PARTEA A 10-A MAGIACAPITOLUL I DETERMINAREA CONCEPTULUIMagia este un concept ce oglindeşte o vastă şi nonconvenţională realitate culturală, având o extensiune universală. Se pare că termenul magie are o provenienţă persană. Magus înseamnă, în persană, om înţelept sau membru al unui cult antic specializat în activităţi de cult (preot). Magus a fost tradus din greceşte de Herodot cu cuvântul magof, de unde se pare că derivă cuvântul magie. Magus (magi) înseamnă om înţelept şi în tradiţie creştină. Magii au urmat o stea miraculoasă pentru a ajunge la locul unde s-a născut Christos. Magia este un cuvânt cu mai multe semnificaţii, dependent în mod deosebit de perspectiva din care este privit. Trebuie să semnalăm, în această ordine de idei, două perspective principale:a) Determinarea obişnuită (sau curentă) ce poate fi întâlnită în limbajul cotidian;b) Determinarea profesională (sau sistematică). Ea se împarte la rândul ei în:- Determinarea din interior, făcută de cei ce o practică, sau fe. purtătorii lor de cuvânt;- Determinarea din afară, făcută de cei ce studiază magia, de pe poziţiile unor discipline socio-umane, încercând, cu pretenţii de obiectivitate şi neutralitate, să o cunoască şi să o înţeleagă.a. Determinarea obişnuită (sau curentă)în înţelegerea curentă, magia este privită, de regulă, ca o artă sau ca o pretinsă artă (foarte rar i se atribuie calităţi de ştiinţă). în această perspectivă, se consideră că magia produce efecte sau rezultate dorite (de exemplu, vindecarea unei boli sau câştigarea sentimentelor de dragoste ale unei persoane de sex opus) prin acţiuni şi mijloace234l

deosebite. Se crede că magicienii (adică toţi cei ce practică magia) folosesc în acţiunile lor cunoştinţe şi practici de natură secretă şi se bucură de sprijinul unor puteri supranaturale, într-un sens mai îngust, în mod curent, prin magie se înţelege orice influenţă, încântare, atracţie, putere extraordinară sau irezistibilă, misterioasă, ce pare inexplicabilă (de exemplu, magia muzicii, magia iubirii, magia primăverii etc).Magia deseori este înţeleasă de omul de rând şi într-un sens aproape cu totul diferit de cel semnalat. Este vorba despre magia i privită ca arta producerii iluziilor, ca formă de distracţie prin folosirea] îndemânării mâinilor sau a unor instrumente sau dispozitive de înşelatj (de exemplu, iepurele scos din pălărie prin "magie").l în vorbirea curentă, termenul de magie apare deseori ca fiind\ sinonim cu alţi termeni folosiţi preferenţial sau interşanjabili cu cell de magie. Iată câteva din sinonimele termenului magie din limbai română: descântec, farmec, vrajă, vrăjitorie, făcătură, legământ,j solomonar ie etc. După unele păreri, termenul vrajă este de fapt] traducerea noţiunii de magie în limba română. Cuvântul vrajă,| conform acestui punct de vedere, a înlocuit pe cel de farmec, folositi în vremuri mai vechi. Termenul românesc de vrajă, se mai spune,v este de preferat cuvântului străin de magie, în ceea ce ne priveşte,l preferăm termenul de magie, nu numai pentru corespondenţa luilingvistică cu alte limbi, ci şi pentru faptul că în prezent este cel mai folosit, atât în vorbirea curentă, cât şi în limbajul cult.b. Determinarea profesională (sau sistematică)Determinarea din interiorîn cadrul profesiei sau breslei proprii, magia este caracterizată şi apreciată, cum pare firesc, la modul superlativ. Plotin a spus că magia este simpatia cosmică, sursa întregii iubiri şi întregii uri din Univers. După E. Oncanseliet1 magia este, înainte de toate, arta divină care permite stabilirea legăturii cu sufletul universal. Jacob Bohme2 a definit magia ca fiind sursa, mama eternităţii, a esenţei tuturor esenţelor, căci ea se produce pe ea însăşi şi este subînţeleasă ca235

dorinţă, în principal, din această perspectivă superlativă, ea este considerată: 1) O ştiinţă absolută, un sanctum regnum ( un sfânt regat), o artă eternă; 2) Posedată doar de o elită; 3) Ce are ca obiect cunoaşterea realităţii şi a secretelor omului şi a lumii; 4) Un control ocult asupra forţelor acestora sau acţiunea efectivă asupra lor.Ca ştiinţă absolută sau artă eternă, magia nu e privită ca o cunoaştere oarecare (de genul simţului comun sau a celei ştiinţifice), ci una cu totul deosebită. Ea se caracterizează prin următoarele: 1) Recunoaşte existenţa unei realităţi supranaturale; 2) Vrea să facă legătura între lumea fizică (înţeleasă ca realitate naturală) şi lumea spirituală (înţeleasă ca realitate supranaturală); 3) Este ezoterică, adică poate fi înţeleasă şi practicată doar de cei iniţiaţi; 4) îşi propune să obţină rezultate prin mijloace oculte, ce sunt imposibil de atins pe oricare altă cale, respectiv prin posibilităţile comune ale oamenilor.în mod deosebit, în specificarea statutului special al magiei, făcută de pe platforma profesiei sau breslei, se subliniază valoarea factorului voinţă, ce se crede a reprezenta un element fundamental al acesteia. Magia, din acest punct de vedere, este mai presus decât o cunoaştere sau o ştiinţă, chiar absolută fiind. Ea e mai mult decât orice o acţiune. Ea este o acţiune transraţională, o punere a dorinţei în faptă, dominată de o voinţă umană puternică, ce nu se află la îndemâna oricui, ci numai a acelora care au disponibilităţi adecvate (o energie specifică şi o vocaţie) şi o pregătire corespunzătoare. Această voinţă este considerată, din interior, ca fiind marele mister a oricărei minuni săvârşite de magie, a oricărui secret atribuit acesteia. Ea îşi obţine o parte din energia ei din contactul şi sprijinul unor forţe supranaturale. Scopul acţiunii magice este considerat ca nefiind minor sau simbolic. El este privit ca fiind deosebit de semnificativ din punct de vedere uman. El se referă la controlulşi utilizarea în direcţii precise, benefice sau malefice omului, a forţelor naturale şi/sau a celor supranaturale, duhuri, zei, sfinţi, draci etc.Privită din interior, magia se dezvăluie a fi un domeniu de cunoaştere şi practică umană deosebit de extins şi variat. Ea are o istorie universală, începută din zorii existenţei omului şi putând fi constatată în toate societăţile trecute şi actuale. Ea se manifestă în mai multe tipuri sau forme, stabilite după criterii din cele mai diverse.236Are o mulţime de mijloace de operare în care se află condensată multă creaţie şi multă imaginaţie. Se practică prin rituri şi ritualuri, de Ia cele mai simple până la cele mai sofisticate. I se atribuie o mulţime de funcţii şi disfuncţii. îi sunt stabilite legături complexe cu religia, cu ştiinţa, cu mitologia, cu mistica. Toate aceste probleme fac obiectul unor tratate extinse, laborioase, pretenţioase şi nu de puţine ori, ostentativ de ermetice.în conştiinţa de sine a magiei poate fi constatată, în ultimul timp, o schimbare semnificativă, chiar dacă nu este unanim împărtăşită. Purtătorii ei de cuvânt susţin că magia a reprezentat doar în antichitatea îndepărtată singura cunoaştere şi temelia înţelepciunii practice a oamenilor, deci o ştiinţă absolută. Ea se constituia atunci, ca ansamblul cunoştinţelor de care dispi neau magii şi filosofii Persiei, Chaldeei şi Egiptului. Privită dintr-o perspectivă contemporană, din interior, se spune că ea, ar putea fi comparată cu o "prefaţă a istoriei universale". Cu alte cuvinte, caracterizarea superlativă a magiei este astăzi parcă amendată, chiar de către susţinătorii ei. Magia se priveşte, în zilele noastre, pe sine, ca un fel de "ştiinţă tradiţională" a secretelor lumii ce ne vine de la magi. în această apreciere, ştiinţa propriu-zisă (experimentală), este tacit admisă ca un concurent al magiei. Mai mult, uneori nu este combătută cu vehemenţă judecata conform căreia ştiinţa ar putea fi superioară magiei, prin aceea că este o cunoaştere modernă, adecvată acţiunilor eficiente ale oamenilor. Bineînţeles, magicienii şi purtătorii lor de cuvânt nu neagă nici astăzi locul important, comparabil cu cel al ştiinţei, dacă nu chiar superior acesteia, pe care îl ocupă magia în modul de viaţă al oamenilor de pretutindeni şi prin urmare în cultură.Determinarea din afară

Magia este studiată din mai multe puncte de vedere, de către reprezentanţii unor discipline socio-umane. Ei o fac încercând să o cunoască, să o înţeleagă şi să o evalueze, în această ordine de idei, pot fi semnalate câteva tendinţe principale: 1) abordarea ei dinspre filosofie; 2) dinspre sociologie; 3) dinspre psihologie şi în sfârşit, 4) dinspre antropologia culturală, în cele ce urmează sunt prezentate237

succint conţinutul acestor tendinţe, insistându-se, cum este firesc, asupra ultimei dintre ele, cea proprie antropologiei culturale.1. Filosofic consideră magia ca o formă specifică a spiritualităţii umane sau a gândirii omului. Plecând de la gândirea lui Fichte3, care susţinea că lumea este produsul imaginaţiei şi gândirii unui "eu absolut", Novalis4 considera că obârşia existenţei este un "eu magic" care produce lumea pe cale imaginativă, în chip artistic şi miraculos. După părerea lui, omul, prin magie, poate avea viziunea absolutului, şi prin aceasta ajunge la o stare de armonie cu esenţa lumii. Novalis a preţuit basmul mai mult decât pe toate celelalte genuri literare, deoarece după părerea lui, acesta cultivă miraculosul şi toate componentele lui se leagă misterios cu lumea spiritelor. Goethe^ şi-a construit o biografie în care "cerne", după cum spune Lucian Blaga, peste o întreagă viaţă, o lumină magică. Horoscopul scris de Goethe în fruntea propriei biografii este "blestemat" de frumos. Iată cum îşi începe Goethe biografia: "la 28 august 1749, la amiază, când clopotul îşi suna bătaia douăsprezece, am venit pe lume în Frankfurt, lângă Mâine. Constelaţia era fericită; Soarele sta în semnul Fecioarei şi culmina în ziua aceea; Jupiter şi Venus se priveau cu prietenie, Mercur era duşmănos; Saturn şi Mercur se comportau neutri; numai Luna, care tocmai se împlinea, înrâurea cu puterea lucirii sale adverse, cu atât mai mult cu cât, în acelaşi timp, se declara ceasul ei planetar. Ea s-a opus naşterii mele, care nu putuse să aibă loc decât după trecerea acestui ceas. Toate aceste aspecte bune, pe care astrologii mi le elogiau peste măsură, sunt poate pricina pentru care am rămas în viaţă, căci din stângăcia moaşei am venit pe lume aşa zicând mort, şi numai cu multe osteneli s-a făcut totuşi să pot vedea lumina."6 Goethe credea cu adevărat în puterea magiei. Pot fi aduse două probe: 1} Ideea demonicului; 2) Legăturile lui cu alchimia. Demonicul, în viziunea lui Goethe, este o extensiune a puterii magice, ceva ce se manifestă numai în contradicţii şi de aceea nu poate fi cuprins în vreun cuvânt. Acest ceva nu e nici divin (că pare iraţional), nici omenesc (că n-are inteligenţă), nici drăcesc (că e binefăcător). Tot ce ne luminează pare pentru acest ceva permeabil. Pare să dispună de elementele spre care existenţa noastră aspiră din totdeauna: contractă timpul şi destinde spaţiul. Cealaltă probă este238

înfăţişată cu lux de amănunte de către Ronald D. Gray, în lucrarea lui Goethe, The Alchemist7. Ea, în fapt, este un studiu despre simbolismul alchimic existent în opera literară şi lucrările ştiinţifice ale lui Goethe. El considera, de exemplu, că există trei culori pământeşti dominate de verde şi trei culori cereşti dominate de roşu. A suplimentat această idee când a remarcat, mai târziu, că cele şase culori pot fi aranjate în triunghi pentru a forma o hexagarnă misterioasă. Efectul general este Steaua mistică a lui David sau Sigiliul lui Solomon, un simbol al macrocosmosului, comun atât în Kabbala, cât şi în alchimie.RoşuGalben - roşu

AGalbenAlbastru - roşu

VVerdeAlbastruLucian Blaga, în lucrarea lui Despre gândirea magică8, considera că ideea magicului este o idee revelatoare a misterului (înţeles ca element fundamental al culturii). Ea trebuie privită ca un produs singular, de excepţie, al minţii umane. Ea intervine ca sarea în bucate, oricând şi oriunde, amestecându-se în substanţa oricărei culturi. Ideea respectivă, în raport cu istoria spiritului omenesc, are un prestigiu de vechime arhaică, dar primordialitatea ei nu înseamnă deloc inactualitate şi perimare. Ideea magicului abundă în virtuţi pentru care trebuie preţuită, criticată fireşte, dar cu generozitate. Funcţiile fundamentale ale acestei idei sunt, după Blaga: ontologică (fixează239315esenfa omului în orizontul misterului); cognitivă (magicul intervine în golurile cele mai derutante ale cunoaşterii); pragmatică (serveşte la orientare în lumea dată); vitală-sufletească (se crează o lume prielnică sufletului uman ca atare); poetică (poezia recurge la magie); religioasă (ideea magicului se găseşte implicată în ideea sacrului). loan Petru Culianu, de pe poziţiile filosof iei culturii, analizează şamanismul, în cartea sa Călătorii în lumea de dincolo9. Cu acest prilej îl consideră universal şi drept cea mai veche mărturie religioasă a umanităţii. Tot el, într-o altă carte Eros şi magie în Renaştere - 14S410, se ocupă pe larg de magie şi demonologie. Ideea lui principală o reprezintă ecuaţia eros = magie, cu o consecinţă oarecum firească: acţiunea de manipulare prin afecte puternice a maselor şi indivizilor, în lumea omului există, spune Culianu, o constrângere prin forţă, dar şl o manipulare prin procedurile subtile ale magiei ca ştiinţă a trecutului, prezentului şi viitorului. O atenţie aparte acordă Culianu definirii vrăjitoriei, determinării categoriilor ei şi relevării raporturilor ei cu biserica.2. Dinspre sociologie au fost emise puncte de vedere de prestigiu referitoare la magie. Ele îşi au originea în gândirea lui £mile Durkheim. Conform concepţiei lui, magia, la f el cu practicile religioase sau cu normele de drept, este o reprezentare colectivă, existând dincolo de conştiinţa individului şi care exercită contrângeri semnificative asupra acestuia. Reprezentările colective apar ca nişte puteri exterioare indivizilor. Ele presupun colaborarea indivizilor, dar rezultatul acestei colaborări îl reprezintă un fel de sinteză chimică, un proces care, unind elementele, transformă în acelaşi timp aceste elemente. Rezultatul social se înfăţişează ca un novum faţă de existenţa individului şi este, evident, ireductibil la acesta. Magia, altfel spus, este, după părerea lui Emile Durkheim, un fapt social. Plecând de la ideile lui £mile Durkheim şi bazându-se pe ele, L. Levy-Bruhl a elaborat două cunoscute studii cu privire la gândirea omului primitiv . El a susţinut ideea că individul apare cu atât mai socializat şi mai supus reprezentărilor colective, cu cât luăm în considerare societăţi mai primitive. In mentalitatea primitivă legea principală ce o stăpâneşte este, după părerea lui, aceea a participaţiei. Conform acestei legi, orice individ poate să fie el însuşi, dar într-un fel şi altceva240

decât el însuşi. Astfel, membrii triburilor primitive se cred părtaşi la substanţa ocultă a totemului tribal, care poate fi un papagal roşu, un tigru, o zebră etc. Legea participaţiei conferă, de fapt, mentalităţii primitive funcţii prelogice. Orice obiect este conform acestei mentalităţi în stare să influenţeze orice fenomen şi orice act uman prm intermediul forţelor magice. Moartea, boala, creşterea, îmbătrânirea, se explică în acelaşi fel: prin acţiuni de vrajă. Ele sunt simptome ale unor procese ascunse. Fiind tributar unui astfel de orizont, primitivul manifestă o indiferenţă faţă de contradicţia logică, o nepăsare faţă de experienţă şi opacitate faţă de cauzele naturale ale fenomenelor. Iată un exemplu oferit de Levy-Bruhl: un primitiv s-a expus vântului şi frigului pe zi de ploaie. Un european îi face mustrări şi îl sfătuieşte să

schimbe haina cu una mai călduroasă. Primitivul îi răspunde: "Nu moare nimeni de un vânt rece. Te îmbolnăveşte sau mori numai din pricina unei vrăji". Tot ce se întâmplă are, după opinia primitivului, pricini magice. Levy-Bruhl a plecat în cercetarea gândirii magice de la presupunerea că ideea magicului este neştiinţifică, primitivă, perimată. El nu a înţeles adevărul, după cum motivat credem noi menţionează Lucian Blaga, că raportul dintre ideea magicului şi experienţă se manifestă într-un angrenaj logic de mari subtilităţi, ce nu poate fi redus la supremaţia dictatorială a experienţei de factură pozitivistă. Plecând tot de la concepţia lui £mile Durkheim, Marcel Mauss şi Henri Hubert au elaborat lucrarea Teoria generală a magiei12, în care susţin că existenţa magiei este legată fundamental de recunoaşterea ei de către mentalul social. In cadrul lucrării lor, aceştia privesc magia ca orice rit care nu face parte dintr-un cult organizat, orice rit privat, secret şi tinzând spre condiţia de ritual prohibit. Marcel Mauss şi Henri Hubert, ca şi Emile Durkheim în lucrarea lui Formele elementare ale vietii religioase^-3, fac o distincţie tranşantă între religie şi procedurile magice. Niciodată în istorie, spune Durkheim, nu s-a întâlnit religie fără biserică. In opoziţie, nu există biserică magică. Magicianul nu se regăseşte niciodată în comunitate alături de ceilalţi confraţi ai săi. O asemenea comunitate lipseşte în cazul magiei. Religia este tipică unor activităţi publice, în vreme ce magia este destinată unor activităţi private.2413. Viziunea psihologiei este sugerată esenţializat în Dicţionarul de psihologie1^ al lui J.P. Chaplin, unde se spune că magia este practica popoarelor primitive de a invoca puteri supranaturale pentru a controla fenomenele naturale. Se ştie însă că magia nu este practicată doar de popoarele primitive şi că prin metodele ei se urmăreşte cunoaşterea şi eventual controlul nu numai al forţelor naturale, ci şi a celor umane şi chiar supranaturale. Această poziţie a psihologiei faţă de magie îşi are rădăcinile în lucrările lui Wilhelm Wundt . El a susţinut că nu trebuie să se caute prea multă logică sau problematică în mituri şi magie. Ele au la bază o gândire asociativă, al cărei resort iniţial este afectul. Miturile şi magia au drept substrat procesele de conştiinţă şi nu se particularizează printr-un substrat psihologic specific. După Wundt, interesul primitivului nu se îndreaptă spre fenomenele cu existenţa supusă unor reguli ce vor constitui mai târziu interesul ştiinţei, ci spre fapte legate de bunăstarea sau nenorocirea oamenilor, de fapte ca boala, moartea sau nebunia, de eclipsele solare şi lunare, de secetă sau inundaţie, adică de fapte ce stârnesc afecte puternice. Actele prin care apar plăsmuirile mitice şi magice sunt doar forme de percepţie a unor fenomene şi stări în condiţii particulare de potenţare afectivă. Sigmund Freud a oferit, în lucrarea lui Totem şi tabu16 o justificare pur subiectivă a gândirii mistice-magice, elaborând, de fapt, o teorie psiho-patologică asupra acesteia. El a comparat şi apropiat, până ia identificare, gândirea nevroticului şi formele de gândire ale primitivilor, spunând că în amândouă cazurile un loc de seamă îl ocupă mitul şi magia. Astfel, Freud, credincios ideilor lui, relevă rolul complexului oedipian în obiceiurile, instituţiile, miturile şi magia primitivilor. C. G. Jung , aplicând specific psihanaliza în sfera etnologiei, a susţinut că miturile şi magia îşi au temelie în inconştientul colectiv. Ele sunt, în fond, visuri colective ale popoarelor. Conform acestei viziuni, în luptele mitologice dintre zei şi demoni, în deosebirea dintre magia albă şi magia neagră se oglindeşte, imaginar, lupta dintre "conştient" şi înclinările "inconştiente" ale omului. Totodată, C.G. Yung a privit cu interes astrologia în legătură cu care a avut o corespondenţă bogată cu Freud şi despre care a scris o carte tradusă şi în limba română.4. în voluminoasa literatură închinată magiei un loc important, îl ocupă cea elaborată de pe poziţiile antropologiei culturale.242

Contribuţia clasică în abordarea antropologică a magiei aparţine lui Şir Eduard Burnett Tylor, care, în lucrarea lui Primitive Cu/ture18 (18 71) a privit magia ca pe o "pseudo-ştiinţă". Ea se caracterizează, după părerea lui, prin aceea că "sălbaticul" stabileşte incorect o relaţie directă între cauză şi efect, între actul magic şi evenimentul dorit a se petrece. Tylor a privit magia poate mult prea critic atunci când a spus despre ea că a fost una dintre cele mai mari înşelăciuni ce a bântuit omenirea. Cu toate că a fost atât de dur cu ea, el nu a studiat-o ca pe o

superstiţie, sau ca pe o erezie, ci ca un fenomen bazat pe un principiu simbolic ce-i este propriu. Acest principiu, este, după părerea lui, o schemă de gândire avându-şi temeiurile într-un proces raţional, şi anume în analogie. Tot lui Tylor i se datorează punerea şi rezolvarea problemei de ce, cel ce crede în magie, nu-şi dă seama de ineficacitatea ei. Raţiunile menţionate de el, responsabile pentru acest blocaj, sunt: asocierea frecventă a magiei cu empiricul, unde natura deseori îndeplineşte ce vrea să facă magicianul; atribuirea insuccesului încălcării tabu-urilor sau unor fiinţe magice ostile; plasticitatea noţiunilor de succes şi eşec; greutatea credinţelor culturale şi a autorităţii magicianului. De asemenea Tylor a realizat adevărul că magia şi religia sunt părţi ale unui sistem total de gândire, ele nu sunt alternative, ci complementare şi, prin urmare, nu sunt stadii ale dezvoltării evolutive a omenirii. Cu toate acestea, el a considerat că magia şi credinţele animiste manifestă tendinţa de a se reduce în ultimele stadii ale istoriei. Şir James George Frazer, în lucrarea lui The Golden Bough19 (1840) a dus mai departe ideile lui Tylor referitoare la magie şi a elaborat o întreagă concepţie despre acest subiect. Ea a apărut în două volume în anul 1890. A doua ediţie a văzut lumina tiparului în trei volume în anul 1900. A treia ediţie a apărut în 12 volume între anii 1911 şi 1915 şi a fost completată cu al treisprezecelea volum, apărut în 1936. în 1922 Frazer a alcătuit o ediţie prescurtată a lui The Golden Bough. Opera respectivă, în această ultimă formă (după ediţia engleză din 1871), a fost tradusă în limba română, în 5 volume cu titlul Creanga de aur.Cartea lui Frazer pleacă de la legenda Crengii de aur aşa cum o redă Servius în comentariul său despre Virgiliu, pe care încearcă să o explice. Potrivit relatării lui Servius, Creanga de aur creştea pe un243

anumit arbore dintr-o dumbravă sacră a Dianei de la Aricia (pe malurile Lacului Neni din Italia). Funcţia de preot al dumbravei putea fi deţinută doar de un bărbat care o moştenea rupând Creanga de aur şi omorându-1 apoi pe preotul anterior într-o luptă în doi. Frazer folosindu-se de metoda comparativă (punerea faţă în faţă a informaţiilor despre culturile particulare şi interpretarea asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea) a arătat că în persoana sa, preotul anterior îl reprezenta pe zeul dumbrăvii - Virbius şi că uciderea lui era considerată drept moartea zeului. Frazer era convins că Creanga de aur era vâscul crescut pe stejar şi a crezut că legenda menţionată poate f i pusă în legătură, pe de o parte, cu veneraţia druidică pentru vase şi cu sacrificiile umane care însoţeau cultul druizilor şi, pe de altă parte, cu legenda norvegiană a morţii lui Bolder.Druizii credeau că vâscul a fost creat de un fulger luminos care a pătruns în stejar, dându-i astfel proprietăţi magice, în mitologia scandinavă Bolder, fiul lui Odin, a fost ucis cu o ramură de vase. în mitul "Bolder cel Frumos", acest personaj era un zeu pe care nimeni şi nimic nu-1 putea ucide în afara unei ramuri de vase, care i-a pricinuit moartea. După ipoteza lui Frazer, Bolder era reprezentat de un stejar sacru, iar sufletul lui era reprezentat de vâscul, întotdeauna verde, care creştea pe stejar, în felul acesta devenea clară ideea: pentru a-1 ucide pe zeul înfăţişat de arbore (stejar) trebuia să rupi mai întâi vâscul de pe acesta.Arborele juca rolul ţapului ispăşitor şi îl reprezenta în acelaşi timp pe zeul care murea. Frazer considera că Zeul Pădurii de la Nemi era analog cu Bolder cel Frumos şi că era încarnarea lui Jupiter, Zeul Cerului, care coborâse pe pământ şi trăia pe vâscul de pe stejarul sacru din dumbrava Dianei, soţia sa. Răspunzător nu numai de244

propria sa viaţă, ci îndeosebi de cea a lui Jupiter, Regele Pădurii trebuia să fie sacrificat când puterile sale slăbeau.J.G. Frazer dedică magiei, în special, primul volum al operei lui (din ediţia la care ne referim, cea românească). El consideră că magia este un fel de pseudo-ştiinţă la îndemâna omului primitiv. Cu ajutorul acesteia, omul primitiv încearcă să intervină în mersul naturii spre a-1 orienta în direcţii dezirabile lui. Frazer mai spune că magia este un fel de sistem de lege naturală, un ghid înşelător al comportării. Omul primitiv credea că lumea este uniformă, dar

credea în mod greşit că la baza acestei uniformităţi se află similitudinea cauzelor şi efectelor. Magia se bazează, după părerea lui Frazer, pe două principii: 1. "Asemănătorul produce asemănătorul", sau, altfel spus, "ef actul se aseamănă cu cauzele lui" (aceasta este Legea similarităţii); 2. Lucrurile aflate odată în contact fizic unele cu altele, ulterior continuă să acţioneze unele asupra altora de la distanţă (aceasta este Legea contactului sau a contagiunii). Magia bazată pe prima lege este numită de Frazer Magie homeopatică, iar cea bazată pe a doua lege a numit-o Magie contagioasă. Amândouă ramurile magiei, cea homeopatică şi cea contagioasă pot fi cuprinse sub numele general de magie simpatetică, deoarece amândouă presupun că lucrurile acţionează unele asupra altora prin simpatie secretă, impulsul fiind transmis prin ceea ce ar putea fi imaginat un fel de mediu eteric invizibil.J.G. Frazer acordă o mare atenţie stabilirii distincţiilor dintre magie şi ştiinţă şi dintre magie şi religie. Magicianul crede că practicile lui care trebuie să se conformeze cu stricteţe unor reguli date sunt identice cu legile naturii, producând anumite efecte necesare. Privind-o astfel, magia pare că se aseamănă cu ştiinţa: amândouă se bazează pe credinţa în ordine. Numai că, spune Frazer, ordinea ştiinţei rezultă din observarea fenomenelor, pe când ordinea magiei dintr-o falsă analogie cu ordinea în care se leagă ideile în mintea noastră, în ceea ce priveşte deosebirea dintre magie şi religie, Frazer spune că prin practicile sale magicianul urmăreşte să-şi afirme supremaţia faţă de forţele supranaturale. Religia, în schimb, este o încercare de a câştiga prin rugăciuni forţele respective, de a le împăca cu omul. Omul trebuie să implore, să convingă şi eventual să245

intimideze forţele supranaturale pentru a le aduce în situaţia de a modifica cursul evenimentelor.J.G. Frazer deşi a semnalat slăbiciuni ale magiei, nu a negat, ci dimpotrivă, a afirmat rolul acesteia care a adus veritabile servicii omenirii. Magicienii, spune el, prin dorinţa lor de a afla adevărul, de a obţine cunoştinţe reale, de a evita greşelile, au fost predecesorii fizicienilor, medicilor, farmaciştilor şi ai altor cercetători din ştiinţele naturii. De asemenea, puterea magicianului a prefigurat puterea politică atunci când el a devenit şef de trib, sau chiar rege.Nu putem ignora faptul că Frazer semnalează în lucrarea lui şi unele credinţe răspândite pe actualul teritoriu al României, îndeosebi din Transilvania. Astfel el citează în capitolul destinat controlului magic al vremii un obicei transilvănean practicat în timp de secetă: câteva fete tinere îndrumate de o femeie mai în vârstă, toate goale, fură o grapă şi o trag până la râu, unde îi dau drumul pe apă. Se aşează apoi pe grapă şi aprind în fiecare colţ al ei o flăcăruie care trebuie să ardă timp de o oră. Apoi ele se întorc acasă. Frazer citează într-o altă ordine de idei, abandonarea temporară a trupului de către sufletul omenesc, în timpul somnului - o credinţă din Transilvania, conform căreia nu trebuie să laşi un copil să doarmă cu gura deschisă, deoarece sufletul ar putea astfel fugi sub înfăţişarea unui şoarece şi sufletul copilului nu s-ar mai putea întoarce niciodată.J.G. Frazer într-o viziune evoluţionistă a propus schema: magie -religie - ştiinţă, implicând ideea unor niveluri de gândire superioară. MaxGluckmann în lucrarea lui, din 1965, intitulată PoKtics, Law and Ritual in Tribal Sociefy (Politicul, legea şi ritualul în societatea tribală) a criticat poziţia lui Frazer, spunând că în realitate nu există o succesiune de tipul celei semnalate de autorul lucrării Creanga de aur. El spune că, chiar în societăţile contemporane cu noi există practici comparabile cu ale magiei. Mai mult, el subliniază ideea conform căreia cele trei forme ale culturii, puse în relaţii de evoluţie de către Frazer, sunt complementare şi coexistente.Linia de abordare a magiei, reprezentată de Emile Durkheim şi Marcel Mauss a considerat că riturile magice înseamnă manipularea obiectelor sacre de către magician în favoarea clienţilor individuali. Spre deosebire de magie, religia are o semnificaţie socială aparte. Ea246urmăreşte coezivitatea oamenilor. Această linie sociologică a fost continuată în antropologia culturală de Radcliffe-Brown (The Andaman /s/ander)20 şi, într-o oarecare măsură, de Bronislaw Malinowski (Argonauts of the Western Pacific?1, 1922 şi Magic, Science and Religion22, 1925). Radcliffe-Brown a susţinut o ipoteză apreciată în antropologie: funcţia socială a magiei este aceea de a exprima importanţa socială a evenimentului dorit sau protejat.

Bronislaw Malinowski, la rândul lui, a privit şi el magia ca fiind opusă religiei, preocupată de probleme transindividuale şi a privit-o ca ceva ce se interesează direct şi esenţial de nevoile psihologice ale omului. Ea acţionează pentru a extinde cunoaşterea lui şi competenţa lui normală; pentru a asigura încrederea în situaţiile de incertitudine tehnică prin "ritualizarea optimismului"; pentru a exprima dorinţe care sunt altfel nerealizabile într-o comunitate mică şi limitată tehnic; şi ca o conira-magie pentru a explica eşecul. Iată cum răspunde Bronislaw Malinowski la întrebarea pe care de altfel, şi-a pus-o el singur: Care este funcţia culturală a magiei? El spune că toate instinctele şi emoţiile, toate activităţile practice conduc omul în impasuri unde lipsuri ale cunoştinţelor sale şi limitări ale puterii sale timpurii de observaţie şi raţionament îl trădează în momente cruciale. Organismul uman reacţionează la aceasta prin izbucniri spontane, în care moduri de comportament rudimentare şi credinţe rudimentare în eficacitatea lor sunt produse. Magia se fixează pe aceste credinţe şi ritualuri simple şi le standardizează în forme tradiţionale permanente. Astfel, magia îi procură omului primitiv un număr de acte şi credinţe rituale gata făcute, cu o tehnică distinctă mentală şi practică, servind de punte peste faliile periculoase din orice întreprindere importantă sau situaţie critică. Ea îl face capabil să purceadă cu înceredere spre scopurile sale importante, să-şi menţină echilibrul şi integritatea mentală chiar în culmea furiei, la paroxismul urii, al dragostei neîmpărtăşite, al disperării şi anxietăţii. Funcţia magiei este de a ritualiza optimismul uman, de a-i întări credinţa în victoria speranţei asupra fricii. Magia exprimă valoarea mai mare pentru om a încrederii faţă de cea a îndoielii, a tăriei faţă de ezitare, a optimismului faţă de pesimism. După Malinowski, magia este "încarnarea sublimei nebunii a speranţei care, cu toate acestea, a fost cea mai bună şcoală pentru caracterul uman",247

Numele lui Edward Evans-Pritchard este strâns legat de abordarea antropologică a magiei. Lucrarea lui făcută pe o laborioasă cercetare pe teren, în Sudan, în Africa, Witchcraft, Oracles and Magic Among the .Azande23 a devenit clasică în domeniul la care ne referim, în conformitate cu poziţia antropologică a lui Evans-Pritchard, magia este un concept general şi neutru din punct de vedere moral. El constă în 1) folosirea de substanţe şi obiecte despre care se crede că sunt îmbibate cu puteri supranaturale; 2) mesaj verbal; 3) un operator care crede că în cazul în care procedurile efectuate de el au fost perfecte, rezultatul dorit va urma inevitabil. Condiţia finală implică în mod obişnuit faptul că el trebuie să fie într-o stare de puritate rituală. După părerea lui Evans-Pritchard, obiectivele magicianului pot fi foarte diferite. El poate urmări să accelereze procesele naturale, cum ar fi creşterea recoltelor,sau să realizeze o schimbare în statusul cuiva în timpul unui ritual de iniţiere sau să pareze influenţele forţelor răului, inclusiv magia altor operatori.Evans-Pritchard a constatat în cercetarea întreprinsă de el, printre altele, faptul că semnificaţia termenilor utilizaţi de către magie nu este aceeaşi pentru cei din zona Pacificului sau cei din Africa. Conform folosinţei africane sorcerer (exprimând de regulă un magician malefic) şi witch (exprimând de regulă un magician benefic) sunt concepte diferenţiate în funcţie de tipul personalităţii magicianului, motivaţie, metodă şi clasificate împreună printr-o calitate comună şi anume condamnarea socială. El spune că în timp ce membru tribului Azande cred că witches au o personalitate aberantă în mod permanent înclinată să le facă rău altora prin mijloace mistice, ei îi privesc pe sorcerers ca pe nişte oameni obişnuiţi conduşi de accese temporare de furie şi invidie şi care întrebuinţează magia distructivă pentru a obţine scopurile br antisociale. Evans-Pritchard a concluzionat că similaritatea lor socială şi morală se exprimă prin propoziţia: "amândouă formele de magie sunt inamici ai omului". Ele sunt crezute ca fiind antisociale şi ilegitime.în aceste condiţii indivizii nu doresc să fie crezuţi că ar practica magia şi ca atare ei se comportă cu mare grijă. Cei care gândesc că au fost vrăjiţi pot consulta un oracol care, după consultarea unor rituri248

mistice adecvate, pot stabili sau confirma identitatea vraciului ofendator. Confruntat cu această evidenţă, vraciul în mod obişnuit va fi de acord să coopereze în scopul de a evita orice

probleme suplimentare tensionare. Dacă victima moare, rudele celui decedat pot alege să facă magie împotriva vraciului şi în cele din urmă să accepte moartea unui membru al tribului, atât ca o evidenţă a vinei, cât şi o eficacitate a magiei.După părerea lui Evans-Pritchard membrii tribului Azande atribuie magiei toate eşecurile lor. Concepţiilor lor despre aceste activităţi, în întregime sau în mare măsură imaginate, le asigură astfel un cadru de referinţă explicativ. Un asemenea cadru de referinţă înlătură stările de nesiguranţă şi prescrie paşi pentru stăpânirea tensiunilor. Pentru mintea occidentalului aceşti paşi nu se leagă de cauzele stărilor de nesiguranţă şi au doar o valoare psihologică pentru cel ce crede în ei şi tind să reîntărească şi să armonizeze sistemul circular de credinţe. De exemplu, cineva cade bolnav sau are un accident; oracolul înşelător îl indică pe magician ca responsabil şi presupunerea este confirmată de oracolele superioare; presupusul magician este determinat să părăsească magia; pacientul se simte mai bine - aşa cum se simt mai mulţi pacienţi. Dacă nu se simte mai bine, eşecul oracolului este uşor de explicat de o elaborare secundară ce tinde să se dezvolte ca suport al credinţei fundamentale în divinaţie; de exemplu, oracolul înşelător folosit a fost de o calitate greşită, sau învechit, sau oracolul a fost infirmat de altcineva care s-a folosit de magie.Michael Polanyi24, analizând gândirea magică a considerat că ea se caracterizează, printre altele, prin: circularitate, elaborare epiciclică, şi prin nucleaţie înăbuşită (suppressed nucleation). Aceste procese seamănă într-un fel cu modul în care Thomas S. Kuhn25 a susţinut menţinerea, un timp oarecare, a paradigmelor ştiinţifice, în ciuda anomaliilor observate de cercetători. Să vedem în ce constau toate aceste caracteristici: 1. Circularitatea înseamnă de fapt următoarele: credinţa în magician, ce face parte din sistemul nostru de credinţe, ne face să explicăm prin magie eşecurile din modul nostru de viaţă (respectiv eşecul obţinerii unui anumit efect). La rândul ei, explicarea eşecurilor reale prin magie înlătură stările de nesiguranţă, reîntăreşte şi armonizează sistemul249nostru de credinţe. 2. Elaborarea epiciclică se referă la situaţia când o predicţie a unui efect prin magie (predicţia primară) ajunge într-o stare de eşec (efectul nu are loc). In acest caz se recurge la o predicţie secundară, tot prin magie. Ea are nu numai funcţia de a prezice de data aceasta eficient efectul aşteptat ce se presupune că va fi datorat unei alte acţiuni magice, ci şi funcţia de a explica eşecul predicţiei primare. 3. Nucleatia suprimată este o sintagmă ce se referă la modul în care are loc explicaţia eşecurilor magiei. Eşecurile se explică unul câte unul, asifel încât niciodată ele nu se pot constitui într-un nucleu ce să formeze un sistem explicativ rival magiei şi care să o infirme pe aceasta.CAPITOLUL II NATURA MAGIEIîn imensa literatură despre magie, scrisă din interior sau/şi din exterior se pot determina cu mai multă sau mai puţină greutate câteva direcţii principale de abordare şi circumscriere a naturii magiei. Intr-o prezentare schematică şi de principiu, acestea sunt următoarele:1) Forţa magiei îşi află temeiul într-o realitate spirituală obiectivă şi supranaturală. Conform acestei poziţii lumea este constituită din două tipuri de realităţi: una materială şi alta imaterială, existând în afara omului. Ne aflăm în prezenţa unei concepţii dualiste în cadrul căreia nu se acordă aceeaşi greutate şi acelaşi rol celor doi termeni, în mod evident realitatea imaterială, unde îşi situează lăcaşul şi forţa magiei, este considerată ca fiind primordială existenţei şi destinului omului. Magicianul, prin procedurile şi acţiunile lui, bazându-se pe forţa realităţii spirituale şi supranaturale, influenţează şi chiar controlează fenomenele şi forţele lumii materiale sau naturale.2) Forţa magiei se află în voinţa magicianului. Ea este spirituală, dar subiectivă sau personală. Magicianul posedă o energie (sau un ansamblu de energii) misterioasă, sipranaturală, care-i permite, prin proceduri şi acţiuni adecvate şi orientate corespunzător, să-şi afirme voinţa în mod nelimitat şi să înfăptuiască lucruri demne de un veritabil demiurg. Magia este în acest caz expresia dorinţei omului de a fi mai mult decât este, de a se apropia de condiţia creatorului lui,

de Dumnzeu.250

3) Forţa magiei este o putere combinată a realităţii spirituale şi supranaturale obiective şi a voinţei spirituale subiective şi personale a magicianului. Magicianul, cu disponibilităţile şi energiile pe care le are, reuşeşte să cunoască şi să folosească în interesul său sau al beneficiarilor lui, forţele misterioase extraordinare şi extrem de variate ale realităţii naturale şi supranaturale, în combinaţia de forţe de sorginte obiectivă şi supranaturală şi cea de sorginte subiectivă şi personală, ultima, prin voinţa magicianului, vrea să fie determinantă, ceea ce nu se înfăptuieşte însă întotdeauna.4) Forţa magiei nu se reduce la o explicaţie în care se iau în considerare una sau două dintre condiţiile menţionate anterior. Pentru a fi elucidată corespunzător trebuie luată în calcul şi realitatea naturală, de factură subiectivă (bioenergia, sugestia, contagiunea), sau obiectivă (faptele sociale).Aceste direcţii de abordare şi circumscriere a naturii magiei sunt vaste şi complexe, în cele ce urmează ne vom limita doar la analiza (şi ea succintă) a trei probleme esenţiale ale direcţiilor respective: a) conceptul mana; b) legile magiei; c) factorul placebo.a) Conceptul manaTermenul folosit de melanezieni (derivat dintr-un termen indonezian) a fost popularizat în antropologia culturală de către R.H. Codrington în lucrarea lui The Melanesians (Oxford, 1891). Determinarea clasică a acestui termen este următoarea: (după autorul menţionat): "Melanezienii... cred în existenţa unei forţe totalmente distinctă de orice forţă materială, care acţionează în toate felurile, fie pentru a face binele, fie pentru a face răul, şi pe care este foarte avantajos pentru om s-o stăpânească şi s-o folosească. Aceasta este mana(...), o forţă, o influenţă de ordin material, şi, intr-un anume sens, supranaturală; dar ea se relevă prin forţa fizică sau prin orice putere şi superioritate pe care o posedă omul. Mana nu este deloc fixată asupra unui anumit obiect, ea poate fi îndreptată asupra oricărui fel de lucru"26. M. Mauss, în lucrarea lui Sociologie and Antfiropo/ogy27 se referă şi el la termenul mana, spunând că ea este potenţialul suprauman, anonim, impersonal, misterios,251ireductibil, de o eficacitate 'activă, care se fixează sau se concentrează în oameni extraordinari, spirite, strigoi, totemuri, divinităţi, obiecte insolite, evenimente rare, ritualuri religioase sau magice. Marcel Mauss şi Henri Hubert, în Teoria generală a magiei28, privesc mana ca pe o putere magică, ca pe o potenţialitate magică. "Aşa după cum numim forţă cauza mişcărilor vizibile, tot astfel forţa magică este cauza propriu-zisă a efectelor magice: boală şi moarte, fericire şi sănătate etc." Acest termen cuprinde şi ideea unui mediu misterios în care se manifestă puterea magică, în acest mediu lucrurile se petrec altfel decât în lumea simţurilor. Mai mult decât atât: "Mana nu înseamnă pur şi simplu o forţă, o fiinţă, ci şi o acţiune, o calitate şi o stare. Cu alte cuvinte, termenul este în acelaşi timp substantiv, adjectiv şi verb Când spunem că un obiect este mana, înseamnă că el are această calitate; într-o astfel de situaţie, cuvântul este un fel de adjectiv (nu 1-am putea folosi pentru om). Despre o fiinţă, un spirit, un om, o piatră sau un rit, se afirmă că posedă mana, «mana de a face una sau alta». Cuvântul mana se foloseşte sub diferite forme ale conjugărilor şi înseamnă a avea mana, a da mana etc. Pe scurt, termenul subsumează o mulţime de idei, ce ar fi desemnate prin sintagmele: putere de vrăjitor, calitate magică a unui lucru, lucru magic, fiinţă magică, fiinţă vrăjită, a acţiona magic; e! ne prezintă, reunite sub o vocabulă unică, nişte noţiuni a căror înrudire am bănuit-o, dar care fuseseră date separat, în el se confundă agentul, ritul, lucrurile, ceea ce mi s-a părut a fi un aspect fundamental al magiei".Având la bază determinările de mai înainte, tratatele de antropologie culturală, dicţionarele şi enciclopediile definesc mana îndeosebi ca "o forţă sau o putere supranaturală ce poate fi atribuită persoanelor, spiritelor sau obiectelor neînsufleţite"29. Zdenek Salzmann, în Anthropology30 spune că "Mana se referă la o forţă impersonală ce poate fi concentrată în persoane sau obiecte neînsufleţite, care poate fi obţinută printr-o varietate de mijloace". Conrad Phillip Kottak, în Anthropology. The Explanation o/Human Diuersity31, priveşte mana ca pe o forţă impersonală,

sacră, ce există în Univers şi în care cred melanezienii. Mana se află în oameni, animale, plante, obiecte William A. Haviland, în Cultural252

An£hropo/ogy32, spune că forţa supranaturală nu se află, aşa după cum deseori se crede, doar investită în fiinţe supranaturale. Melanezienii privesc mana ca pe o forţă inerentă în toate obiectele. Ea nu este o forţă personalizată, ci una abstractizată la maximum, totdeauna dincolo de orice organ de simţ. Antropologii culturali de la sfârşitul secolului al XÎX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, au comparat conţinutul conceptului mana, aşa cum apare el în cultura melaneziană, cu alte fenomene pe care le-au considerat a fi asemănătoare în special cu conţinutul conceptelor luafcan şi arenda din culturile indienilor Sioux şi Iroquoiz. Astfel, orenda, după caraterizarea făcută de J.N.B. Hewitt (Orenda and Definition of Religion)33 este "o putere sau o potenţialitate ipotetică de a produce eferte printr-o modalitate mistică". Extinderea aplicabilităţii conceptului mana a ajuns în culturile egipteană (ka), japoneză (kami), chineză (dao), greacă (menos) etc.în literatura antropologică din ultimul timp au apărut studii ce contestă atât descrierea şi determinarea originală a manei, cât şi concluziile trase de aici. Au fost formulate critici conform cărora mana nu este nicicum universală. Ea se pare că nu este comună nici măcar tuturor melanezienilor. Multe dintre paralelele dintre fenomenele din alte culturi şi mana au fost găsite a fi doar aparenţe. S-a spus, de asemenea, că mana nu este impersonală şi că ea este întotdeauna legată de puterea unor fiinţe. Apoi s-a formulat opinia după care mana pare a fi posesia puterii magice, şi nu însăşi sursa acestei puteri magice. In sfârşit, s-a afirmat că mana este o cale de manifestare a calităţilor speciale atribuite persoanelor cu sta tuş şi autoritate în societate, în întemeierea sancţiunilor pentru acţiunile lor şi în explicarea eşecurilor acestora.în antropologia culturală românească, cel care s-a ocupat în cunoştinţă de cauză de semnificaţiile termenului mana a fost Gh. Pavelescu. El a făcut-o în lucrarea intitulată Mana fn folclorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicu/u?34. Lucrarea lui Gh. Pavelescu este însoţită de o bibliografie pe tema conceptului de mana. O succintă prezentare a ideilor despre mana din lucrarea amintită poate fi găsită în Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demono/ogfe şi mitologie românească3^.253

Cartea lui Gh. Pavelescu depăşeşte cadrele folclorului, ajungând la abordări teoretice, ea vizează nu doar termenul mana, ci magia în general şi chiar locul acesteia în ansamblul culturii. Tocmai de aceea consider că face parte, prin conţinutul ei, din antropologia culturală. Ea abundă de informaţii şi analize pertinente ce-şi păstrează în multe privinţe valoarea şi astăzi. Subliniind toate aceste merite ale lucrării menţionate, nu putem trece cu vederea faptul că anumite laturi ale ei pot da naştere unor discuţii.Prima observaţie este aceea că definiţia din concluziile lucrării, conform căreia mana "Este o realitate subiectivă, ce a primit o formă cvasi-obiectivă", nu cred că corespunde modului în care mana este privită în antropologia culturală. In această literatură ea este privită aproape unanim ca fiind parte integrantă şi principală dintr-o realitate supranaturală. Această realitate este considerată ca fiind spirituală, dar nu subiectivă, ci obiectivă, existând dincolo de noi. Faptul că ea poate fi dependentă de noi, care acţionăm asupra ei cu procedurile şi actele magiei, nu este înţeles în sensul că mana este o realitate subiectivă. Nici faptul că mana poate fi pentru noi o valoare pozitivă sau negativă, benefică sau malefică, nu trebuie privit ca o dovadă că ea se transformă într-o realitate subiectivă.A doua problemă se referă la modul în care Gh. Pavelescu a tratat legile magiei (a contiguităţii, a analogiei, a contrastului). El ie-a privit ca fiind legile magiei, adică a forţei sau a potenţialităţii magice. In realitate, ele nu sunt legile forţei magice, ci ale practicării magiei. Magicienii au folosit şi folosesc anumite procedee şi anumite acţiuni specifice pe care antropologii le-au studiat şi inclus în anumite categorii de reprezentări. Din rândul acestor reprezentări fac parte şi legile care au căpătat denumirea de legi ale magiei. Altfel spus, ele

sunt legile acţiunii magice.A treia problemă vizează direct domeniile pe care Gh. Pavelescu le-a inclus în conceptul de mană: "sensul magic cel mai răspândit al manei este de «calitate» a unei substanţe alimentare, în special a grâului şi a laptelui" (se spune "mana grâului", "mana îi puterea laptelui"). Aceste domenii ţin, după părerea noastră, de realitatea naturală. Calitatea grâului sau a laptelui, fie ea excepţională sau normală (la parametri medii) reprezintă un fapt material ce poate fi254

determinat cu mare acurateţe. De domeniul manifestării forţei magiei ţin, credem noi, abaterile anormale sau inexplicabile de la calitatea normală sau excepţională (în sens de peste medie) a grâului şi a laptelui. Acestea trebuie privite ca fiind efectul unor proceduri sau acţiuni executate de magicieni, ce invocă sau folosesc forţa magică. Tot în sfera de preocupări a magicienilor trebuie incluse şi procedurile sau acţiunile ce contracarează abaterile anormale şi readuc calitatea la parametri fireşti şi o conservă în această stare. Aceste aspecte multiple ale practicării magiei în conexiune cu calitatea grâului sau calitatea laptelui, au fost înfăţişate documentat şi cu pertinenţă de către Gh. Pavelescu în capitolele lucrării lui: Rituri pentru conservarea manei; Luarea sau furarea manei. Aducerea manei; Vrăjitorii de mană.Distincţia pe care o facem între magie şi practica magiei poate fi sesizată şi din următoarele exemple, oferite de William A. Haviland: "Un fermier melanezian poate cunoaşte multe despre horticultura, condiţionarea solului, şi despre timpul prielnic pentru semănat şi cules recolta, dar, fără îndoială, depinde de mana dacă el va avea o recoltă bogată. Deseori, în acest scop, el construieşte acestei puteri un altar simplu, la capătul parcelei. Dacă recolta este bună, este un semn că fermierul şi-a apropiat într-un anumit fel mana, necesară pentru aceasta. De asemenea, succesul unui luptător în încleştarea cu duşmanul, nu este atribuită forţei lui, ci manei, conţinută într-un amulet ce atârnă de gâtul lui". După câte se poate vedea, mana este o forţă potenţială, independentă de practicile magiei. Ea poate fi activată înspre bine sau înspre rău, prin acţiuni efectuate de magicieni.b) Legile magieiMii de ani de când există magia, cei ce au practicat-o au acumulat o tradiţie importantă în ceea ce priveşte modalităţile de principiu, de întemeiere a procedurilor şi acţiunilor lor. Magia şi-a elaborat nu numai o ontologie proprie, care să răspundă la întrebarea ce este realitatea magică, unde-şi au locul, aşa după cum am văzut, consideraţiile cu privire la mana şi la voinţa magicianului. Ea şi-a255

constituit şi o praxologie proprie, adică o teorie a acţiunii magice. Magicienii nu acţionează haotic, şi magiile (sisteme de magie sau magii particulare proprii unei culturi) s-au înscris, mai întâi spontan şi apoi deliberat, în anumite scheme ale magiei, analoage oarecum raporturilor de condiţionare şi determinare din ştiinţă, ce sunt crezute şi, într-o anumită măsură, verificate ca fiind eficace din punct de vedere practic. O parte din aceste scheme logice au fost identificate de antropologii culturali ca o categorie distinctă şi au căpătat denumirea de legile magiei. Altele au fost privite ca forme specifice ale cauzalităţii. Este vorba despre raportul dintre proprietate şi efectele ei şi despre raportul dintre anumite persoane, privite ca forţe spirituale, şi efectele acestora. Magia are trei legi:1) Conform primei legi, a contiguităţii, partea este identificată cu întregul. Partea valoreză cât întregul, întregul poate fi reconstituit sau suscitat prin oricare din părţile sale: Toturn ex parte. Această lege implică două idei fundamentale, cea de simpatie şi cea de contagiune. In magie, anumite părţi ale corpului pot reprezenta persoana în întregul ei (cum sunt firele de păr, unghiile, dinţii etc.) Mai mult decât atât, ea presupune că cineva poate intra în contact cu persoana în cauză prin intermediul unor obiecte întrebuinţate de aceasta (piaptăne, batistă, lingură, prosop etc.) sau a urmelor lăsate de ea (pe pământ, pe un fotoliu, pe un pat etc.) Ţinând seama de caracteristicile acestei legi, magicianul poate transmite o sarcină, magică asupra unei persoane privite ca un întreg, prin părţi ale corpului acesteia, prin obiectele

întrebuinţate de ea, sau prin urmele lăsate de ea. Iată un exemplu de aplicare a acestei legi: a) magicianul confecţionează o păpuşă, de regulă din ceară (ea poate fi şi din lut sau una gata confecţionată); b) la care se adaugă o parte din întregul persoanei ce urmează a fi vrăjită (unghii, păr etc.) c) apoi magicianul îşi rosteşte descântecul de vrajă şi d) îl însoţeşte cu străpungerea capului păpuşii cu ace, cuie sau ghimpi. Este o vrajă prin care vrea să se facă rău unei persoane. Este o practică, altfel spus, malefică.2) Legea a doua, a similarităţii, are două variante. Prima variantă: asemănătorul evocă asemănătorul (similia sîmilibus evocantur). Dinspre un purtător oarecare (obiect sau persoană) sarcina magică256se transmite fără nici o altă intervenţie (de la sine) asupra altor obiecte sau persoane. Focul magicianului face să apară soarele, întrucât soarele înseamnă foc. Sau "Cel ce va mânca carne de privighetoare, acela îşi pierde somnul şi nu poate dormi, că numai priveghează, cât e noaptea de mare, ca şi privighetoarea". Sau "Când copilul nu poate dormi, se iau paie din bârlogul unde dorm purceii şi se pun în leagăn". A doua variantă: asemănătorul reacţionează asupra asemănătorului şi îl vindecă (similia similibus curantur). "Când iese lăuza din scăldătoare, se pune o mătură unde calcă ea cu picioarele, ca să măture durerile". Iată un leac magic împotriva constipaţiei, căreia i se spune în unele zone rurale, încuiere: "Să ia bolnavul un lacăt cu cheie şi să-1 încuie; să aducă o găleată de apă şi să bage lacătul încuiat în apa neîncepută; să ia cheia şi să descuie hcătul în apă; să scoată lacătul din nou afară şi iar să-I încuie... şi tot aşa până la trei ori, repetând la fiecare băgare în apă următorul descântec: «cum se descuie lacătul ăsta în apă aşa să se descuie şi... la maţe»". Să luăm un alt exemplu de aplicare a acestei legi, dezvăluind totodată mecanismul gândirii magice care i-a dat naştere, în analogie cu raportul cauzal.Totodată acest exemplu dovedeşte că uneori practicile magice pot avea un temei empiric: a) Stabilirea unei asociaţii subiective de idei: "Când simţi că ai prin trup un fel de furnicături dureroase (reumatisme), parcă ar fi muşcături de furnici, e bine să te duci ia muşuroiul de furnici şi să iei cu un vas din muşuroi; furnici, cu paie, pământ, ouă de furnici, toate amestecate. Aducându-le acasă, să le fierbi cu apă, şi apă de aceea să bei şi să te scalzi cu ea, şi apoi îţi trece", b) Se ajunge la o asociaţie obiectivă a faptelor: durerea dispare; se bănuieşte că din cauza magiei, deşi nu este sigur că numai din cauza ei sau că ea a avut vreo contribuţie oarecare. c) Există o relaţie între legăturile fortuite, subiective prin analogie şi legăturile cauzale obiective: muşuroiul de furnici (cauza) — > vindecarea durerii (efectul). d) Acest leac a fost adoptat de medicina ştiinţifică. Acidul formic, extras din furnici, e recomandat ca leac împotriva reumatismului.3) A treia lege a magiei, a contradicţiei, susţine că "asemănătorul alungă asemănătorul, provocând un rezultat conirar"sau "opusul este înlăturat de opus". Ea are aplicabilitate îndeosebi în medicina magică.257

Iată un exemplu: "dacă un câine muşcă pe cineva se crede că, afumându-1 cu păr din sprâncenele sau de pe capui acelui câine îi va trece spaima şi nu-i va strica muşcătura".Pe lângă cele trei legi, structurarea procedurilor şi acţiunilor magice se mai înscrie în încă două linii logice. Prima o reprezintă identificarea, ca urmare a unor practici milenare şi prin apelul la analogie, a unor proprietăţi magice aparţinând unor elemente diverse (pietre, lichide, ierburi, animale etc.) ce par forţe de tip cauzal. Pe această cale s-au putut presupune existenţa unor legături necesare şi pozitive între aceste proprietăţi şi anumite lucruri sau evenimente naturale sau legate de om. Cu oarecare bunăvoinţă respectivele legături pot fi privite ca un fel de propoziţii ştiinţifice rudimentare. Astfel, virtuţile reale ale usturoiului (efecte curative, acţiune antihelmintică) au fos* descoperite de magicieni. Tot ei şi-au dat seama de existenţa unor substanţe ce blochează durerea sau care îl stimulează pe individ aducându-1 într-o stare de euforie. Astfel, solanaceele au proprietăţi anestezice. Ele au fost descoperite de magicieni şi apoi, au fost folosite de medicină Cola cunoscută de magicieni, de

asemenea, stimulează şi valorifică energia musculară şi nervoasă a individului. Bătătorind şi perseverând pe calea descoperirii proprietăţilor, magicienii au alcătuit pentru uzul lor cataloage ale corpurilor cereşti, ale fenomenelor cereşti, plantelor, mineralelor, animalelor, ale părţilor corpului, a!e parfumurilor etc. Tot ei au fost aceia care s-au ocupat şi de descripţia şi de tabelizarea proprietăţilor unor lucruri abstracte, cum ar fi figuri, numere, însuşiri morale, moartea, viaţa, şansa etc.A doua linie logică de apropiere a practicilor magice de principiul cauzalităţii o reprezintă apelul la un agent personal considerat ca cel ce produce rezultatele magice. Noţiunea de demon sau spirit nu este altceva decât un înlocuitor al "cauzalităţii magice" cu ideea unei persoane-cauză. In anumite culturi sunt personificate bolile, febra, moartea, diferite forme de distrugere. Astfel, la noi, ciuma şi holera au fost închipuite sub chipul unor fiinţe omeneşti, mai ales cu trup de femeie, care vin si aduc boala fie individual, fie sub formă de epidemie. Ciuma, de pildă, a fost închipuită în unele zone ale ţării ca o femeie ce umblă cu capul gol şi având mici codiţe. Chipul ciumei este înfricoşător: "Are un corp ca de om, coarne ca de bou şi coadă258

ca de şarpe în vârful căreia se află un ghimpe mare cu care înţeapă oamenii şi îi umple de boală". In magia noastră există mai multor forţe demonice36:1. Strigoii sunt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sângele, strică căsătoriile, îi sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi semănături; 2. Moroii sunt asemănători cu strigoii; 3. Zburătorul este un spirit malefic ce coboară noaptea în casele oamenilor şi chinuieşte fetele şi nevestele pricinuindu-le prin neodihnă şi lovituri, vânătăi pe corp şi o mare oboseală; 4. Ielele sunt nişte fete frumoase ce îl pocesc pe om sau îl umple de bube şi nu se mai poate face bine nici cu ajutorul medicilor şi nici cu ajutorul boalelor; 5. Rusaliile sunt nişte babe urâte ce aduc boala în trupul oamenilor.c. Factorul placeboîn analiza magiei o zonă problematică deosebită o reprezintă explicarea şi interpretarea rezultatelor ei. Ele trebuie căutate nu doar în legile practicării ei şi în acţiunea unor "echivalente" de raporturi cauzale (proprietăţile şi fiinţele-cauză). Aceste rezultate îşi pot avea, într-o anumită măsură, explicaţia în natura psihologiei umane şi în natura realităţii sociale.Primul lucru care trebuie spus este acela că magia doar dacă este privită prin prisma unor prejudecăţi sau de pe poziţii ideologice pătimaşe poate fi socotită ca un mijloc de confecţionat iluzii. Există o coincidenţă între modul în care sunt privite rezultatele magiei de către magician şi de către public. Magia este a priori crezută ca producătoare de efecte. Din acest punct de vedere ea este un fapt social în semnificaţia acordată de Emile Durkheim acestui concept. Oamenii apelează la magician, pentru că ei cred în el şi ei respectă "reţeta" oferită de acesta pentru că ei cred şi în ea. Cât îl priveşte pe magician, el trebuie să creadă că face ceva în virtutea calităţii ce i-a fost atribuită de grupul sau colectivitatea din care el face parte. Se cuvine spus cu acest prilej că există o întreagă literatură ce cultivă credinţa în extraordinara capacitate a magiei de a produce rezultate. Ea oferă totodată o mulţime de exemple datate, localizate şi repetate la nesfârşit. Acestea reprezintă dovezile tradiţionale (am zice un fel de relatări de tipul unor "povestiri" magice) ce întreţin şi stimulează credibilitatea oamenilor în forţele magiei.259

Poziţia antropologului cultural faţă de acceptarea ideii că magia face efectiv ceva, deci că are rezultate, nu este analoagă magicianului şi publicului. El este întotdeauna ispitit să adopte exigenţe "pozitiviste" faţă de prestaţia magicianului, adică să fie critic faţă de el, suspectându-1 că el însuşi nu crede în ceea ce face, sau chiar că este un păcălitor. Apoi. el bănuieşte că între credinţa în magie a publicului şi a magicianului există o relaţie reciprocă (ei îşi pun reciproc pe foc) în cadrul căreia nu trebuie omisă posibilitatea infuziei dinspre public spre magician sau viceversa a credinţei în rezultatele magiei. Ceea ce credem că diferă însă cel mai mult în explicarea şi înţelegerea rezultatelor magiei de către antropologul cultural faţă de modul în care privesc aceeaşi problemă magicianul şi publicul este admiterea de către acesta a intervenţiei factorului placebo. Antropologul cultural nu poate să nu considere că magia

poate fi şi este uneori cu adevărat eficientă chiar şi numai pentru faptul că este crezută ca fiind eficientă, în disciplinele socio-umane este cunoscută teza după care o idee chiar dacă nu este un adevăr, devine un adevăr, dacă ea este crezută. Oarecum asemănător stau lucrurile şi cu magia: chiar dacă nu are forţă cauzală, dacă oamenii cred că are o asemenea forţă ea va genera efecte.In rezolvarea problemelor cu care oamenii s-au confruntat şi se confruntă în viaţa lor de zi cu zi, pe lângă mijloacele sugerate de experienţă şi ştiinţă, deci de mijloace raţionale sau convenţionale, sunt constatate şi alte mijloace ce oot fi privite ca nonraţionale sau nonconvenţionale. Acestea din urmă nu sunt în mod real mijloace de rezolvat probleme. Ele sunt mai degrabă convenienţe. Aceasta nu înseamnă că sunt ineficiente. Folosirea lor este deseori urmată de rezultate incontestabile, chiar spectaculoase. Asemenea mijloace se numesc placebo31. Ele sunt folosite de mult în medicină unde, în ultimul timp, sunt supuse unui control aplicativ riguros. Astfel, un cunoscut tranchilizant foiosit în tratarea anxietăţii, tensiunii musculare, neliniştii şi instabilităţii este meprobramatul. Un număr de pacienţi a fost împărţit în două grupe. Unui grup is-a administrat meprobramat, iar celuilalt grup capsule conţinând lactoză, deci un tip placebo (capsule inerte chimioterapeutic). Rezultatele au dovedit că efectele medicale ale meprobramatului nu au diferit semnificativ de cele ale capsulelor de tip placebo.260; în rândul acestor mijloace nonraţionaie sau nonconvenţionaleintră credem şi magia. Exemplul cel mai elocvent ni-1 oferă magia » medicală în cadrul căreia folosirea ceaiurilor din anumite plante(numite ceaiuri magice sau băbeşti) este îndeobşte cunoscută ca fiind î tămăduitoare. Aceste ceaiuri magice, sunt însă deseori inerte dinpunct de vedere chimioterapeutic. Ele fie că nu posedă nici o putere t curativă, sau nu au nici una care să fie relevantă pentru cazul în care, sunt folosite. Vigoarea lor de vindecare, ce pare a fi sau chiar estemanifestă, e în realitate tot atât de nesubstanţială ca gândirea. Ea ^ există doar în mintea receptivă a celor ce apelează la aceste mijloacecurative. Deseori, ceaiurile respective nu sunt altceva decât mijloace { de tip placebo. Aria de manifestare a factorului placebo în magie esteînsă foarte extinsă. Talismane, inele, alte podoabe, pietre preţioase { de diferite tipuri etc., pot intra în categoria mijloacelor de acest tip.", Deci ele pot să nu posede nici o proprietate menită să aibă dreptt consecinţă un efect curativ sau de altă natură., Puterea paleativă pe care sugestia omului o poate investi unui* mijloc placebo este extraordinar de mare. Puterea pe care mijlocul^ o exercită nu e însă a lui proprie. Ea derivă în capacitatea infinită al minţii omului pentru autoînşelare. Aria şi forţa ei depăşesc uneori'f puterea cauzelor cu adevărat active. Trebuie totodată subliniat» adevărul că eficacitatea magiei, înţeleasă ca mijloc placebo, este^ condiţionată de interrelaţia mai multor factori: mediul unde se petrece(să zicem sub un pod sau într-un cimitir), puterea stresului ce se află ţ la baza solicitării unui act magic, natura pacientului (predispoziţiilelui psihologice sau lipsa lor), abilitatea emoţională, gradul de » sofisticare a pacientului, calităţile magicianului etc.CAPITOLUL IU STRUCTURA MAGIEIMagia este o acţiune simbolică, de cele mai multe ori complexă, alcătuită din: l. texte ce se presupune că au o anumită putere magică; 2. obiecte, materiale sau/şi simboluri; 3. rituri, acte sau practici (fără de care cuvintele rostite nu au nici un efect); 4. agentul performator;

2615. împreună, elementele menţionate formează un ansamblu ordonat şi organic, numit ritualul magic, în cele ce urmează, le vom analiza pe fiecare în parte.l. Formula magicăTextul ce se presupune că are putere magică are o importantă deosebită, chiar decisivă. El este numit în limba engleză speli, iar în limba franceză incantantion (de la latinescul încântare, ce înseamnă "a cânta în"; "a cânta formule magice"; "a consacra prin farmece"; "a vrăji"). In limba română textul respectiv credem că este cel mai bine reprezentat de cuvântul descântec (ceea ce înseamnă cântec folosit des, sau ceea ce este mai adecvat, cântec repetat)38. Nu putem însă trece cu vederea faptul că în cultura noastră, termenul descântec are două semnificaţii: prima, un cuvânt, un text sau o formulă ce se presupune că are o anumită forţă magică, şi a doua, o practică magică sau un ritual magic ce conţine toate elementele magiei, şi nu numai textul magic. Descântătoarea (sau agentul performator) rosteşte formula magică îhsotind-o cu gesturi specifice şi utilizând anumite obiecte, materiale sau simboluri. Textul magic mai este numit la noi în anumite acfiuni simbolice farmec, vrajă, desfacere, deşi toate acestea, la fel ca termenul descântec, desemnează în fapt ritualuri magice în întregimea lor.In legătură cu descântecul (folosim termenul ca fiind echivalent cu textul magic sau formula magică) există în magie o veritabliă problematică, cuprinzând mai multe aspecte39.A. Cine îl face?îl poate face oricine, dar pentru a fi eficace, descântecul trebuie încredinţat unei femei bătrâne, unei babe. Aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii: în primul rând să fie curată. Prin aceasta se înţeleg următoarele: a. să nu fie "la lună", adică să nu fie în menstruaţie; b. să fie trecute de epoca sorocului sau a menstruatiei; c. să nu fi avut în ziua aceea sau de multă vreme contact cu un bărbat; d. să fie spălată şi primenită; e. să fie curată sufleteşte şi apropiată de Dumnezeu (de aceea, unele descântătoare262petrec toată ziua în care urmează să descânte, rugându-se; îşi fac cruce şi fac mătănii, zicând "Doamne ajută" sau "Tatăl nostru" înainte de a descânta), în general, bărbaţii nu descântă. O fac (cei în vârstă) în cazuri foarte rare, de exemplu când sunt la drum şi li s-a îmbolnăvit animalul. Sunt situaţii în care descântecul este efectuat de mai multe persoane (o babă şi o fetiţă de 7-8 ani; doi bărbaţi şi o femeie; două femei şi un bărbat; nouă babe; o babă şi opt fete). Descântătoarea nu-şi descântă niciodată singură. Ea apelează la o altă femeie rnai bătrână sau mai tânără. Descântecul nu este eficient dacă e făcut de o mamă copilului ei, în afară de cazul când îşi pune o lingură la brâu.B. Cum se face?Descântecul, în general, se pare că doar "se şopteşte". Insă, în cazul blestemelor, unde descântecul ia forma unor porunci şi ameninţări, el nu poate să se limiteze doar la "şoapte", presupunând ridicări de voce. O problemă importnată în descântec este aceea a repetării textului magic. Dacă îl rosteşte o singură persoană, ca trebuie să îl repete de 9 ori. Dacă descântecul e făcut de o babă şi 8 fete, cele 8 fete rostesc şi ele cuvintele magice:"Hai la rost, la rost,Să meargă snaga - adică puterea - unde-a fost.Mai vârtos de cum a fost"şi-1 ocolesc pe bolnav de trei ori. Descântecul se repetă de trei ori.C. Cum se învaţă?Babele de la noi spun, de regulă, că darul de a descânta şi de a lecui are o sursă divină. Ele l-au primit de la Maica-Domnului, de la Iele "în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor a fost purtat prin văzduh şi învăţat să lecuiască", sau în vis. De asemenea ele cred că le vin în ajutor Sfânta Vineri, pe care o venerează prin nelucrare şi post. Pentru a fi eficace, descântecul trebuie furat în întregime sau câte o frântură din el. El nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde puterea, îşi pierde efectul dacă descântecul este spus cuiva mai în

263vârstă decât tine. în acest caz, pentru a evita acest efect negativ, trebuie să fii o lespede sub brâu. Dacă deosebirea de vârstă este mică (doar de 2-3 ani), acestuia sau acesteia i se poate spune decântecui fără să-şi piardă leacul. In cele mai multe cazuri, mama transmite câte un descântec, îndeosebi cel de "deochi fetei sale când e să intre în horă", în unele cazuri, fetitele (de 10-12 ani) învaţă descântece de "deochi" de la marna sau de la bunica lor "ca să-şi poată descânta singure când vor fi deochiate de flăcăiaşi". După câţiva ani după ce s-au măritat învaţă şi alte descântece.D. CondiţiiPentru lecuit, babele descântă de preferinţă în zilele de post, sau în zilele "de sec" (Lunea, Miercurea şi Vinerea), ca să "sece" boala, deşi se poate descânta şi în celelalte zile ale săptămânii. Duminica nu se descântă niciodată, sau într-o zi de sărbătoare, sau în Săptămâna Mare. Există de asemenea sărbători băbeşti, în care descântatul este interzis (de Florii, în Joia Patimilor, de Sfântul îlie etc). Nu se descântă când e lună nouă sau luna e în creştere, ci întotdeauna când luna e pe sfârşite, "ca să se sfârşească" şi boala. Pentru a fi eficace, prestaţia descântecului trebuie răsplătită. Nu se descântă fără plată (câteva ouă, un pui de găină, bani care nu se dau în mână, ci se pun undeva). Aşa se face că deseori babele îşi încheie descântecul astfel: "Leac şi babei colac".E. Forma şi limba descântecelorDe cele mai multe ori descântecele sunt alcătuite din versuri în care rima lipseşte. Iată un exemplu simplu de descântec pentru bube din Munţii Apuseni40:"De ieşti bubă neagră, Du-te-n Marea Neagră. De ieşti bubă roşie, Du-te-n Marea Roşie",Iată un alt exemplu de descântec cu apa neîncepută41:264"Apă curgătoare, Eu te sorocesc Tot cu pâine şi cu sare Să lecuieşti pe (cutare) Din capPână-n picioare Cu leac, Sănătate şi veac".Cât priveşte limba descântecelor, trebuie spus că în cele mai multe dintre ele, fiind foarte vechi, se găsesc arhaisme, fapt semnalat la noi de către Ovid Densuşianu (cum ar fi, de exemplu, construcţia "Sântă Mărie" în loc de Sfintei Mării). De asemenea se constată prezenţa în descântece a unor cuvinte, chiar şiruri de cuvinte ce nu au nici un înţeles în limba română. Acesta este îndeosebi cazul formulelor magice rostite pentru vindecarea muşcăturilor de şarpe42."Cararate Cruce-n cer,Conopate Cruce-n pământ.Netie Hulduc,Congapate Fă-1 în sus, fă-1 în josCoroban Dela pământ,Cruce Leac să- i fie."F. Tipurile descântecelorMarcel Mauss, în Sociologie etAnthropologie43, vorbeşte despre câteva categorii de descântece: a. ritualuri simpatice (a numi pentru a suscita sau a descrie pentru a produce); b. rugăciuni şi imnuri; c. incantaţii mitice (descrierea unei operaţiuni asemenătoare celei ce urmează a se produce) sau enumerarea calităţilor şi numelor a ceea ce se are în vedere. După î. Aurel Candrea descântecul are următoarele forme: 1. Rugăminte (către forţele divine prin care prin intermediul descântecului, bolnavul cere vindecarea sa); 2. Porunca deseori însoţită de ameninţări şi de ocări (pentru a pofti duhurile necurate care i-au trimis această boală să plece din corpul bolnavului);2653. Blestem (ameninţări la adresa duhului necurat şi blestem ce să cadă asupra celora care au provocat boala); 4. Eliminare sau a/ungare (descâtecul vrea să alunge treptat fiecare din manifestările bolii); 5, Enumerare (în descântec sunt enumerate diferite epitete date bolii,

înţelegându-se prin aceasta diferite duhuri necurate care este posibil să fi procurat boala); 6. Descreştere (se cere bolii să scadă treptat până va dispare cu totul); 7. Paralelisme (prin comparaţie simbolică cu diferite vietăţi ce se potolesc la un moment dat sau cu anumite lucruri ce se curăţă, de obicei se cere potolirea bolii şi curăţirea trupului bolnavului); 8. Dialog (în care prin descântec se urmăreşte intrarea în dialog cu boala şi duhul din spatele ei pentru îndepărtarea ei); 9. Imposibilităţi (se pomenesc anumite lucruri imposibile, acţiuni de necrezut cu scopul de a impresiona duhul duin trupul bolnavului şi a-1 determina să plece); 10. Povestire (sunt relatate cazuri în care boala 1-a prins pe om, dar a scăpat prin intervenţie divină, de pildă cu ajutorul Maicii-Domnului sau alte mijloace).2. Obiecte întrebuinţate în magieExistă o mulţime de astfel de mijloace specializate pe forrne de magie. Astfel, în magia teurgică sunt semnalate câteva instrumente importante44: 1. Bagheta este cel mai de seamă dintre ele. El reprezintă voinţa magică, adică înţelepciunea şi cuvântul magicienilor. Este folosit în invocări şi evocări. Se spune că bagheta conţine energia creativă a magicienilor, fiind expresia Phallus-ului teurgic. Este simbolul focului; 2. Cupa este un instrument pasiv şi reprezintă înţelegerea teurgică. La început e goală, ca apoi să se umple gradual cu efortul personal şi experienţă. Ea este expresia elementului apei; 3. Pumnalul este privit ca fiind instrumentul gândirii analitice, al discriminării, corelat cu elementul aer; 4. Craniul reprezintă corpul, elementul pământ, sursa forţei şi vitalităţii. El reprezintă de asemenea ancestralitatea.în magia naturală, magicianul foloseşte muzica pentru provocarea emoţiei necesare pentru a fi în măsură să vrăjească un obiect. Acelaşi lucru îl putem spune despre culori. Albul este culoarea purităţii, iar culori ca albastrul roşul, galbenul sau verdele266

exprimă sentimentul de bucurie. Culorile vecine cu negrul exprimă tristeţea, durerea şi doliul. Exprimarea anumitor sentimente este efectuată în magie şi de anumite gesturi corelate cu muzica şi ritualul. Magicianul în timpul ritualului cade uneori într-un fel de somnambulism, în apropierea leşinului, un fel de extaz corelat cu halucinaţii. Talismanele sunt folosite pentru a comunica energia conţinută de inscripţia cuvintelor şi a desenelor. Ele conferă celor care le poartă o putere magică. Acesta este, de pildă, cazul Pecetei lui Solomon aşezată pe un inel. Amuletele servesc doar celor care le-au fost destinate. Ele feresc de boli, accidente, foc, răni provocate de arme albe şi foc, otravă.în magia personală se acordă o mare atenţie simbolismului metalelor şi a pietrelor preţioase. Câteva metale obişnuite, în număr de şapte, au în magie un simbolism special ce cuprinde referinţe planetare:Soarele - AurLuna - ArgintMercur - MercurVenus - CupruMarte - FierJupiter - StaniuSaturn - PlumbPietrele preţioase au un simbolism dublu, atât planetar cât şi zodiacal. Cel planetar e următorul:SoareleLunaMercurVenusMarteJupiterSaturn

Cărbune (rubin roşu închis)DiamantSardonixSmaraldRubinSafirObsidianIată simbolismul zodiacal al pietrelor preţioase:267BerbecTaurGemeniRaculLeulFecioaraBalanţaScorpionulSăgetătorulCapricornulVărsătorulPeşteleCalcedoniuSmaraldSardonixSardonix maroniuCrizolitBeriliuTopazCrisoprazHiacintAmetistMatostatSafirPietrele preţioase se consideră că au diferite proprietăţi magice. De exemplu, safirul exprimă castitate şi noroc, topazul aduce simpatie, ametistul promovează o judecată sănătoasă, îndepărtează beţia. Desecri se crede că pietrele preţioase pot avea o virtute magică, doar cu condiţia să fie gravate cu un desen simbolic: ametist - un urs; safir - berbec: topaz - un şoim etc. Contează, de asemenea, montarea pietrelor preţioase. Unele se prind în aur, alte în argint etc. Plantele, animalele, parfumurile, drogurile ocupă şi ele un loc aparte în magie. Ele sunt clasificate, deseori, după simbolismul lor general, după simbolismul planetar, după proprietăţile magice fundamentale şi secundare. Iată plantele numite fundamentale şi utilizate în magia comună:Moţul curcanului, plantă a Soarelui, provoacă ardoare şi vigoare în dragoste.Cristostatul, plantă a Lunii, aduce siguranţă în călătorieCinci degete, plantă a lui Mercur, aduce cunoaştere, ştiinţăVerbina, plantă a lui Venus, provoacă dragoste, vesele, aduce norocAmica, plantă a lui Mercur, dă curajMăselariţa, plantă a lui Jupiter, provoacă veselie, aduce înţelepciuneOfodilul, plantă a lui Saturn, dă forţă pentru a goni spiritele.268

XIn mai multe forme de magie se utilizează în ritualuri ezoterismul grafic (prezentarea literelor şi desenelor, astfel încât ideile exprimate nu sunt înţelese decât de cei care cunosc valoarea indicatoare a semnelor trasate) şi ezoterismul numerelor (prin numere magia nu vede doar cantităţi ci indeosebi manifestarea unor calităţi misterioase). Astfel, crucea după cum bine se ştie poate fi desenată de oricine şi oriunde. Ceea ce dezvăluie o idee ezoterică este însă forma pe care ea o poate avea. Iată câteva exemple:Crucea simplă şi primordială exprimă orientarea pe o suprafaţă oarecareCrucea Sfântului Andrei exprimă valoarea razei duse la periferie pentru a evoca un hexagon care nu este trasatCrucea <;u săgeţi indică direcţia forţelor centrifuge într-un punct centralCrucea încârligată numită şi zvastica indică sensul în care se exercită forţele perifericeCrucea de la Malta adoptată de ordinul cavaleresc cu acelaşi nume reprezintă direcţia centripetă a forţelorIn descântecele româneşti se întrebuinţează de asemenea diverse obiecte. Ameninţarea bolii se face cu obiecte tăioase (cuţit, seceră, topor etc) sau ascuţite (ac, cui, ţeapă etc); cu o nuia de aiun; cu o mătură; cu usturoi; cu o cruce; cu tămâie; cu aghiasmă etc. în deochi se aruncă cărbunii cu care s-a descântat în toate direcţiile ca şi ''deochiul să fugă şi să se împrăştie cum se împrăştie cărbunii", Descântătoarea se mai se poate folosi şi de o mulţime de alte lucruri: obiecte de metal sau de lemn, unelte şi vase, plante şi minerale, părţi de animal sau materii organice. Apa neîncepută are un loc aparte în medicina noastră magică. Ea este în realitate o apă obişnuită, dar269

pentru a avea proprietăţi magice ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii atât când este procurată cat şi după ce este folosită. Apa pentru a fi considerată neîncepută, trebuie să fie adusă de o femeie, de o fată mare sau de un om curat în zor de zi, până nu răsare soarele, când poteca pe care se duce e încă plină de rouă. Ea trebuie să fie adusă pe nemâncate, de la o fântână, de Ia un izvor sau de la o apă curgătoare. Cine se duce după apa neîncepută nu trebuie să se uite înapoi, să nu vobrască cu nimeni, să nu dea bună-ziua la nimeni şi să nu răspundă la nici o întrebare care i se pune, atât la dus cât şi la întors. Apa trebuie adusă într-o oală nouă sau o ulcică nouă, într-o cofiţă curată sau într-o sticlă, toate bine astupate şi nu au voie să dea nimănui să bea din ea. Apa rămasă de la descântat este aruncată pe parii gardului, pe un câine sau pe o pisică, la ţâţâna uşii etc. Descântătoarele se folosesc şi de asemenea "leacuri" luate de la morţi cum sunt: un ban care a stat în gura mortului trei zile, praf dintr-o măsea de mort, un os de la un mort etc. în anumite părţi ale ţării, în ritualul magic sunt folosite răvaşele de leac, leacuri imposibile, ezoterismul numerelor.3. RitulRiturile reprezintă acte sau proceduri formale efectuate în condiţii bine definite prescrise în magie, cu scopul ca acestea să dea rezultatele scontate. Există o varietate extraordinară de rituri specifice diferitelor scopuri, împreună cu formula magică şi alte ingrediente ele constituie ritualul magic. Să luăm un exemplu în care apar rituri atât în calitatea lor individuală cât şi în relaţia lor cu ritualul din care fac parte.Exemplul se referă la magia particulară pentru vindecarea deochiului (numit jetura la italieni), fiind răspândită nu numai în Europa ci şi în întreaga lume. Pentru a şti că cineva e deochiat şi în acest caz pentru a fi lecuit, i se sting cărbuni. Pentru ca acest act să poată avea loc, este nevoie ca magicianul să aibă apa în care să stingă cărbuni. Procurarea apei reprezintă primul rit din ritualul de vindecare a deochiului. în cultura noastră populară se spune că "descântătoarea aduce întâi apă neîncepută de la un izvor, de la o fântână sau de la o apă

curgătoare din apropiere. Mai de folos e însă apa adusă din270

stropii de la roata morii". Al doilea rit presupune folosirea unor obiecte: un pahar sau o ulcică pentru apa procurată, un cuţit cu care descântătoarea scoate cărbunii din vatră. Acest rit constă în următoarele: "După ce umple o ulcică sau un pahar cu apă de aceasta (apă neîncepută), baba scoate din vatră cu vârful unui cuţit trei, şase sau nouă cărbuni aprinşi şi îi aruncă cu mâna în apa din ulcică, unul câte unul, numărând de-a-ndăratelea: nouă, opt, şapte... unu, sau şase, cinci, patru etc. La cel dintâi cărbune pe care îl aruncă în apă zice: "ăsta-i de potcă (de belea)", la al doilea "ăsta-i de deochi", iar la al treilea "ăsta-i de mirare, de strigare, de căscare". După cum se poate vedea, elementele ritului sunt stabilite atent, cărbunii se aruncă cu mâna în ulcica sau paharul cu apa neîncepută, aruncarea primilor trei cărbuni e însoţită de un scurt text. Aruncarea cărbunilor se face în ordinea inversă a numărării lor. Al treilea rit cuprinde textul major al ritului de vindecare a deochiului, plus un gest făcut cu cuţitul care continuă tot timpul când este rostit textul numit. Este vorba de semnul crucii făcut deasupra apei din pahar sau ulcică. Iată un exemplu de text major^:"După cum s-au stins cărbunii,Aşa să se stingă deochiul,Eu sting pociturile şi săgetăturileSting toate strigărileToate deochiurileŞi toate căscărileToate nimicurileToate babaticurileSting toţi ochii cei răiŞi gurile cele releSă n-aibă ochii ce-nholbaŞi gura a strigaPotolesc, osândescN-aibă grija mea!"In acest moment al ritualului apar dacă este cazul semnele forţei magice şi anume dezvăluirea faptului că într-adevăr a fost un caz de271deochi şi că este în curs de vindecare: "Dacă omul e deochiat, toţi cărbunii aruncaţi în apă se aşează sfârâind pe fundui vasului; dacă nu, cărbunii stinşi plutesc deasupra apei". Cu cât cărbunii sfârâie mai tare şi mai îndelung în ulcică, cu atât bolnavul e rnai tare deochiat şi primejdia mai mare. Al patrulea rit constă în aceea că după ce a rostit textul magic, "baba îi dă bolnavului să soarbă de trei ori din apă. apoi îl udă cu ea pe tâmple, la ochi, la frunte, la nas, la inimă şi la încheieturi". Al cincilea rit şi ultimul, se referă la aruncarea apei rămase. Ea se varsă pe un par de la gard ori pe ţâţâna uşii, dar mai adesea pe un câine sau o pisică. Dacă animalul se scutură, el ia cu el deochiul iar bolnavului îi trece vraja. Aruncând apa pe animal, baba şopteşte:"Când s-a mai deochia mâţa şi câinele, Atunci să se mai cteoache (cutare) Atunci şi nici atunci!"4. Agentul performator sau magicianulMagia este un fenomen centrat pe magician, o figură ecstatică ce se crede că are nu numai cunoştinţe secrete dar, mai ales, puteri misterioase. El poate face bine şi poate face rău oamenilor. El poate stăpâni forţele naturii şi poate comunica cu realitatea superioară, fapt care îi permite să primească sprijinul ei. Magicianul (bărbat sau femeie) este acceptat tacit şi uneori ilicit de către societate (de un grup sau de o comunitate) ca fiind capabil de a comunica cu forţele sau puterile supranaturale. Ca urmare a acestui fapt, el posedă capacitatea de a înfăptui lucruri deosebite, cu substrat misterios, de nerealizat în condiţii obişnuite, sau prin

mijloace obişnuite şi chiar considerate ca fiind irealizabile.Magicianul are anumite caracteristici deosebite. Este remarcată, îndeosebi, privirea pătrunzătoare, ieşită din comun, strălucitoare, numită "privire de deochi" Magicianul nu de puţine ori este neurastenic ori epileptic. El se "întâmplă" să fie cuprins de adevărate transe, de crize mai puternice sau mai puţin puternice de isterie, sau de stări cataleptice. El cade uneori în extaz - în anumite cazuri în mod272

real - dar deseori autoprovocat prin autohipnoză (de exemplu, cazul şamanilor şi probabil al lui Rasputin}. Spectacolul oferit pe această cale celor din jur este cu adevărat impresionant. Audienţa înclină să creadă că stările ieşite din comun sunt expresia unor forţe necunoscute care îl sprijină în înfăptuirea ritualurilor sale magice. Astfel de manifestări sunt interpretate de oameni ca fiind semne ale unor daruri deosebite şi îl recomandă pe cel ce le are sau le "joacă" drept magician. Cele spuse sunt valabile nu doar pentru bărbaţi, ci şi pentru femei. Unele femei prezintă predispoziţii pentru crizele de isterie, f apt care poate lăsa impresia necunoscătorilor că ele se află în posesia unor forţe supranaturale. Uneori copiii folosiţi în magie ca auxiliari sunt hipnotizaţi şi aduşi în stare de transă pentru a executa anumite funcţii magice.Magicianul este un individ deosebit şi prin cunoştinţele ezoterice şi secrete pe care le posedă sau sugerează celor din jur credinţa că le posedă. Termenul şamanism uneori considerat sinonim cu cel de magie, vine dintr-un cuvânt manechu - tungust. Substantivul este format din verbul sa (a cunoaşte). Astfel, "şaman" înseamnă literal "ce/ care ştie". Cunoştinţele lui sunt afirmate, de regulă, cu ocazia înfăptuirii ritualurilor magice care îi sunt solicitate. Cunoştinţele posedate de magician vizează căile principale ale teoriei şi practicii magice, condiţiile generale şi particulare ale executării riturilor şi ritualurilor magice, ezoterismul grafic şi al numerelor, simbolismul metalelor, pietrelor preţioase, formele ceremoniilor după tradiţiilor magice, modalităţile de utilizare a drogurilor psihice etc.Cum poate deveni cineva magician reprezintă o problemă aparte şi importantă, în mod deosebit sunt dezvăluite trei căi: prin revelaţie; prin ereditate; prin consacrare (sau dedicare). Cea dintâi, revelaţia, se poate înfăţişa individului încă din anii copilăriei. E instinctivă, inexplicabilă. E vocaţia spontană. Cel în cauză este cuprins de credinţa că se află în relaţie cu unul sau mai multe spirite care îl ajută şi de la care primeşte priceperea practică şi forţa magică, în acest caz individul percepe, ascultă chemarea zeilor şi face totul să-i dea curs. Pentru aceasta, el va trebui să asimileze învăţătura maeştrilor magiei şi îşi va căuta un "instructor". A doua cale, transmiterea ereditară, urmăreşte filiera familială. Fiul magicianului trăieşte încă de la naştere într-o atmosferă de magie, în mediul familial tânărul273

are şansa de a afla soluţiile unor probleme care îl atrag şi pe care alfii le caută în zadar şi consumând eforturi supraomeneşti. El devine sclavul de bunăvoie al dorinţei de a îmbrăţişa carierea tatălui sau bunicului său. Prinrr-o disciplină sârguincioasă el reuşeşte relativ uşor învăţarea artei de magician. A treia cale, consacrarea, este legată de o decizie personală, în acest caz se pare că vocaţia joacă rolul cel mai important, deşi nu poate fi omisă dorinţa individului de a fi util sau ambianţei care îl face indispensabil. Bineînţeles, vocaţia trebuie cultivată printr-o învăţare asiduă şi îndelungată, în cursul căruia are nevoie de un maestru. Urmând aceste traseu, individul trebuie să facă faţă clanului magicienilor şi să convingă grupul sau comunitatea din care face parte de calităţile şi forţa pe care le posedă.Indiferent de calea urmată de cineva pentru a deveni magician, el trebuie să treacă unul sau mai multe rituri de iniţiere (de la latinescul initium ce însemanâ început). Candidatul, de pildă, trebuie să locuiască în mijlocul pădurii, sau pe un mormânt în cimitir, să efectueze exerciţii ascetice, să respecte interdicţii, tabu-uri. Este menţionat deseori în acest context ritualul de iniţiere în magie şi în misterele Egiptului antic, deosebit de dur, ce se desfăşura în Sfinxul din Gise, care servea drept intrare pentru subteranele secrete. Iniţierea, în final,

determină o schimbare de personalitate. Ea are drept scop depăşirea condiţiei umane individuale şi facilitarea trecerii la o condiţie superioară şi chiar de a conduce fiinţa dincolo de orice stare condiţionată, oricare ar fi ea.Magicianul este constrâns în virtutea unor obiceiuri să respecte anumite tabu-uri, să asigure purificarea participanţilor ş.a.m.d. EI poate fi supus Ia restricţii alimentare (consumul limitat cantitativ sau calitativ) sau sexuale şi poate fi privit ca un confident al subiecţilor lui în momentul desfăşurării unor ritualuri magice. Există două raţiuni pentru toate acestea: a) eşecul de a respecta aceste precondiţiuni anihilează magia şib) luarea unor precondiţiuni sugerează participanţilor şi altora importanţa ritualului şi a scopului dorit. Precondiţiunile scot în evidenţă calitatea ritualului magic în raport cu activităţile profane şi îl investeşte cusacralitate.m încheierea acestei probleme trebuie spus că agentul ritualurilor magice poate fi un profesionist (în acest caz denumirea de magician274

este cea mai adecvată) sau poate să nu aibă această calitate, într-adevăr, anumite ritualuri magice pot f i executate de nespecialişti, cum ar fi cele proprii medicinii populare magice, anumite rituri de vânătoare, de pescuit etc.5. RitualulRitualul este o acţiune simbolică complexă, alcătuită din secvenţe rituale care înglobează mai multe rituri, astfel încât formulele, gesturile pe de-o parte, obiectele, lucrurile pe de altă parte, realizează un ansamblu ordonat şi organic, în cultură, indiferent de manifestarea ei particulară (îhtr-o ţară, într-o societate, într-un grup) există o veritabilă lume a ritualurilor în care magia îşi găseşte un loc evident important. De aceea, se poate şi spune că omul nu este numai o fiinţă raţională, economică, politică etc., ci şi o fiinţă rituală. Poate fi făcută o paralelă între comportarea şi acţiunea lui rituală şi comportarea şi acţiunea lui verbală. La fel cum limba este un sistem de simboluri care se bazează pe un sistem de reguli arbitrare, tot aşa ritualul poate fi privit ca un sistem de acte simbolice ce pare că se bazează pe reguli arbitrare. Datorită acestor caracteristici, ritualul deseori este privit ca o acţiune non-raţională. Aceasta înseamnă că îhtr-o abordare epidermatică relaţia mijloc-scop pentru cel ce o studiază nu apare a fi nici logică şi nici necesară.în analiza ritualului există două orientări principale. Prima este abordarea ce caută originile lui. Legea ce stă la temelia acestei orientări este aceea conform căreia ontogenia (dezvoltarea unui organism individual) recapitulează filogenia (evoluţia unui grup înrudit de organisme), exact aşa cum embrionul uman recapitulează stadiile istoriei evoluţiei umane în uter. Din această perspectivă, soluţia explicării extensiunii universale a ritualurilor magice depinde de succesul de a localiza premisele şi naşterea lor în cele mai vechi culturi. A doua orientare este functionalistă. Aceasta înseamnă că natura ritualului urmează a fi definită în termenii funcţiei lui pentru grup, comunitate sau societate. Ritualul este văzut ca un răspuns adaptativ şi ajustativ la mediul înconjurător social şi fizic.Acţiunea magică pentru constatarea şi vindecarea deochiului, luat drept fundal pentru analiza şi exemplificarea ritului, aşa după cum275

s-a văzuit, este şi poate fi privită ca un ritual tipic sau clasic.m primul rând, în cazul la care ne referim, putem constata o structură temporală, în lanţ, de tip pentagonal. Cele cinci rituri urmează unul după altul, la scurt timp, ca secvenţe ale uneia şi aceleiaşi acţiuni simbolice. Excepţie face primul rit, "al aducerii apei neîncepute", care poate fi situat într-un timp ceva mai îndepărtat de celelalte patru. Schematic, structura legăturilor temporare ale acţiunii de constatare şi combatere a deochiului poate fi prezentată astfel:t. Aducerea apei neînceputeAruncarea apei rămaseStingerea cărbunilorrt3 Rostirea sacră a textului magic Utilizarea apei magice

în al doilea rând, acţiunea magică, simbolică şi complexă de constatare şi vindecare a deochiului privită ca ritual, se structurează logic. Ea are un nucleu de simultaneitate şi eficacitate logică şi două prelungiri, una de anterioritate şi condiţionalitate şi alta de ulterioritate sau de consecinţionalitate. Iată schema acestei structuri logice:Ritul aducerii apei neînceputeRitul stingerii cărbunilorRitul rostirii textului magicRitul utilizării în scop curativ a apei magiceRitul aruncării apei sacre276Structura logică trebuie adâncită în sensul revelării existenţei în cadrul ritualului a unui raport determinativ analog într-un anumit fel cu raportul cauzal din epistemologia ştiinţei. Raportul poate fi prezentat astfel:C (Cauza)------------------ R.d.------------------ E (Efect).(Raport determinativ)Cauza este constituită din apa neîncepută, care a fost tratată cu cărbuni din foc, cu texte magice scurte şi cu textul magic major, în acest moment se constituie Raportul determinativ ca o declanşare misterioasă a forţei magice. Acestuia îi urmează Efectul, ce constă în înfăţişarea apei în trei ipostaze calitativ diferite: ca indicator al existenţei deochiului; ca factor curativ (vindecarea de deochi) şi ca factor profilactic (pacientul să nu se mai îmbolnăvească în viitor de deochi).CAPITOLUL IV FORMELE ŞI FUNCŢIILE MAGIEIa. Formele magieiCea mai importantă distincţie făcută în analizele antropologice e aceea între magie, pe de o parte, şi witchcraft (acest termen nu are un corespondent în limba română), pe de altă parte. Această distincţie este de genul deosebirii pe care o fac antropologii între cultura cultă (făcută de profesionalişti, sistemtică şi elevată) şi cultura populară (practicată de amatori, nefiind sistematică şi având un caracter elementar). Altfel spus, magia, în sens general, este constituită dintr-o Magie cultă şi dintr-o Magie populară. Ele au existat şi există simultan, cornpletându-se reciproc.Antropologii, referindu-se la Magia populară spun că este formată dintr-o Magie benefică, albă, aprobată social şi dintr-o Magie malefică, neagră, neaprobată social. De regulă, antropologii utilizează termenul de witchcraft pentru prima formă şi termenul de sorcery pentru cea de-a doua formă a magiei populare. Pe linia277acestei distincţii, în România S. FL Marian a stabilit o deosebire între vrăjitori (vrăjitoare) şl fermecători (fermecătoare)45, adică între cei ce fac vrăji şi între cei ce operează cu farmece. După părerea lui, scopul vrăjilor este acela de a constrânge pe cineva contra dorinţei şi voinţei sale să asculte şi să facă tot ce i se pretinde (de exemplu, de a despărţi doi soţi care trăiesc în înţelegere şi armonie). Altfel spus, scopul acestora este de a face cuiva mai mult sau mai puţin rău. Vrăjitorii şi vrăjitoarele sunt priviţi de popor ca oameni fără lege şi lepădaţi de Dumnezeu. Ei, se spune, au de-a face cu spiritele necurate. Fermecătorii şi fermecătoarele nu recurg la spirite necurate, ei se adresează la mijloace curate (cum ar fi plantele mirositoare) sau la Maica Domnului, în scopuri benefice (pentru a înlătura boala, făcăturile, urgia şi urâţenia).Luând ca exemplu ideile lui Sf. Augustin, din Ciuitas Del, antropologii fac distincţie între Magia inferioară numită goetie şi Mqgia superioara numită teurgie. Teurgia este un cuvânt grec: theourgia, cuvânt compus din theos ce înseamnă zeu şi din ergon care înseamnă "acţiune", "lucrare". Teurgia are două înţelesuri: mai întâi, act al puterii divine şi, în al doilea rând, cel de punere în funcţiune a acestei puteri. Uneori, în dicţionare, teurgia este considerată a fi un termen sinonim cu cel de magie albă. Goeţict se referă la o magie depravată şi nesănătoasă. Promiţându-le oamenilor puterea de a cunoaşte totul, atotputernicia sau bogăţia,

îi transformă în "mercenari" ai răului. Ea a trezit opoziţia vehementă a bisericii ce a considerat goeţia ca fiind magia neagră, o practică a acelora care preferau să-şi aducă omagiul diavolului, mai degrabă decât lui Dumnezeu, în Dicţionarul ezoterismului47, Pierre Riffard îmbogăţeşte clasificarea magiei, adăugând pe lângă Magia alba (cu un scop benefic) şi Magia neagră (cu un scop malefic), şi Magia roşie, care înseamnă folosirea contactelor cu supranaturalul pentru a intensifica experienţa sexuală.De pe poziţiile partizane profesiei de magician, cea mai de seamnă distincţie pare a fi aceea între Magia vulgară şi Magia înaltă. Magia vulgară este asimilată cu superstiţia şi şarlatanismul. Ea este o denaturare a magiei propriu-zise şi merită dispreţul care i-a fost arătat atât de evident de-a lungul istoriei. Ea a fost numită când vrăjitorie, când magie neagră. Magia înaltă se referă la aspectele serioase ale278

magiei ce au fost validate şi care se bucură de atenţia oamenilor luminaţi. Ea este o continuare a ştiinţei supreme a magilor. Magia înaltă are drept obiect "fluidele esenţiale" (cosmice), de ordin superior, în raport cu cele terestre sau legate de specia umană şi mai puţin cunoscute, dar naturale. Aceste fluide sau forţe se manifestă sub patru forme: 1. Omul acţinând asupra lui însuşi; 2. Omul acţionând asupra lumii exterioare lui; 3. Ruidele acţionând în astru (pământul); 4. Ruidele acţionând în afara astrului (în sistemul solar). Primele două forme se referă la forţele de care omul poate dispune, iar ultimele două se referă la fluidele răspândite în natură. Având în vedere toate acestea, anticii au împărţit magia în Magia microcosmicQ (formele l şi 2) şi Magia macrocosmică (formele 3 şi 4). Fiecare dintre cele patru forme ale magiei înalte poate fi practicată în două moduri fundamentale: 1. modul personal numit şi Magie persona/d; 2. modul ceremonial numit şi Magie ceremonia/â.Magia personală se referă la omul care acţionează cu propriile lui forţe asupra lui însuşi. Este vorba despre punerea în funcţiune a mecanismelor celor două forţe de care se serveşte omul zilnic: dragostea şi cuvântul. Dragostea este forţa misterioasă care u alege unul spre altul pe bărbat şi pe femeie. Dragostea este ţelul oricărei fiinţe ce acţionează aspirând a fi nemuritoare. Cuvântul e mijlocul de a comunica cu altul, cu semenii. Cu ajutorul lui, poate câştiga dragostea fiinţei de sex opus. Printre practicile magiei personale pot fi amintite descântecele de ură si de dragoste, spiritismul (încarnările mediumului, comunicarea cu lumea de dincolo), psihometriQ (facultatea unui om cu energii specaiale de a cunoaşte prin contactul cu obiectul circumstanţele principale la care a luat parte acel obiect), radiestezia (metodă de a descoperi izvoarele sau comorile cu o crenguţă tăiată din alun verde), c/arw'ziunea (dar de a şti mai bine decât alţii).Magia ceremonială considerată (uneori) ca fiind sinonimă cu magia înaltă pune accentul pe mijloacele exterioare (pe decoruri, obiecte, ritualuri) şi pe efectele vizibile (apariţii, "miracole"). Magicianul ştie că ceremoniile, veştmintele, parfumurile, obiectele şi figurile sunt necesare doar pentru a stimula imaginaţia, a educa voinţa şi a asigura succesul operaţiunilor magice.279Principalele operaţiuni ale acestei magii sunt consacrarea (sau dedicarea); execrarea (a urî, a dispreţui); invocarea (a chema în sprijin, a lua contact cu energiile ce trebuie utilizate în scopul fie a consacrării, fie a execrării); evocarea (utilizarea energiilor invocate pentru a produce efectul căutat), în cazul acestei magii se fac corelaţii cu planetele, cu zilele săptămânii, cu lunile anului. Sunt semnalate simpatii şi antipatii planetare iar ierburile magice sunt corelate cu planetele. O mare atenţie se acordă instrumentelor folosite "în spectacol" de magician. O condiţie a ritualurilor din cadrul acestei magii o reprezintă respectarea cercului magic ce simbolizează voinţa magicianului şi izolarea lui de orice influenţă rea (un fel de spaţiu sacru).O clasificare importantă este aceea a împărţirii magiei în Magia euocatoare, a cărei principiu de acţiune fl constituie evocarea unui spirit, a unui geniu sau a unui demon şi Magia naturală

ce constă în aceea că omul acţionează direct asupra forţelor naturale. Magia naturală se împarte în două părţi: partea fizică sau naturală şi partea psihologică sau inteligentă. Prima parte vizează acţiunea asupra lumii naturale (fenomenele naturii) iar a doua se referă la fiinţa umană şi mijloacele de influenţare a inteligenţei şi voinţei ei. In cadrul magiei naturale se remarcă, de regulă, următoarele tehnici: 1. Farmecele (reprezintă o acţiune magică de la distanţă asupra fiinţei umane, acţiune ce poate provoca iubire sau ură); 2. Nodurile (cu deosebire cele ale şnurului se consideră că există zeci de feluri de a înnoda şnurul pentru a-i vătăma pe cei legaţi); 3. Filtrele (sunt substanţele utilizate în magie).Un exemplu de magie naturală este cel de Legare a bărbatului: "Se ia o sfoară de cânepă şi se fac pe ea nouă noduri vrăjind:(Cutare) să fie legatCum leg eu astea nouă noduriSă fie legatNumai de (cutare) să fie dezlegat.Sfoara înnodată şi vrăjită se pune sub pragul uşii celui ce voim să fie legat ca să treacă peste ea fără să ştie. După ce a trecut şi s-a legat se ia de acolo, spre a nu păşi înapoi să se dezlege. Dacă sfoara se păstrează, farmecul are leac uşor, dacă însă e dată pe apă sau aruncată în foc.280

vindecarea e mai anevoioasă". Iată un alt exemplu şi anume de Filtru pentru dragoste: "Luaţi: o inimă de porumbiţă; un ficat de pasăre; un uter de rândunică; un riniche de iepure. Pregătiţi după pricepere".Magia natura/d este formată din Magfa divinatorie şi Magia analogică. Magia divinatorie este o variantă a magiei evocatoare, atunci când revelarea viitorului se face prin intermediul şi cu ajutorul unei fiinţe supranaturale. Dii>!'na|ia, pretinsa artă sau ştiinţă de aflare a viitorului prin variate tehnici naturale, psihologice şi de altă natură este un fenomen ce se găseşte în toate civilizaţiile şi culturile atât antice, cât şi moderne. Cea mai semnificativă formă de divinaţie este astrologia (prezicerea evenimentelor pământeşti şi umane prin mijloacele observării şi interpretării stelelor fixe: soarele, luna şi planetele). Mai pot fi amintite chiromantia, datul cu cărţile, datul cu bobii, ghicitul în cafea, între metodele divinaţiei practicate în mod obişnuit în lumea occidentală trebuie amintită astrologia horoscopică. în majoritatea ţărilor lumii astăzi, mii de ziare publică zilnic rubrici dedicate horoscopului. Şi în România, în prezent, aproape toate ziarele centrale şi locale fac acelaşi lucru. Magia analogică se bazează pe concepţia după care lumea este ternară: materială, spirituală şi astrală, în cadrul ei la loc de frunte se află perceptul lui Pytagora: "Ceea ce este jos, este asemănător cu ceea ce este sus, iar ceea ce este sus, este asemănător cu ceea ce este jos".Magia euocatoare are drept scop evocarea, respectiv acţiunea de "a chema" sufletele morţilor şi fiinţele supranaturale să-şi părăsească mediul şi să vină între oameni. Există o mare diversitate de fiinţe cu care se crede că este populată realitatea supranaturală. O clasificare este următoarea: sufletul animalelor; sufletul obiectelor materiale; sufletul fenomenelor naturale (lumina, întunericul, focul, ploaia); corpurile cereşti. Evocarea sufletelor celor morţi pentru a obţine răspunsul la unele întrebări sau evoluţia unor evenimente se cheamă necromancia. Pentru a avea puterea de a-i evoca pe cei morţi cu scopul de a cunoaşte viitorul se presupune semnarea pactului cu Lucifer. Sunt semnalate două forme de necromancie: Necromancia luminii (se înfăptuieşte prin rugăciune şi parfumuri) şiNecromanda întunericului (se realizează prin evocarea sângelui, imprecaţiilor şi sacrilegiilor, profanarea lucrurilor sfinte).281b. Funcţiile magieiFuncţiile magiei sunt multe şi de diferite feluri. Lucian Blaga în lucrarea lui, deja pomenită, despre gândirea magică, în două capitole se ocupă de această problemă. Deseori în analizele dedicate magiei se scot în evidenţă două aspecte principale: cel legat de instrumen-talitate şi

cel legat de expresivitate sau simbolic. O trăsătură de bază a ritualurilor magice şi al credinţelor magice este aceea că cei ce le practică cred că acestea sunt instrumentale, respectiv că ele sunt destinate să obţină anumite finalităţi în natură sau în comportarea oamenilor. Acest aspect prezintă cel mai mare interes pentru oamenii interesaţi (beneficiari) şi pentru cei care în scrierile lor au abordat acest subiect. Aspectul expresiv sau simbolic este întotdeauna prezent, fiind strâns legat de alte domenii ale culturii, îndeosebi de religie. Din aceste aspecte decurg principalele funcţii ale magiei.Funcţiile instrumentale, in antropologia culturală, sub influenţa lui Bronislaw Malinowski şi a discipolilor lui, funcţiile instrumentale sunt disociate în trei categorii: a. funcţiile productive (adică cele care se referă la rezultate, sau altfel spus funcţiile fertilităţii magiei); 2. funcţiile proiective (oferind un scut faţă de pericol, pierdere, boală etc) şi 3. funcţiile distructive (negative sau malefice). Magia productivă este utilizată să asigure un rezultat însemnat de succes în cazul unor activităţi creative sau productive în termenii atât ai muncii omului, cât şi în ceea ce priveşte mărinimia naturii, cum ar fi recolta, vânătoarea sau pescuitul. Cel care s-a referit cu cea mai mare claritate la acest aspect a fost Bronislaw Malinowski48. El a spus că magia poate întări încrederea în condiţiile în care tehnologia la dispoziţia omului este slabă şi nesigură. Malinowski a dat ca exemplu pe insularii din Trobriant, ce practicau magia când era vorba de pescuitul în largul mării şi în condiţii de vreme precară, dar care nu apelau la ea când pescuiau în lagunele calme şi protejate. Magia proiectivă urmăreşte să prevină sau să înlăture pericolele, să trateze bolile şi să protejeze individul şi/sau comunitatea de vicisitudinile naturii şi de răutatea actelor altora. De asemenea, ea poate acorda oamenilor optimismul de a continua activităţile lor normale. Magia distructivă urmăreşte în mod deosebit să facă rău altor oameni. Teama de această formă de magie poate diminua iniţiativa individului, deoarece o persoană de282

succes sau bogată se poate teme de orgiile celor invidioşi. Pe de altă parte folosirea contra-magiei împotriva magiei malefice poate elibera o comunitate de teamă şi tensiuni.Ultima formă de magie menţionată, adică distructivă, de specie contra-magie, o putem ilustra printr-un exemplu luat din cultura populară românească. Este vorba despre strigoi49, o stare de după moarte, nedorită şi considerată o formă de blestem, ce se caracterizează prin nelinişte. Trei aspecte este necesar să fie menţionate: l. De ce devine un om strigoi? Răspunsurile la acesatăîntrebare sunt de aşa natură încât ele se constituie în veritabile condamnări ale abaterilor de la normele morale ale comunităţii. Datorită acestui fapt, ele sunt un veritabil mijloc de menţinere şi întărire a moralităţii comunităţii şi a unor relaţii benefice dintre membrii ei. Iată cine devine strigoi: oamenii răi, cei care au făcut fapte rele în viaţă, mai ales femeile care umblă cu "necuratul", cu descântecele; cei ce se spânzură; cei ce se omoară; cei ce bagă vrajba între oameni; cei fioroşi; 2. Care sunt acţiunile distructive ale strigoilor? Ei fac câte şi mai câte rele celor vii: ba mâncând inima la neamuri de intră moartea-n ei, ba, că le mor vitele şi le compromit recoltele etc.; 3. Ce fac oamenii pentru a scăpa de strigoi? Unii dintre cei ce ştiu că vor ajunge strigoi după, lasă vorbă să fie dreşi. Aceasta înseamnă că atunci când îi înmormântează să li se umple gura, nasul, urechile, buricul şi ochii cu pietricele şi tămâie. Apoi să li se înfigă şi o andrea sau un piron în buric sau inimă.Funcţiile simbolice sau expresive. Marcel Mauss şi Henry Hubert în cartea lor Teoria generală a magiei au acordat o mare atenţie acestor funcţii. Ei au arătat de pildă, ce fascinaţie înfricoşătoare a exercitat ideea de magie inoculată de inchiziy ? (prin "vânătoarea de vrăjitoare"), în toate minţile. Cu o rapiditate nemaipomenită s-au produs conversiuni în masă, iar vrăjitorii se căutau unii cu alţii, recrutau prozeliţi şi acoliţi. Antropologii au arătat cu mai multe ocazii faptul că în societăţile primitive tensiunile, ostilităţile şi anxietăţile din cadrul comunităţilor sunt atribuite magiei practicate de bărbaţi şi femei. Astfel, Clyde Kluckhohn50, în studiul său despre populaţia Navajo a interpretat practicile magice ca asigurând o valvă de

siguranţa psihologică şi simbolică pentru tensiunile ce s-au dezvoltat283din traiul în grupurile mici cot la cot cu neamurile cu care indivizii trebuie să coopereze în scopul de a supravieţui. Clyde Mitchell studiind populaţia Yao (1956) şi Victor Turner studiind populaţia Ndembu (1957)51 au semnalat modul în care acuzaţiile de vrăjitorie înfăţişează crizele periodice în dezvoltarea realităţilor sociale ce prind ca într-o plasă comunităţile rurale, în 1968, Roy Willy, într-un studiu efectuat în Tanzania, a constatat faptul că credinţele magice şi reacţiile comunităţii împotriva lor au facilitat o redistribuire a puterii între generaţii, au reprezentat o formă de schimbare a cărei analiză ar putea contribui la sporirea înţelegerii politicii din ţările în curs de dezvoltare52. Situaţia magiei în România, în ultimele decenii (dinainte de 1990), când a avut de înfruntat o ideologie ostilă, marxist- dog-matică şi o reacţie adversă din partea unor biserici este înfăţişată de Vasile Avram în lucrarea Constelaţia Magicului.53

CAPITOLUL VDOUĂ EXEMPLE DE MAGIE DIN CULTURA ROMÂNEASCĂa. Răzbunarea vraciuluiDezvăluirea întâmplărilor pe care le voi prezenta în cele ce urmează este legată de o moarte misterioasă, într-o iarnă friguroasă şi bântuită de viscole, Nicolae nu s-a mai întors acasă, într-un cătun numit Tonea, situat pe o coamă de munte aflată între râul Sebeş şi Valea Pianului. Familia îngrijorată 1-a aşteptat trei zile, sperând că va veni şi că nu i s-a întâmplat nimic rău. Un vecin a pornit-o spre Loman unde se ştia sigur că plecase Nicolae. Lomanul este satul cel mai apropiat de Tonea şi la patru kilometri de comuna Săsciori. I s-a spus că Nicolae venise la Loman pentru a cumpăra o casă54. Nu se ştia dacă ajunsese la o înţelegere cu cineva. Ceea ce s-a aflat însă sigur este faptul că a intrat şi în cârciumă unde a băut rachiu, dar nu atât de mult încât să se îmbete. Se mai ştie că a plecat singur spre casă, fără să fi avut vreo problemă sau vreun conflict cu cineva. După ce s-au aflat toate acestea, s-a bănuit că s-a petrecut ceva grav, S-au284găsit câţiva prieteni de-ai lui Nicolae care s-au dus pe drumul pe care el trebuia să se întoarcă acasă, un speranţa că îi vor da de urmă. După căutări ce au durat aproape o zi întreagă 1-au descoperit, mort şi îngheţat, la câteva sute de metri de poteca ce reprezenta cel mai scurt drum de la Loman la Tonea. Nu avea nici o urmă de rană şi nici o urmă că ar fi fost bătut de cineva.Când 1-au adus acasă, în familie s-a lăsat o mare tristeţe. Soţia lui, Cornelia, a plâns în sughiţuri până a leşinat. Au trezit-o cu oţet. Mi-a povestit că nu-şi mai aduce aminte decât foarte vag de ziua aceea şi de înmormântarea lui Nicolae. Ceea ce nu poate uita unsă niciodată este cum arăta atunci soţul ei. Avea trandafiri în obraji şi era atât de frumos cum nu fusese nici când era viu. Trebuie să spun că soţia lui Nicolae este o femeie frumoasă, cu un trup armonios, nici atletic, dar nici firav. Are un chip delicat, aducând din profil cu statuile Greciei antice, în ochii ei negrii, în jurul lor şi în două cute discrete din colţul buzelor se poate citi o teamă misterioasă, amestecată cu tristeţe. Moartea lui Nicolae a dat naştere la multe discuţii şi suspiciuni. Nu exista nici o explicaţie naturală şi logică. Dacă nu a fost lovit şi dacă nu a fost beat, cum de a ajuns atât de departe de drum şi cum de s-a lăsat să îngheţe? Misterul morţii lui Nicolae a devenit mult mai evident şi chiar s-a adâncit nebănuit doar după trei luni de la înmormântarea lui.După trei luni s-a stins din viaţă şi bunica lui Nicolae, cea care împreună cu soţul ei, a ridicat gospodăria familiei, formată din câteva clădiri în care au locuit cu toţii. Au hotărât să o îngroape în locul în care fusese înmormântat soţul ei, în urmă cu şapte ani. Cornelia mi-a spus că moşu lui Nicolae a avut patru copii. Unul a fost tatăl ei, care a decedat cu mulţi ani înaintea moşului. Cei trei copii rămaşi, acum oameni mai mult bătrâni decât între două vârste, nu au vrut să o îngroape pe mama lor în acelaşi mormânt cu tatăl lor. Unul dintre ei s-a opus mai

vehement decât ceilalţi.Când au săpat mormântul lui moşu, 1-au găsit nestricat, aşa cum a fost pus în cosciug în urmă cu şapte ani. Parcă era viu, doar că îi crescuse barba. Hainele îi erau putrezite aproape de tot, cosciugul era în aceeaşi stare de deteriorare. Moşul era rumen în obraji, mi-a spus Cornelia, avea ochii larg deschişi şi parcă se uita să vadă pe cineva. S-au strâns toţi vecinii nu numai cei veniţi la înmormântare.285în cimitirul din Loman unde a avut loc înmormântarea au venit şi din Tonea. Stăteau cu toţii şi se uitau în groapă ca la minune, o minune prevestitoare de rău. După un timp toţi cei prezenţi şi-au dat seama că se aflau în faţa unui strigoi. Cineva a adus un piron şi un ciocan. L-au bătut în inima celui din groapă. A curs sânge, aşa cum aşteptau cei de fată. Cornelia mi-a spus că, la scurt timp după aceasta moşu a început să se strice văzând cu ochii.încă în cimitir, în faţa mormântului straniu al strigoiului, în mintea oamenilor s-a stabilit o legătură, ca între foc şi fum, între starea moşului din groapă, evident pentru toţi că a fost un strigoi şi moartea, altfel inexplicabilă, a lui Nicolae. Cei de faţă au început să discute aprins, dând drum fără oprelişti imaginaţiei. Cornelia avea motive în plus să facă acelaşi lucru.Ea şi-a amintit că după trei luni de la moartea moşului s-a întâmplat ceva ce nu mai avusese loc niciodată prin părţile acelea şi care i-a uimit şi îngrozit pe toţi din familie, într-o după amiază Nicolae s-a întins pe pat cu intenţia de a se odihni. La un moment dat a observat că de după hornul5^ sobei a ieşit o goangă (adică un şarpe, al cărui nume Cornelia nu a vrut să-1 rostească, ca nu cumva să-1 cheme). Târându-se pe o grindă a ajuns chiar deasupra capului lui Nicolae de unde, ameninţător, vroia să coboare. Nicolae a fost blocat de teamă. Tremurând s-a dat jos din pat şi a vrut să-şi încalţe cizmele. Dar le-a scuturat mai întâi crezând că şi în ele pot fi ascunse goange. I-a fost atât de frică încât, când a ieşit din casă n-a fost în stare să spună ce s-a întâmplat. S-a dus după un vecin de care se ştia că are o puşcă. După vreo jumătate de oră au venit amândoi. Goanga era tot acolo, parcă aşteptându-1 pe Nicolae, cu care avea o treabă. Vecinul a ochit şi 1-a împuşcat. Goanga era lungă de câţiva metri şi groasă cât mâna de la cot în sus. Din ea a împroşcat sângele pe pereţi de parcă ar fi fost tăiată o oaie. în locul unde fusese împuşcată i se vedea şira spinării. Era atât de groasă de semăna cu a unui om. După ce a plecat vecinul, Nicolae s-a întors în casă şi a vrut să cureţe sângele de pe pereţi. Dar nu a apucat să o facă. De după horn a apărut încă o goangă. Atunci Nicolae a dat fuga din nou la acelaşi vecin. Acesta a revenit şi a împuşcat şi cea de-a doua goangă, Acest exemplar deşi destul de lung nu a fost de mărimea celui dintâi. De atunci a continuat286Cornelia povestirea, ne-am mutat din casa aceea. Nicolae nu a mai putut suporta să stea acolo.După întâmplarea cu cele două goange, a continuat să-mi spună Cornelia, mama a umblat pe la mănăstiri unde a cerut preoţilor şi călugărilor să citească Pravila pentru îndepărtarea celui necurat de la casa noastră. Unul dintre ei i-a spus că nu trebuiau omorâte goangele. Totodată a mai spus că dacă Nicolae le-ar fi împuşcat ar fi murit imediat. Cel care le-a împuşcat nu a păţit nimic. Trăieşte şi astăzi. El doar a îndeplinit o dorinţă, nu poartă răspunderea uciderii goangelor.Cornelia îşi mai aduce aminte câteva lucruri. Moşu înainte de a muri a zis ca nu cumva să-1 îngroape de viu. A cerut ca înainte de a-1 băga în mormânt să-i bată un cui în inimă şi să-i umple gura cu cuie56. Ştie că rugăminţile lui nu au fost îndeplinite şi că, după moartea lui, familiei nu i-a mers bine. Au murit o parte din animale şi vacile dădeau lapte puţin şi slab ca apa. Mai ştie că, Nicolae i-a povestit că moşu i-ar fi propus să-i vândă pe slujitorii lui. A bănuit că este vorba despre cei cu care el făcea vrăji şi lua mana vitelor, într-o vară, Nicolae a vrut să strice casa în care stăteau şi să facă pe locul ei alta nouă. Moşul a fost împotrivă şi s-a arătat foarte supărat. Cornelia şi-a mai adus aminte că unul dintre fiii lui moşu, cel mai tânăr dintre ei, umblă şi el cu vrăji rele. Se zice că "ia laptele" de la vaci.Cornelia nu arată a avea mai mult de treizeci de ani deşi este de peste patruzeci. Trăieşte în

vârf de munte împreună cu mama ei. Au şapte vaci, trei cai şi aproape cincizeci de oi. Strâng lapte, fac smântână, fac brânză telemea şi de burduf. Vând produse la târgurile din împrejurimi. Ca să ajungă de la stână în satu! Loman, unde se află o staţie de autobus, trebuie să meargă pe jos şase ceasuri. Caii îi călăresc rareori deoarece sunt folosiţi pentru a transporta povară. Cornelia, după moartea lui Nicolae, nu s-a remăritat. Are pretendenţi, pe care însă nu îi ia în seamă. Mama ei zice că e blestemată. Este şi astăzi impresionată de gravele şi straniile întâplări prin care a trecut. Le povesteşte rareori şi doar unor oameni de încredere. O face cu grijă faţă de amănunt şi cu sfinţenie de parcă s-ar petrece ceva grav dacă nu ar relata totul aşa cum ştie că s-a întâmplat. Mama ei umblă şi astăzi pe la mănăstiri şi babe pentru a desface blestemul prin care crede că a fost legată Cornelia.287

Meditând asupra tuturor acestor întâmplări am ajuns la concluzia că ele ar putea fi puse sub titlul Răzbunarea vraciului. Iată motivele acestei concluzii. Moşul, după elementele ce rezultă din povestirea relatată a fost un vraci care practica magia neagră, malefică, cu sprijinul unor forţe supranaturale ale întunericului. El avea o obligaţie venită de dincolo de lume: aceea de a transmite mai departe forţa şi ştiinţa magiei. Trebuia să facă tot ce se poate să dea curs acestei misiuni oculte. El ştia de asemenea că pentru ceea ce a făcut se va transforma în strigoi De aceea a cerut ca după moarte să se ia anumite măsuri pentru a evita acest fapt. Totodată, atunci când i-a propus lui Nicolae să se vândă slujitorilor lui, a avut în vedere forjele întunericului. Mai târziu acestea s-au arătat sub formă de goange, Moşul, probabil, că a vrut să-şi lase calitatea de vraci fiului cel mare, adică tatălui lui Nicolae. El nu a acceptat şi, din acest motiv, a murit înaintea tatălui lui, cu şapte ani. Cum nu a reuşit această încercare, vraciul a apelat la nepot, adică la copilul fiului lui cel mai mare. Nici acesta nu a acceptat oferta. Atunci i s-au arătat goangele. Cine ştie poate că prin ele moşul ar fi vrut să revină, din nou, asupra ofertei lui. Ca pedeapsă că i-a omorât slujitorii, vraciul, de acum strigoi, a plănuit şi înfăptuit moartea şi îngheţarea lui Nicolae. însă, supărarea vraciului nu s-a stins nici acum. Ea s-a abătut asupra capului lui Cornelia care nu mai suportă nici un bărbat, refuzând orice ofertă de măritiş57'58.b. Mitul vremii şi mărgică şarpelui alb59

in zona Văii Drăganului, cu deosebire în satul Traniş, mai are încă licăriri de viaţă un mit totalizator de o rară frumuseţe. Am putea să-l numim Mitul vremii. Este structurat pe simbolul şarpelui în câteva din ipostazele lui. Acest mit nu mai există astăzi, în forma lui totalizatoare, în conştiinţa localnicilor. Ei poate fi însă reconstituit din micromituri ce par a fi de sine stătătoare, dar care, în fond, sunt doar frânturi ale unui întreg. Este o metodă de reconstituire ce se aseamănă în esenţa ei cu un puzzle, respectiv cu actele de formare ale unei imagini semnificative, prin alăturarea unor părţi care singure par a nu avea nici un sens sau doar unul foarte limitat.288

Prima parte a acestui mit, astfel reconstituit, se referă la posibilitatea unor şerpi de a trăi nevăzuţi de nimeni, nici de oameni nici de animale, nici de păsări, nici chiar de lumina soarelui, timp de şapte ani. Această recluziune le permite acestora să treacă printr-un proces având mai multe faze. în final el realizează un salt ontologic: şerpii devin astfel balauri.Pot fi determinate patru faze ale procesului ce are drept punct final transformarea şarpelui venit în lumea întunericului. Mai întâi, acest şarpe, alb şi cu ochii negri, apare într-un joc al şerpilor ce se încolăcesc unii cu alţii haotic. Aici dintr-o spumă el fabrică mărgică, căreia i se mai spune mărgeaua, inelul, verigheta. Această mărgică are puteri magice: cel ce o posedă poate să facă tot ce gândeşte "o pui către soare, te uiţi către ea şi ce gândeşti se şi face". De asemenea cu apa de pe mărgică se vindecă muşcătura de şarpe, umflăturile de toate felurile şi, în general, e bună de leac60. Mărgică e greu de luat din încolăcirea şerpilor şi au fost imaginate căi greoaie, dacă nu imposibile, pentru a o lua. Nu se ştie ca cineva să fi pus mâna pe ea. Nu există relatări din care să rezulte că a văzut-o cineva până acum. Pare de domeniul dorinţei ce

nu se realizează niciodată.După fabricarea mărgicii, şerpii îl fac împărat pe marele şarpe alb, punându-i o cunună de aur. Acestei faze îi urmează înălţarea şarpelui alb. El se încolăceşte în jurul unui brad, ajunge în vârful lui unde se învârte ca un zbici. Tot făcând-o îi cresc aripi cu care după aceea se ridică la cer. Prin înălţare la cer marele şarpe devine balaur, calitate ce-i permite să poarte norii, să umble vremurile. Ca balaur poate da ploaie, vânt, furtună, ninsoare, potop şi chiar rupturi de teren.Dacă lucrurile ar decurge în felul descris până acum, at msemna că vremurile sunt total dependente de fatalitatea recluziunii şarpelui alb, întâlnirii cu semenii lui obişnuiţi şi înălţării lui la cer căreia îi urmează transformarea în balaur. Mitul vremii conţine însă şi câteva amendamente ce subordonează fatalitatea şi chiar o pune sub dubiu control. Există pericolul ca şarpele alb să fie văzut înainte de şapte ani sau chiar în momentul transformării lui în balaur. Dacă aşa ceva se întâmplă, el rămâne un şarpe ordinar. Mai mult decât atât sunt semnalaţi doi factori de control deasupra puterii şarpelui de a face vremea. Primul este Piti împărătuşul, o pasăre ce caută toate289ascunzişurile pentru a-1 vedea pe şarpele alb. Ea e mică şi galbenă. Tot spune: "Te văd! Te văzui! Te văd! Te văzui!" Şi astfel şerpii nu mai pot creşte de frica ei. Dacă această pasăre nu ar fi, numărul balaurilor ar fi foarte mare. Al doilea factor de control acţionează când şarpele alb a ajuns balaur. E vorba despre zgriminţeşi, se pare un fel de şamani, ce călăresc balaurii şi nu-i lasă să facă ei vremea de capul lor. Zgriminţeşii sunt mici, şchiopi, poartă o pălărie mare pe cap şi au în mână o nuia fermecată. Ei sunt conduşi de "omul alb" ce îi învaţă ceva vorbe aparte şi cum să mânuiască nuiaua ca să fie ascultaţi. Aşa cum şarpele prinde şi vrea să înghită broasca tot aşa balaurii vor să-i prăpădească pe oameni cu o vreme rea. Dar zgriminţeşii despart broasca de şarpe şi îndepărtează vremurile astfel încât să nu aducă pagubă oamenilor.Acesta a fost mitul pe care 1-am numit al vremii. Dacă am încerca să-1 desmărginim sau să-1 desfermecăm am putea să-i găsim temeiuri faptice, bineînţeles cu riscul unor mari simplificări. Am putea spune că un asemenea mit nu în mod întâmplător circulă pe Valea Drăganului. în zonă se ştie există vipere, iar o vale de la capătul Luncii Vişagului se şi cheamă Valea Şerpilor. Despre muşcătura de şarpe localnicii vorbesc cu gravitate spunând că ea umple cu venin omul şi-1 omoară. Teama de şarpe rezultă şi din aceea că ei se feresc să pronunţe cuvântul şarpe ca nu cumva el să şi apară aievea. De aceea ei când se referă la şerpi pronunţă "peptii", iar câteodată îi numesc "gozoline" sau "şercani". Legătura dintre şerpi şi vreme a putut semnifica pericolul ce-1 reprezintă şarpele pentru localnici dar şi viclenia vremii.Surprinzătoare ests descoperirea mărgicii şarpelui făcută de studenţii Facultăţii de Sociologie, Jurnalistică şi Filosofie care au efectuat practica de cercetare sociologică în Munţii Apuseni. Ea se desprinde de mit devenind realitate sau altfel spus, mitul s-a întruchipat într-un fapt. De dimensiunea unei monede de un leu, pare a fi din os sau dintr-un material asemănător cu cochilia melcului. Formele ei şi gaura ce o străbate cu fineţe exact la mijloc sunt de o mare perfecţiune. Parcă a fost şlefuită de un specialist în mecanică fină. Pe ici pe colo în substanţa ei se văd vinişoare negre înscrise în desene parcă fără semnificaţie. S-ar putea avansa ipoteza că mărgică290

este un produs biologic a unei specii de şerpi necunoscute şi având o funcţie inexplicabilă.Oricum mărgică există. Prin forrna şi prin credinţa oamenilor ce ne-au adus-o din lumina mitului ea reprezintă o provocare pentru mintea şi imaginaţia noastră.Note şi bibliografiei1. Pierre Riffard, Dicţionarul ezoterismului, Nemira, Bucureşti, 1998

2. Paul Ştefănescy, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 19473. Johann Gottiieb Rchte (1862 -1814), reprezentant al filosofici clasicegermane4. Novalis, pseudonimul lui Friedrich Leopold von Hardenberg (1772-1801). Poet romantic german, adept al lui Fichte şi susţinător al "idealismului magic"5. Johann Wolfgang Goethe (1749 - 1832), poet, gânditor, om deştiinţă german6. Lucian Blaga^ Despre gândirea magică, Editura Garamond, Bucureşti, 19927. Ronald D. Gray, Goethe. The Alchemist8. Lucian Blaga, Despre gândirea magica9. loan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, 199410. loan petru Culianu, Eros si Magie în Renaştere -1484, Nemira, 199411. Lucian Levy-Bruhl (1857 -1439), sociolog şi etnograf francez, autoral lucrărilor Funcţiile mintale în societăţile inferioare (1910) şi Mentalitatea primitivă (1922)29112. Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, Polirom, Iaşi, 199613. Emile Durkheim, Formele elementare ale vietii religioase, Polirom, Iaşi, 199514. J.P.Chaplin, Dictionary ofPsychohgy, A Laurel Original, New York,197815. Wilhelm Wundt, (1832-1920) psiholog, fiaolog şi filosof german, unul dintre fondatorii psihologiei experimentale16. Sigmund Freud, Totem and Taboo, W.W.Norton, New York, 195017. C.G. Jung, în lumea arhetipurilor, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 199418. E.B.Tylor, Primitive Culture, Harper Torchbooks, New York, 195819. James George Fraser, Creanga de aur, voi. I, II, III, IV, V, Editura Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 198020. Radcliffe-Brown, The Andaman Islander, Cambridge University Press, Cambridge, 192221. Bronislaw Malinowski, Argonauts of tine Western Pacific, Dulton, New York, 192222. Bronislaw Malinowski, Magie, Ştiinţă şi Religie, Editura Moldova, Iaşi, 199323. E.E. Evans-Pritchard, Witchcraft, Oracles and Magic among the. Azande, Clarendon Press, Oxford, 193724. The New Encyclopaedia Britannica, Ocultism, Volume 25, Macropaedia Knowledge in Depth, Inc, Chicago et al., 199325. Thomas S. Kuhn, autor a unei cunoscute lucrări despre Revoluţia Ştiinţifică. După o perioadă de ştiinţă calmă intervine o stare în care vechea paradigmă ştiinţifică nu mai face faţă noilor descoperiri. Paradigma veche este amendată continuu până când survine o revoluţie ce schimbă paradigma veche cu una nouă.26. Pierre Riffard, Dicţionarul ezoterismului, Nemira, Bucureşti, 199827. Pierre Riffard, Dicţionarul ezoterismului, Nemira, Bucureşti, 199828. Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a megiei, Polirom, Iaşi, 199629. The New Encyclopedia Britannica, Occultism, volume 2530. Indenek Salzmann, Anthropology, Harcourt, Brace & World, New York et al., 196931. Conrad Phillip Kottak. Antfîropo/ogy. The Explanatism ofHuman Diversify, Mebraw-Hill, Inc., New York et a!., 199129232. Willîam A. Haviland, Cultural Anthropology, Harcourt Brace College Publishers, New York et al., 199633. Pierre Riffard, Dicţionarul ezoterismului, Nemira, Bucureşti, 199834. Gh. Pavelescu, Mana în folklorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicului, Tiparul Krafft& Dorotleff S.A., Sibiu, 194435. Ivan Evscev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 199836. I. - Aurel Candrea, Folklorul medical român. Comparat. Privire generală. Medicina magică,

Casa Şcoalelor, 194437. Bertan Roueche, A Mân Mamed Hoffman, A Berkley Medallion Book, 196638.0 prezentare a literaturii româneşti referitoare la descântec se găseşte în Prefaţă la Antologia descântecelor populare româneşti scrisă de Radu Răutu, Editura "Grai şi suflet - Cultura Naţională", Bucureşti, 199839. I. - Aurel Candrea, Folklorul medical român. Comparat. Privire generală. Medicina magică, Casa Şcoalelor, 194440. Cules la Rîşca-Pleş, de către Mircia Giurgiu, Boala în mentalitatea populară, Lucrare de licenţă, Universitatea "Avram lancu", Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie, Jurnalistică şi Filosofie, secţia Filosofie-Antropologie, 199741. După I. - Aurel Candrea, opera citată42. După I. - Aurel Candrea, opera citată43. Pierre Riffard, Dicţionarul ezoterismului, Nemira, 199844. Paul Ştefănescu, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 199745. Paul Ştefănescu, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 199746. După î. - Aurel Candrea, opera citată47. Pierre Riffard, Dicţionarul ezoterismului, Nemira, Bucureşti, 199848. Bronislaw Malinowski, Magie, Ştiinţă şi Religie, Editura Moldova, Iaşi, 199349. N.I. Dumitraşcu, Strigoii. Din credinţele, datinile şi povestirile poporului român, Cultura Naţională, Bucureşti, 192950. Clyde Kluckhohn, Navajo Witchcraft, Harvard University Press, Cambridge, 194451. The New Encyclopaedia Britannica, Occultism, volume 2552. The New Encyclopaedia Britannica, Occultism, volume 2553. Vasile Avram, Consfe/oft'a Magicului, Universitatea Creştină Năsăud,199429354. Este de bănuit că vroia să se mute din casa bântuită de duhurile malefice55. Hornul este, în mitologia unor popoare, un loc pe unde pătrund duhurile benefice, dar şi cele malefice. Prin el poate intra şi moartea56. Vracii, se susţine în cultura mai multor popoare, sunt obligaţi să-şi transmită cunoştinţele pe care ei nu le pot lua pe lumea cealaltă. Ei sunt sortiţi ca după moarte să devină strigoi, să-şi continue acţiunile malefice, dacă transmiterea cunoştinţelor magice eşuează.57. Vezi, pentru a afla trimiteri bibliografice legate de problema tratată în acest articol, lucrarea lui Antoaneta Olteanu, intitulată Ipostaze ale maleficului m medicina magică, Paideia, Bucureşti, 1997.58. Informaţiile referitoare ia întâmplările povestite mai sus au fost culese,îndeosebi de la Cornelia dar nu numai de la ea, în comuna Săsciori, judeţul Alba, în primăvara anului 1999, cu ocazia unui târg de sâmbăta.59. Informaţiile au fost strânse la Traniş şi pe Valea Drăganului în vara anului 1996.60. Elementul magic fundamental al acestui Mii a/ vremii îl reprezintă "mărgică". Ea este ototbeneftcă. Ar putea fi privită ca întruchiparea materială şi, într-un fel artistică (forma ei) a manei. Este interesant de semnalat faptul că cel ce beneficiază de puterea mărgicii este cel ce o găseşte ţinând seama de raritatea ei. Nu există în acest caz magicieni.294