„PÂNĂ LA EMINESCU ȘI DE LA EL SPRE NOI”

-ANTOLOGIE DE VERSURI DEDICATE LIMBII ROMÂNE-

 

Testament literar de Ienăchiţă Văcărescu Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti Şi-a patriei cinstire. Limba românească de Gheorghe Sion Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim. Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Și pe buze-aduce miere Când o cuvântăm. Românașul o iubește Ca sufletul său, Vorbiți, scrieți românește, Pentru Dumnezeu.

2

Frați ce-n dulcea Românie Nașteți și muriți Și-n lumina ei cea vie Dulce vieţuiți! De ce limba românească Să n-o cultivăm? Au voiți ca să roșească Țărna ce călcăm? Limba, țara, vorbe sfinte La strămoși erau; Vorbiți, scrieți românește, Pentru Dumnezeu! Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie de Mihai Eminescu Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor, Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc; Căci rămîne stânca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge dușman fumegând, Și deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând,

3

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori, Viață în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mândrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc! Patria Română de George Coşbuc Patria ne-a fost pământul Unde ne-au trăit strămoşii, Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, Şi la Neajlov te făcură Fără dinţi, Sinane, -n gură, Şi punând duşmanii-n juguri Ei au frământat sub pluguri Sângele Dumbrăvii-Roşii. - Asta-i patria română Unde-au vitejit strămoşii! Patria ne e pământul Celor ce suntem în viaţă, Cei ce ne iubim frăţeşte, Ne dăm mâna româneşte: Numai noi cu-acelaşi nume, Numai noi români pe lume

4

Toţi de-aceeaşi soartă dată, Suspinând cu toţi odată Şi-având toţi o bucurie; Asta-i patria română Şi ea sfântă să ne fie! Patria ne-o fi pământul Unde ne-or trăi nepoţii, Şi-ntr-o mândră Românie De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească Limba, legea românească Şi vor face tot mai mare Tot ce românismul are: Asta-i patria cea dragă Şi-i dăm patriei române Inima şi viaţa-ntreagă. Ţara mea de Ioan Neniţescu Acolo unde-s nalţi stejari Şi cât stejarii nalţi îmi cresc Flăcăi cu piepturile tari, Ce moartea-n faţă o privesc; Acolo, unde-s stânci şi munţi, Şi ca şi munţii nu clintesc Voinicii cei cu peri cărunţi În dor de ţară strămoşesc; Şi unde dorul de moşie Întotdeauna drept a stat Şi bărbăteasca vitejie A-mpodobit orice bărbat; Acolo este ţara mea, Şi neamul meu cel românesc! Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc! Acolo unde întâlneşti Cât ţine ţara-n lung şi-n lat

5

Bătrâne urme vitejeşti Şi osul celor ce-au luptat; Şi unde vezi mii de mormane Sub care-adânc s-au îngropat Mulţime de oştiri duşmane, Ce cu robia ne-au cercat; Acolo este ţara mea Şi neamul meu cel românesc! Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc! Limba Noastră de Alexei Mateevici Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara. Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici. Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă.

6

Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le 'nşirate, - Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri. Limba noastră-i limbă sfântâ, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slinul, mucegaiul Al uitării 'n care geme. Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde - Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte. Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Nu plânge, Maică Românie! Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură. “Nu plânge, Maică Românie, Că am să mor neȋmpărtășit! Un glonț pornit spre pieptul tău, Cu pieptul meu eu l-am oprit…. Nu plânge, Maică Românie! E rândul nostru să luptăm

7

Și din pământul ce ne arde Nici o fărâmă să nu dăm! Nu plânge, Maică Românie! Pentru dreptate noi pierim; Copiii noștri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o știm! Nu plânge, Maică Românie ! Adună tot ce-i bun sub soare; Ne cheamă și pe noi la praznic, Când România va fi Mare!” Ex libris de Tudor Arghezi Carte frumoasă cinste cui te-a scris Încet gândită, gingaş cumpănită; Eşti ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au deschis. Eşti ca vioara, singura ce cântă Iubirea toată pe un fir de păr, Şi paginile tale, adevăr, S-au tipărit cu litera cea sfântă. Un om de sânge ia din pisc noroi Şi zămliseşte marea lui fantomă De reverie, umbră şi aromă, Şi o pogoară vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cât e ghiersul cărţii de frumos. Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nicio întrebare.

8

Testament de Tudor Arghezi Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe o carte, În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşeaz-o cu credinţa căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi. Al robilor cu săricile, pline De osemintele vărsate-n mine. Ca să schimbăm, acum, întâia oară Sapa-n condei şi brazda-n călimară Bătrânii au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefecut în versuri şi-n icoane, Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzând în piscul datoriei tale. Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

9

Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea, Domniţa suferă în cartea mea. Slovă de foc şi slovă făurită Împărechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte că-n adîncul ei Zace mânia bunilor mei. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles

10

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei – căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Grai valah de Vasile Voiculescu Grai tămâiat, cătuie de petale, Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale. Umblă singur pe munţi de sare, Vânt bătrân cu miere-n spinare. Şerpi de răcoare verde-n pâraie, Cărări de bucium lung te stretaie. Granguri de aur boabele-ţi ciugul', Şesul ţi-l ară dorul cu plugul. Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur, Din fund oftează strămoşii de aur. De piscul tău, unde se-mbină Pale de nori cu limbi de lumină, Buzele-mi razăm fremătătoare, Slăvit pristol de piatră şi floare. Patria de Ştefan Baciu Patria e un măr Într'o vitrină de băcănie japoneză pe strada Liliha în Honolulu, arhipelagul Sandwich sau o placă de patefon ascultată în tăcere în Mexico -Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepetl- patria e atelierul lui Brâncuşi la Paris patria e peisajul lui Grigorescu într'o după-amiază de toamnă la Barbizon

11

sau Rapsodia Română auzită într'o dimineaţă în Port au Prince în Haiti şi patria e mormântul lui Aron Cotruş în California patria e o ciocârlie care se înalţă oriunde fără frontiere şi fără intenţii patria e un concert de Dinu Lipatti la Lucerna, Elveţia, într-o seară ploioasă patria e această adunare de fete de întâmplări şi de sunete împrăştiate peste tot globul dar patria e mai ales o clipă de tăcere. Asta e patria. II. Cu patria poţi vorbi la telefon s'o porţi, ca firmituri, în buzunare poţi s'o asculţi în al distanţei svon şi s'o găseşti decapitată'n ziare nu-i numai cer sau piatră sau pământ ci e un svon ce vine de oriunde un miros, un obraz, un dans în vânt un glas ce besna nopţii o pătrunde căci patria nu-i un imn prescris împodobit cu ilustraţii în chenare ea-i pânza care-o ţeşi adânc în vis şi se destramă'n zori c-o încântare nu-i patria făcută din urale ci din tăceri, din doruri şi distanţe; o strâng din praf, la tropic în sandale şi-o'mprăştii'n lume în speranţe.

12

III. Turla bisericii Sfântului Nicolae din Schei ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tâmpa "Kefir Lukianoff" în Cişmigiu "Tempo, Facla şi Credinţa" "fierbinte porumbielu', fierbinte!" domnu' Mişu dela "Cartea Românească" fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta Maria Tănase cântând la "Neptun" în Piaţa Buzeşti Tata comentând "Război şi Pace" sau o pagină de poezie din Nietzsche (răsfoia cartea cu degetul arătător) un caputiner la "Coroana" şi bancnota aceasta de 500 Lei aflată într'un fund de plic îngălbenit adus nici eu nu ştiu cum din Braşov în Brazilia şi apoi în Honolulu-Hawaii Insula Oahu Arhipelagul Sandwich. Sunt Spiritul Adâncurilor de Nicolae Labiş Eu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sunt veştede. Din când în când Mă urc în lumea voastră În nopţi grozav de

13

liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată. Sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi. Eu nu mă spăl de poporul meu de Nichita Stănescu Doamne, apără poporul român. Ai grijă de el şi apără-l! El este al tău cu blândeţea lui de miel şi cu răbdarea lui de taur cu omenia lui de floare de zăpadă ce se vede pe geam, Doamne, pe fereastră şi pe libertate! Doamne! poporul meu nu se spală de mine! Eu nu mă spăl de poporul meu! Dacă-mi vine alt miros decât mirosul lui, mă spăl pe mâini numai de propriile mele mâini şi mă las legat de boarea de zăpadă a poporului meu. Mărul se poate spăla

14

numai de măr, de pomul mărului nu! De pom nu! Apără, Doamne, poporul român şi nu te spăla de el! Pe maica mea care m-a născut pe mine am dăruit-o poporului român. Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care te-a născut pe Tine, poporului român! Limba noastră cea română de Grigore Vieru Sărut vatra şi-al ei nume Care veşnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română. Cânt a Patriei fiinţă Şi-a ei rodnică ţărână Ce-a născut în suferinţă Limba noastră cea română. Pre pământ străvechi şi magic Numai dânsa ni-i stăpână: Limba neamului meu dacic, Limba noastră cea română. În al limbii tezaur Pururea o să rămână Limba doinelor de aur, Limba noastră cea română.

15

Trebuiau să poarte un nume de Marin Sorescu Eminescu n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe, Ca o barbă nepieptănată de crai Şi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit. Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani şi plugari, Cărora le plăcea să spună, Seara, în jurul focului poezii – "Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III". Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii Şi cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Aceşti oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, De curgeau doinele la vale Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei Şi ai altor ţări româneşti. Au mai existat şi nişte codri adânci Şi un tânăr care vorbea cu ei, Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

16

Acest tânăr cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduri Din cartea cirilică în cartea vieţii, Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, Care îi ieşeau mereu fără soţ. Au mai existat şi nişte tei, Şi cei doi îndrăgostiţi Care ştiau să le troienească toată floarea Într-un sărut. Şi nişte păsări ori nişte nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi şi mişcătoare şesuri. Şi pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu. În limba ta de Grigore Vieru

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge,

În aceeaşi limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

17

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.

18

Corabia cu poeţi de Ana Blandiana Poeţii cred că e o corabie Şi se îmbarcă. Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi Înaintând pe valurile timpului Fără să-şi clatine catargul Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc (Pentru că timpul se mişca În jurul ei tot mai repede). Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă, Refuză să moară, Ca să nu piarda clipa din urmă Când corabia se va desprinde de ţărm – Dar ce e nemurirea dacă nu Chiar această corabie de piatră, Aşteptând cu încăpăţânare ceva Ce nu se va întâmpla niciodată? Definiţie de Ana Blandiana Prea frumos Pentru a nu fi cucerit, Prea tânăr Pentru a nu fi stăpânit, Prea bogat Pentru a-şi aparţine;

19

Prea înţelept Pentru a lupta, Prea curajos Pentru a nu fi rănit Prea sceptic Pentru a nu fi înfrânt; Prea înfrânt Pentru a nu fi liber, Prea liber Pentru a nu fi umilit, Prea umilit Pentru a muri. Izvorul de Ioan Alexandru Izvorului asemeni sunt şi eu Cutremurat sub stelele de vară Cu cât e cerul mai fără de vânt Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară Nu dinafară-i zvon ce mă frământă Nici din adâncuri nici de sus O umbră s-a desprins din slavă Icoana ei în mine a apus Din ce în ce sunt cercuri mai adânci Şi mai departe horele pe ape S-a deşteptat în mine un izvor Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.

20

Temelia limbii române de Horia Bădescu Să ne plecăm la dulcea rostire românească, din ea născuţi şi-ntr-însa aduşi la ţintirim! Să ne plecăm! Acolo din mamă şi din tată stă verbul sfânt din care cu toţi ne zămislim. Să-ngenunchem la cuvinte cu litere latine, în limba asta numai putem să existăm, în limba asta numai, putem plăti iubirea şi ura şi dreptatea pe care le păstrăm, în limba asta numai, dăm temelie lumii, în limba asta numai, cum a se tace ştim, în limba asta numai, ne pomenim eroii, în limba asta numai, putem ca să murim.