PAMANTUL VIU 1 r al · 2017-04-02 · documente de mare importanţă pentru ţară, printre care...

1P A M A N T U L V I Ur e v i s t a d e d i a l o g c u l t u r a l

2 3P A M A N T U L V I UP A M A N T U L V I U

r e v i s t a d e d i a l o g c u l t u r a lr e v i s t a d e d i a l o g c u l t u r a l

4 Legea pipăitului public

6 Strada Dogarilor

7 Dacă ti se face teamă de întuneric

11 Erased

22 Hartă spre acasă

24 Ca la începuturi. Rom negru

26 Ca o furtună... 27 Lumini și umbre

34 Incursiuni în povestea iei

38 Întâlnirea dintre munti 45 Praf-pulpere-fină

Sumar

Editorial

Într-una din zilele deceniilor doi sau trei ale scecolului XX tânărul Charles Bukovsky intra într-o librărie fără vreun gând anume. I-a atras atenția un volum prăfuit cu titlul Ask the dust de care probabil nu se atinsese nimeni de mult timp. Acest moment i-a schimbat viața și l-a condus spre lumea scrisului. Nu e nevoie de vreo sclipire de geniu sau de cine știe ce eforturi pentru a ne afla în preajma unor astfel de momente de autenticitate. Astfel de întâlniri decisive(fie că e vorba de întâlnirea cu o persoană, o carte sau cu un act cultural ) nu sunt rezervate doar unor privile-giați ci fac parte, într-un moment anume, din viețile fiecăruia dintre noi. Nu pot fi premeditate sau anticipate iar mecanismul care le-a făcut posibile rămâne o enigmă. Se întâmplă să nu le recunoaștem pentru că nu suntem pregătiți și astfel potențialul lor rămâne inactiv. Mai mereu avem nevoie să ne bazăm pe un zvon, pe o recomandare pe un sfat. Trăim într-o cultură a zvonurilor care nu prea mai lasă loc în viețile noastre gândirii pe cont propriu. E mai important pentru noi ce se spune decât ce gândim sau simțim. Să cumperi o carte a unui autor cvasinecunoscut doar pentru că ți-au plăcut enorm cele două pagini pe care le-ai citit răsfoind-o. Să te uiți la un film doar pentru că ți-a plăcut titlul sau coloana sonoră. Să mer-gi la o piesă de teatru pentru ca ți-a plăcut afișul. Să-ți împarți toată viața cu cineva doar pentru că îi place să o aștepți cu o poezie seara târziu după o zi de muncă, fără să stai pe gânduri, fără să aștepți vreo confirmare sau vreo apreciere. ”Dacă nu vine arzător din tine atunci,orice ar fi, nu o face... dacă trebuie să aştepţi să iasă din tine, atunci aşteaptă răbdător.” Cred că aceste versuri ale lui Charles Bu-kovski descriu cel mai bine starea necesară pentru astfel de întâlniri.Singura stare necesară!

Mihai Cristian Fetcu

Mai bine așa

Sponsor



Am auzit că, după discutarea şi aprobarea mai multor legi şi documente de mare importanţă pentru ţară, printre care creşterea sal-ariilor parlamentarilor, iarăşi creşterea salariilor parlamentarilor, in-dexarea salariilor parlamentarilor, cât şi altele, referitoare la locuinţe, maşini, secretare etc., Parlamentul României a hotărât, în sfârşit, să dezbată, după sărbători, şi mult aşteptata lege a pipăitului public, lege mai importantă decât cele ale învăţământului, sănătăţii, cadastrului etc., fără de care societatea noastră nu va putea coti, cu adevărat, spre unde trebuie.În calitatea pe care o am, de consilier adjunct al Comisiei mondiale de aşchiere primară a coarnelor de iac, cunoscător, deci, în ale legislaţiei şi ale politicii de orice fel, doresc să arăt importanţa adoptării acestei legi, chiar dacă ea nu va fi, sută la sută, pe placul tuturor românilor.În primul rând, legea va trebui să aibă două liste anexe, cu ce se poate pipăi şi cu ce nu, că omul, la beţie, nebunie sau prostie, pipăie multe, vrute şi nevrute!Apoi, pe articole, să se arate, pentru fiecare obiect în parte, de ce nu este sau de ce este bine să-l pipăim.Zilele trecute, o gestionară, de la alimentara X, striga unui cetăţean:– Nu pipăi pâinea! Dacă toţi ar face aşa şi ar avea mâinile murdare, unde am ajunge?!În lipsa legii şi manipulată de forţe obscure, gestionara a făcut două greşeli: 1). L-a jignit pe om (chestia cu „mâinile murdare”) şi 2). A minţit.Ea ar fi trebuit să spună aşa:

– Domnule, pipăi-o cât vrei, cum vrei, îţi dau şi un scaun, dar pe răspunderea dumitale. Când vei merge la spital, să-ţi scoată cuiul sau sârma ruginită din deget şi să-ţi facă injecţie antitetanos, să nu zici că n-ai ştiut la ce riscuri te-ai expus! Pentru cei care încă nu se pot debarasa de asemenea riscuri, legiuitorii ar putea găsi o soluţie de compromis, de tranziţie, de genul: în faţa fiecărui raion să se pună o pâine. Alături, o pancartă, pe care să scrie „Pâine pentru pipăit”, iar lângă pancartă, o trusă de prim ajutor. Sunt obiecte, pe care nu le putem cumpăra, dacă nu le pipăim.

Constantin Horbovanu a scris texte umoristice care au fost difuzate de-a lungul anilor la radio şi televiziune, interpretate de mari actori: Radu Beligan, Dem Rădules-cu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Tamara Buciuceanu- Botez, Alexandru Arşinel, Florin Tănase şi alţii. Constantin Horbovanu a avut colaborări de profil cu fosta revistă „Urzica”, fiind şi unul dintre membrii Cenaclului Umoris-tic „Ridendo” din cadrul Ca-sei de Cultură a Sindicatelor Suceava. Este unul dintre fondatorii Clubului de Iniția-tivă Literară. A publicat două volume de schițe și miniatu-ri umoristice, Înțelepciunea umorului(2014) și Cu cărțile pe față(2016).

Dacă intru într-un magazin, cu intenţia de a-i cumpăra soţiei o fustă şi nu găsesc ceva ca lumea, în schimb zăresc o gestionară tinerică, frumuşică, subţirică, îm-brăcată cu o fustă (fustiţă) interesantă, să mi se dea voie s-o pipăi (fusta), să văd cum este materialul, dacă-i moale sau tare, densitatea ţesăturii, forma, rezistenţa... cât şi altele, iar dacă-mi place, s-o întreb de preţ, unde poate fi găsită şi cât de pretenţioasă este la călcat.Dar, înainte de toate, legea trebuie să explice ce în-seamnă cuvântul „public”, că la pipăit ne pricepem noi!... Ne pricepem şi la găsit fisuri în legi. Doriţi un exemplu?Dacă legea va interzice pipăitul, intru în magazinul amintit mai sus, cel cu fuste, ochesc gestionara tinerică şi frumuşică, strig tare că, la buticul din colţ, s-au adus haine vechi din Occident, lumea dispare cât ai zice peşte, iar eu mă dau la pipăit, că legea nu-mi interzice. Poate nu -mi interzice nici gestionara, dar, oarecum, sunt acoperit.

Constantin Horbovanu

Legea

pipăitului publicCa părul Veronicăi înnodat în creștetul capului de mâinile ei ude sub care a zărit ceafa mai albă decât restul gâtului și câr-lionții negri. Ca singurătea care aproape că nu te lasă să te mai dai jos din pat, să te speli pe față, să mănânci ca oamenii. Ca pocănitul pe asfalt al unor san-dale cu talpă de lemn. Ca o fată

cu blugii foarte strânși pe fund și un tatuaj indes-cifrabil pe brațul drept măturând hârtiile din fața buticului. Ca ploile de vară, scurte și repezi. Ca amintirea trupului gol al Dianei, cum stătea într-o după-amiază pe fotoliu în mijlocul mobilelor vechi și prăfuite din garsoniera mizerabilă de la etajul opt din Alexandru. Un vocabular al expresiilor nudității este romanul Marianei Codruț. De la nuditatea pa-radiziacă din gesturile și comportamentul Veronică față de Pavel până la nuditatea de expresie erotică din atitudinea Dianei față de același Pavel, sexul de-vine pentru hulubaș o aventură incognito prin labi-rintul relațiilor ocazionale. Între relația cu Veronica, ” marea dragoste rămasă în trecut” și relația cu Diana, marea obsesie,Pavel nu-și mai aparține. În propria viață pare a fi doar un simplu martor la aproape tot ce i se întâmplă.Singur cu toată lumea, așa s-ar putea traduce cam tot parcursul emoțional al lui Pavel după ce află despre moartea Veronicăi.


Expresiile nudității



zori

spaimele din fiecare dimineaţăsubţiază întunericulun strigăt ascuns în coşul pieptuluimi-e frică să-l afluele mă plimbă pe coridoarecu ochii albi de nesomnpresimţind mari dezastre atingfiecare obiect ascuţit găsit în cale

spaimele născute într-o toamnă geroasăîn care am început să adormnumai când se făcea luminăspate în spate cu absenţa rececu gândurile într-un loc ascuns unde am învăţatsă sap adânc între o ploaie şi altasă ascund în pământ zilele netrăitecu gândurile la cei ce nu se mai întorcnici măcar în vis

spaimele născute într-o dimineaţăîntr-o toamnă geroasăcând mintea mea a îmbătrânit bruscpentru totdeauna

(din volumul UNDE LUNA ACOPERĂ ȚĂRÂNA, 2014)

Eva Precub s-a născut la data de 5 iulie 1986 în Făltice-ni, iar în 2005 s-a mutat în Cluj-Napoca pentru a urma cursurile facultăților de Litere și de Teatru și Televiziune. A debutat în 2010 cu volumul de poezii aici nu mai locuiește nimeni, apărut la Casa de Pariuri Literare (București). În 2012 a publicat, la editu-ra Ecou Transilvan (Cluj-Na-poca), volumul dacă ți se face teamă de întuneric. Al treilea volum, unde luna acoperă țărâna, a apărut în 2014 la Edi-tura Karth (București). Momen-tan scrie un volum de proză cu speranța că va vedea lumina ti-parului la sfârșitul anului 2016.

strada Nuțu Elman, strada Ana Ipătescu, strada Sfântu Ilie, strada Cotești, strada Doctor Tatos…Aceste străzi sunt casa cuibului de cuc. Odată cu ele ridic un hotar între mine și semeni, care ar fi o veritabilă pierdere de sine, dacă n-ar exploda în mine începuturi, singularități îmbibate de viață, spectre ale lui „a fi” înghesuite în clipa de acum. Acest hotar este hotărârea de a fi cu voi fără să fiu. A fi cu voi înseamnă a vă povesti povestea. Etica acestui stil de viață nu cuprinde nimic de domeniul evidenței. Simple trăiri orientate către nimic precis. În înlănțuirea lumii evidenței peste tot sunt pauze. Mai sigur amprente ale acestor pauze. Urmează gara. O locomotivă de epocă, un tren, valize, batiste fluturate. Căi ferate nesfârșite. O locomotivă a tuturor căilor ferate, a tuturor despărțirilor. Hotărârea mea este o locomotivă cu aburi. Un abur. TransTerra cu plecări din toate stațiile. Nici o sosire. Doar un șuierat în artere. Nu există familie lexicală pentru cuvântul care mă destramă. Iar această destrămare este hotărârea mea, pata stacojie de pe fața ștearsă a lumii. Această hotărâre este o cotrobrăire prin minte, o alienare, o castană care n-a vrut să cadă la chemarea gravitației. Hotărârea mea este ruptura dintre ustensilele tuturor timpurilor și radicali-tatea boașelor mele ca două ciocane pătrate precum nopțile din poeziile lui Florin Iaru. Mă văd mergând și hotărârea îmi devine tendon. Mă afund în această hotărâre și îmi devine cădere. Țin aproape de voi ca reper în care să-mi înfig stâlpii orbirii mele. Sunt orb la realitate. Hotărârea mea este realitatea aruncându-se-n cârje la maratonul umbrelor. - umbra mecanismului unui ceasornic pe al cărui cadran timpul doarme și clipa bubuie - atât de firavele umbre ale rapidei noastre treceri pe ecranul lumii. - umbra unei umbrele atârnând de spătarul unui scaun schițând pe pavaj portretul refoarma-torului de cafenea. Toată această mixtură este traversată de o limpezime care descompune ritmul dement al mul-țimii umanizându-l. Vitrina copilăriei mele. O praștie cu scoabe, un set de nasturi, un buzunar cu nuci. Îmi împăturesc lista trecerilor prin vămi și mă arunc pe aripile unui avion de hârtie de pe ruinele filaturii de in și cânepă. L-am întrebat pe Ștutz-recuperatorul- de- chiștoace care poate fio finalul acestei tulburătoare tendințe și mi-a spus că într-o interpretare holistică morcovii sunt buni în tehnologie, în liteatură și la iepuri.

Călin Dănilă

Strada Dogarilor Dacă ți se face teamă de întuneric



Deșirare fizică

stomacul se întoarce cu faţa spre tinecu ghemotoace de blană umede murdare te scuipă pisicescamintirea accidentuluisunt întreagă dar unde este fiecare bucată din mineîncerc să-mi cos cu grijă la loc braţele degetele picioareledacă îmi amintesc unde le e loculkantor m-a prins într-un borcan bine închis şi nu pot ieşica acei melolontha prinşi în cutii în copilărie pe care îi aştepta o soartă de morişcă şimemorie cioburi

un dor de dimensiuni ireale îmi ronţăie limba cu lame tăioase până mi se citeşte libertatea pe chipîmi zgârie spinarea până şterge orice cuvintepână ajung la os am continuusenzaţia de lacrimă pe care o ai mai întâi în gâtde parcă în gât ar începe durerea ca într-o capcană alunecoasă dar uscatăsunt curioasăce mă mai ţine oare de mâini deasupra golului

cineva bate la uşăla telefon mama îmi citeşte acatiste demoni joacă şotron în palma dreaptă

Piquerism

întotdeauna repetam oameniisunt cele mai împuţite tomberoane femeileviolate merită să fieviolate străpunse zice o babă şi scuipă seminţele o altase plânge de operaţiile ei pe cord careîncă a rămas deschis de zeci de ani şi

doare aerul care zboară pe cer văd nori/ de noriagăţate baloane roşii în formăde inimă ştiutu mă aştepţi afară din mizeria asta darşinele tăioase de tren nu duc undeva ele duc

nicăieri cum aş putea să te găsesc acolo

unde tu te legeni pe semilunăca-n hamac ce-a fost în mintea mea când am vrut să teating ce gest mecanic ascuţit urcând pe o scară din cuţite tandre

ca pe traverse prăfuite

fiecare tren motivul uneidepresii de zile întregi poate undese termină s/şinele tu aştepţi

din volumul AICI NU MAI LOCUIEȘTE NIMENI, 2010

Volumul Evei Precub explorea-ză universul dezechilibrat de moartea celui iubit. Pierderea reperelor se manifestă în primul rând prin incapacitatea de a-și reprezenta dispariţia altfel de-cât în termenii unei realităţi ha-otice, în care sfârșitul se ames-tecă iraţional cu continuitatea. Amintirilor le este refuzat rolul de instanţe ale trecutului, devin unelte ale imaginaţiei căreia i s-a trasat sarcina de a crea un univers compensatoriu.

Mihaela Marcu- Corpul T Eva Precub exersează un soi de deriziune posttraumatică, demascându-se, involun-tar, prin fragilitate și, deci, vulnerabilitate. De altfel, chiar titlul cărții Evei, dacă ți se face teamă de întuneric, dă seama de această fragilitate, a fetiței care, în ciuda încercărilor repetate, a eșuat în a se adapta social, și asta din pricina unui eveniment despre care nu ni se spune nimic, dar care este resimțit invariabil. Să spunem, concluziv, că la toate aceste patru poete, poezia este scrisă în scop eminamente terapeutic. Desigur, cu talent și, deopotrivă, cum e normal în acesta situații, cu incertitudine.

Dorin Mureșan



ERASED

Sufocare

o răceală paralizantă îţi curge pe tâmplecu vârfurile degetelor îmi atingi pleoapele închisepielea ta aspră îmi sporeşte fricasau îndoialanu mai am linişte de atâta tăcerela un simplu cuvânt al tăubuzele mele ar exploda în urlet

nespusele din aer tot mai cruntene dau târcoale ca nişte şerpi alunecoşidin ce în ce mai goi unul în faţa celuilaltştim se apropie sfârşitulprivesc în gol nu vreau să înţelegtoate gesturile se retrag în ele înseletimpul se scurge inversştiam dinainte că dacă vei păşi în minerealitatea nu îmi va mai fi dezvăluităvreodată la felse va răzvrăti după alte legi

zâmbeşti şi mintea mea se scufundăîn ape murdare şi tulburiun gest care compensează pentru toate acele vremuri în care am ţinutochii strâns închişi

am simţit de la început momentul acesta în care fiecare cuvânt nerostit e o armă în care fiecare cuvânt nespus adânceşte o rană în mintea mea urlu urlu urlu neîncetat ca o fiară înstrăinată fiecare oftat ne trădează întunecimea şi neputinţa şi ştim amândoi la fel de bine cum unele tăceri sufocă orice urmă de dorinţă

din volumul UNDE LUNA ACOPERĂ ȚĂRÂNA, 2014

În spatele unei scenografii dese-ori sumbre, Eva Precub ţese şi desface spaţii nu doar pentru a ascunde sau a arăta frînturi de tablouri, pînze din care ies sau sunt obligate să se întoar-că fiinţe-văpaie, ci deşiră însăşi această văpaie, căreia îi interzi-ce ţipătul. „Timpul căruia nu-i mai vine timpul”, instantaneele foarte scurte, dar declanşatoa-re legate de o voce îndepărtată a mamei refac şi eliberează nu doar tremurul unui fluture lo-vindu-se de piept, ci şi creează acest chip, distins şi apăsat: o pasăre al carei cîntec este prins într-un trunchi de copac.

Medeea Iancu

Interviu cu artistul vizual Andreea Elena Teleagă

Andreea Teleagă este un artist vizual care folosește diferite forme de artă vizuală,

în mod special fotografia analog, foto montaje și colaje pentru a explora subiecte

precum relația dintre istorie, spațiu, timp și memorie. Proiectele pe care le crează

aduc în atenția oamenilor necesitatea de a fi conștienți de istoria personală din

mai multe perspective.



Andreea- Elena Teleagă s-a născut la Rădăuți iar acum trăiește și lucrează în Londra. Educație 2012- 2015 BA(Hons) Pho-tography, Video & Digital Imaging University of Sunderland, U.K.

Expoziții 2015 - ‘Synchronicity’, Priestman Building, Sunderland, U.K. -www.synchronicityexhibition.com 2014 - ‘Communist Nightmare in Ro-mania’ (book), Baltic, Newcastle-up-on-Tyne. 2014 - ‘D I S T O R T E D’ (installation), University of Sunderland, Sunderland. 2013 - Alternative Print Processes- group exhibition, Northern Centre of Photography, Sunderland, U.K.

Premii 2015 - Best Student Achieve-ments - North East Photography Net-work, U.K.

Publicații 2014- Edition #002 Fine Art Photography, ‘R.E.M.’, p.40-45, online publicationhttp://issuu.com/editionmagazine/docs/edition2Descriere

Prima întrebare: Există o experiență anume care te-a apropiat de această temă a proiectului?

Povestea acestui interviu a fost scrisă parțial în cafenelele din Fălticeni unde compuneam întrebările și în diversele locuri din Londra prin care a călătorit Andreea Teleagă până la finalul discuțiilor noastre.

Nu știu dacă pot vorbi despe o singură experiență,ci mai degrabă de un întreg proces de a ajunge la acest proiect. Interesul față de istorie și arte plastice a fost destul de puternic de când eram mică, iar acum toate cunoștințele pe care le-am acumulat au for-mat niște concluzii pe care le pot manifesta doar în limbaj vizual. Pot spune că procesul a început mai evident de prin clasa a 8-a când am inceput sa cunosc noțiuni de fotografie și descopăr isto-

ria. Acestea s-au dezvoltat pe parcursul li-ceului, iar în timpul facultății s-au conturat și accentuat mult mai bine din cauza schim-bării de mediu la toate nivelele, în mod spe-cial politic și academic. In timpul facultății, majoritatea proiectelor pe care le-am fă-cut au fost finalizate încercând să găsesc răspuns artistic la situația socio-politică din estul Europei, cazul particular fiind România deoarece acesta este cazul pe care



îl cunosc. Au existat mai multe etape ale proiectelor: etape de cercetare, de experiment atât fotografic cât și social, iar suma tuturor acți-unilor m-a făcut să aleg această temă.

Care este mesajul din spatele acestor fo-tografii?

După cum spune și titlul ‘Erased’(Șters), aduc în discuție efectul situației politice resimțit la ni vel social, cultural și personal. Este mai degrabă o opinie proprie, o expresie a felului în care eu, personal, simt repercursiunile unui sistem tota litar, deși teoretic, nu l-am trăit. Practic, situația este diferită. Totuși, exceptând particularizarea aceasta destul de puternică, mesajul nu este unul exact, precis, de nemodificat. Consider că acesta variază în funcție de persoana care stă în fața tablourilor, fiecare venind cu experiența și interpretarea pro-prie.

Există vreun motiv anume pentru care la realizarea acestui proiect ai ales peisaje, ci- mitire și spații de locuire cumva atemporale?

Deși natura proiectului pare a fi experimentală, aș putea spune că mai nimic nu e întâmplător. Fiecare decizie în realizarea lui am încercat să mi-o asum. Fiecare peisaj este un fel de simbol. Prima fotografie este făcută la Cetatea Scheia din Suceava, a cărei istorie este destul de obscură. A doua fotografie este realizată într-un sat din apropierea Rădăuților, Horodnic, unde casele tradiționale țărănești sunt aproape pe cale de dispariție. Cea de-a treia reprezintă una din cele mai vechi construcții din lemn din lume, și anume biserica din lemn de la Putna. Ultimul pei-saj este locul unde se ascundea Vasile Motrescu în păduri, luptând pentru libertatea noastră. Cred că aceste peisaje au o importanță vitală în istoria noastră, și totuși...câți mai știu de ele? Sau câți mai sunt interesați să știe de ele?

Fotografiile și simbolurile pe care le-ai ales par a avea o memorie a lor. Ce anume din me-moria acestor locuri consideri că a fost șters de cei aproape 50 de ani de comunism? Crezi că arta în general poate restaura o parte din acest trecut parțial șters?



Având în vedere natura acestui sistem totalitar, consider că cea mai afectată a fost identitatea națională. Iar simbolurile pe care le-am ales fac parte din aceasta. Nu știu dacă arta poate restaura niște lucruri atât de specifice. Știu doar că arta vorbește cu un lim-baj mult mai adânc decât cel articulat și poate trezi în sufletele oamenilor sentimente, stări, care poate au fost atacate de acest regim.

Cum a fost primit acest proiect în mediul ar-tistic în care trăiești?

Momentan nu mai trăiesc în mediul în care am lansat proiectul pentru că acesta a fost făcut pentru expoziția de final de an organizată la finalul cursului de fotografie pe care l-am făcut în Sunderland. Deși proiectul vorbește în particular despre o ex-periență necunoscută publicului de acolo, privi-torii au fost foarte receptivi. Cu ajutorul empatiei lor, au încercat să simtă o experiență a unui popor în care ei nu au trăit. Am fost uimită de reacțiile oamenilor, în mod special de cei care îmi spuneau că înteleg ce vreau să zic, dar mă întrebau dacă îmi dau și eu seama de faptul că deși fac referi-re la niște cazuri atât de particulare, de fapt ima ginile în sine transmit un mesaj care ar putea fi valabil pentru majoritatea identităților naționale în contextul globalizării. În timpul expoziției am primit foarte multe întrebări, oamenii spunân-du-mi că imaginile trezesc foarte multe întrebări chiar și pentru ei înșiși, lucru ce m-a bucurat. Nu vreau ca imaginile mele să creeze răspunsuri, ci să ridice întrebări. Răspunsurile se găsesc în in-teriorul sufletului fiecărui privitor.

Indelible/Permanent este un alt proiect de-al tău. Povestește-ne câteva lucruri despre con-ceptul care stă la baza acestui proiect și despre maniera în care l-ai realizat.

Permanent’ este o serie de fotomontaje create în laboratorul de fotografie, fără intervenția pro-gramelor de editare digitale. Fotografiile din care sunt făcute imaginile fac parte din arhiva mea personală, fotografii făcute în România în perioa-da liceului, când începusem să fotografiez mai mult pe film. Văd această serie ca un fel de ex-ercițiu tehnic cu ajutorul căruia am reușit să îmi



exprim anumite sentimente față de felul în care trecutul se face simțit în prezent. Coincidența face (sau nu) ca atunci când am finalizat imaginile, era decembrie, 2014, moment în care se sărbatoreau 25 ani de la căderea comunismului.

Ce spații ai alege dacă ar fi să expui în România fotografiile din cele două proioecte?

Asta e o întrebare puțin mai dificilă din cauza condițiilor fizice oferite de spații. Pentru a nu le distruge, fotografiile trebuie să fie expuse în spații lipsite de umiditate, ferite de lumina puternică a soarelui. În acest caz, nu cred că ar fi multe va- riante în afara galeriilor de artă de sine stătătoare sau aflate în muzee. Dacă ar fi să ducem discuția mai departe la spații care de fapt oferă contextul lucrărilor, atunci e puțin mai complex. Aș expune în spații precum fabrica de spirt de la Rădăuți. Aș vrea să expun în cât mai multe locuri, dar locurile sunt limitate de conditiile oferite.

O întrebare cu care ar fi trebuit să încep, de fapt. Povestește-ne câteva lucruri despre dru-mul parcurs de la prima experiență cu lumea fotografiei până la fotografia experimentală. Aparatul de fotografiat l-am descoperit pe la vârs-ta de 13 ani, însă fotografia în sine am descoperit-o în liceu, când am început să merg la cursurile de fotografie de la Clubul Copiilor unde l-am întâlnit pe domnul profesor Adrian Popovici. Datorită lui m-am apropiat de această formă de artă, am aflat tainele fotografiei pe film, de la tehnici la fotografi celebri. Alături de grupul de acolo, am început să experimentăm, să încercăm, să fotografiem și să comentăm constructiv ceea ce am creat. În tim-pul facultății mi-am dat seama că sunt atrasă de această parte a fotografiei și am continuat să o studiez și să o practic.

Există un spațiu personal în care prelucrezi fotografiile. Ce echipament foto ai folosit la re-alizarea experimentelor tale fotografice? În primul rând, fotografiile mele sunt făcute în mare parte pe film. Pe lângă clasicile aparate pe film îngust, mediu și planfilm (precum Konica T3, Zenit, rusescul Chaika, Mamyia, Hasselblad, Toyo) și fotomăritoarele din darkroom am folosit


și cutii de chibrit și conserve drept camere. Am folosit procese diferite de printare precum ciano-tipie și alte procese bazate pe săruri, am făcut chiar și fotografii pe plăci de tinichea. Pentru lu-crările pe care le fac am nevoie de un laborator de fotografie, o cameră întunecată, dotată cu lumină roșie, fotomăritoare și apă curentă. De aceea, prin liceu baia devenea în mod curent spațiu de lucru pentru developat filme și fotografii.

Dacă ar trebui să transmiți ceva generații-țiilor viitoare și ai mai avea un ultim cadru pe film ce ai fotografia?

Cred că l-aș lăsa nefotografiat. Aș lăsa filmul ne-terminat în aparat și l-aș da mai departe. Așa poate aș tenta pe cineva să descopere fotografia pe film. Cât despre lucrurile pe care vreau eu să le trans-mit, poate că le vor descoperi în fotografiile prec-edente.

Interviu realizat de Mihai Cristian Fetcu



H a r t ă s p r e a c a s ă . . .-N-am mă, n-am... nu ți-am spus că n-am... ce mai vrei ?-Dă mă un pic!-Ți-am zis că n-am.-Bă golane, văd pachetul acolo.-Ce mă, ce vrei? -Dă mă una ...-Ia tot pachetul să-ți ajungă!

Vai de capul vostru... trăiți ca să trăiți. Guma de mestecat începe să devină o problemă. Iar am călcat. Altă gumă, alt pachet, altă stradă și eu, cea care nu vrea să meargă acasă. Mi-e frică. Mă sperie gândul că vă trebui să merg acolo. Nu-mi dau seama ce e cu mine, dar știu că nu vreau să merg acolo... acolo unde nu e acasă. E doar o casă ca asta de aici cu ferestre mari și luminoase, probabil pentru că proprieta-rul iubește lumina. E acasă și pentru cei de-acolo e acasă.

Mai fac câțiva pași să văd ce se mai întâmplă... dacă îmi găsesc copilăria după colț, probabil o să o sugrum. Co-pilăria m-a urât și eu încă o urăsc pe ea. De fiecare dată când eram fericită pentru două secunde, plângeam alte două ore și nu inutil. Urăsc tot ce ține de copilărie: drumul spre casă, școala, copacul ăla din care furam mere vara cu ceilalți copii.

Stau în același loc ca acum două minute și tocmai am hotărât să mă întorc și să îmi caut “Acasa”.

Iar mint. Stau în pat, cu un caiet în brațe și scriu. E aproape trei dimineața, luni. La ora opt trebuie să fiu la școală, pen-tru că am simulare la română. Mă gândesc, nu pot să dorm, mă sufoc ușor între patru pereți numărând zilele până se va termina totul. Dacă aș avea o poveste bună aș scrie aici. Dar nu am. Aștept să treacă timpul și timpul nu se mai surge. Vreau un acasă. Ce e acela? Nu știu. Am văzut o reclamă odată. Acolo, acasă era ceva frumos.

E trei fix. Tot aici sunt și tot vreau un acasă. Oare acolo e cineva care să îți spună “ce bine că ești acasă” ?...

Deschid ochii. Clipește. Continuă. Acum deschi-de ochii. Ține-i așa. Îmi place să vorbesc cu mine. E liniștitor. Văd... stai, ce văd... a da! Uite tavanul din bucătăria de vară de la bunicul și grinzile de lemn și de ce mă doare spatele? Uite-o pe mama. E acolo. Mi-e dor de mama. De ce e așa speriată? Pare că se liniștește acum că am deschis ochii. Uite-l și pe tata, și el e speriat. Văd că a plâns. Se apropie de mine, îmi amintesc că nu vreau să-l văd. El e vinovat. Mă întorc cu spatele, dar tot îl simt lângă mine. Îmi afund capul în perna albă cu floricele roșii și strâng în brațe pătura moale cu care sunt învelită, pătură pe care o întind pe iarba din curte vara. Îmi place iarba de vară; e verde și moale și parfumată. Miroase a proaspăt.

-Iartă-mă puiule! Aud vocea tatei. Îi urăsc până și vocea, nu pot să nu îl urăsc.

Tot mă doare spatele și ceva e ciudat. Îmi amintesc că era amiază. Știu asta pentru că tocmai venisem din atelierul improvizat al bunicului, unde el lucra cu lemnul. Mă lasă și pe mine să mă joc pe acolo chiar daca îl întreb tot felul de lucruri. Încep să-mi răsune voci în cap... nu disting bine încă ... a ... stai... sunt mama și tata , iar se ceartă. Îl văd pe tata ieșind din casă și venind spre mine, apoi o palmă apropiindu-se de fața mea și ochii tatei din care curgea ura. Mă durea, nu știu dacă obrazul sau privirea tatei. Știu că după asta m-a dus în bucătărie, cameră unde eu mă jucam cu bunicul și făceam scăunele din “iarba ciorii”.

Revenind, știu că eram în bucătărie și tata m-a lovit din nou și dupa imi amintesc doar o durere puternică in spate și că nu mă mai puteam mișca. Am auzit ceva trosnind, poate oasele mele sau poate lemnul patului improvizat, apoi țipătul mamei și apoi nimic. Acum văd că e seară. Vreau să mă intorc, îl aud vreau să mă țină în brațe, dar nu mă pot întoarce, tata e tot acolo. Vreau să plece. Dar el nu pleacă.

... Mi-e dor de mama, tare dor.

Nu pot să ies afară să țip. Vreau să se facă dimineață, să plec. Vreau un acasă, orice ar fi acela.

O vreau pe mama.

-Cine e la pacienta I. ?

-Eu.

-Dumneavoastră cine sunteți ?

-Fiica ei.

-Ne pare rău să vă anunțăm, dar a decedat.

Apoi o ușă trântindu-se și două brațe care mă cuprindeau.

-Fii tare!

Nu pot, nu pot să fiu tare. Dacă nu scriu o să înnebunesc. Nu am putut să plâng atunci, dar am plâns după, mult. Mă îngrozește imaginea sicriului.

-Hai să cumpărăm haine, mâine trebuie să plece la Iași după ea. Tu trebuie să alegi.

-Nu vreau să aleg. Aș fi țipat atunci, dar nu puteam. Nici acum nu pot. Nu vreau să țip, o vreau pe mama.

Vreau un „acasă”. Merg să îl caut . O să îl găsesc eu cândva...

Bianca Itu


eram față în fațăeu și tu

tu – cu ochii tăieu – cu ochii meiînchiși, ca la începuturi.

tu ai început să viseziun visdespre începutul văzului meueu te-am visat văzându-mă. atunciam început să vădnumai în vis și am văzutcum te-am visatcu ochii închiși așteptândsă-i deschid.

eram eu și tu ochi în ochi egalicu trupurile egale îndreptateunul spre celălalt. abia

atunci ai deschis ochiiși am uitat visul

doar pleoapele mai scăpărau puțin sub lacrimi.

să-mpărțim timpul la doisă-l dăm pe di-n douăși să fugim cu câte-o jumătateîn toiul dansului înaintesă se-arunce florileîn cinstea acestui spațiu scundsă fugim ca doi îndrăgostițiîn toiul dansuluicu tălpile pline de arșițăși cu piepturile pline de vânt

îți spun de-atât-amar de vreme!Cafeaua se bea cu rom.Negru.

Mihaela Rusu

Ca la începuturi

Rom. Negru.



Interviu cu acuarelistul Alexandros Pintilii Karciukas

Lumini și umbre

Interviu cu acuarelistul Alexandros Pintilii Karciucas

- Nu poți să taci cu oricine, mi-a spus N în acele momente în care între noi nu erau decât frământări.Eram convins că mă înțelege.- Nu vreau și nici nu pot să-mi împart tăcerea cu oricine, i-am răspuns.Mi-am exersat tăcerea în lunile în care doar ne-am scris și ne-am privit în ritmurile fluxurilor și refluxurilor luminii dinspre noapte spre zi și dinspre zi spre noapte.- Mi-am tradus tăcerea ta în distanțe pe care le-am simțit și le-am parcurs în încercarea de a recupera momente din viața mea, mi-a spus N.Vii cumva din trecut iubitule chiar dacă în trecut nu am avut o relație. Suntem ca străinii aceia care se caută di-mineața în stațiile de autobuz londoneze pentru că se știu deja sau știu că merg îmreună la lucru cu același autobuz în fiecare zi.

4 dimineața, nimeni pe stradă, eu care-mi fac selfie pentru tine… orașul e diferit, e mult mai calm, mai cald,...proba-bil îi este îngăduită o clipă de răgaz, o respirație înainte de haosul ce-ncepe cu ora 5 și ține toată ziua...-Uite că sunt aproape poetică, mi-a șoptit N. Lumina acelei dimineți ne-a găsit împreună, trăindu-ne unul pe celălalt prin cuvinte cu miros de iarbă și prin senti-mente ca adierea de vânt. -O să-ți cer să ai răbdare cu mine, să-mi înduri focul și nebunia asta pâna mă calmez căci pe mine mă interesează ce-o să fie după. Eu cu tine adică! Tu cu mine! Sau pur și simplu: noi!- N, mi-e frică de acel delir ce va începe o dată cu ora 5. Mă tem că ne va înstrăina, că vom deveni una cu el.- Tu și eu, ok? Eu cu tine! Cu tine mi-am adus aminte de viață și m-am trezit că visez toate nebuniile pe care le visez acum si m-am trezit să spun ceea ce spun doar pentru că ești tu! Și m-am trezit că-s fără zidurile mele la care am muncit atât de mult, la care am investit cu înversunare. Mai mult de atât, mă simt de parcă n-ar fi fost! Au intrat în pă-mânt complet și mă simt goală și vie în fața ta!

Mă văd povestit, scris și rescris cu cuvintele tale. M-am în-drăgostit nebunește de literatura emoțiilor, sentimentelorși trăirilor tale, aproape că nu-mi mai aparțin. Învăț grama-tica gesturilor tale pur și simplu privindu-te înainte să te trezești, simțindu-te cum tresari când respirația mea atinge

pielea gâtului tău, simțindu-te cum tremuri când te îmbrățișez de ca și cum de fiecare dată ar fi pentru prima dată . Îmi scriai... cuvintele se prind de mine ca și clipele, devin ușoare și limpezi și se ridică și-mi coboară în adâncuri. Ți-am scris...pentru momentele în care vom emi-gra din patria cuvintelor știu o mansardă într-o li-vadă, de acolo vom vedea doar munții și vom auzi doar păsările. Ne întâlnim pentru prima dată după douăzeci și ceva de ani după ce ne-am scris în ultimele luni aproape zece mii de mesaje. -Pentru mine a fost poezie tot ce ne-am scris, mi-ai spus într-o dimineață când ne-am întâlnit în bu-cătăria din apartamentul tău la o cafea. Fă-ți timp și mai citește odată aceste mesaje și poate vei în-țelege cât de unic ești pentru mine.Le-am recitit în ultimele momente ale relației noastre pe același pat pe care mi-ai povestit des-pre o parte din dramele tale.- Aș fi vrut să înlocuiesc acel final trist al relației cu o poveste compusă din toate aceste mesaje. Să te trăiesc în scris așa cum nu am reușit în tot acest timp cât am fost absent. Cred că de fapt povestea asta s-a scris singură, diferit insă pentru mine și pentru tine. Acum nu fac decât să transcriu din propria arhivă de stări. Sentimentele pe care le mai am încă pentru tine sunt de fapt lecturi repe-tate ale acestei povești. E ca o rugăciune a inimii, se spune singură.

- Regret toate gesturile pe care nu le-am făcut și toate cuvintele pe care nu ți le-am spus.


Ca o furtună care mi-a scos apa din albie



Peisajul citadin cred că mă reprezintă cel mai mult. Forfota orașelor, dinamismul jocul de lumini și umbre pe clădiri dar și bărcile și mașinile clasice.

Alexandros Pintilii Karciucas , născut la 21.10.1985 în municipiul Fălticeni, județul Suceava. În 2010- a absolvit Facultatea de Filosofie a Universității Alex-andru Ioan Cuza. A făcut Studii libere de pictură și desen alături de tată lui, pictorul Pintilii Karciucas Ioan. Este reprezentant în România al International Watercolor Society ( IWS). EXPOZITII PERSO-NALE 2013 “Lumini și Umbre “ -Muzeul de Arta “Ion Irimescu “ Fălticeni 2014, “Orașe în acuarelă” Iullius Mall Suceava EXPOZIȚII DE GRUP 2014, Expoziție în cadrul evenimentului Real Estate and Art( Bucures-ti), organizat de Fundația Culturală Criteryon ( Muze-ul de Artă, ASE, Palatul Parlamentului), 2014 Bienala de Artă Balcanica Veliko Tarnovo -Bulgaria 2015, Ex-poziția Internatională de Acuarelă din Fabriano -Italia 2015 Mail Art Exhibition-Salonic Grecia 2015, Ex-poziția “Amintiri din Vacanțe” Hotelul Crowne Plaza București, eveniment organizat de Galeria Elite Prof Art,2016 Selectat la Bienala Internațională de acuarelă din Belgrad . Numeroase lucrări aflate in colecții pri-vate din țară și străinătate ( Grecia, Israel, Portugalia, Italîa, SUA, Canada, Australia, Turcia), precum și în colecțiile unor mari actori ca Medeea Marinescu și Vladimir Găitan.

La mine a fost dorința, ca un fel de obsesie de a ajunge cât mai sus, de a face cât mai bine

Povestește-ne despre începuturile relației tale cu arta și cum ai ajuns să alegi acuarela ca formă de expri-mare?

Am ales… de fapt cred că nu eu am ales pictura ci pictura m-a ales pe mine. Tata fiind pictor automat că de mic am crescut printre culori, pensule și de mic am pictat cu mare pasiune. Îmi aduc aminte că cea mai mare bucurie a mea era când primeam acuarele, pensule, hârtii și eram foarte exigent în sensul că nu acceptam ca tata să-mi corecteze vreo lucrare, îmi plăcea… nu știu... ca eu să observ greșe-lile sau ceva ce n-am făcut bine. Cât despre drumul meu în acuarelă el a început în momentul în care am citit un ar-ticol despre un acuarelist într-o revistă și am văzut ce face și am simțit pur și simplu o chemare, am simțit că trebuie să fac acuarelă și atunci am apucat încet încet pe drumul ăsta și am reușit în aproape trei ani să ajung la acest nivel.

Ești autodidact și trăiești în Fălticeni. Cum ai re-ușit într-un timp atât de scurt să ajungi la un niv-el atît de bun încât să expui la Bienala de Arta Balcanică Veliko Tarnovo-Bulgaria, Expoziția Inter-națională de Acuarela din Fabriano-Italia și la Biena-la Internațională din Belgrad de anul acesta?

În primul rând ca să ajungi la un nivel bun obligat trebuie să fii pasionat de ce faci, să fii talentat, să muncești și să faci totul cu pasiune. Fără astea trei nu poți să ajungi la un nivel bun. Eu am ajuns la acest nivel dar mai e loc, mai am lucruri de învățat. Îmi doresc o bienală la Schenzen înChina, cea mai importantă bienală de acuarelă din lume. Dacă faci lucrurile cu pasiune nu are cum să nu iasă. De-geaba ai talent dacă nu muncești și degeaba muncești dacă nu ai talent. Muncă, determinare, dorință. La mine a fost dorința, a fost ca un fel de obsesie de a ajunge cât mai sus de a face cât mai bine și rezultatele s-au văzut și sper să se vadă în continuare.



că trăiești din artă?

Nu mă influențează în niciun fel dar știind că pot să vând ce lucrez și că pot să trăiesc din asta am o satifacție și o bucurie că nu lucrez degeaba. Oricât de mult ar fi apreciată munca ta, dacă nu vinzi…

Care sunt mijloacele de promovare pe care te bazezi?

În primul rând facebook-ul și apoi evenimen-tele la care particip, expozițiile naționale și internaționale sunt ocazii pentru jurnaliști de a scrie despre mine.

Povestește-ne câteva lucruri despre felul în care lucrezi, de la hârtie, pensule, creioane, culori până la atelierul tău și timpul petre-cut acolo.

Materialele pe care le folosesc sunt de cea mai

Temele des întâlnite în lucrările tale sunt locuințele tradiționale( din Grecia și din România) și ambarcațiuni-le. Cât de importante sunt pentru tine aceste lucruri?

Având în vedere că sunt jumătate grec jumătate român m-am orientat în direcția asta. Case sau peisaj citadin din Grecia și din România care să reprezinte cele două țări dar am realizat și lucrări din alte zone ale Europei. Peisajul citadin cred că mă reprezintă cel mai mult. Forfota orașelor, dinamismul, jocul de lumini și umbre pe clădiri dar și bărcile și mașinile clasice .

Cum îți găsești subiectele? Ce te inspiră în realizarea unei lucrări?

Orice poate să devină un subiect, absolut orice. Nu îmi sta-bilesc dinainte ce urmează să lucrez. Văd un subiect, un oraș o stradă, o casă și pictez. În general reinterpretez subiectele pe care mi le propun dar desigur păstrând trăsăturile generale ale subiectului. Îmi doresc ca în momentul în care cineva se uită la o lucrare să poată recunoaște casa sau locul din reali- litate .

În ce măsură te influențează în realizarea lucrărilor faptul

Alexandros Pintilii Karciucas descoperă virtuțile acuarelei cu voluptatea cu care un copil află lumina răsăritului, culorile amiezei si umbrele înserării. Le regăseste pe toate acestea în picătura de apă, pentru că știe să o citească și să o modeleze. Mai mult, îi dă din talentul și menirea sa. A pornit de câțiva ani din puținii pe care îi are , pe acest drum de muncă și concentrare, de observție și construcție , și a ajuns deja să pună pe hârtie acuarele de mare sensibilitate și remarcabilă alcătuire, ca o sclipire din lumea minunată a culorilor din ape.

Marius Tita -critic de artă și redactor șef la Radio România Internațional


bună calitate, hârtie Fabriano, acuarele englezești, rusești, italiene pensule din păr natural sau, păr sintetic. Dacă faci rabat de la calitate nu obții rezultatul pe care ți-l dorești. Cât despre timpul pe care-l petrec în atelier uneori sunt zile în care nu pictez deloc și zile în care pictez mai mult. După cum simt. În general în atelier petrec două, trei sau patru ore pe zi. Pictez doar atunci când simt, nu am un program fix. Cele mai bune lucrări le-am făcut seara

Dacă în locul culorilor ar trebui să alegi emoții care ar fi acestea?

Liniște, curaj, optimism. Sentimente de genul asta.

Interviu realizat de Mihai Cristian Fetcu



Incursiuni în povestea IEI

la Universitatea din București în cadrul Facultății de Filosofie, specializarea Filosofie.După terminarea celor de 3 ani de studii de licență, am optat pentru frecventarea cursurilor de masterat Fi-losofia Culturii și tot în cadrul Universității București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, am absolvit masteratul Jurnalism Tematic. Până în acest moment, visul meu a devenit realitate, însă numai pe jumătate. Sunt jurnalist, dar nu sportiv, așa cum era planul încă de la 10 ani, ci lucrez în presa de speciali-tate agricolă ca redactor și reporter. Redactor pentru revistele Lumea Satului și AgroBusiness, reporter pen-tru emisiunea Din Lumea Satului de pe postul național de televiziunea Agro TV. Cele două reviste și emisiunea prezintă activitatea întregului sector agricol, de la agrotehnică, la afaceri în agricultură, până la tradițiile și specificul vieții de la sat. Rubricile cele mai dragi îmi sunt cele în care subiectul principal este satul româ-nesc, cu tot ce înseamnă el: cultură, tradiții, religie. Scriu pentru că prin litere fiecare idee prinde viață. Scriu pentru a creiona sentimente și realități. Scriu sub impoldul diferitelor stări – fericire, tristețe, mulțumire, repulsie. Însă uneori scriu și atât, pentru că indiferent de dispoziție, condeiul, chiar și cel electronic tot așa-l numesc, nu m-a dezamăgit vreodată.

Se spune că Un popor fără tradiții este un popor fără viitor, ori de tradiții neamul românesc nu duce lipsă, din contră; însă le mai păstrăm și apreciem? Unii da, alții nu. Avem tradiții pentru fiecare sărbătoa-re creștină, avem produse locale, arhitectură tradițională, port popular și multe alte elemente de indentitate națională, însă IA, sau cămașa națională, este poate cel mai notabil dintre acestea. Uitată și readusă în atenție, aruncată în lada de zestre ș-apoi urcată pe marile podiumuri ale lumii, așa am putea rezuma traseul iei până în prezent. Adaptând zicala de mai sus, aș îndrăzni să spun că dacă popo-rul român ar rămâne fără IE, atunci ar fi un popor fără viitor. Desigur, nu add literam trebuie înțeleasă această idee, ci mai degrabă analizată în perspectiva europenizării și a globalizării, pentru că indiferent de cât de europeni am vrea să fim, atunci când îmbrăcăm IA sau cămașa națională, devenim unici, ba mai mult de atât, motivele de pe port ne pot identifica ca fiind moldoveni, olteni ș.a.m.d și chiar cetățeni ai unui anumit sat. Nu cu mulți ani în urmă a revenit moda de a purta IE, de a o vedea prin magazine, la târgurile de specialitate sau pe tarabele meșterilor populari. Nu demult încercam să îmi amintesc când am îm-brăcat prima oară o IE. Eram în școala primară și am mers în costum popular la biserică, oi mai fi îmbrăcat-o și la serbările de la grădiniță, însă aceasta este imaginea pe care o am și acum în minte. Apoi IA mea, cusută de bunica, a stat frumos așezată în șifoner ani la rând. Între timp, părinții îmi spuneau: Trebuie să păstrăm toate costumele, trăisutuțele, covoarele tradiționale, o să le căutați peste câțiva ani! Și acei câțiva ani au trecut. Între timp, mama mai adunase câteva costume de la bă-trânele din sat, iar eu vedeam tot mai mutle ii în magazine, pe stradă și am zis să îmi cumpăr unele, să le port, de artizanat evident, cele vechi,

autentice trebuia să le păstrez pentru zilele de sărbătoare. Acum 3 ani când am auzit despre Ziua Universală a Iei, trebuie să recu-nosc că inițial am fost cam uimită. Și nu am aflat de oriunde, ci de pe Facebook, rețeaua de socializare cunoscută și utilizată astăzi de mai toți dintre noi. Am găsit pagina La Blouse Roumaine și am citit despre Andreea Tănăsescu, despre inițiativa ei ca pe 24 iunie, în ziua de Sânziene, să îmbrăcăm o ie, să ne fotografiem și să utilizăm imaginea ca poză de profil în acea zi. Curioasă din fire, am vrut să o cunosc pe cea care a inițiat acest proiect. Am aflat faptul că de la o simplă idee de a posta pe Facebook ima gini cu ii vechi, din lăzile de zestre, precum și imaginile ce surprindeau iile pe marile po-diumuri ale lumii, s-a ajuns ca în 2013 să fie organizată pri-ma Zi Universală a Iei. Mai întâi, sloganul folosit a fost Să îmbrăcăm Facebook în IE, darpentru că pe pagina comunității veneau mesaje și inclusiv fotografii cu persoane îmbrăcate în ie de pe tot mapamondul, sloganul a de-venit Să îmbrăcăm Planeta în IE. Încă din primul an au fost orga-nizate evenimente în peste 50 de țări din întreaga lume, oamenii se adunau, făceau fotografii, după care acestea apăreau pe Facebook, așa se desfășurau evenimentele în primul an, însă la a doua și la a treia ediție, evenimentele s-au transformat în adevărate sărbători cu ateliere și expoziții. În 2014, la organizarea celei de a doua ediții, ia a ajuns și la sediul Facebook, practic locul din care a plecat ini- țiativa care avea să devină o sărbătoare. Din interviul cu Andreea s-ar putea desprinde numeroase idei-cheie, însă cea care mi-a plăcut

cel mai mult și care înglobează cumva întregul demers este următoarea:“Românii și-au găsit în ie un ambasador exemplar. În prezent Ziua Iei este o sărbătoare, de exemplu la Washing-ton DC a fost proclamată ziua de 24 iunie 2015 drept “ Ziua Universală a Iei”. Tot în ultimii ani, am observat în cadrul târgurilor de

este o persoană îndrăgostită de tradiții. Încă de mică aprecia valorile naționale, iar bunicile și străbunicele ei s-au asigurat că, înainte de a merge la școală, știe să coasă, să facă pârjoale și papanași. De aici și până la a coase ii, nu a mai fost decât un pas, și încă unul până la a reuși să transmită și celorlalți din cunoștințele dobândite. De-a lungul discuției avute cu Ioana am aflat foarte multe lucruri noi, de exemplu, cum putem diferenția iile în funcție de zone, cum le putem separa pe cele autentice de artiza-

specialitate tot mai multe doamne care coseau ii, am observat ii vechi expuse, unele de vânzare, iar altele nu. Și tot pe Facebook mi-a atras atenția o altă sintagmă: Poartă IE! Coase IE! Așa am aflat despre Ioana Cor-duneanu și inițiativa ei de a reobișnui lumea să coase ii. Ioana este arhitect de profesie și

nat, dar cele mai de preț informații au fost cele despre cum se coase o ie. Am întrebat-o de unde ideea și puterea de a împărtăși și celorlalți din propriile cunoștințe, iar răspunsul ei a fost cât se poate de simplu „Tradiţia doarme la-tent în noi, e ca un fel de Frumoasa din pădurea adormită care aşteaptă omul potrivit care să o readucă la viaţă”. Am aflat că începuturile demersului datează din 2011 atunci când a parti- cipat la Târgul de Design de la Berlin unde a prezentat mobilier inspirat din cel tradițional, dar și perne brodate. La eveniment erau prezenți designeri din toată lumea, iar Ioana și-a dat seama că este posibilă crearea un trend global legat de tradiţii deoarece designerii nu

Pasionată de fotlbal, mi-am dorit să devin jurnal-ist pentru a fi aproape de acest fenomen. Din acest motiv, încă de la vârsta de 10 ani știam care îmi va fi traseul pentru ca acest luc-ru să devină realitate. Am asbsolvit Colegiul Național “Nicu Gane” - Fălticeni, specializarea Științe Sociale, după care am ales să studiez


r e v i s t a d e d i a l o g c u l t u r a lr e v i s t a d e d i a l o g c u l t u r a lSu

rsa:

Fac

eboo

k

au o altă sursă de inspiraţie mai bună decât tradiția. Din acest motiv s-a gândit că se impune crearea unei surse de informare credibilă în mediul online, pentru ca atunci când scrii pe Google în ideea că vei obține niște informații noi, să le găsești pe cele corecte care să te îndrume spre o ie autentică. Începuturile blogului unde erau postate motive și modele în sistem vectorial nu au fost triumfătoare, însă treptat motivele au început să fie folosite nu doar de designeri, ci și de oamenii de rând care nu aveau neapărat o conexiune cu arhitectura sau lumea modei. De la blog s-a ajuns la crearea unei comunități în mediul online, o altfel de șezătoare care se defășura mai întâi pe Facebook. Astăzi aproximativ 11.000 de persoane, nu spun numai de doamne și domnișoare, pentru că și domnii sunt interesați de ii. Astfel, în doar 2 ani de la lansarea șezătorii online au luat naștere și șezătorile în viața reală, mai multe doamne din diverse orașe din țară reușind să se adune pentru a împărtăși din cunoștințe, așa cum se întâmplă și în șezătorile din lumea satului de altădată. Cei inte-resați să coasă o IE pot găsi pe blog sau pe Facebook toate informațiile necesare: de la modul în care pot achiziționa pânza, ața sau acele, până la sfaturi utile și încurajări de la membrii care au deja experiența primei ii cusute. Încet, încet, demersurile Ioanei au avut ecouri și în lumea mascu-lină, reprezentanții echipei naționale de rugby dorindu-și să evolueze în echipamente ce au pe ele semne tradiționale. Tot ea a organizat și altfel de evenimente care urmăreau un scop caritabil. A organizat o licitație cu ii pentru una dintre victimele din Colectiv, a adunat mărțișoare hand made pentru bătrânii de peste Prut, ba mai mult, unora dinre tinerele, și nu nu-mai, din Transnistria le va pune la dispoziție pânze și ațe pentru a învăța să coase ii. Toate aceste demersuri au fost posibile cu ajutorul doamnelor ce fac parte din comunitatea de pe Facebook, care au fost ajutate și care la rândul lor vor să îi ajute pe cei care vor să învețe cum se coase o IE. Din dialogul cu Ioana am aflat și învățat multe, iar la final mi-am spus: trebuie să-mi cos şi eu IA mea. Aşa că m-am pus pe lista de aşteptare a unei doamne care ţese pânză. Şi povestea ei este demnă de luat ca model pentru că în urmă cu un an jumătate şi-a montat într-o locaţie din mijlo cul Bucureştiului un război de ţesut, a învăţat de la 0 cum se spune, iar astăzi nu numai că pune la dispoziţie pânza, ci le împărtăşeşte şi celorlaţi pasiunea de a readuce la lumină pânza perfectă pentru a coase o IE. Acum am pânza şi mă apuc de cusut. Nu îmi mai permite timpul să o pot finaliza până la

Ziua Universală a IEI, o voi termina până pe 15 august, de Sfânta Maria, zi de hram în satul meu natal, o zi în care voi îmbrăca IA cusută cu mâna mea şi cu siguranţă o zi în pe care mi-o voi aminti la fel de bine ca aceea în care am pur-tat prima oară o IE. Aşadar, a aprecia IA şi a-i recunoşte valoarea nu este altceva decât o re-cunoaştere a propriei identităţi, iar demersurile Andreei şi ale Ioanei sunt lăudabile pentru că aşa s-a ajuns ca IA să se poarte şi să se coase pe întreg mapamondul. Următorul pas, poate şi cel mai important, ar fi introducerea IEI în patri-moniul mondial UNESCO, acolo unde îi e locul după cum spunem mulţi dintre noi. Aş mai avea multe să scriu, aşa cum toate cele îndrăgostite de IE o spun, însă închei prin îndemnul lansat de Ioana Corduneanu: Poartă IE! Coase IE! Loredana Larissa Sofron



Întâlnirea dintre munți

După ce am ajuns în Munții Suhard cu Alex, prietenul nostru american, am poposit la o stână părăsită pe timpul iernii și am făcut un foc pentru povești și căldură sufle-tească. Și uite așa ne-am gândit că ar fi păcat să nu vă transpunem și pe voi în dialogul dătător de dilatații tem-porale cu musafirul nostru...

Cristi: Dacă ar fi să scrii o carte despre experiențele tale cu ce ai începe?

Alex: E o întrebare bună… Cred că aș începe cu momentul despre care v-am povestit, din Alaska. Am absolvit facul-tatea, m-am dus în Alaska, locuiam într-o cabană, departe de toată agitația orașului. Atunci am ajuns în punctul în care m-am întrebat: bine, acum ce urmează? Așa că m-am hotărât să pornesc într-o mare aventură în jurul lumii.

Alexandra: Ai publica această carte pentru a deveni celebru, sau ai păstra-o doar pentru tine și prietenii tăi?

Alex: Ei bine, sunt departe de momentul acela. Nici nu pot spune că m-am apucat. Însă mereu mi-am spus că dacă aș

scrie o carte, aș trimite-o în primul rând prietenilor mei, sau aș publica-o sub pseudonim dar cine știe dacă o să se întâmple așa ceva..

Alexandra: Care crezi că a fost lucrul cel mai important pe care l-ai studiat la universitate?

Alex: Mereu am avut impresia că cel mai impor-tant lucru pe care l-am învățat la Universitate a fost cum să mă documentez în mod empiric. Cum să duc o lucrare de cercetare la bun sfârșit, cum să folosesc noțiunile de statistică și să gândesc în mod științific. Am învățat multe alte lucruri intere-sante la nivel abstract, dar mereu m-am gândit că acesta a fost cel mai important aspect pe care am reușit să-l asimilez.

Cristi: Ce ai povesti despre experiența ta de viață cu o fată care te-ar invita la cafea, într-un oraș necunoscut?

Alex: Cred că i-aș da câteva sfaturi utile. De exemplu, i-aș spune că un mod interesant prin care

cineva își poate recâștiga încrederea în oameni este călătoritul cu autostopul...Sau aș îndruma-o să vină în România, e o țară spectacu-loasă! (râde cu drag). Deseori mi-e greu să explic celor-lalți cu ce mă ocup eu, mai ales când vine vorba de fa-cebook. Când prietenii mă întreabă ,,Ce faci? Călătorești pur și simplu, cu rucsacul în spate?”, eu nu știu ce să le răspund. Dacă le spun că am plecat într-o aventură, sună ca și cum mi-aș fi luat o pauză de la viața reală, dar chiar asta se întâmplă!

Constantin: Stați puțin! Uitați luna, acum răsare din spatele șopronului!

Alexandra: Care este prima ta amintire ca ființă, ca tre-zire a conștiinței?

Alex: Mergeam în încăperea de la grădiniță și vedeam blocuri și cărți imense.

Constantin: Poți să ne povestești mai multe despre mo-mentele în care erai în Alpi și citeai Frații Karamazov?

Alex: Da, sigur. Lucram în Germania într-un campus de

vară cu copiii și aveam pauze în care puteam să ne plimbăm cu colegii noștri de muncă sau să ex-plorăm alte țări. Îmi amintesc că ceilalți din echipă erau cam bârfitori și vorbeau mult despre politică, așa că eu am plecat la munte. A fost minunat că am putut să citesc Frații Karamazov în acest context. O voi reciti și în alt loc.

Alexandra: E cartea preferată?

Alex: O iubesc. E una dintre cărțile mele preferate, însă e greu să decid care dintre ele e în topul prefe rințelor mele. De exemplu, Sometimes a Great No-tion de Ken Kesey este una dintre lecturile mele de suflet și e o carte pe care am citit-o tot într-un loc grozav. Sau The side of Paradise de Scott Fitzge rald.

Cristi: Ce carte crezi că s-ar potrivi pentru aventura ta în România?

Alex: În timp ce urcam munții împreună cu voi, mă gândeam că ar trebui să fac o copie a Muntelui vrăjit a lui Thomas Mann.

Fot

o: M

ihai

Cri

stia

n Fe

tcu

Fot

o: M

ihai

Cri

stia

n Fe

tcu

Alex: Absolut! Dar vreau să veniți și voi în Alaska! Sper ca într-o zi să am casa mea ca să vă pot invita să mâncăm somon! Mai mult somon decât ați putea duce sau mai mult decât v-ați putea imagina! Hahaha!

Alexandra: Când te-am cunoscut, mă gândeam că-i greu să ajungi până în România, tocmai din America. Dar când te aud și te văd aici, lucrurile nu mai par așa imposibile!

Alex: Oamenii tind să se țină strâns de situațiile comode, dar după ce începi să pleci, totul e așa de ușor și frumos!

Cristi: E ușor să te conectezi cu oamenii în America?

Alex: Da, însă depinde unde te afli. Dar cred oricine ar spune asta. Ceea ce contează e că sunt oameni buni peste tot! Ceea ce mi se pare fain în România e că vorbiți multe limbi străine!

Constantin: Când eram mici, nu prea aveam acces la informație. Era doar un radio creat în străinătate prin care puteam afla știri din afara țării. Prin anii ‘80, oa-menii se adunau într-un apartament și se uitau la filme

de acțiune cu Jean-Claude Van Damme sau alți actori ai vremii, însă asta se întâmpla pe ascuns. Oamenii erau absolut fascinați oricum!

Cristi: Tu ce ai lua din cultura americană și ai da mai departe în lume?

Alex: Când vorbesc despre America, mă gândesc la mai multe americi: o americă idealizată și una reală, ceea ce e foarte trist. Cu cât călătoresc mai mult, cu atât sunt mai dezamăgit de America. Rea-lizez cât de tare s-au schimbat lucrurile vis a vis de libertatea cetățenilor, Constituție și alte chestiuni referitoare la drepturile oamenilor.

Constantin: Te poți simți liber acolo?

Alex: Cred că da, în special în Alaska! Odată ce lumea reușește să treacă de așteptările culturale, reușește să înțeleagă că poate face orice!

Alexandra: Sunt de acord cu tine. Așteptările dăunează mult individului. Din nefericire, în

Cristi: Thomas Mann e unul dintre autorii mei preferați!

Alex: Crezi că e potrivită alegerea mea pentru România?

Cristi: Da!Alex: Atunci o voi lua cu mine în Himalaya, din păcate nu o am aici la îndemână.

Alexandra: Aș vrea să-mi spui părerea ta sinceră des-pre România și cum vezi tu situația ei până acum. Cum crezi că e România, după tine?

Alex: Primul om pe care l-am cunoscut aici va fi imagi-nea simbolică a acestui loc, deși mă voi gândi și la voi de fiecare dată. Era un tip așa de interesant...Eram amândoi în gară și nu înțelegeam mersul trenurilor, așa că ne-am găsit împreună prinși în Cluj, așteptând ore întregi după următorul tren. Nu am vorbit prea mult, însă mi-a spus să am grijă de bagajele lui cât timp va fi plecat să fumeze o țigară. L-am întrebat dacă e de acord să facă același lucru pentru mine și a fost de acord. Apoi am început să ne dăm drumul la vorbă și am aflat că și el venise din Franța, la fel ca și mine. Mi-a mai spus că a fost arestat în 6 țări diferite

pentru furt și mi s-a părut grozav că a fost sincer. Mai mult, nu mi-a fost frică să-l las cu bagajele mele. Ce pot să spun despre România e că e plină de oameni buni... În legătură cu tipul ăsta pe care l-am cunoscut, trebuie să recunosc că mi-a fost un pic frică, dar doar din cauza preconcepțiilor pe care le aveam! Însă după ce am vorbit, mi-am dat seama că am avut o conexiune. În schimb, cred că aș avea nevoie de mai mult timp ca să îmi pot face o părere despre România.

Alexandra: Dacă ar fi ceva ce ai putea schimba la tine, ce ai alege?

Alex: În timpul facultății, mergeam pe stradă și acolo toată lumea se știe cu toată lumea. Printre altele, m-am întâlnit cu o fată pe care o cunoșteam și am avut un contact vizual. Am avut impresia că s-a simțit judecată de privirea mea, iar eu m-am simțit groaznic din cauza asta. Eu nu asta inten-ționam, dar s-a întâmplat și mă gândeam cum aș putea schimba situația.

Ioana: Ți-ar plăcea să te întorci aici?

Fot

o: M

ihai

Cri

stia

n Fe

tcu

Fot

o: M

ihai

Cri

stia

n Fe

tcu

România suntem învățați să ne construim viața pe așteptări: să te gândești la viitor, să ai un job, să ai o viață normală.

Constantin: Dar ce înseamnă să ai o viață normală?

Ioana: Eu cred că oamenii din celelalte țări nu sunt nevoiți să se gândească prea mult la ziua de mâine.

Alex: Crezi că a fi normal înseamnă să fii primitiv?

Ioana: Nu, înseamnă să fii conștient. Și e normal să te

gândești la viitorul tău, însă mi se pare că asta înseamnă să absorbi multe griji și ești forțat să te gândești la trecut și să uiți de prezent. Alex: Progres. Lumea e prinsă în această goană după progres.

Alexandra: Eu cred că important e să fii fericit.Ți-am spus și în tren, cred că asta e o necesi-tate!

Cristi: Alex, consideri că felul ăsta de a trăi este

un mod de a te regenera? Societatea încearcă să ucidă acest spirit ,,rebel” al oamenilor...

Alex: Asta este o cale, dar nu e singura. A călători și a fi alături de oameni noi te ajută să crești mult, dar nu cred că e esențial să faci asta. Imaginația, în schimb, te poate duce mult mai departe. Vreau să spun că dacă pleci în lume setat cu o abordare greșită asupra existenței, poți rămâne același ticălos care ai fost dinaintea plecării! Dar dacă ai o imaginație bogată, poți călători oriunde cu min-tea! Și totul e unic și minunat de fiecare dată când înțelegi lucruri noi!

Constantin: Și...unde ai ajuns cu căutările spirituale?

Alex: Păi...cred că e un subiect destul de abstract, dar îți voi spune la ce lucrez acum. Scopul meu recent este foarte simplu, dar dificil în același timp: să fiu iubit și apreciat pentru ceea ce sunt. Cred că e foarte important să devii iubit, în orice sens al cuvântului.

Alexandra: Până la urmă, e esențial să crezi în ideea de sincron.

Fot

o: M

ihai

Cri

stia

n Fe

tcu



Constantin: Tu crezi în sincronicitate? Pentru că și întâlnirea noastră a avut loc sub același efect. Crezi că e doar o coincidență?

Alex: Sunt sigur că oricare dintre noi are nevoie de astfel de experiențe în care să fie în locul potrivit, cu oamenii potriviți. În schimb, trebuie să avem bagajul emoțional potrivit pentru a fi pregătiți. Poate că în alt context, aș fi stat în compartiment cu tine și nu aș fi scos nicio vorbă! Oricum, nu cred în coincidență.

Alexandra: Dar astea au fost cuvintele magice: ,,Do you speak English?”

Constantin: Mie mi se pare grozav simplul fapt de a conștientiza că ești și de a te bucura de acest miracol al existenței. Atunci când nu-ți dai seama de aceste lu-cruri simple pierzi atât de multe...

Alex: Daa, sunt total de acord cu tine! E mare păcat să nu crezi în acest haos minunat și să te bazezi doar pe logica brută.

Constantin: Ai auzit de Jacques Fresco? El spunea căoamenii nu sunt civilizați în contextul în care încă există războaie, crime și infracțiuni. Nu cred că mintea poate rezolva problemele lumii, ci sufletul.

Alex: Nu știu ce să spun despre asta...Gândurile mele încă sunt în conflict, dar eu iubesc conflictul! Crezi că a gândi este ceva rău și că ignoranța ajută câteodată?

Constantin: Nu , ignoranța nu ajută, însă a vedea lucrurile din perspectiva sufletească mă atrage mai tare... Mintea te poate duce în locuri periculoase, pe care nu le poți controla așa de ușor. Pare că noi suntem egali cu mintea noastră, însă e doar un mecanism. O ca

le mai eficientă de a fi un om mai bun este a încerca să înțelegi acest mecanism, dar nu în-tr-un mod agresiv, ci în sensul în care să poți să îl transcenzi în mod pașnic. Eu încă lucrez la partea asta...Cele mai intense momente din viața mea s-au întâmplat când am reușit să-mi fac mintea să tacă.

Alex: Mie mi se întâmplă câteodată să mă uit la propriile mâini în timp ce le mișc și mi se pare extraordinar cum sunt ele conectate la mintea mea...Și așa realizez că e incredibil că exist!

Alexandra: Cred că dacă am putea înlocui acțiunea de a gândi cu cea de a fi mirat, lumea ar fi mult mai bună...

Alex: Dar eu cred că e în firea umană ca atunci când are de-a face cu ceva incredibil sau de neînțeles, să încerce să dezlege misterul.

Constantin: Probabil că nici nu am fi existat dacă nu am fi fost în acest fel...Poate că asta ar trebui să ne învețe în școli...Sau mai mult, să ne arate cum să ne deschidem unul față de celălalt...

Cristi: Constantin, nu uita să oprești înregistra-rea...

Constantin: Ah, da...Am uitat! Avem 70 de mi-nute pline. Constantin Urzică Alexandra Ceornei Ioana Riza Cristian Fetcu Alexander Riverra

Fot

o: M

ihai

Cri

stia

n Fe

tcu

Tu spui un cuvânt.Eu spun un cuvânt.

la întâmplare și fără rimă ne îmbătăm cu ele,ne amețim cu ele cum ne amețim cu wisky, sec, neîndoit cu gheață,ca să nu le simțim otrava.

Sunt doar cuvinte...nu au decât silabe și litere, amestecate, ca să nu știm când ne-am îmbătat și cu ce.nici nu le mai rostim și deja suntem amețițica soarele într-o zi cu ploi,nici nu le mai putem ține între tâmple, răsunând,și dinții ne scrâșnesc precum oțelul șinelor chiar înainte să ajungă trenul în gară. nici nu le mai ținem minte,nu ne mai amintimcă am rostit cândva cuvinte, nune mai amintimcă au existat vreodată cuvinte.

și ne sprijinim unul de altulbeți-praf-pulbere-finătu cu o sticlă de wisky în mânăeu cu o mână ținându-mă de tineca un cuvânt de sensul luipe care nu mai știe cândși l-a pierdut.

Mihaela Rusu

p r a f - p u l b e r e - f i n ă


Date post:	14-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	0 times
Download:	0 times

PAMANTUL VIU 1 r al · 2017-04-02 · documente de mare importanţă pentru ţară, printre care...

Documents