum şi a faptului că „educaţia şi principiile de cooperare prind rădăcini între ţărănime, care acum este proprietară de pământ“, România va rivaliza chiar şi cu Iugoslavia în privinţa prosperităţii generale şi a solidităţii structurii sociale4.

Pe lîngă înfăptuirea reformei agrare, în statele succesoare a fost introdus sufragiul universal şi dacă progresul a fost uneori prea rapid, aceasta se datora lipsei educaţiei politice a populaţiei. Realizând o comparaţie între sistemele parlamentare ale acestor state, Seton afirma că cel mai reprezentativ sistem parlamentar îl deţinea Cehoslo-vacia, unde corupţia electorală era nesemnificativă. În Iugoslavia, parlamentul nu reprezenta întrutotul voinţa populară, datorită „manevrelor reacţionarilor sârbi“

pasivă“ şi deci nu s-a prezentat la vot. (cf. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 147). Prin urmare, nu putem fi de acord cu această afirmaţie făcută de Seton cu privire la reprezentarea în Parlament a minorităţilor.

1 “Patria“, 19 decembrie 1922; „Adevărul“, 13 decembrie 1922; A.N.I.C., fond D.G.P., dos. 55/1920, f. 43.

2 “Patria“, 7 octombrie 1923. 3 Ibidem. 4 Ibidem.


conduşi de Pašić şi a pasivităţii politice a grupului condus de Radić, liderul Partidului Ţărănesc Croat1.

Istoricul declara că, din cele trei state ale Micii Antante, doar în România mai persista corupţia electorală într-o măsură largă, datorită lipsei de experienţă politică şi a neînţelegerilor din sânul opoziţiei şi oscilaţiilor monarhului. Dar şi faptul că guvernul Brătianu a recurs, pentru a-şi asigura puterea, la metode ce rivalizau cu cele mai corupte alegeri din fosta Ungarie, era un semn că vechiul sistem de guvernământ se îndrepta spre faliment şi Brătianu şi-a jucat ultima carte, încercând să amâne regimul cu adevărat democratic. Introducerea acestuia nu va mai întârzia mult, considera Seton, întrucât pătrunderea culturii în rândul populaţiei prin educaţia realizată în cadrul şcolilor, care au fost luate cu asalt după 1918, va aduce cu sine cunoaşterea folosirii mijloacelor de autoguvernare. Făcând o scurtă paranteză, el se declara satisfăcut că nici unul din statele succesoare nu urmau politica maghiară faţă de învăţământul minoritar2.

În concluzie, Seton considera că se putea constata un real progres în toate statele succesoare, excepţie făcând Ungaria. Istoricul declara că bazele unor noi structuri se puneau şi era necesară succesiunea a două generaţii pentru a fi puse în practică ideile generoase din 1918. Totul s-ar fi desfăşurat mai uşor, dacă influenţa clicii politice dinainte de război ar fi fost înlăturată. O influenţă vestică, exercitată în mod paşnic şi atrăgător, ar fi avut, în opinia sa, rezultate remarcabile3.

În acelaşi an 1923, între 1 şi 9 iunie, venind din Slovacia, Seton a întreprins o scurtă călătorie la Cluj, pentru a-şi vedea prietenii români.

De asemenea, în 1923, în şedinţa din 26 mai, Academia Română l-a ales membru onorar, omagiind astfel pe „unul din rarii străini de cultură“, care în zilele grele ale luptelor naţionale purtate de românii de peste Carpaţi, a susţinut drepturile lor. „Dl. Seton-Watson – se mai arăta în propunerea Academiei – a călătorit însuşi de mai multe ori în ţinuturile ameninţate spre a se convinge de visu despre adevăr şi dreptate şi, sub pseudonimul de Scotus Viator, a dus o neobosită luptă prin presă: broşuri, reviste, ziare, pentru a lumina marea opinie publică anglo-saxonă de pe toate continentele despre dreptul la viaţă al neamului nostru…“4

În drum spre Cluj, Seton a avut şi o scurtă întrevedere cu Jászi Oskár la Oradea5. Istoricul englez a sosit în Cluj în după-masa zilei de 1 iunie; distinsului oaspete i

s-a făcut o primire călduroasă din partea Societăţii anglo-române6 şi a o serie de reprezentanţi ai intelectualităţii clujene, fiind prezenţi pe peronul gării Al. Vaida Voevod, prof. univ. P. Grimm, Romulus Boilă, prorectorul universităţii clujene D. Călugăreanu, prof. univ. I. Haţiegan, prof. univ. S. Dragomir, dr. G. Moroianu, V.V. 1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 “Patria“, 31 mai 1923; „Universul“, 5 iunie 1923; Academia Română. Anale. t. XLIII. Şedinţele

din 1922-1923., Bucureşti, 1923, pp. 103-104; Cornelia Bodea, Hugh Seton-Watson, R.W. Seton-Watson şi românii 1906-1920, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 950-951.

5 “Patria“, 2 iunie 1923. 6 Societate înfiinţată la sfârşitul anului 1922, în scopul intensificării relaţiilor anglo-române, după

modelul Societăţii Anglo-române din Londra, al cărui membru era şi Seton-Watson.

150 Radu Racoviţan

Tilea, C. Casian – reprezentantul primăriei Cluj, D. Tomescu, preşedintele Sindica-tului presei române din Ardeal, I. Clopoţel, reprezentantul ziarelor bucureştene etc. Seton a fost prezentat celor veniţi să-l întâmpine, în sala de recepţie a gării, de G. Moroianu; după ce s-a întreţinut câteva minute cu cei prezenţi, el a părăsit gara în automobilul lui Vaida Voevod, la casa căruia urma a fi găzduit. În seara aceleaşi zile au fost invitaţi la locuinţa lui Vaida, prorectorul D. Călugăreanu şi preşedintele studenţilor, Alexe, Seton interesându-se despre organizarea şi activitatea studenţilor clujeni1.

A doua zi, lui Seton i s-a făcut o primire solemnă în aula Universităţii de către corpul profesoral şi conducerea universităţii. Salutându-l pe distinsul oaspete, prorectorul Călugăreanu a arătat marile servicii aduse de acesta cauzei unităţii naţionale a românilor prin activitatea sa publicistică, activitate detaliată de Silviu Dragomir. Mulţumind, Seton-Watson arăta că victoria Aliaţilor a însemnat triumful idealismului asupra materialismului prusac. După ce justele aspiraţii naţionale s-au realizat, acest idealism trebuia continuat în cadrul Societăţii Naţiunilor, singura capabilă să asigure o pace rodnică în Europa, cea care putea tămădui rănile rămase deschise din război, „tot acel cortegiu funebru de prejudecăţi naţionale şi individuale ale unui trecut cu care nu vrem să lichidăm“2. În finalul discursului, Seton afirma că Universitatea din Cluj era pentru el un simbol trist al trecutului plin de suferinţe al românilor, dar care s-a încheiat în chip fericit prin emanciparea şi înfăptuirea unităţii naţionale. În acelaşi timp, era un simbol al viitorului senin care trebuia să se dezvolte în numele celui mai curat idealism, un viitor în care tinerii urmau să înveţe adevăratul rol, atât al individului cât şi al statului şi să asigure întreaga libertate de gândire şi de acţiune, nu numai pentru ei înşişi, ci pentru toate naţionalităţile şi confesiunile conlocuitoare. Printre preocupările principale ale românilor ar trebui să se situeze şi promovarea unor relaţii apropiate cu vecinii şi mai amicale cu foştii duşmani3.

În aceeaşi zi, în onoarea oaspetelui englez s-a organizat un festival la Teatrul Naţional, de către Societatea anglo-română, iar Sindicatul presei a oferit un banchet. Tot acum, societatea Astra îi oferea drept dar membrului său onorific, „o publicaţie rară, de cel mai deosebit interes pentru un scriitor şi cugetător politic ca D-sa“: Cartea de aur a lui T. V. Păcăţian4. Pe 4 iunie, Seton lua prânzul cu prinţul de coroană, Carol, care se întâmplase să fie în Cluj5.

În timpul şederii la Cluj, Seton a acordat un interviu ziarului „Keleti Ujság“. Întrebat despre scopul călătoriei sale în România, el declara că intenţionase să petreacă câteva săptămâni pentru a studia evenimentele politice şi culturale desfăşurate după ultima sa vizită. Cum, însă, studierea problemelor cehoslovace i-a răpit prea mult timp, a trebuit să renunţe la drumul pe care intenţionase să-l facă la Bucureşti şi se va rezuma la cercetarea chestiunilor ce privesc minorităţile, pentru a se convinge la faţa locului, ca membru în Liga engleză pentru protecţia minorităţilor,

1 “Patria“, 2 iunie 1923; „Universul“, 3 iunie 1923; A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 227, nr.

c. 191-196. 2 “Patria“, nr. 119 din 7 iunie 1923; „Universul“, 6 iunie 1923. 3 A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 227, nr. c. 203-205; „Patria“, 3 şi 5 iunie 1923. 4 “Patria“, 9 iunie 1923. 5 A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 227, nr. c. 196.


dacă erau justificate sau nu numeroasele memorii înaintate de minorităţile din statele succesoare, în special de cea maghiară, mai ales datorită agitaţiilor întreprinse de guvernul de la Budapesta. Întrebat cu ce partide sau persoane va intra în contact, Seton afirma de la început că el nu făcea politica unui partid anume, era cu desăvârşire neutru, neinteresându-l partidele decât din punct de vedere al principiilor profesate în problema minorităţilor şi modul cum erau aplicate acestea în practică şi va încerca să discute cu reprezentanţii tuturor partidelor, minorităţilor etnice şi ai confesiunilor1.

Studierea problemei minorităţilor era cu atât mai importantă cu cât trebuia vegheat ca statele succesoare să nu comită aceleaşi greşeli înfăptuite de fostul regim austro-ungar faţă de naţionalităţile ce s-au aflat sub stăpânirea sa2.

Referindu-se la drepturile de care ar trebui să se bucure minorităţile, Seton considera că obţinerea lor nu era condiţionată de o schimbare a tratatelor de pace. Declanşarea de către minorităţi a unei propagande în acest sens ar constitui o greşeală. Chiar dacă Liga Naţiunilor nu corespundea cerinţelor ideale, Seton credea că aceasta se putea dezvolta şi în direcţia de a constitui un sprijin real pentru minorităţi şi asigura că opinia publică din Apus nu era indiferentă faţă de cerinţele şi plângerile minorităţilor. Deşi sentimentele amicale faţă de foştii aliaţi din Marele Război erau vii şi atunci, această stare de lucruri nu o împiedica să intervină atunci când reprezentanţi credibili ai minorităţilor arătau în mod argumentat că drepturile lor garantate prin tratatele de pace erau numai pe hârtie; aceasta era o datorie morală şi nu trebuia considerată un amestec în afacerile interne ale statelor succesoare3.

În privinţa soluţionării drepturilor minorităţii maghiare, chestiunea era complicată prin faptul că acum patru state diferite rezolvau probleme care înainte priveau un singur stat [Monarhia austro-ungară – n.n.], situaţia economică şi culturală a teritoriilor dezlipite din fosta monarhie dualistă fiind foarte deosebită. Seton recunoştea că o serie de plângeri ale minorităţii maghiare erau justificate şi că fiinţa sa naţională şi culturală nu era asigurată îndeajuns. O cauză a acestei situaţii nemulţumitoare pentru minoritatea maghiară era văzută de publicistul englez ca decurgând din faptul că nici raporturile dintre românii transilvăneni şi cei din Vechiul Regat, dintre slovaci şi cehi etc., nu erau definitiv lămurite, datorită faptului că secole de-a rândul au fost despărţiţi. O altă cauză o constituia „starea sufletească specifică“ a Ungariei de atunci. Seton recunoştea că statele succesoare erau pe departe de a avea un regim democratic, însă, spre deosebire de viaţa publică a Ungariei, constata o diferenţiere esenţială între aceasta şi statele succesoare. Astfel, spre exemplu, în România existau în mod real condiţiile prealabile pentru instituirea unui regim cu adevărat democratic. În România, cercurile dominante au făcut concesii uimitoare, realizând cea mai radicală reformă agrară, pe când în Ungaria situaţia era diametral opusă, clasa politică de aici încercând să conserve cu orice mijloace regimul feudal dinainte de război4.

1 Ibidem, nr. c. 208-213; „Patria“ 3 iunie 1923; „Universul“, 5 iunie 1923. 2 “Patria“, 3 iunie 1923. 3 Ibidem. 4 Ibidem.

152 Radu Racoviţan

În concluzie, Seton îşi exprima convingerea că singura soluţie pentru rezolvarea chestiunii minorităţilor o constituia funcţionarea efectivă a instituţiilor constituţionale, parlamentare şi judiciare, cerinţe ce – afirma istoricul englez – nu le vedea a se înfăptui nici în România1. În final, întrebat dacă crede că un climat internaţional paşnic putea uşura soarta minorităţilor, el răspundea afirmativ, însă preciza faptul că, mai ales cercurile conducătoare din Londra, dar şi cele din Paris, nu realizau faptul că principalul obstacol în lămurirea situaţiei din Europa Orientală şi a îmbunătăţirii sorţii minorităţilor naţionale din această zonă era regimul reacţionar a lui Horthy, care reprezenta o piedică în calea unei cooperări paşnice între Mica Antantă şi Ungaria. Scopul tuturor trebuia să-l constituie estomparea rivalităţilor naţionale şi spirituali-zarea frontierelor, adică păstrarea lor, însă acestea să devină tot mai puţin importante2.

Aceeaşi părere, şi anume că o condiţie esenţială pentru rezolvarea chestiunii minorităţilor în mod corespunzător era cea a aşezării vieţii de stat pe baze constituţionale şi legale, era exprimată şi de Alexandru Vaida-Voevod, într-un interviu acordat reporterului ziarului „Brassoi Lapok“, venit cu prilejul prezenţei în Cluj a publicistului englez. Doar în cadrul unui regim constituţional şi legal, drepturile prevăzute pentru minorităţile etnice şi confesionale în Rezoluţia de Unire de la Alba Iulia şi care le-ar fi mulţumit pe deplin, puteau fi transpuse în practică. Nu era vorba de o oprimare a minorităţilor, ci de o „anarhie liberală care vine de sus“ de pe urma căreia suferea întreaga populaţie română, nu numai minorităţile. Mai mult – afirma Vaida, pentru situaţia existentă, inclusiv pentru faptul că drepturile minorităţilor încă nu erau asigurate prin legi şi Constituţie, erau responsabile în mare parte însăşi partidele minoritare, care au încheiat alianţe cu guvernele liberale, urmărindu-şi interesele proprii, sau au preferat să nu se alăture luptei naţionalilor şi ţărăniştilor pentru instituirea unui regim cu adevărat democratic3.

Aceste declaraţii ale lui Al. Vaida Voevod determinau ziarul braşovean să-l caracterizeze pe liderul naţional drept intolerant faţă de minorităţi, lipsit de respect faţă de problemele acestora, concluzia fiind că, în mod sigur, Seton-Watson a fost „îmbibat de ideile anti-minoritare ale şefilor partidului naţional“4.

Aceeaşi acuzaţie, de a fi „monopolizat“ pe Scotus Viator, de a fi informat în mod tendenţios străinătatea, era adusă lui Vaida şi prietenilor săi şi de către organul liberal „Viitorul“; însă, în timp ce „Brassoi Lapok“ îi acuza de intoleranţă faţă de minorităţi, ziarul liberal îi învinua că „au neglijat întrutotul problemele etnice de care erau obişnuiţi să se intereseze în special“ şi l-au informat despre evenimentele din România numai „din punct de vedere al luptei de partid“5.

Această polemică între presa liberală şi cea naţională era sesizată şi de Legaţia britanică din Bucureşti, care informa Foreign Office-ul asupra călătoriei întreprinse de Scotus Viator, asupra întrevederilor sale şi interviurilor acordate6.

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Ibidem, 10 şi 14 iunie 1923. 4 Ibidem, 15 iunie 1923. 5 Ibidem. 6 A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 227, nr. c. 191, 193, 215.


În ziua de 6 iunie, în sala festivă a primăriei oraşului Cluj, „apărătorului naţionali-tăţilor subjugate sub fosta Monarhie habsburgică“ i s-a oferit cetăţenia de onoare a oraşului transilvănean. Citind adresa prin care era conferită această calitate istoricului englez, primarul Octavian Utalea afirma că era adus un omagiu de admiraţie şi recunoştinţă de către capitala Transilvaniei „ilustrului scriitor şi energicului luptător pentru apărarea libertăţii şi demnităţii popoarelor asuprite din defuncta Monarhie habsburgică“1.

În răspunsul său, Seton declara profunda sa recunoştinţă pentru onoarea ce i se acorda. Făcând trimitere la tradiţia autoguvernării în Transilvania, „pământul clasic al self-government-ului naţional, cu privire la comune sau municipii, naţiuni sau confesiuni“, istoricul englez îşi exprima speranţa că cei de care depindea consolidarea României Mari, nu-şi vor cheltui energiile pentru a introduce sisteme de centralizare administrativă, ci vor adopta precedentele numeroase din istoria acestei provincii la condiţiile din acel moment, vor ţine seama de acele tradiţii de libertate naţională şi religioasă pentru care Transilvania a fost renumită în trecutul mai îndepărtat şi care ar putea oferi modele de convieţuire armonioasă a diverselor naţionalităţi din Transilvania. Deşi România a fost una din cele mai încercate ţări în timpul marii conflagraţii, Seton îşi exprima încrederea că, de îndată ce condiţii normale de dezvoltare vor fi restabilite, restricţiile artificiale din comerţ vor fi înlăturate şi o liberă autonomie municipală va fi reintrodusă; se vor crea toate premisele necesare pentru un progres economic, iar oraşul Cluj, capitala Transilvaniei, în mod cert va fi în fruntea acestui progres2.

În cursul aceleiaşi zile de 6 iunie, Seton a avut o întrevedere lungă cu Iuliu Maniu, ce venise de la Bucureşti însoţit de Mihai Popovici, fost ministru; seara, Iuliu Maniu s-a întors la Bucureşti3.

La 8 iunie, ziarul „Patria“ publica o dezminţire dată de publicistul englez, care nega că ar fi dat un interviu ziarelor maghiare „Nagyvárad“ şi „Ellenzek“, care au publicat pretinse declaraţii date de el. Scotus afirma că la Oradea Mare, ca urmare a intervenţiei lui Jászi Oskár, a permis unui ziarist să asiste două minute la întâlnirea cu acesta, dar singurul interviu acordat a fost cel publicat de ziarul „Keleti Ujság“4.

Înainte de a părăsi România, Seton a acordat un scurt interviu ziarului „Patria“, comunicând impresiile sale culese în urma vizitei precum şi modul în care era privit prezentul şi viitorul României în Marea Britanie. El recunoştea că opinia publică britanică era insuficient informată nu numai despre România, ci în general despre întreaga Europă sud-estică, deşi interesul în Anglia faţă de această zonă era mai mare decât înainte de război. Cei care cunoşteau însă ceva despre România, manifestau sentimente de simpatie faţă de ea şi aveau credinţa că aceasta putea deveni un „rai în miniatură“. Din păcate, era evident contrastul între perspective şi realităţile deplorabile ale situaţiei politice din acel moment. Istoricul afirma că sub sistemul de guvernare din acel moment nu putea exista o reală stabilitate politică, fapt ce

1 “Patria“, 7 iunie 1923; „Neamul Românesc“, 7 iunie 1923. Vezi şi A.N.I.C., fond Microfilme

Anglia, rola 227, nr. c. 206-208. 2 “Patria“, 7 iunie 1923. 3 Ibidem, 8 iunie 1923. 4 Ibidem.

154 Radu Racoviţan

determina adoptarea unei atitudini de neîncredere din partea statelor occidentale şi afecta posibilităţile României de a obţine credite. Seton considera că aceste dificultăţi proveneau din faptul că România se afla într-o perioadă de tranziţie, iar partidele şi grupările politice treceau printr-o perioadă de adaptare la noile realităţi politice. Istoricul englez recunoştea din nou amploarea concesiilor făcute de clasa politică română din Vechiul Regat, însă, din păcate, acele grupări politice care ar fi putut profita de efectele reformelor [Seton se referă la naţionali şi ţărănişti – n.n.] nu au ştiut să-şi consolideze puterea şi au dovedit o lipsă de experienţă politică, care a permis liberalilor să devină arbitrii scenei politice. De aici – afirma Seton – rezultatul momentan al anarhiei administrative şi politice şi încercările autoritare de exercitare a puterii, tendinţa de a denunţa drept bolşevici şi revoluţionari pe toţi cei care încercau să transforme democraţia în realitate. Seton nu vedea decît două alternative în ce privea evoluţia vieţii politice româneşti: instituirea unui adevărat regim parlamentar, bazat pe alegeri libere şi o corectă interpretare a regulamentului Camerei, sau revenirea la un absolutism făţiş. Ultima alternativă era exclusă, însă, datorită condiţiilor generale europene, situaţiei din Rusia şi, nu în ultimul rând, datorită ataşamentului faţă de Constituţie al monarhului1.

La 9 iunie, Seton-Watson s-a întors la Bratislava; va mai petrece câteva zile în Slovacia şi se va întoarce la Londra, prin Praga, la 21 iunie.

În ianuarie 1925, Seton întreprindea o călătorie în SUA, fiind invitat de Asociaţia Istorică Americană la o conferinţă ţinută în Boston. În drum spre acesta, istoricul s-a oprit la Cleveland, unde fusese invitat de românii, cehoslovacii, iugoslavii şi polonezii din localitate. În cinstea sa, s-a dat un banchet la hotelul „Cleveland“, la care au participat, printre alţii, dr. Ropcea, medic, G. Anagnostache de la Consulatul român din Cleveland, B. Popovici, avocat, I. Vasu şi W. Gabriel, antreprenori, preoţii I. Spător, I. Vanca şi Ilie Pop, G. Stănculescu şi A. Prie, redactori la ziarul român „America“ din Cleveland, precum şi un număr mare de americani, printre ei numărându-se primarul Cleveland-ului, Hopkins şi Newton Baker, fost ministru de război. Toţi cei prezenţi au mulţumit profesorului englez pentru munca depusă în interesul naţionalităţilor asuprite din fosta Austro-Ungarie. Seton, mulţumind pentru elogiile aduse, afirma că tot ce a făcut, i-a fost dictat de conştiinţă. El a vorbit în continuare despre situaţia minorităţilor din statele succesoare, arătând că, în unele dintre acestea, cei aflaţi la putere tratau minorităţile la fel cum s-au purtat ungurii cu naţionalităţile străine din graniţele lor. Profesorul englez recomanda schimbarea acestui tratament, întrucât atitudinea pe viitor a opiniei publice occidentale şi a Marilor Puteri, depindea mult de acest lucru. Referindu-se la micile neînţelegeri dintre românii transilvăneni şi cei din Vechiul Regat, Seton afirma că acestea nu trebuiau să îngrijoreze pe nimeni; ele se datorau faptului că românii au trăit mult timp separaţi, în două medii diferite, şi vor dispărea curând. Atingând din nou problema situaţiei politice din statele succesoare, mai proastă doar în România şi Iugoslavia, arăta că aceasta era trecătoare, ea se va schimba odată cu căderea „clicii“ de la guvernare, ce se va produce atunci când ţăranul român va şti să se folosească de drepturile politice dobândite şi va fi în stare să aleagă în Parlament oameni capabili şi

1 A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 227, nr. c. 214-217; „Patria“, 10 iunie şi 12 iunie 1923.


cinstiţi. După banchet, Seton s-a îndreptat spre Universitatea Western, unde a ţinut o conferinţă în faţa unei asistenţe compusă, în majoritate, de profesori şi studenţi de la cursurile de istorie, ce şi-au luat chiar notiţe după cele prezentate de el. Seton a vorbit iar despre cauzele care au produs căderea Imperiului Austro-Ungar, despre situaţia politică şi economică din statele succesoare şi despre situaţia minorităţilor din aceste state. Vorbind despre situaţia din România, care se putea schimba în urma exercitării responsabile a noilor drepturi politice de către ţărănime, Seton spunea că administraţia coruptă, starea proastă a economiei şi finanţelor nu cântăresc decât foarte puţin în comparaţie cu marea dreptate socială ce s-a făcut prin înfăptuirea reformei agrare. Prosperitatea unei ţări depinde de situaţia ei politică şi economică. Ţăranii români, declara istoricul, aveau acum în mâna lor puterea economică, pe care ştiau să o întrebuinţeze foarte bine în avantajul lor şi al ţării, şi cu această putere o vor cuceri treptat şi pe cea politică; venirea majorităţii la putere, prin reprezentanţii săi [Partidul Naţional şi cel Ţărănesc – n.n.], era doar o chestiune de timp1.

În 1926, Tilea îl informa pe Seton asupra fuzionării celor două partide, prezentându-i largul ecou care l-a avut constituirea Partidului Naţional-Ţărănesc în rândul opiniei publice române, mai puţin, însă, în rândul intelectualilor, care cunoşteau influenţa liberalilor la Curte. Tilea prezenta noua structură a partidului, organizat pe baze provinciale, Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia, Bucovina, fiecare cu preşedintele şi comitetul său local şi un comitet central cu un singur preşedinte (Maniu) şi un secretar general (Madgearu). Programul era apreciat a fi mai degrabă liberal decât radical, bazându-se pe cele 10 puncte elaborate de Maniu în 1924, în vederea fuzionării, şi se pronunţa pentru regim monarhic, descentralizare, administraţie bine plătită şi controlată, o politică economică care proteja producătorii, reducerea taxelor de import şi export, stabilizarea monedei, colaborarea cu capitalul străin pentru dezvoltarea economică a ţării, aplicarea deciziilor de la Alba-Iulia privind minorităţile, regim strict constituţional şi parlamentar şi opoziţie decisă faţă de orice fel de dictatură2.

În 1927, în martie, Seton a ţinut o conferinţă despre Mica Antantă, în faţa Grupului Universitar de la Bruxelles pentru Societatea Naţiunilor, în cadrul căreia a făcut, din nou, referiri la evoluţia politică a statelor succesoare3.

Evoluţia celor trei state învingătoare era considerată de istoricul englez, în pofida diferenţelor de cultură şi dezvoltare, drept asemănătoare. Toate au adoptat, irevocabil, constituţii democratice şi un sistem electoral bazat pe sufragiu universal şi diverse forme de reprezentare proporţională, chiar dacă doar în Cehoslovacia nu exista corupţie electorală iar votul universal era obligatoriu şi a fost adoptat şi pentru alegerile municipale4. Minorităţile se bucurau, în fiecare dintre cele trei state, de o reprezentare echitabilă, cel puţin teoretic; doar cehii le-au acordat-o în mod real şi

1 “Patria“, 30 ianuarie 1925; „Neamul Românesc“, 31 ianuarie 1925. 2 Hugh Seton-Watson, op. cit., pp. 132-133. 3 Robert William Seton-Watson, La Petite Entente, Bruxelles, 1927, pp. 5-14. 4 Seton făcea o greşeală; şi în România exista obligativitaea exercitării dreptului de vot. Vezi pe

larg Sorin Radu, Problema obligativităţii exercitării dreptului de vot în legislaţia electorală din România interbelică (1919-1939), în Cercetare şi istorie într-un nou mileniu, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos“, Galaţi, 2002, pp. 235-243.

156 Radu Racoviţan

intrarea unor germani în guvernul ceh, în 1926, a marcat un progres enorm. Problema era acută în Transilvania, unde maghiarii au ezitat timp îndelungat să accepte noua situaţie ca definitivă, şi unde administraţia era execrabilă. Toate cele trei state au realizat reforme agrare; două dintre ele sufereau de lipsa de funcţionari capabili şi de epidemia corupţiei. De asemenea, ele se regăseau în faţa problemei unificării tuturor fragmentelor unite prin legături de sânge, dar separate de diferenţe din punct de vedere cultural, al tradiţiilor, legislativ, administrativ, religios, al instrucţiei, însă realizau progrese remarcabile în acest sens1.

În iunie 1927, Seton a întreprins o nouă călătorie în România, după ce trecuse prin Viena, Belgrad şi Sofia. Datorită, probabil, crizei politice interne, în ziarele române ştirile despre vizita profesorului englez sunt reduse ca număr. Cunoaştem doar că el a vizitat Bucureştiul şi Clujul, între 31 mai şi 9 iunie. La Bucureşti, istoricul englez a fost oaspetele Societăţii Anglo-Române; el a fost întâmpinat cu cuvinte de bun-sosit, rostite de gen. R. Rosetti, iar Iorga a făcut un excurs istoric al relaţiilor anglo-române, încă din vremea cruciadelor2. În Cluj, el ajungea la 6 iunie. În 7 iunie, Seton a vizitat redacţia ziarului „Patria“, unde a discutat cu angajaţii despre raporturile dintre Anglia şi Rusia şi despre situaţia economică, socială şi politică din România. În finalul discuţiilor, istoricul englez şi-a exprimat speranţa că România se va consolida şi îşi va ocupa locul de frunte pe care îl merita în configuraţia politică şi economică a Europei. Primăria municipiului Cluj a organizat un banchet în cinstea lui, la hotelul „New York“, unde au participat, printre alţii, rectorul Universităţii din Cluj, dr. Minea, prof. univ. dr. Emil Haţieganu, preşedintele Ligii Culturale, secţia Cluj, G. Moroianu, prof. univ. dr. Grimm, V.V. Tilea şi soţia, A. Esca, directorul Băncii Marmorosch Blank, primarul oraşului, V. Osvadă, preotul Stanca, viceconsulul Angliei şi preşedintele Centrului studenţesc „Petru Maior“, D. Ivan. După cuvântarea de bun-venit a primarului Osvadă, a vorbit Seton, care, declarându-se fericit că se afla din nou în Cluj, închina în cinstea oraşului, a Transilvaniei şi a României Mari, pe care o vedea păşind spre „o evoluţie frumoasă în părţile acestea sud-europene“3. De asemenea, în timpul şederii sale în România, Seton a făcut o excursie de cinci zile cu soţia sa, May, în Bucovina4.

Deşi a stat puţin timp în România, Seton a reuşit, totuşi, să-şi facă o imagine despre evenimentele politice interne din anii 1926-19275. El a şi publicat, în 1927, un

1 Robert William Seton-Watson, op. cit., pp. 15-17. 2 “Universul“, 31 mai şi 1 iunie 1927. 3 “Patria“, 8-9 iunie 1927. 4 Hugh şi Christopher Seton-Watson, op. cit., p. 422. 5 După patru ani de guvernare liberală, la 27 martie 1926, Ion I. C. Brătianu a decis să se retragă de

la guvernare. Succesiunea trebuia să revină Partidului Naţional sau Partidului Ţărănesc, care se bucurau de o reală popularitate. Dar regele Ferdinand, care nu-şi putea exercita menirea de a fi arbitru între partide, fiind dominat de liderul liberal, l-a însărcinat cu formarea guvernului pe generalul Averescu, preşedintele Partidului Poporului, cu care Brătianu încheiase o înţelegere încă din 1924. Campania electorală a fost afectată de intervenţia aparatului de stat în favoarea partidului de guvernământ. Alegerile, desfăşurate în 25 mai 1926, au fost câştigate de către Partidul Poporului. După câteva luni a avut loc fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc luând astfel fiinţă Partidul Naţional-Ţărănesc (10 ocotmbrie 1926), care a devenit cel mai mare şi influent partid de opoziţie din România. În timpul activităţii noului Parlament, problema


articol dedicat evoluţiei situaţiei politice interne în anii 1926-1927, intitulat The Situa-tion in Roumania. Seton ilustra faptul că devenise clar că în România, doar două partide politice contau: liberalii, care aveau o mare tradiţie în spate, cei mai experimentaţi şi plini de resurse lideri, şi naţional-ţărăniştii care au recâştigat teren şi şi-au reformulat programul „pe linii admirabil de sănătoase“. De asemenea, el afirma că ideea conducerii ţării de către o Regenţă până în anul 1940 era privită în mod favorabil în multe cercuri, în condiţiile în care singura alternativă ar fi fost revenirea la tron a lui Carol, pe care-l condamna din nou1.

Nemulţumit de evoluţia vieţii politice interne2 şi îngrijorat de faptul că aceste disensiuni dintre naţional-ţărănişti şi liberali puteau fi folosite de acţiunea revizionistă ungară, Seton, în corespondenţa din anul 1928 purtată cu Tilea, îi sfătuia pe naţional-ţărănişti să întreprindă toate demersurile în vederea obţinerii unei autonomii pentru Transilvania, în cadrul regatului român. Încă din 1924, istoricul englez îi comunicase

dominantă a fost criza dinastică, generată de renunţarea principelui Carol la calitatea de moştenitor al tronului, act confirmat de Adunarea Naţională la 4 ianuarie 1926. Boala fatală a regelui Ferdinand l-a determinat pe Ion I.C. Brătianu să obţină demisia guvernului Averescu, la 4 iunie 1927, pentru a fi sigur că avea să fie instalată Regenţa, formată din persoane aflate sub influenţa liberalilor. S-a format un guvern de uniune naţională, avându-l în frunte pe Barbu Ştirbei, iar Parlamentul a fost dizolvat. Noul guvern va semna un manifest prin care se angaja să respecte legile de la 4 ianuarie 1926. Astfel, Brătianu obţinuse recunoaşterea actului de la 4 ianuarie de către naţional-ţărănişti şi a început, în condiţiile înrăutăţirii stării de sănătate a regelui, campania pentru răsturnarea guvernului Ştirbey; după 15 zile, datorită retragerii miniştrilor liberali, cabinetul a trebuit să demisioneze. Regele l-a însărcinat pe Brătianu, pentru a forma un nou guvern pur liberal; utilizând metodele proprii, liberalii şi-au asigurat 75% din locurile parlamentare. Istoria Românilor, vol. VIII, pp. 259-262.

1 Seton explica şi motivele pentru care era de preferat menţinerea la conducerea ţării a unei Regenţe, în locul revenirii pe tron a lui Carol, considerat de istoricul englez drept un aventurier. Printre atribuţiile regelui se număra numirea sau demiterea guvernului şi-n timpul celor 13 ani de domnie regele Ferdinand şi-a exercitat în mod drastic această putere: demiterea guvernului germanofil Marghiloman (1918), a liderului transilvănean Vaida (1920) şi a generalului Averescu (1922 şi 1927). În ultimele trei cazuri, afirma Seton, deşi legalitatea actului regal nu putea fi contestată, spiritul Constituţiei a fost pe cale de a fi încălcat, iar prestigiul coroanei a fost în joc. Istoricul se întreba ce se va întâmpla cînd iniţiativa va fi nu în mâinile unui rege, ci a unei Regenţe lipsite de prestigiu, ce acţiona în numele unui băiat născut în 1921? Va lua această Regenţă – se întreba Seton – asemenea măsuri drastice? Sau, mai degrabă, în perioada lungă ce se va scurge până la îndeplinirea majoratului de către regele Mihai, iniţiativa de până acum a Coroanei va reveni premierului (sau persoanei celei mai puternice din Cabinet)? Cei care credeau într-o guvernare constituţională şi democratică vor considera această soluţie ca o binecuvântare, dacă viitorul cabinet va reprezenta, într-adevăr, dorinţele majorităţii (Robert William Seton-Watson, The situation in Roumania, London, 1927, pp. 3-9).

2 După moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) şi instituirea Regenţei, a urmat decesul neaşteptat al lui Ion I.C. Brătianu (24 noiembrie). Regenţa a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie 1927, Partidul Naţional Ţărănesc a declanşat campania de răsturnare a guvernului liberal. Au fost organizate întruniri antiguvernamentale în sate, comune, oraşe, judeţe, fiind mobilizaţi să participe zeci de mii de oameni; au fost boicotate încercările liberalilor de a obţine un împrumut extern pentru stabilizarea monetară; s-a decis de către liderii P.N.Ţ. retragerea deputaţilor şi senatorilor săi din Parlament. Liderii naţional-ţărănişti au luat, chiar, legătura cu principele Carol, dorindu-se reîntoarcerea şi proclamarea lui ca rege al României. Pentru amănunte, vezi: Ioan Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

158 Radu Racoviţan

lui Tilea într-o scrisoare, părerea sa că nu exista o analogie între situaţia din Cehoslovacia şi cea din România. Istoricul englez considera că în România ar putea fi acordată Transilvaniei o autonomie mai largă decât Slovaciei în statul cehoslovac1, apreciind condiţiile geografice drept mult mai favorabile pentru aceasta în România. El aprecia că trebuia acordată regiunii locuite de secui o poziţie specială în cadrul statului român, ce să nu constituie o ameninţare la adresa integrităţii acestuia2. Într-o scrisoare din 14 iulie 1928, Seton afirma că singura soluţie pentru administraţia dezastruoasă din România o reprezenta descentralizarea, concomitent cu acordarea autonomiei pentru Transilvania; astfel, garanţiile acordate maghiarilor şi germanilor la Alba Iulia în 1918 ar fi fost transpuse în practică. El considera că cererea unei autonomii rezonabile, de natură să transforme orice acuzaţie de separatism în ceva grotesc, ar fi constituit o lovitură mortală dată „clicii“ din Bucureşti, şi un program atractiv pentru Basarabia şi chiar pentru Regat. Argumentul pentru susţinerea acestei soluţii îl constituia credinţa că era singura cale posibilă pentru regimul intolerabil din acel moment, tocmai pentru că o reîntoarcere la vechiul regim ungar era în afară de orice discuţie. Istoricul englez spera că tânăra generaţie de maghiari şi germani din Transilvania avea vederi mai realiste şi-şi va oferi întregul suport în sprijinul ideii. Mai mult, aprecia el, înaintarea unui asemenea program ar fi creat o impresie bună în străinătate, mai ales în Franţa, şi ar fi fost uşor de demonstrat faptul că nici o schimbare nu urma să se producă în politica externă. Din contră, afirma Seton, acordarea unei autonomii Transilvaniei ar fi demonstrat clar că România dorea menţinerea noii ordini în Europa, dar şi respectarea drepturilor minorităţilor. De asemenea, ar fi însemnat o întărire a elementului ţărănesc, ce ar fi devenit un adevărat bastion împotriva bolşevismului şi a ideilor subversive ce erau vehiculate în această parte a Europei. Autonomia Transilvaniei şi o colaborare cordială cu democraţia ţărănească din Cehoslovacia şi statele balcanice, ar putea fi foarte apreciate de lumea din afară3.

În răspunsul său, Tilea afirma că a studiat propunerile lui Seton-Watson cu Maniu şi Vaida, care au fost surprinşi în mod plăcut de unele dintre propuneri, în special de convingerea profesorului că includerea în programul naţional-ţărănist a unui gen de autonomie pentru Transilvania, i-ar putea oferi acestui partid sprijinul necesar pentru a răsturna guvernarea liberală. În general, atât ideea autonomiei, cât şi cea a realizării unei descentralizări, îi atrăgea pe liderii naţional-ţărănişti, fiind considerate singurele soluţii pentru Cehoslovacia, Iugoslavia şi România. Problema se punea cât de departe să se meargă, România având 5-6 provincii, iar Cehoslovacia numai una. Tilea aprecia că acordarea unei autonomii Transilvaniei era considerată necesară şi cerută de populaţia de aici. Vaida considera că ar fi trebuit obţinută o autonomie similară 1 În 1927, în Cehoslovacia avea loc o nouă reformă administrativă, care desfiinţa vechea împărţire

administrativă în 23 de župy (judeţe), ţara fiind împărţită în patru provincii: Boemia, Moravia, Slovacia şi Rutenia. Centralismul pronunţat al constituţiei din 1920 nu se diluase prea mult, dar, pentru prima oară în istoria modernă, Slovacia avea o identitate proprie; era, după cum afirma Partidul Popular Slovac a lui Andrej Hlinka, „prima scânteie de autonomie“, care le uşura slovacilor sarcina de a-şi pregăti propriile cadre pentru aparatul birocratic (R.J. Crampton, op. cit., p. 89).

2 Hugh Seton-Watson, op. cit., p. 126. 3 Ibidem, p. 127.


celei revendicate de slovaci, cu un parlament local şi un Reichsrath comun, având în frunte un guvernator al regelui, dacă era menţinut regimul monarhic. O asemenea autonomie ar fi adus o coeziune mai solidă a naţiunii, prin eliminarea fricţiunilor existente în cadrul diferitelor regiuni şi ar fi creat în acelaşi timp o competiţie sănătoasă pentru dezvoltare. Părerile lui Vaida erau acceptate şi de Mihalache. Maniu se pronunţa hotărât pentru o descentralizare, dar nu împărtăşea opiniile lui Vaida cu privire la autonomie şi considera că România era într-o situaţie mai bună decât celelalte state ale Micii Antante, întrucât nu avea partide regionale. Prin urmare, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc aprecia că ar fi fost suficientă o largă descentralizare administrativă, însoţită de acordarea unor puteri mai largi consiliilor locale şi de înfiinţarea unor consilii regionale pentru agricultură, comerţ etc. El nu considera necesară ameninţarea guvernului cu cererea unei autonomii, mai ales că adoptarea unui asemenea program ar fi împiedicat şi mai mult venirea naţional-ţărăniştilor la putere, datorită lipsei de înţelegere şi a sensibilităţii oamenilor politici din Vechiul Regat. Tilea îi dădea dreptate, în acest sens, lui Maniu, dar afirma că bazele materiale şi ideologice pentru o largă autonomie existau nu numai în Transilvania, ci şi în Dobrogea, Basarabia şi Bucovina şi naţional-ţărăniştii trebuiau să accepte un asemenea program, dacă nu ajungeau în curând la putere; efectele proastei administraţii trebuiau canalizate într-o anume direcţie, iar autonomia putea salva unitatea regatului. Prin urmare – aprecia Tilea – trebuia pornit cu o descentralizare şi mers mai departe, chiar, decât convingerile lui Maniu, atât cât se dovedea necesar. Generaţia tânără din rândul minorităţilor ungară şi germană a renunţat, declara Tilea, la speranţa restituirii in integrum a frontierelor ungare de dinainte de război şi ar fi fost mulţumite să găsească un modus vivendi în cadrul unui regim autonomist1.

Seton răspundea exprimându-şi neîncrederea că liberalii ar fi renunţat de bunăvoie la putere, dacă nu erau ameninţaţi cu ideea autonomiei. El se declara de acord atât cu punctul de vedere al lui Maniu, privind reacţia opiniei publice din Vechiul Regat faţă de ideea autonomiei, cât şi cu Vaida, apreciind că totul era o chestiune de tactică asupra căreia numai cei implicaţi, liderii naţional-ţărănişti, puteau decide. După asasinarea lui Radič2 şi ruptura completă survenită între guvernul de la Belgrad şi croaţi, alarmat de situaţia din Iugoslavia, Seton îi sfătuia pe transilvăneni, în octombrie 1928, să nu urmeze linia adoptată de croaţi, ci să adopte linia slovacă şi să preseze pentru o autonomie graduală în Transilvania. Numirea lui I. Maniu, la 9 noiembrie 1928, ca prim-ministru de către Regenţă şi formarea unui guvern alcătuit doar din naţional-ţărănişti, au pus capăt acestor discuţii despre o eventuală autonomie a Transilvaniei3.

În noiembrie 1928, după o lungă şi vastă campanie de răsturnare a liberalilor de la putere, care a culminat cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, Partidul Naţional Ţărănesc era adus la conducerea statului. În urma alegerilor, listele Partidului Naţional Ţărănesc au întrunit 77,76% din totalul voturilor pe ţară, cel mai mare succes obţinut vreodată de un partid politic din România. Pe această bază, a obţinut

1 Ibidem, p. 127-128. 2 În iunie 1928, un parlamentar sârb l-a împuşcat pe Radić în Skupştină, omorându-l, şi a rănit alţi

doi parlamentari croaţi. 3 Hugh Seton-Watson, op. cit., p. 128-129.

160 Radu Racoviţan

348 mandate în Adunarea Deputaţilor, fiind urmat de Partidul Naţional Liberal cu 6,55% din voturi şi 13 mandate. Conform cartelurilor electorale încheiate, Partidul Naţional Ţărănesc a cedat 9 mandate Partidului Social Democrat, 9 – Partidului German, 3 – Grupării gazetarilor independenţi, 2 – Partidului Popular Maghiar1.

Desigur, Seton-Watson, după cum declara el însuşi într-un interviu acordat, în ianuarie 1929, corespondentului din Londra al ziarului „Lidovo Noviny“ din Brno, s-a bucurat de succesul electoral al Partidului Naţional-Ţărănesc, sperând că guvernul Maniu aducea o nouă eră în privinţa situaţiei minorităţilor din România, adică îndeplinirea promisiunilor cuprinse în Rezoluţia de Unire de la 1 decembrie 19182.

Victoria Partidului Naţional Ţărănesc îl determina pe istoricul englez să viziteze România, în luna iulie 1929; venea din Iugoslavia, cu scopul de a se informa, în primul rând, despre situaţia minorităţilor naţionale din ţara noastră. El intenţionase să rămână în România patru săptămâni, însă din cauza unei gripe serioase contactate în Iugoslavia, suportând şi o operaţie la Zagreb, a petrecut doar patru zile, la Cluj, intenţionând să revină anul următor, pentru a realiza cercetări în sudul Transilvaniei şi Oltenia3.

În drum spre Cluj, Seton s-a oprit la Timişoara şi Oradea. La Timişoara, unde a sosit la 29 iulie, el a fost aşteptat de deputatul V. V. Tilea şi de Ivan Martalogu, directorul ziarului „Patria“, care urmau să-l însoţească în tot timpul vizitei sale. De asemenea, a fost întâmpinat la gară, în sunetele fanfarei militare, de prefectul judeţului Timiş, dr. Ţigăreanu, de ajutorul de primar, dr. Crăciun, de deputaţii şi senatorii din localitate, precum şi de un numeros public. În onoarea sa, a fost organizat un banchet, la care au participat toate notabilităţile din Timişoara. Închinând în cinstea oaspetelui, prefectul exprima recunoştinţa poporului român faţă de distinsul istoric, recunoştinţă pe care o va demonstra prin indulgenţa şi liberalismul său tradiţional faţă de minorităţile etnice. Consilierul Wollinger afirma că Scotus Viator nu-şi putea alege un colţ de ţară mai potrivit pentru studierea problemei minorităţilor decât Timişoara, unde toate naţiunile trăiau în cea mai perfectă armonie şi înţelegere. Ultimul lua cuvântul scriitorul german Orendi-Hommenau, ce-i condamna pe calomniatorii României, arătând că satele şi oraşele germane înfloritoare, instituţiile culturale, sociale şi economice germane fac dovada libertăţii şi toleranţei de care se bucurau minorităţile în România4. În schimb, unele ziare maghiare l-au insultat pe Seton-Watson („Temesvari Hirlap“ din 30 iulie, spre exemplu)5. Şi la Oradea, unde sosea cu trenul pe 30 iulie, Seton era întâmpinat de reprezentanţii autorităţilor civile, în frunte cu subprefectul Oros, şi militare, şi de un mare număr de intelectuali. Şi aici i-a fost oferit un banchet şi au fost rostite cuvinte calde în cinstea lui de episcopul ortodox Andrei Crişanu şi magistratul Ciura6.

1 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp.

73-104; Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi 1916-1938, Editura Silex, Bucureşti, f.a., p. 70.

2 “Patria“, 27 ianuarie 1929; „Îndreptarea“, 28 ianuarie 1929. 3 “Universul“, 1 august 1929. 4 “Patria“, 30 iulie 1929. 5 “Universul“, 5 august 1929. 6 “Patria“, 31 iulie 1929.


În aşteptarea lui Seton în capitala Ardealului, „Patria“ din 30 iulie 1929 scria: „Consecvent cu sensul pseudonimului ce şi l-a ales, acest nobil scriitor englez ne cercetează ţara cu asuiditatea izvorâtă din vechea prietenie ce ne poartă, cu acel nobil interes care a făcut odinioară din d-sa un înflăcărat apărător al cauzei noastre naţionale… Învălmăşagul războiului mondial s-a potolit de mult, peste murmurul lui s-a aşezat surdina uitării, dar dl. Scotus Viator n-a pierdut nimic din obiectivitatea riguros ştiinţifică cu care-şi culege şi azi informaţiile despre noi, răsfrângând toate calomniile ce se debitează pe contul nostru de către toţi aceia pe care logica istoriei implacabile i-a pus definitiv la punct. Aşa se explică apoi şi seninătatea cu care i-a răspuns lordului Rothermere, celebrului apostol al revizionismului maghiar… Îi zicem din adâncul inimilor noastre: Bine-ai venit!“1

În Cluj, Seton era întâmpinat în gară de oficialităţile oraşului, în frunte cu dr. Adam Popa, prefectul judeţului, şi dr. Teodor Mihali, primarul municipiului, de reprezentanţi ai autorităţilor militare precum şi de un larg public; după coborârea pe peron, Scotus Viator a fost salutat, în numele judeţului, de prefect, iar în numele oraşului, de primar. Studentul Curea a rostit, în limba engleză, următoarea cuvântare: „studenţii români de la Universitatea „Regele Ferdinand I“ din Cluj sunt fericiţi că pot din nou saluta în mijlocul lor pe acela care, în vremuri de grea încercare pentru această ţară, când însăşi existenţa noastră ca naţiune era contestată, a avut curajul să ia apărarea celor slabi, pentru că a văzut că dreptatea era de partea lor… Poporul român din aceste provincii nicicând nu va uita serviciile ce i le-aţi adus prin simpatiile şi atmosfera favorabilă ce i-aţi creat-o pretutindeni prin puterea convingerii dv. Noi salutăm pe acel călător scoţian care a fost printre primii propovăduitori ai principiului autodeterminării popoarelor, în urma căruia statele mici au avut de câştigat cel mai mult. În ce ne priveşte, noi vom încerca să fim demni de aceasta, pentru că principiile democratice – ideea descentralizării precum şi un egal tratament faţă de minorităţi – au găsit în inimile noastre înţelegerea necesară“2. Seton a fost găzduit în casa lui V. V. Tilea3. În timpul celor câteva zile cât a stat la Cluj, s-a bucurat de mari manifestări de simpatie4.

În ziua de 2 august, lui Seton i s-a organizat o recepţie la primărie, însă datorită bolii nu a putut participa; i s-a trimis o scrisoare de mulţumire din partea primarului Teodor Mihali pentru tot ce a făcut pentru cauza română: „recunoştinţa e o calitate foarte rară, mai ales în epoca actuală, la oameni şi popoare. Cu această însuşire frumoasă se poate mândri poporul român. Noi nu uităm pe prietenii noştri din timpurile grele pentru că iubirea noastră faţă de ei i-a închis pe veci în inima şi sufletul nostru. Aşa şi pe dv., iubite domnule profesor, care mai mult de două decenii v-aţi ocupat cu chestiunile naţiunilor oprimate din fosta monarhie austro-ungară… Noi ştim că nimic pe lume nu e perfect de la început şi că toate organizările sunt susceptibile unei perfecţionări prin evoluţie. De aceea apreciem aşa de mult sfaturile bune ce dv., d-le profesor, le-aţi dat de zece ani încoace României noastre pe veci unite. Azi poate veţi observa că unele din bunele Dvs. îndrumări nu s-au realizat în

1 Ibidem, 30 iulie 1929. 2 Ibidem, 31 iulie 1929. 3 “Universul“, nr. 175 din 2 august 1929. 4 Ibidem, nr. 178 din 5 august 1929.

162 Radu Racoviţan

total, dar suntem siguri că naţiunea noastră dornică de propăşire se va menţine pe calea evoluţiei, învăţând din trecutul oprimării să trateze minorităţile din ţara noastră altfel de cum am fost noi trataţi de foştii stăpânitori. În această gravă chestie a drep-turilor minoritare, vom fi recunoscători dacă veţi continua a ne da sfaturi înţelepte, cunoscând autoritatea necontestată de nimeni de care vă bucuraţi în lumea întreagă“1.

La 9 august, Seton a părăsit Clujul cu destinaţia Oradea şi de acolo la Strbske Pleso, în Cehoslovacia. La gară, el a fost însoţit de un numeros public, fiind prezenţi: prefectul judeţului, dr. Adam Popa, V. V. Tilea, I. Martalogu, care urma să-l însoţească pe istoricul englez până la graniţă2.

Înainte de a pleca din ţară, marele ziarist englez i-a acordat un interviu lui I. Martalogu, în care a expus vederile sale în legătură cu problema minorităţilor în general, şi în România, în special. Seton afirma că atitudinea presei engleze faţă de România s-a schimbat radical o dată cu venirea guvernului naţional-ţărănist la putere, privind favorabil activitatea guvernului Maniu, considerând activitatea legislativă şi reformele propuse de acesta drept „sănătoase şi necesare ţării“3.

Seton se declara nelămurit de ce unii considerau reforma administrativă drept antinaţională4; el aprecia că orice ameliorare a centralismului prea rigid, ce implica respectarea tradiţiilor locale ale diverselor provincii, ducea la întărirea statului, şi nu la slăbirea acestuia. Prin urmare, reforma administrativă efectuată era absolut necesară bunei dezvoltări a României, care se îndrepta spre realizarea unei adevărate democraţii occidentale5.

Faţă de campania revizionistă dusă de Ungaria, care, printre altele, agita problema minorităţilor din statele succesoare, Seton arăta că acestea îşi puteau consolida poziţia prin realizarea unui program pozitiv ce să cuprindă: acordarea de largi drepturi minoritare, în limita posibilităţilor, înfăptuirea descentralizării administrative – măsură care ar fi îmbunătăţit considerabil şi situaţia minorităţilor, creşterea calităţii serviciilor administrative şi micşorarea barierelor vamale între state, lucru ce ar fi dus la diminuarea importanţei frontierelor6.

Seton considera că trebuia făcută o deosebire strictă între cetăţenie şi naţionali-tate; unui cetăţean dintr-un stat cu populaţie mixtă trebuia să i se garanteze naţiona-litatea în acelaşi mod în care i se garanta libertatea religioasă. În privinţa României, el nu vedea nici un impediment intern în îmbunătăţirea raporturilor dintre majoritate şi

1 “Patria“, 31 iulie 1929. 2 Ibidem, 11 august 1929. 3 “Adevărul“, 15 august 1929; „Patria“, 13 august 1929; Dreptatea, 15 august 1929. 4 Urmărind descentralizarea administraţiei, noul guvern naţional-ţărănist promulga, în august 1929,

o nouă lege administrativă, pe baza căreia se creau şapte noi unităţi teritoriale, denumite Directorate Ministeriale (cu sediile la: Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cernăuţi, Cluj, Timişoara şi Craiova), cu sarcina de a controla şi îndruma activitatea serviciilor statului în raza lor de acţiune (cu excepţia serviciilor M. Ap. N., Justiţiei şi Afacerilor Străine), urmărindu-se limitarea intervenţiei birocraţiei centrale în administraţia locală. Legea prevedea creşterea atribuţiilor organelor administrative locale, menţinând funcţia de control a Ministerului de Interne. Legea a determinat vii controverse chiar în sânul PNŢ, şi a fost contestată de întreaga opoziţie, care s-a retras din Parlament (Istoria Românilor, vol. VIII, p. 274).

5 “Adevărul“, 14 august 1929. 6 Ibidem.


minoritate, mai ales că era cunoscută buna-credinţă a premierului I. Maniu şi a colegilor săi, deschiderea naţional-ţărăniştilor spre concesii faţă de minorităţi, ce urmau a fi acordate după ce probleme mai importante erau rezolvate. Istoricul englez declara că şi plângerile minorităţii maghiare erau cu mult mai moderate şi mai reale decât cu câţiva ani înainte; principala piedică venea din exterior: intransigenţa vechii clase dominante ungare şi „psihoza budapestană“1.

Din cele declarate ziarului „Patria“ şi din discuţiile avute cu el, I. Martalogu trăgea concluzia că Scotus Viator din 1929 era tot cel de altădată, că timpul n-a atacat deloc idealul minunat al acestui savant2. Ziarul „Lupta“ aprecia vederile istoricului englez drept ale unui „om de stat cumpănit, clar şi departe văzător“ şi afirma: „noi avem în Seton-Watson un mai bun prieten ca ungurii în lordul Rothermere, fiindcă înainte de toate amicul nostru englez este un adânc cunoscător, şi din istorie, şi din studii, şi din dese cercetări personale, a stării de lucruri din România şi din întreg sud-estul european, şi apoi Seton-Watson, departe de a încuraja şovinismul, este nu un agitator, ci un sfătuitor înţelept pentru prietenii lui. Astfel, Seton-Watson, îmbrăţi-şează revizionismul, descentralizarea şi problema minoritară ca un complex de pro-bleme înrudite“3. La rândul său, ziarul oficial al guvernului, „La Nation Roumaine“, analiza interviul dat de Seton, ce era apreciat drept „un vechi şi sincer amic al României“ şi „un cunoscător emerit al lucrurilor din Europa centrală şi orientală“, şi declara: „Scotus Viator vede în descentralizare un factor eficace de liniştire pentru problema minorităţilor. El critică viu acţiunea lordului Rothermere care a legat această problemă de o revizuire a tratatelor de pace, în timp ce în Occident toată lumea e de mult convinsă că o modificare a frontierelor nu s-ar putea face decât prin război“4.

La 20 august 1929, Seton-Watson a împlinit 50 de ani, prilej cu care, ziarul „Patria“ publica un articol în cinstea sa, realizând portretul personalităţii istoricului englez, reliefându-i meritele şi rolul pe care l-a avut în constituirea statelor succesorale, insistând asupra laturii etice a operei sale, asupra pasiunii curate şi tenacităţii demne de admirat cu care s-a dedicat cercetărilor asupra minorităţilor din fosta Monarhie austro-ungară5. De asemenea, pentru a face cunoscută opera largă şi altruistă a profesorului englez, ziarul clujean a publicat un articol al dr. I. Borovicka închinat activităţii acestuia, preluat din „Prager Presse“6.

Seton şi-a exprimat punctul de vedere în problema minorităţilor şi în scrisoarea pe care i-a trimis-o, din Strbske Pleso, primarului oraşului Cluj, drept răspuns la adresa omagială menţionată mai sus. În prima parte a scrisorii, Seton arăta pericolele ce decurgeau din promovarea unui centralism şi a unei politici de uniformizare excesive; el saluta faptul că, după Cehoslovacia, măsuri pentru descentralizare provincială au fost luate şi în România şi aprecia că în scurt timp Iugoslavia va trebui să adopte măsuri similare. Mai departe, el ilustra faptul că drepturile acordate diferitelor

1 Ibidem. 2 “Patria“, 14 august 1929. 3 “Lupta“, 15 august 1929. 4 “La Nation Roumaine“, 20 august 1929. 5 “Patria“, 23 august 1929. 6 Ibidem, 27 august 1929.

164 Radu Racoviţan

minorităţi prin tratatele de pace încheiate după război, au creat în Europa o nouă situaţie din punct de vedere moral şi legal, situaţie care nu mai poate fi anulată, căci constituia cheia pacificării relaţiilor internaţionale; în al doilea rând, teoria suveranităţii absolute a unui stat a devenit un anacronism. Deşi critica faptul că se aplica un tratament diferit statelor mici faţă de marile puteri, care nu erau supuse măsurilor de control pe care le-au impus primelor, îşi exprima părerea că încheierea tratatelor pentru minorităţi a reprezentat, după crearea Ligii Naţiunilor, cel mai important rezultat al păcii mondiale din 1919-1920, ca urmare a imposibilităţii de a trasa frontiere curat etnografice şi a existenţei diverselor minorităţi (Seton dădea cifra de treizeci de milioane de oameni) în cadrul statelor europene. Chestiunea minorităţilor va rămâne la ordinea zilei, va continua să agite opinia publică, atâta timp cât o soluţie echitabilă nu va fi găsită, până ce drepturile solemn garantate nu vor deveni o realitate şi nu vor fi, în multe cazuri, chiar extinse. Când acest ideal va fi atins, declara istoricul englez, importanţa frontierelor teritoriale va scădea considerabil, ca şi agitaţiile în jurul chestiunii revizuirii acestor frontiere, care-şi vor pierde din acuitate. În încheiere, exprimându-şi speranţa că crezul său nu va fi repudiat de către români, cel puţin în liniile principale, Seton afirma: „n-aş fi cutezat să fac aceasta dacă n-aş fi convins că România Nouă şi-a îndreptat hotărât faţa spre Apus şi că ea are toate şansele să devină un far al libertăţilor politice, al unei dezvoltări democratice şi constituţionale normale, în Europa de est, şi un model pentru vecinii ei, mai puţin norocoşi.“1 Comentând scrisoarea lui Scotus Viator, ziarul „Cuvântul“, din 31 august 1929, aprecia că rândurile scrise de distinsul publicist englez cu privire la tratamentul minorităţilor în România, reprezentau nu numai o dovadă a proverbialei toleranţe româneşti, dar şi cel mai bun răspuns dat agitaţiei revizioniste a Budapestei2.

Comentând în raportul expediat Foreign Office-ului scrisoarea trimisă de Seton primarului Clujului, Robert Greg, de la Legaţia britanică din Bucureşti, ilustra faptul că publicarea acesteia în organul oficial în limba franceză al guvernului demonstra faptul că punctele de vedere exprimate de istoricul englez coincid cu cele ale şefului guvernului şi ale liderilor naţional-ţărănişti; de asemenea, menţiona că descrierea în culori sumbre a situaţiei din Iugoslavia a impresionat profund pe membrii guvernului, care erau „în mod neobişnuit de sensibili la ce se întâmpla în teritoriile vecinilor şi aliaţilor lor“3.

Seton şi-a expus, din nou, punctul de vedere asupra problemei minorităţilor din România, în 1930, ca urmare a unui incident ce a avut loc la Conferinţa din Bruxelles a asociaţiilor pentru Liga Naţiunilor (mai 1930), între doamna Bakker van Bosse şi Vasile Stoica, determinat de raportul celei dintâi asupra situaţiei minorităţilor din Italia, Iugoslavia şi România, precum şi de afirmaţiile tendenţioase ale presei ungare în legătură cu acest incident. Într-o scrisoare trimisă ziarului „Patria“, profesorul englez îşi reafirma încrederea în bunele intenţii şi în hotărârea guvernului român de a soluţiona această problemă în mod hotărât şi arăta că ridicarea prestigiului României şi atitudinea cu mult mai binevoitoare manifestată de opinia publică din Apus, după 1 “La Nation Roumaine“, 31 august 1929; „Patria“, 28 august 1929; „Cuvântul“, 30 august 1929. 2 “Cuvântul“, 30 august 1929; A.N.I.C., fond D.G.P., dos. 55/1920, f. 54. 3 A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 452, nr. cadre 362-364.


venirea la putere a guvernului Maniu, s-au datorat mai ales încrederii că acest guvern va rezolva chestiunea minorităţilor din România. Seton reamintea că problema complexă a minorităţilor a creat o stare permanentă de agitaţie în Europa, din următoarele motive: tratatele menite să asigure drepturile lingvistice şi un statut special celor 35 de milioane de locuitori aparţinând acestor minorităţi nu au fost aplicate; existau oameni de stat care acceptau tratatele, dar, în acelaşi timp, permiteau funcţionarilor aflaţi în subordinea lor să le facă inoperante; exista un tratament diferit aplicat ţărilor mici, legate prin tratate, şi ţările mari, care refuzaseră să accepte obligaţii legale similare, considerându-le sub demnitatea suveranităţii lor, iar unele dintre ele chiar repudiaseră promisiunile pe care le-au făcut minorităţilor lor. Acestea au dat, astfel, un exemplu de intoleranţă şi asimilare, înaintea căruia cele mai mari excese ale regimurilor maghiar, rusesc sau german de dinainte de război, apăreau mult mai reduse. El îşi exprima speranţa că România va da, din propria ei iniţiativă, o contribuţie remarcabilă nu numai pentru problema ei specială, ci pentru chestiunea minoritară, în general. Referindu-se, apoi, la raportul doamnei Bakker, O călătorie în Balcani, care fusese publicat în „Les Minorités Nationales“, buletinul Uniunii internaţionale a asociaţiilor pentru Societatea Naţiunilor, din ianuarie 1930, Seton observa că acest raport, ce compara situaţia minorităţilor din Italia, Iugoslavia şi România, arăta că în ţara noastră aveau situaţia cea mai bună, şi că guvernul Maniu, care a procedat deja la o serie de concesii faţă de naţionalităţile conlocuitoare, va propune o soluţie „generoasă şi liberală“ pentru această problemă. După ce menţiona că unele critici făcute de doamna Bakker în legătură cu situaţia mai grea a minorităţii maghiare în comparaţie cu cea germană, corupţia din administraţie etc., nu puteau fi, totuşi, negate, deoarece corespundeau realităţii, istoricul englez încheia, afirmând că: „într-un cuvânt, raportul doamnei Bakker nu este privit, în Apus, şi nu trebuie privit nici în România, ca o demonstraţie ostilă, ci ca un simptom de viu interes cu care legea minorităţilor, promisă ca o urmare naturală şi complementară a reformei mari administrative şi descentralizatoare din anul trecut, este aşteptată în cercuri numeroase. Dacă guvernul Maniu va putea da o soluţie echitabilă problemei pe care Deák şi Eötvös au rezolvat-o numai pe hârtie şi dacă va putea asigura, în practica zilnică, naţionalităţilor neromâne folosirea efectivă a libertăţilor lingvistice şi administraţiei locale, nu numai că va fi un merit al statului român, dar va fi luat o măsură importantă pentru a înlătura una din sursele fricţiunilor şi neliniştii din Europa de astăzi. Prietenii şi binevoitorii României, din Apus, aşteaptă cu viu interes un rezultat practic al studiului [asupra problemei minorităţilor – n.n.] d-lui. Ghiţă Pop – numit de Maniu pentru realizarea lui“ şi pe care Seton îl califica drept „un om admirabil calificat pentru o astfel de anchetă“1 – ca cea mai bună măsură de a înlătura scepticismul criticilor şi pentru a dovedi, în mod definitiv, ataşamentul României faţă de idealurile unei guvernări democratice şi de toleranţă etnică“. Publicând scrisoarea profesorului Seton-Watson, în numărul din 28 mai 1930, ziarul „Patria“ îl informa, totdată, pe amicul României că, în privinţa rezolvării problemei minorităţilor în România, raportul lui Ghiţă Pop fusese înaintat deja Comisiei instituite pentru

1 Robert William Seton-Watson, Transylvania – a key problem, Oxford, 1943, p. 10.

166 Radu Racoviţan

studierea unui anteproiect1. Aceasta era ultima oară când Seton-Watson mai făcea aprecieri asupra problemei minorităţilor din România.

Prin urmare, istoricul R.W. Seton-Watson a continuat să-şi manifeste interesul pentru români şi în perioada interbelică, menţinându-se pe aceeaşi poziţie progresistă, pe care s-a situat şi înainte de război, militând şi în noile condiţii, pentru asigurarea în practică a unor drepturi şi libertăţi cât mai largi minorităţilor naţionale. Seton ar fi dorit să vadă transpuse în practică ideile exprimate în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, cu privire la minorităţi, considerând că această măsură, alături de înfăptuirea descentralizării administrative, creşterea calităţii serviciilor administrative şi micşorarea barierelor vamale între state, ar fi dus la diminuarea importanţei frontierelor şi la consolidarea poziţiei României faţă de campania revizionistă dusă de Ungaria.

1 “Patria“, 28 mai 1930. La 31 decembrie 1942 – trecuseră mai bine de doi ani de la sfârtecarea

României care, ulterior, a fost nevoită să intre în război alături de Germania – Seton-Watson a ţinut la Oxford o conferinţă, pe care a tipărit-o în anul următor, dezvoltând-o sub titlul Transylvania – a Key-Problem (Transilvania – o problemă fundamentală). Printre altele, el ilustra faptul că Maniu a ordonat o anchetă în chestiunile minoritare, însă întoarcerea regelui Carol, în 1930, şi marea depresiunea economică i-au împiedicat pe naţionali-ţărănişti să-şi pună în practică ideile cu privire la minorităţi.

Germanii din Bucovina în perioada interbelică. Unele consideraţii

Daniel HRENCIUC

Abstract

The Germans from Bukovina in the Interwar Period. Aspects In the historic Bukovina the percentage of the minorities was superior to that of

Romanians (52%-55%), so that the Romanian authorities found it difficult to handle things. These problems were only noticed after the enthuziasm of the union to Romania and the apperance of a large set of economic, social, political and spiritual circumstances. The Union had been done but the process of unification was only beginning. The integrational centralizing perspective of the National-Liberal governements that took part either directly or indirectly in leading Great Romania between 1918-1928 – allowed the manifestation of the identity, hidden in the new cultural assault on the state structures and making the ethnic communities ract. The alternative solutions proposed by some political leaders colud be solved due to an internal and external favourable context so that the formula of the uncoditionnal union prevailed over the conditioned union (which was evoked by Iuliu Maniu and had its partisans in Bukovina, too) for the benefit of the entire Romanian nation. The former Kingdom didn’t have any experience in managing the natives problems and The National Liberal Party immediately voted for a centralization formula and the liquidation of the autonomy and regional leadership, which had negative effects on the ethnical communities. The Romanian Kingdom has adhered to the Minorities Treaty (December 9 th 1919). After the treaty, they should have ensured a natural rapid integration of the ethnics into the Romanian state, which was involved in a real identity problem after 1918. The conservative view adopted by the liberals over the economic and social issues, reflected in the maintaining of the traditional Romanian structures, stopped the neccesary fusion with the values of the economical civlization from the Occident. No doubt about it, the degree of the integration of the minorities depended esentially on the existence and persistence of the difference between the economy and also the mentality of the towns versus the villages, between urban and rural economy in the low social mobility, in the fluidity and perenity of the internal and external circumstances in which evolved Great Romania and also in the instability of the central-european space. The passing from a political system like the Austrian one, built on adminstrative order, as a result of a German culture, to a French system applied to a mentality at the crossroads of the East and West, represented a challenge and had some reactions even from the Romanian people in Bukovina, who were used to the order and discipline of the former empire. The complains of the ethnic were about the contend and the speed of centralization and of

168 Daniel Hrenciuc

the “Romanizations“ of the historic Bukovina, and about the newcomers, especiallity the Romanian from the former Kingdom who occupied leading positions meant to install Romanian identities. This became obvious when the new Constitution was approved in a form that concerned only the national majority. The 1923 Constitution proclaimed the Romanian Kingdom as a national united and indivisible state, the idee of the national unity having become a political and ideliastic law of the national Romanian identity. Unfortunatelly no law about the mights of the minorities was explicitely included in the text of the Constitution. It gave all the state power to the „nation“, the only acknowledged nation being the Romanians one. At the some time, the centralist administrative system was passed on with no special prerogatives for the areas inhabited mostly by ethnic minorities.The National Liberal Party’s, policy followed the insurance of the state power over both Romanians and minorities. The law of the new regime was built upon ethnocentral idealistic formula which excluded – in real terms as well as in symbolistic terms – the citizens of a different ethnic status.

Aspecte ale integrării germanilor bucovineni în Regatul Român. Istoria

germanilor bucovineni este foarte strâns legată de evoluţia Bucovinei istorice, partea de nord-vest a Moldovei medievale, aflată timp de 144 de ani (1774-1918) sub administraţia Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar din 1867). În acest interval temporal, germanii şi-au pus o amprentă inconfundabilă asupra modernizării provinciei austriece Bucovina, în plan administrativ, economic, legislativ, cultural şi politic. Limba germană era una din cele patru limbi oficiale ale Bucovinei istorice, alături de limba română, poloneză şi ucraineană, simbolizând apartenenţa la spaţiul cultural, spiritual şi etnopolitic al Europei Centrale.

Existenţa germanilor în cadrele noului stat al tuturor românilor a fost de bun augur, cu atât mai mult cu cât Regatul României Mari nu avea frontiere sau litigii teritoriale cu Republica de la Weimar (Germania, din 1933)1. Germanii s-au bucurat întotdeauna de preţuirea şi consideraţia sinceră a românilor2, alături de care convieţuiau, datorită spiritului lor practic, gospodăresc, meticulozităţii şi talentului tehnic, ei având o contribuţie importantă în modernizarea Bucovinei3. Limba germană a avut un statut privilegiat, de limbă cultă în spaţiul Bucovinei istorice – parte a arealului Europei Centrale – vorbitorii ei manifestând, naiv, un sentiment de superioritate. Convieţuirea cu românii a cunoscut multiple şi benefice influenţe reciproce, care au asigurat unicitatea coabitării plurietnice în spaţiul bucovinean. Relevante sunt, din acest punct de vedere, declaraţiile optimiste aparţinând unui român bucovinean, din octombrie 1919: „Cu nemţii ne vom înţelege mai uşor şi ei, văzând că n-au încotro, se vor da la brazdă şi vor trăi bine cu noi. Neamţul are aceleaşi îndeletniciri şi duce acelaşi trai ca noi. Nouă nu ne pasă cum şi în ce limbă se

1 Klaus Heitmann, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, Bucureşti, Editura

Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 217. 2 Stelian Dumistrăcel, Germanul în mentalul rural românesc, în vol. Identitate/alteritate în spaţiul

cultural românesc. Culegere de studii editată de Al. Zub, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, 1996, p. 222.

3 Daniel Hrenciuc, Consideraţii privind integrarea germanilor bucovineni în Regatul României Mari (1918–1940), în „Analele Bucovinei“, XII, nr. 2, 2005, p. 433.

Germanii din Bucovina în perioada interbelică 169

roagă ei lui Dumnezeu, în ce limbă învaţă la şcoală şi cum vorbeşte cu ai săi. E drept că stăpânirea austriacă i-a gogolit (protejat – n. n. D. H,) destul şi că ei s-au simţit stăpâni în ţară. Vremurile acestea au trecut şi ei se vor schimba la faţă încetul cu încetul şi ne vor fi de folos“1. Îndemnul adresat comunităţilor etnice de către locuitorii satelor era acela „să cunoască adevărata dispoziţie sufletească la sate şi, în consecinţă, să-şi schimbe tactica şi să-şi aleagă altă linie de conduită faţă de majoritatea românească a ţării. Le vine, poate, cam greu să-şi schimbe mentalitatea. Dacă nu o vor face-o acuma, vor face-o odată, dar să nu fie prea târziu“2.

Comunitatea germană din România Mare (germanii din Bucovina, saşii din Transilvania şi şvabii din Banat) a reprezentat un element de civilizaţie şi progres, evoluţia sa în plan statistic înregistrând variabile semnificative din motive la care vom face referire în rândurile următoare. În 1919, în Bucovina trăiau 68 075 (73 073 după alte surse)3 germani, corespunzător unui procent de 8,4% din totalul populaţiei4. În baza recensământului din 1930, germanii numărau 75 333 (8,9%) persoane după naţionalitate şi 93 812 (11%) vorbitori de limbă germană5. Reprezentanţii populaţiei germane la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 (Alois Lebouton, Rudolf Gaidosch, Viktor Glondys, Adam Hodel, Rafael Kaindl, Edwin Landwehr de Pragenau, Emil Welis)6, şi-au condiţionat iniţial votul de opţiunea confraţilor lor din Transilvania şi Banat7, pentru ca, mai apoi, să voteze în unanimitate Declaraţia de unire a Bucovinei cu România8. Speranţe îndreptăţite de ponderea minorităţilor naţionale la scara spaţiului bucovinean, de forţa şi contribuţia alogenilor la progresul şi prestigiul Bucovinei istorice (procentul minoritarilor era superior românilor, între 52% şi 55%, ajungând, conform unor surse istoriografice, până la 66%)9. Anterior

1 Minorităţile naţionale din România: 1918–1925. Documente, coord. Ioan Scurtu, Liviu Boar,

Bucureşti, Arhivele Naţionale din România, 1995, p. 210. 2 Ibidem . În 1939, numărul germanilor era de 782 341, pentru ca, după cel de-al Doilea Război

Mondial, acesta să scadă dramatic. Anneli Ute Gabanyi, Exodul germanilor din România: cauze, fapte, întâmplări, în „Xenopoliana“, V, 1997, 1- 4, p. 229.

3 Florin Pintescu, Date statistice relative la populaţia germană din judeţul Rădăuţi în perioada interbelică, în „Codrul Cosminului“, Suceava, serie nouă, nr. 6–7 (16–17), 2000/2001, p. 124. Distribuţia germanilor se prezenta astfel la nivel urban: Câmpulung-Moldovenesc – 21,7%; Cernăuţi oraş – 15,9%; Gura-Humorului – 14,9%; Rădăuţi – 12%. Unii dintre germani au preferat să emigreze în Statele Unite ale Americii. În judeţele din nordul Bucovinei (Coţmani, Văşcăuţi şi Zastavna), proporţia germanilor era infimă, situându-se în jur de 1%.

4 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 441.

5 Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Documente străine despre Basarabia şi Bucovina: 1918–1944, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, p. 96.

6 Dr. Alois Lebouton 27. 4. 1881 – 26. 4. 1936. Erinnerungen an meinem Vater von Mag. Ekkard Lebouton, în „Kaindl Archiv“, Mitteilungen der Raimund Friedrich Kaindl Gesellchaft, Stuttgart, Heft 7, 1989, pp. 46 – 48.

7 Karl M. Reinerth, Zur politischen Entwicklung der Deutschen in Rumänien 1918 – 1928. Aus einer siebenbürgisch-sächsischen Sicht. Herausgegeben von der Arbeitsgemeinschaft für südost-deusche Volks –und Heimatforschung Bad Tölz 1993, Wort und Welt Verlag, Thaur/Tirol, p. 47.

8 I. Nistor, Istoria Bucovinei, ediţie îngrijită şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas 1991, p. 399.

9 Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din Ucraina între trecut şi viitor. Românii din regiunea Cernăuţi (studiu etnodemografic şi sociolingvistic), Cernăuţi, Uniunea Interregională

170 Daniel Hrenciuc

anului 1918, membrii Consiliului Popular German obţinuseră promisiuni, din partea autorităţilor române, privind învăţământul şi posibilitatea folosirii limbii materne1, însă guvernarea naţional-liberală a procedat în mod treptat la limitarea numărului de şcoli în limba maternă, astfel încât, în 1928, numărul acestora scăzuse deja în mod îngrijorător. Germanii au încercat să obţină menţinerea şcolilor în limba maternă, o delegaţie, formată din Alois Lebouton, Rafael Kaindl, Alfred Kohlruss2, având chiar o discuţie pe această temă cu Ion Nistor. Solicitările lor vizau menţinerea specificului german al şcolii profesionale din Cernăuţi, a liceului din Rădăuţi, a şcolilor civile de fete de la Siret, Suceava, Câmpulung-Moldovenesc şi Gura-Humorului3, descentralizarea administrativă în comunele cu populaţie mixtă4. Aceste cereri se plasau în spiritul promisiunilor făcute de către autorităţile române, fiind deosebit de importante pentru conservarea identitară a comunităţii germanilor bucovineni.

O situaţie spectaculoasă se înregistrează la sfârşitul anului 1919, cu prilejul alegerilor parlamentare, când, în unele localităţi, populaţia germană şi română sprijină aceiaşi candidaţi (de regulă ai opoziţiei). Astfel, o notă a Siguranţei din 2 noiembrie 1919 consemna că în localitatea Iacobeni se realizase o solidarizare a alegătorilor români şi germani în jurul candidatului Candrea. Candidatul guvernului, V. Liţu, câştigă totuşi alegerile, cu ajutorul fraudei electorale. Buletinele de vot ale alegătorilor ce-l votaseră pe Candrea fuseseră inscripţionate cu litere, linii sau cruciu-liţe, preotul Mihalcea, preşedintele comisiei electorale, fiind surprins de un martor ocular săvârşind acest fapt. Un grup de alegători români şi germani adunaţi la Casa Germană din localitate hotărăsc să întocmească un protest, rămas de altfel fără rezultat. Ei constatau că „ne-au furat (autorităţile locale, n. n., D. H.) 56 000 coroane, nu ne trebuie astfel de primărie şi acum voiesc să ne prade şi voturile“5. Locuitorii germani din Bucşoaia au redactat, la 16 noiembrie 1919, un document interesant, protestând contra abuzurilor făcute în cadrul alegerilor parlamentare de atunci. „Noi, subsemnaţii alegători germani din comuna Bucşoaia ne alăturăm în totul protestului concetăţenilor noştri români (s. n. D. H.) – se arăta în text – contra abuzurilor care s-au făcut la alegerile pentru parlament […]. Abuzurile numeroase la alegeri şi suprimarea fără considerare a oricărei expresiuni libere şi a libertăţii presei, interzicerea adunărilor de alegători, falsificarea rezultatelor alegerilor au produs cea mai mare indignare şi întristare la toate partidele şi naţiunile acestei ţări. Suntem de acord cu concetăţenii noştri români în cererea că alegerile cari s-au făcut în astfeliu de referinţi să fie cât mai repede anulate şi să se creeze o altă lege electorală […]“6.

„Comunitatea Românească din Ucraina“, Centrul Bucovinean de Cercetări Actuale de pe lângă Uniunea Societăţilor Româneşti „Pentru Integrare Europeană“, 2005, pp. 114–115.

1 Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe [în continuare A.M.A.E.], Bucureşti, fond România: 1920 –1944, vol. 372, f. 271 – 272 .

2 G. Rotică, Dintr-un colţ al României Mari. Ecouri bucovinene (1918 – 1920), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1921, p. 58.

3 Al. Procopovici, Probleme naţionale, în „Glasul Bucovinei“, Cernăuţi, II, nr. 105, 18/26 martie 1919, p. 1.

4 Ibidem. 5 Florin Pintescu, Atitudinea germanilor faţă de regimul politic românesc în 1919, în „Codrul

Cosminului“, serie nouă, nr. 5 (15), 1999, p. 269 . 6 Ibidem.


Asemenea proteste nu aveau nicio şansă să fie soluţionate. Astfel că serviciile de Siguranţă puteau să constate că „mişcarea politică germană în intervalul de la 23 noiembrie (1919- n. n., D.H.) şi până în prezent (23 decembrie 1919- n. n., D.H.) se rezumă la protestele în contra alegerilor parlamentare, trimise Consiliului Naţional German din Cernăuţi şi semnate de cea mai mare parte a nemţilor din circumscripţia noastră, mai ales din comunele Iacobeni, Frasin, Bucşoaia, Gura-Humorului şi Ilişeşti, care proteste nu au avut nici un efect […]. În principiu, nemţii sunt, în cea mai mare parte, nemulţumiţi cu actuala stare de lucruri, însă rabdă şi tac“1.

Integrarea germanilor în România Mare – o comunitate nouă, cum s-a mai scris – s-a făcut paşnic, germanii manifestând însă un firesc sentiment de nelinişte datorită „renumelui“ structurilor birocratice, balcanizate, ale statului român2. Practic, germanii au fost plasaţi într-o situaţie nouă: dintr-o majoritate – „Kulturträger“ (purtători de cultură) – au devenit un grup etnic minoritar, confruntat în Bucovina, imediat după Marea Unire, cu unele instigări antigermane precum cel înregistrat în 1919 din partea lui Aurel Morariu3. O anume marginalizare a germanilor în cadrele României Mari nu a alimentat – spre deosebire de populaţia de origine ucraineană sau maghiară în cazul Transilvaniei – sentimente revizioniste, ci, mai degrabă, nostalgia după ordinea şi eficienţa statului austriac. La 7 septembrie 1919 avea loc o adunare a germanilor din Câmpulung, unde a luat cuvântul Alfred Kohlruss, preşedintele Consiliului Naţional al germanilor din Cernăuţi. Acesta arăta auditoriului că „funcţiile statului vor fi ocupate mai mult de români, astfel că nemţii trebuie să îmbrăţişeze de timpuriu profesiunile libere, industria de casă şi meseriile, căci astfel vor deveni independenţi materialmente, putându-şi, pe de o parte, procura mijloacele necesare de existenţă, iar pe de altă parte, având şi mijloace de a putea concura cu celelalte naţionalităţi“4. Acest conducător lucid era interesat de colaborarea cu românii, sugerând ca „toţi germanii să fie uniţi, că se pot baza pe sentimentul de dreptate al poporului român, şi că nicăieri nu vor fi (nu le va fi- n. n., D. H.) mai bine ca în România Mare, unde vor avea toate drepturile şi libertăţile“5. Alfred Kohlruss se va implica ulterior activ în politica românească, încheind un pact cu Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu şi obţinând un mandat de deputat.

Autorităţile române s-au arătat de timpuriu interesate de organizarea culturală a germanilor din Bucovina, făcând uneori exces de zel. Astfel, tinerilor germani din Iacobeni li s-a sugerat, în 1920, de către autorităţile din Câmpulung, să nu folosească denumirea „Germania“ pentru asociaţia lor, deoarece ei o considerau „provocatoare“6. Inutil de remarcat faptul că Germania nu emisese vreodată şi nici nu putea atunci emite vreo pretenţie economică sau teritorială asupra Bucovinei, iar denumirea („Jugendbund“) nu avea decât conotaţii culturalo-istorice7. 1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Suceava, [în continuare D.J.A.N.S.], fond Serviciul de

Siguranţă Câmpulung Moldovenesc, dosar 1/1919, f. 31. 2 Florin Pintescu, Date statistice…, p. 123. 3 Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des national staat-

lichen Anspruchs Grossrumäniens: 1918–1944, München, R. Oldenbourg Verlag, 2001, p. 84. 4 D.J.A.N.S., fond Serviciul Special de Siguranţă Câmpulung-Moldovenesc, dosar 1/1919, f. 10. 5 Ibidem, f. 8. 6 Ibidem. 7 Florin Pintescu, Atitudinea…, p. 269.

172 Daniel Hrenciuc

Germanii ocupau funcţii în aparatul administrativ, educaţional, al Serviciului de Siguranţă, fiind recunoscuţi – indiferent de domeniul în care evoluau – drept foarte buni specialişti. Un tabel al funcţionarilor publici, întocmit de către Serviciul Român de Siguranţă, ne arată existenţa, la nivelul anului 1921, a numeroşi funcţionari de etnie germană în judeţele Câmpulung-Moldovenesc, Vatra-Dornei şi Gura-Humorului1.

Existau, de asemenea, societăţi înfiinţate de către populaţia germană: Verein Katholisch-deutscher Mädchen Jugendbund (societate de tineret), Landesverband Katholischer Jungenbund der Jünglinge für die Bukowina (societate cu caracter cultural), Verein der Christlich-Deutschen (societate cu caracter economic), Katholische deutscher Jungendbund2. În Frătăuţii Vechi-German funcţionau: Katholisch-deutscher Leseverein, Altfratautzer deutscher Leseverein, Verein Gustav Adolf Stiftung, Ortsgruppe des deutschen Schulvereins3. În Gura-Putnei (Karlsberg) funcţiona Spar- und Darlehenskassenverein für Gura Putnei und Falcău, iar la Măneuţi Darlehenskassenverein für die Landwirte in Andreasfalva4. În localitatea Câmpulung-Moldovenesc era semnalată asociaţia germană Societatea Creştină Germană Kugelsberger5. Germanii bucovineni dispuneau de cooperative de credit în 59 de localităţi, grupate în Verbanddeutscher landwirtschaftlicher Genossennschaft in der Bukowina cu sediul la Cernăuţi6. Tot aici funcţiona Bukowina Landwirtschaftbank, cu 11 sucursale (Iacobeni, Câmpulung-Moldovenesc, Rădăuţi, Siret, Solca, Suceava, Vama etc.)7.

Presa în limba maternă. Presa în limba germană, susţinută financiar de către oamenii de afaceri evrei – o importantă şi distinctă particularitate a spaţiului bucovinean în relaţia dintre cele două comunităţi reprezentative – a cunoscut o înflorire în perioada interbelică, în Cernăuţi (în primul rând): „Czernowitzer Allgemeine Zeitung“, editat de către evreul Philip Menczel, „Czernowitzer Morgenblatt“ (Julius Weber şi Elias Weinstein – evrei) sau „Ostjüdische Zeitung“, „Neue Jüdische Rundschau“ şi „Bukowiner Volkszeitung“ (ziare evreieşti de limbă germană)8. Cel mai important ziar al germanilor bucovineni în perioada interbelică a fost „Czernowitzer Deutsche Tagespost“ (redactor – Brunno Skrehunetz) având un număr de 6 000 de abonaţi9. În 1922 a apărut la Cernăuţi „Die Brücke“, având un rol foarte important, de punte de legătură între cultura română şi cea germană10. În 1938, Edmund Neumann a editat „Landsmannschaft der Buchenlanddeutschen“ („Asociaţia

1 D.J.A.N.S., fond Serviciul de Siguranţă Câmpulung-Moldovenesc, dosar 11/1921, f. 3, 4, 5v, 6,

7v, 8,v, 10, 10v, 11v. 2 Ibidem. 3 Florin Pintescu, op. cit., p. 128. 4 Ibidem. 5 D.J.A.N.S., fond Serviciul de Siguranţă Câmpulung-Moldovenesc, dosar 11/1921, f. 6. 6 A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 382, f. 312. 7 Ibidem. 8 Sophie A. Welisch, The Bukovina-Germans in the Interwar Period, în „East European

Quarterly“, vol. XIV, no. 4, Winter, 1980, p. 429. 9 Ibidem. 10 D. Vatamaniuc, „Die Brücke“, punte de legătură între cultura română şi cultura germană, în

„Analele Bucovinei“, II, nr. 2, 1995, p. 291.


Germanilor Bucovineni“)1. În Rădăuţi (Radautz – considerat drept „cel mai germanizat oraş din Ţara Fagilor“) au apărut „Sonntags Post“ şi „Bukowiner Wochenpost“ („Poşta bucovineană săptămânală“), aparţinând germanilor catolici, iar confraţii lor protestanţi au editat „Bukowiner Evangelischer Bote“2. În Rădăuţi a mai apărut, prin grija şi strădania intelectualului August Nibio (1886–1968)3, creatorul presei de expresie ştiinţifică din Rădăuţi, considerat pe bună dreptate „mesager al comunităţii germane din Bucovina“: „Archiv für Landeskunde der Bucovina“ („Arhiva de ştiinţe a Bucovinei“)4, continuate de către „Bukowiner Heimatblätter“ („Foaia patriei Bucovina“). În 1932 a apărut „Sonntagsblatt“ („Foia de duminică“), precedat de un număr de probă, „Weihnachtsgruss“ („Salut de Crăciun“), destinat populaţiei germane de confesiune romano-catolică5. În 1933 „Bukowiner Wochenpost“ a fuzionat cu „Katholische Volkswacht“ („Straja populară catolică“) din Cernăuţi6. Între 1913 şi 1940, în Bucovina au mai apărut „Katholische Volkswacht“ şi „Die Heimat“7.

Biserica. În plan confesional, germanii din Bucovina aparţineau atât Bisericii evanghelice cât şi Bisericii romano-catolice8 din care făceau parte şi polonezii (alături de alte minorităţi etnice). Aceştia erau interesaţi de un învăţământ în limba maternă, ocupând şi importante funcţii la nivelul Bisericii romano-catolice din Bucovina, amplificând astfel nemulţumirile germanilor9. În mod paradoxal, germanii cernăuţeni preferau, din aceste motive, să frecventeze învăţământul în limba poloneză. Protestanţii germani, în număr de 21 395 erau dispersaţi10, numai 5 000 trăiau organizaţi în mod compact în Cernăuţi11, în mijlocul populaţiei ucrainene, în partea de nord a Bucovinei şi printre români, în partea de sud a provinciei. Dispersia lor pe teritoriul bucovinean nu favoriza omogenitatea etnică, iar rolul Bisericii romano-catolice de rit evanghelic era mult diminuat, comparativ cu situaţia înregistrată în Transilvania. Totuşi, situaţia Bisericii romano-catolice în primii ani ai intervalului cronologic interbelic a fost apreciată în mod pozitiv, comparativ cu perioada austriacă, ea primind, pentru o perioadă, subvenţii din partea statului12. Ulterior, situaţia s-a deteriorat în mod constant, astfel încât, încă din 3 iulie 1924, Uniunea Catolică Germană din Cernăuţi a expediat un Memoriu papei Pius al XI-lea, în care se prezenta „rugămintea de a da consideraţie expunerilor ce urmează, referitoare la 1 Sophie A. Welisch, op. cit., p. 429. 2 Ibidem. 3 Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II, Suceava, 2004, p. 121. 4 Vasile Schipor, Evoluţia şi destinul scrisului la Rădăuţi. Un tabel cronologic, în „Analele

Bucovinei“, VIII, nr. 1, 2001, p. 56. 5 Ibidem, p. 57. 6 Ibidem. 7 Sophie A. Welisch, op. cit., p. 429. 8 Die deutsche Organisationsleben in der Bukowina, în „Katholische Volkwacht Kalender für die

Bukowina. Das Organ der deutschen Katholischen in der Bukowina“, Cernăuţi, 1934, pp. 108-111. 9 A.M.A.E., fond România 1920 –1944, vol. 382, f. nenumerotată. 10 Ekehard Lebouton, Die evangelische Kirche in Czernowitz, în vol. Czernowitz. Eine Stadt in

Wandel der Zeit, München/Sttutgart, 1988, p. 86. 11 Vlad Bănăţeanu, Eitel Knittel, Ghidul turistic, istoric şi balnear al Bucovinei, Ediţia a II-a,

Cernăuţi, 1940, p. 65. 12 Ioan Scurtu, Liviu Boar, op. cit., doc. nr. 100, pp. 462–463.

174 Daniel Hrenciuc

păstrarea naţionalităţii germane şi a credinţei catolice a germanilor catolici ai Bucovinei, şi de a binevoi a interveni la tratativele în curs pentru Concordat cu guvernul român, pentru o bază pentru hotărârea chestiunii alipirii Bucovinei la un Episcopat romano-catolic în România Mare în locul Episcopatului de la Lemberg“1. Germanii din Bucovina doreau alipirea la dioceza Satu Mare, unde erau catolici germani şi maghiari, în plus, dorind promovarea în posturile de preoţi a unor etnici germani bine pregătiţi şi dedicaţi cauzei2.

Organizarea politică. În plan politic, germanii bucovineni erau organizaţi în Volskraturi – Consilii Populare. Până în 1926, ei s-au organizat în Volksgemeinschaft der Deutschen in der Bukowina3. Germanii bucovineni au beneficiat de prestanţa unor lideri proeminenţi precum: doctorul Adolf Butz, ales în 1921 preşedinte al „Societăţii Germanilor Creştini“, doctorul Wenzel Korn, consilier şcolar în Consiliul comunal din Cernăuţi; doctorul Franz Lang, inspector pentru şcolile germane din Bucovina, între 1915 şi 1923 şi lider al Consiliului Naţional German; doctorul Alois Lebouton, conducător al Cooperativelor Agricole Germane din 1916 şi, ulterior, lider al Consiliului Naţional German din Bucovina4; Josef Widman; doctorul Walter Hörmann; doctorul Alfred Kohlruss, ales deputat (1921) din partea circumscripţiei Storojineţ în Parlamentul României Mari (devenit preşedinte al Consiliului Naţional German din Bucovina); Rudolf Scharitzer, profesor la Universitatea din Cernăuţi; Stefan Wolf5, cu merite deosebite în promovarea educaţiei în rândul germanilor; medicii Rudolf şi Karl Wolf6; Norbert Kipper, cu o rodnică activitate în interesul germanilor, în calitate de deputat în Parlamentul Român; doctorul Anton Keschmann; doctorul Arthur Skedl; doctorul Theodor Gartner; Iulius Trubrig; Heinrich Kunz, întemeietorul „Katholisch-Deutscher Volksbund“; Edwin Landwehr von Pragenau; doctorul Josef Frank; istoricul Raimund Friedrich Kaindl; August Weiser7 ş. a.

Germanii au dat dovadă de ataşament faţă de statul român, indiferent de problemele pe care le-au întâmpinat, nedezvoltând acţiuni sau atitudini separatiste, ori revizioniste. În pofida acestei atitudini, Consiliul Naţional German a refuzat să acorde sprijin grupării politice conduse de Ion Nistor la alegerile organizate în noiembrie 1919. Excepţia a reprezentat-o Norbert Kipper8, acesta acceptând să candideze totuşi pe listele parlamentare ale lui Ion Nistor. Hans Otto Roth9 a făcut o propagandă intensă în favoarea unificării politice a germanilor din România (inclusiv din Bucovina)10, manifestându-şi nemulţumirea pentru faptul că orice petiţie trebuia

1 A.M.A.E., fond România: 1920 –1944, vol. 382, f. 88. 2 Ibidem, f. 89. 3 Ştefan Delureanu, Germanii din România, în „Revista istorică“, Bucureşti, serie nouă, tom VIII,

1-2, ianuarie 1997, p. 7. 4 Isiu Gronich, Un album al Cernăuţiului, Cernăuţi, Tipografia Luceafărul, 1925, pp. 6–7. 5 Sophie A. Welish, op. cit., p. 423. 6 Isiu Gronich, op. cit., pp.14–15. 7 Ibidem. 8 Karl M .Reinerth, op.cit., p. 105. 9 Diplomaţi germani…, pp. 215–216, nota 12. 10 Vasile Ciobanu,Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni în anii 1918-1944, Sibiu,

Editura hora, 2001, p. 131.


obligatoriu adresată autorităţilor în limba română1. S-a înfiinţat un Comitet German din care făceau parte Alois Lebouton şi Anton Kohlruss. În anul următor, germanii bucovineni au încheiat o înţelegere electorală cu Partidul Poporului, condus de către generalul Alexandru Averescu, astfel încât Alfred Kohlruss, preşedintele Consiliului Naţional German din Bucovina, a reuşit să intre în Parlament (mai 1920)2. Aici, el a pledat pentru respectarea autonomiei culturale, promisă anterior de către autorităţile române comunităţilor etnice, fapt care a determinat reacţia virulentă din partea ziarului „Glasul Bucovinei“3.

Conştienţi de necesitatea unor acţiuni solidare în faţa autorităţilor române, germanii bucovineni au depus o activitate intensă pentru colaborarea cu saşii din Transilvania şi şvabii din Banat. În acest scop, la 14 martie 1919, ziarul „Deutsche Volkbund“ a adresat chemări la unificarea mişcării politice germane din Bucovina4. În aceste condiţii, la 21 septembrie 1919 a luat fiinţă Uniunea Germanilor din România Mare, condusă de către Rudolf Brandsch şi Hans Otto Roth (în calitate de secretar), cu reşedinţa la Sibiu, având drept organ de presă „Deutsche Tagespost“5. Uniunea a avut o vastă reţea organizatorică, extinsă la nivelul întregii ţări6. Pagina pentru Bucovina a ziarului era scrisă de către Bruno Skrehunetz, redactor-şef la „Czernowitzer Deutsche Tagespost“7. La 18 septembrie 1921 a avut loc, la Cernăuţi, Adunarea Uniunii Germanilor din România Mare, fapt care a avut un puternic efect mobilizator asupra membrilor Uniunii8. Potrivit statutului său, Uniunea Germanilor din România reprezenta „autoritatea centrală a naţiunii germane din România“9 . Adunarea Generală a Uniunii era alcătuită din delegaţi aleşi pe zone geografice: Vechiul Regat – 25, Banat – 7, Bucovina – 8, Dobrogea – 1, Satu Mare – 3, Transilvania – 25. Adunarea Generală alegea Comitetul Central, iar acesta, la rândul său, desemna Comitetul Director, format din câte un membru numit de cele şapte consilii naţionale regionale şi din trei parlamentari numiţi de către Partidul German. În paralel, a fost înfiinţată Asociaţia Femeilor Germane, cu scopul de a atrage şi mobiliza participarea femeilor în activităţile politice. În 1921, la conducerea Uniunii Germanilor Creştini a fost aleasă o învăţătoare.

În cadrul minorităţii germane, opţiunea social-democrată – tradiţională din vremea administraţiei austriece – a fost reprezentată de către Rudolf Gaidosch10, intrat 1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale [în continuare A.N.I.C], Bucureşti, fond Direcţia Generală a

Poliţiei [în continuare D.G.P], dosar 1/1920, f. 108. 2 Ibidem. 3 Mariana Hausleitner, op. cit., p. 86. 4 A.N.I.C., fond DGP, f. 201. 5 Volksrat-ul germanilor bucovineni a fost condus succesiv de către Alois Lebouton (1919–1920),

Edmund Schnirch (1920–1922), Heinrich Würfel (1923–1925), Alfred Kohlruss (1926–1935), Erwin Millanich von Mandriollo (1935–1936), Martin Runzer (1936–1938) şi Franz Lohmer (1938–1940).

6 A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 382, f. 88. 7 Ibidem. 8 Karl M. Reineth, op .cit., p. 129. 9 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Editura Paidea, 1999,

p. 39. 10 Petru Rusşindilar, George Grigorovici şi social-democraţia în România, Bucureşti, Editura

Fundaţiei „Constantin Titel Petrescu“, 1998, p. 127.

176 Daniel Hrenciuc

în Parlament pe listele PSD din partea judeţului Cernăuţi. La 27 februarie 1923, Hans Otto Roth şi Hans Hedrich, în numele Partidului Parlamentar German (acesta grupa parlamentarii germani indiferent de zona geografică) – în timpul discuţiilor pentru votarea proiectului de Constituţie – au adresat o solicitare premierului Ionel Brătianu în sensul garantării drepturilor colective ale minorităţilor (libertatea de întrunire pe baze naţionale sau confesionale)1 şi înlocuirea ambiguităţii formulării de drept de „român“ prin aceea de „cetăţean al statului român“(art. 5)2. Documentul viza menţionarea autonomiei Bisericii evanghelice şi romano-catolice, solicitând reprezentarea proporţională a minorităţilor în domeniul electoral, folosirea limbii materne. Într-o scrisoare de protest a deputaţilor germani, din 21 noiembrie 1923, se preciza „lipsa de toleranţă în politica de astăzi faţă de minorităţi“, făcându-se, exagerat, o comparaţie aspră între măsurile şovine antebelice adoptate de guvernul ungar şi cele ale guvernului român3. Demersurile germanilor n-au avut succes, însă ele au urmărit aspecte esenţiale pentru păstrarea identităţii şi spiritualităţii germane în spiritul respectării prevederilor Rezoluţiei de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Nerezolvarea acestor solicitări a amplificat nemulţumirile Uniunii Germanilor din România Mare4 faţă de politica autorităţilor române. Ambiguităţile proiectului de Constituţie se datorau faptului că nu se preciza, în mod explicit, posibilitatea Bisericii romano-catolice de a înfiinţa şi întreţine şcoli confesionale, instruirea copiilor minoritari în limba lor maternă (art. 25), respectarea dreptului de asociere potrivit criteriului naţional şi religios (art. 30) şi principiul reprezentării proporţionale a minorităţilor în cazul alegerilor parlamentare (art. 57 şi 69)5. Folosirea limbii materne nu era garantată, nici ea, în mod clar în proiectul de Constituţie (art. 128). În timpul şedinţei Parlamentului din 12 martie 1923, Adolf Schullerus a ţinut un discurs în numele minorităţii germane, în care a reiterat poziţia conaţionalilor săi faţă de România Mare, prezentând, în numele comunităţii pe care o reprezenta, trei cerinţe: 1. Recunoaşterea individualităţii politice şi asigurarea dezvoltării etnice şi constituţionale a minorităţii germane; 2. Folosirea limbii materne în justiţie, administraţie şi învăţământ; 3. Alegerea funcţionarilor publici din rândurile comunităţii din care fac parte6.

Aceste aspecte semnalate şi solicitate de către minoritatea germană, coroborate cu numeroasele plângeri venite din partea maghiarilor (40 adresate Societăţii Naţiunilor), nostalgici după ordinea imperială şi privilegiile lor, au configurat tabloul premergător dezbaterii şi adoptării Constituţiei Unificării din 1923. Tentativelor de a se introduce – la solicitarea comunităţilor etnice – prevederi exprese în corpul textului Constituţiei li s-a opus Partidul Naţional Liberal, aflat la putere, arhitectul proiectului, Vintilă Brătianu, susţinând – în timpul unor astfel de dezbateri – că s-ar fi încercat slăbirea

1 Karl M. Reinerth, op. cit., pp. 154–161. 2 Mariana Hausleitner, op. cit., p. 87. 3 Franz Wiszniowski, Rădăuţi, cel mai german oraş din Ţara Fagilor, Waiblingen, Tipografia „W.

Fisele“, 1966, p. 281. 4 Ibidem, p. 88. 5 Ioan Scurtu, Liviu Boar, op. cit., doc. nr. 115, p. 555. 6 Ibidem, doc. nr. 118, p. 561.


„caracterului unitar naţional al statului român, transformând România într-o «nouă nenorocită Austro-Ungarie»“1.

În chestiunea drepturilor cetăţenilor români, Constituţia României Mari, adoptată la 29 martie 1923, stabilea în primul articol că „Regatul României este un stat naţio-nal unitar şi indivizibil“. În continuare, Constituţia legitima drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, arătând că „românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (art. 5)2; deosebirile de credinţe religioase şi confesiune, de origine etnică şi limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita (art. 7)3; toţi românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice“ (art. 8). Adoptarea Constituţiei, la 26 martie 1923, a consacrat principii generoase de largă inspiraţie europenistă – într-o vreme în care semnele degradării democraţiei erau persistente în rândurile statelor din jur4. Dispute puternice în societatea românească au apărut pe marginea proiectului de Constituţie din 1923, care legifera tendinţele centralizatoare ale naţional-liberalilor, monarhul devenind un arbitru al vieţii politice. Senatul era alcătuit din cetăţeni care aveau peste 40 de ani, doar câteva categorii deţinând acest privilegiu de drept5. Drepturile cetăţeneşti erau doar proclamate, fără să fie specificate modalităţile concrete de realizare a lor. Este drept, în ciuda acestor critici, altminteri îndreptăţite, Partidul Naţional Ţărănesc a guvernat pe baza aceleiaşi Constituţii.

La nivelul comunităţii germanilor din Bucovina, complexitatea demersurilor de centralizare ale guvernării naţional-liberale a determinat reacţii individuale, greu de redat în aceste pagini, vizavi de restrângerea progresivă a drepturilor identitare specifice unei etnii, promise de autorităţile române în 1918, însă nerespectate ulterior. La 10 februarie 1925, Cezar Bensch, contabil la Primăria oraşului Rădăuţi, s-a exprimat public în sensul că „germanii sunt greu loviţi şi persecutaţi în statul român, care le desfiinţează şcolile şi le românizează, iar ei (germanii – n. n. D.H.) n-au mijloace să deschisă şcoli pe cont propriu“6. Societatea Germanilor Creştini din Bucovina, sub semnătura doctorului Butz, a trimis un apel către cinci mari edituri germane („Weber“ din Lipsca, „Leipziger Ilustrierte Zeitung“, „Georg Westermann“ din Brauschweig, „Philipp Reklam Jüng“ – Leipzig, „Universum“, „Bergstadt“ în Breslau, „Bergstadt“, „Velhagen“ şi „Koassing“ în Bielefeld). Se cerea publicarea unui memoriu care conţinea câteva solicitări importante pentru comunitatea germanilor din Bucovina: „Germanilor din Bucovina, pentru dezvoltarea situaţiei lor politice, li s-au pus în cale dificultăţi din ce în ce mai mari, pentru a-şi păstra şi

1 Ibidem. 2 Minorităţile naţionale din România: 1918 – 1925. Documente, coord. Ioan Scurtu, Ioan Dordea,

Bucureşti, Editura Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, 1995, p. 9. 3 Ibidem. 4 Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1996, p. 61. 5 Ibidem, p. 18. 6 Ibidem.

178 Daniel Hrenciuc

dezvolta cultura lor. Şcolile (germane) au fost toate românizate, teatrul orăşenesc din Cernăuţi, până în 1921 un mijloc de propagandă al artei şi limbii germane, a fost desfiinţat“1.

La 4 martie 1925, Franz Müldori din Cernăuţi a primit, prin poştă, broşura Der Deutsche Gedanke (Ideea Germană) în care, într-un articol, se făceau referiri la amintitul conflict2. Ziarul „Ostdeutsche Volksblatt“ scria, de pildă, în articolul Şantajul României contra Germaniei, despre faptul că „măsuri de constrângere din cele mai brutale s-au luat contra germanilor din România: mulţi dintre ei au fost evacuaţi, arestaţi, confiscate averile şi expulzaţi“3. În numărul din 8 martie 1925, aceeaşi revistă reia subiectul în articolul Brutalităţile nemaiauzite ale guvernului român împotriva germanilor fără scut, în care se preciza că „cei expulzaţi vin la frontiera ungaro-română într-un hal demn de milă, bătuţi până la sânge, prădaţi de banii lor“4. Funcţionarii Serviciului de Cenzură au interceptat la poştă (18 martie 1925) alte publicaţii, calificate drept „periculoase“, destinate germanilor din Ardeal şi Bucovina: „Deutsche Welt“ („Lumea Germană“), „Die Glocke“, adresate lui Franz Keschmann din Cernăuţi (între timp, acesta a decedat)5. La 10 ianuarie 1925, Alzmer, funcţionar de etnie germană de la Administraţia Financiară a oraşului Rădăuţi, era identificat de către autorităţi că făcea propagandă prin diferite metode în folosul strângerii unităţii comunităţii germane. Atitudinea lui nu a convenit, însă, autorităţilor locale, care au dispus mutarea sa la Administraţia Financiară din Bistriţa6. La 24 martie 1925, autorităţile raportau atitudinea „duşmănoasă şi jignitoare“ faţă de elevii români a profesorului Alfred Kurg, cadru didactic la Liceul German din Cernăuţi7.

La 17 mai 1925, Uniunea Germanilor din Străinătate, cu sediul în Berlin, a trimis o adresă către ziarul cernăuţean „Czernowitzer Morgenzeitung“ în care solicita detalii – având în vedere organizarea unui Congres al germanilor din străinătate, pentru lunile august-septembrie 1925 la Berlin – privind comunitatea germanilor din Bucovina (România) relativ la respectarea drepturilor lor specifice de către autorităţile române, dacă sunt (sau nu) persecutaţi8 ş. a. La 1 iulie 1925, Bruno Skrehunetz a trimis o scrisoare către „Prager Tageblatt“, în care arată că în provinciile alipite (Bucovina), autorităţile române au adoptat „legiuiri represive contra minoritarilor, iar jandarmii recurgeau adesea la pedepse fizice“, precizându-se în text faptul că „populaţia teritoriilor alipite are mult de suferit sub regimul de samavolnicie al jandarmilor bătăuşi din Vechiul Regat“9. La 13 august 1925, profesorul Sigmund Muck din Cernăuţi îi trimite prietenului său, Wilhem Winecker, din München, o scrisoare însoţită de o dare de seamă în numele societăţii „Franconia“. Vorbind de alipirea Bucovinei la România, autorul comentează că „românii din Vechiul Regat au venit cu o coadă lungă de funcţionari şi de îndată şi-au făcut apariţia în Bucovina 1 A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 382, f. 87. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem, referat Mişcarea germanilor din Bucovina în cursul anului 1925, f. 86.


corupţia, necinstea, bacşişul, lucruri cunoscute de bucovineni numai din auzite“1. Scrisoarea se încheia astfel: „Franconia va fi santinela credincioasă steagului german la Prut“ (s. n. D. H.)2.

Complexitatea comportamentului autorităţilor române faţă de comunitatea germană impune o analiză raţională, echilibrată, dincolo de unele aspecte particulare care reflectă în mod clar abuzurile unor funcţionari sau exagerările specifice unei propagande, probabil interesată în reflectarea aspectelor negative. Situaţia germanilor din Bucovina, în mod special, şi a celor din întreg spaţiul românesc în general, nu a cunoscut – nici pe departe – un tratament comparabil cu etnicii germani din Polonia. Degradarea situaţiei germanilor şi a altor etnii din România Mare, pe fondul unor măsuri centralizatoare, românizatoare, rămâne un fapt indiscutabil, care trebuie analizat în contextul abordării problemei naţionale de către naţional-liberali. Germanii – ca de altfel şi alte comunităţi etnice – au dispus de posibilitatea expunerii acestei situaţii în Parlament sau au putut să-şi exprime punctele de vedere prin intermediul presei în limba maternă ori recurgând la soluţia Memoriilor adresate Comitetului celor Trei (Societatea Naţiunilor).

În mai 1926, Partidul Poporului a încheiat un cartel electoral cu Partidul Maghiar şi cu cel German, în Camera Deputaţilor germanii bucovineni fiind reprezentaţi de către Alfred Kohlruss. În alegerile ulterioare, formula Blocului Maghiar-German nu a dat roade, însă, în iulie 1927, profesorul Alois Lebouton a fost ales reprezentant al germanilor bucovineni în Senat3. În 1925 şi 1926, în cadrul Conferinţei minorităţilor naţionale (1925) cât şi la Congresul minorităţilor naţionale de la Geneva (1926), reprezentanţii au solicitat autonomia personală drept principala lor revendicare, însă adepţii statului-naţiune li s-au opus4.

Minoritatea germană din România a intrat – îndeosebi după anii 1930 – sub influenţa mişcărilor înnoitoare, naţional-socialiste, fapt care a afectat considerabil destinele acestei comunităţi5. Germanii din Bucovina, conduşi de către Oscar Beck6, au candidat pe lista comună a LANC-ului. Impactul naţional-socialismului, cu aderenţă în rândurile germanilor bucovineni, a determinat fracţiunea germană a PSD-ului să se înscrie în mişcarea naţional-socialistă a lui Oscar Beck, având un ziar propriu, „Der Scharfschütze“7. Organizaţia naţional-socialistă a lui Edwin von Pragenau (ofiţer în rezervă) a organizat în Cernăuţi activităţi politice de natură propagandistă în spiritul ideologiei naţional-socialiste8. Aripa reformistă a Uniunii Germanilor din Bucovina (Alois Lebouton, E. von Millanich, F. Kopezky, F. Strob ş.a.) a organizat (11 iunie 1932) o adunare pentru a-şi stabili poziţia faţă de naţional-socialism. Cu acest prilej, Alois Lebouton a prezentat referatul Mişcarea naţional-socialistă şi mişcarea germană din afara hotarelor Germaniei. Punctul de vedere al 1 Ibidem, f. 89. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Stéphane Pierré-Caps, Federalismul personal, în „Altera“, Târgu Mureş, IV, nr. 8, 1998, p. 21. 5 Ştefan Delureanu, op. cit., p. 9. 6 Ştefan Purici, Aspecte ale problemei minorităţilor naţionale în Bucovina istorică între anii 1918 şi 1940, în „Analele Bucovinei“, IV, nr. 2, 1997, pp. 416– 417.

7 Ibidem. 8 Ştefan Purici, op. cit., pp. 416-417.

180 Daniel Hrenciuc

participanţilor1 a reflectat sprijinul acestora pentru ideologia naţional-socialistă exceptând „problema evreilor care, din punct de vedere a politicii practice a germanilor din afara hotarelor Germaniei şi din cauza solidarităţii minorităţilor, trebuie eliminată din programul Uniunii Germanilor“2.

Cu prilejul Congresului legionar de la Rădăuţi, din 23 aprilie 1933, a fost invitată o delegaţie de studenţi hitlerişti (Siegrief Huber, Iacob Rachmaser, Carol Kunz şi Caro Zachel). În semn de „simpatie“ pentru delegaţia evreiască, s-a decis o boicotare totală a mărfurilor evreieşti după congres. La Casa Germană din Rădăuţi s-a desfăşurat, în seara aceleiaşi zile, o manifestare de simpatie a legionarilor faţă de instalarea la putere a naţional-socialismului în Germania3. În 1933, Partidul German a încheiat un cartel electoral cu Partidul Naţional Liberal, acesta aducându-şi o contribuţie serioasă la victoria în alegeri a naţional-liberalilor, judecând după voturile aduse de către germani la Arad, Timişoara, Cernăuţi, Făgăraş, Rădăuţi, Sibiu, Satu Mare, Reghinul-Săsesc4.

Începuturile organizării politice în spiritul ideologiei naţional-socialiste a germanilor din România se leagă de activitatea lui Fritz Fabritius, fost ofiţer în armata austro-ungară, având gradul de căpitan de cavalerie. Încă din 1923, acesta l-a cunoscut personal pe Adolf Hitler, în timpul unei călătorii efectuate în Germania, cultivând relaţia cu acesta şi adepţii săi după întoarcerea în ţară (1925). În septembrie 1932, Fritz Fabritius a înfiinţat, la Sibiu, centrul spiritual, cultural şi politic al saşilor din România, Mişcarea de Întrajutorare a Germanilor din România (Selbsthilfe – Autoajutorare), de orientare naţional-socialistă5. Pe prima pagină a publicaţiei lui Fritz Fabritius zvastica se afla la loc de cinste. Programul partidului – o replică autoh-tonă a celui nazist – solicita educarea tuturor germanilor din România în spiritul naţional-socialist. Venirea la putere a lui Hitler în Germania, în ianuarie 1933, a impulsionat forţele fasciste germane autohtone, stârnind, pe de altă parte, speranţa multor etnici germani că noul regim de la Berlin îi va sprijini. Fabritius nu s-a opus colaborării politice cu reprezentanţii democraţi ai etnicilor germani, care activau sub egida Comunităţii Germanilor din România (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien).

În mai 1933, Fritz Fabritius a creat Partidul Naţional-Socialist al Germanilor din România, organizaţie care a desfăşurat o propagandă activă, deschisă, în slujba naţional-socialismului. Ulterior, din motive tactice, şi-a schimbat titulatura în Mişcarea de Reînnoire a Germanilor din România (Nationale Erneuerungsbewegung der Deutschen in Rumänien – N.E.D.R.)6 , formaţiune politică scoasă în afara legii de către autorităţile române la 7 iulie 1934. În analogie cu oficiosul nazist „Völkischer Beobachter“ („Observatorul rasial“), Fabritius a schimbat, în 1932, şi denumirea gazetei pe care o edita în „Ostdeutscher Beobachter“ („Observatorul est-german“). În

1 Pavel Pavel, Hitlerismul, o eroare şi o ruşine, în „Viaţa Bucovinei“, Cernăuţi, nr. 2/15, 1933, pp.

2-4. 2 A.N.I.C., fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 76/1939, f. 122. 3 Ibidem, f. 178. 4 Ibidem, p. 216. 5 Vasile Ciobanu, op. cit., p. 200. 6 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op .cit., p. 40.


acelaşi an, Fritz Fabritius a încheiat o înţelegere cu Liga Apărării Naţional-Creştine, în care figura şi Edwin von Pragenau1.

Sub numele de Partidul Popular German (Deutsche Volkspartei – D.V.R.)2, fracţiunea radicală din interiorul organizaţiei lui Fabritius a fondat, la 10 februarie 1935, o grupare proprie, iniţial extinsă la zona Banatului, condusă de Alfred Bonfert şi Waldemar Gust3 (liderul secţiei ardelene, înfiinţată la 14 iulie 1935), avându-şi sediul la Braşov4. Acesta avea legături strânse cu Arthur Konradi, liderul organizaţiei din străinătate al N.S.D.A.P.5. În mai, şeful partidului a fost ales medicul veterinar Alfred Bonfert, în cadrul Congresului de la Biled (Banat), iar la 2 septembrie 1935 a fost reconfirmat în această funcţie (ulterior a fost demis din toate funcţiile). Având un program mai radical, Partidul Popular milita împotriva Bisericii evanghelice din Transilvania. Conservatorul Hans Otto Roth şi episcopul evanghelic Victor Glondys s-au opus cu fermitate acestei mişcări. În septembrie 1938, Partidul Popular German s-a unit cu gruparea condusă de către Rudolf Brandsch. Gestul a reprezentat concretizarea unei întâlniri care a avut loc la 27 octombrie 1938, în casa diplomatului german Gerhard von Stelzer, consilier de legaţie din cadrul Ambasadei Germaniei la Bucureşti, la iniţiativa d-nei Edith von Coler trimisă, de către Heinrich Himmler, special în România cu această misiune6. La aceasta au luat parte liderii organizaţiilor germane (F. Fabritius, H. Wolff, W.Gust, A. Bonfert şi H. Kaufmes).

La 6 februarie 1938 guvernul român a recunoscut Comunitatea Germanilor din România (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien) drept unicul reprezentant al minorităţii germane7. În iunie 1939, pentru o scurtă perioadă de timp, doctorul sibian Wolfram Bruckner8 a fost numit – de către Berlin – la conducerea Uniunii Germanilor din România în locul lui Fritz Frabritius, căruia i s-a interzis (începând cu 14 august 1939) reîntoarcerea în Transilvania9. Situaţia drepturilor minoritarilor s-a agravat începând cu anul 1938, odată cu instaurarea regimului monarhiei autoritare a lui Carol II, care restrângea drepturile minoritarilor, deşi noua Constituţie, din februarie 1938, preciza în mod clar că „toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică, de credinţă religioasă, sunt egali în faţa legii, datorându-i respect şi supunere“10. Articolul 10 stipula că „românii se bucură de libertatea conştiinţei, de

1 Vasile Ciobanu, op. cit., p. 186. 2 Dumitru Şandru, Autonomia Transilvaniei în propaganda germanilor din România,

„Xenopoliana“, Iaşi, V, nr.1 – 4, 1997, p. 210. 3 Vasile Ciobanu, op. cit., p. 408. 4 Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile româno-germane:

1938 – 1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 146. 5 Minorităţile naţionale din România 1931–1938, Ioan Scurtu coord., Bucureşti, 1999, p. 12. 6 Diplomaţi germani la Bucureşti: 1937–1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, ataşat de legaţie şi

Gerhard Stelzer, consilier de legaţie [în continuare Diplomaţi germani], Bucureşti, Editura All Educational, 2001, p. 97.

7 A.N.I.C., fond Grupul Etnic German din România, dosar 76/1936 – 1944, f. nepaginată. 8 Vasile Ciobanu, op. cit., p. 408. 9 Diplomaţi germani...., p. 214, nota 7. 10 Ibidem.

182 Daniel Hrenciuc

libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg drepturi, în condiţiunile statornicite prin legi“1.

La 10 februarie 1938 a fost interzisă o întrunire a unei Adunări a tinerimii germane din localitatea Rădăuţi. În martie 1938 o parte a minorităţii germane din Bucovina şi-a exprimat satisfacţia faţă de anexarea Austriei la Germania2. Tineretul german simpatizant al mişcării naziste a efectuat o excursie cu autobuzul la Rădăuţi3, între 15 şi 26 mai 1938. Încă din momentul înfiinţării Frontului Renaşterii Naţionale, de către regele Carol al II-lea, comunităţile etnice au aderat la acest partid unic4. La Casa Germană din Rădăuţi a avut loc, la 29 iulie 1939, o petrecere organizată de către Uniunea Tineretului German, la finalul căreia Gusti Siegfried, liderul organizaţiei de tineret din Cernăuţi şi-a exprimat convingerea că „toţi germanii vor fi la un loc (s. n. D. H.)“5.

O dată cu atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, autorităţile raportau despre implicarea unor minoritari germani în cursul evenimentelor, sub formă de spioni (îmbrăcaţi în uniforme militare poloneze)6 sau cu alte misiuni. În acelaşi timp, era semnalată difuzarea unor materiale de propagandă militară germană pe teritoriul judeţului Rădăuţi7.

Învăţământul. După Unirea Bucovinei cu România, şcolile în limba germană au primit subvenţii de la statul român doar până în 1923. Reducerea finanţării, de către statul român, a învăţământului comunităţilor etnice, a determinat o scădere dramatică a numărului instituţiilor şcolare: dintr-un total de 31 de clase de limbă germană, câte existau în judeţul Cernăuţi între 1919–1922, au mai rămas doar şapte8. În perioadele 1918-1919 şi 1923-1924, numărul claselor germane a scăzut de la 87 la 31, ajungând, în anul şcolar 1927-1928, la doar una (Roşa – suburbia Cernăuţiului)9.

Problemele germanilor bucovineni în domeniul educaţional, complexe şi sensibile, erau greu de rezolvat, ei neavând reprezentare parlamentară (Norbert Kipper, ales pe listele liberale, era greu să iasă din spaţiul de manevră al partidului). În 1920 situaţia s-a ameliorat – chiar dacă pentru scurt timp – întrucât guvernarea Alexandru Averescu s-a aliat cu reprezentanţii comunităţilor etnice (polonezii, germanii, ucrainenii). Inspectorii şcolari aparţinând acestor minorităţi etnice – demişi între timp – şi-au putut desfăşura activitatea până în noiembrie 1922, când liberalii şi-au reluat politica de centralizare. În mai 1920, în Parlament a fost ales Alfred Kohlruss, preşedintele Consiliului Naţional German din Bucovina.

1 Ibidem. 2 DJANS, fond Prefectura Judeţului Câmpulung-Moldovenesc, dosar 122/1938, f. 2. 3 Ibidem, f. nenumerotată. 4 Ibidem; A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 383, f. 6. 5 Ibidem, f. 12. 6 Ibidem, f. 94. 7 Ibidem, f. 145. La 25 noiembrie 1939, în cadrul comunităţii germane din Rădăuţi – în pofida

războiului – viaţa decurgea aproape normal: s-a desfăşurat serbarea Kathrein Abend, cu participarea unui număr de 20 de persoane, s-au cântat cântece, s-a intonat Imnul Regal al României. Ibidem, f. 292, 316.

8 D.J.A.N.S., fond Serviciul Special de Siguranţă Câmpulung Moldovenesc, dosar 3/1919, f. 49 şi 51.

9 Mariana Hausleitner, op .cit., p. 66.


În februarie 1923, Rudolf Brandsch şi Hans Otto Roth au venit special la Cernăuţi, pentru a obţine rezolvarea problemelor menţinerii şcolilor germane din Rădăuţi, Câmpulung-Moldovenesc şi Vatra-Dornei1. Preşedintele Societăţii Creştine Germane din Bucovina a solicitat ca examenele de competenţă impuse de către autorităţile române să se limiteze doar la examenul de limbă, altfel „pedagogii neromâni sunt păgubiţi din punctul de vedere al stării lor cetăţeneşti, precum şi al garanţiei de profesiunea lor faţă de cei români, de la care nu se cere nici o probă de cunoştinţe speciale la fel“2. Într-o scrisoare de protest a deputaţilor germani, din 21 noiembrie 1923, relativ la „lipsa de toleranţă în politica de astăzi faţă de minorităţi“, se făcea, exagerat, o comparaţie aspră între măsurile şovine antebelice adoptate de guvernul ungar şi cele ale guvernului român. Autorii protestului ajung la concluzia că până şi „faimoasa lege de maghiarizare a contelui Apponyi din 1907, combătută cu înverşunare de toate popoarele minoritare şi inclusiv de românii ardeleni, este mai îngăduitoare decât ordinele D-lui Ministru al Instrucţiunii Publice“3.

Problemele abordate în această scrisoare au devenit o prezenţă constantă a dezbaterilor şi polemicilor, a dihotomiei majoritari/minoritari, înăsprind climatul interetnic. O frustrare mai mare, consemnată ca atare, a fost resimţită de populaţia germană în urma restrângerii drastice a numărului unităţilor şcolare şi a materiilor cu predarea în limba germană. La 19 octombrie 1925, Alois Lebouton îi scria o scrisoare lui Lutz Korodi din Berlin, solicitându-i să intervină pe lângă autorităţile din Germania pentru primirea tinerilor de etnie germană, absolvenţi de şcoli secundare, pentru a se putea înscrie pentru continuarea studiilor, întrucât în România examenul de bacalaureat era foarte sever, copiii minoritarilor neavând posibilitatea susţinerii acestuia decât în limba română4. În acest sens, efectuase demersuri şi parlamentarul român de etnie germană Adolf Schullerus, protestând împotriva obligativităţii bacalaureatului.

În opinia lui Simion Mândrescu, Legea învăţământului a lovit puternic în învăţământul în limba germană, desfiinţând germana la şcolile elementare, reducând la liceu numărul orelor (săptămânale) de la 7 la 4 şi numărul facultăţilor din învăţământului superior. În ianuarie 1928, alături de I. E. Torouţiu, el a alcătuit şi a adresat un apel guvernului Vintilă Brătianu. Se cerea intervenţia pe lângă Legaţiile de la Viena şi Berlin pentru ca „germanii să poată acorda înlesniri licenţiaţilor şi profesorilor noştri, atât minoritari cât şi români“. La Arbore, arată Roth, autorităţile române înfiinţaseră o şcoală în limba germană, dar copiii trebuiau să se deplaseze 12 km pentru a ajunge la ea5.

Corespondenţele germanilor publicate în paginile din presa germană reflectă încălcarea de către autorităţile române a drepturilor minorităţii germane în materie de învăţământ în limba maternă: Sepanski din Cozmeni îi trimite lui Johann Rudnicki o scrisoare la Viena (25 septembrie 1925) alături de articolul Şcolile din Bucovina, în

1 Ibidem, p. 86. 2 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Bucureşti, Humanitas,

1998, p. 97. 3 A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 382, f. nenumerotată. 4 Ibidem, Referat Mişcarea germanilor din Bucovina în cursul anului 1925, f. 86. 5 Gheorghe Iancu, op. cit., p. 134.

184 Daniel Hrenciuc

care arată că examenul de bacalaureat a fost introdus de către autorităţile române doar pentru a-i şicana pe elevii minoritari1. La finele lunii august 1925, un grup de studenţi din Germania a vizitat comunitatea germanilor de la Suceava, fiind foarte bine primiţi: s-a organizat în cinstea lor un banchet şi s-a cântat Deutschland über alles2.

Numărul şcolilor în limba germană a scăzut sensibil după 1918; din 87 de şcoli, în 1927 mai funcţionau doar 31, pentru ca în 1928 să rămână doar una (Roşa – suburbia Cernăuţiului). În 1928, din 3 100 de elevi germani evanghelici au mai rămas 450 de elevi care învăţau în limba maternă3. În această situaţie, minoritatea germană s-a adresat forului de la Geneva în materie de minorităţi4. Un articol publicat în „Tägliche Rundschau“, din 10 august 1927, se referea la măsura închiderii şcolilor germane din România. Plângerile comunităţii germane la adresa politicii în domeniul şcolar a cabinetului Alexandru Averescu au continuat5. Despre acest guvern se scria că a „păgubit statul român cu suma de 3 miliarde de lei“6. Această situaţie a fost abordată anterior şi în cadrul Conferinţei anuale a minorităţilor germane din estul Europei, desfăşurată la Viena (26 iunie 1922), unde germanii români au fost reprezentaţi de către Rudolf Brandsch şi episcopul Seibel7. Aici s-a apreciat, relativ la situaţia germanilor din Bucovina, că Austria a reuşit să rezolve corespunzător problema naţionalităţilor8. „Cele mai înalte valori s-ar pierde dacă populaţia majoritară nu ar fi silită să ţină seama de minorităţi, şi dacă acestea n-ar fi nevoite să facă cele mai înalte sforţări de cultură naţională pentru a se menţine“9.

Un caz clasic a fost consemnat la Luisenthal, colonie întemeiată la 1808 între localităţile Pojorâta şi Fundul Moldovei. Limba română a fost introdusă mai întâi ca o specialitate distinctă în şcoala germană din localitate. Mai târziu, unele materii trebuiau predate numai în limba română. În final, conform amintirilor lui Arthur Pfeifer, numai învăţământul religios se preda în limba germană10. În anul 1921, în oraşul Solca erau două şcoli, şcoala română şi şcoala germană, iar în satul Poieni-Solca o singură şcoală românească. Din „tablourile“ pentru completarea anuarului oficial trimise de şcoli Consiliului şcolar judeţean – Gura Humorului, în anul 1921, aflăm că la şcoala germană personalul didactic era format din Georg Piotrowski, Berta Doroftei, Emilia Orkisz, Iosefine Guminski şi Oskar Guminski. În 1928, odată cu alternanţa la putere a naţional-ţărăniştilor, speranţele într-o reglementare a situaţiei au renăscut: într-un expozeu asupra învăţământului în limba germană, Hans Otto Roth arăta că elevii etnici germani vor fi nevoiţi să înveţe în patru limbi în ciclul inferior şi în şase limbi în restul. Alături de Rudolf Brandsch el a redactat şi înaintat, în noiembrie 1928, un Memoriu către N. Costăchescu, ministru (naţional-ţărănist) al

1 A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 382, f. 87. 2 Ibidem, f. 88. 3 Mariana Hausleitner, op. cit., p. 63. 4 A.M.A.E., fond România 1920 –1944, vol. 382, f. 17. 5 Ibidem, f. 108. 6 Ibidem, f. 122. 7 Ibidem, f. 123. 8 Ibidem, f. 125. 9 Ibidem, f. 126. 10 Oskar Hadbawnik, Die Zipser in der Bukowina. Anfang, Aufbau und Ende ihres

buchenländischen Bergbaues in der Nordkarpaten, Stuttgart, Druckerei Kamler, 1992, p. 229.


Instrucţiunii Publice. Acest memoriu solicita: crearea în şcoli a secţiilor reală şi umanistică, modificarea bacalaureatului, respectarea drepturilor câştigate, reînfiinţarea liceelor de stat cu predare germană şi subvenţionarea şcolilor confesionale1. Aceste probleme au fost discutate şi în cadrul unei audienţe la Iuliu Maniu, la 9 februarie 1929, a unei delegaţii formate din Hans Otto Roth, Rudolf Brandsch, Franz Kräuter şi Fritz Connert: desfiinţarea bacalaureatului în limba română, autonomia şcolilor medii confesionale, modificarea legii învăţământului în sensul doleanţelor minorităţilor naţionale2.

Începând cu anii ’30, politica guvernamentală în domeniul minorităţilor etnice a fost intens criticată, reclamaţiile adresate Societăţii Naţiunilor de la Geneva având în centru măsurile adoptate de către autorităţile române în domeniul educaţional, negarantarea autonomiei culturale şi administrative, folosirea limbii materne în spaţiul public. La 28 decembrie 1929 a apărut un articol în ziarul „Dresdner Nachrichten“: Duşmănie contra germanilor din Bucovina. O tainică campanie de distrugere a şcolilor germane din Bucovina, semnat de Michael Buchenländer. Aici se accentua problema scăderii numărului de şcoli germane (de la 81 cu predare în limba germană în 1912 şi 17 cu predare în germană şi română, la 39 pentru anul la care face referire autorul articolului). Autorităţile române (Ministerul Instrucţiunii Publice) au răspuns că statul român întreţinea Liceul german din Cernăuţi şi că în Rădăuţi funcţiona un Liceu (Gimnaziu) particular german, susţinând şcolile cu predare în limba germană3.

În ziarul „Argus“, în numărul din 28 februarie 1930, era publicat articolul Problemele învăţământului din România, în care se reluau criticile doamnei Backer van Bosse la adresa învăţământului pentru minorităţile etnice4. În ziarul „Muenchener Neueste Nachrichten“, din 27 februarie 1930, aprecierile erau pozitive, notându-se că „guvernul român pare a-şi da sincer osteneala de a pregăti o soluţie mulţumitoare în chestiunea minorităţilor“5. Un tabel al învăţământului primar în limbile minorităţilor, întocmit de către experţii Ministerului Afacerilor Externe, valabil pentru anul 1930, ne indică următoarea situaţie6: judeţul Rădăuţi – 126 şcoli primare minoritare; Storojineţ – 124; Suceava – 64; Cernăuţi –273; Câmpulung-Moldovenesc – 657. Rudolf Brandsch a solicitat guvernului român acordarea unor subsidii pentru şcolile primare în limba germană8. La 11 aprilie 1937, ziarul „Czernowitzer Deutsche Tagespost“ publica un articol în care se preciza că „şcolile germane din Bucovina se aflau într-o situaţie disperată „şi că grupul nostru etnic este sortit dispariţiei, dacă starea actuală se menţine […]. Dacă astăzi s-a ajuns atât de departe, atunci trebuie să

1 Constantin Buchet, România şi Republica de la Weimar 1919-1933, Bucureşti, All, 2001, p. 206. 2 Ibidem, p. 207. 3 A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 372, f. 377. 4 Ibidem, f. 313. 5 A.N.I.C., fond Ministerul Propagandei Naţionale –Propaganda Externă, dosar 122/1922– 1934, f.

37. 6 A.M.A.E., fond România 1920 –1944, vol. 372, f. 314. 7 Ibidem. 8 Ibidem, f. 133; ibidem, vol. 373, f. 159. Minoritatea germană din Bucovina, potrivit studiului

întocmit de Zenobie Păclişanu, era estimată la 85 000 de persoane. Zeno Păclişanu, Minorităţile din România, studiu, în manuscris, depistat de noi în A.M.A.E., fond România 1920–1944, vol. 373, f. 251– 304.

186 Daniel Hrenciuc

înţelegem că, după două generaţii, germanii bucovineni nu mai există, dacă nu acţionăm eficient“1.

Concluzii. În anul 1940, germanii bucovineni s-au repatriat în patria-mamă2, spre regretul sincer al celorlalţi locuitori ai Bucovinei istorice, alături de care au convieţuit de secole, în spiritul unor relaţii şi tradiţii cultivate în timp. Plecarea germanilor a pus capăt unei experienţe istorice de convieţuire cu românii, ucrainenii şi alte grupuri etnice din Bucovina istorică. Diversitatea spaţiului bucovinean, multiculturalitatea sa, au fost puternic afectate, întrucât germanii, al patrulea grup etnic ca număr din Bucovina, au reprezentat – cum afirmam la începutul acestui articol – un incontestabil factor de civilizaţie şi progres, pentru un spaţiu plasat la confluenţa dintre Estul şi Centrul Europei. Reacţiile spontane, sincere, ale românilor şi germanilor au reflectat atmosfera şi spiritul Bucovinei istorice, clădite în secolele de convieţuire reciprocă. Plecarea germanilor a frustrat Bucovina poate de cei mai importanţi creatori ai civilizaţiei şi purtători ai progresului, determinând un gol imposibil de umplut în deceniile următoare. O altă pagină dureroasă din istoria Bucovinei s-a deschis însă, în baza unor acorduri şi aranjamente între Marile Puteri, greu de înţeles pentru locuitorii aparţinând cândva Europei central-orientale.

1 Ibidem. 2 Idem, fond 71/Germania, vol. 85, f. 118.

Despre elite şi partide politice din România interbelică şi importanţa lor pentru conştiinţa istorică

românească şi europeană

Hans-Christian MANER

Abstract

On Elites and the Political Parties in Interwar Romania and Their Importance to the Romanian and European Historical Conscience

Political parties represent a major element of a democratic constitution, and thus a pillar of a parliamentary democracy. The activity of the political parties in the interwar period especially has left a deep impression in historical awareness in Romania, playing a special role in the public debate after the political upheaval in 1989. Taking account of the thesis that in the Romanian political landscape it was above all the political leaders who determined the picture and, apart from the political personalities, the monarch in particular played a central role in party-political life, the following article takes a look at the decisive parties, the National Liberal Party, the Conservative Party, the People’s Party, the National Peasants’ Party, the Social Democratic Party, as well as their splinter groups. This is done from a comparative point of view against the European background of the German and French examples.

Partidele politice participă la formarea voinţei politice, în acelaşi timp însă aspiră

să ocupe poziţii pentru a-şi atinge ţelurile propuse. Ele sunt un element de bază al unei constituţii democratice şi prin aceasta un pilon al democraţiei parlamentare. Aceste caracteristici centrale din catalogul definitoriu al „partidelor politice“ aduc argumente de netăgăduit pentru a ne ocupa intensiv şi repetat cu această temă.

În afară de aceste consideraţii generale, ne putem întreba care este rostul de a ne ocupa cu partidele politice din perioada interbelică în general şi în special în perioada interbelică în România. Să începem cu ultima:

a) Împreună cu alegerile, guvernul, primul reprezentant al statului şi parlamentul, partidele se numără printre cei cinci piloni ai unui sistem parlamentar-democratic.1 Deja în perioada interbelică unii contemporani vedeau în existenţa unor partide bine

1 Kluxen, Kurt, Geschichte und Problematik des Parlamentarismus, Frankfurt am Main 1983, p.

184; Barker, S. E., Zur Theorie des Parlamentarismus, în Parlamentarismus. Ed. Kurt Kluxen. Königstein 5, 1980, pp. 60-61.

188 Hans-Christian Maner

organizate şi disciplinate, condiţia de bază pentru funcţionarea unui sistem parlamentar-democratic.1 La aceasta se adaugă faptul că o privire aruncată asupra perioadei interbelice din perspectiva totalitarismului şi a posttotalitarismului ce au urmat în România pare relevantă, aceasta însă nu se poate face fără a fi critic, prezentând anii douăzeci şi treizeci ca „success story“ a unui sistem politic.2

Evoluţia politică din ultimul timp ridică noi semne de întrebare asupra trecutului. În acest sens dă de gândit preşedintele Traian Băsescu afirmând, în discursul oficial privind starea naţiunii, rostit în parlament, la 24 septembrie 2008, „că România suferă de deficit democratic pentru că ’instituţiile publice nu funcţionează plecând de la respectarea intereselor şi protejarea drepturilor fiecăruia dintre români’“. Astfel, el vede ţara „în faţa corupţiei cvasigeneralizate şi, mai nou, în faţa reţelelor de crimă organizată“.3

b) Tema nu are numai o importanţă concretă pe plan naţional, ci ridică şi problema relevanţei la nivel european. Necesitatea unei mai intensive preocupări în acest sens care decurge şi din încă necunoaşterea în întregime a istoriei unui stat devenit de curând membru al Uniunii Europene, reiese şi din sensul de a avea o vedere din mai multe perspective. De aceea prezentăm comparativ câteva indicii asupra a două sisteme diferite ale partidelor, reprezentative pe continentul european: Franţa prezintă un sistem al partidelor care se caracterizează printr-o mare diversitate şi o continuă trasformare. Partidele politice franceze nu pot fi caracterizate ca partide de masă, întrucât sarcina lor nu este aceea de a promova voinţa politică la toate nivelurile, ci numai organizarea alegerilor şi activitatea parlamentară. În perioada interbelică caracteristicile dominante ale activităţii politice de partid în Franţa, sunt date de influenţa deosebită a personalităţilor politice asupra partidelor, scindarea lor cât şi lipsa de organizare.4 În contrast cu centralismul din Franţa, Germania se 1 Mirkine-Guetzévitch, Boris, L’evolution juridique du parlamentarisme, în „Revista de drept public“,

3, 1928, 3-4, p. 495; asupra României vezi Negulescu, Paul, Les principes de le loi électorale roumaine du 27 mars 1926, în „Revista de drept public“, 2, 1927, 4, p. 518.

2 Reprezentând istoriografia dinainte de 1989 Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire. Vol. II, partea I. 1918-1933, Bucureşti, 1986, vol. II, partea a II-a, noiembrie 1933 – septembrie 1940, Bucureşti 1988. Pentru istoriografia de după 1989 Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români. Bucureşti, 1990; Puşcaş, Vasile, The Process of Modernisation in Romania in the Interwar Period, în „East European Quarterly“, 25/3, 1991, p. 325-338; Iacob, Gheorghe, Modernizare – Europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea. Vol. 1: Ritmul şi strategia modernizării, Iaşi, 1995; Iacob, Luminiţa, Modernizare – Europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea. Vol. 2.: Percepţie, trăire, identitate etnică, Iaşi, 1995. O altă poziţie la Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, pp. 317-366; Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997.

3 Alexandrescu, Raluca, Preşedintele şi legitimitatea deficitului democratic, în ediţia pe internet a revistei „22“, XV (969), 30 septembrie 2008 – 06 octombrie 2008, < http://www.revista22.ro/>; vezi şi Dordea, Alexandra-Livia, Băsescu: Voi lucra cu orice Guvern independent de oligarchie, în „Evenimentul zilei“, 24 septembrie 2008 <http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/821967/ Băsescu-despre-starea-natiunii/>; textul discursului vezi <http://bastrix.wordpress.com/2008/ 09/25/discursul-despre-starea-natiunii-al-presedintelui-traian-basescu-24-septembrie-2008/>. Cf. şi aprecierea deputatei germane Susanne Kastner în discursul ei Rumänien im Wandel: Von der Diktatur zum Tigerstaat, din 26 septembrie 2008, la Mainz.

4 Cf. p.a. Fohlen, Claude, Die politischen Parteien in Frankreich von 1919-1939, în Politische Parteien in Deutschland und Frankreich 1918-1939. Ed. Oswald Hauser, Wiesbaden, 1969, pp.

Despre elite şi partide politice din România interbelică 189

distinge printr-un caracter regional al partidelor. În plus, partidele se manifestă ca partide de masă sau partide ale poporului cu un aparat de partid bine definit, observându-se tendinţa de reducere a numărului partidelor.1

Plecând de la aceste observaţii generale aruncăm acum o privire asupra sistemului partidelor din România în perioda interbelică.2

Prin consideraţiile ce urmează, teza care străbate ca un fir roşu este aceea că în spectrul partidelor politice din România conducătorii politici (political leaders) adică şefii partidelor sunt aceia care reprezintă imaginea partidului. Pe lângă personalităţile politice, monarhul joacă un rol central în viaţa partidelor politice.

Înainte totuşi de a ne ocupa de partidele din perioda interbelică este necesar să ne întoarcem pe scurt în secolul XIX.

Activitatea politică a fost chiar de la naşterea structurilor statale în principatele române Moldova şi Ţara Românească, o preocupare a unei restrânse minorităţi. Pe lângă domnitor, în statutul său absolutist după modelul bizantin, era cercul restrâns al majores terrae, al marilor boieri.3 Cel de al doilea pilon al societăţii, masa ţăranilor, persista – în cea mai mare parte dependent de marii proprietari de pământ – în sărăcie şi pasivitate politică.4 Absenţa unei stări de mijloc se făcea clar simţită.5 Pentru istoria modernă a României, sociologul Ştefan Zeletin scotea în evidenţă rolul determinant al monarhului în viaţa politică: „În acest chip, monarhul a căpătat în viaţa noastră politică un rol covârşitor: în lipsa claselor sociale, adică a forţelor reale care sunt menite a hotărî viaţa şi moartea regimurilor politice, acest rol a trebuit să-l ia la noi

23, 26; Hartmann, Jürgen, Frankreichs Parteien, Köln, 1985, pp. 7-9; cf. O privire generală Agrikoliansky, Éric, Les partis politiques en France au 20e siècle,. Paris, 2000, pp. 6-55.

1 Schieder, Theodor, Die geschichtlichen Wurzeln des deutschen Parteiwesens, în Politische Parteien in Deutschland und Frankreich 1918-1939, Ed. Oswald Hauser, Wiesbaden, 1969, pp. 3-20.

2 Bazele următoarei expuneri sunt: Maner, Hans-Christian, Voraussetzungen der autoritären Monarchie in Rumänien, în Autoritäre Regime in Ostmittel- und Südosteuropa 1919-1944. Ed. Erwin Oberländer, Paderborn 2001, pp. 431-469; Maner, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), Bucureşti, 2004.

3 Postfaţă de Ş. Papacostea în volumul Papacostea, Şerban (Ed.), N. Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, Bucureşti, 1984, pp. 414-415. Cf. de asemenea opera fundamentală Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti ,1972, p. 124ff.; Xenopol, Alexandru D., Istoria Românilor, vol. III, Bucureşti, 1926, p. 161 şi Brătianu, Gheorghe I., Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în principatele române, Èvry ,1977, pp. 17-38. Cf. de asemenea Buzescu, Alexandru A., Domnia în Ţările Române până la 1866, Bucureşti, 1943, p. 149ff. şi Georgescu, Vlad, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878, München, 1987, p. 125ff.

4 Un diplomat englez, care cunoştea bine principatele în 1820 scria: „Accustomed to the servitude, which to others might appear intolerable, they are unable to form hopes for a better condition; the habitual depression of their minds has become a sort of national stupor and apathy, which render them equally indifferent to the enjoyments of life, and insensible to happiness, as to the pangs of anguish and affliction“. Citat la Blum, Jerome, The End of the Old Order in Rural Europe, Princeton/New Jersey, 1978, pp. 47-48; cf. şi detailat Emerit, Marcel, Les paysans Roumains depuis le traite d'Andrinople jusqu'à la libération des terres (1829-1864). Etude d'histoire sociale, Paris, 1937, p. 280ff.; Turczynski, Emanuel, De la iluminism la liberalismul timpuriu, Bucureşti, 2000.

5 Câncea, Paraschiva ş.a. (Ed.), Istoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918, Bucureşti, 1983, pp.10-11; Panaitescu, Petre P., Die rumänischen Bojaren, în „Zeitschrift für deutsche Geisteswissenschaft“, 5, 1943, 3, pp. 227-232.


capul statului. Aceasta nu înseamnă altceva decît că viaţa politică a României a trebuit să se adapteze la structura ei socială şi să se orienteze de sus în jos.“1 Aşa au fost primele partide în a doua jumătate a secolului XIX, liberalii şi conservatorii, grupări care au fost purtate de interese personale.2

Chiar dacă prima constituţie din 1866 a pus definitiv bazele pentru un sistem constituţional de conducere, şeful statului deţinea de fapt o mai mare putere decât îi era prevăzută prin constituţie. Din cauza instabilităţii guvernelor în primii ani de domnie (1866-1871), principele Carol a trebuit să-şi ia un rol de împăcuitor şi arbitru.3 Situaţia uneori „anarhică“, străduinţa după putere şi bani, clicile, falsificările de alegeri, arbitrariul, au fost ironizate de I. L. Caragiale în cunoscutele sale piese de teatru.4

Prin politica sa de echilibru, monarhul a reuşit mai târziu să depăşească crizele şi să guverneze alternativ cu liberalii şi conservatorii. De aceea urmează cei „douăzeci de ani ai coroanei“ 1888-1914.5

O problemă de bază însă a constituit-o, pentru partidele României, legitimitatea, concomitent însă cu formarea lor nu pe structuri sociale închegate.6 Apare deci îndreptăţită imitarea modelelor Europei occidentale de către conducerile partidelor politice. De aceea, în România înfiinţarea partidelor politice nu s-a făcut pentru a reprezenta interese ale anumitor categorii din populaţie, ci partidele se orientau după ambiţiile şefului partidului. Partidele care au apărut pe scena politică odată cu naşterea statului naţional pot fi caracterizate ca o cumulare de mişcări naţionale sau ca

1 Zeletin, Ştefan, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1991, p. 188. 2 Vezi aici Xenopol, Alexandru D., Istoria partidelor politice în România. Vol. 1,2. Dela 1848

până la 1866. Bucureşti, 1911. 3 Binder-Iijima, Edda, Die Institutionalisierung der rumänischen Monarchie unter Carol I., 1866-

1881, München, 2003; vezi şi Maier, Lothar, Rumänien auf dem Weg zur Unabhängigkeitserklärung 1866-1877. Schein und Wirklichkeit liberaler Verfassung und staatlicher Souveranität, München, 1989, p. 373; Michelson, Paul E., Conflict and Crisis. Romanian political development, 1861-1871, New York/London, 1987, pp. 212-213.

4 De o importanţă centrală a fost debutul prezentării piesei de teatru O scrisoare pierdută. Caragiale, Ion Luca: Teatru, Bucureşti, 1984, p. 65ff.; cf. Mladenov, M., Der balkanische bürgerliche Parlamentarismus widerspiegelt in den Meisterwerken Ion Luca Caragiales, Branislav Nušićs und Stefan L. Kostovs, în „Ètudes Balkaniques“, 6, 1966, p. 109ff. Cf. şi Axente, Crişan T., Essai sur le Régime Représentatif en Roumanie, Paris, 1937, p. 351.

5 Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, vol. X, Bucureşti, 1939, p. 251; vezi şi poziţia critică la Gane, C., P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţări, Bucureşti, 1936, vol. II, pp. 200-202; cf. şi Jelavich, Charles şi Barbara, The Establishment of the Balkan National States, 1804-1920. Seattle/London, 1977, p. 180. Despre guverne vezi Costescu, D., Fazele ministeriale în România, Bucureşti, 1936, pp. 11-12; Massagrande, Danilo L., I governi dei Paesi balcanici dal secolo XIX al 1944, vol. I., Milano, 1994.

6 Gane, C., op. cit., p. 193. Asupra sistemului partidelor din România vezi în Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România, 1919-1940, Bucureşti, 1976; Schmidt, Jochen, Rumänien, în, Wende, Frank (Ed.): Lexikon zur Geschichte der Parteien in Europa, Stuttgart, 1981, pp. 517-548; Beer, Klaus P., Zur Entwicklung des Parteien- und Parlamentssystems in Rumänien 1928-1933. Die Zeit der national-bäuerlichen Regierungen, Frankfurt/Main ş.a. 1983, vol. I, pp. 58-173; Kroner, Michael, Das Parteiensystem Rumäniens in der Zwischenkriegszeit 1918-1940, în: König, Walter (Ed.), Siebenbürgen zwischen den Weltkriegen, Köln ş.a., 1994, pp. 33-54.


uniuni de interese pentru administrarea puterii şi influenţei.1 Bazele acestei critici a sistemului partidelor în cercetările mai recente, au fost deja formulate de teoreticeni contemporani care vedeau grupările politice ca grupări de violentă rivalitate şi ca uniuni de interese individuale pentru acapararea puterii politice.2

Tendinţa de imitare a modelelor Europei Occidentale de către păturile conducă-toare ce doreau modernizarea, şi care aparţineau în special Partidului Naţional-Liberal, adâncea prăpastia dintre elitele urbane şi societatea satelor. Societatea agrară şi structurile sale sociale încrustate pe normele tradiţionale, patriarhale şi personale, nu au putut fi atât de repede transformate devenind o problemă de bază în perioada interbelică.3 În special în anii treizeci sub sceptrul lui Carol al II-lea structurile se dovedesc ca „satele lui Potemkin“ în spatele cărora elementele tradiţionale s-au perpetuat. Se poate deci aici deja spune că partidele preocupate cu autoexistenţa, nu au reuşit să promoveze participarea şi emanciparea socială. Ele au rămas doar „curele de transmisie a puterii“.4

Revenind la perioada interbelică, partidele au fost legal ancorate. Boris Mirkine-Guetzévitch sublinia, că un proces politic în care miniştrii sunt desemnaţi de o majoritate politică, presupune partide organizate şi disciplinate.5 Legea electorală din 1926 a recunoscut partidele ca „entités juridiques“, ca instituţii de drept care joacă un rol direcţional între alegători şi corpurile legiuitoare.6

Care era însă imaginea partidelor ce acţionau în acest cadru de drept?7 PNL trecea drept a acea forţă politică, care, spre deosebire de Partidul Conservator

(PC) propaga ideile revoluţiei de la 1848 şi se pronunţa pentru modernizarea şi europenizarea ţării.8 Avangarda partidului, în frunte cu Ion Brătianu, se angaja pentru

1 „Naţiunea“ şi „statul naţional“ au fost instrumentalizate din motive de legitimitate. Cf. Sundhaussen,

Holm, Institutionen und institutioneller Wandel in Südosteuropa in historischer Perspektive, în „Südosteuropa Mitteilungen“, 32, 1992, 4, p. 272; Brunner, Georg, Die Entwicklung der politischen Parteien in den Verfassungssystemen Südosteuropas bis zum Zweiten Weltkrieg, în Lexikon zur Geschichte der Parteien in Europa, în „Der Staat“, 20, 1981, 1, p. 70; Stadtmüller, Georg, Aufklärung und „Europäisierung“ als Entwicklungsbruch bei den Völkern Südosteuropas, în „Neues Abendland“, 1952, 7, p. 437.

2 Xenopol, A. D., op. cit., p. III; Pătrăşcanu, Lucreţiu, Problemele de bază ale României, Bucureşti ²,1945, pp. 213-214; Rădulescu-Motru, Constantin, Ţărănismul, un suflet şi o politică, Bucureşti, 1923, pp. 26, 34-37. Vezi şi părerea idealistă a sociologului Dimitrie Gusti, Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, Bucureşti 1934, p. 124.

3 Jowitt, Kenneth, The sociocultural bases of national dependency in peasant countries, în Jowitt, Kenneth (Ed.): Social Change in Romania, 1860-1940. A Debate on Development in a European Nation, Berkeley, pp. 1978, p. 1-5; pentru aceasta, vezi şi Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Neoiobăgia, Bucureşti, 1910.

4 Sundhaussen, H., op. cit., p. 273. 5 Mirkine-Guetzévitch, M., op. cit., p. 495. 6 Negulescu, Paul P., Les principes de la loi électorale roumaine du 27 mars 1926, în „Revista de

drept public“, 2, 1927, 4, p. 518. 7 N-au fost luate în considerare grupări radicale de stânga şi de dreapta. 8 Constituţia din 1866 a fost văzută ca actul de naştere al partidelor. Rădulescu-Motru îl contrazice pe

Xenopol, care a datat mult mai timpuriu formarea partidelor şi vedea în Partidul Naţional precursorul liberalilor şi conservatorilor. Rădulescu-Motru considera perioada anterioară anului 1866 ca „sentimental-naţionalistă“. Cf. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, 1990, pp. 41-42; Stavrianos, L. S., The Influence of the West on the Balkans, în Jelavich,


trecerea de la structurile agrare arhaice la un stat industrial modern. În acest moment se vedea în PNL, ai cărui membri erau numiţi „roşii“, un partid al stângii sau cu orientare liberală-stânga.1 PNL fondat în anul 1875 se sprijinea pe pătura boierilor de rangul al doilea şi al treilea, care se ridicau împotriva privilegiilor marilor boieri. Odată cu deschiderea economică şi industrializarea progresivă iau naştere din această pătură cercurile financiare şi industriale influente.2

Liberalii au fost fără îndoială acea forţă politică, care şi-a pus ştampila pe România modernă aşa cum ea s-a prezentat în anii treizeci. Deja în a doua jumătate a secolului XIX, până la dizolvarea forţată, la jumătatea secolului următor, partidul a putut fi pus aproape pe acelaşi plan cu dinastia Brătianu.3

Într-un program din 1920 în care se urmărea reorganizarea partidului după Primul Război Mondial au fost enumerate direcţiile de bază de care ar fi trebuit să se ţină seamă pe întreaga perioadă interbelică. PNL sublinia că vrea să promoveze, cu ajutorul principiilor „libertate, democraţie şi solidaritate“ într-un stat „naţional unitar“, un „sistem democratic cu o monarhie constituţională“.4 Partidul care subscrisese liberalismul vedea doctrina lui cuprinsă în următorul moto: „progres sub toate aspectele în cadrul conceptului de proprietate individuală“. Acest principiu de bază a fost urmărit prin luarea în considerare a celor patru piloni: „ordine, democraţie, naţionalism şi armonie socială“.5

Cu toate prefacerile importante care au avut loc, PNL a întruchipat în măsură hotărâtoare continuitatea sistemului politic mai departe, după anul 1918. Multe din ţelurile propagate la început au stat pe agenda de lucru, ori au fost deja atinse: Ţara nu mai era un stat eminamente agrar, primele forme ale dezvoltării economiei capitalist industriale existau. Aceste precedente au fost în acelaşi timp cadrul în care partidul acţiona în perioada interbelică. Pentru PNL nu mai erau alte transformări de luat în considerare ci păstrarea şi consolidarea a ceea ce a fost atins. Sloganul „prin noi înşine“ explică această politică. PNL se putea în general dedica noilor situaţii ca aceea a creşterii teritoriale şi a numărului de alegători. Creşterea numărului de membri şi în noile provincii pe bază tipică de club, s-a făcut însă încet, şovăielnic. Menţinerea puterii s-a încercat nu în ultimă instanţă, prin falsificări de alegeri şi corupţie. Observatori critici ai evoluţiei partidului au făcut doi factori răspunzători pentru criza din partid imediat după

Charles şi Barbara (Ed.), The Balkans in Transition. Essays on the Development of Balkan Life and Politics since the Eighteenth Century, Berkeley, 1963, p. 208.

1 Solacolu, Ioan, Marea farsă a secolului: Fascismul bolşevic. O discuţie despre stânga şi dreapta politică, în „Dialog“, nr. 136/140, 1994, p. 6. Asupra problematicii de „liberal“ şi „conservativ“ vezi Marghiloman, Alexandru, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, 1923, p. 111 şi Michelson, P. E., op.cit., p. 39ff.

2 Scurtu, I., Bulei, I., op. cit., p. 44; Schmidt, J., op.cit., p. 533; Stan, Apostol, Grupări şi curente politice în România între unire şi independenţă (1859-1877, Bucureşti, 1979, pp. 410-412.

3 Preşedinţi ai partidului au fost în această perioadă I. C. Brătianu (1875-1891, până în 1882-1883 împreună cu C. A. Rosetti), D. C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1908), I. I. C. Brătianu (1909-1927), V. Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933) şi C. I. C. Brătianu (1934-1947).

4 Partidul Naţional Liberal. Proiect de statut pentru reorganizarea Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 1920, p. 1.

5 Papacostea, Alexandru, România politică. Doctrină – idei – figuri, Bucureşti, 1927, p. 149; Duca, Ion G., Doctrina liberală, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. II. Intrarea în lumea modernă, Cluj, 1992, pp. 170-179.


Primul Război Mondial: a) Incapacitatea de a se elibera de mentalitatea colegiilor electorale din timpul anterior lui 1918; b) Neputinţa de a câştiga pentru partid diferitele fracţiuni de interese, în situaţia deschisă după 1918 (membri ai Partidului Conservator, ai Partidului Naţional din Transilvania cât şi cercurile burgheze evreieşti).1

Un răspuns la această criză a fost preluarea rolului pe care partidul conservator l-a jucat înainte de Primul Război Mondial. PNL devine astfel liberal de dreapta, forţa politică de dreapta care „luptă pentru principiile conservatoare ale marii burghezii“.2 În acest context, conducătorul conservatorilor, A. Marghiloman, cere în 1920 unirea celor două partide dinainte de război într-o grupare, întrucât între partide „nu există diferenţe profunde sau principale, nici diferenţe care nu se pot remedia“.3 Prin aceste schimbări şi în special prin sciziuni interne şi curente contrare, PNL a pierdut continuu teren în favoarea mişcărilor de dreapta şi radicale de dreapta.

Caracteristică a fost marea autoritate a preşedintelui partidului. Acesta stă nu numai în fruntea partidului, el întruchipează şi programul său. Această caracteristică a personalităţii carismatice a conducătorului se întâlneşte nu numai la PNL, aşa cum vom vedea mai departe. Şi în alte partide ori grupări politice preşedintele juca un rol important sau chiar rolul determinant. Moartea lui I.I C. Brătianu în 1927 a fost din această cauză o grea lovitură pentru partid, din care acesta nu se va mai restabili. Structura organizatorică a partidului adaptată absolutei poziţii prioritare a preşedintelui cât şi renumele de întruchipare a oligarhiei se oglindesc în redusa acceptanţă în rândurile populaţiei.4

PNL nu era singurul cu revendicările sale doctrinare. După căderea PC – pierderea bazei existenţei prin reforma agrară şi moartea celor doi conducători Alexandru Marghiloman (mai 1925) şi Take Ionescu (iulie 1922) au fost hotărâtoare – alte partide au făcut discutabilă originalitatea programului liberalilor.5

Partidul Poporului (PP) a fost prima grupare politică care, prin urmările războiului, a profitat de căderea PC. Generalul Alexandru Averescu a ştiut ca preşedinte, pe baza popularităţii sale printre foştii soldaţi să prezinte o politcă nouă, în centrul căreia să stea reformele agrară, electorală şi administrativă. Cu orientarea către „asigurarea ordinei sociale“ şi intrarea în „legalitatea constituţională“ partidul

1 Papacostea, Al., op. cit., pp. 214-216; Constantinescu, Tancred, Efectele legei electorale şi

învăţămintele ce decurg din alegerile făcute după război, în „Democraţia“, 14, 1926, 10-12, pp. 109-111; Tonch, Hans, Wirtschaft und Politik auf dem Balkan: Untersuchungen zu den deutsch-rumänischen Beziehungen in der Weimarer Republik unter besonderer Berücksichtigung der Weltwirtschaftskrise. Frankfurt/Main ş. a. 1984, p. 28. Cf. şi Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926. Politica guvernului liberal, regrupări în rîndul partidelor burgheze, Bucureşti, 1987, p. 21ff. şi o altă părere la Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viaţa politică în România, 1922-1928, Bucureşti, 1979, p. 48ff.

2 Ralea, Mihai, Apusul liberalismului european, Bucureşti, 1931, p. 141; Solacolu, I., op. cit., p. 6; Huber, Manfred, Grundzüge der Geschichte Rumäniens, Darmstadt, 1973, p. 115; Gheorghe, Ion, Rumäniens Weg zum Satelliten-Staat,. Heidelberg, 1952, p. 26.

3 Marghiloman, Alexandru, Criza prin care trece România, Bucureşti, 1921, p. 5. 4 Dacă se ia în considerare rezultatul alegerilor pierdute din 1920, 1926, 1928, 1932, se obţine o

medie de 8,5 % voturi pentru PNL. Vezi Nedelea, M., op. cit., p. 30. 5 PC a avut de asemenea prevăzută în doctrina sa ideea de progres care se orienta pe pilonii de tradiţie şi realitate. Vezi Marghiloman, Al., Doctrina, p. 112 şi Drăghicescu, D., Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922, p. 80. Despre PC vezi şi Filitti, Ioan C., Conservatorii şi junimiştii în viaţa politică românească, Bucureşti, 1936, pp. 1-5.


voia, ca partid pentru ţărani să facă în primul rând o legătură între oraş şi sat peste prăpastia adâncă ce exista. Această majoritate mută până acum în ţară, trebuie să stea, ca factor politic hotărâtor, în centrul unei „reale democraţii“, care încă nu a existat până în perioada de după Primul Război Mondial.1 În programul lui din 1928, PP se autointitula ca „partidul democraţiei constituţionale româneşti“ care a susţinut respectarea strictă a drepturilor şi obligaţiilor prescrise în Constituţia din 1923.2

În timpul celor două guvernări (martie 1920-decembrie 1921 şi martie 1926-iunie 1927) iese în evidenţă faptul că tânăra forţă politică acţiona fără contur şi nu putea face faţă greutăţilor politice interne.3 Intersectările programatice cu PNL au acţionat în defavoarea PP. Noua doctrină a „neoliberalismului“, care, după Zeletin, a apărut prin Constituţia din 1923 şi care se bazează pe principiile intervenţionismului de stat şi a concepţiei libertăţilor individuale ca „funcţiuni sociale“, a fost revendicată de ambele partide ca bază teoretică.4 Criticii vedeau în PP şi ideologia lui, din această cauză şi „o imitare exagerată şi servilă“ a doctrinei şi practicii liberalilor.5

Şi în străduinţa de a atrage locuitorii satelor în politică avea să reuşească însă o altă grupare politică mult mai dinamică şi cu succes (cel puţin pentru un anumit timp). În plus, partidul a fost slăbit prin părăsirea lui de către importante personalităţi ca Octavian Goga, Constantin Garoflid şi Constantin Argetoianu aşa încât partidul ca organizaţie politică a jucat în anii treizeci doar un rol secundar, reducându-se aproape numai la preşedintele Averescu.6

Pe lângă PP apare şi se stabilizează o altă forţă politică, care îşi înscrie pe drapel apărarea intereselor ţăranilor. După eşuarea experimentului de a crea o forţă opusă liberalilor, fuzionarea partidelor naţional şi ţărănesc şi formarea PNŢ în 1926, se credea asigurată continuitatea sistemului cu două partide, chiar dacă noul partid a fost permanent preocupat până la dizolvarea sa în 1947 de a rămâne unitar, închegat.7

1 Negulescu, P. P., Partidele politice, pp. 329-339. Liga Poporului, fondată în aprilie 1918 îşi schimbă

numele în Partidul Poporului doi ani mai târziu. 2 Partidul Poporului, secretariatul general. Programul şi statutele, Bucureşti, 1928, pp. 1, 21. 3 Vezi despre PP şi activitatea sa politică Florescu, Gh. I., Despre împrejurările aducerii la putere a

guvernului Al. Averescu (martie 1920), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol“ Iaşi“, 6, 1969, p. 52 cu literatură; în continuare idem, Partidul Poporului în viaţa politică a României (1918-1938), Iaşi, 1976, pp. 225-243; Averescu, Alexandru, Criza politică şi cauzele ei, Bucureşti, 1927, pp. 1-6.

4 Ştefan Zeletin (Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române, Bucureşti ³,1992, pp. 96, 232) vedea în PNL reprezentantul „neoliberalismului orăşenesc“, iar în PP întruchiparea „neoliberalismului rural“, în timp ce M. Manoilescu (Doctrina Neoliberalismului, p. 159) vedea „spiritul neoliberal“ întruchipat numai de PP.

5 Florescu, Gh. I., Partidul Poporului în viaţa politică a României (1918-1938), Iaşi, 1976, pp. 226, 231.

6 Străduinţele PP de a deveni a treia forţă politică nu au fost încununate de succes. Cuvinte adevărate despre partidele politice, Bucureşti, 1927, p. 7; Muşat, M., Ardeleanu, I., România, vol. II,1, pp. 557-558.

7 Rusenescu, M., Saizu, I., op. cit, pp. 34-35. Despre formarea PNŢ din Partidul Naţional din Transilvania şi Partidul Ţărănesc vezi Scurtu, Ioan, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, 1983; Beer, K., Zur Entwicklung, pp. 108-129; Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, 1994, p. 44ff.


Rădăcinile istorice ale celor două jumătăţi ale partidului erau cu totul diferite. În timp ce Partidul Naţional era organizaţia politică a românilor ardeleni care au luptat pentru unirea Transilvaniei cu România, înfiinţarea Partidului Ţărănesc din România a încercat, ca forţă politică, să prindă rădăcini în mediul ţărănesc. Ca personalităţi politice de vază se numărau Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga şi alţii din Transilvania cât şi Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Eduard Mirto, Cezar Spineanu şi alţii din Muntenia.1

Prin dezvoltarea doctrinei „ţărănismului“ ca răspuns la problema ţărănească nerezolvată, noul partid se străduia să se distanţeze de poziţia PNL. Pe când tradiţia „liberală stânga“ sau chiar „radicală stânga“ a fostului Partid Ţărănesc a continuat să fie practicată,2 exista din partea Partidului Naţional din Transilvania cât şi a foştilor membri ai PC străduinţa ca noul partid să fie prezentat ca o forţă politică „conservatoare“, adică să susţină o dezvoltare mai încetinită cu tendinţa ca stările sociale existente să fie mai mult timp menţinute.3 În timp ce fostul Partid Ţărănesc era o organizaţie în care îşi găsea locul intelectualitatea satelor, Partidul Naţional din Transilvania era susţinut de intelectuali, politicieni de profesie şi mici meseriaşi.4

Teoria PNŢ porneşte de la o „clasă“ ţărănească, care va determina conştient viitorul sistem reprezentativ.5 O „democraţie ţărănescă“ şi un „stat ţărănesc“ erau ţelul declarat al partidului. Ar fi totuşi greşit a caracteriza noua forţă politică drept „partidul ţăranilor“. Nu numai marele număr de analfabeţi, ci şi condiţiile economice grele nu permiteau ţăranilor să ia parte activă la viaţa politică. Cu toată reforma agrară din 1921, noilor proprietari de pământ le lipseau mijloacele tehnice şi cunoştinţele economice (know-how). PNŢ poate fi caracterizat sub aceste aspecte mai mult ca „partid pentru ţărani“, ai cărei membri care nu au provenit din mijlocul lor.6

Pe lângă PNL şi PC, a treia forţă politică venită încă din secolul XIX era Partidul Social-Democrat (PSD).7 Revendicările democratice fundamentale ale social-democraţilor au fost de cele mai multe ori ineficiente. Rolul PSD în lupta politică a

1 Scurtu, I., Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, p. 10ff.; Idem, Iuliu Maniu. Activitatea politică,

Bucureşti, 1995, p. 9ff. 2 Ornea, Z., Ţărănismul. Studiu sociologic, Bucureşti, 1969, p. 122; Scurtu, I., Din viaţa politică...

(1926-1947), pp. 56-57. 3 Savu, Al. Gh., op. cit., pp. 16-17; Liess, Otto Rudolf, Rumänische Bauernparteien, în Gollwitzer,

Hans (Ed.): Europäische Bauernparteien im 20. Jahrhundert, Stuttgart/New York, 1977, pp. 447-448.

4 Jackson, George D., Comintern and Peasant in East Europe, 1919-1930, New York/London, 1966, p. 109ff.

5 Multe dintre punctele din programul noului PNŢ erau identice cu cererile Partidului Ţărănesc. Scurtu, I., Din viaţa politică... (1926-1947), p. 181.

6 Beer, K., op. cit., p. 75. 7 Asupra perioadei de început vezi Niculae, Vasile, O istorie a social-democraţiei române, vol. I,

Bucureşti, 1993, p. 92ff. şi Atanasiu, Ion C., Pagini din istoria contimporană a României, 1881-1916, vol. 1, Mişcarea socialistă, 1881-1900, Bucureşti, 1932, p. 340ff. În perioada interbelică, partidul a purtat diverse nume (1907-1921 Partidul Socialist, 1921-1927 Federaţia Partidelor Socialiste din România şi din 1927 Partidul Social-Democrat). Vezi şi Jurca, Nicolae, Social-democraţia în România (1918-1944), Sibiu, 1993, pp. 37ff., 60ff.


fost din această cauză scăzut, cu toate că politicienii de partid erau cu regularitate prezenţi în corpurile legiuitoare şi participau activ la dezbaterile parlamentare.1

În afară de cele trei partide de guvernământ din anii douăzeci, mai erau încă o mulţime de partide mici care luau parte la activitatea politică. În corpurile legiuitoare erau reprezentate şi cele două partide ale minorităţilor, maghiară şi germană, care în parte asigurau constant majoritatea parlamentară a partidelor de guvernământ. În afara sarcinii lor principale – respectarea drepturilor minorităţilor – cele două partide formate pe baze etnice nu au avut, în afară de poziţia conservatoare, un contur politic definit. Ele au fost de aceea denumite „pressure groups“.2

În afară de Partidul Naţional Democrat (PND) al istoricului Nicolae Iorga, denumit adesea şi partidul unui singur om, care se conducea după „ideea naţionalistă“, o politică de „ordine şi autoritate“ cât şi ridicarea nivelului de viaţă al ţăranilor, cele mai multe din măruntele forţe politice au luat fiinţă în urma deselor procese de scindare ale marilor partide.

Programele în parte identice sau asemănătoare, ori diferenţele în domeniul doctrinar, în special însă aspiraţiile la putere conduceau la sciziuni în partidele existente. Partidele apar şi după Primul Primul Război mondial ca instituţii încă nu suficient consolidate. Nu rareori se întâmplă ca, în special înainte de alegeri, politicienii să schimbe partidul din dorinţa de a ajunge prin orice mijloace la putere. Neîncetata strădanie a partidelor de a veni la putere a fost o constantă a perioadei interbelice. Profesorul universitar P. P. Negulescu rezumă acest fenomen spunând că o luptă acerbă a partidelor vechi între ele, a celor noi contra celor vechi şi a partidelor noi între ele a început din primăvara anului 1918 şi a crescut în intensitate.3 Atacurile se îndreptau nu numai împotriva bazelor teoretice, ci ele puneau sub semnul întrebării însăşi existenţa partidului advers. Disputele între conducerile partidelor şi crizele de autoritate legate de acestea duceau la ascuţirea crizei interne în sistemul existent şi netezeau drumul spre evoluţii politice noi.4

Tânărul PNŢ trăieşte la începutul anilor treizeci trei proeminente ieşiri din partid: Nicolae Lupu în februarie 1927, Constantin Stere în aprilie 1930 şi Grigore Iunian în octombrie 1932. În toate cazurile, cauzele au fost neliniştea şi discuţiile interne, înainte de toate însă nemulţumirea faţă de conducerea PNŢ exprimată prin aripa 1 Vezi programul Partidului Socialist din 1919 la Petrescu-Titel, Constantin, Socialismul în România.

1835 – 6 septembrie 1940, Bucureşti, 1945, pp. 321-322; vezi viziunile doctrinare la Voinea, Şerban, Socialismul marxist şi evoluţia socială, în Chimet, Iordan (Ed.), Dreptul la memorie. Vol. II, Cluj, 1992, p. 293 şi Partidul Social-Democrat din România. Programul şi statutul. Bucureşti 1931, pp. 3-7; Petrescu-Titel, Constantin, Ce este Partidul Social-Democrat, Bucureşti, 1946, pp. 11, 19.

2 Kiss, Geza, Ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare, în Chimet, Iordan (Ed.), Dreptul la Memorie. Vol. II, Cluj, 1992, p. 341ff.; Roth, Hans Otto, Ideologia şi tendinţele politice ale minorităţii germane, Ibidem, p. 371ff.; Balling, Mads Ole, Von Reval bis Bukarest. Statistisch-biographisches Handbuch der Parlamentarier der deutschen Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa 1919-1945. vol. II, Kopenhagen, 1991, pp. 571-631; Roth, Harald, Politische Strukturen und Strömungen bei den Siebenbürger Sachsen 1919-1933, Köln ş.a., 1994, p. 64ff.; Scurtu, Ioan, Beiträge zur Geschichte der Deutschen Parlamentspartei 1919-1937, în König, Walter (Ed.): Siebenbürgen zwischen den beiden Weltkriegen, Köln ş. a., 1994, p. 55ff.

3 Negulescu, Paul P., Partidele politice, Bucureşti, 1926, p. 20; Şeicaru, Pamfil, Bilanţul noilor partide, în „Ora“, 5 aprilie 1921, p. 1; „Universul“, 17 noiembrie 1933, p. 7.

4 Savu, Al. Gh., op.cit., pp. 14-18.


fostului Partid Naţional din Transilvania. După cele trei retrageri au loc noi întemeieri de partide – a PŢ-dr. N. Lupu, a PŢD al lui Stere şi a PRŢ al lui Iunian – cu toate acestea însă noile programe ale partidelor conţineau numeroase principii ale partidului „mamă“. Pe când Lupu punea bază pe măsuri imediate în sectorul agrar, Stere şi Iunian subliniau reîntoarcerea la valorile vechiului Partid Ţărănesc dinainte de fuzionarea din 1926. În anii 1927/28 mica grupare Lupu ia parte la guvernele PNL, pe când gruparea Stere a jucat un rol minor şi în sfârşit, în februarie 1933 s-a unit cu PRŢ al lui Iunian. Partidul lui Lupu se uneşte din nou, în 1934, cu PNŢ.1

Asemănător cu cei trei din PNŢ, mai mulţi politicieni din PP susţineau idei divergente faţă de partidul originar. La „disidenţii“ Garoflid, Goga şi Argetoianu un rol important juca preluarea puterii, care, teoretic cel puţin, se putea presupune la luarea hotărârii pentru o Uniune Agrară. După eşuarea planului din cauza diferitelor interese personale are loc înfiinţarea mai multor organizaţii politice, al căror ţel a fost critica politicii partidelor existente şi a sistemului politic.2

În primăvara anului 1929, Garoflid, fostul membru al PP, a înfiinţat Liga Agrară. Scopul principal al Ligii a fost unirea agricultorilor într-o organizaţie cu orientare profesională, independentă de partidele politice. Această organizaţie, în centrul căreia stătea problematica agriculturii voia ca prin opinia publică să exercite presiune asupra guvernului.3

În martie 1932 are loc cea mai dureroasă sciziune prin retragerea lui Goga. Cu susţinătorii săi, politicianul care şi-a început cariera în Partidul Naţional din Transilvania, înfiinţează la 10 aprilie 1932 Partidul Naţional Agrar (PNA). În programul său, noul partid se adresează ţăranilor, baza viitorului organism de partid, vizând îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă şi de muncă. În plus, el cere o reformă constituţională şi administrativă şi introducerea unor pedepse drastice pentru curmarea abuzurilor.4 Cel de al treilea, Argetoianu, se angajează „pentru statul agrar“ şi înfiinţează în iunie 1932 Partidul Uniunea Agrară.

În iunie 1929, Grigore Filipescu se desparte de Averescu, pentru a înfiinţa organizaţia sa, „Liga Vlad Ţepeş“. Gruparea, care nu se simţea atrasă de nicio orientare, vedea sarcina sa în a înlătura pericolul „în care se găsea ţara, din cauza furtului şi desfrâului politicienilor“. Liga vedea singura ieşire în înlăturarea acelor politicieni şi partide care erau sclavii şi supuşii clientelei politice şi care străluceau prin „minciuni şi promisiuni demagogice“.5 Regelui, socotit drept „conştiinţă cetăţenească“, i se cerea să cheme la putere un guvern peste partide, înzestrat cu împuterniciri deosebite. La 18 martie 1932, sub preşedenţia lui Filipescu, se înfiinţează partidul conservator „Vlad Ţepeş“. 1 Dumitraşcu, Gh. D., Istoria Partidului Ţărănist Radical (1932-1938). Diss. (Ms.), Bucureşti, 1975,

pp. 28-29, 43; Scurtu, I., Întemeierea şi activitatea partidului ţărănesc-dr. N. Lupu (1927-1934, în „Revista de istorie“, 29, 1976, 5, pp. 697-699; Zotta, Gr. C., Tulceanu, N., Partidele politice din România, Bucureşti, 1934, pp. 97-103; Muşat, M., Ardeleanu, I., România, vol. II,1, pp. 522-540; Scurtu, I, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, pp. 65f., 211ff.; Stere, Constantin, Preludii. Partidul Naţional Ţărănesc şi „cazul Stere“, Bucureşti, 1930.

2 Cf. „Dreptatea“, 9 şi 23 ianuarie 1933; „Epoca“, 8 octombrie 1932. 3 Zotta, Gr C.,Tulceanu, N., op. cit., pp. 11-16. 4 „Ţara Noastră“, 13 aprilie 1932, p. 3 şi 29 iunie 1932, p. 1. 5 Apelul, crezul şi statutele organizaţiei ‘Vlad Ţepeş’, Bucureşti, 1930, pp. 7-8.


O altă organizaţie, Liga Naţional-Corporatistă (LNC), înfiinţată în noiembrie 1933 de expertul în economie şi finanţe Mihail Manoilescu, se pronunţă radical împotriva structurilor statale existente. Politicianul şi-a făcut debutul politic mai întâi în PP al lui Averescu. După retragerea din partid în 1928, a lucrat împreună cu PNŢ, înainte de a fi ministrul industriei şi comerţului în guvernul lui Iorga. În centrul programului de guvernare, publicat de LNC în 1933, stătea schimbarea bazelor statului.1

Ca şi din PNŢ şi din PP, se desparte şi din PNL, încă înainte de 1930, o mică fracţiune sub preşedinţia fostului ministru de justiţie Ion Th. Florescu. Din gruparea „Omul liber“ se formează la 12 noiembrie 1931, Partidul Liberal Democrat (PLD). Micul partid a încercat în zadar printr-un program de înnoire economică, socială şi culturală şi o orientare promonarhică să ofere o alternativă faţă de puternicul PNL. Deja după patru ani de la înfiinţare, PLD a trebuit să-şi înceteze activitatea.2

Mult mai grea a fost pentru PNL retragerea lui Gheorghe I. Brătianu din partid, în iunie 1930, şi disputele dintre tinerii şi bătrânii liberali. Descendentul din dinastia liberală, înfiinţează un partid propriu, PNL-Gh. Brătianu. Gheorghe Brătianu se distanţează de PNL nu numai prin poziţia acestuia faţă de Carol al II-lea ci şi prin atitudinea faţă de diferite probleme interne asupra cărora el trage alte concluzii.

*

Rolul determinant al personalităţii conducătoare în partid, repetatele sciziuni în

interiorul partidelor duc la o asemănare a cazului românesc cu sistemul francez, însă particularităţile din spaţiul carpato-dunărean nu pot fi neglijate.

De o deosebită importanţă în viaţa politică a României moderne a fost persoana regelui, care, pe baza poziţiei sale prevăzută în Constituţie a putut să intervină decisiv în jocul puterii partidelor. Primul rege, Carol I, a făcut aceasta în mod hotărâtor. În anii deceniului al treilea din secolul XX însă, regele Ferdinand I a fost mai mult în umbra puternicului om politic al PNL, I.I. C. Brătianu. Faza regenţei, anii 1927-1930, a însemnat pe urmă mai mult un vid de putere, partidele fiind acelea care determinau jocul.

Pe fundalul unei crize politice interne, care se ascuţea condiţionată de greutăţi economice cât şi de înrăutăţirea situaţiei politice internaţionale, apare în 1930 regele Carol al II-lea în centrul evenimentelor. Tânărul monarh trebuia să se impună faţă de puternica elită politică pentru a-şi găsi locul în sferele puterii. Alături de interesele partidelor stăteau ambiţiile regelui cu privire la putere şi nu în ultimă instanţă interesele unei noi şi puternice grupări, camarila.3 Evoluţia partidelor din cea de a treia decadă a secolului 20 nu poate fi apreciată corespunzător fără această constelaţie.4

Într-o societate cu o cultură tradiţională, cu un răspândit analfabetism, cu o reţea slabă de comunicaţii şi cu incompetenţa partidelor să articuleze şi să angreneze

1 Muşat, M., Ardeleanu, I., România, Vol II,2, pp. 306, 315-316. 2 Vezi Zotta, Gr. C., Tulceanu, N., op. cit., pp. 40-41. 3 O cercetare asupra acestui subiect încă nu a fost făcută. 4 Amănunţit vezi la Maner, H.-C., Parlamentarismul.


interesele unor mai mari cercuri din populaţie, revine elitelor şi mai ales persoanelor conducătoare o deosebit de mare importanţă în procesul politic. Introducerea votului universal şi secret face din perioada dintre cele două războaie mondiale într-un anumit fel, o perioadă de tranziţie. Pentru elitele puterii tradiţionale, guverne şi partide de opoziţie, rege şi cei din jurul său, lupta pentru puterea politică a stat în centrul preocupărilor. Ridicarea mişcărilor de mase largi presupuse sau adevărate (de exmplu mişcarea comunistă din anii douăzeci sau Legiunea Arhanghelul Mihail din anii treizeci) a făcut aceste grupări tradiţionale să încerce a mulţumi oarecare valori prin demagogie, sau prin folosirea forţei să împiedice noi aspiraţii. Odată cu sfârşitul anilor treizeci s-a întors foaia, însă aceasta este tema unei alte cercetări.

Prezentarea exemplului românesc în context european are nu numai scopul de a-l face cunoscut. Posibilitatea, extrem de redusă înainte de 1989 de a arunca o privire asupra Europei, dă acum continentului înapoi o caracteristică centrală care este chiar esenţa sa, diversitatea.

Preocuparea concretă cu evoluţia politică din perioada interbelică este, în motivarea şi de asemenea limitarea practicilor prezente ori ca mit în analize şi în special în conştiinţă, mereu prezentă. Partidele nou formate după transformarea politică din decembrie 1989 îşi legitimează în acest mod existenţa prin tradiţia dinaintea perioadei comuniste.1

Chiar astăzi, PSD, PNL şi PNŢCD îşi văd rădăcinile în tradiţia istorică, făcând însă aceasta în diferite feluri. PSD, existent din 2001, format din fuzionarea PDSR şi PSDR, se vede în tradiţia începutului social-democraţiei româneşti, în special în ideile venite din Franţa şi care au influenţat revoluţia de la 1848, ca şi tradiţia social-democraţiei româneşti din perioada interbelică ilustrată de următoarele nume: George Grigorovici, Constantin-Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Iosif Jumanca, Ioan Flueraş, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Theodor Iordăchescu, Ion Pas.2

PNL se vede în tradiţia Partidului Liberal constituit în secolul XIX. Strânsa legătură între prezent şi istorie se poate vedea clar pe pagina de internet a partidului, tratarea istoriei PNL din partea unor specialişti (profesori universitari de istorie). PNL găseşte în aceasta legitimitatea.3 Izbitor este totuşi faptul că versiunea istoriei partidului pe internet se limitează în exclusivitate la secolul XIX.

1 Despre spectrul partidelor după 1989 şi evoluţia lor vezi Gabanyi, Ute Anneli, Systemwechsel in

Rumänien. Von der Revolution zur Transformation, München, 1998, pp. 241-299; Eadem, Das politische System Rumäniens,în Das politische System Osteuropas. Ed. Wolfgang Ismayr, Opladen, 2002, pp. 525-562.

2 Cf. aici prezentarea pe internet: <http://www.psd.ro/despre-noi.php>. În acest fel este prevăzut în statutul PSD din mai 2005 modelul sistemului şcolilor profesionale din perioada interbelică. Statutul PSD vezi <http://www.psd.ro/despre-noi.php>.

3 Stan, Apostol, Începutul liberalismului. Liberalismul epocii Revolutiei de la 1848; Idem, Începutul liberalismului. Liberalii şi Cuza Vodă; Idem, Începutul liberalismului. Liberalii radicali; Idem, Începutul liberalismului. Constituirea Partidului Naţional Liberal; Cliveti, Gheorghe, Independenţa naţională şi modernizarea instituţiilor româneşti, în <http://www.pnl.ro/index.php?id=ist>. Privire generală asupra istoriei cu includerea perioadei interbelice la Lăzărescu, Dan A., Introducere în istoria liberalismului european şi în istoria Partidului Naţional Liberal din România,. Bucureşti, 1996.


Un recurs istoric detailat are dimpotrivă loc la PNŢCD. Pe lângă retrospectiva în secolul XIX asupra istoriei Partidului Naţional Român din Transilvania cât şi a Partidului Ţărănesc, acesta este focusat pe perioada interbelică şi pe realizările PNŢ.1

În afara acestei interpretări legitimatorii, pozitiviste şi necritice, practica partidelor politice este privită de asemenea şi critic. Astfel, cercetări asupra fazei de transformare în România văd în partide, ca de exemplu în cel liberal, oligarhia financiară fără înţelegere pentru sistemul democratic, caracteristica fiind mai mult politicianismul.2 În afară de aceasta, aşa-ziselor „partide istorice“ (PNŢCD, PNL, PSD) li se impută că vor să întoarcă roata istoriei, că ele au o viziune idealistă asupra perioadei interbelice. Aşa vedeau criticii deja la sfârşitul secolului XX noile partide din România, ca grupări oligarhice aşa-numite „partide ale patronilor“ sau partide ale personalităţilor conducătoare cu nu puţini adepţi care trebuiau asiguraţi.3 În acelaşi timp, politologul Daniel Barbu vede că practica politică din perioada interbelică acţionează şi în perioada de după 1990: rolul regelui ca arbitru din anii 1920 şi 1930 este luat, după părerea sa, în prezent de preşedintele statului, astfel că partidele domină dar nu guvernează, fiind în acest sens foarte departe de o democraţie a partidelor.4

Asupra perioadei interbelice s-au înrădăcinat adânc în conştiinţa istorică în România diferite imagini istorice aşa cum au arătat expunerile anterioare. Anii douăzeci şi treizeci ai secolului XX oferă repetat argumente pentru exemple pozitive şi negative (de exemplu, rolul tradiţiei, comportarea partidelor între ele şi poziţia faţă de putere, partidele şi adepţii lor). Pentru clarificarea prezentului apare de aici necesitatea de a se face şi pe mai departe cercetări în acest sens.

1 Vezi istoria pe <http://www.pntcd.ro/despre-noi>. Cf. şi Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog

cu Vartan Arachelian, Bucureşti, 1996. 2 Vezi contribuţiile în Romania in transition. Ed. Lavinia Stan, Aldershot, 1997; Rumänien im

Umbruch. Chancen und Probleme der europäischen Integration. Ed. Ilina Gregori, Angelika Schaser, Bochum, 1993.

3 Barbu, Daniel, Republica absentă, Bucureşti, 1999, p. 161; Niculescu, Niculae G., Ecuaţia economic-politic în România 2000, Bucureşti, 2001, pp. 298-307; Pasti, Vladimir, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti, 1995, pp. 170-174.

4 Barbu, D., op. cit., pp. 151-158.

Politica partidului comunist de bolşevizare a R.S.S.M. prin intermediul mass-mediei (1940-1941)

Mariana S. ŢĂRANU

Abstract

The Policy of the Bolshevik Communist Party of the SSRM (Soviet Socialist Republic of Moldova) Reflected in Mass-media

State and party organs created a well organized system aimed to set up commu-nist propaganda through local mass media. Immediately after the occupation, it was created an efficient chain of periodical press. It was opened 21 newspapers, 7 of which were for republican use.

Although, sovietic regime gave the impression that created conditions for assuring the access of people to information, these were transmitted unilateral. The consequences of the named „soviet freedom“, steeling, destroys, shop steeling, mess, fights to blood, and committed crimes, organized deportation, massacres- were totally forgotten.

Consideraţii introductive. Anexarea de către U.R.S.S. în 1940 a teritoriului

Basarabiei şi crearea ulterior al R.S.S.M. a avut consecinţe tragice pentru populaţia locală. Din primele momente de ocupaţie s-au luat măsuri drastice care aveau un singur scop: bolşevizarea populaţiei basarabene. În scopul atingerii acestor obiective s-a mobilizat întregul aparat administrativ şi de stat. Paralel a demarat un intens proces de propagandă care se înfăptuia prin organizarea conferinţelor, mitingurilor, prin ziare şi reviste etc., adică nu se făcea nici o mişcare fără a fi infiltrate concepţiile bolşevice. La realizarea acestui proces un mare aport l-a avut mass-media locală şi centrală. Bazându-ne pe o gamă variată de ziare publicate la acea vreme, memorii publicate, documente inedite şi editate, dar şi pe investigaţiile din literatura de specialitate ne-am propus drept obiectiv reliefarea rolului mass-mediei locale în procesul de bolşevizare a R.S.S.M. în timpul primului an de ocupaţie sovietică. Pentru a fi mai elocvenţi vom reflecta subiectul prin prisma principalului cotidian republican „Moldova Socialistă“.

Evoluţia presei periodice. Imediat după ocupaţie autorităţile comuniste au acordat o atenţie sporită presei periodice a timpului. După intrarea Armatei Sovietice în Basarabia deja la 30 iunie 1940, în a treia zi de ocupaţie, a apărut primul număr al ziarului „Basarabia Sovietică“, în limbile română şi rusă, care iniţial a fost distribuit gratis. Noua ediţie periodică distribuită pe întreg teritoriul Basarabiei, avea patru pagini, conţinutul român fiind identic cel de limbă rusă. Acest ziar a apărut timp de trei luni iulie-septembrie 1940 (77 ediţii). Pe paginile acestuia regimul comunist

202 Mariana S. Ţăranu

promova o amplă campanie antiromânească, paralel elogiind „măreţia poporului sovietic şi eforturile lui de salvare a populaţiei din Basarabia de jugul românesc“. O atare orientare de propagandă oficială sovietică avea la bază motive serioase. Perioada dintre 1918-1940 pentru românii de la Est de Prut a fost o perioadă de trezire a conştiinţei naţionale şi tendinţă de reîntregire a neamului, având o atitudine ostilă faţă de tot ce le era străin băştinaşilor.

Între timp, pe teritoriul din stânga Nistrului se publica ziarul „Moldova Socialistă“1. Ziarul se edita în două limbi: română, în baza grafiei chirilice2 şi rusă. „Moldova Socialistă“ era considerat organul de presă al Comitetului de Oblaste al P.C.(b.) Ucrainean, Comitetului Orăşenesc al P.C.(b.) Ucrainean din Tiraspol şi a Prezidiumului Sovietului Suprem al deputaţilor şi truditorilor din R.A.S.S.M.. Funcţia de redactor-şef o deţinea L. Tereşcenko.

Îndată după ocupaţie, în paginile publicaţiei transnistrene a fost descris modul de organizare a mai multor mitinguri consacrate „slobozirii Bessarabiei de sub jugul român“. Astfel, cu lux de amănunte au fost descrise manifestaţiile din satele: Acniţa, Podoimiţa, Raşcov, Caterinovca, Camenca, oraşul Tiraspol.

Spre deosebire de presa basarabeană, pe paginile „Moldovei Socialiste“ la 30 iunie a fost retipărit editorialul din ziarul moscovit „Pravda“ („Adevărul“)3, intitulat Trăiască Bessarabia şi Bucovina sovietică în care era justificată politica anexionistă rusă. Între altele se menţiona: „Norodu truditor a Bessarabiei, locuite în şei mai mare parte cu ucraineni, cum şi locuitorii părţii dela aniază noapte a Bucovinei, fraţii şi surorile de un sânge a locuitorilor Ucrainei Sovietice se întoarnă în familia mare a noroadelor U.R.S.S.“.4 Este evident că politica editorială a ziarului era un instrument de propagare a ideilor bolşevice şi de consolidare a noului regim sovietic.

Prin hotărârea Sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 august 1940 „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale“ a fost creată R.S.S.M.. În componenţa acesteia au fost incluse doar şase5 din cele 14 raioane ale RASSM şi şase judeţe6 din componenţa Basarabiei7.

Reieşind din noile realităţi s-a decis crearea unui organ de presă republican, care să promoveze politica de bolşevizare a noii R.S.S.M.. În baza Hotărârii C.C. al P.C.(b.) al U.R.S.S. din 28 august 1940 s-a decis ca noul organ de presă să-şi extindă aria de difuzare şi pe teritoriul Basarabiei. Mai mult, a fost sistată editarea ziarului „Basarabia Sovietică“.

Ziarul „Moldova Socialistă“ în noul format era considerat Organul de presă al Comitetului Central şi al Comitetului orăşenesc Chişinău al P.C.(b.) şi al Sovietului Suprem al R.S.S.M.. Menţionăm că la Chişinău au fost transferaţi de la Tiraspol foştii angajaţi ai redacţiei. Ziarul şi-a păstrat rubricile permanente şi specificul, atât doar că 1 În perioada 1 iulie 1924-1930 se numea „Plugarul roş“. 2 În 1938 sub pretextul că grafia latină nu este cunoscută majorităţii populaţiei din RSSM şi

contribuie la românizarea limbii moldoveneşti a fost interzisă şi înlocuită cu alfabetul chirilic. 3 Organul oficial central de presă al P.C.(b.) din U.R.S.S. 4 “Moldova Socialistă“, 1940, 30 iunie. 5 Este vorba de: Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa şi Slobozia. 6 Judeţele: Bălţi, Tighina, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca. 7 Menţionăm că până la alegerile din ianuarie 1941 a Sovietului Suprem al R.S.S.M., organele de

partid şi de stat din RSSU şi RASSM au dirijat viaţa politică şi economică din R.S.S.M..

Politica partidului comunist de bolşevizare a R.S.S.M. 203

deja însuma materiale şi din Basarabia. Ziarul apărea în limbile română: pe baza grafiei latine1 (pentru spaţiul basarabean) şi chirilică (pentru teritoriul transnistrean) şi limba rusă. În pofida faptului că pe parcurs grafia latină a fost scoasă din uz, ziarul „Moldova Socialistă“ era unicul organ de presă care o folosea. Acest lucru se făcea pentru a facilita accesul tuturor categoriilor sociale la esenţa politicii promovate de puterea bolşevică şi nicidecum din convingeri naţionale.

Autorităţile comuniste erau conştiente de influenţa mass-mediei asupra mentalităţii locuitorilor. Pentru a facilita această influenţă au fost create secţii de propagandă şi agitaţie în toate centrele administrative. În fruntea acestora au fost numiţi oameni verificaţi de regim şi care nu aveau absolut nimic cu băştinaşii. Menţionăm în acest context, că şeful secţiei propagandă şi agitaţie din Cahul a fost numit Lopuşnâi, în Dubăsari – Şuda, în Bălţi – Mirgorodski, în Orhei – Butenko etc. 2

Pentru credibilitate au fost cooptaţi şi unii corespondenţi locali, aceştea, însă, erau nişte persoane docile sistemului sovietic, unelte sigure de sovietizare a băştinaşilor. În primele patru luni ale anului 1941 au fost organizate cinci Consfătuiri în judeţele: Cahul, Soroca, Bălţi, Tighina, Orhei în scopul selectării corespondenţilor locali şi pregătirii acestora pentru munca de ziarist. E necesar să remarcăm, că Conferinţele regionale erau organizate doar în partea basarabeană a R.S.S.M., unde cadrele locale nu erau nici pe departe pregătite pentru a face faţă noii realităţi. În partea transnistrenă pregătirea ideologică a acestora corespundea întru totul cerinţelor.

Corespondenţii locali trebuiau să fie pregătiţi ideologic, era preferabil să cunoască limba rusă, să fie membri ai Partidului Comunist şi să reprezinte diferite categorii sociale.

La baza selectării acestora un criteriu distinctiv l-a constituit apartenenţa socială. Majoritatea proveneau din rândul muncitorilor, ţăranilor şi elevilor. Conform datelor furnizate de ziarul menţionat, la 1 mai 1941 erau angajaţi 819 corespondenţi locali, inclusiv 2/3 o constituiau muncitorii, în minoritate erau ţăranii şi elevii. Ţăranii erau selectaţi doar din localităţile în care s-au constituit gospodării colective sau erau pe cale de a constitui şi era necesar să fie promovate avantajele şi bunăstarea muncii în comun. Astfel, din judeţul Bălţi au fost selectaţi opt ţărani-corespondenţi, din judeţul Soroca – 20, din Tiraspol – 10 etc. O atenţie sporită se acorda atragerii la munca de corespondent local a elevilor din clasele superioare, însă doar din localităţile în care se creaseră organizaţii de pionieri şi comsomolişti sovietici, prezentându-se drept model pentru semenii lor. Întâietatea la acest capitol o deţin elevii – corespondenţi din oraşul Tiraspol, constituind până la 25 elevi. În scopul bolşevizării R.S.S.M. au sosit din Federaţia Rusă 29 de angajaţi ai presei, care curau fiecare judeţ şi „acordau consultaţii după necesitate“.

Este foarte important de menţionat faptul că în rândurile corespondenţilor locali nu a fost selectat nici un reprezentant al intelectualităţii. Acest lucru dovedeşte încă o dată în plus că regimul bolşevic instituit nu acorda nici o atenţie reprezentanţilor intelectualităţii autohtone, neglijând-o totalmente. Cauzele pot fi multiple: nu vedeau

1 În baza Hotărârii C.C.P. al U.R.S.S. din 11 noiembrie 1940 „Cu privire la trecerea scrisului

moldovenesc în raioanele noi ale R.S.S.M. (Basarabia) de la alfabetul latin la cel rus“ grafia latină este înlocuită cu cea chirilică.

2 “Moldova Socialistă“, 1941, 9 mai.


în aceştia aliaţi în edificarea regimului sovietic, erau conştienţi de atitudinea ostilă ce o avea majoritatea faţă de autorităţile bolşevice, nu aveau nevoie de intelectuali, puneau accent pe forţa ieftină şi nepretenţioasă de muncă, urmau să promoveze doar intelectualitatea educată în baza noilor valori sovietice, considerau că la baza societăţii sovietice sunt două clase: muncitorii şi ţăranii.

La 5 mai 1941 – de Ziua presei sovietice – a fost organizată prima Consfătuire republicană a corespondenţilor. Redacţia ziarului „Moldova Socialistă“ a fost reprezentată de cei 55 de corespondenţi-titulari ai ziarului1 şi 250 de delegaţi ai corespondenţilor locali. Menţionăm doar câţiva corespondenţi de teren: Revenealî-muncitor la calea ferată din Tighina; Gânga-muncitoare la fabrica de zahăr din Bălţi; Burlac muncitoare la fabrica de tutun din Floreşti; Zighelboim-stahanovist la fabrica de tutun din Chişinău2 ş.a. Şi ceilalţi delegaţi au fost selectaţi în baza aceluiaşi criteriu: străini băştinaşilor şi muncitori. Spre regret, numărul băştinaşilor participanţi la Conferinţă a fost infim, iar ţăranii şi elevii au lipsit cu desăvârşire.

Din Raportul de dare de seamă a secretarului C.C. al P.C.(b.)M., P. Borodin, prezentat la Primul Congres al P.C.(b.)M., aflăm că la 1 mai 1941 în R.S.S.M. activau 3.065 corespondenţi locali care aveau sarcina de a reflecta evenimentele din localităţile pe care le reprezintau3.

Pe teritoriul R.S.S.M. în timpul primului an de ocupaţie sovietică au fost editate 21 de ziare, inclusiv şapte de talie republicană cu un tiraj de 122.000 exemplare, dintre care 13 apăreau în limba română4.

S-a pus accent pe dezvoltarea presei regionale. Practic fiecare unitate administrativ-teritorială îşi avea organul său de presă. Deja în luna februarie 1941 pe teritoriul R.S.S.M. erau difuzate cinci ziare judeţene cu un tiraj de 30.000 exemplare şi nouă ziare raionale cu un tiraj de 23 000 exemplare, dintre care cinci erau destinate părţii stângi a Nistrului: „Calea bolşevică“ – organul de presă al Sovietului raional al Truditorilor din Grigoriopol; „Calea stalinistă“ – Râbniţa; „Colhoznicul prinistrean“ – Slobozia; „Drumul leninist“ – Camenca; „Lupta leninistă“ – Dubăsari.

În perioada anului 1940-1941 P.C.(b.) din R.S.S.M. a acordat o atenţie sporită mass-mediei republicane şi locale. A fost susţinută şi promovată apariţia mai multor organe de presă prin intermediul cărora era promovată politica oficială a statului sovietic pe teritoriul anexat de curând.

Tematica abordată în presa periodică republicană şi locală. Izvorâtă din necesităţi ideologice, presa periodică a timpului avea sarcina de a impregna în concepţia locuitorilor din R.S.S.M. justeţea politicii anexioniste promovate de U.R.S.S., totodată urma să fie cultivată ura faţă de românii de peste Prut.

În mod special atrage atenţie multitudinea de lozinci prezente în majoritatea ziarelor, lozinci care prin conţinut fie că chemau oamenii la solidaritate cu alte popoare încorporate în lagărul sovietic, fie că preamăreau rolul dictatorului Stalin şi al echipei sale, spre exemplu: „Trăiască şi întărească soiuzu frăţesc a U.R.S.S. de alte naţionalităţi!“; „Trăiască partidul de nebiruit a lui Lenin-Stalin!“; „Trăiască politica

1 “Moldova Socialistă“, 1941, 7 mai. 2 Ibidem, 9 mai. 3 “Pământ Sovietic“, 1941, 12 februarie. 4 “Moldova Socialistă“, 1941, 17 iunie.


de paşe a guvernului sovietic!“; „Trăiască iubitul Stalin şi saratnicul lui – tovarăşul Molotov!“1; „Trăiască prietenul şi învăţătorul, vojdiul truditorilor din toată lumea – marele Stalin!“2 etc.

O atenţie deosebită se acordă publicării biografiilor şi a unor acţiuni deosebite ale cadrelor de conducere a Biroului Politic de la Moscova. În mod special era familiarizat publicul cu biografiile lui Lenin, Stalin, Molotov ş.a., dându-le drept model de activitate politică.

Pagini întregi de ziar erau rezervate reflectării semnificaţiei sărbătorilor organi-zate în cinstea diferitor evenimente ce urmau să consolideze regimul comunist: aniversarea a XVIII-a3 de la lovitura de stat bolşevică din octombrie 19174, aniversa-rea a XXIII-a a Armatei Roşii5, Conferinţa a XVIII-a a P.C.(b.) din U.R.S.S. etc6. Paralel cu aceasta, în ziarul de circulaţie republicană „Moldova Socialistă“ a fost înfiinţată rubrica: „Prin U.R.S.S.“7, prin intermediul căreia se crea stereotipul unui trai lipsit de orice griji în U.R.S.S. şi a unei politici externe pacifiste promovate de U.R.S.S.“8.

Cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Oamenilor Muncii – 1 mai – la Chişinău a fost editat şi primul număr al revistei „Octeabri“ – organul de presă al Comitetului Organizatoric al Scriitorilor Sovietici din R.S.S.M. Întreaga ediţie era dedicată semnificaţiei acestei zile şi rolului poporului sovietic în apărarea drepturilor oamenilor muncii. Editorialul a fost scris de E. Paşenco. Revista consta din două rubrici: de poezie şi proză. Publicului cititor i s-au propus creaţiile: E. Bucov (Imn muncii), B. Istru (De Întâi mai) şi P. Şilman (Întâi mai în trecut). În ceea ce priveşte proza s-au remarcat autorii: M. Cahana-Ardeleanu (Mama soldatului), A. Antohi (Moara din valea Căinarului) şi L. Şeptiţchi (Pământ nou)9. Majoritatea autorilor nu sunt cunoscuţi până în prezent cititorului autohton, iar creaţiile acestora nu sunt altceva decât nişte mostre veritabile de ideologizare a locuitorilior tinerei republici create artificial. Pe parcursul anilor 1940-1941, în perioada ocupaţiei sovietice, presa periodică de la Chişinău a depus eforturi maxime pentru a lustrui imaginea politicii de colonizare a U.R.S.S. în regiune.

Cu insistenţă, paralel, se promova o politică editorială antiromânească, uneori chiar declanşată sub forma unei isterii, căpătând caracter de ură împotriva întregului popor român. La orice sărbătoare, indiferent de caracterul acesteia, lucrătorii organizaţiilor de partid de orice rang în luările lor de cuvânt rosteau cuvinte denigratoare la adresa României. Discursurile erau bogate în cifre, care aveau un singur scop: să demonstreze realizările puterii sovietice în regiune şi totodată să discrediteze politica României promovate în Basarabia în perioada 1918-1940.

1 “Moldova Socialistă“, 1941, 19 februarie. 2 “Lupta leninistă“, 1941, 19 februarie. 3 În istoriografia sovietică este tratată drept Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. 4 “Moldova Socialistă“, 1940, 20 octombrie. 5 “Pământ Sovietic“, 1941, 11 februarie. 6 Ibidem., 13, 16 februarie. 7 “Moldova Socialistă“, 1941, 18 mai. 8 Cel de Al Doilea Război Mondial era în toi. 9 „Octeabri“, 1941, nr.1.


Majoritatea semnatarilor acestor articole erau posesorii unor nume de familie străine băştinaşilor: Voronov, Borodin1 ş.a. Unele articole nici nu erau semnate.

O altă ipostază în care apare România în presa timpului de la Chişinău este ca o ţară care nu are nici o grijă faţă de propriii ei cetăţeni. Ziarul „Schimbul leninist“, spre exemplu, inserează un articol preluat din ziarul „Argus“ întitulat Starea grea a ţăranilor români în care se menţionează: „Pelagra, tuberculoza, râia îi omoară pe ţăranii noştri. Copiii rar dacă ajung până la un an. Acei care trâiesc, cresc slabi, fără putere...“2. Acelaşi număr găzduieşte şi un alt articol, în care se promovează ideea precum că în România în fiecare zi sunt arestaţi mii de oameni şi din lipsă de închisori, la Slatina şi Vaslui şcolile au fost transformate în închisori3. În aceeaşi ordine de idei sunt scrise sute de articole în care se descrie teroarea instituită în România, reflectată prin arestarea în masă a legionarilor. Alte subiecte ce ar reda situaţia din România lipsesc cu desăvârşire. Astfel, românofobia se transformă într-o doctrină de stat.

O altă tematică prezentă în presa de la Chişinău a constituit-o reflectarea transformărilor social-economice din noua R.S.S.M.. Multiple articole erau destinate realizărilor şi schimbărilor în baza modelului socialist.

Ziarele de circulaţie republicană şi locală zilnic reflectau activitatea vreunei gospodării colective, demonstrând avantajele muncii în comun. În timpul lucrărilor agricole de primăvară-toamnă pagini întregi erau rezervate sfaturilor practice referitoare la modalităţile prelucrării pământului. Elocvent în această ordine de idei este ziarul „Moldova Socialistă“ de la 11 mai 1941 unde sub genericul „Să creăm condiţii cât mai bune pentru creşterea semănăturilor“ publică patru articole, fără a fi semnate: Prăşitu şi plijitu în raionul Tiraspol, Am mântuit prăşitul răsăritei, Semănatul a fost mântuit la vreme şi Prăşitul sfeclei de zahăr4. În acelaşi context, considerăm necesar de menţionat, că în unele cazuri articolele publicate cu această tematică erau semnate, însă numele de familie ale semnatarilor nici pe departe nu erau băştinaşe. Spre exemplu, ziarul „Steagul roşu“, organul de presă al Comitetului Judeţean Soroca, la 2 aprilie insera trei articole la acest capitol: Fericită şi avută îi viaţa colhoznică, autor Mişcişin, Colhozul îi garanţia vieţii noastre avute, autor M. Bernic şi Ia. Boştenar şi Gazeta de perete în şcoală, semnatar Ia. Ghendler5. Referindu-ne, însă, la dezvoltarea industriei locale, putem remarca faptul că acest aspect era promovat prea puţin, cu excepţia cazurilor când se organizau întreceri socialiste, stahanoviste între două sau trei brigăzi.

O atenţie sporită se acorda în paginile presei timpului creării şi extinderii reţelei de pionieri şi comsomolişti locali. Aceste articole, de obicei, erau însoţite de fotografii ale celor promovaţi cât şi de scurte interviuri6.

1 “Moldova Socialistă“, 1941, 9 mai; „Pământ sovietic“, 1941, 12 februarie; „Sovetskaia

Moldavia“, 1941, 11 ianuarie. 2 „Schimbul leninist“, 1941, 5 iulie. 3 Ibidem. 4 “Moldova Socialistă“, 1941, 11 mai. 5 „Steagul roşu“, 1941, 2 aprilie. 6 „Pământ sovietic“, 1941, 9 februarie; „Comsomolistul Moldovei“, 1941, 13 aprilie.


Multe pagini de ziar au fost acordate reflectării situaţiei din sistemul de învăţământ sovietic. Scopul era de a demonstra că sistemul sovietic de învăţământ i-a cuprins pe toţi copiii de vârstă şcolară, astfel, că în câţiva ani va fi lichidat anal-fabetismul. Elocvente sunt şi titlurile articolelor din rubrica săptămnală a ziarului „Moldova Socialistă“. Spre exemplu la data de 11 mai 1941 la rubrica „Să întâlnim examenele ghine pregătiţi“ erau înserate articolele: Să întâlnim întâiul an şcolar sovietic, Comsomoliştii înainte de examen, Întâile rezultate ale şcolilor de sară, Luptăm pentru „ghine“ şi „otlicino“1, Mai mult ajutor şercurilor de sineactivitate2. Spre regret, toate lacunele din cadrul sistemului de învăţământ erau trecute cu vederea.

În afară de funcţiile caracteristice presei sovietice: propagandă politică, modelarea mentalităţi şi conştiinţei, presa moldovenească era impusă să contribuie la crearea unei politici şi culturi moldoveneşti, deosebită de cea română. Apogeul l-a constituit articolul semnat de I. Ceban3 la începutul lunii iunie în mai multe ziare concomitent. Pe paginile acestuia autorul menţiona: „Să avem în vedere şi altă latură a limbii şi anume că az, când moldovenii au început zâdirea socialismului alături de celelalte noroade frăţeşti ale U.R.S.S. intră şi în limba moldovenească multe cuvinte, mai cu seamă ruse, născute de revoluţie“4. Astfel era convinsă populaţia de specificul limbii moldoveneşti.

Mult spaţiu era acordat luptei cu religia5. Remarcăm limbajul utilizat în presă. Imediat după ocupare, absolut toate ziarele şi revistele sunt scrise doar în graiul transnistrean al limbii române, numit de autorităţile comuniste limba moldovenească6. Pentru a fi mai elocvenţi, propunem câteva exemple preluate din presa timpului: childă (exemplu), putinţă (posibilitate), ghine (bine), nică (mică), alcătuinţă (componenţă), atârnare (atitudine), trebuitoare (necesară) etc.

Devine cert, că organele de presă din R.S.S.M. promovau o activitate propagandistică în stil sovietic, având drept obiectiv înăbuşirea a tot ce era românesc, deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei băştinaşe.

Radioul. O altă sursă de informare în masă o constituia şi radioul. Autorităţile comuniste au înţeles eficienţa acestuia şi tocmai de aceea au fost depuse eforturi majore pentru a asigura fiecare familie cu difuzoare. La dispoziţia populaţiei au fost puse difuzoare pentru a înlesni recepţionarea posturilor ruseşti. Preţul unui difuzor constituia 40 ruble şi era accesibil oricărei familii7. Guvernul sovietic a luat decizia de a constitui în Basarabia zece centre de radio-ascultare, care au şi funcţionat în: Bolgrad, Ismail, Cahul, Tighina, Orhei, Cetatea-Albă; Soroca, Bălţi, Chişinău şi Hotin. Difuzoare erau instalate şi în stradă, astfel încât puteau fi recepţionate posturile 1 Traducere din limba rusă: foarte bine. 2 “Moldova Socialistă“, 1941, 11 mai. 3 I. Ceban, şef al secţiei de limbă şi literatură a Institutului Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice. În

1940 a participat la introducerea alfabetului rus. 4 “Steagul roşu“, 1941, 8 iunie; „Moldova Socialistă“, 1941, 29 mai. 5 Vezi detalii: Mariana Ţăranu, Persecuţii religioase în Basarabia, în „România Liberă“, 2008, 20

octombrie. 6 Este vorba de politica pentru promovarea unei culturi complet diferită de cea română,

impunându-se astfel teoria falsă a „celor două limbi, două popoare, două culturi“. 7 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fond 680, inv. 2, dos. 62 (p. II), f. 297.


de radio de la Kiev, Moscova, Leningrad şi alte oraşe sovietice. Deja la 12 iulie 1940 a fost retransmis primul concert rusesc, care a fost urmat de un recital de poezie în limba rusă cu caracter antiromânesc1.

În acest stil erau transmise toate emisiunile pe parcursul întregului an de ocupaţie. Majoritatea spaţiului de emisie era completat cu concerte, discursuri ruseşti; paralel se înfăptuia o amplă propagandă antireligioasă şi antiromânească.

Difuzoarele puse la dispoziţie de autorităţile comuniste transmiteau doar posturile de radio ruseşti. Acele familii care dispuneau de aparate de radio cumpărate până la ocupaţie recepţionau posturile de radio bucureştene şi europene, ceea ce absolut deloc nu convenea noii conduceri. La 11 iunie 1941, cu câteva zile înainte de deportările organizate, ostaşii sovietici au confiscat din familii toate aparatele de acest gen. Mărturiile oferite de E. Kersnovskaia vin să completeze acest tablou: „La 11 iunie a venit dispoziţie să se scoată toate antenele şi să se predea aparatele de radio... Din Bulgaria se transmitea că autorităţile sovietice pregătesc în Basarabia «acţiuni de masă...»“2 Este o dovadă în plus că conducerea comunistă utiliza mass-media doar în scopul promovării politicii de sovietizare a Basarabiei şi nicidecum de ridicare a nivelului de cultură a băştinaşilor.

Concluzii. Organele de partid şi de stat au creat un sistem bine ramificat pentru

desfăşurarea propagandei comuniste prin intermediul mass-mediei locale. Imediat după ocupaţie a fost creată o reţea de presă periodică bine organizată. Au apărut 21 de ziare, dintre care şapte de circulaţie republicană.

Una din trăsăturile distinctive ale presei R.S.S.M. o constituie lipsa corespondenţilor profesionişti. În scopul lichidării acestor lacune au fost cooptaţi corespondendenţi locali, de regulă muncitori sau ţărani cu puţină ştiinţă de carte, în majoritatea cazurilor străini băştinaşilor, însă fideli noii ideologii. Articolele propuse de aceştea erau superficiale, deseori le lipsea linia de subiect, iar protagondiştii erau prezenţi doar ca exemple pentru comunitate. Majoritatea articolelor erau scurte sau de mărime medie, bogate în cifre, care urmau să demonstreze succesele politicii sovietice în R.S.S.M..

Ziarele de limbă română erau scrise într-un limbaj transnistrean stâlcit, arhaic şi erau greu de citit, de aceea cititorul deseori apela la cele de limbă rusă. Subiectele abordate erau în concordanţă directă cu politica oficială promovată în teritoriul ocupat şi urmăreau preamărirea rolului U.R.S.S., discreditau politica românească promovată în Basarabia în perioada 1918-1940.

O tendinţă a presei timpului o constituie prezenţa unui mare număr de articole şi ştiri fără semnătură, de obicei aceste cazuri erau prezente la rubrica „Ştiri externe“. Articolele ce vizau problemele globale, problemele „omului simplu“ sau felul în care se răsfrângeau asupra acestuia erau absente. Lipseau totalmente materialele de analiză şi comentarii. Politica de sovietizare se realiza inclusiv prin intermediul radioului. Autorităţile sovietice s-au îngrijit ca în fiecare familie să nu lipsească aparatele de radio, prin intermediul cărora zilnic se promova o politică de spălare a creierului.

1 “Viaţa Basarabiei“, 1940, nr. 11-12, p. 117. 2 Eufrosinia Kersnovskaia, Şi te-am dorot eu-basarabeanul?, în „Columna“, 28 iunie 1990, nr. 6, p. 84.


În pofida faptului că, aparent, regimul sovietic a creat impresia că a format con-diţii pentru a asigura accesul la informaţie al populaţiei, informaţiile erau transmise unilateral. Au fost totalmente trecute cu vederea consecinţele aşa-zisei eliberări sovietice: teroarea, jafurile, distrugerile, prădarea magazinelor, dezordini, încăierări sângeroase, nemaivorbind de crimele săvârşite, deportări organizate, masacre etc.

Consideraţii contextuale privind „problema evreiască“ şi armata română în anii celui

de-Al Doilea Război Mondial

Florin STAN*

Abstract

Background Outlines Regarding the „Jewish Problem“ and the Romanian Army During the Second World War Years

The first echelon of the Great Major State has indited in October 1941, an analysis of the state of the Jewish people in the country entitled „Study and Proposals on the Jewish Problem in Romania“. The document was confidential and sent to the Presidency of Council of Ministers at the 24th of October 1941. In a secret report on this study, signed by Lieutenant-colonel R. Dinulescu, chief of the Second Section (information) of the Great Major State it was considered that „the Jewish Problem in Romania is so complicated that its resolving at once, through a statute or a unique law is impossible (…) The Second Section proposes (…) that the idea of the formulation of a statute for the Romanian Jews during the current international situation and especially during the war should be categorically dismissed“. A realistic, R. Dinulescu underlined that certain affirmations inserted into the text „are destined to constitute arguments against the radical resolving of the Jewish Problem in Romania“, exemplifying through the reiteration within the study of the „leitmotif of the Jewish propaganda, according to which, our efforts of resolving the Jewish Problem have leaded to the current economic depression, a fact which doesn’t correspond to the reality. The economic depression, if it exists, is caused by the prolonged international crisis and the state of war and not at all due to the insecurity of the regime of the Jewish people in Romania. The Second Section considers that the Great Major State which in many regards was the promoter or the executive of some of the measures adopted for the resolving of the Jewish Problem can’t state in an official paper that there is <<an immoral aspect in the Jewish Problem>>“. The resolution established on this report, on the 4th. of March 1942 was the following: „this problem pertains exclusively to the Superior leadership of the State, through the complexity of the aspect. From the Great Major State a simple note for the military side was sufficient and nothing else“. We consider that this document represents the most resembling report of the situation of the Jewish People in Romania, during those years in the view of the leadership of the central structure of the Romanian Army. Certainly, in the implementation of the measures which influenced the destiny of the

* Conţinutul articolului reprezintă în exclusivitate cercetarea independentă a autorului.

Consideraţii contextuale privind „problema evreiască“ şi armata română 211

Jewish people, the profile of the Leader, must not be forgotten, Marshall Ion Antonescu who assumed the pre-eminent role in the State.

* * * „... Se repetă leitmotivul propagandei evreeşti, care afirmă că, în încercările

noastre de soluţionare a problemei evreeşti, ar fi provocat actualul marasm economic, fapt care nu corespunde realităţii. Marasmul economic, dacă există, este provocat de criza internaţională prelungită şi de starea de război şi nicidecum din cauza nesiguranţei regimului evreilor din România. Secţia a II-a apreciază că Marele Stat Major (...) nu poate afirma într-o lucrare oficială că ar exista <<un aspect imoral în problema evreiască>>“1.

Locotenent-colonel R. Dinulescu, şeful Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei României

Problematica situaţiei evreilor din România între anii 1940-1944 a fost abordată

în istoriografie cu un larg interes, fiind viu disputată mai cu seamă în ultimii ani. Volumele de studii şi de documente publicate pe această temă, concentrarea discursului istoriografic inclusiv prin ampla deschidere politică asupra dezbaterii, a generat un interes crescând faţă de această problematică deosebit de importantă prin implicaţiile sale contemporane şi totodată departe de a fi epuizată2. Prin abordarea acestei teme ne aflăm, dincolo de orice polemică, înaintea uneia dintre cele mai tragice realităţi care s-a abătut vreodată asupra unei comunităţi etnice.

În perioada regimului antonescian, persoanele de origine evreiască au fost supuse unui regim juridic special, antisemit, fapt determinat, pe de o parte, de spiritul naţionalist al epocii, iar pe de altă parte, de eforturile teoreticienilor dreptului românesc care se dorea aplicat în contextul afirmării nazismului în Europa. Primele legi cu caracter discriminatoriu care îi vizau pe evrei au fost adoptate în ultima perioadă a domniei regelui Carol al II-lea, sub guvernele Goga – Cuza3 şi Ion Gigurtu. Între altele, atunci au fost legiferate trei principale măsuri care au afectat grav situaţia evreilor din România: Decretul-Lege asupra revizuirii cetăţeniei nr. 169 din 21 ianuarie 19384, Decretul-Lege privitor la reglementarea situaţiei juridice a evreilor 1 Arhivele Militare Române. Piteşti (în continuare, A. M. R.), Fond Marele Stat Major. Secţia I,

dosar nr. 1.978/1941-1942, ff. 193-193 verso. 2 Florin Stan, Câteva consideraţii privind evreii din România anilor 1940-1944 în istoriografie.

Teze şi antiteze, în Armata română şi unitatea naţională – studii şi comunicări, Editura Delta Cart Educaţional, Piteşti, 2008, pp. 253-258.

3 Carol Iancu, Evreii din România. 1919-1938. De la emancipare la marginalizare, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, pp. 256-264.

4 „Monitorul Oficial“ nr. 21 din 22 ianuarie 1938, pp. 314-316. În baza acestei legi, în perioada 21 ianuarie 1938-15 septembrie 1939 au fost examinate 617.396 de persoane, fiind anulată cetăţenia pentru 225.222 de persoane, cf. Tabel cu rezultatele revizuirii cetăţeniei evreilor din România, Carol Iancu, op. cit., p. 263. Într-un studiu privind „Problema evreească“ întocmit la 1 iulie 1939 în cadrul Secţiei de Studii şi Informaţii a Ministerului pentru Minorităţi, s-a arătat, în privinţa legii revizuirii cetăţeniei, că „guvernul se găsea în faţa unor constatări precise de fraude săvârşite de către un important număr de evrei, intraţi în ţară după 1918 şi trecuţi în listele cetăţeniei, fără a avea nici un drept la aceasta, fie din neglijenţa organelor însărcinate cu aceste operaţii, fie prin coruperea acestora (...). S-a putut astfel constata că sunt înscrişi în listele de naţionalitate română peste 200.000 de evrei refugiaţi din statele vecine sau din Germania în ultimii zece ani şi care nu

212 Florin Stan

din România nr. 2.650 şi Decretul-Lege pentru oprirea căsătoriilor între români de sânge şi evrei nr. 2.651 din 8 august 19401.

Instalarea generalului Ion Antonescu ca şef al statului la începutul lunii septembrie 1940 s-a asociat în foarte scurt timp cu Mişcarea legionară, la 14 septembrie 1940 România fiind proclamată „stat naţional legionar“. Ca o consecinţă directă, legislaţia antisemită a fost amplificată, fără însă a atinge dimensiunile legislaţiei aplicate evreilor în Germania nazistă2. Regimul juridic antisemit a continuat să fie dimensionat după înlăturarea legionarilor de la guvernare în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 19413. Cu toate acestea, comparativ cu atitudinea multor adepţi ai Mişcării legionare, atitudinea administraţiei antonesciene faţă de evrei a fost diferită. Menţionăm aici Ordinul telegrafic nr. 182 din 3 iulie 1941 emis de Inspecto-ratul Regional de Poliţie Constanţa care a transmis unităţilor subordonate că „aderenţi legionari ar fi primit instrucţiuni ca să exercite asupra evreilor acte de violenţă şi ferocitate. Din ordinul D-lui Ministru al Afacerilor Interne, rog luaţi imediat măsuri pentru a preîntâmpina asemenea acţiuni“4.

puteau beneficia sub nici o formă de legile de încetăţenire din 1918 şi 1919 sau potrivit Constituţiei din 1923“, cf. Situaţia evreilor din România. Vol. I (1939-1941), partea întâi, coordonatori: locotenent-colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră/Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, p. 133. Se arăta apoi că „verificarea acestor cetăţeni era deci absolut necesară şi, în afară de faptul că statul român este în drept a constata fraudele împotriva legii pentru a le anula şi sancţiona – nimeni şi nimic neputând să-i impună a tolera vădita încălcare a legilor ţării – măsura aceasta a revizuirii cetăţenilor este în însăşi interesul cauzei evreeşti, ea având menirea să aplaneze conflictul dintre populaţia românească şi cea evreească, prin excluderea de la beneficiile cetăţeniei române a celor introduşi prin fraudă şi care, prin proporţia lor numerică însemnată, au fost cauza principală a acestui conflict“, Ibidem, p. 135. Copia studiului se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Bucureşti (A. N. I. C.), Fond Ministerul pentru minorităţi, dosar nr. 30/1939, ff. 148-162.

1 „Monitorul Oficial“ nr. 183 din 9 august 1938, pp. 4.079-4.080, respectiv pp. 4.086-4.087. S-a apreciat că legile din 8 august 1940 „fundamentau acţiunea ulterioară a administraţiei şi, deci, se poate spune, din acest motiv, că ele puneau bazele procesului de exterminare din România“, cf. Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa. Vol. I, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 670.

2 Cristian Sandache, Unele consideraţii privind statutul juridic al evreilor români în timpul guvernării legionare, în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae“, III, 1998, p. 337. Dana Honciuc, Statul Naţional Legionar. Cadrul legislativ (septembrie 1940-ianuarie 1941), în „Arhivele Totalitarismului“, anul XIII, 2005, nr. 46-47/1-2, pp. 29-40.

3 Lya Benjamin, Starea juridică a evreilor şi implicaţiile cotidiene ale legislaţiei antievreieşti. 1940-1944, în volumul Reflecţii despre Holocaust. Studii, articole, mărturii, Asociaţia Evreilor din România Victime ale Holocaustului, Bucureşti, 2005, pp. 186-187.

4 Direcţia Judeţeană Tulcea a Arhivelor Naţionale (D. J. A. N. Tulcea), Fond Comisariatul de Poliţie Isaccea, dosar nr. 80/1941, f. 11. Înlăturaţi de la guvernare în urma evenimentelor cunoscute sub numele de rebeliunea legionară, legionarii au continuat să se manifeste tacit, în cercuri cunoscute. Înainte de înlăturarea acestora în ianuarie 1941, nemulţumirea generalului I. Antonescu faţă de metodele legionare a reieşit şi din şedinţa Consiliului de Cabinet din 11 ianuarie 1941, cu zece zile înaintea declanşării rebeliunii. La această şedinţă, I. Antonescu l-a apostrofat pe ministrul de Interne, generalul I. Petrovicescu, impus de către legionari, căruia i-a arătat, între altele, că la Brăila, în timpul sărbătorilor, evreii fuseseră scoşi la curăţatul zăpezii, fără nici o deosebire, cf. Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu. Vol. II (ianuarie-martie 1941), ediţie Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Bucureşti, 1998, p. 58.


După declanşarea războiului cu Uniunea Sovietică, la 22 iunie 1941, manifestarea pogromului de la Iaşi din 28-29 iunie 19411 şi ca urmare a numărului populaţiei evreieşti neînregimentate în condiţiile în care aceasta a fost exclusă de la satisfacerea serviciului militar2, situaţia a impus autorităţilor centrale adoptarea unor măsuri care să vină în întâmpinarea rezolvării situaţiei evreilor din România. Una dintre propunerile privind reglementarea situaţiei mozaicilor a venit din partea structurii centrale a Armatei României, Marele Stat Major3. Eşalonul I al acestei structuri a întocmit, în octombrie 1941, o analiză a stării evreilor din ţară intitulată Studiu şi propuneri asupra problemei evreieşti în România sub semnăturile locţiitorului Marelui Cartier General, general Nicolae Mazarini – şi şefului Secţiei I (organizare) a Marelui Stat Major, colonel I. V. Georgescu4. Documentul a avut caracter secret şi a fost înaintat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri prin adresa nr. 11.972 din 24 octombrie 1941, fiind structurat în trei capitole: I. Situaţia juridică a evreilor din România după legislaţia actuală, II. Situaţia evreilor faţă de românizarea economiei naţionale; III. Situaţia evreilor din punct de vedere al obligaţiunilor militare, după care erau prezentate Concluziunile generale şi propunerile şi câteva Proiecte de ordine şi instrucţiuni ce urmează a fi date în caz că se aprobă propunerile făcute. În preambulul studiului, generalul N. Mazarini preciza că s-a analizat „problema evreilor“ la ordinul vicepreşedintelui şi preşedintelui ad-interim al Consiliului de Miniştri, prof. Mihai Antonescu5. De la început, se arăta că „problema evreiască“ în România a precedat principiile rasiste ale ideologiei naţional-socialiste, formele politice prin care aceasta s-a manifestat fiind: mişcarea antisemită a lui A. C. Cuza, atitudinea generaţiei de la 1922, acţiunea lui Octavian Goga, manifestarea Gărzii de Fier, toate acestea considerându-se a fi o reacţie firească a naţiunii „înăbuşită de 1 Cele mai importante titluri fără de care nu se pot studia evenimentele petrecute la Iaşi, la sfârşitul

lunii iunie 1941 sunt: Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Editura Polirom, Iaşi, 2005, 491 pp. şi Pogromul de la Iaşi. 28-30 iunie 1941 – prologul Holocaustului din România, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 317 pp., volum de studii publicat sub egida Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Despre pogromul de la Iaşi, mai reţinem sinteza documentată a lui Jean Nouzille, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Editura „Prut Internaţional“, Chişinău, pp. 173-178.

2 Prin Decretul-Lege nr. 3.984 din 5 decembrie 1940 privind statutul militar al evreilor, Decretul-Lege din 21 ianuarie 1941 şi Regulamentul asupra Decretului-Lege privind Statutul militar al evreilor din 14 iulie 1941, a fost reglementată baza impunerii evreilor la munca de interes obştesc în condiţiile în care aceştia erau excluşi de la satisfacerea serviciului militar, cf. „Monitorul Oficial“ nr. 287, p. I, 5 decembrie 1940, Idem, nr. 17, p. I, 21 ianuarie 1941, Idem, nr. 164, p. I, 14 iulie 1941. Organizarea muncii de folos obştesc a evreilor a stat în competenţa Marelui Stat Major până la 1 ianuarie 1942, când prerogativele au trecut la Inspectoratul General al Taberelor şi Coloanelor de Muncă din cadrul Ministerului Muncii. La 7 iulie 1942 s-a revenit asupra deciziei, organizarea „muncii obligatorii“ (cum se va numi din 20 iulie 1942, potrivit Decretului-Lege nr. 2.068) retrecând la M.St.M. Idem, nr. 155, p. I, 7 iulie 1942.

3 Colonel dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, colonel (r) dr. Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp 276-277. În perioadele iunie-octombrie 1941 şi august 1942-ianuarie 1943, în cadrul M.St.M a funcţionat, ca structură de comandament distinctă, Marele Cartier General (Eşalonul I), Ibidem, pp. 275-276.

4 A. M. R., Fond Marele Stat Major. Secţia I, dosar nr. 1.978/1941-1942, ff. 196-239. 5 Ibidem, f. 197.

214 Florin Stan

activitatea evreiască acaparatoare a vieţii economice“. În consecinţă, se deducea că „în rădăcinile ei, problema evreiască din România a luat naştere, în special, din consideraţiuni de ordin economic. Această primă constatare aşează toată greutatea problemei în domeniul economic“1. După prezentarea legislaţiei care îi privea pe evrei se concluziona că „imperativul ceasului în care s-a elaborat, a cerut o redactare în pripă“, aceasta fiind, prin urmare, „incompletă“, o dovadă în sprijinul acestui argument fiind faptul că se face distincţie juridică politică între „românii de sânge“ şi „cetăţenii români“, fără a se arăta însă criteriul după care se determină „românul de sânge“2. În cadrul celei de-a doua părţi a studiului se menţiona că regimul politic românesc de până în anul 1940 „a îngăduit cea mai deplină înflorire economică a evreilor, care au ocupat (...) poziţiuni preponderente în unele sectoare economice şi aproape exclusive în altele“3. În a treia parte a textului se arăta, între altele, că, prin aplicarea dispoziţiilor privind munca de interes obştesc au fost reţinuţi la această impunere 11.124 de evrei din ţară şi 5.876 din Bucureşti4.

Concluziile generale ale studiului arătau: 1. „Necesitatea întocmirii unui Statut al Evreilor care să cuprindă, într-un sistem juridic complet, situaţia ce se creează evreilor, cu drepturi şi obligaţiuni bine definite (...); 2. „Nevoia de a se lua urgente măsuri pentru imobilizarea în mâinile evreilor a fondurilor de comerţ, industriilor etc., în scopul de a se împiedica înstrăinarea acestor bunuri în mâna altor minoritari sau străini, în dauna ideii de românizare“; 3. „Necesitatea stabilirii pentru evrei a unui regim de muncă obligatorie, corespunzătoare obligaţiunilor militare şi ţinând seama de nevoile economice ale ţării“5.

Într-un Referat secret asupra acestui studiu, semnat de locotenent-colonel R. Dinulescu, şeful Secţiei a II-a (informaţii) a Marelui Stat Major s-a apreciat că „problema evreiască în România este atât de complicată, încât soluţionarea ei dintr-o dată, printr-un statut sau o lege unică, este imposibilă“, considerentele care sprijineau această idee fiind: starea de război în care se găsea România şi conjunctura internaţio-nală. Se mai preciza că întocmirea unui statut al evreilor, „prin care să acordăm anumite drepturi şi să stabilim anumite categorisiri şi obligaţiuni, însemnează a ne pierde complect libertatea de acţiune şi a ne pune singuri în situaţiunea de a călca noi înşine o lege pe care am face-o“. Prin urmare, Secţia a II-a propunea „să se renunţe în mod categoric, pe timpul situaţiei internaţionale actuale şi mai ales pe timpul războ-iului, la ideia întocmirii unui statut al evreilor din România“6. Locotenent-colonelul R. Dinulescu a mai subliniat că anumite afirmaţii inserate în text „sunt destinate să constituie argumente împotriva unei soluţionări radicale a problemei evreilor din România“, exemplificându-se prin repetarea (la p. 11 a studiului), a „leitmotivului 1 Ibidem, f. 199, p. 1 a studiului (pp. 1-34, în continuare vom cita pagina). 2 Ibidem, p. 10 a studiului. 3 Ibidem, p. 13. 4 Ibidem, p. 30. Colonel I. V. Georgescu, Şeful Secţiei I a M.St.M. a consemnat, la 26 noiembrie

1941: „Evreii, prin prestarea muncii de interes obştesc au împăcat într-o oarecare măsură opinia publică românească. Cu acest prilej, ei au suferit pierderi materiale şi morale. Dar acum, toţi au revenit la casele lor. Din toate detaşamentele, un singur evreu a murit într-un accident de muncă“, cf. Ibidem, f. 339.

5 Ibidem, p. 34 a studiului. 6 Ibidem, f. 193.


propagandei evreeşti, care afirmă că, în încercările noastre de soluţionare a problemei evreeşti, ar fi provocat actualul marasm economic, fapt care nu corespunde realităţii. Marasmul economic, dacă există, este provocat de criza internaţională prelungită şi de starea de război şi nicidecum din cauza nesiguranţei regimului evreilor din România. Secţia a II-a apreciază că Marele Stat Major, care în multe privinţe a fost promotorul sau executorul unora din măsurile luate pentru soluţionarea problemei evreeşti, nu poate afirma într-o lucrare oficială că ar exista <<un aspect imoral în problema evreiască>>“1. Rezoluţia stabilită pe acest referat, la 4 martie 1942, a fost următoarea: „Această problemă aparţine exclusiv Conducerii superioare a Statului, prin complexitatea aspectului. Din partea Marelui Stat Major un simplu aviz pentru latura militară era suficient şi nimic altceva“2.

Considerăm că acest document reprezintă cea mai apropiată raportare de ceea ce a reprezentat situaţia evreilor din România acelor ani în viziunea comenzii structurii centrale a Armatei României. Desigur, în adoptarea măsurilor care au influenţat soarta evreilor nu trebuie uitat profilul Conducătorului, mareşalul Ion Antonescu, care şi-a asumat rolul preeminent în stat3.

După eliberarea teritoriilor româneşti de sub ocupaţia Uniunii Sovietice, Basa-rabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, în august 1941 guvernul României a hotărât ca provinciile dezrobite să fie organizate distinct, în acest sens adoptându-se, la 3 septembrie 1941, Decretul-Lege nr. 790 pentru organizarea Basarabiei şi Bucovinei4. În fruntea Guvernământului Basarabiei a fost numit generalul Constantin Gh. Voiculescu5, care, potrivit legii, era „autoritatea supremă a provinciei“, fiind respon-sabil faţă de Conducătorul statului de buna administraţie a ţinutului6. După cum avea să mărturisească mai tîrziu într-un Memoriu7 redactat după ce acesta a fost arestat la 12 octombrie 1944, fiind acuzat de „crime de război“, generalul C. Voiculescu a arătat că la sosirea sa în Basarabia „haosul domnea pretutindeni, la oraşe ca şi la sate. Întreaga viaţă era complet paralizată. Luptele ce avuseseră loc pe tot cuprinsul provin-ciei, lăsaseră urme adânci. Totul trebuia luat de la început. Totul trebuia refăcut“8.

1 Ibidem, ff. 193-193 verso. 2 Ibidem, f. 193 verso. 3 Într-una dintre întâlnirile cu miniştri săi, I. Antonescu a declarat: „Guvernul sunt eu! (...) şi

domnul Mihai Antonescu. Dumneavoastră, toţi miniştrii, sunteţi executanţi şi nu răspundeţi decât faţă de mine“, cf. General de Corp de Armată Constantin Pantazi (Ministru de Război, 1942-1944), Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 183.

4 Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Epigraf, Chişinău, 1999, pp. 73-83. La Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova. Chişinău (în continuare, A. N. R. M.), Fond 706, inv. 1, dosar nr. 36/1941, prevederi pentru organizarea Basarabiei.

5 Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944, „Lyceum“, Chişinău, 1997, p. 117. Generalul C. Voiculescu a guvernat Basarabia în perioada 19 iulie 1941 – 1 aprilie1943.

6 Idem, România şi Basarabia..., p. 74. 7 Florica Dobre, Memoriul generalului Voiculescu, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare

Române“, an II, 1999, nr. 2(6), pp. 42-47. 8 Ibidem, p. 44.

216 Florin Stan

Una dintre multiplele probleme cu care s-a confruntat Guvernământul Basarabiei a fost cea care implica tratarea populaţiei evreieşti1. Într-adevăr, în context, „problema evreiască“ a fost una prioritară pentru administraţia românească. Generalul C. Voiculescu a expus într-un memoriu adresat mareşalului I. Antonescu la sfârşitul anului 1941 că această problemă s-a impus ţinându-se seama de starea de spirit a populaţiei, de ideile directoare de la Centru şi de faptul că evreii trebuiau supuşi unui regim corespunzător atitudinii şi faptelor din epoca cedării Basarabiei, a timpului petrecut sub dominaţia sovietică şi a comportării lor pe timpul operaţiunilor militare din iunie şi iulie 19412. Mai târziu, C. Voiculescu a subliniat că în Basarabia, ca şi în

1 Despre situaţia evreilor din Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în: Radu

Ioanid, Holocaustul evreilor şi romilor sub regimul Antonescu. 1940-1944, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, pp. 138-166, pp. 173-261; Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 125-139; Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. I. Partea a doua, 1933-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, pp. 111-229; Paul A. Shapiro, Evreii din Chişinău. Revenirea autorităţilor române; ghetoi-zarea şi deportarea, în volumul Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antones-ciană, editor Randolph L. Braham, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, pp. 165-233; Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944, „Lyceum“, Chişinău, 1997, pp. 161-170. Menţionăm o critică a acestei lucrări la Izeaslav Levit, Holocaust in Bessarabia in mr. Petrencu's distorting mirror, în Anti-Fascist Democratic Alliance of the Republic of Moldova / Youth Helsinki Citizens'Assembly of Moldova, Holocaust in Bessarabia, Chişinău, 1999, pp. 1-24; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, passim; Iidem, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, passim; Igor Caşu, Problema exterminării evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial în istoriografia moldovenească post-sovietică, în volumul România şi Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice şi comparative, coordonatori: Viorel Achim, Constantin Iordachi, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, pp. 95-124; Florin Stan, Evreii din Basarabia. Studiu de caz, în „Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei istorice a evreilor din România“, nr. 13/2008, pp. 54-63.

2 A. N. R. M., Fond 706, inv. 1, dosar nr. 22, f. 4. Într-o telegramă primită la 1 iulie 1940 de M.St.M.. Secţia a II-a, din partea unei structuri care superviza retragerea administraţiei şi armatei române din Basarabia în urma aplicării ultimatumului care prevedea cedarea acestui ţinut către Uniunea Sovietică, se menţionau, între alte probleme cu care se confruntau autorităţile române, următoarele constatări: „12) În toate satele s-au arborat steaguri roşii şi în special evreii. 13) Populaţia şi în special evreii s-au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre...“, Iulian Chifu, O gafă politică cât jumătate de secol de ocupaţie sovietică, în „Dosarele Istoriei“, an III, 1998, , nr. 12 (28), p. 68. Foarte interesant este cazul căpitanului Dumitru Băduţ, în februarie 1941 comandant al Legiunii de Jandarmi Mobile nr. 1 Reşiţa. Acesta se retrăsese fără pierderi cu unitatea sa din Basarabia în iunie 1940, având domiciliul în Ismail, tot ce avusese în casă fiind „luat şi devastat de evrei“, D. J. A. N. Constanţa, Fond Inspectoratul de Jandarmi Constanţa, dosar nr. 9/1944, ff. 324-324 verso. În 1941 a fost pedepsit de către comandantul Diviziei 12 Infanterie, cf. Ibidem, f. 323, pe motivul achiziţionării unor „articole de prăvălie cu preţ sub cost“, Ibidem, f. 324. Ofiţerul arăta superiorilor într-un memoriu că a cumpărat „de la nişte evrei săpun, două cravate, odicolon, o pereche de ciorapi şi câteva batiste obişnuite“ pe care le plătise „cu preţul convenit cu evreul“, care declarase că n-are preţ fix în prăvălie, Ibidem. D. Băduţ preciza că deşi nu i s-a oferit vreo despăgubire în urma devastării de către evrei a locuinţei din Ismail, „în schimb s-au cerut declaraţii forţat contra mea de la evrei, căutând pe orice cale a mă distruge“, Ibidem, f. 324 verso. Cazul, definit de organele de informaţii drept unul „curios“, cf. Ibidem, f.


Bucovina măsurile antievreieşti au fost mult mai drastice şi mai radicale, fiind urmărite trei faze: „1. situaţia evreilor pe timpul operaţiunilor militare, 22 iunie-sfârşi-tul lui iulie 1941, ocuparea Basarabiei. 2. situaţia evreilor sub administraţie româneas-că civilă (august-octombrie 1941). 3. operaţiunea evacuării elementului evreiesc în Transnistria“1. După aprecierea generalului, cea mai importantă fază a fost cea dintâi, constatările sale personale fiind „foarte defavorabile păturii evreieşti“, reţinându-se, între altele, că „prăvăliile şi locuinţele ce mai rămăseseră erau devastate de unităţile Fuchs germane la care se alipise populaţia băştinaşă a mahalalelor, ţărănimea din satele din împrejurimi şi fracţiuni răzleţe din armata română“2. În cadrul celei de-a doua faze, evreii au fost strânşi în lagăre, în urma unor măsuri „ordonate de armată în strânsă legătură cu poliţia şi jandarmeria, organe de execuţie“3.

Foarte important pentru înţelegerea contextului în care au fost adoptate anumite măsuri care au afectat şi populaţia evreiască din teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru ni se pare a fi Ordinul special nr. 29 pentru Corpul 11 Armată emis de comandantul Armatei a IV-a, general Nicolae Ciupercă, transmis în regim strict secret la data de 28 iulie 1941. La punctul 2 – „Curăţirea Basarabiei la Sud de linia Grozeşti (pe Prut), Chişinău, Delacheu (toate inclusiv)“ se arătau următoarele: „În Basarabia au rămas probabil numeroşi agenţi inamici, însărcinaţi cu sabotajul în spatele frontului sau cu acte de terorism, precum şi poate fracţiuni de unităţi inamice, împrăştiate în spatele frontului“. Pentru siguranţa zonei frontului se impuneau următoarele măsuri: – curăţirea completă a Sudului Basarabiei, prin scotocirea tuturor satelor şi pădurilor, controlându-se, împreună cu jandarmii, străinii şi persoanele suspecte, cei bănuiţi urmând să fie arestaţi; – curăţirea Sudului Basarabiei de minele aşezate de inamic pe unele căi de comunicaţii sau în alte locuri4.

340, a constituit un dosar confidenţial de cercetare însă, după cum rezultă din adresa nr. 65.662 din 1 martie 1941, înaintată Inspectoratului de Jandarmi Timişoara, Serviciul Personal al Inspectoratului General al Jandarmeriei a clasat cercetarea, Ibidem, f. 322. Unul dintre ofiţerii de informaţii care au avut în lucru situaţia căpitanului D. Băduţ, concluzionase la 4 septembrie 1940: „apreciez că deşi această minoritate a fost şi va fi periculoasă, nu este momentul şi nici nu cadrează cu demnitatea oştirii actele ce se petrec tocmai acum, având ca rezultat numai crearea de nemulţumiri, neîncredere în instituţie şi calificative care se răsfrâng asupra tuturor“, Ibidem, f. 341. Pentru detalii de context privind relaţionarea cu sovieticii a locuitorilor din teritoriile cedate, a se vedea Aurelian Felea, Unele aspecte ale interacţiunii locuitorilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu trupele sovietice de ocupaţie în anii 1940-1941, în „Destin românesc. Revistă de istorie şi cultură“, s. n., an I (XII), 2006, nr. 2 (46), pp. 53-66. De asemenea, studiul semnat Mircea Druc, Alexandru Chiriac, Deportările din Basarabia. 1940-1941, 1944-1951, în „Arhivele totalitarismului“, anul III, 1995, nr. 3, pp. 7-26.

1 Florica Dobre, op. cit., p. 46. 2 Ibidem. 3 Ibidem, p. 47. 4 A. M. R., Fond Comandamentul Militar Chişinău, dosar nr. 4/1941, ff. 116-117. Documentul

demonstrează că sintagma „curăţirea teritoriului“ nu se referea cu destinaţie exclusivă la măsurile adoptate împotriva evreilor. De altfel, în ordinul citat nici nu sunt amintiţi evreii. Mai târziu însă, în conformitate cu ordinul nr. 368 C/941, al Guvernământului Basarabiei, prefecturile au transmis poliţiilor din teritoriu măsuri în consecinţă „cu ocazia operaţiunii ultime de curăţire a pământului Basarabiei de evrei, pentru executarea următoarelor dispoziţiuni date de Domnul General Guver-nator: curăţirea va fi totală, nefiind îngăduit sub nici un motiv ca după ce operaţiunea va fi înche-iată, să se mai găsească pe teritoriu vreun evreu, indiferent din ce cauză. În consecinţă, se vor lua

218 Florin Stan

În acelaşi sens al înţelegerii situaţiei în care s-au aflat evreii în acea perioadă, subliniem că o parte a implicaţiilor rezultate în urma administrării ghetoului din Chişinău, cel mai mare din Basarabia, reies dintr-un raport încheiat în urma anchetei ordonate de mareşalul I. Antonescu ca urmare a cercetării unor nereguli constatate la acest ghetou central1. Comisia care a efectuat ancheta în decembrie 1941 era formată din personalităţi militare, precum generalul Constantin Niculescu, comandantul militar al Capitalei, care a fost preşedintele comisiei sau generalul Stroe Ştefan, inspectorul Justiţiei Militare. Raportul de anchetă se întinde pe 45 de pagini dactilografiate şi este completat cu un raport special de 8 pagini, care cuprinde „unele stări de fapt deosebite“2. Ambele acte sunt semnate olograf de către membrii comisiei care le-au întocmit. Analiza acestor documente, dar şi a altora, permite conturarea cadrului în care s-a dezvoltat problematica situaţiei evreilor din Basarabia şi Bucovina, într-un mod distinct faţă de situaţia coetnicilor aflaţi în Vechiul Regat, imaginea generală a evreilor moldoveni fiind una negativă, raportată invariabil la necesitatea controlării acestora, mozaicii fiind echivalaţi cu o populaţie nesigură şi suspectă pentru directivele politicii româneşti. De asemenea, se demonstrează că execuţiile cărora le-au căzut victime o parte dintre aceşti evrei au fost puse în aplicare de către trupe germane sau cu participarea acestora.

Situaţia a fost similară din multe puncte de vedere şi în Bucovina. Încurajaţi de retragerea Armatei Roşii şi de vidul de autoritate care s-a creat până la reinstaurarea instituţiilor româneşti3, dar şi de atitudinea ostilă faţă de evrei remarcată, pe parcursul înaintării frontului, la unele dintre unităţile militare române şi la trupele germane4, în

măsuri de strângerea lor de peste tot (de la munca de folos obştesc, împrumutaţi la germani etc.). Din călcarea acestei dispoziţiuni vor decurge grave răspunderi şi sancţiuni. Pentru executarea prezentului ordin vă rugăm să binevoiţi a ne raporta în termen de trei zile“. A. N. R. M., Fond 694, inv. 3, dosar nr. 141, 1941-1942, f. 82. Ordinul a fost executat, cf. Ibidem, f. 84, f. 108.

1 Ibidem, Fond 706, inv. 1, dosar nr. 69, ff. 1-46. 2 Ibidem, ff. 47-55. Anexa 2 a anchetei a fost publicată de Matatias Carp, Cartea neagră.

Suferinţele evreilor din România. 1940-1944. Vol. al III-lea. Transnistria, ediţia a II-a, Editura Diogene, Bucureşti, 1996, pp. 65-69. A se vedea şi Florin Stan, Anchetă privind administrarea ghetoului din Chişinău (1941), în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române“, an XI, 2008, nr. 1 (39), pp. 67-72.

3 Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944). Administraţie. Economie. Societate, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2004, pp. 41-42. La 7 iulie 1941 a sosit la Cernăuţi, ca împuternicit al guvernului pentru organizarea Bucovinei eliberate, colonelul Alexandru Rioşanu (fost subsecretar de stat pentru Poliţie şi Siguranţă), Ibidem, p. 42. În urma unei operaţii chirurgicale nereuşite, acesta a decedat la 31 august 1941, locţiitorul acestuia, generalul Corneliu Calotescu, fiind numit în funcţie din data de 5 septembrie 1941, Ibidem, p. 45. Prin Decretul-Lege nr. 790 din 3 septembrie 1941 „pentru organizarea Basarabiei şi Bucovinei“, teritoriul Bucovinei a fost organizat administrativ într-un guvernământ distinct, Ibidem, pp. 56-57.

4 Traian Popovici menţionează că la sosirea sa în Cernăuţi, în ziua de 9 iulie 1941, primarul de atunci al municipiului, dr. Octavian Lupu (Strejac) l-a însărcinat cu organizarea măsurilor de înhumare a unor cadavre adunate la cimitirele din zonă, în special la Cimitirul Mozaic, unde, după aprecierea sa, se aflau circa 300-400 de corpuri neînsufleţite. „După câte am auzit – a precizat cel care i-a succedat în funcţie dr. O. Lupu -, aceste cadavre au fost culese de către serviciul de salubritate al Primăriei şi am auzit că sunt victimele unităţilor militare care au trecut prin Cernăuţi, române şi germane“, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Bucureşti (în continuare, A.C.N.S.A.S.), Fond Penal, dosar nr. 241/vol. 5, f. 30.


unele regiuni din această provincie s-au creat adevărate bande de huligani, precum cea a lui Vladimir Rusu din localitatea Sadagura, care a împuşcat evrei în comunele Rohosna, Jucica Nouă şi Sadagura1. O anumită stare de spirit a agravat situaţia evreilor, aceştia fiind bănuiţi în masă de activitate comunistă şi spionaj în favoarea inamicului. Astfel, actele de răzbunare s-au manifestat în continuare pe tot cuprinsul ţinutului şi mai ales în prima săptămână după eliberarea Bucovinei2. Au fost repertoriate asasinate şi execuţii împotriva evreilor la Costeşti3, Vijniţa, Milia4, Ciudei. La 5 iulie 1941, chiar în ziua desfăşurării execuţiei celor circa 500 de evrei din localitatea Ciudei (jud. Storojineţ), generalul Mihai Lascăr, comandantul Brigăzii I Mixte Vânători de Munte s-a adresat maiorului Lovin Scarlat, în urma depunerii jurământului acestuia ca pretor al unităţii, cu următoarele cuvinte: „...Îţi mai atrag atenţia că populaţia minoritară, în special cea evreiască este ostilă armatei române şi ne atacă prin surprindere trupele izolate şi convoaiele de transport, spre a produce perturbaţiuni în bunul mers al operaţiunilor militare. Pentru menţinerea ordinei şi siguranţei în zona Diviziei vei lua cele mai energice măsuri pentru curăţirea zonei de evrei, care vor fi adunaţi în capitalele de judeţ. În caz de atac din partea evreilor, vei proceda cu toată energia la restabilirea ordinei, executându-i pe loc“5.

Locotenent-colonelul L. Scarlat a declarat ulterior că în anul 1945, pe când era comandant al Legiunii de Jandarmi Hunedoara, s-a întâlnit în Haţeg cu generalul (r) Virgil Ignat – fostul şef de Stat Major al Brigăzii – amintindu-i acestuia de cele petrecute la Ciudei în anul 1941, în sensul că faptele, execuţiile, vor fi cercetate. V. Ignat a replicat: „Aceasta a fost o operaţie de război“6. Subliniem că, mai târziu, în perioada cercetării sale, pentru acelaşi V. Ignat, mai mulţi evrei, care l-au cunoscut în perioada în care a fost comandantul Liceului Militar „Mihai Viteazul“ din Timişoara (august 1943-septembrie 1944), aflându-se că acesta este cercetat „în legătură cu un pogrom de evrei“ şi „pentru a veni în ajutorul justiţiei“ s-au adresat în iulie 1949 Procurorului General de pe lângă Cabinetul Criminalilor de Război – Bucureşti, aducând dovezi care demonstrează că „nu a fost antisemit, ci dimpotrivă a riscat cariera şi postul lui de atunci fiind cu tot sufletul alături de evreii persecutaţi“7. Puse în oglindă, cele două atitudini ale lui V. Ignat (cea de la Ciudei, când era şeful de Stat Major al Brigăzii I Mixtă Munte şi cea de la Timişoara, când a îndeplinit funcţia de comandant al Liceului Militar) ilustrează, după părerea noastră, că la Ciudei şi nu doar aici, s-a acţionat în primul rând după considerente operativ-militare. Cu totul regretabilă şi profund inumană rămâne soluţia lichidării fizice a nenumărate persoane, expedient al momentului pe fondul resentimentelor anticomuniste şi al unor amintiri

1 Florence Heymann, Cernăuţi în ciclonul istoriei, 1940-1945 sau „memoria locului“, în volumul

Permanenţe şi rupturi în istoria evreilor din România (sec. XIX-XX), Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 229; Comisia Internaţională pentru studierea Holocaustului în România, Raport final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Polirom, Iaşi, 2005, p. 333.

2 Pavel Moraru, op. cit., p 109. 3 A. C. N. S. A. S., Fond Penal, dosar nr. 209/vol. 2, f. 221 verso. 4 Pavel Moraru, op. cit., p. 110. Asasinatele au fost comise de persoane civile, dintre localnicii

români, dar şi ucraineni, cf. Ibidem. 5 A. C. N. S. A. S., Fond Penal, dosar nr. 209/vol. 4, ff. 206-207. 6 Ibidem, vol. 1, f. 305. 7 Ibidem, ff. 375-375 verso.

220 Florin Stan

sau informaţii negative la adresa unor evrei care s-au manifestat împotriva autorităţilor române în iunie 1940 şi pe parcursul stăpânirii bolşevice din iunie 1940-iunie 1941. Susţinerea unui martor, precum Vasile Cucinschi, personal civil în cadrul Companiei 37 Transmisiuni, după care evreii „au fost împuşcaţi numai prin simplul fapt că au fost evrei“1, trebuie reţinută şi interpretată în legătură cu alte declaraţii şi contextul momentului. După război, în cadrul proceselor care i-au implicat pe foştii colaboratori ai mareşalului I. Antonescu, componenta antisemită a regimului antonescian era considerată o „diversiune“, iar „evreii şi comuniştii“ nişte „ţapi ispăşitori pentru lăcomia imperialistă nemţească şi pentru eşecurile relevate“, „principalii vinovaţi“, „justificare în mintea lor bolnavă, atât pentru agresiunea şi spaţiul vital cântat de Hitler, cât şi pentru jaful şi crimele bestiale comise în contra unor oameni paşnici şi nevinovaţi, în numele unei politici rasiale şi şovine“2.

Au existat în acel timp şi exemple de reprezentanţi ai autorităţii militare care au dat dovadă de comportament favorabil populaţiei evreieşti. Menţionăm aici cazul locotenentului Ioan Popescu, originar din Rădăuţi, comandant al Chesturii municipiului Tiraspol, despre care Sophie Trachtmann, fostă secretară şi casieră a ghetoului din Tiraspol, a menţionat că în calitatea acestuia a dat dovada că este „un om cu o comportare excepţional de frumoasă cu noi evreii, cu prizonierii şi cu populaţia civilă şi care ne-a salvat pe mulţi de la o moarte sigură“3. O altă mărturie care confirmă şi întăreşte atitudinea ofiţerului român este cea a unei foste deportate în Transnistria, Segal Jetty, care arată că a ajuns cu întreaga familie la Tiraspol, unde comandant al Chesturii era locotenentul I. Popescu. După cum a arătat aceasta, „Ofiţerul era foarte cinstit, drept şi serios. Ţinea mult la curăţenia ghetoului, îngrijindu-se să avem săpun, gaz şi toate instalaţiile sanitare să funcţioneze perfect. Noi am avut o hrană bună, regulată şi ne bucuram de multă libertate. Din cauza purtării sale atât de frumoase, nimeni din ofiţerii sau subofiţerii şi nici alţi străini n-au îndrăznit să facă batjocură de noi. Orice încercare de acest fel era împiedicată şi pedepsită de comandant“4.

1 Ibidem, f. 402. 2 Ibidem, dosar nr. 163/vol. 15, f. 70. 3 Arhiva Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România. Bucureşti (A. C. S. I. E. R.),

Fond III, dosar nr. 1.191/2000, f. 9. Evreica S. Trachtmann a consemnat la 30 noiembrie 1958, vis-à-vis de atitudinea acestui ofiţer de care a depins administraţia din Tiraspol în timpul războiului, că toţi „copiii, bătrânii, bolnavii şi infirmii erau scutiţi de orice muncă (...). A luat măsuri pentru asigurarea unei continui asistenţe medicale gratuite, înfiinţând o infirmerie bună, înzestrată cu medicamente. În spitalele din Tiraspol şi Odessa evreii erau trataţi ca şi ceilalţi bolnavi. Ofiţerul supraveghea ca evreii să nu fie supuşi la munci istovitoare, să fie plătiţi integral şi la timp. (...) Avea o deosebită grijă faţă de cei oropsiţi, mulţi evrei fugeau din alte lagăre şi se opreau la noi. Lt. Popescu nici nu-i întreba măcar de unde vin, de ce au fugit şi ne spunea să-i lăsăm în pace că-i prea mare tragedia. Dădea ordine să fie îmbăiaţi, primeniţi şi li se dădea îngrijire medicală, oprindu-i la noi. (...) Când au venit ordinele de repatriere a copiilor până la 16 ani el n-a ţinut seama de aceasta şi a trecut pe tabele şi oameni vârstnici (...)“. Ibidem, f. 17.

4 Ibidem, f. 15. Precizăm că autorii Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România au subliniat că „din raţiuni necunoscute“ dosarul întocmit la Yad Vashem pentru I. Popescu, „nu s-a finalizat prin acordarea titlului de <<Drept între popoare>>“, cf. Raport final, p. 292.


Menţionăm, de asemenea, că în nenumărate atitudini individuale, ofiţeri ai Armatei române au manifestat o atitudine fermă împotriva măsurilor aplicate evreilor. Într-o corespondenţă a Direcţiei Generale a Poliţiei transmisă în teritoriu organelor din subordine în octombrie 1942, se arăta, între altele, atitudinea unui căpitan din Alba-Iulia, căsătorit cu o evreică, care a afirmat către poliţiştii care aplicau măsura ridicării aparatelor de radio de la populaţie că „dacă îi vor mai călca domiciliul cu astfel de pretenţiuni, va face personal uz de sabie, apărând personalitatea soţiei sale“1.

Un caz personal, care poate ilustra însă, într-un sens, că o ideologie a antisemitismului rasial, nu s-a consolidat în mediile României acelor ani.

1 A. N. R. M., Fond 666, inv. 2, dosar nr. 262, f. 137.

Organizaţiile politice germane la Miercurea Sibiului (1919-1945)

Eugen STRĂUŢIU

Abstract

The German Political Organizations from Miercurea Sibiului (1919 -1945)

The local political organization of the saxons from Miercurea between 1919 – 1944 joined the trend of the central political events, in Miercurea being found the competition between the central political groups and ideas and the central proportions.

In all this period, the political organizations of the saxons worked in symbiosis with the traditional comunity structures – the neighbourhoods and the Protestant Church. These two institutions represented support, realiable institutions and battlefield for the rival political orientations.

The attitude of these organizations in the relations with the romanian national state, represented by the structures of the local administration, was sinuous from colaboration to conflict. The last option had been exaggerated when the german political structures from Romania were organised as the nazist ones and savagely eliminated after the Nazi Germany was defeated.

The absence of a powerful oposition to the predominant current represented by the German Ethnic Group (hardly to create in the istorical context) carried on to the tragedy of the community at the end of the war, meaning the dramatic moments when a large number of saxons were deported in URSS and the break up of many families because many citizens of Miercurea who fought in the german army remained in exile.

From the monographic and memorial writings of the saxons from Miercurea which emigrated in Germany, we can see the critical, objective and different way of approach of the political past of this community, in a principled consensus with the conclusions above.

O cercetare asupra organizaţiilor politice locale ale germanilor se loveşte, în mod

firesc, de puţinătatea surselor de informare – chiar atunci când referinţa este la un centru economico-politic de tradiţie precum Miercurea Sibiului, situat strategic la aproximativ jumătatea drumului între puternicele centre Sibiu şi Sebeş, pe drumul naţional rutier şi pe cel de cale ferată în acelaşi timp.

Organizaţiile politice germane la Miercurea Sibiului 223

În aceste condiţii, ne bazăm cercetarea pe fonduri de arhivă precum cel al Consiliului Naţional Săsesc (păstrat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Sibiu), pe monografii locale (a lui Simon Acker, Reussmarkt – wie es einmal war. Heimatbuch einer siebenbürgisch-sächsische Gemeinde, Verlag der Siebenbürgisch-Sächsischen Stiftung, München, 1998, sau Eugen Străuţiu, Miercurea Sibiului – pagini de istorie, Editura Etape, Sibiu, 1999), precum şi pe publicaţii periodice locale ori centrale.

Efortul de cercetare astfel direcţionat duce la recompunerea unei imagini coerente şi semnificative asupra vieţii politice a comunităţii germane din Miercurea Sibiului, care confirmă sau îmbogăţeşte materialul faptic şi interpretativ realizat în lucrări de referinţă asupra minorităţii germane din România în perioada care ne preocupă – dacă ar fi să numim aici şi numai lucrarea profesorului Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, Editura Hora, Sibiu, 2001.

Concentrarea efortului nostru asupra comunităţii germane din Miercurea se justifică de mai multe ori. Din punct de vedere administrativ, localitatea a fost sediu scăunal vreme de cinci secole şi jumătate, subordonând 11 sate aflate acum pe teritoriul judeţelor Sibiu şi Alba. După care, atât sub administraţie austro-ungară, cât şi românească (până la reforma administrativă comunistă), Miercurea a fost sediu de plasă, administrând direct 22 localităţi care astăzi aparţin aceloraşi judeţe. Cu sediu de plasă, judecătorie, companie de jandarmi, Miercurea era referinţa directă a jumătate dintre localităţile din Podişul Secaşelor, iar neoficial, pentru multe altele. Cultele religioase au luat act de această realitate administrativă, şi au acordat întinse competenţe bisericilor din Miercurea în zona Secaşelor. Protopopiatul ortodox al Miercurii, spre exemplu, avea autoritate până la Tău – Alba, iar parohii evanghelici din Miercurea împărţeau în mod egal funcţia supremă a decanatului „Unterwald“ (pe suprafaţa scaunelor săseşti ale Miercurii, Sebeşului şi Orăştiei) cu parohii evanghelici din Sebeş. Din punct de vedere economic, Miercurea fost, în toate epocile după colonizarea saşilor, principalul furnizor de produse meşteşugăreşti pentru majoritatea comunităţilor din Ţara Secaşelor1. Târgul anual al Miercurii, a mobilizat şi mobilizează în continuare producători până în Tău şi Beşinău Alba.

Conform recensământului din ianuarie 1921, populaţia Miercurii se ridica la 2.032 locuitori – între care 994 români, 979 saşi, 59 maghiari. În acel an, în noua organizare administrativă, Miercurea aparţinea cercului Unterwald, care avea Sebeşul drept reşedinţă şi grupa în jurul său 16 localităţi.2

Recensământul din 1930 (singurul organizat după metode profesioniste în perioada interbelică) a dat următoarele rezultate: 477 clădiri, 518 gospodării, 73 întreprinderi comerciale şi industriale.3 La 29 decembrie, în acel an, populaţia Miercurii însuma 2.047 persoane – dintre care 942 români, 32 unguri, 1.049 germani, 2 ruşi, 8 armeni, 14 nedeclaraţi. După limba vorbită, erau 940 români, 33 maghiari,

1 Lucrare de referinţă la Eugen Străuţiu şi Marius Halmaghi, Ţara Secaşelor. Istorie, cultură,

personalităţi, Editura Etape, Sibiu, 2007. 2 Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale (în continuare DJSAN), Fond Consiliul Naţional

Săsesc, 17/1921, f. 17. 3 Indicatorul statistic al satelor şi unităţilor administrative din România, Bucureşti, 1932, p. 328.

224 Eugen Străuţiu

1.058 germani, 2 ruşi şi 14 nedeclaraţi.1 După religie, se declarau 895 ortodocşi, 42 greco-catolici, 46 romano-catolici, 24 reformaţi calvini, 1.024 evanghelici luterani, 2 unitarieni şi 14 nedeclaraţi.2

În deceniile interbelice, Miercurea îşi păstra întâietatea administrativă în zonă. Plasa Miercurea, ca structură integrată judeţului Sibiu, era constituită din satele: Dobârca, Cărpiniş, Apoldu Mic, Apoldu Mare, Ludoşul Mare, Amnaş, Poiana, Rod, Jina, Gârbova, Reciu, Miercurea şi Topârcea.3 Din 1922, numărul satelor aparţinând plasei se reducea la 10, ieşind din această structură Dobârca, Cărpiniş şi Reciu.4 Ultima modificare semnificativă s-a petrecut în decembrie 1926, când prin decizie a prefectului, Jina a fost trecută la plasa Sălişte.

Din punct de vedere al administraţiei civile, în fruntea comunei se afla un consiliu comunal, condus de primar. Până la circulara prefectului Nicolae Regman, din anul 1934, consiliul local se forma din 9 consilieri şi 3 supleanţi.5 Din 1934, comunele erau conduse de câte 10 consilieri comunali.6

În ce priveşte alegătorii înregistraţi, în 1926 erau în număr de 274 pentru Senat şi 564 pentru Cameră, pe naţionalităţi fiind distribuiţi astfel: românii – 148 pentru Senat şi 291 pentru Cameră, saşii – 120 pentru Senat şi 261 pentru Cameră, unguri – 6 pentru Senat şi 12 pentru Cameră.7

Până în anul 1936, structura electoratului suferise următoarele modificări (B=bărbaţi, F=femei, T=total)8:

ROMÂNI GERMANI UNGURI TOTAL B F T B F T B F T

Cameră 320 320 353 353 33 33 706 Senat 148 148 163 163 8 8 319 Locale 320 39 359 353 16 379 33 33 761

Camera agricolă 150 150 203 203 3 3 356

Un capitol special al vieţii politice în Miercurea l-a constituit prezenţa Consiliului

Naţional Săsesc, organizaţie etnică şi politică ce nu a cunoscut dizidenţe. Înţelegând că în alegeri democratice vor pierde majoritatea, saşii au căutat soluţii prin alianţe. În 1919, Georg Theiss candida la funcţia de primar pe listele Partidului Naţional Liberal, însă fără succes. De aceea, în 1920 liderii saşilor discutau ideea de a crea o alianţă cu ţiganii (cei 48,4% electori saşi plus cei 2,6% electori ţigani ar fi dat peste 50 de procente).9 1 Recensământul general al populaţiei României 1930, II, Bucureşti, 1938, pp. 110-111. 2 Ibidem, p. 726. 3 “Gazeta oficială a judeţului Sibiu“, 13/1 decembrie 1920, p. 3. 4 Ibidem, 4/1 aprilie 1922, p. 6. 5 “Monitorul judeţului Sibiu“, 2/27 ianuarie 1926, p. 13. 6 DJSAN, Fond Consiliul Naţional Săsesc, 6/1934, f. 169. 7 Ibidem, 26/1925, f. 40 v. 8 Ibidem, 37/1936, f. 135. 9 DJSAN, Fond Consiliul Naţional Săsesc, 28/1919, f. 5 v.


Pentru alegerile în vederea desemnării consiliului local, exista obiceiul ca vecinătăţile1 să îşi desemneze candidaţii. Din toamna lui 1936 s-au păstrat 9 protocoale (probabil erau la acea dată tot atâtea vecinătăţi) ale comunităţii săseşti. Redăm mai jos numele taţilor de vecinătăţi, şi în paranteză numărul membrilor bărbaţi: Martin Spielhaupter (11), Kaiser Simon (10), Theiss Georg (7), Wilhelm Löw (8), Michael Loew (12), Martin Theiss (7), Simon Spielhaupter (9), Andreas Kaiser (7), Simon Almen (9).2

Forţa electorală a vecinătăţilor s-a impus cu regularitate începând cu anul 1925, când saşii au trimis sistematic reprezentantul lor pentru funcţia de viceprimar: Martin Acker 1925-1938, Georg Schenker 1939-1943, Wilhelm Loew 1943-1944. În acest timp, numărul consilierilor germani oscila cu puţin peste sau sub jumătate din total.3

În aceste condiţii de reprezentare politico-administrativă locală, Consiliul Naţional Săsesc a repezentat sistematic forul politic care a promovat interesele germane de natură economico-socială.

În 1924, în organizarea pe 16 cercuri a „Sächsiche Volkorganisation“, Miercurea aparţinea cercului XVI (Unterwalden), la poziţia 17, cu 979 membri din totalul de 1.060 locuitori saşi ai comunei.4 Cercul Miercurea s-a înfiinţat în 1926, cuprinzând 12 comune care au aparţinut înainte cercului Unterwald – acesta din urmă continuând să fiinţeze cu doar 7 comune.5 Sediul Consiliului Săsesc Miercurea funcţiona în casa dr. Adolf Bruckner, paroh evanghelic, nr. 339.6

În comitetul german cercual constituit în 1929, sunt membri cei zece preşedinţi locali, în majoritate preoţi; din Miercurea aflăm pe Rudolf Martzy, „Predigelehrer“, căci preotul Fritz Schuller era preşedintele biroului – în care mai intrau şi alţi miercureni: secretarul Hans Nössner, casierul Simon Sommer. În această structură, comitetul şi biroul n-au funcţionat coerent, astfel că, la cererea Comitetului din Sibiu

1 Vecinătatea este plastic definită la Emil Sigerus: „Cei ce beau apă din aceeaşi fântână, mănâncă

pâine din acelaşi cuptor, se apără reciproc, îşi construiesc casele cu puteri unite, se consideră rude în cazuri de boală şi nenorocire, sfârşesc pe aceeaşi bancă mortuară, îşi sapă gropile ajutându-se, îşi duc morţii cu mâinile lor spre veşnica odihnă, îi însoţesc pe ultimul drum ca o îndatorire de onoare, la pomeni evocă numele celor dispăruţi şi din averea şi munca lor comună îngrijesc orfanii şi văduvele, se consideră legaţi printr-o apropiere frăţească numită de ei vecinătate“, vezi E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, III, p. 85-86.

2 DJSAN, Fond Consiliul Naţional Săsesc, 38/1936, nepaginat. 3 Iată, cu titlu de exemplu, componenţa Consiliului local în anul 1925: primar şi preşedinte al

consiliului local – Ioan Helju; notar – Corneliu Muntean; vice-primar – Acker Martin; perceptor comunal – Şufană Ioan; revizor poliţial – Dragomir Ioan; inspector de câmp – Theiss Gheorghe; tutor orfanal – Olariu Gheorghe; jurat de poduri – Loew Martin. Ceilalţi membri ai consiliului local nu îndeplineau însărcinări specifice: Pecurar S. Avram (protopopul ortodox), dr. Dörr Iuliu, Fleşeriu Gheorghe, dr. Kapdebo Ernst, Stănese Gheorghe (nr. 43), Topârcean Gheorghe, Schenker Simon (nr. 429), Muntean Ioan, Rău Ioan, Schenker Simon (nr. 14), Bunea Ioan, Schenker Andreiu, Fleaca Ioan, Pildner Mihail, Stănese Gheorghe (nr. 219), Theiss Martin, Stroia Danil, Reuss Martin, Acker Gheorghe, Karas Ioan, Schenker Martin, vezi Arhiva Primăriei Miercurea, nr. 27/1925.

4 DJSAN, Fond Consiliul Naţional Săsesc, 9/1924, f. 14. 5 Ibidem, 19/1926, f. 66. 6 Ibidem, 13/1934, f. 3 v.


de a se organiza noi alegeri la Miercurea, s-a răspuns că e de preferat ca întregul comitet să se alipească la cel din Sibiu.1

O adresă din octombrie 1932, semnată de parohul Fritz Schuller în numele Consiliului Naţional Săsesc Miercurea, arată faptul că acest comitet nu era încă reconstituit, şi demult nu mai avea secretar şi casier. Cotizaţiile pe 1930 s-au plătit prin donaţii benevole, dar n-au fost strânse organizat de la membri.2 (Conform unei statistici din 1932, se vede că numărul contribuabilor pentru Consiliu era de 1.036, de la care se strângeau 3.108 lei.3 În fapt, aceşti bani se strângeau cu foarte multe dificultăţi; în iulie 1933 Consiliul Naţional de la Sibiu cerea comitetului de plasă Miercurea să plătească restanţa de 75.000 lei.4)

După ce Hitler a preluat puterea în Germania, organizaţia politică a saşilor a intrat sub influenţa nazismului. Puţini saşi n-au intrat în organizaţiile naziste, cu riscul de a fi persecutaţi. De exemplu sasul Denghel a avut parte de înscrisuri jignitoare pe casă. În schimb, saşii din Miercurea au fost printre actorii principali în evenimentele din 19335, când s-a întemeiat la Sibiu organizaţia nazistă „Selbsthilfe“, la care o delegaţie importantă a tinerilor din Miercurea a participat, fiind foarte zgomotoşi în timpul marşului.6

Deja în toamna lui 1934, un conflict grav a opus saşii din Miercurea jandarmilor din localitate. Ziarul „Universul“ anunţa aceasta sub titlul Răzvrătirea saşilor hitlerişti din Miercurea Sibiului. Aflăm din acel articol că într-o seară, o sută de saşi se aflau în Casa Naţională (căminul cultural de azi), punând la cale o sărbătoare sportivă. Jandarmii, aflaţi în patrulare, au cerut autorizaţia pentru activitatea în curs. Au fost daţi afară de May Stefan, sub cuvânt că nu ei comandă în cazinoul săsesc. Şeful patrulei de jandarmi, serg. instr. Bârsan Mihail, a raportat situaţia şefului de secţie, care a venit la faţa locului împreună cu patrula respectivă, întărită cu alţi trei jandarmi. Aceştia au fost bruscaţi; Martin Dietrich a ridicat un scaun deasupra capului lui Bârsan, dar acesta a fost salvat de colegi. Seara târziu, capii adunării de la Casa Naţională au fost arestaţi şi duşi la secţie, unde li s-au luat declaraţii şi s-au făcut procese verbale.7

1 Ibidem, 20/1931, f. 1-2, 5-6. 2 Ibidem, 20/1931, f. 22. 3 Ibidem, 20/1931, f. 3. 4 Ibidem, 20/1931, f. 27. 5 În anul 1932, Fabritius înfiinţează Mişcarea naţional-socialistă de autoajutorare a germanilor din

România („Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der Deutschen in Rumänien“ – NSDR), prin unificarea şi absorbţia unor asociaţii şi uniuni profasciste răzleţe. Atributul „naţional-socialist“ inclus în numele formaţiunii este preluat de la organizaţia lui Hitler, Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP). Programul partidului – care era o copie aproape fidelă a celui nazist – cerea educarea tuturor germanilor din Romania în spiritul naţional-socialist. Structura organizatorică internă era tributară aşa-numitului principiu al conducătorului (Führerprinzip). Pentru detalii, vezi Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das „Dritte Reich“. 1940-1944 (Nivelarea Grupului Etnic German din România şi cel de-al III-lea Reich. 1940-1944), Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main, 2003.

6 Hans Acker, Acker-Chronik. Heimatgeschichte eines siebenbürgischen Bauerngeschlechtes, 1978, p. 80.

7 “Universul“, 6 octombrie 1934.


Acest conflict a tulburat pentru multă vreme atmosfera în sat; încă în 6 septembrie 1934, Consiliul Naţional Săsesc de la Sibiu trimitea oameni la faţa locului pentru a ancheta situaţia, nefiind mulţumit cu explicaţiile date de preşedintele Consiliului din localitate, parohul Bruckner. După multe insistenţe, un raport complet a sosit la Sibiu cu data de 12 octombrie, arătând că sunt mai multe pricini de conflict decât cele publicate în ziar, şi pe fond, era faptul că „zi de zi pierdem teren“ iar statul este tot mai autoritar în relaţiile cu saşii.1

Pentru a nu mai „pierde teren“, saşii au început să se înarmeze. În 1936, un raport al postului de jandarmi Miercurea atrăgea atenţia că „noaptea pe câmp grupuri de tineri saşi fac instrucţie sub conducerea învăţătorilor, după ordinul şi programul preotului Bruckner (căruia i s-au mai intentat acţiuni la Tribunalul Sibiu pentru agitaţii)“.2

Aşadar, la Miercurea erau întrunite premise suficiente pentru ca înfiinţarea Grupului Etnic German, în anul 1940, să se bucure de audienţă şi sprijin. Îndată după constituirea structurilor centrale, la Miercurea s-a întemeiat o „Volksgruppe“, având lider provizoriu pe Wolfram Bruckner, sibian născut şi şcolit la Miercurea, fiu al unui fost jude regesc. În acele zile, învăţătorul Rudolf Martzy îşi asumase un rol propagandistic central, acuzând pe aceia care erau încă reţinuţi să se înscrie în noua formaţiune drept „capete proaste, care îşi vor primi răsplata“. Un sprijin foarte eficient în racolarea membrilor pentru noua Volksgruppe a venit din afara comunităţii locale; s-au remarcat Kreisleiter-ul Forek din Sebeş şi învăţătorul Szeghedi din Gârbova, care se prezentau sistematic în comună îmbrăcaţi în uniforme negre, salutând cu „Heil Hitler“.3

Grupa Etnică Miercurea s-a organizat conform cu statutul centrului, având în frunte pe Ortsgruppenleiter Wilhelm Spielhaupter (“Hanzen Will“), dar şi Frauen-führerin şi un Ortsbauernführer. Sediul Volksgruppe a fost stabilit în clădirea Casei de Economii din piaţă, unde se păstra evidenţa membrilor pe bază de cartele.4

Începând cu anul 1943, Volksgruppe Reussmarkt a trecut la subordonarea vecinătăţilor, pe care le voia constituite într-un „Block“ care să-şi asume oficial ideologia nazistă. Rezistenţa structurilor locale tradiţionale a fost însă semnificativă. 17 familii din diferite vecinătăţi au ales să se retragă şi să constituie o nouă vecinătate, în frunte cu casierul uneia dintre vecinătăţile tradiţionale, Martin Schorsten. Din această sciziune au rezultat discuţii aprinse cu privire la dreptul unora şi altora de a folosi sala culturală sau priorităţile în biserică, pe timpul serviciului religios.5

Momentul de maximă afirmare a Grupului Etnic în cadrul counităţii germane locale l-a constituit mobilizarea bărbaţilor apţi de luptă pentru înrolare în armata germană. La 15 iunie 1943, o mare mulţime de bărbaţi saşi s-au întrunit în piaţă, de unde au plecat

1 DJSAN, Fond Consiliul Naţional Săsesc, 10/1935, f. 2-3, 11, 13. 2 “Acţiunea“, 40/26 martie 1936, p. 2. 3 apud Simon Acker, Reussmarkt – wie es einmal war. Heimatbuch einer siebenbürgisch-

sächsische Gemeinde, Verlag der Siebenbürgisch-Sächsischen Stiftung, München, 1998, p. 285 4 După întoarcerea frontului împotriva Germaniei naziste, arhiva a fost preluată intactă de către

noile autorităţi locale, şi a fost folosită drept bază de date pentru identificarea saşilor care au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, în ianuarie 1945.

5 Ibidem, p. 286.


încolonaţi spre Sebeş, în frunte cu fanfara vecinătăţilor. Au renunţat astfel la cetăţenia română în favoarea celei germane 125 de bărbaţi saşi. 30 dintre aceştia au căzut în luptă.1 Mulţi au rămas în Germania sau Austria, fără să-şi mai vadă vreodata familiile. În esenţă, după 15 iunie 1943, având comunitatea sensibil diminuată, Volksgruppe Miercurea nu a mai avut o prezenţă politică importantă. Sfârşitul oficial al Grupului Etnic German a fost consemnat odată cu Legea 485 din 7 octombrie 1945, care abroga Legea 830 din 21 noiembrie 1940 – prin care se constituise această formaţiune politică.

Încercând să sistematizăm câteva concluzii, dincolo de reconstituirea evenimenţială a subiectului nostru, insistăm asupra următoarelor:

1. Organizarea politică locală a saşilor din Miercurea în perioada 1919-1944 a însoţit cursul evenimentelor politice de la nivel central, regăsindu-se în plan local atât competiţia grupurilor şi curentelor politice centrale, cât şi proporţia acestora;

2. În întreaga perioadă, organizaţiile politice ale saşilor au funcţionat în simbioză cu structurile comunitare tradiţionale – vecinătăţile şi Biserica evanghelică. Cele două instituţii au reprezentat sprijin, miză şi câmp de confruntare între orientările politice concurente;

3. Poziţia acestor formaţiuni faţă de statul naţional român, reprezentat prin structuri administrative locale, a fost una sinuoasă, de la colaborare la confruntare deschisă. Ultima opţiune a fost exagerată odată cu nazificarea structurilor politice germane din România, şi a fost brutal eliminată odată cu înfrângerea Germaniei naziste.

4. Lipsa unei opoziţii puternice la curentul dominant reprezentat de Grupul Etnic German (dealtfel greu de conceput în contextul istoric concret) a dus la tragedia comunitară de la sfârşitul războiului, ale cărei momente dramatice au fost deportarea unui mare număr de saşi în Uniunea Sovietică şi destrămarea multor familii prin rămânerea în exil a miercurenilor care au luptat în armata germană.

Din literatura monografică sau memorialistică produsă de către saşii miercureni emigraţi în Germania, reţinem abordarea critică, nuanţată, obiectivă a trecutului politic ale acestei comunităţi, în consens principial cu concluziile de mai sus.

1 Lista completă la Eugen Străuţiu, Miercurea Sibiului – file de istorie, Editura Etape, Sibiu, 1999,

anexe.

Episcopul romano-catolic Márton Áron în atenţia statului român în primii ani după 1944

Costel-Cristian LAZĂR

Abstract

The Roman – Catholic Bishop Márton Áron in the Attention of the Romanian State in the First Years after 1944

The study reveals the relations between the Bishop Márton Áron and the Romanian state organism, in that period, that followed the talking over the power of the state by the communists. Heaving documents as a proof found at the Central National Historic Archive we can observe that the Bishop was in the oppositions of state view and that those organisms were aware the influence he had on the Hungarian population. Also we can find out about the role that Catholic Church had in Romania, especially in regarding Hungarian minority.

Instaurarea regimului comunist în Europa de Răsărit şi în România, a însemnat

începutul ofensivei împotriva credinţei religioase, în numele ateismului propagat de ideologia totalitară. Era deci evident că bisericile creştine nu se puteau sustrage prea mult de la campania de demascare a lor ca „duşmani ai libertăţii popoarelor“. Regi-mul ateu comunist nu s-a dat înlături de la niciun efort în dorinţa sa de a-şi subordona, sau şi mai mult, de a desfiinţa Bisericile care i se opuneau. Şi în această problemă România nu făcea altceva decât să adopte modelul sovietic în privinţa cultelor şi a religiei. Ori Biserica Catolică din România era în primă linie a duşmanilor de moarte ai noului regim politic, ştiut fiind faptul că avea „capul“ în afara României. Identificarea acestei Biserici cu sistemul capitalist, cu „aţâţătorii la război“, era la ordinea zilei. Ierarhia superioară a acestui cult a suferit vexaţiuni şi teroare alături de reprezentanţi ai altor culte din România. Una dintre figurile centrale ale Bisericii Catolice a fost Episcopul de Alba Iulia, Márton Áron. El s-a aflat în atenţia statului român după 1945, deoarece reprezenta o figură emblematică a catolicismului şi a maghiarimii din România. De altfel, nu era un lucru nou, el mai aflându-se în atenţia SSI şi în perioada de după Dictatul de la Viena. Dacă atunci era identificat cu unul care dorea alipirea la Ungaria a Ardealului rămas al României, acum el era „un campion“ al reacţionarismului şi al opoziţiei faţă de regimul instalat la Bucureşti după martie 1945.1 Dar de multe ori rapoartele informative ale agenţilor sau informatorilor

1 „Dosarela istoriei“, an VII, nr. 11 (75), 2002, articolul Episcopul Marton Aron, „un duşman

neîmpăcat a tot ceea ce este românesc“, semnat F.C., în care se citează dar fără trimiteri explicite, ci doar cu afirmaţii vagi de genul „rapoartele SSI“ că Episcopul ar fi un duşman categoric al românilor. Aceste afirmaţii probabil că au fost preluate şi de alţi autori, căci nicăieri

230 Costel-Cristian Lazăr

SSI şi mai târziu ale organelor comuniste erau pline de inadvertenţe sau de afirmaţii gratuite. Aceste note informative trebuiesc de cele mai multe ori luate cu mare reticenţă şi tratate cu simţ critic, eventual coroborate cu mai multe surse.

Câteva elemente cronologice privind viaţa şi activitatea lui Márton Áron credem că sunt binevenite. Episcopul Márton Áron, Episcop romano-catolic de Alba Iulia, s-a născut la data de 28 august 1896 în satul Sândominic (Csikszentdomokos), la 29 km nord de oraşul Miercurea-Ciuc, comitatul Ciuc (astăzi în judeţul Harghita). A studiat la şcoala generală din satul natal (1903-1906), apoi la gimnaziile catolice din Şumuleu (Csíksomlyó) în perioada 1907-1911, Miercurea Ciuc (Csíkszereda) în perioada 1911-1914 şi din Alba Iulia (1914-1915). La 15 iunie 1915 a fost încorporat în armata austro-ungară.

În perioada 1920-1924 a studiat la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia. A fost hirotonit ca preot romano-catolic la 6 iulie 1924 de către episcopul Majláth Gusztáv Károly de Alba Iulia. Începând din iulie 1924 a fost capelan în comuna Ditró (Ditrău). Apoi, la 1 iulie 1925, a devenit capelan în oraşul Gheorgheni (Gyergyószentmiklós). A lucrat ca profesor de religie la Liceul de Stat din Gheorgheni (1926-1928) şi la Liceul Romano-Catolic din Tg. Mureş (1928-1929), îndeplinind şi funcţia de director-adjunct al Liceului de băieţi. La 1 iulie 1929 a fost trimis ca preot la Verestorony, fiind în paralel şi superintendent de studii la Orfelinatul St. Theresia din Sibiu (Szeben). La 1 octombrie 1930 este numit capelan al Catedralei şi arhivar episcopal la Alba Iulia (Gyulafehérvár). La 1 septembrie 1932 este numit secretar episcopal, liderul Departamentului Liceelor din cadrul Ligii Romano-Catolice a Naţiunilor din Transilvania. La 1 octombrie 1932 devine preot-duhovnic al studenţilor de la Seminar. La 13 martie 1934 este numit ca director al Ligii Romano-Catolice a Naţiunilor din Transilvania.

În anul 1933 a publicat studiul Erdélyi iskola (Şcoala în Transilvania) în care a tratat problema educaţiei minorităţilor. La 15 martie 1936 este numit administrator temporar al Parohiei „Sf. Mihail“ din Cluj (Kolozsvár). La 21 ianuarie 1937, pr. Márton Áron este ridicat la rangul de canonic. Apoi la 14 august 1938 devine parohul bisericii „Sf. Mihail“ din Cluj (Kolozsvár). În anii '30, preotul Márton Áron făcea dese deplasări, inclusiv la Târgu Mureş, răspândind cuvântul Domnului şi nu numai, de vreme ce era urmărit îndeaproape de SSI, dar şi de organele specializate din Siguranţa Statului.

La 14 septembrie 1938 prin Decretul nr. 630 al Sacra Congregatio Consistorialis a fost numit ca administrator apostolic al Episcopiei de Alba Iulia. La 24 decembrie

nu se găseşte o trimitere ştiinţifică la documente. De exemplu, în pagina dedicată lui pe internet în enciclopedia Wikipedia găsim informaţii identice, probabil din aceeaşi sursă: „În atenţia Serviciului Secret de Informaţii din România au intrat şi anumiţi preoţi maghiari de diferite confesiuni, din cauza propagandei revizioniste, şoviniste şi naţionaliste pe care unii dintre ei o desfăşurau în Transilvania. Un caz aparte îl constituie cel al episcopului Márton Áron, figură centrală a Bisericii romano-catolice din România, din prima jumătate a secolului al XX-lea“. În documentele SSI era considerat „...unul din conducătorii acţiunii iredentiste maghiare în ţara noastră.“ Cel care mai târziu – spre cinstea sa – avea să ia o atitudine hotărâtă în favoarea evreilor, opunându-se trimiterii lor spre lagărele de exterminare naziste de către guvernul maghiar hortyst, se dovedea, aşa cum ni-l prezintă rapoartele SSI, „un duşman neîmpăcat a tot ce este românesc“.

Episcopul romano-catolic Márton Áron în atenţia statului român 231

1938 a fost numit de către Papa Pius al XI-lea ca Episcop romano-catolic de Alba Iulia. Este consacrat ca episcop la 12 februarie 1939 în Catedrala „Sf. Mihail“ din Cluj de către arhiepiscopul Andrea Cassulo, nunţiul apostolic în România, asistat de către episcopul Ágoston Pacha de Timişoara şi de episcopul István Fiedler de Satu Mare-Oradea. Între anii 1939-1942, episcopul Márton Áron a îndeplinit şi funcţia de administrator apostolic al Episcopiei de Satu Mare-Oradea. În perioada 1940-1944, după Dictatul de la Viena, Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia a fost divizată în două părţi, episcopul rămânând la Alba Iulia.

Una dintre personalităţile evocate de către fostul Şef-Rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, în lucrarea sa Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), care a susţinut cauza evreilor şi a contribuit la salvarea a mii dintre ei, este episcopul romano-catolic Márton Áron de Alba-Iulia: „În acele vremuri tragice s-a reliefat măreţia umană a Episcopului Márton Áron, singurul Episcop maghiar în Transilvania care în 18 mai 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, şi-a ridicat glasul şi a rugat, a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri şi aflată în faţa deportării.“ Într-o scrisoare adresată primului ministru ungar Döme Sztójai, Episcopul Márton Áron scria: „Împreună cu credincioşii Diecezei mele a trebuit să constat cu stupoare măsura iresponsabilă prin care nu se cruţă viaţa evreimii, mergându-se până la ultima limită a inumanului. Cu respect şi în deplină cunoştinţă a responsabilităţii mele, vă atrag atenţia că pentru o astfel de faptă un om, chiar dacă este prim-ministru, ori un guvern, nu are mandat pentru că povara o va purta un întreg popor. Tocmai de aceea, vă rog să retrageţi imediat această măsură!“ În scrisoarea adresată ministrului ungar de Interne Andov Ianos, acelaşi episcop scria: „Cu atât mai mare este stupoarea noastră că, deşi vă cunoaştem ca pe un catolic convins, acum, prin măsurile adoptate, nu atingeţi nivelul unui creştin şi nici măcar cel de minim-uman. Cu respect, dar cu toată greutatea cuvântului meu, vă rog să retrageţi imediat dispoziţiile dumneavoastră recente, sau, dacă vă este imposibil, să vă daţi imediat demisia din funcţie.“

Aceste scrisori i-au atras mânia autorităţilor maghiare. El a devenit persona non grata în teritoriul controlat de Ungaria şi a rămas până la sfârşitul războiului la Alba Iulia. Într-un discurs ţinut la Cluj în anul 1944 a afirmat crezul său de episcop: „Să nu-ţi fie ruşine, ci să fii mândru dacă te aruncă în temniţă pentru că aperi dreptatea şi dragostea!.“ La 19 martie 1948, PS Áron Márton şi alţi şapte episcopi catolici au trimis o scrisoare guvernului României arătând contradicţiile care privează liberatea de conştiinţă şi religie, care se întâlnesc în Constituţia RPR din anul 1948. Ei au solicitat acordarea de libertate religioasă pentru toate credinţele din România, asigurând educaţia religioasă din şcoli şi oficierea de servicii divine în armată, în spitale, în orfelinate şi în închisori. Episcopul romano-catolic Márton Áron împreună cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu au făcut o ultima încercare în octombrie 1948 de a salva Biserica Catolică de persecuţia declanşată de comunişti şi au prezentat „Statutul Bisericii Catolice din România“. La 11 octombrie 1948, episcopul Márton a trimis o Pastorală clerului din Eparhie în care afirma: „Tragedia fraţilor noştri greco-catolici ne face clar faptul că zilele martiriului ne aşteaptă şi pe noi“. Le-a cerut să fie curajoşi, să se roage şi le-a interzis să ia parte la orice miting organizat de către Partidul Comunist, sub pedeapsa excomunicării. În aprilie 1949, autorităţile au închis


arbitrar un număr de 39 mănăstiri. La 27 aprilie, episcopul Márton a trimis o scrisoare de protest către preşedintele Marii Adunări Naţionale.

Márton Áron a fost arestat la 21 iunie 1949 în primele valuri de represiune. Se îndrepta cu un taxi către localitatea Teiuş, unde urma să celebreze o liturghie. A fost înlocuit la conducerea Diecezei de pr. Boga Alajos, arestat la rândul lui în mai 1950 pentru că refuzase acceptarea planului guvernamental de creare a unei Biserici naţionale fără legătură cu Roma. Închis la penitenciarul din Sighet, Boga a murit în detenţie la 14 septembrie 1954. Cu ocazia aniversării jubileului de 25 de ani de preoţie, în iulie 1949, Papa Pius al XII-lea l-a numit pe PS Áron Márton ca arhiepiscop titular „ad-personam“. Considerând că situaţia este foarte sensibilă, Papa nu a făcut publică această decizie. Dar în anul următor, a fost înregistrat în Analele Papale ca arhiepiscop şi în cel puţin o scrisoare trimisă la Alba Iulia i s-a adresat astfel. În perioada 1949-1955, episcopul Márton Áron a fost deţinut în mai multe închisori. A fost de mai multe ori interogat, apoi lăsat în izolare zile întregi. Circulau zvonuri că ar fi deţinut la Piteşti, Aiud şi Sighet. La 13 iulie 1951, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Nu a vorbit niciodată despre perioada petrecută în închisoare, dar colegii săi de celulă au povestit despre suferinţele sale. A fost eliberat din închisoarea Sighet la 24 martie 1955 la intervenţia Dr. Petru Groza şi s-a reîntors la Alba Iulia, după ce i s-a refuzat intrarea la Bucureşti.

Eliberarea şi revenirea la 24 martie 1955 a episcopului Márton Áron la conducerea Diecezei de Alba-Iulia a contribuit indiscutabil la redresarea morală a catolicilor din România şi la consolidarea tendinţei de rezistenţă din rândul acestora. Acesta este motivul pentru care activitatea episcopului este strict supravegheată şi toate informaţiile recoltate sunt aduse la cunoştinţa Ministerului Cultelor, înlocuit în martie 1957 cu Departamentul cultelor. Într-o de notă de sinteză referitoare la acţiunile episcopului de după eliberarea din detenţie, elaborată la 14 septembrie 1959, se aminteau memoriile lui Márton Áron prin care solicita restabilirea situaţiei Bisericii Catolice aşa cum era aceasta la 30 decembrie 1947, eliberarea din detenţie a episcopilor şi preoţilor catolici (se putea subînţelege că era vorba şi de cei uniţi). Ceea ce nemulţumea autorităţile erau măsurile disciplinare luate de episcop împotriva preoţilor care manifestaseră prea multă complezenţă faţă de regimul comunist, care participaseră la diverse reuniuni în care se discutase posibilitatea creării unei biserici disidente faţă de Sfântul Scaun. Prin circulara sa din 12 februarie 1958 Márton Áron condamna avortul şi ordona preoţilor din subordine să combată această practică. Mai grav pentru autorităţile comuniste era faptul că Márton Áron luase legătura în cursul deplasărilor sale la Bucureşti cu „elemente reacţionare“ cum este cazul lui Zenovie Pâclişanu, un „înfocat militant pentru reînfiinţarea cultului greco-catolic“. Datorită acestei intense activităţi care intra în contradicţie cu interesele autorităţilor de la Bucureşti, în iunie 1957 episcopului Márton Áron i s-a impus domiciliu obligatoriu, totuşi „episcopul continua să se menţină pe aceeaşi poziţie de necolaborare cu regimul nostru“. A avut domiciliu obligatoriu în sediul Palatului Episcopal până în anul 1967.

Exemplele care atestă ostilitatea reciprocă dintre episcop şi autorităţile comuniste abundă. A fost grav rănit într-un „accident de automobil“ înscenat de agenţi ai guvernului, însă a supravieţuit. Protestele enoriaşilor săi l-au eliberat, rămânând însă sub arest la domiciliu. Dar curajul şi activismul său, în pofida tuturor ameninţărilor, l-


au făcut să fie iubit de mulţi. Márton a sprijinit Biserica de rit grec atât cât i-a stat în putinţă, o atitudine neobişnuită pentru un episcop de rit latin. Timp de decenii, înainte de moartea sa în 1980, a trebuit să-şi croiască atent drum printre restricţiile impuse de guvern, cenzură, prezenţa preoţilor-spioni potenţial compromişi şi multe alte dificultăţi. În anul 1968 a început o călătorie victorioasă în ţară, oferind prima comuniune (catoliceşte: prima sfântă împărtăşanie) la mii de tineri. În anul 1972, episcopul Márton Áron s-a îmbolnăvit serios de cancer, motiv pentru care la 13 februarie 1972 Papa Paul al VI-lea l-a numit pe Mons. Dr. Antal Jakab ca episcop-auxiliar de Alba Iulia. Din anul 1976, administrarea efectivă a Episcopiei a fost exercitată „de facto“ de către episcopul auxiliar al său. La data de 2 aprilie 1980, IPS Márton Áron s-a retras din rangul de Episcop de Alba Iulia, devenind Episcop emerit. El a cedat administrarea Diecezei către episcopul-auxiliar Dr. Jakab Antal. A trecut la cele veşnice la 29 septembrie 1980 în reşedinţa episcopală din Alba Iulia. A fost înmormântat în cripta Catedralei din Alba Iulia. În anul 1988, fostul Şef-Rabin al Clujului a depus la mormântul Episcopului Márton Áron un buchet de flori, cu următorul text: „Domnule Episcop! Poporul evreu nu vă uită atitudinea curajoasă din vremea suferinţelor sale. Cu recunoştinţă: Dr. Moshe Carmilly-Weinberger, fost Şef-Rabin de Cluj.“ La 27 decembrie 1999, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a conferit post-mortem titlul de „Drept între popoare“.

Documentele de arhivă aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale , fond C.C. al P.C.R. Secţia Administrativ- politică ne relevă „atenţia“ de care s-a bucurat din partea statului comunist.

Pentru regimul de la Bucureşti era o lovitură cu mai multe ţinte. Pe de o parte se încerca eliminarea unui lider spiritual al maghiarilor din România, apoi se deschidea calea spre comunizarea maselor populare maghiare care ar fi pierdut un important sprijin spiritual aflat în Biserica Catolică. Nu în ultimul rand, Biserica era lovită în unul din punctele sale puternice, iar ateismul se putea impune mult mai uşor. Din fondul documentar arătat mai sus vom exemplifica cu câteva materiale. Facem precizarea că eventualele greşeli de exprimare sau ortografie au fost transcrise din documentele reproduse.

Un prim fragment vizează o informare cu privire la pelerinajul anual de la Şumuleu-Ciuc din anul 1949 şi măsurile luate de autorităţile comuniste pentru a stopa afluxul populaţiei maghiare spre acest pelerinaj, care se ştie că este cel mai mare pelerinaj catolic din România. Pentru aceasta s-au organizat concursuri culturale şi sportive în chiar zilele pelerinajului de la Şumuleu. Cu toate aceste măsuri luate, afluxul de credincioşi nu a putut fi stăvilit (se avansează în raport cifra de 28.000, dar probabil că au fost mai mulţi). De asemenea, raportul atestă marele sprijin de care se bucura în rândul maghiarimii Márton Áron:

„INFORMAŢIUNI despre desfăşurarea pelerinajului rom.-catolic dela Ciuc-Şimleu, situaţia de după

pelerinaj şi concursurile culturale în judeţele secueşti. Concursurile culturale au avut ca efect sustragerea de la pelerinaj a populaţiei care

s-a dus în număr mult mai redus decât anii trecuţi. Anul acesta au participat din toate judeţele cca 28.000 (faţă de 46.000 în 1948, 80.000 în anul 1947 şi peste l00.000 în 1946)


Dela 12 V. Márton Áron este în judeţul Ciuc cu miruitul, umblând din comună în comună.

La data aceasta în fruntea coloanelor de pelerini au venit popi bătrâni cu autoritate.

Caracterul pelerinajului: „Apărarea reiligiei“, şovinism, „fraţi secui“, atacarea ştiinţei (discursul lui Márton Áron), Jurământul unui tânăr din Jigodin şi din alte părţi: „vom apăra religia şi cu sacrificiul vieţii, cântarea în coloane a imnului secuesc“.

Populaţia confundă credinţa cu persoana lui Márton Áron. Şi unii muncitori sunt sub influenţa lui Márton Áron. Minerii de la Bălan au strâns bani pentru episcop. La forestierele din Sândominic, Baraţcoş şi Ghimeş, când a venit episcopul, jumătate din muncitori au părăsit lucrul, pentru a participa la miruit. În şedinţa sindicală de la Sânzieni-Ciuc un muncitor a întrebat „de ce la sindicat nu se pomeneşte nicicând de Dumnezeu, sau sindicatele sunt duşmanii lui Dumnezeu?“

Învăţătorii, în majoritatea lor, sunt de partea reacţiunii. Din 560 învăţători din judeţul Ciuc, numai 12 sunt membri de partid. La cursuri I.C.D. au participat numai 13. Majoritatea lor sunt şi cantori bisericeşti. După aprecierea tovului Nemeş (instructorul Direcţiunii de propagandă şi agitaţie) cu suflet alături de noi au fost numai 5%, 15% ne-au ajutat la desfăşurarea acţiunii concursurilor culturale, dar fără tragere de inimă; iar 80%, fie deschis, fie deghizat au avut atitudine duşmănoasă.

Principalul sprijin de masă al lui Márton Áron sunt femeile, femei care au scris scrisori împotriva aţâţătorilor la război, a doua zi, ascultând pe M.A. au plâns, acesta vorbind despre necesitatea apărării religiei, care este ameninţată de comunişti.

Acte de sabotaj: în Sândominic: în timpul deschiderii concursurilor culturale a fost incendiat un grajd, în partea opusă a comunei dela locul concursului.

În Miercurea-Ciuc a ars o fabrică de cherestea cu 3 zile înainte de pelerinaj. Pelerinii din Sântimbru s-au opus miliţiei să părăsească şoseaua unde era în curs

competiţia motociclistă – cu strigăte: „noi apărăm credinţa – noi umblăm de l.000 de ani pe acest drum şi nu lăsăm drepturile noastre“.

Pentru zădărnicirea manifestărilor culturale au încercat să sustragă tinerii cu roluri principale din echipe.

În Corneni, după întoarcerea pelerinilor, a fost devastată secera şi ciocanul de pe monumentul eroilor sovietici. Tânărul Carţa, care a luat parte la concurs, a fost bătut, fiind rănit cu cuţitul.

Márton Áron, contrar obiceiului din trecut,- când sâmbătă dimineaţa era deja la Simleu – acum a sosit abia la ora 16, cu scopul de a sădi nelinişte. Agenţii lui au zvonit, că „comuniştii 1-a arestat“ . Pe de altă parte a adus cu sine populaţia din comunele din drum. El a umblat călare pe cal alb, simbolizând pe Horty.

Dintr-o circulară a episcopului reese legătura dintre rom.-cat. şi restul reacţiunii bisericeşti – în special cu foştii gr.-cat. Dă dispoziţie popilor catolici să deservească pe credincioşii foşti gr.-cat.

La manifestările culturale din judeţul Ciuc au participat 19.600 spectatori cu 2.130 actori.

Agitatorii noştri au mobilizat populaţia la manifestările culturale. Din 5 judeţe au fost pe teren 576 agitatori. Agitatorii, în majoritatea lor fiind îmbrăcaţi „orăşăneşte“, nu au putut avea o apropiere eu massele ţărăneşti care, în multe cazuri, s-au ferit de ei.


Presa a fost şi ea mobilizată în acţiune. Zilnic s-a ocupat de concurs cu fotografii şi a stârnit interes.

Ministerul Artelor n-a trimis la timp filmele programate, şi diplomele au venit cu întârziere.

Ziarele au fost de mare folos. Şi au fost mult căutate. Însă articolele de demascare a lui Márton Áron nu au fost îndeajuns folosite de agitatori. Agitatori în judeţ există mai mult pe hârtie (din raportul tov. Balogh).

Raportul C.C. U.P.M.: Scoate în evidenţă caracterul şovin al pelerinajului: „Unitatea maghiară a săracilor şi bogaţilor“. Márton Áron s-a aşezat pe un cal alb, simbolizând pe Horty. Accentul l-au pus pe câştigarea tineretului, luându-se jurământul că vor apăra religia şi „pe domnul nostru episcopul“.

Reacţiunea profită în propaganda sa naţionalistă de faptul că lumea satelor nu prea ştie că democraţia populară din Ungaria se desvoltă, ca şi a noastră spre socialism

După pelerinaj predicile lui Márton Áron au fost din ce în ce mai aţâţătoare.- La 13 VI. printre altele a spus : „Trăim timpuri grele, când poporul trebuie să-şi apere episcopul şi când păgânismul de 30 de ani vrea să doboare creştinismul de 2.000 de ani“.

După ultimile informaţii Márton Áron, la 15 VI. a trecut în judeţul Odorheiu, cu mare alai, cu o numeroasă gardă, fiind predat acolo unei alte „gărzi de apărare“ dinainte organizată.“1

Un alt document pe care noi îl considerăm foarte important ni-l arată pe Episcop

ca un apărător al intereselor Bisericii catolice, al enoriaşilor săi şi în acelaşi timp un adversar neînduplecat al ideologiei şi practicilor comuniste:

„Discursul Episcopului Márton Áron în Biserica Sf. Mihail din Cluj, pe 20.X. 1947.

Cu ocazia sărbătorii împăratului Christos, Biserica îi arată adoraţii, ca celei de a doua persoană dumnezeiască personificată, ca domnitorului prin sânge şi Legislatorului principal al neamului omenesc. Astăzi noi încheiem totodată evlavia împăciuitoare a eparhiei, pe care am început-o cu şapte luni în urmă, în Duminica Neagră.

Omul creştin ştie, că D-zeu nu pedepseşte şi nu răsplăteşte pe fiecare om în viaţa pământească. Dacă sub povara loviturilor şi la văzul inegalităţilor vieţii, creştinul izbucneşte câteodată în plângere, el ştie, că în planurile acelui Dumnezeu, care şi-a sacrificat singurul fiu pentru mântuirea omului, suferinţa are un rol misterios şi o valoare mare, misterioasă.

Dar cercetând evenimentele, care de mai multe decenii apasă în repetate rânduri şi tot mai greu asupra popoarelor, nu poţi să nu recunoşti, că acestea au şi un caracter pedepsitor. Dumnezeu loveşte lumea cu un biciu împletit din păcatele omului. De aceea rog pe credincioşii mei, ca în spiritul credinţei, prin pocăinţă, prin fapte bune şi ispăşire de bunăvoie, să încercăm a înlătura mânia lui Dumnezeu.

1 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., secţia Administrativ-Politică, dosar 36/1949, f. 13-18.


Acolo unde păstorii sufletului au comunicat în modul cuvenit apelul meu, credincioşii şi-au însuşit cu bucurie în suflet ideea împăciuirii, acolo s-au mişcat massele şi comunităţile bisericeşti au luat asupra lor – întrecându-se una pe cealaltă – practicile de ispăşire. Cei 300.000 credincioşi ai eparhiei prezintă în acest minut mulţumiri şi adoraţia lor în faţa împăratului Christos. Acum, când împreună cu credincioşii mei prezint mulţumiri umile adoratului Dumnezeu Sf. Treime pentru graţiile dăruite, în această oră tragică pentru întreaga omenire, cer Împăratului Christos cu o rugăciune fierbinte protecţia Lui pentru fiecare credincios.

Iubiţii mei credincioşi întru Christos! Chiar înainte de războiu s-a vorbit mult despre criza societăţii, despre căderea Europei, despre falimentul civilizaţiei. După războiu criza, în loc de desfăşurare, a ajuns parcă într-o perioadă şi mai gravă, şi mai lipsită de speranţe. Ordinea vieţii economice, structura societăţilor, relaţiile dintre naţiuni în drum spre prăbuşire arată aspectul unui haos general, parcă bazele lumii s-ar fi zguduit, toate popoarele, toate clasele sociale, toate cele cinci continente. După părerea savanţilor , istoria nu a cunoscut încă o asemenea criză.

I. Comunismul – socialismul Marxist, ca concepţie asupra lumii, se opune religiei creştine.

Religia creştină este prin esenţă supranaturală: porneşte dela realitatea supranaturală şi se bazează pe oredinţa în Dumnezeul creator. Concepţia despre lumea comunistă-socialistă-marxistă neagă realitatea supranaturală şi existenţa Dumnezeului creator, sau cel puţin în practică se abstrage de la el şi se menţine exclusiv în cercul cognitiv material, al acestei lumi.

Comunismul-socialismul marxist stă pe baza luptei de clasă, mai pregnant pe baza urii de clasă; în mod artificial şi conştient incită la nemulţumire, perpetuează revolta împotriva ordinei în vigoare până ce ajunge la putere; dacă a ajuns la putere, continuă lupta împotriva celor cu alte concepţii asupra lumii sub diverse lozinci, ca regimul vechiu, fascism, aristocraţie, burghezie, proletariat etc. Această concepţie şi atitudine e diametral opusă concepţiei lui Christos asupra lumii, care anunţă, că adevărata ridicare e posibilă, atât în viaţa individuală, cât şi în cea publică, numai pe baza dreptăţii şi iubirii.

Comunismul-socialismul marxist respinge instituţiile familiei, a căsătoriei, vrea să le revoluţioneze, să le distrugă. Şi aceasta e diametral opus învăţăturilor creştine.

Comunismul-socialismul marxist, chiar dacă la noi nu se ridică pe faţă împotriva religiei creştine, dar conform învăţăturii sale de bază, izvorîtă din concepţia sa asupra lumii, vrea să excludă religia creştină din orice tărâm al vieţii publice, vrea să limiteze viaţa religioasă numai la „sentimentul religios“ şi la practica sa bisericească, sau casnică. Creştinismul nu poate accepta aceasta, revendică omul întreg în toate relaţiile sale, pentru ca omul cu toate relaţiile sale e creaţia lui Dumnezeu, e al lui Dumnezeu. Biserica lui Christos nu doreşte să îndrumeze direct celelalte domenii ale vieţii omeneşti (viaţa economică, politică, arta, literatura etc.) dar nu poate renunţa să îndemne la valorificarea principiilor creştine şi în aceste domenii, să revendice şi din partea individului urmarea acestor principii, atât în viaţa particulară, cât şi în activitatea sa publică. […]

II. Printre principiile concepţiei comuniste-socia1iste-marxiste asupra lumii sunt şi erezii propriu-zise. Aşa propagă printre altele :


că statul e complet independent de biserică, că Biserica este supusă statului, că religia n-are sferă de influenţă asupra vieţii publice, că instituţia căsătoriei e de îndepărtat şi în local ei e de aşezat iubirea liberă. că proprietatea privată, mai exact: posesiunea particulară a bunurilor productive e

nedreaptă (furt). Cel care recunoaşte aceste învăţături, opunându-se conştient cu învăţămintele

bisericii, cade în primejdia ereziei şi ca atare, poate atrage asupra sa excomunicarea constatată în canonul 2.314 şi susţinută în mod expres de către Sfântul Scaun Apostolic.

Recunoaşte aceste învăţături acela, care le primeşte şi interior şi le exprimă şi în exterior în vreun fel – prin cuvinte sau prin fapte în mod public sau în secret, ori în mod neauzit sau neobservat de nimeni.

III. Atitudine de pastor sufletesc la amvon, la spovedanie, în relaţiile particulare. În împrejurările şi schimbările repezi de azi e posibil ca mâine să trebuiască să dau îndrumări mai severe, însă până când Scaunul Apostolic, corpul episcopal sau eu însumi – sub influnţa schimbării împrejurărilor – nu vom da alte ordine, păstorii sufleteşti pot urma în mod raţional şi permis următoarele principii directive:

Ca principiu general: un catolic conştient nu intră în partidul comunist. De la amvon, în conferinţe ale asociaţiilor, la adunări publice să nu pomenim

direct de comunism, socialism, încă mai puţin ridicăm chestiunea şi discutăm, dacă un credincios catolic are voie să se încadreze în partid.

Dacă în asociaţia catolică ni se adresează întrebarea să nu o evităm, dar nici să dăm un răspuns ascuţit. Pare just, să arătăm cu obiectivitate liniştită şi în enunţare exactă contrazicerile principiale mai mari menţionate în punctele anterioare şi ereziile amintite, trăgând din aceasta concluzia în forma aceasta: deci conform învăţăturii oficiale a bisericii între religia creştină şi învăţătura comunismului respectiv socialismului marxist există o contradicţie de neîndepărtat. Păstorul sufletesc să lase ascultătorii să tragă concluziile următoare privitoare la comportare din constatarea de mai sus şi numai în caz extrem, dacă e asaltat şi cu alte întrebări, să exprime principiul general în formă pozitivă: deci un catolic conştient nu se înscrie în partid.

Această precauţie este întemeiată în prezent, pentru că astăzi unii intră în partid spre a-şi apăra interesele economice, fără a-i cunoaşte conţinutul ideologic sau mai ales fără să şi-l însuşească. Caz asemănător, când unii califică în interes propriu, al familiei sau al naţiunii lor, drept rău mai mic să se încadreze în partid, decât totala anarhie a poporului, domnia exclusivă a elementelor celor mai extremiste, sau chiar domnia răzbunărilor româneşti.

La conferinţe ţinute în asociaţii religioase, confesionale catolice, la conferinţe în cerc închis, de ex. practică sufletească, se poate vorbi mai curajos şi mai deschis, dar nici aici nu pare necesar să depăşim exprimarea pozitivă a principiului general.

Atitudine asemănătoare se propune şi în discuţii particulare. În scaunul de spovedanie spoveduitorul să urmărească cu atenţie starea

sufletească a celui care se spovedeşte: dacă are îndoială în privinţa permisiunii intrării în partid, dacă îl linişteşte susţinerea pozitivă a principiului general? Dacă aceasta nu-1 satisface, ci pune direct întrebarea la care aşteaptă răspuns: e voe să intru fără păcat


în partid ? – spoveduitorul să analizeze starea sufletească a celui care se spovedeşte şi în privinţa dacă are vreun motiv să coopereze în rău, fără a voi aceasta în mod direct ? Dacă are un motiv serios, de ex. ar fi în primejdie postul său, locul unde îşi câştigă pâinea, spoveduitorul să-i atragă atenţia să se străduiască să reziste printr-o practică religioasă sau silitoare primejdiilor sufleteşti ale apartenenţei de partid şi să fie pregătit să iasă din partid chiar şi cu preţul unor jertfe, dacă păstorul şef (episcopul) va decide astfel. Ieşirea din partid nu trebue însă să se întâmple nici în acest caz prin primejduirea vieţii (aşa se socoteşte şi minimul pentru traiu).

Cu atât mai necesar este să se predice de la amvon şi în orice altă ocazie învăţăturile pozitive ale bisericii, mai ales acelea ale căror contradicţii le-am arătat la I. şi II. (Existenţa lui Dumnezeu, Providenţa, nemurirea sufletului, lucrurile ultime, păcatul originar şi urmările sale, dogma mântuirii, scopul căsătoriei creştine, proprietăţile sale, datoriile părinţilor şi copiilor etc.). E necesară îngrijirea convingerii şi tradiţiei religioase încă existente, intensificarea lor şi împlinirea cu conţinut, cunoştinţe confesionale şi spirit bisericesc (de ex. redarea purităţii originare, conţinutului sufletesc şi de graţiere a bâlciului religios, purificarea obiceiurilor populare religioase şi umplerea lor cu spirit bisericesc etc), fără a aminti cu vreun cuvânt comunismul sau socialismul, atenţia trebuie concentrată asupra vestirii şi învăţăturii adevărurilor negate sau respinse de către dânşii.

7. chestiune specială e înscrierea în sindicate. Aceasta poate fi considerat permis, pentru că deşi stau de fapt sub conducere comunistă, respectiv social-democrată, această dependenţă însă nu este necesară şi nu e întotdeauna directă; deci cooperarea poate fi permisă mai uşor, mai ales astăzi, când interesul existenţial al altora depinde de înscrierea în sindicat.

Preoţii însă nu se pot înscrie în sindicat. Mai puţin permis este ca preoţii să fondeze un sindicat aşa-numit al preoţilor şi să fie membrii acestuia, chiar dacă acesta s-ar forma numai din preoţi catolici. Precum nu poate fi permis nici ca preoţii să se înscrie în aşa-numita asociaţie a preoţilor democraţi. Acolo unde cercările adminiatrative locale se ocupă eventual cu aceasta, acolo trebuesc cerute îndrumări dela Autorităţile Eparhiale. La fel trebue procedat şi dacă interese importante (de ex. existenţa şcolilor noastre, apărarea intereselor sau punctelor de vedere pedagogice ale educatorilor noştri) ar cere, ca vreun preot să devie membru al sindicatului învăţătorilor sau profesorilor. În asemenea cazuri excepţionale, dacă prin cântărirea împrejurărilor apare necesar, pastorul şef (episcopal) poate da învoire, dar această învoire trebue întotdeauna cerută în prealabil.“1

Un raport al Secretariatului politic al U.P.M. ni-l prezintă pe Márton Áron ca principal opozant din cadrul Bisericii Catolice:

„Este cunoscută acţiunea epsicopulul Márton Áron din vara anului trecut, când folosind pretextul unui atac prin presă îndreptat în contra preşedintelui laic al Statusului Romano-Catolic, Gyorgy Lajos, un reacţionar bătrân, episcopul Márton Áron a obligat prin circulari tot clerul din episcopia sa să rupă orice legătură cu U.P.M.-ul. Circulară a fost urmată numai de o parte mică din preoţi şi din acesteia o bună parte s-a scuzat prin scrisori adresate organizaţiunii noastre, provocându-se la

1 Ibidem, dosar 21/1947, f. 1-10.


disciplina ierarhică ce îi leagă de episcop. Este adevărat însă că este încă foarte mic numărul preoţilor romano-catolici, care având în vedere «politica oficială» a bisericii romano-catolice îndrăznesc pe faţă să ia atitudine pe lângă regimul nostru de democraţie populară şi scopurile lui.“1

Încercări de atragere a lui Márton Áron de partea regimului au fost, un exemplu constând în raportul informativ despre o întrevedere din 1947:

„În ziua de 15 noembrie 1947 m-am deplasat împreună ca Kurko Gyárfás, Imete Ianos, Feher Pal (toţi membri de partid) la consfătuirea dela Alba Iulia ce am avut-o cu Episcopul Rom. Catolic Márton Áron.

La această consfătuire au mai luat parte şi Boga Alajos mare prelat (consilierul lui Márton Áron) şi conducătorul Asociaţiei „Actia Catolica“ – deputatul Szentmiklosi Francisc care este şi profesor la Colegiul Catolic dela Alba Iulia.

Deputatul Szentmiklosi Francisc a fost trimis cu câteva zile mai înainte pentru a anunţa pe Episcop de venirea delegaţiei. Delegaţia de mai sus a fost trimisă de către secretariatul politic al U.P.M.-ului după ce a fost adusă la cunoştinţa tov. Ministru Vasile Luca.

Şedinţa a început la ora 6 d.a. în localul Episcopiei şi s'a terminat la ora 3. Discuţia a fost deschisă de către tov. Kurko Gyárfás arătând scopul venirei

noastre şi amintind de atacurile scrise sau verbale ale Episcopului, atacuri îndreptate către U.P.M. şi Partidul Comunist. Întâi am început discutarea circularii trimisă în ziua de 25 octombrie către învăţătorii, profesorii şi elevii şcolilor confesionale rom.cat. de a nu participa la nici o acţiune a vreunui partid politic.

După discuţii aprinse în care noi am criticat acest procedeu al Episcopului, el ne-a răspuns că şcoala are menirea de a da educaţie tineretului, iar nu de a face politică, el a motivat această circulară prin faptul că a primit repetate plângeri dela învăţători şi profesori că sunt chemaţi la partidul comunist şi forţaţi să devină contra voinţii lor membri ai partidului.

Întrebându-l de ce a dat ordin ca preoţii catolici să părăsească U.P.M., ordin ce a fost dat încă în cursul verii, şi că acest ordin a produs oarecare nelinişte în sânul populaţiei maghiare şi că au fost mulţi preoţi cari s-au ataşat Uniunii contra Episcopului.

El a motivat prin faptul că UPM-al a atacat pe profesorul universitar Gyorgy Ladislau care este şi preşedintele Statusului Catolic, loc ce a fost deţinut în trecut de către Gyárfás Elemér. Şi că la desele lui intervenţii pe lângă U.P.M. pentru eliberarea din lagăr a prof. univ. Venczel Iosef, U.P.M.-ul n-a făcut nimic pentru eliberarea lui. El a considerat că arestările persoanelor din jurul lui şi a unor preoţi catolici este îndreptată contra bisericii catolice şi a persoanei sale şi din această cauză a dat acele circulări.

La motivarea noastră că nu toţi preoţii şi învăţătorii şi profesorii s-au supus ordinelor lui, a răspuns că, accentuând chiar că el a controlat şi că i-a venit în scris că toţi se supun ordinelor date. L'am întrebat asupra motivului ce l-a determinat să vorbească la Cluj în ziua de 26 octombrie aşa cum a vorbit, a răspuns că Nunţiul

1 Ibidem, dosar 7/1948, f. 4.


Papal O’Hara l-a căutat în mai multe rânduri şi cum el fiind plecat prin judeţe unde a făcut inspecţie pe la preoţi, l-a invitat pe O’Hara să vină la Cluj la data de mai sus.

El susţine că cele spuse la Cluj nu se refereau la situaţia internă şi că discursul lui se referea la situaţia internaţională; el n-a luat poziţie contra nici unui grup social. Discursul ţinut la Cluj nu vizează actualul regim din România ori Uniunea Sovietică şi că acest discurs l-a făcut sub impresia pe care i-a făcut-o un SS-ist maghiar care a fost în slujba germanilor care i-a povestit cele făcute de germani în Polonia şi Uniunea Sovietică. Delegaţia i-a amintit că discursul a fost făcut în România în 1947 şi că în discurs n-a amintit de atrocităţile făcute de germani în Polonia şi Uniunea Sovietică. Şi că în discurs se poate înţelege destul de clar că el a făcut aluzie la România şi Uniunea Sovietică, la care a răspuns Episcopul că nu s-a gândit la aşa ceva, dar analizând întreg discursul a trebuit să recunoască că a făcut o greşeală, deoarece n-a făcut nici o deosebire între fascism şi democraţie.

Episcopul a spus delegaţiei «că ştiu eu ce vreţi Dv. să dau o declaraţie prin care să-mi precizez poziţia mea politică», acest lucru nu-1 pot face pentru că eu nu fac politică, delegaţia i-a replicat că ce a făcut până acum nu este altceva decât politică.

Episcopul a recunoscut că toate circulările trimise sunt greşite, cât şi discursul, şi că nu ajută progresul democraţiei în ţara noastră, face desbinări în sânul populaţiei maghiare şi îndepărtează populaţia de conducătorii ei politici.

În urma acestor fapte conversaţia dintre delegaţie şi Episcop ajungând la un punct mort, i-am spus că nu mai putem continua discuţiile, fapt ce regretăm şi vom căuta să lămurim populaţia maghiară. Cerând cuvântul deputatul Szentmiklosi şi profesorul Feher Pal din Braşov, au criticat atitudinea Episcopului spunând că nu poate să ia o atitudine atât de intransigentă şi că gruparea parlamentară cât şi massele populare critică circulările şi discursul Episcopului, că nu este democrat şi că la această întrevedere trebuie să se cadă de acord şi că Episcopul este greşit informat asupra evenimentelor din ţara noastră.

I s'a explicat Episcopului de către delegaţie că prin metodele întrebuinţate s'a pus în slujba reacţiunii vaticane şi a imperialismului răsboinic anglo-american.

La întrebarea delegaţiei dacă atât circulările cât şi discursul l-a făcut singur, a răspuns ca le-a făcut singur şi că îşi asumă toată răspunderea. După aceea Kurko Gyarfas i-a cetit circulara dată de către Episcop în anul 1945 în care atacă marxismul prin care printre altele cerea ca toţi catolicii să iasă afară din partidul comunist.

La cetirea acestei circulări Episcopul a fost vădit surprins, schimbându-se la faţă fiind foarte mânios spunând că cum s-a putut că a căzut pe mâna siguranţei când el a dat ordin ca după cetire să fie imediat distrus şi că îşi închipuie el la care preot a fost găsită circulara.

După aceea a fost dispus să discutăm la propunerea lui Cziko Ferdinand că atât circulările cât şi discursul dela Cluj are unele lacune prin care se poate uşor interpreta altfel decum crede el, am căzut de acord să dea alte circulări pentru a explica adevăratul sens al discursului dela Cluj – în circulara pe care o va da va arăta că el a înţeles Germania hitleristă.

A rămas ca după congresul dela Timişoara să ne întâlnim din nou şi toate diferendele dintre noi să fie discutate şi orice circulară va mai da în viitor va fi în prealabil discutată cu U.P.M.


Observaţiuni personale. Márton Áron este un adversar înfocat al marxismului şi al aşezărilor noastre

democratice progresiste, ar fi să ne înşelăm dacă credem că l'am putea câştiga de partea noastră. Fiind un mare naţionalist vede clar linia reacţionară a Vaticanului, care prin dispoziţiunile date loveşte în populaţia maghiară, cred că în acest punct am putea manevra şi folosi de el. Aducându-i la cunoştinţă că vrem să aducem la cunoştinţa publicului întrevederea a spus să nu facem aceasta că i-am îngreuna situaţia. A cerut în mai multe rânduri că ar fi bine dacă ar putea să ae întâlnească cu tov. Luca. Sunt ferm convins că atât circulările cât şi discursul a fost făcut cu sugestia Vaticanului. Cred că ar fi bine ca atât din partea partidului cât şi din partea UPM-ului să se ţină contact cu el – fiecare separat ca prin aceasta să-1 putem înfrâna să mai facă ce a făcut în trecut sau poate chiar manevra cu el.

Azi 18 noembrie am vorbit cu el la telefon şi conform promisiunii a dat circulara de rectificare a înţelesului discursului, deputatului Szentmiklosi care trebuie s-aducă la Timişoara pentru a fi văzută, ca numai apoi s-o trimeată preoţilor.

Cziko Ferdinand 18.XI.1947“1 Iată mai jos circulara dată de Episcop conducătorilor de şcoli:

„Lăudat fie Isus Christos Către onor Direcţiunea tuturor şcolilor primare şi medii, romano-catolice

Am aflat că organizaţiile locale ale partidelor politice dau directive şcolilor, obligă membrii învăţământului şi pe elevi întrebuinţând şi mijloace de silnicie – să ia parte la munci şi acţiuni de natură politică; în ultimul timp vor să încadreze în partid membrii învăţământului şi elevii claselor superioare ale şcolilor medii.

Şcoala corespunde chemării sale nobile, numai dacă educatorii îşi dau toată silinţa, ca elevii să-şi însuşească în timpul şcolii cât mai complect cunoştinţele necesare şi cu îndrumarea pedagogilor de profesie să-şi dezvolte cât mai deplin caracterul, astfel ca la viitorul lor loc de muncă să-şi ducă munca bine pregătiţi şi cu un adânc simţ al responsabilităţii, fiind membri utili ai societăţii creştine. Şi părinţii pun această revendicare faţă de şcolile noastre, atunci când îşi supun copiii educaţiei noastre. Având acest mare ţel în faţa ochilor, n-am permis introducerea politicii între zidurile şcolilor noastre.

De aceea, în interesul apărării chemării naturale a şcolii, precum spre a asigura independenţa şi libertatea de conştiinţă indispensabile muncii de educaţie, conştient de răspunderea mea aduc la cunoştinţa profesorilor şi învăţătorilor, ca îndreptar, următoarele:

1. Nici un credincios catolic nu poate fi membru al acelor partide politice, ale căror învăţături sau programe sunt în contrazicere cu tezele religioase sau morale ale bisericii.

2. Deoarece constatăm, că partidele politice încearcă, să-şi valorifice influenţa şi în şcoli prin întrebuinţarea disciplinei de partid, mă adresez profesorilor şi învăţătorilor, ca în interesul muncii lor educative să devie independenţi de partidele politice.

1 Ibidem, dosar 20/1947, f. 1-4.


3. Directorii şcolilor şi membrii corpului de învăţământ, în această calitate a lor, nu pot accepta directive din partea partidelor politice. Dacă primesc directive de natură politică pe calea organelor învăţământului de stat, înainte de executare să ceară în fiece caz directivele autorităţii Eparhiale (unitatea judeţeană a bisericii).

4. Profesorii şi învăţătorii să se abţină strict de la orice acţiune sau declaraţie politică între zidurile şcolii şi în general în timpul îndeplinirii misiunii lor.

5. Elevii, cât timp depind de şcoală, nu pot fi membri de partid. De altfel atrag atenţia profesorilor şi învăţătorilor la decizia nr. 139.329/B/1946 a

Ministerului Educaţiei Naţionale, dată în legătură cu aceasta. Fiţi aşa de buni să comunicaţi decizia mea de mai sus membrilor corpului de

învăţământ. Membrii corpului profesoral să adeverească prin semnătura lor luarea la cunoştinţă a deciziei mele şi directorul e obligat să mi-o înainteze. Portele de învăţământ acţionează şi în interesul lor, dacă măsurându-şi responsabilitatea vor îndeplini conştiincios decizia mea.

Alba Iulia, la 15 octombrie 1947 p.m. Márton episcop“1

*** Aşadar iată în doar câteva documente de arhivă creionată o fărâmă din activitatea

Episcopului Márton Áron. Cercetările viitoare urmează se ne edifice pe deplin asupra rolului jucat de acesta în rândul comunităţii maghiare şi al Bisericii Catolice în primii ani de după preluarea puterii de către regimul comunist.

Câteva concluzii se impun. În primul rand, se poate observa din documentele prezentate şi care emană de la informatori ai regimului procomunist că nu se poate vorbi de o adeziune în masă a maghiarilor la comunism după 1945. A privi lucrurile în acest fel înseamnă a oculta anumite responsabilităţi şi a le arunca exclusiv în seama unor minorităţi, atitudine mult mai comodă intelectual şi moral, dar lipsită de temei ştiinţific. În fapt, atitudinea aceasta se circumscrie unei anume mitologii care priveşta imaginea celuilalt ce este din start predispus la atacuri împotriva corpului naţional prin simplul fapt că este „celălalt“, „duşmanul interior“. Aşa se poate explica abundenţa de interpretări care se dau unor prezenţe masive ale alogenilor la clădirea sistemului comunist în România: evrei, maghiari, ţigani, toţi sunt vinovaţi de aducerea comunismului, poate chiar ruşii, dar în orice caz românii nu. Ca şi cum Gheorghiu-Dej nu a fost român, nici Ceauşescu, ca să nu mai vorbim şi de alţi lideri. De altfel, atât pentru ţăranul român cât şi pentru cel secui, comunismul însemna acelaşi lucru: foamete, pierderea pământului, ateism, deci de o adeziune în masă de bunăvoie nu putea fi vorba.

După cum am încercat să arătăm la început, Márton Áron era bun să fie etichetat când duşman al românismului, când al comunismului, în funcţie de perioada istorică, iar acest lucru a făcut din el un om foarte urmărit de organele de securitate. Se ştie influenţa mare pe care a avut-o şi o are clerul, în special cel catolic asupra maghiarilor din România, de aici şi importanţa acordată de „organe“ Episcopului. După cum remarca autorul unei note informative, minoritatea maghiară se confundă cu Episcopul, şi acest lucru provoca multă nelinişte. De aici şi încercările de atragere a

1 Ibidem, f. 5-6.


lui de partea autorităţilor, dar şi eschivele lui Márton Áron, care, evident nu dorea să se expună gratuit persecuţiilor. Dar aşa cum concluziona un informator, era incorect să se creadă că Episcopul putea fi câştigat de partea regimului. Cu atât mai mult cu cât se putea observa din directivele date de el preoţilor că nu era sub nicio formă de acord cu înscrierea în Partidul Comunist, nici măcar sub rezerva temerii de „domnia răzbunărilor româneşti“.

Credem că aceste precizări sunt absolut necesare pentru a înţelege complexitatea timpurilor şi a personalităţii celui vizat de studiul nostru, care alături de precizările de ordin metodologic ce ţin de critica surselor fac ca tabloul general să fie mult mai complex şi în orice caz mai aproape de adevăr decât aprecierile dihotomice maghiari versus români, comunişti versus opozanţi.

Politica comunistă de marginalizare a vieţii bisericeşti din Basarabia

Ludmila TIHONOV

Abstract

The Politics of the Communist Regime Towards Religious System in Basarabia

Through the communist strategies implemented in Romanian territories can be counted the fights against religion and church. The separation of school from church, and church from the state may be stated as it’s monopolization by the communist party. Communist’s agenda included the elimination of religion from school, firing of clerks, arresting and sentences, closing of churches and monasteries. It is remarked that in fight against religious believers’ agents of security organs which were penetrated to the ruling organs. During the first 20 years of totalitarian communist regime in Basarabia were closed over 600 Orthodox Churches out of 950 existing, 24 orthodox monasteries out of 25. The holding of divine services were restricted for religious believers and punished through members of the communist party. The antireligious policy of the Soviet State on the territory of Basarabia can be considered one of the most odious crimes against our forefathers faith, in this way being destroyed a great part of national cultural treasure. But, although the communist ideology was imposed to the religion, it still survived in souls of basarabian believers.

În virtutea circumstanţelor din primăvara şi vara anului 1944 Basarabia a revenit

la Statutul ei impus în 1940. Schimbări esenţiale a cunoscut şi Biserica. Pas cu pas, Partidul Comunist realizează obiectivele programului ateist. Prin conţinut şi prin formă, Biserica Ortodoxă era incompatibilă cu regimul comunist, al cărui scop consta în excluderea bisericii din viaţa „sovietică luminoasă“. În conformitate cu ideologia comunistă cu privire la religie, a fost instituit un mecanism care dirija activitatea antireligiaosă. Instituţiile care luptau contra elementelor antisovietice din rândurile clerului şi ale credincioşilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (R.S.S.M.) se numeau: Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. şi cel al R.S.S.M., organele securităţii de stat şi alte structuri. În 1946 comuniştii au constatat că, pentru a distruge Biserica şi credinţa, este necesară o revizuire a hotărârii privind impozitarea acesteia. La 3 decembrie 1946 Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. a adoptat hotărârea nr. 2584 cu privire la

Politica comunistă de marginalizare a vieţii bisericeşti din Basarabia 245

impozitarea slujitorilor cultelor.1 În conformitate cu decizia menţionată, ministrul de Finanţe era obligat să întreţină legătura cu împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse în R.S.S.M. privind evidenţa slujitorilor cultelor şi onorarea impozitelor de către aceştia.2 Hotărârea a generat nedumeriri în rândurile clerului şi ale credincioşilor. Multe biserici şi mănăstiri au renunţat la proprietatea funciară pe care o deţineau, deoarece impozitele întreceau veniturile. În 1947 mai mulţi slujitori ai cultelor au apelat la instanţele superioare pentru a stopa acţiunile cu caracter abuziv ale organelor fiscale. Era bine cunoscută împosibilitatea bisericilor de a achita impozitele stabilite, dat fiind faptul că 1947 a fost un an foarte greu din cauza secetei şi a foametei organizate de regim. În acest context, protoiereul din judeţul Bălţi, V. Cormiş, a adresat un apel către episcopul Chişinăului şi al Moldovei, Benedict, solicitând stabilirea impozitului conform venitului curent, şi nu în baza celor anterioare.3 Micşorarea impozitelor, însă, nu intra în planurile comuniştilor.

Împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, Romenski prezenta periodic superiorilor săi rapoarte despre evidenţa clerului şi bisericilor, despre starea religiei în R.S.S.M. Într-un astfel de raport din anul 1949 se relata: „De toate biserici – 931; biserici active – 558; biserici ce nu funcţionează – 373“.4 În 1949, din numărul de biserici considerate că funcţionează, 48 nu mai efectuau seviciul divin, deoarece aceste locaşuri fuseseră lipsite de parohii lor, 25 de preoţi au fost lipsiţi de cinul preoţesc, dintre care trei au fost arestaţi de către organele de securitate. În anul 1953, anul morţii lui Stalin, în R.S.S.M. funcţionau aproximativ 500 de biserici. „Dezgheţul hruşciovist“ însă nu a adus modificări în politica statului cu privire la religie şi biserică. În pofida articolului din Constituţia URSS despre libertatea conştiinţei şi a convingerilor, libera alegere a religiei, ofensiva comunistă împotriva religiei continua. Anul 1959 constituie un an fatal pentru biserică şi religie. Prin hotărârile unionale şi republicane au fost inchise biserici şi mănăstiri. Autorităţile sovietice au stabilit şi mecanismul de utilizare a localurilor bisericilor închise. Astfel, bisericile închise puteau fi întrebuinţate ca magazii, (în vara anului 1959 a fost recoltă bogată şi depozitarea urma să aibă loc în bisericile închise), cele aflate în construcţie puteau fi utilizate la discreţia autorităţilor locale, iar bisericile nou construite puteau fi folosite în alte scopuri doar cu permisiunea Consiliului de Miniştri al U.R.S.S.5

În 1958 au fost date indicaţii autorităţilor din satul Peresecina, Orhei, de închidere a unui lăcaş sfânt din cele două existente. Comuniştii au decis să închidă biserica cu o vechime de peste 400 de ani, o adevărată operă de artă, cu icoane şi obiecte de cult foarte scumpe. Acţiunea de închidere a bisericii din sat a fost însoţită de tăierea răstignirilor creştine de pe lângă fântâni şi de pe marginea drumurilor. Pe furiş, creştinii au dus crucile în cimitirul din sat. O parte din obiectele de cult au fost depozitate în biserica rămasă să funcţioneze, iar altele au fost adăpostite de creştini.

1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău [în continuare A.N.R.M.], fond 3046, inv. 1,

dos. 5, f. 13. 2 Ibidem. 3 A.N.R.M., fond 3046, inv. 1, dos. 12, f. 22-23. 4 Ibidem, dos. 120, f. 491-492. 5 Ibidem, dos. 92, f .81.

246 Ludmila Tihonov

Acesta este doar unul din multiplele exemple de protest faţă de politica antireligioasă a statului.1

Mecanismul de închidere a bisericilor prevedea măsuri de constrângere şi împotriva clerului, care era învinuit de clevetiri contra puterii sovietice, de colectarea de mijloace pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciului divin enoriaşilor din alte localităţi decât cele încredinţate ş.a. Pentru acestea şi alte învinuiri inventate la adresa clerului, unii preoţi erau destituiţi şi lipsiţi de cin – în consecinţă, fiind închise bisericile la care slujeau.

În 1960, printr-o dispoziţie a organelor de partid, a fost intensificată activitatea serviciilor de agenţi secreţi, îndreptată împotriva bisericii şi a clerului. Şaisprezece persoane alcătuiau un grup de agentură, dintre care două – Kazanţev şi Iuriev – ocupau posturi de conducere în eparhie. Agenţii secreţi au colectat materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului. Numai în anul 1960 au avut de pătimit cinci preoţi. Agenţii le interziceau preoţilor să deservească mai multe parohii. Astfel, numărul de preoţi s-a micşorat de la 380 la 327, iar numărul de biserici s-a micşorat până la 385.2

În martie 1961 Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. constată că organele de stat nu respectă legislaţia sovietică cu privire la culte şi printr-o decizie specială a guvernului U.R.S.S. este impusă respectarea acesteia. În conformitate cu această hotărâre, organele locale de stat erau obligate să urmărească activitatea ecleziastică pentru a depista încălcările legii în cauză, mai ales de către cler. Cu această ocazie au fost instruiţi activişi de partid şi de stat în vederea realizării obiectivelor preconizate prin decizia guvernului din 16 martie 1961. Conform unui raport, întocmit la cerinţa centrului de către împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe, în 1962 în republică oficiau serviciul divin 255 de preoţi, 8 dascăli, un arhiereu şi 1400 de cântăreţi bisericeşti.3

Într-o notă informativă datată cu 1 ianuarie 1962, se menţiona că urmau să fie demolate 190 de biserici: din considerente că sunt foarte vechi – 109 de biserici; din necesităţi de reconstrucţie a oraşelor şi satelor – 12 biserici; din motivul că utilizarea acestora este imposibilă – 69 de biserici.4 Locaşurilor de cult le era schimbat stilul arhitectural sau erau scoase de pe listele monumentelor de arhitectură. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din februarie 1963 s-a decis demolarea clopotniţei Catedralei din Chişinău. Imboldul acestei decizii a fost o scrisoare a organizaţiei de partid de la Institutul Agricol din Chişinău, în care se cerea demolarea clopotniţei, care, chipurile, ar încurca stilului arhitectural al Chişinăului. Noaptea printr-o explozie Clopotniţa a fost demolată, a fost adus pământ proaspăt şi iarbă verde, astfel încât nu a rămas nici urmă de clopotniţă.5

1 Ibidem, f. 65. 2 В. Пасат, Tрудные страницы истории Молдавии. 1940-1950г., Moscova, Editura „Терра“,

1994. 3 A.N.R.M., fond 3046, inv. 1, dos. 128, f. 322-371. 4 Ibidem, dos. 112, f. 409-410. 5 Ibidem.


Mănăstirile ortodoxe, ca şi celelalte locaşuri de cult existente pe teritoriul R.S.S.M., erau supuse unei evidenţe stricte, unui control riguros, atitudine motivată de autorităţile sovietice prin faptul că ele reprezentau nişte puternice focare de rezistenţă a limbii şi a conştiinţei naţionale româneşti împotriva politicii de deznaţionalizare şi rusificare. Programul ateist al Partidului Comunist prevedea lichidarea treptată a mănăstirilor şi crearea unor condiţii proprice pentru realizarea acestuia. Periodic erau alcătuite rapoarte cu privire la starea confesională din R.S.S.M. şi respectiv, la centrele monahale. Conform notei informative privind activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse din R.S.S.Moldovenească pentru a doua jumătate a anului 1945, în republică funcţionau 24 de mănăstiri, dintre care 15 pentru bărbaţi şi 9 pentru femei.1

Reprezentanţii structurilor de stat implicate în realizarea programului ateist căutau insistent motive care ar fi justificat închiderea mănăstirilor. Astfel, Mordoveţ, Ministrul Securităţii de Stat a R.S.S. Moldoveneşti, în informaţia secretă din iunie 1946 expediată superiorului său de la Moscova, menţiona că printre elementele antisovietice din perioada celui de-al Doilea Război Mondial se numără şi călugării de la mănăstiri, care au colaborat cu regimul de ocupaţie. Călugării erau învinuiţi de denunţarea grupurilor de partizani sovietici, de alte acte antisovietice.2

În 1949, Romenski, împuternicitul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă de pe lângă Guvernul U.R.S.S. pentru R.S.S.M., a elaborat un plan secret de lichidare a mănăstirilor de pe teritoriul republicii.3 În luna septembrie a aceluiaşi an planul respectiv a fost aprobat de către Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S.M. Conform acestuia, urmau să fie lichidate cinci centre monahale: mănăstirile Căpriana şi Hâncu din raionul Străşeni, mănăstirea Hârjauca din raionul Călăraşi, mănăstirea Suruceni din municipiul Chişinău, mănăstirea Zloţi din raionul Cimişlia.4

În baza programului elaborat, Romenschi obliga comitetele raionale de partid, comitetele executive raionale de pe teritoriile cărora se aflau mănăstirile nominalizate, să adopte hotărâri care să conţină constatări şi fapte ce ar submina autoritatea mănăstirilor. Pentru a lichida mănăstirile, autorităţile sovietice au inventat fel de fel de învinuiri: că în posesiunea acestora se află cele mai fertile pământuri, că aici se exploatează munca şi că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că printre călugări există multe elemente reacţionare, iar centrele monahale sunt focare de boli contagioase. Astfel, într-o informaţie datată cu 5 octombrie 1949, despre mănăstirea Căpriana, se afirma că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au „depistat“ şi au înregistrat oficial cincisprezece cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca şi ieromonahul Efrem Bârcă.5

Măsuri de intimidare s-au folosit şi împotriva mănăstirii Hărjauca, în acest act fiind implicate şi organele de securitate. La 5 octombrie 1949, Procuratura raionului

1 A.N.R.M., fond 3046, inv. 1, dos. 153, f. 65. 2 В. Пасат, op.cit., p. 345. 3 Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova [în continuare A.O.S.P.R.M.], fond

51, inv. 95, dos. 44, f. 23. 4 Ibidem. 5 A.O.S.P.R.M., fond 51, inv. 95, dos. 44, f. 23.

248 Ludmila Tihonov

Călăraşi a dispus anchetarea cazurilor de violare a unor femei din localitate de către călugării de la mănăstire.1 Pretextul împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru închiderea, în 1952, a mănăstirii de bărbaţi din Hârjauca era numărul redus de călugări de aici şi necesitatea păstrării mănăstirii ca monument de arhitectură. La 24 aprilie 1952 preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., G. Rudi, şi secretarul C.C. al P.C. (b) din Moldova, L. Brejnev, au cerut organelor superioare de la Moscova acordul privind lichidarea acestei mănăstiri. O corespondenţă similară a avut loc între episcopul Chişinăului şi al Moldovei, Nectarie, şi Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Aleksei. În urma colaborării dintre structurile bisericeşti şi cele de stat, pe 2 iulie 1952, conform declaraţiei, mănăstirea Hârjauca a fost închisă şi transformată în sanatoriu. Arhiva mănăstirii a fost confiscată şi înstrăinată. Actualmente se află la Sankt Petersburg. Toţi călugării de aici au fost transferaţi la mănăstirea Hârbovăţ, care peste câţiva ani, a fost şi ea închisă.2 Argumentele care s-au invocat la desfiinţarea mănăstirilor Hâncu, Suruceni, Zloţi erau condiţiile economice precare de aici şi depistarea unori boli contagioase. În procesul de lichidare a mănăstirilor au fost angajate diverse structuri de stat: Consiliul de Miniştri, împuternicitul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă de pe lângă Guvernul URSS pentru RSSM, Ministerul Sănătăţii, comitetele raionale de partid, comitetele executive raionale, Comitetul Securităţii de Stat. În 1949, ca rezultat al colaborării dintre structurile nominalizate, au fost închise trei centre monastice din cele cinci preconizate. Au fost desfiinţate mănăstirile de călugări Hâncu, Hârjauca, şi Zloţi.3

Precum am menţionat anterior, procesul de lichidare a mănăstirilor era dirijat de organele superioare ale statului sovietic. Aşa, de exemplu, prin hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., din 5 iunie 1959 privind reducerea numărului de mănăstiri pe teritoriul R.S.S.M., se executau întocmai ordinul Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., din 13 şi 17 aprilie 1959 şi dispoziţiile Consiliului pentrru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., şi cele ale Consiliului pentru problemele Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., cu referire la problema nominalizată.4 Prin această hotărîre, Consiliul de Miniştri al R.S.S.M., obliga împuternicitul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse şi Consiliul pentru problemele Cultelor de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., pentru R.S.S.M., în persoana preşedintelui acestuia, S. Kolesnik, să desfiinţeze treptat, pe parcursul perioadei 1959-1960, nouă mănăstiri de pe teritoriul republicii, călugării urmând să fie transferaţi la mănăstirile ce mai funcţionau. Comitetele executive raionale erau obligate să desfăşoare o muncă de lămurire în rândurile călugărilor, pentru a-i convinge să se dezică de viaţa-monahală şi să se încadreze în viaţa social-activă. Conform hotărârii în cauză, proprietatea mănăstirilor urma să fie folosită pentru necesităţile social-culturale.5

În baza hotărârii Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., din 5 iunie 1959, a fost elaborată o dispoziţie guvernamentală care prevedea ca autorităţile locale, în comun

1 A.N.R.M., fond 3046, inv. 2, dos. 3045, f. 28. 2 A.O.S.P.R.M., fond 51, inv. 95, dos. 44, f. 29. 3 В. Пасат, op. cit., p. 346. 4 Ibidem, p. 648-649. 5 Ibidem.


cu Ministerul Agriculturii, să determine în ce scop poate fi folosită proprietatea funciară şi cea imobiliară a mănăstirilor.1

Deşi prin hotărârile de rigoare a fost stabilit termenul de închidere a fiecărei mănăstiri în parte, autorităţile republicane au considerat că este necesară o urgentare a acestui proces. Unii demnitari de stat au considerat că trebuie suprimate nu numai mănăstirile incluse în hotărârea Consiliului de Miniştri de la 5 iunie 1959, ci şi altele, bunăoară mănăstirea Dobruşa. Împuternicitul Oleinik informa autorităţile că iniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a cerut ca această operaţiune să fie executată de forţele proprii ale Arhiepiscopiei. Împuternicitul considera, în acest sens, că este necesară implicarea organelor de securitate republicane şi a autorităţilor raionale.2

Cu toată străduinţa Arhiepiscopiei Chişinăului şi a Moldovei, a autorităţilor de stat de a organiza fără „excese“ acţiuni de lichidare a mănăstirilor, s-au înregistrat totuşi acte de rezistenţă din partea enoriaşilor. Conform hotărârii Consiliului de Miniştri de la 5 iunie 1959 mănăstirea Răciula din raionul Călăraşi urma să fie transformată în casă de copii pînă la 1 iulie 1959. În acest scop, la mănăstire au fost trimişi protoiereii Belous şi Vustean. În raportul protoiereului Belous adresat împuternicitului Olenic şi arhiepiscopului Chişinăului şi Moldovei, Nectarie, privind deplasarea sa la mănăstire, acesta relata despre atitudinea ostilă a enoriaşilor şi a maicilor, despre acţiunile de protest legate de suprimarea centrului monastic Răciula. Pentru a potoli acţiunile de protest, autorităţile locale au chemat procurorul raionului, şeful miliţiei raionale, alte autorităţi. Dar enoriaşii erau atât de hotărâţi în acţiuni, încât oficialităţile au fost nevoite să părăsească mănăstirea.3

Locuitorii din satul Răciula, raionul Călăraşi, şi-au apărat mănăstirea şi Biserica timp de nouă zile. Au fost arestaţi stareţa mănăstirii şi opt bărbaţi, locuitori ai satului Răciula, învinuiţi de organizarea actelor de rezistenţă.Toţi au fost judecaţi şi condamnaţi la diferite termene privaţiune de libertate.4

Printre diversele metode aplicate de către regimul totalitar împotriva mănăstirilor era şi antrenarea serviciilor secrete, racolarea de agenţi din rândurile credincioşilor şi ale clerului.5 La 8 ianuarie 1960 organele de securitate ale R.S.S.M., au expediat o notă informativă Comitetului de Securitate al U.R.S.S., privind activitatea serviciilor secrete de agentură îndreptate contra aşa-ziselor elemente reacţionare ale ortodocşilor şi sectanţilor din R.S.S.M. În nota informativă se menţiona că Comitetul Securităţii de Stat al R.S.S.M., a organizat în anii 1958 – 1959 acţiuni de contracarare a reacţiunii creştinilor ortodocşi în conformitate cu dispoziţiile Comitetului Securităţii de Stat al R.S.S.M., şi cu hotărârile organelor de partid. În acest scop au fost folosite pe larg presa, radioul, cinematograful, organizate procese judiciare publice contra celor arestaţi din rândurile clerului şi credincioşilor, pentru activitatea aşa-zisă antisovie-tică. La 8 ianuarie 1960 în R.S.S.M., activau doar şapte centre monastice.6

1 A.N.R.M., fond. 2848, inv. 2, dos. 317, f. 70. 2 Ibidem. 3 A.N.R.M., fond 3046, inv. 1, dos. 93, f. 13-14. 4 Ibidem. 5 В. Пасат, op. cit.,p. 651-653. 6 Ibidem.

250 Ludmila Tihonov

Agenţii sovietici constituiau unul dintre factorii decisivi în lupta pentru închiderea mănăstirilor şi organizarea de activităţi cu caracter ateist. Grupul de agenţi pentru Biserica Ortodoxă consta din 16 persoane, care ocupau funcţii de răspundere în ierarhia bisericească. De exemplu, agenţii Kazanţev şi Iuriev deţineau funcţii de conducere în Eparhie, Voznesenski, Belâi, Nichitin, Florea, Grigoriev şi Scurtu erau administratori de mănăstiri. Agenţii sovietici au contribuit la închiderea în 1959 a opt centre monastice, dintre care patru pentru bărbaţi şi patru pentru femei, mai mult de 500 de călugări au fost încadraţi în câmpul muncii. Se pregătea încă o hotărâre a Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., prin care urmau să fie închise alte două mănăstiri pentru femei.1

Prin contribuţia agenţilor sovietici a fost închisă şi mănăstirea Hârbovăţ – importantă prin potenţialul ei economic şi fascinantă prin icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Stareţul acestei mănăstiri agentul „Scurtu“, reprezentant al Eparhiei, împreună cu alţi agenţi au dus la „bun sfârşit“ operaţiunea preconizată. La 10 mai 1961 proprietatea funciară şi imobiliară a mănăstirii Hârbovăţ, a fost transmisă organelor de stat locale. Prin nota informativă din 15 mai 1961 organele de securitate îşi anunţau superiorii că mănăstirea Hârbovăţ a fost închisă fără complicaţii şi excese.2

Arhimandritul Varlaam Chiriţa, exclus din rândurile clerului de către Nectarie, şi-a manifestat revolta faţă de acţiunile arhiepiscopului de închidere a mănăstirilor printr-o telegramă protest, al cărei text îl expunem: „Vă felicit pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ. Vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei, pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti, s-a încununat de succes. Temporar puteţi jubilia“.3

La 15 mai 1961 în R.S.S. Moldovenească funcţionau patru mănăstiri – două pentru bărbaţi şi două pentru femei – cu un număr total de 384 de persoane.4

Închiderea mănăstirilor a continuat şi în anii următori. În 1962 a fost închisă mănăstirea de călugări „Noul Neamţ“ sau „Chiţcani“. În clădirile cu chilii a fost deschis un spital de psihiatrie. Biblioteca a fost nimicită, iar în clopotniţă a fost organizat un muzeu istoric. Ultimul centru monastic, mănăstirea Japca, n-a fost lichidată, datorită perseverenţei de care a dat dovadă stareţa acestei mănăstiri.5 Participantă la cel de-al Doilea Război Mondial în cadrul armatei sovietice, stareţa mănăstirii se bucura de respect în rândul autorităţilor sovietice. Credem că acest factor a favorizat menţinerea intactă a mănăstirii Japca. La 1 ianuarie 1965 în R.S.S.M., exista doar mănăstirea de maici Japca, care şi-a continuat activitatea în toată perioada sovietică.

***

1 Ibidem. 2 A.N.R.M., fond. 3046, inv. 1, dos. 93, f. 182. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem.


Astfel, perioada 1944–1965 se caracterizează prin promovarea de către Partidul Comunist a unei politici antireligioase, care s-a manifestat prin acţiuni violente îndreptate împotriva clerului şi ale credincioşilor, prin închiderea forţată a bisericilor, prin decizii ce determinau mecanismul de închidere a locaşurilor sfinte, prin marginalizarea rolului religiei şi al Bisericii în societate, până la excluderea lor totală. Cercetările efectuate ne permit să constatăm că politica antireligioasă comunistă, realizată prin metode represive în teritoriile româneşti ocupate, a durat până în 1965. Au fost închise peste 600 de biserici şi 24 de mănăstiri ortodoxe.1 Numărul de biserici active a fost redus la maximum. Prin impunerea ideologiei comuniste faţă de religie o anumită parte a populaţiei s-a văzut nevoită să se dezică de credinţă: în special, membrii de partid, funcţionarii de partid şi de stat, intelectualitatea. Dar importante victime ale influenţei antireligiaose comuniste au fost tinerii, care puteau fi modelaţi mult mai uşor datorită inocenţei şi fragilităţii lor.

Era inutilă aplicarea în continuare a unor metode represive, a forţei şi violenţei împotriva religiei şi a credinţei, cu atât mai mult cu cât despre ateismul militant se ştia peste hotare, fapt care îi ştirbea din autoritatea internaţională. Prin metodele violente aplicate Bisericii şi credincioşilor, statul sovietic încălca prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului cu privire la religie (articolul 18), în care se menţiona: „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea singur sau împreună cu alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor“.2 Noua conducere a statului sovietic a schimbat accentele şi orientarea politicii în domeniul cultelor. Pentru prima dată de la instaurarea puterii sovietice în Basarabia, în directivele Partidului Comunist s-a menţionat despre unele greşeli comise de către autorităţi faţă de credincioşi. Astfel, la 27 ianuarie 1965 Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., printr-o decizie specială, obliga împuterniciţii pentru problemele cultelor să informeze centrul despre nerespectarea de către autorităţiele sovietice locale a legislaţiei sovietice privind cultele şi despre măsurile întreprinse pentru apărarea drepturilor credincioşilor.3 Reorientarea politicii antireligioase a comuniştilor însemna o renunţare la metodele violente, aplicate anterior, în favoarea educaţiei ateiste.

1 A.N.R.M., fond. 2848, inv. 2, dos. 416, f. 29. 2 Anatol Petrencu, Istorie universală contemporană, Editura Muzeum, Chişinău, 1997. 3 A.N.R.M., fond 3046, inv. 1, dos. 153, f. 45.

Identitate etnică, parcurs biografic şi opţiuni politice. Evreii din România şi comunismul

Nadia BADRUS

Abstract

Ethnic Identity, Biographical Trajectory and Political Options; Romanian Jews and Communism

The study attempts to describe the influence that ethnic identity had over biographical trajectory and political options of some Romanian Jews in the second third of the 20th century, and more precisely, it deals with their somewhat special attraction towards communist ideology. This situation is explained by the impact that anti-Semitic measures, taken mostly by Antonescu regime, had upon the lives of all the Jews in Romania. As a result, some of them initially favoured Communism, specially because of its promise to ignore ethnic identity. Taking into account personal testimonies, the study offers an inside perspective into the psychological mechanisms of these decisions.

O serie de scrieri – cu caracter analitic sau biografic – apărute recent constituie o

valoroasă sursă de informaţii suplimentare pentru a înţelege influenţa pe care a exercitat-o, într-o anumită perioadă, apartenenţa etnică asupra parcursului biografic şi a opţiunilor politice ale unor persoane. În demersul ce urmează, va fi vorba de mărturii şi analize de dată recentă privitoare şi la relaţia de simpatie pe care evreii din România – sau, mai potrivit, unii dintre ei – au avut-o mai întâi faţă de ideologia comunistă şi apoi faţă de regimul comunist, măcar în primii ani după instalarea acestuia. Ele provin, toate, de la martori ai epocii, care au fost ei înşişi atraşi în tinereţe de ideologia comunistă, unii dintre ei despărţindu-se mai devreme de ea, alţii mai târziu. Aceste surse au meritul de a oferi o perspectivă subiectivă, din interior, punând în evidenţă aspecte inaccesibile prin studierea doar a informaţiei cu caracter strict obiectiv, cum ar fi datele statistice sau documentele de arhivă.

O primă chestiune abordată este cea a numărului mare de evrei în partidul comunist şi în organele de conducere ale acestuia, mai ales în perioada de început a regimului comunist. Această problemă a fost discutată şi pentru a răspunde unor afirmaţii cu caracter antisemit, formulate public după 1989, de genul: „Evreii au adus comunismul în România.“

Pentru a caracteriza proporţia mai mare de evrei în partid, sociologul clujean Andrei Roth propune termenul de „supraprocentualitate a evreilor“, indicând situaţia în care aceştia sunt reprezentaţi într-un procent mai mare decât procentul pe care ei îl

Identitate etnică, parcurs biografic şi opţiuni politice 253

reprezintă ca etnie în societate. El arată că, într-adevăr, a existat o supraprocentuali-tate evidentă a evreilor în partidul comunist: astfel (citându-l pe Dinu Giurescu), în 1933, când PCR avea 1665 de membri, evreii reprezentau 18% din efectivele sale, în timp ce minoritatea reprezenta 4% din populaţia României. La ieşirea partidului din ilegalitate, în 1944, când numărul de membri de partid era încă şi mai mic (aproximativ 1000), chiar dacă ponderea membrilor evrei ar fi crescut, aceştia ar fi reprezentat oricum doar o pondere infimă în raport cu totalul populaţiei evreieşti.1

Dincolo de aceste interpretări cantitative, simpatia proporţional mai mare a evreilor pentru comunism este explicată şi prin condiţiile de viaţă speciale ce le fuseseră impuse. Astfel, încercând să reconstituie caracteristicile sociologice ale comuniştilor sau simpatizanţilor comunişti evrei din acea perioadă, Hary Kuller consideră că aceştia se apropiaseră de ideologia comunistă din raţiuni antifasciste, dar şi din frustrarea provocată de „lipsa de acces la mobilitate socială – atât înainte de anul 1940, cât mai ales în anii războiului“. Aceasta a condus la existenţa unui „decalaj sensibil între calificarea lor, dobândită înainte de 1940, şi status-urile lor minore de până la eliberare.“2

Şi istoricul Hildrun Glass evocă situaţia defavorizată a evreilor ca factor explicativ pentru atracţia faţă de P.C.R. Ea scrie: „Suprareprezentarea lor printre membrii P.C. se explică prin situaţia precară, deoarece egalitatea lor ca cetăţeni era de dată recentă şi nu era câtuşi de puţin general acceptată.“3

Mărturiile unor evrei care au trăit în România în anii ’30-’40 permit o mai bună cunoaştere a condiţiilor de viaţă concrete cu care s-au confruntat aceştia. Într-o carte de memorii dedicată anilor petrecuţi în România, Serge Moscovici abordează şi acest subiect, schiţând o imagine mai complexă a consecinţelor pe care le-au avut condiţiile impuse etnicilor evrei. Admiţând că, în perioada ilegalităţii, printre comunişti, evreii alcătuiau o mare parte, el explică această situaţie prin poziţia cu totul aparte în societate a comunităţii evreieşti. Datorită izolării şi discriminării în raport cu restul societăţii, aceasta îşi redefinise pe plan intern raporturile dintre propriii membri, ţinând seama de condiţia de precaritate în care se afla. Moscovici observă: „Apoi, societatea evreiască trăia într-un semi-apartheid. Oricare ar fi fost guvernele succesive, ele exercitau asupra ei un control de ansamblu, nu însă şi de detaliu, de aproape. În interiorul acestei societăţi, nu exista nicio autoritate şi niciun grup care să fi încercat să se impună. Cei bogaţi aveau tot interesul să fie daţi uitării, să nu facă valuri, iar rabinii să nu intervină, fiind prea ocupaţi cu studiul şi cu întreţinerea soţiei şi a copiilor. […] Pe plan politic şi intelectual domnea aşadar o libertate extravagantă. Nimeni nu exercita vreo cenzură, nici nu putea împiedica circulaţia ideilor şi a cărţilor.“4 Izolarea şi discriminarea impuse din afară au dus, în interiorul comunităţii evreieşti, la apariţia unei anumite solidarităţi şi toleranţe. După cum observă autorul:

1 Andrei Roth, Naţionalism sau democratism?, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 1999, pp. 186–

188. 2 Hary Kuller, Evreii în România anilor 1944–1949; evenimente, documente, comentarii, Hasefer,

Bucureşti, 2002, p. 226. 3 Hildrun Glass, Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Geschichte der Juden in Rumänien.

1944–1949, R. Oldenbourg Verlag, München, 2002, p. 281. 4 Serge Moscovici, Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiografică, Polirom, Iaşi, 1999, p. 129.

254 Nadia Badrus

„De aici a rezultat o ciudată înflorire a partidelor, a mişcărilor culturale, printre care s-au strecurat şi comuniştii. Aceştia nu se temeau de nimic, pentru că nimeni nu-i denunţa, nu-i împiedica să-şi difuzeze literatura, nici nu-i obliga să se refugieze în clandestinitate – însă ce nu era clandestin pe atunci? Totul se baza pe solidaritate, aşa cum funcţionează ea între rezidenţii unui lagăr de prizonieri sau de apărare. Persecutarea unui segment se repercuta asupra ansamblului. Pe scurt, acesta era paradoxul: aveam mai puţine drepturi, însă mai multă libertate; ceilalţi aveau mai multe drepturi, însă mai puţină libertate. Partidul era ilegal în România, iar românii îşi asumau, afiliindu-se un risc imediat mai mare.“1 Cu alte cuvinte, tocmai plasarea comunităţii evreieşti oarecum în afara societăţii a permis membrilor săi o varietate de opţiuni mai mare decât cea la care aveau acces cetăţenii români neevrei. Pentru un evreu era mai uşor decât pentru un român să adere la partidul comunist, dată fiind libertatea mai mare de care se bucura la nivelul comunitar. Iar această libertate s-a manifestat nu numai în plan politic, ci şi cultural. Rolul de întemeietori ai unor curente literare de avangardă pe care l-au deţinut evrei din România (Tristan Tzara pentru dadaism şi Isidore Isou pentru letrism) este pus în legătură şi cu libertatea pe care comunitatea evreiască şi-a câştigat-o pe plan intern, dar şi cu izolarea asfixiantă cu care ea era înconjurată din afară. Moscovici observă: „Însă nimeni nu vede că dadaismul, după primul război mondial, şi letrismul după cel de-al doilea, s-au născut în sânul acestei libertăţi în circuit închis. Într-o societate precară, unde atît de puţine lucruri erau cu adevărat sigure, singurul refugiu împotriva asfixiei era să multiplici nebuneşte semnele dorinţelor ei absurde, ale speranţelor ei nesăbuite. Comunismul era unul dintre ele, printre atâtea altele.“2

Tema „prezenţei abundente“ a evreilor în aparatul comunist la începuturile sale este abordată şi de sociologul Pavel Câmpeanu. Înainte de toate, el aminteşte o evidenţă: „Evreii, care formau o proporţie ridicată în rândurile miniaturalei mişcări comuniste nu alcătuiau, concomitent, decât o proporţie neînsemnată din totalul respectivei minorităţi.“3 Pe plan profesional, reprezentanţii acestei comunităţi se regăseau mai puţin între agricultori sau muncitori industriali, cât în rândurile micilor meseriaşi, micilor comercianţi sau ale profesiunilor liberale. În plus, observă sociologul bucureştean: „Dinamismul lor economic şi cultural nu era însoţit de o afirmare comparabilă în viaţa politică – evreii din România au dat un Gaster, ori un Sebastian, ori un Tristan Tzara, dar nu un Disraeli sau un Léon Blum, şi nici un Troţki.“4 Aceste premise generale par a constitui mai degrabă factori defavorizanţi pentru afluxul evreilor în partidul comunist. Pentru a-i găsi acestuia o explicaţie, trebuie făcut apel la conjunctura istorică dată. În acest punct, analiza lui Câmpeanu se apropie de cea făcută de Moscovici, în sensul că ambele consideră că discriminarea comunităţii evreieşti a reprezentat un factor determinant pentru opţiunea adeziunii comuniste. Câmpeanu observă că pentru evrei, în majoritatea cazurilor, această opţiune datează încă din perioada ilegalităţii. Şi că pe atunci ea era în bună măsură determinată chiar de persecuţiile la care ei erau supuşi în baza unor măsuri luate pe

1 Ibidem, pp. 129–130. 2 Ibidem, p. 130. 3 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, Iaşi, 2002, p. 181. 4 Ibidem, p. 181.


criterii etnice; totodată, adeziunea comunistă reprezenta singura cale pe care cei de origine evreiască o aveau de a lupta împotriva unui sistem care îi discrimina pentru că aparţineau unei anumite comunităţi etnice: „În acele împrejurări, apropierea de mişcarea comunistă le oferea singura şansă de a deveni combatanţi într-o conflagraţie care le închidea accesul spre front deschizându-le accesul spre camerele de gazare. Pentru aceştia, motivaţia adeziunii la stalinism nu era deci de ordin preponderent social, politic, ori doctrinar, ci de ordin etnic.“1

O mărturie care sprijină această idee provine de la Egon Balas. În cartea sa autobiografică, acesta îşi aminteşte cum a fost atras în mişcarea comunistă la Cluj, în 1940, pe când avea 18 ani. Încercând să reconstituie în ce a constat forţa de seducţie a mesajului marxist pentru el, tânăr evreu, Balas aminteşte pe lângă componenta inte-lectuală (pretenţia marxismului de a oferi o explicaţie şi o prognoză) şi un puternic element emoţional, potenţat de condiţiile în care trebuia să trăiască: „La nivel emoţional, senzaţiile de izolare, abandonare şi disperată lipsă de speranţă au fost înlocuite cu un sentiment de apartenenţă, al unui soi de comuniune cu forţele progresiste ale umanităţii, a căror victorie finală – în ciuda oricăror incidente tempo-rare – era asigurată de inexorabilul marş înainte al istoriei. În mod special, pentru un tânăr care dorea din suflet să acţioneze împotriva forţelor întunericului, să participe la lupta mondială împotriva acestor forţe şi să aibă ocazia să-şi dovedească aptitudinile şi să dea dovadă de curaj, marxismul oferea opţiunea de a se alătura activ Cauzei.“2 Acest complex de factori, în care componenta intelectuală nu era, probabil, cea mai importantă, explică – cel puţin în cazul lui Egon Balas – şi refuzul de a ţine seamă de informaţiile critice despre regimul stalinist sovietic, la care are acces devreme, datorită unui personaj pe care l-a cunoscut la sfârşitul lui 1940. Între motivele care l-au făcut insensibil la aceste observaţii critice (ce aveau la bază o experienţă directă), Balas notează retrospectiv şi faptul că „nimic din ce am auzit nu putea schimba faptul că partidul comunist era practic singura forţă din mediul meu care lupta în mod activ împotriva naziştilor.“3

Înclinaţia unor evrei din România pentru comunism, în perioada războiului şi curând după aceea, este explicată şi de Ion Ianoşi, tot din perspectiva contextului istoric specific în care fuseseră plasaţi. El aminteşte că: „Asocierea cu dreapta conservatoare şi deseori naţionalistă, pe faţă sau disimulat antisemită, le fusese evreilor interzisă, cu rare excepţii dintre cei creştinaţi. Cei care n-au fost sionişti convinşi, nu – sau încă nu – emigraseră, au ales, aş spune, aproape în chip natural socialismul, inclusiv în virtutea sensibilităţii lor sociale, pe care inegalităţile şi nedreptăţile n-aveau cum să nu o fi ascuţit. Mă miră indignările mirate, în genul: cum de s-au putut încrede în internaţionalism şi în mult trâmbiţatul său model sovietic? Iată că s-au putut încrede; pe mulţi dintre ei, fascismele i-au preprogramat să se încreadă.“4

1 Ibidem, p. 181. 2 Egon Balas, Will to Freedom. A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Syracuse

University Press, 2000, p. 32. Cartea a fost tradusă şi în limba română: Egon Balas, Voinţa de libertate, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.

3 Ibidem, p. 38. 4 Ion Ianoşi, Prejudecăţi şi judecăţi, Hasefer, Bucureşti, 2002, pp. 84–85.

256 Nadia Badrus

Între factorii care au contribuit la această „preprogramare“ a fost o măsură discri-minatorie luată în toamna anului 1940, care i-a lovit pe toţi evreii de vârstă şcolară, anume blocarea accesului la învăţământul public. Acest eveniment a reprezentat o traumă în adolescenţa sau tinereţea multora dintre ei, fiind de aceea pomenit peste decenii chiar şi de cei care nu sunt neapărat preocupaţi de identitatea lor evreiască. Astfel, Silviu Brucan notează retrospectiv: „Poate că aş fi putut urca, ca statut social, într-o profesie, dacă nu mi-ar fi atârnat de gât o piatră grea: eram evreu şi, ca atare, în anii aceia nu puteam urma regulat o facultate la Universitatea Bucureşti.“1 Mai tânărul Ion Ianoşi îşi aminteşte despre adolescenţa braşoveană: „Din clasa a doua primară tata mă înscrisese la o şcoală românească; dar în toamna lui 1940 am fost eliminat, potrivit legilor rasiale, dintr-a doua de gimnaziu şi din orice învăţământ de stat.“2

Aceste consemnări factuale dau seama doar indirect de importanţa evenimentului, anume prin chiar faptul că acesta e menţionat jumătate de secol mai târziu. Ele spun însă prea puţin despre modul în care acesta a fost resimţit de persoanele afectate. Desigur, trăirile individuale sunt, prin definiţie chiar, plasate sub semnul diferenţei şi nu pot fi extrapolate. Dar atunci când o soartă colectivă este impusă tuturor indivizilor aparţinând unei comunităţi (cum era cea evreiască), câştigă în relevanţă şi mărturiile individuale. În acest sens, amintirile lui Serge Moscovici despre cum a fost trăită excluderea din liceu sunt semnificative nu numai pentru experienţa sa personală. Acum cunoscut specialist francez în psihologie socială, Moscovici se afla în 1940 la Bucureşti. Mărturiile sale profită şi de pe urma preocupărilor profesionale ulterioare (ele însele poate dependente de evenimentele biografice trăite atunci, tocmai datorită apartenenţei etnice). Găsim în ele nu numai consemnarea excluderii din liceu, ci şi evocarea puternicei frustrări resimţite. Iată principalele elemente ale acestei mărturii de excepţie: „În cele din urmă a venit şi anul 1940. Şi, o dată cu el, o mare nelinişte, care a prins ţara ca într-un cleşte. Şi, înainte de orice, a fost anul în care am fost exclus din liceu. […] De dimineaţa până seara mă tot întrebam la ce bun să mă fi înscris la liceu, la ce bun să mă fi străduit atât? Şi în ce să mai cred de acum înainte? […] Am fost cuprins de un soi de febră la gândul că fusesem înşelat şi că mă înşelasem alegând liceul acela. Întregul edificiu pe care-l înălţasem cu atâta zbucium, cu temeri, imaginaţie, ambiţii obscure, nu era decât un castel în Spania. Îmi amintesc doar că îndoielile şi frămîntările care mă hărţuiau erau străbătute de şovăiala de a mă înfăţişa celorlalţi. Semăna cu ruşinea. De aşa ceva era vorba: de pierderea încrederii în tine şi în destinul pe care ţi l-ai ales.“3 Evoluţiile şi trăirile de atunci sunt nu numai rememorate, ci şi analizate cu mijloacele de care dispune specialistul de astăzi. Moscovici raţionalizează cauzele revoltei ce a urmat excluderii sale din liceu, surprinzând şi consecinţele ei pe termen lung, cum ar fi neîncrederea faţă de instituţiile statului. Această parte analitică a mărturiei sale ne ajută să înţelegem mai bine cât de puternic a fost impactul acestei măsuri luate de autorităţile române. Serge Moscovici scrie: „Ceea ce omul cel mai potolit suportă dinspre propria-i conştiinţă îl

1 Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992,

pp. 22–23. 2 Ion Ianoşi, O viaţă de cărturar, All, Bucureşti, 1998, p. 6. 3 Serge Moscovici, op, cit., p. 118.


revoltă şi-l face să intre în panică dacă incriminarea vine din afară, nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce este, în virtutea apartenenţei sale la o comunitate. […] Nu că aş refuza să împărtăşesc soarta comunităţii din care fac parte. Însă ideea aceea ciudată a responsabilităţii colective, atît de nouă şi de ameninţătoare, mă deruta. Mi se imputau cinci mii de ani de istorie şi voiau să mă judece pe baza ei – cum anume? Ideea mă îngrozea. Totul era de-a-ndoaselea, împotriva oricărei logici. Cum să reacţionez? A consimţi, în sufletul şi conştiinţa mea, însemna să le recunosc celorlalţi dreptul de a mă persecuta şi exclude pentru o greşeală de nimeni comisă şi, prin urmare, care nu putea fi ştearsă şi pentru care nu te puteai căi. Ceea ce ţinea de jocul de-a răzbunarea oarbă, pe care-l joacă popoarele: ai noştri sînt nevinovaţi, ai voştri vinovaţi. Cu o rezervă; noi nu eram un popor, ci o colectivitate, printre altele, parte a poporului român şi a pămîntului românesc, care erau în egală măsură şi ale noastre. Şi iată că eram obligaţi să consimţim la nişte legi care ne scoteau în afara legii! Am căpătat astfel o profundă neîncredere faţă de legi şi instituţii. Şi tendinţa de a evita să fac parte din ele. În ciuda eforturilor mele ulterioare de a o combate, în caracterul şi în faptele mele subzistă însemnul delincvenţei. Ca o amprentă lăsată de anii trăiţi la umbra unei responsabilităţi colective cu care nu m-am împăcat.“1

Pentru unii dintre tinerii astfel eliminaţi din învăţământ, trăind în mijlocul unor familii care aveau şi altminteri de suferit de pe urma bogatei legislaţii antievreieşti, această etapă a reprezentat un factor determinant pentru a combate un sistem care îi discrimina. Ceea ce a putut să însemne şi apropierea de partidul comunist. Un asemenea parcurs este descris de Paul Cornea care, nu întâmplător, leagă simpatiile sale de stânga de discriminările la care a fost supus ca evreu în anii ’40. La o întrebare referitoare la când a început „aventura“ sa de stânga, el răspunde: „A început devreme, eram elev la liceu. Prin 1940 am fost eliminat din Liceul «Mihai Viteazul» în urma aplicării legilor rasiale. Ultimele două clase le-am făcut la un liceu evreiesc, unde am avut marea şansă de a-l avea printre profesori pe Mihail Sebastian. După izbucnirea războiului, am fost luat la muncă obligatorie, urmând paralel, pe apucate, cursurile unui colegiu înfiinţat ad-hoc, un fel de substitut al universităţii. Aici, cineva mi-a propus să mă alătur luptei antifasciste, conduse, cum aveam să aflu după câtăva vreme, de Uniunea Tineretului Comunist. Am acceptat. Am desfăşurat o activitate nesemnificativă din punct de vedere obiectiv, dar extrem de riscantă: scriere de fluturaşi, difuzare de manifeste împotriva lui Antonescu prin curţile de mahalale, oferirea camerei în care locuiam, fără ştirea părinţilor mei, pentru întâlniri conspirative etc. Mi-am dat seama de ce mă păştea de-abia când un coleg, care făcea cam aceleaşi lucruri a fost arestat şi ucis la poliţie. Am avut însă noroc şi am scăpat. După război, am intrat la facultate şi am aderat la U.T.C. Nu era o alegere, fiindcă, atunci, pentru unul ca mine, nu exista alternativă.“2

Analitice sau spontane, toate aceste mărturii converg în a arăta că opţiunea unor evrei din România pentru comunism nu poate fi separată de tratamentul pe care autorităţile şi unele segmente ale societăţii româneşti le-au aplicat global comunităţii evreieşti în anii ’40, deci şi lor personal. Indiferent de gradul în care îşi asumaseră 1 Ibidem, p. 121. 2 Paul Cornea, Şansa de a întâmpina libertatea, interviu realizat de Marius Chivu, în „22“, nr. 669,

31 decembrie 2002 – 6 ianuarie 2003.

258 Nadia Badrus

până atunci identitatea evreiască, ei s-au văzut subsumaţi ei şi discriminaţi tocmai de aceea. Una din puţinele alternative pentru a protesta împotriva acestui tratament sau chiar a-l combate era adeziunea la comunism. De aceea, aşa cum arătase Pavel Câmpeanu, pentru ei această adeziune nu era de ordin doctrinar sau politic (cum era pentru majoritari), ci „de ordin etnic“.

Dar, cum va reieşi nu după multă vreme, nici partidul comunist nu va oferi un spaţiu liber de stereotipuri depreciative faţă de evrei. Analizând o serie de documente de partid din anii ’40 (după ce PCR revenise în legalitate) şi ’50, Liviu Rotman observă: „Este interesant cât de uşor au fost preluate de către comunişti clişeele tradiţionale antisemite. Ei [evreii] sunt stigmatizaţi ca speculanţi, gheşeftari şi mai ales paraziţi. Luările de cuvânt în diverse foruri oglindesc o evidentă lipsă de simpatie pentru populaţia evreiască.“1

Este posibil ca experienţa dureroasă a antisemitismului de stat din perioada antonesciană şi apoi neaşteptata supravieţuire a unor stereotipuri antievreieşti să constituie factori determinanţi pentru renunţarea, în numeroase cazuri, la numele de familie evreieşti în favoare altora, în general româneşti. Este vorba de un aspect cunoscut, dar evocat mai degrabă de discursul antisemit decât de cei direct implicaţi. Tocmai de aceea, prezintă interes recuperarea pe cât posibil a mărturiilor şi interpre-tărilor provenind de la cei direct vizaţi sau aflându-se în preajma acestora.

Episodul este evocat în cartea lui Pavel Câmpeanu, în contextul în care aminteşte de „evreizarea covârşitoare a aparatului ideologic“2. Observând acest proces, el notează şi apariţia unui paradoxal proces paralel, anume: „pe când conducerea partidului, concentrându-i în această enclavă, subliniază identitatea etnică a celor mai mulţi activişti ideologici, aceştia încearcă în masă să se debaraseze de respectiva identitate românizându-şi numele.“3 Făcând parte dintr-un fragment mai amplu, publicat în „22“ înainte de apariţia cărţii, această afirmaţie a declanşat un schimb polemic de scrisori şi replici pe tema românizării numelor. Cu această ocazie, Pavel Câmpeanu afirmă limpede, dar fără a da alte informaţii, că „schimbările de nume nu au fost obligatorii“4. Am obţinut de la el precizări suplimentare asupra acestui subiect, într-o discuţie purtată la sfârşitul lui 2002. Pornind de la afirmaţia sa că nu a existat vreo obligaţie de renunţare la numele evreiesc, l-am întrebat cum se explică totuşi numeroasele schimbări de nume. Au fost rezultatul unor sugestii (fără caracter coercitiv) sau al opţiunii individuale a fiecăruia dintre cei în cauză? La această întrebare, răspunsul lui Câmpeanu a fost: „Nu ştiu. Era o practică, era un fel de molimă… Era o poziţie internaţionalistă. Cine era în U.T.C. pe vremea aia nu avea niciun fel de mândrie, nici că e român, nici că e evreu; era cetăţean al lumii. Deci, să-ţi schimbi numele însemna într-un fel să-ţi afirmi o identitate neînţepenită în niciun

1 Liviu Rotman, Antisemitismul – o ideologie veche în haine noi, în Identitatea evreiască şi

antisemitismul în Europa centrală şi de sud-est (Simpozion internaţional organizat de Goethe-Institut Bukarest, 9 – 11. 12. 2002) Editura Meta, Bucureşti, 2003, p. 192.

2 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii..., p. 182. 3 Ibidem, p. 183. 4 Pavel Câmpeanu, răspuns la scrisoarea lui Francisc Pap, în „22“, nr. 20/15 – 21 mai 2001;

discuţia este reluată în acelaşi an, în numerele 27/3 – 9 iulie şi 29/17 – 23 iulie, tot în pagina destinată scrisorilor de la cititori.


fel de date. Şi nimeni nu întreba pe nimeni. Începea cu numele conspirative, care de fapt erau un fel de porecle, şi pe care evreii din U.T.C. nu le alegeau dintr-un nomenclator de denumiri evreieşti. N-a existat absolut nicio urmă de intervenţie a cuiva: «Schimbaţi-vă numele» sau «Nu vă schimbaţi numele». Deci în virtutea unei experienţe repetate şi care a fost desfăşurată cu o mare doză de spontaneitate şi de lipsă totală a oricărei constrângeri ori sugestii. Aşa era … o modă.“1

Această afirmaţie pare susţinută de relatarea lui Ion Ianoşi în legătură cu schim-barea, din proprie iniţiativă, a numelui său. În a doua jumătate a anilor ’50, el renunţă la numele (evreiesc) Steinberger şi adoptă numele actual, Ianoşi, bazat pe pseudo-nimul pe care îl folosise în presa de limbă maghiară. Ianoşi nu oferă nicio explicaţie pentru hotărârea de a renunţa la numele său originar, explicând în schimb alegerea noului nume. Referindu-se la activităţile desfăşurate după 1955, la Bucureşti, între care se număra şi publicistica în limba maghiară, el scrie: „Pe aceasta am desfăşurat-o de la început sub pseudonimul Jánosi János (nume inventat după prenumele cu care dintotdeauna fusesem interpelat), curând reuşind să-mi oficializez noua identitate şi în buletin. În varianta românizată, totuşi nu excesiv de românească, şi cu bună ştiinţă, pentru a nu fi suspectat de acomodare prea lesnicioasă, devenisem un Ion Ianoşi.“2 Din această relatare reiese că, în acest caz, renunţarea la numele evreiesc s-a făcut din proprie iniţiativă, fără nicio dificultate şi că părea atât de firească încât nu necesita (şi nu necesită) vreo explicaţie. Ianoşi a fost mai preocupat de noul nume ales, ţinând ca acesta să exprime dubla sa identitate culturală – română şi maghiară.

Există însă o altă mărturie cu caracter autobiografic conform căreia schimbarea de nume s-a făcut în urma unei recomandări transmise pe linie de partid. Egon Balas relatează că în 1945, pe când se mai numea încă Blatt, după ce a fost solicitat să lucreze pentru partid ca membru al comitetului judeţean Cluj, a fost sfătuit să-şi schimbe numele. El explică: „Deşi nu se spunea, motivul era clar faptul că Blatt suna evreieşte. Deşi nu era de aşteptat ca un activist de partid să-şi ascundă evreitatea, era de presupus ca el nici să nu o etaleze public.“ Recomandarea a fost acceptată fără nicio rezistenţă, căci părea a corespunde unui model ce funcţiona şi în alte ţări (respectiv în Ungaria). Balas scrie: „Cum văzusem asta [schimbarea de nume] petrecându-se cu colegii mei din Budapesta, nu am fost nici surprins, nici supărat.“3 Numele de Blatt e schimbat cu Balázs, devenit apoi Balaş şi, în S.U.A., Balas (trecând astfel prin trei grafii succesive: maghiară, românească şi americană).

În acest punct, relatarea lui Balas confirmă oarecum cele spuse de Câmpeanu: punerea în aplicare a acestei decizii a fost mult facilitată de caracterul repetat al experienţei. În rest, desigur, cele două relatări diferă: într-una e vorba de iniţiative personale, în cealaltă se aminteşte o recomandare pe linie de partid. Amândouă sunt probabil la fel de adevărate, iar diferenţele dintre ele nu fac decât să înregistreze lipsa de uniformitate din viaţa reală.

După cum reiese din unele dintre mărturiile deja citate, chestiunea numelor evreieşti s-a pus şi mai târziu, dovedindu-se că ele puteau deveni un factor biografic defavorizant. Pavel Câmpeanu, de pildă, aminteşte caracterul selectiv în ce priveşte 1 Pavel Câmpeanu, discuţie cu Nadia Badrus (noiembrie 2002). 2 Ion Ianoşi, O viaţă de cărturar, p. 21. 3 Egon Balas, op. cit., p. 159.

260 Nadia Badrus

amintirea eroilor ilegalişti, iar criteriul de selecţie e, nu o dată, chiar a avea sau nu un nume evreiesc. Conform acestor criterii sunt daţi uitării Mauriziu Encel, ucis prin tortură în anii ’30 în beciurile Siguranţei sau studentul Meirovoci, condamnat la moarte şi executat curând după intrarea României în război. Aceeaşi mitologie selectivă – continuă Câmpeanu – a făcut ca o serie de conducători de partid din ilegalitate – între care Bernath Andrei şi Lazăr Grümberg – să fie daţi uitării. Iar acest proces de trecere în uitare în baza unui nume evreiesc s-a realizat cu sprijinul nemijlocit al unor personaje având chiar ele un asemenea nume. Cel puţin acesta este cazul lui Roller. Câmpeanu relatează o discuţie cu el, pe când acesta era directorul Institutului de istorie a partidului. „În cursul convorbirii el [Roller] a luat o hârtie care se găsea pe biroul lui şi mi-a întins-o să o citesc. Era procesul-verbal de executare a unui utecist condamnat la moarte, cu care întâmplător fusesem amic, Aurel, al cărui nume evreiesc nu mi-l amintesc. Tânărul a căzut strigând «Trăiască Partidul Comunist!», menţiona comandantul plutonului de execuţie în procesul-verbal pe care tocmai îl întocmise. «Asta ţinută de erou – a comentat Roller – dar cum să-l popularizez cu aşa un nume?»“1 Concluzia lui Câmpeanu este: „Sub supravegherea antisemitismului evreiesc, istoria Partidului era retuşată conform principiului: decât cu martiri evrei, mai bine fără martiri. Prin Institutul de istorie, P.C.R. îi reasasina pe cei care căzuseră asasinaţi pentru propăşirea sa, de astă dată nu pentru vina de a fi fost comunişti, ci pentru aceea de a fi fost evrei.“2 Poate frapa în acest text expresia oximoronică de „antisemitism evreiesc“. Ea nu este o scăpare sau o doar o expresie menită să şocheze. În altă parte, autorul se referă în mod încă şi mai clar la „ceea ce s-ar putea numi antisemitismul evreiesc de partid, în genere mai cinic, mai agresiv şi mai capricios decât cel autohton, fiind ferit de riscuri.“3

Acest comportament paradoxal – antisemitismul evreiesc de partid – poate fi ilustrat în plan anecdotic şi de o întâmplare relatată de Silviu Brucan: „Altădată, în anii când se iniţiase noul curs al derusificării, după ce [Gheorghiu-Dej] fusese martor la o ceartă a mea cu Răutu, în jurul unei formulări dintr-un document de partid, văzui din nou căutătura aceea poznaşă în ochii lui Dej. Zice el: «Lonea (Răutu) ăsta se află într-o situaţie teribilă. El trebuie să ne demonstreze nouă că nu e nici evreu, nici de formaţie culturală rusă. Şi d-aia se arată mai catolic decît Papa!» Formidabil spirit de observaţie! Într-adevăr, Răutu, ca Director al Propagandei, aducea în secţie oameni cu cele mai răsunătoare nume de români neaoşi, după ce îndepărtase sistematic pe toţi evreii; iar în privinţa celuilalt handicap, de unde înainte se grăbea să vorbească ruseşte cu vizitatorii sovietici, acum li se adresa numai prin interpret. Se prefăcea chiar că nu înţelege ruseşte şi-i cerea interpretului să-i traducă fiecare cuvânt.“4

În discuţia cu Pavel Câmpeanu, am revenit asupra formulei folosite de Roller, cerând precizări în legătură cu raportarea unor evrei cu funcţii în partid (ca Roller) la identitatea evreiască. Am primit următorul răspuns: „A existat o pudoare a evreităţii, care era prea prezentă în rândurile celor din primul val de activişti devotaţi de după ’44. Şi deci nu era fluturată cu mândrie apartenenţa asta [evreiască], dar nu devenise

1 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii..., p. 185. 2 Ibidem, pp. 185–186. 3 Ibidem, p. 183. 4 Silviu Brucan, Generaţia irosită, p. 90.


încă o problemă. A devenit o problemă când, în mod evident, promovările în diferite funcţiuni erau din ce în ce mai dependente de puritatea etnică a candidaţilor. Deci dacă era vorba să fie promovat pentru o funcţie importantă unul de origine evreiască şi unul ortodox, atunci, prin simplul fapt că era ortodox, acela era preferat.“; iar aceasta s-a întâmplat „cel mai larg sub Ceauşescu; cel mai evident“.1

Această opinie este împărtăşită şi de Silviu Brucan care, într-un interviu, afirmă: „Purificarea etnică a început în special pe timpul lui Ceauşescu, nu pe timpul lui Gheorghiu-Dej.“2 Pavel Câmpeanu aminteşte primele semne vizibile ale noii orientări introduse de Ceauşescu curând după ocuparea poziţiei celei mai înalte din partid: „După celebrul Congres al IX-lea, când a fost ales secretar general, a avut loc o adunare solemnă, festivă, nu mai ţin minte exact, care a produs o modificare de moravuri. Adică, brusc, numărul steagurilor tricolore de pe scenă s-a înmulţit foarte mult, în loc să se cânte Internaţionala, s-a cântat ceva patriotic. […] Iar invitaţiile care s-au trimis aveau notat numele în circulaţie al fiecărui adresant şi, în paranteză, dacă era evreu, numele de evreu. O chestie fără precedent.“3

*** Închei aici această trecere în revistă, conştientă că e lacunară atât în ce priveşte

mărturiile evocate, cât şi domeniile abordate. Însă chiar aşa, ea a pus, sper, în evidenţă unele dintre particularităţile relaţiei pe care comuniştii etnici evrei din România au stabilit-o cu ideologia comunistă sau aparatul comunist. După cum reiese din mărturiile citate, această relaţie nu poate fi separată de contextul istoric care, în perioada guvernării Antonescu (dar de fapt şi mai înainte) făcuse din cetăţenii români etnici evrei o categorie aparte, supusă unor severe discriminări consfinţite prin lege. Indiferent în ce măsură îşi asumaseră până atunci identitatea evreiască, ei s-au simţit marcaţi de ceva ca „o amprentă lăsată de anii trăiţi la umbra unei responsabilităţi colective“ (pentru a relua cuvintele lui Serge Moscovici). Şi tocmai pentru a încerca să se elibereze de această nedorită „amprentă“, unii dintre ei au ales comunismul, ideologia care proclama abolirea diferenţierilor de tratament pe criterii etnice, fiind (cum scrie Ion Ianoşi) „preprogramaţi“ pentru aceasta. (Alţii, probabil mai numeroşi, au ales sionismul şi emigrarea, dar nu despre ei e vorba aici.) După cum s-a dovedit ulterior, această opţiune nu a reprezentat soluţia, adică nu a făcut din ei membri cu statut egal faţă de ceilalţi (de pildă, faţă de etnicii români). După cum reiese din unele dintre mărturiile citate, după instaurarea regimului comunist, în partid şi în organismele sale de conducere, cei de origine evreiască s-au văzut din nou confruntaţi cu faptul că această origine reprezintă un handicap pentru recunoaşterea activităţii lor. Unii dintre ei au încercat să se elibereze de el, sau măcar de vizibilitatea lui, schimbându-şi numele de familie. Această nouă discriminare etnică poate surprinde nu numai pentru că s-a manifestat în cadrul unui partid ce proclama drept ţel suprem desfiinţarea inegalităţilor de orice fel, ci şi pentru că adesea provenea de la lideri de partid ei înşişi de origine evreiască. Acest fenomen paradoxal a fost desemnat (de Pavel Câmpeanu) cu un termen pe măsură, ce-i pune în lumină caracterul

1 Pavel Câmpeanu, discuţie cu Nadia Badrus (noiembrie 2002). 2 Silviu Brucan, „Am fost un complotist“, interviu în „22“, nr. 18/2002, pp. 4–6 (aici, p. 5). 3 Pavel Câmpeanu, discuţie cu Nadia Badrus (noiembrie 2002).

262 Nadia Badrus

contradictoriu: „antisemitism evreiesc de partid“. El pune în lumină şi ambiguitatea legăturii dintre cei de origine evreiască, pe de-o parte, şi regimul comunist şi aparatul de partid, pe de alta, nuanţând şi completând imaginea seacă a „supraprocentualităţii“, oferită de datele statistice.

O poveste sumbră româno-sârbă de război – via Buenos Aires

Miodrag MILIN

Abstract

A Dark Romanian – Serbian, Via Buenos Aires War Story The present article refers to the minoritiy issue on a double registre deploiment.

On one hand, there is the historical evolution of facts in the World War II Bucharest and immediately after the it ended. A diplomat, representative of the Yugoslav Government in London, unfortunately happens to be right in the middle of the dispute of political vanities between Tito`s communist power and the declining Yugoslav Monarchic authorities. Both the Comunists in Belgrade and those in Bucharest decide that Petar Pantovici is a disturbing person to the new political trend and therefore, he plain and simple vanishes. At the same time, facts from the troubled and sad life of the kidnapped diplomat`s family are presented: the mother and two small children refuge to Budapest, then Viena and finally to Buenos Aires.

Întâlnire cu Smaranda Vultur.

Totul a început de la o întâlnire cu Smaranda Vultur, cunoscut cercetător antropolog şi universitar la Timişoara; doamna Vultur mi-a semnalat o informaţie, primită de la o colegă, româncă din Paris, despre o cunoştinţă de-a dumneaei, din Buenos Aires, viu interesată de rădăcinile ei bucureştene. Se părea că e vorba, mai degrabă, de nişte iugoslavi aflaţi la Bucureşti în vremea Războiului Mondial din urmă; şi pe care schimbările postbelice i-au lovit brutal, schimbându-le dramatic destinul.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

Clan muntenegrean şi diplomaţie iugoslavă de criză la Bucureşti şi Timişoara.

Petar Pantovici provine dintr-un clan de muntenegreni de vază, de lângă orăşelul Berane. Educaţia şi-a desăvârşit-o la Sarajevo, intrând apoi în slujba administraţiei publice, la Banja Luka şi Belgrad1. În anii de prigoană ai războiului a trăit, cu afaceri, o vreme la Budapesta, unde a cunoscut-o pe Lidia Gergely, o tânără evreică, cu care s-a căsătorit. Noua familie şi-a căutat apoi norocul în capitala României, unde Pantovici avea afaceri ramificate, în lumea industriaşilor şi a comercianţilor cu petrol. În scurt timp a ajuns figura cea mai proeminentă a coloniei iugoslave din Bucureşti, 1 Vojin M. Pantovic, Iz albuma moga oca, Beograd, 1982, pp. 37-38, passim.

264 Miodrag Milin

îndeplinind, odată cu afacerile ce prosperau şi atribuţii de reprezentare semioficială pentru Guvernul în emigraţie al regelui Petru al II-lea Karagheorghevici, de la Londra. Guvernarea mareşalului Antonescu a fost tolerantă, cu înţelegere pentru nenorocirile abătute asupra iugoslavilor. Doar aşa putem explica prosperitatea afacerilor derulate de Pantovici care şi-a ajutat cu generozitate (şi îndatorat totodată) concetăţenii, aflaţi la strâmtoare, în ţară străină.

Colonia iugoslavă număra în jur de opt sute de familii, venite în România cu afaceri, dar şi la muncă; avea în Bucureşti un sediu (distrus în bombardamentele aliaţilor) şi o şcoală, cu învăţător, de asemenea iugoslav. După 23 august 1944 şi emigranţii au încercat să ţină pasul cu schimbările conjuncturale: a apărut un „Comitet Naţional Iugoslav“, controlat însă de oamenii regimului din exil şi ai cetnicilor colonelului Draja Mihailovici1.

Soţii Lidia şi Petar Pantovici, prin Bucureştiul de după război

Încă în cursul anului 1942, când erau în toi acţiunile de „curăţire“ ale armatei

germane împotriva rezistenţilor sârbi, un episod mai ciudat s-a petrecut la Timişoara: procesul protopopului şi administratorului eparhial Slobodan Kostici. La sesizarea autorităţilor germane venerabilul părinte sârb a fost trimis în judecată, împreună cu mai mulţi colaboratori, pentru vina de a-i fi găzduit clandestin pe fruntaşii cetnici prigoniţi în Serbia de către trupele de ocupaţie. Simpatizant local al acestei mişcări de rezistenţă sârbească promonarhică era Nemanja Kostici, fiul protopopului timişorean

1 Miodrag Milin, Andrei Milin, Sârbii din România şi relaţiile româno-iugoslave (1944-1949),

Timişoara, 2004. Documentul 15 (Belgrad, 31 iulie 1946, raport de sinteză de la Bucureşti, Stanoje Zupanski, secretar de ambasadă), pp. 111-115.

O poveste sumbră româno-sârbă de război 265

care, de fapt, îi şi adăpostise pe compatrioţii săi de cauză1. În treacăt fie spus, procesul amintit s-a finalizat cam „în ceaţă“, cu un fel de sentinţă – mustrare a protopopului, consemnat la domiciliu, dar şi cu permisiunea de a se deplasa, în vederea îndeplinirii îndatoririlor duhovniceşti. Aceasta, în timp ce autorităţile germane făceau intense presiuni asupra guvernului mareşalului, de a le fi extrădaţi cei în cauză, spre internare în lagăr...

Revenind la Bucureşti, nu va surprinde, în consecinţă, legătura apropiată, de suflet, presupunem noi, ce s-a creat între Petar Pantovici şi Nemanja Kostici. Să vedem lucrurile consemnate însă şi într-o altă desfăşurare de planuri, prin memoria familiei Pantovici – Klein. Deci, s-o ascultăm pe Ljubica Pantovici – Klein.

Amintiri bucureştene de la Buenos Aires. (Evocare succintă, epistolară, din 20 aprilie 2008)...2 Îţi trimit câteva fotografii...

una cu părinţii mei Lidia Gergely şi Petar Pantovici.

1 Stevan Bugarski, Knjizevni rad prote Slobodana Kostica, Timişoara 2006. Documentul 8

(Însemnările protopopului Kostici despre eliberarea din închisoare, 7 noiembrie 1943; au mai fost deţinuţi egumenul de la Bezdin Nikador Savici, parohul de la Ivanda, Teodor Rajcici, preotul din cartierul timişorean Fabrica, Stevan Tomici, preotul de la Tolvădia, Rada Fenlacki şi preotul Iovan Gajer, secretar eparhial), p. 184.

2 Mesaj e-mail, 20 aprilie 2008.

266 Miodrag Milin

Alta, a mea, în faţa străzii Vasile Alecsandri din Bucureşti.

Unde m-am aflat anul trecut, iar cei de la Uniunea Elenă nu mi-au permis accesul în casă; casă pe care tatăl meu a cumpărat-o cu câteva luni înainte de a fi răpit...

O altă fotografie, cu soţii Kostici (Nemanja şi frumoasa sa mireasă)...


Scrisoarea ta m-a făcut să pot corela secvenţele din povestea pe care ne-a spus-o mama, mie şi surorii mele... Sora mea, Slobodanka, s-a născut în 1943, în casa de pe strada Vasile Alecsandri nr.8, sediul din Bucureşti al Uniunii Elene; la doar 500 de metri de locul unde tatăl nostru a fost răpit, de la sediul firmei, pe strada Visarion, nr. 8. Iar eu m-am născut pe strada Mircea Eliade, la numărul 27, în cartierul Floreasca, actualmente clădirea găzduind Ambasada Republicii Coreea. Ştiu că tatăl meu l-a reprezentat pe Tito (de fapt, guvernarea Tito; mai exact, în primă fază Tito – Subaşici, un fel de aranjament între comuniştii de la Belgrad şi emigraţia de la Londra, care însă n-a funcţionat – n.n.) în faţa lui Stalin, cât a durat războiul; apoi, Tito aliindu-se cu Stalin, tatăl meu s-a trezit dizident... Ştiu că tatăl meu a fost arestat după aceea în Rusia, în 1945 ori 1946... Când a fost răpit, mama era însărcinată cu mine. A fost răpit în 19 octombrie 1946, iar eu m-am născut în 20 iunie 1947. De asemenea ştiu că părinţii mei au luat parte la căsătoria (presupunem religioasă) a lui Nemanja Kostici, de la Timişoara. Aici s-au întâlnit cu generalul Piletici şi avocatul Trifunatz, consideraţi „patrioţi“. Tatăl meu deţinea o companie care exporta petrol şi derivate către Suedia; avea legături cu Percival Calissendorf, un suedez, însă în funcţie de consul norvegian la acea dată. Am unele referiri în acest sens, primite recent, de la Ministerul de Externe al Suediei. Iată şi nume ale persoanelor care au frecventat casa bucureşteană a părinţilor mei: Zwibach (secretar la legaţia iugoslavă), Fodor Miklos, avocatul George Rădulescu, arhitectul T. Niga, Dr. Plătăreanu, Antonin Pokorny, Dimitrie Gallin, Dimitrie Iliescu, inginerul L. Engler, Ladislav Hudak (secretar la legaţia cehoslovacă), Jindrich E. Holub (director la „Intercontinentala SAR de Trasport şi Comunicaţie“), g-ralul Vasilescu, Rapik Sakakian, Stan Ionescu (ultimii doi au trăit o vreme în Buenos Aires), Ioţa Tajtacak, Miliţa Lazaru care mi-a fost naşă şi naşul surorii Slobodanka, D. Kubat, pe care-l apelam cu Mito. Ceea ce mai ştiu de la familie este că tatăl meu se bucura de o apreciere generală, pozitivă, căci i-a ajutat financiar pe toţi, în cursul războiului. Din partea iugoslavă a familiei, fraţii tatălui, Draghişa şi Dragutin, au primit servicii în guvernarea lui Tito. Când Petar Pantovici a căzut în dizgraţie, a avut de suferit şi cariera fratelui Dragutin, care şi-a pierdut postul de la Podgorica, retrăgându-se la Berane. O mătuşă, Miliţa Pantovici Delevici, a fost în serviciul armatei, iar soţul acesteia, Delevici, un fel de „comisar politic“ la Bjelo Polje, tot în Muntenegru. În tot acest interval de peste şaizeci de ani, mă gândesc că familia n-a vrut deloc să ştie despre soarta noastră.

Mama, evreică maghiară din Budapesta, a revenit la familia ei, în decembrie 1947; în 1950 ne-am mutat la Viena, iar din 1951 suntem în Argentina, unde mama s-a recăsătorit.

În 1998 a venit pentru întâia dată la Belgrad. Eu nu vorbesc sârbeşte;vorbesc însă maghiara, spaniola şi înţeleg germana. Toţi verii mei erau fericiţi să mă întâlnească, însă nu mi-au oferit date în plus despre soarta tatălui. Chiar mătuşa, Miliţa Delevici, îmi spunea că nu l-a cunoscut prea bine, căci era foarte tânără atunci; de asemenea nu s-a arătat dispusă să mă ducă la Bjelo Polje. (din cauza posibilelor animozităţi în cadrul clanului – n.n.).

268 Miodrag Milin

Sentinţele de evaluare ale guvernărilor lui Tito şi Groza şi consecinţele lor

Şansa ne-a surâs de-am putut pune, cap la cap, câteva informaţii ce aruncă o vagă lumină în latura întunecată a acestei sumbrte evocări.

În vara anului 1946 era în toi „campania“ de pregătire a alegerilor pentru noul Parlament postbelic de la Bucureşti. Forţele „democratice“ s-au pus în mişcare şi la sârbii bănăţeni, pe toate planurile: a fost desemnat un candidat pentru Adunarea Naţională; dar şi un nou inspector pentru şcolile minoritare sârbeşti, precum şi un nou administrator, pentru treburile Eparhiei de Timişoara. În atribuţia şcolară şi cea eparhială noii oameni urmau să-l înlocuiască pe amintitul părinte Slobodan Kostici, indezirabil pentru noua putere, atât la Belgrad, cât şi la Bucureşti. De această problemă era intens preocupat şi ambasadorul la Bucureşti, Dane Medakovici. Acesta raporta ministrului său de la Belgrad că premierul român Petru Groza l-a asigurat că „nu va colabora cu niciunul dintre oamenii noştri [adică sârbi – n.n.] care nu erau sută la sută de partea politicii lui Tito...“1.

Deci iată, în iulie 1946 avem un deplin consens Tito – Groza, în problemele sârbeşti cel puţin. Pe reversul aceluiaşi raport, primit de la Bucureşti, supervizorul de la Interne cerea lămuriri suplimentare, despre Kostici şi înlocuitorul său bisericesc. Deci înceta să mai fie loc, în noile viziuni ale Bucureştiului şi Belgradului, pentru oamnei precum Nemanja Kostici şi Petar Pantovici. Zadarnice au fost şi diligenţele lui Pantovici, Piletici şi Trifunatz pe lângă Misiunea militară americană de la Bucureşti. Au venit cu propunerea ca americanii să-i pună la dispoziţie „ofiţerului iugoslav“ Piletici un avion, pentur a zbura în Italia, spre a-i concilia pe adepţii lui Tito cu cetnicii lui Draja Mihailovici. Americanii însă i-au îndreptat („în mod corect“, observă sursa diplomatică iugoslavă)2 către Misiunea sovietică, care era „competentă“ să le soluţioneze doleanţa. Ruşii însă i-au trimis pe toţi, cu Nemanja Kostici şi alţi simpatizanţi cetnici, la verificări, la Moscova. Aici au petrecut o jumătate de an revenind, spre surpriza celor de acasă, în primăvara anului 1946.

Din partea sovieticilor erau liberi să plece; nu însă şi pentru Tito. La Timişoara era în plină desfăşurare campania anti – Kostici; la Belgrad se derula procesul colonelului Draja Mihailovici, încheiat prin condamnarea acestuia la moarte. La 19 octombrie 1946 au dispărut, răpiţi de la domiciliu, în împrejurări până azi neelucidate, atât Petar Pantovici, cât şi Nemanja Kostici. Într-o telegramă laconică, trimisă la Belgrad abia pe 29 octombrie, ambasadorul Medakovici spunea: „Cu zece zile în urmă oameni necunoscuţi –au ridicat pe Petar Pantovici, cetăţean de-al nostru. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu nemaja Kostici, fiul protopopului de proastă reputaţie, Kostici. Ei mai demult au fost ridicaţi de autorităţile sovietice şi apoi eliberaţi; de altfel, sunt duşmanii politicii noastre, deşi în discuţii Pantovici dădea asigurări contrarii. Femeia lui Pantovici a depus o solicitare scrisă, în care cere intervenţia Ambasadei; dar din sus pomenitele motive nu am reacţionat de niciun fel.“3. Cântărind cu ochii minţii enunţul menţionat, el sună mai degrabă ca o confirmare a

1 M. Milin, A. Milin, op. cit. Documentul 14 (Telegramă, 12 iulie 1946), p. 110. 2 Ibidem, pp. 111-115. 3 Ibidem. Documentul 16, p. 115.


unei execuţii, pe firul evenimentelor aşteptate să se producă; şi în seama unor oameni de „proastă reputaţie“, ca să evidenţiem eufemismul ambasadorului, un rafinat estet de stânga, de cea mai aleasă formaţie intelectuală, presupunând de fapt prin aceasta lucruri nesfârşit de sumbre. Telegrama trebuie deci citită mai degrabă ca un raport de „misiune îndeplinită“. Iar lipsa de reacţie la doleanţa disperată a tinerei femei şi mame, fără de speranţă ori protecţie în jungla politică, în care fiare cu colţii însângeraţi făceau legea, suna a răspuns de genul „comentariile sunt de prisos“.

În acelaşi sens ne îndreaptă gândul şi ştirea apărută, peste alte vreo zece zile, în „Semnalul“1 din 9 noiembrie. Gazeta mai inventează ceva: că oficialul iugoslav a fost răpit, iar apoi ucis la Turnu Severin şi îngropat la Timişoara. Din nou, fără comentarii.

Iar noi, cei de azi, le datorăm încă un gând pios de reculegere şi dreaptă cinstire.

1 Mesaj e-mail, 26 iunie 2008.

„Criteriile etnice“ în politica de resurse umane a P.C.R. (PMR) în Maramureş, 1945-1964

Dorina ORZAC

Abstract

„Ethnic Criteria“ in the Human Resources Policy of the RCP (RWP), Case Study –Maramures 1945-1964

The present paper aims at an interdisciplinary approach, on a spatially and temporarily strictly delimited space, Maramures 1945-1964. The paper focuses on the identification of the main characteristics used by the Communist Party in its recruitment policy, especially link with the Jewish community. The documentation basis was represented by archivist files, both national and international and books. Firstly we refer to the documents created by the RCP structures, the Organizatorical and Administrative Fund of the State archives, RWP files Maramureş, RWP Baia Mare region, the mass organizations’ files, the cultural and religious files, the county office of Maramureş state archives. Secondly we refer to the documents of the National State Archive from Washington.

The circumstances under which the instauration on the communist party occurred in Romania, taking first the political power with the help of the soviet authority, followed by the foundation of a supporting social basis produced specific organization forms, functioning norms and rules. The new party came with new methods, techniques, functioning mechanisms and human resources, adapted to and shaped on the present ideological thinking.

Atitudinea P.C.R. (PMR) faţă de minorităţile naţionale, aşa cum au fost catalogate

în limbajul comunist, a fost oscilantă pe întreaga perioadă analizată de noi şi ea s-a datorat unui complex de factori. Lăsând la o parte însuşi conţinutul ideologic marxist-leninist care oferea o cale de interpretare proprie asupra raporturilor corecte cu minorităţile naţionale, avem în vedere în primul rând necesităţile practice ale impunerii regimului comunist şi maximizarea puterii acestuia, precum şi evoluţiile ulterioare, marcate de schimbări frecvente ale discursului şi obiectivelor Partidului, în funcţie, fie de natura raporturilor cu URSS şi leadership-ul sovietic, fie de necesitatea legitimării grupului/grupurilor aflate la conducere.

De aceea, în lucrarea de faţă, ne propunem să analizăm principalele direcţii care au marcat politica P.C.R. (PMR) la nivel local în relaţia cu minoritatea evreiască, 1945-1964. În acest sens, ne-am oprit asupra unui studiu de caz la nivelul regiunii Maramureş (judeţul Maramureş în intervalul 1945-1950, regiunea Baia-Mare în intervalul 1950-1960). Demersul nostru vizează în primul rând politica de resurse

„Criteriile etnice“ în politica de resurse umane a P.C.R. în Maramureş 271

umane a Partidului şi modul în care aceasta a reflectat „justa compoziţie etnică“, dar şi eforturile de înregimentare a populaţiei, în cadrul cărora strategiile destinate special minorităţilor naţionale, susţinerii acestora în cadrul unor organizaţii de masă şi asociaţii, au făcut obiectul unor reglementări speciale.

Baza documentării au reprezentat-o fondurile arhivistice (române şi americane) şi volumele de documente, literatura edită, studiile şi articolele publicate în ţară şi străinătate. În primul caz ne referim la documentele create de structurile P.C.R., Fondurile Cancelarie şi Organizatoric al Arhivei Naţionale Istorice Centrale, Fondurile P.C.R. Maramureş, PMR Regiunea Baia Mare, Fond Raion Sighet, Fond Raion Vişeu, Fondurile organizaţiilor de masă, ale instituţiilor religioase şi de cultură deţinute la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Maramureş.

Preluarea puterii de către P.C.R.

Drumul urmat de P.C.R. spre edificarea piramidei puterii şi monopolizarea afacerilor publice în perioada 1944-1964 a presupus o sumă de acumulări succesive, cantitative şi calitative permanente, care i-au permis, la sfârşitul acestui interval temporal, să-şi stabilizeze şi să-şi maximizeze nu numai puterea, ci mai ales mijloacele de regenerare şi de permanentizare a acesteia. Acţiunile vizibile pe plan central au avut la nivel local o evidentă „coloratură“ particulară, dată de resursele umane şi cele materiale chemate să le susţină. Nu întotdeauna măsurile adoptate şi-au regăsit funcţionalitatea la baza societăţii, sau de multe ori, rigiditatea şi intransigenţa cu care se urmărea respectarea directivelor venite «de sus» (Moscova sau Bucureşti) au blocat acţiunile structurilor inferioare, mult mai receptive la evoluţiile şi caracteristicile locale.

În Maramureş, P.C.R. a început programul de recrutări încă din aprilie 1945. Scopul lui a fost acela de a umple vidul de putere creat la sfârşitul războiului, prin organizarea cât mai rapidă a unor centre locale. În ciuda sprijinului masiv, financiar şi logistic primit din partea structurilor centrale de partid, condiţiile i se arătau ostile la nivelul judeţului. Aceasta se datora atât puternicelor sentimente antisovietice din sânul populaţiei româneşti, induse de prezenţa Armatei Roşii şi a sprijinului pe care aceasta l-a dat mişcării separatiste ucrainene, cât şi implicării liderilor noii formaţiuni politice1 în acţiunile din ianuarie-martie 1945. Se adăugau la acestea configuraţia etnică din plasele Vişeu, Şugatag şi Sighet unde convieţuiau comunităţi de români, maghiari, ucraineni şi evrei, fiecare raportându-se şi pronunţându-se diferit faţă de conjunctura politică; pe fondul tratativelor dintre Aliaţi cu privire la graniţele Europei Centrale, maghiarii doreau revenirea Maramureşului la Ungaria2, ucrainenii se arătau nemulţumiţi de abandonarea unificării cu Ucraina, iar evreii întorşi din lagărele germane încercau să-şi recâştige viaţa, poziţiile şi statutul anterior deţinute, fiind cooptaţi rapid în rândul mişcării comuniste3. 1 Ion Moiş, Nicolae Vancea, Iuliu Ardelean, Teodor Bocotei, Vasile Ierima, Nicolae Pipaş, Petru

Mihoc, Tiberiu Szollosy, Ernest Fisch, Gheorghe Oros, Nicolae Lazarciuc. 2 NARA, RG59, Department of State, IRIS, R@A Reports, no. 3467, December 31, 1945,

Problems involved in the Rumanian Settlement. 3 NARA, RG59, Department of State, IRIS, R@A Reports, no. 2941, June 1, 1945, The Rădescu

Cabinet: Political and Economic Developments in Rumania, nov.1944-febr. 1945.

272 Dorina Orzac

Pe acest fond, în vederea obţinerii sprijinului grupurilor etnice din judeţ în vederea cuceririi totale a puterii, dar mai ales pentru a contrabalansa sprijinul de care încă se bucura PNŢ, P.C.R. a trebuit să-şi construiască o strategie flexibilă, care a vizat, printre altele, susţinerea „tovarăşilor de drum“ şi extinderea structurilor de partid la nivelul întregului judeţ.

Comitetul Democrat Evreiesc

Comitetul Democrat Evreiesc se înscrie în seria organizaţiilor etnice cointeresate de către comunişti în actul de guvernare. Evreii au fost o prezenţă constantă şi importantă în Maramureşul interbelic, ajungând să reprezinte 23% din întreaga populaţii. Împiedicaţi sistematic să se exprime politic înainte de 1940, dar concen-trând în mâinile lor pârghiile economice ale judeţului, ei vor deveni, după 1945, factori determinanţi în impunerea puterii comuniste. În ciuda pierderilor suferite şi a reducerii ponderii avute în structura populaţiei şi în economie, vor continua şi după război să-şi câştige existenţa din activităţi comerciale şi practicarea unor meserii şi activităţi liberale. În 1946, 40% dintre aceştia erau antrenaţi în comerţ, 40% aveau mici ateliere, 10% făceau muncă intelectuală şi numai 10% muncă manuală1.

După instaurarea administraţiei româneşti în aprilie 1945 şi constituirea comitetului P.C.R. Maramureş, membrii acestei comunităţi s-au înscris masiv în P.C.R., în serii succesive. În paralel cu antrenarea în activitatea de partid se oficializa şi constituirea G.D.E. (Gruparea Democratică a Evreilor, ulterior CDE) unde vor fi înscrişi majoritatea celor reîntorşi din lagărele de concentrare. Bazele organizatorice ale formaţiunii civice, aşa cum a fost ea concepută într-o primă fază, sunt puse de cei care au reuşit să scape de deportare sau înaintarea Armatei Roşii i-a surprins în drum spre lagărele morţii. Potrivit datelor furnizate de P.C.R., în iunie 1945, din cei 472 membri P.C.R., 78 proveneau din rândurile G.D.E., (alţi 240 erau membri de sindicat, 62 erau înscrişi în U.P.M., 56 în F.P., 22 în A.R.L.U.S., 6 în U.D.U. şi 8 la T.P.)2. Revenirea în Maramureş a supravieţuitorilor Holocaustului a întărit rândurile organizaţiei G.D.E., dar au survenit şi primele contestaţii la adresa acesteia. Spre deosebire de maghiari, ucraineni sau germani, al căror statut social şi politic nu s-a schimbat după război, în cazul evreilor, situaţia era destul de confuză. Pe de-o parte, vidul legislativ a determinat autorităţile locale să treacă la preluarea proprietăţilor evreieşti şi la împărţirea lor pe baza legii agrare din martie 1945, într-o perioadă în care războiul nu se încheiase iar informaţiile despre soarta proprietarilor erau contradictorii. Pe de altă parte, la întoarcerea lor, deşi CASBI (Comisia pentru Administrarea şi Supravegherea Bunurilor Inamice) preia o parte din proprietăţi, acest lucru nu împiedică abuzurile oficialităţilor locale, indiferent de gruparea din care făceau parte. Încercările de reconstituire a succesiunilor, a moştenirilor, vânzarea sau administrarea bunurilor sunt dificile în acele condiţiile, multe din clădiri fiind ocupate de armata sovietică, distruse de localnici sau preluate de către oportunişti. Pe acest 1 Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Maramureş (în continuare A.N.R.D.J.M.),

Fond Comitetul Democrat Evreesc (în continuare CDE), 2/1946, f.64. Membrii Comitetului de conducere a CDE în 1948 demonstrează aceeaşi paletă ocupaţională, 8 muncitori, 17 mic burghezi, 13 mici meseriaşi, 2 funcţionari, 1 liber profesionist, CDE, 4/1948, f.43.

2 A.N.R.D.J.M., Fond Comitetul de Partid Maramureş (în continuare C.P.M.), dos. 1/1945, f. 3.


fond, marea majoritate a evreilor, lipsiţi de mijloace minime de existenţă în localităţile rurale, aleg să locuiască în oraşul Sighet şi în Vişeu de Sus, unde sunt cazaţi în internate şi unde reuşesc să-şi reia o parte din activitate. Dar mulţi dintre aceştia, în special comercianţii, sunt acuzaţi deseori de escrocherii, sabotaj şi speculă.

În octombrie 1945 G.D.E. participă la Conferinţa Grupărilor Democratice din Ardealul de Nord şi aderă la Comitetul Democrat Evreiesc din Bucureşti. Obiectivele acestei organizaţii privesc acordarea asistenţei sociale prin distribuirea ajutoarelor Joint, lămurirea comunităţii despre importanţa regimului de guvernare democratică condus de Groza, luarea în administraţie a averilor evreilor deportaţi, însufleţirea/ întreţinerea culturii prin înfiinţarea Uniunii Femeilor Israelite şi a Tineretului Demo-crat Evreiesc. Până în 1948 aceste obiective vor fi adaptate unor nevoi specifice, precum „demascarea acelor elemente a căror mână este pătată de sângele părinţilor şi fraţilor noştri, trezirea în rândul maselor a obligaţiei de a denunţa aceste persoane (specifice pentru Vişeu de Sus)1, ajutorul dat BPD (Blocul Partidelor Democratice), apoi FDP în campaniile electorale2.

Redusă numeric la 3072 persoane, comunitatea evreiască era reprezentată la nivel politic şi de Comunitatea Israelită Ortodoxă, o asociaţie religioasă reunită în jurul rabinului şi a bisericii. Între CDE (G.D.E.) şi Comunitate se va duce un război permanent, până la delimitarea precisă a domeniilor de acţiune pentru fiecare. Chiar dacă aparent este vorba despre un conflict moral, acela al pierderii/păstrării identităţii tradiţionale3, adevărata problemă era reprezentată de gestionarea subvenţiilor sosite din partea American Joint Distribution Committee şi poziţia adoptată în problema emigraţiei în Palestina4.

De aceeaşi parte a baricadei de află şi alte organizaţii cultural-religioase evreieşti, precum Organizaţia Sionistă Socialistă Ichud, Organizaţia Mizraghi, Organizaţia Agudas Israel, Clarsioniştii, reprezentate fie în nume personal, fie în formula de Comunitatea Israelită5. Nici una dintre ele nu se pronunţa împotriva regimului politic din România, dar nici nu se implica activ în chestiunile politice, fiind mai mult interesate de menţinerea tradiţiei şi a obiceiurilor evreieşti, în pofida pierderilor umane suferite. Acestea cereau dreptul de a administra şi distribui ajutoarele finan-ciare primite prin intermediul Bisericii, care se bucura de respect în rândul comuni-tăţii. Conflictul dintre cele două devine astfel unul intern şi ţine de reprezentarea comunităţii evreieşti în raporturile cu autorităţile şi de accesul la resurse financiare.

Spre deosebire de Comunitate, care are doar statut de organizaţie culturală locală, importanţa CDE rezidă din faptul că este singura organizaţie recunoscută de guvernul român la nivel naţional, membră FND, şi astfel are posibilitatea să deţină puterea nu numai în comunităţile rurale sau urbane prin administrarea bunurilor deportaţilor, ci şi la nivel judeţean, prin implicarea activă a membrilor săi în procesul de instituţionalizare a comunismului. Acest statut oferă CDE putere în reşedinţa de judeţ,

1 A.N.R.D.J.M., fond CDE, dos. 5/1948, f. 38. 2 Ibidem, dos. 4/1948, f. 43. 3Evreii din România 1945-1965. Colecţia diversitate etno-culturală în România, Cluj-Napoca,

2003, p. 251. 4 A.N.R.D.J.M., fond CDE, dos. 2/1945, f . 2. 5 Ibidem, f. 131-134.

274 Dorina Orzac

Sighet, dar Comunitatea se bucura de sprijin în Vişeu de Sus, unde CDE nu reuşea să-şi impună o structura organizatorică viabilă. Abia în 1948 acest lucru este realizat.

Lupta dintre CDE şi Comunitatea Israelită va fi câştigată treptat de cei dintâi. Primul bastion este cucerit în ianuarie 1946, când este organizat primul Comitet de conducere CDE Sighet (Maramureş), în care se reuşeşte atragerea reprezentanţilor celorlalte organizaţii, în cadrul unei platforme program, care trebuia să ajute şi să reprezinte întreaga evreime. Din cele 31 de persoane membre, 10 sunt membri P.C.R., 2 sunt clarsionişti, 5 provin din Aguda, 3 sunt membri Mizraghi, 2 sunt membri Ichud, iar 9 sunt independenţi1.

Soluţia aleasă de autorităţile comuniste pentru a rezolva conflictul apărut în comunitatea israelită a fost aceea a consfinţirii statutului de organizaţie de masă şi nu de partid politic pentru CDE. El se erija astfel în reprezentantul tuturor evreilor, „permiţând teoretic“ libera exprimare a convingerilor politice, dar în acelaşi timp se constituia într-un furnizor de cadre pentru P.C.R.. După cum se poate observa din structura Comitetelor locale sau judeţene ale CDE şi din opţiunile politice ale membrilor săi, calitatea de membru CDE nu a presupus înregimentarea automată şi în P.C.R., dar acest lucru sporea şansele obţinerii unei funcţii de conducere. În 1948 în Comitetul Vişeu de Sus al CDE 10 persoane erau membre PMR, 2 erau membre UFDR şi 6 nu erau înscrise într-un alt partid sau organizaţie2, iar în 1949, în Comitetul Judeţean, din cei 13 membri, 9 erau membri PMR (4 dintre ei înscrişi din 1945, 2 intraţi în partid din 1946 şi 2 înscrişi din 1947). Ceilalţi 4 erau membri în structurile CDE doar din 19483. Se observă că dispar în totalitate din forul de conducere reprezentanţii celorlalte organizaţii israelite. Acest lucru are loc pe fondul extinderii structurii CDE la nivelul întregului judeţ (în 1947 sunt organizate CDE-uri în toate localităţile cu populaţie evreiască, iar în ianuarie 1948 este impusă puterea şi asupra Comunităţii Israelite din Vişeu de Sus)4, depăşindu-se şi al doilea obstacol în calea maximizării puterii. Practic, începând cu 1948, comunitatea evreiască este reprezentată exclusiv de CDE, cu o structură organizatorică ce o imita pe cea a P.C.R., cu resoarte, secţii, celule.

Treptat, organizaţia a cunoscut semnificative modificări ale discursului politic şi ale rolului său în cadrul comunităţii. Dintr-un factor coalizator, care, deşi a promovat înregimentarea în P.C.R. şi instaurarea regimului comunist, a reprezentat comunitatea evreiască într-un mod organizat şi statutar, s-a transformat într-un partizan al intereselor sistemului totalitar, acţionând împotriva propriilor membri. Începând cu 1949, dar cu deosebire din 1950, principala atribuţie a Comitetului judeţean şi mai apoi a Comitetului raional este combaterea tendinţelor de plecare în Israel. Propaganda, la care iau parte activiştii, membrii cu funcţii de conducere din CDE, dar şi din PMR, se desfăşoară iniţial pe baza unor campanii de lămurire în urma căreia evreii ar fi trebuit să-şi retragă formularele depuse pentru obţinerea paşapoartelor5, mai târziu prin acţiuni de demascare a sioniştilor, vizite la domiciliu sau la şcoală şi

1 Ibidem, f. 64. 2 A.N.R.D.J.M., fond CDE, dos.5/1948, f. 135. 3 A.N.R.D.J.M., fond C.P.M, dos. 73/1949, f. 3. 4 A.N.R.D.J.M., fond CDE, dos. 5/1948, f. 13. 5 A.N.R.D.J.M., fond CDE, raion Sighet, dos. 1/1950, f. 1-4.


pierderea locului de muncă în cazul celor care-şi depuseseră deja actele 1. Acţiunea continuă prin ţinerea de conferinţe publice, intervenţii după oficierea slujbei religioase, cursuri cu activul organizaţiei, cursuri de pregătire a activiştilor, susţinerea activităţilor culturale, publicarea unor scrisori venite din Israel în care este descrisă în culori sumbre situaţia din Orientul Mijlociu2. În lipsa rezultatelor vizibile, este iniţiată campania de restratificare, prin care persoanele cărora le-au fost confiscate bunurile mobile sau imobile pe baza legislaţiei promovate de regimul comunist sunt sprijinite să ocupe preferenţial locuri de muncă în cooperaţie, fabrici, administraţie şi învăţământ3. Emigrarea rabinului însoţit de alţi cinci slujitori ai cultului a dat o lovitură grea CDE, tot mai mulţi evrei, inclusiv membri ai CDE, optând pentru această soluţie. Pentru cei rămaşi, în special datorită refuzului autorităţilor de a le elibera paşaportul, CDE organiza serbări, informări, prelucrări ale directivelor partidului, activiza comunitatea în vederea participării la diversele aniversări sau comemorări sau participa la întrunirile de cartier ale organizaţiilor PMR unde erau membri evrei. În 1956 mai trăiau în cele două raioane, Sighet şi Vişeu, 2442 evrei, 1997 în mediul urban şi 445 în mediul rural4. În ciuda activităţii susţinute, notele informative ale PMR referitoare la CDE sunt în permanenţă negative, susţinând că activiştii nu erau suficient de pregătiţi, nu participau susţinut la manifestările Luptei pentru pace, nu erau ţinute suficiente şedinţe de Comitet şi erau ineficienţi în combaterea sionismului.

Decăderea rolului CDE nu s-a datorat exclusiv reducerii ponderii comunităţii evreieşti, ci şi repoziţionării sale în contextul reorganizării teritoriale din 19505. În timp ce PMR se întărea organizatoric şi prelua întreaga putere, poziţia organizaţiilor de masă este diferită. În cazul CDE, acest fapt duce la ruperea legăturii dintre cele două centre evreieşti, Sighet şi Vişeu, ambele având probleme în selecţia şi promovarea cadrelor. Noile Comitete Regionale includ o parte din membrii fostului Comitet judeţean, dar în lipsa altor comunităţi evreieşti care să le susţină, activitatea lor este afectată.

Politica de resurse umane a P.C.R. (PMR) a. F.P. şi A.R.L.U.S.

Activitatea politică a comunităţii evreieşti nu s-a redus la cadrele înguste ale acţiunii CDE, ci ea s-a manifestat, mai ales după 1949, în toate sferele vieţii publice locale, în cadrul organizaţiilor de masă şi a partidului comunist.

În primul caz, prezenţa acestora se face simţită mai ales după 1949, când, pe fondul sistării acceptării de noi membri în PMR, eforturile sunt îndreptate înspre înregimentarea populaţiei în cadrul organizaţiilor de masă. În aceste condiţii, regăsim

1 Ibidem, dos. 2/1951, f. 7. 2 Ibidem, dos. 3/1952, f. 16. 3 Ibidem, dos. 2/1951, f. 12, 158. 4 Recensământul general al RPR 1956. 5 În urma reorganizării administrative din 1950, judeţul Maramureş este împărţit în 2 raioane,

Sighet şi Vişeu. Raionul Sighet va aparţine de Regiunea Baia Mare iar raionul Vişeu va face parte din Regiunea Dorna.

276 Dorina Orzac

un număr de 130 de evrei făcând parte din F.P. (Frontul Plugarilor) în 1949, practic, aproape toţi cei care locuiau în mediul rural.1

Structura

administrativă Ţărani săraci

Ţărani mijlocaşi

ro-mâni

ma-ghiari

e-vrei

ucrai-neni

ger-mani

Oraş+plasa Sighet

2118 1627 2501 93 22 1127 2

Plasa Şugatag 2420 787 3142 4 61 - - Plasa Vişeu 3065 2200 3698 25 22 1510 10 Plasa Iza 3063 735 3773 - 25 - - Total 10666 5349 13114 122 130 2637 12

Spre deosebire de CDE, al cărui scop nedeclarat iniţial a fost sprijinirea P.C.R. în

procesul de acaparare şi maximizare a puterii, A.R.L.U.S. a avut încă de la început un obiectiv precis, acela de a sprijini propaganda şi acţiunile activiştilor comunişti. Creată şi sprijinită de comitetele şi organizaţiile de partid, ea a fost condusăde un număr restrâns de activişti, care au supervizat operaţiile numeroaselor filiale şi subfiliale locale2.

Activitatea A.R.L.U.S. nu a interferat cu cea a organizaţiilor de partid, ea aducându-şi contribuţia în cadrul manifestărilor aflate pe agenda acestora. Membrii săi nu trebuiau să fie şi membri de partid, în timp ce pentru membri de partid înscrierea în organizaţie ar fi trebuit să fie obligatorie, cu excepţia celor care-şi dovediseră deja ataşamentul faţă de valorile socialiste. Noua instituţie avea menirea să organizeze, să motiveze şi să implice în propaganda de partid restul populaţiei3. De aceea creşterea numărul membrilor săi a constituit un obiectiv permanent.

Deşi oficial constituită în aprilie 1945, abia din ianuarie 1946 A.R.L.U.S. este cuprinsă în statisticile partidului, când sunt amintiţi primii 170 de membri ai filialei Sighet (Maramureş)4. În iunie 1947 se reuşea înfiinţarea primelor subfiliale de plasă, până la sfârşitul anului fiind cuprinşi în rândul acestora 1060 de membri5. În ianuarie 1949 avea, statistic, 7272 membri, din care 2269 numai în oraşul Sighet6. În decembrie 1949 era raportată înscrierea în A.R.L.U.S. a unui număr de 30515 persoane7, din care 726 de evrei. Asemenea înscrierii în F.P., prezenţa evreilor acoperă aproape integral numărul membrilor acestei comunităţi.

1 A.N.R.D.J.M., fond C.P.M, dos. 70/1949, f. 89. 2 Rumanian Political System …, box 18. 3 A.N.R.D.J.M., fond C.P.M, dos.67/1949, f. 8. 4 Ibidem, dos. 8/1946; dos. 27/1947. 5 Ibidem. 6 Ibidem, dos. 67/1949, f. 8. 7 Datele din tabel au fost prelucrate din C.P.M, dos.70/1949, f. 87, pentru luna decembrie şi din

C.P.M, dos. 1/1949, f. 4, pentru luna ianuarie.

C

ateg

oria

soci

ală

Naţ

iona

litat

ea

lu

na

Mun

cito

riPl

ugar

i In

tele

ct.

Func

-ţio

n.

Alţi

i El

evi

Rom

âni

Ucr

ain.

M

agh.

Ev

rei

Ger

-m

ani

Tota

l

ian.

63

8 16

21

2 96

3 -

580

Oraş

Sigh

et

dec.

15

62

82

212

1153

-

1050

19

59

300

1500

30

0 -

4059

ia

n.

247

759

19

120

12

-

Pl

. Sig

het

dec.

11

31

1395

-

183

27

2400

10

0 34

74

500

85

50

68

ian.

11

93

280

36

234

8 -

Pl. V

işeu

de

c.

4330

29

15

- 72

9 34

7 24

67

2100

75

60

889

150

100

1079

9 ia

n.

56

1464

15

10

1

Pl

. Iza

de

c.

400

2163

2

140

63

1920

46

30

- 10

50

-

4690

ia

n.

159

754

12

117

Pl.

Şuga

tag

dec.

47

6 28

15

27

128

50

2425

56

01

- 20

12

0 -

5921

ia

n.

2293

32

73

294

1535

20

58

0

To

tal

dec.

78

49

9365

24

1 23

29

577

1028

2 15

290

1133

4 29

19

726

100

3051

5

278 Dorina Orzac

b. P.C.R. (PMR)

Dar cea mai spectaculoasă evoluţie şi prezenţă a populaţiei evreieşti poate fi constatată în cadrul structurii de partid fiindcă un aspect important dar sensibil al politicii resurselor umane în PMR l-a reprezentat compoziţia etnică1, care a făcut obiectul unor schimbări repetate de atitudine din partea liderilor comunişti. Fără a intra în dezbaterea privind poziţia teoretică adoptată de marxism-leninism în privinţa relaţiei cu „naţionalităţile conlocuitoare“, a motivaţiilor şi a terminologiei folosite, ceea ce ne interesează pe noi este modul în care a fost tratată această problematică la nivel local. Amalgamul etnic care a caracterizat Maramureşul interbelic a avut consecinţe vizibile în structura etnică a P.C.R., în înrolarea reprezentanţilor acestor comunităţi în rândurile partidului şi îmbrăţişarea doctrinei comuniste.

0

10

20

30

40

50

60

mai.45

iul.45

sep.4

5

nov.4

5ian.4

6

mar.46

mai.46

iul.46

sep.4

6

nov.4

6ian.4

7

mar.47

mai.47

iul.47

sep.4

7

nov.4

7ian.4

8

evrei

ucraineni

maghiari

romani

Datele prezentate vin să completeze tabloul deja schiţat de observaţiile anterior

făcute2. Sprijinul acordat de comunităţile evreieşti şi cele maghiare a fost esenţial pentru instituţionalizarea organizaţiilor locale şi iniţierea procesului de acaparare treptată a întregului spaţiu public judeţean. Acest ajutor nu trebuie însă exagerat şi el trebuie analizat în contextul social politic al epocii. O mare parte dintre cei care s-au simţit trădaţi anterior războiului din cauza etniei din care făceau parte3 au găsit astfel o modalitate de a se manifesta politic. Pe de altă parte, aceste comunităţi erau mult mai unitare şi mai uşor de mobilizat (vezi şi cazul U.P.M.), iar caracteristica lor profesională a îndreptat propaganda comunistă, cel puţin în cazul Maramureşului, în primul rând asupra lor, pe baza principiului luptei de clasă şi a preluării puterii de către proletariat. Comunitatea românească, formată în majoritatea sa din ţărani, a devenit mult mai târziu interesantă pentru ideologii şi liderii comunişti, moment din 1 A.N.R.D.J.M., Fond Comitetul Regional Baia Mare (în continuare PMR), dos. 23/1954, f. 9, 19;

dos. 21/1956, f. 22, 28; dos. 15/1957, f. 23-34; dos. 30/1958-1959, f. 22, 28; dos. 31/1961, f. 9, 13; dos. 40/1963-1964; Raion Vişeu, dos.4/1951, f. 112.

2 Pentru graficul analizat, datele au fost prelucrate din: anul 1945 din C.P.M., dos.1/1945, f. 1, 39-42, 51, 63, 89, 108; pentru anul 1946 din C.P.M, dos. 5/1946, f. 15, 23; pentru anul 1947 din C.P.M, dos. 25/1947, f.17, 35; pentru anul 1948 din C.P.M, dos. 44/1948, f.1, 16; iar pentru luna septembrie 1948 din C.P.M, dos. 49/1948, f.42.

3 Românii reprezentau 72,68% din populaţia judeţului, maghiarii 9,5%, evreii 2%, C.P.M, dos. 74/1945, f. 86.


care se va constata şi modificarea direcţiei de recrutare, dinspre bazinele muncitoreşti majoritar maghiare spre instituţiile de stat şi lumea rurală, majoritar româneşti.

După cum se poate constata din graficul de mai sus, configuraţia etnică a membrilor de partid a cunoscut mutaţii semnificative, în special, până în martie 1946, moment din care, cu excepţia, rocadei între reprezentanţii maghiari şi cei ucraineni, se poate vorbi de o apreciere constantă a numărului românilor şi de o depreciere vizibilă a ponderii evreilor, cu o descreştere progresivă de la 40% în mai 1945, la 18,2% în decembrie 1945, 11% în august 1946, 9,3% în mai 1947, 7% în ianuarie 1948 şi 4,2% în septembrie 1948.

După raionare, regiunea Baia Mare a păstrat acelaşi caracter eclectic, dar poziţia unora dintre grupurile bine reprezentate în fostul judeţ Maramureş se erodează. În cazul comunităţii evreieşti, aceasta aproape dispare, însă şi pe fondul plecării masive în Israel.

Transformările în compoziţia etnică, datorate decimării comunităţii evreieşti, diminuării mortalităţii infantile şi creşterii nivelului de trai al populaţiei în general, au avut implicaţii asupra ponderii fiecărei etnii în partid1.

S-a văzut deja că interesul minorităţilor etnice faţă de sistemul comunist a avut multiple conotaţii şi motivaţii şi aceasta a făcut ca numărul lor să fie superior procentului deţinut în structura populaţiei. În acest context, interesul pentru înrolarea masivă a românilor, dar şi pentru „justa reprezentare a tuturor naţionalităţilor conlocuitoare în partid în lumina Plenarei din aprilie 1962“2, are mai puţine valenţe ideologice şi economice pe cât politice şi strategice.

Politica de autonomie iniţiată de liderii români avea nevoie de o schimbare a conţinutului propagandistic, orchestrată de creşterea interesului faţă de naţiunea

1 A.N.R.D.J.M., fond PMR, dos.23/1954, f. 9, 19; dos. 21/1956, f. 22, 28; dos. 15/1957, f. 23-34;

dos. 30/1958-1959, f. 22, 28; dos. 31/1961, f. 9, 13; dos. 40/1963-1964; loc. cit, Fond Raion Vişeu, dos. 4/1951, f. 112.

2 A.N.R.D.J.M., fond PMR, dos. 6/1963, f. 58.

280 Dorina Orzac

română. Conferinţele de partid, luările de cuvânt, planurile de muncă ale secţiilor partidului, toate promovează ideea reprezentării etniilor conlocuitoare în raport cu ponderea pe care o deţin în structura populaţiei.

Alături de cerinţele privind selecţia membrilor simpli de partid, un rol aparte l-a jucat respectarea criteriilor etnice în ocuparea poziţiilor din cadrul Comitetelor de partid şi a Birourilor de partid. Deşi o analiză comparativă pentru anii 1947 şi 1948 ne arată că doar doi din membri Comitetului sunt păstraţi în aceleaşi funcţii, raportul numeric între etniile reprezentate a rămas acelaşi; 63% români, 10,5% maghiari, 10,5% ucraineni, 15,7% evrei1. La nivelul Comitetelor de Plasă, mult mai importante rămân condiţionările locale. În plase precum Iza, unde procentul românilor era de peste 90%, era dificil de promovat cadre de o altă naţionalitate, în timp ce în plasele Sighet sau Şugatag populaţia este eterogenă şi permite reprezentarea tuturor grupurilor etnice. În decembrie 19452 în Comitetul plasei Sighet erau 36% români, 18% maghiari, 45% ucraineni; pentru Şugatag avem 38% români, 38% maghiari, 15% evrei iar la Vişeu au fost 80% români şi 20% ucraineni, în condiţiile în care CDE Vişeu nu era încă structurat şi implicit nici înscrieri masive ale evreilor în P.C.R. nu avuseseră loc. După doi ani, erau doar 67% români, 22% evrei şi 11% maghiari, fără nici un ucrainean3. În Birourile politice judeţene tendinţa de eliminare a reprezentan-ţilor ucraineni era de asemenea evidentă, atât în 19474 (40% români, 30% maghiari, 30% evrei) cât şi în 19485 (40% erau români, 30% maghiari, 30% evrei) aceştia nefiind reprezentaţi. Numirile membrilor Comitetelor de partid din 1949 demons-trează linia descendentă pe care se plasează comunitatea evreiască, doar 3 membri fiind numiţi in aceste funcţii.

Anul 1960 aduce schimbări evidente în selecţia şi promovarea liderilor locali. Dacă la nivel central avem în vedere, în acest context, noua echipă din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la nivel regional observăm schimbări în compoziţia Comitetelor regionale şi raionale. Decizia de a convoca în 1960 trei Congrese, ale PMR în iunie, ale UTM în august şi ale Uniunii sindicatelor în octombrie6, urmată de Plenara din aprilie 1962 dedicată unei noi abordări în recrutarea membrilor de partid, promovarea cadrelor şi viaţa de partid, ilustrează preocuparea pentru câştigarea sprijinului maselor, deşi măsurile represive, arestările forţate şi actele abuzive ale autorităţilor continuă. Schimbarea este vizibilă încă din 1959, când CC al PMR aproba, în cadrul unei şedinţe ordinare, compoziţia viitorului Comitet regional Baia Mare, care urma să fie supus aprobării Conferinţei din ianuarie. Păstrându-se în totalitate indicaţiile privind naţionalitatea (70% români, 25% maghiari, 2.5% evrei, 2.5% ucraineni), 60% din cei propuşi sunt cadre noi în Comitet, trei dintre ele nefiind nici măcar alese pe listele delegaţilor la Conferinţă.7

1 A.N.R.D.J.M., fond C.P.M, dos. 34/1948, f.105. 2 Ibidem, dos. 19/1945, f.108. 3 Ibidem, dos. 34/1947, f.99. 4 Ibidem, f.102. 5 Ibidem, dos. 50/1948, f.2. 6 RG 59, Central Decimal File, 1960-1963, Box 1924, February 19, 1961, Rumania in 1960. 7 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Cancelarie, dos. 2/1959, Referatul asupra Biroului

Comitetului Regional Baia Mare, din 8 ianuarie 1959, f. 23-31.

M

embr

ii

Ori

g. S

ocia

lă

Naţ

iona

litat

ea

Stud

ii

Com

itetu

l M

F

Pl

Int

alt

M

m b

Ţ

R

om

Ung

Ev

U

cr

Prim

Se

c B

ac

Şc.

Part

C

omite

t MM

12

3

4 -

10

4

5 11

4

2 2

12

5 2

15

Com

itet p

l. Si

ghet

3

- 9

1 1

3 -

10

4 1

- 8

13

- -

5

Com

itet p

l. Şu

gata

g 5

6 -

1 -

4 -

8 7

5 -

- 11

1

- 9

Com

itet p

l. V

işeu

4

- 7

- 2

1 1

11

9 1

1 2

11

2 -

7

Com

itet p

l. Iz

a 5

- 7

- -

- 3

9 11

-

- 1

12

- -

4

Anul

de

când

est

e în

scri

s în

part

id

De

când

est

e nu

mit

în a

ceas

tă fu

ncţie

1944

19

45

1946

19

47

1946

19

47

1948

19

49

Med

ia

de v

ârstă

Com

itet M

M

- 6

8 5

- 2

17

- 33

,31

Com

itet p

l. Si

ghet

-

5 7

1 -

- 7

6 38

,16

Com

itet p

l. Şu

gata

g -

5 6

1 -

- 5

7 35

,81

Com

itet p

l. V

işeu

-

5 7

1 -

- 5

8 33

,69

Com

itet p

l. Iz

a -

2 7

3 -

- 4

8 32

,33

Aspecte ale acţiunilor de educaţie politică a minorităţii germane în regiunea Braşov în vara lui 1965

Lucian ROBU

Abstract

Educational and Political Activities Concerning Saxon’s Minority in Brasov Region in the Summer of 1965

After the World War Two, the social and political situation of Saxons, in Transylvania became a very sensitive one. A lot of Saxons were deported in URSS or arrested. Their situation did not improved in the following ten years period, as long as the communist regime intended all the time to subordinate especially the leaders (writers or journalist) and to convert them in obedient allies. In this direction, the social and cultural subordination was regarded as a main exigency.

The following research establish to demonstrate two major priorities: 1. The importance of propaganda efforts among the Saxons in Brasov, in 1965

and the real impact of the ideological activities; 2. The attitude of the communist lead regarding the foreign tourists and the

public discourse, presenting the Western influence as a very dangerous one, for Romanian society.

The study tries focus on the other political examples of manipulation wich includes the Hungarian minority. We try to evaluate the reactions of nomenclature members, confronting with those complicated challenges.

Our investigations brings light to real arguments, wich generated the departure of the Transylvanian Saxons, and the inabilities of the communist authorities to stop this social phenomenon.

Problematica sensibilă şi complexă a raporturilor sociale şi politice reale, dintre

minoritatea germană şi statul comunist, atât în perioadele Dej cât şi Ceauşescu a intra sistematic în atenţia istoriografiei postdecembriste, odată cu liberalizarea cercetării ştiinţifice. Deşi la nivelul discursului public, în ambele perioade menţionate, regimul comunist a propus o imagine de pacificare pentru români şi minoritari, în sensul unei coabitări frăţeşti, altele erau practicile exponenţilor statului totalitar, în ceea ce priveşte minorităţile, imediat după cel de Al Doilea Război Mondial. Acestea trebuiau nu doar supravegheate, în formele lor de organizare şi acţiune cotidiană, ci şi subordonate, prin orice mijloace de îndoctrinare şi supunere1. 1 Lucian Nastasă (coordonator), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din

România, 1945-1955, Cluj, 2002. Seria de documente publicate de cercetătorul Lucian Nastasă,

Aspecte ale acţiunilor de educaţie politică a minorităţii germane în regiunea Braşov 283

Există o serie de volume publicate de C.N.S.A.S. (un exemplu în aceste sens fiind culegerea de documente Partiturile Securităţii. Directive , ordine, instrucţiuni, un foarte binevenit instrument de lucru oferit cercetătorilor, prin eforturile lui Silviu B. Moldovan şi ale Cristinei Anisescu, sau volumul dedicat germanilor din România între 1945-1956, elaborat de Hannelore Baier), ulterior apărând secvenţe memorialistice importante, care vorbesc despre condiţia acestora imediat după război (în contextul deportărilor în U.R.S.S. sau ulterior în Bărăgan1).

Volumele de documente care abordează metodele privind instituţionalizarea comunismului şi obiectivele majore ale educaţiei politice (acţiuni de propagandă, şcolile de cadre) au în vedere şi minoritatea germană. (vezi volumul Reconstituiri necesare sau documentele Conferinţei Secrete a Uniunii Scriitorilor din RPR din iulie 1955 – unde problematica, creaţia de tip nou, se pune şi în cazul literaturii minoritare. La fel de important apare şi volumul editat de specialiştii de la CNSAS, Securitatea – Structuri, cadre-obiective şi metode -1948-1989 – care acordă atenţie şi mişcărilor emigraţiei române în Berlinul de Vest şi legăturilor cu cei de acasă, dar oferă şi mărturii preţioase în ceea ce priveşte eforturile Securităţii de a controla starea de spirit a minorităţii germane şi de a contracara influenţele ideatice şi mentalitare, infiltrate din afara ţării2.

Lipseşte însă o abordare sistematică în ceea ce-i priveşte strict pe saşii transilvă-neni după cel de Al Doilea Război Mondial, precum lipsesc şi volume de documente consacrate strict, diverselor raporturi ale acestei minorităţi cu instituţiile statului comunist.

În deceniile anterioare, la nivel naţional, preocuparea pentru propaganda culturală şi politică în rândurile minorităţilor şi implicit în rândul celei germane apar, cu repetabilitate, în exigenţele partinice. Volumele de documente care aduc la lumină detaliile intestine ale discuţiilor din Biroul Politic al PMR-ului sau şedinţele diverselor instituţii de conducere din sfera politică şi culturală, evidenţiază preocupările continue pentru raporturile cu minorităţile3.

privitoare la maghiari, în primul deceniu de la instaurarea comunismului reprezintă un testimoniu documentar ce evidenţiază intenţiile reale ale comuniştilor faţă de această minoritate, cea maghiară, dar prin deducţie, remarcăm faptul că acelaşi set de practici se aplica şi în rândul saşilor, în deceniile ce vor urma. Totodată, volumul cuprinde o bibliografie temeinică, invocând rezultatul cercetărilor din ultimii ani, vizavi de relaţiile sinuoase, dintre conducerea comunistă a României şi minorităţi.

1 Smaranda Vultur, Istorie trăită, istorie povestită, Timişoara, 1995. 2 Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Securitatea. Structuri – Cadre,

Obiective şi Metode, vol. I 1948- 1967; vol. II 1967-1989, Coord. Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.

3 Reconstituiri necesare, Şedinţa din 27 iunie a Uniunilor de Creaţie din România, Ediţie îngrjită de Mihaela Cristea, Polirom, Iaşi, 2005. Volumul ilustrează interminabilele şedinţe sau dezbateri, desfăşurate în vara lui 1952, de către Uniunile de Creaţie din România, într-un context politic intern extrem de tensionat, referitor la imperativul reconfigurării discursului cultural şi în ceea ce priveşte „naţionalităţile conlocuitoare“. Discuţiile cu un profund caracter ideologic şi de clasă se revendică de la directivele dejiste, referitoare la obligaţiile majore ale creatorilor proveniţi dintre minorităţi, de a ilustra viaţa nouă şi omul nou, care se conturau în regimul democrat popular. Acelaşi volum coordonat de Mihaela Cristea surprinde eforturile majore ale scriitorilor maghiari ai realismului socialist.

284 Lucian Robu

Uniformizarea culturală, sub presiunea insurmontabilului canon al realismului socialist trebuia să înglobeze, fără distincţie, şi pe minoritari. Un exemplu grăitor, care anticipează în mare măsură ceea ce se preconiza în documentul analizat pe larg în textul de faţă, ne este oferit de intervenţia lui Ferenc Szemler, poet maghiar, înregimentat în efortul de ilustrare a lumii noi în rândurile minorităţii maghiare, în numele căreia activa, pe frontul ideologic: „totodată puteţi să vă închipuiţi ce putere ne-au dat aceste documente când am văzut că la noi în ţară există, un partid puternic, hotărât să ducă ţara pe calea construirii socialismului“1.

Într-o postură similară se prezintă şi István Nagy, alt prozator de expresie maghiară, cu un destin literar şi cu o implicare politică specifice canonului realismului sociallist2. Este cert faptul că, un deceniu mai târziu, în contextul discuţiei relative la implicarea oamenilor de cultură saşi, în impulsionarea ataşamentului acestei minorităţi, faţă de linia politică a comunismului naţional, autorităţile comuniste ar fi necesitat, o implicare masivă din partea creatorilor, aşa după cum se întâmpla în anii ‘50.

În acelaşi orizont al anilor 50, literatura realismului socialist, îngloba relatări la lupta de clasă, la care se raliaseră şi proletarii, aliaţi ai P.M.R., dintre „naţionalităţile conlocuitoare“. Pentru saşi şi maghiari reţetarul de creaţie era, fără nuanţe, acelaşi, conform afirmaţiilor lui Gheorghe Apostol, enunţate în contextul Conferinţei Secrete a Uniunii Scriitorilor, din luna iulie a anului 1955, când imperativele politice formulate de responsabilii ideologice ai partidului unic, înglobau şi pe minoritari: „Consider că scriitorii trebuie să vadă transformările sociale ale ţării noastre, de pe o tribună mai înaltă de partid şi de stat, că scriitorii pot să vadă înainte modul cum se vor desfăşura evenimentele, viaţa internă a ţări noastre şi viaţa internaţională, şi aceasta u atât mai mult o pot prevedea, pe măsura în care se vor ocupa tot mai mult să-şi ridice neîntrerupt nivelul politic şi ideologic“3. Conform acestei viziuni,

1 Ferenc Szemler (1906-1979) – poet, prozator şi traducător de expresie maghiară. A urmat studii de

drept la Bucureşti şi a avut activitate redacţionala la „Contemporanul“. Înainte de 1940 creează lirici de factură socială şi protestatară, iar după Eliberare se angajează deplin pe frontul creaţiei noi socialiste. Traducătorii din maghiară au fost Demostene Botez şi Veronica Porumbacu. Volume: Din august până în august (1960-1967), romanul Solstiţiul etc.

2 István Nagy (n. 1904) – prozator de expresie maghiară. Studii: cinci clase elementare şi o şcoala de ucenici tâmplari. Colaborează la revista „Korunk“. In vremea dictaturii antonesciene a fost internat în lagărul de la Caracal, iar din 1955 a devenit membru corespondent al Academiei Române. În perioada interbelica a desfăşurat o bogată activitate literară, în care înfiera orânduirea capitalistă şi lupta pentru procesul de formare a conştiinţei de clasă a proletariatului (Nu exista oprire – 1933, Nepoţii oltenilor – 1940, In numele vecinilor – 1942, Budapesta etc.)- Este considerat un pionier al literaturii agitatorice, pe care o slujeşte la fel de bine şi după Eliberare (La cea mai înaltă tensiune – 1952, Premiul de Stat, Feţele noastre – 1954, Cotidiene citadine – 1964 etc.). A fost unul dintre cei mai traduşi autori ai timpului sau, iar opera sa total neelaborată rămâne o simpla cronică de mentalitate a epocii respective.

3 Conferinţa secretă a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 97. În aproape toate volumule de documente ce iau în dezbatere aspectele sociale, politice sau culturale ale primelor două decenii de comunism, referirile la minorităţi sunt intrinseci acestor publicaţii. Vezi şi Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003; Idem, Literatura română sub comunism I. Poezia, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003.


răspândite pe toate canalele propagandei observăm că scriitorul din RPR trebuia să abandoneze statutul de gânditor şi să-l adopte pe acela de transmiţător al unor realităţi sociale, îmbibate de mesaje politice.

Rapoartele informative, elaborate de responsabilii, din cadrul presei oficiale din începutul deceniului 6 acordă şi ele atenţie, efortului de subordonare a minorităţilor şi de conturare a unui discurs, în care minorităţile sunt solidare cu interesele R.P.R.1.

Referitor la misiunea imediată a „Scânteii“ se afirma că: „Ziarul trebuie să propage zi cu zi, în rândurile membrilor de partid şi ale maselor populare, ideologia internaţionalismului proletar, să arate legătura ei de nezdruncinat cu patriotismul socialist, să cultive dragostea şi prietenia fierbinte pentru Patria Socialismului, Uniunea Sovietică, prietenia pentru ţările de democraţie populară, sentimentul de solidaritate cu oamenii muncii şi cu luptătorii pentru pace din lumea întreagă. Ziarul trebuie să combată fără cruţare orice manifestare naţionalistă sau sionistă, să educe oamenii muncii în spiritul colaborării frăţeşti între poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare“2

***

Documentul analizat în rândurile ce urmează a fost identificat în Secţia Cancelarie a C.C. al P.C.R., fiind datat din vara lui 1965, într-o perioadă de deschide-re politică la nivelul raporturilor dintre autorităţi şi populaţie. Prin specificul său documentul, care cuprinde 9 pagini, reprezintă o succintă radiografie asupra dificultă-ţilor majore cu care activitate de ideologizare se derula, în rândurile saşilor din Regiunea Braşov, dar recuperează, indirect şi o stare de spirit a acestei populaţii pre-cum şi atitudinea autorităţilor comuniste faţă de influenţa externă asupra mentalului colectiv al saşilor.

Constatările surprinse de un asemenea document – cu privire la saşi – nu sunt singulare având în vedere că, de pildă, pentru aceeaşi primă jumătate a deceniului 7 situaţia era similară şi în ceea privea activităţile de educaţie politică, între minoritarii maghiari. În consecinţă, succinte referiri pot fi integrate în acest cadru de discuţie. Astfel, un document incluzând fragmente de şedinţă, la care au participat responsa-bilii cu propaganda din Regiunea Autonomă Maghiară dar şi scriitori, în anul 1961 surprindea dificultăţile pe care autorităţile dar şi conducerea Uniunii Scriitorilor le întâmpinau în asimilarea intelectualilor şi integrarea lor în munca ideologică. În aceeaşi manieră erau semnalate deficienţe, în ceea ce priveşte recrutarea celor mai bune cadre de propagandă, din rândurile minorităţii maghiare. O constatare intere-santă face referire la problemele similare cu alte minorităţi, pe care cabinetele de partid nu le puteau surmonta, în judeţele limitrofe3.

1 Hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al PMR privitoare la activitatea ziarului

„Scânteia“ adoptată în şedinţa din 26 ianuarie 1951 în Eugen Denize, Cezar Mâţă, România comunistă. Statul şi Propaganda, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005.

2 Ibidem, pp. 371-372. 3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare A.N.I.C.), Fondul C.C. al P.C.R.,

Secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. 22/1961, f.135-137.

286 Lucian Robu

Documentul poate fi, într-o anumită măsură structurat pe două direcţii, inegale ca proporţie şi ca problematici tratate1:

a. primul plan2, după o introducere dominată de clişee conceptuale cu privire la succesul politicii de consolidare a (privită per general) rândurilor partidului prin determinarea aşa-zis democratică a minorităţilor să adere la o formulă organizatorică sau alta3 ) fie PMR sau UTM ori alte organizaţii de masă) precizările raportului se axează pe evidenţierea primară a disfuncţionalităţilor care provocau defecţiuni şi genereau rezultate nedorite.

Documentul dă o notă nefavorabilă propagandei de partid desfăşurate prin intermediul unor ziare precum cel din Sibiu – „Hermannstädter Zeitung“4 (devenit în anii 70 „Die Woche“5), evidenţiindu-se reproşurile la adresa superficialităţii şi forma-lismului acestei prese, în a intensifica solidarizarea oamenilor muncii germani din Regiune, cu interesele PMR. Aceste reproşuri apar cu atât mai contradictorii cu cât, pe spaţii ample (deopotrivă şi în anii anteriori lui 1965 dar şi imediat după anul acesta), presa minorităţii germane din Sibiu şi Braşov (dar şi cea românească) plusa obsesiv, pe conturarea unui cadru extrem de favorabil care să susţină demonstraţia relativă la relaţiile frăţeşti dintre români şi minoritari. În mare măsură aceleaşi

1 A.N.I.C., Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dos. 118/1965, f. 36. 2 Ibidem. Pentru a furniza cititorului certitudinea că suita de critici şi observaţii ce urmau nu se

identificau cu un „faliment“ al politicii oficiale a statului faţă de saşi, cei care au întocmit documentul ilustrează, o serie de dovezi ale loialităţii minorităţii germane faţă de statul comunist dar şi realizările acestuia din urmă, în ceea ce-i priveşte pe aceşti minoritari. Dincolo de acele formule tipice, identificăm şi contradicţii cu celelalte conţinuturi din corpusul raportului, mai ales la secţiunea referitoare la implicarea intelectualilor în activitatea politică: „Populaţia de naţionalitate germană, în strânsă frăţie şi prietenie cu ceilalţi oameni ai muncii, participă activ, la îndeplinirea sarcinilor economice, politice şi social-culturale din regiune. În întreprinderile, instituţiile, şcolile şi unităţile socialiste din agricultură sunt numeroase exemple de cetăţeni de naţionalitate germană, evidenţiaţi şi fruntaşi în producţie. Majoritatea intelectualilor aduc un aport de seamă în îndeplinirea sarcinilor economice şi în munca cultural-educativă“.

3 Paul Nistor, Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 329-330. Despre aceeaşi solidaritate muncitorească între români şi minoritari se vorbeşte şi în cazul demersurilor politico – propagandistice majore ale PMR, în prima parte a anilor 50, pe fondul acutizării confruntării dintre Est şi Vest. Vezi şi Bogdan Barbu, Vin americanii, Humanitas, Bucureşti, 2006. Despre aceeaşi solidaritate muncitorească, între români şi minoritari se vorbeşte şi în cazul demersurilor politico – propagandistice majore ale PMR, în prima parte a anilor 50, pe fondul acutizării confruntării dintre Est şi Vest. În contextul lansării apelului pentru pace, în anul 1951, presa partinică surprindea că muncitorii din RPR, indiferent de naţionalitate, s-au raliat dezideratelor oficiale, semnând invocatul Apel.

4 Cu o echipa redacţională de 22 de persoane, inclusiv corespondenţi în Mediaş, Agnita şi alte comunităţi germane din judeţ, ziarul acoperea evenimentele din întreaga zonă, precum şi subiecte naţionale şi internaţionale – de pildă, ultima pagina era dedicată ştirilor despre războiul din Vietnam. Desigur, nu puteau lipsi elementele de propagandă, precum comentariul „Judeţul nostru – datoriile noastre“, de Nicolae Gavrilescu, preşedintele Comitetului Provizoriu Raional.

5 Procesul de omogenizare a societăţii, enunţat de Ceauşescu la Conferinţa Naţională din 19 iulie 1972, însemna o violentă asimilare pentru minorităţile naţionale. În 1971 a fost interzisă folosirea numelor germane ale localităţilor în mod oficial, repertoriul spectacolelor trebuia să conţină mai întâi 20 %, apoi peste 50% dintre piese în limba română şi realizate de autori români, iar din 1971, „Hermannstädter Zeitung“ si-a schimbat denumirea în „Die Woche“ (“Săptamîna“).


publicaţii regionale insistau şi pe reliefarea obedienţei şi devotamentului acestora din urmă faţă de statul român.

b. cel de al doilea plan ce poate intra în discuţie (deşi rezumat doar la două paragrafe) face referire la temerile repetate (mai mult sau mai puţin justificate) ale autorităţilor comuniste, cu privire la pericolul de contaminare ideologică imperialistă ce putea să apară. Fără să identifice o explicaţie complexă şi pertinentă care a generat intensificarea ritmului de părăsire a ţării de către saşii din Regiunea Braşov, la debutul anilor 60, menţiunile documentare ignoră realităţile sociale şi politice şi oferă, ca justficare singulară, instigările venite din rândurile cercurilor politice din Vestul european (în special din RFG) de acolo de unde, în viziunea autorităţilor locale, se propagă acele influenţe, ce ar trebui imperativ contracarate de o temeinică muncă politică de mase1. Într-un asemenea context explicativ, autorităţile procedează la intensificarea monitorizării legăturilor de familie între saşii rămaşi în Transilvania şi cei plecaţi în RFG dar care, anual revin în vacanţă la propriile familii. Deşi nu sunt precizate clar, măsurile de supraveghere sunt de intuit, mai ales că ministrului Afacerilor Interne îi este solicitată intervenţia şi luarea de măsuri în condiţiile în care apar dificultăţi de această natură.

Analiza acestui tip de document dar şi a altor acte normative (Decrete Legi nepu-blicate în „Buletinul Oficial“2) sau texte apărute în cotidianele centrale şi în supli-mentele acestora, cu privire la minoritatea germană ajută la diseminarea unor trasee cel puţin sinuoase în ceea ce priveşte raporturile dintre intenţiile reale ale autorităţilor comuniste şi minoritatea germană (sau raporturile acesteia cu cei plecaţi în RFG).

Asemenea ambiguităţi, observabile la o lectură distributivă a surselor au fost posibile, ca urmare a discontinuităţilor sau defecţiunilor generate de intersectarea unor practici care ţineau de specificul legislaţiei comuniste, cu privire la minorităţi şi legăturile acestora, cu cetăţenii străini şi a unor imperative ale propagandei, în rândurile minorităţilor, care avea misiunea de a cultiva subordonarea socială prin pacificare şi eliminarea oricăror nucele de tensiune sau de destabilizare.

Documentul poate fi valorificat deopotrivă şi pe direcţia evaluării, pentru un interval de timp, a discrepanţei dintre conţinuturile şi cifrele propagandei oficiale şi realităţile surprinse şi analizate sumar de documente.

Reproşurile cvasipermanente ale conducerii Partidului pentru zona Braşov sunt orientate pe direcţia semnalării neaplicării în practică, a unui clişeu ideologic foarte important, pentru exigenţele vremii – intensificarea activităţilor politicii de cultivare a prieteniei între popoarele român şi german reprezentat prin saşii din Regiunea aflată în discuţie)3. Acest fapt era traductibil prin frecvenţa foarte redusă a conferinţelor cu specific politic, în care obiectivul major de îndeplinit ar fi fost tocmai sublinierea unei poziţii comune a românilor şi saşilor braşoveni şi sibieni în lupta pentru combaterea „contrapropagandei imperialiste“: „În activitatea de propagandă sunt slabe elementele

1 Securitatea română a avut o permanentă imagine asupra evoluţiei numerice şi atitudinale asupra

emigraţiei româneşti din Germania, în rândurile căreia s-a infiltrat, aşa după cum o demonstrează documentele publicate de C.N.S.A.S.

2 Acestea reprezintă conţinuturi juridice, care, vizând un domeniu sau altul, destăinuie adesea intenţiile reale sau adevăratele dimensiuni, ale politicilor guvernamentale, într-un stat totalitar.

3 A.N.I.C., Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dos. 118/1965, f. 36.

288 Lucian Robu

din care să rezulte succesele obţinute în domeniul întăririi necontenite a prieteniei şi frăţiei dintre oamenii muncii români şi de alte naţionalităţi. S-au ţinut puţine conferinţe privind politica internă şi externă a partidului nostru, în care să se ia poziţie clară pentru combaterea propagandei străine, să demonstreze în mod convingător racilele orânduirii bazate pe exploatare, instabilitatea sistemului capitalist, şi mai ales caracterul conjunctural al situaţiei economice din R.F.G.“1.

Asemenea acţiuni apăreau cu atât mai stringente cu cât, populaţia vorbitoare de limbă germană, având pe cei apropiaţi plecaţi în RFG, sau posibil acces la alte surse de informare, avea o altă imaginea asupra lumii libere (occidentale în general dar şi asupra celei germane în special)2. Acea imagine era în totală opoziţie cu realităţile confecţionate de regimul de la Bucureşti.

Aşadar, pentru liderii locali din Regiune, asigurarea unei sistematice imagini deformate asupra Occidentului devenea o prioritate, mai ales că, saşii, prin conectarea lor la alte realităţi decât cele comuniste, puteau deveni nuclee de diseminare informaţională, în rândurile românilor. O propagandă eficientă pentru aceste probleme devenea deci, o chestiune de securitate şi calm social3.

Rămânând cu discuţia la temele propagandei, dar şi în spiritul faptelor semnalate de raport, putem oferi exemple care, într-o anumită măsură pot contrazice constatările documentului. Este vorba de articole apărute în presa locală de limbă germană, ce oferă pilde perene ale succeselor obţinute ca urmare a acţiunilor de muncă comune, reunind români şi saşi4. Deşi este datat câţiva ani mai târziu, articolul la care se face referire invocă eficienţa muncii colective, a românilor şi colegilor lor germani, pe şan-tierele de construcţii din oraşul Mediaş. Dincolo de nota strict informativă, introdusă de articol, din substanţa textului se poate delimita un alt mesaj, acela dorit a fi asimilat de publicul minoritar. Este vorba de ideea principală a unei alianţe muncitoreşti indestructibile, între locuitorii aceleiaşi regiuni. „Munca şi lupta“ alcătuiesc un tot indestructibil, atât în avântul muncitoresc dar şi în lupta contra oricărui tip de reacţiune5. Invocata alianţă dintre „poporul muncitor român şi cel german“ era ilustrată, detaliat, pe spaţii publicistice largi, în contextul festivităţilor prilejuite de zilele cu puternică încărcătură simbolică, pentru panteonul comunist.

Ataşamentul faţă de politica P.M.R. (extrem de intens prezentată şi exploatată de presa minorităţii săseşti) devine extrem de relativ dacă avem în vedere dinamica deplasării spre R.F.G., a saşilor din Sibiu. A fost o realitate faptul că între 1962 şi 1965 numărul celor care au plecat a crescut simţitor. Astfel, dacă în 1962 au înaintat cereri de plecare cca. 1708 cetăţeni de etnie germană, numărul lor ajunge la 4760 în anul 1965. Componenţa socio-profesională a celor care au plecat din Sibiu în decursul anului 1964 a fost: 62 de muncitori calificaţi, 10 necalificaţi, 11 profesori şi învăţători, 7 ingineri şi medici, 25 de funcţionari.

1 Ibidem. 2 În ciuda tuturor impedimentelor tehnice, mulţi dintre minoritarii saşi audiau emisiunile de ştiri,

produse şi difuzate de posturile vest-germane. 3 Ibidem. 4 Erfolge zu Ehren des 1 Mai, în „Die Woche. Organ des Kreiskomitees der RKP und des

Kreisvolksrates Sibiu“ , Freitag, Aprilie 27, 1973. 5A.N.I.C., Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dos. 118/1965, f. 37.


Reprezentanţii instituţiilor comuniste condamnă incapacitatea responsabililor de educaţia politică, de a contracara plecarea saşilor, ba chiar sunt semnalate numeroase exemple de solidarizare cu cei plecaţi din România (şi automat excluşi din U.T.M.) deşi cei care renunţaseră trebuiau să devină ţintele unei propagande negative1. Tinerii comunişti care participau la şedinţele de excludere a saşilor s-au limitat la a-i compătimi pe cei care urmau să plece.

Între 1960 şi aprox. 1964 P.M.R. pierdea prin plecarea lor, 94 de membri sau viitori membri de partid şi peste 280 de membri U.T.M.. Acest fenomen este indisolubil legat de un alt aspect îngrijorător consemnat de acest document, constând în ineficienţa multora dintre cadrele de naţionalitate germană, trimise la şcoli de partid, pentru ca ulterior să asigure o cooptare substanţială a minorităţii în rândurile partidului2. Un alt factor al menţionatului declin ţine de incapacitatea conducerii P.M.R., de la nivel judeţean, de a angaja politic, dintre minoritari, pe aceia care reprezentau elita acestei minorităţi. Aceeaşi propagandişti erau responsabilizaţi pentru imposibilitatea de a face credibil P.M.R. în rândurile intelectualilor, indiferent de formaţia acestora. Se constata astfel că din cele 230 de cadre didactice ale oraşului Braşov erau membre sau în curs de aderare doar 20.

Acţiunile de mobilizare politică ale Secţiei Cadre ale Comitetului Judeţean de Partid erau de asemenea vehement contestate mai ales pentru că, eşecul în ceea ce priveşte înregimentarea politică a profesorilor era dublat de imposibilitatea de a deschide rândurile partidului şi pentru alte categorii de licenţiaţi (absolvenţi de studii universitare) astfel că primirea de artişti, medici sau oameni de ştiinţă a fost aproape nesemnificativă3. Situaţia se prezenta asemănător şi în ceea ce priveşte pe tineri, astfel că, progresiv, între 1962 şi 1964, saşii care au aderat la U.T.M. au involuat numeric 1700 la 537. Chiar şi instituţia cu importanţă decizională majoră la nivel judeţean – Comitetul Regional de Partid – din 86 de activişti doar 2 erau de origine germană, iar în Comitetul Raional Sibiu doar un singur activist era minoritar german.

Declinul numeric al cadrelor minoritare ale Secţiei de Propagandă şi Agitaţie din cadrul raionalei de partid Braşov explică repetatele eşecuri pe tărâmul activităţilor de educaţie politică. Deşi nu este menţionat, un alt factor care concură pe deplin la perpetuarea stării de lucruri negative este, neîndoielnic şi calitatea intelectuală şi gradul de instrucţie a celor care diseminau conţinuturile ideologiei, în rândurile minorităţi germane din regiunea Braşov. Tonul inchizitorial al raportului încearcă să acrediteze existenţa unei legături directe, între reculurile activităţi de propagandă între minoritarii saşi şi influenţele externe (evident puse pe seama propagandei străine, fără o identitate precizată) care au determinat sporirea numărului de solicitări de părăsire a ţării.

Constatările documentului deschid o discuţie aparte, în ceea ce priveşte încurajarea activităţilor şi produselor culturale, în rândul minorităţii săseşti. Situaţia părea cu atât mai îngrijorătoare cu cât, acţiunile culturale se derulau, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în comun, iar discrepanţele deveneau evidente. Sunt contestate repetatele lipsuri de preocupare faţă de extinderea unor activităţi artistice 1 Ibidem, f. 38. 2 Ibidem. 3 Ibidem.

290 Lucian Robu

înspre preferinţele minorităţii germane din cele două oraşe, capitale de judeţ: „În localităţile cu populaţie germană, deşi activitatea culturală se desfăşoară în comun, din repertoriile acestora rezultă că se interpretează puţine cântece, dansuri, recitări germane. Un exemplu semnificativ în această direcţie este programul artistic prezentat cu prilejul celui de al VII-lea concurs artistic de amatori din oraşul Sibiu, în care nu au fost incluse nici un cântec sau un dans german“1.

Conform celor afirmate se poate constata o situaţie frustrantă pentru o minoritate cu profunde tradiţii culturale, ignorată, la o primă vedere, de responsabilii locali cu organizarea vieţii culturale2. Dacă situaţia se prezenta indezirabil în ceea ce priveşte domeniul festivităţilor de amatori, disfuncţionalităţi sunt sesizate şi la nivelul manifestărilor culturale ale profesioniştilor.

Un exemplu extrem de îngrijorător era oferit de secţia de teatru profesionist în limba germană, din cadrul Teatrului de Stat Sibiu, care neglijată, era pe cale de a se destrăma, astfel că a devenit imposibilă montarea unor piese, în lipsa introducerii unui repertoriu de limbă germană3: „Insuficient s-a ocupat Comitetul Regional de Partid de modul cum munceşte cu instituţiile de artă. Din această cauză, la Secţia germană a Teatrului de Stat din Sibiu, în perioada actuală nu se poate realiza un repertoriu corespunzător cerinţelor, deoarece trupa este pe cale de a se destrăma“4. Diferenţe pozitive nu se înregistrau nici în ceea ce priveşte Filarmonica de Stat, acolo unde organistul şi compozitorul Franz Xaver Dressler5 era autorul unor repertorii, care nu trecuseră prin filtrul de analiză a vreunui for cultural local. Tocmai acesta era motivul pentru care autorităţile contestau caracterul cosmopolit şi voluntarist al pieselor prezentate publicului larg. Situaţia era a cu atât mai complexă cu cât Dressler nu era angajat al Filarmonicii, deci intenţiile sale artistice erau mai greu de intuit sau de monitorizat. Se poate desprinde, din aceste reacţii ale autorităţilor o stringentă nevoie de uniformizare culturală şi control mai amănunţit, în cazul raporturilor culturale, la nivel local, dintre români şi saşi6. În acest sens este condamnată tergiversarea unei implicări imediate, în elaborarea unui plan, menit să prevină asemenea derapaje.

Contestaţiile asupra lipsurilor în munca culturală, raportată la minoritatea germană se fac remarcate şi în sfera bibliotecilor publice. Invocând circulaţia subversivă a unui tip de literatură compromiţătoare imperialistă, imposibil de evaluat sau de controlat, raportul manifestă un plus de îngrijorare faţă de un asemenea fenomen ce putea scăpa de sub control: „o problemă întâlnită pretutindeni este slaba muncă cu cartea. Acest lucru se resimte mai ales în domeniul literaturii pentru tineret. Faptul că nu se are în vedere o mai bună aprovizionare a bibliotecilor cu cărţi în limba germană este un motiv pentru care cărţi de o valoare îndoielnică şi uneori cu un conţinut reacţionar, provenite pe diferite căi, au o circulaţie largă în rândul cetăţenilor de naţionalitate germană“7. Deducem, odată în plus, din aceste rânduri o preocupare a

1 Ibidem, f. 37. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem, f. 38.


regimului de a monitoriza şi asigura puritatea ideologică a surselor de informaţie, fie ele şi produse culturale, aparţinând domeniului literaturii sau mai ales jurnalisticii. În acest context, ca şi în alte situaţii similare, cartea deveneau un potenţial agent de răspândire a ideilor reacţionare, de provenienţă capitalistă.

Clasele cu predare în limba germană – în special programele de curs – intră şi ele în atenţia şi dezbatere unor asemenea întâlniri cu specific ideologic. Referirile documentului invocă situaţiile defavorabile, create de frecvenţa crescândă a orelor de religie, din partea elevilor de naţionalitate germană. La rândul ei, religia era percepută ca un factor de risc, ca un agent de anihilare a impactului ideologic şi ca un ferment de instabilitate socială, în rândul adolescenţilor. Soluţia propusă (pe care o putem detecta şi în atâtea alte exemple) viza extinderea competenţelor propagandistice ale membrilor Uniunii Tineretului Muncitoresc.

Conţinuturile propagandei ateiste trebuiau să îmbrace o formulă de „răspândire a unor cunoştinţe ştiinţifice“ menite să combată aşa-zisul misticism1: „Aşa se explică faptul că în toate satele controlate, majoritatea elevilor de naţionalitate germană frecventează orele de religie. Se simte nevoia unui control şi a unei îndrumări mai competente a conţinutului învăţământului în şcolile care au clase cu predare în limba germană, o mai bună răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice şi culturale la unele raioane nu s-a asigurat promovarea unor inspectori care cunosc limba germană iar acolo unde sunt, aceştia nu au sarcina şi nici posibilitatea de a se ocupa de aceste şcoli“2. Autorităţile locale identificau o legătură latentă şi nocivă între asimilarea cuvântului Evangheliei şi vulnerabilitatea tinerilor faţă de „zvonurile duşmănoase din afară, cu privire la Republica Populară Română“. Apărea deci urgentă măsura de intensificarea a muncii politice – educative, în rândurile cetăţenilor [a se înţelege şi în rândurile părinţilor – n.a.] pentru a-i determina să se opună influenţelor din afară. În asemenea demersuri, activiştii trebuiau să instrumenteze clişeele ideologice, desprinse din materialul documentar, reprezentat de cuvântările lui Gheorghiu-Dej, care cultivau o nedefinită şi superficială fraternitate interetnică, evident ignorând toate particularităţile unei minorităţi şi anulând principiul respectării drepturilor omului.

Era dedusă o legătură directă între ineficienţa acţiunilor de propagandă ale responsabililor regionali şi demersurile politice şi deciziile din ce în ce mai numeroase ale etnicilor germani, din regiunea Braşov de a cere cetăţenie Vest germană, fapt îngrijorător pentru comunişti, mai ales dacă avem în vedere calitatea umană a celor plecaţi precum şi competenţa lor profesională3. În aceste condiţii

1 Ibidem. Situaţia referitoare la combaterea credinţei şi a practicilor religioase ori a orelor de religie

prezintă similitudini flagrante cu acele campanii ale Partidului Muncitoresc Român, în etapa dură de implementare, în societatea românească. Credinţa şi mersul la biserică, în special în lumea ru-rală erau monitorizate cu extremă atenţie de autorităţile comuniste, care, la nivelul Secţiei de Agi-taţie şi Propagandă a C.C. al P.C.R. derulau continuu, campanii de anihilare a credinţei ortodoxe.

2 Ibidem. 3 Ibidem, f. 39. Mulţi dintre cei care părăseau România erau muncitori sau maiştri cu înaltă

calificare profesională, fapt care subţia vizibil rândurile clasei aliate a comuniştilor, din configuraţia socio-minoritară. Şedinţele de excludere în rândurile organizaţiilor de partid a celor care decideau să plece se transformau în ceva neaşteptat pentru comuniştii români: „Materialele prezentate şi luările de cuvânt au prilejuit de multe ori manifestarea compasiunii pentru cei care pleacă iar unii tineri s-au limitat la a da sfaturi celor care părăsesc ţara, despre cu trebuie să se

292 Lucian Robu

devenea din ce în ce mai vizibil faptul că discursul clasic de solidarizare, cu muncitorimea aliată minoritară nu îşi mai găsea justificare.

În consecinţă, opţiunile pentru părăsirea ţării trebuiau descurajate. Cum se putea remedia această situaţie? Desigur, răspunsul oferit de autorităţi nu depăşea cadrele rigide ale practicilor şi formulelor manipulării ideologice. O altă constatare, strict legată de rezultatele slabe ţinea de cecitatea administrativă a celor care organizau politica de recrutare a cadrelor, din rândurile minorităţii germane. Departe de a fi selecţionaţi cei mai eficienţi propagandişti saşi, în muncile specifice de educaţie politică fuseseră amplasaţi membri de partid, insuficient formaţie, pentru misiunile de ideologizare: „Rezultă deci, că lipsurile manifestate în munca de selecţionare, creştere şi promovare a cadrelor de naţionalitate germană se datoresc atât numărului insuficient de cadre promovate cât şi faptului că cei care ocupă diferite funcţii de răspundere, nu sunt destul de bine folosiţi în muncă. În activitatea de verificare şi promovare a cadrelor de naţionalitate germană, se manifestă încă lipsă de răspundere, uneori chiar comoditate atunci când verificarea cere un volum mai mare de muncă“1.

Activităţile pedagogice şi biblioteconomice trebuiau să dobândească o altă turnură, astfel încât, la nivelul traducerii de carte românească, în limba germană lucrurile să fie dinamizate. O directivă artificială, ignorând realităţile timpului stabilea că, pentru a nu mai părăsi ţara, minoritatea germană, trebuia să fie informată polivalent despre realizările „grandioase ale socialismului din alte Regiuni. Fără nuanţe, chiar şi producţia beletristică trebuia să capete o dimensiune angajantă2. Un rol important le revenea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care revizuia cu acribie planurile editurilor ce introduceau în circuitul social, cărţi adresate saşilor.

În concordanţă cu exigenţele politice cărţile urmau să prezinte şi să dezbată, pe larg probleme ale „vieţii contemporane“ [a se înţelege comuniste, n.a.]. Orice raportare la dimensiunile valoric ale trecutului acestor minorităţi deveneau surse suplimentare de pericol pentru eforturile de uniformizare culturală. Orice germene cultural menit la o resurecţie a discursului identitar trebuia anihilat.

Apărea frecventă solicitarea prin care inspectorii şcolari, cunoscători ai limbii germane, să monitorizeze atent activităţile şcolare şi extraşcolare care implicau elevi de etnie germană. În această ultimă direcţie, Ministerului Învăţământului îi era solicitat ajutorul de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular3.

La fel, monitorizarea stării de spirit a populaţiei germane trebuia spă devină o acţiune reper. Pe moment, aceste fapt nu putea fi pus în practică pentru că, „activul de partid“ manipula planuri superficiale, lipsite de finalitate acţională. Volumul mai mare de muncă, în spectrul ideologic era de asemenea ignorat4. Se solicita lectorilor de limbă germană să contracareze informaţiile privind bunăstarea materială din

comporte în R.F.G.. Într-o astfel de atmosferă, unii tineri excluşi au declarat că mulţumesc României pentru învăţătură“.

1 Ibidem, f. 40. 2 Ibidem, f. 41. 3 Ibidem. 4 Ibidem.


Republica Federală Germania şi să prezinte „în mod real“ – conform exigenţelor propagandei – situaţia socială şi politică din Vestul Germaniei1.

Desigur, la finalul raportului nu lipsesc recomandările, care, asemenea tipicului de şablon al limbii de lemn subliniază câteva chestiuni care prezintă un anume interes, în sfera activităţilor culturale dar cu substrat politic. Efortul autorităţilor de a descuraja exodul saşilor se poate traduce, cel puţin la o primă analiză prin lărgirea ofertelor culturale pentru minoritatea germană.

Încercând să creioneze profilul unui interes crescut faţă de priorităţile culturale ale minorităţii germane, autorităţile comuniste invocă necesitatea revenirii la vechile formule de organizare artistică: revigorarea corului folcloric săsesc desfiinţat în 1958, diversificarea repertoriului Filarmonicii de Stat cu piese din compozitorii clasici germani (Bach, Bethoveen) sau impulsionarea politicilor editoriale, privind aprovizio-narea cu cărţi, de limbă germană2, dezvoltarea învăţământului de limbă germană, printr-o mai mare atenţie acordată dascălilor de limbă germană, dar şi familiilor de saşi care ar fi optat pentru o educaţie în limbă proprie pentru copii lor.

În aceste context, din ce în ce mai mult un rol important în educarea şi orientarea naţiunii germane conlocuitoare îi revenea, publicaţiei „Neuer Weg“3, apărută în 1949, fiind vizibile eforturile acestei publicaţii în integrarea minorităţii germane din România în procesul de uniformizare socială, susţinut în mod sistematic şi de aceste mijloace de propagandă. Acelaşi ziar deţinea şi un supliment cultural şi cu specific turistic, având ca obiectiv declarat tocmai promovarea şi consolidarea imaginii unei Românii, care prezenta garanţii de siguranţă dar şi un potenţial turistic ce putea fi accesat fără restricţii de turişti germani, foşti cetăţeni locuitori ai României comuniste fie ei şi saşi plecaţi din Transilvania4.

Se desprinde în subsidiar imaginea unui stat protector, care îşi face o prioritate din mult clamata asigurare a unei asistenţe culturale pentru minoritatea în discuţie. Stipulaţiile din document aduc în discuţie şi problematica tineretului minoritar din regiune, acestuia statul comunist, prin organele sale de decizie locale, părând să-i

1 Ibidem. 2 Şi aceste măsuri sunt posibile în contextul timidei destinderi culturale la jumăatea anilor 60. 3 „Neuer Weg“ a fost un cotidian central de limba germană, finanţat de stat, care a apărut în

România în perioada 1949-1992, fiind destinat minorităţii germane din România. Editarea ziarului „Neuer Weg“ a fost iniţiată în 1949 de „Comitetul Antifascist German“. Ziarul apărea de şase ori pe săptămână. La sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960, tirajul era de circa 60.000 de exemplare. Misiunea politică principală a ziarului era atragerea cititorilor spre edificarea unei societăţi socialiste. Ziarul era supervizat direct de Direcţia de Presă a Comitetului Central al PCR şi, la fel cu toate celelalte publicaţii, era supus cenzurii. Redacţia avea sediul în Bucureşti, cu reprezentanţe în unsprezece oraşe ale României. Colectivul de ziarişti de la conducere până la corectură, consta în special din germani şi evrei vorbitori de limba germană, majoritatea proveniţi din Transilvania, Banat şi Bucovina. În anul înfiinţării ziarului, 1949, minoritatea naţională germană reprezenta circa 2,5% din populaţia României.

4 Vezi şi articolele referitoare la promovarea potenţialului turistic românesc, pentru RFG şi RDG, prezente în colecţia „Neur Weg Kalender“, pentru perioada 1961-1975. Suplimentul menţionat avea o apariţie anuală. Evident că în problema emigrării, ziarul a fost obligat să prezinte punctul de vedere oficial. În plus, conducerea ziarului pleda pentru rămânerea germanilor în România, conştientă că plecarea lor avea să dezorganizeze învăţământul în limba germană şi viaţa culturală, creându-le dificultăţi celor care rămâneau.

294 Lucian Robu

acorde un interes crescut. Se reclamă satisfacerea nevoii de cărţi şi alte produse culturale de limbă germană. Cu toate acestea, sub pretextul atenţiei pe care statul trebuie să o acorde familiei, Ministerului de Interne îi era solicitată ferm intervenţia directă în ceea ce priveşte analiza dosarelor celor care depuneau solicitări de părăsire a ţării: „Ministerul Afacerilor Interne să studieze mai atent cazurile fiecărui cetăţean în parte care cere să plece din ţară, înainte de a aviza favorabil plecarea, pentru a se preveni anomaliile din prezent, care de fapt nu duc la întregirea familiei ci la adâncirea acestui proces“1.

În consecinţă, regimul comunist cataloga dorinţa reală de îmbrăţişare libertăţii şi de refugiu către un stat democratic – cel vest german – drept o anomalie care trebuia atent urmărită şi împiedicată să se manifeste. Cu alte cuvinte, Miliţia şi Securitatea, prin metode specifice, ar fi trebuit să monitorizeze şi să descurajeze orice tendinţe de părăsire a României.

Preocupările pentru supravegherea contactelor cu străinii apar obsesiv încă din a doua jumătate a anilor 40 şi deopotrivă în anii 50, atunci când Securitatea căuta să prevină, prin orice mijloace contaminările cu ideologie capitalistă. În acest sens, corespondenţa era deschisă, citită cu atenţie, din suspiciunea de a identifica posibile manifeste anticomuniste. La rândul lor, scrisorile puteau deveni material subversiv, mai ales dacă developau, într-o manieră descriptivă bunăstarea capitalismului. Asemenea situaţii erau posibile, mai ales în cazurile în care minoritarii care părăsiseră România puteau să se manifeste deschis contra regimului, prin intermediul materialelor de propagandă trimise în România2.

O directivă referitoare la cenzura secretă a corespondenţei, din martie 1954 surprindea temerile regimului comunist, ale organelor sale de supraveghere vizavi de provocările ce s-ar fi putut strecura prin intermediul schimbului de scrisori: „În unele scrisori, duşmanii, mai ales cei din interiorul ţării, se manifestă deschis împotriva regimului, comentând tendenţios situaţia din ţara sau invidiind modul de viaţa al rudelor plecate în ţările capitaliste.

„În corespondenţa externă, se găsesc scrisori conţinând propaganda imperialistă, în care diferiţi exploatatori din ţările capitaliste descriu în culori ireale felul de viaţă al populaţiei de acolo. Uneori, ei trec direct la instigare împotriva statului român. O altă categorie de scrisori, este aceea a trădătorilor români stabiliţi în ţările capitaliste. Din corespondenţa acestora se vor stabili legăturile din ţară şi activitatea pe care aceştia o duc în slujba imperialiştilor. Scrisorile conducătorilor şi uneori ale membrilor diferitelor secte religioase, trebuie tratate cu atenţie de cenzor“3.

Folosind formule de o violenţă specifică agresivităţii propagandei de tip sovietic, documentele trădează determinarea autorităţilor în a controla şi descuraja brutal, orice relaţie a românilor, (implicit şi minoritari germani) cu corespondenţii lor din Occident.

1 A.N.I.C., Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dos. 118/1965, f. 42. 2 Directiva referitoare la cenzura secretă a corespondenţei din 20 martie 1954, în Partiturile

Securităţii. Directive, ordine instrucţiuni 1947-1987. Documente editate de Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan, Mirela Matiu, Nemira, 2007 , p. 356.

3 Despre mijloacele şi metodele pentru descoperirea căilor ascunse al duşmanului în trimiterile poştale, în Ibidem, p. 355.


Atitudinea de reticenţă crescută se păstrează şi 14 ani mai târziu, în contextul în care, în 1968 Securitatea era la fel de atentă cu privire la mişcarea străinilor pe teritoriul României, mai ales dacă aceştia deţinuseră anterior cetăţenia română şi intrau în contact cu colegi sau rude.

Documentele privitoare la dinamica pe teritoriu României a cetăţenilor generează adesea contradicţii sau paradoxuri. Dacă raportul la care am făcut referire anterior manifesta îngrijorări suplimentare în ceea ce priveşte influenţa exercitată de turiştii germani ( în realitate saşi plecaţi din Transilvania şi veniţi să îşi viziteze rudele) alt act normativ, de această dată din 1975 (intrat în vigoare) lăsa să se desprindă o atitudinea puţin coercitivă (aproape inexistentă) în ceea ce priveşte raporturile străinilor (în special a germanilor veniţi din R.F.G.). Astfel, în vederea realizării sarcinilor economic şi de promovare a potenţialului turistic care îi reveneau O.N.T.-ul prin cei desemnaţi la aceste sectoare de activitate , autorităţile comuniste.

În acest sens şi monitorizarea minorităţii raporturilor cu străinii devenea o exi-genţă de prim ordin. Situaţia devine cu atât mai complexă cu cât, cetăţeni străini, în speţă şi germani, veniţi în vizită la rudele lor deveneau obiectul de monitorizare al Securităţii. Documentele sunt revelatoare în acest sens. Un document strict secretat din anul 1968, emitent fiind Consiliul Securităţii Statului, trasează Inspectoratelor judeţene de Securitate misiuni precise, relative la supravegherea contactelor dintre turiştii străini, în special germani din R.F.G. şi familiile lor din ţară. Era imperativă în acest sens culegerea de informaţii generale despre asemenea legături dar şi informaţii speciale, posibil referitoare la aspectele legate de securitatea R.S.R.. Securitatea îşi aroga chiar dreptul de a realiza o selecţie atentă a turiştilor ce veneau să-şi viziteze rudele, încălcând flagrant drepturile omului dar intrând şi într-un contrast vizibil cu discursul propagandistic oficial care făcea eforturi majore să promoveze imaginea unei coabitări coerente între autorităţi şi minoritarii germani1: „Cu discernământ şi răspundere vor trebui aplicate criteriile de selecţionare a turiştilor, vizitatori la rude şi cetăţenilor străini în tranzit în R.S. România, în vederea luării lor în lucru atât în cadrul supravegherii informative general cât şi prin supravegherea informativă specială“2.

Ministerului Afacerilor Interne îi este solicitată vigilenţa, în cazul acelor turişti străini care, veniţi la rude, profită de acel prilej pentru ca, în schimbul monezii (în special mărci germane – referirea este relativă la turiştii din R.F.G.) să sustragă din patrimoniul cultural local, obiecte de valoare, pentru a fi revândute ulterior. În aceste condiţii sunt semnalate pericole suplimentare, de date aceasta fiind pusă în pericol însăşi economia românească. Din această perspectivă minoritarii germani şi legăturile lor cu membri familiei, stabiliţi în Germania de Vest revin în atenţia Securităţii căreia, i se oferă un element justificativ pentru a intensfic supravegherea şi controlul3.

Paradoxul pare cu atât mai mare cu cât turiştii germani (ce intrau în legătură cu minoritatea săsească, în contextul unor activităţi ce vizau oferta de servicii turistice) deveneau potenţiale pericole, ce necesitau o atentă supraveghere. Numai că prezenţa

1 Ibidem. 2 Indicaţiile privind modul de lucru şi atribuţiile colectivelor de conducere ale Inspectoratelor de

Securitate Judeţene în Ibidem, p. 553. 3 A.N.I.C., Fondul C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dos. 118/1965, f. 42.

296 Lucian Robu

Securităţii putea afecta decisiv deciziile ulterioare ale turiştilor germani, de a mai alege România, ca destinaţie turistică, fapt ce contravenea obiectivelor economice ale unor Ministerului Comerţului Exterior, în rândurile căruia funcţiona şi Oficiul Naţional de Turism. Se creează aşadar o tensiune artificială, pe de-o parte între necesitatea acoperiri unui plan în ceea ce priveşte achiziţionarea valutei şi imperativele privind supravegherea şi restricţiile impuse cetăţenilor străini.

Alte documente, din categoria deciziilor guvernamentale de la începutul anilor 60, intrau în contradicţie cu precizările documentare anterioare dar şi cu practicile Securităţii cu privire la minoritarii germani şi rudele lor, din afara României. Dintre actele normative nepublicate ale Consiliului Legislativ, reţinem un act ce cumula măsuri imperative ale Guvernului României comuniste, având drept obiectiv, de această dată, „crearea unor largi posibilităţi pentru turiştii străini de a cunoaşte realizările regimului democrat şi frumuseţile României“1.

Lectura unor asemenea măsuri conturează o viziune diferită de cea propusă de ultimele paragrafe ale documentului, cu privire la acei turişti care traversau ori se opreau în România pentru o durată mai mare de timp. Acum, din perspectiva noilor prevederi, prezenţa turiştilor străini devenea, oarecum o prioritate, chiar un instrument de propagandă şi de creştere a fluxului turistic şi a venitului: „În vederea realizării sarcinilor ce-i revin, ONT va lua următoarele măsuri:

- va da o atenţie deosebită turiştilor străini care doresc să viziteze rudele sau locurile natale;

- va încheia noi contracte cu organizaţiile partenere pentru organizarea de croaziere cu motonava „Transilvania“;

- Banca de Stat a RPR de comun acord cu ONT Carpaţi va deschide până la 15 mai a.c., ghişee de schimb în punctele de pe trasele turistice în care este necesar a se asigura posibilitatea încasării şi schimbului de valută;

- Turiştii străini care au rude în ţara noastră le pot vizita declarând aceasta la solicitarea vizei turistice. Viza turistică este scutită de taxe“.

Rămânând la această ultimă constatare se poate observa, că spre deosebire de deceniile anterioare când aceeaşi legislaţie crease o psihoză publică, în ceea ce-i privea pe occidentalii veniţi în România, după 1975, termenii problemei se constru-iau, mai degrabă pin prisma comandamentelor economice. Desigur, această perioadă nu anula formele insidioase, de prezenţă a Securităţii, însă o deschidere faţă de exte-rior este vizibilă2. Înseşi facilitarea formalităţilor pentru obţinerea vizei turistice sau un itinerar de vizitare mai puţin rigid reprezintă expresii ale schimbărilor suferite în raport cu deceniile anterioare.

În consecinţă turiştilor străini, plecaţi din România şi veniţi să îşi viziteze familiile vor beneficia de atenţie deosebită, în sensul acordării acestora a unei calităţi a serviciilor, care să îi determine să revină. Era nevoie de prevederi suplimentare în sensul dezvoltării unei strategii de propagandă, menite să ofere lumii Occidentale, imaginea unei Românii sigure şi chiar idilice. În acest sens, pentru posibilii vizitatori germani, ziarul „Neuer Weg“, editează, începând cu anii 60, un calendar – supliment 1 Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, Acte normative nepublicate ale Consiliului

de Miniştri, elaborate în 1960 şi intrate în vigoare de la 1 ianuarie 1975, f. 1-2. 2 Ibidem, f. 2.


cultural – „Neuer Weg Kalender“1 în care mesajul principal este axat pe descrierea atuurilor României, frumuseţea oamenilor şi a locurilor.

Concluzii

Documentul subliniază pe de-o parte dificultăţile majore cu care se confruntau autorităţile comuniste locale, în direcţia identificări şi formării de cadre, de responsabili cu propaganda, în rândurile minorităţilor. Pentru a ne contura o imagine oarecum temeinică, relativă la problematica raporturilor dintre infuzia de ideologie şi reacţia minorităţii germane din Regiunea Braşov, de la începutul anilor 60 au fost necesare succinte analogii cu ceea ce se întâmpla, un deceniu şi jumătate mai devreme, pe fondul aceleiaşi probleme. Am depăşit strictele bariere ale informaţiei directe, oferite de document, extinzând referinţele şi la domeniile literaturii sau ale presei, Raportarea, cu aceleaşi instrumente, şi la cazul educaţiei politice, în rândul maghiarilor a surprins realităţi similare şi incapacitatea autorităţilor comuniste, de a trezi, o solidaritate definitivă şi nu cosmetizată, între idealurile partidului şi proiectele comune ale grupurilor sociale minoritare.

Documentul, privit analitic, dar şi trimiterile la exemple asemănătoare, denotă absenţa de viziune socială şi culturală a statului comunist în ceea ce priveşte minorităţile dar şi ignoranţa omniprezentă, demonstrată de comunişti, în ecuaţia complexă ce includea particularităţi sociale, spirituale şi culturale de grup, care, în condiţiile unui sistem democratic, nu ar fi putut fi nesocotite.

O altă realitate surprinsă de aceleaşi file, face referire la depopularea celor două mari oraşe, de saşi, odată cu timida deschidere de la începutul anilor 60. Sunt de remarcat, în fond şi problemele cu care autorităţile din instituţiile economice începeai să se confrunte odată cu plecarea unor muncitori calificaţi, sau a altor specialişti saşi, angrenaţi anterior în obiectivele industriale din judeţele Sibiu şi Braşov.

O altă dimensiune majoră, adusă de document în centrul atenţie, face referire, în fond la insistenţa determinantă a Partidului Muncitoresc Român, în direcţia identificării de aliaţi fideli din rândurile minorităţilor, „tovarăşi de drum“ care se dovedeau a fi indispensabili, într-o perioadă, în care comunismul naţional, îşi căuta legitimarea. Pe de altă parte deducem cât de stringentă era intensificarea politicii de subordonare culturală, prin amplificarea reţelelor şcolilor de cadre, şi prin adaptarea planurilor de lucru în propaganda politică la exigenţele stringente ale strategiei politice a P.M.R., vizavi de minorităţi

Documentul recuperează totodată şi o atitudine de reticenţă crescută a minorităţii germane, faţă de „planurile politice“ şi de mobilizare ideologică, în rândurile acestei populaţii. La fel de reticenţi sunt şi intelectualii saşi din Regiune, raportul mărturisind o cvasiinexistentă implicare a acestora în acţiunile de aşa zisă „educare patriotică“.

1 Analiza colecţiei acestui supliment pentru o perioadă de cel puţin două decenii evidenţiază

eforturile comuniştilor din presă pentru minoritatea în cauză de a determina, pe acei germani, care luau contact cu Calendarul să-şi modifice atitudinea şi să nu ocolească România, ca destinaţie de vacanţă. Condiţiile grafice de editare a acestui supliment denotau o preocupare sistematică pentru atingerea obiectivelor menţionate. Titlurile erau extrem de prietenoase, iar fotografiile selecţionate, invitau la cunoaşterea unei ţări, de dincolo de Cortina de Fier.

298 Lucian Robu

Atitudinea faţă de străinii care vizitau regiunea (în special membrii familiilor, plecaţi din R.P.R. în deceniile anterioare) era una anacronică, de suspiciune maximă, de înţeles în cazul unei dictaturi. Şi în acest caz, importul de mentalitate din Vest trebuia împiedicat.

Reflecţii ale istoriografiei ruse asupra contribuţiei evreilor la mişcarea comunistă

Pavel MORARU

Abstract

Reflections of the Russian Historiography on the Jews’ Contribution to the Communist Movement

An up to date problem to the Russian historians is the Bolshevism instauration in their country, its diverse aspects and the soviet regime evolution from Russia and Soviet Union, as well. That is why, it appeared many investigations about the leading role of the Jewish minority in the instauration and consolidation of the Soviet regime in Russia and Soviet Union, and especially about their role in repression coordination and execution necessary in maintaining the regime to the leadership.

These historians came to the conclusions that: 1. „the revolution of October 1917“ can be very firmly considered a World-Wide Jewish Communist Revolution, and more exactly its first stage; 2. the financing of the „revolution“ and Bolshevik party was made by the Great German State and also by the American and European bankers of Jewish origin; 3. the majority of the „revolutionists by profession“, who carried out the revolution and later consolidate the new regime, were of Jewish origin; they were the majority in the leading staff (75 %); 4. the biggest repression machinery from history of humanity – GULAG – had been created and directed by the Jewish Bolshevists; 5. the Jewish who were at the Soviet Russia leadership, had promoted a policy of genocide against the Russian nation and had hit the Russian spirituality.

All these conclusions are certainly interesting for us, and they permit us to see differently that situation from Russia, with repercussions over the ulterior events from Romania.

În ultimul timp, istoricii ruşi, tot mai profund abordează diverse aspecte ale

instaurării bolşevismului în ţara lor şi ale evoluţiei regimului sovietic din Rusia şi Uniunea Sovietică. În acest sens, după anul 1991, au apărut un şir de lucrări1, bazate

1 Аксаков И.С., Еврейский вопрос (Problema evreiască), Изд. „Социздат“, Москва. 2001; Астафьев П. Е., Еврейство и Россия. (Evreimea şi Rusia), http://www.hrono.ru/ statii/2005/ astaf01.html; Бейзер М., Евреи в Петербурге, (Evreii în Peterburg), http://www.jewishpetersburg.ru/userimages/Mikhail%20Beyzer_Evrei%20v%20Peterburge.htm; Беспалов В. В., Национальный состав кадров органов ВЧК-ОГПУ-НКВД-МГБ СССР в 1917 – 1938 г. (Краткая историческая справка). (Componenţa naţională a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică).

300 Pavel Moraru

pe mărturii şi studii până nu demult interzise (majoritatea publicate în Occident)1, dar şi pe documente desecretizate de arhivă, despre liderii bolşevici, modul de cucerire a puterii, acţiunile de consolidare a regimului („teroarea roşie“, războiul civil, măsuri de represiune) etc.

Ceea ce ni s-a părut interesant în acest şir de lucrări, este prezentarea rolului conducător, de locomotivă, al minorităţii evreieşti, la instaurarea şi consolidarea regimului sovietic în Rusia şi Uniunea Sovietică, dar în special la coordonarea şi executarea represiunilor necesare menţinerii regimului la putere.

„Revoluţia“ din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (şi nu numai), este privită actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluţionară a societăţii – o trecere la „viaţa nouă“; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operaţiune de diversiune, executată de bolşevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata ţaristă de pe front, să ducă la căderea regimului şi instaurarea unui guvern pro-german.2 De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia şi schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operaţiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus,3 dar şi ca o „Revoluţie evreiască“ etc.

Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc şi mişcarea comunistă mondială, publicat în 2005, subliniază, referitor la „revoluţia din Octombrie 1917“, următoarele: „Şi cu toate că, în ambele revoluţii [din 1904-1906 şi 1917 – n.a.] au luat parte practic toate naţionalităţile şi grupurile etnice din Rusia,

Ленинград, 1998, http://mrk-kprf-spb.narod.ru/bespal.htm; Булдаков В. П., Большевистский переворот и евреи. (Lovitura de stat bolşevică şi evreii), Международный исследовательский центр российского и восточноевропейского еврейства (Москва), http://www.crjs.ru/ resources/articles.php?parentid=1&artid=11; Буровский А., Россия. Курс неизвестной истории. Евреи которых не было. (Rusia. Curs de istorie necunoscută. Evreii care nu au fost). В 2-х книгах. Изд. „АСТ“, Москва, 2004; Ваксберг А., Из ада в рай и обратно. Еврейский вопрос по Ленину, Сталину и Солженицыну. (Din iad în rai şi înapoi. Problema evreiască după Lenin, Stalin şi Soljeniţin). Изд. „Агентство КРПА Олимп“, Москва, 2000; Винберг Ф. В., Крестный путь. (Calea crucii). Второе издание. Мюнхен, 1922 – Санкт-Петербург – София, 1997; Грибанов С. В., Сталин и евреи. Глава из книги Полюбил Россию.... („Am îndrăgit Rusia....“. Capitol din cartea „Stalin şi evreii“). Издание второе. Москва, 2001. http://bookz.ru/ authors/stanislav-gribanov/gribanovst01/1-gribanovst01.html; Дикий А., Евреи в России и в СССР. Исторический очерк. (Evreii în Rusia şi în U.R.S.S.). Издание 2-е (первое в России). Новосибирск, Изд. „Благовест“, 1994; Дикий А., Русско-еврейский диалог. (Dialogul ruso-evreiesc), http://www.booklove.ru/ pus_92781.html; http://www. rusprav.org/biblioteka/ dialog.htm etc.

1 Карсавин Л. П., Россия и евреи. (Rusia şi Evreii), 1927; Мельгунов С. П., „Красный террор“ в России. 1918-1923. („Teroarea roşie“ în Rusia. 1918-1923). Изд. 2-ое дополненное, Берлин, 1924, http://lib.ru/POLITOLOG/MELGUNOW/terror.txt; Мережковский Д. С., Еврейский вопрос как русский. (Problema evreiască ca cea rusă). Изд. „Щит“, Москва, 1915, http://az.lib.ru/m/merezhkowskij_d_s/text_0110.shtml; Пасманик Д. С., Революционные годы в Крыму. (Anii revoluţionari în Crimeea). Париж, 1926 etc.

2 Despre finanţarea germană a „revoluţiei“ bolşevice din Rusia, vezi: M. Munteanu, Al. Ionescu, Vl. Alexe, M. Ştefănescu, Dosare ultrasecrete. Vol. I. Antologie de Mihai Bărbulescu, Biblioteca „Ziua“, Ed. „Omega“, Bucureşti, 1999.

3 Despre „revoluţia“ bolşevică, văzută ca o operaţiune mondială financiară, vezi: И. Бунич, Золото Партии (Aurul partidului). Изд. „Облик“, „Зенит“, Санкт Петербург, 1999.

Reflecţii ale istoriografiei ruse asupra contribuţiei evreilor la mişcarea comunistă 301

chiar şi cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de război, cehi, maghiari şi germani, îmi voi permite să expun un raţionament că, după parametrii esenţiali care determină caracterul naţional, politic, social şi cultural al revoluţiei, Revoluţia rusă din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială, mai exact, prima etapă a acesteia“. Popov mai spune că: „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie» definirea revoluţiei, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluţiei, ca «Rusă»“.1

Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este şi următoarea: „Desigur că, în susţinerea loviturii de stat bolşevice şi a puterii sovietice, a venit şi o parte a păturii de jos din aproape toate grupurile etnice şi naţionalităţile Imperiului Rus, dar contribuţia lor pentru revoluţie a fost infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic“. Autorul mai spune că, evreii erau dominanţi nu doar în tabăra bolşevicilor: în conducerea celorlalte partide socialiste din Rusia – a menşevicilor, eserilor [de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari], comuniştilor anarhişti, nemaivorbind de Bund şi Poalei Sion, – evreii de asemenea erau majoritari.2

Dar de ce O. Popov consideră că, „revoluţia“ din Rusia din anul 1917 a fost o „Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială“? Vom vedea imediat.

În primul rând, majoritatea „revoluţionarilor de profesie“, care au realizat „revoluţia“ şi mai apoi au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezenţa evreilor şi în structurile comuniste ilegale din alte state.

Această idee este susţinută de mai mulţi autori ruşi. Scriitorul Stanislav Gribanov, ca replică la lucrarea lui Arkadii Vaksberg,3 cu titlul „Сталин против евреев“ (Stalin împotriva evreilor), a scris cartea „Полюбил Россию...“ (Am îndrăgit Rusia...), publicată la Moscova în anul 2001. În capitolul întitulat Stalin şi evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din conducerea bolşevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezenţă masivă a evreilor printre aceştia.

Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski, Rivkin, Ţitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandro-vici, Haikin, Şklovski, Kneifis, Ţeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperştein, Kniggisen, Libert, Şillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă şi următoarele liste: CeKa din Kiev – Bluvştein – preşedinte, Dehtearenko – locţiitor al preşedintelui şi şef al Secţiei speciale, Şub – secretar al comisiei, Samuil Ţvibak – şef al Secţiei juridice, Mihail Ţvibak – locţiitor al şefului Secţiei operative (condusă de Iakov Lifşiţ), Faerman – comendant, Kaţ – şef al Secţiei penitenciare, Kagan – şef pentru logistică, Gannotski – şef al cancelariei, Finkelştein – comandant al Detaşamentului special al CeKa, Motea Grinştein – şef al subsecţiei speculaţii 1 О. Попов, Еврейский этнос и мировое коммунистическое движение, (Etnosul evreiesc şi

mişcarea comunistă mondială) în „Лебедь. Независимый альманах“, nr. 411, 30 ianuarie 2005, http://www.lebed.com/2005/ art4053.htm

2 Ibidem. 3 Arkadii Iosifovici Vaksberg (11 noiembrie 1933, Novosibirsk) – poet, prozator, dramaturg,

publicist, avocat, regizor de film. A lucrat în redacţia ziarului „Литературная газета“ (Ziarul literar, 1973), corespondent special al acestui ziar la Paris (1996). Printre recentele lucrări publicate este şi Из ада в рай и обратно. Еврейский вопрос по Ленину, Сталину и Солженицину. (Din iad în rai şi înapoi. Problema evreiască după Lenin, Stalin şi Soljeniţin), publicată la editura „Olimp“ din Moscova, în anul 2003.

302 Pavel Moraru

economice, Rabicev – contabil, Şvarţman – locţiitor al şefului Secţiei speciale, Mankin – locţiitor al şefului Secţiei juridice; Ajutorii comandanţilor districtelor militare pentru educaţie politică – Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici Uriţki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk – Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul Îndepărtat – Lazari Naumovici Aronştam.

Printre funcţionarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul anilor `30, consideraţi a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kaţnelson, F. Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaţ, A. Şapiro, L. Şpighelman, M. Pater, N. Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G. Abrampolski, I. Veiţman, M. Veiţman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici, A. Vainştein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldştein, M. Goskin, M. Kurin etc. O situaţie similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerţul Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educaţiei politice din Armata roşie şi chiar în conducerea superioară a Armatei etc.1

Stanislav Gribanov mai prezintă şi un citat din lucrarea lui F. Vinberg,2 cu titlul „Крестный путь“ (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei“.3

În primii ani de la înfiinţarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizaţii, a „revoluţiei comuniste mondiale“, era în proporţie de 70% alcătuită din evrei, cu excepţia scurtei perioade 1925-1929, când preşedinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. În rest, din 1919 şi până în 1943, Komintern-ul era condus de Grigorii Evseevici Zinoviev (alias Ovsei-Gherşen Aaronovici Radomîslskii, alias Hirş Apfelbaum), Iosif Aronovici Piatniţkii (alias Iosel Oriolovici Tarşis) şi Solomon Abramovici Lozovskii-Drizdo.4 1 С. В. Грибанов, Сталин и евреи. Глава из книги „Полюбил Россию...“. („Am îndrăgit

Rusia....“. Capitol din cartea „Stalin şi evreii“). Издание второе. Москва, 2001. http://bookz.ru/ authors/stanislav-gribanov/gribanovst01/1-gribanovst01.html

2 Feodor Viktorovici Vinberg (27 iunie 1868-14 februarie 1927) – publicist rus, născut în familia unui general rus. În 1917 a fost arestat de noul regim sovietic „pentru protestele faţă de revoluţia iudeo-masonică“. A fost predat spre judecată Tribunalului revoluţionar, care l-a condamnat la cinci ani de muncă silnică. Era un patriot rus, cu credinţă faţă de „Dumnezeu şi Ţar“. În închisoare a scris cartea В плену у обезьян (În captivitate la maimuţe, 1918)“, în care făcea apel la emancipare naţională, ca unica armă victorioasă împotriva „revoluţiei iudeo-masonice“. Reuşeşte să scape de închisoarea sovietică şi fuge iniţial la Kiev, apoi la Berlin, unde publică revista antimasonică „Луч света“ (Raza luminii) şi ziarul „Призыв“ (Chemarea).

3 Ibidem. Aceleaşi date le comunică şi corespondentul ziarului „Times“, Robert Wilton, care 17 ani a trăit în Rusia (А. Дикий, Евреи в России и в СССР. Исторический очерк. („Evreii în Rusia şi în U.R.S.S.“). Издание 2-е (первое в России). Новосибирск, Изд. „Благовест“, 1994, http://libereya.ru/biblus/dikyi1/

4 О. Попов, op. cit.


Chiar şi cei din „casta bolşevică“ ce nu erau de origine evreiască, erau sub influenţă evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soţii de origine evreiască: soţia lui Felix Dzerjinski, şeful CeKa-O.G.P.U., era S. S. Muşkat; ambele soţii ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al partidului bolşevic şi membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici şi M. Iu. Larina (Lurie); soţiile ambilor preşedinţi ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov şi V. M. Molotov, erau respectiv, N. S. Marşak şi P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soţia lui K. E. Voroşilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman etc. Dintre conducătorii comunişti de atunci, doar câţiva nu aveau soţii evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin şi M. P. Tomskii (Efremov).1

Mulţi dintre ei aveau strânse relaţii de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movşevici Sverdlov, primul preşedinte al guvernului sovietic, (care era „eminenţa cenuşie“ a regimului bolşevic şi iniţiatorul asasinării familiei ţariste şi a declanşării „Terorii roşii“2), Ida Averbah, era căsătorită cu Gh. Iagoda (numele adevărat Enoh Gherşenovici Iehuda), şeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verişor cu tatăl lui Iagoda.3

Membrul Comitetului Central al Partidului cadeţilor din Rusia, Ariadna V. Tîrkov-Vileams4 mărturisea că, „În Rusia Sovietică, toate comitetele şi comisariatele sunt complectate de evrei. Ei deseori îşi schimbau numele lor evreieşti cu nume ruseşti... Dar această mascaradă pe nimeni nu înşela“. Andrei I. Dikii5 sublinia că, „reprezentanţii grupului etnic (evreiesc – n.a.) cu doar 2% din populaţia Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domeniile de activitate a ţării. Caz nemaiîntâlnit în istorie“. Acelaşi lucru îl recunoşteau şi unii publicişti evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la începutul anilor `20, evreul rus I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia şi evreimea rusă (Россия и русское еврейство): „Rusul niciodată nu l-a văzut pe evreu la putere: el nu l-a văzut nici ca guvernator, nici ca primar, nici chiar ca funcţionar al poştei. (...). Acum evreul e în toate colţurile şi pe toate treptele puterii. Rusul îl vede şi în conducerea superioară din Moscova, şi în fruntea capitalei de pe Neva (Petrograd – n.a.), şi în fruntea Armatei Roşii... El vede că bulevardul Sf. Vladimir poartă acum faimosul nume Nahamkes, bulevardul istoric Liteinîi, a fost redenumit în bulevardul

1 Ibidem. 2 В. Румянцев, Свердлов Яков Михайлович. Биографический указатель. (Sverdlov Iakov

Mihailovici. Ghid biografic). http://www.hrono.ru/biograf/sverdlov.html 3 http://www.hrono.ru/biograf/sverdlov.html 4 Ariadna Vadimirovna Tîrkov-Vileams, până la „revoluţia din Octombrie 1917“ era o cunoscută

jurnalistă, publicistă şi lider politic al democraţilor constituţionali. După „revoluţie“ a editat câteva ziare antibolşevice şi sub ameninţarea posibilei arestări, a fost nevoită să se refugieze împreună cu soţul său, Garold Vileams, în luna martie 1918, în Anglia. În refugiu a lucrat mult în domeniul publicistic şi a editat câteva cărţi, cea mai cunoscută fiind На путях к свободе (Pe căile spre liberate), care a fost extrem de populară în ilegalitatea din Uniunea Sovietică.

5 Andrei Ivanovici Dikii (numele adevărat era Zankevici) (1893-1977) – unul din cei mai cunoscuţi cercetători ai problemei evreieşti din Rusia, refugiaţi în Occident sub presiunea bolşevică. A scris lucrarea mult apreciată, Евреи в России и СССР (Evreii în Rusia şi U.R.S.S.), publicată în 1967 la New York. A mai scris pe această temă lucrarea Русско-еврейский диалог (Dialogul ruso-evreiesc), publicată în 1998 la Moscova.

304 Pavel Moraru

Volodarski, iar Pavlovsk – în Sluţk. Rusul îl vede acum pe evreu şi ca judecător şi în calitatea de călău. Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul şi prezentul, se convinge de ideea că, puterea actuală este evreiască... Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimei. (...). Nu e de mirare că, rusul, comparând trecutul cu prezentul, se convinge în ideea că, puterea actuală este evreiască şi de aceea anume ea este atât de satanică. Că ea doar pentru evrei există, că ea realizează idealurile evreieşti, îl convinge pe rus chiar actuala putere“.1

Oleg Popov subliniază că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le convenea evreilor americani şi europeni cu viziuni liberale şi socialiste. Nu în zadar, la mijlocul anilor `20 – începutul anilor `30, mii de evrei-comunişti şi socialişti americani, care visau la realizarea revoluţiei mondiale, au venit în „patria“ ei, în Uniunea Sovietică.2 În acest sens, Andrei Dikii, în lucrarea sa, Evreii în Rusia şi în U.R.S.S. Schiţă istorică (Евреи в России и в СССР. Исторический очерк), prezintă o mărturie care spune că, în Petrograd aparatul administrativ era alcătuit din 16 ruşi, 371 de evrei, din care 265 au venit din New York. În privinţa administraţiei din Petrograd, acelaşi autor, ne menţionează că, potrivit ataşatului comercial al S.U.A. la Petrograd (iunie 1916-septembrie 1918), 2/3 din bolşevici erau evrei ruşi. Iar „London Times“ din data de 5 martie 1919, comunica că, 75% dintre bolşevici sunt evrei ruşi (prin cuvântul de „bolşevic“ se avea în vedere persoana care ocupa o funcţie în aparatul administrativ).3

Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituţia cea mai importantă a autorităţii bolşevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice“, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din oraşe, regiuni, republici etc.

Vladimir Bespalov,4 în studiul său, întitulat Componenţa etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică), publicat la Sankt-Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare maşină de represiune din istoria omenirii – GULAG –, creată pe timpul şefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaţionali de-ai săi: şeful Direcţiei Generale a lagărelor şi aşezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locţiitorul acestuia era S. G. Rapoport. Şef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor Belomorsko-Baltiisk (deţinuţii cărora erau implicaţi în construcţia canalului „Belomorsko-Baltiiskii“, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieşire în Marea Baltică) era S. G. Firin, al Direcţiei Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H. Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kaţnelson, apoi Baliţki, al lagărelor din regiunile de Nord era Finkelştein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Şklear, al

1 А. Дикий, Евреи в России и в СССР. (Evreii în Rusia şi în U.R.S.S.). Исторический очерк,

http://libereya.ru/ biblus/dikyi1/, citat din И. М. Бикерман, Россия и Евреи. Сборник первый, Изд. „Основа“, Берлин, 1924, pp. 22-23.

2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Vladimir Viktorovici Bespalov, actualmente e locţiitor al secretarului comitetului raional Mosco-

va al Partidului Comunist al Federaţiei Ruse, preşedinte al Consiliului veteranilor partidului.


lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Şabo, apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din Başkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Terentii Deribas şi al lagărelor din Belorusia era Leplevskii.1

Potrivit lui Vladimir Bespalov, conaţionalii lui Iagoda au condus şi au realizat represiunile regimului sovietic în 95% din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaţilor din aceste lagăre îl formau ruşii, ucrainenii, bieloruşii, caucazienii şi reprezentanţii altor etnii. Printre aceştia şi rudele acestora erau opinii şi discuţii precum că, evreii – şefii instituţiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalţi cetăţeni ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendinţelor antisemite.

În V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., şi în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr destul de mare de funcţionari de origine etnică evreiască. În perioada lui Iagoda, când represiunile aveau un caracter de masă şi erau extrem de dure, şefii subdiviziunilor de bază ale O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1 ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporţie de 7,4%, în timp ce în cadrul conducerii superioare, situaţia era cu totul alta: 45% evrei şi 55% ruşi şi alte naţionalităţi – şeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans; şeful Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov; împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul Kremlinului era P. P. Tkalun; şeful Secţiei Externe a Direcţiei Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. A. Sluţki; şeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; şeful Secţiei Speciale a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevskii; şeful Secţiei a 3-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; şeful Direcţiei a 3-a din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; şeful Secţiei a 7-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Reihman; şeful Direcţiei Centrale de Comerţ din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. B. Şneerson; şeful Secţiei a 5-a a Direcţiei 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; şeful Secţiei 1-a a Direcţiei Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; şeful Secţiei a 9-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Şapiro; şeful Secţiei de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locţiitorul şefului N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. D. Berman; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinştok; şeful Secţiei a 2-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K. Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; şeful Secţiei Operative a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G. Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. (organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul

1 В. В. Беспалов, Национальный состав кадров органов ВЧК-ОГПУ-НКВД-МГБ СССР в

1917 – 1938 г. (Краткая историческая справка). (Componenţa naţională a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică)) Ленинград, 1998, http://mrk-kprf-spb.narod.ru/bespal.htm

306 Pavel Moraru

persoanelor cu dosar politice) era V. E. Ţesarskii; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Staţevici; secretar operativ al Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.1

„Reieşind din faptele şi circumstanţele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporţional cu numărul lui din cadrul populaţiei ţării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a cekiştilor-evrei (securiştii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza «metode inadmisibile de investigare» faţă de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea omorului lui Leiba Davidovici Bronştein (Troţki) de către cekiştii Şpighelglass şi Ăitingon, şi echipa lor (...)“.2

Anume aceşti bolşevici, din organele de represiune, „torturau populaţia a 1/6 din lume, denumită pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“. 3

Despre contribuţia evreilor la activităţile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern – funcţionari, agenţi, informatori) a scris relativ recent şi Leonid Averbuh.4 În lucrarea sa, Sorţi desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L. Averbuh subliniază că, importanţa evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare, căci „nu sunt puţine personalităţile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în faţa lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuzneţov, poate din contra, le depăşesc. Chiar şi cititorului neiniţiat îi este clar din ce cauză numele acestora, faţă de cele menţionate, nu sunt cunoscute nici în prezent, decât unui număr restrâns de oameni“.5

Treptat, procentul evreilor din organele de stat şi de partid a scăzut. Dar, în organele de represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de existenţă a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60% până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea“ lor. Apogeul încadrării lor, l-a constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori“ – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939, din cei 30 de funcţionari ai aparatului central al N.K.V.D. (şefi de secţii şi de birouri), erau doar 3-4 evrei, adică 10-11%. În 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% şi a fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.6

În al doilea rând, finanţarea „revoluţiei“, precum şi a partidului bolşevic, s-a făcut de Marele Stat Major german, dar şi în mare parte, de bancherii americani şi

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 С. Семанов, „Сталинская чистка“ конца 1930-х годов и национальный вопрос. („Epurările

staliniste“ de la sfârşitul anilor `30 şi problema naţională), în ziarul „Русский вестник“, 2 martie 2007, http://www.rv.ru/content.php3?id=6767

4 Leonid Grigorievici Averbuh – doctor în ştiinţe medicale, şef al secţiei consultaţii a dispensarului de tuberculoză, profesor la Universitatea de Medicină din Odessa. Autor al mai multor studii istorice.

5 Л. Г. Авербух, Рассекреченные судьбы. Очерки (Евреи в советской внешней разведке). (Sorţi desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic)). Изд. „Оптимум“, Одесса, 2001, http://www.odessitclub.org/reading_room/averbukh/averbukh.htm# alex

6 О. Попов, op. cit.


europeni de origine evreiască. Nu există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere: dacă sunt sau nu în interesul evreilor.

Văzând că bolşevicii au reuşit să distrugă Imperiul Rus şi au creat un regim, în care evreii ocupau cele mai înalte poziţii, bancherii şi industriaşii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest proces. Implementând legea evreiască, de a-ţi sprijini conaţionalii, bancherii evrei au asigurat financiar şi revoluţia, şi regimul bolşevic, înfiinţat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în aceste condiţii, „lupta de clasă“ ceda în faţa solidarităţii evreieşti.

Odată cu preluarea puterii, bolşevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar demonstra că finanţarea partidului bolşevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat şi cele particulare evreieşti. Însă, unele documente au scăpat de distrugere şi sunt o dovadă la cele sus menţionate.1

În al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolşevică se considera străină de poporul rus (având în vedere şi faptul că, foarte mulţi bolşevici au venit în Rusia din America şi Europa Occidentală, pentru a face aici „revoluţie“). În opinia lor, „revoluţia“ a fost o lovitură necesară, care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanşată revoluţia mondială, fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane şi naturale ale Rusiei.

Acţiunile noului regim erau îndreptate împotriva populaţiei, mai bine zis împotriva populaţiei majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolşevicii au lichidat, la propriu, ceea ce ruşii aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost iniţiatorul asasinării monarhului rus şi a familiei acestuia, era evreul Iankel Movşevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminenţa cenuşie“ a regimului bolşevic şi fost iniţiatorul declanşării „Terorii roşii“2), „preşedinte“ al regimului comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Şaia Goloşciokin, preşedintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar şi execuţia lui Nikolai al II-lea şi a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.3

A fost grav lovită spiritualitatea şi sentimentele naţionaliste ruse. După cum scria Andrei Dikii, „trezirea sentimentului de patriotism la populaţia autohtonă, desigur că era privită de evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viaţa de stat şi posibilitatea de a rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populaţiei autohtone şi de a pierde posturile de conducere din viaţa politică şi culturală din ţara în care ei trăiesc la momentul dat. Toţi evreii, din toate ţările, această situaţie o înţeleg destul de bine şi de aceea orice manifestare de mândrie naţională şi patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o ameninţare pentru ei şi poziţiile lor din această ţară“.

Bolşevicii ruşi au condamnat orice manifestare de patriotism şi au distrus tot cu ce se puteau identifica băştinaşii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile rămâneau neatinse şi bunurile acestora nu erau confiscate“. De asemenea, nu au fost atestate manifestări şi acţiuni represive în timpul sărbătorilor

1 Ibidem. 2 В. Румянцев, Свердлов Яков Михайлович. Биографический указатель, http://www.hrono.ru/

biograf/sverdlov.html 3 О. Попов, op. cit.

308 Pavel Moraru

religioase evreieşti. Antisemitismul a fost declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei“ şi era văzut de autorităţile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice“. Iar „cel ce este împotriva poziţiei puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva muncitorilor şi pentru capitalism“. Decizia specială a Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27 iunie 1918, publicată în ziarul „Izvestia“, spunea: „C.C.P. declară mişcarea antisemită şi pogromurile împotriva evreilor, ca fiind moartea cauzei revoluţiei“. Adică, puterea sovietică identifica revoluţia cu etnosul evreiesc. Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea“ a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunţat împotriva „discreditării“ istoriei şi culturii ruse.1

Şi Andrei Dikii scria: „Dar numai cum puterea sovietică s-a consolidat – mâna de fier a CeKa a pus capăt oricăror manifestări antisemite.2 Referitor la decizia specială a guvernului sovietic, Dikii sublinia că, „trebuie să presupunem că, atitudinea negativă faţă de evrei, numită de mulţi antisemitism, a luat aşa proporţii, încât a fost nevoie de această decizie specială, conform căreia aceşti inamici ai evreilor (numiţi în decizie executori de pogromuri – погромщики) erau declaraţi „în afara legii“. „Confor-mându-se acestei decizii – continua Andrei Dikii, – organele CeKa, care aveau la nivelul conducerii mulţi evrei, decideau de sine stătător cine este executorul de pogromuri şi îl exterminau fără cruţare, fără a-l cerceta şi judeca, şi fără să mai aştepte ca executorul de pogromuri să se manifeste în vreun fel. Iar în noţiunea de executor de pogromuri putea fi încadrat oricine, care era nedorit de noua putere“.3

În 1919, Ariadna Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea, le era străin şi ei chiar se comportau ca învingătorii într-o ţară cucerită“. Iar eserul S. S. Maslov considera că, ura generală din Rusia faţă de evrei era determinată de „identificarea puterii sovietice cu cea evreiască. (...) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanţelor şi intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtaşii şi susţinătorii ei fierbinţi; în al doilea rând, puterea de fapt se află în mâna evreilor“.4

1 Ibidem. 2 А. Дикий, op. cit. 3 Ibidem. 4 О. Попов, op. cit.


„Teroarea roşie“,1 declanşată de regimul sovietic, după cum constată Andrei Dikii, nu a afectat în niciun fel populaţia evreiască a Rusiei Sovietice, din cauză că, în structurile de conducere, evreii erau majoritari, iar represiunea au îndreptat-o doar împotriva neevreilor. Listele celor lichidaţi în timpul „terorii roşii“ sau a celor executaţi ca ostatici, rareori se publicau în presă şi conţineau sute de nume. Însă, nume evreieşti, nu erau întâlnite ori foarte rar întâlnite, ceea ce era remarcat de către cei ce citeau aceste liste. „Însă, desigur că, despre aceasta nimeni nu avea curajul să spună vreun cuvânt... Citeau, cugetau, reţineau... Şi în mod firesc, îşi dădeau seama, cine sunt călăii şi cine sunt jertfele...“.

Dikii menţionează că, în august 1918, când la Petrograd a fost asasinat Uriţkii, „în spiritul politicii de teroare roşie“ au fost ordonate represalii, în timpul cărora au fost executate 10.000 de persoane. Listele lor au fost date publicităţii, fiind lipite pe 1 Teroarea roşie – acţiuni de teroare în masă, executate de revoluţionari după preluarea puterii

politice, în vederea lichidării opoziţiei politice şi a rezistenţei faţă de transformările revoluţionare. Deşi iniţial Vl. I. Lenin declara că bolşevicii nu vor executa o teroare în masă, în decembrie 1917, L. Troţkii deja vorbea despre necesitatea terorii, căci situaţia din Rusia începea să scape de sub controlul bolşevicilor. Troţkii atunci spunea, adresându-se cadeţilor: „Voi ar trebui să ştiţi că, nu mai târziu de o lună de zile, teroarea, după exemplul marilor revoluţionari francezi, va lua proporţii mari. Pe duşmanii noştri îi va aştepta ghilotina, nu numai închisoarea“. În mai puţin de o lună de la discursul lui Troţkii, s-a trecut la teroarea în masă, care trebuia să constituie un mijloc de atingere a obiectivelor politice, precum şi economice. Însă, acţiunile de represiune provocau acţiuni de ripostă. În aceste condiţii, Lenin în august 1918, a dispus „efectuarea necruţătoarei terori în masă faţă de chiaburi, preoţi şi albgardişti; cei dubioşi să fie închişi în lagăre de concentrare în afara oraşului“. Rezistenţa faţă de acţiunile bolşevicilor a continuat: în august 1918, a avut loc atentatul împotriva lui Lenin; tot atunci a fost omorât M. S. Uriţkii, preşedintele CeKa din Petrograd. La 2 septembrie 1918, Comitetul Executiv Central al Rusiei, a adoptat o rezoluţie, în care era menţionată noţiunea de „teroarea roşie“: „Faţă de teroarea albă a duşmanilor puterii muncitorilor şi ţăranilor, muncitorii şi ţăranii vor răspunde cu o teroare roşie în masă împotriva burgheziei şi agenţilor ei“. După luarea acestei decizii, au început arestările şi execuţiile în masă. Pe larg se practica luarea ostaticilor din rândul „elementelor sociale duşmănoase“. În vara anului 1919, în închisorile Rusiei Sovietice se aflau 12.000 de ostatici, din care periodic era executat un număr oarecare, ca răspuns la acţiunile duşmănoase faţă de bolşevici. Executările ostaticilor au început imediat după atentatul eşuat împotriva lui Lenin. În Nijnii Novgorod au fost împuşcate 41 de persoane, iar în Petrograd – 512. numărul ostaticilor executaţi era în continuă creştere. Deoarece închisorile erau neîncăpătoare, au fost înfiinţate lagărele de concentrare. La sfârşitul Războiului civil, în aceste lagăre erau 50.000 de oameni, numărul lor fiind în continuă creştere. Pentru perioada 1918-1920, numărul celor executaţi în timpul „terorii roşii“ este necunoscut (după unele date, ar fi între 50.000 şi 140.000 de persoane) (http://slovari.yandex.ru/dict/lanzov/article/lan/lan-0040.htm). Într-un număr al ziarului „Izvestia“ din decembrie 1918, a fost publicat un interviu cu K. K. Danilevski, numit în funcţia de preşedinte al Tribunalului revoluţionar. Acesta a declarat următoarele: „Tribunalele nu se conduc şi nici nu trebuie să se conducă de vreo normă juridică. Acesta e un organ de represiune, creat în procesul unei lupte revoluţionare aprige, care emite sentinţele sale, conducându-se exclusiv de raţionamentele şi conştiinţa juridică a comuniştilor. De aici reiese şi cruzimea sentinţelor. Însă, cât de necrtuţătoare ar fi fiecare sentinţă, ea obligatoriu trebuie să se bazeze pe sentimentul justeţei solidare, trebuie să trezească acest sentiment. Având în vedere sarcinile extrem de complicate ale tribunalelor revoluţionare, pe umerii conducătorilor lor este o mare responsabilitate. Sentinţe injuste, nemiloase şi nefondate nu ar trebui să se pronunţe. În acest sens, din partea conducătorilor tribunalelor revoluţionare trebuie să se manifeste o atenţie deosebită“ (http://articles.excelion.ru/science/history/world/04193355.html).

310 Pavel Moraru

zidurile şi gardurile caselor din apropierea CeKa. Ceea ce au remarcat cei ce au văzut aceste liste, era faptul că nu conţineau nume evreieşti, cu toate că, numărul evreilor în Petrograd1 era destul de mare.2 Unul din cei ce au văzut listele, mărturisea că, „Cine numai nu era acolo: ofiţeri, moşieri, proprietari de imobile, comercianţi, profesori, savanţi, preoţi, studenţi şi chiar meşteşugari şi muncitori... Dar ceea ce mi-a atras atenţia era faptul că, în aceste liste nu era niciun evreu... Cu toate că toate acestea au avut loc din cauză că, un evreu – Kenighisser – l-a omorât pe un alt evreu – Uriţkii3

Iar în anul 1919, când Kievul pentru scurt timp a fost ocupat de Armata generalului Denikin, Comisia Specială de Anchetă a Sudului Rusiei, alcătuită din specialişti în drept cu o înaltă calificare, a constatat că, CeKa din Kiev era alcătuită din 75% evrei, iar în listele celor executaţi de cekiştii din Kiev, nu figura niciun nume evreiesc.4

Mulţi dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Şafarevici, O. A. Platonov şi alţii), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din Rusia, din primele sale decenii de existenţă, şi epoca Judecătorilor în Împărăţia Iudeilor din primul mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate baza ideologică şi de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăşi doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat“, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit cu o societate fără clase sociale“. Această ideologie îi era total străină civilizaţiei ruse ortodoxe, pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei“.5

În al patrulea rând, bolşevicii în acţiunile lor nu au avut ca ţintă şi „burghezia“ evreiască. În contradicţie cu programele lor, de a avea aceeaşi atitudine faţă de toţi „burghezii“, bolşevicii au dat dovadă de selecţie în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluţie“ şi naţionalizarea tuturor proprietăţilor, mulţi dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuşi represiunilor, din contra, au fost agreaţi, aducându-şi contribuţia la consolidarea aparatului de stat sovietic.

După cum scria Andrei Dikii, „nu există nici un fel de date şi izvoare în privinţa execuţiei evreilor pe criteriul apartenenţei la «burghezie». În schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când capitaliştii evrei fără probleme emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre exemplu (industriaşii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinştein şi alţii. Iar evreii-burghezi care nu au emigrat, necătând la trecutul lor burghez, şi-au aranjat foarte bine situaţia sub puterea sovietică, deseori ajungând în posturi de răspundere“.6

1 În anul 1910, numărul populaţiei evreieşti a Peterburgului era de 34.995 (1,84%), numărul lor

crescând în 1923 la 52.373 (4,89%). În 1917, erau circa 50.000 (Бейзер М., Евреи в Петербурге. (Evreii în Petersburg). http://www.jewishpetersburg.ru/ userimages/Mikhail %20Beyzer_Evrei%20v%20Peterburge.htm), iar către anul 1928, numărul lor s-a dublat – 103.000 (Мадорский Л., Еврейский Петербург. (Petersburgul evreiesc). http://malech.narod.ru/ otkrov8.html).

2 А. Дикий, op. cit. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 О. Попов, op. cit 6 Ibidem.


După cum am mai spus, potrivit planului bolşevic, revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar în Ungaria şi Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluţionare“ din cele două ţări, majoritari tot evreii erau.1

Istoricul rus S. V. Naumov, în articolul său Călăii poporului rus. La aniversarea a 75 de ani a lagărelor morţii (Палачи Русского народа. К 75-летию лагерей смерти), relatează despre crearea şi evoluţia sistemului lagărelor de concentrare din U.R.S.S., şi rolul evreilor în organizarea şi conducerea acestuia.

Autorul menţionează că, primele lagăre de concentrare sovietice au apărut în Rusia în timpul Războiului civil (1918-1923). Iniţiatorul înfiinţării acestora era Lev Troţki (Leiba Davîdovici Bronştein), care la 4 august 1918 îi scria comandantului militar al guberniei Vologda că, „Internarea suspecţilor în lagăre de concentrare e o condiţie necesară succesului“ («Заключение подозрительных в концентрационные лагеря есть необходимое условие успеха»).2 În această chestiune Troţki era susţinut de Lenin, care vorbea despre o „necruţătoare teroare în masă“ («беспощадном массовом терроре»). Sau: „Dubioşii să fie închişi în lagăre de concentrare în afara oraşului“ («Сомнительных запереть в концентрационный лагерь вне города»).3 La 5 septembrie 1918, la propunerea lui Ia. Sverdlov (Iankel Movşevici Gauhman), preşedinte al Comitetului Executiv Central din Rusia (Всероссийский Центральный Исполнительный Комитет – В.Ц.И.К.), a fost adoptată hotărârea cu privire la „teroarea roşie“ în privinţa „duşmanilor de clasă“, în care deja oficial se spunea despre „izolarea lor în lagăre de concentrare“. La conducerea sistemului de lagăre a fost numit Z. G. Zangvil-Şmerling.

Iniţial, înfiinţarea lagărelor de concentrare era privită ca o măsură temporară. Însă, deja la şedinţa a 8-a a Comitetului Executiv Central din Rusia, care a avut loc în februarie 1919, preşedintele V.C.K.,4 Felix Ădmundovici Dzerjinski, solicita cu insistenţă: „... Eu propun să lăsăm aceste lagăre de concentrare pentru folosirea muncii arestaţilor, pentru domnii care trăiesc fără ocupaţii, pentru cei ce nu pot lucra fără a fi constrânşi şi dacă noi vom lua instituţiile sovietice, atunci aici trebuie să fie aplicată această măsură (internarea în lagăr – n.a.) ca pedeapsă pentru atitudinea neconştiincioasă faţă de serviciu, pentru neglijenţă, pentru întârziere etc. Cu această măsură (internarea în lagăr – n.a.) noi vom putea să-i disciplinăm şi pe lucrătorii noştri. Astfel, se propune crearea şcolii muncii şi în privinţa acestei propuneri există următoarele: «V.C.K. i se oferă dreptul de a interna în lagărul de concentrare....», ceea

1 Ibidem. 2 С. В. Наумов, Палачи Русского народа. К 75-летию лагерей смерти. (Călăii poporului Rus.

La 75 de ani ai lagărelor morţii), în „Православный Набат“, nr. 15, 2005, http://www.sotnia.ru/ tocsin/2005/0517.php, citat din: „Военно-исторический журнал“, nr. 8, 1989, p. 53.

3 Ibidem, citat din: Ленин В. И., Полное собрание сочинений, том 50, pp. 143-144. 4 V.C.K. – mai exact, V.C.K.B.K.S. – Comisia Extraordinară a Întregii Rusii pentru Combaterea

Contrarevoluţiei şi a Sabotajului (В.Ч.К.Б.К.С. – Всероссийская Черезвычайная Комисия по Борьбе с Контрреволюцией и Саботажем)

312 Pavel Moraru

ce a şi fost prevăzut de decizia Comitetului Executiv Central din Rusia din 17 februarie 1919.

Mai târziu, Dzerjinski îi scria locţiitorului său (care îi era şi rudă), Iosif Stanislavovici Unşliht: „Va fi necesar în continuare să ne ocupăm în realitate cu organizarea muncii forţate – a lagărelor, prin colonizarea localităţilor nepopulate, şi cu o disciplină de fier. Localităţi şi spaţiu la noi sunt îndeajuns“. Cu toate acestea, internaţii lagărelor de concentrare din anii `20, nu prestau nicio activitate de producţie.

Şeful Direcţiei Generale a Locurilor de Detenţie (Главное Управление Местами Заключения) a N.K.V.D. al R.S.F.S. Ruse a fost numit Evsei Gustavovici Şirvindt (locţiitorul lui era L. Kornblitt, iar cercul acoliţilor era alcătuit de un număr mare de consângeni: Brodski, G. Voiţiţski, Golenkevici, R. Golţ, M. A. Kessler, Miller, A. A. Solţ, V. Iakubson).1

Consilierul lui Şirvindt, Boris Samuilovici Utevskii, un înfocat părtaş al muncii sclavagiste (ale cărui opere au fost editate până la începutul anilor `70), sublinia că, activitatea lagărelor de concentrare (a căror denumire a fost schimbată la 27 iunie 1929 în „lagăre de muncă şi corecţie“ – исправительно-трудовые лагеря) „pentru prima oară erau strâns legate de planul cincinal al dezvoltării industriale, ...erau privite ca un sector mic, dar necesar grandiosului program al construcţiei sovietice“.2

La 25 aprilie 1930, a luat fiinţă monstruosul „arhipelag GULAG“, care a înghiţit milioane de vieţi omeneşti.

În octombrie 1934, în componenţa GULAG-ului au fost trecute toate lagărele şi închisorile care aparţineau Comisariatului Poporului pentru Justiţie al R.S.F.S. Ruse, conduse de Feodor Mihailovici Nahimson. Postul de şef al Inspecţiei speciale a Direcţiei Generale a instituţiilor de muncă şi corecţie (Особая инспекция Главного управления исправительно-трудовыми учреждениями) era deţinut de „călăul profesionist“ A. A. Blauberg.

Marea majoritate a deţinuţilor din lagăre – potrivit lui S. V. Naumov – întotdeauna o formau ruşii: la 1 ianuarie 1939 în GULAG erau 830.491 de ruşi (63,05% din deţinuţi), 181.905 de ucraineni (13,81%), 44.785 de bieloruşi (3,4%); la 1 ianuarie 1951, numărul deţinuţilor ruşi a crescut la 1.405.511, a ucrainenilor la 506.221 şi a bieloruşilor la 96.471 (79,43%). Deţinuţii evrei în aceleaşi perioade de timp erau în număr de 19.758 (1,5%) şi respectiv 25.425 (1,01%) din numărul total de deţinuţi.3 Aceste date ne mărturisesc despre direcţia antislavă a politicii de represiune.

Cine totuşi era creatorul acestei monstruoase maşini a genocidului, cum era GULAG-ul? Naumov consideră că, în primul rând ar trebui să-l numim pe primul comisar al poporului al Afacerilor Interne al U.R.S.S., Gh. Iagoda (Enoh Gherşenovici Iehuda). El a avut rolul conducător în „lagărizarea“ Rusiei. Semnăturile lui figurau în toate ordinele privind „şcolile muncii“. Oficial era recunoscut şi declarat „primul iniţiator, organizator şi conducător de idei al industriei socialiste din taiga şi Nord“ («первый инициатор, организатор и идейный руководитель социалистической индустрии тайги и Севера»). Ca o recunoştinţă adusă lui 1 Ibidem, citat din: „Административный вестник“, nr. 11, 1929, pp. 18-19. 2 Ibidem, citat din: „Административный вестник“, nr. 13, 1929, pp. 9-10, 13. 3 Ibidem, citat din: „Социологические исследования“, nr. 6, 1991, pp. 14, 17; nr. 7, 1991, pp. 7-8.


Iagoda în organizarea construcţiilor cu ajutorul deţinuţilor din lagăre, i-a fost ridicat chiar un monument la ultimul baraj de pe canalul Belomorsk-Baltiiskii, care era format dintr-o stea cu cinci colţuri (pentagrama kabbalistă (Moghen Şlomo – Steaua lui Solomon), de 30 de metri înălţime, în interiorul căreia era bustul gigantic al lui Iagoda, turnat din bronz.

Deschizând o paranteză, Naumov se întreabă, de ce anume pentagrama kabbalistă (Moghen Şlomo – Steaua lui Solomon) a devenit simbolul organizatorilor „terorii roşii“? Explicaţia o găseşte la troţkistul M. Kogan, care în articolul său, întitulat Meritul evreimei faţă de muncitori («Заслуга еврейства перед трудящимися»), publicat în ziarul „Коммунист“ (Comunistul) din Harkov, nr. 72 din 12 aprilie 1919, scria: „Simbolul evreimei, care de secole se luptă împotriva capitalismului, a devenit şi simbolul proletariatului rus, ceea ce se vede cel puţin din instituirea Stelei roşii cu cinci colţuri, care era înainte, după cum se ştie, simbol şi semnul sionismului – al evreimei. Cu el e victorie, cu el e moartea paraziţilor burghezi“ («Символ еврейства, веками борющегося против капитализма, стал и символом русского пролетариата, что видно хотя бы в установлении «Красной пятиугольной звезды», являющейся раньше, как известно, символом и знаком сионизма – еврейства. С ним – победа, с ним – смерть паразитам-буржуям»).1

În anturajul lui Iagoda era Lazari Iosifovici Kogan, organizatorul nemijlocit şi primul şef al GULAG-ului. În trecut, Kogan a fost anarhist. În timpul Războiului civil şi-a manifestat bestialitatea în organele de represiune din Kuban. Există mai multe mărturii în acest sens privindu-l pe Kogan şi camarazii săi. Una dintre acestea spune că, în anul 1920 „fiicei unuia din foştii guvernatori, K., învinuită de contrarevoluţie, cekistul Fridman la interogatoriu i-a propus o alternativă: ori să se «vadă» cu el şi să obţină libertatea, ori să fie împuşcată. K. a ales prima propunere şi s-a transformat în roaba albă (monarhistă – n.a.) în mâinile lui Fridman“. Tot în CeKa din Kuban, învăţătoarea Dombrovskaia, arestată în baza falsei învinuiri că ar avea ascuns aur, „a fost violată şi batjocorită. Violarea în grup s-a făcut în ordinea ierarhiei. Primul violator a fost cekistul Fridman, după care au urmat restul. După aceasta, au supus-o torturilor, pentru a obţine informaţii unde a ascuns aurul. La început, femeii aflată în pielea goală, cu cuţitul i-au făcut tăieturi pe corp, apoi cu cleşte-patent din fier i-au strâns extremităţile degetelor“. Pe Dombrovskaia într-un final, au împuşcat-o, fără să i se găsească aur ascuns.2

În anul 1929, „t.[ovarăşului] Kogan îi este ordonată organizarea Direcţiei lagărelor O.G.P.U.“.3 După aceasta, Kogan şi-a adus contribuţia şi la îmbogăţirea limbii ruse cu un nou cuvânt: „zăk“, de la abrevierea cuvintelor «заключенный каналоармеец» – deţinut al armatei de la canal. În perioada sovietică denumirea de „zăk“ a fost extinsă asupra tuturor deţinuţilor, indiferent că deţinutul era de drept comun sau politic, că ar fi fost internat în lagăr sau închis în penitenciar.

1 Ibidem, citat din: „Коммунист“, 12 aprilie 1919, nr. 72. 2 Ibidem, citat din: Че-Ка. Материалы по деятельности чрезвычайных комиссий. Берлин,

1922, pp. 222, 231. 3 Ibidem, citat din: Беломорско-Балтийский канал имени Сталина. История строительства. Москва, 1934, pp. 120, 138.

314 Pavel Moraru

În iunie 1932, Kogan a fost înlocuit la conducerea GULAG-ului de Motea Davidovici Berman. Activitatea revoluţionară a acestuia a început în 1917, în Siberia, sub patronajul viitorului locţiitor al preşedintelui O.G.P.U., Meer Abramovici Trilisser. Berman a deţinut funcţiile de director al Pazei Politice de Stat al Republicii Orientului Îndepărtat (Dalnevostocinaia); şef al CeKa a guberniei Irkutsk; comisar al poporului al Afacerilor Interne al R.A.S.S. Bureat-Mongolă; şef al Secţiei O.G.P.U. a districtului Vladivostok. În una din caracteristicile de partid ce i s-au făcut, se spunea: „E un practician al marxismului. Folosirea lui la munca de jos este neraţională...“ («Является практиком марксизма. На работе внизу использовать нецелесообразно...»).

În anul 1929, acest „practician al marxismului“ a devenit locţiitor al împuternicitului preşedintelui O.G.P.U. pentru regiunea Ivanovo (unde mai activau şi alţi călăi marxişti, printre care procurorul regional Ruvim Mihailovici Karasika şi ajutorul şefului Direcţiei N.K.V.D., Mihail Pavlovici Şreider).

Ajuns la conducerea GULAG-ului, Berman declara: „Cu lagărele trebuie să conducă o aşa organizaţie, care va putea executa importantele dispoziţii de ordin gospodăresc şi care ţin de începuturile puterii sovietice, şi va putea explora un şir de noi raioane“. Desigur că era vorba de O.G.P.U. Berman mai spunea că, „Noi în lagăre constrângem oamenii, care nu sunt în stare de sine stătător să se reeduce, să trăiască o viaţă sovietică, îi împingem atâta timp, până când ei încep să facă aceasta benevol. Da, noi îi impunem prin toate mijloacele să facă ceea ce milioane de oameni din ţara noastră fac benevol, trăind sentimentul fericirii şi bucuriei“.1

Fratele mai mic al lui M. Berman, comisarul poporului al Afacerilor Interne al R.S.S. Bieloruse, Boris Davidovici Berman (care anterior a ocupat funcţia de locţiitor al şefului Secţiei Externe a G.U.G.B. al N.K.V.D., Abram Aronovici Sluţkii) a fost organizatorul principal al „conveierului morţii“ de la Kuropaty2 În arhive s-au păstrat documentele cu rezoluţiile lui agramate.3 Berman, împreună cu acoliţii săi – Ghepştein, Ermolaev, Kimen, Kunţevici, Ţeitlin ş.a. – au împuşcat la Minsk, în mai puţin de un an de activitate, 85.000 de oameni.

Familiei Berman îi aparţinea şi şeful lagărului Uhtinsk-Peciorsk, Iakov Moiseevici Moroz (Iossem). Acesta era căsătorit cu sora lui M. Berman, Ghesea Nehemievna. În lagărul Uhtinsk-Peciorsk erau peste 33.000 de deţinuţi, iar Ghesea Nehemievna Moroz, era directoarea teatrului din lagăr, în care jucau artiştii care au trecut prin maşina sovietică de represiune. Actorii care se îndoiau de capacităţile ei de regizor, erau trimişi la lucru în mină.

În septembrie 1936, M. Berman a fost avansat, devenind locţiitor al noului comisar al Afacerilor Interne, Nikolai Ivanovici Ejov. La conducerea GULAG-ului, Berman a fost înlocuit, în august 1937, de Izrail Izrailevici Pliner, care şi-a pus drept obiectiv principal, identificarea elementului contrarevoluţionar în sistemul de lagăre.

1 Ibidem, citat din: idem, pp. 53, 77. 2 Al. Dolgowskij, Execuţiile în masă de la Kurapatî, 1937-1941, în „Arhivele Totalitarismului“,

anul XV, nr. 54-55, 1-2/2007, pp. 15-21. 3 С. В. Наумов, Палачи Русского народа. К 75-летию лагерей смерти, în „Православный Набат“, nr. 15, 2005, http://www.sotnia.ru/tocsin/2005/0517.php, citat din: „Политический собеседник“, nr. 5, 1989, p. 32.


Lucrările de construcţie, cu folosirea muncii deţinuţilor din lagăre, au început fulgerător să se extindă în toată ţara.

Naumov prezintă lista „principalilor călăi – şefi ai acestor şantiere şi lagăre“: Lev Markovici Abramson (KALUGLAG); Zaven Armenakovici Almazian (Combinatul Belomorsk-Baltiisk); Ăduard Petrovici Bervin` (Dalstroi); I. M. Bikson (SIBLAG); S. I. Borisov-Lenderman (NOVOTAMBOVLAG); M. G. Vaiman (VELOKOROVICILAG); Ă. Iu. Vovsi (Lagărul de Muncă şi Corecţie şi şantierul nr. 10); E. D. Buli (LOKCIMLAG); Golman (DZKEZKAZGANLAG); M. I. Gutman (Affinajstroi); E. A. Zalmarson (PRORVLAG); Aleksandr Nikolaevici Izrailev (KAZITLAG); Zinovii Borisovici Kaţnelson (DMITLAG; vărul lui, Leiba Lazarevici Feldbin, a fost locţiitorul şefului Direcţiei economice a O.G.P.U., iar mai târziu a participat la „teroarea roşie“ executată de către pro-comuniştii extremişti din Spania republicană); N. M. Lapidus (SVIRLAG); N. S. Levinson (VEATLAG); A. Ia. Martinelli (DALLAG); Perederni (RAICIHLAG); Susman (HABARLAG); Ă. Iu. Tizenberg (TEŞLAG); Şaverskii (KARLAG); S. I. Şatov-Lifşen (KRASLAG); Iakov Davidovici Rapoport (VOLGOLAG); Semion Grigorievici Firin-Pupko (BELBALTLAG). Ultimii doi au mai fost şi mult timp adjuncţi ai şefului GULAG.

Studentul-semidoct Rapoport, în anul 1919 domnea plenar asupra Voronejului, în calitatea sa de locţiitor al preşedintelui CeKa din localitate. Şeful lui a fost numit înrăitul cekist asasin, fostul preşedinte al CeKa a guberniei Nijegorodskaia, Iakov Zinovievici Kaţ, care în drum spre Voronej, la 20 septembrie 1919, a fost prins de cazaci şi executat.

Rapoport personal conducea cu bestialele maltratări aplicate arestaţilor: „când cel băgat în apa clocotită îşi pierdea cunoştinţa, Rapoport dădea ordin să fie oprită tortura, îl aducea în fire, după care ordina: Continuaţi!“.1 În afară de aceasta, „în Voronej cei supuşi torturilor erau băgaţi cu pielea în butoaie, cu multe cuie bătute, pe care le rostogoleau. Pe frunte le era aplicată prin arsură steaua cu cinci colţuri; preoţilor le îmbrăcau pe cap coroane din sârmă ghimpată“.2

Apoi, Rapoport a devenit adjunct al şefului şantierelor de la Marea Albă (Belomorstroi), după care a condus şantierele de pe Volga (Volgostroi) şi VOLGOLAG-ul, mobilizate pentru crearea mării artificiale – Marea Rîbinsk – în care scop au fost băgate sub apă teritoriile a 18 raioane din patru regiuni ale Rusiei Centrale – sute de sate şi comune, oraşul vechi Mologa, mănăstirile Afanasievskii, Leuşinskii şi Iugskii, 220.000 de oameni au fost strămutaţi din locurile lor natale...

O legătură directă cu organizarea „arhipelagului GULAG“, a avut-o Lazari Moiseevici Kaganovici. Anume la propunerea lui a început construcţia canalului Moscova-Volga.3 Arhitectul principal al acestui canal, unde lucrau 196.000 de deţinuţi, era ginerele lui Iagoda, Iosif Solomonovici Fridleand. A condus cu lucrările acestui canal, Kogan.

Kaganovici a fost nu numai cel ce „însufleţea construcţia“ canalului, dar personal inspecta şi supraveghea lucrările. Era mulţumit de mersul lucrărilor, dar mai ales de munca deţinuţilor: „...Oamenii au fost atraşi de lucrările noastre, i-au surprins 1 Ibidem, citat din: „Донские Ведомости“. Новочеркасск, nr. 233, 1919. 2 Ibidem, citat din: С. П. Мельгунов, Красный террор в России. 1918-1923. Москва, 1990, p. 129. 3 Ibidem, citat din: Канал Москва-Волга. Москва-Ленинград, 1940, p. 6.

316 Pavel Moraru

proporţiile lucrărilor, perspectivele construcţiei noastre, i-a atras ambiţia noastră... Aceasta este de înţeles, cu atât mai mult, cu cât în conducerea colectivului N.K.V.D. se află oameni cu o mare experienţă, precum e Kogan, Firin şi Juk, care lucrează sub coordonarea t. Iagoda“.1

Condiţiile de viaţă a celor „atraşi de lucrările noastre“, pot fi văzute în memoriile contemporanilor: „Mii de oameni murdari şi chinuiţi se tăvăleau pe fundul gropii, până la jumătate în noroi. Dar era deja luna octombrie, noiembrie, erau friguri mari! Şi important este că ceea ce am reţinut era: deţinuţii erau extenuaţi la maxim şi în permanenţă flămânzi. Vedem: ba unul, ba altul cade în noroi. Cădeau şi mureau din cauza slăbiciunii: era atinsă limita puterilor. Morţii erau puşi pe trăsură – grabarki2 – şi duşi... Spre noapte, pentru a evita martorii accidentali, veneau dinspre canal caravane întregi de grabarki cu trupuri, îmbrăcate în lenjerie ruptă. Caii (de la trăsuri – n.a.) erau mânaţi de o echipă specială pentru funeralii. Gropile, lungi şi adânci, erau săpate în crâng din timp, de cu zi. Oamenii erau aruncaţi în mormânt la întâmplare, unul peste altul, ca pe animale. Numai pleca o caravană şi în locul ei venea alta. Şi iarăşi oamenii erau aruncaţi în gropi“.3

Figura cea mai monstruoasă din sistemul GULAG, a fost Naftalii Aronovici Frenkel, viitorul locţiitor al lui Kaganovici pentru construcţia căilor ferate. S-a născut la Istanbul. Până la „revoluţia din Octombrie“ a practicat comerţul, care l-a făcut milionar. În timpul Noii Politici Economice (N.E.P.) s-a ocupat de speculaţii valutare, fapt pentru care a fost condamnat şi internat în 1926 pe insulele Solovki. Acolo, în scurt timp a găsit limbă comună cu şeful lagărului, Feodor Ivanovici Ăihmans. După cum se spunea în acele timpuri, „O.G.P.U. l-a rupt pe Frenkel de trecut, O.G.P.U. i-a dat un viitor“.4

Potrivit multiplelor mărturii ale foştilor deţinuţi, în lagărele sovietice „evreii întotdeauna se puteau aranja excelent, fiind în majoritate speculanţi, comercianţi, speculanţi de valută, comisionari, funcţionari ai trusturilor şi cooperativelor care se ocupau de delapidări... Aceşti mahări puteau găsi locurile calde şi lucrul cel mai uşor. Evreii conduceau cu lucrările din industria lemnului şi cu depozitele de materiale, cu cele textile, a încălţămintei, lucrau în lazarete, erau doctori, dentişti, iar unul dintre ei, Frenkel,... a reuşit să devină la Ăihmans administratorul principal al gospodăriei şi al tuturor întreprinderilor de pe insule“.5

Frenkel rapid a reuşit să elaboreze un proiect de trecere a lagărului la autofinanţare, fapt ce la scurt timp l-a propulsat în funcţia de şef al sectorului economic al lagărelor cu destinaţie specială din Solovki (SLON). Anume Frenkel a propus să fie schimbat radical sistemul de funcţionare a lagărelor, cu scopul transformării lor într-un rezervor inepuizabil de forţă de muncă ieftină: „De la deţinut – spunea Frenkel – noi trebuie să luăm totul în primele trei luni – după aceea el nouă

1 Ibidem, citat din: Канал Волга-Москва. Материалы для агитаторов и пропагандистов. Дмитров, 1935, pp. 36, 102.

2 Grabarki – de la cuvântul rusesc grob – sicriu, adică trăsură de transportat sicriele. 3 Ibidem, citat din: „Семья“, nr. 13, 1990, p. 18 4 Ibidem, citat din: „Смерч“, Москва, 1989, p. 220. 5 Ibidem, citat din: М. Розанов, Соловецкий концлагерь в монастыре, 1922-1939 годы, кн. 3. Б. м. 1987, p. 9.


nu ne mai trebuie!“. Această metodă de stoarcere fizică a deţinuţilor era cunoscută în cercurile cekiştilor sub denumirea de „frenkelevizare“.1

Frenkel a fost numit şef pentru lucrările de la Canalul Belomorsk-Baltiisk. Apoi a condus lucrările de la Magistrala Baikal-Amur (BAMLAG), care a implicat munca a circa 200.000 de oameni. Mai târziu, Frenkel a devenit şef al Direcţiei Generale a lagărelor pentru construcţia căilor ferate (GULJDS) al N.K.V.D. (scoasă din structura GULAG), care s-a ocupat de edificarea tuturor magistralelor de cale ferată, inclusiv de „drumul morţii“ Igarka-Salehard.

El a supravieţuit cu succes tuturor „epurărilor“, învrednicindu-se să obţină, pe sângele a milioane de deţinuţi, gradul de general-locotenent şi multe distincţii.2

Unul din cei care au supravieţuit represiunilor – fostul şef al Secţiei planificare a N.K.V.D., Boris Samuilovici Vainştein – şi în prezent susţine cu insistenţă (în ziarul „Izvestia“, nr. 18 din 1993) că, „totala impunere la muncă în U.R.S.S. era legată de necesitatea istorică“ („принудительность труда в СССР была вызвана исторической необходимостью“) şi că „au existat lagăre unde se trăia mai bine decât în libertate“ („были лагеря, где жилось лучше, чем на воле“).3

Serghei Semanov,4 în articolul său, întitulat „Epurările staliniste“ de la sfârşitul anilor `30 şi problema naţională, scria: „Şaptezeci de ani în urmă, poporul rus ştia bine doar un singur nume dintre cele sus menţionate – pe sângerosul şef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherşenovici, el a dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era întuneric şi ceaţă. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Şi iată că, doar recent, istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret şi sinistru. Materialele se acumulau, întunericul şi ceaţa începând treptat să se disperseze şi urmaşii (jertfelor lor – n.a.) în sfârşit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani, tabloul s-a cristalizat în totalitate şi multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine şi ce prezintă“.

1 Ibidem, citat din: „Север“, nr. 8, 1989, p. 63. 2 Ibidem, citat din: На страже завоеваний социализма. Сталинград, 1938, p. 41. 3 Ibidem, citat din: „Известия“, nr. 18, 1993. 4 Serghei Nikolaevici Semanov (14 ianuarie 1934) – istoric, scriitor, publicist. A scris cărţi despre

amiralul Makarov, generalul Brusilov şi Nestor Mahno. Din ianuarie 1976, a devenit redactor principal al cunoscutei reviste, cu un tiraj de milioane de exemplare, „Человек и закон“ (Omul şi legea) din U.R.S.S. În aprilie 1981, la cererea lui Iu. Andropov, preşedinte al K.G.B.-ului U.R.S.S., a fost demis din funcţie şi pus sub supravegherea organelor de securitate, fără dreptul de a publica. În repetate rânduri a fost interogat în închisoarea Lefortovo, unde i s-a întocmit şi un dosar, urmat de excludere din partid. Din considerente ideologice, în 1974 la Leningrad, teza de doctorat nu i-a fost aprobată. În aprilie 1988, a devenit locţiitor al preşedintelui Fondului rus de cultură. Atunci a scris lucrarea despre N. Mahno, bazată pe materialele primite de la soţia şi fiica lui. Din 1991, deţine postul de cercetător ştiinţific superior la Institutul de Literatură Universală al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse. Aici a scris biografia lui I. Stalin, lucrările despre Iu. Andropov, Aleksandru al III-lea, cancelarul Gorceakov etc. În mod deschis a luptat împotriva „puterii iudeo-masonilor şi i-a demascat în presă pe apropiaţii ei“. Este autor al câtorva filme documentare şi laureat al Premiului Lomonosov. În 2003, la Moscova, şi-a publicat lucrarea Русско-еврейские разборки (Dezbateri ruso-evreieşti) (http://rusinst.ru/articletext.asp? rzd=1&id=5076).

318 Pavel Moraru

Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruşi, 4 letonieni, 2 polonezi şi 2 georgieni. Exprimată în procente, situaţia se prezintă astfel: 51% evrei şi 27% (slavi din U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietică constituiau peste 2% din totalul populaţiei, iar slavii – peste 80%.1

Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei“.2 Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.3

Şi dacă în Rusia evreii au fost discriminaţi de ţarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolşevică, atunci în Austro-Ungaria şi în Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcţii importante în toate domeniile vieţii: economic, financiar, academic şi chiar în conducerea acestor ţări. Atunci care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendinţa mesianică de a duce popoarele lumii în „Împărăţia lui Dumnezeu“. Dar pentru a-i aduce acolo era nevoie de putere, de putere nelimitată şi absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o în Rusia.4

„După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la putere în aceste ţări au venit comuniştii (majoritatea veniţi din refugiul din U.R.S.S., odată cu trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste şi salvarea lor de la exterminarea fizică. În mod corespunzător şi conducerea partidelor comuniste din aceste ţări era în mare măsură evreiască şi a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50“.5

Pe poziţii moderate în prezentarea rolului evreilor în executarea loviturii de stat din Rusia din 1917 şi contribuţia lor la consolidarea regimului sovietic, se situează Vladimir P. Buldakov. În articolul său, intitulat Lovitura de stat bolşevică şi evreii, prezentat la Conferinţa internaţională Jews and Russian Revolution de la Stanford University (S.U.A.) din 6-7 noiembrie 2005, subliniază că, „Printre multe mituri despre Revoluţia din Octombrie este cunoscută şi legenda privind originea ei evreiască. Problema participării evreilor la revoluţia bolşevică de mult timp preocupă cercetătorii, însă o claritate în această chestiune nu există“.6

1 С. Семанов, „Сталинская чистка“ конца 1930-х годов и национальный вопрос, în ziarul Русский вестник, 2 martie 2007, http://www.rv.ru/content.php3?id=6767

2 Ibidem. 3 V. Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940). Ed. „Civitas“, Chişinău, 1999, p. 14. 4 О. Попов, Еврейский этнос и мировое коммунистическое движение, http://www.lebed.com/

2005/art4053.htm 5 Ibidem. 6. Булдаков В. П., Большевистский переворот и евреи. (Lovitura de stat bolşevică şi evreii). Международный исследовательский центр российского и восточноевропейского еврейства (Москва), http://www.crjs.ru/resources/articles.php?parentid=1&artid=11. Comunicare prezentată la Conferinţa internaţională Jews and Russian Revolution de la Stanford University (S.U.A.), 6-7 noiembrie 2005.


Limitarea accesului evreilor la viaţa social-politică, marele număr de pogromuri şi atitudinile antisemite ale populaţiei ruse, ar fi avut „un impact asupra comporta-mentului evreilor în timpul preluării puterii de către bolşevici“. Autorul susţine că, deşi erau scindaţi în grupuri cu diverse viziuni politice, evreii au manifestat reţinere în timpul loviturii de stat din Rusia din 1917. Ei ar fi sprijinit un timp mai îndelungat, comparativ cu alţi minoritari, Guvernul provizoriu, care „pentru prima oară le promitea să-i elibereze de multiplele marginalizări din timpul autocraţiei“.

Buldakov prezintă un mic fragment din memoriile generalului albgardist S. L. Markov, care nota: „Cum s-a prăbuşit Rusia – un spion în fruntea ei (Lenin – n.a.), iar un jidan – în fruntea armatei (Troţki – n.a.)“, spunând că astfel „s-a amplificat un nou soi de antisemitism – antigerman-antievreiesc-antibolşevic, care a fost sortit să devină stindardul mişcării albe“.

În articol se mai subliniază că, toate partidele evreieşti au fost nemulţumite de răsturnarea bolşevică din Rusia. Spre exemplu, în şedinţele Comitetului Central al organizaţiei sioniste din Rusia din 26 şi 28 octombrie 1917, a răsunat apelul la lupta cu „uzurpatorii“ şi crearea „apărării evreieşti din Rusia“. În acele clipe publiciştii evrei din Petrograd deplângeau destrămarea Rusie, iar cei din Ucraina nu-şi doreau ieşirea din componenţa Rusiei.

Pentru a explica de ce numărul evreilor era atât de mare în aparatul sovietic de conducere, Buldakov prezintă ceea ce scria un ziar evreiesc din epocă: „De politică ei (evreii – n.a.) nu se interesau, dar simplu sperau să obţină un loc călduţ de muncă“. De asemenea, Buldakov prezintă încă o părere care spune că, „în serviciu la noii stăpâni mergeau elemente destul de antibolşevice – unii din lăcomie, alţii din necesitate“. Însă au avut un rol important, pe care îl recunoaşte chiar Lenin; conducătorul proletariatului scria că, vrând-nevrând aceştia i-au ajutat pe bolşevici să combată sabotajul funcţionarilor.

Pe de altă parte, alţi evrei au contribuit la lupta împotriva bolşevicilor. Buldakov menţionează că, aceştia şi-au adus obolul prin a cotiza la fondurile destinate Armatei albe, cu toate că în această armată, „printre ofiţeri erau destui antisemiţi“, ceea ce în opinia autorului, nu a contribuit la unirea tuturor forţelor antibolşevice.

În final, Buldakov conchide că, „Fără dubii, reprezentanţii popoarelor neruse, inclusiv evreii, au jucat în timpul revoluţiei din 1917 un rol deosebit de mare, mulţi dintre ei pomenindu-se în mod neproporţional în conducerea bolşevicilor. Dar aceasta a avut loc datorită internaţionaliştilor, pe care masa de bază a evreimii nici pe de partea nu-i considera de-a lor“.

Concluziile autorilor sus menţionaţi, sunt interesante şi ne permit să vedem dintr-un alt unghi situaţia de atunci din Rusia, cu repercusiuni asupra evenimentelor ulterioare din România.

Prezenţa minoritarilor evrei în structurile Securităţii – între mit şi realitate

Florian BANU

Abstract

The Jew Minority and Their Presence into Security Structure – Between Myth and Reality

To discuss about Jew’s involvement and role played in communist regime settlement in Romania is probably one of the most difficult task for our contemporary historiography. Thus, a historian has to judge correctly the extent amount of information, including the extreme ones, coming from their part, and to approach critically the documents from the available archives, and this is a real methodological challenge.

As far as we are concern, we chose to present a series of documents regarding this issue and this research conclusion enable us to understand the Jew involvement in Securitate’structure, back in ‘50s, in a proper light: the Jew officers were part of the secret service structures, many time in key position, but to charge them with the crimes and abuses of the period is a great mistake, as any distortion of reality.

This is another situation, when only a correct and honest approach of the past, an its understanding both by Jews and Romanian people, represents the way to discover and research the history.

Într-una din lucrările sale, cunoscutul scriitor şi ziarist Teşu Solomovici afirma că

„este foarte greu de discutat cu seninătate rolul românilor şi al evreilor în instaurarea şi funcţionarea regimului comunist“1. Afirmaţia acestuia o găsim pe deplin întemeiată, având în vedere reacţiile exacerbate, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă, ori de câte ori sunt aduse în discuţie aspecte legate de primii ani de după instaurarea guvernului Groza şi, implicit, a comunismului ca regim politic. Ba, mai mult, în ultimii ani, în locul unor analize obiective, prinde contur şi ceea ce Alan Rosenbaum numea „martirologie competitivă“2. Consecinţele nu au întârziat să apară: cercetarea

1 Teşu Solomovici, Securitatea şi evreii. Despre călăi şi despre victime, Bucureşti, Editura Ziua,

2003, p. 36. 2 Alan S. Rosenbaum, Is the Holocaust Unique? Perspectives on the Comparative Genocide,

Boulder, California, Westview, 2001 apud Michael Safir, „Nürnberg II?“ Mitul denazificării şi utilizarea acestuia în martirologia competitivă Holocaust-Gulag, în Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Cercetare a Imaginarului, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în

Prezenţa minoritarilor evrei în structurile Securităţii 321

onestă a surselor documentare, a literaturii memorialistice şi a mărturiilor contempo-ranilor a fost inhibată1, mulţi istorici preferând să-şi îndrepte atenţia spre arii mai puţin susceptibile a conduce la rezultate ce ar putea fi catalogate drept „incorecte politic“, înregistrându-se astfel o evidentă penurie de studii solide asupra problemei2.

Principala arie de confruntări între istoricii români şi cei evrei este centrată pe analiza a ceea ce acelaşi Teşu Solomovici consideră a fi două „dintre miturile comunismului românesc“, şi anume: „rolul preponderent al evreilor în comunizarea ţării“ şi, în directă legătură, „evreizarea aparatului conducător al Securităţii“3.

În ceea ce ne priveşte, ne-am propus ca, prin prezentul demers, să încercăm o clarificare a celui de-al doilea „mit“, mai precis, să întreprindem o analiză a surselor documentare referitoare la prezenţa angajaţilor de origine etnică evreiască în structurile Securităţii în primul deceniu de funcţionare a acestei temute instituţii.

Paul Goma, din postura de deţinut politic, îşi aminteşte că „…în Securitate au fost foarte, foarte mulţi evrei. Bineînţeles, nu gardieni, nu filatori mărunţi (pentru asta erau ţiganii) şi destul de puţini anchetatori de rând. Evreii lucrau mai mult cu capul – expresia e consacrată. Dar zdrobitoarea majoritate a evreilor din securitate era constituită din evrei…neromâni: cei mai mulţi erau evrei unguri, apoi evrei ruşi“4.

Un alt fost deţinut politic, de această dată el însuşi evreu, îşi aminteşte „prestaţia“ unui ofiţer de securitate evreu în următorii termeni: „am numărat patru lovituri la spate, acordate însă după ce fusesem acoperit cu un prosop umed, ca să nu se vadă semnele. În tot timpul am auzit vocea unui tânăr locotenent, care, cu excesul de zel judaic, a ţinut nu numai să asiste la bătaie, dar să mă şi tragă de perciuni, probabil în amintirea [vremii] când strămoşii lui erau supuşi acestui tratament. S-ar putea crede că complexele de inferioritate se moştenesc din tată în fiu şi se răzbună“5.

România, „Caietele Echinox. Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească“, coord. Ruxandra Cesereanu, volumul 13, p. 87.

1 Dacă lucrările despre situaţia evreilor în timpul regimului comunist sunt relativ puţine, nu acelaşi lucru se poate spune despre cele referitoare la persecutarea acestora în perioada anterioară: Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Bucureşti, Editura Hasefer, 1998; Idem, Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000; Idem, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Iaşi, Editura Polirom, 2001; Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Editura Polirom, 2005.

2 Dintre lucrările unor istorici de profesie, ce pot fi consultate cu folos pentru tema enunţată, amintim aici: Liviu Ţârău, Instaurarea comunismului în România şi evreii, în „Anuarul Institutului de Istorie“, Cluj-Napoca, tom XXXV, 1996, pp. 289-302; Idem, The Jews and the Setting Up of Communism in Romania, în „Transylvanian Review“, Cluj-Napoca, an 5, 1995, nr. 4, pp. 27-39; Gheorghe Onişoru, Evreii şi problemele României „democrat-populare“, în „Studia et Acta Historiae Judaeorum Romaniae“, Iaşi, 3, 1998 pp. 295-313; Cristina Păiuşan, The Emigration of Jews from Romania. 1948-1967, în „Arhivele Totalitarismului“, X, 2002, nr.1-2, pp. 145-163; Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Iaşi, Editura Polirom, 2002; fără a fi istoric, Radu Ioanid a reuşit să elaboreze o cercetare aproape exhaustivă asupra unui subiect extrem de sensibil, vezi Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Iaşi, Editura Polirom, 2005.

3 Teşu Solomovici, op. cit., p. 16. 4 Paul Goma, Gherla, Bucureşti, 1990, p. 87. 5 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 78.

322 Florian Banu

Percepţia lui Paul Goma pare a fi confirmată de unii memorialişti cu epoleţi, care notează: „Unii cercetători şi istorici români, dar şi străini, vehiculează cifre şi procente privind compoziţia pe etnii a cadrelor Securităţii, după înfiinţarea sa [şi] până spre sfârşitul anilor şaizeci, începutul anilor şaptezeci, «demonstrând» că predominau românii. Cifrele şi procentele sunt preluate cu rea intenţie din statisticile întocmite de serviciile de cadre din Securitate şi din cele întocmite de Secţia Cadre de la C.C. – P.C.R., în care predominau alogenii, având tot interesul să denatureze realitatea, «ascunzându-şi» consângenii printre români.

Pârghiile de decizie se aflau în mâinile alogenilor, până la şefii de secţii şi birouri (…). Chiar dacă unii dintre cercetători au preluat cu bună-credinţă statisticile la care ne-am referit, ei nu au făcut un lucru elementar şi anume detaşarea din statistici a aparatului informativ-operativ de cel funcţionăresc-administrativ, şi nici aparatul de decizie de cel de execuţie. Ar fi trebuit să precizeze că şoferii, dactilografele, finan-ţiştii, casierele, cei de la aprovizionare, pază etc. nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu aparatul de securitate informativ-operativ, care desfăşura acţiunile politice-represive“1.

Alţi foşti ofiţeri de securitate confirmă şi ei ideea unei dominări a alogenilor. Colonelul Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei I din Departamentul Securităţii Statului, susţine că, în prima perioadă a existenţei sale, „Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor şi ruşilor care, în aparatul central şi la principalele unităţi teritoriale, ocupau funcţii de comandă. Dar până prin anul 1961 şi în funcţii de execuţie erau mulţi ofiţeri evrei, unguri, sârbi, armeni, greci, ţigani etc., mai ales în Bucureşti, în judeţele din Moldova şi în cele din Transilvania“2.

Generalul Nicolae Pleşiţă afirmă, la rându-i, că: „Eu, când am fost numit comandant al Regionalei [de Securitate] Cluj [1962-1967 – n.n.] am putut vedea că în Securitate nu erau decât unguri şi evrei. Ici-acolo, mai apărea şi câte un român chior. Foarte greu mi-a fost să românizez aparatul din Cluj“3.

Un alt general în rezervă consideră că „…sub Pantiuşa şi Nicolschi se aflau sute de alţi NKVD-işti, care ocupau toate funcţiile de decizie şi foarte multe din cele de execuţie ale organelor represive din acel timp“4.

Pentru a înţelege prezenţa personalului de origine evreiască în structurile Securităţii, cercetarea trebuie pornită cu ani buni înainte de înfiinţarea temutei instituţii. Este notoriu faptul că Securitatea a fost edificată prin preluarea structurilor de organizare şi cadrelor Siguranţei. De aceea, analiza situaţiei create imediat după 23 august 1944 şi transformările instituţionale suferite de aparatul informativ-represiv al statului permite înţelegerea nuanţată a situaţiei existente în primii ani de funcţionare a Securităţii.

1 Neagu Cosma, Ion Stănescu, În anul 1968 a fost programată şi invadarea României. Informaţii

inedite din interiorul Serviciilor Speciale ale României, Editura Paco, f.l, f.a., p. 19. 2 Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti, 1996, p. 280. 3 Apud Cristian Troncotă, Istoria Securităţii regimului comunist din România. 1948-1964,

Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 2003, p. 52. 4 General div. (r) Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Bucureşti, 1998,

p. 34.


Dincolo de orice discurs de factură antisemită, rămâne realitatea obiectivă: la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, foarte mulţi evrei s-au înregimentat în poliţie, în serviciile secrete şi în partidul comunist. Această situaţie, recunoscută de orice analist imparţial, este explicată de Teşu Solomovici în următorii termeni: „Ieşiţi din beciuri, din lagăre şi din frică, foarte mulţi evrei s-au înregimentat, cu o credinţă sinceră, sub faldurile Steagului Roşu“1. Potrivit aceluiaşi autor, „cel puţin evreii aveau o scuză: ruşii îi eliberaseră de teroarea fascistă şi acum comunismul le deschidea în faţă porţile Speranţei“2.

Arhivele confirmă prezenţa evreilor în aceste structuri, în unele regiuni ale ţării fiind chiar masivă. Potrivit unui „Tabel nominal cu personalul Chesturii Poliţiei municipiului Iaşi, repartizat pe birouri, cu începere de la 1 aprilie 1945“, Biroul Siguranţei avea următoarea încadrare:

„Felix Harman – comisar; Hahamu Iosif – comisar; Polingher Ilie – comisar ajutor; Segal Marcel – comisar ajutor; Ursu Vladimir – comisar ajutor; Ahailovici Aron – comisar ajutor; Leibovici Marcu – comisar ajutor; Marcus Iţic – agent; Max Marcu – agent; Iosub David – agent; Sumer Ştrul – agent; Holţman Sender – agent; Sapsa Ilie – agent; Armanu Constantin – agent; Braverman Rebeca – şefă de birou; Kohn Elvira – impiegată“3.

Aderarea la ideologia comunistă şi crearea unor structuri de putere în cadrul serviciilor informativ-represive nu au reprezentat o acţiune de moment, o răbufnire a resentimentelor acumulate în perioada persecuţiilor rasiale, ci s-au dovedit a fi strategii individuale pe termen lung pentru adaptarea în termeni optimi la noul regim politic pe cale de a se edifica. Acest lucru este probat de prezenţa masivă a evreilor în structurile amintite şi în anii următori. De altfel, istoricul Hugh Seton Watson remarca faptul că, în ţările subdezvoltate, partidele comuniste şi-au recrutat cadrele mai ales dintre ţăranii săraci şi din rândurile intelighenţiei4. Ori, în România tinerii evrei beneficiau, în general, de un nivel superior de educaţie, iar prezenţa intelectualilor evrei în rândurile partidului comunist este atestată încă din anii ilegalităţii. Era oarecum firesc ca, după 23 august 1944, acest proces de recrutare să se accentueze, cu rezultate vizibile în anii următori.

Înţelegerea contextului social, politic, ba chiar şi spiritual, în care s-a produs aderarea la serviciile secrete în această perioadă este facilitată de memorialistică, izvor istoric care izbuteşte, în acest caz, să redea mult mai nuanţat epoca decât documentele oficiale conservate în arhive. O activistă de partid îşi aminteşte că, în acei ani, în mediile tinerilor cu convingeri comuniste, „să fii recrutat pentru securitate era o adevărată distincţie. În mediul nostru de tineri entuziaşti, securitatea era percepută ca structura a cărei menire era să ne apere împotriva duşmanului de clasă din interior şi a tendinţelor de subminare din afară a tinerei noastre democraţii populare. Mulţi dintre cei care din motive de vârstă erau nevoiţi să părăsească organizaţia de tineret au trecut la M.A.I. şi aceasta era o promovare. Am fost la un

1 Teşu Solomovici, op. cit., p. 92. 2 Ibidem, p. 91. 3 Arhiva C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 4048 (cotă S.R.I.), f. 63-65 4 Hugh Seton-Watson, The Pattern of Communist Revolution. A Historical Analysis, London,

Methuen & Co., 1960, p. 342.

324 Florian Banu

moment dat foarte îndrăgostită de instructorul Comitetului Central al U.T.M., pe când lucram la Tg. Mureş, pentru care aveam un adevărat cult; fusese deportat în Transnistria, luptase în Armata Roşie, comsomolist, rănit în război, cuvântul lui era sfânt pentru noi: a fost recrutat direct locotenent. Ulterior a plecat în Israel să-şi facă meseria lui de tehnician dentar. O altă persoană pe care am cunoscut-o a fost şeful meu de secţie de la Tg. Mureş, Lobl Mor, care, tot aşa, după împlinirea unei anumite vârste, a trecut la securitate. Am citit după 1989 că împreună cu alte două persoane au împuşcat oameni pe valea Mureşului. Nu ştiu despre ce era vorba, dar era în stare; era un om rău, pitic, cu o infirmitate la o mână. Poate a plecat şi el între timp din ţară“1.

Aşadar, în această perioadă, o mulţime de tineri, mulţi dintre ei evrei, aderă la comunism şi la structurile de securitate ale regimului din convingere, din idealismul specific vârstei, aşa cum nu ezită să susţină şi Teşu Solomovici vorbind despre torţionari faimoşi, precum Ludovic Weiss, fostul şef al Serviciului Judeţean de Securitate Satu Mare2, sau Marcel Blecher-Bădescu, colonel în Direcţia de Contrainformaţii în Armată până în 19603. Ba, ceva mai mult, pentru suficient de mulţi oameni, înrolarea în rândurile Securităţii nu apărea ca un fapt reprobabil, ci, dimpotrivă, un semn de încredere şi promisiunea unui viitor sigur.

Această atitudine faţă de ideologia comunistă şi acest sistem de recrutare a cadrelor a condus la situaţii precum cele consemnate de documentele de arhivă. Astfel, la sfârşitul anului 1947 şi începutul anului 1948, Inspectoratul Regional de Siguranţă Iaşi era condus de inspectorul general Petre Furtună, secondat de comisarul şef Nicolae Simaschievici. Funcţiile de comisar erau deţinute de Blehan Octavian, Barbu Constantin, Nuşem Avram, Fandel Constantin şi Braverman Rebeca; posturile de comisar ajutor erau ocupate de Danielevici Emil, Leferman Sava, Opaiţ Mircea, Rotenştein David, Leibovici Marcu, Sandberg Goldina. Agenţi de Siguranţă erau David Constantin, Petrescu Ioan, Bălănescu Nicolae, Cureraru Pavel, Andrici Alexandru, Bordeianu Petre, Armanu Constantin, Puşcaşu Mihail, Juclea Iancu, Holtzman Sender. Dactilografă principală era Goldstein Ana, iar dactilografă stagiară – Cordobin Virginia4.

Sentimentul preeminenţei evreieşti în aparatul poliţienesc era consolidat şi prin faptul că pe teritoriul inspectoratului activau o serie de comisari şi agenţi de siguranţă de origine evreiască: Kaufman Lică, comisar ajutor la Biroul de Siguranţă Bivolari, Juclea Avram, comisar ajutor la Serviciul Judeţean de Siguranţă Neamţ, Osias Marcel Iţic, agent al Biroului de Siguranţă Tg. Neamţ, Davidovici Iosif şi Abramovici Marcu – comisari la Serviciul Judeţean de Siguranţă Roman. La Serviciul Judeţean de Siguranţă Bacău figurau în organigramă: Paul Zelter, comisar şef, Rotenstein Moly, comisar, şefă de birou, Grimberg Marcel, şi Rotenstein Natan, comisari-ajutor, precum şi Litman Roza – impiegat arhivă, şi Haimovici Surica – dactilografă5.

1 Olivia Clătici, Opţiuni politice…Experienţe politice. Am fost activist al Partidului Comunist

Român, Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu“, 2007, p. 215. 2 Teşu Solomovici, op. cit., p. 254. 3 Ibidem, p. 119. 4 Arhiva C.N.S.A.S., fond Neoperativ, dosar nr. 2417, f. 219. 5 Ibidem, f. 220-231.


Evident, schimbarea denumirii Direcţiei Generale a Siguranţei Statului în Direcţia Generală a Securităţii Poporului nu a adus, peste noapte, o schimbare radicală a politicii de cadre. În funcţii de primă importanţă au continuat să se afle persoane de origine etnică evreiască: Gheorghe Pintilie (Pantelei-Pantiuşa Bodnarenko) – director general al D.G.S.P., Alexandru Nicolschi (Boris Grümberg) – subdirector general al D.G.S.P., Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) – director general al S.S.I. –ului, ulterior director al Direcţiei I – Informaţii Externe din D.G.S.S., Mihai Dulgheru (Dulbergher) – director al Direcţiei de Anchete Penale1, Vladimir Mazuru – subdirector general al D.G.S.P., responsabil de cadre, Naum Grigore – şef al Direcţiei de Contrainformaţii în Armată. Direcţia Regională de Securitate Bucureşti era condusă de lt. col. Tudor Sepeanu, director adjunct fiind mr. Moise Senater.

Situaţia nu era foarte diferită nici în structurile teritoriale ale Securităţii. Numeroase servicii şi birouri aveau în fruntea lor ofiţeri de origine evreiască. Spre exemplu, în anul 1949, problema „Militari deblocaţi“ era urmărită la Iaşi de cpt. Zelţer Paul, lt. N. Staerman, şi slt. I. Davidovici, în vreme ce la Bacău, respectiv Piatra Neamţ, problema cădea în sarcina slt. M. Abramovici şi slt. L. Smilovici2. Direcţia Regională a Securităţii Poporului Galaţi a fost condusă, imediat după înfiinţare, de lt. col. Ştrul Mauriciu, acesta fiind secondat, din noiembrie 1948, de lt. C. Grimberg3. Desigur, nu doar direcţiile regionale ale Securităţii din Moldova au avut în rândul cadrelor ofiţeri de origine evreiască şi activitatea acestora nu s-a limitat la primii doi-trei ani de existenţă a Securităţii. De exemplu, în iulie 1954, şeful Serviciului Raional „I.V. Stalin“, din Direcţia Regională M.A.I. Bucureşti, era lt. maj Natan Rotenstein, atestat de documente şi în octombrie 1955, având gradul de căpitan4.

Unii dintre angajaţii serviciilor de represiune s-au dovedit a fi longevivi în funcţii, în ciuda gafelor şi a incompetenţei manifestată în numeroase rânduri. Astfel, lt. Hahanu Iosif era şeful Serviciului de Securitate Oraviţa în septembrie 1948, iar în martie 1950 conducea aceeaşi structură, având gradul de căpitan5. Într-un alt caz, Kling Zoltan slujea regimul comunist încă din anul 1947, când documentele îl atestă ca şef al Serviciului de Siguranţă Lugoj (octombrie 1947), pentru ca în iunie 1950 să fie şeful Serviciului de Securitate Lugoj, cu gradul de maior. Acest cursus honorum apare cu atât mai uimitor cu cât incompetenţa acestuia era cunoscută de liderii vremii. Astfel, Petru Groza, în cadrul unei întrevederi informale avută în seara zilei de 23 iunie 1949 cu Emil Bodnăraş, îi atrăgea atenţia acestuia:

1 Optica lui Paul Goma asupra faptului că evreii din Securitate „lucrau mai mult cu capul“ este

confirmată de Teşu Solomovici care, referindu-se la Mişu Dulbergher, nu ezită să scrie: „Desigur, n-a bătut şi n-a chinuit cu propriile sale mâini. Pentru aceasta îl avea pe adjunctul său, fostul electrician Teodor Dincă, pe fostul muncitor ceferist Ioan Şoltuţiu, (…) pe plutonierul şef de birou Victor Vânătoru, pe locotenentul-major Dinu (…), pe anchetatorul Teodor Şoltuţiu, renumit prin brutalităţile sale, pe fostul ceferist, maiorul, veşnic beat, Nicolae Dumitrescu ş.a.m.d. şi tot restul armatei sale de bătăuşi zeloşi“ – Teşu Solomovici, op. cit., p. 214.

2 A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 4080 (cotă S.R.I.), f. 258. 3 A.C.N.S.A.S., fond Documentar Timişoara, dosar nr. 25 (cotă S.R.I.), vol. 6, f. 35. 4 A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 1701 (cotă S.R.I.), f. 99 şi f. 122. 5 A.C.N.S.A.S., fond Documentar Timişoara, dosar nr. 22 (cotă S.R.I.), vol. 6, f. 268.

326 Florian Banu

„La Lugoj, şeful Securităţii este Klink, tot evreu. Dacă vom analiza de ce la un moment dat am avut sute de ţărani fugiţi în munţi şi alăturaţi bandelor lui Uţă, vom găsi că toate acestea se datoresc prostiilor, actelor duşmănoase ale lui Klink, care la un moment dat a vrut să aresteze la Teregova vreo 40 de ţărani“1.

Totuşi, prezenţa unor ofiţeri evrei în posturi de conducere nu este echivalentă şi cu predominarea numerică. Date interesante în acest sens pot fi extrase dintr-un raport întocmit de organele de partid în anul 1949 şi intitulat „Probleme referitoare la organele de Miliţie şi de Securitate ale regiunii de frontieră româno-iugoslavă“. Este vorba de o analiză a situaţiei existente în judeţele Timiş-Torontal şi Caraş. Teritoriul era acoperit de Direcţia Regională de Securitate Timişoara, cu birouri de securitate la Jimbolia, Lipova, Sânnicolaul Mare, Deta, Recaş, şi Serviciul Judeţean de Securitate Caraş, cu birouri de securitate la Reşiţa, Anina, Moldova Nouă. În total, unităţile de securitate din ambele judeţe aveau 129 de angajaţi, cu următoarea compoziţie naţională: români – 88, evrei – 10, maghiari – 13, sârbi – 12, cehi – 3, bulgari – 1, germani – 1, polonezi – 1. Cum se explică atunci percepţia populaţiei conform căreia „securitatea e a evreilor“? Posibilele explicaţii încep să se contureze odată cu studierea mai amănunţită a schemei de încadrare.

Astfel, în judeţul Caraş Securitatea avea un număr de 15 salariaţi, concentraţi în Serviciul de Securitate Oraviţa (cu excepţia unuia singur – Stroie Mihai – care răspundea de plasa Moldova Nouă). Compoziţia naţională era următoarea: 10 români, trei sârbi, un evreu şi un maghiar. Evreul respectiv era şeful serviciului, lt. Hahanu Iosif, amintit anterior, considerat a fi „un tovarăş tânăr, care permanent se plânge că nu are oameni cu care să lucreze şi de aceea nu poate face faţă tuturor sarcinilor“2. În subordinea Serviciului de Securitate Oraviţa se afla Biroul de Securitate Reşiţa. Oraşul, fiind un centru industrial puternic, era supravegheat de cinci ofiţeri de securitate, 14 subofiţeri şi doi angajaţi civil. Structura pe naţionalităţi era următoarea: 14 români, doi evrei, doi maghiari, doi slavi (?) şi un german.

Securitatea din judeţul Mehedinţi avea un număr de 43 salariaţi, „toţi români, din care 21 muncitori, 5 meseriaşi, 9 funcţionari, 7 ţărani săraci şi mijlocaşi şi un fost plutonier de artilerie“3.

În judeţul Severin, Securitatea avea un efectiv de 34 de oameni: 21 români, opt maghiari, doi slovaci, un sârb, un evreu şi un german. Întâmplător, singurul evreu deţinea şi funcţia de conducere, şeful acestor cadre fiind maiorul Kling Zoltan, despre a cărui carieră am amintit deja. Interesant de remarcat că ascensiunea sa profesională nu a fost stopată, deşi era semnalat că protejează „pe funcţionara Securităţii, Olaru, fostă legionară, ca şi pe doamna Dietrich, fosta agentă a Gestapoului din Băile Herculane“, precum şi că avea „atitudine nesănătoasă faţă de subalternii lui“, fiind apreciat drept „îngâmfat şi comod“4.

1 Apud Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa războiului rece,

vol. îngrij. şi studiu introductiv – Silviu B. Moldovan, editor – Gheorghe Buzatu, Iaşi, 2005, p. 342.

2 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politic, dosar nr. 3/1949, f. 11. 3 Ibidem, f. 12. 4 Ibidem.


Senzaţia că întreaga Securitate se află în mâinile evreilor era amplificată de faptul că în numeroase posturi de conducere se aflau ofiţeri de altă origine etnică decât cea română (maghiari, sârbi, unguri, germani, cehi), aceştia fiind asimilaţi cu evreii. Iată câteva exemple: în Direcţia Regională Timişoara activau în perioada 1950-1953 lt. col. Moiş Aurel, mr. Schnellbach Martin, cpt. Toth Adalbert, lt. maj. Gedö Andrei, lt. Stanoiev Dobrivoi, lt. Bercsenyi Francisc, slt. Purdea Moise, lt. maj. Simlovici Alexandru, lt. Bozeşan Iosif, slt. Ambruş Rudolf, slt. Babici Gheza, slt. Gyuricza Francisc; în Direcţia Regională Hunedoara sunt atestaţi mr. Kovacs Mihai, lt. maj Breiner Gheorghe, lt. Huros Iosif; slt. Druckner Samuilă, slt. Balint Ludovic; în Direcţia Regională Oradea – cpt. Paicovici Iosif, lt. Klein Ernest, slt. Simon Ioan, slt. Gallo Iosif, Direcţia Regională Arad – cpt. Steiner Tiberiu, lt. maj. Maier Lazăr, slt. Komyati Ştefan.

Serviciul de Securitate Mureş era condus, în noiembrie 1949, de cpt. Mihaly Alexandru, Serviciul de Securitate Turda avea în frunte, în aceeaşi perioadă, pe mr. Kovacs Mihail, la Serviciul Raional Reşiţa acţionau lt. maj. Steskal William şi slt. Lörincz Oszkár (iulie 1951), la Serviciul Raional Oraviţa era angajat lt. maj. Stark Desideriu, în vreme ce la Biroul de Securitate Caransebeş documentele îi menţionează pe slt. Kaufman Lica şi slt. Cristofoletti Francisc1.

Socotim că nu este lipsită de semnificaţii şi prezentarea unei succinte evoluţii numerice a personalului Securităţii. La înfiinţarea instituţiei (30 august 1948) schema de personal cuprindea 4.641 de posturi, repartizate astfel:

-Direcţiile Centrale……………….1.375 -Direcţia Securităţii Capitalei………410 -Direcţiile Regionale……………..2.856 Total: …………………………….4.641 Au existat o serie de greutăţi în completarea schemei de personal, pentru multe

posturi nefiind găsite persoanele care să corespundă profesional şi, mai ales, ideologic. Ca urmare, personalul existent la 1 ianuarie 1949 era următorul:

-Direcţiile Centrale……………….960 (70%) -Direcţia Securităţii Capitalei…….262 (63,9%) -Direcţiile Regionale……………..1.820 (63,72%) Total ……………………………...3.042 (66%) Trebuie reţinut şi faptul că o treime din personal (cca. 1.000 de persoane) fusese

angajat în intervalul septembrie – decembrie 19482, restul provenind din structurile Siguranţei.

La 1 iulie 1949, ţinându-se cont de intensificarea represiunii, s-a decis majorarea efectivului de la 4.641 la 7.252 de persoane., plusul de 2.611 posturi fiind repartizat astfel: 1.142 posturi pentru Corpul de Pază, creat pentru paza aresturilor şi a sediilor Securităţii, fiind înlocuiţi miliţienii ce efectuaseră această activitate, 266 de posturi pentru Aparatul Politic, 694 de posturi pentru unităţile operative şi tehnice şi 509 posturi unităţilor administrative (şoferi, îngrijitori, bucătari etc.). La data de 31

1 A.C.N.S.A.S., fond Documentar Timişoara, dosar nr. 22-25 (cotă S.R.I.), passim. 2 A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 12559, f. 11.

328 Florian Banu

decembrie 1949 schema era încadrată cu 4.559 de persoane din 7.252 de posturi, ceea ce reprezintă o proporţie de 63%1.

Intensificarea „luptei de clasă“ a impus la începutul anului 1951 o nouă majorare a numărului de posturi afectat Securităţii. De la 7.252 schema este mai mult decât dublată, ajungând la 15.280 de posturi. La 31 decembrie 1951 erau încadrate 10.423 cadre, reprezentând 68,61%2.

La 1 mai 1956 în unităţile centrale şi regionale ale Securităţii erau angajate 12.865 de persoane, dintre care 10.693 ofiţeri, 954 sergenţi şi 1.218 angajaţi civil3.

Preferinţa pentru persoanele cu „o origine socială sănătoasă“ era reflectată în structura cadrelor DGSP, imediat după înfiinţare: 64% muncitori, 4% ţărani, 28% funcţionari, 2% intelectuali şi 2% cu origine neprecizată4. Din punct de vedere etnic, structura angajaţilor Securităţii se prezenta, în februarie 1949, după cum urmează: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naţionalităţi5. În funcţiile de decizie au fost preferate, iniţial, persoanele alogene, în special ruşi, ucrainieni, evrei, maghiari, ale căror nume au fost, pe cât posibil, românizate.

Plecând de la procentul de 10% angajaţi de origine evreiască, se impune o discuţie care să urmărească două coordonate: mai întâi, cine întocmea respectivele statistici şi câtă credibilitate au ele, şi, în al doilea rând, problema românizării numelor evreieşti.

Problema statisticilor este una generală, gradul de fiabilitate al acestor instrumente de lucru fiind pus la îndoială în repetate rânduri. Lucian Boia nu şovăia să considere statisticile comuniste drept „statistici mitologice“6. Într-adevăr, nu puţine sunt cazurile când realitatea faptică nu este congruentă cu reflectarea ei în statistică. De la numărul de persoane alfabetizate şi gradul de electrificare al ţării, în anii ’50, şi până la numărul de copii bolnavi de SIDA sau cantităţile record de cereale la hectar din anii ’80, „minciunile oficiale“ au făcut parte din viaţa cotidiană a românilor. Confruntaţi cu o creştere îngrijorătoare a sentimentelor antievreieşti în rândul populaţiei majoritare7, dar, încă şi mai îngrijorător, şi în rândul conducerii superioare de partid, nu este exclus ca ofiţerii de securitate evrei care lucrau în secţia de cadre să fi prezentat nişte cifre de natură să mai tempereze înmulţirea îngrijorărilor legate de „evreizarea“ aparatului de securitate. Desigur, probarea unei eventuale „prelucrări“ a datelor statistice este cvasi.imposibil de realizat şi, de aceea, o amintim doar cu titlul de ipoteză.

Aceste tentative de estompare a prezenţei evreilor în Securitate pot fi puse şi în corelaţie directă cu politica de românizare a numelor. Date interesante despre acest „cuvânt de ordine“ sunt oferite de Simion Ţaigher (Zeigler), fost şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej şi membru al C.C. al P.C.R.: 1 Ibidem, f. 6. 2 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ Politică, dosar nr. 4/1952, f. 68. 3 Arhiva Ministerului de Interne, fond D.M.R.U., dosar nr. 10, f. 254 ş.u. 4 Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Bucureşti,

Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 336. 5 Ibidem, p. 337. 6 Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 81. 7 Cf. Florian Banu, Foametea din ’46 şi creşterea antisemitismului din Moldova, în Romania – A

Crossroads of Europe, Iaşi –Oxford – Palm Beach – Portland, 2002, pp. 245-259.


„După 23 august 1944, un număr de activişti comunişti evrei şi-au schimbat – din proprie iniţiativă – numele evreieşti în nume româneşti. Iniţiativa a fost apreciată de către forurile de partid. În 1946-47 au început să se facă recomandări în acest sens, recomandări ce aveau în anumite cazuri caracter de presiune. În prima jumătate a anului 1947, am fost invitat la secţia de cadre a C.C. al P.C.R., unde Iosif Rangheţ mi-a explicat că partidul trebuie să ţină seama de opinia publică largă şi pentru a facilita creşterea influenţei partidului în rândul maselor, este de dorit ca membrii de partid evrei care ocupă funcţii publice (eram atunci secretar general al Ministerului Industriei şi Comerţului) să-şi aleagă un nume românesc. I-am răspuns că în anii în care am stat în închisoare numele meu era potrivit şi nimeni nu mi-a propus să mi-l schimb, iar dacă în noile condiţii numele evreiesc a devenit jenant nu am nici o obiecţie să trec să lucrez ca inginer într-o întreprindere. I. Rangheţ mi-a cerut să mă mai gândesc şi să mai vin pentru continuarea discuţiei. Când i-am relatat lui Gheorghiu-Dej despre discuţia avută, i-a telefonat lui Rangheţ, să fiu lăsat în pace, căci sunt cunoscut în toată ţara şi nu mai are nici un rost să-mi schimb numele“1.

Informaţiile memorialistice sunt confirmate de către documentele oficiale. Prin Legea nr. 646 din 14 august 1945 schimbarea numelui de familie era mult uşurată. În perioada următoare, rubrica „Anunţuri judiciare“ din „Monitorul oficial“ abunda în anunţuri ale Direcţiei Judiciare a Ministerului Justiţiei prin care se anunţa schimbarea numelui de familie. Astfel, în 5 februarie 1949, Iancu Herşcovici, născut la 21 august 1902, în comuna Făurei, jud. Putna, îşi schimba numele patronimic de Herşcovici în acela de Herovianu, devenind Iancu Herovianu2. În aceeaşi zi, Iancu M. Şloim, născut la 2 iulie 1923, în com. Tg. Frumos, jud. Iaşi, devenea Iancu Şoimu.

Se înregistrau însă şi situaţii uşor hilare, în care efortul de modificare a numelui nu îşi atingea scopul. De exemplu, prin Decizia nr. 665 din 2 februarie 1949, Fişel Slesingher îşi schimba numele patronimic de Slesingher în Filipoiu, urmând a se numi Fişel Filipoiu3. Pentru a pune capăt unor astfel de lucruri făcute pe jumătate, s-a emis Decretul nr. 54 „pentru completarea Legii nr. 646 din 14 august 1945 asupra numelui“, prin care prenumele putea fi schimbat în aceleaşi condiţii ca şi numele patronimic4. Din acest moment, posibila „marcă evreiască“ a numelui dispare, stabilirea originii etnice rămânând exclusiv în sarcina funcţionarului de la „Cadre“. Evident că profesionalismul acestora varia de la caz la caz.

Unele documente de partid consemnau ambele nume ale unora din angajaţii Securităţii. Astfel, în 30 ianuarie 1951 Secţia Administrativ-Politică a C.C. al P.M.R. înainta Biroului Politic un tabel cu persoanele propuse în funcţii de locţiitori politici de securitate pe regiuni, tabel în care figurau şi Silberstein (Gondor) Adalbert, Adrian (Weiss) Mauriciu, Sterescu (Sternstein) Paul5.

În concluzie, prezenţa evreilor în organigrama Securităţii este greu de cuantificat precis. Totuşi, investigarea documentelor de arhivă şi informaţiile oferite de memorialistică ne permit să afirmăm că această prezenţă a fost una reală, activă şi,

1 Apud Teşu Solomovici, op. cit., p. 104. 2 „Monitorul Oficial“ (M.O.), nr. 30, 5 februarie 1949, p. 1076. 3 Ibidem, nr. 33, 9 februarie 1949, p. 1172. 4 Ibidem, nr. 34, 10 februarie 1949, p. 1177. 5 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1951, f. 10.

330 Florian Banu

prin faptul că multe din funcţiile de conducere erau ocupate de etnici evrei, percepţia generală era aceea că „întreaga Securitate e în mâinile evreilor“.

Admiţând procentul de 10% din numărul total de cadre, se poate observa, de asemenea, că el este superior procentului de populaţie evreiască în raport cu populaţia totală a României. Dacă la acest lucru se adaugă şi faptul că funcţii importante în numeroase alte domenii din economie şi cultură erau deţinute tot de persoane de origine evreiască, devine încă şi mai comprehensibilă senzaţia populaţiei majoritare, perpetuată şi amplificată deliberat ulterior, că „evreii conduc totul“1.

Revenind la titlul demersului nostru, considerăm că, din acest punct de vedere, se poate vorbi de „un mit“ al Securităţii evreieşti. În acest sens, Teşu Solomovici nota: „O Securitate în a cărei organigramă figurau mulţi evrei, dar nu era «evreiască», ci mai degrabă a lui Bodnăraş şi Gheorghiu-Dej, o Securitatea unde lucrau destui torţionari evrei, dar care nu a ezitat o clipă s-o «demaşte», s-o compromită, s-o aresteze şi s-o chinuiască pe cea mai de sus activistă evreică din ierarhia comunistă, Ana Pauker, şi să-i «lichideze» pe conducătorii istorici ai evreimii române: dr. Wilhelm Filderman, şef-rabinul Alexandru Şafran şi A.L. Zissu“2.

O analiză lucidă şi obiectivă a epocii trebuie să depăşească stereotipiile de tip „securistul evreu rău versus securistul român bun“ sau „Ana Pauker – idealistă versus Gheorghiu-Dej – criminal“. Crimele în lupta pentru putere nu s-au născut odată cu regimurile comuniste şi nu au dispărut odată cu ele, iar un regim fundamentat pe principiul „luptei de clasă“ nu avea cum să se dispenseze de instrumente precum redutabila poliţie politică cunoscută sub numele de Securitate.

Prezenţa şi activitatea comuniştilor evrei în structurile de putere ale vremii trebuie analizată prin aceeaşi grilă de evaluare ca cea a comuniştilor români sau de alte naţionalităţi. Faptul că au aderat sincer sau din interes la ideologia comunistă, că au fost sau nu dezamăgiţi ulterior de evoluţia sistemului, că au rămas în România sau au ales calea exilului nu poate reprezenta o scuză sau un motiv pentru trecerea sub tăcere sau negarea unor fapte reale. Stabilirea gradelor de vinovăţie şi a rolului istoric jucat într-o perioadă sau alta nu trebuie făcută prin prisma originii etnice a protagoniştilor, iar cunoaşterea şi înţelegerea trecutului nu va fi nicicând posibilă prin scoaterea din context a unor fapte şi a unor oameni, prin subordonarea cercetării istorice profesioniste unor comandamente politice ale momentului.

1 După înlăturarea „grupului deviaţionist“ Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, un

inginer dintr-un institut de cercetare comenta la birou cu colegii săi situaţia nou-creată: „cred că situaţia internă se va mai îmbunătăţi, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere al Securităţii, din cauză că prea mari abuzuri fac anumiţi indivizi de la Securitate şi Miliţie, în special evreii care erau oamenii lui Teohari“ – A.C.N.S.A.S., fond Reţea, dosar nr. 58876, f. 79.

2 Teşu Solomovici, op. cit., p. 119.

Românii din Ungaria şi modul de raportare la problema identitate / alteritate reflectat în publicaţiile

de limbă română

Cristina-Maria DOGOT

Abstract

The Romanians in Hungary and the Method by which They Related to the Identity/ Alterity Issue as Reflected in the Publications of Romanian Language

And sometimes debated even by the less advised persons. Nevertheless, the problem of the Romanian minorities established overside the territorial boundaries is not well kown by the large public. If during the communist period Romanian state payed any attention to Romanian minorities situated near or far from national boundaries, after the fall of the ancient regime situation is not really changed. However, Romanian minorities exist and they are their own lives. It is the case of one of the nearest Romanian minority, that situated in Hungary. His live and problems will be presented in the following study, although at a insufficient level.

Problema identităţii maghiare din România, chiar şi la un nivel superficial de

cunoaştere a subiectului, pare a fi una destul de dezbătută în cadrul comunităţii majoritare, în special în cadrul organismelor sale de tip politic şi cultural ce reuşesc să îşi impună vocea în dezbaterile publice. Astfel că publicul român pare a fi relativ bine informat în ceea ce priveşte problemele pe care le resimte comunitatea maghiară din România, chiar dacă perceperea acestora se realizează pe baza unor nuanţe ce trec dinspre negativul extrem către un pozitiv rezervat. Ceea ce ne interesează însă în acest studiu nu este modul în care populaţia majoritară românească îi percepe pe minoritari, nici cum se percep comunităţile minoritare din România. Obiectul şi subiectul interesului nostru îl constituie modul în care românii din Ungaria se percep pe ei înşişi ca identitate distinctă în cadrul statului maghiar şi măsura în care românii din România, aflaţi în situaţia de majoritate, cunosc problemele cu care se confruntă etnicii români din Ungaria. Interesantă ar fi o cercetare comparativă privind nivelul de cunoaştere în cadrul societăţii româneşti a problemelor cu care se confruntă minoritatea maghiară din România şi cea română din Ungaria, în ce măsură existenţa comunităţii minoritare româneşti şi a problemelor sale sunt cunoscute la nivel general, însă ea ar fi destul de anevoie de realizat în afara unui cadru instituţional şi fără sprijinul financiar aferent. O concluzie parţială ar putea fi avansată pornind de la prezenţa subiectului în mass-media: dacă în presa scrisă pot fi depistate o serie de

332 Cristina-Maria Dogot

articole (întotdeauna) referitoare la anumite probleme întâmpinate de comunitatea românească din Ungaria, televiziunile nu par a fi prea interesate de acest subiect.

Înaintea oricărei abordări calitative considerăm că este necesară prezentarea unor date cantitative. Astfel, în ceea ce priveşte numărul membrilor comunităţii româneşti din Ungaria, conform recensământului din 1990 era de 10.740 de cetăţeni, dintre care doar 8630 au declarat ca limbă maternă limba română, reprezentanţii românilor afirmând însă, în 2001, că aceştia erau mai mult de 20.0001 (şi Biserica Ortodoxă vorbeşte despre un minim de 15.000 de cetăţeni de naţionalitate română), dar că nu avuseseră curajul de a se declara astfel din cauza diferitelor experienţe istorice pe care le-au suportat minorităţile din Ungaria.2 Deşi statisticile au, totuşi, importanţa lor, nu vom insista foarte mult pe probleme ce ţin de aspectul cantitativ al minorităţii româneşti din Ungaria, ci pe unele de ordin calitativ. Ceea ce trebuie însă subliniat încă de la început, este faptul că această încercare de studiu a fost realizată prin consultarea doar a documentelor în limba română (ne exprimăm însă speranţa că nivelul de obiectivitate nu a avut de suferit din această cauză).

Politicile guvernului maghiar faţă de minorităţi

Modul în care un stat se implică pozitiv, prin politici publice, în viaţa diferitelor comunităţi etnice de pe teritoriul său poate fi adesea un subiect de dezbatere destul de controversat pentru cetăţenii acestuia, indiferent că sunt majoritari sau minoritari, primii putând trăi sentimentul „geloziei“ faţă de un tratament considerat preferenţial (deşi nici măcar în cazul discriminării pozitive o asemenea atitudine nu poate fi considerată ca având un fundament just), ceilalţi sentimentul că nu le sunt înţelese toate necesităţile, problemele, trăirile, frustrările. Felul în care statul maghiar se preocupă de minorităţile de pe teritoriul său a suscitat în România câteva dezbateri,

1 În anii 1920, momentul în care începem să vorbim de existenţa unei minorităţi româneşti în

Ungaria, existau cca. 40.000 de membri ai acestei comunităţi. M. Cozma, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti. Ce s-a întâmplat şi de ce?“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin [în continuare: Convieţuirea/Együttélés], Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, p. 104. Cifrele vehiculate prezintă uneori diferenţe majore, memoriul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare considerând, în momentul elaborării – presupus a fi anul 1998 – că numărul cetăţenilor de naţionalitate română din Ungaria era de 27.000-30.000, la începutul secolului al XIX-lea acesta fiind de 200.000. Guvernul României. Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare, Întru apărarea românilor de pretutindeni. Memoriu referitor la starea de fapt şi de drept a legăturilor statului român cu persoane şi comunităţi româneşti din lume comparativ cu organisme similare de stat din diferite state [în continuare: Întru apărarea...]. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/a/af/Raport.pdf, p. 7. (Trebuie să precizăm că nu considerăm wikipedia o sursă ştiinţifică, dar a fost singura posibilitate de a procura textul actului normativ respectiv).

2 Conform articolului, la fel pare să se fi întâmplat şi la recensământul din 1980, când s-au declarat de naţionalitate română 8874 de cetăţeni, 10.141 declarând că limba română este limba lor maternă. Şt. Crâsta, „Recensământ 2001. În februarie se numără populaţia Ungariei“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria [în continuare: FR], Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 4. O afirmaţie surprinzătoare aparţine unui jurnalist român corespondent la Budapesta, care afirmă că în Ungaria trăiesc „sute de mii de români“. M. F. Cozma, „Marko Bela sensibil la asimilarea românilor din Ungaria“, în: Necenzurat, Anul I, Nr. 1, 20-26 martie 2007, http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_01/html/n01_p13_cultura.html.

Românii din Ungaria şi modul de raportare la problema identitate/alteritate 333

dar nu s-ar putea spune că acestea au fost suficient de profunde sau că au avut un caracter de continuitate.

Cadrul juridic ce constituie fundamentul abordării problemelor minorităţilor în Ungaria îl reprezintă Legea LXXVII privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice din Ungaria, adoptată la 7 iulie 1993. Conform acesteia minorităţile naţionale şi etnice „sunt acele grupuri etnice autohtone care sunt aşezate pe teritoriul Republicii Ungare de cel puţin un secol, se află în minoritate numerică în cercul populaţiei statului, membrii lor sunt cetăţeni unguri care se deosebesc de restul populaţiei prin propria limbă şi cultură, prin tradiţii, în acelaşi timp dau dovadă de o conştiinţă a unităţii, ce se îndreaptă spre păstrarea acestor valori, spre exprimarea şi apărarea intereselor comunităţilor lor proprii, constituite istoric“, cultura acestora făcând parte din cultura Ungariei1. Sintagma „minorităţi naţionale şi etnice“ are următoarea explicaţie: este considerată minoritate naţională comunitatea ai cărei membri îşi găsesc o similitudine etnică într-un stat constituit de fapt şi de drept (este cazul românilor, slovacilor, germanilor etc.); minorităţile etnice sunt cele care nu îşi regăsesc un corespondent la nivelul unui stat constituit şi recunoscut ca atare conform normelor internaţionale (este cazul ţiganilor din Ungaria).2 Situaţia de minoritar este aplicată doar comunităţilor constituite istoric, nu şi celor ale refugiaţilor, imigranţilor, apatrizilor ori cetăţenilor străini cu domiciliul în Ungaria (art. 2). Minorităţilor din Ungaria li se asigură „dreptul la pământul natal“ atât ca legătură cu locul de naştere cât şi ca libertate şi protecţie a „legăturii faţă de locul de naştere sau domiciliul părinţilor, tutorilor, strămoşilor, faţă de patria străbună, cultura şi tradiţiile acesteia“ (art. 3, alin. 4). Articolul 42 al Legii Minorităţilor specifică limba română ca fiind una dintre limbile minorităţilor din Ungaria, care poate fi utilizată „oricând şi oriunde“ (art. 51(1)), iar articolul 61(1) recunoaşte calitatea de grupare etnică autohtonă a minorităţii româneşti. Organizarea învăţământului în limba minoritară revine autoguvernării de minoritate, dacă există o solicitare a minim opt familii (art. 43(4)), cheltuielile fiind suportate atât de către instituţiile statului cât şi de către autoguvernarea de minoritate (art. 44), sarcina editării manualelor pentru învăţământul minoritar revenind statului (art. 50).

Printre drepturile, individuale sau colective, oferite minorităţilor de către Legea minorităţilor se pot aminti: dreptul minorităţii la existenţă şi la conservarea identităţii colective (art. 3(3)); dreptul la crearea de instituţii de autoguvernare la orice nivel (art. 5 (1,2,3)); dreptul de a-şi declara şi manifesta, fără nicio constrângere, apartenenţa la o minoritate, dreptul la o identitate naţională şi etnică (art. 7 (1,3)); dreptul la şanse politice şi culturale egale (art. 9); dreptul de a înfiinţa „asociaţii, partide, alte organizaţii sociale“ (art. 10); dreptul al respectarea tradiţiilor (art. 11); dreptul la alegerea unui nume conform regulilor lingvistice ale limbii materne şi, la cerere, la redactarea de documente în limba maternă (art. 12 (1,2)); dreptul la învăţământ şi culturalizare în limba maternă (art. 13 (b)); dreptul la conservarea şi transmiterea

1 Legea LXXVII, art. 1(2); art. 3(1). Cf. Legea Nr. LXXVII din 1993, Privind drepturile

minorităţilor naţionale şi etnice (Redactare completă, cuprinzând modificările survenite), art. 1(2); art. 3(1). Cf. http://www.freeweb.hu/romanul/indexro/ documente/index_documente.htm

2 I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, pp. 153-154.


tradiţiilor şi a limbii, dreptul la organizare, dreptul la un spaţiu de exprimare, radiofonic sau în cadrul televiziunii, la învăţământ în limba maternă, la organizarea de manifestări şi sărbători proprii (art. 16, 17, 18/1,2,3a,b,); dreptul la reprezentare parlamentară (art. 20), anunţat doar că va fi reglementat printr-o normă juridică ulterioară (dar care nu s-a concretizat încă).

În preambulul respectivului act normativ se menţionează faptul că drepturile specifice, individuale şi colective, ale minorităţilor de pe teritoriul Ungariei sunt „libertăţi cetăţeneşti, fundamentale“ care „nu constituie donaţia majorităţii şi nu constituie un privilegiu acordat minorităţii, ele nu au ca izvor ponderea numerică a minorităţilor naţionale şi etnice, ci dreptul la o altă identitate pe baza respectării libertăţii individului şi a păcii sociale“. Ceea ce este considerat specific Ungariei este faptul că nu sunt acceptate „naţionalităţile care tind spre exterior“, situaţie care nu se regăseşte pe teritoriul Ungariei, minorităţile din cadrul acesteia nedorind „să aparţină unui alt stat“, aşa cum se întâmplă „în ţările pe teritoriul cărora trăiesc grupuri naţionale rupte din alte state (Slovacia, Ucraina, Serbia)“1. Se poate considera că aceasta este o modalitate de a anula orice dezbatere cu privire la eventualele probleme teritoriale pe care le-ar putea ridica statele vecine în legătură cu comunităţile minoritare din Ungaria a căror ţară-mamă sunt.

În context oficial pot fi amintite câteva instituţii care au ca obiectiv protecţia drepturilor sau studierea problemelor minorităţilor: Oficiul pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice din Ungaria2, înfiinţat în 19903, Comisia Parlamentară pentru Drepturile Omului, Minorităţi şi Culte4, Biroul Guvernamental pentru Etnie şi Minoritate, Departamentul pentru Educaţie Etnică şi Minorităţi, Comisarul parlamentar pentru drepturile minorităţilor5.

În cadrul Academiei Maghiare de Ştiinţă a fost înfiinţat, la începutul anului 2001, un Institut pentru Cercetarea Minorităţilor, căruia i se reproşează însă că nu se ocupă de minorităţile din Ungaria, ci realizează „în primul rând cercetări asupra minorităţii maghiare din afara graniţelor Ungariei, cercetarea etniei romilor şi a evreilor şi analizarea asimilării minorităţilor din Ungaria“6. Un rol important pare a avea Fundaţia Publică pentru Minorităţile Naţionale şi Etnice din Ungaria, în cadrul căreia se susţin concursurile pentru obţinerea de fonduri de către diversele asociaţii ale minorităţilor7.

1 g., „În Ungaria nu sunt naţionalităţi“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 5. 2 Gh. Santău, „Tratarea echivalentă este folositoare“; în: FR, Anul III (L), nr. 48, vineri 01

decembrie 2000, p. 10; Al. Ardelean, „Satisfacţie amară“, în: FR, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000., p. 10.

3 Întru apărarea..., op. cit., p. 91. 4 Şt. F., „În atenţia organizaţiilor civile“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 2. 5 I. Matei, op. cit., p. 47. 6 I.K., „Conferinţă ştiinţifică despre minorităţi“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 2;

A. Bauer; E. Iova, „Are viitor institutul de Cercetări?“, în: FR, Anul LI, nr. 8, vineri 23 februarie 2001, p. 3. Faptul că se studiază nivelul de asimilare a minorităţilor poate fi şi un element, rezultatul studiilor putând constitui fundamentul noilor politici ale satului maghiar faţă de minorităţi.

7 Frătean, „Un nou termen important: 19 martie 2001“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 2.


Aşa cum este de aşteptat pentru orice comunitate minoritară, în rândul românilor din Ungaria există însă o serie de nemulţumiri faţă de modul în care autorităţile statului maghiar se raportează la minorităţile existente pe teritoriul său: activitatea Oficiului pentru Minorităţi Naţionale este apreciată ca fiind ineficientă (doar câteva discursuri în momentele festive); minorităţile nu au posibilitatea de a fi reprezentate în Parlamentul maghiar1 (se dau spre exemplu situaţiile considerate pozitive din Slovacia, Ucraina, România, unde minorităţile sunt reprezentate la nivel parlamentar); la nivel guvernamental nu există o abordare diferenţiată a minorităţilor, în funcţie de necesităţile fiecăreia (preponderent sociale pentru romi, de altă natură pentru celelalte); proiectele de reformare a legii minorităţilor şi a legii electorale nu sunt cunoscute de către membrii comunităţilor minoritare; partidele nu includ printre preocupările lor problema minorităţilor2. De asemenea este evidenţiată şi lipsa de coeziune a reprezentanţilor minorităţilor, care de cele mai multe ori, din orgoliu sau ambiţii personale, nu reuşesc să ajungă la un consens în ceea ce priveşte politicile faţă de minoritari şi nu reprezintă eficient minorităţile.3

Politicile României faţă de românii din afara frontierelor

Pentru a începe o prezentare a politicilor României faţă de etnicii români din afara frontierelor considerăm că sunt (încă!) destul de sugestive cuvintele preşedintelui Coaliţiei Românilor din Ungaria, Teodor Martin: „Cât priveşte ajutorul autorităţilor din Bucureşti, eu cred că acolo situaţia nu este prea clară. Cu câţiva ani în urmă noi aşa simţeam, că Bucureştiul nici nu ştie că în Ungaria trăiesc români. Acum situaţia s-a schimbat, dar ajutorul şi relaţiile sunt întâmplătoare“4.

Situaţia pare a fi confirmată de raportul elaborat de Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare la 13 octombrie 1998, un document foarte elaborat şi minuţios (evident rezultatul unor cercetări de durată), acordând un spaţiu larg comunităţilor româneşti de pe toate continentele, începând, probabil nu în mod întâmplător, cu o analiză a celei din Ungaria. Obiectivele respectivului raport se materializează în „descrierea modului defectuos în care statul român înţelege să

1 Una dintre cauze, în viziunea unora dintre reprezentanţii românilor din Ungaria, ar fi aceea că

Parlamentul ungar are o structură mai restrânsă, fiind unicameral. „Tiberiu Iuhas, şeful Oficiului Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria: Dorim ca minorităţile naţionale din Ungaria să fie reprezentate în Parlament“, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 90.

2 Chiar şi preşedintele Ungariei afirmă la un moment dat că este necesară o mai mare implicare a forţelor politice în realizarea reprezentării în parlamentul maghiar a minorităţilor naţionale. I.K., „Mádl şi minorităţile“, în: FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 2.

3 Gh. Santău, op. cit., p. 10; ş., „Mandat garantat în Parlament“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 4.

4 „Teodor Martin, primarul comunei Micherechi: Integrarea în Europa îi va apropia mai mult pe românii din Ungaria de cei din România“, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 47. În aceeaşi perioadă, deşi prezenţa la nivel oficial a României în rândurile comunităţii române din Ungaria nu este considerată una mulţumitoare de către aceasta din urmă, este însă salutată intenţia României, „ţara noastră mamă“, de a deschide un consulat onorific la Giula. Al. Ardelean, „Despre postul de consul onorific“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001, p. 4.


susţină şi să colaboreze cu comunităţile româneşti“, evidenţierea „necesităţii valorificării tezaurului uman românesc aflat în întreaga lume“ şi a necesităţii „reconsiderării modului de a vedea raporturile statului român cu comunităţile româneşti din lume“1. La toate acestea se adaugă o prezentare detaliată a viitorului Departament pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni, prezentarea a zece programe-strategii pentru relaţia cu aceştia (Biserica românilor, Şcoala românească, Limba română, LEX, Cultivarea însemnelor româneşti, Librăria românească, Biblioteca românească, Centrul de afaceri, Înfiinţarea unor birouri de sprijin în interiorul comunităţilor româneşti, Cercetare interdisciplinară) şi a unei Hotărâri de Guvern privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni2. Printre problemele evidenţiate în legătură cu minoritatea românească din Ungaria se regăsesc: situaţia Bisericii Ortodoxe; inefi-cienţa statului maghiar în elaborarea legii privind reprezentarea în Parlament a minorităţilor; scrierea numelor în limba maternă a minorităţilor; lipsa unor reglementări clare privind inscripţiile bilingve din localităţile în care minorităţile deţin un anumit procent; situaţia şcolilor minorităţii româneşti de la toate nivelurile şi a limbii române predate în cadrul acestora, în final fiind elaborate şi o serie de cereri către guvernul ungar pentru soluţionarea unor probleme ale comunităţii româneşti.3

Până la începutul anilor 2000 (în ciuda instituirii unor organisme având ca obiect de activitate relaţiile cu românii din afara frontierelor, a unor norme juridice aferente şi a unor întâlniri la vârf între reprezentanţii guvernelor român şi maghiar), situaţia pare să fi rămas însă negativă în ceea ce priveşte interesul oficial al României pentru conaţionalii din Ungaria: în 1994 o delegaţie a românilor din Ungaria nu este primită de către ministrul Afacerilor Externe, iar secretarul de stat o tratează fără nici o amabilitate; ministrul de Interne a ascultat doleanţele delegaţilor, dar nu le-a oferit nici un răspuns; în aceeaşi zi preşedintele României a ignorat complet delegaţia, deşi se aflau în aceeaşi sală în timpul unei manifestări la Casa Armatei din Bucureşti; în 1997, la inaugurarea Consulatului General al României de la Seghedin, noul Preşedinte nu se va întâlni cu românii din oraş, deşi aceştia se adunaseră la festivităţi. Înfiinţarea unor departamente având printre preocupări păstrarea legăturilor cu românii de pretutindeni nu va îmbunătăţi în mod vizibil relaţiile oficiale cu românii din Ungaria, care rămân în continuare în afara oricărei strategii, singura care pare să se fi implicat de o manieră constantă în această relaţie fiind Biserica Ortodoxă.4

1 Întru apărarea..., op. cit., p. 1. 2 Ibidem, pp. 44-47, 52-79. 3 Ibidem, p. 1-11, 108-109, 112-114. Conform raportului amintit românii din afara frontierelor

există trei tipuri de români: cei care nu au încăput între frontierele ţării, actualmente cetăţeni ai statelor vecine României, a căror situaţie se datorează unor evenimente istorice şi care au nevoie de toată atenţia statului român (românii din Ungaria făcând parte din această categorie); românii expulzaţi din ţară pe motive politice (exilul românesc); cei plecaţi din motive economice (diaspora românească). Ibidem, pp. 50-51.

4 Prof. univ. dr. Gheorghe Petruşan: Cu românii de rând ne înţelegem bine, cu România oficială însă nu am ştiut să colaborăm, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 135-137.


La începutul anilor 2000 secretarii de stat pentru problemele românilor de pretutindeni vor iniţia seria vizitelor periodice la românii din Ungaria1. Pentru perioada decembrie 2005-iulie 2006, conform programului publicat pe pagina web a Ministerului Afacerilor Externe, nu este semnalată nici o vizită a oficialilor români însărcinaţi cu aceasta responsabilitate la românii din Ungaria (dar este posibil ca ele să fi existat totuşi).2

În 2001 România negociază, la Bucureşti, o serie de politici ce urmau a fi aplicate de statul maghiar minorităţilor de pe teritoriul ungar în general şi minorităţii româneşti implicit: modificarea Legii electorale astfel încât minorităţile să primească dreptul de a fi reprezentate în Parlament; asigurarea, de către guvernul ungar, a fondurilor necesare pentru funcţionarea şcolilor generale româneşti, renovarea unora dintre acestea şi a unor biserici ortodoxe româneşti, mai buna subvenţionare a Institu-tului de Cercetări al Românilor din Ungaria şi a publicaţiei „Foaia românească“.3 În acelaşi an se reuşeşte o nouă întâlnire a Comisiei Mixte Interguvernamentale de Colaborare şi Parteneriat Activ dintre Republica Ungară şi România (ultima asemenea întâlnire avusese loc în 1998), în care se vor negocia o serie de aspecte privind politicile Ungariei faţă de minoritatea românească, şi anume: eliminarea posibilităţilor de acces în cadrul Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU) a persoanelor aparţinând altor etnii; reprezentarea parlamentară a românilor din Ungaria; asigurarea resurselor necesare desfăşurării învăţământului în limba română, inclusiv pentru renovarea şcolilor româneşti; renovarea bisericilor româneşti; finanţarea suficientă a Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria şi a apariţiei revistei „Foaia românească“.4 Se pare însă că nu a existat nici un interes pentru a pune în practică rezultatul acestor negocieri, în vara acestui an, în cadrul unui simpozion organizat la Baia Mare de jurnaliştii români din Ungaria pentru jurnaliştii şi reprezen-tanţii societăţii civile române din Ungaria şi maghiare din România, fiind aduse acuzaţii ambelor guverne pentru nerespectarea protocoalelor privind minorităţile şi adresându-se acestora o scrisoare deschisă referitoare la situaţia minorităţilor din cele două state, dar şi a relaţiilor dintre acestea. Este posibil ca întrunirea de urgenţă anunţată a se desfăşura între Comitetul de Specialitate pentru Colaborarea în Problemele Minorităţilor Naţionale al Comisiei Mixte Interguvernamentale de Colaborare şi Parteneriat Strategic între România şi Republica Ungară să fie, cel puţin parţial, şi rezultatul acestei sesizări a societăţii civile şi a mediei din cele două state.5 Deşi a existat o oarecare intenţie de a încălzi relaţiile oficiale cu românii din Ungaria, cunoscătorii afirmă că niciunul dintre guvernele româneşti de până la începutul anilor 2000 nu a reuşit o implicare suficientă şi eficientă, toate programele guvernamentale

1 iova, „Vizita lui Titus Corlăţean la românii din Ungaria“, http://www.foaia.hu/arhiva/anul-

LIV/15/2.PDF. 2 Cf. „Vizite de lucru în comunităţile româneşti din vecinătate şi emigraţie“, http://www.mae.ro/

index.php?unde=doc&id=28376&idlnk=1&cat=3. 3 Şt. Crâsta, „Tratative interguvernamentale la Bucureşti“, în: FR, Anul LI, nr. 39, vineri 28

septembrie 2001, p. 2. 4 Cf. „Recomandări“, în: FR, Anul LI, nr. 43, vineri 26 octombrie 2001, p. 4. 5 „Reconcilierea româno-maghiară e cerută de ziariştii din cele două ţări“, în: Necenzurat, Anul I,

nr. 24, 28 august-03 septembrie 2007, http://www.ne-cenzurat.ro/html/ nr14_simpozion.html.


de păstrare a legăturilor cu românii din afara graniţelor având un aspect mai degrabă declarativ decât pragmatic.1

Principalele norme juridice care reglementau relaţiile României cu românii din afara frontierelor în anii 1990 au fost: Hotărârea nr. 581 din 4 august 1995 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru Problemele Românilor de Pretutindeni, organism consultativ al Guvernului, coordonat de către Comitetul Permanent al Congresului Spiritualităţi Româneşti şi având ca obiectiv „multiplicarea legăturilor statului român cu românii de pretutindeni“ 2 şi Legea 150 din 15 iulie 1998 privind acordarea de sprijin comunităţilor româneşti de pretutindeni (având însă un caracter foarte general).

A doua parte a anului 2006 aduce însă o oarecare îmbunătăţire a cadrului legislativ dedicat românilor din afara graniţelor: 1./ adoptarea Hotărârii nr. 591 din 3 mai 2006, privind destinaţia şi modul de utilizare a fondurilor acordate comunităţilor româneşti din afara frontierelor, şi care, urmare a întârzierilor apărute în adoptarea legilor aferente, va fi principala normă juridică în perioada ce va urma3; 2./ în iulie 2006 este elaborat un proiect de lege (321/2006) privind finanţarea nerambursabilă a proiectelor românilor şi organizaţiilor româneşti de pretutindeni, proiecte care vizează editarea de lucrări sau reviste, realizarea şi transmiterea de emisiuni destinate românilor de pretutindeni, înfiinţare de noi posturi de radio şi televiziune ale românilor de pretutindeni sau sprijinirea celor existente, construcţia şi repararea bisericilor, a centrelor culturale, a bibliotecilor şi a sediilor organizaţiilor româneşti, restaurarea monumentelor istorice sau de artă etc.4;3./ elaborarea, de către Partidul Social Democrat, a proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, adoptat de către cele două camere ale Parlamentului5 dar respins de administraţia prezidenţială6. Încercările de a afla dacă acest ultim proiect legislativ a fost în cele din urmă adoptat şi dacă produce efecte nu au dat niciun rezultat.

1 C. Zărnescu, „Imaginea României prin români“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001,

p. 3. 2 Cf. Hotărârea nr. 581 din 4 august 1995 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru

Problemele Românilor de pretutindeni, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text? idt=5470.

3 „Noul cadru legislativ“, în: Românii de Pretutindeni, nr. 1, martie 2007, p. 2. 4 Ibidem, p. 2; Parlamentul României, LEGE privind regimul acordării finanţărilor

nerambursabile pentru programele, proiectele sau acţiunile privind sprijinirea activităţii românilor de pretutindeni şi a organizaţiilor reprezentative ale acestora, precum şi a modului de repartizare şi de utilizare a sumei prevăzute în bugetul Ministerului Afacerilor Externe pentru această activitate, Bucureşti, 14 iulie 2006, www.cdep.ro/proiecte/2006/500/30/4/ leg_pl534_06.pdf, p. 7.

5 „Noul cadru legislativ“, op. cit., p. 2. 6 Respectivul proiect va fi respins în aprilie 2007 de către preşedinţie cu următoarele argumente:

faptul că se intenţionează „trecerea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din subordinea Ministerului Afacerilor Externe în subordinea Cancelariei Primului-Ministru“; faptul că nu sunt clar stabilite „instituţiile care se ocupă de relaţia cu românii de pretutindeni“ şi că structura organismelor oficiale care se ocupă de relaţia cu românii din afara graniţelor este „stufoasă şi neclară în ceea ce priveşte atribuţiile pe care aceste organisme le au în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni“; necesitatea comasării instituţiilor şi organismelor care au în atribuţiile lor cooperarea şi dezvoltarea relaţiilor cu românii de pretutindeni; nu este precizată


La nivel instituţional însă situaţia pare a fi însă mult mai pozitivă, la nivelul anului 2007 existând o serie de instituţii care au ca obiect de activitate promovarea relaţiilor cu românii din afara frontierelor: Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe; Oficiul pentru gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova, aflat în subordonarea Cancelariei Primului Ministru); 5 direcţii de specialitate (Direcţia pentru Românii din Vecinătate şi Balcani; Direcţia pentru Originarii din România, Direcţia Cooperare cu Republica Moldova, toate funcţionând în cadrul Ministerului Afacerilor Externe; Direcţia Protecţia Drepturilor Cetăţenilor Români care Lucrează în Străinătate, funcţionând în cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii şi Familiei şi Direcţia Românii din afara ţării, funcţionând în cadrul Institutului Cultural Român); un compartiment de specialitate în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi un birou pentru cetăţenie în cadrul Ministerului Justiţiei. Tot în coordonarea Ministerului Afacerilor Externe funcţionează şi Centrul „Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru românii de pretutindeni, iar în coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării îşi desfăşoară activitatea Institutul Limbii Române.1

Cu toate acestea, raportul din martie 2007 al Guvernului României privind guvernarea este destul de sumar la capitolul acţiunilor dedicate românilor din afara frontierelor, cei din Ungaria fiind menţionaţi în mod explicit în cadrul unei singure activităţi, referitoare la sprijinul financiar acordat unei publicaţii, putându-se însă considera, prin deducţie, că ar mai fi putut exista câteva acţiuni referitor la această minoritate românească (evenimente culturale, contacte diplomatice etc.).2

În martie 2007, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni lan-sează publicaţia „Românii de Pretutindeni“, prin intermediul căreia se pot afla informaţii referitoare la evenimentele organizate în beneficiul comunităţilor româneşti din afara frontierelor şi care, conform respectivei publicaţii, par a fi destul de nume-roase (nu trebuie uitat însă că este vorba de perioada foarte recentă, de după 2006)3.

nicio dispoziţie privind atribuţiile ce revin (conform articolelor 7 şi 80 alineatul 1 din Constituţia României) şefului statului în ceea ce priveşte relaţiile cu românii de pretutindeni; lipsa de temei în ceea ce priveşte crearea Consiliului Românilor de Pretutindeni; lipsa unor definiţii clare pentru ceea ce este denumit generic „asociaţiile de români“ precum şi a criteriilor de acordare a sprijinului financiar către acestea; necesitatea explicitării clare a sintagmei „românii de pretutindeni“; inoportunitatea preluării centrului „Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru românii de pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe pentru a-l trece în cadrul cancelariei primului-ministru. „Preşedintele amendează Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni“, Bucureşti, 11 aprilie 2007, http://www.rgnpress.ro/content/view/21245//.

1 Ibidem. 2 Guvernul României, Raport asupra îndeplinirii prevederilor Programului de guvernare la doi ani

de mandat, martie 2007, http://www.gov.ro/obiective/200606/ Raport_sinteza_2_ani_FINAL_ 8_MARTIE.pdf, p. 255-257.

3 Pentru începutul anilor 2000 sunt amintite în paginile revistei Foaia românească o serie de evenimente comune româno-române: la balul românesc de Mărţişor, desfăşurat la Bichişciaba, au fost invitaţi oficiali români din oraşele Beiuş şi Lipova,“cu care Bichişciaba are bune relaţii“ („Petrecere la Ciaba“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 11); manifestările dedicate lui Mihai Eminescu la Micherechi şi Giula vor avea ca invitaţi actorii Teatrului de Stat şi Corul Facultăţii de Muzică din Oradea („Încheierea anului Eminescu“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 2.); comunitatea românească ortodoxă din Seghedin poate beneficia de slujba


La nivel nonguvernamental există Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni1, cu sediul în Bucureşti şi filiale în diverse state, dar care nu pare să întreţină (conform informaţiilor de pe pagina web a organizaţiei) vreo legătură cu

religioasă o dată pe lună, în cadrul bisericii ortodoxe sârbe din localitate. În momentul când una dintre slujbe a fost oficiată părintele Sofronie, unul dintre preoţii cei mai implicaţi în viaţa românilor din Ungaria, enoriaşii au invitat corul „Emil Monţia“ din Arad, care va cânta întreaga Liturghie, iar la finalul slujbei colinde de Crăciun (Pr. A. Becan, „S-a împlinit o veche dorinţă a credincioşilor din Seghedin“, în: FR, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000, p. 7); scriitorul Simion Pop, primul ambasador al României în Ungaria după 1989, şi-a lansat volumul Opt plus unu în cadrul unui cenaclu literar organizat de Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria (Şt. Oroian, „S-a lansat cartea ‚Opt plus unu’ de Simion Pop“, în: FR, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001, p. 3); regizoarea Beatrice Bleonţ susţine anual câte un spectacol în Ungaria (É. Ibos, „Beatrice Bleonţ din nou la Zsámbék“, în: FR, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 3); Ovidiu Lipan-Ţăndărică susţine primul concert în Ungaria, la Centrul Cultural al României din Budapesta în septembrie 2001 (A.Ş., „Identitatea înseamnă cultură“, în: FR, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 16); Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Afacerilor Externe din România au organizat la Centrul Cultural al României din Budapesta expoziţia de ceramică a Simonei Tănăsescu, al cărei vernisaj a fost urmat de un recital al sopranei clujene Carmen Vasile, ce a cântat o compoziţie a unui compozitor maghiar (A. Pop, „Două prezenţe româneşti de excepţie“, în: FR, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001, p. 4 ; P. Cîmpian, „Şedinţa Prezidiului AŢRU“, în: FR, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001, p. 4); la un bal românesc a fost invitat un grup de români din Piatra-Neamţ, dar acesta nu a mai ajuns (Şt. O., „Bal „mic“ românesc la Giula“, în: FR, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001, p. 3); cu ocazia sărbătoririi a 50 de apariţie a săptămânalului Foaia Românească este invitat Andrei Dimitriu, directorul Societăţii Româneşti de Radiodifuziune („Declaraţii şi mesaje cu ocazia aniversării Foii româneşti“, în: FR, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001, p. 5). Sunt foarte numeroase prezenţele unor solişti de muzică populară la balurile şi serbările organizate în comunităţile româneşti. În cadrul unei şedinţe a AŢRU s-a discutat organizarea periodică a unor festivităţi la care să fie invitaţi cântăreţi de muzică populară din România, existând propuneri şi pentru invitarea unor cântăreţi de muzică uşoară precum şi una privind organizarea, la Bucureşti, a unei zile culturale a românilor din Ungaria, dar ultimele două nu au fost acceptate. P. Cîmpian, „Şedinţa Prezidiului AŢRU“, op. cit., p. 4. Nici prezenţa românilor din Ungaria în România nu este de neglijat, deşi la nivel general este destul de slabă: în decembrie 1999, la reuniunea de la Turnu-Severin a redactorilor-şefi ai publicaţiilor scrise şi ai posturilor de radio şi televiziune de limba română din afara graniţelor Ungaria va fi reprezentată de către Petru Cîmpian, redactorii-şefi ai emisiunilor în limba română de la radioul şi Televiziunea Maghiară; în septembrie 2001 o delegaţie a românilor din Ungaria este invitată la festivalul George Enescu (I. Ciotea, „Românii din Ungaria la Festivalul Enescu“, în: FR, Anul LI, nr. 41, vineri 12 octombrie 2001, p. 10), iar mai apoi la Seminarul Internaţional „Limba română, mijloc de informare radiofonică“, organizat de Guvernul României, Ministerul Informaţiei Publice şi Societatea Română de Radiodifuziune (P.C., „Jurnalişti pe plaiuri bucovinene“, în: FR, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001, p. 10). După ce la sfârşitul lunii noiembrie Uniunea Culturală a Românilor din Giula a organizat un simpozion dedicat revistei Familia din Oradea (cu participare a unor personalităţi locale orădene – Cf. E. Illiés, „Cenaclul Familia“, în: FR, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000, p. 4), la 22 decembrie 2000, Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea găzduieşte concertul corului „Pro Musica“ din Giula şi vernisajul expoziţiei a cinci artişti plastici din Ungaria (Şt. O., „Concert şi expoziţie la Oradea“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 3), ale căror lucrări vor ilustra numărul din noiembrie-decembrie 2000 al revistei Familia din Oradea („Familia din Oradea cu ilustraţiile artiştilor noştri“, , în: FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 3).

1 Cf. Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, http://www.romanii.ro/homepage/ index.htm.


românii din Ungaria, dar care este menţionată ca fiind unul dintre organizatorii şcolii de vară de la Izvorul Mureşului1.

Deşi nu la fel de vizibilă şi, probabil, nu la fel de spectaculoasă, colaborarea de la nivel local, mai ales în cadrul de dezvoltare euroregional, se materializează în contacte destul de numeroase între şcolile de o parte şi de cealaltă a frontierei2, manifestată şi prin participarea profesorilor de limba română din Ungaria la ore similare desfăşurate în şcolile din Arad, în vederea asimilării unei noi experienţe3. Exemplele de cooperare în care nu sunt implicaţi actori oficiali ai statului român sunt foarte numeroase, redarea la întâmplare a unora dintre acestea neavând alt obiectiv decât o minimă exemplificare adusă în sprijinul afirmaţiei de mai sus: dirijorul arădean Gheorghe Flueraş predă muzica la şcoala românească din Giula, iar la împlinirea a 70 de ani este sărbătorit şi premiat de comunitatea locală, care îl consideră „cel mai iubit român din România printre românii din Ungaria“4; Românii din localităţile de frontieră din Ungaria sunt invitaţi să participe la sfârşit de săptămână la spectacolele Teatrului din Arad5; organizarea, de către Centrul Cultural al României de la Budapesta, a concertului unui pianist bucureştean6; vizitele reciproce ale studenţilor români din Ungaria la cei din Oradea7; semnarea unui parteneriat între organizaţiile Crucii Roşii din judeţele din jurul frontierei8, iar exemplele ar putea continua pentru numeroase alte domenii.

Modalităţi de exprimare ale comunităţii româneşti din Ungaria

Deşi nu a beneficiat în permanenţă de mijloace de exprimare în limba maternă, în prezent minoritatea românească din Ungaria şi-a creat o serie întreagă de asemenea instrumente. Conform ierarhizărilor interne, presa de limbă română din Ungaria se dezvoltă pe mai multe categorii:1./ presa periodică („Foaia românească“; „Cronica“; „Calendarul nostru“ şi „Calendarul românesc“); 2./ presa ocazională (monografii ale localităţilor cu comunităţi româneşti importante, elaborate de către Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria; publicaţii-magazin – „Almanach“, cu o apariţie neregulată; presa de tineret – „Liceenii“, revistă anuală editată de Liceul „N. Bălcescu“ din Gyula); 3./ presa de specialitate (presa Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria – „Simpozion“, „Annales“; presa de etnografie şi folclor – „Izvorul“, „Din tradiţiile populare ale românilor din Ungaria“; presa universitară – „Europa“, editată anual de Catedra de Română a Universităţii ELTE; „Convieţuirea“, editată lunar de Catedra de Româna din cadrul Institutului Pedagogic „Juhász Gyula“ 1 R. Pătcaş, „Se amână lucrările Universităţii de vară Izvoru Mureşului“, în: http://www.foaia.hu/

web/index.php?option=com_content&task=view&id=349&Itemid=26. 2 I.K., „Elevii români, sîrbi şi unguri nu cunosc frontiere“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16

februarie 2001, p. 9. 3 R. Ruja, „Sînt de dorit înfrăţirile şcolilor“, în: FR, Anul LI, nr. 43, vineri 26 octombrie 2001, p. 3. 4 E. Iova, „Până ce simt că oamenii au nevoie de mine“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie

2001, p. 3. 5 Cf. „Invitaţie la Teatrul din Arad“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001, p. 3. 6 A. Pop, „Concertul pianistului Răzvan Victor Dragnea“, în: FR, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie

2001, p. 3. 7 N. Bogyó, „Vizită la studenţii din Oradea“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000, p. 9. 8 Cîmpian, P., „Şedinţa Prezidiului AŢRU“ op. cit., p. 4.


din Seghedin); 4./ presa culturală (presa accidentală – „Timpuri“, revistă lunară de cultură ce a apărut între 1985-1989); „Lumina“ – revistă de cultură apărută în 1895, reactivată în 1990 în editarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria.1 Pentru anul 1989 mai poate fi semnalată apariţia, pentru foarte scurtă durată şi fără a-şi atinge obiectivele, a publicaţiei „Informatorul“, editată de un grup de intelectuali ce doreau o reformare a vieţii comunităţii româneşti din Ungaria.2

Pe lângă aceste publicaţii româneşti, un alt spaţiu de publicare a informaţiilor despre minorităţi îl constituie revista „Barátság“ (Prietenie), „o platformă de publicare pentru minorităţile naţionale“, publicată în limba maghiară şi cuprinzând articole cu conţinut sociologic, etnografic, literar, artistic, de învăţământ referitoare la toate minorităţile din Ungaria.3

Cea mai importantă dintre aceste publicaţii (cel puţin în ceea ce priveşte perioada îndelungată şi nivelul destul de larg de circulaţie) este „Foaia românească“ – un săptă-mânal de limbă română al cărui prim număr a fost editat în ianuarie 19514 şi care se considera la începutul anilor 2000 singura revistă de limbă română axată pe proble-mele românilor din Ungaria. Istoria acestui săptămânal nu a fost una lineară, în apariţia acesteia fiind decelate cinci perioade (şi în acelaşi timp serii ale publicaţiei, deşi o serie nouă nu o lua în considerare pe cea veche): perioada giulană (1951-1956), în care revista se numea „Libertatea noastră“; perioada budapestană (1957-1971), în care numele revistei a fost „Foaia noastră“; a doua perioadă giulană, marcată de două perioade temporale, 1971-1991; şi 1992-1997, cea de-a doua marcată de înnoirile po-sibile datorită căderii regimului comunist dar şi de o schimbare de nume („Noi, românii din Ungaria“5); etapa şi seria nouă „Foaia românească“ (din 1998 până în prezent).6

În anul 2000 apare revista „Cronica Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria“7, o publicaţie al cărei conţinut vizează cu precădere activitatea AŢRU şi relaţiile acesteia cu instituţii din România şi Ungaria8, al cărei studiu nu a fost însă posibil datorită inexistenţei unei variante electronice a acesteia şi a lipsei acesteia din bibliotecile arădene. Apariţia unei noi publicaţii a produs însă şi tensiuni în cadrul comunităţii româneşti, îndeosebi în momentul în care ultima apărută va afirma că 1 C. Munteanu, „Comunitatea românească din Ungaria. Oameni şi fapte(5): Presa de limba română,

prezentare generală“, în: Clipa, nr. 595, Anul XIII, 10 aprilie 2003, http://www.clipa.com/ pagcititor595.htm; Andy, „A apărut noul număr al revistei Liceenii“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000, p. 9.

2 Ghe. Petruşan, „Şi totuşi: Convieţuirea“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, p. 3. 3 E. Illyés, „O revistă care se respectă“, în: FR, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001, p. 10. 4 E. Iova, „Se pregăteşte o carte despre Foaia de 50 de ani“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5

ianuarie 2000, p. 2. Iniţial publicaţia poartă numele Libertatea noastră (Şt. Oroian, „La mulţi ani!“, în: FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 2), iar mai apoi cel de Foaia noastră (I. Matei, op. cit., p. 34).

5 Există şi o perioadă în care numele revistei este Noi, săptămânal al românilor din Ungaria. E. Iova, „Rolul presei în viaţa unei minorităţi“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 6, nr. 3-4, 2002 / Anul 7, nr. 1-2, 2003, p. 5.

6 C. Munteanu, „La semicentenar: Presa românească din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 3 nr. 4, 1999 / Anul 4, nr. 1, 2000, p. 132-138.

7 va, „Iată Cronica“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000, p. 4. 8 I. Matei, op. cit., p. 35.


„Vom şti să punem la punct, când va fi cazul, acele elemente izolate care se pretind a fi singurele glasuri ale scrisului în limba română“1, replica fiind publicată şi ea în paginile „Foii“.2 Cauzele financiare ale acestor tensiuni nu sunt însă mai puţin impor-tante, guvernul maghiar sprijinind o singură publicaţie pentru fiecare comunitate etnică minoritară3, la acestea adăugându-se şi unele tensiuni ce se vor ivi ca urmare a funcţionării defectuoase a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, studiată pe larg în cele ce vor urma.

Deşi foarte acidă uneori în ceea ce priveşte problemele interne ale comunităţii româneşti din Ungaria, îndeosebi la nivelul ei oficial (AŢRU) şi raportul comunitate-statul ungar, în special în cadrul dezbaterilor despre drepturile ce le sunt sau ar trebui să le fie conferite etnicilor români, „Foaia românească“, această publicaţie a românilor din Ungaria (numerele ce au putut fi consultate) păstrează un ton foarte moderat, neutru, în referirile la România. Tonul neutru a fost remarcat încă de le primele lecturi, dar explicaţia a fost găsită ceva mai târziu, în cadrul revistei ştiinţifice „Convieţuirea/Együttélés“. Astfel, conform opiniei redactorului-şef al revistei „Foaia românească“, Eva Iova, presei minoritare îi revin o serie de obligaţii morale: aceea de a constitui o memorie a comunităţii minoritare, de a promova valorile naţionale şi de a întări conştiinţa identitară, totul prin utilizarea unui limbaj cât mai îngrijit (care poate fi, de altfel, foarte uşor de remarcat în cadrul „Foii“), necesar pentru îmbunătăţirea cunoaşterii limbii materne moderne, literare; adresarea către un public cât mai larg şi cu subiecte cât mai variate, care să acopere toate necesităţile de informare. Aceste obiective nu pot fi îndeplinite însă decât în anumite condiţii (uneori greu de îndeplinit tocmai datorită spaţiului foarte redus în care îşi desfăşoară activitatea jurnalistul minoritar şi a legăturii afective pe care o are cu acest spaţiu): „evitând în totalitate senzaţionalul bazat pe stereotipuri şi prejudecăţi“; păstrând echidistanţa şi imparţialitatea între diferitele puncte de vedere (cărora trebuie să li se acorde un spaţiu egal în cadrul publicaţiilor).4 Dacă presa românilor din Ungaria va reuşi să îşi îndeplinească obiectivele propuse depinde atât de ea însăşi cât şi de o serie de factori externi imediaţi (legislaţie internă, situaţie economică, legături formale şi informale cu România) a căror existenţă sau inexistenţă va influenţa în mod major posibilităţile, instrumentele şi dinamica interesului pentru menţinerea identităţii specifice.

Nivelul de organizare de grup la românii din Ungaria

Deşi numărul minoritarilor români din Ungaria nu este prea mare, se pare că asociaţiile acestora sunt destul de numeroase, existând comunităţi în care aceştia şi-au constituit chiar şi câte două organizaţii care să îi reprezinte.5 Crearea mai multor asociaţii reprezentative şi fundaţii se poate justifica prin faptul că prin intermediul

1 Şt. Frătean, „Despre valori“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000, p. 4. 2 „AŢRU şi Episcopia despre Foaia românească“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001,

p. 5. 3 va, „Iată Cronica“, op. cit., p. 4; Ghe. Ruja, „Războiul presei române?!“, în: FR, Anul LI, nr. 5,

vineri 2 februarie 2001, p. 2. 4 E. Iova, „Rolul presei în viaţa unei minorităţi“, op. cit., p. 3-5. 5 Şt. F., „Organizaţii civile româneşti în număr record“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie

2001, p. 2.


acestora se pot accesa fonduri pentru diverse activităţi1, dar şi faptul că o parte din impozitul pe venit poate fi direcţionat către acestea.2 Diferenţierea dintre organizaţii conduce la ierarhizarea acestora în două grupuri generale: cele care îi reprezintă pe românii din Ungaria la nivel oficial, şi cele aparţinând sferei civile. În primul grup este în mod categoric inclusă Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU), dar considerăm că ar mai putea fi menţionate, deşi pe un alt tip de nivel de reprezentare, Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria, Comunitatea Cercetă-torilor şi Creatorilor Români din Ungaria, Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria. Ultimele instituţii şi organizaţii nu pot fi considerate echivalentul cantitativ al AŢRU, dar se poate afirma că prin activităţile pe care le desfăşoară şi prin faptul că reunesc intelectualitatea română din Ungaria, au o valoare calitativă cel puţin egală cea a AŢRU. În ceea ce priveşte asociaţiile din sfera civilă, acestea reprezintă ceea ce prin lege este definit ca fiind „instituţie culturală de minoritate“, adică „acea instituţie culturală care are ca sarcină imediată menţinerea şi practicarea culturii, a tradiţiilor şi a limbii unei comunităţi de minoritate“3, a căror materializare constă într-o serie de asociaţii şi organizaţii locale cu caracter cultural cu care autoguvernările pot stabili relaţii de cooperare şi le pot susţine, inclusiv financiar, activităţile4.

Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria5, este un organism administra-tiv cu statut juridic înfiinţat în anul 19946, pe baza Legii 77/1993 privind drepturile minorităţile naţionale şi etnice7, cu sediul la Giula8, al cărei obiectiv este acela „de a asigura reprezentarea şi protecţia la nivel local şi naţional“ a minorităţii româneşti din Ungaria, asigurând acesteia dreptul de „a-şi construi instituţii prin care să-şi dobândească în special autonomia culturală“9. Conform articolului 6/A(2) al Legii Minorităţilor, autoguvernarea de minoritate este organizaţia „care se înfiinţează printr-o procedură de constituire stabilită într-o lege specială, pe calea alegerilor democratice bazate pe prezenta lege, cu scopul de a asigura anumite servicii publice prevăzute prin lege, având funcţionare în formă corporativă şi fiind înzestrată cu personalitate juridică, având scopul de a servi la afirmarea drepturilor cuvenite comunităţii de minoritate, la apărarea şi reprezentarea intereselor minorităţilor şi la

1 Sunt menţionate taberele pe tematici culturale şi religioase, pentru anul 2000 românii din Ungaria

depunând 34 de dosare de finanţare. Frătean, „Un nou termen important...“, op. cit., p. 2, dar şi înfiinţarea de reviste ale minorităţii române (E. Iova; Şt. Crâsta, „Adunarea Generală a AŢRU a luat decizii importante pentru românii din Ungaria“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 4.)

2 ştf, „Un procent din impozit pentru scopuri româneşti“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 3.

3 Legea LXXVII, art. 6/A (2)f. 4 Idem, art. 30 (1), art. 60/F (1,2(a-d)). 5 E. Iova; Şt. Crâsta, op. cit., p. 4. Ceea ce este interesant este faptul că autoguvernările pot avea

calitatea de acţionar, beneficiile obţinute putând fi utilizate în scopuri interne, care se stabilesc prin vot în cadrul Adunării Generale a AŢRU. Legea LXXVII, art. 30/A (7).

6 În 1998 acest organism a avut probleme în a-şi reînnoi mandatul. E. Iova, „România şi românii din Ungaria. Interviu cu Viorel Badea, secretar de stat al Guvernului României“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 3, nr. 2-3, 1999, p. 111.

7 Cf. Întru apărarea..., op. cit., p. 93-94. 8 frătean, „Sistemul funcţionează“, în: FR, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 4. 9 „Tiberiu Iuhas, şeful Oficiului Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria...“, op. cit., p. 89.


administrarea în mod independent a atribuţiilor de interes public, privind minoritatea, la nivel local, teritorial (pe judeţ, pe capitală) şi pe ţară“.

Legea Minorităţilor prevede faptul că autoguvernările minorităţilor pot între-prinde „demersuri în chestiunile de interes public ale minorităţii, care intră în sfera sa de sarcini şi atribuţii“ şi „hotărăsc asupra modalităţii de soluţionare a chestiunilor de interes public ale minorităţii“, în mod solitar sau împreună cu organisme ale statului (art. 24/B (3,4)). Competenţele şi atribuţiile autoguvernărilor pe ţară, cuprinse în articolele 36, 37, 38, 39/A-H ale Legii Minorităţilor, se referă la reprezentarea şi protejarea, la nivel naţional, a minorităţii pe care o reprezintă; menţinerea sau înfiinţarea de instituţii economice, culturale, ştiinţifice sau de educaţie; organizarea, la nivel naţional, a unor evenimente sau sărbători specifice minorităţii pe care o reprezintă; adoptarea unor poziţii publice referitoare la problemele legislative sau de altă natură ale minorităţii pe care o reprezintă. Autoguvernările pot lua în mod independent deciziile care privesc aspecte interne ale organizaţiei, acestea fiind clar stabilite de Legea Minorităţilor (art. 25 (a-m)), în restul cazurilor deciziile fiind luate conform jurisdicţiei interne.

Etapele constituirii autoguvernărilor (în plan local, teritorial şi naţional) nu sunt foarte clar prezentate în cadrul Legii Minorităţilor, dar acestea au fost decelate ca fiind următoarele: i./ alegerea corpului de deputaţi din cadrul unei localităţi1; ii./ alegerea preşedintelui şi a vice-preşedintelui autoguvernării; iii./ înfiinţarea diverselor comisii (culturală, învăţământ etc.), cea financiară fiind obligatorie2.

Organismele autoguvernării pe ţară: Adunarea Generală (53 de membri), deţinătoarea competenţelor şi atribuţiilor autoguvernării la nivel naţional, din cadrul căreia sunt aleşi un preşedinte (cu rol de reprezentare, cf. art. 24/B(2), art. 39/A) şi unul sau mai mulţi vice-preşedinţi, şi în cadrul căreia funcţionează diferitele comisii (financiară, pentru învăţământ, cultură etc.) şi oficiul. Atribuţiile şi competenţele Adunării Generale pot fi transferate celorlalte organisme ale autoguvernării. Un rol foarte important are oficiul autoguvernării, un organism bugetar şi juridic cu atribuţii în elaborarea şi urmărirea executării deciziilor autoguvernării, precum şi în cazul dizolvării acesteia, preluând sarcinile organismelor care şi-au încetat activitatea şi custodia bunurilor acestor organisme până la înfiinţarea unora noi (art. 39/B (3,4,5,6,7)). În activitatea autoguvernărilor minorităţilor un rol important poate avea purtătorul local de cuvânt al minorităţii respective, al cărui rol este reglementat atât de Legea Alegerilor Locale (care nu a putut fi găsită în limba română) cât şi de Legea Minorităţilor. Aceasta din urmă stipulează că atribuţiile oficiului autoguvernării de minoritate vizează participarea, cu drept consultativ, la adunările autoguvernării; dreptul de a propune autorităţilor publice locale sau celor ale autoguvernării minorităţii subiecte de dezbatere cu privire la problemele minorităţii; dreptul de a cere reexaminarea unor decizii ale diferitelor organisme publice sau ale autoguvernării cu privire la minorităţi; dreptul de a solicita lămuriri şi informaţii suplimentare celor care au adoptat sau urmează să adopte anumite decizii ce privesc minoritatea; dreptul de a cere organismelor în drept demararea unor acţiuni necesare rezolvării unor probleme 1 Alegerile interne au loc din patru în patru ani, primele având loc în 1994. „Comunitatea românilor

din Ungaria“, în: http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_13/html/ nr13_sos_romanii.html. 2 Cf. Legea LXXVII, art. 22; 23 (1-5); 30/N, O, S; art. 35 (5).


cu care se confruntă minoritatea (art. 40 (1a-f)), toate organismele sesizate având obligaţia de a supune dezbaterii şi de luare a unei decizii în urma sesizărilor acestuia. Pentru că în cadrul revistei „Foaia românească“ consultate nu au fost găsite dezbateri referitor la acţiunile purtătorilor de cuvânt ai minorităţii româneşti nu putem să tragem o concluzie clară referitoare la activitatea acestora, dar considerăm că rolul acesta ar trebui să fie unul foarte important datorită faptului că fiecare comunitate minoritară dispune de un purtător de cuvânt, ceea ce înseamnă că indiferent de dimensiunile acesteia problemele cu care se confruntă aceasta pot fi cunoscute, prin relaţie directă, atât la nivelul autorităţilor locale, cât şi la cel al autoguvernării locale de minoritate.

Autorităţile recunosc importanţa culturii minorităţilor, considerând că interfaţa dintre guvernul central şi comunităţile locale minoritare să o constituie aceste Autogu-vernări, între acestea neputându-se institui relaţii de subordonare (art. 24/D(2)), nefiind însă sigur că se poate vorbi despre o aplicare a principiului subsidiarităţii. Cu totul alta este însă relaţia cu organismele centrale ale statului: Parlamentul are dreptul de a stabili „statutul juridic, sfera exclusivă de competenţe şi atribuţii, sarcinile oblige-torii, tipurile de organe obligatorii, garanţia de funcţionare, instrumentele materiale şi regulile de bază ale administrării autoguvernărilor de minoritate“, „statutul juridic al deputaţilor autoguvernării de minoritate, procedura alegerii, drepturile şi îndatoririle acestora“, la propunerea acestuia Curtea Constituţională putând dizolva „corpul de deputaţi al autoguvernării de minoritate, în cazul în care funcţionarea acestuia este neconstituţională“ (art. 60/K (1a,b; 2)). Pe de altă parte, Guvernul „cel puţin o dată la doi ani, trece în revistă situaţia minorităţilor din Republica Ungară şi raportează parlamentului observaţiile făcute“; „asigură controlul legalităţii autoguvernărilor de minoritate, cu participarea ministrului de interne“; „înaintează propunerea de dizolvare a corpului de deputaţi al autoguvernării de minoritate a cărei funcţionare este neconstituţională“ şi „decide asupra litigiilor generate între organele administraţiei de stat şi autoguvernările de minoritate – care nu fac parte din alte proceduri reglementate juridic“ (art. 60/M (a,b,c,e)). Ministrul desemnat de către Guvern „înaintează Guvernului propunerea de dizolvare a corpului de deputaţi al autoguvernării de minoritate a cărei funcţionare este neconstituţională“ şi „cooperează la alcătuirea proiectelor de lege, ale deciziilor unice de stat care vizează sfera de competenţe şi atribuţii a autoguvernărilor de minoritate“ (art. 60/N (a,b)), trecând apoi şi la infor-marea autoguvernării în cauză cu privire al deciziile adoptate (art. 60/O (b)). Se poate considera astfel că autoguvernările „cu toate limitele lor… exprimă o voinţă colec-tivă: dorinţa şi încrederea minorităţilor naţionale în viitorul lor, în specificul lor, în rolul lor de îmbogăţire culturală şi spirituală a vieţii politice a ţării“1. Sfera civilă este sprijinită şi la nivelul juriştilor maghiari, aceştia considerând că autoguvernările minorităţilor funcţionează în baza dreptului comun, în timp ce asociaţiile, fundaţiile funcţionează în baza dreptului public, primele neavând dreptul de a se interfera în modul intern de funcţionare al celorlalte. Legitimitatea juridică a autoguvernărilor nu

1 E. Illyés, „S-a pus întrebarea: care este rolul autoguvernărilor în păstrarea identităţii?“, în: FR,

Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001, p. 5.


le conferă însă şi o legitimitate politică1, rolul acestora neputând fi comparat cu cel al diferitelor organisme naţionale alese.

Despre activităţile AŢRU nu s-au putut afla foarte multe amănunte, pagina web a instituţiei fiind lipsită de o arhivă a acestora, dar, conform puţinelor documente consultate, acestea par a avea, în majoritatea lor, un caracter preponderent cultural-educativ. În 1997 a fost constituită distincţia „Pentru românii din Ungaria“, urmând a se acorda anual unei personalităţi ce a desfăşurat activităţi intense în favoarea comunităţii româneşti (indiferent de naţionalitate se pare, în 1999 fiind acordată unui politician maghiar, datorită eforturilor depuse pentru modificarea Legii minorităţilor din Ungaria)2.

Sistemul autoguvernărilor minoritarilor este considerat însă defectuos din mai multe cauze3: nivelul de finanţare; slaba clarificare a competenţelor şi a atribuţiilor acestora; inexistenţa reglementărilor clare privind participarea la acestea (se aminteşte cazul „noilor“ români apăruţi la Budapesta4)1. Cercetările realizate de către

1 Gh. Petruşan, „Legitim şi legitimaţie“, în: FR, Anul LI, nr. 43, vineri 26 octombrie 2001, p. 5. 2 Şt. Crâsta, „Distincţia ‚Pentru românii din Ungaria’ a ajuns la Bătania şi Micherechi“, în: FR,

Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 3. Pentru o imagine mai amplă asupra tipurilor de activităţi, poate fi consultată Darea de seamă din 2002 a AŢRU. Cf. Darea de seamă privitor la activităţile Uniunii din anul 2002“, http://www.freeweb.hu/romanul/indexro/documente/ daredeseama%202003%5B1%5D.html.

3 La toate aceste problematici expuse se mai poate adăuga una, şi anume tensiunea dintre autoguvernările minoritare şi autoguvernările locale (cum sunt considerate primăriile din Ungaria), acestea din urmă reclamând plusul de birocraţie pe care îl impune apariţia unor noi structuri. „S-a pus întrebarea: care este rolul autoguvernărilor...“, op. cit., p. 5.

4 Se pare că aceştia erau romi ce s-au declarat români în schimbul unei anumite sume de bani, ceea ce a deranjat asociaţiile sferei civile. P. Cîmpian, „Autoguvernările minorităţilor sunt organizate în primul rând pentru cauza culturii, pentru apărarea limbii. Interviu cu Báthory János, preşedintele Oficiului pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice“, în: FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 5. În 2001, în cadrul Consiliului Europei s-a atras atenţia Ungariei asupra „cadrului juridic deficitar“ ce permitea ca din structurile reprezentative ale minorităţilor să facă parte persoane din afara respectivei comunităţi. Cf. va, „Raportul Comisiei CE urgentează modificarea sistemului de alegere a autoguvernărilor minorităţilor“, în: FR, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001, p. 2. Această modificare nu se va realiza însă în legislatura în curs din lipsă de timp pentru dezbaterea respectivei legi în Parlamentul ungar (Iova, „Nu e timp pentru modificarea legii minorităţilor“, în: FR, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001, p. 4), iar beneficiile acestei modificări sunt totuşi dificil de depistat, viitorii „delegaţi de naţionalitate“ având toate drepturile deputaţilor, cu excepţia celui de vot. (Şt. Crâsta, „Autoguvernările pe ţară ale minorităţilor solicită reprezentanţă în Parlament“, în: FR, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001, p. 4). Deşi Legea Minorităţilor din Ungaria a fost modificată în 2005, participarea la alegerile pentru constituirea Autoguvernărilor minorităţilor se realizează fără o verificare a participantului din punct de vedere al apartenenţei sale la etnia respectivă, ceea ce va face ca nemulţumirile anumitor organizaţii din sfera civilă să persiste, dezbaterile asupra acestui subiect ajungând atât în cadrul presei locale româneşti (Maramureş) cât şi în Parlamentul României. (Cf. „Protest al unor organizaţii româneşti din Ungaria“, în: http://www.divers.ro/ international_ro?func=viewSubmission&sid=1979&wid=37457; I. R. Roşiianu; A. Somay, „Autoguvernările româneşti din Ungaria, ignorate de MAE“, în: http://www.hotnews.ro/ pp_articol_20156-Autoguvernarile-romanesti-din-Ungaria-ignorate-de-MAE.htm). Această verificare nici nu ar fi posibilă însă, pentru că în Ungaria legea acordă dreptul fiecărui cetăţean de


specialiştii din Ungaria asupra modului de funcţionare al autoguvernărilor minoritare (numite peiorativ „etnobiznis“) şi a rezultatelor obţinute de acestea la nivelul comuni-tăţilor prin comparaţie cu asociaţiile minoritarilor au dat rezultate negative: modul defectuos de alegere a reprezentanţilor AŢRU (pe baza listelor, unde important este locul candidaţilor, nu aptitudinile acestora2); utilizarea defectuoasă a fondurilor acordate, datorită lipsei controlului din sfera civilă (ceea ce în cadrul asociaţiilor minoritarilor nu se întâmplă); activitatea redusă a autoguvernărilor prin comparaţie cu asociaţiile de minoritari3. Reprezentanţii „sferei civile“ consideră că acest domeniu este mai important decât instituţia Autoguvernării, care, fiind susţinută de către stat, are un avantaj financiar necondiţionat în faţa asociaţiilor culturale civile, mai puţin înzestrate financiar dar mult mai active şi mai apropiate de cetăţeni, deci mult mai capabile de păstrare a moştenirii culturale, şi astfel mult mai legitime (drepturile civile pentru care militează instituţia Autoguvernării sunt aceleaşi pentru toţi cetăţe-nii, ceea ce este esenţial sunt deosebirile culturale).4 Ca o contrapondere la AŢRU, în 2002 se formează Coaliţia Românilor din Ungaria, care consideră că reprezintă acea parte a comunităţii româneşti ce nu se regăseşte în obiectivele şi acţiunile AŢRU5. Această dezbinare a românilor, o comunitate oricum restrânsă, este considerată, pe lângă interesele economice fireşti, ce nu pot fi satisfăcute în cadrul izolat şi restrâns al comunităţii, o sursă a dispariţiei viitoare a comunităţii româneşti din Ungaria6.

O altă asociaţie de reprezentare a românilor din Ungaria este Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria (cu sediul la Giula), înfiinţată la 21 martie 19487 (există abordări diferite referitor la această dată: varianta oficială a UCRU – considerată falsă însă! – afirmă că această Uniune s-ar fi înfiinţat la 17 iulie 1949 cu titulatura de Uniunea Democrată a Românilor din Ungaria8, iar alte surse menţionează data de 15

a-şi asuma de bună voie apartenenţa etnică pe care consideră că o are. Cf. Legea LXXVII, art. 7 (1), (2), (3); A se vedea şi „Comunitatea românilor din Ungaria“, op. cit.

1 Se reproşează guvernului maghiar faptul că se acordă foarte puţine fonduri comunităţilor minoritare din Ungaria, plătitoare de impozite, dar exagerat de multe comunităţilor maghiare din afara ţării. Gh. Santău, „Tratarea echivalentă este folositoare“, op. cit., p 10; Al. Ardelean, „Satisfacţie amară“, op. cit., p. 10.

2 La această situaţie se mai poate adăuga şi faptul că în cadrul juridic existent orice cetăţean maghiar poate candida pentru o funcţie în cadrul oricărei Autoguvernări, chiar dacă nu este etnic al comunităţii respective. „Tiberiu Iuhas, şeful Oficiului Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria...“, op. cit., p. 91.

3 Şt. Crâsta, „O structură de autoguvernare minoritară cu slăbiciuni“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 4. La deficienţele interne mai poate contribui şi faptul că în cadrul Autoguvernării a avut loc o sciziune, la alegerile din 2003 participând două facţiuni: Alianţa Electorală şi Alternativa Românească. I. Matei, op. cit., p. 27-28.

4 P. Cîmpian, „Autoguvernările minorităţilor sunt organizate în primul rând pentru cauza culturii, pentru apărarea limbii. Interviu cu Báthory János, preşedintele Oficiului pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice“, în: FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 5.

5 I. Matei, op. cit., p. 44-46. 6 „Petru Cîmpian, ziarist: De multe ori tradiţia înseamnă şi sărăcie“, în: I. Matei, op. cit., p. 110-111. 7 Al. Hoţopan, „Közös úton – Pe drum comun. O broşură… pentru o singură frază!“, în: FR, Anul

LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001, p. 13. 8 Această a doua dată este oferită de regimul comunist pentru a trece sub tăcere o perioadă scurtă în

care fondatorii UCRU reuşiseră să desfăşoare o activitate foarte prolifică pentru identitatea românilor din Ungaria. Al. Hoţopan, „Közös úton...“, op. cit., p. 13.


ianuarie 19511). Cu o activitate subordonată ideologic până la căderea comunismului, în perioada democratică respectiva Uniune va fi organizatoarea unor ateliere de dezbatere dedicate problemelor românilor din Ungaria2, fiind şi instituţia culturală ce editează săptămânalul „Foaia românească“, cu sprijinul financiar al guvernului central (Fundaţia Publică pentru Minorităţile Naţionale şi Etnice din Ungaria)3. Pentru perioada actuală, în cadrul „Foii“ denumirea Uniunii oscilează între „culturală“ şi „democrată“.

Tot în cadrul instituţiilor oficiale putem aminti Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, înfiinţat la 13 februarie 1993 de către Comunitatea Cercetătorilor şi Creatorilor Români din Ungaria (cu sediul la Giula, aceasta din urmă fiind înfiinţată la rândul ei în 1992). Deşi iniţial respectivul Institut a primit sprijinul financiar al guvernului, acesta va înceta în 1997, mijloacele financiare ale institutului fiind obţinute doar prin participarea la concursuri de finanţare4. Activităţile institutului vizează cu precădere trei domenii: etnografic, lingvistic-literar şi istoric.5 Una dintre metodele Institutului de a contribui la păstrarea identităţii culturale a românilor din Ungaria o reprezintă organizarea (pentru prima dată în 1996) a unui concurs şcolar pe teme culturale, care după o perioadă de anemie, se va organiza anual (începând din 2001)6.

În rândul aşa-numitelor organizaţii civile pot fi amintite o serie întreagă de organizaţii cu caracter cultural: Asociaţia Culturală Română din Leta Mare7, Asociaţia Românilor din Otlaca-Pustă, Comunitatea română din Pocei, Asociaţia Românilor din Micherechi8, Asociaţia „Pentru Micherechi“ (care publică şi revista „Jurnal“9), Asociaţia Românilor din Apateu, Asociaţia Românilor din Bătania, Uniunea Românilor din Bichişciaba, Societatea Culturală a Românilor din Budapesta10, Asociaţia pentru Dezvoltarea Chitighazului11, Asociaţia culturală a românilor din Chitighaz, Asociaţia Culturală a Românilor din Seghedin12, Asociaţia

1 Şt. Oroian, „La mulţi ani!“, op. cit., p. 5. 2 Şt. Frătean, „Dezbateri de atelier“, în: FR, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001, p. 2. 3 I. Matei, op. cit., p. 31, 34. 4 A. Bauer; E. Iova, op. cit., p. 3. 5 Cf. „Comunitatea românilor din Ungaria“, op. cit.. 6 Şt. Crâsta, „Concursul şcolar Tezaur românesc de acum înainte va fi organizat anual“, în: FR,

Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001, p. 3; R. Ruja, „Mai bogaţi prin Tezaur românesc“, în: FR, Anul LI, nr. 41, vineri 12 octombrie 2001, p. 9.

7 Cf. ştf, „Asociaţii româneşti dotate cu calculatoare“, în: FR, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 2.

8 ibidem. 9 I. Matei, op. cit., p. 49. 10 Editoarea publicaţiei în limba română Almanah 2000, cu informaţii diverse (culturale,

etnografice, religioase) privind comunitatea românească din Ungaria. E. Illyés, „Almanah 2000“, în: FR, Anul LI, nr. 42, vineri 19 octombrie 2001, p. 4.

11 Cf. „Sfârşitul unei tiranii pentru românii din Chitighaz“, în: Romanian Global News (http://2006.rgnpress.ro/index.php?option=com_ab_calendar&month=10&year=2006&day=06&Itemid=1).

12 „În atenţia organizaţiilor civile. Concurs pentru anul 2002“, în: FR, Anul LI, nr. 41, vineri 12 octombrie 2001, p. 4.


Română din Budapesta1, Asociaţia Culturală Penticostală a Românilor din Ungaria¸Fundaţia „Pro Muzica“ din Giula, Fundaţia „Lucian Magdu“ din Bătania2, Uniunea Democrată Maghiaro-Română3. La acestea se mai adaugă cele ale unor grupuri sociologice sau economice distincte şi cu o dată de constituire recentă: Asociaţia Tineretului Român de Păstrare a Tradiţiilor din Micherechi, al cărei obiectiv „este cunoaşterea, practicarea şi transmiterea pe mai departe a valorilor specifice, mai ales a valorilor culturale populare româneşti atât ale celor din Micherechi, cât şi ale altor comunităţi tradiţionale“4; Asociaţia Turistică a Românilor din Ungaria, care organizează anual o excursie la schi, la Predeal şi Sinaia5; Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române din Budapesta şi Asociaţia Tinerilor Români din Budapesta, ultimele două apărute în vara anului 2005 şi respectiv primăvara 20066. Asociaţia de femei va participa în 2006, alături de o organizaţie mai veche, Coaliţia Românilor din Ungaria, la alegerile pentru AŢRU7, clasându-se pe locul al doilea după numărul de candidaţi propuşi (112), după Asociaţia pe Ţară de Reprezentare a Intereselor Românilor din Ungaria (183)8.9 Deşi o organizaţie relativ nouă, AFORB încearcă să se implice activ (deşi nu se poate afirma că ar exista tendinţe radicale) în soluţionarea problemelor ce ţin de comunitatea românească. Astfel, în primăvara anului 2007, urmare a alegerilor interne din cadrul AŢRU, unde protocolul a fost realizat în totalitate în limba maghiară10, AFORB lansează un Memoriu pentru apărarea limbii materne a românilor din Ungaria, reclamând următoarele aspecte: supunerea la vot a cererii deputaţilor AFORB de a-şi rosti jurământul în limba

1 Care este menţionată, alături de ATRIRU, în special pentru votul dat împotriva utilizării limbii

române în cadrul alegerilor interne AŢRU. E. Iova, „AŢRU a votat împotriva limbii române“, în: http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_03/html/n03_p04_salvati.html.

2 I. Matei, op. cit., p. 30-31. 3 Cf. „Minoritatea română din Ungaria în alegerile locale“, în: http://www.divers.ro/

international_ro?wid=37457&func=viewSubmission&sid=1895. 4 „Tinerii din Micherechi au înfiinţat o asociaţie“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001,

p. 8. 5 Cf. FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 16. 6 Datele înfiinţării celor două asociaţii au fost doar deduse, deoarece nu au fost găsite informaţii

exacte. Cf. „Tinerii ortodocşi români din Budapesta şi-au înfiinţat o asociaţie“, în: http://www.crestinortodox.ro/Tinerii_ortodocsi_romani_din_Budapesta_si_au_infiintat_o_asociatie___-153-5846.html.

7 Cf. „Protocol de colaborare între Coaliţia Românilor din Ungaria şi Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române din Capitală cu privire la alegerile minoritare din anul 2006“, în: http://www.foaia.hu/ web/index.php?option=com_content&task=view&id=567&Itemid=74.

8 Cf. „Patru asociaţii româneşti se vor lupta la alegerile minoritare din Ungaria“, în: http://www.romaniaitalia.net/content/view/3645/225/.

9 Clasamentul se va păstra şi după vot, ATRIRU obţinând 63% din sufragii (141 de deputaţi), AFORB 23% (49 de deputaţi), iar Asociaţia Română din Budapesta 12% (25 de deputaţi). Cf. „230 de români aleşi pe listele minoritare române din Ungaria“, în: Romanian Global News (http://2006.rgnpress.ro/index.php?option=com_ab_calendar&month=10&year=2006&day=06&Itemid=1).

10 Într-un articol din revista Convieţuirea / Együttélés, în care se afirmă că „unii aleşi ai românilor se feresc a fi programaţi în emisiuni de radio sau la televizor deoarece vorbesc într-o limbă ciudată, asemănătoare cu limba română“. R. Nyulas, „Românii din Ungaria într-o revistă orădeană“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 3 nr. 4, 1999 / Anul 4, nr. 1, 2000, p. 154.


română, deşi statutul AŢRU nu conţinea prevederi în acest sens şi nici contrarii utilizării limbii române; respingerea propunerii ca şedinţele AŢRU să se desfăşoare în limba română. Deputaţii AFORB considerau că li s-a încălcat astfel un drept constituţional, şi anume paragraful 68 punctul 2 al Constituţiei Ungariei care prevede că „Republica Ungară protejează minorităţile naţionale şi etnice de pe teritoriul statului. Asigură participarea lor colectivă în viaţa publică, protecţia culturii lor, folosirea limbii lor materne, învăţământul în limba maternă şi dreptul la folosirea numelor în limba proprie.“, precum şi paragraful 51(1) al Legii minorităţilor din 1993, care prevede că „în Republica Ungară oricine poate folosi oricând şi oriunde limba sa maternă“.1 Nu este însă doar o problemă de principii, ci şi una ce ţine de accesul la fondurile oferite de guvernul ungar minorităţilor: începând cu anul 2008 toate fondurile alocate minorităţilor vor fi acordate AŢRU, care va fi singura însărcinată şi responsabilă de redistribuirea lor.2

La ultimele alegeri s-a lansat Asociaţia pe Ţară de Reprezentare a Intereselor Românilor din Ungaria (AŢRIRU), se pare că opozanţi ai organizaţiilor de tip AFORB, CRU etc., deoarece vor fi cei care, având un număr mai mare de deputaţi, vor vota împotriva utilizării limbii române în cadrul adunărilor interne ale AŢRU3.

La nivel naţional există şi Forumul de Tineret al Minorităţilor, ale cărui membre sunt „organizaţiile oficiale de tineret ale minorităţilor din Ungaria“, dar la care românii din Ungaria nu au avut nici un reprezentant.4

Percepţii ale alterităţii la românii din Ungaria

Deşi termenul consacrat pentru desemnarea comunităţilor reduse numeric este cel de minoritar, există şi refuzul unor membri ai comunităţii româneşti de a se considera astfel, dar nu din punct de vedere cantitativ, ci calitativ. Noţiunea de minoritar este considerată una nedreaptă, deoarece comunităţile, altele decât cea maghiară, au fiecare „un anumit trecut istoric, fiind cel puţin conlocuitoare, cu o contribuţie la prosperitatea ţării egală în valoare cu al oricărui alt cetăţean al acestei ţări“5. Abor- 1 „Memoriu pentru apărarea limbii materne a românilor din Ungaria“, în: http://www.foaia.hu/

web/index.php?Itemid=83&id=1420&option=com_content&task=view. Probabil că în special datorită conferinţei de presă organizată la Bucureşti de către reprezentanţii AFORB şi CRU, această situaţie provoacă ecouri şi în România. Cf. „Reflectarea în presa centrală a conferinţei de presă susţinută de românii din Ungaria“, în: Romanian Global News http://2006.rgnpress.ro/ index.php?option=com_ab_calendar&month=09&year=2006&day=22&Itemid=1); Cf. D.E., „Românii din Ungaria contestă alegerile minorităţilor“, în: http://www.ziua.net/display.php? data=2006-09-04&id=206597; Cf. Eva Iova, „AŢRU a votat împotriva limbii române“, op. cit. Alegerile minoritare în general au generat dezbateri şi în mass-media ungară, Comisarul parlamentar pentru minorităţi Kaltenbach Jeno acuzând public posibilităţile de a frauda procesul electoral prin declararea unei false identităţi etnice şi prin posibilitatea (în lipsa oricărei verificări) a nerecunoaşterii apartenenţei anterioare la o altă autoguvernare minoritară. Cf. „Fraude electorale grave în Ungaria, în: Romanian Global News“, în: (http://2006.rgnpress.ro/ index.php?option=com_ab_calendar&month=09&year=2006&day=22&Itemid=1).

2 Cf. „Reflectarea în presa centrală a conferinţei...“, op. cit. 3 Cf. „Memoriu pentru apărarea limbii materne...“, op. cit.. 4 Kaupert, I., „S-a înfiinţat Forumul de Tineret al Minorităţilor“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16

februarie 2001, p. 8. 5 Al. Ardelean, „Satisfacţie amară“, op. cit., p. 10.


darea personalizată nu lipseşte, desigur, publicarea primului articol în limba română oferind „senzaţia că aparţin unei comunităţi care încearcă să-şi pună amprenta în lumea cotidiană prin care trecem, şi să lanseze unele idei ale existenţei noastre ca români“1.

Diferenţa nu este percepută de către românii din Ungaria la un nivel de inferioritate sau superioritate, ci ca una a unei culturi distincte, dezvoltată în cadrul unui mediu diferit. Raportarea la alteritate are loc, general vorbind, prin instrumente clasice, dar utilizate de o manieră neutră: istorie2 (este invocată îndeosebi perioada evenimentelor de la 1848 şi de după acest an (numărul 2-3 din 1999 al revistei „Convieţuirea/Együttélés“ este dedicat în întregime acestei perioade)3, echivalentă cu manifestarea la o scară largă a conştiinţei identitare, dar nici probleme mai spinoase, cum ar fi existenţa unei populaţii româneşti pe teritoriul actualei Transilvanii în momentul descălecatului maghiar nu sunt neapărat ocolite4), tradiţie (folclorul având importanţa cea mai mare, acesta însemnând fie aşa-numita muzică populară – la care se fac referiri foarte numeroase în revista „Foaia românească“ – , fie colindele, fiind amintite însă şi unele sărbători specifice, precum mărţişorul5 sau unele obiceiuri ce ţin de practica religioasă – aghiazma, coliva6 ori chiar poveştile7), cultură (invocarea numelui intelectualilor care au avut cea mai largă contribuţie la deşteptarea sentimen-tului naţional8 şi a unor centre culturale româneşti, precum oraşele Seghedin/Szeged sau Jula/Giula/Gyula9, prezentarea altor minorităţi româneşti10, a unor personalităţi

1 T. Boca, „Datoria presei este prezentarea realităţii“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001,

p. 5. 2 Necesitatea studierii istoriei se resimte şi în starea învăţământului românesc din Ungaria, unde

„generaţiile tinere nu sunt preocupate de starea minorităţii din care fac parte, nu cunosc limba română şi nu păstrează contact cu fenomenul cultural românesc, nici cu cel tradiţional local, nici cu cel modern“. M. Bucin, „Avem nevoie de istorie?“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, p. 80.

3 E. Glűck, „Lupta lui Ioan Drago pentru drepturile românilor din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, pp. 11-17. Pentru o interpretare critică a acestui fenomen este foarte indicat un articol al cercetătorului Gheorghe Petruşan, „Revoluţie şi identitate“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 3, nr. 2-3, 1999, pp. 69-71.

4 Cf. M.C., „Descălecatul Ungariei şi problema românească“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 14-19.

5 Se sugerează că ar fi o idee originală pentru absolvenţii Liceului N. Bălcescu din Giula să îşi ofere mărţişoare la balul de absolvire în locul panglicilor verzi. Cf. ilda, „Mărţişor“, în: FR, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001, p. 3.

6 A. Hoţopan, „Sărbători“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997. 7 I. Cobzaru, „Făt-Frumos-eroul basmelor“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1998/ Anul

3, nr. 1, 1999, pp. 95-96. 8 M. Berényi, „Personalităţi de frunte ale iluminismului bănăţean“, în: Convieţuirea/Együttélés,

Anul 1, nr. 1, 1997, p. 68-72; M. Cozma, „Coloritul românesc al Seghedinului“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 5-7.

9 ibidem; F. Olteanu, „Românii din Giula în secolul al XIX-lea“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997 / Anul 3, nr. 1, 1998, pp. 3-11.

10 M. Cozma, „Aromânii (Prezentare generală)“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, p. 28-32; P. Cîmpian, „Cum se vede din Freiburg situaţia aromânilor? (Interviu cu profesorul Vasile Barbă)“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, p. 33-35; E. Iova, „Întâlniri personale cu aromâni“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 36-37.


(clasice sau contemporane) ale culturii româneşti din România – Eminescu, Creangă, Rebreanu, Tristan Tzara, T. Vianu etc.1), învăţământ şi, desigur, religie.

Învăţământul este considerat o sursă a realizării conştiinţei alterităţii cu o importanţă destul de mare în rândul intelectualităţii româneşti din Ungaria. Şcoala de limbă română este parte a sistemului educaţional maghiar, neexistând şcoli „funda-ţionale sau confesionale“, care în anumite momente istorice au contribuit la menţi-nerea sentimentului românesc la românii din regiune. Printre deficienţele învăţă-mântului de limbă română din Ungaria foarte grave sunt considerate scăderea nive-lului „calităţii predării limbii române“, în ciuda tuturor eforturilor financiare alocate pregătirii cadrelor didactice şi renunţarea, uneori, la orele de Limba română şi Cultură şi civilizaţie românească în favoarea altor discipline (fapt datorat legii învăţământului, care impune un anumit număr maxim de ore pe zi). În şcolile româneşti cele mai multe cadre didactice nu vorbesc limba română (sau, altfel spus, nu există cadre didactice de naţionalitate română pentru toate disciplinele), posibilitatea utilizării acesteia existând uneori doar în cadrul rezervat disciplinelor Limba română şi Cultură şi civilizaţie românească.2 O altă cercetătoare, Mihaela Bucin, mai adaugă acestor lipsuri interne şi alte cauze ale ineficienţei învăţământului românesc din Ungaria: „ruperea etnică“ de la începutul secolului XX; experienţa comunistă, în cadrul căreia, ca şi în alte state din estul Europei, „minorităţile au cântat şi au dansat pe scena unei orânduiri ce nu permitea critica“ şi existenţa „unui sistem de învăţământ în care progresul e condiţionat de educarea în spirit maghiar a tinerilor“3. Cu admiraţie, autoarea Mihaela Bucin se referă la efortul cadrelor didactice maghiare din România de a depăşi neajunsurile manualelor (care în 1998, momentul de referinţă al autoarei, erau cel mai adesea simple traduceri ale celor editate pentru elevii români) şi de importantul rol al stimulării morale oferite de politicienii maghiari din România etniei pe care o reprezintă, situaţie de care românii din Ungaria nu se puteau bucura.

Invocarea calităţii de comunitate distinctă are în vedere o dublă delimitare: atât faţă de majoritatea maghiară din Ungaria, cât şi de cea română din România. Astfel, în faţa problematicii simbolurilor care ar fi trebuit să fie folosite de comunitatea românească din Ungaria în momentele festive, reprezentanţii acesteia au avut opinii diferite: unii au considerat că normală ar fi preluarea simbolurilor naţionale ale României, a steagului fără stemă şi a imnului naţional al acesteia (Ioan Budai, preşedintele AŢRU); alţii au considerat că trebuiau create simboluri proprii, care să fie

1 M. Bucin, „Eterna reîntoarcere“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 73-74; E.

Muntean, „Motivul casei în Poveşti şi Amintiri din copilărie“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 42-44; M. Berényi, „Sextil Puşcariu – colaborator la revista budapestană Luceafărul“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, pp. 22-25; J. Farkas, „Tristan Tzara în Ungaria şi interferenţe literare maghiaro-române“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, pp. 26-36.

2 F. Santău, „Câteva idei despre reforma învăţământului românesc din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 38-41.

3 M. Bucin, „Avem nevoie de istorie?“, op. cit., p. 80. În prezent Ungaria acordă anual un număr de burse de studiu în România, burse pentru care pot candida tineri maghiari de orice etnie. În 2001 primeau burse ale statului maghiar 27 de studenţi din Ungaria. Şt. Frătean, „Bursă pentru studii în România“, în: FR, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001, p. 4.


o combinaţie între simbolurile celor două state în ceea ce priveşte drapelul, iar pentru imn să se organizeze un concurs (jurnalistul de la Radio Seghedin, Petru Cîmpian şi jurnalistul de la Studioul de Televiziune Seghedin, Ştefan Crâsta).1 Mesajul privind relaţiile dintre minoritatea românească şi cele două state la care se raportează, Ungaria şi România, este însă unul mai mult decât pozitiv şi modern: pentru o adevărată şi necesară reconciliere cele două state trebuie să facă eforturi pentru a realiza o etapă, dificilă, de „reprogramare a mentalităţii după care am fost obişnuiţi până acum să ne judecăm reciproc“2.

Raportarea la religie

Deşi ortodoxia este considerată o sursă esenţială a identităţii româneşti din Ungaria, referirile la celelalte religii adoptate de unii membri ai comunităţii româneşti nu sunt omise: revista „Foaia românească“ dedică o pagină permanentă cultului baptist, în timp ce revista „Convieţuirea/Együttélés“ realizează chiar o istorie a comunităţii româneşti baptiste (iar explicaţia pentru apariţia acesteia o constituie nemulţumirea faţă de atitudinea unora dintre preoţii ortodocşi)3.

Deşi sunt menţionate în fiecare număr aspecte ale religiei ortodoxe, aceasta nu este pusă în legătură strictă şi obsesivă cu calitatea de membru al comunităţii româneşti, asocierea fiind lăsată la libera dorinţă a cititorului. În momentul în care se realizează recensământul populaţiei se precizează în mod clar însă că „Noi, românii din Ungaria, în majoritatea cazurilor, ne distingem şi prin religie de populaţia majoritară.[...] cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă din Ungaria este cea românească“4, credinţa religioasă fiind considerată, totuşi, unul dintre fundamentele conştiinţei identitare.

Un aspect foarte interesant în ceea ce priveşte asumarea şi promovarea identităţii religioase îl constituie faptul că Biserica Ortodoxă din Ungaria a primit dreptul, împreună cu alte 14 culte, ca persoanele care vor face donaţii financiare bisericii să primească o dovadă pe baza căreia să li se returneze din impozitul pe venit jumătate din suma donată5, ceea ce ar putea constitui un fundament al revenirii la ortodoxie şi pe motive economice (acolo unde este cazul).

Cu toate încercările Bisericii Ortodoxe româneşti din Ungaria de a deveni un element de sprijin în conservarea identităţii (prezenţa la toate manifestările culturale ale comunităţii, întâlniri ecumenice cu membrii altor religii, ajutorarea nevoiaşilor, organizarea de tabere biblice pentru copii), cei ce o frecventează sunt cu precădere persoanele vârstnice, elevii alegând doar rareori să urmeze cursurile de religie (neobligatorii) din cadrul şcolilor, iar cei ce se căsătoresc preferând doar extrem de rar

1 A. Bauer, „Ce simboluri să folosim?“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 20-21. 2 P. Cîmpian, „Tratatul de bază dintre Ungaria şi România“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1,

nr. 1, 1997, p. 8. 3 A. Brad, „Răspândirea religiei baptiste în comunele româneşti: Chitighaz, Cenadul-Unguresc,

Micherechi, Apateu şi Crîstor“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 52-56. 4 Şt. Crâsta, „Recensământ 2001. În februarie se numără populaţia Ungariei“, în: FR, Anul LI, nr.

3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 4. 5 Şt. F., „Biserică favorizată“, în: FR, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001, p. 7.


să oficieze cununia religioasă1. În localităţile în care comunitatea românească aproape a dispărut într-o anumită perioadă, refacerea acesteia cu elemente autohtone sau venite din România este considerată un adevărat succes, îndeosebi când Biserica Ortodoxă contribuie la consolidarea acesteia.2

Problematica (auto)asimilării la românii din Ungaria

Un studiu antropologic realizat în a doua parte a anilor 1990 în zona Bihor – Hajdú-Bihar (aleasă pentru similaritatea particularităţilor lingvistice, ale cutumelor, ale costumului naţional, ale stilului arhitectural, dar şi pentru anumite diferenţe existente, şi anume atitudinea închisă a satelor româneşti faţă de exterior şi deschiderea tot mai mare a celor din Ungaria faţă de mediul extern) a relevat faptul că, în ciuda coabitării cu comunitatea maghiară, a practicării căsătoriilor mixte şi a împrumutului reciproc de obiceiuri, românii din România şi-au păstrat într-o măsură foarte mare, aproape în totalitate, identitatea etnică, în timp ce românii din Ungaria şi-au pierdut-o aproape în totalitate (autoarea precizează faptul că studiul s-a realizat în comunităţi simetrice din punct de vedere al numărului etnicilor maghiari şi români). Astfel, sentimentul apartenenţei etnice „este fragmentat la diferite nivele“, şi anume: populaţia vârstnică, în cadrul căreia se întâlnesc puţine căsătorii mixte, „foloseşte în mod curent limba maternă, respectiv graiul bihorean, frecventează biserica ortodoxă şi practică aceleaşi obiceiuri ca şi comunităţile româneşti din Bihor“, în timp ce în cazul populaţiei tinere, la care se pot întâlni numeroase căsătorii mixte, deşi îşi afirmă identitatea românească (doar o parte a acesteia), nu mai foloseşte limba maternă, nu mai respectă obiceiurile religioase sau laice româneşti. Concluzia studiului este aceea că românii din zona Hajdú-Bihar în special şi cei din Ungaria în general se află într-un proces avansat de asimilare.3

Statutul de minoritate, văzut din perspectiva majorităţii, poate părea unul ce nu ar trebui să ridice probleme pentru cei aflaţi în situaţia respectivă, singura lor preocupare trebuind să fie aceea de a se strădui cât mai mult să se asemene majorităţii (şi trebuie să recunoaştem că această atitudine faţă de minoritari este practicată la scară largă în România, în mod cât se poate de voluntar uneori, dar şi involuntar). Probabil că opinia unui minoritar român faţă de propria situaţie i-ar determina pe o parte a majoritarilor români să încerce (cel puţin) să îşi revizuiască opinia faţă de cei care sunt catalogaţi cu sintagma de minoritar, adică cea a unui individ perceput ca un veşnic nemulţumit de situaţia în care se află şi urmărind în permanenţă realizarea unui scop mai mult sau mai puţin necesar (conform viziunii majoritare). Cercetătorul Mihai Cozma defineşte minoritarul prin ceea ce acesta nu este: aşa cum nu se poate considera că „un copil ar fi un adult în miniatură […] nu se poate considera că o minoritate naţională este ca şi o majoritate naţională dar de proporţii mai reduse […]“, între cele două lipsind gradele de comparaţie, majoritatea neputând avea doar caracteristici pozitive, „optime“ în comparaţie cu cele ale minorităţii, considerate 1 I. Matei, op. cit., pp. 69-72. 2 Şt. Crâsta, „O nouă comunitate ortodoxă română (Încercare inedită la Seghedin)“, în:

Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997. 3 S. Larionescu, „Noi şi Ei. Identităţi şi relaţii interetnice. Un proiect prioritar de cercetare“, în:

Convieţuirea/Együttélés, Anul 3, nr. 2-3, 1999, pp. 113-116.


„ieşite din comun“1. Situaţia grupului minoritar este diferită din mai multe puncte de vedere, deoarece acesta trăieşte experienţe pe care grupul majoritar nu le cunoaşte: i./ izolarea faţă de blocul naţional, ceea ce implică obligaţia grupului minoritar de a se dezvolta într-un mediu social restrâns, într-o micro-societate ce nu permite o dezvoltare a identităţii minoritare prin limbă şi cultură şi nici o organizare instituţională asemănătoare celei a majorităţii; ii./ integrarea din ce în ce mai amplă în societatea majoritară, ajungându-se, îndeosebi în cazurile de părăsire a comunităţii de origine, la întreruperea legăturilor şi la lipsa de interes faţă de aceasta, faţă de mediul şi de posibilităţile restrânse pe care le oferă, şi implicit la dezinteresul faţă de limba şi cultura proprie; iii./ iar la un moment dat la asimilarea în societatea majoritară. Dacă izolarea este inevitabilă, integrarea este un proces care, cu o bună auto-organizare a minorităţii, poate fi echilibrat în aşa fel încât efectele sale să nu ducă la pierderea identităţii de grup. Acţiunile necesare pentru evitarea asimilării se referă la i./ menţinerea unui nivel ridicat de dezvoltare a limbii, compatibil cu cel al evoluţiei şi al modernităţii limbii majorităţii; ii./ crearea cadrului necesar cunoaşterii istoriei şi a culturii naţionale ca fundament al creării sentimentului apartenenţei la neam; iii./ „formarea de comunităţi cât mai unitare, care să sugereze indivizilor apartenenţa la un colectiv cu aceleaşi trăsături identitare şi un mediu în care îşi pot aplica cu rost limba şi cultura“, o asemenea comunitate fiind considerată şcoala românească din Gyula.2

După cum am arătat la începutul articolului, comunitatea românească din Ungaria este în prezent destul de redusă ca număr de membri (şi am observat că nu a avut niciodată proporţii considerabile). Numeroase voci din interiorul acesteia vorbesc deja de asimilare şi chiar auto-asimilare, ceea ce confirmă la un nivel practic elementele teoretice elaborate de M. Cozma. Argumentul esenţial în susţinerea ipotezei asimilării/auto-asimilării românilor din Ungaria îl constituie faptul că aceştia vorbesc în număr tot mai mic limba română (element „obiectiv“, alături de caracteristicile culturale, al construcţiei identitare3), iar cei mai mulţi o cunosc doar la un nivel redus: „Nu toţi membrii comunităţii române din Ungaria cunosc limba la fel. Ne apropiem de pierderea limbii materne, ne lepădăm de credinţa strămoşească, de conştiinţa noastră de neam. Acestea sunt grijile noastre principale, ale intelectualilor, precum şi ale jurnaliştilor […]“4. Drama pare a fi însă şi mai adâncă şi destul de greu de suportat, având în anumite momente aspectul unei boli incurabile ţinută secretă, negându-i-se existenţa: „Suntem o naţionalitate foarte restrânsă, familiară, ne ştim cu toţii […] În aceste condiţii, jurnalistul de multe ori a fost tentat să nu dezvăluie realitatea, uneori tristă, a românilor din Ungaria. Deseori am căzut – şi cădem şi în prezent – în capcana să prezentăm realitatea nu aşa cum este, ci mai degrabă aşa cum am vrea s-o vedem. Scriem şi deseori o spunem şi la TV, la radio că copiilor noştri le place mult să citească cărţi în limba română şi că au ales şcoala românească din

1 M. Cozma, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti. Ce s-a întâmplat şi de ce?“, în:

Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, p. 102. 2 Ibidem, p. 103-104. 3 M. Cozma, „Despre un proces numit asimilare etnică (Analiză de caz: românii din Ungaria)“, în:

Convieţuirea/Együttélés, Anul 6, nr. 3-4, 2002 / Anul 7, nr. 1-2, 2003, p. 16. 4 T. Boca, „Datoria presei este prezentarea realităţii“, op. cit., p. 5.


dragostea pentru limba maternă. (…) … lumea noastră nu este dispusă să discute despre probleme, mai ales să le confrunte pe acestea.“1

Unul dintre aspectele esenţiale ale procesului de asimilare a comunităţii româneşti din Ungaria îl reprezintă aşadar pierderea treptată a limbii materne prin neutilizarea acesteia2, iar acesta este un motiv foarte des invocat în cadrul revistei „Foaia românească“ şi resimţit foarte acut de către intelectualii comunităţii. Studiile lingvistului James G. Patterson asupra utilizării limbii române de către comunităţile româneşti au relevat patru motive pentru care are loc fenomenul dispariţiei acesteia: izolarea faţă de românii din România; neacordarea unor drepturi specifice comunităţilor minoritare; marginalizarea bisericii ortodoxe în perioada comunistă şi migraţia din mediul rural către cel urban3. Nici cercetătorii din comunitatea românească nu au rămas neutri la problema pierderii limbii materne, printre cauzele considerate a sta la baza acestui fenomen aflându-se progresul cultural şi ştiinţific din România şi dezinteresul faţă de problemele românilor rămaşi în afara frontierelor, lipsa unei elite de filologi şi pedagogi în perioada comunistă, situaţie ce a determinat „o deteriorare accentuată nu numai a şubredei conştiinţe de apartenenţă naţională, dar şi a respectului faţă de idiomul care le demonstra identitatea“. Situaţia deloc privilegiată a românilor în cadrul Imperiului, cauză a lipsei, secole întregi, a unei intelectualităţi remarcabile, la care se adaugă indiferenţa continuă a statului român faţă de etnicii săi de dincolo de frontiera vestică este una dintre cauzele faptului că : „minoritatea română din Ungaria se asimilează, că modul de a gândi şi de a acţiona al membrilor ei este tributar unei educaţii în profund spirit maghiar“. Nu păstrarea graiurilor românilor din Ungaria este considerată necesară (nici posibilă atâta timp cât „90 la sută din elevii români din Ungaria nu vorbesc nici un grai românesc“), ci însuşirea limbii literare („standard“4), ceea ce pare a fi pentru unii cercetători (Ana Borbély este cea vizată de criticile Mihaelei Bucin) un regres.5 În opinia lui Mihai

1 Ibidem, p. 5. 2 În cadrul unei reuniuni a intelectualilor români din Ungaria unul dintre aceştia a exclamat: „Noi,

românii din Ungaria, am tot discutat ungureşte că de ce nu vorbim româneşte!“. Nyulas, op. cit., p. 154.

3 A. Borbély, „Studii şi alte publicaţii despre limba românilor din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 1, nr. 1, 1997, pp. 62-64. Influenţa urbanului asupra asimilării este argumentată de Mihai Cozma prin exemplul comunei Micherechi, timp îndelungat o enclavă a românităţii din Ungaria, locul în care s-a creat un grai aparte, care a fost îmbogăţit şi conservat în timp, şi unde în prezent, datorită legăturilor tot mai dese şi mai necesare cu mediul urban, graiul începe să îşi piardă din importanţă (cu precădere la tineri, dar nu numai). M. Cozma, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti...“, op. cit., p. 109. Acelaşi autor îşi exprimă însă nemulţumirea faţă de faptul că minoritatea românească din Ungaria a trecut şi prin perioade în care, deşi putea beneficia de anumite oportunităţi ce i-ar fi facilitat păstrarea identităţii, nu a fost dispusă să le folosească. Idem, „Despre un proces numit asimilare etnică...“, op. cit., p. 26.

4 Sau, aşa cum era considerată în popor, „perfectă“ (M. Cozma, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti...“, op. cit., p. 107) sau „domnească“ (Idem, „Despre un proces numit asimilare etnică...“, op. cit., p. 27).

5 M. Bucin, „Grai fără minoritate“, în: Convieţuirea/Együttélés, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998, p. 77-78. Din păcate nu am avut acces la articolul Minoritate fără grai, apărut în numărul 2-3/1998 al revistei Convieţuirea/Együttélés, şi care a generat o aprigă dispută în paginile revistei. Conform articolului citat miezul acestei dispute pare a fi faptul că un cercetător, Ana Borbély,


Cozma eşecul este evident atât în ceea ce priveşte încetăţenirea limbii române literare la românii din Ungaria (eşec datorat metodelor defectuoase prin care s-a încercat impunerea sa în şcoli), cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea graiurilor comunităţilor româneşti (din intersectarea dintre graiuri şi limba literară rezultând doar inhibiţii sociolingvistice).1

Există însă câteva fundamente care au constituit factori suplimentari pentru procesul (firesc în anumite limite spaţiale şi temporale) al asimilării comunităţii româneşti din Ungaria: i./ aceasta a avut de la început un număr mic de membri, a fost dispersată atât în spaţiu cât şi cultural; ii./ în momentul separării de ţara neam „identitatea românilor din Ungaria se baza exclusiv pe o limbă şi o cultură regională şi pe o conştiinţă de neam la nivelul sentimentelor simple“; iii./ caracterul preponderent rural al populaţiei româneşti; iv./ rolul minimal al şcolii în procesul de formare a conştiinţei naţionale în condiţiile în care copiii urmau două clase primare (şi doar arareori patru sau şase); v./ datorită condiţiilor politice, până în 1945 comunitatea românească neputându-se organiza nici politic, nici religios, pentru ca până în 1948 să nu reuşească să se organizeze din cauza lipsei unei tradiţii în acest sens, iar după acest an organizarea să urmeze liniile trasate de ideologia comunistă; vi./ creşterea gradului de risipire a populaţiei româneşti în rândurile populaţiei maghiare începând cu anii 1950; vii./ eşecul în cultivarea şi dezvoltarea limbii române. La un nivel generic toţi aceşti factori nu dovedesc altceva decât inexistenţa unei concepţii „referitoare la modul cum ar fi trebuit procedat în autodezvoltarea unei minorităţi române, specifică prin natura ei“, deficienţă aflată într-un cerc vicios: lipsa unor specialişti în domeniu şi imposibilitatea ideologică de a crea specialişti şi de a cerceta un domeniu atât de sensibil.2

Există însă şi opinii mai pozitive, optimismul derivând dintr-o realitate puţin aşteptată, migraţia pe motive economice a românilor din România către zonele de frontieră din Ungaria: „O noutate ar fi faptul că în ultimii ani au venit şi continuă să vină foarte mulţi români din Transilvania care lucrează şi se stabilesc aici, şi poate că ei vor mai întări puţin comunitatea“3. De asemenea este considerat un element pozitiv faptul că în anul 2000 nici o şcoală de limbă română nu s-a aflat în pericolul de a fi desfiinţată, iar în localitatea Darvaş (judeţul Bihor) „a fost iniţiat un curs de limba română“, încă unul urmând a fi iniţiat în localitatea Pocei4.

Un loc important în acţiunile de păstrare a identităţii este acordat copiilor, în aproape fiecare număr al revistei „Foaia românească“ abordându-se câte o activitate

consideră că trecerea la limba română literară va afecta autenticitatea românilor din Ungaria şi a graiurilor acestora, în timp ce Mihaela Bucin consideră necesară atât însuşirea limbii române literare cât şi studierea graiurilor.

1 M. Cozma, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti...“, op. cit., p. 107. A se vedea şi Idem, „Despre un proces numit asimilare etnică...“, op. cit., passim.

2 Idem, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti...“, op. cit., p. 107-108. O excelentă explicaţie a etapelor şi a modului în care se realizează asimilarea etnică poate consultată în: Idem, „Despre un proces numit asimilare etnică...“, op. cit..

3 „Stefan Frătean, consilier la Oficiul pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice din Ungaria: Cred că noi suntem ultima generaţie care mai vorbim româneşte“, în: Ioan Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, pp. 102-103.

4 E. Iova; Şt. Crâsta, „Adunarea Generală a AŢRU a luat decizii importante...“, op. cit., p. 4.


şcolară, religioasă, culturală sau folclorică, ori concurs în care se pune accent pe valorile identitare şi la care au participat copiii1. De asemenea, se pune foarte mare accent pe folclor ca factor de coeziune şi de raportare la o identitate distinctă, motiv pentru care aproape în fiecare număr apar o serie de articole ce relatează evenimente folclorice româneşti ce au avut loc în România sau Ungaria, cu artişti români sau români din Ungaria (numărul acestor articole este mult prea mare pentru a le aminti aici). Apelul la valorile folclorice pare foarte important, fiecare localitate în care trăieşte o comunitate românească având un ansamblu de dansuri folclorice iar unele şi câte un ansamblu coral.2

Deşi în toate numerele „Foii“ transpare clar dorinţa autorilor articolelor de a realiza o raportare afectivă la identitatea românească a cititorilor săi, nu lipsesc atitudinile critice la adresa celor care au o atitudine naţionalistă faţă de Ungaria3. Atunci când se fac referiri la situaţia politică din România însă tonul este foarte moderat, analiza este distantă, fără implicări emoţionale lipsite de fundament, în afara oricărui ataşament gratuit sau manipulator. Probabil că (pe lângă relaţiile destul de sinuoase dintre România şi Ungaria) acesta este un alt motiv pentru care, spre deosebire de problema românilor din Basarabia, cea a românilor din Ungaria nu a fost acaparată de către forţele naţionaliste din România şi ar fi greu de presupus ce factori noi ar trebui să intervină pentru ca situaţia să se modifice. Românii din Ungaria au o abordare raţională, bazată pe principiile dreptului naţional şi internaţional, a problemei relaţiilor lor cu „ţara mamă“, chiar şi atunci când subiectul dezbaterilor îl constituie elemente ale identităţii ce ar putea fi exploatate de o manieră naţionalistă (religia, limba română, caracteristicile spirituale sau culturale).

Faptul că nu se cade în excesul lamentaţiilor, deşi problematica asimilării este resimţită destul de acut cel puţin de către intelectualii români din Ungaria, este un argument în sprijinul afirmaţiilor de mai sus. Astfel (pentru a oferi un exemplu cât mai concret), urmare a taberei de vară de la Izvorul Mureşului şi a dezbaterilor la vârf referitoare la comunitatea românească din Ungaria, presa comunităţii româneşti comentează defavorabil (din mai multe perspective), respectivul eveniment: premierului maghiar i se reproşează faptul că face afirmaţii referitoare la dispariţia comunităţii româneşti din Ungaria dar nu dezvoltă politicile necesare contracarării fenomenului; presei din România i se reproşează tonul exagerat cu care a comentat afirmaţiile lui V. Orbán şi ale episcopului românilor din Ungaria, Sofronie4, iar acestuia din urmă i se reproşează scepticismul (reproşul ar putea fi interpretat în sensul că nu îi spui muribundului că e pe moarte) faţă de posibilitatea menţinerii identităţii etnice şi culturale a românilor din Ungaria. Conştientizarea faptului că în cadrul comunităţii româneşti au loc evoluţii în sensul asimilării există însă, în finalul

1 E. Iova, „Copiii din Chitighaz în lumea poveştilor“, în: FR, Anul III (L), nr. 48, vineri 01

decembrie 2000, p. 9. 2 Cf. „Comunitatea românilor din Ungaria“, op. cit. 3 C.Z., „Petrică şi lupul, variantă ardelenească“, în: FR, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie

2000, p. 4. 4 Ar fi de remarcat faptul că respectivul paroh se referă într-un mod defavorabil la căsătoriile

mixte. Pentru sănătatea indivizilor, acestea sunt însă de mii de ori preferabile celor realizate în cadrul unei comunităţi atât restrânse, cum este cea a românilor din Ungaria.


articolului punându-se accent pe câteva aspecte foarte relevante: „1. Suntem asimilaţi în mod conştient de statul în care trăim? 2. Ne asimilăm de voie, din proprie iniţiativă, dinadins sau în mod spontan, natural, influenţaţi de mediul cultural şi social în care trăim? În sfîrşit, trei sînt, cred, întrebările la care noi, românii din Ungaria ar trebui să răspundem: Cum ne asimilăm? Cum sîntem asimilaţi? Ce ar trebui să facem pentru a ne prelungi viaţa?“1 Răspunsul va fi (sau nu) găsit într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndepărtată…

Tema (auto)asimilării este una care revine în cadrul revistei „Foaia românească“, deşi, după cum afirmă Gh. Petruşan, nu întotdeauna problema (auto)asimilării este de interes pentru publicul larg. Principala cauză a dezinteresului faţă de acest subiect este considerată lipsa unei tradiţii a dezbaterilor asupra acestui fenomen în cadrul comunităţilor etnice din Ungaria, faptul că foarte mult timp această problematică a fost considerată una tabu chiar şi printre cercetători, precum şi faptul că nici cei care se lasă asimilaţi, nici cei care asimilează nu îşi asumă partea de responsabilitate pentru acest proces. Având drept motto cuvintele lui A. Tr. Laurian „Noi avem puţini români adevăraţi“, profesorul Gheorghe Petruşan nu omite dorinţa de asimilare generală a românilor: emigranţi din a doua ori a treia generaţie, care deja nu mai vorbesc limba, iar românii din Ungaria, deşi li se oferă condiţiile necesare „să-şi poată manifesta (nu şi păstra!) identitatea“, nu doresc sau nu sunt capabili să profite de acestea. Factorul istoric (declanşator al altor trei sub-factori, distanţa geografică şi cea emoţională dintre românii de pe cele două laturi ale frontierei, la care se adaugă modelul economic mult mai dinamic al patriei de adopţie) nu este de neglijat, având partea sa de contribuţie la procesul de asimilare a românilor din Ungaria, în special a celor care au trăit în comunităţi mixte şi în care au avut o pondere demografică minimală. Argumentul îl constituie situaţia din două zone populate şi de români înainte de Primul Război Mondial: în localitatea Nyírség populaţia românească s-a asimilat până la Primul Război Mondial, iar în judeţul Hajdú-Bihar până în anii 1950-1960.2 În prezent se mai adaugă însă încă o cauză a slăbirii identitare a comunităţii româneşti: diminuarea rolului structurilor patriarhale şi modernizarea zonelor rurale.3

Sentimentul provincializării comunităţii româneşti derivă din faptul că nou înfiinţata AŢRU are doar un caracter formal, o activitate rezumată la dezbateri fără urmări, conferinţe anoste şi inaugurări ale unor manifestări diverse, nereuşind să provoace dezbateri reale despre situaţia românilor din Ungaria, despre relaţiile „nu prea înfloritoare ungaro-române“, despre afirmaţia lui Viktor Orbán referitoare la posibila dispariţie totală a românilor din Ungaria (percepută ca o ameninţare) şi propunerea acestuia ca şi România să elaboreze o lege a statutului, despre inerţia guvernului maghiar în elaborarea unui act normativ care să asigure reprezentarea în

1 Gh. Petruşan, „Anatomia asimilării (Preliminarii: două afirmaţii, două reflecţii)“, în: FR, Anul LI,

nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 5. 2 ibidem. Într-un alt articol este dat exemplu comunităţii din localitatea Crîstor: Biserica ortodoxă

din localitate este în paragină, la slujbă participă doar 4-5 persoane în vârstă, dintre care nici una mai vorbeşte limba română. A.B., „Nimic nou sub soare. Despre starea jalnică a bisericii ortodoxe române din Crîstor“, în: FR, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001, p. 7.

3 „Prof. univ. dr. Gheorghe Petruşan: Cu românii de rând ne înţelegem bine, cu România oficială însă nu am ştiut să colaborăm“, op. cit., p. 115.


Parlament a minorităţilor.1 Premierului V. Orbán i se reproşează, de asemenea, faptul că nu reuşeşte (ori chiar nu doreşte) să adopte politicile necesare supravieţuirii minorităţilor, nici măcar punerea în practică a Legii minorităţilor adoptată în 1993, că guvernul, printr-o finanţare defectuoasă, a condamnat la dispariţie sau cel puţin la lipsa de activitate asociaţiile civile ale comunităţilor minoritare (asociaţiile, formaţiile cultural-artistice), adică acele formaţiuni care se ocupă direct de „cultivarea patrimoniului cultural“ al minorităţilor.2

Nu se poate să nu remarcăm modul foarte onest în care sunt lansate aceste întrebări retorice (şi să ne exprimăm speranţa că am reuşit să îl menţinem şi în această abordare). Desigur, dispariţia niciunei comunităţi nu poate fi un moment de bucurie ori de indiferenţă, dar se pare că momentul în care majoritarii, români sau maghiari, vor deveni conştienţi de pierderea pe care o constituie pentru propria lor identitate dispariţia unui grup etnic diferit de cel al majorităţii căreia aparţin, se află încă destul de departe (ori istoria este încă prea aproape). Ceea ce nu înseamnă că peste câteva generaţii acea identitate iniţială ar mai putea avea importanţa care i se acordă astăzi. Strămoşii de alte naţii vor putea foarte bine deveni doar aspectul exotic al propriei identităţi, dar fără nicio importanţă pentru modul de raportare la semeni… Identitatea nu va mai avea, probabil, valoarea tragică pe care o pot resimţi astăzi unii minoritari, oricare ar fi ei, dar este greu de spus dacă aceasta va mai fi sau nu o valoare în sine, cel puţin pentru unii dintre membrii comunităţilor viitoare. Factorii care pot determina evoluţia modului de raportare la problema identitară în cele mai concrete aspecte ale sale sunt multipli şi într-o continuă modificare, analizele prospective având şanse mari să-şi piardă valabilitatea. Evidenţierea problemelor identitare în timpul real al manifestării lor va putea constitui aşadar, la un moment dat, cel puţin un material de studiu pentru generaţiile interesate (probabil dintr-o perspectivă diferită de cea actuală) de problema propriei identităţi sau de cea a semenilor.

Identitate pierdută3 de Maria Berényi Eu sunt un pic aici ş-un pic acolo de multe ori nu mai ştiu cine sunt Eu sînt începutul? Eu sînt sfîrşitul?

1 Al. Ardelean, „Despre provincialism“, în: FR, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 4.

Este interesant că această temă survine dezbaterilor pe tema provinciei lansate în Transilvania (Cluj) cu puţin timp mai devreme.

2 Gh. Petruşan, „Anatomia asimilării...“, op. cit., p. 5. 3 Apare în: FR, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001, p. 5.


Vin către mine Doamne, nu mai sînt a mea mi-am pierdut IDENTITATEA Mă agăţ de cuvinte de istorie de limbă de neam Cu pumnii strînşi mă agăţ de universul care mă-nconjoară Dar cad la pămînt (Din volumul Autodefinire, Budapesta, 1987)

Bibliografie

ANDY, „A apărut noul număr al revistei Liceenii“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000.

ARDELEAN, Al., „Despre postul de consul onorific“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

ARDELEAN, Al., „Despre provincialism“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

ARDELEAN, Al., „Satisfacţie amară“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

„AŢRU şi Episcopia despre Foaia românească“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

A.B., „Nimic nou sub soare. Despre starea jalnică a bisericii ortodoxe române din Crîstor“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001.

A.Ş., „Identitatea înseamnă cultură“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

BAUER, Adam, „Ce simboluri să folosim?“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

BAUER, A.; IOVA, E., „Are viitor institutul de Cercetări?“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 8, vineri 23 februarie 2001.

BECAN, Aurel, Pr., „S-a împlinit o veche dorinţă a credincioşilor din Seghedin“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

BERÉNYI, Maria, „Identitate pierdută“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.


BERÉNYI, Maria, „Personalităţi de frunte ale iluminismului bănăţean“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

BERÉNYI, Maria, „Sextil Puşcariu – colaborator la revista budapestană Luceafărul“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998.

BOCA, Tiberiu, „Datoria presei este prezentarea realităţii“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

BOGYÓ, Nicoleta, „Vizită la studenţii din Oradea“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000.

BORBÉLY, Ana, „Studii şi alte publicaţii despre limba românilor din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

BRAD, Anamaria, „Răspândirea religiei baptiste în comunele româneşti: Chitighaz, Cenadul-Unguresc, Micherechi, Apateu şi Crîstor“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

BUCIN, Mihaela, „Avem nevoie de istorie?“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998.

BUCIN, Mihaela, „Concert de colinde“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

BUCIN, Mihaela, „Eterna reîntoarcere“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

BUCIN, Mihaela, „Grai fără minoritate“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998.

CIOTEA, Ioan, „Românii din Ungaria la Festivalul Enescu“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 41, vineri 12 octombrie 2001.

CÎMPIAN, Petru, „Autoguvernările minorităţilor sunt organizate în primul rând pentru cauza culturii, pentru apărarea limbii. Interviu cu Báthory János, preşedintele Oficiului pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

CÎMPIAN, Petru, „Cum se vede din Freiburg situaţia aromânilor? (Interviu cu profesorul Vasile Barbă)“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

CÎMPIAN, P., „Şedinţa Prezidiului AŢRU“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.

CÎMPIAN, Petru, „Tratatul de bază dintre Ungaria şi România“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

„PETRU CÎMPIAN, ziarist: De multe ori tradiţia înseamnă şi sărăcie“, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

COBZARU, Iulia, „Făt-Frumos-eroul basmelor“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1998/ Anul 3, nr. 1, 1999.

„COMUNITATEA românilor din Ungaria“, în: http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_13/html/nr13_sos_romanii.html

COZMA, Mihai, „Aromânii (Prezentare generală)“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.


COZMA, Mihai, „Coloritul românesc al Seghedinului“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

COZMA, Mihai, „Despre un proces numit asimilare etnică (Analiză de caz: românii din Ungaria)“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 6, nr. 3-4, 2002 / Anul 7, nr. 1-2, 2003.

COZMA, Mihai, „Evoluţia istorică a identităţii noastre româneşti. Ce s-a întâmplat şi de ce?“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998.

COZMA, Mihai Felician, „Marko Bela sensibil la asimilarea românilor din Ungaria“, în: Necenzurat, Anul I, Nr. 1, 20-26 martie 2007, http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_01/html/n01_p13_cultura.html.

CRÂSTA, Ştefan, „Autoguvernările pe ţară ale minorităţilor solicită reprezentanţă în Parlament“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001.

CRÂSTA, Ştefan, „Concursul şcolar „Tezaur românesc“de acum înainte va fi organizat anual“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001.

CRÂSTA, Ştefan, „Distincţia „Pentru românii din Ungaria“ a ajuns la Bătania şi Micherechi“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.

CRÂSTA, Ştefan, „O nouă comunitate ortodoxă română (Încercare inedită la Seghedin)“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

Crârsta, Ştefan, „O structură de autoguvernare minoritară cu slăbiciuni“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.

CRÂSTA, Ştefan, „Recensământ 2001. În februarie se numără populaţia Ungariei“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

CRÂSTA, Ştefan, „Tratative interguvernamentale la Bucureşti“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001.

C.Z., „Petrică şi lupul, variantă ardelenească“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

„DAREA de seamă privitor la activităţile Uniunii din anul 2002“, http://www.freeweb.hu/romanul/indexro/documente/daredeseama%202003%5B1%5D.html

„DECLARAŢII şi mesaje cu ocazia aniversării Foii româneşti“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.

D.E., „Românii din Ungaria contestă alegerile minorităţilor“, în: http://www.ziua.net/display.php?data=2006-09-04&id=206597.

„230 DE ROMÂNI aleşi pe listele minoritare române din Ungaria“, în: Romanian Global News (http://2006.rgnpress.ro/index.php?option=com_ab_calendar&month= 10&year=2006&day=06&Itemid=1).


E.I., „Tinerii din Micherechi au înfiinţat o asociaţie“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

„FAMILIA din Oradea cu ilustraţiile artiştilor noştri“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

FARKAS Jenő, „Tristan Tzara în Ungaria şi interferenţe literare maghiaro-române“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998.

Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

„FRAUDE electorale grave în Ungaria, în: Romanian Global News“, în: (http://2006.rgnpress.ro/index.php?option=com_ab_calendar&month=09&year=2006&day=22&Itemid=1).

FRĂTEAN, Şt., „Bursă pentru studii în România“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

FRĂTEAN, Şt., „Despre valori“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000.

ŞT. Frătean, „Dezbateri de atelier“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.

FRĂTEAN, „În atenţia organizaţiilor civile. Concurs pentru anul 2002“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 41, vineri 12 octombrie 2001.

FRĂTEAN, „Sistemul funcţionează“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

FRĂTEAN, „Un nou termen important: 19 martie 2001“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

FUNDAŢIA Naţională pentru Românii de Pretutindeni, http://www.romanii.ro/ homepage/index.htm

g., „În Ungaria nu sunt naţionalităţi“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

GLŰCK, Eugen, „Lupta lui Ioan Drago pentru drepturile românilor din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997/ Anul 3, nr. 1, 1998.

GUVERNUL ROMÂNIEI, Hotărâre nr. 591 din 3 mai 2006 pentru aprobarea destinaţiilor şi modului de utilizare a sumei aferente sprijinirii activităţii românilor de pretutindeni şi a organizaţiilor reprezentative ale acestora, prevăzută în bugetul Ministerului Afacerilor Externe pe anul 2006, precum şi a modului de acordare a finanţărilor nerambursabile programelor, proiectelor şi acţiunilor destinate acestei activităţi, http://www.mae.ro/poze_editare/2006.08.16_HG591.pdf

GUVERNUL ROMÂNIEI. Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare, Întru apărarea românilor de pretutindeni. Memoriu referitor la starea de fapt şi de drept a legăturilor statului român cu persoane şi comunităţi româneşti din lume comparativ cu organisme similare de stat din diferite state. http://upload. wikimedia.org/wikipedia/ro/a/af/Raport.pdf


HOTĂRÂREA nr. 581 din 4 august 1995 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru Problemele Românilor de pretutindeni, http://www.cdep.ro/pls/ legis/legis_pck.htp_act_text?idt=5470

HOŢOPAN, Al., „Közös úton – Pe drum comun. O broşură… pentru o singură frază!“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001.

HOŢOPAN, Al., „Primul bal românesc pe ţară“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

HOŢOPAN, Ana, „Sărbători“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

IBOS, Éva, , „Beatrice Bleonţ din nou la Zsámbék“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

I.K., „Conferinţă ştiinţifică despre minorităţi“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

I.K., „Elevii români, sîrbi şi unguri nu cunosc frontiere“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

I.K., „Copiii din Apateu vor participa din nou la Viflaimul din Budapesta“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

I.K., „Mádl şi minorităţile“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

ILDA, „Mărţişor“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

ILLIÉS, E., „Cenaclul Familia“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

ILLIÉS, E., „Almanah 2000“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 42, vineri 19 octombrie 2001.

ILLIÉS, E., „O revistă care se respectă“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001.

ILLIÉS, E., „S-a pus întrebarea: care este rolul autoguvernărilor în păstrarea identităţii?“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001.

„INVITAŢIE la Teatrul din Arad“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

IOVA, Eva, „AŢRU a votat împotriva limbii române“, în: http://www.ne-cenzurat.ro/arhiva/necenzurat_03/html/n03_p04_salvati.html

IOVA, Eva, „Copiii din Chitighaz în lumea poveştilor“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

IOVA, Eva, „Întâlniri personale cu aromâni“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

IOVA, „Nu e timp pentru modificarea legii minorităţilor“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001.

IOVA, Eva, „Până ce simt că oamenii au nevoie de mine“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.


IOVA, Eva, „Rolul presei în viaţa unei minorităţi“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 6, nr. 3-4, 2002 / Anul 7, nr. 1-2, 2003.

IOVA, Eva, „România şi românii din Ungaria. Interviu cu Viorel Badea, secretar de stat al Guvernului României“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 3, nr. 2-3, 1999.

IOVA, E., „Se pregăteşte o carte despre Foaia de 50 de ani“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000.

IOVA, Vizita lui Titus Corlăţean la românii din Ungaria, http://www.foaia.hu/ arhiva/anul-LIV/15/2.PDF.

IOVA, E.; CRÂSTA, Şt., „Adunarea Generală a AŢRU a luat decizii importante pentru românii din Ungaria“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

„ÎNCHEIEREA anului Eminescu“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.

KAUPERT, I., „S-a înfiinţat Forumul de Tineret al Minorităţilor“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

LARIONESCU, Sandra, Dr., „Noi şi Ei. Identităţi şi relaţii interetnice. Un proiect prioritar de cercetare“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 3, nr. 2-3, 1999.

LEGEA Nr. LXXVII din 1993, Privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice (Redactare completă, cuprinzând modificările survenite), art. 1(2); art. 3(1). Cf. http://www.freeweb.hu/romanul/indexro/documente/index_documente.htm

MATEI, I., Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

„MEMORIU pentru apărarea limbii materne a românilor din Ungaria“, în: http://www.foaia.hu/web/index.php?Itemid=83&id=1420&option=com_content&task=view.

„MINORITATEA română din Ungaria în alegerile locale“, în: http://www.divers.ro/ international_ro?wid=37457&func=viewSubmission&sid=1895.

MUNTEAN, Elena, „Motivul casei în Poveşti şi Amintiri din copilărie“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

MUNTEANU, Cornel, „Comunitatea românească din Ungaria. Oameni şi fapte(5): Presa de limba română, prezentare generală“, în: Clipa, nr. 595, Anul XIII, 10 aprilie 2003, http://www.clipa.com/pagcititor595.htm

MUNTEANU, Cornel, „La semicentenar: Presa românească din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 3 nr. 4, 1999 / Anul 4, nr. 1, 2000.

M.C., „Descălecatul Ungariei şi problema românească“, în: Convieţuirea/ Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

„NOUL cadru legislativ“, în: Românii de Pretutindeni, nr. 1, martie 2007. NYULAS, Réka, „Românii din Ungaria într-o revistă orădeană“, în:

Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 3 nr. 4, 1999 / Anul 4, nr. 1, 2000.


OLTEANU, Florea, „Românii din Giula în secolul al XIX-lea“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 2, nr. 4, 1997 / Anul 3, nr. 1, 1998.

OROIAN, Şt., „La mulţi ani!“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

OROIAN, Şt., „La 90 de ani“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

OROIAN, Şt., „S-a lansat cartea ‚Opt plus unu’ de Simion Pop“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.

PARLAMENTUL României, Legea 150 din 15 iulie 1998 privind acordarea de sprijin comunităţilor româneşti de pretutindeni, http://www.mae.ro/ poze_editare/ L150_1998.pdf

PARLAMENTUL României, LEGE privind regimul acordării finanţărilor nerambursabile pentru programele, proiectele sau acţiunile privind sprijinirea activităţii românilor de pretutindeni şi a organizaţiilor reprezentative ale acestora, precum şi a modului de repartizare şi de utilizare a sumei prevăzute în bugetul Ministerului Afacerilor Externe pentru această activitate, Bucureşti, 14 iulie 2006, www.cdep.ro/proiecte/2006/500/30/4/leg_pl534_06.pdf

„PATRU asociaţii româneşti se vor lupta la alegerile minoritare din Ungaria“, în: http://www.romaniaitalia.net/content/view/3645/225/

PĂTCAŞ, R., „Se amână lucrările Universităţii de vară Izvoru Mureşului“, în: http://www.foaia.hu/web/index.php?option=com_content&task=view&id=349&Itemid=26

„PETRECERE la Ciaba“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

PETRUŞAN, Gh., „Anatomia asimilării (Preliminarii: două afirmaţii, două reflecţii)“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

PETRUŞAN, Gh., „Legitim şi legitimaţie“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 43, vineri 26 octombrie 2001.

PETRUŞAN, Gheorghe, „Revoluţie şi identitate“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 3, nr. 2-3, 1999.

PETRUŞAN, Gheorghe, „Şi totuşi: Convieţuirea“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

„PROF. UNIV. DR. GHEORGHE PETRUŞAN: Cu românii de rând ne înţelegem bine, cu România oficială însă nu am ştiut să colaborăm“, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

POP, Anamaria, „Concertul pianistului Răzvan Victor Dragnea“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.

POP, Anamaria, „Două prezenţe româneşti de excepţie“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.


„PREŞEDINTELE amendează Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni“, Bucureşti, 11 aprilie 2007, http://www.rgnpress.ro/content/view/ 21245//

„PROTEST al unor organizaţii româneşti din Ungaria“, în: http://www.divers.ro/ international_ro?func=viewSubmission&sid=1979&wid=37457

„PROTOCOL de colaborare între Coaliţia Românilor din Ungaria şi Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române din Capitală cu privire la alegerile minoritare din anul 2006“, în: http://www.foaia.hu/web/index.php?option=com_content&task=view&id=567&Itemid=74.

P.C., „Jurnalişti pe plaiuri bucovinene“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 40, vineri 5 octombrie 2001.

GUVERNUL României, Raport asupra îndeplinirii prevederilor Programului de guvernare la doi ani de mandat, martie 2007, http://www.gov.ro/obiective/200606/ Raport_sinteza_2_ani_FINAL_8_MARTIE.pdf

„Recomandări“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 43, vineri 26 octombrie 2001.

„RECONCILIEREA româno-maghiară e cerută de ziariştii din cele două ţări“, în: Necenzurat, Anul I, nr. 24, 28 august-03 septembrie 2007, http://www.ne-cenzurat.ro/html/nr14_simpozion.html.

„REFLECTAREA în presa centrală a conferinţei de presă susţinută de românii din Ungaria“, în: Romanian Global News http://2006.rgnpress.ro/index.php? option=com_ab_calendar&month=09&year=2006&day=22&Itemid=1).

ROMÂNII de Pretutindeni, nr. 1, martie 2007. ROMÂNII de Pretutindeni, nr. 2, aprilie 2007. ROMÂNII de Pretutindeni, nr. 3, mai 2007. ROŞIIANU, Ioan Romeo; SOMAY, Annamaria, „Autoguvernările româneşti din

Ungaria, ignorate de MAE“, în: http://www.hotnews.ro/pp_articol_20156-Autoguver-narile-romanesti-din-Ungaria-ignorate-de-MAE.htm

RUJA, Gheorghe, Dr., „Războiul presei române?!“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.

RUJA, Rita, „Mai bogaţi prin Tezaur românesc“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 41, vineri 12 octombrie 2001.

RUJA, Rita, „Sînt de dorit înfrăţirile şcolilor“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 43, vineri 26 octombrie 2001.

SANTĂU, Gh., „Tratarea echivalentă este folositoare“; în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul III (L), nr. 48, vineri 01 decembrie 2000.

SANTĂU, Florica, „Câteva idei despre reforma învăţământului românesc din Ungaria“, în: Convieţuirea/Együttélés. Revista românilor din Seghedin, Anul 1, nr. 1, 1997.

„SFÂRŞITUL unei tiranii pentru românii din Chitighaz“, în: Romanian Global News (http://2006.rgnpress.ro/index.php?option=com_ab_calendar&month=10&year =2006&day=06&Itemid=1)

Ş., „MANDAT garantat în Parlament“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.


„STEFAN Frătean, consilier la Oficiul pentru Minorităţi Naţionale şi Etnice din Ungaria: Cred că noi suntem ultima generaţie care mai vorbim româneşte“, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

ŞT. F., „Biserică favorizată“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 3, vineri 19 ianuarie 2001.

ŞT. F., „Organizaţii civile româneşti în număr record“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

ŞT. F., „În atenţia organizaţiilor civile“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.

ŞTF, „ASOCIAŢII româneşti dotate cu calculatoare“, în: Foaia românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 36, vineri 7 septembrie 2001.

ŞTF, „UN PROCENT din impozit pentru scopuri româneşti“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 10, vineri 9 martie 2001.

ŞT. O., „BAL „mic“ românesc la Giula“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 5, vineri 2 februarie 2001.

ŞT. O., „CONCERT şi expoziţie la Oradea“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2001.

„TEODOR Martin, primarul comunei Micherechi: Integrarea în Europa îi va apropia mai mult pe românii din Ungaria de cei din România “, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

„TIBERIU Iuhas, şeful Oficiului Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria: Dorim ca minorităţile naţionale din Ungaria să fie reprezentate în Parlament“, în: I. Matei, Românii din Ungaria în 2004, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

„TINERII ortodocşi români din Budapesta şi-au înfiinţat o asociaţie“, în: http://www.crestinortodox.ro/Tinerii_ortodocsi_romani_din_Budapesta_si_au_infiintat_o_asociatie___-153-5846.html

VA, „IATĂ Cronica“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 1, vineri 5 ianuarie 2000.

VA, „RAPORTUL Comisiei CE urgentează modificarea sistemului de alegere a autoguvernărilor minorităţilor“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 39, vineri 28 septembrie 2001.

VIZITE DE lucru în comunităţile româneşti din vecinătate şi emigraţie, http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=28376&idlnk=1&cat=3

ZĂRNESCU, Cristina, „Imaginea României prin români“, în: Foaia Românească. Săptămânal al românilor din Ungaria, Anul LI, nr. 7, vineri 16 februarie 2001.

Problematica autonomiei la UDMR1 1990-2004

Horváth RÉKA

Abstract

The Issue of the Autonomy in DAHR 1990-2004 In this study I analysed the issue of the autonomy for DAHR in the period of

1990-2004 from three perspectives: the relationship of the DAHR with the Romanian parties, the demands related to the autonomy in the political programme of DAHR and the relationship with the opponents from inside and outside DAHR

Problematica autonomiei apare ca un subiect esenţial la majoritatea autorilor care

se ocupă cu partide regionaliste, autonomiste sau cu reprezentarea minorităţilor naţionale. În studiul de faţă vom analiza problematica autonomiei la UDMR în perioada 1990-2004 din trei perspective: relaţia cu partidele politice româneşti; prezenţa revendicărilor legate de autonomie în programul UDMR; relaţia cu grupurile contestatare din şi din afara UDMR.

Autonomia în relaţiile cu partidele româneşti

În decursul cercetărilor am identificat patru evenimente, probleme care au apărut în relaţiile UDMR cu partidele politice parlamentare româneşti şi care au influenţat locul ocupat de UDMR în sistemul politic românesc. Acestea au fost: evenimentele din Târgu-Mureş, Consiliul Minorităţilor şi ministrul „minorităţilor“, acordurile încheiate între UDMR şi partidele româneşti, autonomia.

Problematica autonomiei sau a autodeterminării maghiarilor a fost prezentă deja în primele declaraţii ale UDMR în decembrie 1989. Conceptele de autonomie culturală şi personală au fost incluse în programele din 1990 şi 1991 înainte ca UDMR să devină membră a Convenţiei Democratice. Conceptul de autonomie a comunităţii a fost afirmat în declaraţia de la Cluj din octombrie 19922, iar scopul de a

1 Lucrarea de faţă este parte a tezei de doctorat suţinută în 2006 la Univesitatea Liberă din

Bruxelles cu titlul Reprezentarea politică a minorităţii maghiare: UDMR. (este traducerea din franceză a câtorva subcapitole).

2 De fapt avem două documente, primul declaraţia făcută de grupul de parlamentari ai UDMR şi de Consiliul Naţional al Delegaţilor UDMR despre „problematica naţionalităţilor“. Această declaraţie afirmă în primul rând că una din cele mai grave probleme ale României este problema naţională. În al doilea rând se afirmă că „maghiarii din România ca şi subiecţi politici sunt factori constitutiv al statului şi în acest fel parteneri egali ai naţiunii române“. În al treilea rând, declaraţia indică soluţia: „autonomia comunităţilor etnice şi religioase“ sau „autoguvernarea interioară“. Declaraţia din 25 octombrie 1992 de la Cluj. CD RMDSZ .

372 Horváth Reká

asigura autonomia este prezentă în programul din 1993 al UDMR. Uniunea a elaborat la sfârşitul anului 1993 un proiect de lege a minorităţilor care menţionează autonomia personală şi regională.1

La începutul anului 1995 două evenimente au adus în centrul scenei politice problematica autonomiei şi disensiunile dintre membrii Convenţiei Democratice2 şi UDMR. Primul a fost aniversarea a cinci ani de existenţă a UDMR. Cu această ocazie, preşedintele Uniunii în discursul său despre „programul de autonomie al UDMR“ a rememorat crearea de-a lungul timpului a acestui program. A vorbit despre trei forme de autonomie existente în proiectul de lege a minorităţilor (1993): autonomia personală; administraţiile locale cu statut special; autonomia regională.3 Mai multe partide membre ale Convenţiei, parteneri ai UDMR, au condamnat discursul preşedintelui Uniunii.4

Al doilea eveniment a avut loc pe 14 ianuarie 1995, când s-a creat Consiliul Naţional al Administraţiei Publice Locale, care cuprindea primarii, viceprimarii şi consilierii locali ai UDMR. Acest Consiliu este un organ consultativ pentru activităţile Uniunii legate de administraţiile publice locale. Guvernul român a cerut pe 20 ianuarie ca acest Consiliu al UDMR să fie dizolvat, iar ziua următoare ministrul justiţiei a afirmat că declaraţiile UDMR despre autonomie sunt suficiente pentru a începe procedura de a declara Uniunea ilegală.

Câteva zile mai târziu, Consiliul Convenţiei a adoptat un comunicat care arată

divergenţele existente între UDMR şi ceilalţi membri ai Convenţiei. Declaraţia vroia să arate diferenţele între poziţiile partidelor membre ale Convenţiei şi ale partidelor guvernamentale relative la UDMR. În primul rând, declaraţia stipula că „toţi membrii Convenţiei, incluzând UDMR, susţin fără rezerve integritatea teritorială a României,

Al doilea document este cel din 25 octombrie 1992 când la Biserica Sfântul Mihail din Cluj,

deputaţii şi senatorii UDMR au depus un jurământ. În acest jurământ se afirmă: „eu,..., membru al Parlamentului Român (...) În cadrul legislaţiei naţionale şi internaţionale, în cadrul legitimităţii şi a democraţiei, consider misiunea mea sacră să contribui cu toate forţele mele la construcţia ţării mele, la serviciul binelui comun, la reconcilierea socială şi naţională şi la realizarea statului de drept şi democratic. Ca maghiar fidel voi servi poporul meu, care prin încrederea lui m-a delegat să-i reprezint interesele, să lupt pentru supravieţuirea sa, garanţia căreia este autonomia internă. Voi lucra pentru ca în ţara şi regiunea noastră diferitele naţiuni, comunităţi naţionale şi confesiuni să se regăsească şi să se reconcilize. Aşa să mă ajute Dumnezeu!“ Sursă: http//hhrf.org/magyarkisebbseg/9501/m950107.html vizitat pentru ultima dată în mai 2005.

1 Acest proiect a fost prezentat ziariştilor. El a prilejuit apariţia unui studiu despre conceptele UDMR în materie de drepturi ale minorităţilor, vezi Andreescu, Gabriel, Weber, Renate, Stan, Valentin, Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1994. Mai tîrziu, cei trei autori au redactat un proiect de lege privind minorităţile naţionale, vezi Andreescu, Gabriel, Weber, Renate, Stan, Valentin, Un proiect de lege privind minorităţile naţionale elaborat de către Centrul pentru Drepturile Omului, în Mihai, Lucian, Legislaţia în tranziţie, Centrul pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1995.

2 UDMR a fost membru al Convenţiei Democrate între noiembrie 1991 şi februarie 1995. 3 Discursul preşedintelui. CD RMDSZ . 4 Andreescu, Gabriel, Ruleta, Români şi maghiari 1990-2000, Iaşi, Polirom, 2001, p.154. Putem

enumera: Partidul Alianţei Civice; PNŢCD; PNL’93; Partidul Social-Democrat Român.

Problematica autonomiei la UDMR 373

suveranitatea şi caracterul unitar al statului Român“.1 În al doilea rând, comunicatul făcea referiri indirecte la chestiunile menţionate de Uniune, susţinând: autonomia administrativă pentru toate judeţele ţării; rezolvarea problemelor minoritare conform declaraţiilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia şi conform reglementărilor internaţionale2; asemănarea Consiliului Naţional al Administraţiei Publice Locale al UDMR cu structurile celorlalte partide „care nu afectează nici unitatea nici integritatea ţării“3. În al treilea rând, declaraţia menţiona subiectele referitoare la care opinia membrilor Convenţiei şi UDMR nu coincideau: conceptul de stat naţional; autonomia comunitară pe criterii etnice; autonomia regională. 4

Acest comunicat ni se pare ilustrativ pentru relaţiile dificile dintre UDMR şi membrii Convenţiei. Putem vedea o Convenţie care încearcă să echilibreze interesele electorale, viziunea sa asupra statului şi necesitatea de a se diferenţia de partidele guvernamentale şi de climatul naţionalist. În acelaşi timp, putem vedea prin subiectele enumerate în comunicat, faptul că opiniile membrilor Convenţiei şi ale UDMR diferă în subiectele care sunt de bază pentru Uniune. Conform lui Pavel şi Huiu, atitudinea membrilor Convenţiei faţă de UDMR depindea „sau de contextul politic, sau de raportul de forţă din interiorul Convenţiei“.5

După declaraţiile Uniunii despre autonomie, partenerii săi au încercat şi mai mult

să se demarce de ea ţinând cont de faptul că urmau alegerile parlamentare din 1996. În consecinţă, în zilele următoare comunicatului din 30 ianuarie 1995, Partidul Naţional Liberal6 şi Partidul Alianţei Civice au ridicat problema prezenţei UDMR în Convenţie. Pe 17 februarie 1995, Consiliul Convenţiei a modificat protocolul Convenţiei Democratice şi în acelaşi timp a cerut Uniunii să dea o declaraţie în care să se angajeze să respecte Constituţia. UDMR nu a semnat noul protocol al Convenţiei la fel ca şi Partidul Social Democrat Român. În declaraţia Consiliului Reprezentanţilor UDMR din 25 februarie 1995, UDMR a atribuit atacurile membrilor Convenţiei „faptului că din cauza insucceselor şi problemelor în funcţionarea Convenţiei aceasta avea nevoie de un <ţap ispăşitor>“7. Conform acestei declaraţii, „somarea UDMR pentru a-şi schimba opinia despre anumite prescripţii asupra Constituţiei este antidemocratică. UDMR a declarat în repetate rânduri că respectă 1 Declaraţia este reprodusă în Pavel, Dan, Huiu, Iulia, „Nu putem reuşi decît împreună“. O istorie

analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Iaşi, Polirom, 2003, p. 217. 2 Se menţionează expres: Convenţia-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Charta

europeană pentru exerciţiul puterilor locale, ambele fiind semnate de guvernul român. Pavel, Dan, Huiu, Iulia, op.cit., p.217.

3 Declaraţie reprodusă în Pavel, Dan, Huiu, Iulia, op.cit., p.217. 4 Ibidem, p.218. 5 Pavel, Dan, Huiu, Iulia, op.cit., p.217. Gallagher crede că „UDMR şi partidele politice române nu

au avut interese comune în cadrul Convenţiei, care a fost în esenţă un mecanism electoral“. Gallagher, Tom, Democraţie şi naţionalism în România 1989/1998, Bucureşti, All Educational, 1999, p.307.

6 Într-un comunicat al Biroului Permanent Central al PNL se considera că „UDMR persistă în atitudinea sa de a nu recunoşte caracterul naţional al statului român, în consecinţă este imposibilă o colaborare politică“. Pavel, Dan, Huiu, Iulia, op.cit., p.219.

7 Declaraţia din 25 februarie 1995 a Consiliului Reprezentanţilor Unionali. RMDSZ Közlöny, 1995/14.

374 Horváth Reká

Constituţia, dar conform libertăţii constituţionale, nu poate accepta faptul că se interzice unei forţe politice să iniţieze pe căi legale, parlamentare, schimbarea reglementărilor“1. În martie 1995, Partidul Alianţei Civice şi PNL'93 au ieşit din Convenţia Democratică.2 UDMR a precizat sensul autonomiei şi a dat un fel de definiţie pentru autonomia personală şi teritorială în programul său adoptat la al patrulea congres din mai 1995.

Autonomia în programele UDMR

Dat fiind diferitele conotaţii şi sensuri ale cuvântului „autonomie“, ale disputelor în jurul acesteia, am căutat în programele UDMR toate contextele în care acest cuvânt a apărut.

În primul program al UDMR, cel din 1990, regăsim cuvântul „autonomie“ în mai multe contexte. În capitolul despre principiile politice, „autonomia“ este legată de construcţia societăţii civile: „pe baza descentralizării progresive, ale iniţiativelor venite de jos şi utilizării autonomiei, societatea civilă poate să se construiască“.3 Putem vedea că în acest context autonomia semnifică autonomia societăţii civile. Această constatare este întărită şi de faptul că într-un paragraf următor se precizează: „pentru dezvoltarea celulelor, a reţelelor şi instituţiilor societăţii civile avem nevoie de autonomia subiecţilor economici, culturali şi politici“.4

În capitolul despre autoorganizarea minorităţii conceptul de autonomie apare în alt context: „fără conştiinţa identităţii sale nu este posibil de a trăi şi de a acţiona într-o manieră autonomă“5. Cuvântul autonomie este legat aici mai ales de minorităţi, de identitatea persoanelor aparţinând de minorităţi.

Regăsim „autonomia“ şi în capitolul despre principiile economice unde se preci-zează: „trebuie asigurată o autonomie crescândă a întreprinderilor“. Autonomia apare legat şi de agricultură: trebuie „descentralizată producţia agricolă, creată autonomia sa economică“6.

În capitolul despre politica socială, protecţia familiei şi a sănătăţii se vorbeşte despre „autonomia“ spitalelor.7

Conform programului, „principiile politicii de educaţie trebuie să fie autonomia, democraţia şi diversitatea“. În text se mai precizează că Ministerul Educaţiei „exercită numai o supraveghere profesională“. Instituţiile de educaţie a minorităţilor trebuie conduse de ceea ce în maghiară se numeşte „iskolaszékek“, un fel de consiliu unde membrii sunt „profesorii, părinţii, reprezentanţii studenţilor şi alte personalităţi“.8 În acest context, cuvântul de autonomie este legat atât de problemele minoritare cât şi de problemele insituţionale în general. Programul stipulează ca scop şi restabilirea autonomiei bibliotecilor bisericeşti.

1 Ibidem. 2 Pavel, Dan, Huiu, Iulia, op.cit., p.9. 3 Programul din 1990, CD RMDSZ. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem.


Autonomia este legată şi de subiectul culturii şi al civilizaţiei. În capitolul respectiv al programului regăsim printre altele constatarea că „UDMR pleacă de la principiul autonomiei culturale“. 1

În primul program al UDMR am regăsit cuvântul „autonomie“ în patru contexte diferite. A fost legat de subiecte ca: societatea civilă; identitatea persoanelor care aparţin minorităţilor; economia; sănătatea.

Programul următor al UDMR, cel din 1991, conţine cuvântul „autonomie“ numai

în contexte legate de identitate. În primul rând în capitolul despre principiile de bază ale UDMR „autonomia“ apare printre scopurile legate de păstrarea identităţii maghiare. În al doilea rând, subiecte ca educaţia şi cultura, civilizaţia, conţin într-o manieră asemănătoare programului din 1990 cuvântul „autonomie“. „Garantul vieţii noastre culturale este autonomia culturală“ – se scrie în program. Este interesant fap-tul că în următoare frază se menţionează că „nu ne gândim la o autonomie teritorială maghiară, ci la o aplicare a principiului proporţionalităţii. Acesta semnifică – conform tratatelor minorităţilor de după Primul Război Mondial – o parte echitabilă din bugetul naţional, comunal şi judeţean pentru sprijinirea mişcărilor culturale ale mino-rităţilor“.2 În capitolul despre cultură regăsim ideea de creare a unui statut al minorităţilor3 în cadrul căreia să fie un statut cultural al minorităţilor care „să garanteze nivelul statal de exerciţiu al autonomiei culturale“ 4. În al treilea rând, în capitolul despre biserici regăsim ideea că UDMR susţine „autonomia bisericilor“ 5.

Trebuie subliniat că în programul din 1993, al treilea program al UDMR, contex-

tele cuvântului autonomie se reduc la prezenţa lui printre principiile de bază şi capitolul despre biserici. Printre scopurile legate de prezervarea identităţii maghiare regăsim: „asigurarea autonomiei/autoguvernării care permite conservarea identităţii naţionale şi autoorganizarea societăţii minoritare; în această chestiune firul conducător este raportul experţilor OSCE din 1991 de la Geneva. Acest raport subliniază importanţa măsurilor luate, în special în ţările în care se construiesc în prezent instituţii democratice, în care să se ţină cont de condiţiile geografice şi istorice ale minorităţilor naţionale. Ţările semnatare găsesc pozitivă administraţia publică locală, autonomă care funcţionează ca autonomie teritorială, care cuprinde organe deliberative, de decizie şi de execuţie constituite prin alegeri libere, şi sugerează autoguvernarea în teritoriile unde nu se poate pune în practică autonomia teritorială în chestiunile legate de identitate minorităţilor. Dat fiind specificităţile istorice şi geografice credem că pentru minoritatea naţională maghiară direcţia de urmat este autoguvernarea teritorială, locală, autonomia culturală şi personală. Autonomia personală are ca scop păstrarea identităţii naţionale, a vieţii culturale, folosirea limbii

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 O lege. 4 Programul din 1991. CD RMDSZ 5 Ibidem.

376 Horváth Reká

materne, a religiei, şcolarizarea în limba maternă, organizarea de societăţi şi accesul la informaţii.“ 1

În capitolul despre biserici se repetă ideea prezentă în programul din 1991, cât şi cel despre autonomia bisericilor.

Trebuie remarcat faptul că problematica autonomiei este puţin prezentă în acest program. Această slabă prezenţă este vizibilă mai ales dacă, pe de o parte comparăm acest program cu cel anterior, unde prezenţa cuvântului „autonomie“ era mult mai mare. Sau dacă ne reamintim faptul că congresul de la Braşov este considerat de mai mulţi experţi un punct de răscruce în ce priveşte crearea structurii UDMR.

Dar şi evenimentele anterioare sugerau valorizarea ideii de autonomie. Printre aceste evenimente putem menţiona pe de o parte faptul că în iulie 1992 preşedenţia UDMR a creat o comisie care avea sarcina să redacteze principiile autonomiei. Pe de altă parte, jurământul depus de deputaţii şi senatorii UDMR în octombrie 1992 în Biserica Sfântul Mihail din Cluj.

Unul din motivele pentru care problematica autonomiei a fost atât de puţin prezentă în program poate să fie faptul că nu exista un consens printre diferitele curente din UDMR în ceea ce priveşte modul de realizare al acestei autonomii. Această ipoteză este susţinută şi de un membru2 al preşedenţiei UDMR care declara: „Moderaţii au dat prioritate construirii forţelor democratice române. Radicalii se gândeau că după 70 de ani de aşteptare nu mai este timp de pierdut, şi că autoguvernarea este o parte a procesului de democratizare“ 3

Programul următor, adoptat de al patrulea congres al Uniunii din 1995, defineşte

pentru prima dată ce înţelege UDMR prin „autonomie“. Înainte de a defini cuvântul, programul precizează că UDMR „crede posibilă apărarea intereselor legate de păstrarea identităţii maghiarilor, a garantării drepturilor, asigurarea instrumentelor necesare, numai în cadrul instituţiilor autonomiei realizate în cadrul statului de drept“.4 Pentru a defini autonomia, programul, pe de o parte face referire la documentele internaţionale, pe de altă parte, semnalează pluralitatea de sensuri a cuvântului autonomie pentru UDMR: „autonomia este: un principiu care joacă rol în construcţia instituţiilor statului de drept; dreptul comunităţii naţionale care este exercitat de comunitate cu scopul păstrării şi dezvoltării identităţii sale; instrumentul cu care maghiarii din România, pe pământul lor natal, pot să pună baza dezvoltării lor culturale şi economice, pot crea condiţiile politice şi juridice a dăinuirii; scop strategic urmat de UDMR în activitatea sa politică şi în relaţia cu instituţiile societăţii civile“.5

Programul menţionează că diferitele forme ale autonomiei vor fi atinse pe calea juridică inspirându-se din tradiţiile pozitive din Transilvania şi modelele europene. Putem observa că în discursul despre autonomie apar atât referiri la tradiţiile transilvane cât şi la exemplele europene.

1 Programul din 1993. CD RMDSZ. 2 Borbély Imre. 3 Borbély Imre,CD RMDSZ. 4 Programul din 1995. CD RMDSZ. 5 Ibidem.


Programul dă o definiţie şi pentru autonomia personală şi teritorială. Conform acestuia „cu ajutorul autonomiei personale se realizează reţeaua de instituţii proprii ale maghiarilor în domeniul educaţiei, culturii, civilizaţiei, informaţiei, a păstrării tradiţiilor şi monumentelor istorice.(…) Autonomia exercitată de administraţiile locale cu un statut specific este pentru acele administraţii unde locuiesc un procentaj important de persoane aparţinând minorităţilor şi unde populaţia acceptă acest statut prin referendum. Autonomia teritorială se creează prin asocierea administraţiilor publice locale“.1

În plus, cuvântul „autonomie“ revine şi în alte contexte. În primul rând legat de administraţiile publice locale: UDMR „consideră administraţiile publice locale, care realizează autonomia locală bazele transformării democratice“.2 În al doilea rând legat de educaţie, ca şi autonomia instituţiilor de educaţie. În al treilea rând, aşa cum l-am văzut în programul din 1992, legat de cultură şi biserici. În al patrulea rând, cuvântul „autonomie“ apare şi în capitolul despre administraţiile publice locale: „după părerea UDMR-lui autonomia cea mai largă, descentralizarea maximă a puterii centrale, trebuie să constituie baza administraţiilor publice locale“3. În acest capitol apar exemple ale dreptului internaţional sub forma Cartei autonomiilor locale, care conform UDMR, trebuie să constituie baza activităţii administraţiilor publice locale.

În programele următoare, cele din 19974 şi 19995, regăsim, cuvântul „autonomie“

în aceleaşi contexte ca şi în cel din 1995. Programul din 2003 conţine autonomia în aceleaşi contexte ca şi cel din 1995 şi regăsim în ea şi elementele celorlalte programe: definiţia6, educaţia, ştiinţa şi cercetarea, cultura, biserica, sănătatea, administraţiile publice locale. Trebuie menţionat că numele capitolului despre administraţiile publice locale este schimbat7 şi se introduce idea de autonomie a finanţelor administraţiei publice locale. 8

Am văzut deci că semnificaţiile cuvântului „autonomie“ se precizează pe

parcursul diferitelor programe. Am putut observa stabilitatea sa relativă pentru trei programe, cele din 1995, 1997, 1999. Contextele în care autonomia a apărut în programele UDMR dintre 1990-2003 au fost următoarele: societatea civilă, principiile economice, definiţia, educaţia, ştiinţa şi cercetarea, cultura, bisericile, sănătatea, administraţiile publice locale.

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Diferenţa este că tratatul bilateral româno-maghiar îşi face apariţia printre referinţe. 5Diferenţa este că printre referinţele externe îşi face apariţia declaraţia ONU despre drepturile

minorităţilor etnice din decembrie 1992 şi Convenţia cadru asupra protecţiei minorităţilor din Consiliul Europei.

6 Se face o referinţă la UE. 7 În administraţiile publice locale şi democraţiile locale. 8 Acest program a apărut în contextul în care între diferitele curente din UDMR şi diferitele

organizaţii maghiare din afara UDMR a existat o dezbatere despre mijloacele atingerii diferitelor tipuri de autonomie.

378 Horváth Reká

Interesele regionale ale UDMR

În subcapitolul precedent am analizat contextele în care apare cuvântul autonomie în programele Uniunii. Ni se pare important să studiem şi capitolele programelor care detaliează interesele regionale ale UDMR. În programele Uniunii apare prima dată în 1999 un capitol separat care se numeşte „interesele regionale ale UDMR“, având sub-titlul „interesele şi scopurile politicii regionale a Uniunii“. Trebuie menţionat faptul că Parlamentul României a adopotat în 1998 legea despre regiunile de dezvoltare. În program se vorbeşte de necesitatea de a avea: o politică economică şi instituţională care ţine cont de specificul şi tradiţiile comunităţilor naţionale; o politică de dezvoltare spaţială în concordanţă cu normele europene şi tradiţiile din Transilvania; pregătirea Transilvaniei ca să poată beneficia de oportunităţile europene; o infrastructură modernă, printre care autostrada Cluj-Braşov şi Budapesta-Bucureşti; asociaţii ale administraţiilor locale din Transilvania. 1

Capitolul îşi schimbă titlul în 2003 în „Interesele regionale ale UDMR,

dezvoltarea regională şi spaţială“ şi se divizează în trei subcapitole. Primul subcapitol tratează interesele regionale şi conţine în mare măsură textul din 1999.

Al doilea subcapitol abordează problema dezvoltării regionale şi tratează despre : dezvoltare economică regională; necesitatea ca în Constituţie să se menţioneze conceptul de regiune economică; faptul că „regiunea nu este văzută ca o unitate administrativă, ci o asociere de dezvoltare economică“2. În acelaşi timp, se subliniază că „nu sprijinim actualele regiuni de dezvoltare economică căci în momentul creării lor nu s-a ţinut cont nici de considerente geografice, nici de cele istorice, nici de cele economice. Suntem convinşi că trebuie create în România regiuni economice diferite de cele existente“. 3

Al treilea subcapitol tratează dezvoltarea spaţială. El fixează obiectivele UDMR în politica de dezvoltare spaţială, ca de exemplu: coeziune economică şi socială şi dezvoltarea echilibrată şi durabilă a regiunilor.

Punctele esenţiale ale capitolelor despre interesele regionale ale UDMR sunt: importanţa luării în considerare a specificităţii Transilvaniei; accentul pus pe politica de dezvoltare economică şi spaţială, astfel ca scopurile politicilor să fie în concordanţă cu cele europene; contestarea regiunilor economice existente, se vrea schimbarea compoziţiei lor, dar regiunile nu sunt văzute ca unităţi administrative.

Analizând aceste capitole trebuie să ne punem întrebarea dacă interesele regionale

ale UDMR, ale minorităţii maghiare, nu au apărut în programe înainte ca să apară capitolul respectiv. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că găsim revendicări, interese, scopuri ale UDMR care pot fi definite ca interese regionale. De exemplu, restituţia pământurilor, sau restituţia proprietăţilor Bisericilor este în mare măsură legată de

1 Programul din 1999. CD RMDSZ. Subiectul „interese regionale“ este integrat şi în programul

electoral al UDMR. 2 Programul din 2003. 3 Ibidem.


Transilvania, de maghiari. Pentru scopul nostru ni s-a părut utilă analiza contextelor în care cuvântul „regional“ a apărut în programe.

Analizând cele şapte programe ale UDMR putem observa că cuvântul „regional, regiune“ a apărut relativ puţin în comparaţie cu cel de autonomie. Am găsit şapte subiecte în contextul cărora apare cuvântul „regiune, regional“. Acestea sunt următoarele:

- charta limbilor minoritare şi regionale; - text legat de administraţiile publice locale: cooperarea regională, centrele de

training regional, distribuţia regională a ajutoarelor de dezvoltare infrastructurală; - necesitatea iniţierii în cadrul relaţiilor dintre state a programelor subregionale

pentru dezvoltarea zonelor frontaliere; - legat de presă; - crearea de centre de informare civilă; - stabilirea de competiţii locale, regionale şi naţionale. Putem deci observa că termenul „regiune, regional“ este mai puţin prezent în

programele UDMR decât cel de autonomie şi el apare mai ales sub forma diferitelor cooperări regionale. Mai mult, capitolul despre interesele regionale ale Uniunii apare doar în 1999.

Autonomia în viaţa internă a UDMR

În capitolele precendente am analizat apariţia problematicii de autonomie la UDMR din două puncte de vedere. Pe de o parte, am analizat apariţia sa în relaţiile UDMR cu partidele politice româneşti. În al doilea rând am cercetat diferitele contexte în care cuvântul autonomie apare în programele Uniunii. În prezentul capitol analizăm problematica autonomiei în viaţa internă a UDMR. Întrebarea pe care o punem în acest context este pe de o parte, care au fost proiectele de autonomie apărute după 1990? Pe de altă parte, dacă au existat proiecte de autonomie susţinute şi acceptate de UDMR.

În intervalul 1990-2004 găsim aproximativ zece proiecte de legi despre autonomie. Dintre aceste zece proiecte opt au fost scrise între 1991-1995 de persoane care se găseau în interiorul Uniunii, dar numai unul a fost adoptat oficial de UDMR. Proiectul de lege adoptat de Consiliul Reprezentanţilor Unionali din noiembrie 1993 numit „lege despre minorităţile naţionale şi comunităţile autonome“ a fost depus în Parlament, dar nu a fos niciodată dezbătut.1 Celelalte două proiecte despre autonomie au fost scrise în 2002 pentru Consiliul Naţional al Secuilor şi Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania (două organizaţii din afara UDMR).

Scopul legii „despre minorităţile naţionale şi comunităţile autonome“ a fost

„reglementare drepturilor specifice minorităţilor naţionale etnice şi lingvistice şi cetăţenilor români care aparţin minorităţilor naţionale“.2 Al doilea articol al

1 Bakk, Miklós, Az autonómia tervek két szakasza Erdélyben 1989 után, în „Magyar Kisebbség“,

Kolozsvár, 2004/1-2, p. 43. 2 Proiectul de lege. CD RMDSZ.

380 Horváth Reká

proiectului fixează premisele reglementării care sunt următoarele1: „identitatea naţională este dreptul persoanelor şi al comunităţilor în egală măsură“; minorităţile naţionale au dreptul de a se defini ca şi comunităţi autonome; „minorităţile naţionale şi comunităţile autonome împreună cu naţiunea română, ca subiecţi politici sunt factori care compun statul“; „comunităţile autonome au dreptul la autoguvernarea internă care se manifestă în diferite forme ale autonomiei“. Regăsim aici două tipuri de autonomnie cea personală şi cea teritorială.

Acest proiect de lege conţine trei părţi, prima fiind reglementarea generală. A doua se intitulează „drepturile generale ale minorităţilor naţionale şi comunităţilor autonome“, în şase subcapitole reglementându-se următoarele: drepturile personale ale minorităţilor ; drepturile comunităţii; utilizarea limbii în educaţie, cultură, parlament şi administraţie publică, armată, justiţie, sănătate, informare, viaţă economică; autonomia personală; administraţiile publice locale cu un statut specific; autonomia regională. Ultimele trei subcapitole despre diferitele forme de autonomie sunt cele mai puţin elaborate. În preambul proiectul de lege face referiri la mai multe documente ale ONU, Consiliul Europei, OSCE şi la declaraţia de la Alba Iulia.

Între 1990-2004 patru proiecte de legi legate de autonomie au fost depuse în

Parlament. Primul a fost cel depus în 1993 de parlamentarii UDMR. Celelalte trei au fost depuse în 2004, ele fiind: statutul de autonomie a Ţării Secuilor; statutul de autonomie personală al comunităţii maghiare din România; legea cadru a autonomiei personale a comunităţilor naţionale. Toate cele trei proiecte au fost respinse de Camera Deputaţilor. Niciuna dintre ele nu a aparţinut UDMR.

Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, care s-a format în afara UDMR,

conţine Consiliul Naţional al Secuilor. Într-o primă fază, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania a acceptat ca bază de discuţie proiectul deja existent al lui Csapó József2, membru al Consiliului Naţional al Secuilor. După discuţii, proiectul de lege despre autonomia Ţării Secuilor a fost depus în Parlament de şase deputaţi ai UDMR3 care erau membri în comitetul de iniţiativă al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania. În acelaşi timp, doi deputaţi ai UDMR, care erau şi membri ai Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania au cerut unui grup de experţi conduşi de politologul Bakk Miklós să redacteze un proiect de lege despre autonomie. Ca urmare a dezacordurilor între Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania şi Csapó József (Consiliul Naţional al Secuilor) proiectul de lege al grupului de experţi a fost preferat. Dar acesta se referea la toate minorităţile naţionale şi presupunea redactarea de către fiecare minoritate a statutului său de autonomie. Compromisul între cele două grupuri a fost de a depune la Parlament pe de o parte proiectul modificat al experţilor despre autonomia personală a minorităţilor şi pe de altă parte statutul maghiarilor scris de Csapó József. Aşa au fost depuse în 2004 două proiecte referitoare la autonomie: statutul autonomiei personale al comunităţii maghiare din România; legea cadru a autonomiei personale a comunităţilor naţionale. Cele două proiecte au fost 1 Ne sprijinim pe şi cităm proiectul de lege. CD RMDSZ. 2 A fost unul din proiectele scrise anterior, fiind încă membru UDMR. 3 Este vorba despre Toró T. Tibor şi Szilágyi Zsolt.


depuse de patru deputaţi şi un senator al UDMR care erau şi membri sau apropiaţi de cele două consilii menţionate.

Cercetările pentru teza de doctorat ne permit să facem trei constatări legate de

problematica autonomiei în interiorul UDMR. În primul rând am văzut marele număr de proiecte referitoare la autonomie. Opt dintre aceste proiecte au fost scrise de persoane care se găseau în interiorul UDMR şi au fost redactate înainte de 1996. Al nouălea proiect, cel despre autonomia Ţinutului Secuiesc a avut ca punct de plecare un proiect existând din 1995. Singurul proiect pe care îl putem considera ca scris după 2003 este cel al grupului de experţi.

În al doilea rând am putut vedea că au existat mai multe dezbateri în Consiliul Reprezentanţilor Unionali despre chestiunea autonomiei între 1992-1996. Consiliul a adoptat în noiembrie 1993 proiectul de lege asupra minorităţilor naţionale şi comunităţilor autonome. Acelaşi Consiliu a mandatat o comisie să redacteze statutele de autonomie. Această comisie a avut ca bază de discuţie proiectele deja existente ale lui Csapó József. După mai multe discuţii, în comisie au apărut două proiecte. Unul scris de comisie bazat pe proiectele lui Csapó. Al doilea, scris de câţiva membri1 ai comisiei. 2 În consecinţă, la Consiliul Reprezentanţilor Unionali din aprilie 1995 unde se discutau statutele de autonomie, au fost prezentate patru proiecte. După dezbaterile din Consiliul Reprezentanţilor, congresul din 1995 a definit pentru prima dată în programul UDMR cuvântul de autonomie. În ordinea cronologică, ultima şedinţă din perioada studiată, a Consiliului Reprezentanţilor Unionali care s-a ocupat de statutul de autonomie a avut loc în ianuarie 1996. În aceste dezbateri s-a adoptat decizia despre „proiectul de statut al autonomiei personale“ 3. Decizia a definit principiile redactării statutului de autonomie personală. În acelaşi timp, Preşedinţia Executivă a fost mandatată să ceară unui grup de experţi codificarea acestui statut, dar după această reuniune „muncă efectivă nu a mai avut loc“ 4.

În al treilea rând, putem constata că problematica autonomiei a revenit într-o

manieră accentuată în dezbaterile publice politice maghiare în 2003. Această revenire a fost favorizată în primul rând de apariţia grupurilor opuse UDMR, care au avut ca subiect principal autonomia. În al doilea rând, de procesul de integrare europeană a României, care, prin ideea regiunilor, propunea o altă cale spre înfăptuirea scopurilor UDMR. Iar în al treilea rând, de faptul că UDMR a făcut parte din guvern, sau a fost asociată partidului de guvernământ din 1996 şi se anunţau alegeri dificile pentru 2004.

Sensurile multiple ale autonomiei

Autonomia, revendicarea autonomiei nu este ceva nou la partidele, organizaţiile care au reprezentat sau reprezintă minoritatea maghiară din România. Autonomia pentru

1 Care lucrau în departamentul politic al Preşedinţiei Executive UDMR. 2 Bakk, Miklós, op. cit., pp. 45-48. 3 Titlul deciziilor.“RMDSZ Közlöny“, 1996/20. 4 Bakk, Miklós, op. cit., p. 48.

382 Horváth Reká

ţinuturile locuite în mare majoritate de maghiari, sau autonomia pentru Transilvania, autonomia în diferitele ei forme a fost prezentă la Partidul Maghiar şi la UDMR.

Am analizat autonomia în trei contexte diferite: autonomia în relaţiile UDMR cu

partidele româneşti; autonomia în programele UDMR; autonomia în viaţa internă a UDMR. Se poate constata1 că revendicarea legată de autonomie este una din mai multe revendicări UDMR. Este dificil de a stabili o ierarhie între scopurile, revendicările Uniunii. Am putea mai degrabă afirma că autonomia este cel mai vizibilă la nivelul României şi cauzeză cele mai multe dezbateri căci pune sub semnul întrebării construcţia României ca stat naţional unitar. Cercetările au demonstrat că vizibilitatea problematicii legate de autonomie este influenţată de locul ocupat de UDMR în sistemul politic românesc, şi de organizaţiile maghiare nou apărute.

Bibliografie selectivă

1. Alexandru RADU, Partidele politice româneşti după 1999, Paideia, Bucureşti, 2003, p.172.

2. ANDREESCU, Gabriel, Ruleta, Români şi maghiari 1990-2000, Iaşi, Polirom, 2001, p.355.

3. BODOCAN, Voicu, Etnie, confesiune şi comportament electoral în Transilvania, Studiu geografic, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 213.

4. BORBÉLY, Zsolt, Attila, SZENTIMREI, Krisztina, Erdélyi Magyar Politikatörténet 1989-2003, Budapest, Reintegratio Könyvek, 2003, p.206.

5. DELWIT, Pascal (eds), Les partis régionalistes en Europe. Des acteurs en développement?, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2005, p.286.

6. FISCHER-GALAŢI, Stephen, România în secolul al XX-lea, Institutul European, 1998, p.262.

7. GALLAGHER, Tom, Democraţie şi naţionalism în România 1989/1998, Bucureşti, All Educational, 1999, p.416.

8. GALLAGHER, Tom, Furtul unei naţiuni, România de la comunism încoace, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 430.

9. GRUNBERG, Gérard Grunberg, PERRINEAU, Pascal, YSMAL, Colette, Vote des Quinze, Les élections européennes, du 23 juin 1999, Presses de Sciences Po, Paris, 2000, pp.181-202.

10. NICULESCU, Anton, Relaţiile româno-ungare după 1989, Lucrare de masterat prezentată la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti 2003-2004, manuscris.

11. PAVEL, Dan, HUIU, Iulia, „Nu putem reuşi decît împreună“ O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Iaşi, Polirom, 2003, p.585.

12. PREDA, Cristian, Partide şi alegeri în România postcomunistă 1989-2004, Bucureşti, Nemira, 2005, p.200.

13. PREDA, Cristian, România postcomunistă şi România interbelică, Universitatea din Bucureşti Institutul de Cercetări Politice, Editura Meridiane, 2002, p. 155.

1 Vezi subcapitolele respective din teză.


14. SEILER, Daniel L., Les partis autonomiste, Paris, Presses Universitaires de France, 1994, p. 125.

15. SEILER, Daniel L., Les partis politiques, Paris, Armand Colin, 1993, p.157. 16. SOARE, Sorina, Analyse de l’émergence et du développement des partis et du

système de partis politiques en Roumanie depuis 1989, teză susţinută la Universitatea Liberă din Bruxelles, 2003, manuscris.

17. WAELE, Jean-Michel De (eds), Les clivages politiques en Europe centrale et orientale, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2004, p.288.

18. WAELE, Jean-Michel De (eds), Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti, Humanitas, 2003, p.302.

19. WAELE, Jean-Michel De, L’émergence des partis politiques en Europe Centrale, Editions de l’Université de Bruxelles, 1999, p.354.

20. WINTER, Lieven De, TÜRSAN, Huri (eds), Regionalist parties in Western Europe, Routledge, London, 1998, p.259.

Tradiţii istroromâne – trecut şi prezent. Analiză comparativă

Ramona POTOROACĂ

Abstract

Current and Past Istro-Romanian Traditions. A Comparative Analysis

The Istroromanians represent today, in the conscience of their contemporaries, the vivid example of the ethnic and demographic dissolution of an old branch, the Romanians. It can easily be noticed that, at a large extent, the cultural practices (believes and attitudes of pre-Christian origin, traditional folk costumes, dances etc.) include strong similarities with the ones met at the North of the Carpathians. Their cultural products have a dominant oral character which made them very perishable and subject to changes throughout the ages; today, few people from the Croatian communities can reproduce poems or songs of their ancestors. The demographic diminishing of the istroromanian communities and the gradual loss of linguistic structures and main traditions place this branch of the Romanians on an irreparable declining trend. In a symbolic way, only the carnivals of the Zvonciari, the folk costumes and the traditional songs remind us of the

Aspecte de istoriografie a problemei istroromâne.

Preocupările ştiinţifice pentru istroromâni au adus în zona locuită de aceştia personalităţi importante ale culturii româneşti. Primul care a realizat o incursiune sistematică în satele istriene a fost Ioan Maiorescu1; în anul 1857, el realizând o primă descriere asupra modului de viaţă şi a limbii acestora.

Profesorul Theodor Burada2 a fost cel care, în urma cercetărilor efectuate în secolul al XIX-lea a adus la şcoala din Blaj, pentru studii, pe Andrei Glavina băiat dintr-o familie istroromână, acela care, peste ani a devenit directorul şcolii din Susneviţa, dar şi primar al acestei comunităţi. Cercetările etnografice şi etnologice ale lui Theodor Burada din lucrarea O călătorie în satele româneşti din Istria sunt adevărate testimonii, care au ajutat şi ajută şi astăzi la cunoaşterea comunităţii de istroromâni din Croaţia. 1 În urma călătoriei în Istria în lunile iunie şi iulie ale anului 1857 culege importante informaţii

despre viaţa locuitorilor istroromâni. Lucrarea Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român apare sub îngrijirea fiului său, Titu Maiorescu, şi cuprinde manuscrisele rămase de la tatăl său.

2 Theodor Burada, călătoreşte în anul 1890 în Istria făcând cercetări etnografice şi etnologice în toate satele locuite de istroromâni. Avem astfel primele mărturii despre tradiţiile, dansurile şi instrumentele muzicale istroromâne.

Tradiţii istroromâne – trecut şi prezent. Analiză comparativă 385

În presa transilvăneană, dar şi în cea de la sud de Carpaţi apar relatări timide despre istroromâni, mai ales odată cu debutul secolului al XX-lea, când chiar Andrei Glavina a fost cel care a publicat detalii inedite despre istroromânii din Istria, în gazeta „Unirea“1 din Blaj.

Universitatea din Cernăuţi şi Revista „Făt Frumos“2 au acordat spaţii largi de relatare şi analiză a situaţiei culturale a istroromânilor. Astfel, în deceniile doi, trei şi patru ale secolului al XX-lea, spaţii largi din interiorul revistei menţionate aduc în centrul atenţiei, aspecte fundamentale de istorie, lingvistică şi tradiţii istriene, chiar în perioada în care se putea vorbi de o relativă emancipare culturală a istroromânilor.

Relatări importante de călătorie apar şi la alţi autori precum Leca Morariu3, Emil Panaitescu4, Traian Cantemir5 şi Petru Iroaie6, care lasă posterităţii detalii importante despre modul de viaţă al vlahilor din Istria, despre tradiţii, obiceiuri, folclor şi aspecte sociale.

Câteva consideraţii asupra modului de viaţă, a datinilor şi tradiţiilor istroromânilor

Deşi austere, habitatul şi modul de viaţă ale istroromânilor erau dominate de sobrietatea specifică locuinţelor de la munte. Locuinţele istroromânilor erau (şi mai sunt încă) edificate din piatră, cu ziduri duble, având fie un etaj, fie două şi fiind acoperite cu papură sau cu olane. În tindă se găsea o vatră largă, deasupra căreia, pe o coloană, „se ridică o boltă, destinată a recepe fumul şi a-l conduce în hornu“7.

Lângă vatră se găsea „întotdeauna paleta care se mai numeşte şi lopăriţa, care este un vătrar lung de tras focul“8, nelipsit din gospodăriile acestora. În mijlocul bolţii, deasupra vetrei „atârna un mare lanţ de fier numit de ei catena, de care este

1 În anul 1909, Andrei Glavina publică în „Unirea“ (anul XIV, nr. 9, din 27 februarie) sub titlul O

voce, un articol informativ despre istroromâni, prezentând deosebirile lor dialectale în raport cu limba română, despre port, ocupaţii şi conştiinţa lor naţională. În anul 1906 apare în aceeaşi publicaţie ( anul XVI, nr. 20 din 12 mai) articolul Rumerii şi şcoala naţională croată, în care semnalează primejdia de slavizare ale istroromânilor, şi eforturile care se depun pentru obţinerea unei şcoli româneşti pe meleaguri istriene.

2 Revista „Făt Frumos“ alocă spaţii generoase cercetătorilor care studiază problematica istroromână, în numerele sale din anii 1934, 1935 şi 1936.Printre cercetătorii care vor investiga problema istroromânilor se numără Leca Morariu, Traian Cantemir, Petru Iroaie, aceştia prezentând cititorilor aspecte inedite din viaţa locuitorilor din Istria.

3 Leca Morariu redactează prima carte în dialect istroromân Lu Fraţi Noştri, în anul 1928. 4 Emil Panaitescu, în urma călătoriei în satele istriene publică sub formă de mărturii în anul 1931,

lucrarea Prin satele românilor din Istria. Mărturia unui călător. 5 Acesta captează cititorul prin stilul descriptiv al textului, subliniind importante aspecte ale vieţii

locuitorilor din satele de la nord şi sud de Muntele Mare, precum şi un semnal de alarmă privind motivele dispariţiei poeziei populare la istroromâni.

6 În lucrările Cântece populare istroromâne şi Aşa cântat – cântece populare autorul prezintă prima colecţie de cântece populare istroromâne ce aduce un bogat şi divers material pentru studiile de filologie şi folclor, fiind adevărate comori de limbă, ce evidenţiază puterea de creaţie a poporului ce se dezvăluie în motivele, sentimentele şi expresia cântecelor.

7 Ioan Maiorescu Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român, Jassi Tipolitografia Goldner, 1874, p. 39.

8 Theodor T. Burada O călătorie în satele româneşti din Istria, Tipografia Naţională, Iaşi, 1896.

386 Ramona Potoroacă

prinsă cadera (căldarea), în care se fierbe apă pentru bucate şi în care se face şi polenta (mămăliga).“1

În jurul vetrei, după mărturiile lui Theodor Burada, erau agăţate pe perete vasele folosite la pregătirea mâncării şi vasele de masă „ole, piate (blide) piatele (farfurii), lingure, linguriţe etc“2. Femeile dădeau o mare importanţă aşternuturilor, care erau fie pe nişte suporturi de piatră în formă pătrată „ca nişte straturi ridicate de la pământ de o palmă şi jumătate, ori şi pe paturi de lemn“3.

Pe aceste paturi sau straturi era aşezat „un sac umplut cu paie sau cu foi de turchine (porumb), peste el la un capăt perne sau cussine, umplute unele tot cu paie şi porumb, iar altele cu pene de gâscă, altele cu păr de cal“4, în funcţie de averea pe care o deţinea locatarul şi de statutul social al acesuia. După mărturiile mai multor cercetători, patul era la rândul său acoperit cu „lanşone, cearceafuri şi ţoale“5. Toate ţesăturile folosite atât în gospodărie, cât şi ca materiale pentru ţinuta vestimentară erau confecţionate din lână şi lucrate în casă. Singurele care făceau discordanţă, nefiind din lână, erau cămaşa şi învelitura capului femeilor.

Un rol important în spaţiul casnic îl ocupa tinda casei unde printre oameni se găseau şi animale precum găinile, porcii şi uneori şi caprele, având rolul de adăpost pentru acestea.

Pe lângă tindă, „care e mult mai largă decât tindele de prin Ardeal, mai este neapărat în stânga încă o cameră (odae) principală, care însă nu are un cămin de încălzit“6. Uşa dintre cele două camere era pe timp de iarnă deschisă, pentru a se încălzi cea din urmă. În această cameră se găseau lucrurile bune, folosite de către proprietari numai cu ocazia unor evenimente majore din viaţa acestora, fiind amintite „stative (laiţe), scanie (scaune), o misă (masă ) mare şi un scriniu (dulap)“7, iar pe scândurile de deasupra plafonului sunt aşezate „diverse lucruri de ale mâncării: caş, slănină, picioare de porc, care se afumă foarte bine ca şi când ar sta în bolta căminului în tindă“8. Istroromânii cu stare, sau cu familii mai numeroase, pe lângă aceste camere mai aveau încă o cameră.

Astăzi, casele din satele istroromâne mai păstrează în mare parte din punct de vedere arhitectural, caracteristicile caselor de odinioară.

Ocupaţiile şi viaţa istroromânilor până în secolul al XIX-lea

Documentele îi atestă pe istroromâni ca fiind la început păstori, ocupaţie care va dispărea de-a lungul secolelor. Ciobanii mergeau la oi îmbrăcaţi cu haine de lână, pe cap purtau o pălărie, iar în picioare purtau „opinci cu gurguiu mare şi cu legăturile

1 Ibidem, p. 41. 2 Ibidem. 3 Ibidem, p. 39. 4 Ibidem. 5 Descrierea cea mai complexă referitoare la interiorul unei locuinţe o găsim la Theodor Burada,

op.cit. 6 Theodor Burada, op.cit., p. 39. 7 Ibidem, p. 42. 8 Ibidem, p. 40


înfăşurate împrejurul piciorului“1, opinci specifice „lumii iliro-tracică“2. Acestora nu le lipsea atât caţă sau bâta, care era frumos sculptată cu diferite elemente din viaţa de zi cu zi, cât şi folele sau surlele3, din care cântau cât timp păzeau oile, pentru a trece timpul mai repede. Oile erau duse departe, pe păşuni bogate, acolo unde aceştia poposeau câte o lună de zile, timp în care îşi ridicau o mică stână de lemn, acolo mulgând oile, făcând caşul şi ocupându-se de tunsul acestora. În stână se găseau „ognista unde se face focul; deasupra ognistei se află un loc unde se pune caşul la uscat“4. Nelipsite erau şi instrumentele necesare ciobanilor „în stână se află căldarea pentru a face caşul în ea, o straiţă pentru a ţine în ea sămânţa de caş; după aceea se află un fel de vas de pământ copt, de unde se mânăncă şi lingurile cu care se mânâncă, kikara (ceaşca) unde se pune caşul proaspăt o zi, găleata de lemn în care se mulgeau oile“5, precum şi cele necesare uzului personal al ciobanilor. Procedeul de fabricare a caşului este identic cu cel folosit de ciobanii din ţara noastră.

„Păstorii fericiţi de odinioară din văile romantice, atât la sud, cât şi la nord sunt azi nişte economi cerşetori“6, aşa îi prezintă Theodor Burada, după întâlnirea cu ei.

Situaţia de la sfârşitul secolului al XIX-lea este prezentată în continuare de acesta tot într-un registru pesimist, datorită schimbărilor suferite în viaţa lor. „Economia lor e cât se poate de slabă. Izvorul vinurilor lor de odată a secat. Chiar tehnica modernă a principelui Augsperg, nu mai produce ce a produs belşugul natural de altădată. Diferitele boale au nimicit viile în cea mai mare parte. Înlocuirea viţelor uscate prin altele americane se face tot mai greu. Lipsa de mijloace şi conservatorismul prea mare al oamenilor nu scoate sărăcia de după uşa. Fiind pământ de tot puţin sunt siliţi să-l întrebuinţeze cât se poate de bine. Seceta grozavă suge sucurile plantelor. Economia de vite nu stă bine. Câtea văcuţe slabe nu mai pot sătura gurile flămânzilor“7.

Creşterea animalelor nu a fost o ocupaţie prioritară practicată de istroromâni, acest fapt fiind sesizat şi astăzi în localităţile istriene.“Creşterea vitelor nu-i la ei prea cunoscută. Cai nu ţin. În Suşnieviţa abia sunt vreo trei cai, doi la poştă şi unul la un ţăran. Iar dintre păsări nu au decât găini.Oieritul stă slab. Brânză de vânzare abia am putut găsi la Jeiane. Oi sunt de tot puţine, iar capre deloc“8.

O caracteristică a locuitorilor din Jeiane a fost producerea cărbunelui din lemn, procedeul realizându-se în Munţii Popilor, zonă care se afla la trei patru ore de mers pe jos, şi pe care ulterior îi vindeau la Fiume9 şi Abbazia10. Metoda de prelucrare a lemnului în cărbune era una destul de complexă: oamenii după ce adunau lemnele, care erau întotdeauna de fag, le adunau într-o claie numită gljevaricsa, înaltă de până la doi – trei metri, având o lăţime de până la şase-şapte metri. Pentru a face

1 Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, vol.III, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 219. 2 Florea Bobu Florescu, Opincile la români, Editura Academiei Republicii Populare Române,

Bucureşti, 1957. 3 Instrumente de suflat tradiţionale. 4 Ibidem, p. 220. 5 Ibidem, pp. 220-221. 6 Theodor Burada, op. cit., p. 15. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p .16. 9 Actualul oraş port Rijeka. 10 Cunoscută azi sub numele de Opatija este una dintre staţiunile aflate în Peninsula Istria.


gljevaricsa se respectă anumite etape: „înainte se pune un lemn în mijlocul gljevaricsa după aceea se pune în jurul lui paie şi lemne uscate“1 pentru ca atunci când i se dă foc, flacăra să se extindă cât mai repede.

Un efort deosebit trebuia depus în momentul în care, cărbunele trebuie transportat în scopul comercializării, în oraşele de la mare, „deoarece pentru a-i vinde trebuie să plece cu noaptea în cap, parcurgând o distanţă destul de mare, ajungând la destinaţie osteniţi“2.

În anul 1857, în Suşnieviţa, fetele şi băieţii erau trimişi de către părinţi cu oile la păscut, iar în tot acest timp fetele purtau cu ele furca la brâu „Fetiţele ca şi prin Ardealu şi în cele mai multe părţi ale ţărilor române, erau cu furca de brâu şi torceau lână, materie din care se face cea mai mare parte a veşmintelor, atât de femei cât şi de bărbaţi. Peste tot femeile pe aici raru se duc undeva, prin comune şi afară pe câmpu, fără ca să aibă furca de brâu, chiar şi când mai poartă ceva pe capu sau pe spate“3.

Dacă fetele aveau printre precupările casnice torsul lânii, femeile se ocupau în general cu gospodăria casei, însă nu se ocupau cu ţesutul pânzei sau cu „altă stofă pentru gospodăria casei, ci furlanii, care sunt un fel de ţesători ambulanţi“4.

O altă ocupaţie practicată, mai ales de bărbaţii din comuna Suşnieviţa, apare prezentată doar de către Theodor Burada, şi se referea la „cultura frunzei de salvie, cu care întreprind un mare negoţ“5, aceştia facând şi puţină agricultură, şi o mare parte din ei lucrând cu ziua prin alte locuri şi-şi agonisesc hrana vieţii cu mare greutate“6.

Începând cu secolele XX şi XXI, preocupările istroromânilor capătă o altă dimensiune, datorită nevoii de supravieţuire, într-un context continuu de modernizare a societăţii în care trăiesc. O parte dintre aceştia se mută în oraşe, acolo unde au siguranţa unui loc de muncă, alţii preferând să rămână în localitate, conturând şi mai vizibil mitul navetistului, cu un puternic sentiment de aparteneţă la locurile străbunilor.

Portul istroromânilor

Locuitorii din Jeieni sunt prezentaţi de către Ioan Maiorescu ca fiind „ oameni de o statură mai mult înaltă decât mijlocie, vii şi ageri în toate mişcările şi apucăturile lor, deştepţi“7, cu o generozitate aparte, care se va observa de-a lungul timpului, fiind vizibilă şi astăzi.

Datorită faptului că în secolele trecute purtau nişte pălării unice „lungi dinapoi de ajungeau până la brâu“8, locuitorii comunelor vecine se temeau de ei. Aceste pălării erau purtate cu partea din spate în faţă, pentru a nu li se vedea chipul, fiind folosite pentru a-i jefui pe cei care aveau bani. Scopul acestor jafuri, nu apare amintit în nicio sursă bibliografică, însă, după descrierile făcute asupra comportamentului lor de către

1 Sextil Puşcariu, op.cit, p. 223. 2 Ibidem. 3 Ioan Maiorescu, op .cit. p. 26 4 Theodor Burada, op. cit., p. 42. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ioan Maiorescu, op. cit, p .69. 8 Ibidem.


cercetătorii care au trecut prin satele locuite de aceştia, motivele trebuiau să fie bine întemeiate.

Cei din Jeieni purtau o pălărie numită comaracu care aveau forma „pălăriilor dintre Târnave şi Mureşu în Ardealu, şi nu numai ale junilor,ci şi chiar ale bărbaţilor sunt până sus pline de cordele, de culori diferite „1.

Cordela de jos era de catifea, iar cele de deasupra erau din mătase. La cei în vârstă aceste cordele sunt de culori închise, predominând culoarea neagră, pe când la cei tineri culorile sunt aprinse, dominând culoarea roşie, alături de galben, verde şi albastru.

Pălăriile tinerilor „sunt ornate cu pene de păunu şi cu buchete de flori de câmp şi de grădină“2.

Costumul bărbătesc era completat de cămaşă, care se băga în „cioarecii lungi până josu şi strâmţi“3, opinci şi scarpe4. Bărbaţii purtau peste cămaşă „o jiletcă numită crujat, şi un minten pe care-l numesc coretu, făcut de stofă de suman, tot fără înflorituri“. Pe timp de iarnă ei purtau „o manta numită halea, în forma chebei ciobanilor de la noi, iar la gât pun o eşarfă de lână pe care o numesc faşă“5.

În secolul al XVIII-lea, femeile purtau pe cap o căiţă albă „cu margini crestate şi încreţite“6, părul pe sub căiţă era împletit în cosiţe, iar în secolul al XIX-lea purtau pe cap „un tulpan, numit faţola“7

Cămaşa, de culoare albă, fără înflorituri era până la genunchi, femeile fiind nevoite să poarte calţete8, peste care purtau opinci, încălţăminte prin care se pot observa similitudinile cu românii. Opincile erau folosite „atât în Europa, Asia apuseană şi regiunea Mării Mediterane, precum şi în Orientul Apropiat“9, având forme diferite, datorită cerinţelor şi climatului, zonelor în care se purtau. Dacă urmărim aspectele lingvistice ale termenului de opincă, în spaţiul sud-est european, constatăm legăturile şi contactele care au existat între poporul nostru şi alte popoare în decursul istoriei. Cuvântul opincă „apare în medio-bulgară opinăk, malorusă opynka, albaneză opingă, cehă opanki, sârbă opanek, opanak şi opanka, iar în Istria termenul cunoaşte doar o schimbare de accent opanak la singular, şi opanki la plural“10. Românii din sudul Dunării, atestaţi mai târziu în statisticile oficiale, „răspândiţi în Albania, Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia – în ultima ţară în număr mai mare – au atras atenţia prin opincile lor cu gurgui mare“11, opinci purtate şi de către istroromânii din Istria.

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Încălţări numite şi ciubotine care erau scurte, prinse cu baieră dinainte. 5 Theodor Burada, op. cit., p. 44. 6 Ioan Maiorescu, op. cit, pp. 69 -70. 7 Theodor Burada, op. cit., p. 44. 8 Ciorapi lungi până la genunchi confecţionaţi din lână. 9 Florea Bobu Florescu, op. cit, p. 3. 10 Ibidem, p.7. 11 Ibidem.


În descrierile făcute de către Theodor Burada „ picioarele le erau acoperite cu cioareci, ce-i numesc bicivele şi legate cu calţaveţe numite podvezi“1. Peste cămaşă aveau „o rochie numită barhan de materie colorată“, iar în spate poartă un suman de culoare ca şi la noi, însă fără mâneci, peste care se leagă un brâu roşu“2.

Astăzi, istroromânii îşi descriu cu dificultate portul popular, şi costumul zvonciarilor, deoarece, puţini mai sunt cei care cunosc denumirile fiecărui obiect de vestimentaţie în dialect folosit în secolele trecute de către strămoşii lor, în fiecare zi.

Costumul popular se mai păstrează în zilele noastre numai în localitatea Jeiane, fiind purtat de femei, bărbaţi şi tineri, doar în timpul carnavalului sau când sunt chemaţi să susţină diferite momente artistice, atât în Croaţia, cât şi în alte ţări europene.

Costumul femeilor ne-a fost descris ca având următoarele componente: faţo (batic de culoare roşie, ce prezintă diferite motive vegetale cu nuanţe de roşu, galben, verde, albastru, se poartă pe spate atât de către femei, cât şi de către bărbaţi), opleici (cămaşă de culoare albă, cu o broderie de aceeaşi culoare la baza gâtului, şi care în funcţie de anotimp este fie cu mânecă lungă, fie cu mânecă scurtă), pocirneka (rochie de culoare neagră, fără mâneci, prezintă la bază o panglică de culoare roşie), deasupra rochiei se află firtuhu (un şorţ, de diferite culori, în care una predomină, iar celelalte conturează motivele de factură vegetală, geometrice etc. nelipsite de pe acest obiect de vestimentaţie, punând în evidenţă întregul costum tradiţional.

Pe sub rochie se poartă o fustă creaţă, de culoare albă, apretată, pentru a da un aspect special ţinutei. În jurul taliei se leagă cu coaniţa (bată mai lată) şi cu tisuta (bată mai subţire) de culori diferite. Picioarele le sunt acoperite cu ciorapi mai groşi, de culoare albă numiţi bicivi, iar ca şi încălţăminte poartă ghete joase sau înalte de culoare neagră, numite postole.

Bărbaţii poartă fie doar o cămaşa ( cusulia?), fie şi o vestă de culoare neagră peste aceasta, acest element fiind vizibil în funcţie de rolul pe care îl are acesta în cadrul grupului folcloric. În dialectul istroromân actual, pentru pantaloni se foloseşte termenul de braghesi, care pot fi de culoare neagră sau albă, tot în raport cu rolul actantului. Pe cap poartă o pălărie de culoare neagră, iar în picioare, la fel ca şi femeia, postole care sunt întotdeauna neagre.

Costumul zvonciarilor, este compus din următoarele elemente: tricou marinăresc, pe care sunt prinse două faţole (batiste albe), în spate o şubă din blană de oaie, în spatele căreia se leagă cu ajutorul unei tehnice marinăreşti, trei clopote mari. Pe cap poartă un kumaroak, pe care sunt prinse sute de fâşii multicolore, care cad pe spate, iar deasupra două rozile, ce simbolizează soarele. Pantalonii şi încălţămintea au aceleaşi denumiri ca şi la costumul tradiţional.

Din păcate, în Jeiane, astăzi, numărul posesorilor de costume populare este în scădere, cele existente sunt păstrate de la părinţi şi bunici, şi se transmit mai departe tinerilor ca un simbol aparte al identităţii istroromâne.

1 Theodor Burada, op. cit., p. 44. 2 Ibidem.


Dansurile la istroromâni.

Acompaniate de instrumentele muzicale tradiţionale, sărbătorile istroromânilor, deşi oarecum austere erau animate de prezenţa dansurilor care însoţeau firul melodiei populare.

Ca şi în Bucovina, conform afirmaţiilor întemeiate ale lui Lecca Morariu1, ţăranii din localităţile istriene înjghebează hore, ţinându-se de mână în cerc închis, pasul fiind fără ordine, iar săriturile fără cadenţă. Această horă poartă numele de Columbaro2. Adesea dansatorii formează un arc din mâinile împreunate, pe sub care trec celelalte şiruri de dansatori3. Această mişcare seamănă mult cu dansul întâlnit şi în spaţiul Bucovinei.

Un alt cercetător care ne oferă informaţii despre coregrafia dansurilor istroromânilor a fost abatele Fortis. El confirma faptul că dansul favorit al istroromânilor a fost Kolo, care are la început forma cercului, ulterior degenerând în skkocigori, adică în sărituri înalte. Toţi dansatorii, bărbaţi şi femei, prinzându-se de mână formează un cerc, şi dansul începe, învârtindu-se încet sub muzica monotonă a instrumentului4. Un alt dans se numea „sub picioare“, jucându-se doi câte doi, o femeie şi un bărbat sau, după caz două femei sau doi bărbaţi dansează la un loc, ţinându-se de brâu.

Ceea ce remarcă cercetătorii care au studiat aspectele de cultură locală, subliniază caracterul de primitivism al acestor manifestări coregrafice.

Cântecele istroromânilor

Încă de la debutul secolului al XX-lea s-a observat un interes major al cercetătorilor români faţă de creaţiile muzicale de inspiraţie populară ale istroromânilor. A existat chiar şi o încercare de sistematizare a acestor creaţii din partea lui Leca Morariu5, fiind publicate primele mostre de cântece istroromâne. Preocupările au continuat cu un studiu-avertisment al lui Traian Cantemir intitulat Motivele dispariţiei poeziei populare la istroromâni, studiu în care acesta încercă să identifice principalele pericole care ameninţau iminenta dispariţie a acestor producţii.

Un alt autor, care a dedicat o atenţie sporită identificării şi reunirii într-un volum a acestor cântece a fost Petru Iroaie, el fiind şi cel care distinge câteva motive majore în cântecele istroromâne, precum şi similitudinile acestora cu creaţiile folclorice din Maramureş şi chiar Bucovina6. Cu toate acestea, datorită factorilor politici şi istorici (în special influenţele masive italiene, dar mai ales croate) cântecele istroromânilor au

1 Lecca Morariu, Dansurile istroromâne, în „Făt Frumos“, nr. 3, an X, 1935, p. 21. 2 Ibidem. 3 Pe la 1890, T. Burada a mai avut norocul să prindă puţin din acest tezaur coreografic şi să ni-l

lase drept preţioasă moştenire. Iată ce ne spune despre columbaio şi su piciore: „Columbaro e ca şi hora noastră. Se prind de mâini, atât bărbaţii cât şi femeile şi fac un cerc închis. Paşii sunt fără ordine, săriturile fără nicio simetrie. Su piciore se joacă câte doi, un bărbat şi o femeie, sau doi bărbaţi şi două femei la un loc, care se ţin de brâu. Şi în acest joc paşii sunt fără simetrie şi fără cadenţă. Trupul este ţeapăn şi numai picioarele se mişcă, bătând în pământ cu putere.

4 Traian Cantemir, op. cit. p. 11. 5 Lecca Morariu, Lu fraţii noştri, Suceava, 1928; idem, De ale ciribirilor, Cernăuţi, 1932. 6 Petru Iroaie, Cântecele populare istroromâne, Tiparul „Glasul Bucovinei“, Cernăuţi, 1936, p. 7.


scăzut dramatic, acest tezaur spiritual fiind păstrat, în primele decenii ale secolului al XX-lea, doar de bătrânii din comunitate1.

Transformările de natură socială, demografică şi chiar politică şi-au pus amprenta asupra cântecului localnicilor, acesta din urmă fiind expresia fidelă a acestor transformări. Treptat au ajuns să circule în comunităţi cântece care receptaseră influenţe croate şi dobândiseră o anume credibilitate socială. Conform lui Petru Iroaie, o tânără care era curtată de logodnic sau iubit primea de la fereastră, numai acele cântece care erau aprobate de societate. Şi cu cât un cântec îşi găsea răsunet în satele vecine, cu atât devenea mai apreciat2.

Cercetătorii universităţii din Cernăuţi au sesizat şi exprimat o anumită reticenţă sau chiar teamă între tineri, în a da glas acelor cântece, de dragoste, de muncă sau de jale, pe care le-au moştenit de la străbuni: „Se întâmplă uneori că şi cântecul trece de la tineret prin tradiţia familiară. Îl îngână feciorul la coasă şi fata singură cu fuiorul ei. Nu odată mi-a fost dat să observ încetarea cântecului când se apropia vreun obraz străin, şi chiar negarea de a cunoaşte cântecul pe care de fapt îl cunoştea. Dar nicio forţă străină nu-şi exercita constrângerea conştient, ci doar oarba forţă a ambianţei sociale“3.

Ca şi în alte cazuri, şi la istroromâni, cântecul a pulsat în strânsă legătură cu realităţile sociale, indiferent cât de dure sau nedrepte au fost ele. Aşadar generozitatea naturii, frumuseţea fetelor şi a feciorilor, relaţiile sociale, puternica iubire a cuplurilor, (indisolubil conectată la ritmurile majore ale existenţei omeneşti), muncile câmpului, dramele individuale sau colective provocate de război4, relaţiile interetnice devin teme predilecte ce se detaşează din creaţiile istroromânilor şi deşi reduse numeric, aceste cântece devin mărturii izolate, dar importante asupra unui spaţiu social şi a unui mod de viaţă care, încet, încet s-au atenuat, până la stingere5:

Cântece de dragoste şi de curtare a fetelor din Jeiane şi Suşneviţa „Nina , nina, nena Muşata rojiţa me Rojiţa Muşata Oia nina nena Se ei afi tu me Rojiţa muşata Io raş fi a te Muşt te porţi Ma maia mni cuntena Şi dargeh-mi ăşti Ma se ai maia, se nu-i Şi vechi te io lubi. Tu vei fi a mea“. Şi nu voi muri“6.

1 Ibidem, p. 8. 2 Ibidem, pp. 22-23. 3 Ibidem, p. 23. 4 „Fola verde frunz uscat, Case verit-am împuşcat, Din voisca de la Belgrad, Tu ai plânsu io am

cântat“ – Foaie verde frunză uscată, Acasă sosit-am împuşcat din războiul de la Belgrad, Tu ai plâns eu am cântat.

5 Ibidem. 6 Traducere: Nina, nina nena, Floricică frumoasă, De ai fi tu a mea, Eu aş fi al tău. Dar mama nu

mi-i mulţumită. Dar or de ar fi mama, Ori de n-ar fi, Tu vei fi a mea Frumoasă floricică. Oia nina, nena, Floricică frumoasă, Frumos te poţi Şi scumpă-mi eşti…Şi mereu te voi iubi, De nu voi muri.


Sau: „Muşata ielve, verde bor Şteptu-te, muşat govor Muşata pîrla glob, şti me“1 Adesea ritmurile schimbărilor sociale, ce frapează prin estetica şi rapiditatea lor

comunităţile istroromâne, sunt prompt sancţionate de creaţiile folclorice.

Obiceiurile şi tradiţiile istroromânilor de sărbători, în decursul istoriei

Referinţe definitorii despre tradiţii şi obiceiuri găsim la cercetătorii români, care au trecut prin satele istroromâne în secolele XIX şi XX, pentru a studia modul de viaţă a celor ce fac parte din unul dintre cele patru dialecte ale limbii române. În cele 8 sate locuite în trecut de strămoşii istroromânilor, nu se mai păstrează decât puţine amintiri despre tradiţiile, care odinioară aveau o rezonanţă puternică în viaţa cotidiană.

Crăciunul numit în vechime Bojichiu, era una dintre sărbătorile profund ancorate în viaţa de familie. În ajunul Crăciunului în satele ucicăreşti2 copiii vesteau naşterea Mântuitorului umblând din casă în casă de cum se însera şi până noaptea târziu. „Aceştia nu colindă pe sub fereştri, ci intră direct în casă fără să spună nimic. Ei sunt răsplătiţi de către gazde cu mere, nuci, portocale, smochine, migdale şi alune“3. În alte zone, copii cântau colindele sub ferestre, mai întâi în limba croată, apoi în istroromână. Acelaşi obicei al colindatului era şi de Trei Crai4, când colindătorii primeau pentru urările de bine pe care le adresau gazdelor „bani, vin, caş şi cârnaţi“5.

De Anul Nou, în localitatea Valdarsa6, grija istroromânilor era „să vadă întâi un bărbat şi să mănânce bine şi cât mai mult, ca semn de prospeţime în noul an. Acelaşi ritual se făcea şi la animale ca să le meargă bine“7. Tot în vechime, în ziua de Anul Nou băieţii mergeau „în cete pe la casele din sat cu colinda pocnind din bice, sunând din clopoţei şi urând gospodarului trai lung odată ce îl şi seamăna cu grâu. Obicei dispărut încă de la începutul secolului XX8.

Un alt obicei important, care se păstrează şi acum în localitatea Jeiane este Lăsatul Secului. Începând de la sărbătoarea de Trei Crai se începe a zvoni prin intermediul tineriilor zvonciari9, prin toată seliştea10. În ziua de Lăsatul Secului clopotele zvonciarilor vor suna de dimineaţa până seara, mergând din casă în casă şi 1 Compoziţia folcloristică a fost culeasă în august 1935 la Susneviţa, iar în traducere înseamnă:

„Frumosule brad, verde pin. Aşteptu-te frumos răspuns! Mândro, pân la mormânt eşti a mea“. 2 Ucka este denumirea zonei de sud a Muntelui Maggiore. 3 Traian Cantemir, Istro-Românii, Hotin, Tipografia M.Landvigheri, 1937, p. 19. 4 Sărbătoarea de Trei Crai se ţine în data de 6 ianuarie. 5 Traian Cantemir, op. cit., p. 19. 6 Vechea denumire a actualei localităţi Suşnieviţa. 7 Traian Cantemir, op. cit., p. 19. 8 Ibidem, p. 20 9 Zvonciarii sunt cunoscuţi şi cu denumirea de clopotari, datorită celor trei clopote mari, cu ajutorul

cărora alungă spiritele ele. 10 Selişte este sinonim cu localitate, sat. Termenul este utilizat în prezent de locuitori.


primind de la gazde slănină, ouă şi alte alimente. Totul se va sfârşi spre seară când se întinde o masă mare, cu gustări făcute din alimentele primite de la cei pe la care au zvonit.

Zvonciarii se întovărăşesc cu crabulele, care sunt fete şi băieţi între 10 şi 20 de ani, mascaţi, care în ziua de carnaval, precedaţi de o armonică, iau casele satului la rând dansând şi făcând ghiduşii, îşi schimbă vocea pentru a nu fi recunoscuţi. Unul dintre tineri poartă un coş, unde depozitează darurile, iar ceilalţi au bastoane pentru a se apăra de trecători.

Aceştia sunt îmbrăcaţi în haine vechi, pe faţă au cârpe, pe cap poartă conuri din hârtie colorată, şepci cu cozorocul întors, comărace si alte lucruri fistichii. Rar poartă măşti orăşeneşti. După ce au colindat tot satul însoţiţi de mai mulţi copii, crabulele au libertatea de a merge şi în alte sate, întorcându-se doar seara, când se opresc la un loc stabilit (de obicei se opreau la cârciumă, azi în şcoala din sat) unde pregătesc produsele primite şi le mănâncă, beau şi apoi pleacă la joc.

Referitor la sărbătoarea Paştelui, astăzi avem foarte puţine referinţe, însă în secolul al XX-lea, Traian Cantemir este primul care reuşeşte să culeagă câteva informaţii. „La data aceasta se colorează ouăle ca şi la noi, în galben, roşu, verde şi albastru.Unele dintre culorile care se folosesc se obţin pe cale naturală. Galbenul se obţine dintr-un lemn numit rul, care se fierbe în apă, iar pentru culoarea verde se foloseşte usturoiul ual“1.

La fel ca şi în satele româneşti, în toate satele istroromâne hramul avea acelaşi ritual. Dimineaţa se făcea slujba religioasă în biserica satului, la ora 12 începea dansul, iar între orele 16 şi 17 slujba se repeta. „Pentru că la acest serviciu divin iau parte mai mulţi preoţi, lumea venită din împrejurimi se înghesuie atât de mult în biserică, încât curioşii care nu mai au loc înăuntru , se urcă pe geamuri“2.

Invitaţiile la masă se faceau în număr foarte restrâns astfel că „străinii îşi aduc mâncarea de acasă, în rucsac, sau în traistă şi acolo aşezaţi pe iarbă, câte doi trei în jurul unui şervet, îmbucă ouă răscoapte, brânză şi pâine. Drept desert, când este anotimpul cireşelor cumpără o mână de cireşe, căci de la aceste hramuri nu lipsesc niciodată negustorii ambulanţi care, pe lângă lucruri ale gurii, mai au în coşurile lor jucării, lame de ras, oglinzi şi alte ustensile necesare toaletei de ambele sexe. Acasă se întorc abia seara“3.

Obiceiuri şi tradiţii laice

Momentul naşterii. Conform profesorului Theodor Burada, când se năştea un copil i se punea în gură o bucăţică de măr înmuiat în vin, pentru ca acesta să fie voinic şi vesel. „În pragul casei se împlântă un cuţit, iar în leagăn se înfig două ace, spre a nu da posibilitatea strigoilor să se apropie de dânsul şi să ia noul născut“4. Când se ducea copilul la biserică, pentru a-l boteza, se umplea un paner cu diferite bucate, şi una

1 Traian Cantemir, op. cit. p. 21. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Theodor Burada, op. cit., p. 22.


dintre rude poartă panerul până la locaşul de închinare, „pentru ca viaţa pruncului să fie îmbelşugată“1.

Botezul se făcea după 8 zile de la naştere, copilul fiind dus la preot de către botra (nănaşa) şi cumparu (nănaşul). În Jeieni se obişnuia „să se ia noul născut cu tot cu leagăn la botez, fiind dus în leagăn până în faţa altarului“2. Actul religios se săvârşea cu predilecţie dimineaţa, după serviciul divin, dacă în acea zi a fost sărbătoare, iar preotului nu i se dădea nimic drept răsplată pentru serviciile prestate. Nănaşa făcea mamei un dar care consta într-o sumă de bani, ce varia între 10 şi 25 de lire, şi un tomaj3 de vin, cinci pâini, „o flanelă de acoperit leagănul, o rochiţă mică în care-l duce la botez, o jumătate de litru de ulei şi un kilogram de zahăr, iar nănaşul dă şi el 10 sau 15 lire şi doi litri de vin“4. După botez, nănaşii erau ospătaţi şi invitaţi la masa care se dădea seara în prezenţa rudelor. Ei aduceau părinţilor carne, pâine, găini şi vin pentru a face un ospăţ comun. Dacă familia era mai săracă, „tatăl copilului îi invită pe nănaşi la oşterie (cârciumă) imediat după botez şi le dă de mâncat pâine şi jambon, iar de băut vin, evitând cheltuielile“5. Alăptarea pruncului se făcea atâta vreme, „până când un nou născut nu-l înlocuieşte, iar de are norocul ca el să fie vlăstsrul ultim al familiei, se poate adăpa la izvorul laptelui matern până târziu, pe la cinci ani“6.

Nunta. Până acum treizeci de ani, căsătoriile se făceau numai între locuitorii din aceeaşi localitate, urmând ca apoi acest obicei să dispară. Unele persoane care au venit în satele istroromâne, în urma căsătoriilor au învăţat să vorbească dialectul, fiind curioşi să descopere şi ultimile rămăşite ale tradiţiilor, şi chiar să le şi practice. Căsătoriile care au loc astăzi între istroromâni şi alte etnii, nu mai prezintă niciun element tradiţional, etapele nunţilor de altădată le găsim reflectate doar în lucrările ştiinţifice, care s-au publicat în decursul anilor. Părintele băiatului ce se hotăra a se căsători, mergea însoţit de o rudă într-o zi de duminică la părinţii fetei pentru a o cere în căsătorie „după ce mai întâi se înţeleseseră între ei“7.

Înainte de a intra peţitorii în casa fetei era obiceiul ca aceştia să aibă un scurt dialog cu părinţii acesteia. Peţitorii spuneau: „Noi verit’am întrebă vostra posterna fetă dupe nostru feşior, se ve’ţi o da acum bire, se ne , mergem înainte“. „Noi am venit să vă întrebăm dacă ne-o daţi pe fata voastră după fiul nostru, dacă ne-o veţi da acum bine, dacă nu vom merge înainte“8. Cei din casă răspundeau: „Veriţi în casă. Veniţi în casă“. După ce peţitorii intrau în casă, venea mama cu fata, având în mână două flori pe care le punea „pe comanacul ( pălăria) unuia dintre cei doi peţitori, apoi le pune misa (masă) şi merindeză (mănâncă) de obicei caş, ove (ouă) şi carne. Pe urmă închinau pahare cu vir roiţiu (vin roşu) şi oab (alb)“9. De la momentul peţitului şi până la nuntă trebuia să treacă cel puţin o lună, moment în care începeau pregătirile pentru nuntă. 1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Un tomaj era egal cu 2 litri. 4 Theodor Burada, op. cit., p. 23. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Traian Cantemir, Istro-Românii. Nunta, Cenăuţi, 1938, p. 4. 9 Teodor Burada, op. cit. p 46.


De obicei, zestrea fetei consta în lucruri „necesare în gospodărie, în afară de aşternuturi, acestea fiind puse într-o ladă, care este dusă la mire, cu ajutorul carului tras de doi boi, cu o seară înainte de nuntă“1. Pe ladă „se pune un colac, o batistă şi o pereche de colţuni, pe care le ia comparele sau diverul (nănaşul) ce întovărăşeşte pe mireasă la biserică, atunci nănaşul dăruieşte miresei doi sau trei bani de argint“2. Ziua cununiei era după constatările lui Theodor Burada de obicei duminica, după informaţiile lui Traian Cantemir niciodată în această zi şi nici vinerea, ci în zilele de luni şi respectiv marţi, iar lunile preferate erau noiembrie şi aprilie.

Slujba religioasă se făcea dimineaţa. În zorii acelei zile, mirele îmbracă cămaşa şi ciorapii primiţi în dar de la mireasă, „îşi împodobeşte cu flori comanacul şi-şi aşteaptă rudele pe cari apoi le ospătează. Pe urmă, mirele însoţit de cuscri, porneşte la casa miresei în sunetul muzicii“3. Convoiul de nuntaşi se apropia de casa miresei „ale cărei porţi şi ferestre sunt ermetic închise, încât pare nelocuită“4. Obiceiul se continuă respectând etapele unei nunţi cu specific românesc: cere mireasa care este încuiată în casă, în locul ei fiind adusă a altă fată. Mirele îşi recuperează mireasa, şi se îndreaptă spre biserică, întreg alaiul fiind însoţit de muzica lăutarilor. Ajunşi la biserică, mirii îngenunchiau, iar „mirele ia o parte din rochia miresei şi o pune sub genunchi, asta în credinţa că el va stapâni întotdeauna pe femeia lui“5. După slujba religioasă, alaiul se îndrepta spre casa miresei unde avea loc ospăţul.

Înmormântarea. Călătoria în lumea de dincolo presupunea pregătirea de drum a

celui decedat. Defunctul era aşezat cu picioarele spre uşă, dovedindu-se că era gata de plecare. „Trupul îi era acoperit cu o pânză, iar cât timp defunctul era ţinut în casă nu se făcea foc“6. Timp de trei zile, în casa celui plecat în lumea de dincolo „se punea un taler cu două pahare de apă, două bucăţi de pâine şi o lumânare, pentru a avea mortul ce mânca, fiindcă se credea că sufletul lui rătăceşte prin toate părţile până ce se duce de pe lumea aceasta“7. În drum spre cimitir, mortul era însoţit de plânsetele şi bocetele rudelor, care spuneu cu glas tare faptele cele bune pe care le-a făcut răposatul.

După înmormântare, toţi cei prezenţi la acest moment se spală pe mâini când ajung acasă, obicei care mai târziu se va face chiar în cimitir, având conotaţii mistice. Astăzi doar cei în vârstă mai amintesc de acest obicei al spălatului mâinilor, ca fiind transmis din generaţie în generaţie.

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Traian Cantemir, op. cit., p. 6. 4 R. M.Cossar, Fogge, nozze, e danze dell’agro parentino – în „Il Folklore taliano“, an 7, iulie-

decembrie, 1923, p.12. 5 Theodor Burada, op. cit. p 48. 6 Ibidem, p. 51. 7 Ibidem, p. 52.


Practici populare de magie

Ca şi în cazul fraţilor lor de la nord de Dunăre, dar şi al celor din sudul şi nordul Peninsulei Balcanice, şi istroromânii erau depozitarii unor tezaure imateriale a căror consistenţă făcea referire la un ansamblu complex de credinţe şi practici precreştine.

Prezenţa unei pisici negre în apropierea casei istroromânului genera un plus de îngrijorare pentru gospodar mai ales dacă avem în vedere că, în credinţa localnicilor ca şi în cea a altor popoare, o pisică străină poate reprezenta o întruchipare a unui spirit malefic, a cărei misiune era aceea de a ruina bunăstarea gospodăriei. Credinţa că un câine sau o pisică de culoare neagră pot reprezenta vârcolacii veniţi să ia sângele copiilor sau animalelor are o arie extinsă de manifestare, în spaţiul socio-geografic şi cultural al Balcanilor, întâlnindu-se şi în spaţiul românesc, deopotrivă în Banat şi Oltenia1. Alteori, pisica neagră reprezenta o „extensie“ demonică a unui spirit rău ce pusese stăpânire pe sufletul soţiei. Conform producţiilor orale din lumea rurală, nu puţine erau cazurile în care, odată ce era bătută sau chiar ucisă pisica, soţia gospodarului cădea grav bolnavă, semn indubitabil că spiritul malefic îi afecta de multă vreme existenţa2. Asemenea situaţii sunt relatate foarte frecvent călătorului care traversează satul Valdarsa, şi se aşează la vorbă cu localnicii. Aceştia relatează celui necunoscător al obiceiurilor locului, despre ville, motrine sau udcolaci3 (vârcolaci), care le ameninţă aşezările sau turmele. Accesul lor spre casă trebuia stopat, tocmai de aceea istrienii împlântau în pragul casei un cuţit şi se ungea clanţa cu usturoi4. În cazul în care munteanul respectiv se teme că aici usturoiul nu-l va ajuta, recurge în ultimă instanţă la vrăjitor. Conform părerilor unanime ale localnicilor, aşa după cum afirmă Traian Cantemir, cel mai bun vrăjitor de sub Monte Maggiore este un bărbat din Villa Nova. Numele lui nu se mai păstrează, însă sunt importante câteva succinte descrieri ale practicilor de magie ale acestuia. Un moment important era realizarea unor practici de rugăciune pe la fiecare colţ al locuinţei, amplasa cruci pe uşă şi la poartă astfel încât, la orele nopţii, când spiritele rele bântuie locuinţa, aceasta să fie ocolită de atingerea acestora. Încrederea muntenilor din Valdarsa în vrăjitorul din Villa Nova este atât de mare, încât, chiar şi lucrurile tainice care se întâmplă, la limita legalităţii trebuie cunoscute de acesta.

În consecinţă, aceia care căutau comori apelau la practicile protecţioniste ale acestuia, astfel încât, spiritele rele să nu ruineze demersul celor care erau în căutarea aurului ascuns. Aceste acţiuni descrise de cercetătorul Traian Cantemir prezintă un grad ridicat de similaritate cu practicile căutătorilor de aur din zona Apusenilor, aceştia la rândul lor solicitând protecţia vrăjitoarelor pentru ca viaţa să nu le fie pusă

1 Traian Cantemir, Istroromânii. Magie Spirite, Extras din revista „Făt-Frumos“, an XIII, Cernăuţi,

1938, p. 10. 2 Ibidem, p. 11. 3 Ibidem, p. 14. La istroromâni vârcolaci devin numai aceia care au sfârşit în mod tragic în urma

unor răni provocate şi care nu au fost spălaţi (aici cu valenţe de purificare) cu vin şi untdelemn, astfel încât sufletele celor dispăruţi ă nu fie înhăţate de forţele răului.

4 Ibidem. Asemenea practici sunt des întâlnite şi în Oltenia acolo unde usturoiul, cunoscut pentru valenţele sale apotropaice este folosit de bătrânele vrăjitoare atunci când o casă este ameninţată de moroi.


în pericol de duhurile întunericului1: „odată s-au apucat să sape comori, pe locul fortăreţei din Grado, trei cetăţeni din Valdarsa, de vreme ce nu ştiut cum să alunge spiritele, s-au nenorocit. Cât despre comori, locul acestora e indicat întotdeauna printr-o flacără albăstruie“2. Apare extrem de interesant faptul că, duhul protector al comorilor sau „vâlva“ băilor reprezintă, un motiv literar invocat în nuvelele cu filon popular ale lui Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu. Scriitorii români, evocând experienţele aproape mistice ale căutătorilor de comori din Apuseni relevă faptul că în imaginarul popular, căutătorilor li se transmiteau semnale asupra prezenţei comorilor. Ignorarea acestora sau absenţa unor măsuri de apărare genera adesea tragedii3.

Prezenţa acestor teme în construcţiile literare denotă, odată în plus, arealul extins de manifestare a acestor credinţe de o vechime ancestrală. Elementele de magie sunt instrumentate şi în alte momente pe care le traversează comunităţile istroromâne. Un exemplu elocvent este oferit de situaţia în care, datorită secetei, recoltele lor erau puse în pericol. Atunci femeile din comunitate aduceau apă de departe din lug şi spălându-se cu ea o aruncau, pe gunoi sau în drum4. Acesta este un exemplu de magie imitativă pozitivă.

Este important de relevat şi un exemplu de magie imitativă negativă. Aşadar, dacă un ciribir5 are de început un lucru (de cosit, de constuit o casă) sau mai ales de cărat recolta, atunci acesta nu împrumuta nimic din patrimoniul gospodăriei, teama de pierderea norocului fiind de-a dreptul o angoasă. Când asupra regiunii se abăteau nori ce prevesteau furtuna, carul era întors cu roţile în sus, pentru ca astfel pericolul să fie alungat6.

Concluzii

Analiza succintă a principalelor componente ce definesc cultura istroromână scoate în evidenţă, din perspectiva cotidiană, o rapidă diluare a acestei culturi, caracterizată de o oralitate dominantă. Valorile materiale şi imateriale s-au perpetuat, din generaţie în generaţie, în acel spaţiu auster de munte tot prin intermediul oralităţii.

Istroromânii nu excelează în ceea ce priveşte colecţiile documentare sau testimoniile scrise, atunci când ne raportăm la un discurs descriptiv asupra culturii lor. Acest fapt a reprezentat un dezavantaj, mai ales că avem de-a face cu producţii culturale, care ar fi necesitat o arhivare documentară. Oralitatea excesivă a făcut, ca odată cu trecerea timpului calitatea produselor culturale originale să se altereze. Se poate observa în bună măsură, că multe dintre practicile culturale (credinţele şi atitudinile de sorginte precreştină, elementele de port popular, dansurile etc.) prezintă puternice similitudini cu cele de la nord de Carpaţi.

1 Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi credinţele poporului român aşezate în ordine mitologică,

ediţie îngrijită de Victor Durnea, Iaşi, Polirom, 1998, p. 456. 2 Traian Cantemir, op. cit, p. 13. 3 Ion Agârbiceanu, Nuvele şi povestiri, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1976, p. 32; Idem,

Arhanghelii, Editura Dacia, Buucureşti, 1979. 4 Ibidem. Relevarea acestor practici evidenţiază similitudini consistente cu dansul paparudelor din

satele româneşti şi cu credinţa că acestea, invocând ploaia vor reuşi să salveze recoltele. 5 Istroromân. 6 Traian Cantemir, op. cit., p. 12.


Incursiunile cercetătorilor astăzi, în spaţiul lor de rezidenţă, aduc la lumină urme mult deteriorate ale unei culturi materiale care depozita cândva esenţele unei grandori, specifice mândriei oamenilor de la munte. Casele mici, de piatră, acoperite cu urme de rogojini, singura încăpere cu dublă destinaţie cea de locuire şi de deposit, depun mărturie asupra conservatorismului şi durităţii unui trai care a receptat multiplele fluctuaţii economice, ce au intervenit de-a lungul timpului.

Elementele de cultură imaterială au rămas atât de firave, încât nu mai pot depune mărturie asupra consistenţei lor de odinioară. Poeziile populare care se mai păstrează astăzi, în memorii singulare, abia dacă mai sunt rostite. Reconsolidarea identităţii istroromâne este greu de intuit astăzi. Absenţa unei şcoli în limba istroromână dar şi a unei viziuni educaţionale de ansamblu fac aproape imposibilă resuscitarea spirituală şi culturală invocată anterior.

La fel ca şi în trecut (în secolul al XX-lea, istroromânii au avut doar o personalitate de marcă – învăţătorul şi primarul Andrei Glavina) şi azi istroromânii sunt văduviţi de prezenţa unor asemenea personalităţi-reper ce ar putea reafirma cultura istroromână.

Am valorificat şi readus în centrul atenţiei elemente bibliografice, dar şi studii periodice apărute în publicaţiile de acum şapte sau opt decenii şi care meritau o reevaluare. În consecinţă, reintegrarea acestor idei în circuitul ştiinţific actual vine să completeze şi să dinamizeze dezbaterile relative la comunităţile istroromâne.

Bibliografie

1. Bănăţanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureşului, Sfatul Popular al Regiunii Maramureş, Casa Creaţiei Populare;

2. Bejan, Vlad, Istroromânii. Editura Fundaţia „Axis“, Iaşi, 1998; 3. Burada, Theodor, O călătorie în satele româneşti din Istria, Tipografia Naţională,

Iaşi 1896; 4. Cantemir, Traian, Ciripiri Ciribire, Institutul de Arte Grafice „Glasul

Bucovinei“, Cernăuţi, 1935; 5. Idem, Istroromânii. Extras din revista „Făt-Frumos“, An XIII, Cernăuţi, 1938; 6. Idem, Istro-Românii. Nunta, Extras din revista „Făt-Frumos“, An XIII, Cernăuţi,

1938; 7. Cândea, Virgil, Mărturii româneşti peste hotare, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1998; 8. Dragomir, Silviu, Originea coloniilor române din Istria, Analele Academiei

Române, Memoriile secţiei istorice, Editura Academiei, Bucureşti, 1959; 9. Idem, Vlahii şi Morlacii, Imprimeria Bornemisa, Cluj, 1924; 10. Florescu, Florea Bobu, Opincile la români, Editura Academiei Republicii

Populare Române, Bucureşti, 1957; 11. Gherman, Ion, Românii din jurul României, Editura Vremea, Bucureşti, 2003; 12. Ioniţă, I. Gheorghe, Românii de dincolo de actualele hotare ale ţării,

Bucureşti,1996; 13. Ieşan, Isidor, Românii din Bosnia şi Herţegovina în trecut şi în prezent, Extras

din Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XXVII;


14. Iroaie, Petru, Cântecele populare istroromâne, Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1936;

15. Idem, Aşa cântat – cântece populare istroromâne, Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1936;

16. Kovacec, August, Descrierea istro-românei actuale, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1971;

17. Maiorescu, Ioan, Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român, Editura Librăriei Socecu, Bucureşti, 1900;

18. Morariu, Leca, Istro-Românii, Institutul de Arte grafice şi „Glasul Bucovinei“, Cernăuţi, 1927;

19. Idem, Lu Fraţii Noştri, Editura Revistei „Făt-Frumos“, Suceava, 1928; 20. Panaitescu, Emil, Prin satele românilor din Istria, Tiparul Ardealul,Cluj, 1931; 21. Popovici, Iosif, Dialectele române din Istria, vol. IX, Partea 1, Halle A. D. S.

1914; 22. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne. Texte, vol. I, Editura Cultura Naţională,

Bucureşti, 1906; 23. Sextil Puşcariu, Studii istro-române în colaborarea M. Bartoli, A. Belulovici şi A.

Bihan. Introducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, Vol. 2, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926;

24. Idem, Studii istro-române. Bibliografie critică, listele lui Bartoli, texte inedite, note glosare, vol. 3, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1929;

25. Sârbu Richard, Frăţilă Vasile, Dialectul istro-român. Texte şi glosar, Anacord, Timişoara, 1998;

26. Sârbu, Richard, Frăţilă Vasile, Texte istro-române cu studiu introductiv. Istro-româna azi. Editura Tipografia Universitară Timişoara, 1992;

27. Voronca, Elena Niculiţă, Datinele şi credinţele poporului român aşezate în ordine mitologică, ediţie îngrijită de Victor Durnea, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

28. Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică în secolele VIII-XX, Editura Biblioteca, Bucureşti, Bucureşti, 1999.

Periodice:

1. “Columna lui Traian“, 1869; 2. “Făt – Frumos“, 1926, 1934, 1935,1936,1937; 3. “Glasul Bucovinei“, 1923; 4. “Ideea Europeană“, 1925; 5. “Junimea literară“, 1926, 1928, 1929; 6. “Luceafărul“, 1906; 7. “Revista Moldovei“, Botoşani, 1922-1923; 8. “Revista Fundaţiilor Regale“, 1940; 9. “Unirea“, 1906.

Indice general

Abbazia, 387 Abel, R., 306 Abramovici, A., 302 Abramovici, M., slt., 325 Abramovici, Marcu, comisar, 324 Abrampolski, G., 302 Abramson, Lev Markovici, 315 Academia Britanică, 141 Academia Catolică din Oradea, 139 Academia Maghiară de Ştiinţă, 334 Academia Reformată din Cluj, 139 Academia Română, 149 Academia Teologică Catolică din Alba

Iulia, 139 Academia Unitariană din Cluj, 139 Acker, Martin, 225 Acker, Simon, 223 Acniţa, sat Transnistria, 202 Actul final de la Helsinki, 29 Administraţia Financiară a oraşului

Rădăuţi, 178 Administraţia Financiară din Bistriţa, 178 Adrian (Weiss), Mauriciu, 329 Adunarea de la Alba Iulia din 6 mai

1928, 159 Adunarea Naţională de la Alba Iulia, de

la 1 Decembrie 1918, 144, 166 Afanasievskii, mănăstirea, 315 Agârbiceanu, Ion, 397 Agranov, Ia. S., 305 Agudas Israel, Organizaţia, 273 Ahailovici, Aron, comisar ajutor, 323 Aiud, 232 Al Doilea Război Mondial, 89, 250, 282 Alba Iulia, 70, 73, 137, 147, 155, 158,

221, 230, 232, 239, 242 Alba, judeţ, 223 Albania, 389 Albrich, Hermann, 69

Aleksei, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, 248

Alexandrovici, membru CeKa, 301 Alexe, preşedintele studenţilor, 150 Alhalel, Isac B., 106 „Alianţa Israelită Universală“, 17, 27 „Almanach“, 341 Almen, Simon, 225 Almendinger, Filip, 62 „Altfratautzer deutscher Leseverein“, 172 Aluniş, jud. Mureş, 87 Alzmer, funcţionar, 178 Ambasada Germaniei la Bucureşti, 181 Ambasada Republicii Coreea, 267 Ambruş, Rudolf, slt., 327 Amelin, Maxim Petrovici, 302 America, 307 „America“ din Cleveland, 154 American Joint Distribution Committee,

273 Amnaş, jud. Sibiu, 224 Anagnostache, G., de la Consulatul

român din Cleveland, 154 Anderson, Benedict, 30 Andov, Ianos, ministrul ungar de Interne,

231 Andrássy, Jules, 77 Andrici, Alexandru, 324 Anexarea Austriei la Germania, 182 Angelescu, C., 113, 115 Anglia, 18, 21, 153 Anina, 326 Anisescu, Cristina, 283 „Annales“, 341 Annales, şcoala, 30 Antal, Jakab, episcop-auxiliar de Alba

Iulia, 233 Antanta, 73 Anton, Anton, 74

402 Indice general

Antonescu, Ion, generalul, 212; mareşal, guvernare, 215, 216, 218, 220, 257, 261, 264

Antonescu, Mihai, prof., 213 Anwender, Heinrich, 73 „Apărarea Naţională“, 122 Apert, H., 304 Apoldu Mare, jud. Sibiu, 224 Apoldu Mic, jud. Sibiu, 224 Apostol, Gheorghe, 284 Apponyi, contele, 183 Apus, 151, 164, 165 Apuseni, Munţii, 397 Arad, 68, 69, 180, 341 Arbore, comuna, 183 „Archiv für Landeskunde der Bucovina“,

Cernăuţi, 173 Ardeal, 48, 104, 114, 115, 130, 131, 144,

161, 178, 386, 388, 389 Ardealul de Nord, 273 Arendt, H., 310 Argentina, 267 Argetoianu, Constantin, 194, 197 A.R.L.U.S., 275, 276 „Argus“, 185, 206 Arhiepiscopia Chişinăului şi a Moldovei,

249 Arhivele Naţionale Istorice Centrale,

233, 271 Armanu, Constantin, agent Siguranţă

Iaşi, 323, 324 Armata Roşie, 324 Aronştam, Lazari Naumovici, 302 Asia, 389 Asia Mică, 122 Asociaţia „Actia Catolica“, 239 Asociaţia „Pentru Micherechi“, 349 Asociaţia culturală a românilor din

Chitighaz, 349 Asociaţia Culturală a Românilor din

Seghedin, 349 Asociaţia Culturală Penticostală a

Românilor din Ungaria, 350 Asociaţia Culturală Română din Leta

Mare, 349

Asociaţia Femeilor Germane, 175 Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române

din Budapesta, 350 Asociaţia Istorică Americană, 154 Asociaţia pe Ţară de Reprezentare a

Intereselor Românilor din Ungaria, 350, 351

Asociaţia pentru Dezvoltarea Chitighazului, 349

Asociaţia Română din Budapesta, 350 Asociaţia Românilor din Apateu, 349 Asociaţia Românilor din Bătania, 349 Asociaţia Românilor din Micherechi, 349 Asociaţia Românilor din Otlaca, 349 Asociaţia saşilor din Bucureşti

„Transylvania”, 67 Asociaţia Tineretului Român de Păstrare

a Tradiţiilor din Micherechi, 350 Asociaţia Tinerilor Români din

Budapesta, 350 Asociaţia Turistică a Românilor din

Ungaria, 350 Atatürk, Kemal, 122 Augsperg, principele, 387 Austria, 15, 18, 32, 43, 64, 82, 130, 184,

228 Austro-Ungaria, 26, 148, 154, 177, 318 Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din

Ungaria (AŢRU), 343, 337, 344 Averbah, Ida, 303 Averbuh, Leonid, 306 Averescu, Alexandru, 175, 182, 184;

generalul, 171, 193; preşedintele Partidului Poporului, 194, 198

Aznavorian, Hurmuz, 105 Azovo-Cernomorsk, raionul, 305

Ăihmans, Feodor Ivanovici, şeful GULAG-ului, 305, 316

Ăitingon, cekist, 306

Babici, Gheza, slt., 327 Bacău, 18, 24, 324, 325 Bacevavof, T., 106 Bach, compozitor, 293 Backer van Bosse, doamna, 164, 165, 185

Indice general 403

Baia Mare, 145, 337; regiunea, 270, 271, 279

Baier, Hannelore, 283 Baikal-Amur, Magistrala, 317 Baker, Newton, fost ministru de război,

154 Bakk, Miklós, 380 Balas, Egon, 255, 259 Balcani, 24, 397 Balint, Ludovic, slt., 327 Balogh, 235 Banat, 49, 72, 73, 74, 105, 115, 126, 128,

169, 175, 397 Banca de Stat a RPR, 296 Bánffy, familia, 77, 84, 88, 89 Banja Luka, 263 „Barátság“ (Prietenie), 342 Baraţcoş, 234 Barbu, Constantin, 324 Barbu, Daniel, 200 Bârcă, Efrem, ieromonahul, 247 Bareither, Immanuel, 64 Bârsan, Mihail, serg., 226 Barzan, I. D., 111 Basarabia, 54, 55, 56, 58, 59, 61, 62, 63,

64, 72, 74, 105, 115, 126, 142, 155, 158, 159, 201, 202, 205, 207, 208, 215, 216, 217, 218, 244, 251, 318, 359

„Basarabia Sovietică“, 201, 202 Başkiria, 305 Báthory, Ştefan, 131 Bauer, Wendelin, 74 Baumgart, V., 302 Baussnern, Guido von, 67 Bavaria, 130, 311 Băile Herculane, 326 Bălan, Nicolae, mitropolitul Ardealului,

144 Bălan, oraşul, 234 Bălăceanu, Ion, 16, 17 Bălănescu Nicolae, 324 Bălţi, 203, 207 Bărăgan, 283 Băsescu, Traian, 188 Beck, Oscar, 179

Beethoven, 293 Belâi, agent, 250 Belgrad, 69, 156, 159, 263, 267, 268 Belomorsk-Baltiiskii, canalul, 304, 313 Belorusia, 305 Belous, protoiereu, 249 Bendek, Friedrich, 67 Bender, oraşul, 62 Benedict, episcopul Chişinăului şi al

Moldovei, 245 Bensch, Cezar, 177 Berane, oraş în Muntenegru, 263, 267 Bercowitz, Israel (Asra), 105 Bercsenyi, Francisc, lt., 327 Berdiaiev, N. A., 310 Berényi, Maria, 361 „Bergstadt“, editură în Breslau şi

Bielefeld, 177 Berkowitz (Bercovici), Elly, 105 Berlin, 178, 180, 181, 183 Berlinul de Vest, 283 Berman, Boris Davidovici, comisarul

poporului al Afacerilor Interne al R.S.S. Bieloruse, 305, 314

Berman, Motea Davidovici, conducător al GULAG-ului, 304, 305, 314

Berna, 105 Bernath, Andrei, 260 Bernic, M., 206 Berthelot, general, 67 Bervin`, Ăduard Petrovici, 315 Bespalov, Vladimir, 304, 305, 306 Beşinău Alba, 223 Bethlen, Ştefan, 77 Bikerman, I. M., 303 Bikson, I. M., 315 Bilbor, jud. Harghita, 86, 90 Biroul de Securitate Caransebeş, 327 Biroul Politic al PMR, 283, 329 Biroul Politic de la Moscova, 205 Biserica Catolică din România, 229 Biserica Catolică mondială, 130, 131,

132, 232, 242 Biserica Evanghelică C.A., 136 Biserica Greco-Catolică, 139

404 Indice general

Biserica Ortodoxă din România, 124, 126, 127, 134, 137, 138, 139

Biserica Ortodoxă din Ungaria, 354 Biserica Română Unită, 127 Biserica Sf. Mihail din Cluj, 231, 235,

376 Bittau, Daniel, 64 Bivolari, jud. Iaşi, 324 Bizenski, cekist, 301 Bjelo Polje, 267 Blaj, 144, 384 Blaskovics, Franz, prelat, 72, 73 Blatt, Egon, 259 Blauberg, A. A., 312 Blecher-Bădescu, Marcel, colonel, 324 Blehan, Octavian, 324 Bliumkin, cekist, 301 Blocul Maghiar-German, 179 Blocul Partidelor Democratice, 273 Blum, Léon, 254 Bluvştein, preşedinte CeKa din Kiev, 301 Bodnăraş, Emil, 325, 330 Boerescu, Mihail, 144 Boga, Alajos, pr., 232, 239 Boia, Lucian, 328 Boilă, Romulus, 145, 149 Boilă, Zaharia, 145 Bolgrad, 207 Bonfert, Alfred, 181 Bonn, 104 Bontescu, Victor, 84 Borbély, Ana, 357 Bordeianu, Petre, 324 Borisov-Lenderman, S. I., 315 Bornemissza, familia, 84 Borodin, P., secretar al C.C. al

P.C.(b)M., 204, 206 Borovicka, I., 163 Borsec, 90 Boston, 154 Boştenar, Ia., 206 Botoşani, 104 Bozeşan, Iosif, lt., 327 Brâncoveanu, C-tin, 144

Brandsch, Rudolf, 61, 65, 68, 69, 70, 73, 175, 181, 183, 184, 185

„Brassoi Lapok“, 152 Braşov, oraşul, judeţul, regiunea, 67, 68,

69, 144, 181, 285, 286, 289, 291, 297 Bratislava, 154 Braverman, Rebeca, şefă de birou

Siguranţă Iaşi, 323, 324 Brătianu, Dimitrie, 23, 26 Brătianu, „dinastia“, familia, 143, 192 Brătianu, Gheorghe I., 110, 198 Brătianu, I.C., 14, 15, 17, 19, 20, 21, 22,

23, 24, 25, 26, 27, 143, 191 Brătianu, I.I.C., 109, 146, 147, 148, 149,

176, 193, 198 Brătianu, Vintilă, 110, 176, 183 Breiner, Gheorghe, lt. maj., 327 Brejnev, L., secretarul C.C. al P.C. (b)

din Moldova, 248 Brodski, şef N.K.V.D., 312 Brucan, Silviu, 256, 260, 261 Bruckner, Adolf, paroh evanghelic, 225,

227 Bruckner, Wilhelm, 67 Bruckner, Wolfram, 181, 227 Bruno Skrehunetz, 175, 178 Buchenländer, Michael, 185 Bucin, Mihaela, 353, 357 Bucov, E., 205 Bucovina de Nord, 215 Bucovina, 55, 61, 62, 64, 65, 66, 74, 105,

115, 126, 128, 142, 143, 155, 156, 159, 168, 169, 171, 173, 174, 175, 177, 178, 182, 184, 185, 217, 218, 391

Bucşoaia, 170, 171 Bucureşti, 13, 14, 17, 19, 23, 24, 26, 27,

28, 30, 53, 63, 66, 67, 82, 89, 111, 115, 132, 144, 147, 150, 152, 153, 156, 158, 214, 219, 229, 232, 256, 259, 263, 264, 265, 267, 268, 271, 288, 322, 335, 337, 340, 364

Budai, Ioan, preşedintele AŢRU, 353 Budapesta, 68, 69, 70, 73, 120, 122, 151,

164, 259, 263, 267, 347 Budapesta-Bucureşti, autostrada, 378

Indice general 405

Buenos Aires, 263, 265 Buertmes, Friedrich, 69 Buftea, 53 Buharin, N. I., 302 Bukowina Landwirtschaftbank, 172 „Bukowiner Evangelischer Bote“,

Rădăuţi, 173 „Bukowiner Heimatblätter“, 173 „Bukowiner Volkszeitung“, 172 „Bukowiner Wochenpost“, 173 Bulavin, Kondrati, 55 Buldakov, Vladimir P., 318, 319 Bulgaria, 50, 208, 389 Buli, E. D., 315 Bulin, Abram Savelievici, 302 Bund, 301 Burada, Theodor, 384, 386, 387, 388,

394, 396 Burlac, muncitoare din Floreşti, 204 Buschmann, Andreas, 74 Butenko, şeful secţiei propagandă, Orhei,

203 Butz, Adolf, 174

C.C. al P.C.R., 328 C.N.S.A.S., 283 Cadrilater, 106, 115 Cahana-Ardeleanu, M., 205 Cahul, 62, 203, 207 „Calea bolşevică“, Grigoriopol, 204 „Calea stalinistă“, Râbniţa, 204 „Calendarul nostru“, 341 „Calendarul românesc“, 341 Caliacra, 106 Calissendorf, Percival, suedez, 267 Camenca, 202 Câmpeanu, 259, 260 Câmpeanu, Pavel, sociologul, 254, 258,

261 Câmpulung, 171 Câmpulung-Moldovenesc, 170, 172,

183, 185 Camus, Albert, 30 Cancelaria C.C. al P.C.R., 285 Candrea, candidat, 170 Cantemir, Traian, 385, 391, 394, 396, 397

Caragiale, I. L., 190 Caraş, judeţ, 326 Carmilly-Weinberger, Moshe, Şef-Rabin

al Clujului, 231, 233 Carol al II-lea, regele României, 13, 14,

16, 25, 26, 32, 35, 39, 40, 45, 105, 111, 157, 181, 191, 198, 211

Carol Anton, prinţul 18 Carol I de Hohenzollern Sigmaringen,

13, 17, 19, 20, 28, 45, 198 Carol, prinţul de coroană, 150 Carp, P.P., 19, 24 Carpaţi, 149, 385, 398 Carta autonomiilor locale, 377 Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene, 42 Carţa, tânărul, 234 Casa Germană din Rădăuţi, 180, 182 CASBI (Comisia pentru Administrarea şi

Supravegherea Bunurilor Inamice), 272

Casian, C., 150 Cassulo, Andrea, nunţiul apostolic în

România, 231 Catargiu, Lascăr, 14 Catedra universitară Masaryk de Istorie

Central-Europeană, 141 Catedrala din Alba Iulia, 233 Catedrala din Chişinău, 246 Caterinovca, 202 Caucazul de Nord, 305 Călugăreanu, D., 149, 150 Căpriana, mănăstirea, 247 Cărpiniş, comună jud. Timiş, 74 Cărpiniş, sat jud. Sibiu, 224 CC al PMR, 280 CDE (Comitetul Democrat Evreiesc),

273, 275 CDE Vişeu, 274, 280 Ceauşescu, Nicolae, 33, 37, 242, 261, 282 Ceban, I., 207 Cehia, 82 Cehoslovacia, 50, 148, 155, 158, 162, 163 CeKa, 304, 308, 310, 313, 315

406 Indice general

Centrul „Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru românii de pretutindeni, 339

Centrul Cultural al României de la Budapesta, 341

Cernăuţi, 64, 65, 105, 170, 172, 173, 175, 178, 179, 183, 185, 392; judeţul, 176, 182

Cetatea Albă, 62, 105, 207 Chiriţa, Varlaam, arhimandrit, 250 Chişinău, 62, 105, 205, 206, 207, 217,

246 Chiţcani (Noul Neamţ), mănăstire, 250 Christos, 235, 236 Cincşor, jud. Braşov, 136 Ciobanu, Vasile, 82, 223 Ciuc, 83, 90, 104, 113; comitatul, 230;

judeţul, 234 Ciudei, jud. Storojineţ, 219 Ciupercă, Nicolae, general, 217 Ciura, magistrat Oradea, 160 Cîmpian, Petru, 354 Clarsioniştii, 273 Clement al XIV-lea, papă, 131 Cleveland, 154 Clopoţel, I., reprezentantul ziarelor

bucureştene, 150 Cluj, 103, 104, 117, 144, 145, 149, 152,

153, 156, 160, 161, 162, 163, 231, 240, 255, 259, 322, 371

Cluj-Braşov, Autostrada, 378 Coaliţia Românilor din Ungaria, 348, 350 Cojocna, judeţul, 145 Colegiul Catolic de la Alba Iulia, 239 Colegiul iezuit din Cluj, 131 Coler, Edith von, 181 „Colhoznicul prinistrean“, Slobozia, 204 Comisia catolică Viena, 131 Comisia Extraordinară (CeKa), 301 Comisia Mixtă Interguvernamentală de

Colaborare şi Parteneriat Activ dintre Republica Ungară şi România, 337

Comisia Specială de Anchetă a Sudului Rusiei, 310

Comitetul Agrar, 86, 87, 88

Comitetul Central al Saşilor din Bucureşti, 67

Comitetul Central al U.T.M., 324 Comitetul Central Săsesc (Sächsische

Zentralausschuss), 67, 68, 70 Comitetul cercual Sighişoara, 71 Comitetul de Securitate al U.R.S.S., 249 Comitetul pentru Colaborarea în

Problemele Minorităţilor Naţionale al Comisiei Mixte Interguvernamentale de Colaborare şi Parteneriat Strategic între România şi Republica Ungară, 337

Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, 292

Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional Braşov, 292

Comitetul Executiv Central din Rusia, 311, 312

Comitetul Executiv German-Săsesc, 68 Comitetul Naţional Iugoslav, Bucureşti,

264 Comitetul Naţional Român, 77 Comitetul Organizatoric al Scriitorilor

Sovietici din R.S.S.M., 205 Comitetul P.C.R. Maramureş, 272 Comitetul Permanent al Congresului

Spiritualităţii Româneşti, 338 Comitetul Raional Sibiu al PMR, 289 Comitetul regional Baia Mare, 280 Comitetul Regional de Partid Braşov,

289, 290 Comitetul Securităţii de Stat al R.S.S.M.,

249 Comitetului Central al Partidului

cadeţilor din Rusia, 303 Comunitatea Cercetătorilor şi Creatorilor

Români din Ungaria, 344, 349 Comunitatea Israelită Ortodoxă, 273 Comunitatea română din Pocei, 349 Comunitea Evanghelică din Bucureşti, 66 Comunitea Germanilor din România

(Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien), 180

Comunitea Israelită din Vişeu de Sus, 274

Indice general 407

Concordatul cu Vaticanul, 127, 129, 130, 132, 134

Conferinţa de Pace de la Paris, 63, 70, 74, 80, 141

Conferinţa din Bruxelles a asociaţiilor pentru Liga Naţiunilor (mai 1930), 164

Conferinţa minorităţilor germane din estul Europei, Viena (26 iunie 1922), 184

Conferinţa minorităţilor naţionale (1925), 179

Conferinţa saşilor (Sachsentag), a II-a, din 1890, 67

Conferinţa Saşilor de la Sighişoara, 1919, 72

Conferinţa Secretă a Uniunii Scriitorilor din RPR, 283, 284

Congresul al IX-lea al PCR, 261 Congresul de la Berlin din 1878, 28, 43 Congresul de la Biled (Banat), 181 Congresul General al Bucovinei din 28

noiembrie 1918, 169 Congresul legionar de la Rădăuţi, din 23

aprilie 1933, 180 Congresul minorităţilor naţionale de la

Geneva (1926), 179 Congresul UDMR de la Braşov, 376 Connert, Fritz, 185 Consiliul Comisarilor Poporului, 308 Consiliul comunal din Cernăuţi, 174 Consiliul de Miniştri al R.S.S.M., 244,

248, 250 Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., 244,

245, 246, 248 Consiliul Diocezei Catolice de rit latin

de Alba Iulia, 132 Consiliul Dirigent, 70, 74, 84 Consiliul Europei, 380 Consiliul Minorităţilor, 371 Consiliul Naţional (Volksrat) al

germanilor din Basarabia, 64 Consiliul Naţional al Administraţiei

Publice Locale al UDMR, 373

Consiliul Naţional al Germanilor din Bucovina, Cernăuţi, 64, 65, 171, 174, 175, 182

Consiliul Naţional al Germanilor din Ungaria, 68

Consiliul Naţional al Secuilor, 379, 380 Consiliul Naţional German-Săsesc, 69 Consiliul Naţional Maghiar din

Transilvania, 379, 380 Consiliul Naţional Maghiar din Tg.

Mureş, 84 Consiliul Naţional Român Central, 68 Consiliul Naţional Român condus de

Iancu Flondor, 65 Consiliul Naţional Român din Timişoara,

72 Consiliul Naţional Săsesc Miercurea,

224, 226 Consiliul Naţional Şvăbesc, 72 Consiliul pentru problemele Bisericii

Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., 244, 248

Consiliul pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse în R.S.S.M., 245

Consiliul pentru problemele Cultelor de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., 248

Consiliul pentru Problemele Românilor de Pretutindeni, 338

Consiliul Popular German din Cernăuţi, 170

Consiliul Reprezentanţilor UDMR, 373 Consiliul Reprezentanţilor Unionali, 379,

381 Consiliul Securităţii Statului, 295 Consiliului Naţional German-Săsesc, 70 Consiliului Naţional Săsesc de la Sibiu,

223, 224, 227 Constantinopol, 21 Constanţa, 110 Constituţia URSS, 245 Consulatul General al României de la

Seghedin, 336 Convenţia de la Paris (1858), 31 Convenţia Democratică, 371, 372, 374

408 Indice general

„Convieţuirea/Együttélés“, revistă ştiinţifică, 343, 352

Corbu, jud. Harghita, 90 Cordobin, Virginia, 324 Cormiş, V., protoiereu Bălţi, 245 Cornea, Paul, 257 Corneni, jud. Cluj, 234 Cornu, Hortensia, 16, 19 Cosma, Aurel, 72 Costăchescu, Nicolae, 115, 184 Costeşti, Bucovina, 219 Covurlui, 20 Cozma, M., 356 Cozma, Mihai, 355, 358 Cozmeni, jud. Harghita, 183 Craia, 146 Crasna, jud. Cetatea Albă, 62 Crâsta, Ştefan, 354 Crăciun, dr., ajutor de primar la

Timişoara, 160 Creangă, Ion, 353 Cremieux, Adolph, 17, 27 Creţulescu, C.A., 14, 15, 16, 19, 20 Cristea, Miron, 86, 88, 89 Cristofoletti, Francisc, slt., 327 Crişana, 49 Crişanu, Andrei, 160 Croaţia, 384, 390 „Cronica“, 341 „Cronica Autoguvernării pe Ţară a

Românilor din Ungaria“, 342 Csapó, József, 380, 381 Cucinschi, Vasile, 220 Curea, studentul, 161 Cureraru, Pavel, 324 Curtea din Viena, 76 „Cuvântul“, Bucureşti, 164 Cuza, A.C., 117, 119, 120, 121, 122, 213 Cuza, Al.I., 14, 32 Cuzin, Al., 106 „Czernowitzer Allgemeine Zeitung“, 172 „Czernowitzer Deutsche Tagespost“,

172, 175, 185 „Czernowitzer Morgenblatt“, 172 „Czernowitzer Morgenzeitung“, 178

Cziko, Ferdinand, 240, 241

Dagan, I. Ia., 305 Dalnevostocinîi, districtul, 305 Dammang, Andreas, 73 Danielevici, Emil, 324 Dar-al-Islam (Casa Păcii), 56 Darlehenskassenverein für die Landwirte

in Andreasfalva, 172 Darvaş (judeţul Bihor), 358 Dauş, Ludovic, 105 David, Constantin, 324 Davidescu, A., 145 Davidovici, I., slt., 324, 325 Deák, Francisc, 76 Declaraţia „Către poporul nostru”, 71 Declaraţia de la Alba Iulia, 373, 380 Declaraţia de unire a Bucovinei cu

România, 169 Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, 251 Decretul-Lege asupra revizuirii

cetăţeniei, 211 Decretul-Lege nr. 790 pentru

organizarea Basarabiei şi Bucovinei, 215

Decretul-Lege pentru oprirea căsătoriilor între români de sânge şi evrei, 212

Decretul-Lege privitor la reglementarea situaţiei juridice a evreilor din România, 212

Deda, jud. Mureş, 87 Dedrad, jud. Mureş, 87 Dehtearenko, locţiitor al preşedintelui şi

şef al Secţiei speciale, 301 Deig, Ia. A., 305 Dej, perioada, 282 Delacheu, 217 Deleni, 87 Delevici, Miliţa Pantovici, 267 Delta Dunării, 51, 52, 53, 54, 56, 57, 58,

59 Denikin, general, 310 Departamentul pentru Relaţiile cu

Românii de Pretutindeni, 335, 336, 339

Indice general 409

Departamentul Securităţii Statului, 322 Der Deutsche Gedanke (Ideea germană),

broşura, 178 „Der Scharfschütze“, Cernăuţi, 179 „Deutsche Kulturverband”, Timişoara, 73 „Deutsche Tagespost“, Sibiu, 175 „Deutsche Wacht”, Timişoara, 73 „Deutsche Welt“, 178 „Deutsche Zeitung Bessarabiens“, 64 Deta, jud. Timiş, 326 Dictatul de la Viena, 229, 231 „Die Brücke“, Cernăuţi, 172 „Die Glocke“, 178 „Die Heimat“,Cernăuţi, 173 Dieta Bucovinei, 65 Dieta Transilvaniei, 131 Dietrich, fosta agentă a Gestapoului, 326 Dietrich, Martin, 226 Dikii, Andrei, 303, 304, 307, 308, 309,

310 Dinulescu, R., lt.-colonel 211, 214 Direcţia Cooperare cu Republica

Moldova, 339 Direcţia Generală a Securităţii Poporului,

325 Direcţia Generală a Siguranţei Statului,

325 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale

Sibiu, 223 Direcţia pentru Originarii din România,

339 Direcţia pentru Românii din Vecinătate

şi Balcani, 339 Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale,

52, 145 Direcţia Protecţia Drepturilor Cetăţenilor

Români care Lucrează în Străinătate, 339

Direcţia Regională a Securităţii Poporului Galaţi, 325

Direcţia Regională de Securitate Bucureşti, 325

Direcţia Regională de Securitate Timişoara, 326

Direcţia Românii din afara ţării, 339

Disraeli, 254 Dissler, Johann, 74 Ditró (Ditrău), 230 Dîment, Ia., 302 Djuvara, Mircea, 108, 109 Dobârca, jud. Sibiu, 224 Dobo, Ferencz, directorul ziarului

„Ellenzek“, 145 Dobrîi, industriaş Kiev, 310 Dobrogea de sud, 115 Dobrogea, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 66,

159, 175 Dobruşa, mănăstirea, 249 Dombrovskaia, învăţătoarea, 313 Don, 55 Dorfman, A., 302 Dorinţele partidei naţionale din

Moldova, 31 Doroftei, Berta, 184 Dorohoi, 104 Dragnea, Radu, 145 Dragomir, Silviu, 149, 150 „Dresdner Nachrichten“, 185 Dressler, Franz Xaver, 290 Druckner, Samuilă, slt., 327 „Drumul leninist“, Camenca, 204 Dubăsari, 203 Duca, I. G., 111 Dulgheru (Dulbergher), Mihai, director

al Direcţiei de Anchete Penale, 325 Dumbrava, jud. Mureş, 87 Dumitriu, V., rectorul Universităţii din

Cluj, 145 Dunărea, 12, 13, 396 Durostor, 106 Dzerjinski, Felix Ădmundovici, 301,

303, 311

Ecaterina a II-a, ţarina, 55 Eckhardt, Tibor, 120 Eder, baron, diplomat austriac, 23, 24 Eisler, rabinul, 145 Ejov, Nikolai Ivanovici, comisar al

Afacerilor Interne, 314 „Ellenzek“, 153 Éltető, Albert, 88, 89

410 Indice general

Eminescu, 353 Encel, Mauriziu, 260 Engler, L., inginerul, 267 Eötvös, Joseph, 76, 165 Episcopatul de la Lemberg, 174 Episcopia reformată din Cluj, 137 Episcopia Romano-Catolică de Alba

Iulia, 231, 233 Epureanu, M.C., 14 Erdmann, Daniel, 63, 64 Erney, Arpad de, 104 Esca, A., directorul Băncii Marmorosch

Blank, 156 Europa, 70, 75, 122, 148, 150, 158, 164,

165, 199, 236, 353, 389 „Europa“, 341 Europa Centrală, 129, 141, 148, 168, 271 Europa Centrală şi Orientală, 163, 186 Europa de Răsărit (de Est, Orientală),

148, 152, 164, 229 Europa de Sud, 148 Europa de Sud-Est, 39, 153 Europa Occidentală, 191, 307 Expoziţia universală de la Paris din

1867, 25

Fabritius, Fritz, 180, 181 Facultatea de Drept din Bucureşti, 109 Facultatea de Medicină din Bucureşti, 119 Faerman, membru CeKa Kiev, 301 Fandel, Constantin, 324 Fascia Naţională Română, 118 Făgăraş, 144, 180 „Făt Frumos“, revista, 385 Fătu, Anastasie, 21 Făurei, jud. Putna, 329 FDP, 273 Federaţia Rusă, 203 Feher, Pál, profesorul din Braşov, 239,

240 Fehmi, Mehmet, 106 Feldbin, Leiba Lazarevici, 315 Feldman, V. D., 305 Ferdinand I, 63, 144, 146, 198 Fernbacher, Thomas, 74

Fiedler, István, episcop de Satu Mare-Oradea, 231

Filarmonica de Stat, 290 Filderman, Wilhelm, 330 Filea, jud. Mureş, 87 Filip de Flandra, 14 Filip, călugărul, 55 Filipescu, Grigore, 197 Filipoiu, Fişel, 329 Fines, cekist, 301 Finkelştein, comandant al

Detaşamentului special al CeKa Kiev, 301

Firin-Pupko, Semion Grigorievici, 304, 315

Fiume, 387 Florea, agent sovietic, 250 Floreasca, 267 Florescu, Ion Th., 198 Flueraş, Gheorghe, dirijorul arădean 341 Flueraş, Ioan, 199 „Foaia noastră“, 342 „Foaia românească“, 337, 341, 342, 343,

346, 349, 352, 354, 357, 358, 360 Fodor, Miklos, 267 Foreign Office, 152, 164 Forek, Kreisleiter din Sebeş, 227 Fortis, abatele, 391 Forumul de Tineret al Minorităţilor, 351 Fracţiunea liberă şi independentă, 15, 21,

22, 25 Franasovici, Richard, 105 „Franconia“, societatea, 178 Frank, Adolf, 67 Frank, Josef, 174 Franţa, 17, 18, 19, 20, 21, 26, 27, 134,

158, 188, 199 Frasin, 171 Frătăuţii Vechi-German, 172 Frecot, Stefan, 74 Frenkel, N., 302 Frenkel, Naftalii Aronovici, 316 Frenkel, şef la Canalul Belomorsk-

Baltiisk, 317

Indice general 411

Fridleand, Iosif Solomonovici, arhitect, 315

Fridman, cekistul, 313 Frontul Plugarilor, 276 Frontul Renaşterii Naţionale, 182 Frontul Salvării Naţionale, 37 Fundaţia „Lucian Magdu“ din Bătania,

350 Fundaţia „Pro Muzica“ din Giula, 350 Fundaţia Naţională pentru Românii de

Pretutindeni, 340 Fundaţia Publică pentru Minorităţile

Naţionale şi Etnice din Ungaria, 334, 349

Fundul Moldovei, 184 Furtună, Petre, 324

Gabriel, Josef, 72 Gabriel, W., antreprenor, 154 Gaidosch, Rudolf, 169, 175 Gaisdorf, Rudolf, 65 Galaţi, 20, 24 Gallin, Dimitrie, 267 Gallo, Iosif, slt., 327 Galperştein, cekist, 301 Gânga-muncitoare din Bălţi, 204 Gannotski, şef cancelarie CeKa Kiev, 301 Gârbova, jud. Sibiu, 224 Garda de Fier, 213 Garoflid, Constantin, 194 Gartner, Theodor, 174 Gaster, Mores, 254 Gălăuţaş, jud. Harghita, 86, 90 Gedö, Andrei, lt. maj., 327 „Georg Westermann“ din Brauschweig,

editură, 177 Geneva, 184, 185 Georgescu, I. V., colonel, 213 Georgiu, Al., 23 Gergely, Lidia, 263 Germania de Vest, 295 Germania nazistă, hitleristă, 40, 212,

228, 240 Germania, 64, 121, 122, 171, 180, 183,

184, 188, 226, 228, 311, 318 Gerstenberger, Iosef, 64

Ghendler, Ia., 206 Gheorgheni (Gyergyószentmiklós), 87,

104, 230 Gheorghiu, deputatul, 22 Gheorghiu-Dej, Gheorghe, 242, 260,

261, 280, 291, 329, 330 Gherla, 118 Ghetoul din Chişinău, 218 Ghetoul din Tiraspol, 220 Ghica, Dimitrie, 27 Ghica, Ion, 14, 16, 18 Ghidionescu, V., 145 Ghimeş, jud. Bacău, 234 Ghindin, S., 302 Ghinzburg, B., 302 Gigurtu, Ion, 211 Giula, 341, 344, 349, 356 Giurescu, Dinu, istoric, 253 Glass, Hildrun, 253 „Glasul Ardealului“, 103 „Glasul Bucovinei“, 175 Glavina, Andrei, 384, 385, 399 Glondys, Victor, 65, 181, 169 Gmeiner, August, 69 Godillot, industriaş, 26 Goga – Cuza, Guvernul, 211 Goga, Octavian, 111, 194, 195, 197, 213 Goldin, cekist, 301 Goldiş, Vasile, 133 Goldstein, Ana, 324 Goldştein, K., 302 Golescu, Al.G., 21 Golescu, Nicolae, 25, 26 Golescu, Ştefan, 17, 22, 23, 24, 25 Goloşciokin, Şaia, 307 Golţ, R., 312 Goma, Paul, 321, 322 Gorbman, E. D., 303 Gorki, regiunea, 305 Goskin, M., 302 Graz, 65 Grecia, 389 Greg, Robert, de la Legaţia britanică din

Bucureşti, 164 Gribanov, Stanislav, 301

412 Indice general

Grigoriev, agent sovietic, 250 Grigorovici, George, 199 Grimberg, C., lt., 325 Grimberg, Marcel, 324 Grimm, P., prof. univ., Cluj, 149, 156 Grinştein, Motea, şef al subsecţiei

speculaţii economice, 302 Groza, Petru, Dr., 232, 268, 273, 325;

guvernul, 320 Grozeşti (pe Prut), 217 Grümberg, Lazăr, 260 Gruparea Democratică a Evreilor, 272 Gruparea gazetarilor independenţi, 160 Grupul Etnic German, 227, 228 Grupul Universitar de la Bruxelles

pentru Societatea Naţiunilor, 155 GULAG, 306, 312, 314, 315, 316 Gull, Joseph, 67 Guminski, Iosefine, 184 Guminski, Oskar, 184 Gündisch, Georg, 69 Gündisch, Guido, 68 Gura Humorului, 170, 171, 172, 184 Gura-Putnei (Karlsberg), 172 Gurile Dunării, 51, 55, 58 Gurvici, Ă. I., 303 Gust, Waldemar, 181 Gusti, Siegfried, liderul organizaţiei de

tineret din Cernăuţi, 182 Gutman, M. I., 315 Guvernământul Basarabiei, 215, 216 Gyárfás, Elemér, 128, 239 György, Ladislau, profesor universitar,

239 Gyuricza, Francisc, slt., 327

Haase, Daniel, 63 Hahamu, Iosif, comisar Siguranţă Iaşi,

323 Hahanu, Iosif, lt., şeful Serviciului de

Securitate Oraviţa, 325, 326 Haikin, cekist, 301 Haimovici, Surica, dactilografă, 324 Hajdú-Bihar, judeţul, 360 Halmi, 145

Hâncu mănăstirea din raionul Străşeni, 247, 248

Hârbovăţ, mănăstirea, 248, 250 Harghita, judeţul, 230 Hârjauca, mănăstirea, din raionul

Călăraşi, 247, 248 Harkov, 313 Harman, Felix, comisar Siguranţă Iaşi,

323 Haţeg, 219 Haţiegan, I., 149 Haţieganu, Emil, 156 Hedrich, Hans, 176 Heegn, Rudolf, 73 Heidegger, Martin, 30 „Hermannstädter Zeitung“ („Die

Woche“), 286 Herovianu, Iancu, 329 Herşcovici, Iancu, 329 Himmler, Heinrich, 181 Hitler, Adolf, 180, 220, 226, 227 Hodel, Adam, 65, 169 Holţman, Sender, agent, 323, 324 Holub, Jindrich E., 267 Honigberger, Rudolf, 67 Hopkins, primarul Cleveland-ului, 154 Hörmann, Walter, doctorul, 174 Horthy, 152, 234, 235 Hossu, Iuliu, episcopul greco-catolic, 231 Hotărârea adoptată la Alba Iulia, 84 Hotărârea adunării şvabilor, 74 Hotin, 207 Huber, Siegrief, 180 Hudak, Ladislav, secretar la Legaţia

cehoslovacă, 267 Huiu, Iulia, 373 Hunedoara, 219 Huros, Iosif, lt., 327 Husserl, Edmund, 30 Hyndman, H. M., 148

Iacobeni, 170, 171, 172 Iagoda, Ghenrich (Enoh Gherşenovici

Iehuda), 303, 304, 312, 313, 317 Iakubson, V., 312 Ianos, Imete, 239

Indice general 413

Ianoşi, Ion, 255, 256, 259, 261 Iaşi, 19, 20, 24, 323, 324, 325 Idicel, 87 Iehova, 121 Ierusalimul, 310 Ignat, Virgil, general (r), 219 Iisus Hristos, 120, 121, 241 Iliescu, Dimitrie, 267 Ilişeşti, 171 Imperiul Austro-Ungar, 23, 64, 66, 68,

88, 155 Imperiul Habsburgic, 168 Imperiul Otoman, 25, 32, 56 Imperiul Rus, ţarist, 32, 43, 62, 301, 307 Inculeţ, Ion, 115 „Informatorul“, 342 Institutul Agricol din Chişinău, 246 Institutul Cultural Român, 339 Institutul de Cercetări al Românilor din

Ungaria, 337, 341, 344, 349 Institutul de istorie a partidului, 260 Institutul Limbii Române, 339 Institutul Pedagogic „Juhász Gyula“ din

Seghedin, 342 Institutul pentru Cercetarea Minorităţilor

din Ungaria, 334 Institutul Regal pentru Afaceri

Internaţionale, 141 Institutul Teologic Romano-Catolic din

Alba Iulia, 230 Institutul Yad Vashem din Ierusalim, 233 Internaţionala, cântec, 261 Internaţionala antisemită, 120 Ionescu, Nicolae, 15, 20, 21, 22 Ionescu, Stan, 267 Ionescu, Take, 193 Iordăchescu, Theodor, 199 Iorga, Nicolae, 117, 131, 156, 196 Iosub, David, agent, 323 Iova, Eva, 343 Ipsen, Friedrich, avocat, Mediaş, 71 Irkutsk, 314 Iroaie, Petru, 385, 391, 392 Isac, Aurel, 145 Islaz, 12, 28

Ismail, 207 Isou, Isidore, 254 Israel, 274, 275, 279, 324 Istanbul, 316 Istria, 385, 389 Istru, B., 205 Italia, 164, 165, 268 Iugoslavia, 33, 50, 142, 144, 148, 154,

158, 159, 160, 163, 164, 165, 389 Iugskii, mânăstirea, 315 Iunian, Grigore, 196 Iuriev, agent secret, 246, 250 Iurovskii, Iakov, 307 Ivan, D., preşedintele Centrului

studenţesc „Petru Maior“, 156 Ivan, preot asesor, 145 Ivanovo, 314 Iza, plasa, 276, 277, 280, 281 Izrailev, Aleksandr Nikolaevici, 315 „Izvorul“, 341 Izvorul Mureşului, 341, 359

Înţelegerea de la „Concordia“, 14

Jánosi, János, 259 Japca, mănăstirea, 250 Jászi, Oskár, 149, 153 Jeiane, 387, 390, 393 Jeieni, 388, 389, 394 Jemciujina (Karpovskaia), P. S., 303 Jickeli, O.F., 71 Jigodin, jud. Harghita, 234 Jimbolia, 326 Jina, jud. Sibiu, 224 Jucica Nouă, 219 Juclea, Avram, comisar ajutor, 324 Juclea, Iancu, comisar ajutor, Iaşi, 324 „Jugendbund“, („Germania“), asociaţia

Câmpulung Moldovenesc, 171 Jula/Giula/Gyula, 352, 356 Jumanca, Iosif, 199 „Jurnal“, revista, 349

Kagan, şef logistică Ceka Kiev, 301 Kaganovici, Lazari Moiseevici, 315 Kaindl, Rafael, 65, 169, 170

414 Indice general

Kaindl, Raimund Friedrich, 174 Kaiser, Andreas, 225 Kaiser, Simon, 225 Kalinin, M. I., 303 Kalmbach, Christian, 64 Karasika, Ruvim Mihailovici, 314 Károlyi, Mihály, 72, 73 Katholisch-deutscher Leseverein, 172 „Katholisch-Deutscher Volksbund“, 174 Katholische deutscher Jungendbund, 172 „Katholische Volkswacht“, Cernăuţi,

173 Katholischer Jungenbund der Jünglinge

für die Bukowina, 172 Kaţ, F., şef penitenciare CeKa Kiev, 301,

302 Kaţ, Iakov Zinovievici, 315 Kaţnelson, Zinovii Borisovici, 302, 304,

315 Kaufman, Lică, comisar ajutor, 324, 327 Kaufmes, H., 181 Kausch, Michael, 73, 74, 105 Kazanţev, agent secret, 246, 250 „Keleti Ujság“, 150, 153 Kemeny, familia, 84 Kenighisser, 310 Kersnovskaia, E., 208 Keschmann Franz, din Cernăuţi, 178 Keschmann, Anton, 64, 174 Kessler, M. A., 312 Kierkegaard, Søren, 30 Kiev, 208, 310 Kipper, Norbert, 174, 182 Kisch, Gustav, 68 Kiss, Bela, 113 Kiss, Geza, 104 Klein, Ernest, lt., 327 Kling, Zoltan, maior, şef al Serviciului

de Siguranţă Lugoj, 325, 326 Klink, şeful Securităţii Lugoj, 326 Kneifis, cekist, 301 Kniggisen, cekist, 301 Kogan, Lazari Iosifovici, primul şef al

GULAG-ului, 304, 305, 313 Kogan, M., 313

Kogălniceanu, Mihail, 15, 21, 27 Kohlruss, Alfred, 65, 66, 170, 171, 174,

175, 179, 182 Kohlruss, Anton, 175 Kohn, Elvira, impiegată, 323 Kolesnik, S., preşedintele Consiliului

pentru problemele Cultelor de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., 248

Komintern, 302, 318 „Коммунист“ (Comunistul), 313 Komyati, Ştefan, slt., 327 Konradi, Arthur, 181 Kopezky, F., 179 Korn, Wenzel, 174 Kornblitt, L., 312 Korodi, Lutz, 68, 183 Kostici, Nemanja, 264, 265, 267, 268 Kostici, Slobodan, protopopul, 264 Kostici, soţii, 266, 268 Kovacs, Mihail, mr., 327 Kräuter, Franz, 185 Kronberg, cekist, 301 „Kronstädter Zeitung”, 70 Kuban, 313 Kubat, D., 267 Kudrik, L., 302 Kuller, Hary, 253 Kunz, Carol, 180 Kunz, Heinrich, 174 Kurg, Alfred, profesorul, 178 Kurin, M., 302 Kurko, Gyárfás, 239, 240 Kurmin, F., 302 Kuropaty, 314 Kurz, Anton, 61 Kuzneţov, N., 306

„L’Indépendance Roumaine“, 105 „La Nation Roumaine“, 163 Lajos, Gyorgy, preşedinte laic al

Statusului Romano-Catolic, 238 „Landsmannschaft der

Buchenlanddeutschen“ („Asociaţia Germanilor Bucovineni“), 173

Indice general 415

Landwehr de Pragenau, Edwin, 65, 169, 174, 179, 181

Lang, Franz, 174 Lapedatu, Alexandru, 114, 135 Lapidus, N. M., 315 Larina (Lurie), M. Iu., 303 Lascăr, Mihai, general, 219 Laurian, A. Tr., 360 Lazaru, Miliţa, 267 Lebel, M., 302 Lebouton, Alois, 65, 66, 169, 170, 174,

175, 179, 183 Leferman, Sava, 324 Legea de organizare a Bisericii

Ortodoxe, 134 Legea de reformă agrară din 1921, 91 Legea pentru regimul general al

cultelor, 126, 127 Legea şi Statutul de organizare a

Bisericii Ortodoxe Române, 126 Legea XLIV din 1868 pentru egala

îndreptăţire a naţionalităţilor, 78 Legile Apponyi din 1907, 79 Legiunea Arhanghelul Mihail, 199 Leibovici, Marcu, comisar ajutor, 323,

324 „Leipziger Ilustrierte Zeitung“, 177 Lemny, Ştefan, istoric, 110 Lenin, 204, 205, 300, 311, 319 Leningrad, 208 Lentovici, cekist, 301 Leon, Gh. N., 109, 111 Leplevskii, I. M., 305 Lesch, Alexander Robert von, 63 „Les Minorités Nationales“, buletinul

Uniunii internaţionale a asociaţiilor pentru Societatea Naţiunilor, 165

Letonia, 130 Leuşinskii, mănăstirea, 315 Levinas, Emmanuel, 30 Levinson, N. S., 315 Libert, cekist, 301 „Libertatea noastră“, 342 „Liceenii“, revistă anuală editată de

Liceul „N. Bălcescu“ din Gyula, 341

Liceul de Stat din Gheorgheni, 230 Liceul German din Cernăuţi, 178 Liceul Militar „Mihai Viteazul“ din

Timişoara, 219 Liceul Romano-Catolic din Tg. Mureş,

230 „Lidovo Noviny“ din Brno, 160 Lifşiţ, Iakov, şeful Secţiei operative

CeKa Kiev, 301 Liga Apărării Naţionale Creştine,

L.A.N.C., 117, 119, 120, 121, 122, 181 Liga Culturală, secţia Cluj, 156 Liga Naţional-Corporatistă, 198 Liga Naţiunilor, 151, 164 Liga Romano-Catolică a Naţiunilor din

Transilvania, 230 Liga Vlad Ţepeş, 197 Lipova, 74, 326 Litman, Roza, impiegat, 324 Lituania, 130 Liţu, V., 170 Lobl, Mor, 324 Loew, Michael, 225 „London Times“, 304 Londra, 142, 148, 152, 154, 160, 264, 267 Lopuşnâi, şeful secţiei propagandă şi

agitaţie Cahul, 203 Lörincz, Oszkár, slt., 327 Lovin, Scarlat, maior, 219 Löw, Wilhelm, 225 Lozovskii-Drizdo, Solomon Abramovici,

302 Luca, Vasile, 239, 241 Ludoşul Mare, 224 Lueriu, jud. Mureş, 87 Lugoj, 74 „Lugoscher Zeitung”, 73 Luisenthal, Bucovina, 184 „Lumina“, 342 Lunca Bradului, 86, 87 „Lupta“, Bucureşti, 163 „Lupta leninistă“, Dubăsari, 204 Lupu, Nicolae, 196

Madgearu, Virgil, 155, 195 Mahalinschi, Iordan, 106

416 Indice general

Maier, Lazăr, lt. maj., 327 Maiorescu, Ioan, 384, 388 Maioreşti, jud. Mureş, 87 Majláth Gusztáv Károly, episcopul de

Alba Iulia, 230 Mândrescu, Simion, 183 Maniu, Cassiu, 145 Maniu, Iuliu, 47, 69, 142, 146, 153, 155,

158, 159, 160, 163, 165, 185, 195; guvernul, 162, 165

Mankin, locţiitor al şefului Secţiei juridice a CeKa Kiev, 302

Manoilescu, Mihail, 198 Maramureş, judeţul, ţinutul, regiunea,

104, 270, 271, 278, 279, 391 Marcu, Max, agent, 323 Marcus, Iţic, agent, 323 Marea Adunare Naţională, 232 Marea Albă, 304, 315 Marea Baltică, 304 Marea Britanie, 141, 153 Marea Mediterană, 389 Marea Rîbinsk, 315 Marghiloman, A., 193 Maria Tereza, 131 Markov, S. L., generalului albgardist, 319 Marşak, N. S., 303 Martalogu, Ivan, 160, 162, 163 Martin, Teodor, preşedintele Coaliţiei

Românilor din Ungaria, 335 Martinelli, A. Ia., 315 Márton, Áron, Episcop romano-catolic

de Alba Iulia, 229, 230, 231, 232, 233, 234, 239, 242

Martzy, Rudolf, 225, 227 Maslov, S. S., 308 Mauriciu, Ştrul, lt. col., 325 Mavrocordat, Constantin, 55 May, Stefan, 226 Mazarini, Nicolae, general, 213 Mazuru, Vladimir, subdirector general al

D.G.S.P., 325 Măneuţi, Bucovina, 172 Medakovici, Dane, ambasadorul

iugoslav la Bucureşti, 268

Mediaş, 70, 71, 72, 288 Mehedinţi, judeţul, 105, 326 Meier, L., 302 Meirovoci, 260 Melik, familia, 84 Melzer, Wilhelm, 68 Melzl, Oskar von, 68 Memoriul „Cărvunarilor“, 31 Menczel, Philip, 172 Merleau-Ponty, Maurice, 30 Mezis, Arkadii Ivanovici, 302 Mica Antantă, 149, 152, 155, 159 Miercurea Ciuc (Csíkszereda), 230, 234 Miercurea Sibiului, 222, 223, 224, 225,

226, 227, 228 Miercurea, Cercul, 225 Mihailovici, Draja, 264, 268 Mihalache, Ion, 146, 147, 159, 195 Mihalcea, preot, 170 Mihali, Teodor, primarul municipiului

Cluj, 161 Mihaly, Alexandru, 327 Mihalyi, Gavriil (Gabriel), 104 Mihalyi, Peter (Petru von Mihalyi), 104 Milia, comună, Bucovina, 219 Millanich, E. von, 179 Millerand, Alexandre, 80 Minea, dr., rectorul Universităţii din

Cluj, 156 Ministerul Afacerilor Interne, 294 Ministerul Comerţului Exterior, 296 Ministerul de Externe al Suediei, 267 Ministerul Învăţământului, 292 Minkin, A., funcţionar O.G.P.U.-

N.K.V.D., 302 Minsk, 314 Mirgorodski, şeful secţiei propagandă

Bălţi, 203 Mirkine-Guetzévitch, Boris, 191 Mirto, Eduard, 195 Misiunea militară americană de la

Bucureşti, 268 Misiunea sovietică, 268 Mişcarea de Întrajutorare a Germanilor

din România, 180

Indice general 417

Mişcarea de Reînnoire a Germanilor din România (Nationale Erneuerungsbewegung der Deutschen in Rumänien – N.E.D.R.), 180

Mişcarea Legionară, 35, 212 Mizraghi, Organizaţia, 273 Model, membru CeKa, 301 Moisei, Iakovlevici Ghermanovici, 302 Moiş, Aurel, lt. col. 327 Moldova, 14, 16, 17, 18, 22, 23, 24, 25,

55, 189, 322, 325 Moldova Nouă, 326 „Moldova Socialistă“, 201, 202, 203,

204, 205, 206, 207 Moldovan, Silviu B., istoric, 283 Möller, Karl von, 73, 74 Mologa, oraş, 315 Molotov, V. M., 303 Monarhia austro-ungară, 84, 145, 148,

151, 163 Monarhia habsburgică, 153 Monte Maggiore, 397 Morandini, directorul Băncii Centrale,

145 Morariu, Aurel, 171 Morariu, Lecca, 385, 391 Mordoveţ, 247 Moroianu, George, 142, 149, 150, 156 Moroz, Ghesea Nehemievna, 314 Moroz, Iakov Moiseevici, 314 Moruzov, Mihail, 51, 52, 53, 54, 56, 59 Moscova, 62, 208, 247, 248, 268, 271,

301, 303 Moscova-Volga, canalul, 315 Moscovici, Ilie, 199 Moscovici, Serge, 253, 256, 261 Moţiunea de la Blaj, 31 Muck, Sigmund, profesor, 178 „Muenchener Neueste Nachrichten“, 185 Müldori, Franz, 178 Müller, Friedrich, 69 Müller, Koloman, 61 München, 178, 302 Muntenegru, 267 Muntenia, 195

Munţii Popilor, 387 Mureş, judeţul, râul, 84, 85, 86, 87, 90,

104, 389 Mureş-Turda, judeţul, 105 Mureşul Superior, zona, 81, 82, 83, 86,

90, 91 Muşkat, S. S., 303 Muth, Kaspar, 72 Muzeul Central al Astrei, 144

N.K.V.D., 314, 316 Nagy, István, 284 „Nagyvárad“, 153 Nahimson, Feodor Mihailovici, 312 Napoleon, 17 Naum, Grigore, şef al Direcţiei de

Contrainformaţii în Armată, 325 Naumov, S. V., 311, 312, 313, 315 „Neamul românesc“, 117 Nectarie, episcopul Chişinăului şi al

Moldovei, 248, 249, 250 Nedelcu, C-tin, 144, 146 Neff, Franz, 72 Negulescu, P. P., 196 Nemeş, instructor al Direcţiunii de

propagandă, 234 „Neue Jüdische Rundschau“, 172 „Neuer Weg Kalender“, 297 „Neuer Weg“, Bucureşti, 296 Neugeboren, Emil, 68, 69 Neumann, Edmund, 172 Neva, 303 Nibio, August, 173 Nichitin, agent sovietic, 250 Nicolau, Sergiu (Serghei Nikonov),

director general al S.S.I., 325 Nicolschi, Alexandru (Boris Grümberg)

– subdirector general al D.G.S.P., 322, 325

Niculescu, Constantin, general, 218 Niga, T., arhitect 267 Nijegorodskaia, gubernia, 315 Nikolaev-Jurid, N. G., 305 Nikolai al II-lea, 307 Nikon, Patriarhul, 55 Nipru, 55

418 Indice general

Nistor, Ion, 113, 115, 170, 174 Nistru, 62, 64, 217 Nössner, Hans, 225 „Noi, românii din Ungaria“, 342 Noua Politică Economică (N.E.P.), 316 Noul Neamţ (Chiţcani), mănăstirea, 250 Nürnberg, 122 Nuşem, Avram, 324 Nyírség, 360

O.G.P.U., 314 O’Hara, nunţiul papal, 240 Occidentul, 32, 163, 288, 294, 300, 303 „Octeabri“, revista, 205 Odessa, 58, 62, 306 Odorhei, 104; judeţul, 235 Oficiul Naţional de Turism, 295, 296 Oficiul pentru gestionarea relaţiilor cu

Republica Moldova, 339 Oficiul pentru Minorităţi Naţionale şi

Etnice din Ungaria, 334, 335 Olaru, funcţionara Securităţii, 326 Oleinik, împuternicit, 249 Olpret, 145 Oltenia, 160, 397 „Omul liber“, gruparea, 198 Onega, lacul, 304 Onişor, Victor, 145 ONU, 380 Opaiţ, Mircea, 324 Oradea, Oradea Mare, 104, 105, 113,

149, 153,160, 162, 341 Oraviţa, 326 Orăştie, 223 Orbán, Viktor, 359, 360, 361 Orendi-Hommenau, Victor, 73, 160 Orfelinatul St. Theresia din Sibiu

(Szeben), 230 Organizaţia din străinătate a N.S.D.A.P.,

181 Organizaţia Sionistă Socialistă Ichud, 273 Orhei, judeţul, 203, 207 Orientul Apropiat, 389 Orientul Mijlociu, 275 Orkisz, Emilia, 184 Oros, subprefect jud. Bihor, 160

Ortsgruppe des deutschen Schulvereins, 172

OSCE, 380 Osias, Marcel Iţic, agent, 324 „Ostdeutsche Volksblatt“, 178 „Ostjüdische Zeitung“, Cernăuţi, 172 Osvadă, V., primarul Clujului, 156

P.C.(b.) din R.S.S.M., 204 P.C.(b.) Ucrainean, 202 P.C.R., 260, 270, 271, 278 Pacelli, cardinalul, 131 Pacha, Ágoston, episcopul de Timişoara,

231 Pâclişanu, Zenovie, 232 Paicovici, Iosif, 327 Palatul Élysée, 33 Palestina, 122, 273 Panaitescu, Emil, 385 Pântea, Gherman, 63 Pantiuşa (Bodnarenko), 322 Pantovici, Petar, 263, 264, 265, 267, 268 Pantovici-Klein, Ljubica, 265 Pares, Bernard, 141 Paris, 18, 19, 21, 70, 74, 75, 104, 105,

113, 152, 263 Parlamentul de la Viena, 65 Parlamentul României Mari, 174 Parohia „Sf. Mihail“ din Cluj

(Kolozsvár), 230 Partidul Alianţei Civice, 373, 374 Partidul conservator „Vlad Ţepeş“, 197 Partidul Conservator, 191, 193 Partidul German, 160, 175, 180 Partidul Liberal Democrat, 198 Partidul Maghiar, 160, 179, 382 Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.),

284, 289, 297 Partidul Naţional Agrar, 197 Partidul Naţional Democrat, 117, 196 Partidul Naţional Liberal (PNL), 104,

105, 107, 109, 112, 116, 143, 146, 160, 176, 180, 191, 224, 373

Partidul Naţional Român din Transilvania, 143, 146, 155, 193, 195, 197, 200

Indice general 419

Partidul Naţional Ţărănesc, 143, 144, 155, 159, 160, 177

Partidul Naţional-Socialist al Germanilor din România, 180

Partidul Parlamentar German, 176 Partidul Poporului German Şvab, 73 Partidul Poporului Săsesc (Sächsische

Volkspartei), 67 Partidul Poporului, 171, 175, 179, 193,

194 Partidul Popular German (Deutsche

Volkspartei – D.V.R.), 181 Partidul Radical Sârb, 143 Partidul Social Democrat Român, 373 Partidul Social-Creştin, 117 Partidul Social-Democrat, 160, 195, 338 Partidul Şvăbesc al Autonomiei, 73, 74 Partidul Ţărănesc al lui Ion Inculeţ, 64 Partidul Ţărănesc, 143, 146, 195, 200 Pas, Ion, 199 Pašić, Nikola, 143 Passov, Z. I., 305 Paşenco, E., 205 Patagonia, 122 Pater, M., 302 „Patria“, 145, 146, 153, 156, 161, 163,

164, 165 Patterson, James G., 357 Pauker, Ana, 330 Paul al VI-lea, papă, 233 Paulescu, Nicolae C., 117, 119, 122 Pavel, Dan, 373 Păcăţian, T. V., 150 PCR, 253, 258 PDSR, 199 Peninsula Balcanică, 396 Peresecina, satul, Orhei, 245 „Pesti Naplo“, 119 Petala, generalul, 145 Peter, Julian, 104 Petrescu, Constantin-Titel, 199 Petrescu, Ioan, 324 Petriş, 87 Petrograd, 25, 303, 304, 309, 310, 319 Petru al II-lea Karagheorghevici, 264

Petru cel Mare, 55 Petru, Apostolul, 129 Petruşan, Gh., 360 Pfeifer, Arthur, 184 „Philipp Reklam Jüng“, editură Lepzig,

177 Piatniţkii, Iosif Aronovici (alias Iosel

Oriolovici Tarşis), 302 Piatra Neamţ, 325 Pilat, prim-procuror Cluj, 145 Piletici, general, 267, 268 Pineta, Ahil, 106 Pintilie, Gheorghe (Pantelei-Pantiuşa

Bodnarenko), director general al D.G.S.P., 325

Piotrowski, Georg, 184 Piteşti, 232 Pius al XI-lea, papă, 129, 131, 173, 231 Pius al XII-lea, papă, 232 Platonov, O. A., 310 Plătăreanu, Dr., 267 Pleşca, Ioachim, egumenul, 247 Pleşiţă, Nicolae, generalul, 322 Pliner, Izrail Izrailevici, 305, 314 PMR, 270, 274, 278, 286 PNL, 106, 192, 193, 195, 198, 199, 200 PNL'93, 374 PNL-Gh. Brătianu, 198 PNŢ, 194, 195, 196, 197, 272 PNŢCD, 199, 200 Poalei Sion, 301 Podgorica, 267 Podişul Secaşelor, 223 Podoimiţa, sat Transnistria, 202 Pogromul de la Iaşi din 28-29 iunie

1941, 213 Poiana, jud. Sibiu, 224 Poieni-Solca, satul, 184 Pojorâta, 184 Pokorny, Antonin, 267 Polingher, Ilie, comisar ajutor, 323 Polonia, 50, 130, 131, 179, 240, 318 Polony, Arthur, 69, 70, 71 Pop, Catiţa, 145 Pop, Ghiţă, 165

420 Indice general

Pop, Ilie, preot, 154 Pop, Liviu, 145 Pop, Valer (Valeriu Popp), 119, 131 Popa, Adam, prefectul judeţului Cluj,

161, 162 Popescu, Ioan, locotenentul 220 Popov, Oleg, 300, 301, 304, 318 Popovici, deputat, 76 Popovici, B., avocat, 154 Popovici, Mihai, 153 Popoviciu, I., 145 Porceşti, sat, jud. Sibiu, 87 „Potemkin, satele lui“, 191 Praga, 154 „Prager Presse“, 163 „Pravda“, Moscova, 202 Predescu, Lucian, 104 Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.,

251 Prie, A., redactor, 154 Primăria oraşului Rădăuţi, 177 Primul Război Mondial, 91, 117, 148,

193, 194 Principatele Române, 18 Proclamaţia de la Islaz, 31, 34 Procuratura raionului Călăraşi, 248 Programul de la Sibiu, 76 PRŢ al lui Iunian, 197 Prusia, 18, 25, 26 Prut, 62, 202, 204, 217 PSD, 84, 176, 179, 199, 200 PSDR, 199 PŢD al lui Stere, 197 PŢ-dr. N. Lupu, 197 Pucerea, Taşcu, 106 Purdea, Moise, slt., 327 Puşcaşu, Mihail, 324 Puterile Centrale, 51, 52 Puterile Garante, 15, 20, 21, 23, 25 Putilik, I., 302

R.A.S.S. Bureat-Mongolă, 314 R.A.S.S.M., 202 R.S.S. Ucraineană, 304 Rabicev, contabil, 302 Rachmaser, Iacob, 180

Racoţi-Filip, Alex., 145 Radić, liderul Partidului Ţărănesc Croat,

149, 159 Radio Seghedin, 354 Radzivilovski, A. P., 305 Rangheţ, Iosif, 329 Râpa, jud. Mureş, 87 Rapoport, Iakov Davidovici, 315 Rapoport, S. G., 304 Raportul experţilor OSCE din 1991 de la

Geneva, 375 Raşcov, sat, Transnistria, 202 Raţiu, Gheorghe, colonelul, 322 Razmirovici, cekist, 301 Răciula, mănăstirea, satul din raionul

Călăraşi, 249 Rădăceanu, Lotar, 199 Rădăuţi, 170, 172, 173, 180, 182, 183,

185, 220 Rădăuţi, judeţul, 182, 185 Rădulescu, George, avocat 267 Răstoliţa, jud. Mureş, 87 Răutu, Lonea (Leonte), 260 Războiul civil din Rusia, 311, 313 Războiul de Întregire (1916-1919), 51 Rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941, 212 Rebreanu, Liviu, 397 Recaş, jud. Timiş, 326 Reciu, jud. Sibiu, 224 Regatul Român, 48, 124, 168 Regatul Sârbo-Croato-Sloven, 73 Reghinul Săsesc, Reghin, 84, 88, 89, 90,

180 Regiunea Autonomă Maghiară, 48, 49,

285 Regiunea Sudetă din Cehoslovacia, 40 Regman, Nicolae, prefectul, 224 Regulamentele Organice, 31 Reihman, L. I., 305 Reitenberg, cekist, 301 Republica de la Weimar, 168 Republica Federală Germania (R.F.G.),

287, 288, 293, 295 Republica Franceză, 37 Republica Moldovenească, 63

Indice general 421

Republica Populară Română (R.P.R.), 35, 36, 45, 46, 48, 285, 291, 298

Republica Socialistă România, 37, 46, 295

Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (R.S.S.M.), 201, 202, 204, 206, 207, 208, 244, 245, 247, 250

Republica Ungară, 346, 351 Reşiţa, 326 Revenealî, muncitor din Tighina, 204 Revoluţia din Octombrie 1917, 300, 318 Rezoluţia de la Alba Iulia, 71, 73, 152,

176 Rivkin, cekist, 301 Riza, Mustafa, 106 Rîkov, A. I., 303 Rod, jud. Sibiu, 224 Rohosna, sat, Bucovina, 219 Roller, M., 260 Roma, 131 Roman, 104, 324 Roman, Valeriu, 113 România Întregită, 124, 126, 131 România Mare, 32, 43, 45, 47, 57, 64,

67, 85, 145, 153, 156, 169, 171, 174, 176, 179

România, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 31, 33, 36, 37, 41, 42, 44, 47, 49, 50, 52, 53, 57, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 72, 73, 74, 81, 82, 85, 89, 109, 110, 112, 117, 118, 119, 121, 122, 125, 126, 127, 128, 129, 130, 132, 133, 137, 138, 142, 143, 144, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 174, 177, 181, 182, 183, 187, 188, 189, 190, 192, 200, 205, 206, 211, 212, 214, 215, 221, 229, 231, 232, 233, 240, 242, 252, 253, 254, 255, 261, 263, 264, 273, 283, 289, 293, 294, 295, 296, 297, 318, 319, 323, 330, 331, 332, 335, 337, 343, 353, 354, 355, 357, 358, 359, 378, 380, 381, 382

„Românii de Pretutindeni“, publicaţia, 339

Romenski, împuternicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, 245, 247

Ropcea, medic, 154 Rosenbaum, Alan, 320 Röser, Johann, 73, 74 Rosetti, R., 156 Roşa, suburbia Cernăuţiului, 182, 184 Rotenstein, Moly, comisar, 324 Rotenstein, Natan, lt. maj., comisar-

ajutor, 324, 325 Rotenştein, David, 324 Roth, Andrei, 252 Roth, Hans Otto, 69, 71, 174, 175, 176,

181, 183, 184 Roth, Otto, 72, 73 Roth, Stephan Ludwig, 61 Rothermere, lordul, 161, 163 Rotman, Liviu, 258 Rozenberg, S., 302 Rubinştein, industriaş Kiev, 310 Rudi, G., preşedintele Consiliului de

Miniştri al R.S.S.M., 248 Rudnicki, Johann, 183 Rus, Traian, 82 Rusia Sovietică, 64, 303, 304, 309, 310 Rusia, 15, 18, 21, 25, 26, 51, 53, 54, 55,

56, 57, 58, 62, 84, 154, 156, 267, 299, 300, 301, 302, 306, 307, 308, 310, 311, 318, 319

Rusu, Vladimir, din Sadagura, 219

Sächsiche Volkorganisation, 225 Sadagura, 219 Sakakian, Rapik, 267 Sândominic (Csikszentdomokos), 230,

234 Sandberg, Goldina, comisar ajutor Iaşi,

324 Sankt Petersburg, 248, 304 Sânnicolaul Mare, 326 Sântimbru, 234 Sânzieni-Ciuc, 234 Sapsa Ilie, agent, 323 Sarajevo, 263

422 Indice general

Saratov, regiunea, 305 Sarmanioti, I., 106 Sartre, Jean-Paul, 30 Satu Mare, 175, 180 „Satu Mare“, 145 Saxonia, 311 Săcalu de Pădure, 87 Sălaj, 104 Sălişte, jud. Sibiu, 224 Sărata, jud. Cetatea Albă, 62 Scaunul Apostolic, 129, 132, 237 „Scânteia“, 285 Scharitzer, Rudolf, profesor la

Universitatea din Cernăuţi, 174 Scheiner, Andreas, 68 Schenker, Georg, 225 „Schimbul leninist“, Chişinău, 206 Schnell, Karl Ernst, 68 Schnellbach, Martin, mr., 327 Schorsten, Martin, 227 Schuller, Fritz, 225 Schuller, Rudolf, 68, 70, 71 Schullerus, Adolf, 61, 68, 69, 70, 71,

176, 183 „Schwäbische Volkspresse”, 73 Scotus Viator, 145, 149, 152, 153, 160,

161, 163, 164 Scurtu, agent sovietic, 250 Sebastian, Mihail, 254, 257 Sebeş, 223, 228 Secţia Administrativ-Politică a C.C. al

P.M.R., 329 Secţia Cadre de la C.C. – P.C.R., 322, 329 Secţia germană a Teatrului de Stat din

Sibiu, 290 Securitate, 294, 295, 321, 324, 326, 328,

330 Segal, Jetty, 220 Segal, Marcel, comisar-ajutor, 323 Seghedin/Szeged, 352 Seibel, episcopul, 184 „Selbsthilfe“, organizaţie, 226 Semanov, Serghei, 317 „Semnalul“, Bucureşti, 269 Senater, Moise, mr., 325

Sepanski, 183 Sepeanu, Tudor, lt. col., 325 Serbia, 264, 334 Serviciul de Securitate Mureş, 327 Serviciul de Securitate Turda, 327 Serviciul Judeţean de Securitate Caraş,

326 Serviciul Raional Oraviţa, 327 Serviciul Raional Reşiţa, 327 Serviciul Român de Siguranţă, 172 Serviciul Special de Informaţii, 51 Serviciului Special de Siguranţă, 54 Seton-Watson, Hugh, 323 Seton-Watson, May, 156 Seton-Watson, Robert William, 141, 142,

144, 145, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166

Severin, judeţul, 326 Sf. Ştefan, 78 Sfântul Gheorghe, braţul, 53 Sfântul Scaun, 127, 129, 132, 232, 237 Sfatul Poporului din Banat, 72 Sfatul Ţării, 62, 63 Siberia, 314 Sibiu, 65, 67, 68, 69, 70, 74, 144, 175,

180, 286, 288, 290 Sibiu, judeţul, 223, 224, 297 Sighet, oraş, raion, plasa, 232, 271, 273,

274, 275, 276, 277, 280, 281 Sighişoara, 69 Siguranţă, 322, 324 Silberstein (Gondor), Adalbert, 329 Silistra, 106 Simlovici, Alexandru, lt. maj., 327 Simon, Ioan, slt., 327 „Simpozion“, 341 Siret, 170, 172 Skedl, Arthur, 174 Skrehunetz, Brunno, 171, 172, 175, 178 Slatina, 206 Slăvescu, Victor, 111 „Slavonic Review“, 141 Slesingher, Fişel, 329 Slovacia, 149, 158, 334, 335

Indice general 423

Sluţkii, Abram Aronovici, 314, 315 Smilovici, L., slt., 325 Smirnov-Rataicik, Piotr Arkadievici, 302 Societatea anglo-română, 149, 150 Societatea Creştină Germană

Kugelsberger, 172 Societatea Culturală a Românilor din

Budapesta, 349 „Societatea Germanilor Creştini“, 174 Societatea Germanilor Creştini din

Bucovina, 177 Societatea Istorică Regală, 141 Societatea Junimea, 117 Societatea Naţiunilor, 150, 176, 179, 185 Societateai Creştină Germană, 183 Socolinţi (azi Lipoveni), jud., Suceava, 55 Sofia, 156 Sofronie, episcopul românilor din

Ungaria, 359 Solca, 172, 184 Solomon, steaua lui, 313 Solomovici, Teşu, 320, 321, 323, 324,

330 Solovki, insulele, 316 Solţ, A. A., 312 Someş, 104 Sommer, Simon, 225 „Sonntags Post“, Rădăuţi, 173 „Sonntagsblatt“, 173 Sorge, R., 306 Soroca, 203, 207 Sovietul Suprem al U.R.S.S., 202 Spania, 256, 315 Spar- und Darlehenskassenverein für

Gura Putnei und Falcău, 172 Spător, I., preot, 154 Spielhaupter, Martin, 225 Spielhaupter, Simon, 225 Spielhaupter, Wilhelm, 227 Spilioti, Gh. A., 105 Spineanu, Cezar, 195 SSI, 229, 230 Staerman, N., lt., 325 Stalin, I. V., 204, 205, 245, 267, 303,

308

Stalingrad, 305 Stânceni, 86, 87, 89 Stanford University (S.U.A.), 318 Stanoiev, Dobrivoi, lt., 327 Stark, Desideriu, lt. maj., 327 Statele Unite (S.U.A.), 30, 134, 154 Statul papal, 129 Statusul romano-catolic ardelean, 130,

131, 132 Statutul Bisericii Catolice din România,

231 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la

Paris, 31 Statutul organic şagunian, 126 Staţevici, G. M., şeful Secţiei Cadre a

N.K.V.D., 306 Stănculescu, G., redactor, 154 „Steagul roşu“, Soroca, 206 Steinberger, (Ianoşi), 259 Steiner, Tiberiu, 327 Stelzer, Gerhard von, 181 Stere, Constantin, 196 Sterescu (Sternstein), Paul, 329 Steskal, William, lt. maj., 327 Stoica, Vasile, 164 Storojineţ, 174, 185 Straucher, Benno, 105 Străuţiu, Eugen, 223 Strbske Pleso, 162, 163 Striegl, Josef, 72 Strob, F., 179 Stroe, Ştefan, generalul, 218 Stroie, Mihai, 326 Studioul de Televiziune Seghedin, 354 Sturdza, D.A., 16, 17, 18, 19 Subcetate, jud. Harghita, 86, 89, 90 Subinspectoratul General de Siguranţă

din Transilvania, 145 Suceava, 170, 172, 184, 185 Sudul Basarabiei, 57, 58, 217 Suedia, 134, 267 Sulina, 52, 53, 56, 59 Supplex Libellus Valachorum, 31 Suruceni, mănăstirea din municipiul

Chişinău, 247, 248

424 Indice general

Suseni, jud. Mureş, 87 Suşnieviţa, 384, 387, 388 Sverdlov, Iankel Movşevici (Gauhman),

preşedinte al Comitetului Executiv Central din Rusia, 301, 303, 307, 311

Sverdlovsk, 304 Szeghedi, învăţătorul din Gârbova, 227 Szemler, Ferenc, 284 Szentmiklosi, Francisc, deputatul 239,

240, 241 Sztójai, Döme, primul ministru ungar,

231

Şafarevici, I. R., 310 Şafran, Alexandru, 330 Şag, jud. Timiş, 74 Şandru, D., istoric, 82 Şapiro, A., 302 Şapiro, E. I., 305 Şatov-Lifşen, S. I., 315 Şcoala de Studii Slavonice (School of

Slavonic Studies) din King's College, 141

Şeptiţchi, L., 205 Şerban, Terezia, 82 Şillenkus, 301 Şilman, P., 205 Şirvindt, Evsei Gustavovici, Şeful

Direcţiei Generale a Locurilor de Detenţie, 312

Şklovski, cekist, 301 Şloim, Iancu M., 329 Şneerson, M. B., 305 Şoimu, Iancu, 329 Şpighelglass, cekist, 306 Şpighelman, L., 302 Şreider, Mihail Pavlovici, 314 Ştrul, Sumer, agent, 323 Şuda, şeful secţiei propagandă Dubăsari,

203 Şugatag, 271, 280, 281 Şugatag, plasa, 276, 277 Şumuleu (Csíksomlyó), 230, 233 Şvarţman, locţiitor al şefului Secţiei

speciale, 302

„Tägliche Rundschau“, 184 Tairov, Grigorii Arkadievici, 302 Tajtacak, Ioţa, 267 Târgu Mureş (Tg. Mureş), 82, 90, 230,

324, 371 Târgul Secuiesc, 120 Târnava Mare, judeţul, 135 Târnave, 389 Tarutino, 62, 63, 64 Tatar Bunar, 64 Tău, jud. Alba, 223 Teatrul de Stat Sibiu, 290 Teatrul din Arad, 341 Teatrul Naţional din Chişinău, 105 Teatrul orăşenesc din Cernăuţi, 178 Teiuş, 232 Teleki, familia, 84 „Temesvari Hirlap“, 160 „Temps“, 15 Tengler, Johann, 73, 74 Teregova, jud. Caraş-Severin, 326 Tereşcenko, L., 202 Teritoriul din stânga Nistrului, 202 Teutsch, Friedrich, episcopul Bisericii

Evanghelice, 61, 71 Tg. Frumos, jud. Iaşi, 329 Tg. Neamţ, 324 Theiss, Georg, 224, 225 Theiss, Martin, 225 Tighina, 203, 207 Tiglea, reprezentantul primăriei Cluj,

145 Tilea, V.V., 142, 145, 146, 150, 155,

157, 158, 159, 160, 161, 162 „Times“, 146 Timişoara, 65, 72, 73, 74, 139, 160, 180,

240, 241, 263, 264, 267, 268, 269 Timiş-Torontal, judeţul, 105, 326 Timon, Franz, 74 „Timpuri“, 342 Tineretul Democrat Evreiesc, 273 Tiraspol, 202, 203, 220 Tisza, Kolomán, 76 Tito, Iosip, Broz, 267, 268 Tito – Subaşici, Guvernarea, 267

Indice general 425

Titulescu, Nicolae, 130 Tizenberg, Ă. Iu., 315 Tîrkov-Vileams, Ariadna, 303, 308 Tkalun, P. P., 305 Toldalaghy, familia, 84 Tomescu, D., preşedintele Sindicatului

presei române din Ardeal, 150 Tomov, Ion, 105 Tomskii (Efremov), M. P., 303 Topârcea, jud. Sibiu, 224 Topliţa, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90 Torok, Zoltan, primarul 120 Torouţiu, I. E., 183 Toth, Adalbert, 327 Trachtmann, Sophie, 220 Transilvania, 26, 49, 61, 62, 66, 67, 68,

69, 70, 71, 72, 75, 76, 77, 80, 82, 83, 84, 85, 91, 114, 118, 120, 121, 125, 126, 128, 129, 130, 131, 133, 135, 137, 138, 140, 142, 143, 146, 147, 153, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 169, 173, 175, 181, 195, 287, 293, 322, 352, 358, 376, 378, 379, 382

„Transilvania“, 296 Transnistria, 217, 324 Tratativele de la Arad, (13-14 nov. 1918)

72 Tratatul minorităţilor (9 decembrie

1919), 112, 126, 128 Trei Scaune, judeţul, 104 Trifunatz, avocat, 267, 268 Trilisser, Meer Abramovici, locţiitor al

preşedintelui O.G.P.U., 314 Trissler, M., 302 Troţki, Lev, (Leiba Davîdovici

Bronştein), 253, 254, 306, 311 Trubrig, Iulius, 174 Tulcea, 54 Turnu Severin, 269 Turoczi, Adalbert, 132 Tzara, Tristan, 254, 353

Ţaigher (Zeigler), Simion, şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, 328

Ţara Fagilor, 173 Ţara Românească, 189

Ţara Secaşelor, 223 Ţara Secuilor, 380 Ţeistin, cekist, 301 Ţeposu, George, preot, 136 Ţesarskii, V. E., 306 Ţigăreanu, dr., prefectul judeţului Timiş,

160 Ţinutul Herţa, 215 Ţinutul Secuiesc, 381 Ţitkin, cekist, 301 Ţvibak, Mihail, locţiitor al şefului Secţiei

operative a CeKa Kiev, 301 Ţvibak, Samuil, şef al secţiei juridice a

CeKa Kiev, 301

U.E.R., 105 U.P.M., 235, 238, 239, 240 Ucraina, 271, 319, 334, 335 UDMR, 371, 372, 374, 375, 377, 378,

379, 381, 382 UFDR, 274 Uganda, 122 Uhtinsk-Peciorsk, 314 Ulmer, V. A., 306 Ungaria, 32, 43, 68, 69, 71, 72, 73, 76, 77,

78, 79, 80, 82, 122, 126, 131, 133, 137, 148, 149, 151, 152, 162, 166, 235, 259, 271, 311, 318, 331, 332, 333, 334, 336, 337, 341, 342, 343, 347, 348, 349, 352, 353, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 360

Ungaria Mare, 49 „Unirea“ din Blaj, 385 Uniunea Agrară, 197 Uniunea Catolică Germană din Cernăuţi,

173 Uniunea Culturală a Românilor din

Ungaria (cu sediul la Giula), 348 Uniunea Democrată a Românilor din

Ungaria, 344, 348 Uniunea Democrată Maghiaro-Română,

350 Uniunea Elenă, 266 Uniunea Europeană, 33, 50, 188 Uniunea Femeilor Israelite, 273 Uniunea Germanilor Creştini, 175 Uniunea Germanilor din Bucovina, 179

426 Indice general

Uniunea Germanilor din România, 65, 66, 67, 175, 176, 181

Uniunea Germanilor din Străinătate, cu sediul în Berlin, 178

Uniunea Naţional-Creştină, 117 Uniunea Republicilor Sovietice

Socialiste (Uniunea Sovietică), 36, 37, 201, 204, 205, 207, 208, 213, 215, 228, 240, 270, 283, 285, 299, 300, 304, 306, 311, 318

Uniunea Românilor din Bichişciaba, 349 Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.),

257, 258, 259 Uniunea Tineretului German, 182 Uniunea Tineretului Muncitoresc

(U.T.M.), 286, 289, 291 Universitas Saxonum, 67 Universitatea Bucureşti, 256 Universitatea din Cernăuţi, 385 Universitatea din Cluj „Regele

Ferdinand I“, 104, 150, 161 Universitatea din Debreţin, 104 Universitatea din Londra, 141 Universitatea Western Cleveland, 155 „Universul“, 226 „Universum“, 177 Unterwald, cercul, 223, 225 UPM, 241 Ural, regiune, 307 Uriţki, Solomon Borisovici, 302 Uriţkii, M.S., şeful CeKa Petrograd, 309 Urmanczy, familia, 84, 89 Urmanczy, Janos, 84, 89 Urmanczy, Jeremos, 88 Ursu, Vladimir, comisar ajutor, 323 Utalea, Octavian, primar Cluj, 153 Utevskii, Boris Samuilovici, 312 Uţă, col. Ion, 326

V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., 304, 305, 306, 311

Vaida Voevod, Alexandru, 142, 145, 149, 150, 152, 158, 159, 195

Vaiman, M. G., 315 Vainştein, A., funcţionar N.K.V.D., 302 Vainştein, Boris Samuilovici, 317

Vaksberg, Arkadii, 301 Vâlcov, jud. Tulcea, 53 Valdarsa, sat, Istria, 393, 397 Valea Gurghiului, 86, 87 Valea Mureşului, 84, 86, 90, 324 Valea Prahovei, 66 Vama, comună, Bucovina, 172 Vanca, I., preot, 154 Variaş, jud. Timiş, 74 Vârşeţ, oraş, Serbia, 73 Vasilescu, Aurel, 145 Vasilescu, g-ralul, 267 Vasilescu-Valjean, I. Al., 132 Vaslui, 206 Vasu, I., antreprenor, 154 Vatican, 128, 129, 130, 131, 132, 241 Vatra-Dornei, 172, 183 Vechiul Regat, 48, 61, 66, 67, 81, 82, 89,

125, 126, 128, 134, 135, 143, 151, 154, 155, 159, 175, 178, 218

Veinştok, M., 305 Veisman (Velicev), Grigorii Isaakovici,

302 Veiţman, I., funcţionar N.K.V.D., 302 Veiţman, M., funcţionar N.K.V.D., 302 „Velhagen“ şi „Koassing“, edituri în

Bielefeld, 177 Venczel, Iosef, prof. univ., 239 Verbanddeutscher landwirtschaftlicher

Genossennschaft in der Bukowina, 172

Verein der Christlich-Deutschen, 172 Verein Gustav Adolf Stiftung, 172 Verein Katholisch-deutscher Mädchen

Jugendbund, 172 Verestorony, 230 Vianu, T., 353 Viena, 25, 64, 156, 183, 267 Vigoretka, mănăstirea, 55 „Viitorul“, Bucureşti, 103, 152 Vijniţa, 219 Villa Nova, 397 Vinberg, F., 302 Vişeu de Sus (Vişeu), oraş, raion, plasa,

273, 271, 274, 275, 276, 277, 281

Indice general 427

Vişeu de Sus (Vişeu), oraş, raion, plasa, 273, 271, 274, 275, 276, 277, 281

Vlad, deputat, 76 Vladimirescu, Tudor, 110 Vladivostok, 314 Vodarski, E., funcţionar N.K.V.D., 302 Voiculescu, Constantin Gh., generalul,

215, 216 Voinea, Şerban, 199 Voitec, Ştefan, 199 Voiţiţski, G., şef N.K.V.D., 312 Volfzon, Ia., funcţionar N.K.V.D., 302 Volga, 315 Volksgemeinschaft der Deutschen in der

Bukowina, 174 Volksgruppe Reussmarkt, 227 Vologda, gubernia, 311 Voronej, 315 Voronov, 206 Voroşilov, K. E., comisar al poporului

pentru Apărare, 303 Vovsi, Ă. Iu., 315 Voznesenski, 250 Vuli, L., 302 Vultur, Smaranda, 263 Vustean, protoiereu, 249

Weber, Julius, 172 „Weihnachtsgruss“, 173 Weinstein, Elias, 172 Weiser, August, 174 Weiss, Ludovic, şef al Serviciului

Judeţean de Securitate Satu Mare, 324 Welis, Emil, 65, 169

Wettel, Franz, 73 Widman, Josef, 174 Widmer, Andreas, 63, 64 Winecker, Wilhelm, 178 Wittstock sen., Oskar, 68 Wittstock, Oskar, 70 Wolf, Rudolf şi Karl, 174 Wolf, Stefan, 174 Wolff, Carl, 61 Wolff, H., 181 Wollinger, consilier Timişoara, 160

Zachel, Caro, 180 Zagreb, 160 Zaidman, V., 302 Zalin, L., 302 Zalmarson, E. A., 315 Zalpeter, A. K., 305 Zangvil-Şmerling, Z. G., 311 Zaven, Almazian Armenakovici, 315 Zax, membru CeKa, 301 Zay, Adolf, 68 Zeletin, Ştefan, 189, 194 Zelter, Paul, comisar şef, 324, 325 Zighelboim, stahanovist din Chişinău,

204 Zinoviev, Grigorii Evseevici (alias Ovsei-

Gherşen Aaronovici Radomîslskii, alias Hirş Apfelbaum), 302

Zissu, A.L., 330 Zloţi, mănăstirea, din raionul Cimişlia,

247, 248 Zwibach secretar la Legaţia iugoslavă,

267 Observaţie: În indice nu au fost cuprinse numele de locuri şi persoane, partidele

politice, organizaţiile şi asociaţiile, periodicele etc. din anexe, bibliografii, notele bibliografice din subsolul paginilor.

Autorii

Abraham Florin – doctor în istorie, cercetător ştiinţific III, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române ([email protected])

Banu Florian – doctor în istorie, consilier superior în cadrul Direcţiei Cercetare, Expoziţii, Programe Educaţionale a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ([email protected])

Badrus Nadia – doctor în sociologie, cercetător ştiinţific III, Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu ([email protected])

Bozdoghină Horia – doctor în istorie, Grup Şcolar Industrial Transporturi Căi Ferate Sibiu ([email protected])

Brătescu Liviu – doctor în istorie, cercetător principal III, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“, Iaşi ([email protected])

Buruiană Ovidiu – lector universitar dr., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi ([email protected])

Ciobanu Vasile – conferenţiar universitar dr., Facultatea de Istorie şi Patrimoniu, Universitatea“Lucian Blaga“ din Sibiu ([email protected])

Dogot Cristina – lector universitar dr., Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea din Oradea ([email protected])

Horváth Réka – lector universitar dr., Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca ([email protected])

Hrenciuc Daniel – doctor în istorie, cercetător ştiinţific, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană Iaşi ([email protected])

Lazăr Costel-Cristian – doctorand, Liceul Teoretic „O.C. Tăslăuanu“, Topliţa ([email protected])

Orzac Dorina – asistent universitar dr., Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca ([email protected])

Maner Hans Christian – profesor universitar dr., Universitatea din Mainz, Germania ([email protected])

Marc Dorel – doctorand, muzeograf, Muzeul Judeţean Mureş, Tg. Mureş ([email protected]) Milin Miodrag – profesor universitar dr., Universitatea „Tibiscus“, Timişoara ([email protected])

Moraru Pavel – doctor în istorie, cercetător ştiinţific III, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Bucureşti ([email protected])

Autorii 429

Pană Virgil – doctor în istorie, cercetător ştiinţific I, Muzeul Judeţean Mureş, Tg. Mureş ([email protected])

Potoroacă Elena Ramona – muzeograf, Muzeul de Etnografie Săsească „Emil Sigerus“, Sibiu ([email protected])

Racoviţan Radu – lector universitar dr., Facultatea de Istorie şi Patrimoniu, Universitatea“Lucian Blaga“ din Sibiu ([email protected])

Robu Lucian – doctorand, documentarist, Casa Corpului Didactic Sibiu ([email protected])

Spânu Alin – doctorand, Centrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti ([email protected])

Stan Florin – doctor în istorie, muzeograf, Muzeul Marinei Române Constanţa ([email protected])

Străuţiu Eugen – lector universitar dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu ([email protected])

Tihonov Ludmila – conferentiar universitar dr., Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Chişinău, Republica Moldova ([email protected])

Ţăranu Mariana – doctor istorie, Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Chişinău, Republica Moldova ([email protected])

Ţineghe Cristina – doctorandă, director al Arhivelor Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Ilfov ([email protected])

Date post:	10-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	stefan-boldisor
View:	133 times
Download:	10 times