Partea I

Lucian Ciprian MELUŢ * Lucrare de disertaţie

13

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND IMPORTANŢA SPARCETEI

1.1 Importanţa economică şi agrotehnică a sparcetei

Cultura de sparcetă (Onobrychis viciifolia Scop.) prezintă o importanţă deosebită, ca plantă

de nutreţ foarte valoroasă pentru alimentaţia animalelor, ca plantă premergătoare foarte bună pentru

alte culturi agricole şi ca o excelentă plantă meliferă.

Furajul obţinut din sparcetă are o valoare nutritivă ridicată exprimată printr-un raport energo-

proteic echilibrat, fapt ce determină o consumabilitate integrală a acestuia şi în faze mai avansate de

vegetaţie.

Spaceta (figura 1.1) are unele însuşiri prin care se distinge de alte leguminoase perene.

Astfel, spre deosebire de lucernă şi trifoi, nu produce meteorizaţii şi poate fi consumată fără riscuri

în stare verde. Caracteristica de a valorifica eficient solurile mai puţin fertile, supuse eroziunii, se

explică în mare parte prin sistemul radicular profund şi biologic activ (0-60 cm), care mobilizează

elementele mai greu accesibile pentru alte specii şi produce

cantităţi importante de azot pe cale simbiotică, cu condiţia ca

solul să fie suficient aprovizionat cu calciu (Ca).

Se cultivă singură sau în amestec cu graminee perene.

De regulă, sparceta se cultivă în amestecuri cu Bromus

inermis (obsiga nearistată), când producţiile obţinute sunt

mai mari cu 20-25%.

Cultura sparcetei are o importanţă deosebită şi în

combaterea eroziunilor. Se foloseşte pentru înierbarea în

asolamentele de conservare a solului şi a benzilor de

protecţie pe terenurile agricole în pantă. Ea capătă tot mai

mare importanţă pentru crearea benzilor-tampon.

Figura 1.1 Onobrychis viciifolia Scop.


14

Din aceste câteva idei rezultă că sparceta este leguminoasa perenă cea mai valoroasă din

zonele cu soluri situate în pantă şi din zonele foarte secetoase.

1.2 Sparceta ca plantă pentru cultură în ogorul ocupat

Pe plan mondial, în ultimul timp se recomandă tot mai des folosirea ogoarelor ocupate , în

regiunile unde condiţiile climatice sunt favorabile acestui gen de ogoare.

În zonele de silvostepă, pe soluri fertile şi curate de buruieni ogorul negru poate fi înlocuit

prin ogorul ocupat. Aceasta înseamnă că în perioada lucrării pământului ca ogor, tarlaua respectivă

este ocupată cu o cultură, dând astfel faţă de ogorul negru, o producţie suplimentară.

De aceea, pentru ogoarele ocupate trebuie alese culturile care secătuiesc pământul mai puţin

şi ceea ce este mai important este să aibă o perioadă de vegetaţie scurtă. Din vastul material

informativ pe care l-am avut la dispoziţie, din acest punct de vedere, sparceta se arată ca una din cele

mai bune culturi recomandate pentru cultura în ogor ocupat.

Ogorul ocupat cu sparcetă devine şi o sursă pentru obţinerea sporului de producţie la fân şi

masă verde, necesare pentru exploataţiile agricole complexe. În acest caz perioada de cultură se

reduce până la un an. Recoltele cerealelor de toamnă sunt mai mari după sistemul de ogor ocupat cu

sparcetă (tabelul 1.1). Prin cultura sparcetei în ogoarele ocupate se pot obţine atât pregătirea

necesară a pământului în vederea semănatului cerealelor de toamnă, cât şi un spor de furaj.

Tabelul 1.1

Recolta de grâu de toamnă după diferite feluri de ogor (q/ha)

(după Ilichievici, C. şi colab., 1955)

Durata medie a

experimentului

Tipul de sol

Tipul ogorului ocupat

Timpuriu

îngrăşat

Cu sparcetă

îngrăşat

Cu borceag

îngrăşat

Cu trifoi roşu

îngrăşat

5 ani Cernoziom 26,4 22,4 18,7 23,6

10 ani Cernoziom 28,3 28,2 25,0 28,5

5 ani Brun cenuşiu de

pădure

25,0 18,8 15,3 -

7 ani Cernoziom nordic - 30,0 32,9 26,2

10 ani Cernoziom cambic 16,6 24,4 16,9 19,8


15

1.3 Importanţa sparcetei în alimentaţia animalelor

Sparceta este considerată ca una din cele mai bune plante de nutreţ. Fiind o leguminoasă,

sparceta conţine un procent ridicat de proteine atât în masa verde, cât şi în fân, ceea ce o face foarte

valoroasă pentru creşterea şi dezvoltarea animalelor, conform datelor din tabelul 1.2.

Tabelul 1.2

Conţinutul în proteină şi în unităţi nutritive a principalelor leguminoase de nutreţ (%)

(după Klinghen, 1955)

Planta Iarba la înflorit Fân

Proteina digestibilă U.N. Proteina digestibilă U.N.

Sparceta 1,6 14 7,5 52

Lucerna 2,3 16 7,4 41

Trifoi roşu 1,7 17 5,5 53

Măzăriche 1,4 12 6,6 45

Din analiza datelor de mai sus se constată că fânul de sparcetă ocupă locul de frunte printre

celelalte leguminoase. Fânul de sparcetă conţine şi cantităţi mari de calciu, provitamina A (carotina)

şi vitamina C (acid ascorbic).

În urma analizelor executate la INCDA Fundulea, conţinutul în substanţe nutritive al

sparcetei în comparaţie cu lucerna, menţionat în tabelul 1.3, se constată că în aceeaşi epocă de

recoltare, se încadrează între aceleaşi limite procentuale. Probele analizate au fost luate dintr-un

câmp cu diferite provenienţe de sparcetă şi lucernă în anul 2 de vegetaţie.

Tabelul 1.3

Compoziţia chimică a sparcetei şi a lucernei (%)

(după Schitea Maria, 2005)

Planta Epoca Proteină Lipide Extractive

fără azot

Celuloză Cenuşă

Sparcetă Înflorire 18,20-22,91 4,41-5,57 44,86-50,77 17,37-19,96 19,29-22,57

Lucernă Înflorire 20,11-21,33 4,30-5,04 42,14-43,25 19,29-22,57 10,00-11,24


16

1.4 Sparceta ca plantă meliferă

Sparceta, având calităţi superioare furajere, este în acelaşi timp o excelentă plantă meliferă,

nelipsită din oricare prisacă organizată raţional.

Din cercetările efectuate anterior la Studina, albinele frecventează cu mai multă plăcere

sparceta, decât alte plante melifere, chiar cele mai bune, cum este considerată Phacelia tanacetifolia

(facelia).

S-a constat că un hectar de sparcetă poate produce mai mult de 120 kg de miere, cu condiţia

ca albinele să adune tot nectarul. Sparceta înfloreşte în a doua jumătate a lunii mai, când în flora

spontană sunt încă mai puţine plante melifere înflorite. (Popovici D.,1976)

Albinele ajută la polenizarea sparcetei şi obţinerea recoltelor bogate şi în sistemul de

producere a seminţelor.

Structura florilor este foarte potrivită pentru polenizarea încrucişată cu ajutorul albinelor.

Datorită producţiei abundente de nectar şi cantităţilor mari de polen, sparceta în timpul înfloritului

este vizitată până la 95% din efectivul total al albinelor lucrătoare şi numai 5% din acest efectiv

frecventează alte plante melifere, ca rapiţa sălbatică şi altele. (Varga P., 1955).

Cu cât numărul şi frecvenţa albinelor într-un lan de sparcetă este mai mare, cu atât creşte şi

recolta de sămânţă. În tabelul 1.4 sunt prezentate valorile recoltei de seminţe în funcţie de frecvenţa

albinelor pe o parcelă de 150 m2.

Tabelul 1.4

Recolta de seminţe la sparcetă în funcţie de frecvenţa albinelor

(după Ilichievici C. şi Varga P., 1960)

Frecvenţa şi recolta Repetiţia

1 2 3 4 5

Frecvenţa albinelor (%) 63,8 52,8 53,8 48,1 46,3

Recolta medie pe parcelă (kg) 14,13 8,41 7,44 6,24 6,22

Din observaţiile cercetătorilor precum Varga P., Schitea Maria, Moga I., Ilichievici C. şi

alţii, s-a constat că producţia nectarului la sparcetă variază foarte mult, în intervalul 0,5-0,69

mg/floare şi doar o treime din numărul total de flori a unei plante nu au nectar.

Mierea obţinută din cultura sparcetei este frumoasă, limpede, de culoarea chihlimbarului.

Are aroma şi gustul foarte plăcut şi nu se zahariseşte repede.


17

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL

2.1 Aşezarea geografică

Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pajişti (SCDP) - Vaslui se află în nordul oraşului

menţionat anterior, în imediata apropiere a localităţii Moara Grecilor, în zona de contact dintre

Colinele Tutovei şi Podişul Central Moldovenesc, în aria de confluenţă a rîurilor Vasluieţ şi Racova,

la o altitudine de 113 m deaspura nivelului mării (Figura 2.1).

Din punct de vedere al aşezării geografice, SCDP Vaslui se încadrează între coordonatele

46o38’18’’ latitudine nordică şi 27

o43’45’’ longitudine estică. Relieful are un aspect larg vălurat, cu

interfluvii colinare şi deluroase, sub formă de platouri joase. Formele au contururi domoale, cu

înclinări prelungi către S şi SE, având câte o coastă mai abrupt către N şi NV, iar văile sunt largi.

Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pajişti (SCDP) – Vaslui este o instituţie publică

extrabugetară, subordonată Academiei de Ştiinţe Agricole

şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti”, având drept scop

desfăşurarea de activităţi ce cercetare ştiinţifică în

domeniul pajiştilor şi a plantelor furajere. De asemenea,

unitatea desfăşoară activităţi privind asistenţa tehnică şi

consultanţă, precu şi furnizarea de servicii ştiinţifice şi

tehnologice agenţilor economici.

Pe lângă lucrările de ameliorare în vederea

obţinerii de noi soiuri de plante furajere şi elaborarea

tehnologiilor pentru pajişti, în cadrul staţiunii se execută

lucrări de producere de seminţe certificate pentru specia

Onobrychis viciifolia (sparcetă) şi Bromus inermis

(obsigă nearistată). Figura 2.1 Amplasarea SCDP Vaslui

în cadrul judeţului


18

2.2 Geologia şi geomorfologia

Condiţiile de relief, reprezentate prin terase de 10-20 m, sunt mărginite de valea mlăştinoasă

de la confluenţa râurilor Bârlad, Vaslui şi Racova. Relieful este format din interfluvii despărţite de

văi largi, însoţite de terase bine dezvoltate şi de versanţo cu intense procese geomorfologice, în

special alunecări.

Interfluviile cu altitudine de 350-400 m, au un aspect de platou (dealurile Morii, Chiţoc şi

Brodoc), având spinările teşite. Terasele formate de-a lungul principalelor ape cuprind trei forme:

superioară (70-80 m), medie (40-50 m) şi inferioară (10-20 m). Albiile sau suşurile Bârladului,

Vasluiului şi Racovei, puternic colmatate, sunt alcătuite dintr-un lehm aluvionar nisipos şi

înconjoară oraşul despărţindu-l de principalele localităţi suburbane: Brodoc, Rediu, Bahnari şi

Viişoara.

Solul din complexul experimental al Staţiunii este un cernoziom cambic tipic, format pe roci

lutoase, luto-argiloase, argiloase şi marnoase. Are o structură pulverulent-bulgăroasă, poroasă,

modertă compactă cu drenaj global bun.

Profilul cernoziomului cambic este de tipul Am-Bv-C/Cca. Orizontul de bioacumulare este

brun închis la culoare şi are grosimi de 30-40 cm sau chiar mai mult. Activitatea biologică este

foarte intensă. Urmează un orizont B cambic sau argilic, cu o structură în general prismatică. Sub

acest orizont se află un orizont de acumulare a carbonaţilor de calciu (CaCO3).

Cernoziomurile cambice sunt predominant lutoase şi luto-nisipoase bogate în humus, slab

moderat levigate, cu permeabilitate mijlocie pentru apă şi aer, reacţie slab-alcalină şi neutră, preum

şi o buna aprovizionare cu elemente nutritive. Conform tabelului 2.1 se poate observă că, conţinutul

solului în azot total este mediu, mijlociu aprovizionat în fosfor şi bine aprovizionat cu potasiu mobil.

Tabelul 2.1

Caracteriticile agro-chimice ale solului la SCDP Vaslui

Orizontul Adâncimea

(cm)

Humus

(%)

Azot total

(%)

P mobil

(ppm)

K mobil

(ppm)

pH în H2O

Ap 0-13 3,43 0,17 37,7 151,8 6,4

Am 28-40 2,10 0,15 34,8 136,5 7,0

Bv 75-90 1,14 - - - 7,7

Cca 130-140 0,84 - - - 8,5


19

Capacitatea de schimb cationic (T) în orizontul superior are valori de 24,6-25,5 me/100 g sol,

gradul se saturaţie în baze (V) este de 84,4% cresând treptat odată cu adâncimea.

Aşa cum se constată în tabelul 2.2, printre cationii schimbabili predomină net Ca++

(70,6-86,9% din T) şi Mg++

(10,8-12,4% din T), cationii de Na+

şi K+ se găsesc în cantităţi mai mici.

Tabelul 2.2

Conţinutul solului în baze schimbabile

Orizontul adâncimea UM Baze schimbabile T

(%)

V

(%) Ca++

Mg++

Na+ K

+

Ap 0-13 me% 18,0 3,0 0,2 0,3 25,5 84,4

din T 70,6 11,9 0,8 1,1 -

Am 28-40 me% 18,7 3,0 0,2 0,3 24,6 90,6

din T 76,2 12,4 0,9 1,1 -

Bv 75-90 me% 23,7 2,9 0,2 0,4 - 100

din T 86,9 10,8 0,8 1,5 -

2.3 Hidrologia şi hidrografie

Teritoriul Staţiunii de Dezvoltare şi Cercetare pentru Pajişti Vaslui, sub aspect hidrografic

aparţine bazinului râului Prut, care colectează afluenţii din partea de E şi SE, şi bazinul râului Siret,

din care râul Bârlad drenează cea mai mare suprafaţă a judeţului (peste 2/3). Râul Bârlad, afluent al

Siretului, izvorăşte din apropierea Curmăturii, pe Valea Ursului, la o altitudine de 370 m şi are o

pantă medie de la izvoare la vărsare de 1,38 %o. Afluenţii principali pe partea stângă sunt: Sacovăţ,

Durduc, Rebricea, Vasluieţ, Crasna şi Jarovăţ, iar pe partea dreaptă sunt: Buda, Racova, Simila şi

Tutova.

Lacurile de pe teritoriul judeţului sunt preponderant de natură antropică, constuite în scopul

satisfacerii diverselor folosinţe şi combaterii inundaţiilor. Cele mai importante acumulări sunt:

Căzăneşti pe râul Durduc, Soleşti pe râul Vasluieţ, Puşcaşi pe râul Racova, Mânjeşti pe râul Crasna,

Râpa Albastră pe râul Simila şi Pereschiv, acestea având şi volume de apărare împotriva

indundaţiilor. În afara acestora există o serie de acumulări construite special pentru prevenirea

inundaţiilor, de exemplu: Delea pe râul Delea, Tăcuta şi Rediu pe râul Rediu, Moara Domnească pe


20

râul Fereşti şi Roşieşti pe râul Idriciu. Lacurile naturale sunt puţine la număr, cele mai importante

fiind cele din Lunca Prutului, şi anume: Grosu, Ulmu, Broscăria şi Hârteşti.

Apele subterane sunt repartizate neuniform şi se caraterizează prin debite mici. Legat de

nivelul pânzei freatice mentionăm că datorită structurii geologice foarte variate, poziţia acestora este

foarte diferită:

pe cumpenele de apă, datorită grosimii mari a stratelor geologice apa freatică este situată la o

adâncime de aproximativ 15-20m;

pe versanţii erodaţi, apar în cazuri frecvente izvoare de coastă cu apa freatică la zi sau la 2-

4m adâncime;

în treimea inferioară a versanţilor, stratul acvifer este situate la adâncimea de 3-5m;

pe văi, apa freatică apare la adâncimi care variază între 1,5-4m.

Apele freatice sunt în general sălcii, conţin carbonaţi, bicarbonaţi de calciu şi chiar sulfaţi şi

loruri. În timpul verii şi al iernii, apele râurilor scad.

2.4 Elemente de climă

În acest subcapitol vom trata condiţiile meteorologice ce caracterizează starea medie a

atmosferei la SCDP Vaslui, fiind dată de precipitaţii, temperatură, umiditatea atmosferei, insolaţie şi

expoziţia cardinală.

Teritoriul administrativ studiat beneficiază de un climat de tip temperat continental, cu

nuanţe de excesivitate.

2.4.1 Temperatura

Pe fondul climatic temperat continental în zona în care se face obiectul studiului nostru, se

remarcă anumite particularităţi:

Invazii de aer foarte rece în timpul iernii, care determică coborârea temperaturii (uneori

sub -28oC);

Îngheţuri timpurii şi târzii, cu efecte negative asupra vegetaţiei;

Variaţii mari ale temperaturii aerului.

Din fişa climatologică a Staţiei Meteorologică Vaslui, reiese că luna cea mai rece a anului

este Ianuarie, cu o medie de -2,6oC şi un minim absolut de -28,7

oC, înregistrat în anul 2009.


21

Luna cea mai călduroasă este Iulie, cu o temperatură medie de 22,8oc şi un maxim absolut de 39

oC,

în anul 2000. Din înregistrările efectuate se constată că valoarea medie multianuală a temperaturii

(9,5oC), a fost depăşită de temperatura medie a anilor 2000-2011, cu o valoare 0,8

oC mai mult.

De asemenea, se constată că în timpul anului, temperatura aerului înregistrează variaţii

sezoniere, lunare şi diurne, care se modifică ca şi cele anuale. Primăvara, prin creşterea radiaţiei

solare, temperatura medie anuală oscilează între 3,5oC şi 15,9

oC. Temperatura medie a primăverii

este cu 4,2-18,5oC mai ridicată în comparaţie cu cel mai friguros anotimp al anului. (Figura 2.2)

Vara se înregistrează temperaturi cu peste 10oC mai mari decât primăvara. Modificarea

gradului de nebulozitate şi în general al stărilor de vreme din timpul verii determină variaţia

temperaturii medii a anotimpului. Astfel, valorile medii ale temperaturii oscilează între 19,3 şi

20,2oC.

Toamna, din punct de vedere termic este apropiată primăverii, fiind mai rece cu 10,7oC

decât vara. Brumele se produc cu precădere în luncile văilor, iar cele mai frecvente sunt în

primăvară.

Zilele de îngheţ cu temperatura medie diurnă mai mică decât 0oC sunt posibile în urma

efectelor din nopţile senine şi liniştite. În zona cercetată, această caracteristică termică este specifică

intervalului Octombrie-Martie, având cea mai mare frevenţă în lunile Decembrie-Februarie.

Figura 2.2 Temperaturile medii înregistrate în timpul experimetării

11,1

2,8

-0,9 -0,8

2,9

7,5

11,7

16,3

20,8 21,4 22,6

15,1

10,1

4,1

-0,8

-3,6 -1,9

3,5

10,1

16,1

19,4 21,3 20,6

16,3

-5

0

5

10

15

20

25

X XI XII I II III IV V VI VII VIII IX

Media lunara Normala


22

Zilele de vară cu temperatura maximă diurnă mai mare de 25oC sunt caractersitice

intervalului Aprilie-Octombrie. În acest interval, în timpul insolaţiei puternice din zilele senine,

temperatura maximă diurnă poate să depăşească 30oC înregistrându-se zile tropicale.

2.4.2 Precipitaţiile

În perimetrul analizat regimul precipitaţiilor este de tip continental, cu un maxim estival

(Mai-Iulie) şi un minim în timpul iernii. Precipitaţiile atmosferice constituie sursa principală de apă

din teritoriu, iar cunoşterea variaţiilor cantitative şi calitative în timp şi spaţiu, prezintă o deosebită

importanţă pratică.

Precipitaţiile anuale variază între 300 mm şi 849 mm, cu o medie multianuală de 538,9 mm.

Variaţia precipitaţiilor în timpul anului este oscilantă, şi este influanţată de circulaţia maselor de aer.

Astfel, se constată că în sezonul cald, respectiv, în intervalul Aprilie-Septembrie, precipitaţiile

înregistrate reprezintă 70% din tolalul anual. (Figura 2.3)

În sezonul rece, respectiv intervalul Octombrie-Martie, predomină masele de aer rece cu

conţinut redus de umiditate; precipitaţiile reprezentând 70% din totalul anual. Analizându-se fondul

de date pluviometric, se constată în variaţia lunară un maxim în anotimpul cald (Iunie) şi un minim

în anotimpul rece (Ianuarie). În timpul anului, de la o zi la alta, repartiţia precipitaţiilor este, de

asemenea, extrem de variată cantitativ şi neuniform distribuită în timp, perioadele secetoase

alternând cu cele ploioase.

Figura 2.3 Precipitaţiile medii înregistrate în timpul experimetării

57,4 47,8

29,6

7,2 5,4 21

67

37,6

67,2

197,8

15,8

42,8 34,4 34,6 28,9 28,9 27,4 28,1

40,3 52,5

75,1 69,2 57,6

40,8

0

50

100

150

200

X XI XII I II III IV V VI VII VIII IX

Suma lunara Normala


23

Alte fenomene negative legate de regimul pluviometric sunt seceta şi grindina. Se consideră

secetă mai mult de 9 zile consecutive fără precipitaţii, vara. Seceta diminuează foarte mult producţia

vegetală, iar uneori o poate compromite.

Grindina este un fenomen ce se produce mai rar, o zi sau două pe an şi poate distruge

aproape în întregime reolta acelui an, iar în vii şi liveziare efect remanent şi în anii următori, prin

distrugerea mugurilor de rod.

Ninsoarea este specifică intervalului de timp în care temperatura din stratul inferior al

atmosferei, sub plafonul de nori este negativă, fiind o caracteristică dependentă de temperatură, şi

variază ca frecvenţă şi durată.

Umiditatea relativă a aerului constituie unul din parametrii ce scot în evidenţă caracteristicile

climatului. Astfel, media anuală a umidităţii aerului este de 78% (după higrometru). În timpul

anului, umiditatea relativă este maximă iarna şi minimă vara.

2.4.3 Regimul eolian

Analizând frecvenţa anuală a vântului se observă o concordanţă între principalele direcţii de

acţiune a vântului şi orientarea interfluviilor şi văilor. În cazul de faţă, regimul eolian reflectă o

frecvenţă medie anuală dominantă din direţia nord-vest (23,4%), urmată de cea din nord (21,4%) şi

sud-est (21,2%).

Vitezele cele mai mari ale vântului sunt caracteristice direcţiilor nord-vest 4,2m/s, sud

3,8m/s, nord 3,7m/s. În timpul anului vitezele cele mai mari ale vântului se înregostrează iarna.

În cadrul perimetrului deosebim următoarele topoclomate:

Topoclimatul luncii Vasluieţ şi a văilor adiacente, caracterizat prin temperaturi mai scăzute,

evapotranspiraţie mai mare, vânturi pe direcţia N-S. Aici se produc inversiuni de temperatură şi

ceţuri timpurii toamna şi timpurii primăvara;

Topoclimatul de culmi şi platouri , caracterizat prin insolaţie puternică, amplitudini termice

diurne evidente, uniditate scăzută şi vânturi puternice;

Topoclimatul versanţilor cu expoziţie estică, care este caracterizat prin insolaţie redusă şi

temperaturi mai scăzute, precum şi persistenţa zăpezii primăvara.

Topoclimatul versanţilor cu expoziţie vestică, caracterizat prin insolaţie mai puternică,

zăpada topindu-se mai repede decât în zonele limitrofe, iar evapotranspiraţia este mai puternică.


24

2.5 Vegetaţia, flora şi fauna

Din punct de vedere geobotanic, perimetrul studiat face parte din zona de silvostepă.

Vegetaţia spontană arborescentă este reprezentată de păduri. Ca esenţe predomină

quercineele, în asociaţie cu carpinete şi acerinee, cum ar fi: Querqus pedunculiflora, Querqus robur

(stejar), Carpinus betulus (carpen), Tillia cordata (tei), Acer tataria, Acer platanoides (arţar), Ulmus

campestris (ulm), Fraxinus excelsior (frasin) şi Cornus mass (corn).

Ca arbuşti şi subarbuşti legaţi de aceste păduri sau izolaţi în pâlcuri pe porţiunile mai înalte

din zona luată în evidenţă, găsim: Crataegus monogyna (păducel), Prunus spinosa (porumbar), Rosa

canina (măceş), Lygustrum vulgaris (lemn câinesc), etc.

Pe văile înguste, ca şi pe lunca Vasluieţului gpsim o vegetaţie arborescentă iubitoare de

umiditate reprezentată de specii ale genurilor Salix şi Populus. Vegetaţia arborescentă cultivată este

reprezentată de meri, peri, pruni, caişi, vişini, zarzări, nuci.

Vegetaţia ierboasă spontană este reprezentată în teritoriu de ascoviaţii de silvostepă, în care

predomină gramineele. Pe porţiunile înalte şi însorite, cu sol sărac şi erodat, apar asociaţii de

Bothriochloa ischaenum (barboasa), Stipa pennata (colilie), Stipa lessingiana (năgară), Agropyron

pectiniforme (pir crestat). Pe păşuni apar asociaţii de Festuca (păiuş) şi Agropyron (pir), precum şi

asociaţii de Festuca valesiaca (păiuş înalt), Agropyron repens (pir târâtor), Cynodon dactylon (pir

gros), Poa pratensis (firuţa) şi Bromus inermis (obsigă nearistată).

Buruienile cele mai întâlnite în pajişti sunt: Euphorbia cyparissias (laptele cucului), Carduus

acanthoides (spin), Cardaria draba (urda vacii), Achillea millefolium (coada şoricelului), Artemisia

absinthium (pelin). În lunca Vasluieţului se găsesc hihrofite precum: Equisetum arvense (coada

calului), Phragmites communis (stuf), Typha latifilia (papură lată), Carex vulpina (rogoz). Speciile

de plante medicinale şi melifere reprezintă cca 30% din totalul speciilor.

Fauna este reprezentată de animalele care fac parte din fondul cinegetic cum ar fi: mistreţi,

vulpi, iepuri de câmp, care trăiesc în păduri şi pe dealuri.

Umiditatea este o condiţie esenţială pentru existenţa formelor active, în perioada uscată

organismele trecând în forme imobile de chist. Efectele impactului animalelor au fost grupate într-o

serie de procese, în funcţie de rezultatele acţiunii lor asupra solului (muşuroaie, amestecul solului,

formarea de galerii şi goluri, formarea şi distrugerea agregatelor structurale, reglarea eroziunii

solului, a mişcării apei şi aerului în sol, etc.). Se poate conchide în mod cert, că fauna din sol

influenţează cantitativ şi calitativ humificarea resturilor vegetale din sol.


25

CAPITOLUL 3

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR CU PRIVIRE

LA TEMA PROPUSĂ

3.1 Importanţa economică a producerii de sămânţă la sparcetă

Cultura sparcetei, şi nu numai, a înregistrat un progres simţitor în perioada 1971-1975, atât în

privinţa sporirii suprafeţelor, cît şi a producţiei medii pe unitatea de suprafaţă. În această perioadă

s-au dublat suprafeţele cultivate cu plante pentru siloz iar cele pentru rădăcinoase furajere s-au

triplat. De asemenea, loturile semincere au înregistrat creşteri remarcabile, de exemplu în anul 1970

erau destinate producerii de sămânţă certificată o suprafaţă de 84500 ha, iar în anul 1974 suprafaţa

să se ridice până la 112300 ha. (Kellner E., 1976).

Producţia medie a înregistrat creşteri apreciabile, mai ales la unele culturi. Astfel, pe

terenurile exploataţiilor agricole din perioada comunistă, producţia de fân de sparcetă a înregistrat

creşteri de 34%, înregistrând un regres în această privinţă odată cu desfiinţarea fostelor IAS-uri.

(Schitea Maria, 2008).

Producerea furajelor este direct dependentă de producerea seminţelor, deoarece fără seminţe

suficiente şi de bună calitate, aparţinând celor mai valoroase soiuri nu se poate realiza un progres

evident în producerea furajelor, prin urmare nici sectorul zootehnic nu se poate dezvolta. (Iacob T.,

2008). Sectorul de producere a seminţelor de sparcetă necesită încă unele îmbunătăţiri şi acţiuni de

modernizare pentru a se considera pregătit să îndeplinească în cele mai bune condiţii sarcinile ce îi

revin. Astfel, este impetuos necesar concentrarea loturilor semincere în zonele foarte favorabile, cu

un climat mai stabil şi aplicarea tehnologiilor adecvate în scopul obţinerii unor producţii stabile şi

constante anual (Dumitrescu N. şi Avămescu E., 2011).

În acelaşi scop trebuie să se asigure mecanizarea tuturor lucrărilor şi mai ales a recoltării şi

să se efectueze o combatere riguroasă a bolilor şi dăunătorilor, a buruienilor, respectarea distanţelor


26

de izolare faţă de alte loturi semincere şi efectuarea ori de câte ori este necesar a purificărilor

biologice (Varga P., 1976; Schitea Maria, Moga I., 2005).

3.2 Aspecte practice privind producerea de sămânţă la sparcetă

Menţinerea purităţii biologice a sparcetei este determinată de caracterul său de plantă tipic

alogamă, puternic heterozigotă. Producerea de sămânţă la sparcetă cuprinde următoarele verigi

tehnologice: câmpul de alegere, câmpul de prebază, câmpul de bază şi câmpul de sămânţă certificată

(Figura 3.1).

Certificarea seminţelor reprezintă un ansamblu de operaţiuni de control şi verificare în

principalele faze ale procesului de multiplicare, condiţionare şi ambalare care asigură că seminţele

corespund normelor STAS pentru diversele categorii biologice. În acest sens este obligatorie o

rotaţie a culturilor de minimum 2 ani, nu este admisă o impurificare cu mai mult de 0,3% seminţe de

alte specii în loturile semincere cu sămânţă la prebază şi bază sau 2,5% pentru sămânţă certificată.

(Tabelele 3.1 şi 3.2).

- Se realizează la nivel de plantă individuală din

sămânţa amelioratorului, în cazul procesului de selecţie

conservativă pentru un soi înregistat.

- Este însămânţat cu SA. Se iau măsuri riguroase

pentru a se evita impurificarea biologică sau mecanică

prin eliminarea plantelor tipice.

-Se însămânţează cu sămânţă Pb. Se produce în ferme

specializate în unităţi de cercetare.

-Se realizează în ferme specializate particulare sau de

Stat după normele metodologice specifice. Condiţiile de

valoare culturală sunt prezentate în tabelul 3.3

Figura 3.1 Etapele producerii de sămânţă la sparcetă în vederea comercializării

(după Dumintrescu N., 2011)

Câmpul de

alegere

Câmpul de sămânţă

certificată

Câmpul de

prebază

Câmpul de bază


27

Tabelul 3.1

Condiţii de aprobare în câmp a loturilor semincere de sparcetă

(după Moga I. şi Schitea Maria, 2005)

Specificare Categoria biologică

Prebază

Bază

Certificată

Unitatea de control, ha (maximum) 10 30

Rotaţie după aceeaşi specie, ani (minimum) 2 2

Distanţa de izolare, m (minimum)

-lot semincer până la 2 ha

-lot semincer peste 2 ha

200

100

100

50

Tabelul 3.2

Condiţii de valoare culturală la sparcetă la loturile de prebază şi bază


Conţinutul total în seminţe de alte specii Greutatea probei pentru

numărarea seminţelor

altor specii (g)

Total (% din

greutate)

Conţinutul numeric de alte specii

O singură specie Rumex Sp. Melilotus spp

0,3 20 2 0 400

Tabelul 3.3

Condiţii de valoare culturală la sparcetă, sămânţa certificată


Germinaţie Puritate

fizică

%

(min)

Seminţe străine (% din greutate) Greutatea

probei de

laborator

g (min)

Germinaţia

totală

% (min)

Conţ. max. de

seminţe tari (% din

sămânţa pură)

Total

% (max)

O singură

specie

% (max)

Melilotus

spp

75 20 95 2,5 1,0 0,3 400


28

Un alt aspect practic, care este important pentru eficienţa producerii de seminţe certificate la

sparcetă, în vederea comercializării, este stabilirea exigenţelor faţă de condiţiile ecologice.

Astfel, sparceta fiind o plantă de zi lungă, pentru a produce cantităţi mari de sămânţă, solicită

zile însorite şi calde, cu temperaturi maxime care să nu depăşească 28-32oC, umiditatea realtivă a

aerului să fie de 35-40% optimă pentru desfăşurarea corectă a polenizării florilor, acestea secretând

suficient nectar care să atragă albinele.

Condiţiile menţionate mai sus se întâlnesc pe arale largi, mai ales în zonele de câmpie şi din

zonele colinare din Moldova. Precipitaţiile trebuie să fie de cca. 250-280 mm în timpul perioadei de

vegetaţie.

De o reală importanţă este cunoaşterea biologiei înfloritului şi polenizarea sparcetei. Se

cunoaşte din practică că plantele au nevoie de 180-190oC şi de o cantitate mare de apă pentru a

răsări (Vîntu V. şi colab., 2004)

Sparceta este o plantă alogamă, entomofilă; pe parcursul anilor I-III de vegetaţie în

tehnologia intensivă şi II-III (uneori şi IV) de vegetaţie în tehnologia tradiţională, numărul de lăstari

cu inflorescenţe (figura 3.2), în anii climatici normali, depăşind 500-600/m2.

Perioada de înflorire a sparcetei durează 20-30 de zile; polenizarea florilor se face de către

albina meliferă şi de bondari. Pentru o polenizare eficientă numărul de stupi de albine ce se aduc în

preajma înfloritului este de 3-5/ha (Alionte G., 1988).

a)

b)

Figura 3.2 Onobrychis viciifolia Scop., fruct a), şi partea superioară a plantei

cu caracteristicile tipice speciei b) (după Meluţ L.C., 2011)


29

3.3 Progrese tehnologice privind producerea seminţei la sparcetă

Dintre cercetările mai importante în domeniul producerii de seminţe se evidenţiază cele care

se referă la cunoaşterea potenţialului de rezistenţă la ger a plantelor tinere de sparcetă, în condiţiile

unei tehnologii moderne, când semănatul se face la începutul toamnei.

Sub acest aspect, sparceta are un potenţial de rezistenţă la ger uşor superior lucernei, motiv

pentru care poate fi considerată mai degrabă o cultură de toamnă; această noutate conducând spre

elaborarea unor tehnologii intensive atât pentru producerea furajului cât şi pentru producerea

seminţei. (Moga I., 1985, 2005).

În cercetările efectuate în Câmpia Română într-un câmp irigat, s-a evidenţiat posibilitatea

însămânţării loturilor semincere de sparcetă la începutul toamnei, într-un interval termic bine

precizat, când în anul I de vegetaţie, în numai 10-11 luni se obţin producţii mari de sămânţă, care

sunt foarte eficiente economic; aceste rezultate experimentale au arătat necesitatea menţinerii lotului

semincer şi în anii următori de vegetaţie, când nu se produce fenomenul de proliferare al lăstarilor,

în consecinţă, producţia de sămânţă menţinându-se la un nivel ridicat. (M. Moroianu, 2004 citat de

Schitea Maria şi Moga I., 2005).

Un al doilea important progres realizat în domeniul producerii de seminţe în vederea

comercializării a fost posibilă în urma creării unor soiuri intensive de tip bifera caracterizată printr-o

perenitate mai mare şi producţii multiple într-un an. La aceste soiuri, la coasa a II-a se dezvoltă

echilibrat şi într-o proporţie mai mare substanţele nutritive elaborate în procesul de fotosinteză ce

sunt folosite pentru formarea seminţei, motiv pentru care la noile soiuri, producţia de sămânţă la

coasa a II-a este mai mare decât la coasa I, în comparaţie cu soiurile tradiţionale care dau producţii

doar la coasa I. (Savatti, 1998 citat de Moga I, 2005).

În ceea ce priveşte utilizarea îngrăşămintelor în procesul de producere a seminţelor,

cercetările întreprinse în diverse zone ecologice şi pe diferite tipuri de sol, au evidenţiat o slabă

reacţie a plantelor la intervenţia cu îngrăşăminte organice şi chimice. Acest fapt se explică prin

caracteristicile biologice ale speciei.

Necesarul de azot este asigurat pe cale simbiotică datorită bacteriilor din genul Rhizobium

prin nodozităţile de pe rădăcini, producând mari cantităţi de azot, cu condiţia ca solul să fie bine

aprovizionat în calciu. (Moga I., 2005).

Datorită sistemului radicular viguros (figura 3.3), care explorează un mare volum de sol,

intervenţia cu îngrăşăminte fosfatice nu este necesară nici pe soluri al căror conţinut în fosfor mobil


30

este în jur de 5-6 mg/100g sol. Pe solurile unde nu se îndeplinesc aceste condiţii se poate fertiliza

moderat cu fosfor, doar în cantitate de

40-50 kg/ha. Nu este indicată nici

intervenţia îngrăşămintelor cu

potasiu, întru-cât solurile României

sunt relativ bine aprovizionate în

potasiu (Dimitrova Tsvetanka, 2010).

Prin secreţiile radiculare sunt

solubizate cantităţi suficiente de

fosfor, Figura 3.3 Sistemul

radicular la sparcetă

potasiu şi microelemente din rezervele (după Howard R.J., 2000)

mai puţin solubile ale solului. Tot datorită sistemului radicular, şi anume prin secreţiile abundente

ale acestuia sunt mobilizate cantităţi importante de elemente şi din rezervele mai greu solubile,

inaccesibile pentru multe specii. (Demdoum S., 2010; Ulea E. şi colab., 2009).

Rezultate importante care pot contura progresul tehnologic în producerea de seminţe este

calitatea seminţelor utilizate şi epoca de semănat, care pot condiţiona recolta de seminţe obţinute.

Raportând rezultatele cercetărilor în procesul de producere a seminţelor, recoltele de seminţe

în regim neirigat pot varia. Astfel, semănând în patru decade diferite producţiile sunt cu 29% mai

mari în favoarea primei semănate, înregistrându-se peste 900 kg/ha (Tabelul 3.4)

Tabelul 3.4

Efectul epocii de semănat asupra producţiei de sămânţă la sparcetă,

în regim neirigat, pe cernoziomul de la Turda, media anilor 1990-1993

(după Banciu T., 1994 citat de Moga I., 2005 )

Epoca de

semănat

Precipitaţii

(data sem.-30XI)

(mm)

Suma

tempera

turilor (oC)

Producţia de sămânţă

Anul I Anul II Media

kg/ha kg/ha kg/ha %

10 August 116 1092 982 825 905 100

20 August 96 905 940 952 946 105

5 Septembrie 90 661 884 1012 947 105

15 Septembrie 81 513 694 1072 883 98


31

În regim irigat şi practicând o tehnologie intesivă, producţiile cele mai mari de sîmânţă la

sparcetă se obţin în condiţiile în care, de la semănat la intrarea în iarnă se însumează 938oC, cu o

producţie de 1973 kg/ha (Moroianu M., 2003), mai mult cu până la 24% decât atunci când s-au

înregistrat 1150oC (Tabelul 3.5).

În concesinţă semănatul sparcetei pentru sămânţă în sistemul intensiv de cultură se face când

intervalul optim de semănat se înscrie în intervalul 930 – 980oC.

Tabelul 3.5

Efectul epocii de semănat asupra producţiei de sămânţă la sparcetă,

în regim irigat, pe cernoziomul cambic de la Amara (Slobozia), 2000-2001

(după Moroianu M., Moroianu C., Moga I., 2005 )

Epoca de semănat Suma ToC de

semănat la

intrarea în iarnă

Producţia de sămânţă*

Anul I Anul II Media

kg/ha % kg/ha % kg/ha %

20 August 1150 1588 100 1098 100 1343 100

1 Septembrie 938 1973 124 1371 125 1672 124

10 Septembrie 770 1354 85 940 86 1147 85

20 Septembrie 610 1073 67 790 72 931 69

*s-a experimentat soiul Splendid şi sămânţa s-a produs la coasa I.

Din datele tabelului 3.5 se poate constata că lotul semincer de sparcetă se poate menţine în

producţie şi în anii următori de vegetaţie, când nivelul producţiilor scade cu cel puţin 30%.

În cazul unei tehnologii intensive, în anul I de vegetaţie (10-11 luni de la semănat) se obţin

producţii de peste 1900 kg/ha, iar în anul II, 1330 kg/ha (folosind patru norme de sămânţă la

înfiinţarea lotului semincer), conform tabelului 3.6.

Când se foloseşte o normă mare de sămânţă plantele cresc înghesuite pe rând şi numărul de

lăstari pe plantă este mult mai mic şi ramificaţia acestora este modestă. (Dumitrescu N., Avrămescu

E., 2011). În loturile semincere unde nivelul tehnologic este optim şi potenţialul de îmburuienare

este mic, sau când se folosesc erbicide cu un spectru larg de combatere a buruienilor, semănatul se

poate face şi la 25 cm între rânduri, cu o normă de sămânţă de 55-60 kg/ha, când lupta cu buruienile

este mai facilă (Moga I., 2005).


32

Tabelul 3.6

Efectul densităţii de semănat asupra producţiei de sămânţă la sparcetă, în regim irigat,

în tehnologia intensivă, pe cernoziomul cambic de la Amara (Slobozia)

(după Moroianu M., Moroianu C., Moga I., 2005)

Norma de

sămânţă

(kg/ha)

Producţia de sămânţă Media

Anul I Anul II

kg/ha % kg/ha % kg/ha %

20 1646 100 1139 100 1392 100

40 1916 116 1331 117 1623 116

60 1629 99 1114 98 1371 99

80 1325 80 961 84 1143 82

*s-a utilizat soiul Splendid; s-a semănat la 50 cm distanţă între rânduri

Experienţele staţiunii experimentale din Harkov (Rusia) dovedesc că cele mai bune recole de

seminţe de sparcetă se obţin prin aceeaşi normă de semănat, care se foloseşte în cultura pentru nutreţ

(Tabelul 3.7).

Tabelul 3.7

Producţiile de seminţe şi fân la cultura de sparcetă, în funcţie de cantitatea

de seminţe folosită la hectar în condiţiile de la Harkov, Rusia

(după Ilchievici C. şi Vargă P., 1975)

Norma de semănat

(kg/ha)

Fân

(kg/ha)

Seminţe

(kg/ha)

45 2440 930

90 2800 1040

135 3050 970

În tehnologia tradiţională, semănatul se face la desprimăvărare, când solul este suficient de

zvântat, iar temperatura din stratul de încroporare a seminţei este de 4-6oC; în anii normali aceste

condiţii se întâlnesc în a doua jumătate a lunii martie în cadrul SCDP Vaslui. În acest caz, sămânţa

se produce în anul II-IV la soiurile intensive şi în anul II (cel mult III) în cazul soiurilor de tip

communis.


33

Semănatul sparcetei sub plantă protectoare este recomandat în exclusivitate în tehnologia

tradiţională, pe parcele cu un potenţial mare de îmburuienare, când planta protectoare este ovăzul

semănat în rânduri la 25 cm, cu o normă de sămânţă redusă cu 35-40%, recoltată la începutul fazei

de lapte pentru furaj. (Dumitrescu N., 2011).

Pentru determinarea metodei de semănat, la staţiunea Veselopodoleanskaia (Rusia) s-a

experimentat culturi de sparcetă la diferite distanţe între rânduri, ajungându-se la rezultatele

menţionate în tabelul 3.8.

Tabelul 3.8

Producţia de seminţe la sparcetă în funcţie de metoda de semănat

(după Ilchievici C. şi Vargă P., 1975)

Metoda de semănat Recolta de seminţe

(kg/ha)

În rânduri obişnuite, la 12,5-15 cm 1140

În rânduri rare, la 35 cm 1130

În rânduri rare, la 50 cm 1160

În cuiburi, la 50x25 cm 1120



În tehnologia tradiţională, când semănatul lotului semincer de sparcetă se face la

desprimăvărare, sămânţa la soiurile intensive se produce în anii II-IV de vegetaţie.

Experienţele executate în legătură cu epoca la care se seamănă sparceta pentru sămânţă, au

arătat că semănatul sparcetei pentru sămânţă trebuie executat primăvara devreme sau la sfârşitul

verii-începutul toamnei, rezultatele experimentale de la SCDA Valu lui Traian, dovedesc acest

lucru.

Sparceta semănată la sfârşitul verii într-un teren bine pregătit şi cu umiditate suficientă creşte

mai viguros, iar primăvara viitoare la pornirea în vegetaţie foloseşte din plin umezeala acumulată de

la semănat până în primăvară (Tabelul 3.9).

În toate situaţiile adâncimea optimă de semănat este la 3,0–3,5 cm în tehnologia tradiţională

şi 4,0-4,5 cm în tehnologia intensivă. Tăvălugirea solului după semănat este indicată în tehnologia

intensivă, iar în tehnologia tradiţională numai în primăverile secetoase.


34

Tabelul 3.9

Producţii realizate în diferite epoci de semănat la SCDA Valul Traian

(după Vargă P., 1951)

Data semănatului Recolta de seminţe

(kg/ha)

Producţia relativă

(%)

31 Martie 407 100

27 Iunie 375 92

17 August 815 203

În experienţele executate de I. M. Karaşciuk s-a dovedit că seminţele proaspăt recoltate

uscate la soare şi semănate în acelaşi an (la sfârşitul lunii august), au dat cele mai mari producţii.

Aceasta se explică prin faptul că sparceta, în al doilea an de viaţă, a dezvoltat sistemul

radicular de două ori mai puternic decât la semănatul de la desprimăvărare. Semănatul de la sfârşitul

verii dă în general recolte mari şi stabile (Tabelul 3.10).

Tabelul 3.10

Recolta de seminţe la sparceta semănată la sfârşitul verii şi primăvara

(după Vargă P., 1950)

Staţiunea Anul recoltei Recolta seminţelor (kg/ha)

La sfârşitul verii Primăvara

Staţiunea zootehnică din Stravropol (Rusia) 1947-1948 918 670

Staţiunea de ameliorare Stalino 1940 1180 810

Institutul V.V. Dokuceaev, Kamennaia Stepi 1949 1530 350

În ceea ce priveşte utilizarea îngrăşămintelor în loturile semincere, la îngrăşarea

suplimentară, ca şi la îngrăşarea de bază, sparceta pentru seminţe nu reacţionează putenic, de altfel,

ca şi cultura pentru nutreţ. Din rezultatele obţinute în Rusia, creşterea producţiei de seminţe la

sparcetă în anul al II-lea de vegetaţie a fost de 6%, după aplicarea a 40 t/ha gunoi de grajd şi de 4%

în urma aplicării a 1000 kg/ha var.

Se poate constata din tabelul 3.11 că sporurile obţinute sunt prea mici pentru a justifica

folosirea îngrăşămintelor în cultura sparcetei pentru sămânţă.


35

Tabelul 3.11

Producţia de seminţe de sparcetă în urma aplicării îngrăşămintelor

(după Ilchievici C., 1955)

Varianta de fertilizare Producţia de seminţe

kg/ha Producţia relativă (%)

Neîngrăşat 1200 100

40 t/ha gunoi de grajd 1270 106

1000 kg/ha var 1250 104

300 kg/ha superfosfat 1190 99

Aplicarea gunoiului de grajd la plantele premergătoare culturii sparcetei, de obicei ridică

producţia de seminţe, însă nu atât ca la alte ierburi (Moga I., 2005).

În influenţa asupra cantităţii de seminţe intervine şi durata de exploatare a lotului semincer.

În acest sens, în condiţii tehnologice corespunzătoare loturile semincere de sparcetă se pot exploata

economic patru ani. Cercetările efectuate în Câmpia Transilvaniei au arătat că nivelul producţiilor în

anii II-IV de vegetaţie (în tehnologia tradiţională) este influenţat în primul rând de condiţiile

climatice ale anului şi în mai mică măsură de anul de exploatare a lotului semincer (tabelul 3.12)

În consecinţă, sparceta poate să dea producţii economice inclusiv în anul IV de vegetaţie,

mai ales la soiurile de tip bifera care au o perenitate mai lungă.

Tabelul 3.12

Influenţa anului de exploatare a lotului semincer asupra producţiei

de sămânţă la sparcetă, pe cernoziomul de la SCDA Turda

(după Mărginean T.,1970, citat de Moga I. şi Schitea Maria, 2005)

Anul de

vegetaţie

Producţia de sămânţă

Semănat la 15 cm Semănat la 66 cm

kg/ha % kg/ha %

II 756 100 972 128

III 1622 100 1837 113

IV 936 100 1206 128

Media 1105 100 1378 121


36

Un al progres real în cazul soiurilor de sparcetă, il constituie alegerea perioadei optime de

fructificare şi recoltarea seminţei.

Astfel, în cazul soiurilor de sparcetă, de tipul comunnis în toate situaţiile, indiferent de

tehnologia aplicată şi de zona ecologică, sămanţa se produce în exclusivitate la coasa I; la aceste

soiuri când sămanţa se produce la coasa a II-a, producţia este mai mică cu 35-55%.

Se cultivă soiuri de tipul bifera conform rezultatelor obţinute la USAMV Cluj-Napoca de

Savatti, sămânţa se produce la coasa a II-a, coasa I recoltându-se pentru furaj; producţiile cele mai

mari se obţin când coasa I se recoltează la începutul îmbobocitului şi sămânţa se produce la coasa

a II-a (Tabelul 3.13).

Tabelul 3.13

Efectul periodei de fructificare asupra producţiei de sămanţă, în tehnologia tradiţională

la două tipuri de soiuri de sparcetă, la USAMV Cluj-Napoca în 1992

(după Savatti M., citat de Moga I. şi Schitea Maria, 2005)

Epoca de recoltare

Producţia de

sămânţă

Kg/ha %

Soiul Sparta (comunnis), CI, sămânţă 497 100

Soiul Sparta, CI, masă verde recoltată la începutul îmbobocitului

CII, sămânţă

340 68

Soiul Splendid(bifera), CI, sămânţă 623 125

Soiul Splendid, CI, masă verde recoltată la începutul îmbobocitului

CII, sămânţă

890 179

Soiul Splendid, CI, masă verde recoltată la înflorit 50%

CII, sămânţă

794 149

Soiul Splendid, CI, masă verde recoltată la înflorit 100%

CII, sămânţă

255 51

*pe media distanţelor între rânduri 12,5 şi 70,0 cm.

Date post:	20-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	lucian-ciprian-melut
View:	103 times
Download:	1 times

Partea I

Documents