Pagini despre Basarabia de astăzi - Archive

Pagini despreBasarabia de astăzi

de Nicolae Iorga(publicistică, 1904-1912)

Basarabenii în războiul Rusiei

De mai bine de jumătate de an, un strașnicmăcel se făptuiește în locuri foarte îndepărtateși despre care cei mai mulţi dintre europeni n-aveau pănă acum nici idei lămurite, pe apelecalde ale mărilor Asiei răsăritene, în văileCoreei muntoase, în munţii Manciuriei fierbinţisau înecată în ploi mocirloase, pe câmpiile deorez, umede acum de sânge, pe stâncileblăstămate, unde putrezesc neîngropaţi miile demorţi, la Port Arthur ucigătorul. Corăbii uriașe seînghit de valuri, cu toate vieţile tinere cecuprindeau în ele, trupuri omenești îmbucăţitesar în văzduh împinse de flăcări neobișnuite,pământul se rupe zvâcnind supt pașiiregimentelor ce-și întrerup asaltul prefăcându-se într-un praf sângeros, tunuri aruncăneprecurmat moartea din mii de guri grozave, ziși noapte; oameni se găuresc cu gloanţele, setaie cu săbiile, își rup oasele în nebuneîncleștări de moarte; dăunăzi, pe când stăteameu și tu, cetitorule, în liniște la lucrul nostru saupoate la petrecerile noastre, s-a înteţit în aceliad mai strașnic decât orice închipuiri alenoastre despre un iad răzbunător jos, supt coajapământului sau supt toate trupurile luminoaseale stelelor, în locul de peire ce se zice Liao-Iang și care va fi vestit pentru aceasta în veci de

veci, s-a înteţit o încăierare înspăimântătoareîntre peste jumătate de milion de oameni, carinu se urâseră niciodată, o așa despăimântătoare încăierare încât 60 000, șaizecide mii de suflete s-au desfăcut, s-au rupt închinuri din trupurile lor spârcuite, ciuntite, arse, -adecă atâţia oameni câţi flăcăi se găsesc de toţisupt steaguri în ţara noastră, câţi ar face a patraparte din populaţia Bucureștilor.

Și acestea toate se petrec, nu doar pentru căun neam fără de milă s-ar abate năprasnicasupra ţerilor luminate ale lumii, care ar fidatoare să-și apere, cu orice jertfe, neatârnarea,munca, înflorirea, pentru vremea de astăzi șipentru toate vremile. Nu, barbari de aceia numai sunt, sau, dacă se află undeva, ei lucreazădin greu pentru negustorii leneși, putrezi de viciiși turbaţi după petreceri, ai Europei noastre și aiAmericei, stăpâni ai timpurilor de astăzi.Omorurile uriașe se fac pe acele ape, pe acelecâmpii, pe acei munţi nenorociţi numai pentrucă o mare putere creștină a continentului nostru,un mare Stat răspânditor de civilizaţie vrea săţie în lanţurile sale câteva milioane de chinezidin Manciuria, câteva milioane de coreeni dinCoreea, oameni galbeni, fricoși și înapoiaţi pecari nu vreau să-i lase în mâna străinului omalb, ci să-i alipească mai bine de dânșii,iaponezii, alţi oameni galbeni, cari și-au însușit

prin pricepere și muncă toate descoperirile șiputerile noastre și nu înţeleg să fie despoiaţi șiumiliţi de nimeni.

De aceea această nimicire de vieţi care vaurma și alte luni și poate și alţi ani, fiindcă Rusiae mare, puternică și mândră și fiindcă pănăacum ea a fost pretutindeni și rușinos învinsă.Sute de mii de oameni, de flăcăi, cu neveste,copii și mame, vor trebui să piară pentruaceasta, ca și cum ar fi vinovaţi de cea maimare nelegiuire.

Și iată că acum, între atâtea veștizguduitoare care năpădesc în fiecare zi, cabombele și gloanţele acolo, cade și aceea căun ucaz împărătesc a chemat supt steag pentrua-i trimete pe câmpul de luptă oștenii dinguberniile Basarabiei, Chersonului și părţilorvecine.

Gubernia Basarabiei? Noi cunoaștemaceastă „gubernie”, și ca o perdea neagră nicade înaintea ochilor la această veste, întreatâtea, despre război.

În această gubernie, care se întinde de laPrut pănă la Nistru, ape cântate în doinelenoastre, de la Hotinul în cetatea căruia pietrelenu sunt legate cu alta decât cu cel mai bunsânge al nostru care, uscându-se de veacuri, s-

a făcut tare ca bronzul, pănă în Dunărea-mamă,în această lată, roditoare, luminoasă gubernie,sunt târguri de evrei și de ruși, și de bulgari, șide lipoveni, și de greci, și de nemţi și de atâteaneamuri străine. Dar toate aceste târguri nu suntnimic, ca frumuseţă, ca preţ, ca muncă șivechime străduitoare și chinuită, pe lângăsutele de sate albe, cu care sunt înflorite toateșesurile, toate miriștile de aur, toate pajiștileverzi, toate popușoiurile arse de secetă, toatelivezile pline de roadă. Cei ce locuiesc înaceste sate sunt niște oameni nalţi, chipeși,blânzi la faţă și dulci la grai, niște oamenimiloși, compătimitori pentru orice durere,simţitori pentru orice suferinţă, supuși cârmuiriipe care o socot trimeasă de la Dumnezeu careîncearcă pe aleșii săi. Rușii înţeleg ce bunătatezace în sufletele lor și-i numesc oi,asămănândui cu făptura aceea fără grai, așa denevinovată încât s-a făcut vrednică de a fi numeși icoană pentru Mântuitorul nostru. Au veșmintealbe învoalte și poartă căciuli de viteji pe lungilelor plete, întocmai ca ţeranii României și aiatâtor ţeri de robie. Și graiul lor e graiul acelorţerani liberi sau robi, graiul în care sunt scriseaceste rânduri, graiul în care ţi-a vorbit întăimama, cetitorule, graiul în care ţi-ai mărturisitdragostea, graiul în care te-ai îndreptat cătremintea fragedă a copiilor tăi.

Acei oameni sunt români și, cu toate că deaproape o sută de ani ei sunt smulși de lângănoi, cu toate că graniţile care ne despart suntzidite din oţel nemilos și nu se pot deschidepentru gândurile unora și ale altora, cu toate căei nu mai pot ști nimic deplin și adevărat desprecât am lucrat și am suferit și am luptat și amizbândit de atunci, ei nu se leapădă, cum nu s-ar lepăda de Dumnezeul legii creștine, - delimba noastră și de neamul nostru, cele sfinte.Când îi întrebi ce sunt, ei se mărturisescmoldoveni și, întinzând mâna lor zgâriată defierul muncii și arătând toată zarea, și la apus șila răsărit, ei zic: „Vezi, toată asta e ţarămoldovenească!”

Și acuma o poruncă faţă de care nu poate finici o mântuire, îi cheamă la război, la războiuldin Manciuria; înţelegeţi, neamuri luminate șimiloase ale lumii: din Manciuria. Și vor porniflăcăii albi la faţă de jale, se vor smulge de lacăsuţele lor, de la părinţii și nevestele și copiiilor, se vor smulge de la dulcea lor „ţarămoldovenească”; ei vor merge grămădiţi cavitele în vagoanele fierbinţi, vor merge zile șisăptămâni, cât trebuie ca să străbaţi jumătatedin Europa și Asia toată, în lat, și vor ajunge laCarbin, la Port Arthur sau unde va fi atuncinemernica jertfă de oameni. Se vor luptacredincios, drept, frumos, cum din neam în

neam a fost deprinderea poporului lor și vorpieri rânduri întregi, întregi regimente, sute șimii, arse, împușcate, tăiate cu săbiile, sfărâmateîn bucăţi. Și acasă nu vor mai vedea niciodatăpe Ion sau pe Vasile plecat cu pușca pe umărpentru a purta războaiele muscalului și a pieride moarte grozavă, ca să nu aibă iaponeziiManciuria. Iar, dacă Basarabia va rămâneasăracă de flăcăi, ce pagubă e despre aceasta!Rusia e mare și puternică, și se vor aduce înaceastă gubernie locuitori din altă gubernie pecare o va fi cruţat războiul.

Dar cine ni va da nouă, acestui mic, sărac șide o mie de ori nenorocit neam românesc pe ainoștri pierduţi pentru astfel de scopuri?

Fiindcă suntem puţini și slabi, noi vom plecadoar fruntea și vom plânge, cum am făcut deatâtea ori și pănă acuma. Ba încă, pentru aîntrece caraghioasa grozăvie a împrejurărilor,noi nu vom ști anume unde se luptă cu moarteași cad ai noștri și, când vom afla, peste câtevasăptămâni, că într-o încăierare uriașă au căzutmai mulţi ruși decât iaponezi și că biruinţa arămas astfel acestora din urmă, noi ne vomgândi cu oarecare mulţămire în cuget cădreptatea are și ea zilele ei. Și cuvintele cu carevom mărturisi acest gând vor fi singura noastrăpomenire pentru fraţii noștri drepţi și buni,

pentru fraţii noștri nevinovaţi și blânzi, morţipentru cinstea acelui steag străin!

În războiul fără folos, în războiul fărădreptate, în războiul altora pentru care sunteţichemaţi să luptaţi și să suferiţi, Dumnezeu, carenu vă va da biruinţă, să vă cruţe, fraţi români dinBasarabia îngenunchiată!

1904 (Sămănătorul, anul al III-lea, nr. 37.)

Vești din Basarabia

Românii cari cunosc așa de puţin România -parcă te poţi lăuda că o cunoști și că ai cheltuitatâta și atâta pentru aceasta? -, nu cunosc maideloc teritoriile românești de care România eîncunjurată, precum o piatră scumpă este prinsăîn aurul scump. Ardealul, Crișana, Banatul suntdrumul la Pesta, care duce la Viena și aceastala Paris sau la staţiile de băi. Brașov, Feldioara,și se face noapte; a doua zi frumoasa gară acapitalei ungurești gâfâie de trenuri și furnică delume grăbită, în răcoarea neguroasă a dimineţii.Arad: atâtea minute oprite pentru trenul deVârciorova. Bucovina, un petec de pământaustriac, pe vechea linie „Lemberg-Czernowitz-Jassy”, și câţi dintre călătorii noștri nu vor fitrecând fără nici un interes, nici o curiozitate,nici o simţire lângă acel „Czernowitz”, cu evreiisăi primitivi încadraţi în vitrina gării: unde semântuie ai noștri, unde încep neamuri străine,cine ar putea să spuie! Iar, cât despre cel maide curând smuls pământ al României,Basarabia, în care pănă la 1878 era încă un colţal nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decâtChina, Iaponia, Sumatra și ostroavele oceaniceale mâncătorilor de carne, despre care maivorbește, cu ilustraţii, câte un „Ziar alcălătoriilor”. Prutul, îngustul râu mâlos, lutos,

râpos, nu mai e o apă dunăreană, ci o prăpastieuriașă prin care se despart două lumi ce nu potavea nici o legătură între ele. Cutare pe careîmprejurările îl aduc în judeţele mărginașeprivește în liniștea amurgitului spre malul rusescde pe care se ridică fumul vetrelor și chiotelepăstorilor ce-și strâng vitele, privește, zic, cuaceleași nelămurite sentimente de melancolie,fără dorinţă de a ști, cu care va privi peste oclipă la pavăza de aur șters a lunii, unde se zicecă ar fi munţi și lacuri și rămășiţe vechi de fiinţecare au fost vii.

Dacă vorbești despre Basarabia cu un omluminat, cu unul în adevăr luminat, care cetește,gândește și spune ce trebuie, iar nu cuobișnuita dârdală, în mintea ușoară a căruiajoacă tot felul de drăcovenii nefolositoare șineînţelese, el va face cu mâna un semndeznădăjduit când se va pomeni de dânsa.Aceea e ţara muscalului, care ia oricând și nudă niciodată îndărăt; pe malul stâng al Prutuluinu se va înfige în vecii vecilor steagul cu stemaîn care s-a cuprins zimbrul lui Ștefan cel Mare!Moștenire pierdută pentru totdeauna! Frânturăde trup viu aruncată în gura lupilor nemilostivi!Și ce ai putea să știi măcar despre pământul pecare-l păzește, îl apără de orice atingere aspiritului, de orice flacără a inimilor, straja asprăa cazacilor biciuitori? Iar, dacă ai răzbate chiar

ca să afli, care ar fi folosul? Ţeranul nostru deaici din ţară chiar, ascultă prea bucuros vorbelede momeală ale năimiţilor cari pomenesc defericirile ce cad asupra satelor și sărăcimii înstăpânirea largă și bogată a împăratului deaceeași lege ; ce poate să mai fi rămas pentrunoi în inima ţeranilor basarabeni, mai bogaţi - sezice - decât ai noștri? Preoţimea n-are de ce săse plângă; ba dimpotrivă rostul ei e mai mareîntr-o ţară unde icoana stă alături cu armeleîmpărătești. În sfârșit, pe patriotismulnegustoresc și al unei boierimi ruinate, crescuteîn școli străine, cine s-ar putea răzima?

Socoteala e bună pentru cine nu înţelegealtă viaţă românească decât aceea ce se poatecăpăta prin unirea cu România. La aceasta însăn-avem dreptul să ne gândim astăzi, faţă deBasarabia mai puţin încă decât faţă de orice altpământ pe care l-am pierdut politicește. Cu totulaltfel se înfăţișează lucrurile când pornim de lafaptul că, materialicește, noi n-avem încă, prinmunca ţerănimii noastre, acest pământ, călegătura cea mai tare între dânsul și neamulnostru nu e ruptă, și ni punem ca întăie întrebaredacă acolo unde e același trup n-ar putea înviaacelași suflet, dacă nu s-ar putea chema viaţă înmembrul amorţit numai.

Descrierea de călătorie a profesorului

Weigand, cercetătorul cu stăruinţă al limbiinoastre, și câteva scrisori pe care le-a suflatcătre mine un vânt norocos mă ajută să spun căBasarabia nu e așa de închisă, așa deadormită, așa de pierdută - din punct de vederenaţional și cultural, zic, nu iredentist -, cum s-arcrede.

Cei ce stăteau în fruntea lucrurilor la 1812joacă astăzi mai mult un rol de paradăzădarnică. Dacă ar fi fost boieri mari în numărmare, păstrând legăturile de familie și deinterese cu Moldova, ar fi ieșit, desigur, altfel.Dar așa, cu câţiva veliţi dezrădăcinaţi și cu omulţime de răzeși săraci, rusificarea,înstrăinarea a putut merge răpede. Unii dinboieri stau la Chișinău, alţii pe la ţară, unde nuvei fi primit bine, ca în Ardeal, ca în Bucovina,numai pentru că ești român de aiurea. Alţii auzburătăcit în vasta lume ciudată a Rusiei tuturorneamurilor - Americă de Nord a despotismului.

Negustorii sunt mai ales evrei și greci, în aldoilea rând bulgari, ruși. Evreii nu sunt nicăierimai părăsiţi în voia murdăriei și întunecimii:Orheiul nostru străbun, Bălţile sunt adevăratecloace, care s-ar putea asămăna doar cugunoaiele mahalalelor din China. Grecii, cari în1812 au fost mai bucuroși de Basarabia decâtde Moldova, sunt căpeteniile evreilor; ei sunt

marii negustori și arendașii cei mari: greculSinadinos e cea mai puternică pungă dinBasarabia. Specula pământului se face în celmai nerușinat chip de tovărășiile greco-ebraice.

În fruntea satelor stau pristavii ţerani șipreoţii. Preoţii Basarabiei sunt „moldoveni”,bucuroși dacă pot ceti la slujbă din cărţi„moldovenești” cu buchi (căci mulţi nu știucartea latinească în care scriem noi). Ar fibucuroși și de alte cărţi, dacă ar fi de acelea peînţelesul lor și dacă s-ar găsi cine să le trimeată.Sunt oameni buni, pe cari nu trebuie să-i uităm.

Ţeranul nostru, pentru care o sută de ani nuînseamnă nimic, e așa cum a ieșit de supt frâullui Constantin-Vodă Ipsilanti pentru a trece laîmpăratul pravoslavnic. Carte rusească nu știe,fiindcă școala de sat ţine trei ani de zile numai,și în fiecare an numai cinci luni. Dacă rămâne însat - și rămâne mai totdeauna, căci acolo setrăiește în caste -, el va uita puţina rusească cedeprinsese. El știe că această limbă îi folosește,dar, neavând consăteni ruși în număr mare(cum e în Bucovina), n-o poate însuși în adevărși păstra. Cei ce se fac preoţi nu uită că s-aunăscut într-un sat românesc și caută să seîntoarcă acolo sau în altul. Câţiva, în sfârșit, trecla Universităţi, dar nici aceia nu pierd legăturacu neamul din care au pornit. Prin orașe

depărtate, prin strașnice locuri de osândă, undei-au aruncat avânturile lor liberale, ei scriuromânește, cerând cărţi, și anume „cărţi decultura și istoria neamului nostru”, zice unul,„mai serioase și documentate”. „Foarte aș vrea”,spune un altul, „să aib carte postală cu chipulUniversităţii din Iași: am auzit că zidirea e foartefrumoasă”. Și un al treilea se bucură astfel dereinstalarea limbii noastre în Chișinău, singuruloraș în această mare sălbăticie fără drumuri,fără luminat, fără strade: „Câţiva ani înapoi era omirare dacă auziai limba moldovenească pestrada Chișinăului: nimeni n-o vorbia afară deţeranii veniţi de la sate. Iar acuma în toate zileleaud inteligenţi vorbind moldovenește”. Pănădeparte peste Nistru, dulcea noastrămoldovenească triumfă, sună biruitoare întreneamuri.

Acestea se întâmplă fără nici un amestec alnostru, căci noi dăm Basarabiei numai...dezertori. În locul acestor fii rătăciţi cari pleacăbatjocurind ţara, ar trebui să ne descoperimbasarabenilor prin cărţi. Și parcă-mi sună laurechi aceste cuvinte simple și grave: „cărţi decultura și istoria neamului, serioase,documentate”... Și pe înţelesul tuturora.Cărturari înfumuraţi ai unui popor de ţerani fărăînvăţătură, spuneţi câţi aţi scris de acestea, cucâte aţi putea răcori setea celor cari le cer în

Basarabia uitată?

1904 (Sămănătorul, anul al III-lea, nr. 52.)

Cu prilejul dizolvării Dumei rusești

Duma a fost dizolvată. O nouă Dumă se vaaduna abia peste nouă luni, la 5 mart. st. n.1907. Nici condiţiile în care se vor face alegerilenu sunt arătate.

E o lovitură de stat ca aceea pe care a făcut-o Carol al Xlea. Regele Franciei a plătit-o cutronul. Vom vedea cât e de tare partidulrevoluţionar lovit drept între ochi de ucazul luiNicolae al II-lea.

Palatul ședinţelor e închis și pus supt pază.

Petersburgul e deocamdată în stare deasediu, supt regim militar. Unii din deputaţi auţinut o consfătuire în Finlanda, unde este unregim special care îngăduie aceasta.

Ziua de duminecă, 9 iulie, mai are un învins:pe neghiobul de Goremâchin, învinuit că prinnepriceperea lui, Duma a putut ajunge așadeparte.

El e destituit fără a se pomeni vreo demisie.În locul lui vine tot unul ca dânsul: Stolâpin.Dizgraţia împărătească are două uși prin carepot ieși deopotrivă cele două tabere învrăjbite.

Cine va scrie istoria celor două luni de foartelungi și aprinse discuţii ale Dumei va trebui săconstate următoarele lucruri:

Dorinţa de a imita ceea ce au făcut franceziila 1789, de a schimba o ţară prin discuţiile dintr-o adunare modestă, care se ridică de la sine laînălţimi revoluţionare și stăpânitoare.

Credinţa că oamenii sunt unul ca și altul,numiri abstracte, și că ei sunt mișcaţi, într-unchip ce se poate prevedea și pregăti, de idei, deteorii.

Siguranţa deplină în aceste teorii care arcuprinde ca o destăinuire veșnică a sfintei șimarii zeiţe Raţiunea.

Și, în sfârșit, multă, foarte multă vanitateomenească, în dorinţa de a ieși la iveală prinlungi desfășurări de judecăţi, vanitate carecuprindea pe orice vorbitor, de la focosul TatarAladin, doritor de războaie mari, pănă la cel dinurmă biet gângav care putea lega două vorbe.

Neizbânda au adus-o mai multe împrejurări:

Neînţelegerea în Dumă, mult mai puternicădecât aceea din Adunarea Naţională de la1789. În aceasta, erau oameni din același neamși din două clase, care, măcar mai târziu, se

puteau înfrăţi; în Dumă erau slugi ale cârmuirii,erau oameni fără nici un fel de îndreptare, eraunobili ce-și ofereau jertfa, erau cugetătorisocialiști ai faptei și erau anarhiști sălbateci. Și,mai ales, erau toate neamurile, tot furnicarul derase al marii împărăţii barbare.

Adunarea Naţională s-a răzimat de la începutpe plebea Parisului, cea mai războinică dintoate, crudă și neînduplecată. Duma a pierdutdin ce în ce mai mult legătura cu muncitorimeacapitalei, slăbită de ultimele lupte și alcătuită,de alminterea, din oameni blajini, deprinși deveacuri cu supunerea. Iar nesfârșit de mulţiţerani, încă mai blajini, sunt departe...

Și, în sfârșit, cultura, cheagul mișcărilor deprefacere moderne lipsea de multe ori șispecialiștilor în discuţii cari vorbeau de petribuna Dumei.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 19.)

Către fraţii din Basarabia

I

Foaia românească din Basarabia care poartăîn litere latine deasupra unui cuprins în sloverusești numele ţerii pierdute de noi, dă însupliment actele oficiale privitoare la dizolvareaDumei și la întemeierea din nou - cine știe pecât timp? - a tiraniei în Rusia.

Regimul Trepov, care se ascunde supt unminister alcătuit din oameni de paie, bieţibiurocraţi miluiţi pe rând cu dregătorii pănă auajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotrivatiparului. Cele mai multe ziare din capitalarusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolţitcenzura, vechiul meșteșug dobitoc alfoarfecelor crude purtate de mâna fricoasă acinovnicului. Cine știe dacă, printre foile ce vorfi lovite, nu se va afla și Basarabia bătrânuluiGavriliţă din Chișinău și a tinerilor cusentimente și democratice și naţionale, mai alesdemocratice, dar și naţionale, cari-l încunjură.Dacă nr. 14, cel cu proclamaţiile „autocratului”care nu se învoiește a-și jertfi de hatârulnimănuia „autocraţia” străjuită de sfatul defamilie al Marilor Duci, de înţelepciunea luiTrepov și de evlavia lui Pobiedonosev oracolul,

dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi celdin urmă, foaia „moldovenească” poate să-șistrice ulciorul mergând alteori la apă. Desigurcă ea nu mai are astăzi siguranţa pe care oavea la început și în urmarea ei, pănă în ziualoviturii de stat.

Noi am iubit această foiţă sfioasă și săracă,nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba,de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca unglas de frate pierdut de multă vreme care seaude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nucerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nicinoi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe îngraiul pe care-l vorbea acasă, când se afla înjurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins și dusîntruna din multele încăperi de robie aleîmpăratului celui mare. Basarabia a trimesdeputaţi la Dumă, dar glasul acelora nu saauzit, fiind aleșii oameni fără încredere în ei șifără mijloace. Alţi români basarabeni, caînvăţatul jurist Gărdescul, veneau de laUniversitatea rusească unde erau profesori și eise amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbide adevăruri veșnice și de îndreptări folositoareoricărui neam. Așa încât numai prin rândurileacelea ale Basarabiei, pe care le buchereamîncet, ca unii ce suntem puţin cunoscători aicirilicei degenerate și amestecate care ealfabetul rusesc, numai prin ele ni venea așa o

știre slabă, nedeslușită despre gândul, despresuferinţa și dorul acelor două milioane deromâni ce se află peste apa blestemelor.

Și, câtă vreme a fost dincolo de Prutoarecare siguranţă, câtă vreme se putea urma otactică de „moldovenii” din împărăţia tuturornedreptăţilor, atâta vreme am crezut și noi că secuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umblecum cred pe drumuri ce li sunt lor mai binecunoscute decât nouă și să așteptăm pentru avorbi ceasul unei crize.

Acest ceas se înfăţișează astăzi, deși nu închipul ce puteam să-l așteptăm.

Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un marenumăr de săteni din neamul nostru, lucrători deogoare tot așa de buni cum sunt de buni cei dela noi. Unii au pământ, răzeșii, deși nu în celemai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alţiilucrează din greu pe moșia grecului, foarteputernic în acea ţară a armeanului, a polonului,a muscalului, a „moldoveanului” de acelașisânge chiar.

Toţi acești fii înstrăinaţi, dar cu totulneschimbaţi, ai neamului nostru doresc înaintede toate să-și înjghebe mai bine rostul vieţii,căpătându-și sau lăţindu-și, liberându-și desarcine câmpiile. „Vrem pământ” se aude șiacolo cu o putere deznădăjduită, cu toate căţeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mainenorocit decât al nostru (în această privinţă,România întrece toate celelalte ţinuturiromânești). Din nenorocire, în afară de aceastăcălduroasă dorinţă, impusă de nevoile firești alevieţii, ţeranul de peste Prut nu mai are decât unsimţ al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde,în locuri necunoscute, în împrejurări pe carenimeni nu vine să le deslușească în faţa lor, seîmpărtășesc de același grai, cari li lumineazămintea, li încălzește inima, li aduce lacrime învârful genelor și li mângâie urechea jignită deasprimea poruncii sau momelei străine, amuscalului și jidovului. Fără școalăromânească, fără limba lor în biserică, de multeori fără preot român, ei nu se pot înălţa pănă lagânduri de mândrie românească, de înţelegereiubitoare a legăturilor ce ţin la un loc, pestetoate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ţie samă de acestlucru hotărâtor. Foaia românească începătoaresă nu se inspire de la orașe, unde în acelașivăzduh de visuri albastre sau de neguri

sângeroase trăiesc sufletește ca fraţii, catovarășii cei buni și nedezlipiţi ai aceluiașirăzboi, tinerii „moldoveni” ce au învăţat în școlilemici și mari ale Rusiei, ce s-au pregătit princetirea literaturii rusești revoluţionare, alături cumuscali cari au aceleași plete mari, aceiași ochifocoși, aceleași amintiri de suferinţe și acelașiavânt de a răsturna vechea capiște a tiraniei,peștera apărătorilor și ucigătorilor de oameni, și,în sfârșit, alături de amărâtul evreu, înveninatdin neam în neam de înjosirea și prigonirearasei sale pribege oriunde și oriunde răuvăzute, care ridică sus glasul pentru a pune înmișcare, lângă mâna lui rareori voinică, mânacreștinului de ispravă. Să se fi lăsat veștiledespre oștenii ce se răscoală, despre satele depe stepa rusească ce se plâng și ele despreaceleași dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă detoate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult,și nu mai pot răbda.

Ci să fi pornit încet o propovedanie către ainoștri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cutotul înţeles, să se fi vorbit ţeranului, nu numaide pământul ce după dreptate trebuie să i sedea și pe care, mai la urmă, dacă și când îl vorcăpăta semenii săi de muncă, îl va avea și el, cimai ales despre sufletul și toate nevoile lui. Sănu i se fi vorbit ca de un dușman despre boierulsău, când e de același sânge, ci mai bine să se

fi căutat a se câștiga cu oarecare blândeţă, înnumele frăţiei neamului, acest boier el însuși.Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pecare-l poate avea preotul și prin care amcâștigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nuse fi lucrat cu o clasă din orice neam împotrivaaltor clase, iarăși din toate neamurile, ci să se fiîncercat, prin puterea scrisului bun în grairomânesc, unirea tuturor claselor din acelașineam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vinede la alte neamuri.

Și, stăruitor, necontenit, deși în chip păzit,așa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia,să se fi învăţat săteanul Basarabiei, și nu numaiel, cu gândul că mai sunt români și aiurea și să ise fi lămurit ce fel de viaţă în toate ramurile ducacei fraţi pe cari i-a răzleţit nenorocirea.

Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgiaprigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânţă pecare nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa și dincare la vremea ei s-ar fi înălţat sămănăturifalnice.

Și, dacă, lucru ce nu-l pot crede, acestelucruri s-ar fi putut spune mai puţin decât foarteîndrăzneţele lucruri revoluţionare ce s-au spus, -atunci mai bine să fi așteptat încă o bucată devreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit șisigur, al dreptăţii.

sigur, al dreptăţii.


Pavilionul Basarabiei

Basarabenilor li s-a dat o aripă din Pavilionuletnografic no. 1. Nu vreau să știu cine aorganizat odăiţa. Voi arăta numai ce se află șice ar fi trebuit să se afle.

Ce se află. O rusoaică cu picioarele goale,adusă din părţile rutenești ale Hotinului, de odomnișoară de peste Nistru; abia știeromânește! Apoi destule ţesături bune, cele maimulte au inscripţii rusești (nici măcar traduse!).Câteva fotografii mici și rele (unele sunt...ţigănești); proaste picturi nouă iscălite cu numemuscălesc. Vreo două-trei icoane de tot nouă.Apoi cizme, curele...

Ce ar fi trebuit să fie. Portul rânduit dupăţinuturi. Arta ţerănească (săpături, ţesături degăteală, ouă împestrite). Tabele statistice.Fotografii ale măreţelor noastre cetăţi: Hotinul,Soroca, Tighinea, Cetatea Albă, Chilia;reproducerea chiar în relief a unora din ele.Puţina literatură basarabeană. Chipurile celormai meritoși români basarabeni.

Așa cum e, acest pavilion este: o rușine!


Pentru Basarabia

Basarabia din 9 august răspunde laobservaţiile noastre cari spuneam că lucrul celmai bun ar fi o luptă a tuturor elementelorromânești fără deosebire de clasă și că ar trebuimai puţină dragoste pentru idealele rusești, defericire a „tuturor oamenilor ce sufăr”. Dupăziarul din Chișinău, boierii au fost și suntnetrebnici: cu ei nu se poate sta de vorbă.Aceasta o spun prietenii de acolo, cari sunt doarla faţa locului.

Răspunsul e acesta. Nu toţi - recunoaște șiBasarabia - sunt așa. Și apoi rămâne bunăpentru toate locurile și toate timpurile învăţăturaEvangheliei: „Nu vreau moartea păcătosului, cisă se întoarcă și să fie viu”. De ce nu s-arîncerca, cu toată stăruinţa și iubirea, întoarcerearătăciţilor? De pildă, cum facem noi aici. Și nufără folos. Numai păcătoșii ce nu se pot căi șischimba, aceia trebuie nimiciţi, ca oameni însă,și nu ca o clasă. Căci, puţini cum suntem, nuputem arunca nici o așchie din lemnul care totse mai poate aprinde, încălzind și luminând.


O veste bună din Basarabia

Preoţimea românească din Basarabia și-adeschis de Sf. Dumitru tipografia de limbamoldovenească. Inaugurarea ei a fost o zi careva rămânea înscrisă în analele culturii noastre,iar pentru basarabenii înșiși o dată din cele maifericite. S-a și vorbit românește la serbare.

Prietenește pentru noi s-a arătat șiMitropolitul, deși e rus, și chiar guvernatorul,care nu s-a sfiit a recunoaște fiinţa celor unmilion și jumătate de „moldoveni” în Basarabiași nevoia ce este de a li se da cetire pe limbalor.

Din București era de faţă tânărul SergiuCujbă, un basarabean și el, care a vorbitrăspicat și frumos despre foloasele culturii,adăogind că ea nu înteţește răscoale și nuaruncă în aer stăpânirile, ci-și are - adăugim -drumurile și metodele și izbânzile ei (o, ceizbânzi minunate, trainice, veșnice!).

Oficialii vorbeau rusește, deși nu cu trufie,dar cinstiţilor preoţi cari au făcut tiparniţa înromânește nu li s-a ţinut de rău că au făcut săaudă și ei ca și oaspetele de la noi acea limbăal cării sunet se va desface din călătoriile

harnice ale slovelor pentru cărţile bisericești peînţeles.

Începutul acesta cultural nu e strălucitor, nicipretenţios. Se începe acolo în plin veac al XX-lea, așa cum s-a început aiurea cu mult timp înurmă, și desigur nu fără folos. Și în alte dăţi, pealte plaiuri, din cartea bisericească peromânește și-au luat zborul scrisul, și apoi șigândul românesc!

Erau de faţă și redactori ai ziaruluiBasarabia. Acești tineri crescuţi în școli înalterusești, stăpâniţi de cetirea literaturii ruseștirevoluţionare, înrâuriţi de prieteni rușirevoluţionari, nu puteau să vadă odată în ochipe preoţii „înapoiaţi” ai unei legi de care vremilenouă n-ar mai avea nevoie. Prin popor, scriauei, și numai prin popor se poate face mântuireapoporului, pe lângă care grija pentru neam îșiare un rost ceva mai mic. Când li s-a dat aicisfatul de a uni într-un mănunchi pe toţi româniidin toate clasele, s-a sculat cutare basarabean,medic în România, și s-a răstit la minecăzăcește, cu nagaica.

Acum iată că și bietul popa folosește la ceva.Și dintre acești popi s-a ridicat chiar o urare, dininimă, pentru cel dintăi ziar românesc ce ieseîntre Prut și Nistru. S-a mulţămit de redactori, șiBasarabia laudă acum neobosit fapta preoţilor.

Basarabia laudă acum neobosit fapta preoţilor.

Așa e bine.


Dureri și speranţe din Basarabia

Dintr-o scrisoare a unui basarabean:

„Aici pe la noi în Basarabia e liniște, dar cabalaurul cel îngrozitor din povești se târăște oreacţie care este mai ales pentru aceeaameninţătoare, pentru că vine, nu din parteaguvernului, ci din partea societăţii și poporului.La ultimele adunări din Chișinău - unul din celemai „moldovenești” ţinuturi ale Basarabiei -când era vorba despre învăţământul pe limbaromânească în școlile sătești ale zemstvo-ului,toţi reprezintanţii, în număr de doisprezece, aiţerănimii au fost contra, și propunerea a fostrăspinsă. D. Dicescu, mareșalul nobilimii,președintele adunării, a fost indignat, și, dupăîncheiere, nu găsia destule cuvinte pentru aexplica ţeranilor ce nedemnă a fost purtarea lorîntr-o chestie naţională. „Alianţa PoporuluiRusesc” - o societate extremă, cu scopulpropagării ideilor naţionaliste rusești și cutendinţă pan-rusificatoare, răspândește ideilesale prin popor și a deschis pănă acum omulţime de secţiuni prin toată Basarabia.

Ţeranii noștri se înscriu în „Alianţă”.”


* * *

Basarabia anunţă solemn că n-are nevoie desfaturile noastre.

Noi, mai modești, avem nevoie de lămuririleși sfaturile oricui în anume privinţă știe mai multdecât noi și scrie pentru binele nostru.

Cu riscul de a supăra și altă dată pe tineriiluptători de la Basarabia, li vom spune oricândcă ei nu trebuie să aibă nici o legătură cu vreunpartid rusesc, ci să lucreze pe cale culturală -mai ales - și cu ajutorul românilor buni din oriceclasă la formarea unei conștiinţe româneștiacolo.

De alminterea sunt foarte bucuros că prindiscuţia cu mine, necunoscătorul profesor dinBucurești, foaia „moldovenească” din Chișinăua ajuns a spune lămurit că e „naţional-poporană”, și nu „poporanistă-naţională”, cumpărea pănă acum și cum dorim să nu mai parăde acum înainte.

Și daţi-mi voie o întrebare: vă plac jidanii,sau măcar unii dintre jidani? Ar fi încă o bucuriesă aflăm că nu vă place nici unul.

Încă o întrebare pentru Basarabia, cu prilejulanunciului de bancă din fruntea nr-lui 51.

Banca de la Popovca, din ţinutul Cetăţii Albe,zisă turcorusește Akkerman, e o bancăţerănească oarecare sau o bancă de ţeraniromâni? Vezi că unuia dintre „democraţi” îi ziceNaiacevschi și altuia Nimerenco, și numai laurmă uite și un Pădureţ al nostru!

Un interesant studiu despre datinele la nuntăla românii basarabeni se începe în nr. 51 alBasarabiei.

Dr. Radovici și-a dat osteneala de a conduceînsuși pe la așezămintele de cultură dinBucurești pe studenţii basarabeni veniţi laExpoziţie.

(Neamul românesc, anul I, nr. 58.)

* * *

Și la Constanţa au mers studenţiibasarabeni.

Iarăși ca un eveniment cultural se poate privicea dintăi predică românească ţinută laChișinău în biserica cimitirului. Vorbitorul, untânăr, D. Niculeţ, a vorbit limpede, amintind pePetru Movilă și atribuind opririi limbii româneștidecăderea „moldovenilor” în Basarabia.

În seminarul din Chișinău s-a făcut o catedrăde „moldovenește”: titularul e un fost seminaristieșean, Constantinescu, fiul unui preot de la Sf.Nicolae cel Sărac.


* * *

Un preot îndeamnă în Basarabia pe clericiide la „Frăţimea Nașterii lui Hristos”, cari tipărescde la un timp în Chișinău cărţulii traduse dinrusește, să-și înalţe scopul și să-și întindăcercul de activitate culturală.

Basarabia împlinește șase luni de luptă. Cuacest prilej, eași amintește greutăţile șisuferinţele și făgăduiește a lupta aprig „pentru oviaţă cetăţenească și culturală pe temeiurinaţionale”.

(Neamul românesc, an. I, nr. 60.)

* * *

La 3 decembrie 1906 a fost în Chișinău ofrumoasă serbare românească. Cânta corul„moldovenesc”, din care fac parte și ţerani.Tânărul Cujbă, din București, a ţinut ocuvântare despre muzica poporului. Pe lângăvechi cântece din Moldova lui Alecsandri, s-au

cântat și cele două romanţe ale lui Eminescu:Ce te legeni, codrule și Somnoroase păsărele.O domnișoară Costinescu a cântat din gură,între altele Amintirea Basarabiei, dl. Gh. Madan,venit de puţin timp tot de la noi din București,unde a urmat Conservatorul și a fost ciomăgit la13 mart, a declamat din Coșbuc. Nu a lipsit Multe dulce și frumoasă a bătrânului Sion, nici HaiIleană la poiană a lui Gavriil Musicescu, nici FiiiRomâniei, pe care o cântau la noi copiii în anulproclamării Regatului român, nici gloriosul imn„Deșteaptă-te, române”, pe care-l îngăduiepomojnicii ţarului, dar nu ciocoii și boieriiRomâniei libere. S-au vărsat lacrimi de bucurie,s-au purtat pe umeri ca niște învingătoricântăreţii.

Pare că-ţi vine, aflând acestea, o veste dinaltă lume... O dată ce-nvie, sufletul nu se poateopri: el se hrănește din înseși nădejdile sale.Praf se fac înaintea lui toate alcătuirile, cât deuriașe, ale lumii.

Uitaţi-vă numai la ce se petrece înBasarabia.


* * *

Primim nr. 1 al „gazetei naţionale

independente” Moldovanul din Chișinău, a d-luiGh. Madan. Articolul prim făgăduiește luptăpentru cultură și gospodărie în margenileformelor politice actuale. Foaia nu va atacaguvernul rusesc, precum cealaltă foaie,împotriva căreia pleacă cu dușmănie,Basarabia, nu atacă și nu va ataca râiabasarabeană a jidovismului. Forma literară emai bună. Se face un loc amintirilor istorice aleMoldovei, pe care Basarabia le ignorează. Sepredică unirea creștină a tuturor „moldovenilor”pentru scopuri „moldovenești”.

Totuși chestia cu colonelul de jandarmeriedin Chișinău ar trebui s-o lămurească dl.Madan. Mi se pare că noi n-avem, în bine sau înrău, nimic a face cu jandarmeria de acolo. Șipartea în care noi, ăștia din România, suntempocniţi în frunte cu vorba „străini”, pune pegânduri. Să nu fi scris aici colonelul fără știread-lui Madan, care voia să se lupte cu tânărulCujbă?


Ziare basarabene

Încă o foaie românească ni trimeteBasarabia.

Viaţa basarabeană care iese într-o ediţie cubuchi și în una cu litere latine, pentru noi, arescopul de a lucra pe terenul cultural pentrubinele „moldovenilor” din ţara de peste Prut. Încel dintăi articol ea spune adevărul acesta,elementar pentru noi: „E absurd, după părereanoastră, că Basarabia ar putea susţinearevoluţia rusească”. Gazeta cea nouăfăgăduiește a lupta pentru înfrăţirea claselorromânești din Basarabia. „Înfrăţirea între noi șiruși” i-o lăsăm pe suflet (să-i mistuie dacă nu-icade greu!). Dar poate că e o nevoie de tacticălocală, și atunci se poate admite. Dl. Al. Nour,redactorul foii, răspinge polemica de hărţăială.D-sa a scris cândva la Adevărul, dar nu știa cucine are onoarea, - și i-a părut rău.

Ediţia chirilică are deosebiri. Și în ea sespune lămurit că „moldovenii” nu vor hotărî sorţiide izbândă ai Revoluţiei rusești. Iubirea pentrucultură, pentru neam, fără deosebire de clasă,pentru lumină prin naţionalitate va hotărî șisoarta acestei foi. Dorim mai mult interes pentrulucrurile românești de un caracter general.

În ceea ce privește deosebirea dintre celedouă ediţii, ar trebui ca ediţia în litere latine,fiind mai mult pentru noi, să dea, pe un spaţiumai mic, un buletin al vieţii basarabene în toateformele ei, lăsându-se articolele de îndrumare,sfaturile, veștile rusești pentru ziarul cu buchi.

Moldovanul, foaia d-lui Gh. Madan, iese șimai departe, dând cetitorilor din Basarabia ocetire literară folositoare și ferindu-se de oriceciocnire cu cârmuirea. Vești din România și alteţeri române nu dă. Va trăi mult și va folosi ceva.

Iar Basarabia democratică și camrevoluţionară și aplecată spre socialism pare ase fi stins fără înștiinţare și fără prohod. Nu vomuita că a fost cea dintăi foaie ce a îndrăznit aieși românește în acea ţară pecetluită cu șaptepeceţi. Și de aceea ni pare rău de sfârșitul ei.


O carte despre Basarabia și împrejurărilenouă din Rusia

Acum doi ani, scriind câteva pagini deinformaţie despre războiul din Extremul Orient șicauzele lui, îmi arătam credinţa că a venit șipentru noi vremea să cunoaștem, potrivit cufirea, nevoile și interesele noastre, lucrurile șiprefacerile mari care se petrec pe lume,dezrobindu-ne și astfel de stăpânirea tiranică astrăinătăţii, care ni nimicește sufletul, furișându-ne zi de zi elemente, materiale și sufletești, decucerire. Credinţa aceasta a putut să pară încăneîndreptăţită și pornită dintr-un patriotism,dintr-un naţionalism prea îndrăzneţ. În adevăr,biata cărticică în care pusesem rodul multorcetiri, nouă și vechi, și o parte din sufletul mieu,pe care nu pot să nu mi-l cobor în tot ce scriu,spun sau fac, biata cărticică n-a fost deloc ţinutăîn samă. Alte scrieri românești despre acelegroaznice frământări sângeroase pe ţermul șipe luciul mărilor depărtate nau avut nici atâtanoroc, și ele zac în cimitirele librăriilor. Înschimb, s-au cetit cu patimă lucrări înjghebate înpripă, fără știinţă și fără simţ de răspundere, decine știe ce scriitoraș sau gazetăraș din Parisuladoraţiei noastre.

În ultimele timpuri s-a hotărât tot mai mult o

schimbare în bine. Parcă înţelegem din ce în cemai deslușit că avem și menirea noastră șitradiţiile noastre și puterile noastre, oameniinoștri, pe cari ne deprinsesem a-i preţui puţinnumai după ce străinătatea începuse a-i preţuimult. Înţelegem astăzi preţul informaţiei noastreasupra noastră și chiar al informaţiei pe carescriitori și cugetători români o pot da cu privirela viaţa de pe alte tărâmuri, apropiate sauîndepărtate.

De aceea, când am cetit într-un ziarbucureștean care nu merita această cinste, într-un biet ziar de speculaţie puţin cetit și lipsit deorice prestigiu, frumoasele pagine, gândite șisimţite, pe care le tipărea cu privire la mișcăriledin Rusia și la felul cum se cuvine să lejudecăm, dl. D.C. Moruzi, cunoscut mie princalda-i scriere mică despre Basarabia, l-amîndemnat să nu le lase în uitarea ce cuprindeneapărat vechile colecţii de ziare și să le aduneîn volumul care este astăzi în fiinţă.

Poate că această încercare nouă de a nelumina între noi despre tot ce trebuie să cearăinteresul nostru, să aibă mai multă izbândădecât celelalte.

Dl. Moruzi e un om în vrâstă, cu multenecazuri și cu puţini prieteni, izolat prin boala șibătrâneţele sale de aproape orice înrâuriri și

bătrâneţele sale de aproape orice înrâuriri șisfaturi, așa încât sufletul său se poate întoarceasupra lui însuși, pentru a înţelege mai adânc șia simţi mai tare, pentru a găsi cuvinte duioase șia prinde ici și colo câte un mărgăritărel depoezie. Astfel, adunându-și puterile, care nu secheltuiesc în vălmășagul și zbuciumul lumii dinafară, el a fost în stare a da o carte scriindarticole de ziar, pe când destui alţii dau numaiarticole de ziar în ceea ce se cheamă că e ocarte.

Dintr-un neam care a dat domni Moldovei -doi domni, dintre cari unul, Alexandru Vodă,vrednic de cele mai mari laude, - dl. Moruzi acopilărit în Basarabia, unde a și trăit o bunăparte din tinereţea sa, pănă după război. Astfel,împrejurările basarabene și chiar viaţa ruseascăîntreagă, în principiile, apucăturile și moravurileei, îi sunt foarte bine cunoscute. Dacă n-a avut aface cu generaţia cea nouă, tot el o poateînţelege mai bine decât noi, fiindcă știe supt ceînrâuriri a fost ea formată și în ce mediu trebuiesă trăiască.

Vorbind numai despre lucruri și oameni acăror cunoștinţă o are pe deplin, autorul acestuivolum - un autor fără nici o altă pretenţie, dealminterea, decât aceea de a spune adevărurifolositoare - nu e, ca atâţia alţi bătrâni, unînșiruitor sau mai bine un răspânditor de

amintiri, mai mult sau mai puţin bine păstrate.Pe de o parte, e un spirit rânduit, care știe săclădească acolo unde alţii ar fi răsturnat numai,claie peste grămadă, piatra, cărămida șilemnăria lor. E unul dintre oamenii cari-și vădsubiectul întreg, cari-și pot descoperi cel maibun punct de vedere al lor faţă de dânsul și cariștiu să-l înfăţișeze în categorii firești, cu legăturastrânsă. Fiind apoi un suflet simţitor și delicat,cu înţelegere pentru literatură, pentru muzică -s-a încercat și în compoziţii, în teatru, - el știe,fără să caute și să potrivească, a nu întunecapriceperea și sinceritatea sa prin greșelileconstrucţiei stilistice. Deși n-a făcut școalăromânească, deși are cultura unui autodidact șitrebuie să-și caute lămuririle istorice pentruanume capitole, care ar putea să și lipsească, încâte o cărticică rusească a d-lui Zamfir Arbure,dl. Moruzi are un scris sigur, limpede, un rostconvingător și găsește chiar din când în cândcomparaţia aleasă, adjectivul care scânteie,întorsătura care înduioșează.

Cartea sa se desface în două părţi.

Cea dintăi vorbește despre Rusia de astăziprivită faţă de revoluţia care ardea dăunăzi așade puternic și care mai pufăie încă printre ruine.Dl. Moruzi își permite - se vor găsi oameni,fanatici sau de rea-credinţă, cari să-l critice

pentru aceasta -, își permite a nu crede înputinţa înnoirii unei Rusii unitare prin sfântaConstituţie sau venerabilul Parlament. Lui i separe că nevoi organice despart și vor despărţitotdeauna acest ciudat conglomerat uriaș alîmpărăţiei „tuturor Rusiilor” care în cea mai mareparte nu sunt deloc și nu pot fi Rusii, în fiinţelenaţionale ce nu se pot sfărâma, nici prin putereade ieri, nici prin teoria de astăzi. Nici raţiuneapură, nici tirania brutală nu sunt în stare astânge flacăra, veche și veșnică, a sufleteloratâtor neamuri care nu pot uita. Tot ce se face,de rusul vechi, răzimat pe stâlpul de aramă alţarismului, sau de rusul nou, care fluturăsteguleţul reformei liberale sau utopieisocialiste, nu poate aduce contopirea sufletelor,menite să trăiască deosebi, ci pregătește maicurând avântul biruitor al sufletelor acestora,răsărirea noilor ramuri înflorite și roditoare dinvechiul trunchi rămas viu în adâncimile sale.

Pentru aceasta, vioi totdeauna - ca un tânăr -,umorist deseori, chiar spiritual mai mult decât odată, dl. Moruzi cercetează deosebitele clasesociale, politice și naţionale din Rusia,întruchipând din fiecare o fiinţă într-adevăr vie,botezată cu un nume caracteristic.

Urmează, ca parte a doua, acel studiuasupra împrejurărilor vieţii românești în Rusia

pe care l-am analizat în cartea mea Neamulromânesc în Basarabia.

Și una și alta, cu toate greșelile de istorie șiatâtea lipsuri, formează totuși cea mai bunălucrare pe care a dat-o pănă astăzi un romândespre împărăţia vecină, și mai mult decât opagină va trăi în literatura noastră chiar.

Basarabia de azi, așa cum o înfăţișează unguvernator al ei

Puţine le mai putem ști despre românii dinBasarabia și despre ţara lor ţinută în sălbăticie,în cel mai adânc întunerec al minţii și cu gândrău împestriţată prin aducerea a orice fel deneamuri în locul bieţilor moldoveni momiţi cufăgăduieli de pământuri - veșnica lor dorinţă! -pe malurile reci ale apelor siberiene.

Ei înșiși nu scriu, nu mai scriu: n-am văzut,de un timp, nici Moldovanul d-lui Madan; sevede că loviturile distrugătoare cad acum șiasupra foilor de literatură și cultură a poporului,căruia-i împărtășesc în același timp și, cu totrespectul, știrile despre cârmuire și măsurilebinevoitoare luate de dânsa. De aceea ni faceun dar neașteptat fostul guvernator basarabeandupă pogromurile ucigătoare de evrei, dinChișinău, prinţul Urusov, când tipăreștememoriile sale relative la această trecere a saprin Chișinău. Apărute în rusește, traduse înUniversul în ce privește vizita lui Urusov la Iașiîntru întâmpinarea Regelui Carol și potolireaunei mișcări de răzeși nemulţămiţi cu hotareleîncălcate, - ele apar acum în întregime suptforma franceză pe care li-o dă, - împreună cu oprefaţă de obișnuite tânguiri asupra

nedreptăţilor ce sufere prietenosul șidezinteresatul neam al lui Israel, - un domnPerschi, pe care-l bănuim că a fost fericit deDumnezeul părinţilor săi cu o coborâre din chiaracest neam ales, și nu cules.

Ce e Urusov, se poate spune ușor. Un omharnic și modest, urând uniforma, despreţuindorice alte discursuri decât ale sale, și chiar peacestea înainte de a le ţinea, - așa-l judecaboierimea și „inteligenţa” din Chișinău, cel puţindupă asigurarea prinţului însuși. „Bun prieten aljidanilor”, i-ar fi zis opinia publică, prea expertăacolo în chestii jidovești ca să se poată înșela.Ce crede însăși excelenţa sa despre sine, sevede ușor: că e un om superior, care știe sărăzbată-n sufletul suveranului său, care sepricepe a pune la locul lui pe miniștri, care-și dăseama de datoria sa omenească de a iubi petoţi oamenii și de datoria sa oficială de a ocrotideopotrivă pe toţi supușii măriei saleîmpărătești. Atâta și nimic mai mult. Poate că ise pare că e puţin.

De fapt, sunt azi în Rusia oameni pentru cariveacul al XIX-lea n-a trecut asupra ideilor șisentimentelor în legătură cu politica. Ei sunt,deși călătoresc de la Kaluga la Chișinău și deaici la Tver, nobili francezi din Parisul veaculuial XVIIIlea, ucenici ai lui Voltaire în stil, ai lui

Rousseau în idei, contemporani ai„enciclopediștilor”. În cer poate că nu e nimeni,pe pământ sunt oameni pe cari trebuie să-iprivești cu o nepărtenire care se poate numi maibine indiferenţă și cu un zâmbet în care scapărăironia. Evreu sau creștin, rus, moldovean,armean, jidan, nobil, preot, om de rând, - toţisunt reprezintanţii, asemenea între ei, ai specieiumane, frământată de patimi și înșelată degânduri pentru care filosoful are un ușor zâmbetde boier mare, bine crescut. Și acum, asupratuturor acestor supuși, cari cheamă luarea-aminte prin birul pe care-l dau și slujba militarăpe care o fac, este guvernul, care nu e ţinut și n-ar putea fi ţinut să înfăţișeze un principiu, săapere o tradiţie istorică, să servească un ideal,ci e dator numai să ţie liniștea între miile deoameni mărgeniţi, cari, altfel, în prostia lor, s-arîncăiera.

Unui astfel de om nu-i poţi aduce criticeîntemeiate pe conștiinţa că el e în adevărrăspunzător. E interesant însă a-i merge peurmă.

Ceea ce facem aici.

Urusov se crede chemat la apărarea evreilorbasarabeni, și ca „filosof” și ca guvernator.Când ajunge la Chișinău, primește o deputaţiea prigoniţilor, și-i răspunde cam așa: ei sunt „o

a prigoniţilor, și-i răspunde cam așa: ei sunt „orasă bogat înzestrată”, cari neapărat biruiescsupt raportul economic pe moldoveni și ruși,„blajini și fără răutate”, lipsiţi de „mobilitate” șicari „n-au tendinţa de a strânge bogăţii, nicicapacitatea ce trebuie pentru aceasta”; „deșiîntăi producători ai bogăţiilor, producătorii lorimediaţi, oamenii de ţară nu știu să le păstrezenici să le schimbe; îi veţi întrece totdeauna înaceastă privinţă”; evreii sunt rugaţi apoi să sepoarte „cuviincios” cu acești nevrâstnici, săcruţe nedestoinicia și slăbiciunea lor. În schimb,li se îngăduie a merge cu alai solemn de 30 000de oameni pentru a îngropa la cimitir fărâmelecărţilor sfinte pe care le rupseseră răsculaţii.Aceasta se petrece fără zgomot și fără bătaie, șifirește că meritul îl au evreii, cari, după sfatul celi se dăduse, au cruţat; de atunci, scrie Urusov,s-a născut în sufletul său iubirea pentruascultătorul neam evreiesc.

Dar acest mare iubitor de jidovime e silittotuși a o zugrăvi, - ici și colo, în linii și schiţecare fac, fără voia lui, un tablou, - așa cum oștim noi în ţară și cum o știu toţi aceia cari,oriunde și oricând, au avut a face cu dânsa.

La Bender în gară lume de toate treptele șide toate rasele e adunată pentru a primi pe noulguvernator. Acesta recunoaște pe evreii carierau să-l câștige apoi așa de mult: ei îl „arată cu

degetul” și vorbesc tare despre dânsul. Cuviinţăși modestie, și mai ales dovadă de prigonire. LaChișinău, unde evreii sunt 70 000 la o poporaţiede 140 000 de oameni - cresc și se înmulţesc însuferinţă! - ei își răzbună pentru pogrom purtânddoliu public, închizând prăvăliile, și mai alesdând drumul lucrătorilor creștini. Deci lipsădesăvârșită a exclusivismului de rasă. Dupădiscursul cel mare al excelenţei sale, se puteavedea, la primblare, sâmbătă, „o mulţimecompactă de evrei și evreice gătiţi”: sfioși șifricoși cum sunt, scot de acolo pe creștini, cari,ei, au prostia de a se crede stăpânii ţerii dinmoși și strămoși. La audienţe, guvernatorul abiapoate scăpa de gura evreilor, cari „exagereazăfaptele” și dau amănunte prea din cale-afară casă le poată crede cineva în totul. Cea mai micăfăgăduială-i face să năvălească a doua zi chiardupă răspunsul definitiv.

În viaţa de toate zilele, „e de necrezut ușor săprăzi pe moldovean, care merge de la sineînaintea jafului”. Cine folosește și cine l-a adusîn acest hal, pe lângă buna administraţiemuscălească, despre care va fi vorba îndată,înţelegeţi: împotriva legii de la 1882, careoprește pe evrei de a ţine moșii în arendă, bieţiioameni prigoniţi le ţin mai pe toate, conrupândadministraţia cu 50 de copeice, taxă de mită, lahectar. Altă lege oprește așezarea evreilor în

sate. Ţinutul Hotinului are însă nu mai puţin de8 000 în mijlocul sătenilor. Evreii sunt opriţi de asta la hotare; la Noua Suliţă însă, unde seneguţează cu pașaportul cel ieftin - și ilegal - de3 ruble, un evreu face un venit de 15 000 deruble pe an; un bon cu iscălitura acestui stăpânal stăpânirii hotărăște tot, în schimb, el ţine petoţi funcţionarii, cu casa, mâncarea, băutura șitoate viţiile. Înaintea orașelor - precupeţia fiindoprită și, în orice caz, foarte dăunătoare pentruţeran - stau precupeţi cu grămada, și Urusov îșibate joc de un ofiţer care obișnuia să împrăștiecu biciușca pe acești exploatatori fără milă șifără rușine. Pănă și în biserica Mitropoliei seîncumetă să intre evreii, și același ofiţer e luat înrâs pentru că a împiedecat pe doi din ei săcalce în lăcașul sfânt. De altfel, evreulbasarabean n-are frică de oaste: alt ofiţer, carelovise pe un negustor jidan pentru că-linsultase, e bătut, împreună cu un coleg, decalfele prăvăliilor jidovești, care târăsc prin prafșapca împodobită cu cifra ţarului.

Încă o apreciere: evreul are o desăvârșită„indiferenţă pentru laturea idealistă a oricărui felde politică” și cel mai strașnic revoluţionar seface apărător al ordinii când rublelei sună întejghea.

Al doilea flagel pentru „proștii” din Basarabia

sunt administratorii ruși, pe cari tot Urusov arebunătatea să-i descrie. Să-l urmăm iarăși.

Ţarul știe că limba moldovenească e deobârșie latină și se teme de înrâurirea pe careRomânia o poate avea în Basarabia. Ministrulde Interne vrea să smulgă ţinutului Ismail legileromânești rămase după l878. Urusov segândește chiar că acest ţinut, cu toatăBasarabia de Jos, s-ar putea întoarce laRomânia, „care-i întinde braţele de peste Prut”.Pănă atunci însă, jaful în permanenţă va domni.

Ostașii împărătești fură de zvântă;guvernatorul însuși o spune, de hatârul evreilorsăi măcar. Poliţia din Chișinău fură pe an, dinpartea ei, un milion de ruble, și acelașiguvernator asigură că poliţia din Petersburg nuse satură fără 15 milioane. Comisarii de satemerg în trăsură cu patru cai, iau clasa I în tren șipot pierde la jocul de cărţi mii de ruble. Eiîngăduie petrecerea evreilor la sate și arenzilejidovești. Unii, pe lângă taxa de 50 de copeicela hectar, sau fie și în locul ei, capătă de la evreipământ și vite. Călătoresc, cu drept și mai alesfără, pe seama sătenilor, cari dau pe an 360000 de ruble pentru căruţele și trăsurile înalteicârmuiri.

Al treilea flagel: boierii n-au neam și aproapen-au lege. Pe moșii culeg dijma târgului; cel de

n-au lege. Pe moșii culeg dijma târgului; cel dela Ungheni strânge 10 000 de ruble pe an. Nudau chitanţă pentru acest venit medieval, și,dacă vreunul o cere, administraţia-l ia în primire.La Chișinău, muzica e veșnic la clubul nobililor,și, la 8 ceasuri de dimineaţă, când oameniiceilalţi și-au început munca, ea cântă în stradăpentru plecarea triumfală a celor ce au câștigatși a celor ce au pierdut la jocul de cărţi. Facplanuri și cheltuieli nebunești, ca acel „Adăpostal nobleţei”, clădit de Balș, care a văzut la urmăcă nici un „decavat” nu se înjosește a veni sălocuiască în el. Fură la așezăminte debinefacere, și capătă decoraţii împărătești înschimb!

Să credem pe dl. guvernator. D-lui știe cespune!

Într-un colţ, excelenţa sa a văzut și pe prostulţeran care plătește și îngăduie toate acestea. L-a văzut în genunchi, cu jalba pe cap, l-a văzutdormind lângă carul cu marfa jidanului, l-a văzutluat în râs, înșelat și, totuși, senin. Și a socotitatunci că are înaintea sa un dobitoc nesimţitor,cu faţa singură de om. Nefiind creștin șineavând pe umeri o mie de ani de apăsare șisuferinţă, n-a înţeles ce zace în inima acestuibiet om năcăjit, despre care spune totuși douălucruri: că nu poartă ură nimănui - semn destupiditate - și că s-au ridicat cu toţii în ultimul

război cu dorinţa pătimașă de a-și slujiîmpăratul pe câmpul de război, străin de ei, alAsiei depărtate, - semn de „lăudăroșie”, scrietovarășul de neam și de clasă al celor cari de omie de ani au rupt-o de fugă supt Port Arthur șiîn tot largul Manciuriei.

Acuma faceţi ce voiţi, evrei răpareţi,funcţionari mitarnici, boieri chiulangii șipetrecători, guvernatori filosofici cu ironia pebuze. Dar, când se va ridica acesta, prostul deazi, cu arma în mână, sau cu lumina culturii înminte, atunci, - atunci o să vedeţi voi!

1908 (Neamul românesc, anul al III-lea, nr.95.)

Sufletul românesc în Basarabia dupăanexare

I

Se vor împlini în curând o sută de ani de laluarea Basarabiei de către ruși. Adecă acum osută de ani, prin pacea de la București, din mai1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, șianume partea cea mai bună, mai mănoasă, maipotrivită pentru creșterea vitelor, - cum ziceauplângând boierii de atunci, într-o vreme cândfruntașii ţerii nu mai știau să se lupte. Acesteîntinse și frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci unnume osebitor, ca și Moldova de Sus când ni-aluato Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cuun nume fals, crezând că-și pot ascunde astfelfapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din București deci, Rusia, care nupurta război cu noi, Rusia ai cării ostașifuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţarăospitalieră, primiţi cu crucea și evanghelia declerici, poate și pentru a se aminti astfel acestorvânători de pământ străin dreptatea și cruţareacreștinească, ni-a luat Basarabia pentru căavuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poateopri amândouă ţerile românești întregi, cubinecuvântarea lui Napoleon I, care numai

Dumnezeu știe de câte ori ne-a dat și unora șialtora: au fost câţiva ani când numeleÎmpăratului Alexandru Pavlovici, și nu al unorvoievozi români, a fost pomenit la liturghie șiscris deasupra ușii bisericilor ce se ridicau.Francezii pătrunseră însă în Rusia, și atuncivecinii se mulţămiră și cu o pradă mai mică.Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domnromân i-a ajutat la aceasta.

Rușii vor serba ca o zi de bucurie centenarulanexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zide durere și ca o zi de trezire a speranţelor pecare le dă totdeauna dreptul veșnic, care nupoate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie?Statul? Dar el are datorii internaţionale de carenu se va putea depărta. Cel mult dacă nu vatrimete din spirit de bună vecinătate o telegramăde felicitări la Chișinău. Altă dată statul român,care-și amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mișcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârșitîn corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa,avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm ai le cere acuma. Când s-au împlinit o sută de anide la răpirea Bucovinei, austriecii au serbatacea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii„culturii”, ai „spiritului german”, ai „credinţeigermane”, adecă, firește, rusnecii vagabonzi și

cerșitori, aventurierii poloni, cehi și de alteneamuri, și mai ales „austriecii” pe cari-i vedeţiși răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europeniide rasă asiatică. Au întemeiat în numele culturiio Universitate provocătoare, insultătoare, pentrua răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, cee dreptul, că razele acelei lumini n-au ajunspănă la noi, dar din Universitatea noastră, ceabarbară, de la Iași, întărită ca spirit, pornesc totmai multe raze, care descopăr românilor dinBucovina un trecut și-i fac să întrevadă un viitor.Și s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind laCernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români dinBucovina se grămădesc tot mai mulţi înUniversitatea feciorilor de evrei, nu pentru asorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe celromânesc. Mâni energice de tineri lucrează pefrontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa„Universitate românească” și începând aînsemna în locul datei de anexare o altă dată,pe care o așteaptă ei și o așteptăm și noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau laCernăuţi, lumea se aduna la Iași, cu autoritateacomunală în frunte, pentru a inaugura într-uncolţ năpădit de jidovime bustul de marmură allui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost,cu tot sângele românesc revărsat în neamulsău, un grec; moartea lui, doi ani după luareaBucovinei, nu se datorește acestui eveniment. Îl

pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă deRusia și pentru biruri luate pe nedrept de la ţară,și turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai ușorsă ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un omviu. Dar popoarele au nevoie de oamenisimbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, oînfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează,și astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălaltGrigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals dinpunct de vedere al adevărului, dar care va trăitotuși atâta timp cât și durerea noastră.

Rusia nu obișnuiește a face Universităţi derusificare, pentru românii ei și - mai știi?- pentrunoi; nu îndrăznește a le face. Cu ce clădire vacomemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi maipotrivit cu o temniţă mare. Cu una în care săîntre toţi românii de acolo cari vreau să fieromâni și îndrăznesc a o spune. Dacă o astfelde temniţă s-ar face pentru ardeleni, la AlbaIulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa.Cea din Chișinău ar rămâne goală: menireanoastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi,pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fărălacrimi din prisosul durerii, fără sânge dinprisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcarsă orânduiască în mai 1912 publicarea uneicărţi despre Basarabia românească, despre cei

o mie de ani cât au fost ale noastre acesteţinuturi, ca un răspuns la cartea în care rușii arvorbi despre cei o sută de ani de când auaceastă ţară. Să comemoreze măcar opiniapublică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiulce are de a întreba la ușile partidului respectivce trebuie să facă în asemenea chestii, careadmit pentru politiciani aceeași soluţie negativă.Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai alesîn orașe ca acesta, care trebuie să fie turnuri destrajă, pentru a vedea peste hotar, pentru apândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cuizbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijăsă păstreze un timp înfăţișarea românească aţerii, să câștige prin recunoașteri și adăugiri dedrepturi toate clasele, - mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza așezat înRusia și ai cărui urmași erau să fie cu totulînstrăinaţi, în sens franţuzesc și rusesc. Exarh alSinodului rusesc, vlădică în Chișinău a fostașezat un răzeș bucovinean, Gavriil Bănulescu,care a tipărit cărţi românești.

Boierilor li s-a cerut să se așeze cu totulpeste Prut ori săși vândă în termin scurt moșiile.

Cei mai mulţi au rămas în Iași și au pierdutmoșiile, cu totul ori aproape. Și la noi în casăera un sipet mare de fier în care se cuprindeaumulte petiţii rusești timbrate pentru o lungăcheltuială și o mare pagubă, din care am rămasoameni săraci. Celor ce găsiră însă că e maibine să primească oblăduirea împărătească, cenu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruși, cinuride funcţionari, cordoane de cavaler, - juveţeprinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde luminala icoane, în ţara unde statul sprijine Bisericasprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacăînaintea clericului, n-avea de ce să fienemulţămit.

Și, în sfârșit, ţeranii neliberi, cari aveauînaintea lor exemplul eroicilor răzeși aiOrheiului și Sorocăi, au prins ceasul prielnic alvânzării moșiilor pe nimic și s-au împroprietăritpe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toateclasele lui, în Moldova împăratului creștin, dacăun popor ar trăi, cum cred socialiștii, numai dinviaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai înoasele și carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc

se zbate în acest trecător înveliș al nostru, unsuflet pe care altă voinţă decât a noastră îl ducepe căi ce cuprind răbdare și suferinţă, dar de pecare toate chemările cărnii ce tinde spremulţămire nu-l pot îndepărta.

Și sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu seputea dezvolta și nu putea stăpâni în Basarabia.Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a datnici un scriitor rusesc și n-a putut păstra nici unscriitor român, decât doar înăbușindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea ereirusești. Cel dintăi fabulist al nostru, AlecuDonici, e un basarabean, născut și crescutpeste Prut. Toată viaţa și-a adus aminte demalurile Răutului, de șesurile bogate, decâmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu deboier, a întrat în școala militară a stăpânilor, apurtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furatdorul. Dorul cel mai ciudat și cel mai strașnic;nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui,locuită de cei mai aproape din neamul lui, cidorul care smulge dintre cei mai de aproape șiînstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru agăsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său.Așa a făcut Donici și viaţa lui întreagă s-adesfășurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, AlecuRusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români

Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor românidin Moldova. Și lui îi răsărea înainte vedeniasatului basarabean unde văzuse întăi luminazilei și frumuseţile naturii. Dar nici spiritul luiliber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute îndepărtatul Apus, să trăiască în părţile româneștiunde românilor li era îngăduit orice alta decât săaibă un suflet.

În Basarabia și-a petrecut toată viaţacavalerul - un cavaler de ordin rusesc - C.Stamati. Era nepotul de frate al mareluimitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop alHușilor; tatăl său rămăsese peste Prut și acoloși-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia,decoraţia. Dar și pe dânsul în Moldova îl chemadorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de avedea și a afla, ci ca un evlavios pelerin,culegând la Iași, la Suceava amintiri din trecutulromânesc comun, inspiraţii neuitate pentruscrisul lui. Când Mihai Kogălniceanu, întors dinApus, începu să tipărească o revistă literarăpentru toţi românii, Dacia literară, când el ceruajutorul tuturor scriitorilor neamului fărădeosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasaidilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate depărinţi. Din cronicile Moldovei, din viaţarăzășească și vitejească a Moldovei, dinsuperstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspiratel pentru a scrie poemele sale, și isteţiasăteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise

într-o limbă românească așa de bună. La Iași aapărut către sfârșitul vieţii lui culegerea operelorpoetice ale unei liniștite și îndelungate activităţi,stăpânite de spiritul românesc.

În același spirit de glumă și înţelepciune aneamului scrie, tipărind la rușii din Chișinău, IonSârbu, care nu știa gramatică nouă, dar păstracu evlavie și mlădia cu pricepere limba ceaveche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui,poezii slabe: nu din ele aflăm ce se puteapetrece în sufletul său, ci din scurta fabulă acrinului, pe care nici ploaia nu-l hrănește, nicisoarele nu-l bucură, căci e „în străinătate”.

Și ca dânșii simţea o generaţie întreagă.Scrisorile ei ni-o spun. Și dăunăzi ceteam unrăvaș prin care cutare bătrân careși simţeabătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o șubăbună, ca să-și încălzească trupul și poate, pelângă aceasta, săși încălzească de amintirisufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de pestePrut a fost și cel din urmă reprezintant alinteligenţei românești din Basarabia. BogdanPetriceicu Hasdeu, adevărat urmaș al neamuluice a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul și nepotul

unor oameni de talent cari scriseseră în ruseșteși leșește. Nu doar că ei sar fi înstrăinat după1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, eipăstraseră din spiritul românesc doar mândrianeamului lor și, în legătură cu aceasta,amintirea trecutului moldovenesc. Mediulbasarabean nou a înviat pentru români peHăjdău, tatăl și fiul, cari aveau moșie laCârstinești lângă Hotin. De la noi a avut B.P.Hasdeu însușirile bune ale sufletului său; celerele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, delipsă a iubirii de oameni și a simţului de datoriele căpătase, la Universitatea din Harkov și întrecolegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindui, la noiși-a făcut el toată viaţa.

Când șirul scriitorilor basarabeni a încetat,limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate.Românește răsunau cântările, românește secetea cuvântul lui Dumnezeu, românește sesăvârșeau tainele cele mari, românește vorbeapredica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruși,opreliștea graiului moldovenesc s-a hotărât, șiîntunerec adânc s-a întins peste suflete. Străiniicari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentrua ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc înmormânt, cari presăraseră multă ţernă asupranoastră și înfipseseră într-însa o cruce

pravoslavnică purtând însemnări muscălești, einu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar puteasă învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcarglasul nostru de frate, pătrunzând pănă înlăcașul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, rușii făcură revoluţie împotrivaţarului. Rușii, și mai ales evreii, și unii și alţiisocialiști, internaţionaliști, nu se puteau gândi lamormântul sufletesc al bietului moldovean.Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară,Rusia roșie a viitorului trebuia să fie o Rusierusească.

Dar, când se vorbește de viaţă în cimitire, nuînvie morţii cari și-au isprăvit traiul pe dreptate șinu prind viaţă stafiile nebune ale gânduluibolnav, ci se ridică, cerându-și dreptate, ceiuciși tâlhărește. Rusia cea nouă n-au unde ogăsi astăzi, când revoluţia a fost înăbușită, darvechea Moldovă basarabeană, pe care ocredeau moartă, trăiește.

Au început întăi boierii. Familii unde abia seștie românește au dorit reprezintaţii românești înChișinău. Și s-au dat. A fost ca o bună vestire.Cine ar crede că gluma ușoară a lui Alecsandria putut fi întâmpinată cu ochi în care se

deslușea o durere tragică, cine ar putea credecă lacrimi răsăreau întrînșii? Și așa a fost.Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă,de comedie sau de tragedie, ci de sufletulnostru ce învia și vorbea și chema în graiulnostru. Și lacrima aceea sa uscat, dar ochiulatins de dânsa a văzut, și prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebasenimeni. Doar, și acolo, boierul nu vede în jos!Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-aridicat un singur glas de plângere, de cerere, devoinţă: daţini graiul românesc în biserică! Și s-au chibzuit mult străinii și, fiindcă legea creștinănu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât obâiguială păgână, au trebuit să se învoiască șiei. O comisiune a lucrat și lucrează: ea a dat oPsaltire, Rugăciuni, și, de curând, cel dintăivolum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chișinău.Întoarcerea la românism a bisericii satelor aînceput și, prin ea, însăși Basarabiaromânească-și liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea,nr. 138.)

Un mare binefăcător al culturii românești:Vasile Stroescu

Când, acum câteva săptămâni, s-a auzit cădl. Vasile Stroescu - Vasile de Stroesco, cum sescrie d-sa, ca nobil basarabean, coborâtor alvechilor noștri răzeși și boieri - a făcut o daniede 100 000 de coroane fondului cultural dinBlaj, menit să sprijine, împotriva oricui, școalaromânească, a fost o uimire. Se poate ca unromân bogat să facă un astfel de lucru? Daraceasta înseamnă călcarea în picioare a celormai frumoase datini naţionale! Când cineva dinneamul nostru are bani de prisos mai cumpărămoșii, clădește vreun palat aurit, călătorește peunde dracul și-a-nţercat copiii sau face pe„boierul valah” în lumea cântăreţelor șidănţuitoarelor din Paris, ori de-l ajută vrâsta orinu. Așa se cuvine: așa s-a făcut și așa o să sefacă. Un grec, un bulgar pot dispune altfel debanul lor, fiindcă doar unul e numai o „capră” degrec, iar celălalt un „tucanaglava” prost debulgar, dar o naţie nobilă trebuie să aibă alteapucături.

Mulţi se mirau de ce dl. Stroescu, românortodox din Basarabia pravoslavnică, s-a găsitsă facă darul său de rege Bisericii unite, cu carenu e legat prin nimic. Vreun român prea roman

de dincolo s-o fi gândit poate la vreo convertireîn perspectivă, căci sunt și rătăciţi de aceia cari-și pierd vremea cu astfel de lucruri. Dl. Stroescua răspuns, așa cum se cuvine să răspundăorice român la certele confesionale că, adecă,d-sa nu știe decât Biserică de limba sa,românească. Arătându-i-se că și la Sibiu sestrâng bani pentru școli, tot românești, și căacestea sunt mai multe, a făcut, se zice, un noudar, de 300 000 de lei.

Pe noi nu ne-a mirat fapta d-lui Stroescu. D-sa e cunoscut de mult ca un mare prieten alneamului său, ca un răspânditor darnic albogăţiei sale pentru scopuri nobile. A îmbătrânitfăcând binele și era firesc ca, astăzi, să seîntreacă pe sine.

Darul d-lui Stroescu mai are însă un înţeles,unul mângâietor și plin de făgăduieli. La 1912rușii serbează o sută de ani de la furtulBasarabiei. Cu acest prilej iese înainte și osumă de „foști moldoveni” cari vor cânta și eiosanale arătând că stăpânirea rusească pestePrut se datorește și trădării înaintașilor lor. Eivor striga sus și tare că, din mila „împăratului”,Basarabia e fericită în cultura ruseascăînfăţișată prin Școală și Biserică.

Înaintând cu doi ani asupra serbărilorprofane ce se vor desfășura pe mormântul

profane ce se vor desfășura pe mormântulvechii noastre glorii de neștearsă amintire, dl.Stroescu deschide mâna larg și dă o jumătatede milion culturii românești, afirmând astfellegătura neapărată și veșnică a Basarabiei salede viaţa, de lupta, de triumful firesc al acesteiculturi.

Ce e mai curat și mai bun în românimeabasarabeană a vorbit prin graiul acestui nobilbătrân în clipa binefacerii memorabile. Arătândcă-și aduce aminte și că preţuiește mai presusde orice comunitatea noastră sufletească, pecare toată puterea Rusiei n-o poate sfărma,Basarabia ni-a dat prin dl. Vasile Stroescu aceachezășie pentru viitor pe care știm astăzi că neputem răzima.

1910 (Neamul românesc, anul al V-lea, nr.47.)

Vizita ofiţerilor români în Rusia

Pe când Regele Carol trimetea o cununăpentru monumentul din Sofia al „ţaruluiliberator” - pentru bulgari, și al ţarului aliatpentru noi, înainte de a fi ţarul crud și lacom alcelei de-a doua răpiri a Basarabiei -, un grup deofiţeri ai noștri, tineri și mai ales bătrâni,porneau spre graniţă, oricum desigur prea multși prea hotărâtor închisă, a Rusiei.

În zilele când ne cutremurăm cu toţii deveștile rele ale înfrângerilor suferite, în alegeri,de fraţii noștri din Ungaria, de pe urmaticăloaselor abuzuri ale oficialităţii maghiare,neapărat că drumul la Petersburg e mai firescpentru noi decât drumul la Viena, care trece,cum se știe, prin Pesta. Cu sau fără intenţie,vizita ofiţerilor români în Rusia apare astfel ca odemonstraţie, venită la vremea ei și salutatăsimpatic de toţi.

Noi nu ni putem uita, ce e dreptul, pierderileși nu ni putem înăbuși durerea pe care o simţimpentru el. Dar vecinul celalt a fost oare mai puţinrăpareţ faţă de îngustul nostru pământ? De rușine leagă măcar ceasul unei camaraderii dearme victorioase.

Această camaraderie suntem datori a ni-oaminti și a li-o aminti. E dreptul nostru faţă dedânșii, pe care l-am câștigat prea scump ca să-lputem părăsi vreodată. Și, astfel, bine s-a făcutcând s-a trimes înaintea lui Nicolae al II-leabătrânul ofiţer de marină faţă de care, unul dinîndrăzneţii biruinţelor din 1877, era de reparat o„uitare” a lui Alexandru al II-lea.

Cercurile oficiale rusești vor fi putut să vadăcă România are o armată numeroasă și bineorganizată, în fruntea căreia stau ofiţeri culţi,demni, crescuţi în tradiţiile victoriei, și vor fi știut,credem, a trage încheierile cuvenite. Ele nu potfi în paguba noastră.

1910 (Neamul românesc, anul al V-lea, nr.64.)

Un centenar

În această clipă străbat uliţile Chișinăului custrade largi și înalte clădiri oficiale, popi înveșminte străine cântând tropare slavone, și dinturnurile bisericilor ciudate cu coperișuri verzise revarsă, spre mărirea aniversării de o sută deani a unei cuceriri, sunetul clopotelor. În formareligioasă măcar, oficialitatea stăpânilor prinsabie se bucură că a răpit atunci și domneșteacuma peste această a suta parte din vastaRusie.

Cuceriţii, stăpâniţii, supușii sunt douămilioane de moldoveni. Și între dânșii nu suntmăcar două mii care să înţeleagă nedreptatea,jignirea, umilinţa ce se ascunde pentru ei înaceastă defilare a odăjdiilor de aur, auniformelor, a hainelor de gală în sunetul greoide proslăvire al aramei din care se varsă șitunurile.

E armonia între sila nerușinată șiinconștienţa supusă.

De aici, unde muncim spre întemeiera altuiviitor, pentru românii din orice colţ al moșteniriilor, răspundem la această „serbare” nu prin„geamătul” de care vorbește proza

necuviincioasă și aţâţătoare a d-rului Racovski,ci printr-o afirmare de conștiinţă și printr-ofăgăduială solemnă.

Știm că români locuiesc între Prut și Nistru.Știm că nimeni nu i-a putut abate de la datinilelor străvechi și nu-i va putea abate nimeni. Știmcă de la un capăt la altul al „oblastiei”basarabene în piatră veșnică e scrisă gloriaMoldovei.

Și făgăduim că vom da tot ce e mai bun înnoi, credinţă și muncă, noi înșine și urmașiinoștri, pentru ca vechea nedreptate să seșteargă și viaţă naţională liberă să domneascăși peste acele plaiuri ale întunerecului și robiei,unde dreptul nostru veșnic ne cheamă.

1912 (Neamul românesc, anul al VII-lea, nr.53.)

Comemorarea pierderii Basarabiei

Cuvântare ţinută în București, la 16 mai 1912

Nu pentru a „ofta”, cum spune pe hârtie roșie,cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nupentru a plânge, precum nici pentru a enunţasentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. „Oftează” aceia cari urmăresclucruri ce nu le-au avut și nu pot să le aibă, caacei tulburători cari nu vor vedea niciodată,neam de neamul lor, o societate socialistă încare, în locul sufletului care târăște un trup, săfie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare șipentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici delucruri pe care le-am avut și pe care avemdreptul de a le avea, - și aici nu încape nici o„oftare”.

Și vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă aavea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însasoldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori șibeţivi, - Basarabia nu e a noastră. Dacă însăaceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-iînfăţișa toată munca, a-i da toţi apărătorii, -atunci e a noastră, și nu a celorlalţi, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângereaobișnuită că suntem puţini, slabi, săraci,

nenorocoși. Am găsit drumul norocului, și celdintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintarespre biruinţă: e drumul muncii solidare șidisciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812,prin tratatul de la București, între Rusia șiTurcia, am pierdut pământul pe care numai cugreu îl pot numi, împotriva adevărului istoric:Basarabia, căci Basarabia era numai partea dela gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta?Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smulso parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fiîncheiat, iscălit și jurat?

Sunt popoare cărora așa ceva li s-a întâmplatși care, cercetând împrejurările pierderiidureroase, ajung la încheierea că nu e motiv săsimtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 sauluat Franciei două mari și frumoase provincii:Alsacia și Lotaringia. A fost o armată francezăcare a pierdut lupte, un guvern francez care apierdut lupte, un guvern francez care a iscălit opace neprielnică. Și totuși fără umilinţă segândesc francezii la acel „an grozav”, ale căruitriste urmări și pănă astăzi nădăjduiesc să lepoată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe carese simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrântimperiul, răzimat pe oștirea ce exista în partenumai în cadre și era înarmată numai pe

paginile condicelor de socoteli, imperiulbătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiulunei curţi conrupte, risipitoare și fără grijaviitorului. Că acest imperiu se întemeiase peconsimţimântul naţional al plebiscitului, că elfusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţiledin Crimeea și din Italia, că naţiunea francezăsalutase în el gloria înviată a zilelor luiNapoleon cel genial, ce are-a face! Franceziisimţeau și simt că nu ei, libertatea lor, energialor naţională, răspunderea lor au fost strivite degermani. Și astfel anul de jale nu e pentrudânșii un an de rușine.

Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noifruntea la amintirea sfășierii din 1812. Noi,România, noi, neamul românesc. România nuexista, și în acea jumătate de Românie care eraMoldova, nu se gândea nimeni că o Românie arfi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei carisufereau de multe apăsări și stoarceri. Domnuldinaintea năvălirii era un grec și boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prinaceasta chiar între două suflete naţionale. Șiatâta trăia în toată ţara: această boierime fărăideal și fără alt simţ pentru ţară și pentru neamdecât acel instinct elementar pe care nimic nu-lpoate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău căau pierdut partea cea mai largă a Moldovei,bogată în ogoare, în pășune pentru vite. Li-a

părut rău mai ales ca moșieri, ale cărorcomunicaţii erau să fie tăiate de acum înainteprintr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit peamintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru ada o luptă desperată spre care s-ar puteaîndrepta astăzi recunoștinţa noastră pioasă. Segândeau doar cu frică la primejdia ca Moldovamicșurată după sfășiere să nu poată răspundetributul către Poartă, și cereau ca ea să fieîntregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Șiastfel azi, când am avea nevoie măcar de unsingur erou, în numele căruia să facemprăznuirea, nu-l găsim, și e nespus dedureroasă această lipsă. La parastasul făcut azide câţiva oameni pioși nu s-a putut rosti unsingur nume de la 1812, și a trebuit să segândească organizatorii la acei bieţi flăcăibasarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiileManciuriei nesfârșit de depărtate, ca să ridicedin noroi și sânge - ca și fraţii lor din România în1877 - steagul împărătesc al Rusiei pe care fiiiei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni.Precum și ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812,suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cuacelași dușman uriaș în faţă, dar superiori nouăprin valorificarea politică a elementului ţerănescși prin puterea morală ce rezultă dintr-oconlucrare pașnică și legală a unui întreg popor,și suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarearegelui lor, de lașitatea clasei lor dominante,

nici un erou al împotrivirii și răzbunării, de careîn veci să rămâie glorios legată pierdereaFinlandei.

Fără conștiinţă era clasa boierească aMoldovei din anul 1812, călcând astfel datoriaoricării clase dominante de a cuprinde șiexprima toate amintirile, toate speranţele, totdreptul, toată mândria și onoarea unui popor.Mulţi din membrii ei, și boieri mari, au trecutPrutul pentru a se așeza supt oblăduireaîmpăratului creștin fără a-și da seamă cărosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniștiiși a dreptăţii, n-au a face cu creștinătatea saupăgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unuipopor.

Un steag nu fâlfâia în aer și o oaste nu stăteasupt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, numai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-itrebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erausă o vândă. Câţi din urmașii mândrilor ostași deodinioară mai doreau să guste emoţiilerăzboaielor, aceia nu nemeriseră în tabăraturcească, unde românii nu s-au îmbulzitniciodată, ci ei se găseau în rândurile ostașilorţarului.

Era o greșeală, o mare greșeală, mai mare șidecât a boierilor setoși de stăpânirea străină.Un popor se poate ridica însă totdeauna peste

Un popor se poate ridica însă totdeauna pestegreșelile sale, atunci când ele n-au produsviciile care străbat adânc în fiinţa lui și-l distrug.

Peste greșeli ca aceea de atunci, să căutămîndreptarea unei pierderi care nu poate să fieveșnică.

Nu folosesc și nu trebuie ţinute în seamăfăgăduinţile unor ruși de omenie ca publicistulDurnovo. Am dori să vie cândva aici la noi casă-și dea seamă că este nu numai un drept, darși un popor în stare să și-l ceară. Și am dori să-lvedem și noi, tocmai pentru că samănă așa depuţin cu cei de același grai și de același sângecu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-onouă smulgere a părţii din Basarabia pe carealţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere cănu-l putem crede. Și deci nu răspundem laoferta unei Basarabii corectate ca hotar și aunor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, petrupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care apornit azi de la București, de la persoanedesigur foarte bine intenţionate, către un numărde ruși liberali, „tineri”, a căror adresă li-a fostdată de un cunoscător. Noi n-avem de cerutnimic de la nimeni și nu ne îndesăm la nici opomană. Prin astfel de cereri, demnitatea

noastră naţională se atinge. Și nu văd tocmaiașa de limpede deosebirea dintre rusul „bătrân”și cel „tânăr” cari, cu toată deosebirea lor devrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruși, așacum i-a făcut acel lung șir de ani în care s-asăvârșit alcătuirea sufletească a poporuluirusesc.

Și revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii îngenere, pentru cei supuși și apăsaţi, fărădeosebire. Și nouă ni trebuie ceva anumepentru neamul nostru, care e deosebit decelelalte și cere măsuri deosebite pentrudânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a luaasupra noastră sarcina de a ne restitui îndrepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre româninu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pecând trupul lor folosește altora cari-i stăpânesc.În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oareo sută de oameni cari să-și dea seamă pedeplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor,această Românie liberă, această cultură a ei,mai sănătoasă decât a Rusiei? Și în sutele desate românești ale Basarabiei, e oare înaceastă clipă unul singur în care toţi: preot,învăţător, oameni din popor, să se adune pentru

învăţător, oameni din popor, să se adune pentruca, în genunchi înaintea altarului, să facăpomenirea trecutului neuitat și juruinţi pentruviitorul care nu poate întârzia? Și în altele dinprovinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înţeles și ne-am întăritîn hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntemcâteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Amsimţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii deură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu sesfiește să aţâţe războiul civil, azi a trecut pestesuflete ceva mai mare decât interesele șirivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, unsingur popor. Și furia urgiei din urmă ne mânăpe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, aldreptăţii săvârșite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamuluiîntreg. Neînţelegerea de sus și neputinţainculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze.Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungemacolo. Și, atunci când, de la un capăt alteritoriului naţional până la celalt, va fi înmilioane de oameni același simţ, aceeașiconștiinţă, aceeași mândrie, ne vom întreba pece drum a pierit străinul care fusese cândvastăpân în moștenirea noastră!

Jalea pentru Basarabia pierdută

Am știut noi toţi, cel de sus ca și cel de jos -afară de câteva uscături trândave, care se laudăcu stearpa lor mărire, - cel bogat ca și cel sărac,cel cu învăţătură din carte și cel cu înţelepciunedin viaţă, am știut să ni arătăm, cuviincios șiliniștit, dar hotărât și puternic, jalea pentru că,acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupraturcului, a rupt și a tras la dânsul jumătate dinvechea noastră Moldovă.

La Chișinău, unde stă guvernatorulBasarabiei și vlădica rusesc care blastămăvorba și cartea românească, s-au tras clopotele,s-au purtat prapurele pe stradă și s-au întinsmese pentru mâncare și băutură fără plată, ca lapomana morţilor.

Slobozi sunt dumnealor, muscalii, să-și tragăclopotele, săși primble prapurele și să-și facă șipomană înainte de a-și da obștescul sfârșit. Vorușura românilor înmormântarea străinului care i-a biciuit, i-a stors și i-a umilit.

Noi, din partea noastră, am înţeles altfel. S-au făcut slujbe pe la biserici pentru toţi ai noștricari, pe pământul furat, au muncit și au adusjertfe fără să li se ţie în seamă. S-a strâns lumea

ca să audă cum, de două ori, la 1812 și la 1878,creștinul a luat de la creștin, prietenul de laprieten, cel îndatorit de la cel care-l îndatorise șicel bogat de la cel sărman. Și pe străzileorașelor celor mari fiecare trecător a fost rugatsă dea câte ceva, cât îl lasă puterea și tragereade inimă, pentru ca să se poată alcătui la Iași ocasă în care să stea și să afle hrană feciorii deromâni din Basarabia, cari n-ar vrea să seadape de tulburea învăţătură muscălească, cide limpedea învăţătură în graiul lor, la școalaînaltă din Iași.

S-au strâns, credem, vreo 10-15 000 de lei.Și o să mergem și până la 50 000. Și foaianoastră a început să primească bani pentrucasa românească a basarabenilor.

Și nu credem că e departe ziua când, în faţafăcătorilor de întunerec, vom ridica, pe temeliide drept și de jertfă, lăcaș de lumină!

1912 (Neamul românesc pentru popor,anul al III-lea, nr-ele 21-22.)

Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut

Comunicare cetită în ședinţa Academiei dela 12 mai 1912

Situaţia politică deosebită a deosebitelorţinuturi locuite de români și făcând parte dinmoștenirea lor istorică li dă, supt multe raporturi- cum am afirmat-o și cu alt prilej tot aici, - ofizionomie deosebită, făcându-le astfel să sepoată ajuta între sine pentru a da împreunăicoana deplină a vieţii noastre în trecut și aînsușirilor caracteristice ale poporului nostru înstratele lui adânci, de o veche cultură proprie.

Acesta e și cazul pentru ţinuturile românești,„moldovenești”, de peste Prut, care au căpătat,după anexarea la Rusia în 1812, numeleneîndreptăţit și tendenţios de Basarabia,aplicabil numai fostei stăpâniri „băsărăbești”,muntene, de la gurile Dunării, mai târziu sălașde tatari, apoi pustiu deschis tuturor imigrărilorși colonizărilor de stat. Monumente românești,amintiri românești, ogoare românești, drepturiromânești se întâlnesc la tot pasul, naţiileconlocuitoare, - rusneci din părţile Hotinului,ruși veniţi de peste Nistru, bulgari fugiţi de pesteDunăre, de groaza turcilor pedepsitori, lipoveniexilaţi cât mai departe de pravoslavia oficială,

nemţi în căutare de privilegii cu îmbogăţirerepede, - neavând în mai toate cazurile decâtvechimea celor o sută de ani strecuraţi de latratatul din 16/28 mai 1812 și însemnătatea,dreptul istoric, rostul moral ce pot să derive dinprezenţa a cel mult trei generaţii pe acelașipământ. Două milioane de locuitori ai provincieiîmpărătești, a cării relativă autonomie pevechile baze tradiţionale a fost de multă vremecu totul desfiinţată, până la scoaterea limbiibăștinașilor din biserica și școala de sat, serecunosc și azi „moldoveni” și privesc ca fiind șial lor tot ce e în legătură cu dezvoltarea, delupte și silinţi culturale, timp de aproape cincisute de ani, a ţerii Moldovei. Între ţeranul dinvăile Nistrului, Răutului, Bâcului, de pe malulstâng al Prutului, și acela de pe malul drept, dinvăile Siretului, Moldovei, Bistriţei, nu e în nici oaltă privinţă decât a formelor de stat și decultură superioară, vreo deosebire.Românitatea lor etnică primordială și„moldovenia” lor istorică sunt întocmai aceleași.Pe când în Ardeal și Ungaria administraţiapătrunde pănă și în cea mai depărtată comunărurală, urmărind cu stăruinţă scopuri cunoscute,pe când fiecare colţ de pământ din Bucovina esupus celei mai străbătătoare înrâuriri oficiale,viaţa patriarhală rusească a atins neasemănatmai puţin străvechiul fond primitiv. Pănă și întârguri împrejurările și stările de spirit ale

„vechiului regim” moldovenesc se întâlnescaproape neatinse, încă și astăzi, printr-un ciudatfenomen de imobilizare, de încremenire acondiţiilor de viaţă pentru o parte a unui popor,pe când alte părţi, supt îndemnuri și influenţecare nu se întâlnesc aici, au mers mai departe,mult mai departe, într-o dezvoltare grabnică,pripită chiar, nervoasă, permiţând astfelcontrastele cele mai pline de învăţături cu ceadintăi.

Dar nu numai supt raportul arătat, aceastăregiune a vieţii noastre naţionale interesează încel mai înalt grad pe simplul curios, ca și pecugetător, pe cercetătorul știinţific. Și în trecut,aceste locuri, contribuind puternic la viaţamoldovenească deplină, la viaţa româneascăîntreagă, pot alcătui un capitol special dinprocesul nostru politic, dacă nu și cultural.

I

Din Apus a plecat viaţa noastră toată, tinzândsă cucerească Răsăritul, - unde fusesetotdeauna baza noastră etnică, a tracilor geţi șidaci, aborigeni, - pentru idei și forme apusene.Din Apus a plecat, prin anume momente înregatul Ungariei mai ales, întemeierea, fără„descălecători”, a principatului muntean; dinApus a venit, printr-o descălecare, în clipa când

se stabilea noua legătură de comerţ între Caffagenoveză și orașele germane ale Galiţiei,înjghebarea ţerii Moldovei ca principatromânesc deosebit, în stare să opreascărăpedea înaintare cuceritoare a domnilor dinArgeș, - mare pagubă în ceea ce priveșteunitatea, așa de necesară, a vieţii politiceromânești, mare folos dacă se considerăvigoarea mai mare a apărării în alcătuiri de statcu caracterul local mai bine rostit, cu hotarenaturale mai sigure. Nu mai pe încetulcapitalele celor două ţeri s-au mutat cătrerăsărit: la munteni de la Argeș la Târgoviște, dela Târgoviște la București; la moldoveni de laBaia la Suceava și Siret, iar apoi de aici la Iași.

Deci voievodatul, îndată autonom, neatârnat,al lui Bogdan pribeagul, ridicat pe ruineleprovinciei ungurești voievodale a lui Sas fiul luiDragoș, stăpânitor în calea tatarilor a cărorvastă împărăţie se desfăcea, a cuprins pe rândcursul râului Moldova, de unde i-a venit șinumele - așa cum, dincoace, de la Jiu și Olt, dela Argeș, Dâmboviţa și Ialomiţa au venit numelejudeţelor, unele din ele voievodale, ce s-aucontopit în Ţara Românească -, apoi al Suceveiși Siretului, iar al Prutului, atins la Cernăuţi șitrecut chiar încă supt Alexandru cel Bun, numaiceva mai târziu. Dacă Vasluiul, Bârladul șiTecuciul, în „insula” dintre Siret și Prut, sunt

vechi, în legătură desigur cu vămile tătărești dinvremurile lui Nogai, domnul împărătesc alDunării în a doua jumătate a veacului al XIII-lea,toate celelalte așezări orășenești sunt ceva mainouă; Ștefăneștii, poate din vremea lui Ștefancel Mare, când se ridică prin curţi domnești devânătoare, judecată și petreceri, Hârlăul șiBotoșanii (Botășanii), Iașii, simplu popas denegustori încă la începutul veacului al XV-lea,târgul Săratei, mai vechi decât Hușul - care nupoate avea nici o legătură cu husiţii, - și Fălciul -tot din timpul crizei celei mari a luptei cu tatarii(Galaţul ajungând la oarecare însemnătatenumai după 1 500).

Cetăţi lipsesc în această parte, pe când, dela Ţeţina, prin Suceava, Roman, Bacău,Crăciuna, Siretul întreg era întărit pentruîmpotrivirea faţă de unguri. La Prut nu seîntâlneau însă dușmani, înaintea cărora sătrebuiască a se trage un zăgaz. Dincolo deaceastă apă domnii cari în jumătate de veacputură face dintr-o strajă săracă și ameninţată oţară mare și sigură, aproape cu totul gata înmargenile ei naturale încă înainte de Ștefan celMare, găsiră o altă lume decât aceea de pănăaici. Între munte și tăietura adâncă a Siretuluierau orașele nemţilor trecuţi din Galiţia șiPolonia (Siret, Suceava), ale sașilor (Baia sauBaia Moldovei, cu anexele sale Sasca ș.a.),

stânele mocanilor din Neamţ, - fără închipuitacetate teutonică a „nemţilor”, cari nu erau nemţipentru popor, ci cruciaţi, „crijaci” - ocnele regaledin târgul de șalgăi sau ceangăi careșipăstrează încă numele, sentinelele depropagandă ale franciscanilor din Ciuc și ţeraniide limbă maghiară din Agiud și Sascut (înungurește: Fântâna Sasului). Între Siret și Prut,vechile sate rutene, care se pot recunoaște prinfinala -ăuţi (v. și Rădăuţi), ce-i dreptulîntrebuinţată mai târziu, prin obicei, și înlegătură cu radicale românești -, erau de mult șitotal deznaţionalizate, dar, amintiri și,întâmplător, pretenţii litvano-rusești, din care aieșit apoi uzurparea fără viitor a lui IurgCoriatovici, mai dăinuiau încă, și din părţileBrăilei muntene venea un curent politic dealipire la principatul mai vechi, și încă mai tare,al domnilor din Argeș. Peste Prut, până la apalargă a Nistrului curgând liniștită între stâncigoale și codri ce tăinuiau o viaţă primejdioasăpentru străinul ce-și furișa piciorul într-înșii, era,fără vreo înrâurire sau încălcare, viaţă de ţeraniliberi. Târgurile, legate totdeauna în originea lorcu o colonizare străină, sunt ori crescute peurmă, în umbra cetăţilor, ori dezvoltate peîncetul, încă mai târziu, din sate de plugari, -afară doar de cele două porturi: unul în gurileDunării, celalt deasupra limanului Nistrului, culargă dominaţie asupra Mării, care ni-au fost o

preţioasă moștenire de la bizantini și coloniștiiitalieni, genovezi, cari-i înlocuiră dupăîntemeierea Caffei și stabilirea asupra MăriiNegre a hegemoniei steagului de negoţ alSfântului Gheorghe: Chilia-Licostomo șiCetatea Albă-Moncastro. Încolo, înainteacetăţilor puternice, trăitoare și astăzi, mai sus deruine mai nouă, ale apărării moldovenești, nuerau decât cele două vaduri ale comerţuluidintre Galiţia, depozitară de mărfuri germane șiCaffa aducătoare de produse naturale șiindustriale răsăritene, tătărești, „saracine” sau„ultramarine”, „indiene”: Hotinul și Tighinea,care se pare a fi fost numită întăi, cum îi ziceaupolonii mai târziu, Tehin, - două numeasemănătoare, care trebuie puse în legătură cuSniatyn, Rohatin, Bendzin și alte nume galiţieneși polone. Vămi litvane, vămi tătărești, cupoporaţie firește amestecată, li dăduserănaștere. „Podgradurile” cu „posade” saucârciume, cu prăvălii, zise mai târziu turcește,dugheni, cu câte o curte de boieri având sate înapropiere, ca și nevoile firește ale vămilor șitrecătorilor alcătuiră apoi târgurile, la Hotin ca șila Tighinea, dar și la Soroca (cf. Holboca etc.)mai nouă, și la Orhei (târgul lui Orheiîntemeietorul), ca și la așezările, în mare partelocuite tot de moldoveni, de pe celalt mal,podolic: Otacul, Mohilăul, Dubăsarii (după aceiacari treceau Nistrul pe dubasele vechi cât

lumea). Bâlciuri, iarmaroace se ţineau și în toateaceste locuri; altele însă creară târgurile dinveacul al XVII-lea și al XVIIIlea, Chișinăul,Troianul, Telineștii, Crăulenii, Căușanii,Buţcanii, precum rosturi militare turcești făcurăIsmailul (Smil pentru moldoveni), Cartalul, șivecinătatea, de la 1600 înainte, a nogailorchemă la viaţă Cahulul și Han-Câșla, iar rosturipescărești ridicară la oarecare însemnătateRenii, zis de turci Tomarova, pe care Despot-Vodă îl cerceta după 1560, și întrun târziu șiVâlcovul.

Prin ele însele, aceste orașe, târguri,târgușoare, nouă și numai în parte românești,nu dau nici pe departe caracterul ei acestei părţia românimii. El izvorăște întreg din viaţamuncitoare, energică, vitează și voioasă aţerănimii, care se pare a nu fi cunoscut vreodatănici măcar oblăduirea cruţătoare a voievozilor șijuzilor tradiţionali - cari în general lipsesc înMoldova cu puterea pe care o au în părţilemuntene și ungurene -, având în fruntea lor pebătrâni și căpitani de luptă, călăuzi de război.

Afară de „pustiu”, pe care trebuie să-lînţelegem și aici numai relativ, așezându-l înregiunea, bine mărgenită geografic, a stepei,domnia n-a dăruit, - n-a îndrăznit și n-a putut sădăruiască aice. Nu i s-a cerut măcar o întărire,

după care umblau totdeauna boierii sau ceiridicaţi la boierie, cu cumpărături sau schimburimai nouă, dar care sătenilor, puţin bucuroși de aplăti sumele îndătinate diecilor de la Curte, liera mai mult sau mai puţin indiferentă, dacă nuchiar cu totul străină. Numărul actelor de daniedomnească pentru locul între Prut și Nistru efoarte mic: o pot spune după străbatereaîntregului material tipărit aproape, în vedereacărţii Basarabia noastră, menită a fixa pe siguredovezi documentare toate drepturile noastrenaţionale și istorice în anul centenaruluianexării, când publicaţii rusești apar pentru a letăgădui sau micșora. Aici, în această lumepatriarhală, fiecare rămânea cum fusese, șinimeni nu venea să schimbe vechileîmprejurări, între altele și pentru că primejdiarăzboaielor prădalnice, mai ales din parteapolonilor, era așa de mare și pentru că pădureatrebuia să fie dată jos înainte de a se trezi poftabogatului, a puternicului, a nobilului de astăpâni locul lăzuit prin munca grea a săracului.Și păduri ca ale Rezinei, vestite odată, ca aleOrheiului și Sorocei pănă azi, ni spun îndeajunsce a putut să fie pe aici! Să nu uităm nici aceeacă pe atunci pășunea era din punct de vedereeconomic importantă, lanurile acoperind înfiecare an numai o foarte mică parte a ţerii, șiaceasta în Moldova cu mult mai mult decât înpărţile, vecine cu stăpânirea turcească și

mărgenite curând de cetăţi împărătești, aleprincipatului muntean.

De acești ţerani fără stăpân domnia aveanevoie. Dincolo de Prut boierul cu oamenii luinu putea să alerge în ajutorul cetăţii, întruapărarea vadului. Locuitorii satelor și-au urmatastfel și după ce se întăriră, pe rând, suptAlexandru cel Bun și supt Ștefan cel Mare,vadurile, apoi, ca la Orhei, și câte un loc de adoua linie în dosul lor, străvechea datinăostășească. Mai târziu, în alcătuirea lor a întratceva și din obiceiurile luptătoare mai nouă alecazacilor, cari, de alminterea, atunci când seziceau, în veacul al XVI-lea, Nizovii și aveau înfrunte pe un Dimitrie Vișnievieţchi, coborâtor dinfata lui Ștefan însuși, înainte de a fi zaporojenii„de la praguri”, supt căpetenii populare rusești,nu erau numai ruși, ci pribegi, vagabonzi,aventurieri din toate ţările vecine și adesea - ospun documentele - moldoveni, cum moldoveniau fost „domnișorii”, un lung șir de la voiniculNicoară, zis Potcoavă, pănă la Lobodă,ajutătorul lui Aron-Vodă, pe cari cazacii îi ajutausă-și ia în stăpânire „scaunul părintesc” maimult sau mai puţin îndoielnic. S-ar putea zicechiar fără primejdie de a greși că mulţi dinacești cazaci moldoveni nu erau decât ţerani dela Nistru, cari, de când Chilia și Cetatea Albăerau pierdute (1484), de când ienicerii se

așezaseră în Tighinea ajunsă Benderul luiSoliman cel Măreţ (1538), de când urmașii luiȘtefan nu mai aveau voie să poarte războaie,trebuiau să-și cheltuiască aiurea energia princare supt marele domn, supt fiii săi Bogdan șiPetru Rareș, supt nepoţii săi de fiu Ștefăniţă șiIoan cel Cumplit, dacă nu și supt Alexandrucare fu poreclit Lăpușneanul fiindcă era fiulAnastasiei din Lăpușna, îngropată la Râșca, șial lui Bogdan, ei își făcuseră datoria prevăzutăprintr-o veche danie din vremea lui Gangurpârcălabul de Orhei și a „Gănguroaii celeibătrâne”: apărarea ţerii de tatarii Hoardei de Aurși de tatarii Crâmului.

Apoi, când și zilele de plean și glorie alecazacilor trecură, acești căpitani și stegari,acești ţerani înarmaţi, din străvechi neamuri cunume ciudate și neînţelese, unele de o superbăspontaneitate de limbă, se făcură opoziţia,totdeauna nemulţămită, adesea îndârjită,pornită pe răscoală, ridicată în oasterevoluţionară împotriva domnului. Lăpușnenii,orheienii, sorocenii, mai târziu codrenii de laPrut, se ridicară astfel împotriva celor din urmăMovilești, împotriva lui Gașpar Gratiani, a luiRadu Mihnea și, la capăt, împotriva lui Duca-Vodă, supt acel Hâncul care a dat încă unproverb politic, de o deasă întrebuinţare,înţelepciunii populare: „Vodă vra și Hâncul ba”.

Hotinenii păstrează în schimb liniștea. Defapt ei se găseau mai aproape de Suceava,alcătuind cu acest vechi scaun de domnie și cuacel nou al Iașilor un triunghi perfect, în care secuprind moșiile, cumpărate cu preţ mare, aleboierilor cari aveau nevoie de Curtea Mărieisale, până la acei Stroicești cari ar fi putut fidomni, pănă la Movileștii cari purtară schiptrulvoievozilor și la așa de bogata lor rudă, IsacBalica, frate după mamă al lui Vodă Ieremia șiVodă Simion, moștenitor al unei părţi largi dinaverea acestei „doamne” Maria, înrudită cuAlexandru Lăpușneanu. Prin Băcioc, a căruifată Tudosca luă pe vornicul Lupu, menit să fieVasile-Vodă, și această nouă dinastie ajunse ase răzima cu deosebire pe moșii basarabene.

După căderea ei, vin alţi stăpâni de pământ,grecii cu bani mulţi, începând cu Cantacuzinii.Încetul cu încetul, și încheind cu averea imobilăuriașă pe care un Costachi Ghica șio făcu pestePrut, ei distruseră viaţa ţerănească neatârnată,grămădind pe cei din urmă răzeși, totuși mulţi,în cei din urmă mari codri: al Chigheciului laapus, al Orheiului la răsărit. Neamurile celevechi, cari căpătaseră o dată cu pământmoșnenesc și datinile de luptă ale celor dintăistăpânitori, emigrară pentru a-și puteaîntrebuinţa armele, mai ales împotriva vechiuluidușman, tatarul, turcul. Astfel familiile Hăjdău,

înrudită prin femei cu Vodă Ștefan Petriceicu,Murguleţ ș.a. trecură în oștile lui Sobieski, alelui Petru cel Mare (Apostol Chigheciu), maitârziu în oștile năvălitoare conduse de generaliiîmpărăteselor „liberatoare” Ana și Ecaterina.Partidul războinic deschise în fiecare datăporţile rușilor, fiindcă erau creștini și fiindcă nu-și închipuiau că din crucea de binecuvântare alui Hristos se poate face o unealtă de sfâșiere șisilă.

Hârtiile răzeșilor din Moldova, ale moșnenilordin Ţara Românească se găsesc azi în parteprin arhivele grefelor, și ar fi o datorie pentruAcademie să intervie pentru ca ele să fiescoase din aceste depozite întâmplătoare, undese pot și strica sau distruge și unde, oricum, elenu pot fi decât excepţional întrebuinţate, pentrua le reuni la colecţiile ei. Foarte multe acte suntpăstrate de bieţii oameni cu o frică ușoară* deînţeles când se gândește cineva la numărul așade mare de încălcări viclene sau brutale la carepământul lor de străveche moștenire și de sfântdrept, câștigat cu sabia și cu plugul, a fostsupus pănă astăzi. Ce poate ieși din cercetarealor mai întinsă pentru istoria unui ţinut odovedește îndeajuns șirul de lucrări preţioaseale răposatului Ștefulescu asupra Gorjului. Înpărţile de peste Prut, n-a fost introducereacodurilor franceze care să îngăduie nesfârșite

dezbateri judecătorești asupra pământului și, seștie, judecata costă acolo ceva mai scumpdecât la noi. Suntem îndreptăţiţi a crede cămarile sate răzeșești, pline încă de bogăţie și deo mândră conștiinţă de sine - acum câţiva aniun băieţel cu oile, pe care-l întrebam a'cui sunt,îmi răspundea cu un ton de mare siguranţă:A'mele! -, în căsuţele de cea mai veche datină,cu înalte coperișuri de stuh, ochiuri mărunte defereastră și prispe de sfat și odihnă, sepăstrează mii și mii de acte „moldovenești”, carene-ar ajuta desigur a cunoaște mai bineneamuri bătrâne, schimbări teritoriale cuînsemnătate și poate chiar, cuprinse în ţesăturavreunei hotărâri de moșie, evenimente istorice.

Adaug, în legătură cu această informaţie încăascunsă, că, dintre neamurile boierești care aurămas, la anexare, supt stăpânirea rusească, -și între care, pe lângă răzeșii ridicaţi în rangurisau seminţii decăzute, se află și în număr destulde însemnat de familii mari, - nu toate și-auînstreinat pământul pentru a se pierde în lumeacinovnicilor sau cheltuitorilor de bani moșteniţidin imensa Împărăţie. Într-un frumos romanistoric, Pribegi în ţară răpită, venerabilul domnD.C. Moruzi din Iași zugrăvește, pe temeiulamintirilor sale, ca unul ce și-a petrecutcopilăria și o parte din tinereţă în Basarabia,viaţa la ţară, între sătenii de limba lor, a celor

dintăi generaţii despărţite, printr-un hotar ce nuse putea trece ușor, de ai lor rămași în vecheaMoldovă „turcească”, pe jertfa căreia s-a clăditRomânia unitară și neatârnată de astăzi. Maisunt și azi nobili de sânge moldovenesc caaceia, și de mai multe ori am văzut venind deacolo doamne de o distinsă cultură, cu ocunoștinţă neașteptată a istoriei românilor,bătrâni cari înfăţișau o spiţă de neam glorioasă,tineri în cari părea că începe a se mișca oconștiinţă a datoriei naţionale, pentru a vorbi cunoi, cei de aici, despre timpurile când înaintașiinoștri și ai lor au trăit împreună, luând parte laaceleași sfaturi ale domnilor din Iași, la aceleașiafaceri de pace și război ale vechii Moldove,patrie comună. Știu bine că mulţi au colecţiifrumoase de documente, la care ţin și dinpunctul de vedere, de altfel totdeaunarespectabil, ca o formă nobilă de solidaritateomenească, al mândriei de familie. Cât maicurând trebuie să știm ce se cuprinde în acestearhive private, și oameni cu știinţă și tact n-arputea fi opriţi de nimeni în cercetările lor, carefolosesc supt toate raporturile și tuturora. Putemnădăjdui chiar că de acolo ni-ar veni arhive defamilie complecte, ceea ce se află foarte rar aici,doar, întru câtva, pentru Cantacuzini înMuntenia și, în Moldova, prin arhivele, care mis-a descris ca fiind așa de bogate, de la Stânca,pentru Rusetești.

E încă vremea în care se pot urmări ușorlegături de familie cu străinii, care au făcut sătreacă moșii moldovenești în mâna rușilor șialtor neamuri conlocuitoare. Dacă s-ar facelucrul acesta mai târziu, ar fi poate, în atâteacazuri, zădarnic.

Acum mulţi ani, un membru al AcademieiRomâne, Gheorghe Sion, aducea dinBasarabia vestea comorii de știri cu privire laMoldova între anii 1806 și 1812 care se află laChișinău, în așa-numită Arhivă a Senatorilor,după titlul oblăduitorilor civili supremi aiMoldovei în acești ani de ocupaţie,premergătoare anexării pentru ţinuturile eirăsăritene. De atunci un harnic românbasarabean, care scrie însă, și pentru că efuncţionar, în rusește, a dat știri bogate, regesteamănunţite în acea operă a sa, Lucrări alecomisiunii arheologice din Basarabia, care,după ce făcuse cunoscut așa de interesanteleacte ale Chișinăului, s-a oprit, din nenorocire,prea răpede. Pe baza acestor lămuriri d. RaduRosetti a scos copii și a redactat rezumate,care, publicate în volumul XXXII din „Analele”noastre, aruncă o așa de puternică luminăasupra regimului rusesc în toată Moldova pe ovreme când puţini ar fi crezut, după anexarea,formală, a amânduror Principatele, recunoscutăși de Napoleon, arbitru general al răpirilor, că va

fi cândva o Românie și un viitor naţional pentruacest neam.

Ni trebuie însă nu numai prelucrări șiindicaţii, ci culegeri integrale, care ar fi de celmai mare folos pentru istoria culturală, ca șipentru studiile de limbă. În arhivele Basarabieiși în partea basarabeană din Arhivele Imperiuluis-ar găsi un imens material, nu numai pentruaceastă vreme, dar și pentru toată epocaurmătoare, destul de întinsă, în care afară de unguvernator cu Curtea lui și de o armată deocupaţie plus câţiva aventurieri, totul rămăsesecurat românesc, ca suflet și grai, în ţinuturileanexate.

Se știe că, în Bucovina, noi, cei din Regat, n-am lucrat mai nimic, iar fraţii noștri de acolo aulăsat pe sasul Zieglauer să cerceteze arhiveleţerii pentru vremea nouă, pe germanul Kaindl sădea istoria ducatului și a capitalei saleCernăuţul, pe ruteanul Kozak, dușman hotărâtal nostru, care caută să ne izgonească și dindrepturile istorice, să publice inscripţiile de pemormintele lui Ștefan cel Mare și ale neamuluisău, ca și ale boierilor și negustorilor dinvremuri, fără a mai pomeni dezgroparea ruinelorSucevei prin Romstorfor și studierea câmpiilorde luptă, a monedelor prin ofiţerul dejandarmerie Fischer. Nu vom lăsa, cred, azi,

când avem o școală istorică și când averi mariau fost puse la dispoziţia Academiei de oamenide bine, nu numai pentru bună păstrare șifructificare printr-o excelentă administraţiebirocratică, ci și pentru propășirea știinţifică, ca,după rusificatul Nakko, după imigraţii Batiușkov,rus, și Zașciuk, rutean, cari au deschis caleapentru ai lor în asemenea cercetări și alţi străinisă vie pentru a ni spune din trecutul nostru ce-iinteresează numai pe dânșii și ce li foloseștenumai lor.

II

Mai ușoară și mai plină de roade ar fi muncafolcloristului, adunător de cântece, de povești,de zicale, de farmece, de datine, de artăpopulară în aceste locuri pe care nici un hotarnu le poate despărţi de iubirea noastră ca și deinteresul nostru, tot mai viu.

Se știe că, afară de câte un ConstantinStolnicul Cantacuzino, căutător în vechilebalade ale unor lămuriri istorice precise, caredesigur că nu pot să rămâie acolo neatinse,afară de câte un Văcărescu, a cărui ureche seîncânta de ritmul viu sau trist, de melodiasăltăreaţă sau plângătoare, a doinelor șihorelor, în care găsea poate asemănări cu aceapoezie populară italiană care, după marele liric

sicilian dialectal Meli, nu mai putea fi ignorată,poezia populară românească a fost strânsă întăide doi străini, sârbul Vuk Karadic, care-șiîncredinţă culegerea lui Asachi, în casa din Iașia căruia ea arse fără să fie publicată, și cutaremedic ieșan, Laskaris, prieten al cercetătoruluivieţii sârbești Possart, prin care ni s-a păstratștirea. Numai peste câteva decenii erau să viela lucru, de dragul ţerii, dar și de al originalităţiiromantice, gata să forţeze în reproducere și notadezmierdătoare și nota tragică, Alecu Russo, unbasarabean, plin încă de farmecul codrilor șișesurilor de peste Prut, și Vasile Alecsandri.

Măcar ca un semn de mulţămită faţă dememoria celui dintăi, frumoasă minte,îndemnată de emoţii totdeauna sincere șinobile, s-ar fi cuvenit să întrebăm mai decurând, mai des și cu mai mult folos pe ţeraniiromâni din locul lui de naștere. Viaţarăzeșească, aproape neatinsă pănă azi, cuserbătorile ei tradiţionale, cu obiceiurile eistrăvechi, trebuie să fi păstrat mai bine decâtorice alt strat popular românesc cânteculnaţional, cu ariile fără de care numai cărturarii,deprinși în abstracţii, și-l pot închipui. Nu sepoate să fi pierit de acolo lungile bocetetânguitoare, solemnele oraţii de nuntă - din caredădeam cutare, foarte frumoasă, după una dintrecătoarele foi românești basarabene apărute

la începutul erei constituţionale, în „Floareadarurilor”, I -, vioaiele urări de Crăciun și deAnul Nou, cântecele de iubire și de dor, isteţelechiuituri de horă sigure de lovitura lor. Peteritoriul Codrului, unde se prădau și armele,calul tatarului și oile mocanului în trecere peșesuri, a înflorit odată acel cântec de haiducieanonimă, înaintea marilor haiduci cu numevestite, cântec pe care-l știe azi, pănă în munte,unde l-a cules învăţătorul Vasiliu din Tătăruși,Moldova toată: acolo tocmai să se fi pierdut el însărăcie și înstrăinare? Ceva mai jos, unde arăsărit din închipuirea unui popor viteaz icoanaepică a lui Grue biruitorul hanului, acest ciclu delupte să se fi dus el cu totul din amintireapoporului? N-o putem crede.

Poezia populară basarabeană n-a putut fiînrâurită, - cum a fost a noastră de aici, și tot maimult, în fond și formă din nenorocire - de limbastricată cu franţuzește a oficialităţii jandarmuluiși perceptorului, de cunoștinţele, de cele maimulte ori confuze, ale școlii, de legi și formeadministrative apusene. Precum Hotinul e șiazi, cu tărăbile de lemn negru ce se prind sus încârlige, cu străzile înguste și murdare, custrălucita cetate roșie ca de sânge de deasupramăreţului Nistru larg, un târg din 1812, precumSoroca n-a pierdut o piatră din împrejmuirea eide piatră, precum în toate colţurile trecutul îţi

răsare întreg, ca o mângâiere pentru stările deazi, dar și ca o prigonire dureroasă, astfel gând,simţire, ritm, rimă, arie au rămas în cânteculbasarabean cu totul neschimbate și absolutautentice.

Și acest cântec s-a îmbogăţit prin expresiamișcată a două sentimente: unul e, dacă nudurerea pentru viaţa politică pierdută, dacă nurâvnirea după patria moldovenească desfiinţatăaici, măcar jalea ruperii de la fraţii ceilalţi, care afăcut un „râu blăstămat”, osândit să sece capedeapsă, din cursul prăpăstuit al Prutului. Esingurul hotar asupra căruia apasă și pentrupopor un blăstăm. Și, al doilea, pe urma ispiteiși silei care a dus mii de săteni români să moarăde foame, de frig, de bolile rele ale străinătăţii,de la „Capcasul îngheţat” pănă la pustiulmanciurian al Amurului, s-a ridicat un altplânset, de o tragică duioșie, de o supremădeznădejde fără păreche în exprimarea dureriiunui popor fără noroc.

Această poezie a cules-o în treacăt, pentruobservaţii fonetice, d. Weigand din Leipzig și unromân, unul singur, Gheorghe Madan, care,pentru a fi în nota cuvenită, s-a făcut cenzorcontra literaturii și cugetării românești laChișinău.

Ca și trecutul românesc, cântecul neamului

Ca și trecutul românesc, cântecul neamuluiși, alături cu el, tot ce alcătuiește culturaîndătinată a poporului, ne așteaptă peste Prut.Să nu zăbovim! Un popor care se întărește princultură de la toate izvoarele lui de viaţă moralănu poate pieri în veci, și nici pe unul din locurilepe care le-a fructificat munca sa și conștiinţa sale-a făcut vii.

Accidentul Vlădicăi Ciceagov

Serbarea, la Chișinău, a anexării Basarabiei.Zi de rugăciuni și de praznice, de provocaţie șide beţie; zi de imoralitate cinică faţă deDumnezeu și de imoralitate cinică faţă deoameni.

Totul e pus la cale de vrednicul ierarhbasarabean, păstorul tuturor sufletelor creștine,care sunt mai toate suflete de „moldoveni”. Elștie ce a spus Sfântul Pavel despre graiulpopoarelor, sfânt înaintea Domnului, și a cetitde atâtea ori Evanghelia Pogorârii SfântuluiDuh asupra Apostolilor cari prin voia cea de suscapătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturorneamurilor. El își dă seamă că, dacă, pentruvechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămultrufiei de la turnul Vavilonului, pentru HristosMântuitorul ele sunt îndeplinirea unei poruncidin ceruri.

Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobilmuscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel,frământat din ură, apăsare și intoleranţă.Dumnezeul lui e cazon și nu știe decât rusește;poliţia și jandarmeria lui de vlădici și preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceștenaţiile și a le îmbrăca în mondirul împărătesc.

Azi a biruit iarăși. A făcut să se decretezeoficial sărbătoarea urii, a ameninţării, abatjocurii. Și el ţine să fie acolo în clipele cândse va proclama, în auzul miilor de robi doriţi deo pâne și un păhar de rachiu, gloria armelorţarului care i-au câștigat o brazdă de pământ dela niște bieţi creștini cari nu s-au luptat, ca la1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu dușmaniiţarului.

Și iată-l cetind cuvintele binecuvântării carecuprinde un blăstăm. Pare că întinerește. Eostașul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor dearhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-ilucește înaintea ochilor ca o baionetă; dincăţuia de argint fumegă sânge, și mirosul detămâie se preface în greul miros de după luptă:praf de pușcă, sudoare, moarte. Și vlădicaSerafim, cu numele îngeresc, se bucură.

Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur,de căldură... Era în mai și o zi cu soare. Dar,când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruiaauzit-am un glas care spunea că nu este încăun Dumnezeu pentru nedreptate și căDumnezeul cel drept răspinge și doboară peacei cari cutează să ridice către dânsul prinosulcrimelor vechi ca și al crimelor nouă.

1912 (Neamul românesc, anul al VIII-lea,

nr. 64.)

Date post:	19-Oct-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times

Pagini despre Basarabia de astăzi - Archive

Documents