5/14/2018 ORIGINILEIGANILOR-slidepdf.com http://slidepdf.com/reader/full/originile-tiganilor 1/91 RADU MIHAELA CUPRINS CUPRINS CUPRINS..............................................................................................................................................1 INTRODUCERE................................................................................................................................11 Lucrarea se intitulează “Etnogeneza culturală a rromilor din Transilvania” şi cuprinde patru capitole şi o parte de concluzii. Primele trei capitole urmăresc istoria şi evoluţia acestei etnii pe teritoriul ţării noastre, iar în ultimul capitol sunt evidenţiate câteva particularităţi ale unor comunităţi de rromi din trei regiuni diferite ale ţării.........................................................................11 LISTA DE TABELE..........................................................................................................................12 LISTA DE FIGURI............................................................................................................................12 Capitolul I. CINE SUNT ŢIGANII?..................................................................................................13 I. 1. ORIGINI. ITINERARIILE PRIBEGIEI...............................................................................13 I. 2. PROFILUL ETNIC AL RROMILOR....................................................................................17 I. 2. 1 LIMBĂ ŞI ETNONIME..................................................................................................18 I. 2. 2. RASA..............................................................................................................................21 I. 2. 3. ORGANIZARE, MOD DE VIAŢĂ ŞI TRADIŢII CULTURALE...............................22 Capitolul II. ŢIGANII ÎN ISTORIA ROMÂNIEI.............................................................................26 II. 1. SOSIREA ŢIGANILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI. PRIMELE ATESTĂRI DOCUMENTARE..........................................................................................................................27 Capitolul III. ŢIGANII ÎN TRANSILVANIA...................................................................................31 III. 1. PERIOADA FEUDALĂ......................................................................................................31 III. 2. ORGANIZAREA SOCIALĂ. ŞEFII ŢIGANI....................................................................33 III. 3. POLITICA DE SEDENTARIZARE ŞI ASIMILARE A RROMILOR ÎN TRANSILVANIA (sec. al XVII-lea- sec. al XVIII-lea)...............................................................35 III. 4. ŢIGANII ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XIX-LEA...........................................39 III. 5. ŢIGANII ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI MIŞCAREA DE EMANCIPARE DIN ANII '30..........................................................................................................................................44 III. 6. ŢIGANII ÎN TIMPUL REGIMULUI ANTONESCIAN....................................................52 III. 7. ŢIGANII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST............................................................59 În perioada regimului comunist rromilor nu le-a fost recunoscut statutul de minoritate etnica, în consecinţă nu s- mai ţinut cont de specificul lor cultural şi nici nu au mai beneficiat de şcolarizare în limba maternă. ........................................................................................................59 Primii ani sub regimul comunist stau sub semnul obscurităţii, în ceea ce priveşte evoluţia sau integrarea rromilor după episodul “Transnistria”. Politica vremii promova reconstrucţia societăţii, eliminarea claselor sociale, munca, valori în care au fost angrenaţi şi ţiganii. Nu au mai fost asupriţi, dar nici privilegiaţi. Au fost încadraţi, ca şi restul populaţiei, în amplul proces de dezvoltare socială. Cei care nu s-au acomodat, au luat din nou drumul pribegiilor................59 În anul 1948 când a fost stabilită politica faţă de minorităţile naţionale, ţiganii nu s-au regăsit printre aceste grupuri minoritare. Până la mijlocul anilor '70, când problema rromilor infractori s-a acutizat, autorităţile comuniste nu au adoptat o politică specială care să-i aibă în vedere pe ţigani...............................................................................................................................................59 Informaţia oficială privitoare la starea ţiganilor din această perioadă este puţină, mărturiile orale fiind aproape singura sursă pentru o mai bună descifrare a tratamentului aplicat ţiganilor în timpul regimului comunist.............................................................................................................59 Prin politica regimului care avea în vedere omogenizarea socială prin eliminarea claselor sociale şi a disparităţilor dintre ele, ţiganii au fost incluşi în aparatul de partid, în miliţie, în armată. Ideologoia comunistă a favorizat ascensiunea săracilor, iar printre primii beneficiari s-au numărat ţiganii. Totuşi, această ascensiune nu s-a fondat pe criterii etnice, ci pe faptul că ţiganii făceau parte din pătura săracă a societăţii. ....................................................................................59 1
Lucrarea se intitulează “Etnogeneza culturală a rromilor din Transilvania” şi cuprinde patrucapitole şi o parte de concluzii. Primele trei capitole urmăresc istoria şi evoluţia acestei etnii peteritoriul ţării noastre, iar în ultimul capitol sunt evidenţiate câteva particularităţi ale unor comunităţi de rromi din trei regiuni diferite ale ţării.........................................................................11LISTA DE TABELE..........................................................................................................................12LISTA DE FIGURI............................................................................................................................12Capitolul I. CINE SUNT ŢIGANII?..................................................................................................13
I. 1. ORIGINI. ITINERARIILE PRIBEGIEI...............................................................................13I. 2. PROFILUL ETNIC AL RROMILOR....................................................................................17
I. 2. 1 LIMBĂ ŞI ETNONIME..................................................................................................18I. 2. 2. RASA..............................................................................................................................21
I. 2. 3. ORGANIZARE, MOD DE VIAŢĂ ŞI TRADIŢII CULTURALE...............................22Capitolul II. ŢIGANII ÎN ISTORIA ROMÂNIEI.............................................................................26
II. 1. SOSIREA ŢIGANILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI. PRIMELE ATESTĂRIDOCUMENTARE..........................................................................................................................27
Capitolul III. ŢIGANII ÎN TRANSILVANIA...................................................................................31III. 1. PERIOADA FEUDALĂ......................................................................................................31III. 2. ORGANIZAREA SOCIALĂ. ŞEFII ŢIGANI....................................................................33III. 3. POLITICA DE SEDENTARIZARE ŞI ASIMILARE A RROMILOR ÎNTRANSILVANIA (sec. al XVII-lea- sec. al XVIII-lea)...............................................................35III. 4. ŢIGANII ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XIX-LEA...........................................39III. 5. ŢIGANII ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI MIŞCAREA DE EMANCIPARE DINANII '30..........................................................................................................................................44III. 6. ŢIGANII ÎN TIMPUL REGIMULUI ANTONESCIAN....................................................52III. 7. ŢIGANII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST............................................................59În perioada regimului comunist rromilor nu le-a fost recunoscut statutul de minoritate etnica, înconsecinţă nu s- mai ţinut cont de specificul lor cultural şi nici nu au mai beneficiat deşcolarizare în limba maternă. ........................................................................................................59Primii ani sub regimul comunist stau sub semnul obscurităţii, în ceea ce priveşte evoluţia sauintegrarea rromilor după episodul “Transnistria”. Politica vremii promova reconstrucţiasocietăţii, eliminarea claselor sociale, munca, valori în care au fost angrenaţi şi ţiganii. Nu aumai fost asupriţi, dar nici privilegiaţi. Au fost încadraţi, ca şi restul populaţiei, în amplul proces
de dezvoltare socială. Cei care nu s-au acomodat, au luat din nou drumul pribegiilor................59În anul 1948 când a fost stabilită politica faţă de minorităţile naţionale, ţiganii nu s-au regăsit printre aceste grupuri minoritare. Până la mijlocul anilor '70, când problema rromilor infractoris-a acutizat, autorităţile comuniste nu au adoptat o politică specială care să-i aibă în vedere peţigani...............................................................................................................................................59Informaţia oficială privitoare la starea ţiganilor din această perioadă este puţină, mărturiile oralefiind aproape singura sursă pentru o mai bună descifrare a tratamentului aplicat ţiganilor întimpul regimului comunist.............................................................................................................59Prin politica regimului care avea în vedere omogenizarea socială prin eliminarea claselor socialeşi a disparităţilor dintre ele, ţiganii au fost incluşi în aparatul de partid, în miliţie, în armată.Ideologoia comunistă a favorizat ascensiunea săracilor, iar printre primii beneficiari s-au
numărat ţiganii. Totuşi, această ascensiune nu s-a fondat pe criterii etnice, ci pe faptul că ţiganiifăceau parte din pătura săracă a societăţii. ....................................................................................59
Transformările economice şi sociale petrecute în perioada comunistă: industrializarea puternică,colectivizarea agriculturii, procesul intens de urbanizare, etc., nu i-au lăsat pe dinafară pe ţigani.Ca parte a populaţiei României, aceştia au fost părtaşi la toate transformările benefice saudezastruoase aduse de noua conducere..........................................................................................59O schimbare, o transformare care i-a vizat în mod direct pe aceştia, a fost sedentarizareaultimilor ţigani care mai practicau nomadismul. Acest proces a fost demarat la începutul anilor
'60 şi a urmărit asigurarea de locuinţe tuturor celor care mai duceau acest stil de viaţă. ............59Potrivit relatărilor Anicăi Spaniol, din satul Beldiu (jud. Alba), părinţii ei, împreună cu copiii, aufost despărţiţi de restul şatrei şi aduşi peste noapte în satul amintit. Aici au primit o casă, mai
bine spus o cameră, iar ca locuri de muncă: două posturi de “văcari la grajdurile colectivului”.Bătrâna îşi aminteşte că mult timp au continuat să doarmă sub căruţă, iar casa nu o foloseaudecât iarna. În repetate rânduri, neputându-se obişnui cu rigorile locului de muncă, tatăl îistrângea pe toţi, încercând să fugă: “de fiecare dată securiştii ne-au întors din drum. Şi atunci săvezi alea bătăi pe săracu' tata. Ultima oară când ne-au prins, pe el l-or luat şi am auzit după aiacă l-or dus la canal. Noi n-am ştiut ce-i ăla canal până după rivoluţie.”.......................................59Până la începutul anilor '80, sedentarizarea rromilor nu a primit o deosebită importanţă din
partea autorităţilor. Începând cu această perioadă, cartierele ţigăneşti de la marginea oraşelor şi
şatrele care colinadu prin ţară, au fost desfiinţate. Tuturor locuitorilor acestor cartiere şi, deasemenea, membrilor şatrelor, care nu erau înregistraţi în evidenţele miliţiei, li s-au întocmitacte de identitate. Tuturor li s-au asigurat condiţii de trai superioare celor avute anterior şi li s-auasigurat locuri de muncă. ...............................................................................................................60Modernizarea urbană, extinderea oraşelor pe locul fostelor colonii ţigăneşti explică fenomenulcu care majoritatea oraşelor din ţară se confruntă astăzi: centrele asediate de populaţiaţigănească. Acest fenomen a fost generat de extinderea spre periferie a oraşelor şi mutarearepetată a ţiganilor: din colonii în blocuri, apoi în casele naţionalizate........................................60La sate, mai ales în Transilvania şi Banat, ţiganilor le este permisă instalarea în caseleabandonate de etnicii germani sau o bună parte din aceştia îşi construiesc locuinţe similare celor
populaţiei majoritare. .....................................................................................................................60În ceea ce priveşte domeniul locativ, ţiganii nu au fost deloc discriminaţi. Sub aspectul acestor condiţii, ţiganii au cunoscut un real şi indiscutabil progres..........................................................60O consecinţă nefastă a acestor transformări, mai mult impuse, asupra neamurilor de ţigani a fostdispariţia treptată a meseriilor tradiţionale, a ocupaţiilor specifice ţiganilor. Mulţi dintre ţiganiide la oraş s-au adaptat noilor exigenţe, găsind de lucru în industria grea, în construcţii,salubrizare. La sate, mai ales în cele din Transilvania, ţiganii au continuat să practice meserii
precum fierăria, zidăria, sau o bună parte lucrau ca zilieri în domeniul agricol. În zonele cudeficit de forţă de muncă, C.A.P.-urile şi I.A.S.-urile apelau la munca ţiganilor din sat. Cererilemari de cărămidă necesară în sate erau satisfăcute de ţigani. Aceştia se stabileau la margineasatelor unde munceau pentru satisfacerea comenzilor. De asemenea, rudăria a continuat să fie o
meserie practicată şi solicitată în sate. Căldărarii, nemaigăsind cumpărători pentru produselespecifice: pâlnii, găleţi, unelte agricole etc., au trecut la confecţionarea cazanelor de ţuică, a burlanelor, etc. Aceste meserii au rezistat datorită faptului că majoritatea populaţiei apela laserviciile lor şi pentru că au fost toleraţi de către autorităţi..........................................................60Alţi ţigani, ale căror meserii, îndeletniciri nu au rezistat sau nu au putut fi adaptate conform
procesului de modernizare, au îmbrăţişat comerţul ambulant: în schimbul unor obiecte de uzcasnic: oale, farfurii, castroane, etc, colectau pene, fulgi sau fier vechi. Acest tip de comerţ era
practicat fie în baza unor autorizaţii speciale, sau de cele mai multe ori, ilicit. Cei care practicauaceastă “meserie”, în scurt timp au ajuns să se îmbogăţească şi să conducă la apariţia uneicategorii de ţigani înstăriţi..............................................................................................................60Au existat şi grupuri numeroase de ţigani care nu se îndeletniceau cu nici un fel de meşteşug şi
cărora nu le făcea plăcere munca; aceştia trăiau la marginea satelor din mila localnicilor, dincerşit sau din furturi. Şi această categorie a fost inclusă în sistemul de modernizare, însă locul demuncă permanent era privit de ţigani ca o constrângere. Această categorie, care a creat probleme
autorităţilor, a subliniat problema socială acută pe care o reprezentau ţiganii. Pentru că nu-şirespectau locul de muncă sau practicau diverse meserii fără autorizaţii, mulţi ţigani au fostmobilizaţii pe şantiere sau trimişi la muncă la Canalul Dunăre- Marea Neagră...........................61În consecinţă, în anul 1977, Comitetul Central al P.C.R. a cerut efectuarea unei analize asuprasituaţiei ţiganilor şi totodată s-a cerut demararea unui proces de integrare a acestora pe bazadatelor obţinute...............................................................................................................................61
Raportul relevă că în 1977, aproximativ 33% din ţiganii apţi de lucru, nu aveau un loc demuncă. Procentul femeilor din aceeaşi categorie se ridica la 48%. În acelaşi an au fostînregistraţi 65.000 ţigani nomazi şi seminomazi, din care doar 5.600 aveau o ocupaţie şi numai900 de ţigani deţineau o calificare într-un anumit domeniu. Datele relevă că majoritatea îşi
părăsesc locurile de muncă, nu se pot adapta condiţiilor de trai din blocuri, iar rata delicvenţilor este foarte mare în rândul lor..........................................................................................................61Concluziile raportului erau că ţigani nu erau integraţi social, că au o atitudine ostilă faţă demuncă şi că predomină familiile cu număr mare de copii, familii care trăiesc din alocaţiile destat pentru copii. Măsurile care erau prevăzute pentru ameliorarea stării populaţiei ţigăneşti,vizau înregistrarea şi sedentarizarea acestora, încadrarea în muncă, starea de sănătate, domeniuleducaţional, etc. În ceea ce priveşte numărul mare de copii din familiile ţigăneşti, autorităţile au
condiţionat acordarea alocaţiilor în familiile cu un număr mai mare de 5 copii, de calitatea desalariat a unuia dintre părinţi. Ulterior s-a mai introdus o condiţie frecventării şcolii de cătrecopii, condiţie menită totodată să scadă numărul analfabeţilor.....................................................61Acest program de integrare a ţiganior a fost de scurtă durată, fiind întrerupt de criza economicădeclanşată la mijlocul anilor '80. În ultimii ani ai comunismului, datorită măsurilor de reducere acheltuielilor impuse, s-a renunţat la acest program. Cea mai afectată pătură în timpul crizei afost cea a populaţiei de ţigani datorită sărăciei în care trăia..........................................................61Cu toate că în unele cazuri ţiganii au beneficiat de politicile promovate de sistemul comunist,înregistrând un anumit progres social, nu se poate trece cu vederea inexistenţa unei preocupărimai mari faţă de această etnie. În fond, mulţi ţigani au fost percepuţi ca “probleme sociale”, însăautorităţile au ignorat sau au neglijat aceste “probleme”, iar când s-a hotărât rezolvarea lor, nu s-a ţinut cont de specificul lor etnic..................................................................................................61O măsură care i-a afectat în mod direct pe ţigani, a fost confiscarea aurului, deţinut, mai ales, derudari şi aurari. Măsura a făcut parte din procesul de colectivizare a agriculturii şi naţionalizare aindustriei. Organele abilitate au confiscat de la ţigani şi alţi deţinători (români, germani, etc) în
perioada 1946-1989, peste patru tone de aur. În urma mai multor acte normative emise între anii1946-1978 rezulta că nimeni nu avea voie să deţină metale preţioase, iar cei care se sustrăgeaude la aplicarea legilor erau pedepsiţi cu până la 25 ani de închisoare...........................................62Per ansamblu, ţiganii nu au fost nici oropsiţi, dar nici avantajaţi în timpul regimului comunist.Mari presiuni nu s-au exercitat asupra lor, dovadă au rămas ţiganii nomazi, care şi azi cutreierăţara în lung şi în lat. Există, bineînţeles şi cazuri particulare, în care au fost maltrataţi sau închişi
pe nedrept, însă şi din rândul românilor se păstrează astfel de mărturii.......................................62III.8. PROBLEMA ŢIGANILOR DUPĂ CĂDEREA REGIMULUI COMUNIST....................62Aşa cum am arătat în secţiunea precedentă, sub regimul comunist, un număr mare de rromi eraangajat în întreprinderile de stat. Căderea comunismului în România s-a soldat cu o reformăagrară şi cu desfiinţarea multora din întreprinderile de stat. Mulţi dintre ţigani rămân fără locuride muncă în urma restructurărilor de personal. Ţiganii care prestau munci secundare,necalificate sunt primii afectaţi de schimbările intervenite pe plan economic.............................62Sub noul guvern s-a votat o lege de privatizare a terenurilor care prevedea redistribuireaterenurilor colectivizate de comunişti, persoanelor particulare, foştilor proprietari sau celor careau lucrat în colectiv. O parte semnificativă din rromi a lucrat în cooperativele agricole, însă ceimai mulţi dintre ei nu au beneficiat de această măsură.................................................................62
Ca urmare a dezechilibrelor apărute pe scena economică a României, rromii se constituia într-ocategorie deosebit de vulnerabilă, procentul de şomeri fiind foarte ridicat în rândul acestora. Înurma anchetelor întreprinse de asistenţii sociali Elena şi Cătălin Zamfir asupra comunităţilor de
rromi, în 1992 aproximativ 50% din cei intervievaţi nu aveau un loc de muncă. Dintre aceştiadoar 3% beneficiau de ajutor de şomaj..........................................................................................62O lungă istorie de marginalizare s-a sedimentat, conducând la o întârziere a procesului demodernizare. Succesul integrării într-o societate aflată în continuă schimbare, dominată de ocompetiţie în creştere, a fost împiedicat de blocaje importante. Deficitul de modernizare a fostcompensat pentru o bună bucată de timp de dezvoltarea unor strategii de supravieţuire la
marginea societăţii. ........................................................................................................................62În afară de parametrii culturali (viaţa adaptată la sărăcie) şi cei social-economici (rata mare aşomajului, nivelul scăzut al educaţiei, etc), societatea a reprezentat şi ea un factor destul deimportant în stagnarea, în degradarea procesului de integrare a ţiganilor. ...................................63În primii ani care au urmat căderii regimului comunist, scena politică din România a cunoscutnumeroase schimbări: au apărut şi dispărut partide, formaţiuni politice, s-au realizat alianţe,
pentru prima oară, după mult timp, s-au organizat alegeri, mai mult sau mai puţin democratice,etc. Rromii au fost şi ei recunoscuţi ca minoritate naţională, au luat naştere formaţiuni politicecare aveau în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale acestora. .............................................63
Noile legi permit rromilor să îşi formeze asociaţii şi să publice ziare, dar, în acelaşi timp, eicontinuă să fie ţapii ispăşitori, ai României care se lupta cu dificultăţile perioadei de tranziţie..63
O diagnoză a situaţiei raporturilor dintre rromi şi populaţia majoritară, relevă un grad ridicat dediscriminare socială, însoţit de acte de violenţă fizică..................................................................63Pentru a putea discuta despre statutul social al rromilor în perioada post-comunistă şi, deasemenea, din perioada de pre-aderare a României la UE, este necesar să aducem în discuţiecaracterul demografic al acestei etnii. ...........................................................................................63Dacă în secolul al XX-lea numărul ţiganilor relevat de recensămintele naţionale nu a iscat preamulte polemici, situaţia în cazul recensămintelor de după 1990 stă cu totul altfel. Cifrele oficialesunt puternic contestate de reprezentanţii etniei, care acuză autorităţile române că nu dezvăluiedatele reale, deoarece numărul mare al ţiganilor ar aduce o imagine negativă asupra României,
pe plan internaţional.......................................................................................................................63Iată care sunt datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS) comparativ cu celerezultate în urma cercetărilor făcute de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) în 1992şi în 1998.........................................................................................................................................63Instituţie/ lucrare de cercetare........................................................................................................63
Nr total al rromilor din România -1992.........................................................................................63 Nr total al rromilor din România -1998.........................................................................................63 Nr total al rromilor din România -2002.........................................................................................63INS..................................................................................................................................................63409.723 (1.7%)...........................................................................................................................63-.......................................................................................................................................................63535.140 (2.5%)...............................................................................................................................63
ICCV...............................................................................................................................................631.010.000 (4%).............................................................................................................................631.515.000 (4.3%).......................................................................................................................63-.......................................................................................................................................................63Sursa: CEDIMIR-SE şi INS ROMÂNIA.......................................................................................63Studiile şi cercetările întreprinse de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au relevat acestedate cu mult mai mari decât cele oficiale, deoarece metoda de recenzare a fost foarte diferită.Antropologii care au lucrat la realizarea acestor studii au scos în evidenţă faptul că număruloficial al ţiganilor nu este cel real datorită faptului că ţiganii nomazi sau cei fără acte deidentitate nu au fost recenzaţi. Mai există şi o categorie a acelor ţigani care nu-şi asumăidentitatea etnică de teama tratamentelor discriminatorii; aceste persoane nu mai folosesc nici
limba maternă şi s-au integrat complet în societate. Procedând la o retrospectivă, cercetătorii aurelevat că această categorie a declarat şi la recensămintele anterioare altă etnie: română,maghiară, germană, etc...................................................................................................................64
În general, autopercepţia rromilor tinde să fie similară percepţiei stereotipzate pe care restulcomunităţii o are despre ei: hoţi, şarlatani, cerşetori, etc. ............................................................64Primii ani după căderea comunismului, s-a înregistrat în sânul comunităţii de rromi, un procescel puţin interesant: majoritatea ţiganilor obişnuiţi îşi neagă apartenenţa etnică, în timp ceintelectualii şi oamenii politici din rândul acestora, spre deosebire de anii comunismului, nu semai ascund în spatele identităţii majoritare. O dovadă a asumării apartenenţei la etnia rromă au
fost cele peste 100 de organizaţii non-guvernamentale înfiinţate care aveau scopuri din cele maidiverse: ...........................................................................................................................................64afirmarea tradiţiilor şi culturii specifice rromilor;.........................................................................64dezvoltarea economică şi socială a acestora;.................................................................................64combaterea prejudecăţilor şi a stereotipurilor;...............................................................................64dezvoltarea sistemului de asistenţă socială....................................................................................64Cu toate că aceste organizaţii se adresau strict rezolvării problemelor sociale ale ţiganilor, unnumăr foarte mic din membri era de etnie rromă..........................................................................64Un alt factor care a condus la neasumarea identităţii etnice au fost agresiunile tot mai frecventeîndreptate împotriva acestora. Deasemenea măsurile insuficiente luate de autorităţile statale
pentru stoparea discriminării, fenomen cu care rromii se confruntă încă din şcoală şi este întâlnit
apoi la locul de muncă, au reprezentat o cauză pentru numărul mic declarat la recensămintelenaţionale..........................................................................................................................................64Această situaţie de discriminare a rromilor atât de membrii comunităţii, cât şi de autorităţi a fostobservată şi consemnată în rapoarte periodice de către Federaţia Internaţională Helsinki pentruDrepturile Omului. Această organizaţie a monitorizat în mod constant situaţia rromilor din ţaranoastră, mai ales după incidentele violente din 1993 din localitatea Hădăreni (jud. Mureş) când,un conflict dintre un român şi doi ţigani s-a soldat cu patru morţi: un român şi trei ţigani ucişi decomunitatea de români. .................................................................................................................64
Neimplicarea autorităţilor nici în acest conflict, dar nici în altele care l-au urmat a atras atenţiamass mediei internaţionale, dar şi organizaţiilor pentru garantarea drepturilor fundamentale aleomului.............................................................................................................................................64În perioada 1995-1996 se înregistrează un fenomen mult mai îngrijorător: autorităţile întreprindraiduri în coloniile, cartierele sau satele cu populaţie mare de ţigani, pe motivul de a-i împiedica
pe aceştia să mai comită acte anti-sociale......................................................................................65Asemenea raiduri au fost înregistrate frecvent în localităţile Bonţida şi Pata Rât din judeţul Cluj.Ţiganii care au fost duşi la secţiile de poliţie în urma acestor raiduri povestesc cum, de multeori, după ce erau bătuţi ore în şir, erau siliţi să cânte şi să danseze pentru a distra ofiţerii..........65Lingurar Vasile, în vârstă de 59 de ani, cu domiciliul în localitatea Cojocna (jud. Cluj)
povesteşte cum în iarna anului 1995 s-a trezit cu poliţia în casă: “ Fără să ne zică ceva, ne-auadunat pe toţi de prin paturi şi ne-au dus la Cluj. Aşa cu ce aveam pe noi. Femeile, copiii şi
bătrânii nu i-or luat. Era după Craciun, înainte de Anu' Nou. Nu-mi mai amintesc exact câţi am
fost. Ştiu că de data aia nu ne-or lovit. Ne-or pus numa să cântăm. Da' nu colinzi. Muzică d'anoastă. Nu le-o plăcut că nu aveam cetiră şi nici acordeon. Cântam numa din gură şi aşa nu le-o plăcut. Am stat cam două ore şi după aia ne-or dat drumu pe stradă. Da' erau între noi care n-aveau nici cămaşă pe ei […]”.........................................................................................................65Înmulţirea atacurilor comise asupra ţiganilor de către autorităţi, a determinat un proces deinvestigare şi pedepsire a vinovaţilor de aceste oprobii, proces demarat de Centrul European alDrepturilor Rromilor şi Comitetul Rromilor de la Helsinki. Guvernul român nu s-a arătat foartecooperant în acest proces, întârziind furnizarea informaţiilor, iar când le furniza, uneori acesteaerau incorecte, alteori nu mai erau furnizate deloc........................................................................65Concluziile au fost că în România nu există un cadru legislativ care să asigure minorităţilor rrome dreptul de a-şi conserva, dezvolta şi exprima identitatea etnică.........................................65
Ca un răspuns la acest raport, Corneliu Vadim Tudor a întocmit un program special pentrureglementarea situaţiei rromilor care ar fi fost aplicat în cazul în care ar fi câştigat alegerile
prezidenţiale din următorul an (2000). În mare programul cuprindea 10 puncte şi prevedea
izolarea criminalilor rromi în tabere special amenajate. Acest program avea ca scop principalstoparea transformării României “într-o tabără a ţiganilor”. Declaraţia care a tulburat cel maitare apele internaţionale a fost cea potrivit căreia va deschide graniţele României şi va izgoni“criminalii rromi” direct în ţările care pretind că le preocupă soarta acestora. ............................65Un alt parlamentar român, chestionat cu privire la actele de violenţă şi discriminare la care suntsupuşi ţiganii, a răspuns că nu cunoaşte ca situaţia să fi prins amploare, iar dacă astfel de situaţii
există, acestea sunt doar urmările comportamentului etnicilor rromi. .........................................65Ignorarea şi ascunderea problemelor existente în cazul populaţiei de etnie rromă de cătreoficialităţile române, a creat un adevărat haos pe plan internaţional, iar consecinţele vor firesimţite de România în cadrul negocierilor de aderare la UE......................................................65
Capitolul IV STUDIU DE CAZ: Tradiţii, obiceiuri şi amintiri ale rromilor din satul Beldiu (jud.Alba), satul Girişu Negru (jud. Bihor), comuna Cojocna (jud. Cluj)................................................77Pe ţigani i-am admirat dintotdeauna, cel puţin dintr-un punct de vedere: “indiferenţa” cu care îşiduc traiul… Indiferent care au fost situaţiile cu care i-a confruntat viaţa: robie, sedentarizare,deportare, etc., şi-au conservat tradiţiile, obiceiurile, dar mai ales modul de viaţă, atât de exotic şicolorat pentru o lume simetrică..........................................................................................................77Schimbările, dezvoltările, evoluţiile suferite de societate, au trecut peste comunităţile, peste
neamurile de ţigani luând sau adăugaînd câte ceva. Necesitatea de a supravieţui ca popor în primulrând, i-a învăţat să se adapteze, să se modeleze, dar şi să dezvolte o strategie de supravieţuire înconcordanţă cu ceea ce aştepta societatea adoptivă. .........................................................................77Pe baza relatărilor şi amintirilor unor etnici rromi, am încercat să înţeleg în ce fel şi-au pusamprenta asupra obiceiurilor tradiţionale ale acestora, tranziţiile şi schimbările (mai ales cele
politice) suferite de societatea românească. Am ales trei localităţi, din trei zone diferite aleTransilvaniei, fără să ştiu că voi avea şansa să întâlnesc trei neamuri distincte de rromi, cu
probleme specifice. Concluziile, pe care m-am simţit obligată să le formulez la finele cercetăriimele, au fost la fel de bulversante precum ancheta în sine. Am decis cu greu ce m-a frapat mai tare:fidelitatea acestora faţă de propriile tradiţii sau incapacitatea, mai bine spus, refuzul de a se adaptasocietăţii..............................................................................................................................................77Primele date despre comunităţile de rromi din localităţile identificate, cele demografice, le-am
procurat de la primăriile locale sau de la Institutul Naţional de Statistică. Analizând evoluţiademografică a populaţiei de etnie rromă în comparaţie cu cea a populaţiei majoritare, am putut să-mi formez prima impresie asupra gradului de integrare a rromilor în localitatea respectivă...........77
31.....................................................................................................................................................78Sursa: Consiliile Judeţene Alba, Bihor, Cluj.................................................................................78După cum se poate observa, numărul ţiganilor din cele trei localităţi a suferit modificări, dar nudeosebit de importante; aceste modificări au fost generate şi de transformările suferite desocietate în perioadele respective. Se poate observa că în localităţile Beldiu şi Girişu Negru,numărul rromilor a fost mereu mic în comparaţie cu numărul rromilor din comuna Cojocna.Potrivit relatărilor localnicilor din aceste localităţi, acest fapt a fost determinat mai ales de
poziţia geografică a satelor. ...........................................................................................................78Satul Beldiu este situat în judeţul Alba, în câmpia Mureşului la 7 km distanţă de oraşul Teiuş.Încă din secolul al XVII-lea Teiuşul a fost un important târg de animale, ceea ce a favorizatstabilirea etnicilor rromi la marginea acestei localităţi. Beldiu, un sat mic, ai cărui locuitori seocupau în principal cu agricultura şi pescuitul, nu a reprezentat importanţă pentru şatrele deţigani. Comunitatea mică a Beldiului a întâmpinat cu ostilitate orice încercare de stabilire arromilor în apropierea satului. În anul 1930, la data recensământului, rromii care au fostînregistraţi ca făcând parte din localitatea Beldiu, făceau parte dintr-o şatră stabilită pe malulstâng al Mureşului..........................................................................................................................78Între anii 1930- 1947, perioadă în care la conducerea primăriei satului Beldiu se afla RaduMihăilă, nici un localnic nu era de etnie rromă. O dată cu instalarea comunismului în Româniaşi apariţia C.A.P.-urilor şi a I.A.S.-urilor, în sat a fost adusă o familie de ţigani care eraresponsabilă cu întreţinerea curăţeniei în grajduri. Familia Spaniol făcea parte din neamulgeambaşilor. Era formată din 6 membri şi călătorea împreună cu alte 4 familii când au fost
ridicaţi şi duşi cu forţa în satul Beldiu. .........................................................................................78Anica Spaniol (69 ani) îşi aminteşte că avea 10 ani când familia ei se stabilise la margineacomunei Teiuş împreună cu restul şatrei. Veniseră aici pentru a-şi vinde caii, însă în toamna lui1949 au fost obligaţi să muncească în C.A.P-ul din satul Beldiu: “Ne-au dat o cameră, în careerau 2 paturi şi o masă. Casa era la intrarea în sat, chiar lângă grajduri. Tata şi mama trebuiau săcureţe după ce dădeau drumu' la vaci în ciurdă şi să le bage în iesle. Măgheran şi Titi, fraţii maimari, grijeau vacile pe şest. Când gătau cu grajdurile, aveau şi ei porţie la colectiv. La tata nu i-o
plăcut. Tot zicea că pleacă. De vreo două ori ne-o adunat pe toţi şi noaptea ne-o suit în căruţă să plecăm şi noi la a noşti. De fiecare dată ne prindea paza de la grajduri; a doua zi securiştii îlrupeau pe tata cu bătaia. A treia oară când ne-or prins, pe tata l-or luat şi l-or dus cu ei. Dupărivoluţie am aflat că l-or dus la canal. Apoi am rămas numa noi cu mama şi or mai adus după
vreun an, încă un ţigan să o ajute la grajduri. Or mai fost aşa ţigani care veneau în sat şi vroiausă rămână, dar oamenii nu i-or lăsat. Pe noi ne-or lăsat că le-o fost milă de mama că o rămasfără bărbat şi că nu i-am furat niciodată.”......................................................................................78
În timpul regimului comunist, familia stabilită în Beldiu, nu a păstrat obiceiurile specifice etnieidatorită izolării în sânul comunităţii, formată în întregime de români, dar şi datorită măsurilor întreprinse la nivel naţional pentru sedentarizarea acestor etnici. Dintre membrii familieiSpaniol, doar Anica a rămas în sat. A trăit şi a întemeiat o familie alături de Vasile Porojea, cucare s-a căsătorit după tradiţia ţigănească- doar prin binecuvântarea unui bulibaşă. Au continuatsă locuiască în camera de la marginea satului, împreună cu cei 6 copii. În 1993 au primit de la
primăria Teiuş o bucată de pământ pe care au reuşit să ridice cu ajutorul localnicilor, o casămodestă...........................................................................................................................................79După revoluţie, familia a continuat să lucreze pământurile localnicilor sau în gospodăriileacestora. Pentru perioade scurte de timp lucrau în livezile din apropiere sau adunau plantemedicinale pe care le vindeau firmelor de profil. În anul 1999, cel mai mare dintre copii, TitiSpaniol (copiii poartă numele mamei, deoarece tatăl nu deţinea act de identitate) a plecat lamuncă în Italia, unde s-a stabilit şi şi-a întemeiat o familie. Ceilalţi copii: Mariana, Ana, Mugur s-au căsătorit în localităţi apropiate. Singurul copil rămas în sat, Claudiu, lucrează de mai binede 8 ani la un atelier de tâmplărie din Teiuş. Locuieşte împreună cu mama lui şi crede despreetnia din care face parte că este reprezentată de oameni fără caracter, dar că oamenii ar trebui săse străduiască să înţeleagă spiritul de libertate care caracterizează acest popor: “Eu ştiu de la
mama mea că bunicul meu nu a suportat viaţa la casă. Dormea sub căruţă şi mânca din străchinifăcute de el. Mie nu mi-e ruşine că îs ţigan. Nu vorbesc ţigăneşte că mama nu ne-a învăţat penici unul. Ne-a dat la şcoală pe toţi şi ne-a învăţat că şi românii şi ţiganii sunt aceeaşi apă şiacelaşi pământ: omul contează. Să fie cinstit şi curat. Eu am numai 6 clase că în anul ăla a murittata şi nu m-am mai dus. Mariana, Mugur şi Titi au făcut 8 clase, dar Ana a terminat liceul şilucrează secretară în Alba Iulia.”...................................................................................................79Anica nu mai ştie mare lucru despre şatra în care a crescut până la vârsta de zece ani. La câţivaani după ce ei se stabiliseră în Beldiu, un frate de-al mamei sale i-a căutat şi le-a povestit cum“miliţienii” le-au dat foc la căruţe, undeva în apropiere de Buzău...............................................79În ceea ce priveşte obiceiurile, îşi aminteşte că nici o femeie din şatra lor nu era ghicitoare şi nuştia să “zică de deochi”. Femeile se ocupau doar cu creşterea şi educarea copiilor, iar îndatoririlefaţă de comunitate se rezumau la adunarea lemnelor pentru foc, îngrijirea animalelor crescute
pentru hrană (vaci, porci, uneori găini), spălatul rufelor. Nu aveau voie să vorbească cu străinii,mai ales cu “ne-ţiganii”. Îşi aminteşte foarte bine că femeile erau aspru pedepsite dacă încercausă-şi părăsească familia. Celor care erau prinse, li se reteza vârful nasului sau li se tatua peobrazul stâng un punct negru, semn al trădării şi minciunii lor. Erau excomunicate, iar de obiceio astfel de femeie nu mai era primită în nici o altă comunitate. Şatra avea un vătaf de ordinele şiîndrumările căruia ascultau toţi membrii. Judecata unei nedreptăţi se făcea după legile ţigăneşti.La fel se oficiau căsătoriile, botezurile sau înmormântările. Anica nu îşi aminteşte ca în şatra lor să se fi despărţit vreun cuplu, însă ştie că în astfel de cazuri, numai bărbatul are dreptul să ceară“desfacerea cununiilor” şi tot el era cel obligat să părăsească comunitatea. Soţia rămânea în
sânul şetrei, fiind ajutată şi susţinută în creşterea copiilor. ..........................................................79Anica nu vede nici o diferenţă între obiceiurile şi ritualurile ţiganilor şi cele ale românilor. La felca şi populaţia majoritară, ţiganii celebrează momentele importante şi în funcţie de evenimentulsărbătorit există anumite practici. I se pare o mare nedreptate când se spune despre ţigani că“joacă şi cântă” la înmormântări. Într-adevăr familiile mai înstărite cheamă lăutari laînmormântări, dar “şi românii îşi duc mortu' la groapă cu fanfara. La noi îs cântări care se cântăîn serile de priveghi, când îl scoate din casă şi când îl duce la groapă. Şi la români îi tot aşa. Şi eise bocesc.”......................................................................................................................................80Îi pare rău că nici unul dintre copiii ei nu ştie limba ţigănească, pe care recunoaşte că nici ea nuo mai înţelege în totalitate. Dialectele sunt foarte multe şi în general tot timpul apar cuvinte noi.
Nu a mai întâlnit un geambaş, neam în care s-a născut, din 1978 când a fost cu soţul la Bucureşti
pentru o operaţie. Nici atunci nu au reuşit să se înţeleagă prea bine, dar crede că acum nu ar mai pricepe nici atât. Nu am înţeles ce diferă atât de mult? Cuvintele de bază nu puteau fi diferite.Cuvintele care fac diferenţa, sunt cele care se folosesc pentru a descrie munca şi îndeletnicirile
tradiţionale, specifice fiecărui neam ţigănesc în parte. Un alt criteriu care îşi pune amprentaasupra dialectelor este perioada de timp petrecută într-o anumită regiune geografică.................80Anica Spaniol consideră că a fost norocoasă pentru că oamenii din sat i-au acceptat familia şi, lanevoie, i-au ajutat. Spune că secretul a fost hărnicia, respectul şi mai ales corectitudinea. Nu afurat şi nu a făcut treabă “de mântuială” niciodată........................................................................80În comuna Cojocna, rromii au făcut tot timpul parte din peisaj. Se întâlnesc în această regiune
mai multe neamuri de ţigani: căldărari, lingurari, cărămidari, lăutari, etc. Au reuşit să seintegreze în sânul comunităţii majoritare, mai ales, prin muncile şi lucrările prestate îngospodăriile comunei. În prezent, doar lăutarii mai practică meseria tradiţională. Din aceastătagmă fac parte 24 de rromi care alcătuiesc două tarafe: cel din satul Cojocna (unul dintre celemai renumite şi apreciate din zonă) şi cel din satul Cara. Ceilalţi rromi lucrează cu ziua îngospodăriile localnicilor sau colectează fier vechi. Din cei 1000 de ţigani (cifră neoficială),apoximativ 230 sunt angajaţi cu carte de muncă în oraşele din apropiere. Dintre aceştia, mareamajoritate sunt muncitori necalificaţi, 2 persoane lucrează în învăţământ, iar 5 persoane ocupăfuncţii de conducere în diverse firme particulare. Turdeanu Veronica, locuitoare a satului Caraîn anii '50- '60, căsătorită şi stabilită în satul Cojocna, îşi aminteşte că în satele acestea a existatdintotdeauna un număr mare de ţigani. Oamenii îi tolerau pentru că îi foloseau la muncile
agricole sau la alte treburi în gospodării. Mulţi dintre ei cunoşteau meşteşuguri tradiţionale: eraufierarii satului sau confecţionau obiecte utile localnicilor- unelte agricole, butoaie, ciubere,cufere, etc. Îşi aminteşte şi situaţii în care anumite persoane sau chiar familii întregi de etnierromă erau alungate din sate pentru că furau sau înşelau vârstnicii. De asemenea, nu uită că niciun bal sau nuntă nu se ţinea în sat fără prezenţa lăutarilor, care “cântau ore în şir melodii de-anoastre, dar şi de-a lor, pentru că le plăceau românilor”. Aceştia, lăutarii, sunt singurii care aucasele amestecate printre cele ale majoritarilor etnici. Ceilalţi ţigani sunt stabiliţi la margineasatelor şi trăiesc în case din cărămidă arsă, confecţionată de cele mai multe ori de “proprietari”.Locuinţele nu sunt racordate la reţeaua electrică, nu au apă trasă în curte şi nici canalizare. .....80Majoritatea rromilor din Cojocna vorbesc limba rromani şi continuă să păstreze o parte dinobiceiuri, mai ales cele legate de sărbătorile specifice şi evenimentele importante. ...................81În Girişu Negru, ţiganii se trag din neamul cărămidarilor, îndeletnicire practicată şi astăzi.Grupul etnic a fost acceptat şi integrat în comunitatea satului, într-atât încât, în anul 1997 câţivacreştini baptişti din sat au construit pentru rromii de aici, un locaş de rugăciune; o biserică
baptistă numai pentru ţigani, în care aceştia să poată predica, să se poată ruga şi cânta în limbalor. Niciun ţigan din această localitate nu este angajat cu carte de muncă. Lucrează cu ziua, ceamai mare parte dintre ei; familiile care s-au integrat cel mai bine în comunitate cultivă pământulşi comercializează roadele..............................................................................................................81În timpul comuniştilor majoritatea lucrau în colectiv. Ultimii rromi stabiliţi la marginea satuluiau rămas aici datorită comenzilor mari de cărămidă necesare pentru ridicarea unităţilor C.A.P.din zonă. ........................................................................................................................................81
După revoluţie s-a stabilit la marginea satului o familie de gabori, foarte diferită ca practici şitradiţii de celelalte familii de ţigani din împrejurimi. Ştefan Culiţă, capul acestei familii vorbeştedespre convieţuirea cu românii şi ceilalţi rromi, despre particularităţile care îi deosebesc încadrul etniei:...................................................................................................................................81
Capitolul V CONCLUZII...................................................................................................................85FOTOGRAFII.....................................................................................................................................87.............................................................................................................................................................87BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................901.ACHIM, VIOREL- Ţiganii în istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998..................902.ACHIM, VIOREL (coord.), IORDACHI, CONSTANTIN- România şi Transnistria: problemaHolocaustului, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004............................................................................90
3.Arhiva istorică a României, vol II, Bucureşti, 1865.......................................................................9014.HOLBAN, MARIA- Călători străini despre ţările române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971......9015.KENRICK, DONALD- Dicţionar istoric al ţiganilor(romilor), Ed. Motiv, Cluj Napoca, 2002.90
17.KOGĂLNICEANU, MIHAIL- Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des Cigains, Ed.Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1935..........................................................................................9018.MARTINEZ, NICOLE- Les Tsiganes, Ed. ALL, Bucureşti, 1993..............................................9019.NASTASĂ LUCIAN (coord.), VARGA ANDREEA- Minorităţi etnoculturale. Mărturiidocumentare. Ţiganii din România(1919-1944), Cluj-Napoca, 2001...............................................9020.PONS, EMMANUELLE- Ţiganii din România- o minoritate în tranziţie, Ed. Compania,
Bucureşti, 1999...................................................................................................................................9021.POTRA, GEORGE- Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Ed. Fundaţia Regele CarolI, Bucureşti, 1939................................................................................................................................9122.PRODAN, D.- Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, 1967................9123.ROTARIU, TRAIAN, coord.- Recensământul din 1857, Ed. Staff, Cluj-Napoca, 1997............9124.TOCILESCU, GRIGORE- 534 documente istorice, slavo-române, Bucureşti, 1931.................9125.VAILLANT, J.A.- Les Rômes. Histoire vraie des vrais Bohémiens, Ed. Dentru, Paris, 1990...9126.ZAMFIR, CĂTĂLIN, ZAMFIR, ELENA- Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative,Bucureşti, 1993...................................................................................................................................9127.www.coe.int...................................................................................................................................9128.www.mma.ro ................................................................................................................................91
29.www.romanicriss.org ....................................................................................................................9130.www.rroma.ro ...............................................................................................................................9131.AHMED, PATRICIA, FELICIANO, CYNTHIA şi JEAN EMIGH, REBECCA- EthnicClassification in Eastern Europe, accesat la 5 aprilie 2008, la adresa:[http://www.sscnet.ucla.edu/soc/groups/ccsa/past.htm]....................................................................91
Lucrarea se intitulează “Etnogeneza culturală a rromilor din Transilvania” şi cuprinde patru
capitole şi o parte de concluzii. Primele trei capitole urmăresc istoria şi evoluţia acestei etnii peteritoriul ţării noastre, iar în ultimul capitol sunt evidenţiate câteva particularităţi ale unor
comunităţi de rromi din trei regiuni diferite ale ţării.
În primul capitol “Cine sunt ţiganii?” voi face o scurtă referire la studiile întreprinse de-a
lungul timpului pentru stabilirea originilor acestui popor. Totodată voi încerca să fac un profil
rromilor bazându-mă pe caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice: rasă, limbă, tradiţii
folclorice şi culturale, mod de viaţă.
În cel de-al doilea capitol “Ţiganii în istoria României” este vizată perioada în care aceştia auapărut şi s-au stabilit pe teritoriul ţării noastre, modul în care s-au acomodat, s-au adaptat
condiţiilor oferite de societatea din ţara noastră.
Capitolul “Ţiganii în Transilvania” urmăreşte pe parcursul mai multor subunităţi, evoluţia
socială şi culturală a rromilor în cele mai importante perioade traversate de societatea românească.
Ultimul capitol este dedicat studiului de caz, în care se regăsesc informaţii culese din trei sate
diferite. Informaţiile au fost obţinute pe baza relatărilor orale ale etnicilor rromi din aceste
localităţi, dar şi din sursele puse la dispoziţie de autorităţile locale.O precizare în legătură cu acest studiu, din perspectiva ariei sale de cuprindere, este aceea că
reprezintă numai o introducere în studiul caracteristicilor diverselor neamuri de rromi, un prim pas
într-o cercetare care necesită timp şi multă răbdare. Acesta este motivul pentru care am încercat
abordarea unor teme esenţiale, precum cultura materiala, nomadismul, familia, evoluţia socială.
Alte teme precum problematica relaţionării cu magicul, ritualuri şi obiceiuri particulare, sunt
aproape evitate pe parcursul lucrării, pentru a se preveni o abordare superficială şi grăbită a unor
subiecte de mare profunzime, care necesită o cunoaştere mai bună atât a culturii rromani, cât şi a
Tabel 1 GRUPURI DE DIALECTE IDENTIFICATE PE CONTINENTUL EUROPEAN............19
Tabel 2 MODELE DE ASEMĂNARE LINGVISTICĂ...................................................................21Tabel 3 NUMĂRUL RROMILOR LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎNTRANSILVANIA ŞI BANAT...........................................................................................................36Tabel 4 POPULAŢIA TRANSILVANIEI PE JUDEŢE ÎN 1850.....................................................40Tabel 5 REPARTIŢIA POPULAŢIEI ŢIGĂNEŞTI PE PROVINCII (1930).................................45Tabel 6 REPARTIŢIA PE MEDII: URBAN ŞI RURAL ÎN PROVINCII (1930)...........................46Tabel 7 DATELE COMPARATIVE PENTRU PROVINCIILE TRANSILVANIA, BANAT,CRIŞANA- MARAMUREŞ ÎN ANII 1893 ŞI 1930 ........................................................................48Tabel 8 SITUAŢIA ŢIGANILOR EVACUAŢI................................................................................55Tabel 9 DATE STATISTICE PRIVIN NUMĂRUL RROMILOR DIN ROMÂNIA......................63Tabel 10 NUMĂRUL POPULAŢIEI ÎN LOCALITĂŢILE STUDIATE........................................78
“ Printre popoarele Europei a apărut într-o zi, brusc, unul despre care nu se poate şti de unde a
venit. S-a abătut asupra continentului nostru fără dorinţa de a-l cuceri, dar şi fără să-i ceară
permisiunea de a locui în el.[…] Nu aducea cu el nici o amintire, nu nutrea nici o speranţă[…] Nu
are nici pământ, nici istorie, nici religie, nici vreun cod oarecare […] Autoritate, lege, regulă,
precept, principii, datorie, obligaţii îi sunt noţiuni şi lucruri inacceptabile…”1(Franz Liszt- “Des
Bohémiens et leurs musique en Hongrie”)
Căruţa, cortul, drumul, libertatea…sunt simbolurile, dar totodată concretul vieţii acestui “popor
enigmatic” cum îi numea Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Urmărind cu atenţie periplul ţiganilor prin lume vom înţelege că ceea ce ne individualizează canaţiune, ceea ce ne dă particularitate şi specificitate ca popor, nu este nici pe departe rasa.
Spiritualitatea specifică, născută în interiorul fiecărei tagme, fiecărui trib sau naţiune este cea care
durează în eternitate, cea care dă curs valorilor perene.
În ceea ce priveşte ţiganii şi răspândirea lor atât în Europa, cât şi în alte părţi ale lumii, s-au
elaborat o mulţime de teorii. Istorici, etnologi, lingvişti sau amatori pasionaţi au întreprins o
mulţime de studii, cercetări pentru a stabilii adevărata origine a ţiganilor, dar şi data exactă a sosirii
acestora în Europa. Lipsa izvoarelor care să ateste documentar originile acestui popor şi momentul părăsirii locurilor natale, a îngreunat posibilitatea găsirii unui răspuns la întrebarea: “cine sunt
ţiganii?” . În secolul al XIX-lea, pe seama cercetărilor întreprinse de mai mulţi lingvişti se
stabilesc originile “poporului enigmatic”. Data exactă a sosirii în Europa, precum şi motivele şi
împrejurările părăsirii locurilor natale, rămân două probleme neelucidate până în prezent.
În capitolul de faţă voi face o scurtă referire la studiile întreprinse de-a lungul timpului pentru
stabilirea originilor acestui popor. Totodată voi încerca să fac un profil rromilor bazându-mă pe
caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice: rasă, limbă, tradiţii folclorice şi culturale, mod deviaţă.
I. 1. ORIGINI. ITINERARIILE PRIBEGIEI
1 Crişan , Niculae- Ţiganii. Mit şi realitate, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999, pg.10
Singura etnie din lume care nu are o ţară proprie, năpăstuită parcă printr-un blestem
dumnezeiesc să bată drumurile lumii în lung şi-n lat pentru a-şi regăsii obârşia şi identitatea, a dat
literaturii, artei în general, numeroase subiecte, personaje romantice. Învăluită în mister, originea
ţiganilor a stârnit interesul savanţilor dând naştere la o mulţime de cercetări, studii elaborate, toate
menite, parcă, să le redea identitatea, dar mai ales “casa”.Opiniile privind originile şi istoria acestui popor cu trăsături rasiale şi culturale atât de diferite
de cele ale popoarelor europene, au fost dintre cele mai diverse, mai controversate şi de multe ori,
nerealiste din câte s-au enunţat vreodată. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea teoriile încep să se
solidifice în jurul a celui mai mare semn de întrebare din istoria acestui popor nomad: care este
originea ţiganilor?
Cercetătorii originilor etniei puse în discuţie se împart încă de la începuturi în două tabere: una
care susţine India ca ţară de origine pentru ţigani şi cealaltă tabară care identifică Egiptul ca fiindţara de baştină a acestora.
Argumentele aduse de cercetători în vederea sprijinirii celor două teorii sunt de ordin
lingvistic, în cazul susţinătorilor originilor indiene, iar la baza argumentelor taberei adverse stau
texte biblice şi istorice, legende populare.
În prima tabară se înscriu cercetători, istoriografi importanţi precum: George Borrow,
J.A.Fessler, H.M.Grellmann, P.Bataillard, A.Poisonnier, A.F.Pott, I.H.Schwicher, etc. Pe baza
asemănărilor între limba romani şi limba sanscrită, istoricul german H. M. Grellmann
concluzionează în prima lucrare ştiinţifică consacrată studiului etniei rrome, că această populaţie e
de origine indiană. În anii următorii, tot pe baza criteriilor lingvistice, se stabileşte că Hindustanul
(Marele Punjab), o regiune din nordul Indiei unde există şi astăzi o populaţie denumită cingar , ar fi
locul de obârşie a ţiganilor. Referitor la aceasta populaţie din India, istoricul austriac I. H.
Schwicker scria: “dansează şi cântă, fură şi înşeală şi ţara cutreieră semănând atât de mult
ţiganilor noştri”2. A. F. Pott scrie despre acest popor cingar că este cu mult inferior celorlalte de
pe teritoriul Indiei, cuvântul hindus tzengar desemnând în această ţară cei mai de jos oameni, “cei
supuşi la umilinţe”.
Aproximativ la jumătatea secolului al XIX-lea cercetătorul de origine maghiară Istvan Vali
lansează ipoteza că o insulă situată în partea vestică a sub-continentului indian cunoscută sub
denumirea de Ţigania, ar putea fi, de fapt, tărâmul de origine al ţiganilor, sau cel puţin al numelui
şi al limbii lor.
În ciuda numeroaselor cercetări întreprinse de lingvişti, istorici, antropologi sau alţi cercetători
pasionaţi de istoria ţiganilor, nu s-a putut identifica mai strâns grupul etnic sau casta cărora aparţin
2 Cherata, Lucian- Integrarea europeană şi problema rromilor , Ed. Arves, Craiova, 2005, pg.17
strămoşii ţiganilor. Deasemenea, nu se cunosc cu exactitate cauzele care au condus la părăsirea
teritoriilor natale şi nici perioada în care au avut loc primele migraţii.
Pe baza influenţelor care se regăsesc în limba vorbită astăzi de rromi, austriacul Franz
Miklosich a încercat să refacă itinerariul pribegilor. Elementele persane şi armeneşti indică
poposirea acestora în Asia Mică. Cuvintele cu rădăcini greceşti, regăsite în număr mare în limbamodernă a ţiganilor, demonstrează că trecerea prin Imperiul Bizantin nu a fost de scurtă durată. În
susţinerea acestei ipoteze, vine şi concluzia enunţată de cărturarul român Dimitrie Cantemir,
cunoscător al limbilor orientale, potrivit căruia ţiganii au poposit mult timp pe teritoriul Imperiului
Bizantin. Rădăcinile slave a unora dintre cuvintele ţigăneşti indică popasul din Peninsula
Balcanică. Unele dintre dialectele limbii romanii întâlnite mai ales în Europa centrală şi de nord,
înglobează mai multe cuvinte româneşti, dar şi elemente germanice care vin să demonstreze că
ţiganii au poposit mai mult în aceste părţi ale continentului.Acest itinerariu creat doar pe baza influenţelor regăsite în limba romani este susţinut şi
confirmat de cercetările istorice prin documente identificate în zonele numite de F. Miklosich în
studiul său. Cu toate acestea nu se poate stabili cu exactitate momentul părăsirii teritoriilor natale,
acceptându-se ideea că migraţia ţiganilor s-a produs între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, în mai
multe valuri.
Există şi teorii care susţin că migraţia ţiganilor s-a produs datorită asprimii legilor emise de
Manu prin care “se degrada condiţia omului sub cea a dobitoacelor” 3. Un alt grup de cercetători
susţin că strămoşii rromilor de astăzi au fost împinşi spre vest între secolele al VI-lea şi al IX-lea
de către cuceritorii arabi, ajungând astfel pe teritoriul Imperiului Bizantin.
Istoricul austriac I.H. Schwicker susţine că migraţia s-a produs în jurul anului 1000 e. n.
determinată fiind de presiunile exercitate de musulmani în nordul Indiei.
O altă teorie mai puţin realistă decât cea a austriacului Schwicker, este cea a lui Grellmann
care susţine că ţiganii şi-ar fi părăsit locurile natale în urma invaziilor lui Timur Lenk. Această
opinie e susţinută şi de istoricul român Mihail Kogălniceanu în lucrarea “Esquisse sur l'histoire,
les moeurs et la langue des Cigains”.
Ultima teorie prezentată este aspru contestată de mai mulţi cercetători, mai ales pe baza
scrisorii patriarhului Constantinopolului, Gregorios II Kyprios (1283-1289), considerată cel mai
vechi document în care este atestată prezenţa ţiganilor pe teritoriul imperiului bizantin. În acest
document se vorbeşte despre “taxele care trebuie luate de la aşa-numiţii egipteni şi aţigani”4.
Între ipotezele formulate se regăseşte şi cea potrivit căreia mongolii sau tătarii ar fi acaparat şi
înrobit ţiganii stabiliţi deja în Asia Mică folosindu-i pentru diverse meşteşuguri; aceasta este o
explicaţie pentru trecerea lor în Europa după timpul îndelungat petrecut în Imperiul Bizantin.3 Cherata , Lucian- op. cit., pg. 194 Achim, Viorel- Ţiganii în istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pg. 17
George Potra, autorul primei sinteze a istoriei ţiganilor din România, remarcă : “[…] Tătarii au
întâlnit ramura de ţigani care apucase spre Nord şi au pus stăpânire pe ea fără nici o greutate[…].
De altfel, vedem că şi drumul pe unde s-au infiltrat ţiganii în Principatele noastre coincide cu
acelaşi drum al năvălirilor Tătare.”5. Aceeaşi idee apare şi la istoricul Nicolae Iorga care susţine că
ţiganii au fost folosiţi de tătari pentru potcovirea cailor şi repararea căruţelor, dar şi la alte muncigrele.
Împotriva acestor ipoteze care susţin că migraţia rromilor s-ar fi produs foarte timpuriu, la
începutul erei noastre sau chiar înaintea acesteia, lingvistul Miklosich sublinia ideea ca limba
rromani prezintă şi la nivel gramatical caracteristicile limbilor neoindiene, ceea ce presupune o arie
comuna de formare. Asadar, pe baza cercetărilor lingvistice, se poate sustine ca emigrarea rromilor
din India a avut loc dupa formarea celor opt mari limbi neo-indiene (în jurul anului 1000 e.n.).
Sociologul Vasile Burtea care a studiat intens atât istoria rromilor, cât şi problemele care leridică etnia pe teritoriul ţării noastre, a identificat două moduri în care s-a produs migraţia
strămoşilor actualilor rromi: “neimperativ şi imperativ”6. Prin migraţia neimperativă se înţelege
opţiunea personală a unui grup de a părăsi un anumit teritoriu, fără să aibă intenţii de cucerire,
ocupare, acaparare sau convertire a altui grup. Aceste migraţii au loc în încercarea de a spori binele
personal, de a căuta noi oportunităţi. Sociologul Vasile Burtea aminteşte că din această categorie
fac parte “marii meşteri care au adus în Europa meşteşugul prelucrării bronzului, fierului […]”7.
Pe de altă parte migraţiile imperative au survenit în urma unor presiuni de ordin militar, politic
sau religios care au determinat popoarele supuse acestor ameninţări să părăsească teritoriile în
vederea obţinerii unui sprijin în altă parte sau pur şi simplu au plecat în vederea conservării
propriei libertăţi. Vasile Burtea consideră că “ ultima invazie a lui Mahmud Ghazny […] a
însemnat şi începutul marilor migraţii.”8.
Nomadismul rromilor a fost şi rămâne un proces de rezolvare a relaţiei cu “ceilalţi”. În
încercarea de a se feri de pierderea valorilor identitare, a propriei conştiinţe de existenţă şi de
continuitate, mereu expulzaţi sau marginalizaţi, rromii şi-au continuat pelerinajul. Spre deosebire
de fostele popoare migratoare- franci, germani, slavi, tătari, huni, etc- care au intrat în Europa
violent, prin războaie şi expediţii de cucerire, migraţia rromilor a avut un caracter paşnic, non-
violent. Ideea principală era căutarea de resurse de subzistenţă şi de condiţii de viaţa mai bune,
nicidecum cucerirea de teritorii şi întemeierea de state. În timp, datorită aversiunii europenilor faţă
de aceştia, rromii s-au văzut nevoiţi să recurgă la soluţia semi-nomadă prin construirea unei
5 Potra, George- Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1939, pg. 186 Burtea, Vasile- Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 357 Idem , pg. 35-368 Idem, pg. 36
În cultura rromilor există o serie de elemente care conţin modelul nomad în substrat: tipul de
habitat (locuirea), ocupaţiile tradiţionale cu caracter itinerant, portul, mijloacele de transport,
oralitatea culturii, dreptul cutumiar, obiceiurile din ciclul familial, concepţia asupra proprietăţii,modelul religios (inclusiv pelerinajele), complexele magico-ritualice şi unele structuri de
mentalitate. Deplasarea, nomadismul a indus comunităţilor de ţigani o anumită organizare socială,
a făcut posibilă exercitarea unor meserii tradiţionale, a conferit mobilitate şi capacitate de adaptare
membrilor comunităţii, a creat legături la distanţă. Cât de mult a influenţat nomadismul profilul
etnic al rromilor? Primul accent cade pe tipul de habitat: locuirea în cort, presupune o anumită
relaţie cu mediul natural şi o anume concepţie despre proprietate şi despre locuinţă. În timp ce
sedentarul trăieşte sentimentul proprietăţii de pământ, nomadul nu cunoaşte acest sentiment deataşament faţă de loc. Rromul se simte complet detaşat de ideea de teritoriu, fapt care conferă
caracteristici specifice structurii lui mentale. El îşi alege cu grijă locul de staţionare temporară a
şatrei, în preajma unei păduri, lângă un râu, în apropierea unei peşteri, la marginea unui sat.
Îşi marchează teritoriul pentru a-l purifica şi a-l înconjura de un cerc protector - şeful
comunităţii înconjoara locul de tabără de trei ori. Acest mod de marcare a teritoriului face parte din
moştenirea indiană, casta ksatrya - razboinicii - procedând în antichitate la fel. Tabăra esteorganizată în două cercuri concentrice, cel dinspre exterior format din căruţe, iar cel dinspre
interior din corturi.
Această formă de cerc pe care o dobândeşte tabăra are atât rol simbolic protector, cât şi rol
practic de protecţie a taberei.
Deasemenea rromii au dezvoltat o tehnică specifică de ridicare a cortului: se înfig trei pari
groşi în pământ(distanţa rămasă între ei va forma un triunghi) şi se leagă foarte bine la vârf; peste
pari se pune pânza solidă întărită cu smoala pentru a nu pătrunde apa. Pe pământ se aşează fân şifrunze. Iarna ţiganii îşi sapă bordeie în pamânt sau îşi adăpostesc căruţele sub corturi. Copiii dorm
în căruţă, iar adulţii pe jos. Mâncarea se ţine în căruţă, iar în faţa cortului se face focul.
Spiritul nomad a imprimat comunităţilor de rromi un profund sentiment în ceea ce priveşte
importanţa familiei, relaţiile parentale, a întărit sentimentul apartenenţei şi solidarităţii în neam, a
dezvoltat instinctul de supravieţuire, a imprimat mobilitate mentală membrilor. Toate elementele
adoptate în cursul migraţiilor sunt reinterpretate pentru a fi integrate în configuraţia noului
ansamblu. Pentru supravieţuirea acestei culturi a cărei rezistenţă este dată tocmai de flexibilitate,
purtătorii s-au văzut nevoiţi să adapteze propria moştenire la nevoile şi necesităţile comunităţilor
cu care luau contact, ferindu-se astfel de noi împrumuturi care le-ar fi putut altera specificitatea.
Atât modul de viaţă, dar mai ales factorii economici şi sociali, au determinat formarea şi mai
apoi perfecţionarea rromilor în anumite meserii menite să le asigure subzistenţa: armăritul,
fierăritul,negustoria de cai, etc. Este adevărat că măestria cea mai mare o dovedesc în aceste
direcţii, dar acest lucru nu reprezintă neaparat specificul culturii rromilor, ci este o adaptare la
nevoile comunităţii.
În următoarele pagini voi încerca să subliniez elementele care dau specificitate unei etnii, să
dau un contur caracteristicilor rromilor, urmând să particularizez asupra rromilor din Transilvania
Referinţele istorice cu privire la rădăcinile ţiganilor sunt foarte vagi şi majoritatea vin din
afara etniei. Pentru a cunoaşte adevărata istorie a rasei ţigăneşti o seamă de antropologi au recurs
la studierea limbii acestora.
Primele mostre de limbă romani apar destul de târziu, în jurul anului 1547, în Anglia şi
sunt cuprinse în “Prima carte de introducere in cunoaştere” a autorului Andrew Borde. Autorul lecataloghează drept mostre de “grai egiptean” şi indentifică în ele prezenţa unor influenţe greceşti,
slave şi române, ceea ce demonstreză că ţiganii părăsiseră deja ţara de origine şi ajunseseră în
Balcani. În prezent nu se cunoaşte “o variantă standard a limbii romani şi nici nu există modele
scrise care să stimuleze uniformitatea”9 . Se cunosc o mulţime de dialecte care prezintă un număr
impresionant de elemente comune, însă ea cunoaşte diferenţe lexicale de la o ţară la alta. Probabil
la sosirea pe continentul european existau doar două dialecte, însă limba a suferit modificări şi
inflexiuni lexicale datorită interacţiunii cu popoarele în sânul cărora grupurile se stabileau şivieţuiau.
Antropologul britanic Donald Kenrick identifică, în urma studierii mai multor lucrări de
specialitate, cele mai importante grupuri dialectale de pe continetul european:
Tabel 1 GRUPURI DE DIALECTE IDENTIFICATE PE CONTINENTUL EUROPEAN Dialectul Regiunea Nr. vorbitori
Vlah -preponderent România;
-căldărari, lovari din Europa; 710.000Carpatic/ romungro Polonia,Ungaria,Slovacia,Burgenland,
Transilvania, Ucraina; 40.000Erlia - Iugoslavia, Bulgaria, Grecia; 570.000
“nomad” -folosit de rromii sedentarizaţi din
Shumen, Bulgaria; 100.000Balto-slavic (nordic) -Belarus, Polonia, Rusia 500.000
Uneori diferenţele lexicale fac graiul romani (romanes) neinteligibil de la o regiune la alta.
Diferenţele dialectale regionale şi locale au fost determinate in mare măsură de gradul diferit de
conservare a limbii străvechi de la o zonă la alta.
În urma cercetărilor asupra originilor ţiganilor, cele mai multe argumente de natură
lingvistică dovedesc că limba lor “modernă”, cunoscută astăzi sub numele romani/ romanes, face parte din ramura limbilor indo-europene şi derivă din forma veche a limbii sanscrite. Sistemul
fonologic cuprinde patru consoane aspirate. Se cunosc cinci sau şase cazuri pentru declinarea
substantivelor, mai multe timpuri verbale. Genurile sunt feminin şi masculin; nu există genul
neutru.
Literatura de specialitate identifică mai multe etnonime folosite pentru a desemna neamul
ţigănesc, atât în scrierile vechi (Herodot, Ptolemeu, etc), cât şi în cele mai recente. În scrierile
antice regasim denumiri precum: “signies”, “sinsies”, “cigeses”, etnonime din care derivăcuvântul “sinti”(din Sind- India) semnificând “om de-al nostru” şi care subliniază originea
indiană a ţiganilor. De-a lungul anilor denumirile pe care etnia le-a primit în diferite ţări, au
rădăcini în aceste etnonime vechi, însă se regăsesc şi etnonime care fac trimitere la presupusa
origine egipteană a ţiganilor: “gitanos”- Spania, “gypsies”- Marea Britanie, “cygany-
pharaonepek”- Ungaria, “tsiganes”- Franţa, etc.
Unul din primele documente care îi pomeneşte pe ţigani, aşa cum observă şi autorul
Niculae Crişan în studiul său asupra etniei rrome, “pare a fi o «Cronică anonimă» de la Athos, din
anul 1050, care consemnează prezenţa în regiune (Tesalonic) a unui neam rătăcitor numit
atsiganos , cuvânt ce înseamnă «de neatins»(adică impur sau păgân)”10. Un etnonim similar
“aţigani” se regăseşte şi în primul act ( emis la 1385)care consemnează prezenţa ţiganilor pe
teritoriul României. Acest etnonim, dar şi altele, de genul celor întâlnite în Belgia şi Olanda:
“heiden” sau in Armenia: “arami” desemnează spiritul nomad al acestora.
Potrivit dicţionarului întocmit de britanicul Donald Kenrick “ţiganii din nordul Ţării
Galilor şi din Finlanda preferă lexemul kalo/ kaloo ca autonim, în loc de lexemul rom. […]
Legătura cu lexemul caló, care denumeşte dialectul vorbit de ţiganii spanioli sau cu clanul koli din
Iran, nu este clară.”11 Etnonime care fac referire la culoarea pielii acestui popor se mai întâlnesc în
turcă: kara.
Denumirea de rrom preferată de intelectualii etniei se presupune că ar avea rădăcini intr-un
cuvânt de origine sanscrită “ramo” care semnifica “om din neamul nostru”.
Pentru a demonstra originile indiene ale limbii romani, mai mulţi cercetători au întocmit
fişe şi tabele de comparare a cuvintelor ţigăneşti cu cele indiene. Următorul tabel, întocmit de
cercetătorul Fraser Angus, foloseşte mai multe cuvinte, de largă utilizare, pentru a sublinia10 Crişan , Niculae- op.cit. , pg.1811 Kenrick, Donald- Dictionar istoric al ţiganilor(romilor), Ed. Motiv, Cluj Napoca, 2002
asemănările dintre limba romani şi limbile indiene; pentru această comparare sunt utilizate
sanscrita şi hindi ca reprezentând limbi din India:
Tabel 2 MODELE DE ASEMĂNARE LINGVISTICĂ
Lb.română Sanscrită Hindi Romani Dialect
grecesc
Romani
Dialect galez
Romani
Dialect căldărar Frate bhrātr bhāī pral phal pralSoră bhaginī bahn pen, ben phen pheiTată tāta tāt dat, dad dad dadBărbat mānuşa manuşya - manúś manúśEu Máyā main mē mē mēTu Tuvām tū tu tū tu
Nostru asmāka - hamārā amaró amaró
Mare vadra bara baró bāró baróApă panīyá pānī paní pānī paiSoare gharmá gham kam kham khamCald,
fierbinte
tapta tattā tattó tatō tató
Cap śíras sir śeró śērō śeróPăr vāla bāl bal bal bal
Nas nakka nāk nak nakh nakhA bea píbati pī pī pī pēA vedea dŗkşati dēkh dik dikh dikh
Aproximativ la jumătatea secolului trecut, specialistul în antropologie fizică Eugène Pittard,
publică rezultatele unei „cercetări antropometice comparative asupra ţiganilor”12. Profesorul căuta
să lămureasca ceea ce lingviştii nu au putut descifra în totalitate: originile ţiganilor.
În urma cercetărilor efectuate pe un număr mare de ţigani din Balcani, profesorul a observat că
populaţia rromă depăşeşte uşor media europeană de înălţime, craniul are o formă uşor alungită.Culoarea pielii şi a părului este preponderent închisă la culoare, ochii sunt marii, cu iris pigmentat,
iar poate cea mai vizibilă diferenţă este dată de nasul prelung, îngust şi drept. Cercetările nu l-au
ajutat pe Eugène Pittard să stabilească originile ţiganilor prin compararea caracterisicilor fizice cu
cele ale gruprurilor etnice din India, întrucât nu se ştie dacă ţiganii de astăzi nu sunt rezultatul unor
mixturi cu alte popoare, luând în considerare viaţa nomadă a acestora. Chiar dacă nu a reuşit să
stabilească anumite legături cu popoare originare din India, profesorul a subliniat diferenţele care
există între popoarele europene şi rromi, acordându-le celor din urmă „un loc foarte onorabil înestetica trupului omenesc.”13.
Observaţiile şi cercetările l-au ajutat pe profesor să întocmească un portet robot al etnicilor
rromi:” Printre ei se găsesc adesea bărbaţi foarte chipeşi şi femei foarte frumoase. Tenul măsliniu
(teint légèrement basané), părul negru ca tăciunele, nasul drept şi bine conturat, dantura albă, ochii
larg deschişi şi de culoare căprui închis, cu o expresie vie sau languroasă, supleţea generală a
ţinutei cît şi armonia mişcărilor lor îi plasează, în ceea ce priveşte frumuseţea fizică, cu mult
deasupra multora dintre popoarele europene.”14
I. 2. 3. ORGANIZARE, MOD DE VIAŢĂ ŞI TRADIŢII CULTURALE
Ţiganii au ceva specific. Ceva care te îndeamnă să visezi, să-ţi imaginezi şi în final să doreşti
să fi mai liber, să fi mai vesel... să fi tu... Pitorescul ţigăncii cu cârpa împestriţată care trage leneş
din pipă sau iscodeşte cu viclenie mâna unei tinere naive, a dat artei personaje romnatice, pânze de
un exotism captivant, melodii pătrunzătoare.
Zonele de interes din cultura tradiţională a rromilor asupra cărora merită aruncată o privire
sunt: organizarea internă, ierarhiile şi structurile de putere, dreptul cutumiar, obiceiurile din ciclul
familial - naştere, căsătorie, înmormântare - folclor, etc. Mai precis, merită analizate toate
elmentele care dau naştere şi care imprimă specificitate fiecărei culturi în parte. Voi încerca să
12 Fraser, Angus- op.ci.t, pg.2913 Ibidem , pg.3014 Ibidem , pg. 30
prezint în linii marii elementele care definesc cultura rromilor, în general. Obiceiurile şi tradiţiile
suferă, oarecum, modificări, personalizări la fiecare „neam” în parte, iar asupra acestor
particularităţi îmi voi îndrepta atenţia în capitolele următoare.
Rromii provin dintr-un spaţiu în care împărţirea membrilor societăţii era făcută în caste.
Nevoia de adaptare, de integrare pe noile meleaguri, a determinat formarea neamurilor de rromi.Unitatea principală în forma de organizare a rromilor rămâne familia, formată din soţ, soţie şi un
număr mare de copii. Capul familiei, care este şi responasbil cu asigurarea celor necesare traiului,
este bărbatul. Femeia are în grijă copiii, fiind datoare să le ofere o educaţie în vederea
supravieţuirii.
Neamurile de rromi s-au constituit în jurul ocupaţiilor, meseriilor, profesiilor practicate de
membrii acestei etnii. Viaţa nomadă i-a determinat să se adapteze la materialele, cerinţele şi
condiţiile locurilor pe care le-au traversat. Altfel spus, stilul de viaţă a determinat evoluţia,schimbarea, naşterea sau dispariţia neamurilor de ţigani. Dintre meseriile practicate de ţigani multe
au dispărut sau au suportat transformări majore datorită greutăţii cu care aceştia procurau materia
primă. În unele cazuri, grupuri de ţigani au preferat să se integreze în comunităţi rurale practicând
ocupaţii similare cu ale ţăranilor. În urma acestui proces de sedentarizare caracterul etnic al
ţiganilor s-a alterat într-atât încât şi-au pierdut limba, moravurile şi obiceiurile ţigăneşti, pe care le
mai conservau doar nomazii.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea apar, pentru prima oară, într-un ziar unguresc, mai multe
articole care descriu modul de organizare a ţiganilor din Ungaria şi Transilvania. Autorul acestora,
un pastor luteran, descrie condiţiile în care îşi desfăşurau existenţa mai multe grupuri de rromi, dar
şi îndeletnicirile acestora. În expunerea sa, preotul descrie condiţiile mizere de trai atât ale ţiganilor
nomazi, cât şi a celor sedentari, dar face referire şi la ocupaţiile acestora. Astfel din articolele
preotului reţinem patru neamuri de ţigani: fierarii, geambaşii, lăutarii, băieşii. Fiecare dintre
categoriile amintite erau caracterizate de autor ca fiind oameni iscusiţi, îndemânatici şi foarte
pricepuţi în activităţile lor. Spre deosebire de celelalte trei neamuri, cel al băieşilor este socotit de
autor ca fiind ”aproape o castă separată, muncitoare şi independentă”15.
Ulterior acestei descrieri apare în Germania un studiu mai coerent, mai analitic asupra modului
de organizare a ţiganilor, cel al profesorului Heinrich Grellmann. Acesta estimează un număr de
700.000 de ţigani în toată Europa, iar mai mult de jumătate erau stabiliţi în Ungaria, Transilvania
şi Balcani. Grellmann remarcă scindările între neamurile de ţigani sedentari, identifică mai multe
categorii, însă nu reuşeşte să redea specificitatea acestora. Această problemă se datorează şi
faptului că în vestul Europei rromii nu au avut un rol important ca meşteşugari şi în general
prezenţa lor nu a fost apreciată. Deşi au fost primiţi iniţial cu mare curiozitate şi chiar entuziasm,
odata ce vest-europenii işi dau seama că "pelerinii din Egipt" au de gând să stea permanent în ţările
lor, se iau numeroase şi variate măsuri împotriva acestora. Astfel se explică numarul mult mai
mare de rromi din estul Europei.
Până la Mihail Kogălniceanu nu se regăseşte în literatura de specialitate o descriere mai
detaliată a organizării şi îndeletnicirilor ţiganilor. Acesta identifică două mari categorii de ţigani:vătraşi şi lăieţi. Primii lucrau fie ca agricultori pe moşiile stăpânilor (boieri, mănăstiri, etc.), fie se
îndeletniceau cu treburile casei dacă serveau la oraş: croitori, brutari, zidari, portari, vizitii (femeile
aveau ocupaţii similare bărbaţilor). Dintre vătraşi făceau parte şi muzicanţii.
Spre deosebire de nomazi, ţiganii vătraşi nu mai erau împărţiţi în neamuri. Ei îşi întemeiau
familii, îşi ridicau case pe domeniile pe care slujeau, împrumutând astfel religia, dar şi obiceiurile
celor lângă care vieţuiau.
Lăieţii erau împărţiţi în mult mai multe neamuri: ursari, păpuşeri, rudari (aurari), zlătari .Aceştia duceau o viaţă nomadă, lucrând doar când erau solicitaţi şi erau arondaţi unui stăpân
căruia îi plăteau anual o anumită sumă de bani.
Ţiganii nomazi sunt cei care au conservat cel mai bine specificul etniei, iar evoluţiile sociale de
la sosirea lor în Europa şi până în epoca modernă i- a afectat într-o mică măsură.
Cel mai amplu studiu asupra ţiganilor este cel efectuat de Heinrich von Wlislocki, care, prin
integrarea într-o ceată de rromi nomazi din Transilvania, a reuşit să adune cele mai multe date
despre modul de organizare a acestora, despre tradiţiile care îi definesc. În ciuda răspândirii lor în
toată Europa, doar în Transilvania mai există rromi care conservă limba şi obiceiurile ţigăneşti. În
Spania, Franţa, Germania, aceştia au fost asimilaţi de societate, valorile culturale fiind perimate de
interferenţele cu celelalte culturi.
Cetele de ţigani sunt subdiviziunile neamurilor. O ceată e formată din mai multe familii.
Fiecare ceată avea în frunte un şef, denumit altfel de la zonă la zonă: bulibaşă, jude, voievod, etc.
Puterea nu se transmitea ereditar, conducătorul trebuia ales, fiind desemnat din rândul celor mai
puternici, destoinici şi isteţi reprezentanţi ai comunităţii. Puterea şi autoritatea căpeteniei ţiganilor
era absolută în interiorul cetei, rezolvarea tuturor litigiilor interne erau de competenţa sa.
Autonomia aceasta juridică o întâlnim la toate grupurile de ţigani, nu doar la cei din ţara noastră.
Lege scrisă nu există în comunităţile ţigăneşti, aşadar judecăţile se desfăşurau (în faţa întregii
comunităţi de ţigani) după norme nescrise, perpetuate de-a lungul timpului.
Ceea ce îi defineşte, de fapt, pe ţigani sunt obiceiurile, ritualurile tradiţionale, folclorul. În
mare parte, acestea nu diferă foarte mult între neamuri, diferenţa făcându-se între datinile
nomazilor şi cele ale sedentarilor. Ţiganii acordă o mare importanţă celor trei momente definitorii
din viaţa unui om: naşterea, nunta, înmormântarea. Ritualurile care însoţesc aceste evenimente au
dat naştere la practicile magice precum ghicitul, descântecul, vrăjile. Folclorul ţiganilor este
presărat de proverbe, ghicitori, bocete, superstiţii, balade, poezii lirice, basme, legende, toate
acestea fiind transmise doar pe cale orală.
Problema care apare în acest caz este că memoria folclorică, de numai două, trei generaţii, este
mult mai scurtă decât memoria textului folcloric care păstrează neschimbat contextul ritualic (în
cazul altor culturi).Un alt impediment care împiedică conservarea culturii rromani este lipsa infrastructurii
culturale aptă să permită formarea şi exprimarea producţiilor culturale. Rromii nu au beneficiat
niciodată de instituţii în care se desfăşoară procese cu caracter cultural şi educativ; filonul lor
cultural a fost întreţinut în sânul familiei. Caracterul prin excelenţă oral al acestei culturi a
influenţat negativ conservarea tradiţiilor conducând la fragmentarea specificului etnic.
Putem concluziona că ţiganii se disting prin stilul de viaţă nomad, statutul social scăzut,
strategia de viaţă axată, în principal pe supravieţuire, mai puţin pe dezvoltare: automarginalizare,autodiscriminare. Caracteristic etniei rromilor este gradul redus de reprezentare a tradiţiilor
folclorice şi culturale, fapt explicabil de urmatoarele condiţii: modul de viaţă simbiotic, inexistenţa
unei religii proprii, care are rolul de menţinere a limbii şi coeziunii interne a comunităţii; limba
nescrisă, ceea ce limitează dezvoltarea culturii proprii şi conturarea profilului etnic distinctiv.
Legat de familie, pot fi trasate următoarele remarci: familie extinsă, număr mare de copii.
Separarea vieţii familiale de activitatea profesională a membrilor ei, în scopul câştigării autonomiei
profesionale şi financiare, nu se realizează cu primordialitate, ceea ce explică implicarea tuturor
membrilor la obţinerea resurselor de vieţuire. Obţinerea resurselor necesare vieţii se realizează prin
practicarea unor meserii specifice, puţin recompensate: fierari, căldărari, lăutari, cărămidari, etc. O
altă metodă uzitată era exploatarea restului comunităţii prin practici ca cerşitul, ghicitul,
Datorită împrejurărilor istorice, dar şi datorită caracterului specific, până în secolul al XX-lea
rromii, ca şi grup etnic, nu s-au exprimat public practic niciodată, de aceea probabil trecutul sau
apariţia lor pe teritoriul României nu a trezit un interes special.
Ca urmare a faptului că mult timp istoria a fost înţeleasă ca aprţinând celor care se află în
centrul evenimentelor, cercetările româneşti de istorie socială sau cele asupra raporturilor
interetnice nu i-au avut în vedere pe rromi. Cu excepţia câtorva documente care atestă (în Evul
Mediu) prezenţa ţiganilor în calitate de robi pe teritoriul României, iar mai târziu unele consemnări
lipsite de caracter ştiinţific la adresa modului de viaţă însuşit de aceştia, se poate spune că istoria
României poate fi scrisă şi fără a se aminti vreodată de ţigani. Cu toate că trecutul românilor a fost
marcat de importante evenimente: bătălii, răscoale, războaie, etc., informaţiile despre implicarea
sau participarea ţiganilor la aceste evenimente sunt foarte puţine. Să nu uităm însă că mai bine de
patru secole aceştia s-au aflat în condiţia de robi, deci mai mult ca sigur există un aport al ţiganilor
la făurirea istoriei românilor.
De la sosirea pe plaiurile româneşti şi până la eliberarea din robie (mijlocul secolului al XIX-
lea), ţiganii nu au reuşit, dar nici nu au fost susţinuţi să se integreze în societate, ocupând
întotdeauna o poziţie socială periferică. Dezrobirea şi încercările autorităţilor de a-i lega de pământ
au eşuat. Rromii au rămas în continuare un segment marginalizat, neglijat, cu toate că la sfârşitul
secolului al XIX-lea aceştia reprezentau 7% din populaţia principatelor române. Condiţia de robi
explică statutul social scăzut pe care aceştia îl au şi în prezent.
Pitorescul vieţii acestora a fost multă vreme singurul element care a atras atenţia asupra lor,
dovadă o fac cercetările ştiinţifice sărace cu privire la istoria, cultura şi obiceiurile ţiganilor.
Prima lucrare românească ce tratează date istorice, lingvistice, etnografice privitoare la ţiganii
de pe teritoriul ţării noastre este cea a lui Mihail Kogălniceanu: „ Esquisse sur l'histoire, les moeurset la langue des Cigains” fiind şi astăzi un studiu de referinţă în domeniu. Lucrarea are la bază date
preluate din documentele vremii, dar cuprinde şi observaţiile personale ale autorului cu privire la
modul de viaţă, activităţile, îndeletnicirile şi limba ţiganilor din principate.
Ecoul acestei cercetări s-a resimţit în presa vremii şi în dezbaterile politice care susţineau ideea
dezrobirii, însă preocupările se îndreptau doar spre problema socială care o reprezentau ţiganii,
nicidecum nu s-a încercat dezvoltarea unei discipline care să studieze originile, istoria acestora.
Prima jumătate a secolului XX cunoaşte o înmulţire a studiilor şi cercetărilor întreprinse asuprarromilor; au fost evidenţiate relaţiile cu populaţia majoritară, dar şi funcţia economică sau socială
Din această perioadă merită menţionate lucrările lui George Potra: Contribuţiuni la istoricul
ţiganilor din România , cea a Domnicăi Păun: Ţiganii în viaţa satului Cornova sau cea a lui Aurel
Boia: Integrarea ţiganilor din Şanţ (Năsăud) în comunitatea românească a satului. Cea mai
reprezentativă, dar şi completă lucrare a acestei perioade este cea a lui Ion Chelcea: Ţiganii din
România. Monografie etnografică. Cartea este rezultatul mai multor cercetări de teren şi cuprindenumeroase elemente de etnografie.
În perioada regimului antonescian şi a celui comunist, cercetările asupra istoriei ţiganilor au
fost abandonate, dar probabil în aceste perioade li se acordă cel mai mult interes rromilor care, spre
deosebire de celelalte minorităţi de pe teritoriul României, nu reuşesc să se integreze societăţii
După 1989 rromii revin în atenţia cercetătorilor, însă mai mult datorită problemei sociale pe
care o ridică prin nivelul de trai foarte scăzut.
Cu toate că majoritatea studiilor statistice relevă faptul că cel mai mare număr de ţigani dinEuropa se regăseşte pe teritoriul ţării noastre, se pare că acest lucru nu a suscitat interesul
istoricilor, antropologilor români. Cercetători străini au trecut graniţele ţării noastre pentru a
recupera şi conserva tradiţii şi obiceiuri ţigăneşti, păstrate aici datorită dezintersului societăţii şi
specialiştilor.
II. 1. SOSIREA ŢIGANILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI.PRIMELE ATESTĂRI DOCUMENTARE
Aşa cum am observat în primul capitol, în pofida numeroaselor cercetări, nu s-a putut stabili cu
exactitate momentul sosirii ţiganilor pe teritoriul Europei. În general se acceptă ideea că migraţia
ţiganilor din India în Europa a avut loc între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, în mai multe valuri.
Se presupune că au ajuns în Persia prin secolul al IX-lea, unde au stat un timp îndelungat, dacă
luăm ca mărturie numărul mare de cuvinte persane existent în limba ţiganilor europeni. Au trecut
în continuare spre Armenia, staţionând şi aici o perioadă lungă de timp. Au intrat mai apoi spre
teritoriile vorbitoare de limba greacă din Asia Mică bizantină.
Trecerea spre Imperiul bizantin a fost pusă în legătură cu raidurile turcilor selgiukizi în
Armenia la mijlocul secolului al XI-lea. În ceea ce priveşte atestarea documentară a prezenţei
ţiganilor pe teritoriul Imperiului bizantin s-au ridicat mai multe semne de întrebare. În izvoarele
bizantine se fac multe referiri la adsincani, o sectă maniheică renumită pentru ritualurile
vrăjitoreşti, care este consemnată într-un text ce datează din jurul anului 1068. Numele a fost
atribuit şi ţiganilor, probabil datorită anumitor practici asemănătoare cu cele ale sectei amintite. Un
document care se referă cu siguranţă la ţigani este cel emis de patriarhul Constantinopolului,
Gregorius II Kyprios (1283-1289), în care se vorbeşte despre taxele ce trebuiau colectate de la
aţigani .
Din Asia Mică, se presupune că ţiganii au luat drumul Traciei răspândindu-se în Peninsula
Balcanică, insulele ionice. Acest moment este estimat la începutul secolului al XIV-lea când apar consemnări şi descrieri în Insula Creta (1323), Serbia (1348), Bulgaria (1378), Ţara Românească
(1385), Transilvania (1400), Moldova (1428), Ungaria (1422).
La începutul secolului al XV-lea ţiganii ajunseseră deja în Imperiul romano-german, iar în anul
1514 sunt atestaţi şi pe teritoriul Angliei, iar ulterior apar consemnări şi în ţările scandinave.
În linii mari aceasta a fost migraţia ţiganilor în Europa, un proces istoric amplu şi complex.
Pe teritoriul României prima informaţie referitoare la ţigani apare în anul 1385, în actul emis
de domnul Ţării Româneşti Dan I care donează mănăstirii Tismana posesiunile ce aparţinuserăanterior mănăstirii Vodiţa. Această mănăstire Vodiţa fusese ctitorită de Vladislav I între anii 1370-
1371, iar datorită evenimentelor militare din zonă (conflictul asupra Severinului dintre Ţara
Româneasca şi regatul Ungariei) a fost nevoită să-şi înceteze activitatea. Între posesiunile
mănăstirii Vodiţa se numărau şi 40 de sălaşe de ţigani. În 1387, Mircea cel Bătrân întăreşte printr-
un nou act această donaţie făcută către mănăstirea Tismana:”«[...] Io, Mircea Voievod, întăresc
darul răposatului meu unchi, Vladislav Voievod, către mănăstirea Sfîntul Anton din Vodiţa: satul
Jidovstiţa, livezile din Bahnino, morile de pe Bistriţa şi patruzeci de familii de ţigani.” 16
Ulterior în Ţara Românească apar tot mai multe consemnări, mai ales în acte de donaţie
similare celui descris mai sus. În general, toate mănăstirile şi marii boieri posedă în această
perioadă robi ţigani despre care se vorbeşte în documentele vremii, mai ales când sunt consemnate
donaţii. În 1424, Dan al II-lea întăreşte mănăstirii Tismana ceea ce îi dăruiseră predecesorii săi. În
1483 Vlad Vodă dăruieşte un sălaş de ţigani stolnicului Dragomir.
În Moldova primele mărturii asupra ţiganilor le avem din acelaşi tip de documente. Sunt
amintiţi pentru prima oară într-un act de donaţie din 1428 făcut de Alexandru cel Bun mănăstirii
Bistriţa căreia îi revin printre altele şi 31 de sălaşe de ţigani. Câţiva ani mai târziu, în 1434, Ştefan
Voievod dăruieşte 3 sălaşe de ţigani mănăstirii Poiana: „A binevoit domnia mea cu al nostru gând
bun şi am făcut pentru sănătatea noastră şi pentru pomenirea sfânt-răposaţilor părinţilor noştri şi
am dat mănăstirii din Poiană trei sălaşe de ţigani, anume Slav dela Hârlău şi Coste, ginerele lui
Cernislav şi Miculiţea, să fie acestei mănăstiri zise mai înainte, nestricaţi, cu tot venitul, în veci.”
17 În acelaşi an, dar câteva zile mai târziu, acelaşi domnitor mai dăruieşte 2 sălaşe de ţigani
mănăstirii Moldaviţa.
16 Pons, Emmannuelle- Ţiganii din România- o minoritate în tranziţie , Ed. Compania, Bucureşti, 1999, pg.1217 Arhiva istorică a României, vol II, Bucureşti, 1865, pg. 102-103
Documentele din timpul domniei lui Ştefan cel Mare sunt cele mai bogate în referiri la robii
ţigani. Chiar dacă sunt doar acte de donaţie, aceste documente oferă date importante referitoare la
numele ţiganilor din acele vremuri, dar cuprind şi imporatante date demografice. La 1487 Ştefan
cel Mare confirmă donaţia făcută de bunicul său Alexandru cel Bun mănăstirii Bistriţa(1428). Între
anii 1487- 1490 domnul Moldovei, Ştefan cel Mare confirmă sau face mai multe donaţiimănăstirilor din această regiune; dăruieşte mănăstirii Putna 11 sălaşe de ţigani aduşi din Ţara
Românească: „ Talpă cu copiii săi Toderică, Jamba, Molda şi Piciman; Oprea cu copiii săi Mihu,
Danciul, Petru, Vasia şi Vărher; Daniil, Micu, Ioan, Bratu, Neagoe cu Hârbu, toţi aceştia cu
copiii şi sălaşele lor.” 18
În Transilvania se vorbeşte pentru prima oară despre ţiganii aflaţi în posesia unui boier Costea,
care, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, stăpînea în Ţara Făgăraşului mai multe domenii şi
17 sălaşe de ţigani. Informaţia rezultă dintr-un text care datează din 1511, însă după titulaturadomnitorului se poate presupune că este vorba despre perioada cuprinsă între anii 1390 şi 1406.
Secolul al XV-lea oferă mult mai multe mărturii scrise cu privire la numărul ţiganilor de pe
teritoriul României, dar apar şi informaţii care atestă trecerea sau aducerea forţată a unor grupuri
mari de ţigani din Peninsula Balcanică în ţările române. În mod sigur acest fapt se află în strânsă
legătură cu presiunea otomană exercitată în Balcani care a influenţat deplasarea masivă a ţiganilor
spre nord. În această situaţie, ţările române, care nu au fost ocupate de otomani şi care au reuşit să-
şi păstreze organizarea internă, au reprezentat un loc de refugiu pentru populaţia din Balcani.
Teritoriul românesc nu a reprezentat doar o etapă în migraţia ţiganilor. Documentele atestă
deplasări ale ţiganilor, dar în mare parte acestea s-au datorat statului de robi pe care aceştia l-au
avut. Cu toate acestea un număr mare de ţigani s-a stabilit pe teritoriul României.
O importanţă deosebită pentru stabilirea ţiganilor pe teritoriul ţării noastre o are şi statutul
ţiganilor în statele central şi vest-europene. Astfel, cînd primele grupuri de ţigani au apărut în estul
Europei, datorită perioadei tulburi din secolul al XIV-lea provocată de luptele între tătari şi turci,
continentul european a resimţit această imigrare şi ca pe o confruntare între creştini şi necreştini,
între sedentarii creştini şi nomazii străini. Cei din urmă, potrivit obiceiului epocii, au fost văzuţi ca
duşmani; în consecinţă au fost înrobiţi. Însă, în Europa centrală şi apuseană pătrunderea lor a fost
privită în alţi termeni. Dacă la noi, ţiganii au fost acceptaţi şi integraţi în organizarea socială
existentă, iar cei care practicau meşteşugurile (în special fierăria) erau chiar căutaţi şi apreciaţi, în
restul continentului exista o organizare socială stabilă şi închisă. Spre exemplu, organizarea
meşteşugarilor se făcea în bresle care erau strict reglementate, meşterii ţigani fiind respinşi din
start. În consecinţă, meseriile pe care ţiganii s-au văzut nevoiţi să le practice în occident, erau
18 Bogdan, I.- Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, pg.430
ocupaţii marginale, cum ar fi creşterea cailor sau practicarea muzicii. Nu li se permitea să-şi aşeze
taberele în apropierea oraşelor sau a satelor.
Pentru occidentali, la fel ca şi acum, ţiganii erau o populaţie de nedorit. Nefiind acceptaţi sau
integraţi, neavând ocupaţii care să le asigure existenţa, grupurile de ţigani îşi cîştigau traiul din
ghicit, vrăjitorie, cerşit, furtişaguri etc. Ca urmare, ţiganii au fost tot timpul înconjuraţi deostilitate, iar autorităţile publice au dus în multe locuri o politică deschis antiţigănească. Împotriva
lor au fost îndreptate un şir nesfîrşit de prigoniri, expulzări, deportări, pogromuri etc.
Istoricul român Viorel Achim observă că în occident ţiganii nu şi-au găsit un loc în societate,
au rămas întotdeauna în afara ei, ca un element străin. În Europa centrală sau de vest nu a existat
situaţia din ţările române unde ţiganii au fost acceptaţi în organizarea socială ca o clasă servilă şi
inferioară ocupând loc, chiar dacă marginal, în economie. Cu toate că şi în ţările române exista
dispreţ faţă de ţigani, măsuri împotriva lor, de felul celor din occident, nu au fost întreprinseniciodată. Un alt fapt merită subliniat deoarece explică oarecum şi percepţia de azi a populaţiei din
întreaga Europă faţă de etnicii ţigani: refuzul obstinent al adaptării la valorile civilizaţiei europene.
În capitolul următor voi urmări evoluţia situaţiei rromilor din Transilvania, regiune a ţării, dar
şi a continentului, în care numărul rromilor a fost constant mai mare faţă de celelalte zone.
domnului Ştefan Voevod al Ţării moldovei, scriu închinăciune şi multă sănătate domnului meu,
prea iubitului şi bunului şi cinstitului domn Tămaş birăului Bistriţei. După aceea dau spre ştire
domniei tale, domnul meu, pentrucă ştii domnia ta, că Dumnezeu năpusti asupra noastră răutatea
sa şi năpusti pe Turci şi ne-a gonit şi ne-a răspândit în toată lumea.
De alta întâmplatu-s'a ţiganilor noştri ca să treacă în ţara Ardealului, dar eu i-am cumpărat
pe toţi cu banii mei drepţi, cum îmi este Dumnezeu martor şi am sodaş dela cine i-am cumpărat.
Deci, acum auzim că au căzut în mâinile domniei tale; drept aceia rog pe domnia ta, domnul meu
milostiv şi domn creştin, să nu te bucuri de paguba mea, ci să te povăţuiască Dumnezeu pe
domnia ta, ca să mi-i înapoiezi pentru Dumnezeu şi pentru voia noastră, fiindcă până acum
suntem în pagubă, căci nu ne-a rămas nouă; nici case, nici sate, nici mori, nici marfă, nici oi, nici
albine, nici vase, nici biserici, nici haine şi nimic alta.
Tare te rugăm pe domnia ta şi dacă îmi vei face domnia ta această bunătate dela mânadomniei tale, apoi eu, până la moartea mea, n'am să uit bunătatea domniei tale, ci în toate voiu
pomeni pe domnia ta şi ei şi copiii mei în veci. Iar pentru că-mi faci această rugăciune, apoi eu
am să trimet colac domniei tale, un bidiviu, care să preţuiască o sută zloţi ungureşti şi afară de
aceasta încă va mai fi făcută voia şi pofta domniei tale, totdeauna dela mine şi oamenilor domniei
tale, precum ai să vezi domnia ta; iar dela aceşti ţigani nu ştiu avea-vei niscai folos sau ba.
Aceasta mă rog domniei tale, să-mi fii graţiositatea ta domn de aci înainte, ca şi domnul meu
Ştefan Voievod. Şi Dumnezeu să înmulţească zilele şi anii domniei tale.” 19
Din documentul transcris mai sus reiese destul de clar că în această regiune a Transilvaniei
ţiganii aveau statutul de robi, dar este subliniată totodată importanţa şi valoarea ţiganilor robi,
aceştia fiind de neînlocuit în activităţile sau muncile prestate.
Am observat deci că acest statut de robi s-a întâlnit în puţine regiuni de pe teritoriul
Transilvaniei medievale. Cei mai mulţi dintre ţigani aveau un statut special, depindeau direct de
rege, acesta acordându-le mai multe privilegii. Singurele obligaţii faţă de Coroană, erau plata unor
taxe şi prestarea unor munci în folosul statului. Primul act prin care ţiganii sunt privilegiaţi este cel
care derogă de la regele Sigismund care acordă voievodului Ladislau dreptul de a circula liber prin
ţară împreună cu ceata sa de ţigani.
În perioada medievală a regatului Ungariei, ţiganii nu aparţineau vreunui stăpân laic sau
bisericesc; ei se aflau sub jurisdicţia exclusivă a şefilor lor, numiţi voievozi şi depindeau direct de
rege, nefiind puşi sub jurisdicţia teritoriilor pe care staţionau.
Prin diplomele emise de regii maghiari, ţiganii aveau dreptul să circule liber şi să poposească
pe teritoriile regatului, nu aveau obligaţii militare şi nici apartenenţa la religiile creştine nu era
obligatorie. Aceste privilegii au fost valabile pe teritoriul regatului ungar până la desfiinţarea
acestuia în 1541 când Buda a fost asediată şi ocupată de otomani. În Transilvania statutul ţiganilor
a rămas neschimbat şi după transformarea în principat autonom.
În opera “Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea” istoricul D.Prodan vorbeşte despre
existenţa unui “voievodat al ţiganilor, o dregătorie în frunte cu un nobil având titlul de voievod;
acesta avea atribuţii fiscale, judiciare şi administrative şi gestiona toate problemele ţinând deraporturile ţiganilor cu statul.”20 Prin meseriile exercitate, ţiganii au susţinut economia şi
necesităţile principatului, iar în schimb le-a fost îngăduit stilul de viaţă nomad.
Meşteşugul preferat al ţiganilor era fierăria; confecţionau, în beneficiul moşiilor, a ţăranilor sau
a statului, unelte, potcoave, cuie, cuţite, topoare, chiar şi armuri, etc. Fierarii străbăteau ţara cu
meseria lor, aşezându-se la marginea satelor, oraşelor, cetăţilor şi efectuând pentru localnici contra
produselor alimentare sau bani, obiectele necesare. Mai existau şi alţi meşteşugari precum
lăcătuşii, căldărarii, lingurarii, cărămidari, aurari, etc, fiecare neam deservind nevoile populaţiei şi pe cele ale statului deopotrivă.
În oraşele transilvănene, ţiganii aveau atribuţii bine stabilite. În Braşov, spre exemplu, ţiganii
erau obligaţi să execute anumite lucrări pentru oraş: repararea porţilor, întreţinerea podurilor şi a
curăţeniei pe străzile oraşului, fabricarea de arme, etc. La Sibiu ţiganii executau lucrările solicitate
de conducătorul urbei sau duceau corespondenţa la destinaţie.
Un grup aparte îl reprezenta breasla aurarilor, care se îndeletnicea cu spălarea nisipului din
râurile de munte, bogate în aur. Aceştia erau întâlniţi în număr mare la poalele Apusenilor, iar cele
mai cunoscute cete de ţigani care se îndeletniceau cu această meserie erau cele semnalate la
marginea oraşului Sebeş, judeţul Alba. Această breaslă a continuat să fie protejată, veniturile care
proveneau de la aceştia fiind considerabile (taxele, dar şi aurul care erau obligaţi să-l predea
autorităţilor). Modul de viaţă al acestora era nomad, culesul aurului efectuându-se doar în sezonul
cald. Iarna şi toamna aceştia se stabileau în apropierea oraşelor, satelor ocupându-se cu
confecţionarea obiectelor din lemn: site, ciubere, linguri,etc.
În general, ţiganii din Transilvania medievală duceau un sil de viaţă semi-nomad, mai exact,
vara călătoreau pentru a-şi exercita meseriile şi pentru a-şi asigura traiul, iar în anotimpurile reci se
stabileau la marginea localităţilor. De obicei ţiganii urmau aceleaşi trasee, aurarii reveneau
constant la aceleaşi locuri, iar de două ori pe an cetele se îndreptau spre sediul comitatului pentru
a-şi plăti taxele. Aşadar ţiganii practicau un nomadism limitat şi controlat, fără a avea un caracter
distructiv sau primejdios.
III. 2. ORGANIZAREA SOCIALĂ. ŞEFII ŢIGANI
20 Prodan, D.- Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, 1967, pg.62-63
Modul de organizare a ţiganilor în Evul Mediu scoate în evidenţă elementele de specificitate şi
continuitate a etniei, dar şi modul în care societatea locală şi factorii politici au influenţat sau au
determinat modificarea stilului de organizare a ţiganilor.
Ţiganii trăiau în grupuri, iar cel mai mic grup era familia. Familia era alcătuită din tată, mamă
şi copii. În documentele vremii referirile la familiile de ţigani din Transilvania se făcea printermenul “cort”; în Moldova sau Ţara Românească apare mai des cuvântul “sălaş”. Mai multe
familii alcătuiau o “ceată”, iar în Transilvania pentru a descrie acest tip de organizare internă mai
era folosit şi termenul “companie”. Numărul familiilor care alcătuiau o ceată nu era foarte mare,
iar motivul convieţuirii se baza pe criteriul înrudirii: într-o ceată membrii erau strâns legaţi prin
gradele de rudenie. Un alt criteriu pe care se constituiau cetele era cel profesional: membrii unei
cete se îndeletniceau cu acelaşi meşteşug: lingurari, aurari, lăutari, ursari, etc. În deplasări pleca
toată ceata. Fiecare ceată se deosebea de celelalte prin caracteristici menite să le deosebească unelede altele.
În fruntea cetei stătea un şef numit “voievod” în Transilvania sau “jude” în Moldova şi Ţara
Românească. Acesta era ales prin vot de toţi membrii grupului, în cadrul unei adunări care se
desfăşura conform unor vechi obiceiuri: concursuri menite să dovedească măiestria candidaţilor în
diverse situaţii. Voievodul era ales dintre cei mai puternici membrii ai cetei, dar înţelepciunea era
deasemenea un criteriu definitoriu pentru alegerea viitorului conducător al cetei. Funcţia era
deţinută pe viaţă, nu era ereditară, iar situaţiile în care un voievod îşi pierdea titlul în timpul vieţii
erau foarte rare, depindeau de gravitatea faptei acestuia care atrăgea după sine extrădarea din sânul
comunităţii.
Între atribuţiile voievodului, cea mai importantă era cea de judecare şi aplicare a pedepselor.
Prin diploma de la 1422, regele Sigismund de Ungaria acorda voievodului Ladislau dreptul de a-şi
judeca supuşii. Judecata se făcea în faţa comunităţii, după legile nescrise ale acestei populaţii.
Din specificul judecatei ţigăneşti se păsterază şi astăzi “jurământul” care reprezintă expresia
corectitudinii şi a responsabilităţii asumate. Un alt element reprezentativ pentru efectuarea
judecăţii în interiorul comunităţiilor de ţigani era “tribunalul popular” (Straborul). În cadrul
tribunalului popular se aplica legea specifică denumită “klis”. Această lege urmărea restabilirea
echilibrului în sânul comunităţii, exprimată şi înţeleasă astfel: “a face dreptate înseamnă a lua ceva
din dreptatea celui care are mai multă dreptate şi să dai celui care are mai puţină dreptate".
În cazul în care un ţigan intra în conflict cu cineva din afara cetei, litigiul intra sub competenţa
statului, altfel autorităţile administrative locale nu aveau nicio prerogativă în interiorul cetelor de
O altă atribuţie importantă care revenea voievodului ţigan era colectarea taxelor pe care ţiganii
le datorau statului, el fiind scutit de această obligaţie. În acest fel, voievodul îndeplinea rolul de
intermediar între comunitatea pe care o stăpânea şi autorităţi.
Cetele aveau autonomie internă, iar în unele situaţii, mai multe cete care îşi stabileau şetrele
foarte aproape unele de altele sau care aveau aceeaşi ocupaţie, formau o comunitate ţigănească.Comunităţile ţigăneşti nu erau forme de organizare superioare cetei, iar o astfel de organizaţie a
apărut destul de târziu.
În Transilvania, în secolul al XVI-lea este creată funcţia de voievod al ţiganilor din toată ţara.
Acesta era numit în funcţie de către principe, din rândul nobililor principatului. În 1541 căpitanul
general al Transilvaniei numeşte în funcţia de voievod al tuturor ţiganilor pe Mathias Nagy şi pe
Thomas de Aiud. Aceştia răspundeau de toţi ţiganii din ţinut, iar voievozii cetelor li se subordonau.
Ei erau cei însărcinaţi cu colectarea taxelor şi se bucurau de libertate deplină în exercitareaautorităţii. Mai târziu, în 1588, Dieta Transilvaniei a luat hotărârea să desfiinţeze această funcţie
datorită abuzurilor pe care deţinătorii ei le făceau. În secolul al XVII-lea voievodatul ţiganilor a
fost restaurat, însă Dieta Transilvaniei s-a ocupat de funcţionarea acestei dregătorii, dar şi de
problema ţiganilor în ansamblu. Acest dregător, ales de autorităţi din rândul nobilimii, purta
numele de “rege” pentru a nu se confunda cu conducătorii de cete numiţi “voievozi”.
Termenul de “bulibaşă” sub care sunt cunoscuţi conducătorii ţiganilor de astăzi provine din
limba turcă şi a fost folosit sporadic începând cu secolul al XVIII-lea desemnând şeful de ceată.
Istoricul Nicolae Iorga subliniază referitor la modul de organizare a ţiganilor că seamănă cu
forma de organizare a românilor în perioada de cristalizare a statelor româneşti: “ Ţiganii arată,
prin organizarea lor actuală, care era cea a românilor în secolul XIII: căpeteniile lor, voievozii,
poartă părul lung, papucii de purpură, au sub autoritatea lor juzi; numele alese de principii
români au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei păstrează chiar şi unele particularităţi
de limbă arhaică”21.
Întra-adevăr ţiganii stabiliţi pe teritoriul României au împrumutat o mulţime de particularităţi
de la ţăranii români, însă în momentul sosirii la nord de Dunăre, aceştia aveau deja o formă de
organizare; faptul că utilizau denumiri româneşti se datora convieţuirii şi încadrării în sistemul
juridic, administrativ şi fiscal al ţării.
III. 3. POLITICA DE SEDENTARIZARE ŞI ASIMILARE A
RROMILOR ÎN TRANSILVANIA (sec. al XVII-lea- sec. al XVIII-lea)
21 Iorga, Nicolae- Locul românilor în istoria universală, Bucureşti, 1985, pg.128
La sfârşitul secolului al XVII-lea în Transilvania au loc schimbari in plan politic; Imperiul
Habsburgic pune stăpânire pe acest teritoriu în 1688, eveniment în urma căruia s-a urmărit
atingerea unei modernizări sociale şi instituţionale. Au avut loc multiple schimbări în acord cu
cerinţele şi interesele vremii. În acest proces au fost incluşi şi ţiganii. Reforma dirijată deHabsburgi a urmărit reglementarea statutului ţărănimii aservite, modernizarea instituţiilor,
toleranţa confesională, politica mercantilă, etc.
Multă vreme, ţiganii din partea estică a imperiului, concentraţi în număr foarte mare în
Transilvania şi Banat, au rămas în afara reformelor întreprinse la nivel social şi economic. În
general, beneficiau de acelaşi tratament, fiindu-le tolerat în continuare stilul de viaţă. Potrivit
studiilor demografice întreprinse de cercetători, numărul ţiganilor era destul de ridicat la sfârşitul
secolului al XVIII-lea pentru a atrage atenţia autorităţilor. Istoricul Viorel Achim face o sinteză acercetărilor demografice realizate asupra acestei perioade şi surprinde următoarele cifre:
Tabel 3 NUMĂRUL RROMILOR LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎNTRANSILVANIA ŞI BANATAnul
Sursa:Achim, Viorel- Ţiganii în istoria României,Ed.Enciclopedică,Bucureşti,1998,pg.69
În număr mare, dar fără o contribuţie reală în economia sau sfera socială a statului, ducând în
continuare un stil de viaţă nomad şi provocând numeroase probleme autorităţilor, ţiganii au atras
treptat atenţia asupra lor. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu au suscitat interesul deoarece
imperiul traversa reforme economice ample, însă o dată cu creşterea numărului infracţiunilor
săvârşite de cetele nomade de ţigani, autorităţile au demarat un proces de sedentarizare a acestora.
De-a lungul timpului, o parte din cetele nomade de ţigani s-au aşezat la marginea oraşelor sau
satelor, ridicându-şi locuinţe şi ateliere meşteşugăreşti, deservind nevoile localnicilor şi încercândsă se integreze în societate. O dată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, interesul
Un alt motiv pentru care reforma nu a avut rezultatul scontat au fost măsurile întreprinse mai
mult pentru ştergerea identităţii etniei, decât în vederea asimilării în sânul populaţiei locale.
Cerinţe precum renunţarea la portul, limba şi obiceiurile specifice, la meşteşugurile proprii, au
făcut ca ţiganii să dea dovadă de incorigibilitate.
După 1790 mulţi dintre ţiganii care s-au sedentarizat, au părăsit locuinţele şi pământurile primite, revenind la stilul de viaţă nomad şi la meseriile specifice. Totuşi, în partea Banatului, unde
autorităţile au demonstrat mai mult interes, numărul ţiganilor sedentarizaţi era în număr mare
comparativ cu celelalte regiuni transilvănene. În această zonă, doar ţiganii aurari mai conservă
stilul de viaţă nomad, dar după începutul secolului al XIX-lea şi acest neam de ţigani se va
sedentariza.
În Transilvania, unde Dieta era însărcinată cu luarea măsurilor legislative şi administrative,
existau trei categorii de ţigani, fiecare categorie supunându-se la legi individuale:- ţiganii fiscali spălători de aur - activitatea lor era supravegheată de autorităţile în
jurisdicţia cărora îşi desfăşurau activităţile. Duceau un stil de viaţă nomad.
- Ţiganii fiscali taxalişti- erau numiţi aşa deoarece trebuiau să plătească o taxă
anuală. Duceau o viaţă nomadă.
- Ţiganii care ţineau de marii proprietari de pământ şi de oraşe- erau iobagi, jeleri
sau executau lucrări în folosul oraşelor lângă care îşi aşezau taberele.
La fel ca în restul imperiului, măsurile întreprinse în vederea sedentarizării ţiganilor, au condus
la demararea procesului de migraţie. Nereuşind să se adapteze la noile legi, mulţi ţigani s-au
îndreptat spre regiuni unde nomadismul era mai puţin aspru reglementat.
În urma acestor măsuri adoptate de cei doi monarhi, o parte destul de însemnată a populaţiei
ţigăneşti abandonează stilul de viaţă nomad aşezându-se la sate, lucrând în agricultură sau
exercitând meseriile cunoscute. Treptat, aceştia au fost asimilaţi populaţiei locale, obţinând un
statut social şi fiscal identic cu al celorlalţi membri ai comunităţii în care s-au stabilit. Chiar dacă
poartă în continuare trăsături care îi individualizează, ei reuşesc să se integreze în viaţa socială.
La începutul secolului al XIX-lea grupul ţiganilor nomazi devine minoritar. Acest fenomen, nu
este neaparat rezultatul reformelor duse de cei doi monarhi habsburgici, ci mai degrabă este
rezultatul evoluţiei sociale, care oferea tot mai puţine condiţii pentru practicarea stilului de viaţă
nomad.
III. 4. ŢIGANII ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XIX-LEA
În secolul al XIX-lea majoritatea ţiganilor erau sedentarizaţi, aşezaţi în oraşe sau la sat.
Această sedentarizare a fost rezultatul fenomenului de modernizare care cuprinsese societatea la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, fenomen care nu mai permitea, nu mai întreţinea nomadismul. În
unele regiuni acest proces a fost dirijat de autorităţi prin impunerea unui domiciliu stabil,
exercitarea unei ocupaţii agricole, interzicerea utilizării limbii ţigăneşti. În final se dorea ştergereaidentităţii acestei populaţii şi asimilarea deplină în sânul societăţii.
În Transilvania au existat şi legi care interziceau ţiganilor să se stabilească în număr mare într-
o singură regiune; această lege viza, în primul rând, renunţarea la obiceiurile specifice, dar şi
repartizarea uniformă a meseriaşilor pe teritoriul principatului. În primele decenii ale secolului al
XIX-lea se observă că aproape în jurul fiecărei localităţi transilvănene se află o comunitate de
ţigani formată din cel mult două, trei familii. Până la jumătatea secolului politica dusă pentru
aşezarea ţiganilor a fost parţial abandonată, sedentarizarea făcându-se în lipsa unor măsurispeciale. Între anii 1850 şi 1860, autorităţile din Transilvania s-au văzut constrânse să aplice unele
măsuri împotriva ţiganilor datorită infracţiunilor comise, dar a fost mai mult un proces de
“civilizare”.
În perioada 1867- 1918, epoca regimului austro-ungar, s-au luat măsuri pentru combaterea
vagabondajului şi a cerşetorilor, îngrădirea liberei circulaţii a şatrelor, întoarcerea forţată la
domiciliu a celor care îl părăseau, etc. În această perioadă, situaţia economică şi socială rromilor se
înrăutăţise, mai ales datorită apariţiei pe piaţă a produselor industriale, fapt care a determinat
eliminarea meşteşugurilor tradiţionale ale ţiganilor. Starea pauperă în care se regăsea majoritatea
acestei populaţii a condus la creşterea numărului infractorilor, cerşetorilor în rândul acestora.
În urma unor cercetări aprofundate, profesorul clujean Traian Rotariu, care a reuşit să şi
reediteze aceste statistici pe baza documentelor găsite în arhiva statului ungar, a observat că
„singura etnie [...] ţiganii; aceştia reprezentau în 1850, 3.8% din populaţie, ceea ce în cifre absolute
însemna peste 78.000 de persoane.”22
Tabel 4 POPULAŢIA TRANSILVANIEI PE JUDEŢE ÎN 1850Judeţul Populaţia totală Români ŢiganiAlba 239.085 192.969 8.645Arad 14.066 13.826 164Bihor 3.880 2.649 11Bistriţa-Năsăud 137.320 90.428 5.743Braşov 198.571 113.334 10.019
Sursa: coord. Rotariu, Traian- Recensământul din 1850, Ed.Staff, Cluj-Napoca, 1996,
pg.322- 323
Istoricul Rotariu a observat că în recensământul realizat în anul 1857, autorităţile au cerut
structura populaţiei în funcţie de confesiunea religioasă şi limba maternă. În aceste documenteţiganii nu mai apar într-o rubrică aparte, mulţi dintre cei sedentarizaţi declarând religia şi limba
maternă a populaţiei majoritare. Tot din arhivă, profesorul află că mulţi dintre ţiganii nomazi
intervievaţi au refuzat să răspundă la întrebări sau declarau informaţii false.
Pe baza datelor demografice culese la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Transilvania, în anul
1867 existau 58.000 de ţigani, iar în anul 1880 numărul acestora era de 56.006. De la istoricul
Viorel Achim, aflăm că aceste date sunt parţiale „întrucât au fost înregistraţi ca ţigani doar
persoanele care foloseau ca limbă maternă limba ţigănească.”
23
.Potrivit autorului la vremea respectivă, ţiganii reprezentau a patra populaţie din Transilvania,
după români, maghiari şi germani. Tot în cartea lui Viorel Achim găsim date cu privire la
recensământul comandat de oficialităţile de la Budapesta în anul 1890. În Transilvania numărul
ţiganilor era de 105.034, cifră care reprezenta 4,67% din totalul populaţiei. Din acest număr,
243.432 reprezenta numărul ţiganilor sedentarizaţi, 22.570 erau ţigani semisedentari, iar 8.938
reprezenta numărul ţiganilor nomazi:
Figura 1 Reprezentarea ţiganilor în funcţie de modul de viaţă
Sursa: Achim, Viorel- Ţiganii în istoria României, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, pg.118
După sedentarizare, majoritatea ţiganilor au continuat să practice vechile meşteşuguri, însă o
parte dintre ei se îndeletniceau şi cu muncile agricole. Cele mai răspândite meserii practicate de
ţigani la sfârşitul secolului al XIX-lea erau: fierăritul-12 749; din numărul total al celor care practicau acest meşteşug, ţigani erau aproximativ 22%. Mai erau pe teritoriul Transilvaniei meşteri
O dată cu integrarea în sânul societăţii nu s-a produs şi acea asimilare lingvistică şi culturală pe
care mizau autorităţile. Ţiganii au continuat să respecte şi să practice obiceiurile specifice, chiar
dacă o parte din ei au abandonat limba proprie în favoarea limbii comunităţii în care se stabiliseră.
O bună parte dintre ţigani, mai ales cei care duceau în continuare un stil de viaţă semi-nomad, au
continuat să-şi vorbească limba, dar cunoşteau şi limba vorbită în zona în care se stabileau.În definitiv, rezistenţa pe care au opus-o unele familii de ţigani politicii de asimilare şi
sedentarizare, precum şi dificultatea de a pune în practică diverse reglementări, au permis evitarea
unei rupturi antropologice totală şi dispariţia activităţilor tradţionale.
III. 5. ŢIGANII ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI MIŞCAREA DE
EMANCIPARE DIN ANII '30
La începutul secolului al XX-lea România scrie unul dintre cele mai importante capitole din
propria istorie: naşterea statului naţional unitar român prin unirea principatelor la data de 1
decembrie 1918. Acest eveniment face ca tabloul populaţiei ţigăneşti din România să devină unul
foarte complex. Grupuri de ţigani cu o experienţă istorică atât de diferită, cu un specific cultural
puternic influenţat de evenimentele la care au luat parte în trecut, deveneau cetăţeni ai României
Mari. În ce fel va influenţa această „unire” modul de viaţă a ţiganilor? Cât de afectat va fi
specificul cultural al ţiganilor în urma acestei întâlniri între populaţii care au experimentat diferit
trecutul?
Perioada dintre cele două războaie mondiale a supus şi populaţia de ţigani la o serie de
schimbări importante. Evoluţia socială şi industrială în care era antrenată ţara noastră îi cuprinse şi
pe ţigani. În unele părţi ale ţării, cu predilecţie în Transilvania, ţiganii continuau să practice
meşteşugurile tradiţionale.
Fierăria, spre exemplu, continua să fie considerată meseria specific ţigănească şi era practicată
mai ales în zonele rurale. Rudarii au confecţionat şi au comercializat în continuare produse din
lemn, dar aceste meserii specifice cunosc un regres tot mai pronunţat. Acest fapt se datora în
principal concurenţei produselor industriale. Uneltele agricole rudimentare erau înlocuite de ţărani
cu unelte mecanizate.
Comunităţile de rudari se aflau în declin din punct de vedere al ocupaţiei specifice pierzând
monopolul asigurării gospodăriilor ţărăneşti cu produse confecţionate din lemn. Însă nu doar
neamurile de rudari cunoşteau acest regres. Treptat geambaşilor şi ursarilor le-a fost restricţionatsau chiar interzis să-şi mai practice îndeletnicirile. Chiar şi lăutăria cunoşte o perioadă de declin
fiind puternic concurată de apariţia muzicii radiofonice, a patefoanelor sau a orchestrelor de
muzică modernă.
Această situaţie îi împinge pe ţigani să îmbrăţişeze alte ocupaţii. Aşadar o mare parte au optat
pentru comerţul ambulant. În Transilvania sunt consemnate situaţii în care ţiganii practicau
comerţul ambulant pe baza unor autorizaţii eliberate de autorităţi.Pauperizarea nu i-a transformat pe ţigani în muncitori. Mulţi au fost constrânşi să practice
meserii precum măturători pe străzile marilor oraşe, salahori, etc
Marea majoritate a ţiganilor care locuiau în mediul rural s-au orientat spre ocupaţii agricole.
Ţiganii care participaseră la război au fost împroprietăriţi cu mici loturi de pământ, integrându-se
total în comunităţile în care vieţuiau. Ţiganii nomazi nu au beneficiat deloc de pe urma reformei
agrare.
Locul ocupat de ţigani în agricultură a fost unul minor, dar şi de scurtă durată. Mulţi dintre eiau vândut pământurile preferând să lucreze cu ziua pentru marii proprietari. În Ardeal, din rândul
ţiganilor erau angajate familii care să se ocupe de ciurdele satului, de curăţarea pajiştelor, etc.
Printre muncile pe care le prestau în mediul rural, fierăria a continuat să fie monopolizată de
aceştia, dar se ocupau şi cu zidăria, cu lipitul cuptoarelor din gospodării, curăţatul grajdurilor, etc.
Perioada interbelică a fost totuşi, din mai multe puncte de vedere, un progres pentru multe
familii de ţiganii. Mulţi dintre ei s-au stabilit în mediul rural, au fost acceptaţi şi asimilaţi de
populaţia locală, însă diferenţele continuă să persiste o perioadă.
În urma Primului Război Mondial autorităţile au întocmit un recensământ detaliat al populaţiei.
Acesta a fost întocmit pe baza declaraţiilor personale a celor chestionaţi. În ceea ce priveşte
numărul ţiganilor rezultat în urma recensământului din 1930, mai mulţi istorici consideră că era
mai mic, că nu reda numărul real al acestora.
Tabel 5 REPARTIŢIA POPULAŢIEI ŢIGĂNEŞTI PE PROVINCII (1930) Regiuni Numărul total al
documentare. Ţiganii din România(1919-1944), Cluj-Napoca, 2001, pg. 348
Cifrele rezultate în urma recensământului de la 1930 indică un număr mult mai mic de ţigani
faţă de sfârşitul secolului al XIX-lea. Mulţi dintre cei care au avut în vizor această etnie au avansatcifre mult mai mari. Dacă statistica naţională indica în 1930 un număr de 208.700 ţigani pe întreg
teritoriul României, antropologii estimau cifre cuprinse între 400.000- 500.000 ţigani, iar membrii
ai etniei pretindeau în 1938 că reprezintă interesele unui număr de „784.793 ţigani”24.
Ion Chelcea, care elaborează un studiu detaliat asupra ţiganilor, dezbate problema rezultată în
urma recensământului din perioada interbelică şi aproximează un număr de 525.000 ţigani. El
explică numărul mic de şigani rezultat în urma recensământului realizând următoarele categorii:
-persoane care au caracteristicile fizice şi comportamentale specifice etniei şi au totodatăsentimentul şi conştiinţa apartenenţei la această etnie;
-cei care nu au fost asimilaţi în totalitate şi oscilează în ceea ce priveşte apartenenţa etnică;
-cei care au fost asimilaţi de comunitate, dar poartă în continuare caracteristici „ţigăneşti”:
meserie, obiceiuri, caracteristici fizice, etc.
Toate aceste încercări de a releva un număr mai mare de ţigani, nu iau în considerare procesul
intensiv de sedentarizare şi asimilare la care ţiganii au fost supuşi pe parcursul ultimelor două
secole (secolul al XVIII-lea: Maria Tereza, Iosif al II-lea, secolul al XIX-lea: industrializarea,
modernizarea statului).
Aceştia au fost principalii factori care au condus la asimilarea unui număr mare de ţigani care
la recensământ nu au mai declarat apartenenţa la etnia minoritară. A existat şi o altă categorie, a
celor care prin meseria care o practicau (lăutăria) au dobândit un renume în comunitatea din care
făceau parte şi au considerat încadrarea la categoria „ţigan” o declasare.
În urma comparării datelor celor două recensământe din 1893 şi cel din 1930 s-a constatat o
micşorare a numărului de ţigani, dar şi un fenomen de deplasare a acestora determinat, în principal,
de cauze economico-sociale.
Aceeaşi situaţie se semnalează şi în ceea ce priveşte vorbitorii de limba ţigănească. Dacă în
1893 totalul vorbitorilor de limbă ţigănească din Transilvania, Banat, Crişana- Maramureş (regiuni
propuse pentru comparare) era de 56.393, în urma statisticilor din 1930, numărul acestora scăzuse
la 43.647. Situaţia e mai drastică dacă ne îndreptăm privirea numai spre Transilvania, regiune care
la ambele recensăminte a fost înregistrată cu cel mai mare număr de ţigani. În 1893 se înregistrau
în depresiunea intercarpatică un număr de 41.405 cunoscători şi vorbitori ai limbii ţigăneşti, iar 37
de ani mai târziu cifra coboară la 29.100 vorbitori.
În Crişana-Maramureş se observă o situaţie similară cu cea din Transilvania: la sfârşitul
secolului al XVIII-lea numărul vorbitorilor de ţigăneşte era cu aproape 3000 de persoane mai mare
faţă de numărul persoanelor din aceeaşi categorie avansat pentru anul 1930: în 1893 era vorba de
8.792 persoane, iar în 1930 se vorbea de un număr de doar 5.859 persoane vorbitoare de romani.
Diferenţa mare între datele consemnate în cele două statistici demografice se datorează şievenimentelor care au marcat perioada cuprinsă între 1893 şi 1930. Datorită industrializării,
procesului de modernizare au avut loc migrări multiple, iar un alt factor important în ceea ce
priveşte scăderea numărului de ţigani pe teritoriul ţării este Primul Război Mondial.
Tabel 7 DATELE COMPARATIVE PENTRU PROVINCIILE TRANSILVANIA, BANAT,CRIŞANA- MARAMUREŞ ÎN ANII 1893 ŞI 1930
Provincia şi judeţul anul 1893 Anul 1930Total 151.711 109.156
Satu Mare 8.287 3.521Sursa: coord.Lucian Nastasă, Andreea Varga- Minorităţi etnoculturale. Mărturii
documentare. Ţiganii din România(1919-1944), Cluj-Napoca, 2001, pg.394- 395
Problemele legate de aceste date statistice avansate în 1930 nu mai ridică semne de întrebare
atâta timp cât nu se scot din contextul istoric în urma cărora au rezultat.
În această perioadă, mai multe voci din rândul etnicilor rromi se fac auzite. Evoluţia în direcţia
modernizării este susţinută de apariţia unor organizaţii ale ţiganilor şi de crearea unor mişcări de
emancipare. Din rândul etniei se desprind intelectuali, artişti, care nu şi-au trădat originile,
implicându-se intens în viaţa comunităţii lor. În scurt timp aceştia devin liderii formali ai ţiganilor,
demarând proiecte pentru susţinerea şi promovarea valorilor culturale ale ţiganilor. Cu toate căvechea formă de organzare continuă să se conserve, vechii conducători încep să piardă teren în faţa
celor care se implică în asigurarea unui trai mai bun pentru semenii lor.
În Transilvania, mai exact în zona Făgăraşului, au apărut mai multe societăţi care pledau
pentru emanciparea economică şi culturală a ţiganilor şi erau formate după modelul societăţilor
săseşti existente în zonă. În localitatea Calbor exista încă din 1926, societatea „Înfrăţirea
Neorustică” care avea ca principal scop îmbunătăţirea nivelului de trai a ţiganilor din zonă. În alte
două localităţi din zona Făgăraşului existau societăţi care aveau ca obiective generale emancipareaşi modernizarea etniei ţigăneşti.
Cu timpul apar idei şi încercări mai îndrăzneţe din rândul etnicilor care se concretizează în
apariţia a două mari organizaţii care militau pentru respectarea drepturilor ţiganilor: prima a fost
„Asociaţia Generală a Ţiganilor din România” creată de Calinic I. Popp Şerboianu, iar cea de-a
doua „Uniunea Generală a Rromilor” condusă de G.A. Lăzăreanu- Lăzurică.
Astfel, în luna aprilie a anului 1933, apare un raport cu privire la formarea „Asociaţiei
Generale a Ţiganilor din România” întocmit de comisarul şef Dim.D.Gheorghiu.
Această asociaţie a luat fiinţă la iniţiativa arhimandritului Calinic I. Popp Şerboianu. Comitetul
provizoriu de conducere a fost alcătuit din membrii societăţii „Junimii muzicale”. Scopul asociaţiei
a fost redat în manifeste intitulate”Apel către toţi ţiganii” şi au fost împărţite prin cartierele
mărginaşe Bucureştiului. La data întocmirii raportului, 1 septembrie 1933, în asociaţie erau înscrişi
aproximativ 400 de ţigani, majoritatea din Bucureşti, dar şi din Sibiu, Teleorman. Suma adunată
din taxele de înscriere, care erau între 5 lei şi 20 lei, se ridica la 2000 lei. Reclama făcută asociaţiei
însoţită de numărul de persoane înscrise vehiculate de membrii conducerii, au determinat apariţia
în presă a unor cifre exagerate, de genul a câteva mii de ţigani înscrişi.
Manifestele împrăştiate în întreaga ţară începeau cu următoarea frază: „Fraţi ţigani! Trăim de
veacuri pe pământul ospitalier al ţării româneşti, pe care-l iubim ca pe însuşi trupul şi sufletul
nostru.”25 Se continuă cu o mică descriere a neamului ţigănesc din rândul cărora nu au ieşit
niciodată trădători sau „vânzători de ţară”, sunt descrise sacrificiile făcute de membrii etniei pentru
realizarea României Mari şi nu în ultimul rând se atrage atenţia asupra umilinţelor la care estesupus întreg neamul ţigănesc. Iniţiativa fondării acestei societăţii s-a născut din dorinţa de a clădi o
soartă mai bună, lipsită de dispreţ pentru toţi ţiganii din România.
Programul manifestului este alcătuit pe două filoane: unul cultural şi unul care reglementează
asistenţa socială pe care „Asociaţia” se străduieşte să-l ofere membrilor etniei. Principalele puncte
ale acestui program sunt:
-apariţia unei gazete;
-înfiinţarea de ateliere de meserii unde tineri să poată deprinde meşteşuguri specifice;-înfiinţarea de bazare unde artizanii să-şi poată comercializa marfa;
-crearea de creşe/ grădiniţe pentrz copii;
-înfiinţarea de şcoli ambulante pentru ţiganii nomazi;
-asigurarea asistenţei juridice şi medicale;
-crearea de cantine şi cămine sociale;
-colonizarea ţiganilor nomazi;
-organizarea în bresle a meşteşugarilor;
-politica este interzisă pentru membrii asociaţiei;
-înfiinţarea unui muzeu „naţional ţigănesc”.
Manifestul se încheie cu o referire la numărul ţiganilor din România: „ Acesta este foarte pe
scurt programul nostru, care cheamă la noua viaţă milionul de ţigani-români ce trăieşte pe
pământul României.”26
La puţin timp după naşterea „Asociaţiei Generale a Ţiganilor”, un colaborator al lui Calinic I.
Popp Şerboianu a părăsit asociaţia punând bazele „Uniunii Generale a Rromilor”.
Câteva luni mai târziu, are loc „Primul mare congres al rromilor” la care au participat ţigani
din toată ţara pentru a asculta crezurile şi promisiunile liderilor lor: G.A. Lăzăreanu-Lăzurică,
George Potra, etc. Aceştia au susţinut şi au lăudat caracterul conservator, în ceea ce priveşte
cultura şi obiceiurile, al ţiganilor. Lăzăreanu- Lăzurică s-a autoproclamat „voievod al ţiganilor din
România”. La sfârşitul congresului s-au transmis telegrame de mulţumire politicienilor simpatizaţi
Timp de câteva luni între cele două organizaţii s-a dus o luptă acerbă pentru acapararea de noi
membrii şi pentru obţinerea statutului juridic. În toamna lui 1934 Lăzurică a fost înlăturat de la
conducerea Uniunii, locul lui fiind luat de vicepreşedintele Gheorghe Niculescu, care a reuşit să
obţină recunoaşterea personalităţii juridice pentru „Uniunea Generală a Rromilor”. Această
organizaţie a fost cea mai imporatantă societate a ţiganilor care a acţionat la nivelul întregului stat.Din cartea profesorului George Potra aflăm că în anul 1939 organizaţia număra 784.793
membrii, avea 40 de filiale şi 454 subcentre. Majoritatea subcentrelor se găseau în Transilvania,
unde Uniunea a înregistrat cel mai mare număr de memebrii.
Scopul principal al organizaţiei era „emanciparea şi redeşteptarea neamului rom”. Programul
organizaţiei se baza pe trei filoane principale: cultural, social şi spiritual şi urma în mare aceleaşi
obiective enunţate şi în manifestele răspândite de fondatorul „Asociaţiei Generale a Ţiganilor” cu
câtva timp în urmă. În statut s-a stabilit şi drapelul reprezentativ pentru societate: ”DrapelulUniunii se compune din culorile naţionale cu pajura ţării, purtând în fiecare colţ câte un semn
distinct, reprezentând: o vioară, o nicovală, un compas şi o mistrie cu ciocan, semne ale artei şi
meseriilor romilor din România”27.
Uniunea Generală a Rromilor a avut activitate până în anul 1941. O dată cu schimbarea
regimului politic şi instaurarea dictaturii regale s-au impus tot mai multe restricţii, organizaţia fiind
obligată să-şi înceteze activitatea.
În puţinul timp în care a funcţionat, pe lista de reuşite, Uniunea a punctat următoarele:
-botezarea în religia ortodoxă a peste 100 de membrii;
-cununarea mai multor perechi de ţigani;
-împroprietărirea mai multor ţigani nomazi;
-înfiinţarea unui dispensar şi a unei maternităţi care oferea asistenţă gratuită;
-obţinerea de autorizaţii pentru ţiganii nomazi pentru a se putea deplasa şi pentru a-şi putea
exercita în continuare meseriile tradiţionale.
Într-o anumită măsură, în perioada interbelică, s-a reuşit o sensibilizare a opiniei publice la
problemele etniei, presa a susţinut prin articole şi anunţuri activităţile organizaţiilor, iar autorităţile
s-au aliniat cu succes cursei de emancipare a ţiganilor. Cu toate acestea, ţiganii nu au constituit o
preocupare majoră pentru societatea românească. În multe părţi ţiganii duceau acelaşi stil de viaţă,
continuau să-şi întemeieze locuinţe tot la marginea oraşelor şi satelor.
Erau alungaţi datorită comportamentului, fiind consideraţi primejdioşi pentru siguranţa
comunităţii. În apropierea Clujului mai multe şatre de ţigani au fost strămutate: „În urma
propunerii companiei, s-a ordonat expulzarea tuturor caravanelor de ţigani nomazi şi vagabonzi din
judeţul Cojocna. Alăturat acestei ordinaţiuni, vă recercăm a lua imediat măsurile de expulzare a
sus zişilor de pe teritriul plasei Sărmaş, respectiv a cercului notarial al d-voastre. [...] Expulzarea o
veţi face prin şefii posturilor de jandarmi, până la hotarele plasei, constatând totodată dacă sus zişii
îşi pot justifica averea mobilă (cai, căruţe, porci, etc) prin acte legale.”28 Această directivă a fost
trimisă tuturor primarilor locali care aveau la dispoziţie 12 zile să evacueze ţiganii şi să
întocmească raportul aferent.În afară de astfel de acte, în zona Clujului sunt înregistrate numeroase rapoarte întocmite
asupra sănătăţii comunităţilor de ţigani din zonă. Aceştia erau vizitaţi frecvent şi supuşi
controalelor medicale, deoarece, aşa cum reiese din următorul act, condiţiile de trai erau practic
inumane: „ [...] sunteţi rugaţi a dispune evacuarea ţiganilor care locuiesc în găuri de pământ pe
«Fellegvár».[...] Locuinţele acestor ţigani nu numai din punct de vedere al salubrităţii publice, dar
şi din punct de vedere al siguranţei sunt periculoase.” 29 Acest act a fost întocmit de medicul şef al
Oficiului Sanitar Superior al oraşului Cluj, iar în urma acestei sesizări Consiliul Orăşenesc a decisalocarea sumei necesare pentru construirea unor locuinţe pentru acele familii de ţigani.
Tot în această perioadă, Inspectoratul General de Siguranţă şi Poliţie din Transilvania a
întocmit un studiu asupra ţiganilor din regiune. Din acest raport aflăm că în 1914 guvernul maghiar
a hotărât transformarea Făgăraşului într-un centru care să aibă ca principal obiectiv reeducarea
copiilor de ţigani. S-a urmărit înfiinţarea în zona Făgăraşului a mai multor şcoli de meserii pentru
aceştia în speranţa că vor ajuta în demersul de modernizare a imperiului.
Acest raport întocmit de autorităţi a reprezentat mai mult un studiu, o cercetare asupra modului
de viaţă a ţiganilor şi nu a îmbunătăţit cu nimic condiţia acestora.
Toate aceste evoluţii pozitive, toate aceste încercări de emancipare, de promovare a ţiganilor
nu au mai reuşit să se consolideze datorită instaurării dictaturii regale.
III. 6. ŢIGANII ÎN TIMPUL REGIMULUI ANTONESCIAN
În perioada interbelică, ţiganii nu au reprezentat pentru autorităţi o problemă etnică. Cu toate
că erau recenzaţi ca etnie aparte, cu o limbă proprie, ei erau priviţi mai mult ca o categorie socială.
Ca urmare a acestei percepţii, ţiganii nu au fost vizaţi de legislaţia care reglementa statutul
minorităţilor. Naţionalismul românesc din această perioadă nu a fost marcat de atitudini sau
manifestaţii antiţigăneşti. În general, atitudinea faţă de minorităţi s-a rezumat la antisemitism.
Politica de „românizare”, de epurare a rasei româneşti demarată de guvernul Goga-Cuza în 1938 şi
continuată în timpul dictaturii regale, nu i-a avut în prim plan pe ţigani. Comisariatul General al
Minorităţilor, înfiinţat în 1938, nu se ocupa şi de etnia rromă; până la regimul Antonescu, ţiganii
nu au făcut obiectul măsurilor cu accente rasiste.
Interesul pe care ţiganii l-au stârnit în această perioadă a fost în rândul specialiştilor în
biopoloitică şi teorii eugeniste. În România bazele biopoliticii au fost puse de profesorul Iuliu
Moldovan din Cluj Napoca. În 1926, la Cluj apărea primul număr al „Buletinului eugenic şi biopolitic”, periodic al Institutului de Igienă Socială în care erau tratate şi dezbătute raporturile
între minorităţile etnice şi români. În această perioadă au fost promovate concepte precum:
„puritate etnică”, „promiscuitate etnică”, etnii inferioare”, etc. După părerea specialiştilor români
în biopolitică ţiganii, evreii, etc. constituiau o „primejdie bioetnică”; prin amestecul cu aceştia se
risca o contaminare severă a rasei româneşti. Aceste teorii au dat startul unei perioade rasiste care
promova ideea superiorităţii rasei românilor.
Acesta a fost contextul în care a fost dezbătută şi problema ţiganilor. Datorită poziţiei socialemarginale, a sărăciei, a criminalităţii ridicate în rândul lor, ţiganii erau consideraţii „un focar”, „o
plagă” a societăţii româneşti.
Pericolul pe care îl reprezentau ţiganii era concentrat pe două axe principale: prima era rata
mare a natalităţii, iar cea de-a doua, şi poate cel mai profund discutată, asimilarea în sânul
societăţii.
Numărul mare şi ponderea semnificativă în ansamblul populaţiei, natalitatea ridicată în rândul
acestora, au fost promovate de specialişti ca pericole de contaminare a purităţii rasei româneşti.
De asemenea, tendinţa de integrare şi asimilare lingvistică şi etnică au fost privite ca principalul
pericol care paşte societatea românească.
Unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători ai cercetărilor şi teoriilor rasiste a fost Ioan Făcăoaru.
Iată cum argumenta acesta ideea că ţiganii reprezentau un pericol pentru societatea românească:
”Porcesul asimilării e activat şi agravat nu numai de numărul mare de ţigani, ci şi de alţi factori
specifici împrejurărilor politice de la noi: dispoziţia tolerantă a poporului român, răspândirea
ţiganilor pe toată suprafaţa ţării, promiscuitatea socială cu populaţia autohtonă la oraşe, ca şi la
sate, şcoala în comun, împroprietărirea multora din ei şi înlesnirea vieţii sedentare, care le-a uşurat
intrarea în comunitatea românească, absenţa oricăror restricţiuni legale şi, în sfârşit, dispoziţia
ocrotitoare a guvernelor şi a autorităţilor administrative.”30 Acesta nu vine cu o soluţie la problema
pe care o semnalează, dar atrage atenţia că o „izolare biologică” nu ar fi posibilă, iar dacă totuşi
aceasta s-ar realiza, ar duce la mari pierderi din punct de vedere economic.
Alţi susţinători ai teoriilor rasiste propuneau internarea în lagăre de muncă forţată sau
transformarea acestora, prin „sterilizare”, în elemente folositoare, utile societăţii.
30 Iordache Făcăoaru- Amestecul rasial şi etnic în România, articol apărut în „Buletinul eugenic şi biopolitic”, nr.IX,1938, pg. 283
Toate aceste teorii eugeniste au fost puternic influenţate de germanul Robert Ritter, cel care „a
pregătit sub aspect teoretic genocidul ţiganilor din Germania nazistă”31.
Aceste opinii nu au fost antrenate sau susţinute de presă, opinia publică sau politicieni, însă
situaţia a început să se schimbe după 1940 când România a căzut în sfera de influenţă politică şi
ideologică a Germaniei naziste.Politica internă a lui Antonescu viza promovarea elementelor româneşti în toate sectoarele
vieţii: social, politic, economic, etc. Acest lucru era posibil prin purificarea etnică, iar elementele
care „poluau” rasa erau în principal evreii, dar şi ţiganii.
Măsurile faţă de ţigani au fost luate prima oară în 1941, după ce Antonescu a constatat în urma
unei inspecţii, că cele mai multe infracţiuni erau săvârşite de aceştia. Atunci a cerut scoaterea din
Bucureşti a tuturor ţiganilor, însă aceste măsuri nu au fost influenţate de cercetările din mediile
ştiinţifice. Politica antonesciană faţă de ţigani a avut un scop social, de a eradica infracţionalitateaşi de a îndepărta problemele pe care le ridica această populaţie pauperă. Opiniile exprimate de
anumiţi adepţi ai eugeniei au influenţat într-o oarecare măsură regimul, în sensul că au determinat
efectuarea mai multor statistici cu privire la numărul şi situaţia materială a ţiganilor. Aceste
statistici au relevat că ţigani sunt cel mai numeros grup etnic după români, în consecinţă au
determinat acţiunile de deportare şi, în unele cazuri, de sterilizare a ţiganilor. Decizia de deporatare
a ţiganilor i-a aparţinut în totalitate lui Ion Antonescu, fapt recunoscut în timpul procesului din
1946.
În Transilvania situaţia ţiganilor era puţin mai diferită, datorită faptului că cea mai numeroasă
etnie din această zonă era cea a evreilor, care avea şi cel mai mult de suferit de pe urma regimului
antonescian. Statisticile arată că în comparaţie cu numărul total al populaţiei din Transilvania de
Nord, regiune pentru care s-a efectuat un recensămînt mai riguros datorită numărului mare de
ţigani şi evrei, aceste două etnii ocupau poziţia a treia (după maghiari), respectiv a cincea (după
germani). Evreii erau în număr de 48.704 persoane, cei mai mulţi locuind în judeţul Maramureş,
iar ţiganii erau 34.340 persoane, cei mai mulţi fiind recenzaţi în judeţul Bistriţa- Năsăud.
Obiectul interesului autorităţilor l-au reprezentat doar ţigani, care datorită faptelor lor, erau
consideraţi „indezirabili”. La începutul semnalării problemelor reprezentate de ţigani, nu s-a avut
în vedere deportarea lor în Transnistria. Iniţial erau prevăzute ca teritorii pentru deportare, zona
cuprinsă între braţele Dunării, unde ţiganii urmau să se ocupe cu pescuitul sau zona Bărăganului
Decizia de deportare în Transnistria a apărut după recensământul întocmit în 1942, asupra
ţiganilor nomazi şi a celora stabili cu antecedente penale. În total au fost recenzaţi 31.438 ţigani
stabili, dar infractori şi 9.471 ţigani nomazi.
Recenziile s-au făcut de către inspectoratele teritoriale de jandarmi, în funcţie de cerinţele
enunţate de Inspectoratul General al Jandarmeriei: „Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispuneurgenta verificare a situaţiei de mai sus, în sensul de a scoate din totalul lor pe acei ţigani care sunt:
condamnaţi, recidivişti sau n.au mijloace de existenţă, ori ocupaţie precisă din care să trăiască în
mod cinstit”32 .
Deportările au început cu ţiganii nomazi prin ordinul emis la 25 iunie 1942 de Preşedenţia
Consiliului de Miniştri, iar operaţiunile au luat sfârşit în 15 august 1942.
Au fost evacuaţi în total 11.441 de ţigani nomazi, din care 2.352 bărbaţi, 2.375 femei şi 6.714
copii. Aceste cifre au fost înregistrate într-o sinteză a deportărilor din 9 octombrie 1942.Evacuarea ţiganilor stabili s-a făcut între 12 şi 20 septembrie 1942, iar numărul acestora a
depăşit numărul prevăzut iniţial pentru deportare, ajungând la 13.176 ţigani.
Dintr-un raport întocmit în data de 28 septembrie 1942, de către Inspectoratul de poliţie Alba
Iulia, reiese următoarea situaţie a ţiganilor evacuaţi:
Tabel 8 SITUAŢIA ŢIGANILOR EVACUAŢI Nr.
Crt.
Poliţia de pe raza căreia au
fost evacuaţi ţiganii
Bărbaţi Femei Copii Total
1 Chestura Alba Iulia 48 76 97 2212 Chestura Sibiu 18 20 72 1103 Poliţia Blaj 4 8 6 184 Poliţia Deva 25 26 62 1135 Poliţia Sighişoara 22 31 57 1106 Poliţia Turda 44 76 67 1877 Total 161 237 361 759
Documentele de arhivă indică eforturi organizatorice deosebite: au fost pregătite 9 trenuri cu
rolul de a-i “colecta” pe ţigani din cele mai importante oraşe ale ţării, cu orare bine stabilite şi
respectate, cu asigurarea hranei pe timpul transportului etc.
S-au întâlnit printre ţiganii evacuaţi silit şi ţigani care au dat crezare zvonurilor potrivit cărora în
Transnistria primeau pământuri şi case; aceştia s-au amestecat printre ceilalţi, îngreunând astfelîncercările ulterioare de a stabili cu exactitate numărul deportaţilor. Mulţi din ei s-au îmbarcat
clandestin în trenurile destinate deportaţilor, unii declarând mincinos că sunt autorii unor
infracţiuni, numai să fie trecuţi în categoria „evacuabililor”.Alţii, de regulă cei mobilizaţi, au
înscenat căsătorii false cu femei destinate deportării numai pentru a avea motiv de a scăpa de
serviciul militar.
S-au făcut numeroase abuzuri în această perioadă; multe familii de ţigani românizaţi, cu case şi
pământ au fost evacuate. Deasemenea au fost ridicate şi evacuate multe familii de români (62familii) sau turci (9 familii) din Dobrogea.
În momentul evacuării mulţi dintre bărbaţii familiilor deportate serveau patria pe front. Pentru
familiile acestora au pledat generalul C.Z. Vasiliu şi colonelul C-tin Tobescu: ”[...] Considerând
însă că aceste familii, prin faptul că unii din membrii lor au luptat pe front ori se găsesc mobilizaţi
în prezent la diferite unităţi, merită un tratament deosebit faţă de restul ţiganilor, care nu au adus
nici un aport patriei [...]”34. Propunerile înaintate de cei doi inspectori ai Jandarmeriei au fost
acordarea de pământ, case şi posibilitatea de muncă familiilor celor de pe front. Au solicitat
monitorizarea atentă a acestora pentru ca atunci când ostaşii se vor întoarce acasă să fie îndrumaţi
spre localitatea potrivită.
Datorită acestor măsuri mulţi ostaşi au protestat şi au cerut repatrierea familiilor. Reproduc mai
jos, o solicitare înaintată de un fost soldat pentru repatrierea rudelor sale: „ Subsemnatul, Iancu
Anghel, de profesiune muzicant, domiciliat în Alba Iulia, strada Lumea Nouă nr. 40, tată a 6 copii,
având o familie constătătoare şi nouă persoane, soţia mea şi soacra sunt românce.[...] Vă rog
Domnule Ministru să binevoiţi a-mi aproba să mă duc şi eu sau aducerea lor înapoi, nemaiputând
trăi fără ei. [...] Vă rog din nou Domnule Ministru a-mi aproba această umilă cerere, eu muncind
am avut posibilitatea de a-mi susţine familia în cele mai bune condiţiuni şi mi-am făcut datoria
către ţară în tot timpul acolo unde am fost pus.”
În consecinţă, pentru a se stabili cu certitudine situaţia ţiganilor evacuaţi în Transnistria şi
pentru a rezolva reclamaţiile, s-au alcătuit trei comisii care trebuiau să selecteze persoanele cărora
li se cuvenea dreptul de a se întoarce în ţară (un total de 7.341 de cereri). La sfârşitul investigaţiilor
demarate pentru a soluţiona cererile formulate de soldaţii ţigani, au fost repatriate 1.261 persoane.
În timpul deportărilor, mulţi români s-au opus procedurilor sau au semnat petiţii prin care
cereau ca ţiganii din împrejurimi să nu fie evacuaţi, contribuţia prin muncă fiind motivată ca
indispensabilă în unele localităţi. Personalităţi ale lumii politice şi culturale precum Constantin I.C.
Brătianu au protestat împotriva măsurilor de expulzare şi persecuţie luate asupra ţiganilor. Există
scrisori adresate Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, mareşalului Antonescu, membrilor CaseiRegale, în care oameni din diferite clase sociale şi-au exprimat dezacordul faţă de măsurile luate
împotriva ţiganilor.
Bineînţeles că au existat şi persoane care urmăreau obţinerea unor beneficii de pe urma
deportării ţiganilor (pământ, bunuri materiale, etc.) care reclamau condiţiile de trai ale acestora sau
acţiuni mai puţin ortodoxe: furturi, tulburarea liniştii publice, etc. De asemenea membrii ai
autorităţilor însărcinate cu evacuarea acestora au trecut pe liste şi persoane care nu erau prevăzute
pentru deportare, dar care făceau obiectul răzbunării unora dintre aceştia. În documentele păstrateîn Arhivele Naţionale Istorice Centrale se regăsesc petiţii care reclamă comportamentul
neprofesionist al autorităţilor. Un document de acest gen este cel prin care cetăţeanul Maria Tudor
atrăgea atenţia Ministrului Afacerilor Interne asupra modului în care s-a făcut deportarea soţului ei.
Femeia reclamă că acesta ar fi fost „deportat din ura personală a unui ofiţer de la Legiunea de
Jandarmi Argeş şi că nu este ţigan”35 . Aceste situaţii au fost întâlnite mai des în partea de sud a
ţării. Cifrele prezentate de autorităţile din Transilvania comparativ cu cele din Oltenia sunt mult
mai mici; există judeţe din Banat sau Crişana care nu reclamă ţigani „problemă”. În aceste regiuni
cu populaţie germană şi maghiară majoritară, intelectualii români condamnau deportările mai ales
pe motivul că ţiganii din Ardeal nu au fost recenzaţi niciodată ca minoritate, iar la alegeri voturile
acestora erau importante. Ei condamnau de asemenea lipsa de respect a autorităţilor faţă de
loialitatea dovedită de ţigani în numeroase rânduri faţă de elementul românesc.
La mijlocul lunii octombrie a aceluiaşi an, Consiliul de Miniştri a hotărât să se renunţe la
deportări, urmând ca doar un număr mic de ţigani să mai fie expulzat, dintre aceia care s-au sustras
deportărilor din vară.
Numărul exact al ţiganilor expulzaţi în Transnistria este greu de stabilit, datorită repatrierilor
care au avut loc în toamna anului 1942, dar şi datorită faptului că mulţi ţigani au evadat din satele
de concentrare sau au decedat din cauza condiţiilor inumane: frig, foamete, boli, etc.
Situaţia creată în judeţele în care au fost concentraţi ţiganii a fost dificil de înfruntat atât de
localnicii scoşi din case, cât şi de o parte din ţiganii ajunşi mai târziu şi care nu au mai avut loc în
casele evacuate. Aceştia au fost nevoiţi să trăiască mult timp în pădurile de la marginea
localităţilor fără acoperiş, fără hrană. În unele localităţi, majoritatea localnicilor a fost evacuată şi
35 Coord. Achim, Viorel şi Iordachi, Constantin- România şi Transnistria: problema Holocaustului, Ed. CurteaVeche, Bucureşti, 2004, pg. 210
mutată în alte regiuni ale judeţului pentru a putea fi susţinut regulamentul emis de Guvernământul
Transnistriei cu privire la situaţia ţiganilor. Acest regulament se baza pe următoarele articole:
- ţiganii erau organizaţi în grupuri de 150-200 persoane, se aflau sub conducerea
unuia dintre ţiganii numiţi de autorităţi şi erau obligaţi să desfăşoare munci stabilite
de aceştia;- meşteşugarii practicau în continuare meseria ştiută în ateliere special amenajate;
- cei care nu aveau o meserie trebuiau să presteze munci agricole;
- aceştia erau remuneraţi la fel ca şi ceilalţi localnici pentru muncile prestate;
- ţiganii care părăseau localitatea fără autorizaţie trebuiau să fie internaţi în lagărele
de represalii special construite în fiecare judeţ.
Acest regulament a rămas mai mult la stadiul de utopie. Majoritatea ţiganilor a rămas fără
locuri de muncă, atelierele despre care se vorbea nu au fost înfiinţate, iar fermele în care ar fitrebuit sa presteze munci agricole, preferau localnicii. Un agent care a observat traiul ţiganilor din
regiunea Oceakov semnalează următoarele: „[...] ţiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau
alimentaţi insuficient. Li se dădeau 400 gr. Pâine pentru cei capabili a munci şi câte 200 gr. Pentru
bătrâni şi copii. Li se mai dădeau puţini cartofi şi foarte rar peşte sărat şi acestea în cantităţi extrem
de mici. Din cauza proastei alimentări unii ţigani -aceştia formează majoritatea- au slăbit într-atât
că au ajuns numai schelete. Zilnic mureau -mai ales în ultimul timp- câte 10-15 ţigani. Erau plini
de paraziţi. [...] Din cauza răului tratament, până în ziua de 25 noiembrie a.c.(1942) au murit 309
ţigani. [...]”36.
Impresionaţi de tratamentul inuman aplicat ţiganilor, mai mulţi jandarmi au solicitat
desfiinţarea coloniilor de concentrare şi împrăştierea lor prin sate, maxim 15-20 familii de ţigani
într-un sat, cărora să li se asigure o bucată de pământ pentru a-şi asigura hrana. Aceste măsuri au
fost aplicate în continuare, un număr mare de ţigani fiind salvat în acest mod.
Starea de lucruri prezentată sumar mai sus a reprezentat cauza care a determinat mulţi ţigani să
facă tot posibilul pentru a reveni în ţară: s-au fasificat autorizaţii necesare oricărei asemenea
deplasări, s-a oferit mită jandarmilor şi ostaşilor mobilizaţi în satele ucrainiene, unii au pornit pe
jos la îndemnul ofiţerilor, etc. În ceea ce priveşte întoarcerea ţiganilor spre casă stau mărturie o
mulţime de declaraţii, memorii din care răzbate suferinţa îndurată de aceştia atât în taberele
transnistriene, cât şi pe drumul spre casă.
În toamna anului 1944 prin mai multe ordine, ţiganii care fuseseră deportaţi în Transnistria
trebuiau şterşi din controalele armatei şi li se conferea dreptul de a-şi exercita meseriile dorite.
În concluzie, nu putem aprecia că politica antonesciană de „purificare” a rasei a fost identică
cu cea dusă de Germania nazistă, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe ţigani. Deportarea celor
aproximativ 25.000 ţigani s-a sfârşit cu moartea multora dintre ei (se estimează că au existat doar
14.000 de supravieţuitori), iar sub aceste auspicii putem spune că deportarea ţiganilor aparţine
Holocaustului.
III. 7. ŢIGANII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
În perioada regimului comunist rromilor nu le-a fost recunoscut statutul de minoritate etnica, în
consecinţă nu s- mai ţinut cont de specificul lor cultural şi nici nu au mai beneficiat de şcolarizare
în limba maternă.
Primii ani sub regimul comunist stau sub semnul obscurităţii, în ceea ce priveşte evoluţia sau
integrarea rromilor după episodul “Transnistria”. Politica vremii promova reconstrucţia societăţii,
eliminarea claselor sociale, munca, valori în care au fost angrenaţi şi ţiganii. Nu au mai fostasupriţi, dar nici privilegiaţi. Au fost încadraţi, ca şi restul populaţiei, în amplul proces de
dezvoltare socială. Cei care nu s-au acomodat, au luat din nou drumul pribegiilor.
În anul 1948 când a fost stabilită politica faţă de minorităţile naţionale, ţiganii nu s-au regăsit
printre aceste grupuri minoritare. Până la mijlocul anilor '70, când problema rromilor infractori s-a
acutizat, autorităţile comuniste nu au adoptat o politică specială care să-i aibă în vedere pe ţigani.
Informaţia oficială privitoare la starea ţiganilor din această perioadă este puţină, mărturiile
orale fiind aproape singura sursă pentru o mai bună descifrare a tratamentului aplicat ţiganilor întimpul regimului comunist.
Prin politica regimului care avea în vedere omogenizarea socială prin eliminarea claselor
sociale şi a disparităţilor dintre ele, ţiganii au fost incluşi în aparatul de partid, în miliţie, în armată.
Ideologoia comunistă a favorizat ascensiunea săracilor, iar printre primii beneficiari s-au numărat
ţiganii. Totuşi, această ascensiune nu s-a fondat pe criterii etnice, ci pe faptul că ţiganii făceau
parte din pătura săracă a societăţii.
Transformările economice şi sociale petrecute în perioada comunistă: industrializarea puternică, colectivizarea agriculturii, procesul intens de urbanizare, etc., nu i-au lăsat pe dinafară
pe ţigani. Ca parte a populaţiei României, aceştia au fost părtaşi la toate transformările benefice
sau dezastruoase aduse de noua conducere.
O schimbare, o transformare care i-a vizat în mod direct pe aceştia, a fost sedentarizarea
ultimilor ţigani care mai practicau nomadismul. Acest proces a fost demarat la începutul anilor '60
şi a urmărit asigurarea de locuinţe tuturor celor care mai duceau acest stil de viaţă.
Potrivit relatărilor Anicăi Spaniol, din satul Beldiu (jud. Alba), părinţii ei, împreună cu copiii,
au fost despărţiţi de restul şatrei şi aduşi peste noapte în satul amintit. Aici au primit o casă, mai
bine spus o cameră, iar ca locuri de muncă: două posturi de “văcari la grajdurile colectivului”.
Bătrâna îşi aminteşte că mult timp au continuat să doarmă sub căruţă, iar casa nu o foloseau decât
iarna. În repetate rânduri, neputându-se obişnui cu rigorile locului de muncă, tatăl îi strângea pe
toţi, încercând să fugă: “de fiecare dată securiştii ne-au întors din drum. Şi atunci să vezi alea bătăi
pe săracu' tata. Ultima oară când ne-au prins, pe el l-or luat şi am auzit după aia că l-or dus la
canal. Noi n-am ştiut ce-i ăla canal până după rivoluţie.”Până la începutul anilor '80, sedentarizarea rromilor nu a primit o deosebită importanţă din
partea autorităţilor. Începând cu această perioadă, cartierele ţigăneşti de la marginea oraşelor şi
şatrele care colinadu prin ţară, au fost desfiinţate. Tuturor locuitorilor acestor cartiere şi, de
asemenea, membrilor şatrelor, care nu erau înregistraţi în evidenţele miliţiei, li s-au întocmit acte
de identitate. Tuturor li s-au asigurat condiţii de trai superioare celor avute anterior şi li s-au
asigurat locuri de muncă.
Modernizarea urbană, extinderea oraşelor pe locul fostelor colonii ţigăneşti explică fenomenulcu care majoritatea oraşelor din ţară se confruntă astăzi: centrele asediate de populaţia ţigănească.
Acest fenomen a fost generat de extinderea spre periferie a oraşelor şi mutarea repetată a ţiganilor:
din colonii în blocuri, apoi în casele naţionalizate.
La sate, mai ales în Transilvania şi Banat, ţiganilor le este permisă instalarea în casele
abandonate de etnicii germani sau o bună parte din aceştia îşi construiesc locuinţe similare celor
populaţiei majoritare.
În ceea ce priveşte domeniul locativ, ţiganii nu au fost deloc discriminaţi. Sub aspectul acestor
condiţii, ţiganii au cunoscut un real şi indiscutabil progres.
O consecinţă nefastă a acestor transformări, mai mult impuse, asupra neamurilor de ţigani a
fost dispariţia treptată a meseriilor tradiţionale, a ocupaţiilor specifice ţiganilor. Mulţi dintre ţiganii
de la oraş s-au adaptat noilor exigenţe, găsind de lucru în industria grea, în construcţii, salubrizare.
La sate, mai ales în cele din Transilvania, ţiganii au continuat să practice meserii precum fierăria,
zidăria, sau o bună parte lucrau ca zilieri în domeniul agricol. În zonele cu deficit de forţă de
muncă, C.A.P.-urile şi I.A.S.-urile apelau la munca ţiganilor din sat. Cererile mari de cărămidă
necesară în sate erau satisfăcute de ţigani. Aceştia se stabileau la marginea satelor unde munceau
pentru satisfacerea comenzilor. De asemenea, rudăria a continuat să fie o meserie practicată şi
solicitată în sate. Căldărarii, nemaigăsind cumpărători pentru produsele specifice: pâlnii, găleţi,
unelte agricole etc., au trecut la confecţionarea cazanelor de ţuică, a burlanelor, etc. Aceste meserii
au rezistat datorită faptului că majoritatea populaţiei apela la serviciile lor şi pentru că au fost
toleraţi de către autorităţi.
Alţi ţigani, ale căror meserii, îndeletniciri nu au rezistat sau nu au putut fi adaptate conform
procesului de modernizare, au îmbrăţişat comerţul ambulant: în schimbul unor obiecte de uz
casnic: oale, farfurii, castroane, etc, colectau pene, fulgi sau fier vechi. Acest tip de comerţ era
practicat fie în baza unor autorizaţii speciale, sau de cele mai multe ori, ilicit. Cei care practicau
această “meserie”, în scurt timp au ajuns să se îmbogăţească şi să conducă la apariţia unei categorii
de ţigani înstăriţi.
Au existat şi grupuri numeroase de ţigani care nu se îndeletniceau cu nici un fel de meşteşug şi
cărora nu le făcea plăcere munca; aceştia trăiau la marginea satelor din mila localnicilor, din cerşitsau din furturi. Şi această categorie a fost inclusă în sistemul de modernizare, însă locul de muncă
permanent era privit de ţigani ca o constrângere. Această categorie, care a creat probleme
autorităţilor, a subliniat problema socială acută pe care o reprezentau ţiganii. Pentru că nu-şi
respectau locul de muncă sau practicau diverse meserii fără autorizaţii, mulţi ţigani au fost
mobilizaţii pe şantiere sau trimişi la muncă la Canalul Dunăre- Marea Neagră.
În consecinţă, în anul 1977, Comitetul Central al P.C.R. a cerut efectuarea unei analize asupra
situaţiei ţiganilor şi totodată s-a cerut demararea unui proces de integrare a acestora pe baza datelor obţinute.
Raportul relevă că în 1977, aproximativ 33% din ţiganii apţi de lucru, nu aveau un loc de
muncă. Procentul femeilor din aceeaşi categorie se ridica la 48%. În acelaşi an au fost înregistraţi
65.000 ţigani nomazi şi seminomazi, din care doar 5.600 aveau o ocupaţie şi numai 900 de ţigani
deţineau o calificare într-un anumit domeniu. Datele relevă că majoritatea îşi părăsesc locurile de
muncă, nu se pot adapta condiţiilor de trai din blocuri, iar rata delicvenţilor este foarte mare în
rândul lor.
Concluziile raportului erau că ţigani nu erau integraţi social, că au o atitudine ostilă faţă de
muncă şi că predomină familiile cu număr mare de copii, familii care trăiesc din alocaţiile de stat
pentru copii. Măsurile care erau prevăzute pentru ameliorarea stării populaţiei ţigăneşti, vizau
înregistrarea şi sedentarizarea acestora, încadrarea în muncă, starea de sănătate, domeniul
educaţional, etc. În ceea ce priveşte numărul mare de copii din familiile ţigăneşti, autorităţile au
condiţionat acordarea alocaţiilor în familiile cu un număr mai mare de 5 copii, de calitatea de
salariat a unuia dintre părinţi. Ulterior s-a mai introdus o condiţie frecventării şcolii de către copii,
condiţie menită totodată să scadă numărul analfabeţilor.
Acest program de integrare a ţiganior a fost de scurtă durată, fiind întrerupt de criza economică
declanşată la mijlocul anilor '80. În ultimii ani ai comunismului, datorită măsurilor de reducere a
cheltuielilor impuse, s-a renunţat la acest program. Cea mai afectată pătură în timpul crizei a fost
cea a populaţiei de ţigani datorită sărăciei în care trăia.
Cu toate că în unele cazuri ţiganii au beneficiat de politicile promovate de sistemul comunist,
înregistrând un anumit progres social, nu se poate trece cu vederea inexistenţa unei preocupări mai
mari faţă de această etnie. În fond, mulţi ţigani au fost percepuţi ca “probleme sociale”, însă
autorităţile au ignorat sau au neglijat aceste “probleme”, iar când s-a hotărât rezolvarea lor, nu s-a
ţinut cont de specificul lor etnic.
O măsură care i-a afectat în mod direct pe ţigani, a fost confiscarea aurului, deţinut, mai ales,
de rudari şi aurari. Măsura a făcut parte din procesul de colectivizare a agriculturii şi naţionalizare
a industriei. Organele abilitate au confiscat de la ţigani şi alţi deţinători (români, germani, etc) în perioada 1946-1989, peste patru tone de aur. În urma mai multor acte normative emise între anii
1946-1978 rezulta că nimeni nu avea voie să deţină metale preţioase, iar cei care se sustrăgeau de
la aplicarea legilor erau pedepsiţi cu până la 25 ani de închisoare.
Per ansamblu, ţiganii nu au fost nici oropsiţi, dar nici avantajaţi în timpul regimului comunist.
Mari presiuni nu s-au exercitat asupra lor, dovadă au rămas ţiganii nomazi, care şi azi cutreieră ţara
în lung şi în lat. Există, bineînţeles şi cazuri particulare, în care au fost maltrataţi sau închişi pe
nedrept, însă şi din rândul românilor se păstrează astfel de mărturii.
III. 8. PROBLEMA ŢIGANILOR DUPĂ CĂDEREA REGIMULUI
COMUNIST
Aşa cum am arătat în secţiunea precedentă, sub regimul comunist, un număr mare de rromi era
angajat în întreprinderile de stat. Căderea comunismului în România s-a soldat cu o reformă agrară
şi cu desfiinţarea multora din întreprinderile de stat. Mulţi dintre ţigani rămân fără locuri de muncă
în urma restructurărilor de personal. Ţiganii care prestau munci secundare, necalificate sunt primii
afectaţi de schimbările intervenite pe plan economic.
Sub noul guvern s-a votat o lege de privatizare a terenurilor care prevedea redistribuirea
terenurilor colectivizate de comunişti, persoanelor particulare, foştilor proprietari sau celor care au
lucrat în colectiv. O parte semnificativă din rromi a lucrat în cooperativele agricole, însă cei mai
mulţi dintre ei nu au beneficiat de această măsură.
Ca urmare a dezechilibrelor apărute pe scena economică a României, rromii se constituia într-o
categorie deosebit de vulnerabilă, procentul de şomeri fiind foarte ridicat în rândul acestora. În
urma anchetelor întreprinse de asistenţii sociali Elena şi Cătălin Zamfir asupra comunităţilor de
rromi, în 1992 aproximativ 50% din cei intervievaţi nu aveau un loc de muncă. Dintre aceştia doar
3% beneficiau de ajutor de şomaj.
O lungă istorie de marginalizare s-a sedimentat, conducând la o întârziere a procesului de
modernizare. Succesul integrării într-o societate aflată în continuă schimbare, dominată de o
competiţie în creştere, a fost împiedicat de blocaje importante. Deficitul de modernizare a fost
compensat pentru o bună bucată de timp de dezvoltarea unor strategii de supravieţuire la marginea
societăţii.
În afară de parametrii culturali (viaţa adaptată la sărăcie) şi cei social-economici (rata mare a
şomajului, nivelul scăzut al educaţiei, etc), societatea a reprezentat şi ea un factor destul de
important în stagnarea, în degradarea procesului de integrare a ţiganilor.În primii ani care au urmat căderii regimului comunist, scena politică din România a cunoscut
numeroase schimbări: au apărut şi dispărut partide, formaţiuni politice, s-au realizat alianţe, pentru
prima oară, după mult timp, s-au organizat alegeri, mai mult sau mai puţin democratice, etc.
Rromii au fost şi ei recunoscuţi ca minoritate naţională, au luat naştere formaţiuni politice care
aveau în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale acestora.
Noile legi permit rromilor să îşi formeze asociaţii şi să publice ziare, dar, în acelaşi timp, ei
continuă să fie ţapii ispăşitori, ai României care se lupta cu dificultăţile perioadei de tranziţie.O diagnoză a situaţiei raporturilor dintre rromi şi populaţia majoritară, relevă un grad ridicat de
discriminare socială, însoţit de acte de violenţă fizică.
Pentru a putea discuta despre statutul social al rromilor în perioada post-comunistă şi, de
asemenea, din perioada de pre-aderare a României la UE, este necesar să aducem în discuţie
caracterul demografic al acestei etnii.
Dacă în secolul al XX-lea numărul ţiganilor relevat de recensămintele naţionale nu a iscat prea
multe polemici, situaţia în cazul recensămintelor de după 1990 stă cu totul altfel. Cifrele oficiale
sunt puternic contestate de reprezentanţii etniei, care acuză autorităţile române că nu dezvăluie
datele reale, deoarece numărul mare al ţiganilor ar aduce o imagine negativă asupra României, pe
plan internaţional.
Iată care sunt datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS) comparativ cu cele
rezultate în urma cercetărilor făcute de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) în 1992 şi
în 1998.
Tabel 9 DATE STATISTICE PRIVIN NUMĂRUL RROMILOR DIN ROMÂNIA Instituţie/ lucrare de
Studiile şi cercetările întreprinse de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au relevat aceste
date cu mult mai mari decât cele oficiale, deoarece metoda de recenzare a fost foarte diferită.
Antropologii care au lucrat la realizarea acestor studii au scos în evidenţă faptul că numărul oficial
al ţiganilor nu este cel real datorită faptului că ţiganii nomazi sau cei fără acte de identitate nu au
fost recenzaţi. Mai există şi o categorie a acelor ţigani care nu-şi asumă identitatea etnică de teamatratamentelor discriminatorii; aceste persoane nu mai folosesc nici limba maternă şi s-au integrat
complet în societate. Procedând la o retrospectivă, cercetătorii au relevat că această categorie a
declarat şi la recensămintele anterioare altă etnie: română, maghiară, germană, etc.
În general, autopercepţia rromilor tinde să fie similară percepţiei stereotipzate pe care restul
comunităţii o are despre ei: hoţi, şarlatani, cerşetori, etc.
Primii ani după căderea comunismului, s-a înregistrat în sânul comunităţii de rromi, un proces
cel puţin interesant: majoritatea ţiganilor obişnuiţi îşi neagă apartenenţa etnică, în timp ceintelectualii şi oamenii politici din rândul acestora, spre deosebire de anii comunismului, nu se mai
ascund în spatele identităţii majoritare. O dovadă a asumării apartenenţei la etnia rromă au fost
cele peste 100 de organizaţii non-guvernamentale înfiinţate care aveau scopuri din cele mai
diverse:
- afirmarea tradiţiilor şi culturii specifice rromilor;
- dezvoltarea economică şi socială a acestora;
- combaterea prejudecăţilor şi a stereotipurilor;
- dezvoltarea sistemului de asistenţă socială.
Cu toate că aceste organizaţii se adresau strict rezolvării problemelor sociale ale ţiganilor, un
număr foarte mic din membri era de etnie rromă.
Un alt factor care a condus la neasumarea identităţii etnice au fost agresiunile tot mai frecvente
îndreptate împotriva acestora. Deasemenea măsurile insuficiente luate de autorităţile statale pentru
stoparea discriminării, fenomen cu care rromii se confruntă încă din şcoală şi este întâlnit apoi la
locul de muncă, au reprezentat o cauză pentru numărul mic declarat la recensămintele naţionale.
Această situaţie de discriminare a rromilor atât de membrii comunităţii, cât şi de autorităţi a
fost observată şi consemnată în rapoarte periodice de către Federaţia Internaţională Helsinki pentru
Drepturile Omului. Această organizaţie a monitorizat în mod constant situaţia rromilor din ţara
noastră, mai ales după incidentele violente din 1993 din localitatea Hădăreni (jud. Mureş) când, un
conflict dintre un român şi doi ţigani s-a soldat cu patru morţi: un român şi trei ţigani ucişi de
comunitatea de români.
Neimplicarea autorităţilor nici în acest conflict, dar nici în altele care l-au urmat a atras atenţia
mass mediei internaţionale, dar şi organizaţiilor pentru garantarea drepturilor fundamentale ale
În perioada 1995-1996 se înregistrează un fenomen mult mai îngrijorător: autorităţile
întreprind raiduri în coloniile, cartierele sau satele cu populaţie mare de ţigani, pe motivul de a-i
împiedica pe aceştia să mai comită acte anti-sociale.
Asemenea raiduri au fost înregistrate frecvent în localităţile Bonţida şi Pata Rât din judeţul
Cluj. Ţiganii care au fost duşi la secţiile de poliţie în urma acestor raiduri povestesc cum, de multeori, după ce erau bătuţi ore în şir, erau siliţi să cânte şi să danseze pentru a distra ofiţerii.
Lingurar Vasile, în vârstă de 59 de ani, cu domiciliul în localitatea Cojocna (jud. Cluj)
povesteşte cum în iarna anului 1995 s-a trezit cu poliţia în casă: “ Fără să ne zică ceva, ne-au
adunat pe toţi de prin paturi şi ne-au dus la Cluj. Aşa cu ce aveam pe noi. Femeile, copiii şi
bătrânii nu i-or luat. Era după Craciun, înainte de Anu' Nou. Nu-mi mai amintesc exact câţi am
fost. Ştiu că de data aia nu ne-or lovit. Ne-or pus numa să cântăm. Da' nu colinzi. Muzică d'a
noastă. Nu le-o plăcut că nu aveam cetiră şi nici acordeon. Cântam numa din gură şi aşa nu le-o plăcut. Am stat cam două ore şi după aia ne-or dat drumu pe stradă. Da' erau între noi care n-aveau
nici cămaşă pe ei […]”.37
Înmulţirea atacurilor comise asupra ţiganilor de către autorităţi, a determinat un proces de
investigare şi pedepsire a vinovaţilor de aceste oprobii, proces demarat de Centrul European al
Drepturilor Rromilor şi Comitetul Rromilor de la Helsinki. Guvernul român nu s-a arătat foarte
cooperant în acest proces, întârziind furnizarea informaţiilor, iar când le furniza, uneori acestea
erau incorecte, alteori nu mai erau furnizate deloc.
Concluziile au fost că în România nu există un cadru legislativ care să asigure minorităţilor
rrome dreptul de a-şi conserva, dezvolta şi exprima identitatea etnică.
Ca un răspuns la acest raport, Corneliu Vadim Tudor a întocmit un program special pentru
reglementarea situaţiei rromilor care ar fi fost aplicat în cazul în care ar fi câştigat alegerile
prezidenţiale din următorul an (2000). În mare programul cuprindea 10 puncte şi prevedea izolarea
criminalilor rromi în tabere special amenajate. Acest program avea ca scop principal stoparea
transformării României “într-o tabără a ţiganilor”. Declaraţia care a tulburat cel mai tare apele
internaţionale a fost cea potrivit căreia va deschide graniţele României şi va izgoni “criminalii
rromi” direct în ţările care pretind că le preocupă soarta acestora.
Un alt parlamentar român, chestionat cu privire la actele de violenţă şi discriminare la care sunt
supuşi ţiganii, a răspuns că nu cunoaşte ca situaţia să fi prins amploare, iar dacă astfel de situaţii
există, acestea sunt doar urmările comportamentului etnicilor rromi.
Ignorarea şi ascunderea problemelor existente în cazul populaţiei de etnie rromă de către
oficialităţile române, a creat un adevărat haos pe plan internaţional, iar consecinţele vor fi resimţite
de România în cadrul negocierilor de aderare la UE.37 Amintirile etnicului rrom Lingurar Vasile au fost reproduse integral în capitolul următor, care îşi propune odiagnoză a situaţiei rromilor din Transilvania, diagnoză bazată pe mărturii şi reportaje
Pentru România, perioada în care era în curs de aderare la UE şi se confrunta cu presiunea
schimbărilor necesare alinierii la standardele comunitare, se poate spune că politica socială a
reprezentat un exemplu de succes în istoria procesului de negociere. Aceasta deoarece Capitolul 13
de negociere, corespunzător politicii sociale, a fost deschis în al doilea semestru al anului 2001 şi
închis provizoriu în primul semestru al anului 2002 - ceea ce înseamnă că au fost stabiliteelementele de bază ale tuturor domeniilor semnificative în acest sector, chiar dacă procesul de
corelare cu politica UE a continuat până la sfârşitul negocierilor.
Demarat în anul 1999 prin Programul Naţional de Aderare la UE, procesul de aderare a
României a cunoscut o abordare structurată odată cu deschiderea capitolelor de negociere (în
anul 2000).
Fiecare capitol de negociere este detaliat în cadrul unui Document de poziţie, ce
cuprinde aspectele asupra cărora statul candidat trebuie să acţioneze în direcţia implementăriiacquis-ului comunitar şi a dezvoltării cadrului instituţional adecvat. Documentul de poziţie
pentru Capitolul 13 are în vedere următoarele aspecte ale politicii sociale:
-armonizarea legislativă;
-dialogul social;
-egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi;
-lupta împotrivadiscriminării;
-ocuparea forţei de muncă;
-securitatea socială (inclusiv protecţia socială a persoanelor vârstnice şi eliminarea excluziunii
sociale);
-integrarea persoanelor cu handicap;
-sănătatea publică;
-sănătatea şi siguranţa la locul de muncă ;
-afilierea la Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă.
În momentul încheierii acestui capitol de negociere exista cadrul legal şi instituţional de bază
pentru fiecare din aceste domenii, însă reforma politicii sociale trebuia să continue.
În urma raportului întocmit de oficialii europeni, România mai avea de progresat în ceea ce
priveşte politica socială, mai ales în vederea continuării alinierii la acquis-ul comunitar în
domeniul anti-discrimnării şi implementarea sa adecvată. Pentru înlesnirea implementării politicii
sociale anti-discriminare, organizaţia non-guvernamentală ROMANI-CRISS a urmărit şi
monitorizat situaţia discriminării rromilor din ţara noastră. Rapoartele întocmite anual asupra
incidentelor majore tratate de presă şi justiţie, au făcut subiectul cercetărilor organizaţiei. Membrii
au urmărit în ce măsură presa şi autorităţile susţin discriminarea sau în ce măsură aceasta viciază
Primele rapoarte prezintă situaţii îngrijorătoare, în care ţiganii sunt defavorizaţi de justiţie, în
care presa emite opinii discriminatorii şi stereotipizate asupra acestora, în care populaţia majoritară
aplică măsurii coercitive asupra ţiganilor doar pentru apartenenţa lor etnică.
În vederea susţinerii luptei împotriva discriminării, România a fost invitată să participe la
Programul Comunitar de Combatere a Discriminării, program desfăşurat între anii 2002-2006 prinsusţinerea de seminarii, campanii publice, etc.
Anual, de la înscrierea în acest program anti-discriminare, Comisia Europeană împotriva
Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) a întocmit rapoarte privind progresele înregistrate de ţările care
făceau parte din acest program.
În cel de-al doilea raport al său, ECRI a accentuat că rromii din România sunt în mod special
vulnerabili în cazuri de discriminare şi dezavantajaţi în multe domenii: social, politic, economic,
cultural, etc. “Strategia naţională pentru îmbunătăţirea situaţiei rromilor”, adoptată în luna aprilie2001, constituie prima iniţiativă a Guvernului României de a remedia situaţia într-o manieră
sistematică. Această Strategie a fost proiectată pentru o perioadă de 10 ani.
Aşteptările în ceea ce priveşte “Strategia” erau mari şi priveau schimbări în domenii precum:
-securitatea socială;
-asistenţa medicală;
-situaţie economică;
-educaţie şi cultură;
-justiţie;
-participare cetăţenească;
-agenţii guvernamentale.
A fost alcătuit un comitet format din miniştri de stat din ministerele implicate în acest proiect,
membrii ai organizaţiei rromilor şi experţi din cadrul rromilor. Acest comitet era însărcinat cu
implementarea strategiei şi cu monitorizarea procesului. Un an mai târziu, în 2002, au fost
înfiinţate Birouri Judeţene privitoare la comunităţile de rromi din jurisdicţia lor. Sarcinile
principale ale acestor Birouri erau de a evalua periodic situaţia comunităţilor de rromi, de a
identifica problemele cu care se confruntă, de a găsi soluţii la acestea şi de a transmite, regulat, un
raport autorităţilor locale.
În 2004 ia fiinţă Agenţia Naţională a Rromilor care avea ca sarcină implementarea Strategiei,
direcţionarea fondurilor pentru programele create special pentru rromi, monitorizarea şi evaluarea
activităţilor desfăşurate în acest sens de către autorităţile locale şi naţionale.
La patru ani de la crearea Strategiei, Uniunea Europeană a observat lipsa de consecvenţă în
aplicarea acesteia, mai ales în plan local, dar şi lipsa de interes, voinţă şi implicare a autorităţilor
naţionale. Uniunea Europeană recomanda autorităţilor române să aloce fondurile necesare
implementării Strategiei (acestea au fost asigurate de UE până în 2003), să trateze diferit nevoile
comunităţilor de rromi (deoarece gravitatea acestora diferă, dar nu şi modalitatea de abordare a
autorităţilor competente) şi să dea dovadă de mai multă implicare şi consecvenţă în susţinerea
acestui proiect.
În 2005 la o nouă evaluare, ECRI a constatat că Biroul Naţional al Rromilor însărcinat cuimplementarea Strategiei avea doar 5 membrii, în loc de minimul de 52 prevăzut pentru amploarea
poiectului, nu deţinea fondurile necesare şi nici nu desfăşura vreo activitate relevantă pentru
aplicarea Strategiei. Birourile Judeţene, la trei ani de la înfiinţarea în acte, nu desfăşurau nicio
activitate.
Ca răspuns la criticile aduse de Uniunea Europeană, Biroul Naţional al Rromilor a înfiinţat
“Un Deceniu pentru Integrarea Rromilor”- un nou program care urmărea aceleaşi obiective ca şi
Strategia. ECRI a salutat această iniţiativă, dar a recomandat derularea noului program în paralelcu Strategia.
Domeniile asupra cărora ECRI a atras atenţia în toate rapoartele întocmite, au fost: educaţia,
ocuparea locurilor de muncă, persoanele fără documente de identitate.
În ceea ce priveşte educaţia, concluzia autorităţilor europene a fost, de fiecare dată, că
discriminările sunt procesate cu ajutorul cadrelor didactice, care plasează copiii rromi în spatele
claselor. S-au semnalat situaţii în care au fost înfiinţate clase speciale pentru rromi. Iniţiativa
organizaţiei non-guvernamentale ROMANI CRISS de a plasa mediatori rromi în şcolile generale
pentru a familiariza cadrele didactice cu situaţia copiilor din această etnie, a fost salutată de ECRI
şi s-a propus insistarea asupra acestei variante. S-a atras atenţia asupra respectului de sine foarte
scăzut în rândul rromilor, ca o posibilă cauză pentru absenteismul ridicat în rândul acestora. ECRI
a fost informată cu privire la înfiinţarea în universităţile româneşti a locurilor speciale pentru
rromi.
Recomandarea generală a ECRI în ceea ce priveşte domeniul educaţiei a fost instruirea
cadrelor didactice să lucreze cu copiii din diferite etnii minoritare, introducerea în programul de
învăţământ discipline care să se ocupe cu studiul istoriei şi culturii rromilor (la toate nivelurile
educaţionale).
Cu privire la ocuparea locurilor de muncă , ECRI a constatat că rromii sunt şi de această
dată, grupul etnic minoritar cel mai dezavantajat datorită criteriilor discriminatoare existente în
firmele private. S-a constatat şi în acest caz inexistenţa unui cadru legal care să ajute la integrarea
rromilor pe Piaţa Forţei de Muncă.
În ceea ce priveşte soarta persoanelor fără acte de identitate s-a constatat că autorităţile
române nu au întreprins nici o măsură, neconsiderând această problemă deosebit de importantă.
Îngrijorarea autorităţilor europene este şi mai mare datorită faptului că rata natalităţii este foarte
mare în rândul acestei etnii. Aşadar, copiilor ai căror părinţi nu au acte de identitate, nu li se
eliberează certificate de naştere.
O altă problemă semnalată este tratamentul discriminatoriu aplicat de autorităţile locale acestor
etnici: Poliţie, Primărie, etc. Reportajele televizate despre evacuările forţate ale rromilor au şocat
opinia internaţională. În acest sens se cere tragerea la răspundere a acelor persoane cu autoritate publică care mai procedează la discriminarea rromilor.
ECRI menţionează că datele estimate de unele organizaţii non-guvernamentale (a se vedea
notele de mai sus) cu privire la numărul rromilor sunt mult mai veridice decât cele relevate de
recensământul naţional din 2002. Acest fapt se datorează respectului de sine foarte scăzut în rândul
etnicilor rromi şi tratamentelor discriminatorii la care sunt supuşi constant.
În ansamblu, la data întocmirii celui de-al treilea raport, ECRI consideră că în cei 5 ani de la
demararea proiectului “Strategia naţională pentru îmbunătăţirea situaţiei rromilor” nu s-auînregistrat progrese deosebite, iar atitudinea autorităţilor române este lipsită de interes.
La finele “Programului Comunitar de Combatere a Discriminării” (2006) un alt proiect finanţat
de Uniunea Europeană prin fondurile PHARE, şi-a propus să evalueze măsura şi modul în care
presa scrisă centrală şi locală din România a reflectat minoritatea rromă în articolele publicate în
perioada 2007-2008. au fost monitorizate ediţiile electronice a 8 cotidiane naţionale şi 6 cotidiene
locale:
-la nivel naţional: Adevărul, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Jurnalul Naţional, Libertatea,
România Libera, Ziua şi Gândul;
-la nivel local: Buna ziua Braşov, Transilvania Express, Telegraf, Ziua de Constanţa,
Ziarul de Iaşi si Ziua de Iaşi.
Cuvintele cheie utilizate pentru a identifica articolele relevante au fost: r(r)om, etnie r(r)omă,
ţigan/ ţigancă, puradel/ i, pirandă/ e, bulibaşă, coloraţi, tuciuriu (i) .
Analiza a avut în vedere selectarea de date privind:
• Numărul de articole care se referă la etnia rromă;
• Atitudinea jurnalistului faţă de minorităţile prezentate (negativă, neutră sau pozitivă)
• Ce aspecte/ subiecte i-au interesat cel mai mult pe jurnaliştii din România, în relaţie cu
etnia rromă.
În perioada luată în considerare (octombrie 2006-august 2007) s-au înregistrat 1598 de
materiale referitoare la domeniul de interes, cele 1598 de materiale fiind repartizate astfel: 62 în
Adevărul, 168 în Cotidianul, 350 în Evenimentul Zilei, 329 în Jurnalul Naţional, 149 în Libertatea,
123 în România Liberă, 188 în Ziua şi 229 în Gândul.
Sursa: www.mma.ro/BAZA DE DATE/Discriminare/ Imaginea minorităţilor în presa scrisă
naţională şi locală
În totalul de 1598 de articole, termenii „rrom” (rrom, romi, rromi, etnie romă) a fost folosit în
537 de articole (34%), „ţigan” (ţigan/ ţigancă/ ţigănuş) în 805 articole (50%), „puradel/i” în 46 de
articole (3%), „bulibaşă” în 32 de articole (2%), „tuciuriu” în 19 articole (1%) şi „pirandă” în 16
articole (1%). Deşi cifrele arată că mass media românească foloseşte mai mult cuvântul „ţigan”
decât „rrom”, în fapt, situaţia este inversă. Rezultatul cantitativ a reieşit ca urmare a unui număr de181 de articole (11%) care au menţionat ambii termeni în cadrul aceluiaşi articol, cât şi a
mediatizării puternice a două subiecte în care este menţionat exclusiv sau preponderent cuvântul
ţigan: când fotbalistul Adrian Mutu este numit “ţigănuş şmecher” de Maurizio Zamparini
(preşedintele clubului de fotbal Palermo) şi afirmaţia preşedintelui Traian Băsescu: “cât de
agresivă era ţiganca asta împuţită”.
De remarcat, totuşi, că există încă un număr semnificativ de articole în care se folosesc termeni
precum „tuciuriu” (19 articole) şi “puradel/ puradei” (46 de articole) cu referire la persoane deetnie rromă. De asemenea, un număr însemnat de articole conţin termeni precum „ţigănie”,
În totalul de 584 de articole, termenii „rrom” (rromi, etnie rromă) a fost folosit în 456 de
articole (78%), „ţigan” (ţigancă/ ţigănuş) în 169 articole (29%), „bulibaşă” în 18 articole (3%),
„pirandă” în 12 articole (2%), „tuciuriu” în 8 articole (1%) şi „puradel/i” în 7 articole (1%).
Monitorizarea arată că presa locală foloseşte mai mult termenul de „rrom”, preferat celui deţigan. Se remarcă faptul că sunt încă folosiţi termeni precum „pirandă” (12 articole) şi „tuciuriu”
(8 articole).
Figura 9 Frecvenţa utilizării unor cuvinte cheie în presa locală
78%29%
3%
2%
1%
1%
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80%
rrom
tigan
bulibasa
piranda
tuciuriu
puradel
Sursa: www.mma.ro/BAZA DE DATE/Discriminare/ Imaginea minorităţilor în presa scrisă
naţională şi locală
Concluziile finale ale raportului în urma monitorizării celor 14 publicaţii: 8 la nivel central şi 6
la nivel local (din 3 regiuni) pe perioada octombrie 2006-august 2007, relevă faptul că nu se
remarcă nicio legatură dintre un ziar anume şi o atitudine generală a jurnaliştilor faţă de etnia
rromă. Atitudinea acestora, preponderent negativă, este opţiune personală şi întăreşte convingerea
autorităţilor europene că ţara noastră continuă să se confrunte cu un grad ridicat de discriminare
îndreptată împotriva rromilor.O bună perioadă de timp, Parlamentul de la Strasbourg a dezbătut problema rromilor
neintegraţi. Neintegraţi niciunde, nici în Italia, nici în România, nici în Franţa, nici în alte părţi ale
lumii. Ei sunt o problemă majoră în măsura în care îngroaşă rîndurile sărăcimii. Nici politicienii de
la noi, dar nici cei din ţările care i-au primit, nu sunt pregătiţi să rezolve această problemă. Atât
noi, “popoarele civilizate”, cât şi ei, rromii fără ţară, fără lege, suntem vinovaţi de eşecul integrării
lor. Ca să îi înţelegem, ca să îi putem integra, în primul rând, trebuie să îi cunoaştem, să le
identificăm problemele şi măsura în care specificul lor s-ar putea armoniza cu al nostru.
Potrivit statisticilor, România este ţara cu cei mai mulţi ţigani. Ignoraţi încă de la sosirea pe
continent, rromii au devenit acum cea mai mare problemă cu care se confruntă Europa. Franţa,
Italia deopotrivă, Austria, îi strâng pe toţi grămadă pe aeroporturi şi îi trimit pe toţi “acasă”: în
România.
În 13 noiembrie 2007, Parlamentul European a ţinut la Strasbourg o şedinţă pe tema sărăciei
comunităţilor de rromi din întreaga Europă. Soluţia nu a fost găsită la această problemă. Mai mult
chiar, rapoartele întocmite de ECRI fiecărei ţări participante la Programul Comunitar deCombatere a Discriminării, arată că în niciuna din ţările participante situaţia rromilor nu s-a
schimbat sau îmbunătăţit în mod radical.
În luna aprilie a acestui an, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Naţională pentru
Rromi a lansat Raportul de Cercetare „ Incluziunea şi excluziunea socială a rromilor în
societatea românească de azi ”.
Raportul a avut ca scop studierea mecanismelor excluziunii sociale a rromilor pentru a
fundamenta politicile publice destinate incluziunii rromilor. Se face referire la diferenţele şiasemănările dintre romi şi ne-romi dincolo de stereotipuri, precum şi posibilele evoluţii ale
acestora. Pe lângă acest studiu, raportul oferă şi o serie de soluţii de ieşire din acest impas.
Cele mai multe cercetări sociologice pe problemele rromilor au subliniat în mod special
indicatorii şi procesele de excluziune socială. Cercetările anterioare sunt de acord asupra faptului
că oportunităţile de dezvoltare personală şi comunitară pentru rromi sunt serios reduse de
procesele de excluziune. Această cercetare sociologică a fost realizată în cadrul proiectului Phare „ Consolidarea
Capacităţii Instituţionale şi Dezvoltarea de Parteneriate pentru Îmbunătăţirea Percepţiei şi
Condiţiilor Romilor ”, implementat de Secretariatul General al Guvernului (SGG) şi de Agenţia
Naţională pentru Romi (ANR). Proiectul a avut o valoare de 4,5 milioane Euro şi s-a derulat pe o
perioadă de 18,5 luni. A cuprins mai multe direcţii de intervenţie, cea mai mare parte a resurselor
fiind alocată dezvoltării comunităţilor de rromi din România.
În cadrul acestui proiect, a fost desfăşurată şi o campanie de conştientizare şi informare
adresată atât cetăţenilor români majoritari, cât şi cetăţenilor români de etnie romă, în cadrul
platformei S.P.E.R.- „Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă!”. A fost lansată chiar şi o petiţie
pentru a susţine lupta anti-discriminare, din păcate, însă, au fost strânse doar 668 de semnături
online.
Societatea românească s-a schimbat semnificativ dupã 1990 şi aderarea la Uniunea Europeană
a deschis noi posibilităţi pentru creşterea gradului de bunăstare, mobilitate şi inovaţie. Fireşte,
costurile şi beneficiile acestor schimbări, cum ar fi procesul de tranziţie, integrarea europeană şi
transformările care vor urma, nu sunt distribuite în mod egal. Câţi dintre etnicii rromi au resursele
necesare pentru a beneficia de pe urma acestor evoluţii şi ce i-ar putea împiedica să nu beneficieze
Problemele rromilor nu au ajuns încă pe agenda reformelor sociale. Există instituţii, cum ar fi
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; există măsuri universale de protecţie socială
care integrează problemele cu care se confruntă rromii în problemele cu care se confruntă alte
persoane.
Cu toate acestea, până acum abordarea dominantă a fost ca la problemele rromilor să serăspundă cu soluţii special elaborate în acest sens – cum ar fi mediatori şi experţi pe problemele
rromilor, iniţiative legislative îndreptate împotriva segregării etnice a elevilor rromi şi politici pe
termen scurt pentru rromii din licee şi universităţi. Astfel de măsuri sunt justificate ca politici pe
termen scurt care vizează inegalităţile grave în ceea ce priveşte oportunităţile oferite cetăţenilor de
etnie rromă.
Aşa cum relevă în mod repetat anchetele, aceste inegalităţi persistă, prin urmare intervenţiile
directe sunt în continuare necesare. Cu toate acestea, există riscul ca ele sã devină şi să rămânăsingurul tip de soluţie pus în aplicare pentru aşa-numita „problemă a ţiganilor”.
În lipsa unor schimbări cuprinzătoare care să încurajeze participarea tuturor cetăţenilor la
instituţiile sociale, indiferent de poziţia lor în ierarhiile sociale, măsurile specifice nu îşi pot atinge
Capitolul IV STUDIU DE CAZ: Tradiţii, obiceiuri şi amintiri ale
rromilor din satul Beldiu (jud. Alba), satul Girişu Negru (jud.
Bihor), comuna Cojocna (jud. Cluj)
Pe ţigani i-am admirat dintotdeauna, cel puţin dintr-un punct de vedere: “indiferenţa” cu care
îşi duc traiul… Indiferent care au fost situaţiile cu care i-a confruntat viaţa: robie, sedentarizare,
deportare, etc., şi-au conservat tradiţiile, obiceiurile, dar mai ales modul de viaţă, atât de exotic şi
colorat pentru o lume simetrică.
Schimbările, dezvoltările, evoluţiile suferite de societate, au trecut peste comunităţile, pesteneamurile de ţigani luând sau adăugaînd câte ceva. Necesitatea de a supravieţui ca popor în primul
rând, i-a învăţat să se adapteze, să se modeleze, dar şi să dezvolte o strategie de supravieţuire în
concordanţă cu ceea ce aştepta societatea adoptivă.
Pe baza relatărilor şi amintirilor unor etnici rromi, am încercat să înţeleg în ce fel şi-au pus
amprenta asupra obiceiurilor tradiţionale ale acestora, tranziţiile şi schimbările (mai ales cele
politice) suferite de societatea românească. Am ales trei localităţi, din trei zone diferite ale
Transilvaniei, fără să ştiu că voi avea şansa să întâlnesc trei neamuri distincte de rromi, cu
probleme specifice. Concluziile, pe care m-am simţit obligată să le formulez la finele cercetării
mele, au fost la fel de bulversante precum ancheta în sine. Am decis cu greu ce m-a frapat mai tare:
fidelitatea acestora faţă de propriile tradiţii sau incapacitatea, mai bine spus, refuzul de a se adapta
societăţii.
Primele date despre comunităţile de rromi din localităţile identificate, cele demografice, le-am
procurat de la primăriile locale sau de la Institutul Naţional de Statistică. Analizând evoluţia
demografică a populaţiei de etnie rromă în comparaţie cu cea a populaţiei majoritare, am putut să-
mi formez prima impresie asupra gradului de integrare a rromilor în localitatea respectivă.
Tabel 10 NUMĂRUL POPULAŢIEI ÎN LOCALITĂŢILE STUDIATE
Sat Beldiu (jud. Alba) Com. Cojocna (jud. Cluj) Sat Girişu Negru (jud. Bihor)
Anul Totalul
populaţiei
Rromi Totalul
populaţiei
Rromi Totalul
populaţiei
Rromi
2002
258 9 4.400 866 798 84
1992 261 11 4.563 487 805 56
1930 213 16 7.971 573 788 38
185
0
270 23 5.341 221 834 31
Sursa: Consiliile Judeţene Alba, Bihor, Cluj
După cum se poate observa, numărul ţiganilor din cele trei localităţi a suferit modificări, dar nudeosebit de importante; aceste modificări au fost generate şi de transformările suferite de societate
în perioadele respective. Se poate observa că în localităţile Beldiu şi Girişu Negru, numărul
rromilor a fost mereu mic în comparaţie cu numărul rromilor din comuna Cojocna. Potrivit
relatărilor localnicilor din aceste localităţi, acest fapt a fost determinat mai ales de poziţia
geografică a satelor.
Satul Beldiu este situat în judeţul Alba, în câmpia Mureşului la 7 km distanţă de oraşul Teiuş.
Încă din secolul al XVII-lea Teiuşul a fost un important târg de animale, ceea ce a favorizatstabilirea etnicilor rromi la marginea acestei localităţi. Beldiu, un sat mic, ai cărui locuitori se
ocupau în principal cu agricultura şi pescuitul, nu a reprezentat importanţă pentru şatrele de ţigani.
Comunitatea mică a Beldiului a întâmpinat cu ostilitate orice încercare de stabilire a rromilor în
apropierea satului. În anul 1930, la data recensământului, rromii care au fost înregistraţi ca făcând
parte din localitatea Beldiu, făceau parte dintr-o şatră stabilită pe malul stâng al Mureşului.
Între anii 1930- 1947, perioadă în care la conducerea primăriei satului Beldiu se afla Radu
Mihăilă, nici un localnic nu era de etnie rromă. O dată cu instalarea comunismului în România şiapariţia C.A.P.-urilor şi a I.A.S.-urilor, în sat a fost adusă o familie de ţigani care era responsabilă
cu întreţinerea curăţeniei în grajduri. Familia Spaniol făcea parte din neamul geambaşilor. Era
formată din 6 membri şi călătorea împreună cu alte 4 familii când au fost ridicaţi şi duşi cu forţa în
satul Beldiu.
Anica Spaniol (69 ani) îşi aminteşte că avea 10 ani când familia ei se stabilise la marginea
comunei Teiuş împreună cu restul şatrei. Veniseră aici pentru a-şi vinde caii, însă în toamna lui
1949 au fost obligaţi să muncească în C.A.P-ul din satul Beldiu: “Ne-au dat o cameră, în care erau
2 paturi şi o masă. Casa era la intrarea în sat, chiar lângă grajduri. Tata şi mama trebuiau să cureţe
după ce dădeau drumu' la vaci în ciurdă şi să le bage în iesle. Măgheran şi Titi, fraţii mai mari,
grijeau vacile pe şest. Când gătau cu grajdurile, aveau şi ei porţie la colectiv. La tata nu i-o plăcut.
Tot zicea că pleacă. De vreo două ori ne-o adunat pe toţi şi noaptea ne-o suit în căruţă să plecăm şi
noi la a noşti. De fiecare dată ne prindea paza de la grajduri; a doua zi securiştii îl rupeau pe tata cu
bătaia. A treia oară când ne-or prins, pe tata l-or luat şi l-or dus cu ei. După rivoluţie am aflat că l-
or dus la canal. Apoi am rămas numa noi cu mama şi or mai adus după vreun an, încă un ţigan să oajute la grajduri. Or mai fost aşa ţigani care veneau în sat şi vroiau să rămână, dar oamenii nu i-or
lăsat. Pe noi ne-or lăsat că le-o fost milă de mama că o rămas fără bărbat şi că nu i-am furat
niciodată.”
În timpul regimului comunist, familia stabilită în Beldiu, nu a păstrat obiceiurile specifice
etniei datorită izolării în sânul comunităţii, formată în întregime de români, dar şi datorită
măsurilor întreprinse la nivel naţional pentru sedentarizarea acestor etnici. Dintre membrii familiei
Spaniol, doar Anica a rămas în sat. A trăit şi a întemeiat o familie alături de Vasile Porojea, cu cares-a căsătorit după tradiţia ţigănească- doar prin binecuvântarea unui bulibaşă. Au continuat să
locuiască în camera de la marginea satului, împreună cu cei 6 copii. În 1993 au primit de la
primăria Teiuş o bucată de pământ pe care au reuşit să ridice cu ajutorul localnicilor, o casă
modestă.
După revoluţie, familia a continuat să lucreze pământurile localnicilor sau în gospodăriile
acestora. Pentru perioade scurte de timp lucrau în livezile din apropiere sau adunau plante
medicinale pe care le vindeau firmelor de profil. În anul 1999, cel mai mare dintre copii, Titi
Spaniol (copiii poartă numele mamei, deoarece tatăl nu deţinea act de identitate) a plecat la muncă
în Italia, unde s-a stabilit şi şi-a întemeiat o familie. Ceilalţi copii: Mariana, Ana, Mugur s-au
căsătorit în localităţi apropiate. Singurul copil rămas în sat, Claudiu, lucrează de mai bine de 8 ani
la un atelier de tâmplărie din Teiuş. Locuieşte împreună cu mama lui şi crede despre etnia din care
face parte că este reprezentată de oameni fără caracter, dar că oamenii ar trebui să se străduiască să
înţeleagă spiritul de libertate care caracterizează acest popor: “Eu ştiu de la mama mea că bunicul
meu nu a suportat viaţa la casă. Dormea sub căruţă şi mânca din străchini făcute de el. Mie nu mi-e
ruşine că îs ţigan. Nu vorbesc ţigăneşte că mama nu ne-a învăţat pe nici unul. Ne-a dat la şcoală pe
toţi şi ne-a învăţat că şi românii şi ţiganii sunt aceeaşi apă şi acelaşi pământ: omul contează. Să fie
cinstit şi curat. Eu am numai 6 clase că în anul ăla a murit tata şi nu m-am mai dus. Mariana,
Mugur şi Titi au făcut 8 clase, dar Ana a terminat liceul şi lucrează secretară în Alba Iulia.”
Anica nu mai ştie mare lucru despre şatra în care a crescut până la vârsta de zece ani. La câţiva
ani după ce ei se stabiliseră în Beldiu, un frate de-al mamei sale i-a căutat şi le-a povestit cum
“miliţienii” le-au dat foc la căruţe, undeva în apropiere de Buzău.
În ceea ce priveşte obiceiurile, îşi aminteşte că nici o femeie din şatra lor nu era ghicitoare şi
nu ştia să “zică de deochi”. Femeile se ocupau doar cu creşterea şi educarea copiilor, iar
îndatoririle faţă de comunitate se rezumau la adunarea lemnelor pentru foc, îngrijirea animalelor
crescute pentru hrană (vaci, porci, uneori găini), spălatul rufelor. Nu aveau voie să vorbească cu
străinii, mai ales cu “ne-ţiganii”. Îşi aminteşte foarte bine că femeile erau aspru pedepsite dacă
încercau să-şi părăsească familia. Celor care erau prinse, li se reteza vârful nasului sau li se tatua
pe obrazul stâng un punct negru, semn al trădării şi minciunii lor. Erau excomunicate, iar de obiceio astfel de femeie nu mai era primită în nici o altă comunitate. Şatra avea un vătaf de ordinele şi
îndrumările căruia ascultau toţi membrii. Judecata unei nedreptăţi se făcea după legile ţigăneşti. La
fel se oficiau căsătoriile, botezurile sau înmormântările. Anica nu îşi aminteşte ca în şatra lor să se
fi despărţit vreun cuplu, însă ştie că în astfel de cazuri, numai bărbatul are dreptul să ceară
“desfacerea cununiilor” şi tot el era cel obligat să părăsească comunitatea. Soţia rămânea în sânul
şetrei, fiind ajutată şi susţinută în creşterea copiilor.
Anica nu vede nici o diferenţă între obiceiurile şi ritualurile ţiganilor şi cele ale românilor. Lafel ca şi populaţia majoritară, ţiganii celebrează momentele importante şi în funcţie de evenimentul
sărbătorit există anumite practici. I se pare o mare nedreptate când se spune despre ţigani că “joacă
şi cântă” la înmormântări. Într-adevăr familiile mai înstărite cheamă lăutari la înmormântări, dar
“şi românii îşi duc mortu' la groapă cu fanfara. La noi îs cântări care se cântă în serile de priveghi,
când îl scoate din casă şi când îl duce la groapă. Şi la români îi tot aşa. Şi ei se bocesc.”
Îi pare rău că nici unul dintre copiii ei nu ştie limba ţigănească, pe care recunoaşte că nici ea nu
o mai înţelege în totalitate. Dialectele sunt foarte multe şi în general tot timpul apar cuvinte noi. Nu
a mai întâlnit un geambaş, neam în care s-a născut, din 1978 când a fost cu soţul la Bucureşti
pentru o operaţie. Nici atunci nu au reuşit să se înţeleagă prea bine, dar crede că acum nu ar mai
pricepe nici atât. Nu am înţeles ce diferă atât de mult? Cuvintele de bază nu puteau fi diferite.
Cuvintele care fac diferenţa, sunt cele care se folosesc pentru a descrie munca şi îndeletnicirile
tradiţionale, specifice fiecărui neam ţigănesc în parte. Un alt criteriu care îşi pune amprenta asupra
dialectelor este perioada de timp petrecută într-o anumită regiune geografică.
Anica Spaniol consideră că a fost norocoasă pentru că oamenii din sat i-au acceptat familia şi,
la nevoie, i-au ajutat. Spune că secretul a fost hărnicia, respectul şi mai ales corectitudinea. Nu a
furat şi nu a făcut treabă “de mântuială” niciodată.
În comuna Cojocna, rromii au făcut tot timpul parte din peisaj. Se întâlnesc în această regiune
mai multe neamuri de ţigani: căldărari, lingurari, cărămidari, lăutari, etc. Au reuşit să se integreze
în sânul comunităţii majoritare, mai ales, prin muncile şi lucrările prestate în gospodăriile comunei.
În prezent, doar lăutarii mai practică meseria tradiţională. Din această tagmă fac parte 24 de rromi
care alcătuiesc două tarafe: cel din satul Cojocna (unul dintre cele mai renumite şi apreciate din
zonă) şi cel din satul Cara. Ceilalţi rromi lucrează cu ziua în gospodăriile localnicilor sau
colectează fier vechi. Din cei 1000 de ţigani (cifră neoficială), apoximativ 230 sunt angajaţi cu
carte de muncă în oraşele din apropiere. Dintre aceştia, marea majoritate sunt muncitori
necalificaţi, 2 persoane lucrează în învăţământ, iar 5 persoane ocupă funcţii de conducere în
diverse firme particulare. Turdeanu Veronica, locuitoare a satului Cara în anii '50- '60, căsătorită şi
stabilită în satul Cojocna, îşi aminteşte că în satele acestea a existat dintotdeauna un număr mare
de ţigani. Oamenii îi tolerau pentru că îi foloseau la muncile agricole sau la alte treburi îngospodării. Mulţi dintre ei cunoşteau meşteşuguri tradiţionale: erau fierarii satului sau
confecţionau obiecte utile localnicilor- unelte agricole, butoaie, ciubere, cufere, etc. Îşi aminteşte şi
situaţii în care anumite persoane sau chiar familii întregi de etnie rromă erau alungate din sate
pentru că furau sau înşelau vârstnicii. De asemenea, nu uită că nici un bal sau nuntă nu se ţinea în
sat fără prezenţa lăutarilor, care “cântau ore în şir melodii de-a noastre, dar şi de-a lor, pentru că le
plăceau românilor”. Aceştia, lăutarii, sunt singurii care au casele amestecate printre cele ale
majoritarilor etnici. Ceilalţi ţigani sunt stabiliţi la marginea satelor şi trăiesc în case din cărămidăarsă, confecţionată de cele mai multe ori de “proprietari”. Locuinţele nu sunt racordate la reţeaua
electrică, nu au apă trasă în curte şi nici canalizare.
Majoritatea rromilor din Cojocna vorbesc limba rromani şi continuă să păstreze o parte din
obiceiuri, mai ales cele legate de sărbătorile specifice şi evenimentele importante.
În Girişu Negru, ţiganii se trag din neamul cărămidarilor, îndeletnicire practicată şi astăzi.
Grupul etnic a fost acceptat şi integrat în comunitatea satului, într-atât încât, în anul 1997 câţiva
creştini baptişti din sat au construit pentru rromii de aici, un locaş de rugăciune; o biserică baptistă
numai pentru ţigani, în care aceştia să poată predica, să se poată ruga şi cânta în limba lor. Niciun
ţigan din această localitate nu este angajat cu carte de muncă. Lucrează cu ziua, cea mai mare parte
dintre ei; familiile care s-au integrat cel mai bine în comunitate cultivă pământul şi
comercializează roadele.
În timpul comuniştilor majoritatea lucrau în colectiv. Ultimii rromi stabiliţi la marginea satului
au rămas aici datorită comenzilor mari de cărămidă necesare pentru ridicarea unităţilor C.A.P. din
zonă.
După revoluţie s-a stabilit la marginea satului o familie de gabori, foarte diferită ca practici şi
tradiţii de celelalte familii de ţigani din împrejurimi. Ştefan Culiţă, capul acestei familii vorbeşte
despre convieţuirea cu românii şi ceilalţi rromi, despre particularităţile care îi deosebesc în cadrul
etniei:
“- Prin ce vă diferenţiaţi de ceilalţi rromi?
- Comunitatea rromilor gaborii are o tradiţie aparte şi nu îşi schimbă legile. Prin obiceiurile pe care
le moştenim de la strămoşii noştri: pălării, fuste lungi, iar bărbaţii poartă obligatoriu, mustăţi, ne
deosebim de celelalte neamuri de fraţi ţigani Avem si anumite sarbatori spefice...
- Nunţile. Copiii noştri se logodesc la 6 -8 ani prin noi, prin părinţi, şi se căsătoresc la cel mult 15
ani. Socrul mare e cel care se duce şi-o peţeşte pe noră. Fata trebuie să fie neaparat de neam bun,
adică oameni cinstiţi, muncitori, înstăriţi. Înţelegerea între părinţi se face când cei doi miri sunt
încă mici. Tot atunci se cade la învoială şi asupra zestrei. Potrivit tradiţiei, nora şi soţul ei rămân în
casă la cuscrul mare. Copiii gaborilor se căsătoresc doar în comunitate, iar nunţile sunt fără dar.Până se mărită, fetele n-au voie să plece mai departe de uliţa satului. O fată care ajunge la 16 ani
nemăritată, e considerată fată bătrână şi e ciufulită (bârfită) de toată comunitatea.
- Este adevărat că miresele se cumpără în această comunitate?
- La noi nu se vând copiii, ca la alte comunităţi de rromi. Părinţii dau zestre atâta cît pot ei şi
ambele familii de părinţi îi ajută pe tineri să aibă cu ce porni cât de cât spre viitor.
-Meseriile pe care le practicaţi, cum le deprindeţi?
- Meseria se moşteneşte şi se învaţă totodată de la părinţi sau rude, încă din copilărie. Pentru astanu ne trebuie nici un fel de şcoală. La 15 ani un tânăr trebuie să cunoască bine meseria, pentru că
trebuie să câştige o bucată de pâine pentru familia care şi-o întemeiază.
-Ce obiecte confecţionaţi?
- Principalele produse solicitate sunt burlanele. Mai facem acoperişuri, învelişuri de tablă sau de
aramă. Facem şi reparăm cazane de cupru, căldări de ţuică, ceaune pentru fierberea brânzei şi
urdei. Dar ştim să lucrăm şi cu inox şi cu aluminiu.
-Cu aur lucraţi?
- Nu. Noi nu lucrăm nici cu aur, nici cu argint.
- Limba rromani pe care o vorbiţi diferă mult de limba rromani vorbită de alte neamuri de rromi?
- Diferă, dar ne putem înţelege cu toţi fraţii ţigani. Am întâlnit la Congrese (Congresele
Internaţionale ale Rromilor) şi ţigani francezi, spanioli, cu care m-am înţeles.
- Mulţi rromi trăiesc împrăştiaţi prin ţară. Cum v-aţi stabilit aici?
- Eu fac parte din etnia maghiară a rromilor născuţi în România, aşa că sunt cetăţean român,
indiferent cum mă descriu alţii. Eu nu m-am născut şi nu am crescut în acest sat. M-am născut
lângă Arad, la Curtici, în una dintre cele mai mari comunităţi de gabori din România. Noi ne-am
împrăştiat prin ţară pentru că acolo am fi murit de foame. Nimeni nu comanda la noi, ci la cei mai
bătrâni şi cu mai multă experienţă. Suntem aici de peste zece ani şi vom rămâne atâta timp cât vom
avea de lucru.
- Deci mai practicaţi nomadismul?
- Nu. Dar dacă oamenii nu mai au nevoie de noi, înseamnă că noi vom muri de foame. Mergem
acolo unde produsele noastre sunt căutate. Mai avem căruţe, cai, dar nu mai umblăm prin ţară ca să
ne vindem produsele.
- De atâta vreme, nu aţi reuşit să epuizaţi cerinţa de produse din această zonă?
- Atâta vreme cât lumea tot construieşte şi se tot modernizează noi vom avea de lucru.
- Femeile? Care este rolul lor în familie, în gospodărie?
- Femeile grijesc copiii. Spală, fac mâncare, grijesc animalele. Ca toate romancele. Şi ca româncele
(râde). Sunt şi femei care se pricep să facă obiecte mai mici şi mai uşor de confecţionat: ibrice,
pâlnii, lopeţi, etc. Eu şi familia mea, am participat la festivaluri de artă populară şi tradiţională, latârguri meşteşugăreşti, unde ne-am expus lucrările. Nevasta mea a avut grijă de prezentare şi de
vânzare. Familia noastră e mai modernă. Fata mea cea mare, Simina, am măritat-o la 15 ani, dar
anul trecut a terminat Facultatea de Ştiinţe Politice la Cluj Napoca şi acum lucrează la o asociaţie
pentru ţigani. Eu m-am înscris atunci, după revoluţie în Partida Rromilor. Aşa am plecat şi prin
străinătate. Femeile noastre trebuie să aibă un mare respect pentru bărbat, fie ţigan, fie român:
“gadjiu” cum se zice la noi. De exemplu, nevasta n-are voie să se suie în pod sau la etaj, ca să nu-i
stea în cap soţului. De asemenea, n-are voie să treacă prin faţa bărbatului sau a animalelor.- Câte familii cuprinde comunitatea de rromi gabori din Girişu Negru?
- Noi ne considerăm o singură comunitate cu cei din Tinca, Belfir, Cociuba Mare, Olcea. În Giriş
noi suntem singurii gabori. Ceilalţi fraţi ţigani sunt cărămidari sau se ocupă cu comerţul ambulant:
umblă pe la case după fier vechi şi în schimbul lui dau produse din lemn, confecţionate de ei sau
plasticuri cumpărate de la Plastoru' din Oradea. Există şi ţigani românizaţi care sunt angajaţi la
oraş; ăştia nu mai vorbesc limba noastră de loc şi nici nu mai recunosc etnia. Merg la biserică cu
românii, iar cei care mor din familiile astea sunt îngropaţi în cimitirul românesc, după datinile
românilor de aici. Noi avem Adunarea noastră (adunare= denumire pentru lăcaşul de cult baptist
sau penticostal) şi cimitirul nostru. Cum am spus şi mai-nainte, există diferenţe între noi şi ceilalţi
ţigani, între noi şi ceilalţi români, dar pot să spun că noi nu am deranjat restul satului cu tradiţiile
noastre. Nici pe noi nu ne deranjează obiceiurile lor la nunţi sau la înmormântări, dar nici din
partea lor nu am avut probleme când le-am respectat pe ale noastre.”
Ţiganii din satele menţionate anterior, trăiesc în case sărăcăcioase, la marginea localităţilor.
Există şi familii care nu îşi mai asumă apartenenţa la etnie, nu mai vorbesc limba şi s-au amestecat
printre localnici.
Majoritatea rromilor din aceste sate nu mai păstrează tradiţiile, trăiesc în condiţii precare, fiind
marginalizaţi şi supuşi continuu discriminărilor. Aceste situaţii sunt atenuate în satele din comuna
Cojocna.
Pentru rromii din împrejurimile Clujului s-a încercat implmentarea de programe care să-I ajute
să se dezvolte, să se integreze. O situaţie specială se întâlneşte în cazul ţiganilor din colonia Pata-
Rât, unde comunităţile de ţigani trăiesc în jurul gropii de gunoi a oraşului Cluj Napoca.
În Pata- Rât există 3 comunităţi de rromi: Canton, Dalla şi Rampa de gunoi. În Canton,
majoritatea ţiganilor este din Cluj Napoca şi constituie un grup de persoane evacuate din Casa
Călăului şi mutat aici prin temeiul primăriei. Acestora li s-a facilitat accesul la utilităţi, li s-au
oferit locuinţe şi terenuri prin programul “ECHE HOMO”. Din această comunitate fac parte
aproximativ 350 de persoane, dintre care doar o mică parte ocupă locuri de muncă, restul colectând
materiale reciclabile din groapa de gunoi.
Comunitatea Dallas este cea mai veche dintre cele trei, persoanele locuiesc aici de peste 30 ani.Există 400 de rromi, dintre care doar 40 sunt originari din zonă, restul provenind din diverse
judeţe: Bistriţa Năsăud, Mureş, etc. Aceştia locuiesc în case insalubre, fără curent electric sau apă
curentă. În această zonă s-au montat 3 cişmele de apă şi câteva cabine de duş prin programul
“Ajutorul familiei”, program desfăşurat în parteneriat cu Germania.
Rromii din comunitatea Rampa de gunoi trăiesc în condiţii inumane. Nu au acte de identitate,
se adăpostesc sub cartoane şi majoritatea suferă de boli cronice: hepatită, etc sau sunt infestaţi cu
virusul HIV. Aici trăiesc aproximativ 100 de persoane, în ajutorarea cărora s-a înfiinţat un cabinetmedical. Din păcate acest cabinet nu funcţionează, deoarece numărul persoanelor este prea mic
pentru a beneficia de un medic de familie. În prezent se încearcă încadrarea legală a acestor
persoane, fiind vizat şi un parteneriat cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru ca acest cabinet să
devină funcţional.
Am observat că, în ciuda eforturilor depuse de autorităţi, rromii sunt cei care refuză să se
integreze în societate, să se adapteze mediului în care trăiesc.
Din analiza stilului de viaţă al rromilor se poate desprinde o anumită specificitate exprimată
într-un pattern cultural caracteristic: spirit de inventivitate, spirit întreprinzător, capacitate de
adaptare rapidă la noi condiţii de viaţă, capacitatea de identificare a resurselor de existenţă, spririt
deschis, mobil, profesionalism crescut în meşteşugurile tradiţionale, coeziune ridicată a familiei,
grija pentru copii. În esenţă este un mod de viaţă marginal autoacceptat, orientat spre o adaptare
reactivă.
Despre rromi s-a vorbit şi s-a scris la început mai mult anecdotic, speculându-se în principal
aspectele „pitoreşti” ale vieţii lor. Dreptul la recunoaştere şi apreciere se afirmă în prezent tot mai
pregnant, elitei rromilor revenindu-i misiunea de a prezenta opiniei publice adevărata faţă a acestei
etnii.Consider că poţi cunoaşte mai bine un neam cunoscându-i istoria, iar istoria rromilor de la noi
se împleteşte cu istoria românilor. Multă vreme rromii au fost o populaţie ignorată datorită situaţiei
de robi care a făcut să fie marginalizaţi .Totuşi la mijlocul secolului trecut reprezenta 7% din
populaţia Principatelor. Istoria rromilor se caracterizează prin supravieţuirea, de-a lungul secolelor,
a unor trăsături specifice şi caracteristici culturale. Cea mai veche menţiune a existenţei lor în
Balcani, unde au venit după o perioadă destul de lungă petrecută în Imperiul Bizantin, o avem din
1348, în Serbia. Din Balcani au ajuns şi pe teritoriul României, fiind menţionaţi în documente din1385 în Ţara Românească, circa 1400 în Transilvania şi 1428 în Moldova .
În general, în Ţările Române, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ţiganii aveau un rol
important în economie. Erau căutaţi ca meşteşugari, acoperind un gol în acest domeniu. Fierăria le
aparţinea aproape în exclusivitate. Dar erau şi lăcătuşi, săbieri, cuţitari, căldărari sau arămari,
zlătari. Mai practicau: sităria, pietrăria, cărămidăria, olăritul, morăritul, confecţionau linguri de
lemn, erau bucătari în cârciumi.
Ca mod de viaţă, specific ţiganilor era nomadismul. Majoritatea călătoreau prin ţară în căutareasurselor de existenţă, dar iarna se retrăgeau la moşia stăpânului.
Despre originea socială dovezile sunt mai mult din epoca modernă, dar tradiţia s-a păstrat
foarte bine la nomazi. Ţiganii trăiau în grupuri. Cel mai mic era familia sau cortul. Mai multe
familii formau o ceată(circa 30-40 de familii), în general reunite pe baze profesionale. În deplasare
plecau toţi, conduşi de un jude sau voievod.
În secolele XVIII-XIX are loc un proces de sedentarizare, majoritatea ţiganilor fiind legată de
agricultură,astfel în momentul dezrobirii ,doar puţini practicau nomadismul.
În 1918 se formează statul unitar român şi ţiganii devin cetăţeni ai României cu toate
specificurile diverselor grupuri. În perioada interbelică ţiganii intră în declin ca meşteşugari, locul
în economie fiind unul marginal. Pauperizarea i-a transformat pe rromi în muncitori, iar lipsa de
educaţie în unii necalificaţi. În anii '30 apare o mişcare de emancipare a rromilor, unele încercări
de organizare sub conducerea unor elite de intelectuali, artişti.
Până la Antonescu ţiganii nu au făcut obiectul unor măsuri cu accente rasiste, nu a existat o
„problemă ţigănescă”. Abia în a doua jumătate a deceniului patru şi sub influenţa Germanieinaziste, se propune deportarea lor. După venirea la putere a Mişcării legionare a început deportarea
ţiganilor spre Transnistria. Au fost luate familii întregi circa 25000 de persoane .Mulţi au fugit spre
Ucraina sau Rusia, dar foarte mulţi au murit . Cei care au supravieţuit s-au întors în ţară în 1944,
împreună cu retragerea armatei .
În timpul regimului comunist, multă vreme nu a existat o politică specială faţă de rromi. Abia
în anii '70-'80 s-a pus problema situaţiei sociale dificile a ţiganilor .Rromii sunt fixaţi în aşezări şi
case de autorităţile centrale şi locale. Prin sistematizarea oraşelor au dispărut „cartierele ţigăneşti”de la marginea lor, locatarii au fost mutaţi în blocuri, iar la sate în case. Acum nu mai practicau
meseriile tradiţionale, care nu mai aveau nici o căutare şi au devenit lucrători în fabrici şi în
C.A.P.-uri. Dar mulţi dintre ei nu şi-au găsit locul în economie. ”Programul de integrare socială a
ţiganilor” din 1977 nu a fost aplicat decât parţial, ei rămânând în continuare pe treapta cea mai de
jos a societăţii , marginalizaţi.
După 1989 situaţia rromilor s-a agravat şi mai mult, foarte mulţi ajungând şomeri, iar ca primă
consecinţă în plan social a fost creşterea delicvenţei în sânul acestei etnii.
Populaţia de rromi din România este una tânără şi în creştere, ţinând cont de natalitatea
ridicată, deci în curând se va pune şi mai acut problema locuinţelor, a educaţiei şi pregătirii
