+ All Categories
Home > Documents > Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Date post: 08-Aug-2015
Category:
Upload: mircea
View: 311 times
Download: 7 times
Share this document with a friend
Description:
Teza de licenta - Spiritualitate ortodoxa
162
PĂRINTELE RAFAIL NOICA Repere duhovniceşti TEZĂ DE LICENŢĂ 1
Transcript
Page 1: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

PĂRINTELE

RAFAIL NOICARepere duhovniceşti

TEZĂ DE LICENŢĂ

1

Page 2: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

,,Există oameni cunoscuţi şi oameni care merită să-i cunoşti”.

Schopenhauer

,,Majoritatea oamenilor mari şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii lor

împreună cu alţi oameni, care nu-i înţelegeau şi nu-i stimau decât în mod

mediocru”.

Vauvernages

,,Soarta celor mari aici pe pământ este de a fi recunoscuţi abia atunci când nu

mai sunt”.

Schopenhauer

2

Page 3: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Argument

Argumentul ultim, pentru care am ales să prezint acest subiect, este dorinţa de a preţui

valorile duhovniceşti încă din vremea când cuvântul, viaţa sau exemplul personal pot să

aibă în viaţa noastră un rol hotărâtor printr-un contact nemijlocit.

Lucrarea de faţă, pe de parte de a se pretinde exhaustivă şi lipsită de cusur, se vrea o

smerită biografie istorică şi spirituală a unei sănătoase vene duhovniceşti ruptă parcă

dint-un filon patristic al veacurilor filocalice: Sfântul Siluan, Arhimandritul Sofronie şi

Ieromonahul Rafail Noica. Socotesc nepreţuită şi admirabilă misiunea de iluminare şi

înnoire duhovnicească, pe care o îndeplineşte cu ardoarea neofitului, părintele Rafail

uneori cu durere, dar întotdeauna cu dragoste pentru omul contemporan.

Dumnezeu să-mi ierte îndrăzneala de a le închina aceste câteva pagini. Departe de

mine gândul de a vrea să pun la încercare smerenia Ieromonahului Rafail, cu atât mai

mult cu cât preacuvioşia Sa este suficient de sporit în calea virtuţii încât vre-o laudă sau

hulire să-l tulbure în vreun fel.

Importanţa lui, pentru noi creştinii ortodocşi şi nu numai , e cu atât mai mare cu cât

Domnul l-a binecuvântat să fie descendentul spiritual a doi mari stâlpi şi luminători ai

ortodoxiei, Sfântul Siluan Athonitul şi Fericitul Sofronie Saharov. Moştenirea spirituală a

sfântului Siluan şi a fericitului Sofronie parte scrisă, parte transmisă oral, a fermecat pe

toţi contemporanii creştini, iubitori de Hristos. Fascinaţi şi uniţi de iubirea desăvârşită,

atotcuprinzătoare, veşnică a lui Dumnezeu pe care a experimentat-o, întocmai ca marii

părinţi ai pustiei, monahul Siluan, a adunat ca un magnet conştiinţe din cele mai diferite

sfere confesionale, care, cel puţin de moment, trec peste barierele care ne despart

lăsându-se cuceriţi de-a dreptul de remarcabila figură a acestui sfânt ,,fără frontiere”.

Bucuria de a fi contemporani cu sfântul Siluan şi fericitul Sofronie ne-o oferă cu

fidelitatea şi autoritatea fiului duhovnicesc, a ucenicului, care a văzut şi a auzit,

ieromonahul Rafail Noica, care poartă pe umeri responsabilitatea de a transmite mai

departe mesajul lui Dumnezeu în epoca dejnădejdii.

3

Page 4: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

I. PUSTNICUL CĂRTURAR

I.1. Repere biografice

Ieromonahul Rafail Noica se naşte la 5 ianuarie 1942 în familia marelui filosof

Constantin Noica.

El primeşte botezul creştin în biserica ortodoxă şi odată cu el numele de Răzvan

Corneliu, urmate, în perioada copilăriei, de o sumară educaţie creştină. Aceasta

însemnând tradiţionalul mers la Biserică, de Paşti, pentru a aprinde o lumânare. La numai

13 ani pleacă împreună cu mama Gwendolyn Musten, descendentă a unui mare nobil

englez, şi sora sa, Alexandra în Marea Britanie. Părinţii, fac acest sacrificiu pentru a-i

proteja de tensiunile existente la momentul respectiv în ţara noastră provocate de cel de al

doilea război mondial şi pentru a le oferi cadrul unei copilării fericite şi privilegiul unei

educaţii alese.

Curiozitatea de tânăr şi spiritul iscoditor, ambele proprii vârstei tinereţii, l-au călăuzit

încă din copilărie, în direcţia descoperirii adevăratului sens al vieţii. Astfel peregrinând şi

căutând, cu sete, un rost al vieţii a trecut pragul mai multor cofesiuni protestante.

Căutarea nu i-a fost zadarnică, deoarece a dus-o până la capăt şi nu s-a oprit la aspectele

epidermice, reci, nesatifăcătoare pe care i le-au oferit adunările protestante şi care s-au

dovedit incapabile a da un răspuns la întrebările existenţiale pe care le avea ca fiinţă

religioasă.

În protestantism se poticneşte în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta

Împărtăşanie şi, într-o zi, simte "ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la

Ortodoxie"1. Providenţial îl întâlneşte pe părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al

mănăstirii Essex, care îl sfătuieşte să-şi termine studiile. Ortodoxia i-a descoperit ceea ce

căuta de mult şi surprinzător mai aproape decât se aştepta. A simţit odihna lui Dumnezeu

în ortodoxie, pe care o va defini mai târziu într-o formulă epopeică: ,,Dumnezeu mi-a

descoperi Ortodoxia ca fiind firea omului”2.

Astfel, din aproape în aproape, constată retroactiv ieromonahul Rafail Noica, ,,Maica

Domnului m-a atras înapoi în Biserica în care am fost născut şi botezat de data aceasta cu

descoperirera că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele ci este pur şi simplu

1 Celălalt Noica, pr. Eugen Drăgoi şi pr. Ninel Ţugui, ed. Anastasia, 2002, pag. 44.2 Celălalt Noica, pr. Eugen Drăgoi şi pr. Ninel Ţugui, Ed. Anastasia, 2002, pag. 37.

4

Page 5: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

firea în care l-a creat Dumnezeu pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului.”3 Mai mult

decât atât, călugăria îi dezvăluie ceea ce căuta de fapt din totdeauna, după cum însuşi

mărturiseşte:,,Călugăria, am simţit-o ca fiind căutarea mea din copilărie”4. Pribegiile

protestante le socoteşte ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru că " dacă n-aş fi trăit

Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei

strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei"5.

Cu timpul, nonsensul vieţii limitate de moarte, care îl frământa din copilărie, capătă

acum un răspuns mai concludent: ,,Moartea deţine sensul vieţii”6.

Se întoarce în România în 1993 şi în acelaşi an se stabileşte într-o sihăstrie din Munţii

Apuseni. Pe lângă solidarizarea în rugăciune cu întreaga lume manifestă o bogată şi

eficientă misiune de iluminare duhovnicească prin conferinţe, articole şi traduceri din

învăţăturile Sfântului Siluan şi Fericitului Sofronie.

Ieromonahul Rafail ocupă un loc central în pleiada de mari duhovnici şi oameni ai lui

Dumnezeu ai contemporaneităţii creştine. Avem motive întemeiate să credem acest lucru

şi pentru că are curajul să traseze fără bâjbâire graniţa dintre ortodoxie şi erezie. El

distinge între ecumenicitatea Bisericii, teoriile ecumeniste şi mişcarea ecumenică şi redă

profunde adevăruri duhovniceşti ,,traduse” pe măsura înţelegerii noastre, în cuvintele

cele mai potrivite, toate într-o manieră lipsită de echivoc, de natură să spună mult în

puţine cuvinte. Ca şi trăsătură generală observăm că preferă formulările de substanţă,

celor kitchioase. Importanţa lui e una providenţială deoarece învaţă ortodoxia teoretic şi

practic în cele mai adevărate şi mai profunde coordonate duhovniceşti cu atât mai mult cu

cât scoate la lumină bogăţii nepreţuite din vistieria tradiţiei şi gândirii patristice. Una din

dimensiunile mărturiei părintelui Rafail e dată şi de simfonia dintre viaţa lăuntrică trăită

şi teologia concept şi reflecţie asupra tainei lui Dumnezeu.

I.2. Afinităţi familiale3 Celălalt Noica,pr.Eugen Drăgoi şi pr. Ninel Ţugui, Ed. Anastasia, 2oo2,pag. 25.4Ibidem pag. 29.5 Ibidem, pag. 47.6 Ibidem , pag. 31.

5

Page 6: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Este arhicunoscut că dincolo de ce diferenţiază orice fiinţă umană de o alta, ştiut fiind

faptul că fiecare om se bucură de particularităţi şi elemente distinctive în toate privinţele,

totuşi ele pot avea frecvenţe comune, privite evident din unghiuri diferite. Devenirea întru

fiinţă este un concept care l-a preocupat pe Constantin Noica şi pe care l-a

convertit ,,celălalt Noica” încreştinându-l, în devenirea noastră întru fiinţa cea veşnică şi

nemuritoare. Verbul ,,a deveni” presupune o schimbare continuă înspre a fi pe ,,mâine”

ceva mai mult decît ,,azi”. Devenirea este puntea care uneşte din punct de vedere

profesional, pe Noica fiul cu tatăl, pe filosof cu monahul. Fiul exprimă devenirea tatălui

continuând-o şi aşezând-o pe drumul spre veşniciei lui Dumnezeu. Afirmaţia că ,,filosofii

au pregătit drumul de creştinism” înaintea erei noastre, se dovedeşte şi în cazul de faţă

foarte adevărată. Oroarea comunistă, a răspândit îdoială şi necredinţă cu de-a sila, dar

vedem că tot nu a putut ucide pe deplin sâmburele de nemurire, pe care orice suflet

onest poate constata că îl are în chip ontologic. E de ajuns un exemplu simplu: faptul că

majoritatea oamenilor, bolnavi muribunzi, sau nonagenari, seculari chiar, refuză

categoric gândul morţii. De ce oare? Să fii simţit că firea noastră are mai deplină vocaţie

înspre viaţă? Iată cum exprimă Rafail Noica monahul aceaste raporturi:,,Ce există după

moarte, dacă moartea este dispariţie? Dar moartea nu este tocmai dispariţie. Eu continui

să exist după moartea mea şi ce sunt, ce-am devenit aceasta risc să rămân. Or devenirea

întru fiinţă este viaţa noastră”7.

I.3. Duhovnicie şi /sau cultură

Este arhicunoscută părerea a tot mai mulţi teologi şi ierarhi carte care privesc

duhovnicia şi cultura într-un raport de complementaritate, ca unele ce nu se exclud între

ele ci se sprijină mutual. Privind cu ochi duhovniceşti cultura Ieromonahul Rafail Noica o

defineşte astfel: ,, ...până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenţie, fiindcă ce

cultivăm, asta şi devenim. Cultura este orişice cultivăm.Şi cultivarea pământului e o

cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită dar cultură. Dumnezeu ne cheamă

să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii... Dar Dumnmezeu tainic ştie unde năzuieşte

7 Ibidem, pag. 116.

6

Page 7: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

inima omului şi la aceea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi, Cuvântul lui

Dumnezeu- Dumnezeu ne invită să-l facem cultura noastră.”8 Mai concludent el exprimă:

,, ... cultivând cuvântul lui Dumnezeu cultivăm în noi sămânţa vieţii şi ca să zicem noi

aşa picăm în viaţă. Cultivând sămânţa vieţii, sămânţa va încolţi , sămânţa va rodi, şi asta e

o întreagă cultură. Ziceam că şi cultura pământului e o cultură. Dar şi asta este o cultură a

pământului care sunt eu.”9

I.4. Darul smereniei

Părintele Rafail defineşte smerenia astfel: ,, Smerenia este calitatea iubirii lui

Dumnezeu care se dă fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui

Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se împuţina. Smerenia are respect de micşorare,

de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob.”10 Privitor la Dumnezeu el constată: ,,

Dumnezeu este smerenie, şi în această smerenie, nespus de minunată, neînţeleasă de

tâlcul omului- dar dacă o trăim, o înţelegem, nu tâlcuind-o intelectual ci trăind în oasele

noastre harul ei - această smerenie este tocmai pericolul pentru om fiincă dragostea

smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.”11

I.5. Călugărie sau nuntă?

Este o întrebare atotprezentă la conferinţele duhovniceşti, ca semn nehotărârii

multora. Nu există o reţetă universală la această căutare a omului şi în virtutea liberului

arbitru, al vocaţiei şi al responsabilităţii propriilor decizii şi alegeri, fiecare alege cu

rugăciune şi povăţuire de sus, calea spre desăvârşire de pe pământ, răspunde cel mai

adesea părintele Rafail.

Preocupat de acestea cineva le analizează în paralel: ...călugăria mi-a pus problema

persoanei. Ştim din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire , atunci când

poartă. Mai mult sau mai puţin desăvârşit, caracterul unei uniri personale, a dat

oamenilor experienţa unei oarecari vecinicii, adică a unei stări în afara vremii, ieşirea din 8 Ieromonahul Rafail Noica, Culktura Duhului, Alba Iulia Editura Reîntregirii, 2002, pag. 15.9 Ibidem, pag. 19.10 Ibidem, pag., 33.11 Ibidem, pag. 34.

7

Page 8: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

hotarele înguste ale existenţei individuale. Cei ce au trecut prin această experienţă au

încercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o taină

în sine. Biruinţa asupra egoismului, contopirea a doi într-o unire. În virtutea existenţei

noastre pământeşti suntem puşi inevitabil în faţa unei alegeri, unei hotărâri categorice. În

cazul călugărilor, în ei a biruit rugăciunea. Ei se descoperă ca persoane incomparabil mai

adânc decât unirea a două persoane care se iubesc. Rugăciunea faţă către Faţa lui

Dumnezeu, introduce duhul omului în domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste

aparte şi de o mimunată pace. Rugăciunea pentru întreaga lume, pentru toată omenirea ne

descoperă noi sfere ale fiinţei experienţe pe care nu o poate da nunta.

II. VIAŢA UNUI SFÂNT

8

Page 9: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

„Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon.

El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând «Miluieşte-mă!". Dar

strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această

rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat:

„Eşti neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt in sufletul

său strivit de deznădejde, dintr-o dată ia scânteierea unei clipe îl vede pe Hristos viu.

Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă

vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de

atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit

iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge

mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită,

nepătrunsă...”.

Arhimandritul Sofronie Saharov

II.1. Aspecte biografice ale Sfântului Siluan

Personalitatea Ieromonahului Rafail Noica, nu poate fi privită decât prin prisma vieţii

înaintaşilor săi Sfântul Siluan şi Fericitul Sofronie, al căror decendent duhovnicesc este.

Sfântul Siluan, înaintaşul duhovnicesc al Ieromonahului Rafail Noica, impresionează

şi frapează prin simplitatea vieţii sale înainte şi după petrecerea la Athos.

La obârşie descindea dintr-o familie de ţărani simpli, dar cu frică de Dumnezeu şi cu o

credinţă pilduitoare, care îl vor marca pentru tot restul vieţii pe cel ce avea să devină

monahul Siluan. Fericitul Sofronie descriindu-ne viaţa lui de copil şi apoi tânăr înzestrat

cu frumuseţe , putere, inteligenţă şi evlavie către Dumnezeu precum şi ,,nevinovata

înfruptare” din păcatele tinereţii, care nu l-au ocolit, ne oferă icoana unui sfânt veritabil.

El s-a ridicat din prăpastia păcatului şi a purtat cu succes războiul nevăzut ,,cu puterile

întunericului” şi cu propriile patimi. Pentru aceasta l-a învrednicit Dumnezeu să ajungă la

cele mai înalte măsuri duhovniceşti meritorii unui monah autentic, trăitor şi

propovăduitor al iubirii divine agapice. Obişnuitul trai monahal, propriu oricărui monah

9

Page 10: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

athonit, pe care l-a împărtăşit şi el, cu deosebirea că lui i-a fost dat să cuprindă ceva mai

mult din tainele Duhului, ne asigură de lipsa de gratuităţi aghiografice, menite doar să

uimească, şi ne invită şi pe noi gustăm din frumuseţile vieţii duhovniceşti fiecare la

măsurile noastre.

Vrednicia lui constă şi în aceea că a înţeles de foarte timpuriu că :,, monahii sunt fiinţe

răstignite pentru ca din iubirea , jertfa, viaţa şi munca lor să se bucure, să se întărească şi

să sporească ceilalţi oameni”12, şi că :,, nu este iubire mai curată şi mai profundă decât

iubirea adevăratului monah deoarece inima monahului este inima Ortodoxiei,

adică ,,inima milostivirii”, care plânge, se bucură şi se roagă pentru toţi şi toate”13.

Smerenia desăvârşită face ca el să se strecoare neobservat, ca unul din cei mulţi, deşi

este un titan, un gigant al Duhului prin experienţele duhovniceşti pe care le-a avut. Ca

om, el era :,,refractar la orice minciună, răutate, judecată, vulgaritate sau meschinărie,

era de o mare nobleţe interioară. Calm, serios (surâdea doar, nu râdea niciodată), blând,

era mai presus de toate un om al smereniei, gata oricând a ceda celuilalt, şi de a asculta.

Vorbea puţin şi atunci simplu, fără echivocuri, şi mai ales fără nici cea mai mică trufie.

Dacă cineva era criticat în prezenţa sa îi lua apărarea. Dacă nu era înţeles sau era

contrazis tăcea, pentru că nu spera să convingă pe interlocutor cu explicaţii şi argumente

în lucruri în care decisivă e doar experienţa duhovnicească. Şi mai presus de orice, când

vorbea, nu vorbea niciodată după mintea sa ci numai ce îi dădea să vorbească Duhul

Sfânt”14. Până şi prin cuvintele care ne-au rămas de la el, descoperim graţia şi fineţea

duhovnicească a unui om, care a fost pătruns până în ultimul por al fiinţei de dragostea

lui Dumnezeu, atotcuprinzătoare.

Toate acestea îl recomandă pe bună dreptate ca adevărat ,,dascăl apostolic şi profetic

al Bisericii şi plinătăţii celor ce poartă numele lui Hristos.”15

II. 2. Devenirea lăuntrică a Sfântului Siluan

12 Pr.Stelianos Papadopoulos, Monahismul un munte greu de urcat, editura Sofia, Bucureşti, 2004, traducere pr. Cornel Toma, coperta spate..13 Ibidem.14 Diac.Ioan ică jr.., Între iadul dejnădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag.34.15 Diac., Ioan Ică jr., Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Edirura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 6.

10

Page 11: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Cuviosul Siluan, pe numele de mirean Simeon Ivanovici Antonov, s-a născut în anul

1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită, pe lângă părinţi, din cinci băieţi şi

două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă

înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

Copilăria lui Simeon a fost marcată de gândul, că atunci „când va fi mare va merge

să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile

săvârşite de Ioan Zăvorâtul, un sfânt rus contemporan, tânărul Simeon şi-a dat seama că

„dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot

pământul să-L găsesc." De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa, împlinise 19 ani,

Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia

pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric; „Fă-ţi mai întâi serviciul militar,

apoi eşti liber să te duci". Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a

părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi

tineri de vârsta lui, o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale

tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne

în viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se

stingă. într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care

înrâurează sufletul său tulburat, fapt pentru care, până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan îi

va mulţumi Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-1 ridice din căderea sa. Această a

doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor

în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine

pentru trecutul său si a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea

sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.

Surprinzător vedem că încă din copilărie Sfântul Siluan este lipsit de infantilismul,

pasivitatea sau imaturitatea caracteristice vârstei şi nici nu oferă o oarecare nuanţă

romanţată vieţii, ci are o intuiţie teocentrică inspirată harul divin, care îi permite să

abordeze problema vieţii duhovniceşti raportat la Dumnezeu, cu multă maturitate.

Aceasta pentru că Dumnezeu este Cel Care stabileşte relaţii, Care dă naştere, Care

înrâurează existenţele, noi putând să recunoaştem, să descoperim, să răspundem şi să

creştem în ambianţa iubirii, a încrederii, a iertării şi a generozităţii.

11

Page 12: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

II.3. ...Spre maturitate

După stagiul militar, ajuns mai apoi acasă, intră în scurt timp într-o nouă perioadă a

vieţii : Muntele Athos, "Grădina Maicii Domnului", cel mai fecund mediu duhovnicesc şi

bastionul monahismului răsăritean. Renumita oază a spiritualităţii filocalice, Sfântul

Munte, cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu. La vârsta de 26 de ani, intră în

mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia

seculară athonită: rugăciunea intimă în singurătatea chiliei, lungile slujbe susţinute în

melosul psaltic, starea de veghe continuă la trezvia sufletului, ajunările, deasa mărturisire

şi împărtăşire, meditaţia, citirea, munca şi ascultarea vor fi de acum noile preocupări

pentru fratele Simeon. Integrarea lui în mediul monahal comportă o situaţie specială,

proprie un mic număr de monahi, deoarece are parte de un start considerabil, care sare

peste treptele de început la experienţe mult mai solicitante duhovniceşte care vor uimi

chiar şi pe părintele lui duhovnicesc Anatolie. Deprinzând nevoinţa de căpătâi a

monahului, rugăciunea, fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii

lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,

păcătosul!" Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte -

ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsa de

experienţă îl face pe tânărul frate să cadă mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile

demonice. După şase luni de lupte şi sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în

chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei

părăsiri totale de către Dumnezeu, care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime

înfricoşătoare, de iad. Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în

paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!".

Aici are parte de o experienţă unică, rarisimă, rezervată celor înaintaţi duhovniceşte.

Stând în paraclis, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe

Domnul Iisus Viu! Această vedere neobişnuită, minunată, a mângâiat sufletul lui şi

întreaga-i făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt şi o lumină dumnezeiască l-a

învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare

12

Page 13: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

aproape de moarte, similară neputinţei apostolilor de a-l privi multă vreme pe Hristos plin

de slavă pe muntele Tabor.

Aceste experienţe îl califică pe sfântul Siluan în panteonul marilor asceţi ai Răsăritului

creştin şi îi conferă aura de stâlp al Bisericii, deoarece el face parte din acei rari sfinţi

creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui

Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, şi plină de stări sufleteşti extreme

generate de sentimentul părăsirii şi al pierderii harului care sfâşie sufletul.

La câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de bucurie pascală. După

un răstimp într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină

intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria

lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra

adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon, devenit între timp monahul Siluan, recurge la

mijloace ascetice greu accesibile înţelegerii noastre. Păstrându-şi "ascultarea" de econom

(responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai

adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă de alternări continue, între vizite ale harului

şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a

Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor,

Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa.

Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: ,,Cei

mândri suferă pururea din pricina demonilor". ,,Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce

să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de

la Dumnezeu: ,,Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.” Începând din acel moment

sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în

inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - această adevărată sămânţă a

morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte

Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos:

biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare;

osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său,

stă în chip înţelept pe marginea adâncului, ,,şi nu deznădăjduieşte". Vreme de alţi 15 ani,

Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte

ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul

13

Page 14: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin

câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc

pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece

dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea

pentru ,,întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl

îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă

duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a

vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi

smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), coştient, senin şi

cufundat în rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între

orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei

se cânta Utrenia. Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos

transmite un mesaj, ca răspuns solicitărilor venite din partea umanităţii strivite de

absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde.

II.4. Cunoaşterea lui Dumnezeu

Omul trebuie să-şi redobândească demnitatea pierdută în Eden şi aceasta se

realizează printr-o conlucrarea cu Dumnezeu, singurul în stare de a-l ajuta cu adevărat.

Ţinta omului este dobândirea cugetului şi a simţirii lui Dumnezeu, adică desăvârşirea firii

umane prin asemănare cu Dumnezeu, în gând, în simţire şi în lucrare. Cel conştient de

acest deziderat, strigă din toată fiinţa sa: „Doamne, dăruieşte-mi cugetul şi simţirea Ta!”

În viaţa pământească, omul poate primi de la Hristos putere dumnezeiască pentru a vedea

prin ochii lui Dumnezeu pe toţi, precum Dumnezeu îi vede. Aceasta se realizează printr-o

împărtăşire treptată din voia lui Dumnezeu, voia Lui cu noi, dar şi cu semenii noştri.

Hristos îşi descoperă voia Sa prin Sfânta Evanghelie, prin mijlocirea duhovnicului în

taina dialogării omului cu El din Sfânta Spovedanie, în adresările tainice din timpul

14

Page 15: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

rugăciunii, dar mai ales prin conlucrarea dintre om şi Dumnezeu ce se naşte din

împreunarea cu Trupul şi Sângele Său în Sfânta Cuminecare.

Fiecare om, care voieşte să se mântuiască, se judecă în trei stadii, nivele: trupesc,

sufletesc şi duhovnicesc. Stadiul trupesc este al omului stăpânit de instinctul animalic, cel

spiritual este prin accentuarea raţiunii şi încrederea în supremaţia culturii minţii, iar

nivelul duhovnicesc îl descoperă pe omul care-şi cultivă inima, în permanentă ancorare în

Hristos. Cele trei nivele se întrepătrund, deoarece sunt ca trei trepte pe care poţi să urci

sau să cobori, în funcţie de propria voinţă. Omul trupesc înlănţuit de patimi judecă pe

omul sufletesc, acesta la rândul său, având siguranţă, din cunoaşterea raţională, faţă de

celălalt, îl judecă justificat. Şi cel trupesc şi cel sufletesc îl judecă pe al treilea, pe omul

duhovnicesc, doar acesta din urmă, nu judecă pe nimeni. Omul duhovnicesc, ajuns în

stadiul împărtăşirii de har, trăieşte după voia lui Dumnezeu, neîngăduind propriei voiri să

dicteze cursul vieţii sale.

Nichita Stihatul învaţă asemenea despre cele trei firi ale omului: cea trupească, îşi

caută propria plăcere chiar de i-ar vătăma pe ceilalţi, cea sufletească, ce vrea să fie sieşi şi

celorlalţi pe voie, şi cea duhovnicească, prin care se caută numai voia lui Dumnezeu chiar

de s-ar vătăma pe sine însuşi.16 În lumina harului dumnezeiesc, omul se descoperă în

bezna patimilor până în cele mai profunde păcate, iar pe ceilalţi îi vede în lumina lui

Hristos ca lumină după glasul Psalmistului: „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps.

35:9). Dacă Hristos luminează mintea omului, acesta nu poate vedea pe ceilalţi decât aşa

cum Hristos îi vede. Aceasta este gustare din taina lui Dumnezeu.

Pentru creştin, lupta cu patimile este acea nevoinţă de o viaţă întreagă de a dobândi

conştiinţa adevărată, conştiinţa, în înţelesul ei deplin, de împreună-ştiinţă, împreună-

cunoaştere a omului cu Dumnezeu. Soluţia pentru cel ce caută mântuirea este această

cunoaştere cu ajutorul lui Dumnezeu a tot ce întâlneşte în cale.

Apropiindu-se sufletul de Dumnezeu şi făcându-şi zilnic examenul conştiinţei,

creştinul vede, ca într-un bilanţ şi ca într-o oglindă, ce este el şi ce-i lipseşte în cămara

inimii. Fără cunoaşterea de sine, desăvârşirea este cu neputinţă. Examenul conştiinţei şi

cunoaşterea de sine îl obligă pe om să facă un acord între voinţa sa şi voinţa lui

16 Fritjof Tito Colliander, Calea asceţilor, traducere din limba suedeză şi note bio-bibliografice de Laura Bădulescu, cu binecuvântarea Preasfinţitului Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti, Editura Scara, 2002, p. 15.

15

Page 16: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Dumnezeu. Gradul desăvârşirii omului e condiţionat de acest acord. Suntem supuşi

voinţei lui Dumnezeu? Îi urmăm Lui? Ascultăm glasul Lui, care răsună în adâncul inimii

şi al conştiinţei noastre? Voim noi tot ce voieşte Dumnezeu? Dacă da, atunci suntem pe

calea vindecării de rele şi a întăririi în bine, şi urcăm pe scara desăvârşirii umane.17

Sunt mai multe modalităţi de a ajunge la dumnezeiasca vedere a celorlalţi. Acestea

pot fi considerate şi etape ale despătimirii, deoarece prin lucrarea lor, sufletul se

eliberează de patimi.

II.5. Comoara duhovnicească a Sfântului Siluan

Privilegiul de a transmite moştenirea duhovnicească lăsată posterităţii de Sfântul

Siluan Athonitul ni-l oferă nouă ahimandritul Sofronie.

Finalitatea acestui capitol se concretizează în intenţia de a surprinde modul concret în

care acest sfânt, apropiat de epoca în care trăim, a înţeles să îi urmeze lui Dumnezeu şi să

intre în legătură personală cu El, prin punerea în valoare a iubirii jertfelnice şi a dăruirii

faţă de toţi oamenii şi a tuturor mijloacelor ascetice pe care le experiază un sfânt în

devenirea lui.

Într-adevăr, dacă e să privim viaţa Sfântului Siluan Athonitul, mediul în care a trăit,

experienţele sale de viaţă şi modul în care şi-a trăit vocaţia monahală, felul cum a înţeles

chemarea urmării Domnului Hristos, surprindem icoana unuia din cei mai mari sfinţi ai

ortodoxiei universale. Remarcăm o fineţe aparte privind modul în care a înţeles marea

iubire a lui Dumnezeu faţă de întreaga lume şi faţă de întreaga creaţie, până şi faţă de cei

mai păcătoşi oameni, iubire pe care a observat-o, în primul la nivel personal, ca revărsare

a milostivirii divine asupra propriei persoane.

Astfel, Sfântul Siluan, conştient fiind de starea păcătoşeniei în care s-a aflat odinioară

şi privind modul uimitor în care a primit izbăvirea de păcate, va exclama: „Pentru

păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le

ierte, şi El mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe

Dumnezeu”..

17 Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor. Vol. I - Pregătirea, Piatra-Neamţ, Editura Crigarux, 2007, p. 372.

16

Page 17: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

În acelaşi sens, Sfântul Siluan Athonitul, rămâne pilduitor şi prin modul în care a

înţeles semnificaţia smereniei pentru viaţa duhovnicească, a rugăciunii pentru toţi

oamenii sau a necesităţii dobândirii Duhului Sfânt pe calea rugăciunii. Şi totuşi, simpla

prezentare a experienţelor sale nu ar fi îndeajuns pentru un real folos duhovnicesc, fapt

pentru care demersul nostru va încerca să abordeze sensuri mult mai largi, cu implicaţii

directe în viaţa duhovnicească.

O extraordinară mărturie în sensul cunoaşterii şi experimentării lui Dumnezeu va

aduce la începutul secolului XX Sfântul Siluan Athonitul. După zecile de ani de nevoinţă

la Sfântul Munte el lăsa posterităţii un număr de însemnări care s-au dovedit „unul dintre

cele mai tulburătoare documente spirituale ale epocii noastre"4. Publicate de ucenicul său,

Arhimandritul Sofronie de la Essex, gândurile Sfântului Siluan arată nemărginita iubire a

Domnului, harul Duhului Sfânt şi puterea mântuitoare a smereniei.

Sfântul Siluan ne spune că există o speranţă pentru că există Dumnezeu, care este

alături de noi. Lumea aceasta nu este un iad al deznădejdii, deoarece iadul a fost

binecuvântat de kenoza Fiului, dovadă supremă a iubirii divine, prilej de îndumnezeire a

omului. Părintele Siluan a citit şi a crezut aceste lucruri din Scripturi şi Sfinţii Părinţi dar,

mai mult decât atât, el s-a învrednicit de cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu prin harul

Duhului Sfânt: „Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e

iubire arzătoare. Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele de pe pământ, ci şi cele ce

sunt în cer". „Fără Duh Sfânt omul nu e decât ţărână. Domnul îi creşte pe copiii Săi prin

Duhul Sfânt, îi hrăneşte cu Prea Curatul Lui Sânge cu trupul Lui Prea Curat, si toţi cei ce

urmează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor".

Cel atins de har cunoaşte o bucurie nesfârşită, odihnă în Domnul şi iubeşte pe

Dumnezeu şi întreaga creaţie: „Este cu neputinţa de trăit felul cum ne iubeşte Domnul.

Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire si atunci sufletul o simte într-un

chip neînţeles". Mândria, orgoliul propriilor opinii, sunt cauze care îl împiedică pe om să

cunoască pe Dumnezeu: „Chiar dacă ar studia toate cărţile pământului, omul mândru nu

va cunoaşte niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul

Sfântului Duh". Mândria, ego-ul cultivat la extrem, exacerbat, instinctul de conservare ce

loveşte în alţii, opacizează sufletul, fiind cauze majore ale Răului.

17

Page 18: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Dorind să ne conservăm fiinţa, ne închidem în sine, fiind de fapt mai aproape de

moarte. Numai aparent paradoxala deschidere către ceilalţi şi către Domnul, prin iubire şi

renunţare de sine, ne oferă gustul împlinirii şi restaurarea persoanei. Pentru aceasta

trebuie să lepădăm mândria şi să apucăm calea smereniei. Este o afirmaţie care şochează

spiritul individualist al zilelor noastre, care vede în smerenie o calamitate, propovăduită

de cei slabi, fiind o manifestare a laşităţii şi fricii. Aceste lucruri amintesc de acuzaţiile

aduse în antichitate creştinismului, că ar fi o religie a sclavilor şi a femeilor slabe de

înger.

Însemnările Sfântului Siluan îi vor întări pe unii pe drumul credinţei, pe alţii îi vor

îndemna sa pornească pe el, pe alţii îi vor lăsa indiferenţi. Şi de acest lucru era conştient

Sfântul Siluan când a scris parabola cu vulturul şi cocoşul. Dar şi pe aceştia i-a iubit, s-a

rugat pentru ei pe pământ şi se roagă acum în ceruri pentru ca Domnul să le cerceteze şi

lor sufletul cu iubirea Sa.

Sfântul Siluan este simpatizat chiar în spaţii spirituale eterodoxe şi de el sunt

interesaţi şi teologii, care văd în el începutul unei „renaşteri spirituale", precum şi oameni

de cultură (literaţi, filosofi, artişti), fascinaţi de misterul său. Am putea considera această

expresie incompletă şi limitată. E clar însă că Sfântul Siluan a venit ca să le amintească

creştinilor că a deveni sfinţi nu este un lucru supraomenesc, nici o sarcina dificilă a

sufletelor eroice, ci simpla abandonare a celui care acceptă să traverseze cu iubire toate

circumstanţele vieţii.

Experienţele noastre de slăbiciune, de micime, şi până şi sensul nimicului sau al

absurdului care îi obsedează pe mulţi din contemporanii noştri, experienţe care sunt de

altfel tot timpul în conflict cu dorinţele noastre de glorie, de mărire şi de putere, pot

deveni înălţătoare dacă sunt unite în actul celui care se abandonează în braţele lui

Dumnezeu Tatăl, pentru ca El însuşi să devină Puterea şi Sfinţenia noastră.

Istoria vieţii Sfântului Siluan este şi istoria unei familii numeroase care a trăit vocaţia

sa într-un mod deosebit, o familie în care părinţii trăiesc pentru copii şi ştiu că trebuie să

fie pentru ei semnul infinitei iubiri a lui Dumnezeu. Sfântului Siluan i-a fost foarte

proprie vieţuirea evanghelică după modelul Domnului Hristos Care, făcându-se Copil, îşi

manifestă în ochii noştri modul său de a fi Fiu al lui Dumnezeu, tinzând către Tatăl ceresc

şi fiind ascultător al glasului Său. De această „copilărie", Iisus nu se va mai îndepărta

18

Page 19: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

niciodată: trăind în mijlocul nostru, El ne arată cum să devenim adulţi rămânând mereu

cu adevărat fii: mereu copii în faţa Celui care este cerescul Părinte. Acestei „divine

copilării” i se abandonează Sfântul Siluan şi înţelege imediat că locul său de adult-copil

al iubirii Domnului. Sfântul Siluan experimentează şi observă cât este de greu omului să

accepte invitaţia evanghelică spre sfinţenie şi să nu se lase atacată de mândrie sau de

deznădejdea propriilor limite.

În vremurile în care Sfântul Siluan a trăit, mănăstirile erau locuri de eroism şi se

insista mult pe greutatea căii sfinţeniei şi pe „marile opere” necesare pentru a o dobândi.

Astfel, fără o atenţie specială în acest sens, Sfântul Siluan a realizat un minunat rezumat

al acelei „teologii a Iubirii” pe care a lăsat-o întregii Biserici, şi care s-ar rezuma astfel:

• Desăvârşirea constă în a împlini voia lui Dumnezeu, în a fi ceea ce El vrea să fim,

trăind într-o neîncetată smerenie.

• Iubirea Domnului nostru se descoperă atât în sufletul cel mai simplu care nu se

împotriveşte deloc harului său, cât şi în sufletul de-a dreptul sublim, căci iubirea are

calitatea de a se smeri;

III.ASPECTE TEOLOGICE

III. 1. Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul concentrată în : „Ţine-ţi mintea în iad şi

nu deznădăjdui’’

Trebuie observat faptul că învăţătura despre Domnul Hristos este centrală în gândirea

Sfântului Siluan, în forma semnificaţiei existenţiale a acestei învăţături. Astfel, Sfântul

Siluan abordează hristologia dinlăuntrul kenozei şi accentuează calea crucii ca drum

existenţial spre mântuire.

Nu putem dobândi viaţa dacă nu murim, aşa cum a făcut-o şi Hristos înainte de a

învia. Faimoasa expresie „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui’’ e cumplit de nihilistă

dacă este scoasă din contextul ei hristologic. Astfel, iadul este doar un punct de trecere,

nu o destinaţie. Dumnezeu ne aduce din nefiinţă la fiinţă nu ca să ne trimită din nou

acolo. Noi nu suntem chemaţi să rămânem în iad, însă nu există nici o scurtătură pe care

19

Page 20: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

să o urmăm pentru a evita această trecere, aceasta dacă dorim să ajungem la destinaţia

noastră finală, împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât însuşi Hristos a

trecut prin experienţa iadului.

Sfântul Siluan a înţeles care este cauza ultimă a pierderii harului, şi anume mândria,

rădăcina păcatului strămoşesc şi sămânţa morţii în om, şi a ajuns să înţeleagă faptul că

secretul ultim al ascezei creştine, sensul ei profund şi specific, se concretizează în

dobândirea smereniei. Iar calea câştigării smereniei este cea a urmării şi asemănării, a

identificării cu smerenia, golirea de sine „kenoza”. Astfel, „Smerenia e lumina prin care

putem vedea Lumina-Dumnezeu”.

Gândirea Sfântului Siluan este hristologică şi din acest motiv nu conduce la

deznădejde, întrucât biruinţa lui Hristos este condiţia prealabilă a trecerii noastre prin iad,

înţeleasă hristologic, această temă face ca virtuţile duhovniceşti, precum smerenia şi

iubirea, să fie profund teologice. Astfel, ţinând mintea în iad, ne smerim pe noi înşine nu

în mod psihologic, ci ontologic.

Luăm parte la adâncul nefiinţei din care am venit înainte ca Dumnezeu să ne aducă la

fiinţă, experiem absenţa lui Dumnezeu ca vid al nostru existenţial şi aici, în acest gol, îl

întâlnim pe strămoşul nostru Adam plângând şi tânguindu-se pentru pierderea raiului. în

acest mod, devenim identici cu întreaga umanitate, mai cu seamă în starea ei căzută, şi

identificându-ne cu ea în căderea ei, dobândim adevărata cunoaştere de sine şi încetăm de

a ne mai mândri, şi astfel îi iubim pe toţi nu în mod sentimental, ci existenţial, nu silindu-

ne să facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci împărtăşind însăşi existenţa lor, separaţia

lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a făcut Hristos, iar fără ele

hristologia rămâne o învăţătură moartă.

Fraza „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” reprezintă manifestarea prin excelenţă

a actualităţii stareţului Siluan, expresie sintetică a învăţăturii sale spirituale, a căii spre

sfinţenie şi mântuire pe care a trasat-o şi unul din motivele popularităţii sale, un cuvânt

care frapează şi care cere explicaţii, o frază misterioasă şi problematică.

În mod normal, ne punem justificat întrebarea: „Cum să înţelegem cuvintele «Ţine-ţi

mintea în iad şi nu deznădăjdui". Trebuie sa observăm că putem identifica trei sensuri

fundamentale ale acestei fraze. Mai întâi, o semnificaţie mai curând psihologică, fără

îndoială cea mai îndepărtată de semnificaţia sa originală; expresia Sfântului Siluan este

20

Page 21: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

un cuvânt de mângâiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înţeles de lume, sub

forma unui răspuns de consolare la suferinţa umană, un ajutor pentru toţi cei care obosesc

sub greutatea lumii şi a existenţei, care sunt confruntaţi cu nefericirea, boala,

singurătatea, un mod de a spune: „Viaţa mea este un iad, dar Dumnezeu, prin Sfântul

Siluan, îmi spune că, deşi mă aflu în aceste condiţii dificile, nu trebuie sa

deznădăjduiesc".

Apoi, o altă interpretare, analogică, mult mai apropiată de experienţa Sfântului Siluan,

dar pe un plan mai general, înţelege prin această frază expresia legii fundamentale a

creştinismului, aşa cum apare ea în semnificaţia crucii, ca moarte şi biruinţă asupra

morţii, si în Fericiri: fericiţi cei care plâng, care sunt flămânzi, fericiţi cei persecutaţi,

căci ei vor cunoaşte slava lui Dumnezeu. Ceea ce contează în această comparaţie sunt

mai puţin termenii propriu-zişi ai frazei, cât legătura care îi uneşte: pe de-o parte

suferinţa, iadul, moartea, ţine mintea ta în iad, pe de altă parte fericirea, nădejdea,

învierea, nu deznădăjdui. Legătură asemănătoare botezului nostru, moartea omului vechi

şi învierea omului nou în Hristos, şi de asemenea ascezei, prin care actualizăm şi facem

să rodească harul aceluiaşi botez, asceză care, în sensul ei profund, nu este decât un mod

de a-I urma lui Hristos, Care ne-a arătat ca drumul către înviere, către viaţa veşnică, trece

prin cruce şi iad.

În acest sens, acest cuvânt de mântuire nu indică altceva decât calea pocăinţei: ,,Nu

poate cineva ajunge în împărăţia ceruţilor, unde nimic necurat nu intră, decât prin mari

suferinţe, curăţit prin mulţimea lacrimilor”, scrie Stareţul Siluan. Cu alte cuvinte, nu se

ajunge la înviere decât prin moarte, la adevărata lumină decât prin întuneric, la bucurie

decât prin suferinţă. După cum Hristos S-a golit pe Sine pentru a lua condiţia de rob, aşa

şi noi trebuie să ne golim pe noi înşine, să ne curăţim de patimi pentru a face din inima

noastră un loc în care harul Duhului Sfânt va putea să trăiască, să îşi manifeste prezenţa

sa. Dar ceea ce este în noi şi este un obstacol în calea harului, este, după cum îi spune

Hristos Sfântului Siluan, mândria, nici mai mult nici mai puţin decât rădăcina oricărui

rău, izvor al tuturor necazurilor, care a tăcut să cadă Adam şi Eva.

Pentru vindecarea acestei boli sufleteşti nu există decât un mijloc, care de altfel este

scopul ascezei, şi anume dobândirea smereniei. Pentru Stareţul Siluan, smerenia este uşa

mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertăţii. Modelul acestei smerenii este evident

21

Page 22: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Hristos, şi de asemenea Fecioara Maria, care a ştiut să renunţe la voinţa sa proprie pentru

a trăi după voinţa lui Dumnezeu.

Un alt mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, această armă

spirituală împotriva patimilor, o reprezintă prihănirea de sine, autocondamnarea. Stareţul

Siluan, care nu ezită a se considera pe sine însuşi asemenea unui „câine râios", scrie: „Eu

nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si veşnic

voi arde în foc. Când eu ţin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când,

dimpotrivă, las mintea mea să hoinărească, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin

cu putere.

Trebuie să înţelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificaţia cuvântului iad.

Pentru aceasta trebuie să depăşim acea imagine, încă marcată de reprezentările

medievale, a unui loc populat de draci fioroşi, înarmaţi cu furci şi smoală pentru a-i

pedepsi pe păcătoşi. Împărăţia morţii, iadul, nu este un loc geografic, ci o stare spirituală,

starea sufletului depărtat de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, starea sufletului cufundat

în dragostea lui Dumnezeu, dar încă prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a

primi aceasta lumină şi a-i răspunde, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Chinurile

iadului sunt chinurile dragostei”. În această perspectivă, fraza lui Hristos adresată

stareţului Siluan exprimă pur şi simplu pocăinţa la cel mai înalt nivel de intensitate. Focul

iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât

acţiunea focului harului care arde nemistuit sufletul încă necurăţit de patimi.

Nu se va putea vorbi poate niciodată îndeajuns despre importanţa pocăinţei pentru

Sfântul Siluan. Prin pocăinţă, ne spune el, totul se îndreptează. Păcătoşii sunt iertaţi,

Duhul Sfânt ne este dăruit. Sfinţii sunt oameni la fel ca şi ceilalţi, asemenea nouă; mulţi

au fost mari păcătoşi, însă prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor.

Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă pacea Sa, împărăţia Cerurilor, raiul, libertatea de a

iubi. Stareţul Siluan repetă: dacă toţi oamenii ar avea pocăinţă, dacă ar păzi poruncile

dumnezeieşti, raiul ar fi pe pământ, întrucât împărăţia Cerurilor este în mijlocul nostru.

Expresia „nu deznădăjdui", ne îndeamnă să nu cădem în marea patima a disperării, care

nu este decât o altă formă, extrem de subtilă, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului

închis în sine însuşi sau, după cum spune Sfântul Siluan: „Eu aş fi căzut sub greutatea

păcatelor mele fi deja de mult timp as fi fost în iad, dacă Domnul şi Maica Domnului nu

22

Page 23: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

se milostiveau spre mine... Eu aş fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Domnul nu mi-ar

fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul sa se condamne pe sine însuşi, dar să nu se

deznădăjduiască de bunătatea si dragostea dumnezeiască”. Cu alte cuvinte, trebuie să

nădăjduim ferm în Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ne iubeşte mai mult decât orice,

vrea mântuirea noastră.

Experienţa duhovnicească a Sfintului Siluan i-a permis acestuia să recunoască faptul

că Dumnezeu, înţeles ca Iubire absolută, este centrul existenţei sale, fapt pentru care, în

perspectiva imensităţii universului şi a complexităţii vieţii, el s-a văzut pe sine asemenea

unui copil, mic, neînsemnat, însă plin de puterea lui Dumnezeu care i-a îndrumat viaţa pe

calea credinţei.

III.2. Iubirea în scrierile Sfântului Siluan

Spiritualitatea Sfintului Siluan se va concentra la maturitate asupra iubirii, acceptând

rutina cotidianului şi a activităţilor obişnuite, căutând să le ofere tuturor acestor aspecte

ale vieţii un sens sfinţitor.

Este important să observăm că stilul literar al sfântului Siluan poate fi adesea greu de

cuprins şi mult prea adânc din cauza adâncimii experienţei religioase şi a hotărârii care a

marcat călătoria sa duhovnicească. Iubirea profundă pentru întreaga lume îl îndeamnă pe

monahul Siluan să-şi aştearnă în scris experienţa interioară minunata sa viaţă

duhovnicească, ignorată aproape în întregime de confraţii săi monahi. În deplin acord

sfântul apostol Pavel, sfântul Siluan consideră şi el iubirea ca fiind cel mai de preţ dar al

Duhului Sfânt. Sfântul insistă asupra lucrării educative a Duhului Sfânt, care mai întâi

trezeşte în om acest sentiment iar apoi învaţă pe om iubirea.

Mărturia sfântului Siluan se identifică pe deplin cu cea a sfântului Pavel :,, iubirea lui

Dumnezeu s-a vărsat în inimile noasatre prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă. Rom. 5,5.

III. 3. Diagrama sinelui

Însă un al doilea nivel al considerării va descoperi faptul că Sfântul avea un caracter

foarte puternic: îşi punea încrederea în propria experienţă cu Dumnezeu, vorbea mereu

23

Page 24: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

despre adevăr, fie că acest lucru plăcea sau nu, a ştiut să îndure suferinţa fără a cârti, cu

un simţ deosebit al vizării scopului final al existenţei. Astfel, starea de copil în care se

afla îl făcea să îşi accepte slăbiciunile şi limitările în faţa iubirii şi a milostivirii divine.

Sfântul Siluan oferă o viziune alternativă asupra relaţiei cu Dumnezeu, nu una formală,

încremenită, perfecţionistă, scrupuloasă sau temătoare, ci una degajată, deschisă şi plină

de sens.

III. 4. Înţelegerea atribuită ascultării şi uceniciei:

Pentru că Sfântul Siluan avea acest dor aprins să dobândească iubirea şi smerenia

Domnului de aceea el, îşi îndreaptă rugăciunile spre iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

Ceea ce sfântul descoperă este caracterul paradoxal al ascultării şi uceniciei creştine.

Astfel, iubirea cere o fidelitate centrată în jurul nenumăratelor aspecte banale ale vierii

de zi cu zi, lucruri mici şi aparent nesemnificative.

Şi totuşi, observăm faptul că Sfântul Siluan nu apără o soluţie facilă, eroismul creştin

nefiind eliminat, ci fiind mai degrabă adus în apropiere de persoana umană umilă.

Izbucnirea de iubire este canalizată în viaţa de zi cu zi, în activităţile obişnuite.

Copilăria matură a unui adult semnifică o deschidere în ascultarea şi ucenicia faţă de

Iisus Hristos, cu toate că circumstanţele şi experienţele obişnuite ale vieţii ne tentează să

ne închidem în noi înşine, să ne retragem. Aceasta se întâmplă datorită harului divin, lui

Dumnezeu Care ne arată că deschiderea faţă de existenţă este posibila. „Totul este har"

spunea Sfântul Siluan, în sensul că toate experienţele sale duhovniceşti îşi găsesc centrul

într-o unire fundamentală a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii semenului. Sfântul Siluan a

trăit această dedicare până în timpul ultimei clipe de viaţă, prin întristarea şi suferinţa de

care a avut parte. în acest fel, copilul de odinioară s-a transformat în „copilul” adult al

ascultării şi uceniciei mature, ambele aspecte fiind identificate în inima iubirii.

Totodată, afundându-se mereu în abisul smereniei exprima mereu nestinsul lui

dor :,,n-am dobândit încă smerenia” ,fapt pentru care se îndrepta spre Dumnezeu după

cum un copil se îndreaptă către părintele său, cu braţele deschise şi cu o încredere

profundă.

24

Page 25: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Viaţa sa pare plină de rutină şi obişnuită, însă se îndrepta direct înspre asumarea

iubirii care nu cunoaşte nici o înfrângere. În trăirea vieţii sale de credinţă, Sfântul Siluan

a ajuns la concluzia că tot ceea ce a putut realiza provenea din iubirea generoasă a lui

Dumnezeu care s-a manifestat în viaţa sa.

Calea Sfântului Siluan pare a aşeza sfinţenia vieţii în capacitatea imediată a oamenilor

de a o atinge. Trăirea vieţii cu încredere în iubirea lui Dumnezeu faţă de om,

recunoaşterea că fiecare nouă zi este un dar prin care omul poate face o diferenţă prin

felul în care alege să o trăiască, alegerea vieţii, şi nu a întunericului meschinăriei şi

mândriei sunt numai câteva din ideile practice ce deriva din înţelegerea acestei mărturii.

Şi aceasta pentru că Sfântul Siluan a ştiut care este diferenţa pe care iubirea o poate face

în lume, iubire pe care a oferit-o ca pe o mărturie nepieritoare în fiecare zi a vieţii sale.

III.5. Pe culmile sfinţeniei.

Momente emblematice şi trăiri ale harului

,,Părintele Siluan, schimonah. Numele civil : Semion Ivanovici Antonov, ţăran din

gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul

munte în 1892. A îndeplinit următoarele ascultări: la moară, la Kalamareia, la Vechiul

Russikon şi la economat. Decedat la 11/24 sepembrie 1938.”18

,,A te ruga pentru oameni e totuna cu a-ţi vărsa sângele”19.

,,Oricât de savant şi virtuos ar fi cineva, dacă nu a ajuns să iubească orice făptură

omenească până inclusiv pe duşmanii săi, e semn că nu este încă în Dumnezeu şi

Dumnezeu în el”20.

Unui pustnic care i-a spus odată:,, Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care

vor arde în focul veşnic”, Siluan i-a replicat:,, bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de

acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?

- Ce să-i faci e păcatul lor, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: Iubirea nu

poate suferi aceasta . Trebuie să ne rugăm pentru toţi oameni”21.

18 Ibidem pag. 9.19 Ibidem pag.20. 20Ibidem, pag. 32.21 Ibidem., pag. 33.

25

Page 26: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Domnul iubeşte atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învaţă să

păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

În primul an după ce am primit darul Sfântului Duh, îmi spuneam: “Domnul mi-a

iertat păcatele. Harul dă mărturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar nu aşa

trebuie, să gândim. Deşi păcatele noastre ne sunt iertate, toată viaţa trebuie să ne

aducem aminte de ele şi să plângem ca să păzim zdrobirea (inimii). Nu am făcut aşa şi

am pierdut căinţa, ceea ce mi-a adus multă suferinţă din partea demonilor. Eram

nedumerit, tulburat şi-mi spuneam: ,,Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea lui.

Cum se face, deci, că-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i s-a făcut mila de mine şi m-

a învăţat El insuşi cum trebuie sa mă smeresc: ,,Ţine mintea ta in iad si nu dezna-

dajdui!” Aşa se biruiesc vrăjmaşii. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din loc,

gândurile rele se intăresc din nou. Cel ce, ca şi mine, a pierdut harul, să lupte cu curaj

cu demonii. Cunoaşte că greseala e in tine insuţi; ai căzut in mândrie si slavă deşartă,

dar Domnul te face să cunoşti ce e viaţa in Duhul Sfant şi ce e lupta cu demonii. Astfel,

sufletul învaţă prin experienţa ravagiile cauzate de mândrie şi fuge de laudele oamenilor

şi gândurile de îngâmfare. Atunci doar începe să se vindece şi să ştie să păstreze harul.

Cum putem înţelege dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav e plin de

mândrie, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, învaţată de Duhul Sfant şi, dacă nu

cunoaşte încă această smerenie, se socoteste pe sine mai rău decât toţi oamenii.

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa in toate zilele până la Ceruri şi i-ar arăta toată slava

cerească în care locuieşte, dragostea Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor Sfinţilor chiar

şi atunci sufletul smerit, învăţat de experienţa, va spune: ,,Tu, Doamne, îmi arăţi slava

Ta, pentru că iubeşti zidirea Ta; dă-mi, însă, mai degrabă lacrimi şi puterea de a-Ţi

muţtumi. A Ta este slava cerurilor, al meu însă este să plâng pentru păcatele mele”.

Altfel nu va păstra harul Duhului Sfant pe care Domnul îl dă cu mărinimie din singura

milostivirea Sa.

Unii zic că aşa a fost mai demult, dar că acum toate acestea s-au invechit (perimat)

însă, nimic nu trece niciodata când este vorba de Domnul: numai noi ne schimbăm,

devenim răi şi astfel pierdem harul. Dar celui ce cere Domnul îi da toate (Matei 7,7-8),

nu pentru că suntem vrednici ci pentru că El este milostiv şi ne iubeşte. ,,Mă rog bunătăţii

Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea Slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te

26

Page 27: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

lăuda zi şi noapte, căci sufletul meu Te-a iubit prin Duhul Sfânt. Tânjesc după Tine şi Te

caut cu lacrimi”.

,,Doamne, a Ta este Slava in Ceruri şi pe pământ. Dă-mi mie, zidirii tale firave şi

smerite. Duhul Tău cel Sfânt”.

,,Doamne, dă-ne darul smerenie Tale”.

,,Doamne, dă-ne în dar smerit Duhul Tău cel Sfânt, aşa cum ai venit să mântuieşti pe

oameni doar prin harul Tău ridicându-i la Ceruri ca să vadă Slava Ta”.O, smerenie a lui

Hristos! Te cunosc dar nu te pot atinge. Roadele tale sunt dulci căci nu sunt ca ale

pământului.Cum poate fi reaprins focul atunci când sufletul e abătut, ca el să ardă de

iubire in tot ceasul? Acest foc se găseşte în Dumnezeu şi Domnul a venit pe pământ ca să

ne dea focul harului Sfântului Duh. Cel ce caută smerenia are şi acest foc, căci Domnul

dă celui smerit harul Său.Multe osteneli şi multe lacrimi trebuie pentru a păstra duhul

smerit al lui Hristos, dar fără el lumina vieţii se stinge şi sufletul moare.Trupul, poate fi

uscat repede prin post, sufletul, însă nu e deloc uşor de supus, ca el să rămână mereu

smerit, şi aceasta ia multă vreme Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani împotriva

patimilor ei, ca nişte fiare sălbatice, şi abia apoi şi-a găsit pacea, măcar că îşi uscase

repede trupul neavând în pustie nimic cu ce să se hranească.

Inimile noastre s-au invârtoşat cu totul şi nu înţelegem ce e smerenia sau iubirea lui

Hristos. E adevărat ca această smerenie şi acestă iubire nu se cunosc decât prin harul

Duhului Sfânt, dar uităm că e cu putinţă să atragem harul la noi. Pentru aceasta, însă,

trebuie să-i dorim din tot sufletul nostru. Dar cum pot să doresc ceea ce n-am cunoscut?

Noi toţi avem puţin din această cunoştinţă şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să caute pe

Dumnezeu.

.

Domnul a zis: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29) Spre

aceasta năzuieşte sufletul meu zi şi noapte. Îl rog pe Dumnezeu, pe toţi Sfinţii din Cer şi

pe voi toţi care cunoaşteţi smerenia lui Hristos, - rugaţi-vă pentru mine ca să se pogoare

asupra mea duhul smereniei lui Hrislos după care sufletul tânjeşte cu lacrimi. Nu pot să

nu tânjesc după această smerenie pe care sufletul meu a cunoscut-o prin Duhul Sfânt;

dar am pierdut acest dar şi, de aceea, inima mea e intristată până la lacrimi.

27

Page 28: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Stăpâne preamilostive, dă-ne duh umilit ca sufletele noastre să-si găsească odihna in

Tine!

Prea Sfântă Maică a Domnului. Tu esti milostivă, roagă-te ca sufletele noastre să

afle smerenia!

Sfinţilor toţi, care vieţuiri in ceruri, voi vedeţi Slava Domnului şi duhul vostru se

bucură - rugati-vă ca şi noi să fim împreună cu voi. Sufletul meu năzuieşte să vadă pe

Domnul în smerenie, ştiind bine că este nevrednic de acest dar.

Mândria împiedică sufletul să o ia pe calea credinţei. Necredinciosului îi dau sfatul să

zică: ,,Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi Te voi sluji din toata inima şi din tot sufletul

meu”. Iar pentru acest gând smerit şi această dispoziţie de a sluji pe Dumnezeu. Domnul

îl va lumina negreşit. Dar să nu spună: ,,Dacă exişti pedepseşte-mă”, căci dacă vine

pedeapsa, nu vei găsi tăria de a mulţumi lui Dumnezeu şi de a te pocăi. Când Domnul te

va lumina, sufletul tău va simţi prezenţa Lui, va simţi că Domnul i-a iertat şi îl iubeşte.

Vei şti aceasta din propria ta experienţă şi harul Duhului Sfânt va da marturie de

mântuirea ta in sufletul tău şi vei voi să strigi tare lumii întregi: ,,Cât de mare este

iubirea lui Dumnezeu pentru noi!

Până când Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul

nu poate să o ştie, căci e cu neputinţa pentru mintea pământească să înţeleagă numai din

cărţi cu ce fel de iubire iubeşte Domnul pe oameni.

Dar pentru a te mântui, trebuie să te smereşti. Căci omul mândru, chiar dacă ar fi

bagat cu forţa în Rai nu şi-ar găsi aici odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: ,,De ce n-am

primul loc?” Sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută să fie primul ci doreşte binele

pentru toţi oamenii şi, se multumeşte cu orice.

Omul mândru sau se teme de demoni, sau se aseamănă lor. Dar nu trebuie să ne

temem de demoni, ci de mândrie şi trufie, căci ele ne fac să pierdem harul.

Cel ce vorbeşte cu demonii îşi întinează mintea, in vreme ce mintea celui ce rămâne în

rugăciune e luminată de Domnul.

Domnul ne iubeşte şi totuşi, noi cădem căci nu avem smerenie. Pentru a păstra

smerenia, trebuie să omorâm trupul şi să primim în noi Duhul lui Hristos (Romani 8.13).

Sfinţii au dus o lupta crâncenă cu demonii şi i-au biruit prin smerenie, rugăciune şi post.

Cel ce s-a smerit pe sine i-a biruit pe vrăjmaşi.

28

Page 29: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să

iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata să mori în tot ceasul. Când sufletul

îşi aduce aminte de moarte, el devine smerit şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu dorind

să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.

Când pacea lui Hristos intră într-un suflet, el este bucuros de a sedea, ca Iov, pe gunoi

şi a vedea pe ceilalţi în slavă: atunci sufletul este fericit să fie mai rău decât toţi. Taina

acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire, sufletul

doreşte pentru oricare mai mult bine decât pentru sine însuşi, se bucură când vede pe

alţii într-o situaţie mai bună decât el şi se intristează când îi vede suferind.

Rugaţi-vă pentru mine toţi Sfinţii şi toate popoarele ca sfânta smerenie a lui Hristos să

pogoare asupra mea.Domnul iubeste pe oameni, dar îngăduie să fie loviţi de încercări şi

necazuri ca să-şi cunoască neputinţa lor şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să

primească pe Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie,

totul este minunat.

Dacă cineva suferă mult de sărăcie, de boala şi nu se smereşte, suferă fără folos. Cel ce

se smereşte va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi

viaţa lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului lui.

Tu zici: ,,Viaţa mea e plină de suferinţi”. Dar eu îţi voi răspunde, sau mai degrabă

Domnul însuşi îţi spune: “Smereşte-te şi vei vedea că, spre uimirea ta, încercările tale se

vor preface în odihna şi vei spune: ,,De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?”

Acum însă, eşti fericit pentru că te-ai smerit şi harul a venit. Acum, chiar dacă ai fi

singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, căci ai în suflet pacea despre care a zis

Domnul: ,,Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14,27). Aşa dă Domnul pace oricărui suflet

smerit.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă faţa

apelor, apoi se scufundă în adâncuri.

Aşa sunt înghiţite şi necazurile în inima celui smerit căci tăria Domnului e cu el.

Domnul nu Se descoperă pe Sine sufletului mândru. Chiar dacă ar studia toate cărţile

pământului, omul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă

loc in ei pentru harul Sfântului Duh şi Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.

29

Page 30: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Luminaţi prin Botez, oamenii cred in Dumnezeu dar sunt unii care şi cunosc pe

Dumnezeu. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea.

Desigur, cei ce cred sunt, şi ei, fericiti cum a zis Domnul Apostolului Toma: ,,Pentru că

M-ai văzut şi M-ai pipăit, crezi. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20,29)..

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cel ce a atins smerenia lui

Hristos doreşte statornic să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întris-

tează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât începutul smereniei. Când sufletul

cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, se socoteşte pe sine însuşi

mai rău decât toţi păcătoţii ţi este fericit să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă

pe oameni în Duhul Sfânt strălucind asemenea lui Hristos.

Cand traiam in lume, ma gandeam la Tine, dar nu in continuu. Acum duhul meu arde

pana la lacrimi de dorinta de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Slava Domnului si milostivirii Sale, pentru ca Se descopera noua, slugilor Lui pacatoase,

prin Duhul Sfant. Sufletul il cunoaste mai bine decat pe propriul lui tata, pentru ca pe

tatal nostru il vedem in afara noastra, in vreme ce Duhul Sfant patrunde sufletul, mintea

si trupul.

Nimic nu e mai bun decat a trai in smerenie si iubire. Atunci sufletul cunoste o adanca

pace si nu incearca sa se ridice deasupra aproapelui sau. Daca iubim pe vrajmasii

nostri, mandria nu va mai avea loc in sufletul nostru, caci iubirea lui Hristos nu cauta sa

stapaneasca. Mandria mistuie ca un foc tot ce e bun, dar smerenia lui Hristos e de

netalcuit si nesfarsit de dulce. Daca oamenii ar sti aceasta, tot pamantul s-ar stradui sa

castige aceasta stiinta. Zi si noapte ma nevoiesc pentru ea, dar nu ajung sa o stapanesc.

Sufletul meu se gandeste mereu: n-am atins inca ceea ce caut si nu ma pot resemna cu

aceasta. De aceea va cer cu smerenie, fratilor care cunoasteti iubirea lui Hristos, rugati-

va pentru mine ca sa fiu izbavit de duhul mandriei si smerenia lui Hristos sa se

salasluiasca intru mine.

Exista multe feluri de smerenie. Unul e ascultator si-si face reprosuri siesi in toate; si

aceasta e smerenie. Un altul se caieste pentru pacatele sale si se socoteste un nemernic

inaintea lui Dumnezeu; si aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe

Domnul prin Duhul Sfant; cunoasterea si gustul ei sunt diferite.

30

Page 31: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

O, Doamne, invata-ne prin Duhul Sfant sa fim ascultatori si infranati. Da-ne duhul

pocaintei lui Adam, da-ne sa ne plangem pacatele noastre. Da-ne sa Te slavim si sa-ti

multumim vesnic. Tu ne-ai dat Prea Curatul Tau Trup si Sange ca sa traim vesnic

impreuna cu Tine si sa fim acolo unde locuiesti Tu, vazand Slava Ta (Ioan 6,53-

58;17,24)..

IV. UN DESTIN CĂLĂUZIT DE HAR,

ARHIMANDRITUL SOFRONIE SAHAROV

Părintele Sofronie este povăţuitorul duhovnicesc al părintelui Rafail. Arhimandritul

Sofronie (Saharov), sau Stareţul Sofronie, este cunoscut ca ucenic şi biograf al Sf. Siluan

Athonitul, precum şi ca acela care a compilat şi îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat

Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.

IV.1. Biografia şi anii de început

Pe 22 Septembrie 1896, se naşte în Rusia Serghei Simeonovici Saharov, din părinţi

ortodocşi. De mic copil, Serghei se ruga zilnic, amintindu-şi mai apoi că se ruga şi 45 de

minute fără se oprească. Încă copil fiind, Serghei a cunoscut Lumina cea necreată. Citea

enorm, inclusiv mari clasici ruşi precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski şi

31

Page 32: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Puşkin. Dispunând de un deosebit talent artistic, Serghie a studiat la Academia de Arte

între 1915 şi 1917, iar apoi la Şcoala moscovită de Pictură, Sculptură şi Arhitectură între

1920 şi 1921. Serghei întrebuinţa arta ca pe un mijloc "cvasi-mistic" de "descoperire a

vecinicei frumuseţi", "trecând dincolo de realitatea prezentă... în noi zări ale fiinţării".

Mai târziu, acest lucru îl va ajuta să deosebească între lumina minţii omeneşti şi Lumina

cea Nezidită a lui Dumnezeu. În această perioadă, a studiilor de la Şcoala din Moscova,

Serghei vede concentrarea Creştinismului pe dragostea personală ca fiind ceva inevitabil

mărginit; cade din Ortodoxia tinereţii sale şi se afundă în mistica religiilor indiene, bazată

pe Absolutul impersonal. În 1921, Serghei părăseşte Rusia: în parte, pentru a-şi urma

cariera artistică în Europa Apuseană, în parte din pricină că nu era marxist. După ce,

iniţial, merge în Italia, se duce la Berlin şi, în cele din urmă, se stabileşte la Paris, în

1922. În 1922 soseşte la Paris.Participă la mai multe expoziţii de artă care atrag atenţia

presei franceze. Se simte frustrat de neputinţa artei de a exprima curăţia. Vede

cunoaşterea raţională ca fiind neputincioasă de a da un răspuns la cea mai mare întrebare,

care îl răscoleşte pe om, problema morţii. În 1924 dându-şi seama că porunca lui Hristos

de a-L iubi deplin pe Dumnezeu nu era psihologică ci ontologică, fiind singura cale de a

te apropia de Dumnezeu, şi că nevoia dragostei de a fi personală, Serghei se întoarce la

Hristos în Sâmbăta Mare. Experiază Lumina necreată (cu o putere nemaiîntâlnită până la

sfârşitul vieţii sale) şi se distanţează de arta sa.Debuteză la Institutul Teologic Ortodox

Sf. Serghie şi se află printre studenţii de frunte. Îi are ca profesori pe Pr. Serghei

Bulgakov şi Nikolai Berdiaev; deşi amândoi l-au influenţat pe Serghei, problemele

fiecăruia (sofiologia şi respectiv anti-ascetismul) au limitat influenţa avută asupra lui

Serghei.

În anul 1925 găsind nemulţumitor studiul formal al teologiei, Serghei părăseşte

Institutul şi Parisul pentru Muntele Athos.

IV.2. Devenirea şi mediul formării

În 1926 Părintele Sofronie ajunge în Athos şi intră în Mănăstirea rusă a Sf.

Pantelimon, dorind să înveţe cum să se roage şi cum să aibe o atitudine dreaptă faţă de

Dumnezeu. Apoi în 1930, Păr. Sofronie este hirotonit diacon de către Sfântul Nicolae

32

Page 33: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

(Velimirovici) al Ohridei şi Jicei. Devine ucenic al Sf. Siluan Athonitul, care a avut cea

mai mare înrâurire asupra Părintelui Sofronie. Deşi Sfântul Siluan nu avea o teologie

sistematizată formal, teologia sa trăită l-a învăţat pe Părintele Sofronie biblioteci întregi,

care vor fi sistematizate ulterior la maturitate. Din perioada 1932-1946 ni se păstreză o

corespondenţă pe care Părintele Sofronie o poartă cu Pr. David Balfour, un romano-

catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Părintele

Sofronie în mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea theologică,

dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană şi cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a

Păr. Sofronie va dezvolta aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă.

În 1938 după Adormirea Sf. Siluan (24 Septembrie), urmând poveţelor lui, Stareţul

Sofronie părăseşte mănăstirea şi se duce să vieţuiască în pustia athonită; pentru început la

Karulia, apoi într-o peşteră de lângă Mănăstirea Sf. Pavel. Perioada celui de al Doilea

Război Mondial a coincus în viaţa părintelui cu o vreme de rugăciune atât de puternică,

încât sănătatea Păr. Sofronie a şubrezit, etapă în care deprinde dependenţa de ,,Întregul

Adam”.În 1941 Părintele Sofronie este hirotonit preot, şi devine duhovnic al multor

monahi athoniţi.

IV.3.Veleităţi artistice

În anul1947 împrejurările au fost de aşa natură încât (poate şi pentru a publica scrierile

Sf. Siluan, poate şi pentru a-şi încheia studiile teologice, poate şi din pricina sănătăţii

şubrezite, poate şi din pricina greutăţilor avute în Athos ca ne-grec după al Doilea Război

Mondial) l-au silit pe Stareţul Sofronie să se mute la Paris. Balfour îl ajută să primească

un paşaport.

Facultatea Sf. Serghie îi îngăduie Stareţului Sofronie să participe la toate cursurile,

potrivit nevoilor sale; însă, la sosire, acest lucru este împiedicat de stăruinţele facultăţii

asupra Stareţului Sofronie de a-l face să tăgăduiască, fie şi prin tăcere, existenţa harului în

Patriarhia Moscovei, lucru pe care refuză să-l facă.

Stareţul Sofronie se stabileşte la Casa Rusească, un azil de bătrâni din St. Genevieve-

des-Bois, ajuntându-l pe preotul de acolo şi fiind duhovnic. Suferă o operaţie majoră de

ulcer la stomac. În 1948, Stareţul Sofronie publică o primă ediţie şapirografiată a

Stareţului Siluan. În ea, Stareţul Sofronie trasează principiile theologiei Sf. Siluan, şi

33

Page 34: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

explică multe concepte fundamentale (rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de

Dumnezeu şi ideea legăturii existente între toţi oamenii).

În anul1950 Stareţul Sofronie lucrează împreună cu Vladimir Losski la Messager de

l’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale până în 1957. Losski îi

influenţează gândirea Stareţului Sofronie asupra multor probleme contemporane şi

completează lucrările Stareţului Sofronie asupra theologiei Treimice şi aplicarea ei la

Biserică şi omenire; Losski, însă, nu vorbea despre o fire omenească îndumnezeită, nici

despre conceptul părăsirii de Dumnezeu într-un mod pozitiv, aşa cum a făcut-o Stareţul

Sofronie. În 1952, Stareţul Sofronie publică o a doua ediţie a Stareţului Siluan. Această

carte i-a făcut vestiţi pe Sfântul Siluan şi pe Stareţul Sofronie, şi include o introducere

teologică la scrierile Sf. Siluan, din pricina afirmaţiei lui Losski că nu găsise nici o

valoare teologică în scrierile Sfântului.

IV.4.Apostolatul din Essex, Anglia

În 1958: Mai multe persoane se adună în jurul Stareţului Sofronie, trăind lângă el şi

căutând viaţa monahală. Este vizitată o proprietate din Tolleshunt Knights, Maldon,

Essex, Anglia, unde în 1959 anul se alcătuieşte obştea de la Sf. Ioan Botezătorul, sub

Mitropolitul Antonie (Bloom) al Surojului. Mănăstirea cuprinde monahi bărbaţi şi femei,

în număr de şase. Peste şase ani în 1965, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, cu

binecuvântarea Patriarhului Alexie, trece sub omoforul Patriarhiei Ecumenice. Mai apoi,

Patriarhia Ecumenică va înălţa mănăstirea la rangul de Stavropighie. În anii ce urmeazuă

vor avea loc câteva publicaţii importante privitoare la viaţa şi învăţăturile sfântului

Siluan.

IV.5. Semne şi proorociri de la adormirea sa şi după aceea

Mănăstirea a fost înştiinţată că singura posibilitate de a îngropa persoane pe

pământurile ei era de a construi o criptă subterană; au început lucrările la aceasta, Stareţul

Sofronie profeţeşte că nu va muri până ce mormântul nu va fi gata. Apoi, spunându-i-se

că data preconizată de încheiere a lucrărilor este 12 Iulie, Stareţul Sofronie a zis: "sunt

gata". În data de 11, Stareţul Sofronie a murit; pe 14 a avut loc înmormântarea, la care au

34

Page 35: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

luat parte monahi din întreaga lume. Atunci când Păr. Sofronie a murit, în mănăstire erau

25 de monahi, număr care a rămas neschimbat de atunci. Maica Elisaveta, monahia cea

mai în vârstă, a murit la scurtă vreme, pe data de 14. Acest lucru s-a petrecut potrivit

cuvintelor Stareţului Sofronie, că el va muri cel dintâi, iar ea va muri după scurtă vreme.

După ce a fost cenobit şi sihastru, iată-l mărturisitor al Luminii în mijlocul lumii.

Povăţuitor iscusit, el face trecerea Ortodoxiei către Occident şi a Occidentului către

Ortodoxie. La mănăstire, Liturghia Sfântului Ioan este tradusă în engleză şi oficiată în

mai multe limbi. În 1988, intuiţia Părintelui Sofronie este confirmată şi munca sa

recompesată, „Stareţul” Siluan fiind canonizat de Patriarhia Ecumenică.

Aşa a trăit şi murit acest Nou Teolog al epocii contemporane şi mare apostol al

Ortodoxiei în lumea occidentală.

IV.6. Atitudini despre ecumenism

În ceea ce urmează evidenţiem câteva cuvinte despre ecumenism care coincid cu

atitudinea lui despre acest subiect. Îată ce spune acest mare duhovnic contemporan,

Arhimandritul Sofronie de la Essex, despre ecumenism: ,,Eu nu iau parte la mişcarea

ecumenică. […] Se adună două sute de doctori în teologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile,

dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate

religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii

lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul

învăţătorul - Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire.

Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi.

Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui

Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aici

este tragismul istoriei.

Mai înainte de a mă duce de la voi - iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape - aş

dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul

theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să

dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor,

35

Page 36: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta?

Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum

prigoana împotriva Dreptei Slăviri,Ortodoxiei, este în lumea întreagă. Şi prin ce

provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi,

ortodocşii, ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie,

aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos

Dumnezeu,” şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină,

aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.” Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de

bază: viaţa fără de păcat!

IV.7. Rugăciune pentru unire, a Arhimandritului Sofronie

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu Cela ce ridici păcatul lumii, Carele

suindu-Te pre muntele Golgotei, răscumpărat-ai pre noi din blestemul legii, şi ai preînnoit

chipul Tău cel căzut, pre Cruce preacinstite mâinile Tale întinzând, ca pre fiii lui

Dumnezeu cei risipiţi întru una să aduni, şi trimiţând pre Preasfântul Duh, la unime pre

toţi ai chemat; Tu dar, fiind a Tatălui strălucire, înainte de a ieşi la această mare lucrare

de sfinţenie, lumii răscumpărătoare, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toţi una să fim,

precum Tu eşti cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: Însuţi dăruieşte nouă har şi înţelepciune, spre

a împlini această poruncă în fiece zi, şi ne întăreşte în nevoinţa acelei iubiri carea ai

poruncit nouă zicând: "Să vă iubiţi unul pre altul, precum Eu am iubit pre voi." Prin

Duhul Tău Cel Sfânt dăruieşte nouă puterea de a ne smeri unul altuia, amintindu-ne că cel

ce mai mult iubeşte, acela mai mult se şi smereşte; învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga,

poverile unul altuia cu răbdare a purta, şi împreunează pre noi întru cea a dragostei

nedespărţitei legături, întru ó turmă de oi ascultătoare, pentru numele Tău cel Sfânt,

împrejurul Părintelui şi Povăţuitorului nostru iubit, dând nouă şi a vedea în fieştecare

frate şi soră – chipul slavei Tale celei negrăite; şi a nu uita că fratele nostru este viaţa

noastră. Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela

marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăţie, vieţuind întru o inimă, întru o voie,

36

Page 37: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

întru o dragoste, ca un om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel

întâiu născut.

V. REPERE DE VIAŢĂ DUHOVNICEASCĂ

.

V.1.Iubirea lui Dumnezeu ca desăvârşire a fiinţei umane

Întreaga învăţătură a Părintelui Sofronie se concretizează în trei puncte esenţiale. El

spune că trei lucruri sunt greu de înţeles pentru el:

- o credinţă adogmatică;

- un creştinism neeclezial;

- un creştinism neascetic;

„Acestea trei, Biserică, dogmă şi ascetism (ascetismul creştin) alcătuiesc pentru mine

o singură viaţă”22. Iată, aşadar, o temelie puternică şi sănătoasă care îl împinge pe

Părintele la iubirea curată şi sinceră a lui Dumnezeu. „Nu trebuie pierdut din vedere

faptul că o viaţă de asceză şi rugăciune e legată în modul cel mai strâns de conştiinţa

noastră dogmatică, cu alte cuvinte de o înţelegere corectă a Revelaţiei ce ne-a fost făcută

de către Dumnezeu, Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Ipostasuri. Am fost creaţi după chipul

unui Dumnezeu Treimic şi am fost chemaţi la o autodeterminare liberă. Dumnezeu Se

revelează omului şi «aşteaptă» de la el un răspuns la iubirea Lui; aşteaptă ca noi înşine să

vrem să fim asemenea Lui. De caracterul răspunsului nostru depinde întreaga noastră

veşnicie”23.

Fiindcă învăţătura Stareţului este atât de complexă şi vastă, noi ne vom ocupa şi vom

vorbi despre universalitatea iubirii în opera sa, care, de fapt, stă la temelia sau este baza

întregii sale vieţi şi învăţături. Această iubire a lui nu poate fi exprimată prin cuvinte,

cum de altfel nici viaţa unui astfel de om nu poate fi exprimată prin cuvinte, deoarece noi

suntem neputincioşi în faţa unui om cu viaţă sfântă.

22 ***, Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, ediţie îngrijită şi traducere de Maria Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, p. 294.23 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 107.

37

Page 38: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Părintele spunea: "A iubi pe Dumnezeu până la ura de sine, iată desăvârşirea

dragostei. «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru

prietenii săi (Ioan 15, 13)». Aceasta este dragostea «până la sfârşit» (Ioan 13, 1). Cel care

se apropie de acest mare prag a atins uşa care se deschide către «împărăţia neclintită»

(Evrei 12, 28). Pentru a rămâne veşnic în Dumnezeu, trebuie să învăţăm dragostea care

este proprie Lui"24.

"Pentru foarte scurte clipe, dragostea pentru Dumnezeu produce o durere

asemănătoare celei pricinuite de o lamă de oţel străpungând inima. Dar - din nou un

«dar» -, această durere este amestecată cu o dragoste negrăit de blândă şi cu adevărat

universală"25. De ce oare această durere? Pentru că după căderea în păcat, sufletul omului

a devenit câmpul de luptă între Dumnezeu şi diavol. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu,

Părintele vorbea despre smerenie "Problema, spunea el, este cum şi prin ce mijloace să-i

facem pe oameni să înţeleagă că smerenia este un atribut dumnezeiesc, un atribut al

iubirii dumnezeieşti, care se dă fără măsură, în afară de orice comparaţie, fără rezerve.

Iubirea şi smerenia sunt ceva unitar. În afara smereniei sau fără smerenie nu este şi nici

nu poate fi iubire"26.

„Oamenii nu pot iubi cu iubirea universală a lui Hristos. Dar iubirea lui Hristos este o

iubire care cuprinde întreaga lume în aspectul ei temporal şi în cel spaţial (adică, cu

timpurile trecute şi cele viitoare). În numele acestei iubiri este absolut necesar să biruim

în noi mândria care ne împiedică să iubim”27.

Rugăciunea este un mijloc prin care putem ajunge la desăvârşirea iubirii în

Dumnezeu. Iată ce spunea Stareţul: „Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii şi

smereniei se ridică din adâncurile fiinţei noastre. Când inima e plină de dragoste pentru

Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conştienţi de apropierea noastră de El, chiar dacă

ştim foarte bine că suntem doar pământ şi ţărână (cf. Facere 3, 19). Prin rugăciune intrăm

în viaţa dumnezeiască”28.

24 Idem, Fericirea de a cunoaşte calea, Iaşi, Editura Pelerinul, 1997, pp. 154-155.25 Ibidem, p. 152.26 Arhimandritul Sofronie, Ne vorbeşte Părintele Sofronie. Scrisori, Galaţi, Editura Bunavestire, 2003, p. 181.27 Ibidem, p. 204.28 Idem, Rugăciunea-Experienţa vieţii veşnice, Sibiu, Editura Deisis, 2001, p. 77.

38

Page 39: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Iubirea lui Dumnezeu implică, însă, şi multă suferinţă, dar una mântuitoare: „Tot cel

ce fierbinte a iubit pe Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, neapărat va trăi două

stări care par potrivnice: pogorârea la iad şi înălţarea la ceruri”29. „Această sfântă

dragoste se trăieşte şi de către noi lăuntric, subiectiv, fără cea mai mică îndoială în ce

priveşte originea ei dumnezeiască”30.

„Dumnezeu dragoste este”; El este „Lumină, şi nici un întuneric întru El este" (I Ioan

4, 8; 1, 5). "Dragostea lui Dumnezeu prin firea ei este Foc de viaţă făcător, aruncat din

ceruri pe pământ prin venirea Fiului luiDumnezeu (cf. Luca 12, 49). Dragostea aceasta

este viaţa nefăcută a lui Dumnezeu Însuşi. În limitele fiinţării noastre pământeşti, ea

mistuie în noi ce îi este străin şi totodată ne umple de energia unei alte fiinţări, de

negândit până atunci. Neapărat, trebuie să ne umbreze puterea de sus, care să ne

învrednicească a cunoaşte acea Dragoste fiinţial. Fără o astfel de experienţă, nimeni

dintre oameni nu este în putere a înţelege poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei.

«Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă

urăsc pe voi (Matei 5, 44)» şi în acelaşi timp «de vine către Mine cineva şi nu urăşte pe

tatăl său şi pe mama sa, pe femeie, pe copii, pe fraţi, pe surori, încă şi sufletul său (viaţa

sa), nu poate fi ucenic al Meu (Luca 14, 26)»”31. Dragostea lui Hristos aflând o inimă gata

să primească flacăra, se sălăşluieşte în ea.

Părintele Sofronie ne mărturiseşte un adevăr trăit, experimentat: „Dureroasă este

calea ce duce la agonisirea sfintei iubiri. Oare nu de aceea mulţi cad de la Creştinism, se

abat de la calea răstignitoare a acestei iubiri la alte căi? Însă nu există altă cale, precum

nu există alt Dumnezeu (cf. Ioan 14, 6). Nici mintea noastră în căderea sa, nici inima, fără

lucrarea dragostei ce de la Tatăl purcede nu pot urma lui Hristos în Ghetsimani şi cu atât

mai puţin pe Golgota”32.

„Creştinismul nu este o oarecare doctrină filosofică, ci însăşi viaţa. Viaţa şi dragostea

şi până la sfârşit, până la ura de sine”33. „Aceste suferinţe spirituale după Dumnezeu nu

distrug omul, ci, dimpotrivă, ele îi dau viaţă. Pe această cale omul dobândeşte biruinţa

29 Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Bucureşti, Editura Sofia, 2005, p. 198.30 Ibidem, p. 150.31 Ibidem, p. 213.32 Ibidem, p. 214.33 Ibidem, p. 201.

39

Page 40: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

asupra urmărilor căderii, se eliberează de «legea păcatului» (Romani 7, 23), care trăieşte

în el”34.

"Domnul ne iubeşte şi de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din

pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrăşmaşul conduce sufletul

aşa cum vântul goneşte frunza uscată sau fumul"35. „Dumnezeu voieşte ca noi să ne

asemănăm Lui în iubirea Sa. Iar dragostea lui Dumnezeu este o dragoste smerită. Sarcina

noastră este în toată vremea a ne smeri. Domnul a spus: «Cel ce smereşte pe sine se va

înălţa (cf. Luca 14, 11). Doar Dumnezeu singur poate să înalţe»”36.

Citându-l pe Sfântul Siluan, Arhimandritul Sofronie face o analiză profundă a ceea ce

spunea Sfântul despre iubirea faţă de Dumnezeu: „Cu cât e mai mare dragostea, cu atât

e mai mare suferinţa sufletului”. Aici face referire mai mult la monahism şi spune:

„Dacă pornim pe calea monahală cu dragoste pentru Hristos, atunci în chipul cel mai

firesc, sufletul nostru va ajunge să sufere dureri”. „Cu cât mai deplină e dragostea, cu atât

mai deplină e cunoaşterea lui Dumnezeu”. Adică în starea iubirii, vom cunoaşte pe

Dumnezeul iubirii. „Cu cât mai fierbinte e dragostea, cu atât mai înflăcărată e

rugăciunea”. Cea de-a patra stare care este cu adevărat mai presus de om, după cum

spune Părintele: „Cu cât mai desăvârşită e dragostea, cu atât mai sfântă e viaţa”37.

Această dumnezeiască dragoste devine cuprinsul propriei noastre vieţi.

V. 2. Iubirea aproapelui şi suferinţa pentru  întregul Adam

Părintele Sofronie face o mărturisire culminantă, şi anume: „Pentru mine viaţa

celorlalţi preţuieşte mai mult decât propria-mi viaţă. Nu vor mai exista între noi

neînţelegeri când vom înţelege aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînţelegeri

nu ţine de nici o organizaţie, de nici un anumit mod de conduită, ci de hotărârea de

suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalţi o inimă de mamă. Trebuie

34 Idem, Fericirea de a cunoaşte calea, Iaşi, Editura Pelerinul, 1997, p. 153.35 Idem, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 111.36 Idem, Din viaţă şi din Duh, Iaşi, Editura Pelerinul, 1997, p. 59.37 Idem, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 234.

40

Page 41: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

să fim foarte sensibili la nevoile altora. Atunci vom fi una şi binecuvântarea lui

Dumnezeu va fi din belşug cu noi”38.

„Viaţa noastră poate deveni sfântă în toate privinţele numai atunci când, adevărata

cunoaştere se împleteşte cu iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi semenii noştri. Dacă

recunoaştem că în ontologia ei întreaga natură omenească e una, atunci de dragul unităţii

acestei naturi, ne vom strădui să Îl iubim pe aproapele nostru, parte vecinică din fiinţa

noastră”39. Împărăţia lui Hristos e întemeiată pe principiul că oricine va voi să fie primul

va trebui să fie slujitorul tuturor (cf. Matei 9, 35). Duşmanul nostru cel mai neîmpăcat

este mândria. Dragostea de putere e moarte pentru suflet. „Fiecare persoană omenească

cu adevărat trăieşte într-o stare de dragoste către celelalte persoane”40. Pentru că orice om

are o valoare veşnică nepieritoare, mai de preţ decât tot restul lumii.

Cele două porunci ale lui Hristos, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sunt

inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că Îl iubim pe Dumnezeu, urându-l

în acelaşi timp pe fratele nostru, ne neînşelăm, şi ne găsim în rătăcire. Cea de-a doua

poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu asdevărat în Dumnezeu.

Precum în Sfânta Treime nu există nici mai mare, nici mai mic, aşa trebuie să fie şi între

noi oamenii.

Părintele accentua un lucru care nouă oamenilor poate ni se pare puţin depăşit: „Cu

mai multe suferinţe, mai multa răbdare a tuturor înjosirilor şi a tuturor nedreptăţilor, noi

agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Şi atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu

precum este, adică ca şi Dragoste”41. Deoarece oamenii nu îşi observă propriile greşeli şi

judecă pe alţii, aşa se pierde unirea. „Adesea întâlnim situaţii când oamenii în exterior

sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţăt

să iubească”42.

"Pentru a deveni în stare a cuprinde cu dragostea întreaga făptură, trebuie să trăim

multe stări dureroase şi multe suferinţe. Însă energia pentru acele suferinţe o dă porunca

lui Hristos pentru ura de sine, pentru dragostea noastră de Dumnezeu şi de apropele"43.

38 Idem, Din viaţă..., p. 18.39 Idem, Rugăciunea-Experienţa vieţii veşnice, Sibiu, Editura Deisis, 2001, p. 140.40 Idem, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 26.41 Idem, Cuvântări duhoniceşti, vol. I, p. 129.42 Ibidem, p. 248.43 Ibidem, p. 294.

41

Page 42: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Calea noastră este de a ne da viaţa pentru viaţa celuilalt. Şi nu este dragoste mai mare

decât cea când sufletul omului este gata de orice moarte pentru binele aproapelui (cf. Ioan

15, 13). „Dragostea strămută viaţa celui ce iubeşte în persoana celui iubit: existenţa celor

iubiţi ai mei devine conţinutul vieţii mele”44, zicea Părintele.

„A iubi pe apropele nostru ca pe noi înşine, a trăi după poruncile lui Hristos ne va

conduce în Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă”45. „Iubeşte pe

aproapele tău ca pe tine însuţi”. Părintelui i-a fost dat să înţeleagă această poruncă sub

forma unui arbore cosmic gigantic, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o

frunzuliţă pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este

temelia mea, îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest

arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze”46.

În porunca „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” înţelegem: „În orice om, în

întregul Adam, mă recunosc pe mine”.

„Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la

sfârşit. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci”47.

„Prin slujire şi nu prin stăpânire devenim asemenea Domnului. Hristos a arătat calea în

timpul Cinei celei de Taină. El era Domnul şi spăla picioarele ucenicilor Săi” 48. „Dacă nu

vom învăţa sensul slujirii aproapelui, viaţa noastră va fi inutilă. Dacă vrem să ne reînnoim

firea, să devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorinţa de a-i sluji aproapelui să ne

domine viaţa. Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare infinit mai mare decât oricare

teorie teologică. Cel care slujeşte apropelui îşi câştigă sufletul pentru viaţa veşnică”49,

aceasta era mărturia Stareţului Sofronie.

„Greutatea de a comunica cu semenul provine întotdeauna dintr-o lipsă de rugăciune

şi iubire. Unitatea păstrată în rugăciune şi în jurul potirului lui Hristos şi vom vedea că

este uşor să iubim. Pentru a ne păstra sufletul şi inima în pace în faţa judecăţii lui

Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic care ar putea să-l deranjeze pe aproapele”50.

44 Ibidem, p. 371.45 Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh, p. 19.46 Ibidem, p. 19-20.47 Ibidem, p. 22.48 Ibidem, p. 45.49 Ibidem, p. 48.50 Ibidem, p. 50, 56.

42

Page 43: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

V.3. Rugăciunea Stareţului pentru întreaga lume

Părintele Sofronie mărturisea cu tristeţe despre o realitate în care trăim: „Cel mai

tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără

a fi cunoscut pe Dumnezeu”51.

„Părintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii îi sfâşia inima.

Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Când vorbea despre

tragedia lumii înţelegeai cât de mult suferea. Faţa i se umplea de amărăciune şi nu mai

putea să vorbească nimic. Îl simţeai şi îl vedeai cum se adânceşte în propria lui lume de

rugăciune. Pe om îl iubea mult, asculta cu atenţie ceea ce i se spunea, răspundea şi uşura

orice suflet întristat”52. „Părintele trăia drama sufletului care nu se exteriorizează,

cunoştea bucuria, care nu se exprimă şi se comportă după cum era nevoie, odihnea,

mângâia. Spunea: «Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect

lucrurile în viaţă. Cum să înţelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăieşti şi dacă

nu trăieşte în tine Hristos. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos. Numai

atunci eşti om adevărat»”53.

Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului şi întotdeauna se arăta mirat că

omul nu înţelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie. Însă nu-şi îngăduia să

vorbească, el tăcea, exprimând, totuşi, prin atitudinea lui, întreaga măreţie a iubirii ce i-o

purta omului. Neputând să înţeleagă împietrirea inimii omului şi rămânând uimit în faţa

iubirii negrăite a lui Hristos pentru om. De aceea şi mărturiseşte: „Dumnezeu nu sileşte

nicidecum omul, ci stă cu răbdare la poarta inimii sale, aşteptând cu smerenie momentul

în care această inimă I se va deschide. Dumnezeu Însuşi îl caută pe om înainte ca omul

să-L caute pe Dumnezeu”.

51 Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006, p. 299.52 Dumitra V. Davita, Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex, editată de Mănăstirea Piatra-Scrisă, judeţul Caraş-Severin, 2002, p. 58.53 Ibidem, p. 59.

43

Page 44: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Într-o corespondenţă pe care o are cu un monah catolic englez, care mai apoi devine

ortodox, exprimă marea durere a sufletului său în rugăciunea pentru lume: „Iubirea

pentru lume, pentru om, mă împinge să mă bat cu Dumnezeu. Uneori mă rog cu lacrimi

dulci, adeseori, însă, ca un nebun, mă lupt, insist, pretind, înjur, ba chiar hulesc. Mă lupt

împotriva lui Dumnezeu, Îl înjur, în lupta mea pentru soarta oamenilor Îl mâhnesc cu

obrăznicie, dar, în cele din urmă, oricare ar fi destinul întregii umanităţi, al întregii

creaţii, pe Dumnezeu Îl iubesc cu o iubire veşnică, unică şi adevărată. De mii de ori s-a

desfăşurat în sufletul meu o luptă aspră, dar iubirea lui Hristos a biruit mereu”54.

„Plânsul adânc din întreaga noastră fiinţă, din pricina acestei iubiri a cărei prezenţă arde

înlăuntrul nostru în timpul rugăciunii pentru lume, poate atinge o intensitate care

depăşeşte puterea noastră de a o răbda. Însă după aceasta sufletul cearcă o dulce linişte şi

acea pace despre care Apostolul Pavel spunea că ea «covârşeşte toată mintea» (Filipeni 4,

7)”55.

În acelaşi timp, însă: „Părintele punea în practică liberatea absolută şi imensa iubire

a lui Dumnezeu” şi spunea că „nici o facere omenească dacă nu este făcută din voinţă

liberă, nu are valoare veşnică înaintea lui Dumnezeu”56.

Rugăciunea pentru lume a copleşit viaţa Stareţului; iată ce spunea în acest sens:

„Întreaga mea viaţă, mai mult sau mai puţin conştientă, am petrecut-o în rugăciunea

pentru lume. Dorinţa inimii mele este să-i văd pe toţi şi ăe fiecare în parte, purtători ai

acelei plinătăţi de viaţă dumnezeiească, pe care Hristos a adus-o lumii: «Furul nu vine

decât ca să fure, să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din bleşug să aibă»

(Ioan 10, 10)”57. „Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi

înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor”58.

„Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci

pentru toţi oamenii de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos

înseamnă a suferi pentru a vindeca şi a mântui întreaga umanitate. Nu există altă cale”59.

54 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 88.55 ***, Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul - Tâlcuiri teologice, ediţie îngrijită şi traducere de Maria Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 292.56 Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 214.57 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, traducere de Ierom. Rafail, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1994, p. 105, nota 15.58 ***, Ne vorbeşte Părintele Sofronie - Scrisori, Galaţi, Editura Bunavestire, 2003, p. 232.59 Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh, p. 20.

44

Page 45: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

V.4. Aproapele este viaţa noastră

Pr. Sofronie de Essex îşi sfătuia obştea în felul următor: “Ascultarea duhovnicească

este necesară în viaţa de zi cu zi: «Preferaţi să faceţi voia altora decât voia voastră».

Acceptaţi cu bunăvoinţă fiecare sfat al părintelui duhovnicesc, al unui frate, sau al unei

surori. Astfel, puţin câte puţin, se va naşte în voi şi în jurul vostru o stare în care inima va

deveni foarte blândă şi sensibilă la orice mişcare interioară, la toate transformările

duhovniceşti. Când suntem împreună, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască

duh de ascultare faţă de voinţa Sa, şi să ne binecuvinteze pe toţi. Fie că e cel mai tânăr

sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima, pentru a simţi când Duhul lui

Dumnezeu vorbeşte prin el ”60.

Cel care doreşte să se descotorosească de mândria, orgoliul propriu, caută să umble

pe calea smereniei. „E o strânsă legătură între păcatele împotriva lui Dumnezeu şi cele

împotriva aproapelui. Cel ce se înalţă împotriva aproapelui se înalţă şi împotriva lui

Dumnezeu; şi viceversa. Suportul faptelor şi purtărilor bune faţă de aproapele este

credinţa în Dumnezeu. Iubirea sau se întinde în toate părţile sau nu e deplină şi nu

durează, căci arată un suflet care nu e în întregimea lui iubitor.”61 „Într-o societate, unde

fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. În schimb, dacă se consideră

întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos şi al

unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil să fii ultimul. Dacă sunt primul, e o plictiseală

groaznică. Dacă sunt ultimul, e o bucurie continuă, pentru că învăţ mereu ceva util.”62

Armă împotriva osândirii celorlalţi este osândirea de sine, căci „osândirea de sine are

înlăuntrul ei umilinţă, are harul smereniei, care este mireasma lui Hristos”63. Părintele

Cleopa spune că „aceea este adevărata defăimare de sine, când omul are convingerea că

el este cu adevărat păcătos şi cu această convingere se defaimă el, căindu-se din inimă

înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. O astfel de defăimare, dacă se uneşte cu smerenia 60 Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh…, , pp. 44-45.61 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 1065, la Ava Dorotei, op. cit., II, 6, în Filocalia, IX, ed. cit., p. 439.62 Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din duh…, p. 58.63 Părintele Efrem Athonitul, op. cit., p. 58.

45

Page 46: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

inimii, are atâta putere încât biruieşte pe cele două păcate: mândria şi slava deşartă şi le

rupe ca pe nişte slabe mreje de păianjen”64.

Smerenia este realism duhovnicesc65, adică a se vedea sincer ceea ce este. Astăzi

oamenilor le lipseşte, pentru a trăi o viaţă frumoasă şi fără teamă de cei din jur,

sinceritatea: a fi sincer cu Dumnezeu, cu semenii dar mai ales cu sine. “Când Îl vedem pe

Hristos aşa cum este, începem să ne vedem pe noi înşine, să ne dăm seama cât de mari

păcătoşi şi vrednici de plâns suntem şi să ne tânguim. Dragostea pentru lumea întreagă se

naşte pe măsura tânguirilor noastre. Despărţirile încetează şi devenim una în Hristos.

Doar lumina divină, atunci când străluceşte în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin

rugăciune, puţin câte puţin, inima noastră începe să înţeleagă influenţele duhurilor care

umplu văzduhul. În loc să înaintăm duhovniceşte, vedem cu o fineţe mereu crescândă

patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este

un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului Sfânt, datorită

prezenţei ei, ne vedem păcatele”66.

Cultivarea smereniei loveşte răul de la rădăcină. Ava Isaia „spunea iarăşi despre

smerita cugetare, că ea nu are limbă să vorbească de altul care-şi nesocoteşte slujirea, nici

urechi să audă cele ce nu folosesc sufletului propriu. Şi nu are cu altul vreun lucru de

vorbit, afară de păcatele sale”67. În Biserică, Dumnezeu se descoperă omului ca smerenie

desăvârşită. „Împărtăşin omului ceva din viaţa Lui, dacă omul primeşte, poate să meargă

mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, «Adânc cheamă către adânc». Omul adâncindu-

se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe şi merge mai

departe; merge nu «studiind», ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şi şti toate

câte ştie Dumnezeu.”68

Smerita cugetare constă în aprecierea cuvintelor şi faptelor şi răspunsul afirmativ la

acestea. Niciodată nu spunem nu. A ierta înseamnă să spui da. Toate cursele întinse de

diavol ca să ne prindă pier în clipa în care nu refuzăm pe celălalt, ci facem ceea ce ne

spune. Fiecare discuţie despre ceva ce a făcut sau a spus celălalt este o chemare a celui

rău ca să ne arunce în ispite. Cine discută şi nu înţelege, dar continuă discuţia, trebuie să

64 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 66.65 Cf. Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului…, p. 89.66 Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din duh…, p. 25.67 Avva Isaia, Cuvântul 8, 7, apud Ilie A. Boulgarakis, op. cit., pp. 109-110. 68 Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului…, pp. 15-16.

46

Page 47: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

înţelegem că acel om fără excepţie, fără nici un motiv, are să îngăduie contrariul,

pregăteşte războiul împotriva sa.69

V. 5. Icoana unui ultim filocalic

Pentru a vorbi despre Părintele Sofronie, nu ajunge timp puţin sau mult, trebuie o

viaţă. Nu spunea, nu făcea nimic fără să aibă drept criteriu viaţa lui Hristos. Viaţa lui se

identifica într-atât cu a lui Hristos încât nu spunea nimic omenesc, adică având logică

omenească şi îngrijorătoare. Avea atâta iubire încât mărturisea că „Iubirea lui Hristos

nu poate fi întrecută de păcatele oamenilor. Niciodată nu a arătat vreo slăbiciunea

omenească, nici în durere, nici în bucurie. Părintele Sofronie respecta şi cinstea Tradiţia

Bisericii Ortodoxe, iar acest respect îl propovăduia cu viaţa şi faptele lui. El spunea că:

«Toată existenţa noastră, şi vremelnică şi veşnică, atârnă de felul cum Îl înţelegem noi pe

Dumnezeu»”70. Şi fiecare om, potrivit poruncii lui Hristos, este chemat la desăvârşirea

asemănării cu Dumnezeu (cf. Matei 5, 48). Mai spunea că: „În Hristos cred cei care cred

în propria îndumnezeire”71. Pentru că „fiecare om are calea sa, dar fiecare în planul lui

Dumnezeu, trebuie să se asemene lui Hristos întru toate şi să devină foarte asemănător”72.

„Părintele Sofronie nu caută nici să convingă, nici să amăgească. Cuvântul său

înduioşează sau nu. O sămânţă nu poate să prindă rădăcini şi să facă roade decât într-un

pământ gata să o primească. Totul depinde de deschiderea şi capacitatea noastră de a-L

înţelege, de dorinţa noastră de a ne transforma viaţa, de voinţa noastră de a spune «da», a

accepta. Suntem gata să ne deschidem şi să ne supunem. Suntem liberi”73.

„Orice cuvânt poate fi contestat de un alt cuvânt, dar care este cuvântul care poate să

conteste viaţa?”, spunea Sfântul Grigorie Palama, în secolul al XIV-lea74

69 Arhim. Emilianos Simonopetritul, op. cit., pp. 55-56. 70 Ibidem, p. 19.71 Idem, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 11.72 Ibidem, p. 12.73 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 235.74 Idem, Din viaţă şi din Duh, p. 10.

47

Page 48: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

VI. COORDONATE ŞI PRINCIPII DUHOVNICEŞTI DE CÂNDVA PENTRU ACUM

VI.1. Omul între păcat şi iertare

Dacă se descoperă pe sine cu adevărat, creştinul îl descoperă şi pe semenul său

pentru care nutreşte compasiune, dragoste. Pe măsură ce cunoaşte iertarea, milostivirea şi

binecuvântarea lui Hristos reuşeşte să ierte pe ceilalţi, să le poarte slăbiciunile, într-un

cuvânt să devină compătimitor cu fraţii săi.

„Pe pământ nimeni nu este fără de păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu

noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem

nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu

trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor

greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt

vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în

spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi

nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă

lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un

caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele

nostru.”75 A-l ierta din inimă pe aproapele înseamnă a-l ierta din iubire, iar nu din

constrângerea mesajului evanghelic.

Credinciosul ajunge să-i înţeleagă pe toţi oamenii ca un întreg, aşa numitul „Adam

întreg”, după cum învaţă arhimandritul Sofronie de la Eseex: „A iubi pe aproapele nostru

ca pe noi înşine, a trăi după poruncile lui Hristos ne va conduce în Grădina Ghetsimani,

unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă. Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Mi-a fost dat să înţeleg această poruncă sub forma unui arbore cosmic, gigantic, a cărui

rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţă pe una din ramurile acestui arbore. Dar

acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea

întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de

frunze. Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conştiinţei Lui, Care poartă în El

întreaga lume, arborele în totalitatea sa fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi

această conştiinţă, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi înşine”76.

75 Părintele Efrem Athonitul, op. cit., pp. 68-69.76 Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh…, pp. 19-20.

48

Page 49: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Orice om tânjeşte să fie înţeles numai de cel care îi remarcă şi îi vorbeşte de calităţile

sale ascunse, pe care alţii nu i le observă. A vedea calităţile ascunse însă este o însuşire a

celor care au un exerciţiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fără darul lui

Dumnezeu. A striga în dreapta şi în stânga şi a făgădui degrabă iadul este propriu râvnei

trupeşti. Oamenii sfinţi însă, care au ajuns la dragoste, nu mai pot avea această atitudine.

Căci dragostea, spune Sfântul Serghie de la Radonej, înseamnă a fi aspru cu tine, dar

îngăduitor cu ceilalţi. Măsura desăvârşirii noastre o putem deduce din felul în care ne

raportăm la oamenii care încă mai săvârşesc cele mai cumplite păcate.77

Osândirea de sine naşte dragoste pentru ceilalţi deoarece „când ne urâm pe înşine

pentru răul care trăieşte în noi, atunci se deschid neţărmuritele zări ale iubirii ce s’a

poruncit nouă: în afara lui Hristos, niciodată nu vom îmbrăţişa întreaga lume în flacăra de

viaţă făcătoare a harului ce se pogoară de Sus; nu vom zări dimensiunile fiinţiale ale

„celei de-a doua porunci:” „Să iubeşti pre aproapele tău ca pre tine însuţi” (Cf. Mt 22:37-

40)”78. Iubirea aproapelui este iubirea ce se pogoară de la Dumnezeu către om. Ea e

anterioară iubirii care urcă de la om spre Dumnezeu. Dumnezeu se grăbeşte să se coboare

spre cel în nenorocit. De îndată ce un suflet este dispus să consimtă, fie el cel mai de

rând, mai mizerabil, mai diform, Dumnezeu se precipită în acel suflet pentru ca prin el, să

îl privească, să îl asculte pe nenorocit. Doar cu timpul ia cunoştinţă de această prezenţă

sufletul omului. Dar chiar dacă nu ar găsi nume să o numească, pretutindeni unde

nenorociţii sunt iubiţi pentru ei înşişi, Dumnezeu este prezent.79

O frumoasă interpretare a minunii Mântuitorului, cea a trecerii prin uşile încuiate,

dată de un părinte din vremurile noastre, descoperă mesajul pe care ni l-a transmis

Hristos prin acest gest. „Lumea comentează în fel şi chip minunea, ca atare, faptul că

trupul transfigurat al Mântuitorului a putut pătrunde prin materie, etc. Dar nu se are în

vedere ce vrea să ne spună nouă Mântuitorul prin asta, şi anume că, El vrea să pătrundă,

să năvălească în golul inimilor pustiite de singurătate, de mizerie (omul nu e făcut pentru

singurătatea în care-l aruncă egoismul, răutatea, înstrăinarea de Dumnezeu). Mântuitorul

77 Ierodiacon Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, însoţită de un interviu despre predică cu părintele moscovit Andrei Kuraev, apărută cu binecuvântarea PS Dorimedont, episcop de Edineţ şi Brisceni, Timişoara, Editura Marineasa, 2002, pp. 54-55.78 Arhim. Sofronie, Vom vedea…, pp. 211-212. 79 Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere din franceză, note şi introducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 31.

49

Page 50: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

nu se suportă altfel decât umplând cu viaţă (cu dragostea Lui) inimile împietrite, pentru

asta făcându-Se El calea omului către Dumnezeu. În inimile pustiite, împietrite, stă

Domnul Hristos ascuns, încremenit (ţintuit acolo de răutatea noastră) şi aşteaptă să

năvălească în inimă, să o inunde cu dragostea Lui, la dorinţa omului – dorinţă pe care tot

El încearcă să o trezească, cu orice chip. Cu orice chip, Mântuitorul vrea, râvneşte să-i

dea viaţă omului; nu suferă moartea. Şi râvna asta trebuie să o avem şi noi, de a umple

pustiul inimii aproapelui cu propria-ne viaţă, spunându-i celui de lângă tine: Iată, îţi sunt,

ca să fii şi tu!”80

Viaţa este forţa pentru a acţiona. Viaţa duhovnicească este forţa pentru a acţiona

duhovniceşte, în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Omul a pierdut această forţă şi până când

ea are să-i fie redată, îi este imposibil să trăiască duhovniceşte, oricâtă dorinţă ar avea în

el. Iată de ce darul iertării este esenţial pentru credincios ca să poată duce o viaţă creştină

autentică. Adevărata viaţă creştină este viaţa iertării. Un om poate să ia hotărâri corecte;

însă pentru a le folosi trebuie ca iertarea să se împreuneze cu fiinţa sa. Când această unire

este realizată, forţa morală care până atunci nu se manifesta decât temporar, sub efectul

unui entuziasm de începător, se va întipări în fiinţa sa şi va locui acolo fără încetare.

Acest nou avânt al forţei morale a fiinţei este realizat prin acţiunea regeneratoare a

botezului, în care omul primeşte justificarea sa şi forţa de a acţiona potrivit dorinţei lui

Dumnezeu „în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef. 4:24).81

Iertarea este iubirea în acţiune. Elanul său, cu neputinţă de analizat, este un nelimitat

avânt de dărnicie. Iertarea este dar, este generozitate infinită. Ea este o dreptate de

dincolo de lege, care nu desfiinţează legea, ci o încoronează ca un spor de dărnicie cu

neputinţă de dobândit prin lege, în limitele naturale ale legii. Iertarea reflectă

supranaturalul în relaţiile cu dintre oameni. Cel care iartă şi celui căruia i se iartă sunt,

prin iertare, în raporturi noi; judecata este aceeaşi, însă a intervenit ceva ca o radicală

interviziune, care transformă ura în iubire, ostilitatea în pace, înstrăinarea în prietenie. Cel

care iartă „şterge cu buretele” trecutul şi întoarce spatele exigenţelor justiţiei. Iertarea este

răsturnarea pornirilor noastre răzbunătoare, distrugătoare. Ea este creatoare, face dintr-o

dată oameni noi, înnoindu-i. Tot ce a făcut este ca şi când n-ar mai fi, tot ce s-a făcut ca şi

când nu s-ar fi făcut. Această iubire compătimitoare trebuie să avem nu doar cu orice

80 Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu…, p. 39.81 Higoumène Chariton de Valamo, op. cit., pp. 187-188.

50

Page 51: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

frate, ci chiar cu cei ce ne greşesc nouă, mai mult sau mai puţin voit.82 Părinţii cu viaţă

sfântă aveau obiceiul de a acoperi păcatele celui ce greşeşte.

Testul iubirii este în faţa vrăjmaşilor. Părintele Miron îndemna pentru astfel de

situaţii: „Un mod simplu de manifestare a sfinţeniei este ca atunci când cineva te jigneşte

sau îţi face alt rău, tu, convins că inima ta e a lui Hristos, îi răspunzi în numele Lui. Te

aliezi imediat felului Lui de a fi şi în momentul acela eşti îndumnezeit.…Să-ţi fie milă, în

loc de silă, de omul care te provoacă; dumnezeieşte de drag să-ţi fie, ca de unul pe care-l

ştii al tău, gândind că ai contribuit şi tu cu cine ştie ce neatenţii la starea lui de mizerie”. 83

„Mântuitorul ne cere (ce cinste ne face!) ca, aşa cum suntem noi ai Lui, tot aşa să ne

vedem unii pe alţii, în aceeaşi preţuire a dragostei care nu judecă pe nimeni, ci iartă pe

baza supremului gest al Mântuitorului de pe cruce. Este unicul răspuns, ce trebuie să-l

avem ca atitudine de viaţă. Mântuitorul nu a explicat, nu a acuzat, nu a vorbit în nici un

fel despre fapta abominabilă, de a nu-L primi oamenii, ci simplu s-a rugat. Minunea

operei Sale de iubire se vrea dăruită exact aşa precum ne-a fost încredinţată pe cruce:

întreagă, dumnezeiască.”84

Stareţul Siluan Athonitul, care a fost învrednicit de Hristos să dobândească iubirea

pentru toată făptura, a ajuns să spună într-un mod remarcabil despre semenii săi: „Fericit

sufletul care iubeşte pe fratele, căci fratele nostru este viaţa noastră. Fericit sufletul care

iubeşte pe fratele: în el viază simţit Duhul Domnului şi îi dă pace şi bucurie, iar el plânge

pentru întreaga lume”85. La această măsură poate ajunge cel care în lupta cu patima

judecării aproapelui se apropie stăruitor de Cel care este iubire.

Prin tot ce ne stă în putinţă trebuie să-l convingem pe omul de lângă noi că, prin noi,

e iubit de Dumnezeu cu iubirea ce se aşteaptă să o avem şi noi unii pentru alţii. Iată ce

spune în această direcţie Părintele Stăniloae: „Noi poate nu vedem acum în semenul

nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate

82 Pr. Prof. Sebastian Chilea, Despre imperativul iertării, în rev. „Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XXX, Nr. 3, Iulie – Septembrie 1978, Bucureşti.83 Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu…, pp. 71-72. 84 Idem, Sfânta Liturghie…, p. 41.85 Sfântul Siluan Athonitul, op. cit., p. 125.

51

Page 52: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

numai prin credinţă. Dar faptul acesta se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos

vom vedea atunci chipul fiecărui om; în iecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos.

Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat

pe Hristos să iubească în noi ”86. Judecând pe semenul nostru, neiubindu-l, nu dăm prilej

lui Hristos să iubească prin noi pe semenul nostru.

Creştinul se luptă cu patimile sale întâi în gând. Cuviosul Paisie Agioritul

vorbeşte adeseori despre gândurile de dreapta şi cele de stânga. „Atunci când omul le

vede pe toate cu gânduri bune, spune Cuviosul, se curăţă şi este dăruit cu dar de

Dumnezeu. Cu gândurile de-a stânga judecă şi nedreptăţeşte pe ceilalţi, împiedică venirea

harului dumnezeiesc şi lasă pe diavolul să lucreze liber în el.”87Despre gândul cel bun,

asemănându-i puterea cu a unei privegheri de multe ceasuri, spunea: „Are putere mare.

Precum astăzi unele arme noi blochează, cu raze laser, racheta chiar la baza ei şi o

împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile

rele pe «aeroporturile» diavolului, de unde pornesc. De aceea încercaţi, pe cât puteţi, să

plantaţi voi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele

rele, pentru ca inima să vi se facă grădină de flori şi rugăciunea să vă fie însoţită de

mireasma duhovnicească a inimii voastre”88.

VI.2.Sensul comunitar al sfinţeniei

Sfinţenia este, pentru oamenii zilelor noastre, o noţiune ce trebuie să depăşească sfera

preocupărilor curente. Şi nu este vorba doar despre faptul că omul de astăzi, renunţând să

îşi mai pună probleme legate de nivelul spiritual al realităţii, nu mai este preocupat de

sfinţenie. Oricât ar fi de ignorant sau de plin de sine, contemporanul se simte provocat,

pentru că la sfinţenie îl cheamă neîncetat Dumnezeu Însuşi. Inflexibilitatea sa spirituală

nu îl izolează definitiv de darul sfinţeniei, însă îl împiedică să fie însetat de acesta, să şi-1

86 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dorgmatică Ortodoxă, vol. III, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a III-a, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 456.87 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte 3. Nevoinţă duhovnicească, traducere din limba elenă de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, p. 21.88 Ibidem, p. 20.

52

Page 53: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

dorească cu toata fiinţa, pentru a putea răspunde unei chemări care solicită o permanentă

şi deloc confortabilă, pentru obişnuinţele noastre, ieşire din sine. Chiar şi atunci când este

atras de problematica sacrului, omul contemporan rămâne doar la periferia manifestărilor

acestuia. În aceste condiţii, sfinţenia devine un concept speculativ sau un ideal moral

suprauman. Însă, abstractizând, teoretizând excesiv în lipsa oricărei intenţii de sfinţire,

omul îşi adânceşte agonia şi Iasă nevindecată nostalgia sa după o existenţa sanctificată.

Tradiţia vie a creştinilor înţelege sfinţenia ca o categoric existenţială în interiorul

Bisericii lui Hristos, vizând împlinirea umanului, după expresia lui Nichifor Crainic. În

Liturghie, Biserica se descoperă ca şi comuniune a sfinţilor, fie ca e vorba despre

potenţialitatea sau vocaţia sa de manifestare a sfinţeniei sau de împlinirea sfinţeniei

Trupului lui Hristos, modul de viaţa eclezial este sfinţenia.

Mai mult decât sub aspect instituţionalizat, Biserica lui Hristos, ca eveniment divino-

uman şi comunitate de viaţă plină de Duhul lui Dumnezeu, descoperă practic, acum şi

aici, în relaţiile dintre membrii săi, comuniunea cu Sfânta Treime. Prezenţa lui Iisus

Hristos şi activarea comuniunii, intensificarea relaţiilor dintre membrii unei comunităţi

creştine conform credinţei într-un singur Dumnezeu şi lată, împlinirea comuniunii în

Duhul Sfânt, fac din orice adunare liturgică o comunitate a sfinţilor.

Biblic si liturgic deopotrivă, comuniunea sfinţilor presupune împărtăşirea cu şi în

cele sfinte, „Sfintele sfinţilor", în care comunitatea îl contemplă în slava lui Dumnezeu

Tatăl pe Unicul sfânt, Iisus Hristos, primind Duhul lui Dumnezeu şi edificându-se asupra

conţinutului adevărat al credinţei Bisericii, relaţia vie cu persoanele dumnezeieşti. Pe de

altă parte, şi în interdependenţă cu împărtăşirea din Sfintele Taine, comuniunea sfinţilor

reprezintă realizarea concretă a idealului creştin de vieţuire, conform căruia membrii

comunităţii ecleziale realizează un salt existenţial, sfinţenia, tocmai în interiorul şi în

desfăşurarea relaţiilor de iubire dintre ei, imitând modul de viaţă divin. Orientându-se

asupra sensului comunitar al sfinţeniei, pentru Biserica lui Hristos echivalentul modului

de viaţă al creştinilor, postmodernitatea are prilejul reconfigurării destinului umanităţii

conform valorilor duhovniceşti ecleziale, cu adevărat consistente. Chiar dacă, din

obişnuinţe seculare, refuză să răspundă chemării divine la sfinţenie, resimţindu-se după

ravagiile ideologiilor individualiste şi egalitariste, postmodernitatea caută să realizeze o

53

Page 54: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

noua construcţie politică, în stare să articuleze atât la nivel local, cât şi global, diversele

aspecte ale umanităţii.

Astfel, orice întreprindere sfinţitoare dinspre credinţa şi viaţa Bisericii constituie o

provocare culturală şi existenţiala de care omul contemporan, dacă este sincer cu el însuşi

şi consecvent abisului propriilor căutări, va ţine cont. În acest sens trebuie înţeles modelul

de sfinţenie al Sfântului Siluan Athonitul pentru lumea contemporană, ca manifestări ale

unor repere morale într-o epocă a deziluziilor şi a deturnării valorilor. Prin mărturia

acestui Sfinţi, înţelegem că sensul complet al existenţei umane poate fi experimentat

numai în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în smerenie şi în căutarea neîncetată

a sfinţirii propriei vieţi, prin mijloacele specifice ale vieţii de zi cu zi, care ne sunt

accesibile.

VI.3. Darul şi tragedia libertăţii

„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” Ioan 8,32

Potrivit dicţionarului enciclopedic de cunoştinţe religioase, cuvântul liber-arbitru

înseamnă: „libera voinţă pe care Dumnezeu a dat-o omului spre a alege singur între bine

şi rău, spre mântuirea sa.”89 Aceasta e o definiţie sumară şi simplă a cuvântului libertate

care atunci când e supus unei analize mai atente, ne relevă un complex de sensuri de la

etimologic la fiinţial, care cel mai adesea pot scăpa în dauna unei profunde înţelegeri,

depline a acestui cuvânt atât de important pentru om. Aceasta pentru că marile cuvinte

originare: iubire, cunoaştere, bunătate, bucurie, timp, veşnicie, libertate, om şi Dumnezeu

se îndepărtează de semnificaţia şi profunzimea pe care o au în adevăr, şi nu se bucură de

o înţelegere deplină, ci doar de una foarte simplistă în rândul conteporanilor noştri.

Alături de toate celelalte mari daruri pe care le-a primit omul de la Dumnezeu stă şi

acesta al libertăţii, care este expresia cea mai evidentă a măreţiei iubirii lui Dumnezeu

care L-a adus pe om din nefiinţă la fiinţă şi i-a dat posibilitatea de manifestare liberă a

persoanei sale. Dealtfel, „experienţa umană originară se confundă cu cea a libertăţii”90.

89 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, ed. Diecezana, Caransebeş, 2001, pag . 260. 90 Olivier Clement, Adevăr şi libertate, ed. Deisis, Sibiu, 1997, pag. 99.

54

Page 55: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Acest lucru nu stă consemnat explicit dar se înţelege limpede din atitudinea lui

Dumnezeu pe care o desprindem din referatul biblic al Facerii. „Omul este liber dintru

începuturi, căci Dumnezeu este libertate, iar omul este făcut după asemănarea lui

Dumnezeu”91, afirmă Sfântul Irineu al Lyonului. Faptul că Dumnezeu i-a dat o poruncă

omului poate părea pentru mulţi o îngrădire, o forţare a primilor oameni de a trăi numai

într-un anumit fel, impus şi nu propus, de un Dumnezeu tiran şi dictatorial. În realitate

vedem că nu este aşa, pentu că în acest caz Dumnezeu s-ar fi angajat El Însuşi paznic

lângă pomul raiului, sau ar fi putut împrejmui pomul cu un gard, ceea ce ar fi făcut

imposibilă încălcarea acestei porunci, dar atunci meritul nu ar mai fi fost al omului ci al

lui Dumnezeu şi nu se putea proba dragostea sau neasculterea poruncii divine

prin voinţa omului, care trebuie să se manifeste în mod liber, neconstrâns de nimeni şi

de nimic, neinfluenţet de nici o realitate exterioară, ci dintr-o pură convingere şi

înţelegere interioară a mesajului divin.

Dumnezeu e fiinţă şi spirit liber, independent şi necondiţonat de vreun principiu

exterior Sieşi. El există prin Sine, îşi manifestă voinţa după propriile raţiuni divine ale

celor trei ipostasuri dumnezeieşti, care se sfătuiesc şi conlucrează potrivit unei unice legi

de iubire intratrinitară şi interpersonală, care se revarsă asupra întregii creaţii. Cel creat

după „chipul” Celui necreat primeşte odată cu viaţa şi libertatea de a rămâne în viaţă sau

de a experia moartea, nu ca alternativă, ci ca o consecinţă sigură a neascultării şi

neîmplinirii poruncii.

Prin intermediul acestui mare dar, pe care omul nu l-a înţeles, dovadă că l-a folosit

prost, apare ca un intrus în creaţia lui Dumnezeu, răul, care e expresia mândriei

luceafărului căzut deoarece văzându-se alungat dintre slujitorii lui Dumnezeu cei

nevăzuţi, prin însăşi voinţa sa iremediabil pervertită, propune şi omului aceeaşi soluţie pe

care a urmat-o şi el şi care s-ar putea exprima ipotetic astfel: „fii mai mare decât

Dumnezeu, stăpâneşte-l pe Dumnezeu, nu asculta de El, e invidios, ştie că dacă veţi

mânca veţi fii ca El, de aceea a zis să nu mâncaţi. Dumnezeu minte, deci nu ascultaţi de

El. Ascultaţi de mine şi până de seară veţi fii ca Dumnezeu” . Ideea îi surâde inocentului

om, care nici nu mai stă pe gânduri dând curs acestei căi facile şi irefuzabile de a deveni

„ca Dumnezeu” într-un timp record. Aceasta e prima manifestare umană elocventă care

91 Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, 37, 4, apud Olivier Clement, op. cit., pag. 103.

55

Page 56: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

arată explicit că prin intermediul voinţei libere omul îl poate refuza pe Dumnezeu şi îl

poate trece pe plan secund în ordinea priorităţilor sale. Acest moment, aparent banal, care

a constituit un punct de reper important în scrierile a numeroşi sfinţi părinţi reprezintă o

piatră de hotar în istoria omului, care, experiază cel mai tragic moment din şirul

experienţelor sale, moartea, ca împlinire a ceea ce a spus Dumnezeu Cel ce nu se

dezminte în afirmaţiile Sale: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci,

căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 17).

Iată cum, omul, din liber ajunge sclav şi rob al dorinţei sale păcătoase de al exclude

pe Dumnezeu chiar şi măcar o clipă din viaţa sa, clipă ce devine fatală pentru şiruri

nenumărate de oameni care au descins din prima pereche şi care moştenesc de acum o

fire umană pervertită. Aceştia nu mai au prilejul să cunoască o viaţă aşa cum a cunoscut

omul în Eden, ci realmente o moarte, până când Hristos se întrupează şi ne elibereză şi

redeschide perspectiva unei vieţi asemeni celei de dinainte de cădere. Dumnezeu

creându-l în acest fel pe om îşi asumă inevitabil „riscul Crucii, şi se face vulnerabil faţă

de creatura Sa, Mielul fiind jertfit de la facerea lumii”92. Cu toate acestea Dumnezeu Cel

ce ştia în preştiinţa lui toate acestea nu renunţă la dorinţa de a crea noi libertăţi după

chipul libertăţii Sale, ci ca Unul Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt „ce este libertate a

iubirii se face şi faţă de noi iubire a libertăţii noastre”93.

VI.4. Viţuirea în duh şi adevăr

Viaţa sfântului Siluan athonitul este o pildă elocventă de a dobândi libertatea, ăn

dimensiunea ei interioară, duhovnicească. Această unică experienţă a stareţului Siluan

avea un fundament serios în viaţa sa de monah, întemeiată pe rugăciune şi iluminarea

Duhului Sfânt, care e pe de o parte un dar divin precum şi un rod al ostenelilor omului.

Astfel, el a conştientizat că „singura robie adevărată e cea a păcatului, că singura libertate

adevărată e învierea în Dumnezeu”94.

Ca om cu viaţă sfântă, şi cu o bogată experienţă duhovnicescă bazată pe iubirea

lui Dumnezeu şi a semenilor chiar a duşmanilor el a înţeles prea bine că: „avem cu toţii

92 Olivier Clement, op. cit., pag. 103.93 Idem, op. cit., pag. 103.94 Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, ed. Deisis, Sibiu, 2004, pag. 112.

56

Page 57: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

aceeaşi fire, de aceea e firesc să ne iubim noi toţi, dar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.

Puterea iubirii e mare şi biruitoare, dar nu este nemărginită. Există în om un tărâm în care

însăşi iubirea nu se poate impune, deoarece un singur lucru limitează puterea ei, acesta e

libertatea. Libertatea omului e aşa de mare încât nici jertfa lui Hristos, nici cea a tuturor

celor ce au urmat lui Hristos, nu duce neapărat la biruinţă.”95 Dumnezeu doreşte

mântuirea tuturor oamenilor. De aceea S-a întrupat, a murit şi a înviat şi a coborât până la

iad, ca să-i ridice pe toţi şi a făcut tot ce îi stă în putinţă pentu ca omul să aibă accesul

liber spre Împărăţia cea veşnică a iubirii, cu o singură condiţie să vrea să conlucreze la

taina mântuirii sale şi a întregului univers, cu oameni şi cosmos. În caz contrar, omul are

această înfricoşătoare posibilitate a libertăţii, de a-i răspunde lui Dumnezeu printr-un

tragic refuz: Doamne, eu nu te vreau şi nu vreau mântuirea Ta. În faţa unei asemenea

atitudini, Însuşi Dumnezeu Cel Atotputernic se vede neputincios în a găsi o altă soluţie

pentru un asemenea suflet, pentru că altfel S-ar contrazice pe Sine, dacă ar vrea să îl

mântuiască cu forţa şi n-ar mai fi un Dumnezeu adevărat ci un tiran nemilos ce le oferă

fiilor săi ceea ce ei nu doresc. Astfel, dacă unii nu se vor mântui aceasta se întâmplă, nu

pentru că Dumnezeu nu vrea, ci pentu că ei au înţeles să îl elimine pe Dumnezeu din viaţa

lor şi trăiască existenţa în afara Lui.Viaţa omului îşi împlineşte rostul atunci când acesta

va afirma cu tărie: „Dumnezeu este libertatea mea”96.Curajul acestei libettăţi pe care şi-o

asumă Dumnezeu descoperă omului vocaţia sa de „copil al sacrificiului şi a libertăţii

eliberat şi iubit de Dumnezeu cu o iubire veşnică, mai puternică decât moartea, de a

deveni artizan al comuniunii interumane şi al transfigurării cosmice” 97.

VI.5. File de Pateric

Pe lângă Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti, în

spiritualitatea ortodoxă există şi o colecţie de maxime şi cuvinte duhovniceşti, cunoscută

sub denumirea de Pateric sau Cuvintele Sfinţilor Bătrâni.

95Idem, op. cit.,. pag. 113.96 Olivier Clement, op. cit., pag. 105.97 Idem, op. cit., pag. 105.

57

Page 58: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Cuvintele de învăţătură ale acestor Sfinţi Bătrâni sunt un rod al nevoinţelor

continue, al unei vieţi cumpătate, lucrate cu fapte. Ele povăţuiesc pe cei ce se nevoiesc cu

osârdie şi prin ele omul învaţă ce trebuie să facă în momentele concrete ale vieţii.

Cuvântul lor era venit ca din partea lui Dumnezeu prin gura ascetului, ca mesager al

tainei cuvântului, ce se plămădea în tăcere şi pe care Părinţii deşertului îl grăiau cu multă

prudenţă.

În tradiţia duhovnicească ortodoxă, cuvântul este destinat întotdeauna să se

întrupeze. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut trup, cuvântul pronunţat pentru folosul

duhovnicesc trebuie de asemenea să se întrupeze, să se transforme în acţiune, altfel, el

este zadarnic. Deşi majoritatea Parinţilor trăiau în pustie, totuşi nu erau străini de

dogmele credinţei creştine şi de eforturile Bisericii în lupta cu ereticii.

Teologia Părinţilor Patericului nu este savantă, ci practică, trăită şi experimentată

ortodox. Deşi preocuparea Părinţilor este în mod special rugăciunea, care este un dialog

cu Dumnezeu, totuşi foarte puţini vorbesc despre El, iar atunci când spun ceva, o spun cu

mare reţinere şi sfială duhovnicească. Dumnezeu este în interiorul lor şi dobândesc şi pe

cele de aici şi pe cele veşnice. Toate lucrurile se constată că se dau celui care se face

vrednic de Dumnezeu, în dar, fără să aibă vreun merit în această direcţie, ci numai o

pregătire şi o curăţenie deosebită. Se ştie că Sfântul Duh odihneşte peste cel care nu are

răutate şi se străduieşte să devină foc pentru primirea focului Duhului.

Părinţii Patericului sunt în unanimitate de acord că Dumnezeu a creat pe om cu

voinţă liberă. Toate sfaturile pe care le dau nu stânjenesc cu nimic libertatea celor care

vor să se mântuiască. Ucenicii se adresează Părinţilor, cerându-le cuvinte folositoare, aşa:

„ce trebuie să fac pentru ca să mă mântuiesc", la care Bătrânul răspunde, precum

Mântuitorul bogatului din Evanghelie: „de voieşti să fii desăvârşit, fă aceasta...", dând un

sfat după puterea celui care întreba. Toate sfaturile date nu sunt izvorâte din vreo regulă

oarecare cu caracter imperativ, ci rămân la nivel de sfaturi, depinzând de seriozitatea cu

care le punea în aplicare cel care le primea. Întrucât mântuirea este o problema de viaţă,

care angajează credinciosul într-o luptă, în vederea căreia trebuie să depună eforturi

susţinute, nu trebuie să ne facem o imagine falsă despre ceea ce înseamna libertatea la

Parinţii Patericului. Ei sunt convinşi că orice îndeletnicire omenească impune celui ce o

învaţă anumite norme, cu atât mai mult lucrarea mântuirii.

58

Page 59: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Iată ce spune Avva Moise: „Prin nici o altă greşeală nu duce diavolul mai

uşor în prăpastie, ca prin aceea că îl înduplecă să lase sfaturile Părinţilor şi să urmeze

judecăţii şi voii sale"98.

VI.6. TAINELE UCENICIEI

Cunoscând această importanţă a dobândirii mântuirii, Părinţii puneau mare acent,

nu pe îngrădirea libertăţii ucenicului, ci pe o hotărâre categorică a celui ce voia să se facă

monah. Monahul trebuia să fie încercat, ca nu cumva în vremea ispitei să şovăiască,

iar căderea lui să fie mai mare. De aceea răul trebuia tăiat de la rădăcină. Patericul

foloseşte în această privinţa cuvântul „nevoinţă”, care scoate în evidenţă o totală libertate

de gândire. În primul rând este cert faptul că cel ce acceptă să vină în mănăstire sau în

pustie, a cântărit destul de bine cele ce urmează să le facă, al doilea examen ce urmează e

acceptarea nevoinţei, care niciodată nu duce la distragerea fiinţei umane.

Supunerea faţă de Părinte nu înseamnă pierderea libertăţii deoarece: „ascultarea e

o înfiere liber consimţită de un părinte duhovnicesc în care se manifestă paternitatea

eliberatoare a lui Dumnezeu cea care dă Duhul ”99. Ucenicul îşi mărturiseşte gândurile

sale şi depune toată osteneala pentru a asculta pe Părintele său, deoarece ştie că

experienţa lui personală este minoră, iar tactica vrajmaşului este necunoscută şi mereu

schimbată. Rolul Bătrânului nu este numai de confesor al gândurilor şi faptelor, ci şi de a

da sfatul cel mai util în vederea îndreptării fratelui. În general marii Părinţi dădeau sfaturi

după, rugăciuni făcute către Dumnezeu, sau după ce aveau oarecare descoperiri şi

întotdeauna după ce ucenicul îşi spunea gândul. Dacă analizăm mai amănunţit această

libertate a voinţei, în perspectiva Părinţilor, vom constata că cea mai mare luptă nu se dă

în acceptarea votului castitaţii, sau al neagoniselii, ci împotriva neascultării.

Toată lumea este de acord că monahul trebuie să fie retras, adică necăsătorit, să

fie neagonisitor de avere, întrucât aceasta este de prisos în cazul când lipseşte primul

punct, căsătoria, dar când vine problema a treia, ascultarea, spiritul îşi cere libertatea lui

de care face caz, argumentând că este de la Dumnezeu. De ce oare aceasta? În primul

rând, ascultarea, sau tăierea voii, le include pe toate trei. În al doilea rând, cel care vine

din lume în viaţă de privaţiuni şi asceză nu are o voinţă după Dumnezeu, ci după gândirea

98 Izvoare duhovniceşti, Patericul, ed. Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, Alba Iulia, 2003, pag. 150.99 Olivier Clement, op. cit., pag. 106.

59

Page 60: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

sa egoistă. În al treilea rând, şi cel mai important tăierea voii, despre care se vorbeşte la

Părinţi, se adresează direct spiritului. Cucerind mintea, prin acceptarea gândului de

autoconducere, lui îi este uşor, fiind duh, să se lipească de suflet şi să-l conducă prin fel

de fel de momeli pe căile pierzării.Părinţii ştiau acest lucru şi de aceea puneau accent pe

acest vot, nu cu scopul de a-i anihila libertatea fratelui, ci întotdeauna de a-l pregăti în

vederea unui atac neaşteptat al vrăjmaşului.

Apoi Sfinţii Părinţi ai Patericului recomandă disciplinarea mişcării, a somnului, a

vorbirii, a gândurilor, îmbrăcămintei etc. Toate acestea sunt menite să aducă aminte

monahului că interesul lui trebuie sa cadă pe spiritual. Aceste prescripţii nu ar fi necesare

dacă natura umană n-ar fi slabă şi dacă monahul n-ar fi în primejdia de a-şi uita ţelul şi de

a cădea în păcate, care pot muta centrul de greutate al preocupărilor sale duhovniceşti.

Libertatea trebuie socotită, nu a acelora ce din întâmplare sunt liberi, ci celor ce

sunt liberi, după viaţă şi după deprinderi. Nu trebuie să numeşti liberi, spune Sfântul

Antonie, pe cei care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi

fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice. Liber este omul care

nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi înfrânare, îşi stăpâneşte trupul şi se

îndestulează plin de mulţumire de cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţin.

Libertatea după Părinţi nu trebuie pusă în slujba păcatului, deoarece cele ce sunt

după fire sunt păcate, fiind alese, cu deplina voie. Libertatea de acţiune o are fiecare.

Sfântul Arsenie spune: „Dacă vreau mănânc, dacă vreau nu mănânc"100. Iar Avva Antonie

spune: „Dacă vrei, eşti rob patimilor, şi iarăşi, dacă vrei, eşti liber ca să nu te pleci

patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă"101. In cazul că n-ar exista libertate,

n-ar exista nici discernământ, despre care se vorbeşte atât de mult la Părinţi. Sfinţii arată

şi de ce nu trebuie sa ne conducem după voile noastre. Astfel, un Părinte spune:

„Demonii nu se luptă cu voi atâta timp cât faceţi voile voastre, deoarece, voile acestea s-

au făcut draci şi ele sunt acelea care ne necăjesc pe noi că să le facem". Ei ştiu că păcatul

slăbeşte voinţa umană şi în loc să fie liberă faţă de lucrurile păcătoase, o robeşte. Deci, de

va lăsa omul voia lui, în Dumnezeu, „va trece zidul” (Ps. 17, 32), iar dacă se va îndreptăţi

pe sine şi se va uni cu voia sa, va pătimi.În acest sens este explicată dorinţa multor

monahi de a se îndepărta de lume. Sfântul Arsenie, întrebat de ce fuge de fraţi, a zis:

100 Idem,op. cit., pag. 14.101 Ibidem, pag. 11.

60

Page 61: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

„Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu. Cetele

cereşti au numai, o voie, pe când oamenii au mai multe. De aceea nu pot lăsa pe

Dumnezeu ca să petrec cu oamenii"102.

Din cuvântul Avvei Arsenie, ne putem da seama, care este adevărata libertate,

adică aceea în Dumnezeu. Ascetul este liber când slujeşte lui Dumnezeu şi oamenilor,

indiferent de încercările la care este supus, dezbrăcat de orice dorinţă păcătoasă,

îmbrăcat şi iluminat de harul lui Dumnezeu care îl va conduce pas cu pas pâna la adâncul

cel de necuprins al smereniei şi dragostei lui Dumnezeu, la comuniunea deplină şi unirea

totală prin har cu Sfânta Treime şi cu toată comuniunea sfinţilor. Acesta lucrul cel mai

măreţ care se poate petrece în istorie: Dumnezeu se uneşte cu omul şi devine un eliberat

total, căruia toate îi sunt realmente posibile dar nu se lasă robit pentru că înţelege că a fi

liber înseamnă a fi robul lui Dumnezeu şi a nu ieşi din voia lui nici măcar o clipă.

VI.7. Paternitate şi filaţie duhovnicească

Patericul ne prezintă două grupuri de oameni: unii, povăţuitori, alţii ascultători.

Cei dintâi au fost şi ei la rândul lor în ascultare faţă de alţii, iar acum, după ce au dobândit

o experienţă bogată, au şi ei ucenici. Părinţii accentuează când sfătuiesc pe ucenici asupra

ascultării. Se pune întrebarea: nu este oare ascultarea o privare a libertăţii? Nu, şi vom

arăta şi de ce.Mântuirea se zideşte pe dărâmăturile mândriei. Orice nou începător, dacă nu

strică tot ce considera că are bun, nu poate să zidească. Apoi el trebuie să-şi aleagă un

povăţuitor, iar voinţa sa să fie voinţa lui, şi aşa va putea să dobândească mântuirea. Avva

Alonie spune: „De n-aş fi stricat tot, n-aş fi putut să zidesc: adică, de n-aş fi lăsat tot ce

se pare bun din viaţa mea, n-aş fi putut să dobândesc fapte bune"103.

Ascultarea nu implică constrângere. Nimeni nu obligă pe cineva să meargă în

pustie şi nici nu constrânge pe cineva să rămână. Patericul cunoaşte nenumărate cazuri de

abandonare a pustiei. Deşi se numeşte ascultare necondiţionată, ea este totuşi

condiţionată de ceva: se face în numele lui Dumnezeu. E o disponibilitate pentru

Dumnezeu, pentru că, se presupune că cel ce o porunceşte, o face în numele lui

Dumnezeu, pentru un scop al lui Dumnezeu, în vederea mântuirii, pe care trebuie să o

102 Ibidem, pag. 14.103 Izvoare duhovniceşti, Patericul, ed. Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, Alba Iulia, 2003, pag. 39.

61

Page 62: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

dobândească cel care se supune. Poruncile şi ascultările sunt autentice, numai atunci când

au un scop duhovnicesc, prescris de Mântuitorul şi practicat de alţi mulţi înaintaşi. În

acest context, ascultarea nu poate deveni robie, iar porunca nu poate deveni teroare şi

instrument de exploatare.

Părinţii considerau întotdeauna că hotărârea de a intra în viaţa ascetică este

motivată duhovniceşte. A porunci unui frate cu orgoliu este categoric interzis în Pateric.

Cel ce vine în mănăstire se predă Părintelui duhovnicesc, încredinţat că, ascultând de el,

îşi asigură mântuirea. În acest sens Părinţii vorbesc de ascultare, ca de omorârea voii

proprii (tăierea voii).

Ascultarea trebuie sa fie absolută, iar din partea Părintelui, poruncile nu trebuie să

fie absurde. Nu cel ce porunceşte îşi creează drept de a porunci, ci este solicitat de

ascultător să-i dea cuvânt de folos, pe care lucrându-l se va mântui. Mulţi părinţi când

spun cuvânt de folos, au în vedere o viziune largă, folosind atât pe cei care vin de departe,

cât şi pe ucenicii săi permanenţi.

Trebuie să remarcăm, că în Pateric, nu există expresia „ascultare oarbă". Aceasta

se datoreşte faptului, că ascultarea este liber acceptată şi cu un scop precis. Avva Moise,

când a întrebat pe Sfântul Casian de ce a venit în pustie, acesta i-a răspuns că „pentru

Împărăţia cerurilor", aceasta fiind ţintă ultima, iar scopul, curăţirea inimii. Sfântul Casian

era convins că poate să-şi atingă ţelul, indiferent sub oblăduirea cui va lucra. Deci, el vine

la ascultare, că vrea să asculte. Aşadar, trebuie să se accepte ca: ascultarea este ascultare

de Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, din dragoste de Dumnezeu, pentru împărăţia

cerurilor. În clipa în care monahul crede că cel pe care îl ascultă este un instrument al lui

Dumnezeu, ascultarea lui trebuie să fie necondiţionată. Apoi, ascultarea are scopul de a-l

ţine pe om mereu treaz, în lucrarea faptelor bune, şi a-l feri de mândrie, de părerea de

sine. Ascultarea păzeste pe monah de ispite, pentru rugăciunile Părintelui. În acest sens

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „Pe cel care vrea să înveţe rugăciunea cu mintea

curată Dumnezeu îl eliberază de gândirea oricărei relaţii comparative sau distinctive sau

altfel numite”104. Şi iarăşi: „Odor scump este calugărului ascultarea. Cel ce a câştigat-o va

fi ascultat de Dumnezeu şi cu îndrăzneală va sta în faţa Celui Răstignit, că Domnul ce S-a

răstignit, ascultător S-a făcut până la moarte. (Filip. 2, 6-11).

104 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pag.176

62

Page 63: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

În acest mod au înţeles sfinţii Părinţi să preţuiască şi să folosească libertatea,

lăsîndu-ne şi nouă exemplul lor pentru edificarea noastră, a tuturor creştinilor, care,

chiar dacă nu trăim viaţa monastică cu toate rigorile aşa cum au făcut-o ei împărtăşim

aceleaşi convingeri creştine inspirate de lumina harului eliberator al lui Hristos întrucât

creştinul trebuie să fie ori în ce context cotidian social se află expresia unui „Suflu

dătător de viaţă şi de o libertate responsabilă şi creatoare”105.

VI.8. Aripi spre cer: rugăciunea, postul, euharistia.

Preocuparea de căpetenie a tuturor Părinţilor este unirea cu Dumnezeu. Această

unire nu se realizează în nici un alt fel, decât prin rugăciune şi sfânta Împărtăşanie. Ea

este coloana vertebrală a creştinismului ortodox, mergând de la simpla chemare a

numelui lui Dumnezeu, până la stadiile avansate de rugăciune continuă.

Rugăciunea Părinţilor este în tăcere, în linişte şi pace, discretă şi senină, lipsită de

imagini. Pustnicul nu urmăreşte dobândirea darului de a face minuni, sau al vedeniilor.

Toate nălucirile din timpul rugăciunii sunt respinse. Dialogul realizat prin chemarea lui

Dumnezeu, cu care petrece momentul de faţă, dă posibilitate monahului să iasă din starea

pământească şi să devină ceresc pentru câtva timp. El urmăreşte ca nimic şi nimeni să nu-

l stingherească de la discuţia cu Mantuitorul Hristos.

Sfatul Părinţilor dat ucenicilor este întotdeauna de a se ruga. Avva Ierax

recomandă: „Rămâi în chilia ta, dacă ţi-e foame mănâncă, dacă ţi-e sete bea, nu vorbi de

rău pe nimeni şi vei fi mântuit"106. Cheia acestui sfat este dată de Avva Moise, care spune:

„Mergi şi şezi în chilia ta, şi chilia te va învăţa totul"107. Şederea în chilie, în limbajul

Părinţilor, înseamna rugăciune.

Ucenicul primeşte sfatul şi, în continuare, ştie ce are de făcut, pentru că a văzut la

Părintele său. Se recomandă nepărăsirea chiliei, deoarece rugăciunea este cea mai bună

arma împotriva vrăjmaşului, dar este şi cea mai mare osteneală. L-au întrebat pe Avva

Agathon fraţii, zicând: „Părinte, care faptă bună are mai multă osteneală? A răspuns

Părintele: Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală ca rugăciunea către Dumnezeu, 105 Olivier Clement, op. cit. Pag.106.106 Izvoare duhovniceşti, Patericul, ed. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, AlbaIulia, 2003, pag.120. 107 Idem, op. cit., pag.151.

63

Page 64: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-l taie pe el, căci el ştie

că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu"108.

Rugăciunea până la suflarea cea mai de pe urmă are trebuinţă de nevoinţă. Nici în timpul

lucrului, nu trebuie întreruptă rugăciunea, aşa cum araăa Avva Luchie, care se ruga

neîncetat, zicând Psalmul 50, împlinind prin aceasta porunca Scripturii: „Rugaţi-vă

neîncetat". Rugăciunea nu este de câteva clipe, ea depăşeşte, uneori, ore şi chiar zile. Se

spune despre Avva Arsenie că de la asfinţitul soarelui, îşi întindea mâinile la cer,

rugându-se până ce iaraşi strălucea soarele asupra lui, şi aşa petrecea.

Părinţii arată mai multe feluri de rugăciune: Avva Macarie spune: „Nu este

trebuinţă a vorbi multe, ci a întinde deseori mâinile şi a zice: „Doamne precum vrei şi

precum ştii, miluieşte-mă, şi El ştie ce ne este de folos şi face mila cu noi"109. Alţii

recomandă să se facă rugăciunea lin şi blând şi să se cânte cu bună rânduială şi cu

înţelegere, căci aşa va putea rugătorul să fie „ca un pui de vultur, purtându-se în slăvi".

Cu cât rugăciunea sa este mai curată, cu atât sporeşte cunoaşterea de sine. Orgoliul se

veştejeşte şi puterile sufleteşti cresc. Pentru a ajunge la aceasta stare, Părinţii recomandau

sa nu fie nedreptăţit aproapele, întrucât rugăciunea nu mai este primită de Dumnezeu.

Suspinul celui nedreptăţit nu lasă ca rugăciunea celui ce l-a nedreptăţit să intre la

Dumnezeu. Să nu fie asuprit deci aproapele. Să fie facută rugăciunea cu stăruinţă,

indiferent de ispitele vrajmaşilor. Mulţi Părinţi, în vremea rugăciunii, erau înfricoşati de

diavol, care lua chip de leu, înfigând ghearele în coapsele lor. Sfinţii însă niciodată nu-şi

lăsau mâinile de la rugăciune, până când nu-şi sfârşeau pravila. Nici chiar când îngerii

veneau în timpul rugăciunii, nu se uitau la ei, ca să nu piardă darul cel mai mare,

aducându-şi aminte de cuvântul apostolului: „Nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile,

nu ne vor putea despărţi de dragostea lui Hristos". Pentru alungarea duhurilor rele,

Părinţii recomandă rugăciune şi post. Acesta din urmă avea rolul de a căli voinţa, de a

slăbi cerbicia trupului şi, prin slăbiciunea produsă, de a da o stare de smerenie inimii.

Părinţii aveau grija întotdeauna să nu dea vătămări trupului prin post exagerat. Ei se

rugau lui Dumnezeu să le dea putere să postească şi numai atunci prelungeau postul, când

nu era cazul de a primi pe cei străini. Avva Pimen arată şi cum trebuie postit: „Eu voiesc

108 Idem, op. cit., pag. 26.109 Idem, op. cit., pag. 143.

64

Page 65: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

ca cel ce mănâncă în fiecare zi, câte puţin să mănânce, dar să nu se sature, aceasta fiind

calea împărătească şi mult mai uşoară decât exagerările"110. În general, postul era

recomandat în momente de ispite trupeşti, când lipsa lui ar fi adus cu sine căderea

monahului în diferite patimi. De obicei el se făcea în ascuns, fără ca cineva să ştie că se

posteşte, respectându-se întocmai cuvântul Scripturii care zice: „Când posteşti, să nu te

arăti trist ca făţarnicii" (Matei 6, 16).

La sfârşitul fiecarei săptămâni, monahii pustnici coborau la biserica chinoviei şi

primeau Sfintele Taine. Primirea Trupului şi Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos

constituia centrul vieţii spirituale, Euharistia, prefigurată de mană în Vechiul Testament,

este „hrana" Israelului celui adevărat, adică a Bisericii creştine. Erau şi unii monahi, pe

care Patericul îi arată ca neconvinşi de realitatea Trupului şi Sângelui Domnului, nu din

necredinţă, ci din ispita diavolului. Acestora li se descoperă marea taină a prefacerii

Darurilor şi văd real carne şi sânge. Cutremuraţi de acest mare mister al credinţei,

mărturiseau: „Precum a învăţat Biserica cea sobornicească, noi credem că pâinea aceasta

este cu adevărat Trupul lui Hristos şi ceea ce este în Potir este însuşi Sângele Lui cu

adevărat şi nu este închipuire". Avva Pimen arată necesitatea împărtăşaniei, pornind de la

Psalmul 41, 1: „Fiindcă cerbii în pustie înghit multe târâtoare, când îi arde otrava, doresc

să vină la apa, iar după ce beau se răcoresc de otrava acelora. Aşa şi călugării, şezând în

pustie, se ard de otrava demonilor celor vicleni şi doresc sâmbăta şi duminica să vină la

izvoarele apelor, adică la Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să se cureţe

de amărăciunea celui viclean". Importanţa Sfintei Euharistii în viaţa monahilor se poate

vedea si din aceea că mulţi se rugau să nu treacă la cele veşnice până ce nu erau

împărtăşiţi. Alţii erau împărtăşiţi de îngeri, cum este cazul Sfântului Onufrie. Sfânta

Euharistie îi pricestuia pentru nemurire, era merindea pentru viaţa veşnică şi nu trebuia în

nici un fel neglijată.

Atât rugăciunea, postul, pregătirea pentru Sfânta Euharistie, cât şi toate celelalte

virtuţi, pe care monahii le practicau, aparţin lucrării omului, adică efortului lui de a

colabora cu harul lui Dumnezeu. Harul divin începe mântuirea şi o susţine în mersul ei,

iar omul contribuie şi el cu osteneala proprie. Nevoinţa lui este minoră faţă de lucrarea

110 Idem, op. cit., pag. 183.

65

Page 66: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

harului, dovadă că unii s-au ostenit mai mult, alţii mai puţin, dar toţi au ajuns la acelaşi

scop.

VI.9. Roadele virtuţilor

Ţinta ultimă a tuturor nevoitorilor Patericului este Împărăţia Cerurilor, iar scopul,

fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela, este curăţia inimii: „Cei curaţi cu

inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). De aceea, strădania Părinţilor se îndreaptă în

această direcţie. Vederea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui sunt preocuparea de căpetenie

a monahilor şi a tuturor creştinilor. Treptele care duc la acest final nu depind de durată,

nici de cantitate, ci de intensitatea şi calitatea cu care sunt realizate. „De va voi omul,

zicea Avva Alonie, de dimineaţă până seara ajunge la măsura dumnezeiască"111.

Stadiul ultim cunoaşte însă nişte roade, care, o dată cu o bucurie nespusă, cu o

fericire duhovnicească aproape de nesuportat, lacrimi, pace, dulceaţa inimii, deschid

nevoitorului vederea luminii dumnezeieşti, prefăcându-se şi schimbându-se ei înşişi în

lumină. În acest sens trebuie înteles cuvântul lui Avva Iosif către Avva Lot: „Nu poţi să

te faci călugăr de nu te vei face ca focul arzând tot". El însuşi făcând odată rugăciunea, şi-

a întins mâinile spre cer şi degetele lui s-au făcut ca zece făclii de foc.

Primele roade ale desvârşirii se arată în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de

aproapele. Avva Antonie spunea: „Eu nu mă tem de Dumnezeu, pentru că îl iubesc, căci

dragostea scoate afară frica"112, pentru că iubirea desăvârşită alungă frica(I Ioan 4, 18).

Cel ce trăieşte în iubire de Dumnezeu nu are de ce se teme de El, pentru că îl cunoaşte, el

pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl cunoaşte pe el. Frica nu este decât a celor păcătoşi, care îşi

aşteaptă pedeapsa. Sfântul nu mai este judecat, pentru că s-a judecat pe sine în lumea

aceasta. De atunci, când s-a aflat pe sine uşor de fapte bune, s-a nevoit să dobândească

Împărăţia Cerurilor cu multe osteneli şi suspinuri. În cugetarea Sfântului nu mai este loc

pentru nici o patimă, căci focul iubirii de desăvârşire a ars totul. O astfel de inimă se

111 Idem, op. cit., pag. 39.112 Idem, op. cit., pag. 10.

66

Page 67: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

aprinde de compasiune pentru tot ce se află în jurul său şi se roagă pentru toţi. În starea

aceasta nevoitorul îl are în mintea sa pe Hristos, şi iubirea Lui, care ii cuprinde pe toti.

Pentru acest fapt, marii Părinţi se transformau în foc în timpul rugăciunii, că

Hristos era în ei şi Duhul Sfânt radia din interior spre exterior, penetrând trupul şi dându-i

încă din viaţa aceasta forma care o va arăta după înviere, plin de slavă şi de lumină. Pe

treapta aceasta, smerenia îşi arată adevărata ei valoare, aceea de cunună, deoarece

Dumnezeul a trecut cu vederea păcatele lui şi a făcut mila cu el, ridicându-l din pulbere la

o atât de mare demnitate. Pentru multa lui smerenie şi iubire de Dumnezeu, Avvei Pamvo

i-a fost dat să strălucească ca fulgerul şi să împărăţească peste patimi. Până să ajungă la

această stare, câte lacrimi n-a vărsat, câte războaie n-a dat cu diavolul, câte privegheri n-a

făcut, căci se spune că vrând să se sfârşească, a zis bărbaţilor care stăteau în jurul lui: „De

când am venit în locul acesta al pustiei şi mi-am zidit chilia şi am locuit într-însa, afară de

mâinile mele, nu-mi aduc aminte să fi mâncat pâine, nici m-am căit vreodată de cuvântul

pe care l-am grăit până în ceasul acesta; şi aşa mă duc către Dumnezeu, ca şi cum nici n-

aş fi început să slujesc lui Dumnezeu"113. Este de remarcat cât discernământ a avut

Bătrânul, câtă osteneală în cântărirea cuvintelor, în îndeplinirea poruncilor şi, în final,

câtă smerenie, care îl ridică deasupra tuturor în ceata Sfinţilor, deşi în mintea sa socoteşte

că n-a făcut nimic, că toate acestea se datoresc harului dumnezeiesc. Când a trecut la cele

veşnice Avva Sisoe şi Părinţii erau lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le-a zis:

„Iată, Avva Antonie a venit şi-l întrebau Părinţii zicând: Cu cine vorbeşti, Părinte? iar el a

zis: îngerii vor să mă ia, iar eu mă rog să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin, la care

Bătrânii i-au spus: Nu ai trebuinţă să te pocăieşti. Şi le-a zis lor iar Bătrânul: Cu adevărat

nu mă ştiu să fi pus început bun, cunoscând astfel toţi că era desăvârşit Bătrânul. Iarăşi de

năpraznă, faţa lui s-a făcut ca soarele şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: Vedeţi, Domnul a

venit şi a zis lor: Aduceţi vasul pustiului şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut ca un fulger şi

s-a umplut toată casa de bună mireasmă"114. Modelul de îndumnezeire al Avvei Sisoe şi al

celorlalţi Părinţi a rămas clasic. Se cunosc şi alte multe exemple, din literatura ascetică

răsăriteană, de îndumnezeire. Toate scot în evidenţă strânsa colaborare dintre har şi

libertatea omului, precum şi înălţimea la care este ridicată firea umană. Omul devine

dumnezeu după bar, numai să vrea. Este chemat la îndumnezeire şi umplut din abundenţă

113 Idem, op. cit., pag. 208.114 Idem, op. cit., pag. 225.

67

Page 68: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

de daruri, numai să-şi cunoască adevărata lui valoare, să trăiască într-o continuă iubire

faţă de Dumnezeu şi de semeni.

VI.10. OMUL FĂPTURĂ DE MARE PREŢ

Sfântul Apostol Pavel scrie Romanilor ca robia păcatelor rodeşte moartea, iar

robia lui Dumnezeu, harul şi libertatea, rodeşte îndreptarea, sfinţirea şi viaţa veşnică

(Rom. 6, 16-23 ).

Omul a fost creat de Dumnezeu conştient şi liber, tinzând spre bine, a fost

împodobit cu voinţa liberă. Fară voinţa liberă, nu era cădere şi nu ar fi nici moralitate.

Moise spune poporului: „Pus-am înaintea ta viaţa şi moartea, binecuvântarea şi

blestemul. Alege viaţa”. (Deuter. 30, 19) „Poporul Meu nu a cunoscut glasul Meu”.

(Ps. 80, 11) „Pus-am înaintea ta foc şi apă şi la orice vei vrea vei întinde mâna ta. Înaintea

oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea se va da lor.”(Sirah 15, 14-17).Un

alt apel la voinţă face Hristos în următorul verset: „ Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am

vrut să adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii săi sub aripi şi nu ai vrut?” (Matei 23, 37)

Stăpânirea ce i s-a dat omului asupra lumii văzute îi întărea libertatea şi comuniunea cu

Dumnezeu. Cu alte cuvinte, era chemat întru lucrarea virtuţii. Sfântul Vasile cel Mare

spune: „Virtutea se săvârşeşte din libera alegere, nu din silă. Iar libera alegere atârnă de

noi. Iar ceea ce atârnă de noi este libertatea.” Interpretând aceste cuvinte, părintele

Dumitru Stăniloae afirmă că : „Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului stă

în libertatea lui. Păcătuind, omul a renunţat la libertate, nepierzând însă posibilitatea de a

reveni asupra acestei renunţări. Cutremurator trebuie să fi răsunat în auzul lui Adam şi al

Evei sentinţa divină care-i condamnă la părăsirea raiului şi începutul unei noi vieţi, fără

acces permanent la Dumnezeu. Din chiar momentul neascultării au realizat că se

poziţionaseră într-o nedorită distanţă de Creator, deveniseră goi de Dumnezeu şi simţeau

că trebuie să-şi ascundă fiinţa lor, pentru a nu-i găsi Părintele Ceresc sătui de pomul oprit.

Tentaţia libertăţii a eşuat în pierderea ei.

Cheia înţelesului adevărat al libertăţii ne este dată de creştinism, şi numai de el.

68

Page 69: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Libertatea, ca şi viaţa adevărată, este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Prin El se

descoperă, prin Evanghelia Lui se luminează. Toată activitatea Domnului este o lucrare

de eliberare (Lc. 4, 18) şi toate îndemnurile biblice sunt tot atâtea dovezi despre existenţa

libertăţii.

Mântuitorul făgăduieşte omenirii adevărata libertate, condiţionată de adevăr, când

spune : „De veţi rămâne în cuvântul Meu, cu adevărat ucenicii Mei sunteţi şi veţi

cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi. Răspuns-au ei Lui: urmaşi ai lui

Avraam suntem, nimănui nu am fost robi niciodată. Cum zici dar: Slobozi veţi fi.

Răspuns-a Iisus lor: Amin, amin grăiesc vouă: Oricine face păcat, rob este păcatului şi

robul nu rămâne în casă în veci, iar Fiul rămâne în veci. Deci dacă vă va slobozi Fiul, cu

adevărat slobozi veţi fi.”(In. 8, 31-36).

Liber nu este acel care face ce vrea, ci liber este acela care poate să voiască ceea

ce trebuie să facă! După cum omul istovit de foame, consumă cu plăcere mâncarea, iar

cel însetat bea cu plăcere, cel obosit de muncă se odihneşte cu plăcere, tot aşa se întâmplă

şi cu viaţa duhovnicească: cei ce slujesc Domnului slujesc cu plăcere şi voia Lui

constituie dorinţa lor, după cum spune Insuşi Domnul Iisus Hristos, zicând : „Hrana Mea

este să fac voia Celui ce M-a trimis.”(In. 4, 34).

Păşirea în arena a modernitaţii coincide cu întronarea individului şi a drepturilor

sale, asumate nu fără puţine riscuri, şi denumite vag „drepturile omului”. Astfel

umanitatea îşi arogă o serie de libertăţi care duc până la disperare şi dezorientare

axiologică. La fel se întâmplă şi cu libertatea religioasă.

Mântuirea se dă numai în Biserică, care este „trupul mistic al lui Hristos”. Sfântul

Ciprian încă în secolul al treilea susţinea că: „celui căruia Biserica nu-i este mamă,

aceluia nici Dumnezeu nu-i este Tată”. Părinţii bisericeşti ne asigură că înafara Bisericii

nu este salvare, aşa după cum nu s-a putut salva nimeni din cei care s-au aflat în afara

corabiei lui Noe.Sau privind lucrurile în viziunea lui Georges Florovski noi ca şi creştini

ortodocşi : „putem spune unde e Biserica, dar nu putem spune unde nu e”, pentru că omul

nu poate pune limită harului lui Dumnezeu şi Duhului Său care „suflă unde voieşte şi tu

auzi glasul lui dar nu şti de unde vine şi încotro se duce”. (Ioan 3,8)

Să examinăm ce este harul şi cum poate el să transfigureze pe păcătos într-un „om

nou”. În teologia Sfinţilor Părinţi lucrarea harului Duhului Sfânt este prezentă ca fiind

69

Page 70: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

parte integrantă a desăvârşirii. În acest sens Sfîntul Grigore de Nazianz scrie: „Harul

umple toate cu fiinţa şi conţine toate. El e plinitorul lumii sub raportul fiinţei, dar nu

poate fi cuprins de lume sub raportul puterii, e bun, e drept, conducător prin fire, el

sfinţeste, nu e sfinţit… El se împărtăşeşte la mulţi, dar el nu se împărtăşeşte de la nimeni

(Facerea 1, 2; In. 3, 5; II Cor. 4, 17). El lucrează către Dumnezeu. El e tot ce poate fi mai

înţelept, e explicator a toate, e Atotputernic şi Supraveghetor”.

Lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a Sfîntului Duh, împărţirea harului

dumnezeiesc credincioşilor se realizează prin trupul mistic al lui Hristos , Sfânta Biserică,

având ca mijloace Sfintele Taine (Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Împărtăşania,

Cununia, Sfântul, Maslu si Preoţia). Creştinii protestanţi au ignorat rolul Bisericii şi al

Sfintelor Taine. Consecinţele primirii în suflet a harului sînt pe cît de puternice, pe atît de

transformatoare. Harul este astfel acel care produce prima fisură în carapacea în care s-a

închistat sufletul celui robit păcatului. El produce acea înmuiere a inimii, făcînd-o

sensibilă la valoarea iubirii jertfelnice a lui Hristos. El este cel care trezeşte la viaţa nouă

germenii puterilor depuşi de Creator în natura fiinţei umane, aflaţi în stare latentă şi în

somnolenţă din cauza păcatului originar şi a păcatelor personale. Harul eliberează

energiile aflate în lanţurile patimilor, nebănuite de omul păcătos, dar atît de strălucitoare

şi evidente în viaţa Sfinţilor Mărturisitori ai lui Hristos.

Menţionăm că harul e o putere pe care creştinul o poate pune în mişcare şi pe care

o poate lăsa şi în nelucrare, după a sa liberă voinţă. Sfîntul Maxim Marturisitorul afirma:

„Omul are nevoie de două aripi ca să ajungă la cer: libertatea si, cu ea, harul; Cred,

Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).Dacă pentru creaţie a fost suficientă doar

o singură voinţă (a lui Dumnezeu), pentru îndumnezeire sunt necesare două. Iubirea lui

Dumnezeu e aşa de mare ca nu vrea să constrângă pe om. Prin libertate omul dovedeşte

că dispune de propria-i persoană, dincolo de orice constrângere, pentru ca virtutea să-i

apartină şi ca la Dumnezeu participarea să fie considerată rod al activităţii sale.

Dezvăluind ideea, Sf. Grigore de Nyssa ne avertizează: „Orice atentat la adresa liberei

alegeri, este atentat la puterea de judecată. Din aceasta cauza, chiar în cazul unei rele

alegeri şi căderi, omul nu este lipsit de respectul Creatorului său”. Orice intervenţie ar fi

mai rea decît căderea, ar însemna distrugerea demnităţii chipului. Libertatea este o funcţie

bipolară a sufletului. Prin ea se decade din libertatea ontologică, ori se realizează virtutea

70

Page 71: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

în sensul clasic al cuvîntului: în aceasta şi constă paradoxul libertăţii. Dumitru Staniloae

afirma: „Baza întregii mareţii a chipului dumnezeiesc în om este libertatea lui. Dar în ea a

fost implicată şi putinţa căderii. Ca să poată împlini porunca de a deveni dumnezeu după

har, spune Sf. Vasile cel Mare, omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-şi

foloseşte atotputernicia Sa în faţa libertăţii umane, pe care nu voieşte să o încalce, pentru

că ea provine din atotputernicia Lui”.

La începutul secolului XX pedagogia a făcut progrese considerabile: se înfiinţează

instituţii speciale, se cheltuiesc sume enorme pentru cercetări ştiinţifice. Copilul e în

centrul educaţiei. Tot în acest timp se editează cartea Elenei Key „Secolul copilului”, în

care ea militează şi preconizează educaţia liberă contra dresajului şi supunerii. Se

porneşte de la gândul luminos ce prevede respectarea personalităţii copilului şi totuşi,

printre sugestiile preţioase, în această teorie se strecoară erori. Se confundă „eul”

simţurilor (instinctelor) cu „Eul” spiritual (personalitatea). Nu e justă ideea că supunerea,

ascultarea duce la lipsa de voinţă şi de caracter. Rennan remarca: „Noi suntem liberi cînd

ne împotrivim naturii. Omul care învaţă să se dezlege de el însuşi, se ridică la o viaţă mai

înaltă. Liber e omul pe măsură ce se curăţeşte de patimile egoiste. În acest sens păcatul e

robie, înstrăinare şi moarte, iar sfinţenia, ca iubire curată şi nepătimaşă faţă de

Dumnezeu, oameni şi de întreaga natură este începutul vieţii veşnice, încă din lumea

aceasta”. Urcând cu grijă drumul ascetic prin: „eliberarea de orice poftă consumistă

participarea întregului trup la rugăciune şi dăruirea în slujba celorlalţi începe suişul spre

libertate, spre adevărata comuniune”115.Pornind însă de aici „libertatea trebuie să

înainteze urmând legii ca expresie a binelui voit de Dumnezeu, care stă în armonia liberă

a făpturilor conştiente între ele şi Dumnezeu”116.

Se ştie că libertatea este autonomă. Să te poţi stapîni singur în înţelesul moral al

cuvîntului este condiţia oricărei autonomii. Iar cel ce a fost creat „după chipul lui

Dumnezeu”, cu siguranţă trebuie să aibă o natura suverană şi stăpână pe sine.

Necesitatea colaborării harului cu voinţa omului în vederea desăvârşirii stă la temelia

concepţiei ortodoxe despre educaţie, numită principiul sinergiei. Firea umană cazută, nu

se putea depăşi decît fiind înălţată printr-o intervenţie divină.

115 Christos Yannaras, Libertatea moralei, ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pag. 283.116 Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005,pag. 16.

71

Page 72: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Harul este acordat omului prin Taina Botezului şi a Mirungerii, desemnând

începutul lucrării Duhului Care rodeşte în fapte bune. Duhul nu anulează voinţa omului,

pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dăruit-o prin creaţie. Libertatea e cea mai proprie

caracteristică a Duhului: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Duhul ne

ajută să ajungem la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.Colaborarea omului cu harul

divin îl ajută cu atît mai mult să-şi dobândească adevărata libertate, cu cât harul e energia

lui Hristos prin care voinţa umană a fost cu adevarat restabilită după asemanarea Lui. În

acest context Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă: „Şi dacă Cuvîntul a avut voinţa naturală

ca om, a voit cu siguranţa aceea pe care El ca Dumnezeu ne-a sădit-o în fire, cînd a

înfiinţat-o prin creaţie”.Lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a Sfîntului Duh, împărtăşirea

harului Dumnezeiesc credincioşilor şi realizarea legăturii între oameni şi Dumnezeu se

face prin trupul mistic al lui Hristos, Sfînta Biserica.

VI.11. LIBERTATEA CA MISTER CENTRAL AL EXISTENŢEI

Astăzi e indubitabil că omul contemporan nu se gândeşte numai la Biserică, omul

secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii. Chiar dacă nu o justificăm,

putem înţelege această reacţie întrucât ideea de Dumnezeu a suferit, de-a lungul istoriei, o

înspăimântătoare deviere.

Obositoarea opoziţie dintre „credinţă” şi „religie”, predicată de teologia

secularizării şi a „morţii lui Dumnezeu”, anihilează tot ceea ce este pozitiv în Tradiţie, de

la doctrina îndumnezeirii omului până la accentul pus pe „noua faptură”. Făptura este

înnoită prin moartea şi învierea lui Hristos, care au schimbat regimul ontologic al fiinţei

umane. Ori, adevărata revoluţie nu poate veni decât de la metanoia evanghelică orientată

către omul „zilei a opta”, acel om pentru care „totul este nou”.

Omul acestei lumi trudeşte la tăierea unui drum istoric pavat cu valori care nu se

referă la o cetate ideală imanentă, ci la „pământul nou”, care este cetatea lui Dumnezeu.

Strategia umană trebuie să participe la strategia lui Dumnezeu. Strategia transcendentă a

lui Dumnezeu, tradusă prin Evanghelie, nu promite nici o reuşită materială; în realitate,

fiecare epoca istorică se încheie cu un eşec, dar toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari

izbânzi, întrucît dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale, către

72

Page 73: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

transcendenţa propriei transfigurări. Hristos contestă moartea prin propria Sa moarte şi

Se pogoară la iad pentru a ieşi de acolo ca dintr-un „palat de nuntă”; El îsi întelege călăii,

pentru a le dărui iertarea şi învierea. El ne oferă tuturor nu atât o viaţă îmbelşugată, cât

înfierea divină şi nemurirea pe care o gustăm încă de aici.

Într-adevăr, dogma trinitară ne învaţă că Tatăl este Tatăl întrucât renunţă la orice

superioritate asupra Fiului şi a Duhului Sfânt. El ne împărtăşeşte Fiinţa Sa, într-o egală

demnitate. După Sfântul Ioan Damaschin, Cei Trei Se unesc nu pentru a Se confunda, ci

pentru a Se cuprinde unii într-alţii. Fiecare Persoană divină Se arată arătându-Le pe

celelalte, cuprinzându-Le, primind totul de la Ele, dăruindu-Se pe deplin celorlalte, în

eterna mişcare a iubirii trinitare, care devine echivalentul libertăţii.

Omul creat după chipul lui Dumnezeu intră într-o relaţie intimă cu misterul

trinitar, pătrunzând înlăuntrul iubirii jertfelnice. Creaţia, capodoperă a Sfintei Treimi,

implica riscul ca Dumnezeu să-Şi limiteze sacrificial propria atotputernicie: „Milă voiesc,

iar nu jertfă” (Osea 6, 6). Iată de ce Dumnezeu „Se retrage” lasând omului pasiunile

inimii ca spaţiu al propriei libertaţi, căci, aşa cum spune adagiul patristic, „toate îi

sunt cu putinţă lui Dumnezeu, în afară de a sili iubirea omului”, întrucât doreşte să

întemeieze relaţia Sa cu omul pe o reciprocitate consimţită. Dumnezeu devine astfel într-

un anume fel vulnerabil şi „slab”. El renunţă la propria omnipotenţă, împarte cu

omul pâinea suferinţei, pentru că doreşte să bea împreună cu el vinul bucuriei. Dar,

această „slăbiciune” este de fapt culmea atotputerniciei divine, care nu vrea să creeze

un reflex pasiv, o marionetă supusă, ci o „făptură nouă”, liberă după chipul libertăţii

dumnezeieşti, adică nelimitată şi capabilă să-L iubească pe Dumnezeu pentru El Însuşi,

dar deopotrivă capabilă să-I opună un refuz. Iată de ce Dumnezeu nu Se manifestă prin

tunete şi fulgere, ci printr-o discretă adiere launtrică asemănătoare cu aşteptarea,

în taina, a unui prieten (I Regi 19, 11-13). Potrivit marilor mistici, Dumnezeu

este divinul cerşetor al iubirii, care aşteaptă la poarta inimii după cum Însuşi spune: „Iată,

stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi

cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). „Dumnezeu, spune Sfântul Maxim, devine

cerşetor datorită condescendenţei Sale pentru noi şi pătimeşte până la sfârşitul timpului,

dupa măsura suferinţei fiecăruia dintre noi”.

73

Page 74: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Decretele unui tiran întâmpină întotdeauna rezistenţa surda a supuşilor. Biblia, în

schimb, înmulţeşte mereu chemările şi rugăminţile: „Ascultă, Israele” (Deuteronom 6, 4),

sau: „dacă vrei să fii desâvârşit” (Matei 19, 21). Sau: „Şi a trimis pe slugile sale ca să

cheme pe cei poftiţi la nuntă…” (Matei 22, 3). Dumnezeu este împăratul care face o

chemare şi aşteaptă „pătimind” raspunsul benevol al copilului Său. Autoritatea lui

Dumnezeu nu rezultă dintr-un ordin care vine de sus, ci din lucrarea Lui tainică,

exercitată nu atât asupra omului, cât înlăuntrul lui. „Dumnezeu, spune Sfântul Fericit

Augustin, ne este mai intim decât ne suntem noi înşine”, căci transcende nelimitat tot

ceea ce ne putem imagina despre El: „Eu sunt Cel ce sunt”, Incomparabilul si

Necuprinsul. Autoritatea Lui vine din adevărul radios al iubirii şi constituie o evidenţă pe

care nici nu o poţi dovedi, nici demonstra, dar pe care o primeşti spunând, ca Sfântul

Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (loan 20, 28). La fel procedau marii mistici

care se estompau pe ei înşişi, nefăcând din „fiii lor duhovniceşti”, nişte odrasle

personale, ci nişte „fii ai lui Dumnezeu”, deopotrivă maturi si liberi, împlinind astfel

simplu cuvintele evangheliei: „Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10,

16). De îndată ce accentuăm „vă ascultă” nu trebuie să alunecăm în concepţia juridică

despre autoritate şi despre delegarea puterilor unui legislator suveran deoarece singura

dorinţă a lui Dumnezeu este unirea Sa liberă cu omul.

De la Reformă încoace, în Apus, problema se pune în termenii unui acord între

autoritate şi libertate, cu accentul variabil pe una sau alta dintre aceste două realităţi ale

vieţii bisericeşti. E o chestiune de dozare: care este partăşia lor reciprocă? La Roma, se

pune întrebarea: „În ce măsura putem legitima libertatea poporului salvând totodată

ordinea şi autoritatea clerului?”. Protestantismul pune accentul pe libertate şi se întreabă

în ce măsură poţi legitima autoritatea salvând totuşi libertatea fiecărui credincios. Se vede

clar că acest conflict determină autoritatea şi libertatea ca principii corelative astfel încât

libertatea este definită în raport cu limita ei autoritară, iar autoritatea este definită în

raport cu libertatea pe care trebuie să o marginească. De la o epoca la alta, limita se

deplasează într-un sens sau în celalalt.

Tradiţia răsăriteană prin Sfântul Pavel se refera la creştinism ca la o carta a

libertăţii spiritului omenesc. Maximalismul evanghelic suprimă moderaţia bine cîntărită

74

Page 75: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

şi dozată a căii de mijloc. „Dumnezeu nu ne cere atâta…” va spune bunul simţ al omului

de bine, dar Dumnezeu ne cere totul şi încă ceva pe deasupra.

Părinţii Deşertului nu-şi puneau nici o problema teoretică, ei trăiau pur şi simplu

o libertate nemărginită. Pilda lor ne prescrie neîncetat virtutea interiorizării: fiecare om

poate găsi spaţiul libertăţii interioare de îndată ce se aşează înaintea Feţei lui Dumnezeu.

Învăţătura Sfântului Pavel confirmă ceea ce trăise deja Epictet: chiar şi un sclav are

înlăuntrul său libertatea unui rege. O asemenea libertate găseste în Dumnezeu nu atât o

limită, căci Cel Nelimitat nu se poate mărgini, cât singurul izvor care-i astâmpără setea,

alimentându-i conţinutul dincolo de orice constrângere. Omul trebuie să se supună voinţei

lui Dumnezeu, dar nu pur şi simplu. Dumnezeu doreşte împlinirea voinţei Sale, dar nu

vede în om un sclav, ci un fiu liber şi un prieten al lui Hristos.

Într-o definiţie clasică, libertatea este facultatea de a alege. Sfântul Maxim

Mărturisitorul afirmă exact contrariul: nevoia de a alege, spune el, este o slăbiciune

inerentă căderii în păcat. Adevărata libertate este avântul absolut care se orientează către

Bine fără sâ aibă reţineri sau întrebări. La nivelul sfinţeniei, opţiunea nu mai este o

condiţie a libertăţii. Aflat dincolo de orice alegere, cel desăvârşit urmează nemijlocit şi

spontan calea Binelui. În cea mai subtilă forma a ei, libertatea nu-şi mai suporta propriile

raţiuni, ci şi le creează. Ea se înalţă acolo unde actele cele mai libere sunt singurele acte

depline. Dumnezeu nu alege. După chipul său, faptele sfântului depăşesc orice preferinţă.

Ezitarea şi alegerea, căutarea directivelor autorităţii sunt specifice unei voinţe sfâşiate de

dorinţe contradictorii care se izbesc neîncetat una de alta.

Desăvârşirea constă în simplitatea unei fireşti convergenţe supranaturale

între voinţa umană şi voinţa lui Dumnezeu. Ea nu se poate atinge decît prin depăşirea

oricărui raport de exterioritate.

VI.12. Adevărul eliberator

Am putut deja observa ca autoritatea concepută ca o valoare exterioară îşi

schimbă esenţa. Odată interiorizată, ea capătă o valoare extrem de paradoxală: autoritatea

se neagă pe ea însăşi, refuză orice putere de constrângere şi se supraînalţă la un nivel

unde se identifică cu Adevărul. Tradiţia răsăriteană afirmă că Dumnezeu, Hristosul din

75

Page 76: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Evanghelii, şi Biserica nu reprezintă o autoritate, dat fiind că autoritatea ne este totdeauna

exterioară. Ori, acestea nu sunt autorităţi care înlănţuie, ci adevăruri care eliberează.

Orice dozare după chipul blocurilor politice întemeiază doar libertatea de

opţiune. În acest caz, omul e liber înaintea alegerii, de îndată ce opţiunea lui a fost făcută,

el îşi pierde libertatea. El a ales un principiu erijat în autoritatea căreia i se va supune.

Suntem în faţa unui paradox: libertatea de a alege este un drept care începe prin a limita

şi sfârşeşte prin a suprima libertatea ca atare.

Evanghelia ne descrie, evident, altă situaŢie. Ea ne invită să cunoaştem şi deci să

alegem obiectul ei, Adevărul, iar acest Adevăr ne slobozeşte şi ne face cu adevărat

liberi. Asta înseamnă că orice opozitie între autoritate şi libertate se aşează pe un plan

extra-eclezial, unde victoria uneia sau a alteia nu conduce deloc la libertatea lui Hristos.

Teologia de şcoală este mereu ispitită de propriile ei măsuri: un episcop are măsura

deplină, un preot, ceva mai puţin, iar un laic nici atâta; aici, harul lucrează, dincolo,

lipseşte cu totul. Or, Duhul Sfânt suflă unde voieşte şi cine ar putea să-L măsoare?

Îi simţim prezenţa, dar nu ştim nimic despre lacunele Sale, pesemne inexistente.

Căderea în păcat nu este decât pervertirea raporturilor interioare stabilite de

Dumnezeu. Iată de ce vine Hristos, pentru a spune: „Duhul Domnului este peste Mine,

pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi”

(Luca 4, 19). Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate

exterioară, în Lege, fapt care conduce la transgresarea Legii divinizate situându-l pe

om în afara lui Dumnezeu. Biserica trebuie să fie atentă cu aceste aşteptări, cu aceste

căutari, dar trebuie mai ales să le dea răspunsuri ca acel om însetat de libertate să fie tratat

precum fiul rătăcitor care nu caută autoritatea, ci inima părintească. Aceasta ar fi bucuria

şi libertatea copiilor lui Dumnezeu care ar găsi în Biserică, dincolo de reguli şi de funcţii,

Duhul Sfânt.

Aici întrezărim o soluţie la grava chestiune a stilului creştin. Odinioară, stilul

exprima prin toate detaliile vieţii curente, spiritualitatea unei epoci. Noi trăim într-o

vreme diferită. Dincolo de orice formă empirică, a venit ceasul istoric în care nu mai

trebuie să oglindim o epocă, ci să-L reflectăm pe Celălalt, printr-o graţie şi o detaşare

care traduc imensa libertate de a poseda toate lucrurile, ca şi cum nu ai avea nimic.

76

Page 77: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Acesta este stilul apocaliptic, stilul care îşi pune amprenta nevăzut, dar cu atât mai

pregnant, peste toate cele. Dacă regele Midas prefăcea în aur tot ce atingea, prin

atitudinea lui interioară, un creştin poate face ca toate lucrurile sa devină uşoare,

veritabile icoane sau chipuri ale adevărului pe care îl poartă. Odată înţeles ca adevărata

categorie spirituală, stilul va fi, prin el însuşi, mai eficient decât orice predică antrenând

într-un climat strict de libertate simţul misionar al laicatului, ce se se va putea exercita

cu belşug de roade duhovniceşti.

VII. TEME TEOLOGICE COMUNE SFÂNTULUI SILUAN, ARHIMANDRITULUI

SOFRONIE, IEROMONAHULUI RAFAIL NOICA

VII. 1. Rugăciunea sprijin şi mângâiere sufletuluiVII. 1. Rugăciunea sprijin şi mângâiere sufletului

Creştinul trebuie să ceară stăruitor în rugăciuni să primească lumină pentru a face

ordine în lăuntrul său. Rugăciunea este colocviul omului cu Dumnezeu prin care

Dumnezeu se descoperă tainic omului şi îl ajută să-şi descopere şi să vindece impurităţile

sufleteşti. Actul acesta se face din libertate şi duce la libertate. Voinţa omului are două

mişcări. „Prima constă în a se debarasa de lumea exterioară pentru a se întoarce spre

propriul eu interior, iar a doua a se întoarce spre Dumnezeu. Prin prima mişcare, omul

recapătă puterea asupra lui însuşi, putere pierdută până atunci, iar prin a doua mişcare el

se oferă pe el însuşi lui Dumnezeu ca ofrandă voluntară. Prin prima mişcare el decide şă

abandoneze păcatul, iar prin a doua el se apropie de Dumnezeu şi I se încredinţează

Acestuia pentru tot restul zilelor sale.”117

În demersul nostru, de a pătrunde în taina „lucrării lui Dumnezeu”, rugăciunea

operează în om următoarele: descoperirea sinelui în toată murdăria, descoperirea celuilalt

117 Higoumène Chariton de Valamo, L’ art de la prière (anthologie de textes spirituels sur la prière du cœur), présentation par archimandrite Kallistos Timothy Ware, ouvrage réalisé avec le concours de la Fraternité Orthodoxe en France, Spiritualité Orientale, n° 18, (s.l.), (s.a.), mss, p. 190.

77

Page 78: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

prin simţirea lui în rugăciune, descoperirea voinţei dumnezeieşti şi sprijinul lui Hristos pe

tot parcursul căii pentru a birui neputinţele ce le întâmpină.

Rugăciunea frecventă căreia i se dedică diverse ore ale zilei sau ale nopţii la care

Biserica ne invită să ne rugăm, ca şi de fiecare dată când ne simţim împinşi să ne rugăm

de către Duhul Sfânt, cu timp şi fără timp, este unul dintre mijloacele cele mai eficace

pentru a ne transforma prin înnoirea minţii noastre (cf. Rm 12:2). Acest adevăr este vădit

în ucenicii lui Hristos, cunoscători ai Tainei Lui. Atunci când te rogi des, zi şi noapte, de

douăzeci de ori, de treizeci de ori, de fiecare dată când Duhul Sfânt ne inspiră vorbe de

iubire, fie doar cinci minute sau chiar şi un minut, rugăciunea stăruitoare produce în

profunzimea mentalităţii noastre, a inimii noastre, a caracterului nostru şi a

comportamentului nostru, o schimbare fundamentală. Noi înşine nu ne dăm seama uşor

de această schimbare, dar orice persoană care ne este apropiată o poate remarca fără

efort.118

Rugăciunea este cuvânt prin care omul se face lui Dumnezeu cale spre inima sa,

deschizându-şi inima să-L primească pe Hristos. Ea sună ca o ,, invitaţie făcută iubirii lui

Dumnezeu, cea întrupată, de a locui în inima omului, care e prinsă, transfigurată de

dorirea dumnezeiască faţă de El.119 Orice greutate am avea în relaţiile cu ceilalţi trebuie să

alegăm la Dumnezeu. Nu rămâne fără soluţie problema noastră, oricât de imposibilă ne-ar

părea rezolvarea. „Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, că cele cu putinţă le

facem şi noi”120 spune ieromonahul Rafail Noica. Iar la rugăciunea curată, spune

părintele, este cu neputinţă de ajuns: „Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire.

Ei, acest «cu neputinţă» să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu!”121.

Atunci când primim pe Hristos cu perseverenţă în rugăciune, imaginea Sa mistică şi

nevăzută se imprimă tainic în viaţa noastră. Noi primim atunci calităţile Sale, adică

reflectarea bunătăţii Sale şi a blândeţii Sale nesfârşite, şi „lumina feţei Sale” (Ps 4:7).

Referitor la această transformare Sfântul Apostol Pavel se adresează galatenilor: „O,

copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!”

(Gal 4:19). Acest fenomen are corespondentul său în lumea materială. Când expunem un

118 Pere Matta El-Maskîne, Priere, Esprit Saint et Unite chretienne, Spiritualite orientale, nº 48, Abbaye de Bellefontaine, (s.a.), p. 47.119 Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu…, p. 258.120 Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura Duhului…, p. 138. 121 Ibidem, p. 139.

78

Page 79: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

corp inert acţiunii unui corp radio-activ, el primeşte din radioactivitatea celuilalt

proporţional cu timpul de expunere. Cu atât mai mult vom fi noi influenţaţi, noi care ne

apropiem de sursa întregii lumini care a existat vreodată în lume, şi a întregii energii care

a însufleţit atât corpurile cereşti cât şi pe cele pământeşti, Iisus Hristos, Lumina Tatălui şi

a lumii.122

Hristos a îndemnat oamenii să fie alături de El pentru a nu fi vătămaţi de

ignoranţa lumii, ce orbeşte omul în a recunoaşte Adevărul: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca

să nu vă cuprindă întunericul. Şi cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi

Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (In 12:35-36). Cei care neglijează

deliberat rugăciunea se îndepărtează în ciuda lor de adevăr. Ei merg pe marginea

prăpastiei, după limitele necredinţei, cu alte cuvinte după „întunericul cel mai din afară”

(Mt 22:13). Ei se expun blasfemiei fără să-şi dea seama de asta. Cea mai mică încercare

poate să-i împingă în prăpastia disperării şi a duşmăniei împotriva lui Dumnezeu. Aşadar

frecvenţa rugăciunii formează în profunzimea fiecăruia, un act dumnezeiesc care ne

determină să primim în cele din urmă puterea iertării, a bunăvoinţei cu ceilalţi. Acesta

este momentul începutului unirii mistice permanente cu Domnul Iisus Hristos.123

Rugăciunea este dovada interesului pentru ceilalţi. Sfântul Isaac Sirul îndeamnă în

acest sens: „Să nu-l urăşti pe păcătos. Căci toţi suntem vinovaţi. Şi dacă te mişti către el

pentru Dumnezeu, plângi pentru el. Şi de ce-l urăşti pe el? Urăşte păcatele lui şi roagă-te

pentru el, ca să fii asemenea cu Hristos, Care nu se mânia împotriva păcătoşilor, ci se

ruga pentru ei”124.

VII .2. Prihănirea de sine, ascensor pe treptele urcuşului duhovnicescVII .2. Prihănirea de sine, ascensor pe treptele urcuşului duhovnicesc

Cel care primeşte în rugăciune lumina dumnezeiască, îşi vede ca într-o oglindă

murdăria sufletului lui. Acesta este început de smerenie. Dumnezeu lucrează în

credincios vederea păcatelor sale. În ton cu Sfântul Efrem Sirul, cel cuprins de patima

122 Pere Matta El-Maskîne, op. cit., p. 48.123 Ibidem.124 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 60, apud Ilie A. Boulgarakis, op. cit., pp. 112-113.

79

Page 80: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

judecării celuilalt se roagă stăruitor: „Aşa Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele,

şi să nu osândesc pe fratele meu”.

„A-ţi vedea păcatele, spune Oliver Clément, înseamnă să te supui primului îndemn

evanghelic: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor». Când lumina pătrunde în

întuneric, ea alungă întunericul din noi. Omul care se descoperă astfel şi ale cărui minte şi

inimă – care se identifică în minte – se cercetează pe sine, îşi înţelege dimensiunea

propriei rătăciri, a pierzării în care îi duce şi pe alţii, sau a neantului care îl pândeşte şi îl

stăpâneşte deja, a prăpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, şi acelea

rupte. Aceasta este aducerea aminte de moarte, despre care vorbesc asceţii: demascarea

acestei nelinişti fundamentale pe care ne-o înăbuşim, dar care se exprimă în ura faţă de

aproapele, în nevoia nebună de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacă cugetarea la moarte

este însoţită nu de batjocură, ci de credinţă, ea va da la iveală, neclintit între noi şi neant,

pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depăşită: păcatul, moartea. Nu mai

sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat să judec, ci să salvez”125.

Prin vederea păcatelor personale putem să ne iertăm fraţii de greşelile ce le comit

faţă de noi sau de cele pe care le vedem în ei. „Sfântul Efrem ne tâlcuieşte ceea ce Hristos

ne arată în rugăciunea Tatăl nostru şi ne arată felul prin care noi putem să ajungem să nu

mai fim judecaţi, să fim iertaţi de Dumnezeu aşa cum noi iertăm. Dar cum iertăm noi?

Fără vederea propriilor păcate, nimeni nu poate ierta pe aproapele său. Dar şi această

vedere nimeni nu o poate avea decât în dar de la Dumnezeu. Numai venind Duhul Sfânt

omul îşi descoperă ceea ce este el. Sfântul Ioan Scărarul spune: aşa cum printr-un

acoperiş crăpat, raza de lumină descoperă toate impurităţile, praful ce pluteşte în aer,

până atunci nevăzut, aşa cercetarea Duhului Sfânt în inima omului descoperă răutăţile,

patimile şi nebunia lui. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.”126

Părinţii Bisericii au mărturisit mereu că „adevărata cunoaştere de sine înseamnă

să-ţi vezi propriile defecte şi slăbiciuni cu atâta limpezime încât ele să umple întregul

nostru orizont vizual. Remarcaţi bine aceasta: cu cât vă veţi cunoaşte mai bine greşelile şi

veţi şti până la ce punct meritaţi batjocura, cu atât mai mult veţi înainta” 127, zicea unul

dintre ei. 125 Oliver Clément, Trei rugăciuni. Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere de Ileana Grigore, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001, pp. 73-74. 126 Ieromonah Savatie Baştovoi, Puterea duhovnicească…, p. 13.127 Higoumène Chariton de Valamo, op. cit., p. 304.

80

Page 81: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

De cele mai multe ori, neprivind la sine, ci mereu orientat spre ce fac şi de ce fac

ceilalţi unele fapte mai mult sau mai puţin bune, omul are înclinaţia de a-i judeca după

aparenţe. Tema postului pentru asceţi, dar nu numai, dintr-o habotnicie egoistă a prilejuit

multe exemple de judecare înşelătoare. Unei maici Evagrie Ponticul îi spune: „Dacă sora

ta mănâncă, n-o dispreţui. Dar nici nu te umfla în pene cu înfrânarea ta”128.

În acelaşi duh, Sfântul Simeon Noul Teolog atrage atenţia unui monah care

necăutând întru sine a judecat pe un frate bolnav pentru ce mânca. Nichita Stitatul, cel

care a scris viaţa Sfântului Simeon, a imortalizat această întâmplare: „Odată, l-au vizitat

pe fericitul prietenii lui. Unul dintre ei avea o boală pentru care trebuia să mănânce carne

şi mai ales porumbei mici. Simeon fericitul şi plinul de dragoste a poruncit să frigă puii şi

să-i dea celui ce avea nevoie. În timp ce bolnavul îi mânca, un oarecare monah Arsenie,

care stătea la aceeaşi masă, îl privea cu încruntare. Fericitul Simeon a luat aminte la asta.

Şi vrând să-l înveţe pe monah că trebuie să ia aminte numai la sine şi să arate că nimic

din cele ce se mănâncă nu-l molipsesc pe om, după cele spuse: „Toate sunt curate celor

curaţi”, şi că nimic nu poate murdări sufletul dintre cele ce intră din afară, îi spuse lui

Arsenie: „Pentru ce pricină, frate, nu iei aminte numai la tine şi nu mănânci mâncarea ta

cu smerenie privind numai în farfuria ta, ci priveşti la cel ce carne mănâncă, lucru cerut

de boala lui, chinuindu-ţi astfel mintea ta? Crezi că îl întreci în evlavie fiindcă tu mănânci

verdeţuri şi seminţele pământului şi nu precum mănâncă vulturii porumbei şi potârnichi?

N-ai auzit de Hristos spunând că nu ceea ce intră î gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din

gură, cum ar fi: desfrânările, beţiile, invidiile, uciderile, lăcomiile etc.? Nu cumva eşti

fără minte şi nu vezi şi nu gândeşti cu cunoştinţă? Şi cu toate acestea, ai judecat pe cel ce

mănâncă, lucru atât de neplăcut pentru tine, mâhnindu-te parcă de tăierea păsărilor şi

uitând pe cel ce a spus: Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă. Îţi

poruncesc să mănânci şi tu din ei, şi află că mai mult te-ai spurcat cu gândul (judecăţii)

decât dacă ai fi mâncat porumbeii”129. Urmare acestor spuse, monahul s-a supus cu

metanie începând să mănânce, cu lacrimi în ochi, conştient de greşeala gândului său.

Încredinţat de arătarea smereniei si ascultării monahului, Sfântul Simeon i-a poruncit să

nu înghită carnea, pe care o mesteca deja, ci s-o dea afară, lecţia dând roade în ucenicul

său.

128 Ilie A. Boulgarakis, op.cit.. p. 37.129 Ibidem, pp. 37-38

81

Page 82: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Avva Isaia este de părere că „mintea are nevoie întotdeauna de aceste patru virtuţi:

de rugăciunea către Dumnezeu, căzând neîncetat înaintea lui, de aruncarea înaintea lui

Dumnezeu, de negrija faţă de orice om, ca sa nu-l judeci, şi de surzenia faţă de patimile

care îi grăiesc”130. Este necesară negrija faţă de orice om, adică să fii lipsit de griji în ceea

ce priveşte tot omul, să nu te arunci în griji din pricina oamenilor. Ce va fi cu acela? Ce

se va întâmpla cu celălalt? De ce este aşa, sărmanul? Lasă-l lui Dumnezeu. Amestecul

acesta este lucrul cel mai demonic. Pe cât crezi că ai dragoste şi interes pentru acela, cu

atât mai mult cazi în cursele celui viclean131.

Un părinte recomanda ucenicilor săi astfel: „Vegheaţi asupra voastră înşivă, şi

ocupaţi-vă mai mult de inima voastră. Pentru a deosebi mişcările inimii voastre, citiţi

scrierile Sfântului Ioan Climax132, ale lui Varsanufie şi Ioan, ale lui Diadoh, ale avei Isaia,

ale lui Evagrie, ale lui Casian133 şi ale lui Nil134. Toate scrierile amintite înainte segăsesc

în Filocalia. Aplicaţi-vă vouă înşivă tot ceea ce ei spun. Când citiţi, nu vă mulţumiţi să

păstraţi în duh o idee generală despre ceea ce spun autorii, ci faceţi-vă mereu din ceea ce

spun ei o regulă personală pe care să puteţi să v-o aplicaţi vouă înşivă. De veţi face acest

lucru, ideea generală pe care v-aţi însuşit-o va căpăta în orice clipă noi înţelesuri”135.

Vederea păcatelor personale nu înseamnă o cercetare amănunţită a oricărei încălcări

de poruncă, ci a te simţi sufocat, înecat, pierdut şi această zbatere zadarnică în o astfel de

pierzanie, să te facă să înţelegi că ai trădat iubirea şi să te dispreţuieşti pe sineţi. Înseamnă

să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului, ale învierii. „Să

mori dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa

Tatălui. O vorbă veche spune astfel: „Mai mare lucru este să-şi vadă cineva păcatele

decât să învieze din morţi”, căci a-ţi vedea păcatele înseamnă să treci prin cea mai cruntă

moarte, în timp ce, după renaşterea prin botez, viaţa sporeşte în tine fără să-ţi dai seama,

pentru că ai devenit un «făcător de pace»; măcar că trebuie «să-ţi verşi sângele inimii»,

130 Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice. Tâlcuire la Avva Isaia, treducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei Episcopul Aradului, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2006, p. 168.131 Ibidem, p. 169.132 Este vorba de Scara Sfântului Ioan Scărarul.133 Sfântul Ioan Casian.134 Nil Ascetul (†340)135 Higoumène Chariton de Valamo, op. cit., p. 314-315.

82

Page 83: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

spunea stareţul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negaţii, pentru a topi

împietrirea unor inimi şi pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor”136.

Mitropolitul Antonie de Suroj este de părere că indiferenţa faţă de sine duce la o

indiferenţă faţă de ceilalţi, după cum scrie: „Dacă dovadă de indiferenţă faţă de noi

înşine, e de la sine înţeles că vom da dovadă de şi mai multă indiferenţă faţă de celălalt;

ce i se întâmplă altuia ne lasă complet indiferenţi. Iată de ce spunem aceleaşi lucruri la

spovedanie, pentru că n-am remarcat măcar o dată că ele fac din noi nişte monştri, că noi

încetăm să mai fim chipul lui Dumnezeu, această imagine în adâncul fiinţei noaste.

Chipul ne-a fost încredinţat dar îl distrugem, îl înnegrim fie din neglijenţă, fie dintr-un

acces de răutate, nu o răutate pasionată, ci mediocră, nesemnificativă”137.

Când omul ia aminte la păcatele sale, atunci nu are timp şi dispoziţie să vadă păcatele

celuilalt. Judecarea celuilalt este uitare de sine. Creştinul care conştientizează starea de

păcătoşenie în care se află, se preocupă de pocăinţa şi îndreptarea vieţii sale, fără a mai

lua aminte la greşelile celorlalţi cu ochi critic.

VII.3. Pocăinţa, baie duhovnicească a sufletuluiVII.3. Pocăinţa, baie duhovnicească a sufletului

Dacă omul îşi descoperă, cu ajutorul harului, păcatele sale, îşi lucrează pocăinţa.

Creştinul se pocăieşte nu în înţeles primitiv, de părere de rău sau regret faţă de greşeala

comisă, căci aceasta nu dă roade, ci cu înţelesul unei pocăinţe ca acceptare a gândului lui

Dumnezeu faţă de patimile sale dar şi faţă de cel căruia i-a greşit. Doar aşa cugetul său se

înnoieşte, în bine.

Cele susţinute mai sus sunt confirmate de Mitropolitul Antonie Bloom de la Londra,

prin următoarele: „Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau

cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru

trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de

viaţa care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie

doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa

este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în regret,

136 Oliver Clément, op. cit., p. 74.137 Antoine Bloom, Le sacrement de la guérison, traduit du russe par Michel Evdokimov, Épiphanie, Paris, Les Éditions du Cerf, 2002, p. 49.

83

Page 84: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă în loc să o trezească, să o

înnoiască”138.

Doi oameni care se ceartă şi apoi, cerându-şi fiecare iertare, se împacă, în scurtă

vreme ajung să-şi greşească din nou. Recădem cu uşurinţă în greşeli faţă de semenul

nostru pentru că atunci când ne pocăim nu ne schimbăm mintea, acea metanoia139, cu

ceva nou, ci cu gânduri omeneşti. Gând nou pentru om este gândul lui Dumnezeu.

Acceptarea gândului dumnezeiesc faţă de noi, faţă de greşeala săvârşită şi faţă de cel

căruia i-am greşit, lucrează roade de pocăinţă în noi, astfel încât dobândim o nouă cale şi

o nouă mentalitate. Pe de altă parte, „a fi iertat înseamnă că cineva te iubeşte într-atât de

mult, încât este capabil să preia asupra sa păcatul tău şi să-l curme în sine”140.

„Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce

cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar

dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să

mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.… Primul lucru ce trebuie învăţat

este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în

ea - uneori, atât de dureros – trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la

capăt, fără a lăsa ceva din întregul ei, până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu,

nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul

interior. Oricât am spune: «Doamne, vreau să fac voia Ta!», din adâncurile sufletului

răbufneşte un strigăt: «Dar nu în asta! Nu aici!… Da, sunt gata să-l accept pe aproapele

meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu

ceea ce îmi trimiţi de fapt…».”141

La un alt nivel, de reţinut este definiţia dată de ieromonahul Rafail Noica pocăinţei

adevărate: „Ce este pocăinţa? Un act moral? Şi cum, printr-un act moral, primim Duh

vecinic? Pocăinţa este un act fiinţial, adică al firii – o fire care se preface din firea

animalică în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului este Dumnezeu Care Se pocăieşte în

mine; Care, nepăcătos fiind şi desăvârşit, com-pătimeşte pentru mine, pentru moartea

138 Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria Pocăinţei, traducere din ruseşte de Mihai Costiş, cu un cuvânt înainte de Protos. Savatie Baştovoi, Timişoara, Editura Marineasa, 2005, pp. 23-24.139 Μετάνοια, ας, ή se traduce pocăinţă, schimbarea gândului (răsgândire, căinţă), convertire.140 Ibidem, p. 30.141 Ibidem, pp. 40-41.

84

Page 85: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

mea, pentru pierzania mea. Şi noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu” 142.

Duhovnicul acestuia, arhimandritul Sofronie, susţine întocmai: „Începutul propovăduirii

lui Hristos este cuvântul: «Pocăiţi-vă.» (Mt 4:17) Iar dacă îl vom cerceta, vom afla

(precum în multe alte cuvinte ale lui Hristos) foarte multe, aş zice, „nivele”; iar noi

suntem nevoiţi încă a afla un grai pentru acestea. Şi iată eu aş numi două dintre nivelele

pocăinţei: unul – cel care rămâne în limitele eticii; celălalt – în care se vorbeşte de-acum

nu despre elemente etice, ci despre însăşi vecinicia, adică despre Dumnezeu. Primul

priveşte nivelul înţelegerii omului ca făptură, şi omul nu poate (şi nici nu înţelege cum e

cu putinţă) a deosebi cele două chipuri ale pocăinţei. Pe primul l-aş numi «actul etic», iar

pe celălalt «trecerea de pe o orbită pe alta, vicinică»”143.

Judecând pe celălalt dovedim că nu suntem de acord cu el, nu suntem în acelaşi gând,

nu suntem într-o unitate de simţire şi trăire. Diavolul caută să producă neînţelegere între

oameni, sădind gânduri viclene care să genereze contraziceri şi osândiri. Sfântul Siluan

Athonitul ne descoperă aceasta, prin cele ce continuă: „dacă gândeşti rău despre

aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta îţi insuflă gânduri

rele împotriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fie iertat de

fratele său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte

sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierţi, înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă

nu ierţi fratelui tău, aceasta înseamnă că păcatul rămâne încă întru tine” 144. Ava Marcu

zicea că „tot păcatul pentru care nu te pocăieşti e spre moarte. Nimeni nu-i bun şi

îndurător precum Dumnezeu, însă pe cel ce nu se pocăieşte nici Acesta nu-l iartă. Mulţi

ne întristăm pentru păcatele noastre, însă pricinile lor le primim cu desfătare”145. Pocăinţa

trebuie să cuprindă tot, şi păcatul dar şi cauza lui, ca să nu fie un plâns de copil

accidentat, ci o frângere a inimii de dorul reîntoarcerii în voia lui Dumnezeu.

Cel care judecă pe fratele său în păcatul pe care îl vede, şi nu se pocăieşte de osândirea ce

a făcut, negreşit va cădea, mai devreme sau mai târziu, în păcatul judecat la frate. Aceasta

142 Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului…, p. 62. 143 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti. Volumul întâi, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Andrei, Arhiepiescop al Alba Iuliei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 342.144 Sfântul Siluan Athonitul, Între Iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, ed. a III-a, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Edit. Deisis, 2000, p. 109. 145 Everghetinos – Eύεργετινòς (adunare a cuvintelor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, culeasă din toată scriptura cea de Dumnezeu insuflată), Cartea I, Tema 1, ediţie bilingvă, Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2007, p. 53.

85

Page 86: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

este lecţia prin care Dumnezeu îl învaţă pe om com-pătimirea, împreună-pătimirea cu cel

prin în mrejele păcatelor.146

„Există ceea ce am putea numi o sfântă «meşteşugire» - zice Părintele Rafail - nu

împletită cu reaua voinţă a vicleniei, ci cu o gingăşie duhovnicească faţă de sufletul

păcătos care, ca chip al lui Dumnezeu, îşi caută mântuirea. Este nevoie de o astfel de

«meşteşugire» care să ia păcatul, şi să-l facă pe păcat să se doboare cu păcatul, precum şi

Mântuitorul, nu cu viaţa a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adică păcatul în

mine îmi devine un izvor de înţelepciune, un izvor de experienţă cu care pot să mă

împărtăşesc cu împreună-păcătos fratele meu, care vine la mine, nicidecum ca să-l

judec! (…) Nu-i nevoie de păcat ca să mă pot împărtăşi cu fratele meu – nu păcătos să

mă împărtăşesc, ci să mă împărtăşesc cu firea fratelui meu şi cu sufletul lui. Nu-i nevoie

de păcat ca să am înţelepciunea să ştiu ce e păcatul, dar dacă nu am ştiut pe altă cale,

măcar păcatul să-l întrebuinţez spre zidirea aproapelui şi a mea .”147

Pocăinţa lucrează în om înnoirea minţii prin gândul lui Dumnezeu ce se face omului

ghid spre o viaţă nouă, alături de Hristos, după voia Lui. Acesta nu va mai putea să îi

vadă pe ceilalţi decât aşa cum Domnul îi vede, aşa cum ei se află în gândul lui

Dumnezeu.

VII.4. Smerita cugetare, calea asceţilorVII.4. Smerita cugetare, calea asceţilor

Dacă creştinul îşi vede păcatele, mocirla în care vieţuieşte, începe să se ocărască, să

se osândească pe sine fără a mai lua aminte la păcatele celorlalţi, ci pocăindu-se pentru

patimile sale. „Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea

aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una

pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni .”148 spune părintele

Efrem Athonitul. În zilele noastre, puţini “stareţi” (bătrâni îmbunătăţiţi) mai cunosc

iubirea Domnului pentru noi, puţini cunosc lupta cu vrăjmaşii şi ştiu că, pentru a-i birui,

trebuie să ai smerenia lui Hristos. Cum putem întelege dacă sufletul e sănătos sau bolnav?

146 Ierom. Rafail Noica, op. cit., p. 58. 147 Ibidem, p. 59.148 Părintele Efrem Athonitul, op. cit., p. 39.

86

Page 87: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Sufletul bolnav e plin de mândrie, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, învăţată de

Duhul Sfânt şi, dacă nu cunoaşte încă această smerenie, se socoteşte pe sine mai rău decât

toţi oamenii. Monahii caută mai mult să facă voia celorlalţi decât voia proprie deoarece

sunt conştienţi că nimic nu e mai bun decât a trai în smerenie şi iubire. Atunci sufletul

cunoaşte o adâncă pace şi nu încearcă să se ridice deasupra aproapelui său. Daca iubim pe

vrăjmaşii noştri, mandria nu va mai avea loc în sufletul nostru, căci iubirea lui Hristos nu

caută să stăpânească. Mandria mistuie ca un foc tot ce e bun, dar smerenia lui Hristos e

de netâlcuit şi nesfârşit de dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul s-ar strădui să

câştige această ştiinţă. Zi şi noapte mă nevoiesc pentru ea, dar nu ajung să o stăpânesc.

Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce caut şi nu mă pot resemna cu

aceasta. De aceea vă cer cu smerenie, fraţilor care cunoaşteţi iubirea lui Hristos, rugaţi-vă

pentru mine ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi smerenia lui Hristos să se sălăşluiască

întru mine.

Pace celui ce a scris şi celui ce citeşte şi celor ce-l iubesc

pe Domnul în simplitatea inimii.

87

Page 88: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

Meliton de Sardes

BibliografieBibliografie

IZVOAREIZVOARE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1989.

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită

după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul

Clujului, sprijinit pe numeroase ale osteneli, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.

88

Page 89: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

3. Everghetinos – Eύεργετινòς (adunare a cuvintelor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu

grăite, ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, culeasă din toată scriptura cea de

Dumnezeu insuflată), Cartea I, Temele 1-25, ediţie bilingvă, Sfânta Mare Mănăstire

Vatoped, Muntele Athos, 2007

4. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul

curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. IX, traducere din greceşte, introduceri şi note de Pr.

Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.

5. Patericul (ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni), tipărit de

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1999.

6. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, traducere din limba latină de Prof.

David Popescu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, 2004.

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întâi. Omilii la Facere, trad. de Pr. D.

Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1987

DICŢIONAREDICŢIONARE

8. Dicţionar grec-român al Noului Testament, traducere de Gheorghe Badea, Bucureşti,

Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999.

9. Dicţionar al Noului Testament, alcătuit de Preot Dr. Ioan Mircea, Bucureşti, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.

ALTE LUCRĂRI CONSULTATE SAU FOLOSITEALTE LUCRĂRI CONSULTATE SAU FOLOSITE

în vederea întocmirii lucrării

89

Page 90: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

10. Episcop Andreicuţ, †Andrei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, 1998.

11. Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoşilor, Bacău, Editura Bunavestire,

2001.

12. Ieromonah Baştovoi, Savatie, Între Freud şi Hristos, ediţia a doua, adăugită,

Timişoara, Editura Marineasa, 2002.

13. Idem, În căutarea aproapelui pierdut, însoţită de un interviu despre predică cu

părintele moscovit Andrei Kuraev, Timişoara, Editura Marineasa, 2002.

14. Bloom, Antoine, Le sacrement de la guérison, traduit du russe par Michel

Evdokimov, Épiphanie, Paris, Les Éditions du Cerf, 2002.

15. Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria Pocăinţei, traducere din ruseşte de Mihai

Costiş, cu un cuvânt înainte de Protos. Savatie Baştovoi, Timişoara, Editura

Marineasa, 2005.

16. Bulgarakis, Ilie A., Tu, cel ce-l judeci pe fratele tău… (învăţături despre clevetire şi

judecată din cuvântul şi practica Bătrânilor Pustiei), traducere din limba greacă de

Ierom. Ştefan Nuţescu de la Schitul Sf. Dimitrie-Lacu, Sfântul Munte Athos, în

colecţia “Comorile Pustiei” alcătuită la iniţiativa unor monahi români de la Sfântul

Munte Athos, colecţie îngrijită de Ignatie Monahul, Bucureşti, Editura Anastasia,

1999.

17. Higoumène Chariton de Valamo, L’ art de la prière (anthologie de textes spirituels

sur la prière du cœur), présentation par archimandrite Kallistos Timothy Ware,

ouvrage réalisé avec le concours de la Fraternité Orthodoxe en France, Spiritualité

Orientale, n° 18, mss, (s.l.), (s.a.).

18. Clément, Oliver, Trei rugăciuni. Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc,

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere de Ileana Grigore, Alba Iulia, Editura

Reîntregirea, 2001.

19. Colliander, Fritjof Tito, Calea asceţilor, traducere din limba suedeză şi note bio-

bibliografice de Laura Bădulescu, Bucureşti, Editura Scara, 2002.

20. Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian

Spătărelu, Galaţi, Editura Bunavestire, 2006.

90

Page 91: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

21. Pere El-Maskîne, Matta, Priere, Esprit Saint et Unite chretienne, Spiritualite

orientale, nº 48, Abbaye de Bellefontaine, (s.a.).

22. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice. Tâlcuire la Avva Isaia,

treducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Editura Sf. Nectarie, Arad,

2006.

23. Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile – Despre cele opt gânduri ale răutăţii

şi replici împotriva lor, comentarii de ieromonah Gabriel Bunge, traducere şi

prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2006.

24. Eysenck, Hans; Eysenck, Michael, Descifrarea comportamentului uman, traducere

de Mihaela Gafencu-Cristescu, Bucureşti, Editura Teora, 1998.

25. Preot Felea, Ilarion V., Spre Tabor. Vol. I - Pregătirea, Piatra-Neamţ, Editura

Crigarux, 2007.

26. Arhimandrit Ilie, Cleopa, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, o

sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, ediţie realizată de Ioan Gînscă,

Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2004.

27. Arhiepiscop Inocenţiu al Odesei, Cuvânt de învăţătură despre căderea lui Adam

(partea I), ediţie îngrijită de Preot Simeon Adrian, Iaşi, Editura Pelerinul, (s.a.).

28. Părintele Mihăilescu, Miron, Vorbeşte Dumnezeu, ediţie îngrijită de Gabriela

Moldoveanu, Bucureşti, Editura Christiana, 2005.

29. Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.

30. Idem, Teologia Dorgmatică Ortodoxă, vol. III, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.

31. Părintele Tatsis, Dionysios, Cuvintele Bătrânilor, traduse în română de către †Andrei

Andreicuţ, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.

32. Weil, Simone, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, traducere din franceză,

note şi introducere de Anca Manolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

33. Yannaras, Christos, Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă,

traducere de Preot Dr. Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996.

***, Cosmosul, între frumos şi apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei, Referatele

Simpozionului Internaţional „Cosmosul, între frumos şi apocaliptic – un recurs etic

91

Page 92: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

asupra ecologiei” organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1

Decembrie 1918” Alba Iulia (4-6 mai 2007), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.

34. Idem, Iubind ca Dumnezeu, volum prefaţat de Î. P. S. Serafim Joantă, Mitropolit al

Mitropoliei Române Ortodoxe pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, ediţie

îngrijită de Gabriela Moldoveanu, Bucureşti, Editura Christiana, 2004.

35. Ieromonah Noica, Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002

36. ***, Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte

de folos ale Părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui,

Bucureşti, Editura Anastasia, 2002

37. Arhimandritul Saharov, Sofronie, Cuvântări duhovniceşti. Volumul întâi, traducere

din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.

38. Idem, Din viaţă şi din duh, traducere din franceză de Prof. Ecaterina Volocaru, Iaşi,

Editura Pelerinul, 1997.

39. Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom.

Rafail (Noica), Bucureşti, Ed. Sophia, 2005.

41.Cuviosul Siluan Athonitul, Între Iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări

duhovniceşti, ed. a III-a, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Edit.

Deisis, 2000.

42.*** Ne vorbeşte Părintele Sofronie - Scrisori, Galaţi, Editura Bunavestire, 2003.

45. Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, traducere de Ierom.

Rafail, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1994.

46. Idem, Fericirea de a cunoaşte calea, Iaşi, Editura Pelerinul, 1997.

47. Idem, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

48. Idem, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006.

49. Idem, Rugăciunea-Experienţa vieţii veşnice, Sibiu, Editura Deisis, 2001.

50. Idem, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, Sibiu, Editura Deisis, 1999.

51. ***, Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul - Tâlcuiri teologice, ediţie îngrijită şi

traducere de Maria Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.

52. DUMITRA V. DAVITA, Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex, editată de

Mănăstirea Piatra-Scrisă, judeţul Caraş-Severin, 2002.

92

Page 93: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

53. EGGER, MAXIME, Un cuvânt de mântuire — Cuviosul Siluan Athonitul, „Ţine mintea

în iad şi nu deznădăjdui”, în rev. „Contacts”, nr. 171, 1995.

54. SILUAN ATHONITUL, Cuviosul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei —

Însemnări duhovniceşti, ediţia a IV-a, revizuită, studiu introductiv şi traducere de diac.

Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2001.

55. SOFRONIE, ARHIMANDRITUL, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, traducere

de pr. prof. dr. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999.

56. SPIDLIK, TOMAS, S. J., Spiritualitatea Răsăritului creştin. III, Monahismul, traducere

de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2004.

ARTICOLE ŞI STUDII ÎN PERIODICEARTICOLE ŞI STUDII ÎN PERIODICE

57. Pr. prof. dr. Remete, George, Iisus Hristos, contemporanul necunoscut, în rev.

„Studii Teologice”, nr. 3-4, 2004, Sibiu.

MATERIAL AUDIOMATERIAL AUDIO

58. Ieromonah Noica, Rafail, Ce este omul?, conferinţă susţinută la Alba Iulia la data de 23

noiembrie 2006, în cadrul „Serilor duhovniceşti” din Postul Naşterii Domnului 2005

CUPRINS

Argument............................................................3

I. PUSTNICUL CĂRTURAR............................4

I.1. Repere biografice..........................................4

I.2. Afinităţi familiale .........................................6

I.3. Duhovnicie şi/sau cultură..............................6

I.4. Darul smereniei..............................................7

I.5. Călugărie sau nuntă?......................................7

II. VIAŢA UNUI SFÂNT....................................9

93

Page 94: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

II.1. Aspecte biografice ale sfântului Siluan........10

II.2. Devenirea lăuntrică.......................................11

II.3. ... Spre maturitate......................................................12

II.4.Cunoaşterea lui Dumnezeu.........................................15

II.5. Comoara duhovnicească a Sfântului Siluan...............16

III. ASPECTE TEOLOGICE............................................20

II.1.Spiritualitatea Sfântului Siluan concentrată în: ,, Ţineţi mintea în iad şi nu

deznădăjdui”......................................................................20

III.2. Iubirea în scrierile Sfântului Siluan..........................23

III.3. Diagrama sinelui.......................................................24

III.4. Înţelegerea atribuită uceniciei şi ascultării...........................................................24

III.5. Pe culmile sfinţeniei; momente emblematice şi trăiri ale harului.......................25

IV. UN DESTIN CĂLĂUZIT DE HAR. ARHIMANDRITUL SOFRONIE. ...........32

IV. 1. Biografia şi anii de început ....................................32

IV.2. Devenirea şi mediul formării...................................33

IV. 3. Veleităţi artistice.....................................................34

IV.4. Apostolatul din Essex Anglia..................................35

IV. 5. Semne şi proorociri de la adormirea sa şi ulterioare .........35

IV.6. Atitudini despre ecumenism................................................37

IV.7. Rugăciune pentru unire.......................................................38

V.1. REPERE DE VIAŢĂ DUHOVNICEASCĂ........................39

V.1. Iubirea lui Dumnezeu ca desăvârşire a fiinţei umane...........39

V.2. Iubirea aproapelui şi suferinţa pentru întregul Adam...........42

V.3. Rugăciunea stareţului pentru întreaga lume..........................45

V.4. Aproapele este viaţa noastră...................................................47

V.5. Icoana unui ultim filocalic......................................................49

VI.COORDONATE ŞI PRINCIPII DUHOVNICEŞTI DE CÂNDVA PENTRU ACUM

VI. 1. Omul între păcat şi virtute ...................................................50

VI. 2. Sensul comunitar al sfinţeniei .............................................54

VI. 3. Darul şi tragedia libertăţii ...................................................56

VI.4. Vieţuire în duh şi adevăr.......................................................58

94

Page 95: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

VI. 5. File de pateric ...................................................................59

VI. 6. Tainele uceniciei ..................................................................60

VI. 7. Paternitate şi filiaţie duhovnicească..........................63

VI. 8. Aripi spre cer: rugăciunea, postul, euharistia............65

VI. 9. Roadele virtuţilor.......................................................68

VI. 10. Omul făptură de mare preţ.......................................70

VI. 11. Misterul central al existenţei....................................74

VI. 12. Adevărul eliberator...................................................77

VII. TEME TEOLOGICE COMUNE SFÂNTULUI SILUAN, ARHIMANDRITULUI

SOFRONIE ŞI IEROMONAHULUI RAFAIL NOIC......79

VII.1. Rugăciunea, sprijin şi mângâiere sufletului.............79

VII.2. Prihănirea de sine, ascensor pe treptele urcuşului duhovnicesC..............81

VII. 3. Pocăinţa, baie duhovnicească a sufletului................85

VII.4. Smerita cugetare,calea asceţilor ..............................89

Bibliografie...............................................90

Curriculum vitae.......................................95

Declaratie.................................................96

Cuprins....................................................97

95

Page 96: Parintele Rafail Noica, teza de licenta

SLAVĂ ÎNTRU CEI DE SUS LUI DUMNEZEU ŞI PE PĂMÂNT PACE,

ÎNTRE OAMENI BUNĂVOIRE.

96


Recommended