Partea întâiPRINCIPII GENERALE

I. PROCEDEE DE AUTODIAGNOSTIC„Gnothi seauton” („Cunoaşte-te pe tine însuţi”) scrie, nu întâmplă-

tor, pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi. Cunoscându-te bine fi zic şi psihic, îţi poţi stabili propriile-ţi limite, poţi şti ce-ţi face bine şi ce nu, poţi acţiona în cunoştinţă de cauză, dacă sănătatea îţi este afectată. Nu zadarnic se spune că cel mai bun medic este pacientul însuşi. Autoterapia, pentru care pledează cartea de faţă, se bazează tocmai pe acest principiu. Să analizăm, pe scurt, câteva metode.

1. Iridoscopia

Ochii sunt oglinda sufl etului, dar şi oglinda sănătăţii. Cercetarea irişilor (iridoscopie, cum i se spune în terminologia de specialitate) poate duce la concluzii interesante privind starea sănătăţii noastre. „Aşa cum sunt ochii, aşa este si trupul”, afi rma în acest sens Hipo-crate (460-379 î.Ch.), părintele medicinei.

În pofi da unor opinii, mai mult ca sigur nedocumentate, care califi că metoda ca fi ind vecină cu impostura, susţinem, pe baza stu-diilor unui întreg şir de generaţii de cercetători, că iridoscopia este un procedeu ştiinţifi c de diagnosticare a bolilor, cu nimic mai prejos decât investigaţiile clinice. De altfel, prac tica îndelungată în domeniu şi fundamentarea ei teoretică au dat naştere la o veritabilă ramură medicală – iridologia.

Rădăcinile metodei se găsesc în vechea medicină chine zească. Întocmai acupuncturii, presopuncturii sau moxei, care se bazează pe principiul proiectării unor părţi sau funcţii ale organismului pe anumi-

Să ne tratăm singuri 47

Fig. 1. Harta iridoscopică a irisului drept.

A - emisfera cerebrală dreaptă; B – partea dreaptă a epifi zei; C - partea dreaptă a hipofi zei; D - partea dreaptă a frunţii; E – ochiul drept; F - partea dreaptă a nasului, narina dreaptă şi sinusul drept; G – maxilarul superior drept; H - partea dreaptă a buzelor; I - partea dreaptă a timpanului şi a conductului auditiv extern; J – maxilarul inferior drept; K - partea dreaptă a faringelui; L – paratiroidele drepte; M - partea dreaptă a laringelui; N - partea dreaptă a rectului şi a organelor genitale externe (penis şi vulvă); O – membrul inferior drept; P - partea dreaptă a uterului (prostatei); R - partea dreaptă a vaginului; S – ovarul (testiculul) drept; T - partea dreaptă a vezicii urinare; U – ureterul drept; V – colonul ascendent (cu apendicele) şi partea dreaptă a colonului transvers; Z – rinichiul drept; X – suprarenala dreaptă; a – cecul şi partea dreaptă a intestinului subţire; b – capul pancreasului; c – fi catul şi vezicula biliară; d – stomacul, pilorul şi duodenul; e – esofagul şi partea dreaptă a diafragmei; f- plămânul drept şi partea dreaptă a

Fănică-Voinea Ene48

te zone de pe piele şi mucoase, la fel şi iridoscopia are ca fundament teoretic corespondenţa unor suprafeţe de pe membrana irisului cu anumite elemente ale structurii noastre somatice. Există dovezi că ea era practicată, într-o formă primitivă, desigur, de tămă duitorii chinezi încă din antichitate. Nu intrăm aici în amănunte.

Primele elemente de ordin conceptual apar însă în anul 1670 în lucrarea „Culorile medicinei“ a lui Philippus Meyens din Dresda. Dar părintele iridologiei moderne este considerat medicul ungur Ignacz von Peczely (1822-1911) prin lucrarea „O descoperire în domeniul istoriei naturale şi ştiinţelor medicinale – Ghid pentru studierea şi diagnosticarea bolilor pe baza examinării ochiului”, apărută în anul1881. Cercetările lui Peczely au fost continuate de pastorul E. Felke (1856-1926), care afi rma că „irisul dictează prescripţia“, apoi de Heinrich Hense (1868-1955) şi Rudolf Schnabel (1882-1952); ultimul a publicat, în acest sens, lucrarea „Ochiul ca oglindă a sănă-tăţii”. Mai aproape de vremea noastră, este de consemnat contribuţia deosebită la dezvoltarea iridologiei a lui Joseph Deck, îndeosebi prin manualele „Principiile diag nozei pe baza irisului” şi „Diferen-ţierea marcajelor irisului”, ambele editate în anul 1980, precum şi a naturiştilor englezi James Colton şi Sheelagh Colton prin lucrarea „Iridologia”, apărută în anul1996, tradusă şi tipărită şi în România la Editura Teora.

La noi în ţară, primele studii privind iridiagnosticul au fost efectuate în 1979 de către oftalmologul Mircea Popescu, fi nalizate într-o serie de comunicări ştiinţifi ce şi articole. Ele sunt dezvoltate ulterior de naturiştii români Ştefan Stângaciu şi Adrian Marius Niculescu.

Cercetări importante în sfera iridoscopiei a efectuat, fără falsă modestie, şi autorul cărţii de faţă împreună cu regretatul prof. dr. în

traheei; g – sânul drept; h – membrul superior şi umărul drept; i – lobul drept al timusului; j – partea dreaptă a limbii şi a gurii; k – glanda salivară sublinguală dreaptă; l – lobul drept al tiroidei; m – partea dreaptă a feţei; n – partea dreaptă a cefei; o - partea dreaptă a trunchiului cerebral; p – urechea medie şi internă dreaptă; r - partea dreaptă a creierului mic; s - partea dreaptă a coloanei vertebrale (a vertebrelor cervicale - C1 la C7, dorsale – D1 la D12 şi lombare – L1 la L5, a sacrumului şi coccisului).

Să ne tratăm singuri 49

ştiinţe medicale Ion Pleşca de la Spitalul Fundeni. Ele constau, mai ales, în studii comparative de verifi care prin analize de laborator şi alte mijloace clinice a veridicităţii conotaţiei diagnostice a semnelor iriene, studii apreciate de specialişti ca fi ind unice în lume. Putem afi rma astfel, că se confi rmă: � în proporţie de aproape 100% semnele pentru diagnosticarea afecţiunilor renale, pancreatice, ale splinei, hepato biliare, hipofi zare şi toxemice; � într-un procent de aproxi-mativ 90% cele pentru infecţii, boli de colagen, afecţiuni ischemice cardiace şi cerebrale şi boli pulmonare; � în proporţie de circa 80% cele pentru afecţiunile tiroidiene, paratiroidiene, ute rine şi ovariene şi � într-un procent mediu de 70% cele pentru unele forme de cancer şi parte din dereglările glandelor sexuale şi suprarenale.

Referitor la aplicaţiile practice ale iridoscopiei, trebuie să pre-cizăm că această metodă oferă cel puţin două tipuri de informaţii despre starea sănătăţii noastre: a) unele de natură genetică, prezente atât ca predispoziţii, cât şi ca afecţiuni cu substrat genetic şi b) altele care au cauze diferite faţă de cele genetice, dar care apar în strânsă legătură cu cele dintâi. Iată de ce, pe iris vom găsi două feluri de marcaje: a) unele înnăscute, asemănătoare amprentelor digitale şi care nu se modifi că în timpul vieţiii şi b) altele dobândite, care apar într-o deter mi nare metastazală cu cele dintâi şi care dispar atunci când afecţiunile pe care le reprezintă s-au vindecat defi nitiv. De exemplu, o infecţie nu poate fi … citită direct pe iris, dar accentuarea semnelor referitoare la imunitate defi citară (care sunt marcaje genetice) pot duce la asemenea concluzie.

În legătură cu cele două categorii mari de semne iridolo gice, unii cercetători susţin că numai primele, cele genetice (înnăscute) există în mod obiectiv. Studiile iridologice înde lungate efectuate de noi pe zeci de mii de subiecţi, cât şi experienţa noastră de peste 30 de ani în acest domeniu ne îndreptăţesc să-i contrazicem. Iată câteva semne iridiene care apar în timpul vieţii împreună cu conotaţia lor legată de starea noastră de sănătate: � un arc de cerc alb în partea superioară a irisului – ischemie cerebrală; � un inel alb, gros către circum ferinţa irisului – ateroscleroză avansată; � un cerc gros, negru la exteriorul irisului – leucemie; � umbre radiale dense în zona de proiecţie a fi catului – hepatite cronice; � o „muşcătură” din membrana iridiană în zona de proiecţie a cecului – cancer de cec; � un punct negru în zona de proiecţie a splinei – chist hidatic în splină; � cercuri con-

Fănică-Voinea Ene50

centrice de culoare deschisă între coleretă şi circumferinţa irisului – cardiopatie ischemică; � umbre radiale dense în zona de proiecţie a pancreasului – pancreatită cronică; � un punct negru în locul de proiecţie a hipofi zei – diabet insipid sau adenom hipofi zar; � puncte roşii în jurul coleretei – leziuni ale coloanei vertrebrale; � o umbră întunecată sau un punct negru în regiunea ce reprezintă creierul – sechele post-traumatism cerebral ş.a.

Dacă cineva spune că aceste indicii sunt din naştere, nu-l cred nici măcar nespecialiştii. Pentru simplul motiv, că afec ţiunile pe care le reprezintă sunt departe de a fi înnăscute. Dar nu intrăm aici în amănunte.

Cert este că, în opoziţie cu opiniile celor care îl ignoră, voit sau nu, iridiagnosticul a devenit o metodă simplă şi modernă de identifi care a unor afecţiuni medicale, mai ales prin folosirea calcu latorului pentru interpretarea datelor investigaţiilor. Este sufi cient, credem, să amintim că echipajele navetelor spaţiale ame ricane sunt verifi cate medical, în primul rând, prin acest procedeu, deoarece el orientează medicii asupra analizelor de laborator ce trebuie efectuate.

Deci, iridoscopia este totuşi o metodă aproxi mativă de diagnostic. Ea ne oferă informaţii doar despre starea organelor sau sistemelor noastre somatice, precum şi despre funcţiile afectate ale acestora, dar nu în mod concret despre ce boală este vorba. De pildă, se poate vedea pe iris că rinichiul este afec tat, însă nu şi de ce suferinţă anume: litiază urinară, in fecţie, tumoare etc. Există, de asemenea, maladii care nu pot fi identifi cate prin acest procedeu (ne referim, desigur, tot la afectarea unor organe sau sisteme somatice): boli acute, majoritatea formelor de cancer, boli metabolice (diabetul zaharat, obezitatea, subnutriţia, guta, ateroscleroza ş.a.), boli autoimu ne (polimiozita, dermatomiozita, lupusul eritematos, poliartrita reumatoidă, miastenia gravis, sclerodermia, scleroza multiplă etc.), boli congenitale ş.a. Atât autorul rându rilor de faţă, cât şi alţi specialişti fac cercetări în această privinţă. Ca atare, chiar dacă în medicina naturistă poate fi stabilită, pe baza iridoscopiei, o formulă terapeutică relativ efi cientă, susţinem că, pentru reducerea numărului de remedii aplicate şi, implicit, a chel-tuielilor de tratament, trebuie să apelăm şi la un laborator medical. Iridoscopia însăşi ne spune ce explorări clinice să urmăm, după cum afi rmam mai înainte.

În România, metoda este rar întrebuinţată.

Să ne tratăm singuri 51

Fig. 2. Harta iridoscopică a irisului stâng.

A - emisfera cerebrală stângă; B – partea stângă a epifizei; C - partea stângă a hipofi zei; D - partea stângă a frunţii; E – ochiul stâng; F - partea stângă a nasului, narina stângă şi sinusul stâng; G – maxilarul superior stâng; H - partea stângă a buzelor; I - partea stângă a timpanului şi a con-ductului auditiv extern; J – maxilarul inferior stâng; K - partea stângă a faringelui; L – paratiroidele stângi; M - partea stângă a laringelui; N - partea stângă a rectului şi a organelor genitale externe (penis şi vulvă); O – membrul inferior stâng; P - partea stângă a uterului (prostatei); R - partea stângă a vaginului; S – ovarul (testiculul) stâng; T - partea stângă a vezicii urinare; U – ureterul stâng; V – partea stângă a colonului transvers şi colonul descendent; Z – rinichiul stâng; X – suprarenala stângă; a – partea stângă a intestinului subţire; b – corpul şi coada pancreasului; c – splina; d – inima; e –partea stângă a diafragmei; f- plămânul stâng şi partea stângă a traheei; g – sânul stâng; h – membrul superior stâng şi umărul stâng; i – lobul stâng al

Fănică-Voinea Ene52

Investigarea irişilor se face cu aparatură optică specială cuplată la calculator, însă ea poate fi efectuată şi cu dispozitive mai simple sau cu ajutorul unei lupe şi al unei surse de lumină – o lanternă, de pildă. Cum o puteţi face dumneavoastră înşivă? Simplu! Folosiţi o oglindă.

Mecanismul proiecţiei stării anumitor organe şi funcţii pe mem-brana irisului (fi g. 1 şi 2) nu este deloc simplu. Fără pretenţia de a oferi o explicaţie pe deplin ştiinţifi că acestui fenomen, putem spune că el se realizează prin intermediul fl uxului nervos central şi periferic ce există între ţesuturile corpului nostru şi membrana iriană. Dacă structura şi funcţia unui element somatic se menţin în limitele stării de sănătate, membrana iriană este normală în zona corespunzătoare acestuia. Când starea elementului respectiv este într-un fel sau altul afectată, atunci sistemul nostru simpatic transmite informaţia centrilor nervoşi superiori, care, la rândul lor, comandă prin intermediul nervului optic inserarea ei în structurile membranei iriene. Irisul îşi va modifi ca, astfel, confi guraţia şi culoarea în sectorul de proiecţie aferent.

Semnul care apare în sectorul respectiv îşi modifi că forma, culoa-rea şi densitatea în raport cu evoluţia bolii, fi ind şters şi mic în stadiul de început şi întins şi întunecos în fazele avansate ale acesteia. Dacă afecţiunea se vindecă fără consecinţe negative asupra organismului, semnul dispare. În cazul când afecţiunea a lăsat urme în organism, rămân semne şi pe iris. Membrana acestuia păstrează, deci, şi am-prenta trecutului patologic al unui individ. De aici, observaţia că irisul unui copil este mult mai curat decât irisul unui adult, căruia anii de viaţă i-au adus, fi reşte, mai multe neplăceri privind sănătatea, decât celui dintâi. Sau, un om bolnăvicios are irisul străbătut de mai multe semne, decât un altul, relativ sănătos.

Legătura nervoasă permanentă dintre membrana iriană şi ţesu-turile corpului nostru este deosebit de fi nă, precisă şi discretă, încât

timusului; j – partea stângă a limbii şi a gurii; k – glanda salivară sublinguală stângă; l – lobul stâng al tiroidei; m – partea stâng a feţei; n – partea stângă a cefei; o - partea stângă a trunchiului cerebral; p – urechea medie şi internă stângă; r - partea stângă a creierului mic; s - partea stângă a coloanei vertebrale (a vertebrelor cervicale - C1 la C7, dorsale – D1 la D12 şi lombare – L1 la L5, a sacrumului şi a coccisului).

Să ne tratăm singuri 53

permite decelarea organului bolnav cu mult înaintea apariţiei unor simptome sesizabile prin simţurile noastre.

Concluzionând, se poate spune că pe iris apar semnele unor afecţiuni trecute, prezente şi chiar viitoare, în sensul refl ectării unor perturbaţii incipiente, care nu se exteriorizează prin altfel de indicii, în afara celor iriene, şi că se poate urmări, prin investigaţii succesive, atât evoluţia bolii, cât şi a procesului de vindecare a acesteia.

Care ar fi conotaţia semnelor diagnostice ale irisului?În primul rând, este de notat că o concepţie generală privind pre-

dispoziţiile noastre spre anumite boli ne-o putem forma după culoarea irisului astel: oamenii cu iris albastru au înclinaţie genetică mai ales spre afecţiuni reumatice şi ale căilor respiratorii; persoanele cu iris căprui - spre boli de sânge (anemii, eritremie, hemofi lie etc.) şi de circulaţie sangvină (varice, arterite, hiper- sau hipo tensiune arterială, boli cardio- sau cerebrovasculare ş.a.), iar irisul verde este semn al unor înclinaţii ereditare către boli hepatobiliare.

Concluzii impor tante putem cristaliza şi din analiza formei semne-lor care apar pe membrana iriană astfel: � liniile radiale ca spiţe le unei roţi exprimă exces energetic, hiperfuncţii organice, hiperexcita bilitate; � inelele închise sau deschise la culoare, continue sau întrerupte, apar, mai ales, în afecţiuni nervoase, de regulă cu rezonanţă cardiovasculară sau cerebrovasculară; � petele, de obicei mai închise decât tenta irisului, constituie indicii ale unor tulburări metabolice, ale eliminării defi citare a toxinelor şi inhibării reacţiei imunitare a organismului; � aceeaşi semnifi caţie o au şi supraîncărcarea albicioasă în jurul crene lurilor guleraşului irian şi o tentă circulară de culoare închisă la circumferinţa irisului; � marcajele coralifere apar, de regulă, în afecţiuni pulmonare, iar cele sub formă de strugure, în boli de fi cat şi pancreas.

Culorile semnelor oferă, mai ales, indicii asupra naturii afec-ţiunilor: � roşiatică – leziuni cronice (hemoragii) în inte riorul unor organe şi ţesuturi; � albăstruie – exces de alimente toxice; � gri – tul-burări metabolice; � gălbuie – afecţiuni intesti nale; � ver zuie – boli hepatobiliare; � albicioase – sistem limfatic defi citar.

Pot apărea şi modifi cări ale pupilelor care, de obicei, au următoa-rele semnifi caţii: � lipsă în partea de sus – boli de stomac; � lipsă în partea de jos – afecţiuni intestinale; � lipsă în partea stângă – afectarea colonului descen dent; � lipsă în partea dreaptă – afectarea colonului ascendent; � lipsă pe verticală – boală cere brovasculară; � elipsă

Fănică-Voinea Ene54

înclinată spre stânga – afecţiuni ale pan creasului şi splinei; � elipsă înclinată spre dreapta – afecţiuni hepato biliare; � dilatate – excitabi-litate nervoasă, euforie, bucurie, relaxare; consum de cafea, alcool, şi alte droguri; tratament cu tranchilizante, neuroleptice, hipnotice, sedative, analge zice, antibiotice, antidepresive, antimaniacale; hiper-tensiune craniană, edeme cerebrale, tumori cerebrale ş.a.; � restrânse – inhibiţie ner voasă, sperie tură, panică, frică.

Marginea superioară albicioasă a irisului semnifi că afecta rea va-selor sanguine craniene: ischemie cerebrală (insufi cienţă circulatorie cerebrală), scleroză cerebrală, hipertensiune craniană, etc. Cu cât zona albicioasă este mai întinsă, cu atât afecţiunea este mai gravă. Potrivit cercetărilor şi documentă rilor noastre, ischemia cerebrală (boală a cărei cauză principală este ateroscleroza) poate fi diagnosticată uşor, rapid şi corect numai prin iridoscopie.

Adânciturile de pe suprafaţa iriană sunt expresia unui defi cit în funcţionarea organului corespondent, iar semnele în relief dau indicii asupra funcţionării în exces a acestuia. Asemenea pete permit dia-gnosticarea corectă, în special a afecţiunilor endocrine.

În bolile acute, semnul apare ca un triunghi subţire cu vârful spre pupilă, iar în cele cronice, el este lat (fi brele iriene s-au depărtat în zona respectivă) şi are un contur închis.

Trebuie reţinut că, în general, semnele diferă de la om la om, însă există un numitor comun pentru toţi indivizii. Desco perirea lui cere intuiţie, dar, mai ales, multă experienţă.

2. Aspectul pielii

Pielea constituie o adevărată hartă a stării de sănătate a orga-nismului. Potrivit vechii medicine chinezeşti, observarea atentă a culorii şi aspectului acesteia şi sesizarea prin palpare a diferenţelor privind consistenţa ei pot duce la unele concluzii privind afecţiunile de care suferim, astfel:

Culoare: � Roşie aprinsă: boli cardiovasculare, în gene ral; � Galbenă cu refl exe verzui: afecţiuni hepatobiliare; � Albă-brună: afecţiuni ale rinichilor şi căilor urinare; � Albu rie: afecţiuni pulmo-nare şi anemie; � Gălbuie: boli ale splinei şi pancreasului.

Aspect � Uscată: tulburări endocrine, nervoase, de circulaţie, gas-trice şi pulmonare; � Hiperhidratată: afecţiuni renale, hepa tobiliare

Să ne tratăm singuri 55

şi cardiovasculare; � Seboreică: tulburări endocrine, neuropsihice, intestinale şi avitaminoze A şi E; � Pletorică (groasă, cărnoasă, cu pori dilataţi): afecţiuni hepatobiliare, metabolice şi ale pancreasului; � Cuperozică (roşiatică şi cu vinişoare): tulburări nervoase, endocrine, digestive şi de circulaţie sangvină; � Caşectică (subţire, uscată, palidă, cu aspect de pergament): anemii şi tulburări endocrine.

Consistenţă. Pielea îm păstată, cu nodozităţi subcu tanate, groasă, lipsită de elas ticitate constituie un semn de diagnostic în special la femei. Celulita, de pildă, în raport de zona de elecţie (fi g. 3), poate duce la unele concluzii privind anumite disfuncţii sau afecţiuni ale unor organe, astfel:

Zona anterioară a corpu lui: � Gât şi umeri: afecţiuni ale siste-mului nervos central � Torace şi axila stângă: afecţi uni cardiovascu-lare, ale splinei şi pancreasului � Torace şi axila dreaptă: afecţiuni hepato biliare şi gastrice � Abdomen: boli digestive � Şolduri şi

Fig. 3. Zonele de elecţie a celulitei.

Fănică-Voinea Ene56

coapse: disfuncţionalităţi endocrine � Genunchi şi glezne: afecţiuni ale rinichilor şi căilor urinare.

Zona posterioară a corpu lui: � Ceafă (aşa-zisa „co coa şă de bizon”): afecţiuni ale siste mului nervos central � Partea stângă a spatelui: boli cardio vasculare, ale splinei şi pan cre a s ului � Partea dreptă a spa telui: afecţiuni hepatobiliare şi gastrice � Zona dorsală: afec ţiuni renale � Regiunea sacrală: disfuncţio nalităţi ale aparatului urogenital � Fese: tulburări endocrine şi circulatorii.

Chiar dacă celulita nu este vizibilă, dar la palparea zonelor descrise se constată o consistenţă deosebită a pielii, este indiciu că organele corespunzătoare acestora sunt afectate.

3. Semnele diagnostice ale feţei

Un loc aparte în privinţa răsunetului cutanat al stării de sănătate a organismului îl reprezintă faţa. Iată câteva dintre semnele ei diagnos-tice, conform principiilor aceleeaşi medi cine chinezeşti:

Facies ridat, deshidratat, cu tegumente groase de culoare brună (cianoză): tulburări renale � Facies ridat, uscat, cu refl exe pământii: afecţiuni gastrice avansate, în special ulcer gastric (masca ulcero-şilor). � Facies ridat, uscat, cu tentă maronie: intoxicaţie tabagică (masca tabagică) � Facies palid cu refl exe verzui: boli hepatice � Facies alburiu: afecţiuni pulmonare şi anemie � Facies galben, umfl at: boli ale pancreasului şi splinei � Facies roşu-aprins: boli cardio vasculare.

Riduri orizontale pe frunte: afecţiuni ale sistemului nervos � Ri duri încrucişate pe frunte: exces alimentar � Riduri verticale la rădăcina nasului: consum excesiv de produse animaliere � Urechi roşii: boli de rinichi şi de circulaţie � Urechi uscate, cu aspect prăfuit: afec-ţiuni osoase � Şanţ orizontal pe lobul inferior al urechii: tulburări cardiovasculare � Nas roşu: boli cardiovasculare � Despi cătură pe peretele dintre cele două narine: boli cardio vasculare � Primul cearcăn de sub ochi: boli de rinichi � Al doilea cearcăn de sub ochi: afecţiuni intestinale.

Buze excesiv de roşii: afecţiuni ale splinei şi pancreasului � Buze uscate, uneori livide: afecţiuni gastrice, colite � Buza superioară um-fl ată: boli de stomac � Buza inferioară umfl ată: afecţiuni intestinale � Bărbie umfl ată: boli de rinichi � Şanţ vertical între nas şi buza su-

Să ne tratăm singuri 57

perioară, precum şi despicătură pe mijlocul bărbiei: vitalitate, forţă, robusteţe, forţă sexuală.

4. Culoarea, aspectul şi depozitele limbiiVechii chinezi, şi nu numai ei, au ajuns la concluzia că modifi cările

de culoare, aspect şi depozite ale limbii pot oferi indicii preţi oase despre unele afecţiuni astfel:

Roşie şi indurată pe toată suprafaţa: iminenţa unui accident cerebral vascular; � roşie, tumefi ată şi indurată la bază: boli cardio-vasculare; � roşie-închisă: afecţiuni intestinale; � roşie-închisă spre violet, cu depozite umede: slabă oxigenare a sângelui (stază sangvină în inimă sau plămâni); � roşie-deschisă: boli infecţioase; � roz-pală: anemie; � roşietică şi uscată: afecţiuni gastrice; � alburie şi excesiv de umedă, cu depozite galben-unsuroase: afecţiuni ale pan creasului şi splinei; � galbenă cu depozite verzui: afecţiuni hepatobiliare; � galbenă şi uscată: afecţiuni pulmonare � purpurie cu puncte sau pete violete: boală cronică; � alburie şi subţiată: enterite şi colite; � purpurie cu depozite alburii: candidoză; � purpurie cu depozite gălbui: giardioză.

5. Cariile dentarePotrivit cercetărilor medicilor stoma-

tologi, francezul J. Orsatelli şi românca Simona Iacob, cariile sunt nu numai semne ale unor afecţiuni proprii dinţilor, ci şi ale unor boli. Iată, pe scurt, câteva dintre rezonanţele patologice ale acestora (fi g. 4):

Maxilarul superior. Carii ale inci-sivilor: boli cardiovas culare; � ale cani-nilor: afec ţiuni pulmonare şi ale căilor respiratorii; � ale premola rilor: afecţiuni ale siste melor nervos şi endocrin; � ale mola rilor: boli de stomac, hepato bi liare şi endocrine.

Maxilarul inferior. Carii ale incisi-vilor: afecţiuni ge nitale; � ale caninilor:

Fig. 4. Dentiţia: M – molarii;

Pm – pre molarii; C – caninii; I – incisivii.

Fănică-Voinea Ene58

afec ţiuni renale şi urinare; � ale premolarilor: boli ale intes ti nelor gros şi subţire; � ale mo larilor: afecţiuni hepa to biliare, endocrine şi ale splinei.

6. Semnifi caţia patologică a unor viseMulţi terapeuţi naturişti, şi nu numai ei, susţin că declanşarea

unor afecţiuni este premearsă de anumite vise. Nu este vorba de acele interpretări fanteziste din aşa-zisa „Carte a visurilor”, în care fenomenul este privit ca semn de premoniţie pentru ceea ce urmea ză să se întâmple şi nici de explicaţii mistice sau para psihologice, ci de date statistice pertinente, stabilite pe baza unor îndelungi observaţii ale unor medici, cum este doctorul Ion Straua, şi terapeuţi naturişti, între care ne înscriem şi noi. Într-o asemenea concepţie, visul este mai mult decât o refl ectare a impre siilor şi senzaţiilor din timpul somnului, legate de unele probleme cotidiene acumulate în subconştient, cum explică psihologia. Visul este şi o oglindă a stării noastre fi ziologice. Explicaţia porneşte de la raportul care există între factorul somatic şi psihic, între pro cesele subiective şi cele obiective ce se produc în organismul nostru.

Visul nu ia deci naştere fără nici o legătură cu starea noastră de sănătate, chiar dacă în derularea sa imaginile se combină haotic. Prin intermediul unora dintre ele, organismul ne atrage atenţia asupra apariţiei unor stări patologice incipiente, care nu ne supără încă, dar care, agravându-se, pot genera disfuncţionalităţi, sesizabile prin simţurile obişnuite.

Iată câteva exemple din semnele diagnostice ale viselor: � Afec-ţiuni cardiace: scene cu fl ăcări, fum, incendii � Pneumopatii: vise cu asfi xieri � Hipertensiune arterială: visăm că suntem urmăriţi, că nu putem alerga, că ne prăbuşim în gol � Afecţiuni renale: imagini întunecate, vreme poso morâtă � Colecistite: scene de război, bătăi � Splenopatii: vise cu munţi, abisuri, furtuni � Nevroze: vise cu coşma-ruri � Gripă cu stări febrile: visăm ape, inundaţii, ploaie � Gas trite: mese îmbelşugate.

7. PulsulPulsul oferă multe indicii privind starea de sănătate a or ganis-

mului. Medicina chinezească dispune de un registru impresionant

Să ne tratăm singuri 59

privind însuşirile acestuia, vizavi de unele boli. Pe temelia ei, s-a născut o adevărată disciplină medicală privind diagnosticarea su-ferinţelor pe baza caracteristicilor pulsului – pulsologia. Pentru aplicarea pulsologiei este nevoie însă de o mare fi neţe tactilă. Ne limităm să redăm câteva dintre rezonanţele pulsogene ale unor afecţiuni: � Puls rapid, puternic şi viforos: cardiopatie ischemică � Puls rapid, profund, slab şi uşor: insufi cienţă cardiacă � Puls rapid şi glisant: enterocolite � Puls fi n, mic, profund şi uşor: indi-gestii, boli de stomac � Puls mic, moale şi profund: astm bron şic, bronşite, tuberculoză şi alte pneumopatii � Puls profund şi fi n: constipaţie, colite de fermentaţie � Puls fi n, profund, mic şi lent, abia perceptibil: colite de putrefacţie � Puls rapid şi mic: afecţiuni endocrine � Puls superfi cial, uşor şi lent: insufi cienţă pancreatică � Puls rapid şi întins: hepatite acute � Puls profund, întins, lent şi mic: insufi cienţă hepatică � Puls plin şi întins: hiper chinezie biliară, colecistite acute � Puls profund, uşor, fi n şi lent sau rapid: afecţiuni re nale � Puls rapid şi fi n: cistite.

8. Excreţiile fi ziologice

Orice informaţie, cât de mică, despre excreţiile fi ziologice (urină, scaune, transpiraţii, halenă etc.) constituie un indiciu preţios în preci-zarea afecţiunilor de care suferim. Să ne oprim la câteva caracteristici ale acestora:

Urina � Micţiuni dese şi reduse ca volum: pneumonii � Urină cu miros de mere stricate: diabet � Urină clară şi abundentă: colite � Micţiuni rare, cu urină galbenă-roşietică, puţin abundentă: pancreatite � Urină întune-cată: hepatită virală � Urină porto calie-verzuie: afecţiuni hepatobiliare � Micţiuni mai ales în cursul nopţii, cu urină tulbure şi roşiatică: boli de rinichi � Micţiuni dese, cu difi cultăţi la urinat şi cu urină tul bure şi fi erbinte: cistite.

Scaunele: � Cleioase, cu aspect de albuş de ou: indigestii � Moi, nelegate, de culoare galbenă-închisă: colite de fermen taţie � Diare ice, lichide şi reci: colite de putrefacţie � Diareice, moi, păstoase, ma-cerate şi decolorate: pancreatite � Diareice, cu alimente nedige rate: boli de stomac � Dure şi uscate: boli renale � Negre, cu aspect de zaţ de cafea (melenă): de obicei, ulcere gastrice deschise � Deco lorate: hepatită virală.

Fănică-Voinea Ene60

Halena (mirosul respiraţiei) � Fetidă: indigestie şi consti paţie cronică � Cu miros de mere stricate: diabet � Cu miros de fi cat crud: boli hepatice.

Transpiraţia � Sudori fi erbinţi: afecţiuni pulmonare şi ale căilor respiratorii � Sudori reci, cleioase: pancreatite acute.

9. Grupele sangvine

Conjugarea unor date despre afecţiunile mai multor loturi de pacienţi cu particularităţile lor hematologice ne-au dus la sistema-tizarea unor simptome pe grupe sangvine care pot fi utile pentru diagnosticarea bolilor.

Grupa 0 I. Stabilitatea plasmatică a purtătorilor acestei amprente aglutinogenice (aglutinogenii sunt substanţe chimice de pe suprafaţa globulelor roşii care dau specifi citatea de grupă sanguină) este relativ mare. Nu întâmplător grupa lor poate fi folosită pentru transfuzii la toate celelalte. Acest echilibru hematologic îi ţine, în general, departe de boli sangvine. Pe asemenea teren, metabolismul lor este lent, pro-cesele energetice sunt diminuate, iar sistemul enzimatic, defi citar. De aici o serie de boli: colite, enterocolite, gastrite, pancreatite, obe zitate, uneori şi diabet zaharat. Tot de aici provine şi eliminarea defi citară a deşeurilor din organism şi, în con secinţă, apariţia unor afecţiuni cum sunt: toxemia, hepatitele, infl amaţiile renale, varicele, fl ebitele, trombo fl ebitele, hemoroizii ş.a.

Persoanele din această grupă sunt, de obicei, temperate, calme, cumpătate, stăpânite, indiferente chiar. Dar dacă au frământări in-terioare, de multe ori nu se exteriorizează cu uşu rinţă, „fi erb în suc propriu”, cum se spune. Asemenea compor tamente le duc la anxietate, depresii, insomnii, nevroze şi, câteodată, la sindroame schizofrenice. În acelaşi timp, nativii acestei familii hematogene se adaptează greu la mediu, carac teristică ce-i pricopseşte, uneori, cu boli legate de condiţiile ambientale: alergii, afecţiuni ale pielii, pneumonii, laringite, răceli, gripă, reumatism ş.a.

Grupa A II. Datele statistice ne arată că este cea mai frecventă grupă sangvină. Ea reuneşte, în general, persoane hematogene – care au, de obicei, volumul globulelor roşii (hematocritul) mărit. Această însuşire creează premise pentru boli ale hematiilor: eritremie, poli-citemie, eritroblastoze etc. care pot genera, la rândul lor, cardiopatie