63
Lucrarea: ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE ÎNTRE TRECUT ŞI PREZENT
Autor: Ionel Fănel CaleaAnul apariţiei: 2010ISBN 978-973-0-08507-5
2
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
ÎNTRE TRECUT ŞI PREZENT
CALEA IONEL FĂNEL
3
CUPRINS
CAPITOLUL I......................................................5ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE – EVOLUŢIE..........................5
1. ÎNCERCĂRI DE CONSTITUIRE A UNEI ORGANIZAŢII.............................52. DEMERSURI DE CONSTITUIRE A ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE...........................................................................93. MODALITĂŢI DE PRIMIRE ŞI ÎNCETARE A CALITĂŢII DE..................16
CAPITOLUL II.................................................18SCOPURILE ŞI PRINCIPIILE ORGANIZAŢIEI.................................18
1. SCOPURILE ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE..................................182. PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE A ORGANIZAŢIEI................................21
CAPITOLUL III.................................................27SISTEMUL ŞI STRUCTURA NAŢIUNILOR UNITE...........................27CAPITOLUL IV.................................................43ORGANIZAŢIA NAŢIUNILR UNITE ÎN CONTEMPORANEITATE
.........................................................................431. CARACTERISTICI ALE EVOLUŢIEI ORGANIZAŢIEI..............................432. REFOMA SISTEMULUI OPERAŢIUNILOR DE MENŢINERE..................463. REFORMA CONSILIULUI DE SECURITATE504. TENDINŢE ÎN ACTIVITATEA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR................53
NOTE...................................................................58BIBLIOGRAFIE.................................................62
4
CAPITOLUL I
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE – EVOLUŢIE
ISTORICĂ
1. ÎNCERCĂRI DE CONSTITUIRE A UNEI ORGANIZAŢII
INTERNAŢIONALE
Organizaţiile internaţionale reprezintă deopotrivă o reflectare a
diversităţii condiţiilor în care au fost create şi un cadru propice al cooperării
internaţionale, dar şi o arenă în care se înfruntă principalele tendinţe politice
existente în lume.
Complexitatea şi diversitatea tot mai mare a raporturilor
interstatale, determinate înainte de toate de factori de natură economică,
politică, socială au dus, începând din a doua jumătate a secolului al XIX
– lea, la apariţia organizaţiilor internaţionale. Ele răspundeau nevoii
resimţite de state de a crea un cadru organizatoric cu caracter permanent
care să faciliteze cooperarea în diferite domenii, cât şi rezolvarea
diferitelor probleme prin tratative şi negocieri. Academicianul Mircea
Malita afirma că ,, Istoria societăţii omeneşti ar putea fi rescrisă şi regândită
nu ca o istorie de lupte, ci ca un şir neîntrerupt de negocieri ”1.
5
Primele organizaţii internaţionale au fost create la sfârşitul secolului
al XIX - lea sub forma Uniunilor Administrative şi aveau un obiect
limitat la domeniile tehnic şi economic. Cu timpul numărul organizaţiilor
a crescut, amploarea, importanţa şi varietatea problemelor care intră în sfera
de activitate a acestora s-a dezvoltat. În prezent nu există zonă geografică
sau domeniu de activitate internaţională care să nu dispună de o structură
instituţională de colaborare.
Create prin acordul de voinţă al statelor, stipulat în statut,
organizaţiile internaţionale au o personalitate distinctă şi dispun de o
autonomie funcţională. Totuşi organizaţiile internaţionale nu deţin
trăsăturile caracteristice ale statelor ca : suveranitate sau teritoriu şi nu au
caracter suprastatal 2. De aceea potrivit dreptului internaţional ele nu pot fi
considerate decât subiecte cu caracter derivat.
Organizaţiile internaţionale au ca trăsătură specifică existenţa
unui tratat încheiat între două sau mai multe state. Noţiunea de tratat
are în dreptul internaţional două accepţii. Într-o primă accepţie, tratatul
este actul juridic prin care se creează, se modifică sau se sting norme şi
raporturi juridice internaţionale. Într-o a doua accepţie, în sens restrâns,
noţiunea de tratat desemnează o anumită categorie de acorduri.
O altă caracteristică se referă la modul de constituire prin una sau mai
multe Conferinţe sau Reuniuni. Aşa este cazul celor mai multe
organizaţii guvernamentale ca : O.S.C.E., Liga Arabă, Organizaţia Statelor
Americane ş a..
Organizaţia internaţională se caracterizează prin permanenţa şi
durabilitatea ei. Astfel, o serie de organizaţii regionale ca : S.E.A.T.O. ,
A.N.Z.U.S., C.E.N.T.O. şi-au diminuat foarte mult permanenţa şi
importanţa, iar altele ca Organizaţia Tratatului de la Varşovia dispărând
datorită schimbărilor survenite în relaţiile internaţionale. Scopurile pentru
care sunt constituite organizaţiile internaţionale face necesar existenţa unor 6
organe proprii şi permanente care adoptă hotărâri respectate de toate statele
membre potrivit statutului.
Prima organizaţie internaţională care avea ca scop dezvoltarea
cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi securităţii a fost Societatea
Naţiunilor creată prin Hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris.
Obligaţiile statelor membre erau de a nu recurge la război, de a
întreţine ,, la lumina zilei ” relaţii internaţionale bazate pe dreptate şi
cinste, de a respecta normele dreptului internaţional ca reguli de purtare între
guverne, astfel ca în lume ,,să domnescă pacea ” 3.
Intrarea în vigoare a Pactului Societăţii Naţiunilor, la 10 ianuarie
1920 a consemnat şi începutul activităţii organizaţiei. Pactul conţinea 26
de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state membre fondatoare precum
şi alte 13 ,, ţări invitate să adere la Pact ” 4.
Organele de conducere erau : Adunarea Generală, Consiliul si
Secretariatul permanent . Adunarea Generală era formată din
reprezentanţii statelor membre, care deţineau un singur vot, şi se
întruneau în sesiuni ordinare anual, în luna septembrie sau ori de câte
ori era nevoie, în sesiuni extraordinare. Consiliul era organul executiv
format din 5 membri permanenţi şi 4 nepermanenţi. Secretariatul era
compus din funcţionari internaţionali, membri ai statelor componente.
Sediul Societăţii Naţiunilor a fost stabilit la Geneva, unde funcţionau şi
principalele organisme.
Pactul Societăţii Naţiunilor Unite continea şi o serie de limite
ca : insuficienţa claritate a sistemului sancţiunilor şi pentru impunerea
sancţiunilor. Astfel în cazul agresiunii Japoniei asupra Chinei din anul
1931, Societatea Naţiunilor se mulţumeşte doar cu proteste verbale 5. În
cazul atacului Italiei asupra Etiopiei nu optează decât pentru sancţiuni
comerciale 6, iar în cazul marşului lui Hitler spre război se rezumă la a
protesta.7
Unanimitatea voturilor pentru adoptarea hotărârilor în Consiliu,
rolul important ce şi-l rezervau reprezentanţii americani şi englezi
constituiau deficienţe în funcţionarea Societăţii Naţiunilor. În condiţiile
refuzului Senatului american de a ratifica Pactul Societăţii Naţiunilor,
organizaţia internaţională ,, s-a născut orfană”.
Dar chiar şi cu aceste limite, noul organism internaţional era o extraordinară
inovaţie
în relaţiile internaţionale. Prevederile Pactului puteau constitui ,,cadrul real
şi viabil de instituţionalizare a colaborării” pentru pacea şi prosperitatea
omenirii 7.
Societatea Naţiunilor a reprezentat un model după care s-a
constituit O.N.U., model care a fost îmbunătaţit şi care s-a dovedit viabil
până în prezent.
8
2. DEMERSURI DE CONSTITUIRE A ORGANIZAŢIEI
NAŢIUNILOR UNITE
Constituirea O.N.U. a fost posibilă datorită condiţiilor create de
consecinţele celui de al doilea război mondial pentru omenire. Coaliţiei
antihitleriste, având la bază S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S., căruia i s-au
adăugat şi alte state cu scopul de a lupta în numele democraţiei şi al
libertăţii, al dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta. Reprezentaţii
a 26 de state au folosit denumirea de ,, Natiunile Unite ” pentru a
desemna acestă alianţă. Denumirea a fost dată apoi noii organizaţii
internaţionale.
Primul moment în constituirea O.N.U. îl reprezintă semnarea
Chartei Atlanticului, constând într-o Declaraţie de principii privind modul
de organizare a păcii la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Această
declaraţie se referă, între altele, la necesitatea instituirii unui sistem mai
larg şi permanent de securitate generală. Ea a fost semnată la 14 august
1941 de preşedintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt şi de primul ministru
al Marii Britanii, Winston Churchill. A fost confirmată prin Declaraţia
Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942 purtând semnătura Marii Britanii,
S.U.A. şi U.R.S.S., precum şi a altor 23 de state din coaliţia
antihitleristă.
În octombrie 1943 la Conferinţa de la Moscova a miniştrilor
afacerilor externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii s-a adoptat un
alt document numit Declaraţia cu privire la securitatea generală la
care, uterior a aderat şi China. Acest document prevede ( la art. 4) că ,, în
termenul cel mai scurt va trebui înfiinţată o organizaţie internaţională
universală, întemeiată pe principiul egalităţii suverane, care să cuprindă toate
statele mari şi mici ” 8.9
La prima întâlnire la vârf între S.U.A., Marea Britanie şi
U.R.S.S. de la Teheran dintre 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943 s-a
ajuns la un acord asupra organizării viitoare a Naţiunilor Unite, dotate cu
o Adunare Generală şi un Comitet Executiv. Ea era supravegheată după
cum spunea Franklin D. Roosevelt, de ,, patru agenţi de poliţie : U.R.S.S.,
S.U.A., Marea Britanie şi China” 9.
După o pregătire prealabilă, reprezentanţii S.U.A., U.R.S.S. şi Marii
Britanii au elaborat mai multe variante ale viitoarei organizaţii, s-a convocat
reuniunea de la Dumbarton Oaks ( lângă Washington ) care s-a desfăsurat
între 21 august şi 9 octombrie 1944 între delegaţi ai S.U.A., U.R.S.S.,
Marii Britanii şi Chinei. Documentul rezultat a fost numit ,, Propuneri
pentru stabilirea unei organizatii internţionale generale ”. Aceste
propuneri au fost dezbătute ulterior la Conferinţa de la Ialta a şefilor de
state şi de guverne ai S.U.A., U.R.S.S. şi Marii Britanii din 4-11 februarie
1945. În hotărârile adoptate la încheierea conferinţei se consemnează
acordul realizat asupra procedurii de vot în Consiliul de Securitate,
aprobându-se formula propusă de delegatia S.U.A. în ceea ce priveşte
principiul unanimităţii marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate :
Marea Britanie, Franţa, China, S.U.A. şi U.R.S.S. ¹º . Acest principiu va fi
înscris în Charta O.N.U. aşa cum a fost stabilit la Ialta. A doua înţelegere
importantă privea sistemul de tutelă asupra unor teritorii dependente
înlocuind regimul mandatelor prevăzut de Pactul Societăţii Naţiunilor
(deşi de facto nu mai funcţiona, Societatea Naţiunilor fiind desfiinţată de
jure în anul 1946). La un punct de vedere s-a ajuns şi în privinţa
convocării Conferinţei pentru crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite. S-
a convenit să fie invitate statele beligerante care au semnat declaraţia
Naţiunilor Unite din anul 1942 sau declaraseră război puterilor Axei până la
data de 1 martie 1945. Aceste state urmau să devină membri originari sau
fondatori.10
Cele trei mari puteri au stabilit ca S.U.A. să devină ţara gazdă a
lucrărilor Coferinţei Naţiunilor, ulterior prevăzându-se ca ele să aibă loc
la San Francisco, începând cu 25 aprilie 1945. Invitaţiile la Conferinţă
urmau să fie lansate de guvernul american în numele viitorilor membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate. Guvernul provizoriu francez a
ridicat obiecţii, arătând că nefiind invitat nici la Dumbarton Oaks şi nici la
Ialta, nu ar fi dispus ca invitaţiile să fie făcute şi în numele său. Astfel încât
cele patru puteri (S.UA., U.R.S.S., Marea Britanie şi China) au lansat
invitaţiile numai în numele lor.
La Conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state, la cele
46 de state îndeplinind condiţiile fixate la Ialta adăugându-se
Bielorusia, Ucraina, Danemarca şi Argentina. Nu a fost prezentă Polonia, ca
urmare a nerecunoaşterii de către S.U.A. a guvernului de orientare
comunistă instalat în această ţara de trupele sovietice. Această practică
urma să se generalizeze în întreaga Europă Centrală şi de Est aflată în
zona de ocupaţie sovietică ¹¹. Ulterior Poloniei i se va conferi calitatea de
membru fondator, astfel încât în final numărul membrilor fondatori a fost
de 51 de state.
Primele sedinţe ale Conferinţei au fost consacrate unor aspecte de
organizare a lucrărilor şi procedurii. A fost constituit un Comitet de
Conducere alcătuit din şefii celor 50 de delegaţii participante sub
preşedentia şefului delegaţiei S.U.A.. Comitetul avea conducerea
generală a Conferinţei şi decidea în orice problemă majoră politică sau
de procedură. Un Comitet Executiv restrâns, alcătuit din 14 state, printre
care cele 4 puteri iniţiatoare, se ocupa de problemele curente ale
Conferinţei. Au mai fost formate două comitete generale: Comitetul
deplinelor puteri (din 6 state) şi Comitetul de coordonare (din statele
alcătuind Comitetul Executiv, care şi-au trimis aici expeţii), având atribuţiile
unui comitet de redactare.11
Conferinţa a lucrat în şedinţe plenare, conduse prin rotaţie de
către un preşedinte, şef al uneia din delegaţiile celor patru puteri
iniţiatoare şi în comisii şi comitete tehnice, unde s-a desfăşurat munca
propriu-zisă de stabilire a textelor Chartei. Au funcţionat 4 comisii
principale şi în cadrul lor, 12 comitete alcătuite din reprezentanţi ai tuturor
statelor prezente la Conferinţă, fiecare având sarcina să redacteze o parte
din Chartă. În toate organele Conferinţei s-a aplicat o procedură de vot
cu majoritate de 2/3. Ca limbi oficiale ale Conferinţei au fost stabilite :
franceza, engleza, rusa, spaniola şi chineza, în care trebuiau să fie
publicate toate documentele, iar ca limbi de lucru : engleza şi franceza ( în
care au trebuit traduse discursurile ţinute în alte limbi ). În forma ei finală
Charta a fost adoptată de plenul conferinţei la 25 iunie 1945 şi semnată de
delegaţi la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.
Adoptarea Chartei a constituit un eveniment istoric, o manifestare
a convingerii popoarelor într-o organizare a relaţiilor între state care să
permită triumful marilor valori ca : pacea, securitatea, progresul economic
şi social asupra forţei, dominaţiei puterii şi înapoierii. Textul Chartei
compus din 111 articole apare substanţial îmbunătaţit şi completat faţă de
propunerile de la Dumbarton Oaks. Preambulul Chartei enuntă principiile 12
pe care trebuie să se întemeieze noua ordine internaţională. Este vorba
mai întai de a ,, feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, de
două ori pe durata unei generaţii a impus omenirii incredibile suferinţe ” ¹².
Conferinţa de la San Francisco a constituit totodată, un prilej pentru
afirmarea rolului statelor mici şi mijlocii, ale căror eforturi s-au îndreptat în
mare măsură spre limitarea puterilor discreţionarea ale Consiliului de
Securitate şi a influenţei membrilor săi permanenţi. Obiectivul
fundamental este acela al Societăţii Naţiunilor şi anume menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. La acesta se adaugă obiective care vizau
modificarea raporturilor între oameni şi grupele sociale : apărarea
drepturilor omului, afirmarea egalităţii între naţiuni şi între sexe,
preocuparea de a favoriza progresul economic şi social, respectul justitiei,
toleranţa, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, etc. Mai
constrângătoare decât Pactul Societăţii Naţiunilor, Charta O.N.U. permite
comunităţii statelor membre să se opună oricărui război şi nu numai
celor ilicite. Ea le obligă să participe la acţiuni decise de O.N.U. şi mai
ales prevede crearea unei forţe militare formate din contingente ale
diferitelor state membre ale organizaţiei. Într-un cuvânt principiile sale sunt
ridicate la rangul de legi internaţionale valabile pentru toţi, singurele
care ies de sub competenţa O.N.U. sunt afacerile interne ale statului.
O.N.U. a căzut victimă, într-un timp foarte scurt, războiului rece,
mai exact rivalităţilor cauzate de acesta şi a preluat tensiunile existente între
marile puteri fondatoare ale O.N.U., care devin acum competitori. Astfel,
între 1945 şi 1955 U.R.S.S. şi-a exercitat dreptul de veto de şaptezeci şi
şapte de ori pentru a preveni adoptarea de decizii în problemele asupra
cărora ea nu era de acord. În ansamblu, U.R.S.S. a exercitat dreptul de
veto în trei sferturi din cele 149 de cazuri de veto exprimate în primii 30 de
ani de la înfiinţarea O.N.U. ¹³. Obstrucţiile nu au venit însă numai dinspre
U.R.S.S.. În perioada formării şi consolidării O.N.U., S.U.A. nu au avut 13
nevoie să-şi exercite dreptul de veto deoarece puteau convinge o parte
din membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate să nu voteze o
anumită rezoluţie. În plus S.U.A. aveau destulă influenţă pentru a
determina o parte suficientă a celorlalţi membri ( nepermanenţi ) ai
Consiliului de Securitate să exercite un vot favorabil intereselor sale.
După ce numărul membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite a
crescut S.U.A. nu a mai putut asigura sprijinul necesar, astfel încât acest
stat a început el însuşi să obstrucţioneze anumite decizii, procedeu pe care
nu cu mult timp în urmă îl condamnase. Până la sfârşitul războiului rece
S.U.A. şi-a exercitat dreptul de veto de 72 de ori, dar în perioada de după
1966 S.U.A. a făcut acest lucru de două ori mai mult decât toti ceilalţi
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate la un loc ¹.
Drept rezultat, activitatea Consiliului de Securitate a fost de
nenumărate ori paralizată când unul sau altul dintre membri permanenţi îşi
exercitau dreptul de vot, împiedicând astfel O.N.U. să întreprindă acţiuni
colective. La aceste obstrucţii s-au adăugat crizele financiare repetate,
cauzate de refuzul celor două superputeri de a-şi plăti contribuţia financiară.
În ansamblu, conflictul ideologic din timpul războiului rece a redus
substanţial capacitatea de actiune a O.N.U. pe care creatorii săi o
proiectaseră.
Creşterea numărului de membri a redus de asemenea capacitatea de
a întreprinde acţiuni concertate. Pe măsura creşterii numărului de membrii,
organizaţia a devenit din ce în ce mai puţin omogenă. Acest proces s-a
accentuat odată cu cea de a cinsprezecea Adunare Generală din anul 1960,
când 17 state au fost admise în O.N.U., majoritatea fiind state africane.
În anul 1985 mai mult de jumătate din statele membre erau din Africa şi
Asia, în timp ce în 1945 la constituire mai puţin de un sfert erau ţări de pe
aceste două continente. După anul 1985 acest proces s-a accentuat în
continuare, astfel încât ţările lumii a treia au devenit preponderente 14
numeric în cadrul organizaţiei mondiale. Acest lucru a generat o nouă
dispută între Nordul dezvoltat si Sudul subdezvoltat.
Sfârşitul războiului rece a uşurat cauza universalităţii O.N.U.,
atunci când în anul 1991 Lituania , Letonia , Estonia, Coreea de Nord şi
de Sud au fost admise în organizaţie, pentru ca în anul următor toate
statele rezultate din dezmembrarea U.R.S.S. să devină şi ele membre.
Acum marile puteri ale Consiliului de Securitate au lăsat la o parte
rivalităţile dintre ele şi au devenit mai cooperante în procesul menţinerii
păcii internaţionale. Cât de departe a putut merge cooperarea dintre fosta
U.R.S.S. şi S.U.A. s-a văzut clar după invazia Kuweitului de către Irak.
Noua atitudine cooperantă a celor două superputeri foste antagoniste dar
aflate încă în stare de competiţie a dus la un proces de reînnoire a eforturilor
Naţiunilor Unite de a asigura o eficienţă sporită menţinerii ordinii
mondiale şi a promovării prosperităţii. Pentru aceasta atât S.U.A. cât si
Rusia au solicitat ca procesul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului de
Securitate să se facă prin consens. De asemenea ambele state au depus
eforturi pentru a întări rolul Comitetului Militar.
În prezent permisele pentru realizare unei Organizaţii a
Naţiunilor Unite mai eficace şi mai eficientă apar promiţătoare, având
la bază capacitatea Consiliului de Securitate de iniţia măsuri colective,
esenţiale pentru menţinerea păcii în cadrul unei noi ordini mondiale. Deşi
speranţa creşterii eficienţei şi eficacităţii O.N.U. încă persistă se pare că
limitele funcţionale ale organizaţiei rezidă în însăşi organizarea sa actuală
care trebuie să fie supusă unei reforme majore pentru a-şi îndeplini
misiunea pentru care a fost creată.
15
3. MODALITĂŢI DE PRIMIRE ŞI ÎNCETARE A CALITĂŢII DE
MEMBRU
O.N.U. acordă statelor membre o serie de drepturi dar şi obligaţii.
Poate deveni membru al acestui for intenţional orice stat paşnic, care
acceptă obligaţiile impuse de Chartă şi care este capabil şi dispus să le
îndeplinească (art.4) . Pentru a rezolva problema comunicării în cadrul
organizaţiei membrii săi folosesc ca limbi oficiale : araba, chineza, engleza,
franceza , rusa şi spaniola. Importanţa acestei organizaţii este demonstrată de
numărul foarte mare de state membre care a ajuns la 191 de membri în anul
2001.
Admiterea ca membru în O.N.U. se face la recomandarea Consiliului
de Securitate adoptată cu 9 voturi, inclusiv voturile membrilor
permanenţi. Altă modalitate de a deveni membru este hotărârea Adunării
Generale votată de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi.
Calitatea de membru poate fi suspendată dacă s-a întreprins o
acţiune preventivă sau de constrângere (art.5), măsura este dispusă de
Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate care poate
suspenda un stat din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor inerente calităţii
de membru.
Astfel un membru al O.N.U. care încalcă în mod permanent
principiile cuprinse în Chartă poate fi exclus din organizaţie de
Adunarea Genarală la recomandarea Consiliului de Securitate. Încetarea
calităţii de membru poate interveni prin retragerea voluntară sau ca urmare
a încetării existenţei ca stat ¹
Membrii originari ai O.N.U. sunt statele care au participat la
Conferinţa de la San Francisco. De asemenea în această categorie intră
statele care au semnat anterior Charta şi o ratifică în conformitate cu art. 110
din Chartă. 16
În prezent premisele pentru realizarea unei Organizaţii a
Naţiunilor Unite mai eficace apar promiţătoare, avînd la bază capacitatea
Consiliului de Securitate de a iniţia măsuri colective, esenţiale pentru
menţinerea păcii în cadrul unei noi ordini mondiale. Deşi speranţa creşterii
eficienţei şi eficacităţii O.N.U. persistă se pare că limitele funcţionale ale
organizaţiei rezidă în însăşi organizarea sa actuală care trebuie supusă unei
reforme majore pentru a-şi îndeplini misiunea pentru care a fost creată.
17
CAPITOLUL II
SCOPURILE ŞI PRINCIPIILE ORGANIZAŢIEI
NAŢIUNILOR UNITE
1. SCOPURILE ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
Ca şi Societatea Naţiunilor, O.N.U. a fost concepută ca o alianţă a
statelor învingătoare pentru pacea care urma să vină. Ceea ce i-a
asigurat eficacitatea şi durabilitatea a fost faptul că a reuşit reconcilierea
foştilor adversari într-un mod în care anterioara organizaţie mondială nu o
făcuse. De asemenea, triplarea numărului membrilor săi în următorii 30 de
ani de la înfiinţare, în special cu state mici, cu state subdezvoltate şi în curs
de dezvoltare, a asigurat acestora o influenţă importantă pe care nu au
avut-o niciodată înainte.
Apărută din necesitatea de a feri generaţiile viitoare de flagelul
războiului ¹, O.N.U. şi-a propus ca scop suprem unirea forţelor
membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii. Acest lucru se
realizează prin garantarea folosirii forţei armate ,,doar în interesul comun al
statelor ce compun comunitatea internaţională”. În rezolvarea acestui scop
suprem, Charta O.N.U. prevede structura organizatorică, metodele şi
mecanismele ce vor fi puse în funcţiune şi care formează împreună,
sistemul mondial de securitate colectivă.
Deşi părea suficient de perfecţionat şi de eficace, acest mecanism n-a
putut fi transpus în practică integral, până în prezent. Aceasta deoarece
mecanismul avea să fie blocat prin împărţirea lumii în blocuri militare 18
opuse, ceea ce a condus la menţinerea încordării în relaţiile
internaţionale şi perpetuarea tulburărilor şi conflictelor, la războiul rece şi
o serie de flageluri. Totuşi organizaţia mondială nu a rămas pasivă, căutând
să-şi îndeplinească scopul suprem prin mijloacele prevăzute în Chartă. Aşa
s-au născut operaţiunile de menţinere a păcii, ca o necesitate
stringentă de a limita folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi ca un
mecanism ad-hoc de a preîntâmpina extinderea conflictelor prin gestiunea
crizelor ².
Realizarea cooperării internaţionale reprezintă un alt scop al
O.N.U.. El stabileşte trei direcţii în care statele au obligaţia de a coopera
între ele. Astfel statele trebuie să coopereze în domeniul menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale prin acţiuni întreprinse prin intermediul O.N.U.
În domeniul economic, cooperarea favorizează progresul şi stabilitatea
economică, precum şi bunăstarea generală a statelor. Acest lucru este
necesar pentru înlăturarea dezechilibrelor, a eradicării sărăciei şi a
protejării mediului înconjurător; ultima direcţie, fiind cea a cooperării
din domeniul social, cultural şi umanitar. Este necesar contopirea
eforturilor pentru protejarea patrimoniului cultural universal şi a înlăturării
analfabetismului.
Încă de la constituirea sa O.N.U. a militat pentru dezvoltarea de
relaţii prieteneşti între naţiuni întemeiate pe egalitatea în drepturi şi
autodeterminare a statelor şi popoarelor(art. 1 alin.2). Acest scop a fost
completat prin Rezolutia la ,, Declaraţia asupra principiilor de drept
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state ”
adoptată în cadrul Sesiunii jubiliare a O.N.U. din 24 octombrie 1970. S-
a constatat că ,,drepturile popoarelor şi naţiunilor de a dispune de ele însele
constituie o condiţie prealabilă de a se bucura de toate drepturile
fundamentale ale omului” ³.
19
O.N.U. urmăreşte să asigure că reprezintă un Centru în care să se
armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune. În
prezent acestea privesc pacea, securitatea, dezarmarea, eradicarea sărăciei,
protecţia mediului ambiant, protejarea femei şi copilului şa. Pacea,
securitatea, cooperarea, justiţia, dreptul internaţional, relaţiile paşnice între
toate naţiunile, egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărâ
soarta, respectul demnităţii omului sunt valori comune ale tuturor naţiunilor.
O.N.U. ca Centru coordonator al acţiunilor internaţionale este obligată
să le promoveze în cadrul relaţiilor dintre state pentru a asigura
dezvoltarea omenirii în noul mileniu.
20
2. PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE A ORGANIZAŢIEI
NAŢIUNILOR UNITE
Principiile de funcţionare a O.N.U. s-au născut din idei , concepţii şi
proiecte dezvoltate şi completate după o îndelungată evoluţie, după
secole de gândire şi acţiuni internaţionale : setea omului de dreptate şi
încredere în triumful binelui asupra răului în puterea raţiunii de a
înfrânge pornirile instinctuale, animalice, primitive. S-a afirmat că războiul
este o cale spre progres, însă progresele din timpul războaielor au fost
infime în comparaţie cu distrugerile provocate în lipsa negocierilor.
,,Istoria societăţii omeneşti, constată Mircea Maliţa, ar putea fi rescrisă şi
regândită, nu ca o istorie de lupte, ci ca un şir neîntrerupt de negocieri” .
Prin locul pe care-l ocupă în sistemul relaţiilor internaţionale
principiile fundamentale ale dreptului internaţional consacrate de O.N.U.
reprezintă reguli de conduită obligatorie cu caracter general. Încălcarea
unuia dintre aceste principii duce la violarea tuturor celorlalte, generând
prejudicii păcii şi cooperării internaţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional stipulate în Charta
O.N.U. fac parte din categoria de norme imperative sau norme jus
cogens gentium, de la care statele nu pot deroga prin angajamentele
încheiate între ele. Aceasta deoarece în timp ce toate celelalte norme creează
drepturi şi obligatii pentru un stat sau grupuri de state, normele jus
cogens gentium creează avantaje şi protecţie în favoarea întregii
societăţi omeneşti . Acest lucru a fost prevăzut expres în art.51 din
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor şi
art.103 din Charta O.N.U.
21
Egalitatea suverană a statelor membre reprezintă principiul de
bază al funcţionării organizaţiei, care nu trebuie subordonată unei puteri sau
grup de puteri. Acest fapt se observă în ultimul timp în încercările unor
state puternice de a subordona O.N.U., pentru a obţine Rezoluţii
convenabile şi chiar de a nu respecta anumite recomandări sau atribuţii.
Acest lucru s-a observat regretabil în declanşarea războiului împotriva
Irakului. O.N.U. trebuie să acţioneze în interesul statelor mari sau mici, să
asigure suveranitatea şi egalitatea în drepturi a acestora.
La Sesiunea Comitetului special al Adunării Generale a
O.N.U. pentru codificarea principiilor dreptului internaţional, care a avut
loc la Mexico-City în anul 1964 s-a ajuns la un acord asupra mai multor
probleme. Astfel toate statele se bucură de egalitate în drepturi, ca subiecte
de drept internaţional, ele având drepturi şi obligaţii egale .
Principiul egalităţii statelor membre este aplicat în cadrul O.N.U.,
unde votul statelor din Adunarea Generală este egal. Tot aici, însă acest
principiu este încălcat de existenţa în Consiliului de Securitate a 5 membri
permanenţi (S.U.A, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China), care au drept
de veto absolut.
În virtutea egalităţii lor suverane statele membre au încredinţat
membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate o răspundere deosebită în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi s-au obligat să execute
hotărârile adoptate. Prin aceasta s-a îmbinat în mod just principiul
egalităţii suverane a statelor, cu posibilitaţile reale a tuturor statelor în
ceea ce priveşte menţinerea păcii .
Principiul autodeterminării popoarelor şi a naţiunilor,
reglementează în esenţă statutul unui popor şi al unui teritoriu care nu şi-au
dobândit independenţa de stat. Conţinutul juridic al acestui principiu constă
în dreptul fiecărui popor de a-şi hotărâ singur soarta. În baza lui toate
popoarele sunt egale, statele având obligaţia ca în dezvoltarea cooperării lor 22
internaţionale să respecte şi să asigure acest drept. Orice acţiune de încălcare
sau de limitare a acestui drept, orice amestec în afacerile interne ale unui
popor sunt incompatibile cu exercitarea acestui principiu. Însă, şi în
legătură cu acest principiu istoria recentă a consemnat numeroase
încălcări, în condiţiile în care amestecul unor state în afacerile interne ale
unor popoare contiună şi încă şi-a diversificat sfera de acţiune.
Principiul după care statele trebuie să-şi îndeplinească cu bună
credinţă obligaţiile pe care şi le-au asumat este cunoscut din vechime în
formula ,, pacta sunt servanta ”( tratatele trebuie respectate). Charta
O.N.U. preluând acest principiu prevede ca toţi membrii Organizaţiei spre
a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calităţile de membru,
îşi va îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Charte
(art. 2 alin. 2). Acest principiu a fost reafirmat într-o serie de documente
juridico - diplomatice, statute ale unor organizaţii regionale, în convenţii
şi declaraţii internaţionale.
De o deosebită importanţă , mai ales în momentul actual este
principiul reglementării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale. De-a lungul istoriei nerespectarea acestui principiu a dus
la izbucnirea a numeroase conflicte soldate cu nenumărate victime.
Charta O.N.U. consacră în art.2 şi 3 obligaţia membrilor săi de a
reglementa diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice ,,în asa fel ca
pacea şi securitatea internaţională, ca şi justiţia, să nu fie primejduite ”. Art.
33 stipulează obligaţia de a recurge mai întâi la mijloace paşnice . În sens
larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, divergenţele sau conflictele
dintre două subiecte de drept internaţional.
Diferendele internaţionale pot să aibă o natură juridică sau
politică. Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept
între state şi care au ca obiect interpretarea unui tratat sau o problemă
de drept internaţional. În categoria diferendelor juridice intră şi stabilirea 23
naturii sau întinderii reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
O regulă importantă a dreptului internaţional este ceea ce a
caracterului facultativ al mijloacelor paşnice. Conform acestuia, statele îşi
aleg în mod liber şi pe baza unui acord, mijlocul paşnic la care să recurgă
pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele.
Abţinerea de la ameninţarea cu forţa şi folosirea ei, condamnă orice
folosire a forţei şi ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale, fie
contra integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în
orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U. În legătură cu acest principiu
se reţine neagresiunea. Străvechiul adagiu ,, jus ad bellum ”( în numele
căruia statele au declanşat numeroase războaie) a fost abolit, războiul de
agresiune fiind declarat ca cea mai gravă crimă internaţională . Este
interzisă şi recurgerea la alte forme ale forţei ca : întreruperea completă ori
parţială a relaţiilor economice, a mijloacelor de comunicaţie şi
concentrare a trupelor într-o zonă a frontierei. Statele sunt de asemenea
obligate să se abţină de la încurajarea organizării unor forţe neregulate sau
de voluntari ori de bande înarmate, inclusiv mercenari pentru incursiunile pe
teritoriu unui alt stat.
Referitor la acest principiu există două excepţii importante. O primă
excepţie o reprezintă măsurile adiacente, de constrângere, în caz, de
ameninţare a păcii şi a violării păcii, cât şi actele de agresiune. Măsurile
adiacente sunt decise de Consiliul de Securitate şi sunt duse la îndeplinire
cu contribuţia forţelor armate ale statelor membre. Aşa s-a întâmplat în
cazul primei intervenţii a forţelor armate ale statelor membre O.N.U.
împotriva regimului Saddam Husein, când s-a invadat Kuweitul în anul
1991. Nu este cazul celei de a doua intervenţii împotriva Irakului, când
S.U.A. şi Marea Britanie nu au avut mandat din partea Consiliului de
Securitate.24
A doua excepţie se referă la autoapărarea individuală sau colectivă a
statelor împotriva unui atac, până când Consiliul de Securitate va fi luat
măsuri necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ¹º.
Prin principiul neintervenţiei în problemele care sunt esenţial de
competenţa internă a statelor ( art. 2 şi 7 din Charta O.N.U. ) se interzice
unui stat sau unui grup de state să se amestece în treburile interne ale altui
stat. Respectarea lui constituie o condiţie esenţială a coeexistenţei paşnice
a statelor cu sisteme social-politice şi economice diferite. Prin ,,afaceri
interne” sau ,,afaceri care intră în competenţa internă”, se înţeleg toate
problemele referitoare la sistemul economic, social şi politic al unui stat
problemele vieţii sale interne, inclusiv stabilirea politicii sale externe ¹¹.
Interzicerea amestecului în treburile interne ale unui stat nu
împiedică luarea măsurilor de constrângere necesare pentru prevenirea sau
reprimarea agresiunii. Aşa cum s-a mai relevat Charta O.N.U. prevede
posibilitatea aplicării de sancţiuni militare sau nemilitare atunci când
acţiunile unui stat prezintă o ameninţare pentru pace, constituie o violare
a păcii sau un act de agresiune.
O formă de intervenţie socotită uneori ca admisibilă în doctrina
internaţională este aşa numita intervenţie internaţională pentru motive
umanitare. Interpretând această situaţie, unele state membre N.A.T.O., în
care un rol important l-a avut S.U.A. a intervenit la sfârşit de secol
XX în Iugoslavia. Această intervenţie reprezintă o problemă gravă şi
complicată deoarece, aşa cum s-a interpretat în mediile politice, juridice
şi massmedia, s-a încălcat dreptul unui stat suveran de a-şi rezolva singur
problemele interne. Rămâne o esenţială întrebare –pentru aceleaşi cercuri
politice, juridice, dar mai ales pentru popoare de ce s-a intervenit în
Iugoslavia şi nu în Turcia şi Israel, în favoarea kurzilor şi palestinenilor sau
în alte zone unde este cu adevărat nevoie de o intervenţie pentru motive
umanitare!25
În sfârşit, principiul coexisteţei paşnice presupune statornicirea unor
relaţii de prietenie, toleranţă sau de bună vecinătate între state, dezvoltarea
colaborării dintre ele presupune convieţuirea în linişte şi pace a unor state
cu regimuri politice diferite, religii şi nivel de dezvoltare economică şi
culturală diferite.
Principiul coexistenţei paşnice, alături de celelalte principii ca
egalitatea suverană, respectarea integrităţii teritoriale, dreptul popoarelor
şi naţiunilor la autodeterminare, neamestecul în treburile interne,
rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, ş a. constituie
fundamentul dreptului internaţional, pe care O.N.U. îl gestionează.
Singura organizaţie internaţională cu rol în apărarea păcii şi
securităţii internaţionale, O.N.U. este o realitate vie, care trebuie să se
implice ori de câte ori e nevoie în determinarea statelor, indiferent de
mărime sau forţă, să îi respecte principiile atât de necesare în relaţiile
dintre state.
Structura conceptuală a scopurilor şi principiilor Chartei nu
constituie o încercare de modelare arbritrară a realităţii. Ea este o sinteză de
tendinţe cu existenţă obiectivă în viaţa internaţională, indiferent de
animozităţile şi caracterul contradictoriu al evenimentelor în curs de
desfăşurare. Principiile după care statele trebuie să se călăuzească în
relaţiile dintre ele nu sunt numai percepte politice şi morale. Ele au, în
acelaşi timp, forţa obligatorie a normelor de drept, constituind principiile
fundamentale de drept international, care deţin locul central şi
predominant în sistemul normelor acestui drept. Din analiza substanţei
şi conţinutului diferitelor principii ale Chartei O.N.U. se observă o
finalitate comună : instaurarea între state a unor relaţii cu structură
deosebită. Ele trebuie să asigure înfăptuirea intereselor proprii şi comune
ale popoarelor, de a dezvolta în mod liber şi pe picior de egalitate cooperarea
paşnică şi constructivă pentru progresul fiecăruia şi al tuturor.26
CAPITOLUL III
SISTEMUL ŞI STRUCTURA NAŢIUNILOR UNITE
Sistemul Naţiunilor Unite cuprinde totalitatea structurilor
organizatorice şi funcţionale instituite de Chartă şi create pe baza ei,
inclusiv organizaţiile conexe (instituţiile specializate). Existenţa unui
sistem al Naţiunilor Unite cu o structură organizatorică, cu scopuri şi
funcţii precizate în Chartă, cu mijloace financiare proprii, alocate în
vederea realizării acestora, o defineşte ca având personalitate juridică
internaţională derivată si limitată, spre deosebire de state.
Recunoaşterea acestei calităţi nu schimbă cu nimic caracterul de
organizaţie interguvernamentală, bazată pe principiul egalităţii suverane.
Charta mai arată că, ,,organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecărui
stat membru de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea
funcţiilor şi realizarea scopurilor sale. De exemplu, O.N.U. poate
cumpără sau închiria imobile şi orice alte bunuri necesare activităţii sale.
Fără să fie prevăzut în Chartă, statele membre au trimis misiuni
permanente pe lângă O.N.U., la sediul său din New York, conduse de
diplomaţi cu gradul de ambasador. Este un sector însemnat al relaţiilor
diplomatice ale organizaţiei ca persoană juridică internaţională cu carater
derivat si limitat.
Nucleul sistemului Naţiunilor Unite îl constituie cele şase
organe principale : Adunarea Generală ; Consiliul de Securitate ;
Consiliul Economic şi Social ; Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Pe lângă ele funcţionează
numeroase organe subsidiare. Sub aspectul compunerii, primele patru
organisme sunt alcătuite din reprezentanţi ai statelor, folosesc un sistem 27
de votare şi o procedură în esenţă asemănătoare. Ultimele două
organisme nu sunt compuse din reprezentanţi ai statelor, ci au o structură
diferită. Deoarece în afară de Adunarea Generală, celelalte organisme au
un număr restrâns de reprezentanţi ai statelor sau de persoane alese
de organismele principale, s-a instituit şi aplicat principiul repartiţiei
geografice echitabile, combinat cu reînnoirea la intervale rezonabile a
componenţei.
În ceea ce priveşte sistemul de votare se aplică principiul un stat-un
vot. O altă trăsătură a procedurii de vot este cerinţa unei majorităţi de 2/3
sau simplă, în adoptarea deciziilor. Nu se aplică cerinţa unanimităţi, cu
excepţia Consiliului de Securitate calculânduse numai voturile celor
prezenţi şi votanti, abţinerile fiind socotite în numărul voturilor.
Adunarea Generală este singurul organism principal al Naţiunilor
Unite care se compune din toţi membrii organizaţiei. Adunarea
Generală este o conferinţă diplomatică permanentă, nefiind însă un
organism legislativ, nu este competent să emită legi. Este un for de
deliberare, în care orice stat, mare sau mic, poate să-şi formuleze ideile,
să discute o problemă, să propună o rezoluţie. Adunarea Generală a
dobândit din ce în ce mai mult, o poziţie de supraveghere generală asupra
activităţilor organizaţiei.
Charta a conferit Adunării Generale rolul de cel mai
reprezentativ organism al Naţiunilor Unite, funcţii dintre cele mai
cuprinzătoare, esenţiale pentru activitatea organizaţiei. Astfel,
Adunarea Generală poate discuta orice probleme sau chestiuni care
intră în cadrul Chartei sau care se referă la puterile şi funcţiile oricăreia
dintre organele prevăzute în ea. De asemenea poate face recomandări
membrilor organizaţiilor şi Consiliului de Securitate în orice
problemă apărută în cadrul relaţiilor internaţionale. Celelalte prevederi
ale Chartei referitoare la puterile şi funcţiile Adunării constituie o 28
concretizare, în diverse domenii, a competenţei generale atribuite
acestui organism principal. Asemenea puteri şi funcţii pot fi împaţite
în : cele legate de colaborarea statelor membre pentru realizarea
scopurilor Chartei ; cele privind buna funcţionare a organizaţiei şi
compunerea diverselor organe.
Printre funcţiile Adunării Generale legate de realizare scopurilor
O.N.U., Charta le defineste mai întâi pe cele referitoare la menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, şi la colaborarea politică în general.
Pe scurt, asemenea funcţii se referă la : examinarea principiilor generale
de colaborare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ;
discutarea oricăror probleme privitoare la acest domeniu ; dreptul de
a face recomandări Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care
ar pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională. De asemenea
iniţiază studii şi formulează recomandări în scopul de a promova
colaborarea internaţională în domeniul politic şi veghează la soluţionarea
paşnică a diferendelor internaţionale.
Printre atribuţiile Adunării Generale în legătură cu structura
şi funcţionarea organizaţiei sunt obligaţia Consiliului de Securitate şi a
celorlalte organisme principale de a-i prezenta rapoarte. Acesată obligaţie
subliniază rolul Adunării Genarale de supraveghere a activităţii
Naţiunilor Unite. Este important pentru funcţionarea organizaţiei ca
toţi membri să primească informaţii referitoare la felul cum îşi
îndepliesc atribuţiile toate organele şi să-şi expună punctul de vedere
în legătură cu aceasta. Dintre rapoartele primite de Adunarea Generală,
cel mai cuprinzător este raportul anual al secretarului general. Acesta
trece în revistă toate activităţile organizaţiei şi problemele de inters
general şi este prezentat Adunării înainte de începerea fiecărei sesiuni.
Discutând rapoartele, Adunarea Generală poate face recomandări
exprimându - şi indirect nemulţumirea faţă de felul cum a acţionat un 29
organism într-o anumită problemă. Adunarea Generală propune măsuri
noi sau atrage atenţia asupra felului în care această problemă a fost
rezolvată.
Un alt set de funcţii se referă la alegerea de noi membri în alte
organisme, admiterea de membri şi aplicarea de sancţiuni, aprobarea
bugetului, autorizarea Consiliului Economic şi Social de a încheia
acorduri cu instituţiile specializate ¹. Adunarea Generală alege membrii
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, statele care alcătuiesc
E.C.O.S.O.C. şi o parte din membri Consiliului de Tutelă. Paralel cu
Consiliul de Securitate, Adunarea Generală alege judecătorii Curţii
Internaţionale de Justiţie şi numeşte secretarul general la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Cu excepţia alegerilor de membri în diverse organisme care se fac
prin vot secret, prin completarea unor buletine cu numele statului
respectiv, votul este deschis, prin ridicarea mâini, de obicei a cartoanelor
cu numele statului căruia îi aparţine delegaţia. Forma de lucru în care
Adunarea Generală îşi exercită atribuţiile o constituie sesiunile.
Sesiunile anuale ordinare încep în cea de a treia zi de marţi a lunii
septembrie la sediul organizaţiei. La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea
fixează durata ei. Pe lângă sesiunile ordinare ale Adunării Generale,
Charta a prevăzut şi posibilitatea întrunirii unor sesiuni extraordinare,
care sunt convocate în termen de 15 zile de la primirea unei cereri în
acest sens de către secretarul general. În practică s-au adăugat la sesiunile
extraordinare sau speciale şi cele de urgenţă care se convocă de către
secretarul general în 24 de ore de la primirea cererii din partea
Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor. La sesiunile
Adunării Generale fiecare stat membru trimite o delegaţie compusă din 5
reprezentanţi cu locţiitorii lor, însoţiţi de consilieri şi experţi. Activitatea
se desfăşoară în cadrul a şase comitete : Comitetul 1 ( comitetul pentru 30
probleme politice şi de securitate, inclusiv reglementarea
armamentelor ), Comitetul 2 ( comitetul pentru probleme economice şi
financiare ), Comitetul 3 ( comitetul pentru probleme sociale, umanitare
şi culturale ), Comitetul 4 ( comitetul pentru probleme de tutelă, inclusiv
teritorii neautonome), Comitetul 5 ( comitetul pentru probleme
administrative şi bugetare ), Comitetul 6 ( comitetul pentru probleme
juridice) ².
În cele din urmă, Adunarea Generală se înfăţisează ca o vastă
arenă diplomatică. În cadrul ei se dezvoltă diplomaţia multilaterală,
creaţie a sec. XX, legată de existenţa organizaţiilor internaţionale cu
vocaţie universală şi deosebită de diplomaţia bilaterală, clasică sau
tradiţională.
Diplomaţia multilaterală în cadrul O.N.U., are un caracter de
continuitate prin existenţa misiunilor permanente trimise de state pe
lângă organizaţie. Asemenea misiuni îndepliesc un rol util în dezvoltarea
relaţiilor diplomatice şi în exprimarea poziţiei statelor în probleme
însemnate ale vieţii internaţionale. Pentru unele ţări în curs de
dezvoltare, misiunile lor permanente de la O.N.U. ţin locul celor pe care
nu sunt în măsură să le trimită în diverse state. O.N.U. şi Adunarea
Generală constituie locul în care fiecare naţiune poate avea contact cu
vecinii săi, toate statele fiind vecine în contextul globalizării.
Consiliul de Securitate are un loc aparte în sistemul
organismelor principale ale O.N.U.. El este investit cu răspunderea
principală pentru realizarea primului scop al O.N.U. : menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Consiliul de Securitate , având funcţii
circumscrise strict acestui domeniu, are puteri speciale de decizie şi
acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale. Este un
organism destinat să facă faţă crizelor internaţionale, nu numai prin
negocieri şi metode de rezolvare paşnică, ci şi prin acţiuni prompte şi 31
eficace. De aceea compunerea sa trebuie să îndeplinească o dublă
cerinţă : de a fi limitată la un număr mic de state şi de a cuprinde,
obligatoriu şi permanent, marile puteri, a căror cooperare a fost
considerată decisivă pentru preîntâmpinarea şi stingerea focarelor de
tulburare a păcii.
Consiliul de Securitate a avut iniţial în compunerea sa 11 membri
dintre care 5 membri permanenţi indicaţi expres de Chartă ( China
care a fost reprezentată între 1949-1979 de Taiwan, Franţa, U.R.S.S.,
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi S.U.A. ) şi 6 membri
nepermanenţi. Cei 5 membri permanenţi exercită în cadrul acestui
organism o dominaţie absolută care poate fi un factor de stabilitate, dacă
se obţine consensul ³. Pe baza unui amendament al Chartei, adoptat de
Adunarea Generală în 1963 şi intrat în vigoare la sfârşitul anului
1965, numărul membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate a
sporit la 10 astfel încât acest organism are în total 15 membri. Acestă
modificare s-a impus ca urmare a creşterii considerabile a numărului de
membri. Membri nepermanenţi sunt aleşi pe o perioada de 2 ani, cu
excepţia primelor alegeri când 3 membri nepermaneţi au fost aleşi pe o
periaoda de 1 an. Membrul al cărui mandat expiră nu va putea fi
reales imediat, regula urmărind o rotaţie cât mai mare a statelor
membre în componenţa Consiliului.
Criteriile de care Adunarea Generală trebuie să ţină seama în
atare împrejurări sunt stabilite prin Chartă : contribuţia membrilor
organizaţiei la menţinerea păcii şi securităţii şi la înfăptuirea celorlate
scopuri ale organizaţiei şi o repartiţie geografică echitabilă. În anul 1963,
odată cu modificarea numărului de locuri a membrilor nepermanenţi
ai Consiliului de Securitate s-a fixat şi distribuţia geografică a
locurilor. Astfel s-au dat cinci locuri pentru statele afro-asiatice , unul
32
pentru statele din Europa Răsăriteană, două pentru statele din
America Latină şi două pentru statele din Europa Occidentală .
Puterile şi funcţiile Consiliului de Securitate, definite în linii
generale în prevederile cap. V al Chartei ( Consiliul de Securitate )
sunt explicate în două direcţii. Prima direcţie se referă la atribuţiile
Consiliului în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (cap. VI).
În baza cap. VI din Chartă se desfăsoară operaţiuni de menţinere a
păcii sub mandat O.N.U., ori numai autorizate de această organizaţie.
A doua direcţie se referă la atribuţiile Consiliului în cadrul acţiunilor
ce pot fi întreprinse în caz de ameninţări contra păcii, violări ale ei şi
acte de agresiune. Acestea implică şi aplicarea unor măsuri de
constrângere fără folosirea forţei armate şi cu folosirea forţelor
armate ( cap.VII ) . În baza prevederilor cap. VII se desfăşoară acţiunile
de impunere a păcii. Prima acţiune de acest sens a fost iniţiată de
Consiliul de Securitate în anul 1950 împotriva R.P.D. Coreea, ca
urmare a conflictului cu Coreea de Sud. Alte acţiuni similare au fost
întreprinse în anii 1990-1991 împotriva Irakului prin operaţiile Desert
Shield şi Desert Storm .
Ultima direcţie a atribuţiilor Consiliului de Securitate, cuprinde
raporturile dintre O.N.U. şi organizaţiile sau acordurile regionale având
ca obiect menţinerea păcii şi securităţii internaţionale într-o anumită
zonă geografică (cap.VIII). În acesată categorie se înscrie, spre
exemplu, operaţiunea întreprinsă împotriva sârbilor bosniaci din anul
1995 desfăşurată cu autorizaţia O.N.U. şi sub mandatul acesteia, dar
executată de o organizaţie regională, NATO.
În afara funcţiilor privind direct menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, Charta a conferit Consiliului de Securitate mai multe
atribuţii adiţionale. Consiliului i s-a incredinţat îndeplinirea cu ajutorul
Consiliului de Tutelă a funcţiilor O.N.U., referitoare la zonele strategice. 33
Acestea .sunt .teritorii din Oceanul Pacific sub mandat japonez şi trecute
în 1947 sub tutela S.U.A..
Referitor la funcţionarea organizaţiei, Consiliul are atribuţia de
a face recomandări cu privire la admiterea de noi state. De
asemenea poate cere suspendarea unui membru împotriva căruia
întreprinde o acţiune de constrângere şi de excludere a celui care a
încălcat sistematic principiile Chartei. Numirea secretarului general de
către Adunarea Generală se face la recomnadarea Consiliului de
Securitate.
Consiliul de Securitate are şi funcţii referitoare la Curtea
Intrenaţională de Justitie, alege judecătorii acesteia care se face separat
şi de către Adunarea Generală. De asemenea adoptă recomandări
sau măsuri pentru executarea hotărârilor care nu sunt aduse la
îndeplinire de catre o parte în litigiu şi recomandă Adunării
Generale condiţiile necesare aderării la statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie a statelor membre O.N.U..
Consiliul de Securitate este astfel organizat încat să-şi poată
exercita funcţiile în permanenţă prin reprezentanţii statelor membre
existenţi la sediul organizaţei din New York. Acest organism se poate
reuni, dacă consideră util, în orice alt loc decât la sediu. Astfel în 1972, el
a ţinut o sesiune la Addis Abeba, iar în 1973 la Ciudad de Panama . În
structura Consiliului de Securitate se află organe subsidiare cu
caracter permanent : comitetul de experţi pentru studierea problemelor
de procedură; comitetul pentru admiterea de noi membri, comitetul
militar, comitetul pentru operaţiuni de menţinere a păcii. Toate aceste
comitete au ca scop rezolvarea problemelor complexe care au apărut în
cadrul comunităţii internaţionale.
Un aspect important al procedurii Consiliului de Securitate
constă în sistemul de votare. Referitor la acest aspect Charta conţine mai 34
multe precizări. Astfel, fiecare membru al Consiliului de Securitate
dispune de un vot. Hotărârile Consiliului de Securitate în problemele
de procedură vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri. Hotărârile
Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi luate cu
votul afirmativ a 9 membri în care sunt cuprinse voturile tuturor
membrilor permanenţi. Se mai precizează în Chartă că în cazul în care
un stat membru al Consilului este parte într-un difered supus acestuia, el
se va abţine de la vot. Abţinerea de la vot a unui membru permanet nu
este echivalent cu un vot negativ, hotărârea adoptată fiind valabilă .
Deci, Charta stabileşte principiul unanimităţii marilor puteri, în Consiliul
de Securitate pentru problemele de fond pe care acesta este chemat să le
rezolve. Astfel încât un membru permanent, prin votul său negativ, aşa
numitul veto poate bloca orice hotărâre de fond a Consiliului de
Securitate, inclusiv cele privind întreprinderea unei acţiuni în caz de
violare a păcii şi a actelor de agresiune. Dacă între membrii Consiliului
de Securitate există neînţelegeri cu privire la determinarea caracterului
de fond sau de procedură a unei probleme, se cere un vot care să includă
pe cel al membrilor permanenţi. În lumina ultimelor evenimente
desfăşurate mai cu seamă în jurul invadării Irakului, începutul
mileniului III găseste, însă Consiliul de Securitate mai divizat ca
niciodată.
Consiliul Economic şi Social este al treilea organism principal al
O.N.U.. El a fost instituit prin Chartă pentru îndeplinirea funcţiilor în
domeniul cooperării economice si sociale, cuprinzând şi cooperarea în
domeniul sanitar. De asemenea coordonează activitatea instituţiilor sale
specializate şi a altor organisme din sistemul O.N.U.. Cele mai
importante sunt : Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare însărcinate în
principal să favorizeze cooperarea economică şi monetară între state. 35
F.A.O. trebuie printre altele să ajute statele membre să ridice
nivelul de trai al locuitorilor. La rândul său U.N.E.S.C.O. întelege să
contribuie la menţinerea păcii şi securitătii, consolidând prin educaţie,
ştiinţă şi cultură colaborarea între naţiuni cu scopul de a asigura
respectul universal al justiţiei, al drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale ale tuturor ³.
Consiliul Economic şi Social este compus, la început de mileniu
III din 61 de state membre, dintre care o treime este aleasă de Adunarea
Generală pe o durată de trei ani, cu dreptul ca fiecare stat al cărui mandat
a expirat să fie reales după aceasta. Deciziile sunt adoptate prin
majoritatea simplă a membrilor votanţi, sesiunile fiind organizate în
fiecare an în luna iulie la Geneva şi New York.
Funcţiile E.C.O.S.O.C. sunt stabilite în art.62-66 din Charta
O.N.U. Aceste funcţii pot fi împărţite în mai multe categorii. O primă
categorie este reprezentată de funcţiile îndeplinite în cadrul Consilului :
studii, rapoarte şi recomandări în problemele cooperării economice,
sociale, culturale, educative şi sanitare. Face recomandări în scopul de a
promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Elaborează proiecte de convenţii în domenii de
competenţă ş a, spre a fi supuse Adunării Generale şi convoacă
conferinţe internaţionale în acele domenii.
O a doua categorie de funcţii se referă la instituţiile
specializate : încheierea de acorduri în care să se prevadă condiţiile prin
care acestea vor fi legate de organizaţie, acordurile urmând a fi supuse
aprobării Adunării Generale. De asemenea coordonează activitatea
acestor instituţii, folosind în acest scop consultări ori recomandări
adresate lor, Adunării Generale şi statelor membre.
A treia categorie de funcţii se referă la activitatea organelor
principale ale O.N.U. : informaţii şi sprijin acordate la cererea 36
Consiliului de Securitate, acordarea de sprijin Consiliului de Tutelă
în probleme de competenţa E.C.O.S.O.C. Ultima categorie de funcţii se
referă la îndeplinirea de servicii , cu aprobarea Adunării Generale şi la
cererea membrilor organizaţiei sau a instituţiilor specializate. Acestă
funcţie se concretizează în variate programe de asistenţă tehnică în
domenii diverse, destinate în primul rând ţărilor în curs de
dezvoltare.
Organele subsidiare ale E.C.O.S.O.C. sunt comisii în domeniul
economic şi social, ca şi pentru încurajarea drepturilor omului.
Numărul acestor organe subsidiare a crescut pe măsură ce orientarea
E.C.O.S.O.C. în direcţia cooperării economice şi sociale a devenit tot
mai pregnantă. Unele dintre comisii au un caracter tehnic sau
funcţional, în timp ce altele au un caracter regional. Cele mai importante
sunt : Comsia O.N.U. pentru drepturilor omului, comsia pentru
statistică, comisia pentru populaţie, comisia pentru combaterea
traficului, consumului şi abuzului de stupefiante, comisia pentru
resurse naturale.
Un rol deosebit în sistemul de legătură dintre O.N.U. şi alte
organizaţii internaţionale îl are U.N.C.T.A.D (Conferinta Natiunilor
Unite Pentru Comerţ şi Dezvoltare). Astfel o serie de atribuţii ale
E.C.O.S.O.C au trecut în sarcina acestui nou organism al Adunării
Generale a O.N.U..
Consiliul de Tutela este un organism care ajută la îndeplinirea
funcţiilor O.N.U. în privinţa sistemului de tutelă. Acesta păstrează în
esenţă ideea de a da teritorii în administrarea unor state membre având
anumite trăsături pozitive în comparaţie cu mandatele încredinţate de
Societatea Naţiunilor.
Charta dă atribuţii largi organizaţiei în ceea ce priveşte
controlul asupra sistemului şi subliniază că finalitatea sa este de a 37
favoriza ,, progresul politic, economic şi social al populaţiilor din
teritoriile puse sub tutelă şi evolutia lor progresivă spre autoguvernare
sau independenţă ¹°. Consiliul de Tutelă are în compunerea sa state
indicate expres de Chartă şi anume : membrii organizaţiei care
administrează teritorii sub tutelă şi membrii permanenţi ai Consiliului
de Securitate, ce nu administrează asemenea teritorii. La acestea se
adaugă un număr de state alese pe o perioadă de trei ani de Adunarea
Generală, în asa fel ca în Consiliu sa fie reprezentate în mod egal
statele membre administrante şi cele neadministrante. Fiecare membru
al Consiliului de Tutelă are un singur reprezentat şi un singur vot.
Funcţia de supraveghere a aplicării sistemului de tutelă, conform
obiectivelor stabilite în Chartă, revine Adunării Generale şi sub
supravegherea acesteia, Consilului de Tutelă.
Acesta este împuternicit să : examineze rapoartele prezentate de
autoritatea administrativă, să primească petiţii de la persoane şi
organizaţii din teritoriile sub tutelă şi să le examineze. De asemenea se
consultă cu autoritatea administrativă şi organizează vizite periodice în
teritoriile sub tutelă, la date fixate de acord cu autoritatea
administrativă.
Întrucât începând cu anul 1960 a avut loc o reducere drastică a
numărului teritoriilor sub tutelă, Consiliul de Tutelă este singurul
organism principal prevăzut în Chartă a cărui existenţă a devenit în
cea mai mare măsura un anacronism. De aceea în anul 1994, Secretarul
General O.N.U., Boutros Boutros Ghali a recomandat în raportul său
anual asupra activităţii organizaţiei ca Adunarea Generală să treacă la
eliminarea treptată a acestui organism.
Curtea Internaţională de Justiţie este organismul principal
judiciar al O.N.U., al cărui statut, parte integrantă din Chartă,
reproduce cu puţine modificări statutul Curţii Permanente de Justiţie 38
creată sub egida Societăţii Naţiunilor. Totuşi Curtea Internaţională de
Justiţie a fost considerată la San Francisco ca fiind o instanţă
judiciară nouă. Charta stabileşte că toţi membri O.N.U sunt părţi la
statutul Curţii. Pot deveni însă părţi la statut şi state nemembre, cum
este cazul Elveţiei. Statele parte într-un litigiu supus Curţii sunt obligate
să se conformeze hotărârii ei. Dacă nu o respectă, Consiliul de
Securitate, la cererea celelaltei părţi, va face recomandări sau va examina
măsurile pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii. Statutul Curţii care
conţine dispoziţii în legătură cu organizarea, competenţa şi funcţionarea
acesteia este completat de un regulament de procedură.
Curtea Internaţională de Justiţie este compusă din 15
judecători aleşi indiferent de naţionalitate, dintre persoanele cu înalte
calităţi morale. De asemenea ei îndeplinesc condiţiile cerute în ţările lor
spre a fi numiţi în funcţiile cele mai înalte sau au o competenţă
recunoscută în dreptul internaţional. În componenţa Curţii nu pot intra
doi cetăţeni ai aceluiaşi stat. Judecătorii sunt aleşi atât de Adunarea
Generală cât şi de Consiliul de Securitate. Sunt aleşi cei care
întrunesc : majoritatea absolută de votare, fără a se aplica ca în
Consiliul de Securitate, principiul unanimităţii.
Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care
acestea cad de acord să i le supună. Spre deosebire de justiţia internă,
justiţia internaţională are un caracter faculativ sau voluntar, neexistând
deocamdată un mecanism de urmărire a aplicării hotărârilor Curţii.
Totuşi Consiliul de Securitate poate lua unele măsuri coercitive, dacă
consideră că în cazurile în speţă sunt aplicabile prevederile cap. VII
sau VIII din Chartă. Respectiv, este vorba de acţiuni în caz de
ameninţări împotriva păcii, de violări ale păcii şi de acte de
agresiune şi acorduri regionale.
39
În statutul Curţii există o prevedere în temeiul căreia statele pot
declara ca acceptă să supună Curţii orice diferende cu caracter
juridic, recunoscând juridicţia obligatorie a Curţii pentru asemenea
diferende. În afară de această funcţie, care se îndeplineşte după o
procedură judiciară similară cu cea a tribunalelor interne, Curtea dă
avize consultative, în care îşi exprimă opinia într-o problemă de drept
privind aplicare Chartei şi funcţionarea organismelor O.N.U..
Privind retrospectiv activitatea Curţii Internaţionale de
Justiţie, se constată că acesta nu a jucat rolul intenţionat de Chartă în
sistemul organismelor principale ale O.N.U.. Încă nu s-a ajuns ca
acest organism să dobândească caracterul de universalitate dorit de
autorii Chartei.
Secretariatul este compus după cum arată Charta, din secretarul
general şi personalul necesar organizaţiei. Secretarul general este
numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de
Securitate pe o perioadă de 5 ani, putând fi reales pentru încă un al
doilea mandat. Personalul secretariatului este numit de secretarul
general. Secretarul general este cel mai înalt funcţionar administrativ
al organizaţiei. În această calitate el va participa la toate şedintele
celorlalte organisme principale, va îndeplini orice alte funcţii ce-i
sunt încredinţate de aceste organisme şi va întocmi spre a-l înainta
Adunării Generale, raportul anual asupra activităţii organizaţiei. Aşadar
secretarul general este investit de către Chartă cu atribuţii
administrative şi executive. Primul Secretar General al O.N.U. a fost
norvegianul Trygve Lie ¹¹.
Practica O.N.U. împarte atribuţiile secretarului general în mai
multe categorii. Prima categorie este alcătuită din funcţiile administrative
şi executive de ordin general. Sunt cuprinse aici atribuţiile secretarului
general în legătură cu sesiunile organismele Naţiunilor Unite. Astfel 40
este redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor şi sedinţelor,
examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personal şi serviciile
necesare. O serie de funcţii însemnate de aceeaşi natură sunt îndeplinite
de secretarul general în privinţa coordonării sesiunilor, inclusiv
coordonarea activităţii O.N.U. cu cea a instituţiilor specializate.
Secretarului general îi sunt încredinţate prin Chartă atribuţii de
înregistrare a tuturor tratatelor încheiate de statele membre. De asemenea
printr-un regulament adoptat ulterior în legătură cu această înregistrare
întocmeşte un repertoriu pentru acordurile încheiate de O.N.U. şi
instituţiile specializate, asigurând şi publicarea lor într-o colectie a
O.N.U..
Printre funcţiile tehnice ale secretarului general sunt incluse
operaţiile pentru culegerea de informaţii şi elaborarea de studii,
asistenţă în chestiuni procedurale date la şedinţele organismelor
O.N.U., precum şi redactarea documentelor şi asistenţă juridică.
Secretarul general are şi atribuţii în domeniul financiar. El
pregăteşte prevederile bugetare pe care le supune statelor membre şi
Comitetului consultativ pentru programe administrative şi bugetare. El face
expuneri în faţa Comitetului Adunării Generale pentru probleme
administrative şi bugetare.
După adoptarea bugetului, controlează utilizarea fondurilor,
administrează bugetul, ordonă plăţi, primeşte contribuţii voluntare şi este
depozitarul fondurilor organizaţiei.
Personalul Secretariatului este numit de secretarul general,
conform regulilor stabilite de Adunarea Generală, pe baza criterilor de
competenţă şi integritate, precum şi pe baza unei repartiţii geografice
echitabile. Membrii Secretariatului împuterniciţi în acest scop îndeplinesc
atribuţii de reprezentare a O.N.U. în raporturile cu statele membre, cu
instituţiile specializate şi alte organizaţii şi conferinţe internaţionale.41
Pe lângă cele şase organisme principale există numeroase
organizaţii internaţionale care au atribuţii în domeniul politic, social,
economic, educativ, sanitar, cultural, percum şi în alte domenii. Ele
formează sistemul şi structura Naţiunilor Unite şi au rolul de a
eficientiza activitatea O.N.U. pentru a rezolva cât mai rapid orice criză
apărută în relaţiile internaţionale.
42
CAPITOLUL IV
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE ÎN
CONTEMPORANEITATE
ŞI ÎN PERSPECTIVĂ
1. CARACTERISTICI ALE EVOLUŢIEI ORGANIZAŢIEI
NAŢIUNILOR UNITE ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ
Principala provocare căruia Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie
săi facă faţă în contemporaneitate este adaptarea la noile realităţi
specifice unei lumi care tinde către globalizare. Aceasta face necesar
reformarea organizaţiei care să servească mai bine eforturilor de găsire
a unei soluţii mai eficiente la sfidările comune, vechi şi noi. Întro lume
dominată de fenomenul de creştere a interacţiunii la nivelul
comunităţilor şi al indivizilor, organizaţia mondială nu poate să rămână
pasivă faţă de situaţia cetăţenilor planetei.
Pentru a răspunde provocărilor generate de tranziţia către o lume
globală, devine din ce îm ce mai pregnantă necesitatea de implicare şi a
altor factori importanţi din societate. Aici o contribuţie esenţială şi
valoroasă ar putea să revină societăţii civile, parlamentelor, sectorului
privat, societăţilor academice, autorităţilor locale, şa.
Problema dezvoltării şi eradicării sărăciei este abordată în
contextul mai larg al gestionării dimensiunilor multiple ale conceptului
de securitate umană, fiind considerată ca necesară revitalizare rolului
Adunării Generale şi al Consiliului Economic şi Social. Activitatea
acestor organisme este concentrată cum sa mai spus, asupra atenuării 43
efectelor umane negative din lumea contemporană. Din această
perspectivă este acordată o importanţă centrală eradicării sărăciei,
protejării mediului înconjurător, anularea datoriei externe a statelor care
au datorii mari, asigurarea accesului liber pe pieţe a produselor din ţările
sărace şi în general, creşterea asistenţei internaţionale pentru aceste
state.
Explozia fenomenului foametei şi sărăciei găseşte pe plan social o
lume în general nepregătită. De aceea sunt necesare măsuri grabnice
pentru a reduce şi a pune capăt stării de ignoranţă, de sărăcie, care
afectează milioane de copii şi bătrâni. Accentul trebuie pus pe găsirea
unor modalităţi de rezolvare a problemei datoriei externe a statelor în
curs de dezvoltare, fără de care revitalizarea economiei mondiale nu
este posibilă. În paralel, se impune o politică nouă, de liberalizare a
schimburilor economice dintre state. Promovarea unor relaţii economice
largi sunt necesare pentru dezvoltarea tuturor în avantajul tuturor ¹.
Rezolvarea problemei foametei este importantă pentru societatea
contemporană, deoarece numărul victimelor acestui flagel îl depăşeşte
cu mult pe cel al războaielor şi conflictelor care au avut loc dea lungul
timpului pe pământ.
Pe de altă parte sunt necesare eforturi vizând găsirea unor
mecanisme care să permită o implicare activă a O.N.U. pentru
asigurarea respectării drepturilor omului, a principiilor dreptului
umanitar internaţional, democraţiei şi bunei guvernări. Protejarea
persoanelor vulnerabile şi a populaţiei civile care suportă consecinţele
dezastrelor naturale, genocid, conflictelor armate reprezintă o prioritate
în cadrul reformei O.N.U. şi a structurilor sale.
O.N.U. trebuie săşi desfăşoare activitatea potrivit Chartei şi să
impună tuturor statelor membre să o respecte. Organizaţia nu trebuie
folosită drept paravan al unor acţiuni nehotărâte în Consiliul de 44
Securitate sau în alte organisme. Astfel în problema terorismului
O.N.U. trebuie să recomande fiecărui stat să includă în legislaţia penală
a unor măsuri de reprimare a faptelor de terorism. Dar o deosebită
importanţă trebuie să aibă acţiunile de prevenire şi mai puţin cele
represive, deoarece răul trebuie prevenit înainte de a se produce ². Sa
observat clar că împotriva terorismului, nici un stat oricât de puternic nu
poate să se apere eficient singur. Terorismul, sub toate manifestările
sale, tindă să devină prin implicaţiile sale o crimă împotriva întregii
umanităţi.
În contextul internaţional în care evenimentele evoluează foarte
rapid există anumite state şi organizaţii, ca N.A.T.O., care evidenţiază
puncte de vedere contrarii O.N.U.. Aceasta, deoarece potrivit Chartei ,,
O.N.U. este singura organizaţie cu vocaţie universală răspunzătoare cu
securitatea internaţională şi pacea lumii ³. Comunitatea mondială este
tot mai preocupată de concurenţa dintre N.A.T.O şi O.N.U.. Fostul
secretar general N.A.T.O., Manfred Worner cu ocazia războiului din
Golf desfăşurat în anul 1991, a declarat: ,, Esenţialmente N.A.TO. sa
hotărât să sprijine Naţiunile Unite“ . Declaraţia sa făcut ca şi când
membrii N.A.T.O. nu ar fi membri O.N.U., ci ai unei organizaţii
mondiale numite N.A.T.O.
Din păcate în ultimul timp exercitarea puterii militare a unor state
N.A.T.O. serveşte mai puţin la rezolvarea marilor probleme mondiale,
rămânând mai degrabă un mijloc de demonstrare a propriei capacităţi
militare.
45
2. REFOMA SISTEMULUI OPERAŢIUNILOR DE MENŢINERE
A PĂCII
Secretarul general Kofi Annan a luat în anul 1997 unele măsuri
pentru îmbunătăţirea funcţionării O.N.U. şi continuarii refomelor
începute de predecesorii săi. Prima măsură a fost luată în ianuarie 1997
când treizeci de departamente ale O.N.U., fonduri şi programe, au
fost grupate în patru departamente de activitate : pacea şi securitatea,
afaceri umanitare, dezvoltare şi afaceri economice şi sociale. Un
Comitet Executiv a fost înfiinţat să coordoneze activitatea fiecărui
departament.
În anul 1999 Secretarul general a cerut statelor membre şi
funcţionarilor civili internaţionali să întreprindă acţiuni mai energice
pentru ca eşecuri precum genocidul din Rwanda din 1994 şi căderea
oraşului Srebenica din anul 1995 să nu se mai repete. Astfel, la 21
august 2000 printr-o scrisoare adresată preşedintelui Adunării Generale
a O.N.U. şi preşedintelui Consiliului de Securitate Secretarul general
Kofi Annan a lansat un Program de reformă a sistemului operaţiunilor
de menţinere a păcii. Programul are la bază raporul întocmit de un grup
de experţi conduşi de fostul ministru de externe algerian, Lakhdar
Brahimi.
Raportul bine realizat, a fost lansat într-un context politic
faborabil : ,,Summitul Mileniului“. Acesta s-a desfăşurat la New
York între 6 şi 8 septembrie 2000 a adoptat, prin cei 147 de şefi de
stat şi guverne, Declaraţia Mileniului. Ea reprezintă un document de o
importanţă covârşitoare care jalonează direcţiile principale de acţiune în
vederea întăriri rolului O.N.U. ca mecanism central pentru gestionarea
colectivă a relaţiilor internaţionale. Structurată pe 8 capitole,
Declaraţia reprezintă platforma de acţiune în secolul XXI, fiind 46
reafirmat în context, ataşamentul faţă de O.N.U., Chartă şi
Declaraţia universală a drepturilor omului. Cele şase valori
fundamentale considerate esenţiale pentru relaţiile internaţionale în
noul mileniu sunt : multilateralismul; libertatea; egalitatea;
solidaritatea; toleranţa şi respectul pentru natură. Este sublinată
necesitatea ca fenomenul globalizării să devină un factor de progres
pentru toate statele din lume.
Raportul Brahimi, prefigurează un program complex de reformă,
menit să transforme operaţiunile de menţinere a păcii. Acestea, dintr-o
activitate cu caracter provizoriu, desfaşurată la limita minimă a
resurselor şi cu o organizare precară, într-o funcţie principală a O.N.U.,
îndeplinită în condiţii de coerenţă organizatorică şi eficienţă.
Situaţia financiară precară a Naţiunilor Unite, care rezultă din
neplata cotizaţiilor, reprezintă un pericol pentru buna funcţionare a
organizaţiei . Pentru creşterea eficienţei se are în vedere
instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de
asistenţă a statelor implicate în conflict pentru a trece de la starea
conflictuală la pace. Aceste proceduri cuprind prevenirea crizelor,
operaţiunile de menţinere a păcii şi operaţiunile de consolidare a păcii.
Raportul propune organizarea de misiuni de pace eficiente, cu
mijloace adecvate capabile să-şi îndeplineascâ mandatul cu succes. Sunt
proiectate mecanisme pentru desfăşurarea rapidă a forţelor de pace,
astfel încât să se intervină oportun şi să se prevină reizbucnire
conflictului armat. De asemenea, este prevăzut restructurarea şi mărirea
aparatului Secertariatului , în special a Departamentului pentru
Operaţiuni de Menţinerea Păcii, pentru a-l face apt să conducă eficient
operaţiunile de pace. Se urmăreşte modificarea sistemului şi
procedurilor logistice de achiziţii şi finanţare pentru a permite
desfăşurarea rapidă a forţelor în zona noi misiuni. Statele membre 47
O.N.U. sunt solicitate să constituie brigăzi multinaţionale şi să
pregătească specialişti şi forţe pentru desfăşurarea rapidă în baza
aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu forţe vor fi
invitate pentru consultări în Consiliul de Securitate, pe durata
pregătirii mandatului sau când apare necesitatea modificării mandatului.
Rapotul depinde de două elemente principale. Primul se referă la
voinţa politică a statelor membre, iar al doilea urmărşte disponibilitatea
de a aloca resursele necesare pentru transfomarea sistemului
operaţiunilor de menţinere a păcii.
Adunarea Generală a răspuns pozitiv, aprobând o creştere cu
50% în conducerea Departamentului pentru Operaţiunile de
Menţinere a Păcii şi aproape 150 de milioane de dolari pentru
echiparea Bazei Logistice a Naţiunilor Unite de la Brindisi din Italia .
Pentru a furniza o mai mare flexibilitate în administrare şi logistică
Secretariatul a încredinţat o autoritate mai mare factorilor de decizie de
la nivel local.
După evenimentele din 11 septembrie 2001 şi continuând cu
căderea regimului taliban din Afganistan, comunitatea internaţională s-a
întors spre Naţiunile Unite pentru găsirea unei soluţii politice.
Secretarul general l-a numit pe Lakhdar Brahimi să realizeze prima
planificare şi dezvoltare a noilor operaţiuni de menţinere a păcii de la
prezenterea raportului său. În acord cu scrisoarea şi spiritul acestui
raport, Secretarul general a propus Consiliului de Securitate
recomandări clare asupra modalităţilor prin care Naţiunile Unite ar
putea răspunde oricărei provocări. În locul desfăşurării Căştilor
Albastre, a propus ca rolul central să îl aibă Naţiunile Unite şi punerea
în aplicare a unor Misiuni de Asistenţă. Aşa s-a întâmplat în
Afganistan, unde Misiunea de Asistenţă a Naţiunilor Unite
48
( U.N.A.M.A), a reuşit să integreze politic această ţară, zguduită de
lupte civile şi să coordoneze eforturile umanitare.
Noua strategie şi doctrină a operaţiunilor de pace a fost aplicată în
Administraţia Tranzitorie din Timorul de Est (U.N.T.A.E.T.), care şi-a
încheiat cu succes mandatul pentru independenţa Timorului de Est. De
asemenea, această doctrină a fost aplicată în Sierra Leone
(U.N.A.M.S.I.L.), unde a ajutat la realizarea bazei pentru încetarea
ostilităţilor şi pentru dezarmarea şi demobilizare a peste 47.000 de
luptători rebeli. Astfel, implicarea O.N.U. în lume s-ar putea spune a
contribuit la rezolvarea unor crize care ar fi putut produce numeroase
victime şi complicaţii în relaţiile internaţionale.
49
3. REFORMA CONSILIULUI DE SECURITATE
Pentru a răspunde provocării generate de tranziţia către o lume
globală devine, din ce în ce mai pregnantă necesitatea unei reforme a
Consiliului de Securitate şi a modalităţilor de adoptare a rezoluţiilor.
Reforma Consiliului de Securitate are un caracter deosebit de
important în cadrul efortului general de adaptare a organizaţiei la
noile realităţi ale secolului XXI. Propunerile avansate deja ar putea să
schimbe anumite prevederi din conceptul original care a stat la baza
Chartei O.N.U., care urmărea acordarea unui statut special celor 5 mari
puteri învingătoare în cel de al doilea război mondial în ceea ce priveşte
luarea deciziilor politice referitoare la pacea şi securitatea în lume .
Reforma O.N.U. nu ar fi completă fără o reformă a
Consiliului de Securitate, inclusiv a dreptului de veto, care ar trebui să
facă acest organism mai transparent, mai democratic şi mai
reprezentativ.
La nivelul O.N.U. încă din 1993 s-a constituit un grup de
lucru, cu participare tuturor statelor interesate în creşterea rolului acestei
organizaţii ca forum mondial responsabil şi eficient. Se încearcă
găsirea unei soluţii-pachet care să includă, atât schimbarea compoziţiei ,
cât şi a mecanismului decizional şi a metodelor de lucru. În cazul
acestora din urmă au fost înregistrate unele progrese modeste,
acceptându-se ca lucrările Consiliului de Securitate să fie într-o mai
mare măsură deschise în vederea creşterii transparenţei activităţii
acestuia, a unei mai bune comunicări cu statele membre.
Configuraţia actuală a Consiliului de Securitate este acordată de
Charta O.N.U. şi amendamentele aduse în anul 1963 art. 23 şi 27.
Potrivit art. 23 Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri, 5 50
fiind permanenţi, desemnaţi prin Chartă : China, Franţa, Rusia ( care-i
succede fostei U.R.S.S. ), Marea Britanie şi S.U.A, iar cei 10 membri
nepermanenţi sunt aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de 2 ani
. Consiliul de Securitate adoptă hotărâri în problemele de fond cu
votul afirmativ a 9 membri printre care voturile concordante ale
membrilor permanenţi. ( art. 27 din Chartă ) ³.
Există o opinie majoritară potrivit căreia numărul de membri
trebuie mărit, dar reforma acestui organism important nu se poate limita
numai la aspectul numeric.
În esenţă cei cinci membri permanenţi ( S.U.A., Marea Britanie,
Franţa, China şi Rusia ), nu sunt dispuşi să accepte schimbări ale
statutului lor special şi refuză discuţii vizând limitarea sau eliminarea
dreptului de veto. Aceste ţări sunt însă de acord cu o anumită creştere a
numărului membrilor permanenţi care să includă ţări în curs de
dezvoltare din Africa, Asia şi America Latină, ca şi pe Japonia şi
Germania, ca ţări puternic industrializate. De asemenea sunt de acord cu
creşterea numărului membrilor nepermanenţi, fără ca să se afecteze
eficienţa lucrărilor.
În paralel, se conturează din ce în ce mai clar un curent majoritar
care susţine creşterea numărului ambelor categorii de membri prin
soluţii negociate.
Au fost avansate numeroase propuneri între care se remarcă ideea
creşterii
numărului de membri ai Consiliului de Securitate până la 24-25, între
care 5 noi membri permanenţi şi 4-5 nepermanenţi. În acest context se
observă activitatea deosebit de intensă a Germaniei, Japoniei, Braziliei,
Indiei, Nigeriei şi Africii de Sud, ţări care aspiră la calitatea de membru
permanent. Efortul lor este susţinut de state cunoscute pentru atitudinea
lor tradiţională, de mediere la O.N.U., cum ar fi : Belgia, Irlanda, 51
Australia. Ultimul stat a propus ca, în Consiliul de Securitate să fie
admişi 5 noi membri permanenţi.
În timpul consultărilor, o parte din state au avansat propuneri care
urmăresc limitări ale situaţilor de aplicare a dreptului de veto, fără
necesitatea amendării Chartei.
Un alt curent de reformă este promovat de state cu pondere
economică şi politică, dar care nu au suficientă influenţă încât să poată
aspira la calitatea de membru permanent. Aceste state ( Italia, Spania,
Turcia, Mexic, Pakistan, Republica Coreea, Noua Zeelandă, Egipt şi
Argentina ) se opun lărgirii componenţei permanente a Consiliului de
Securitate. Ceea ce se doreşte este o creştere a numărului membrilor
nepermanenţi, precum şi o limitare, în perspectiva abolirii finale a
dreptului de veto.
Creşterea numărului de membri permanenţi şi nepermanenţi, ca şi
limitarea dreptului de veto sau abolirea lui reprezintă curentele de
opinie prin care se urmăreşte reformarea Consiliului de Securitate. Una
din cele două variante sau combinarea lor, reprezintă modul prin care
Consiliul de Securitate va evolua în secolul XXI. Esenţial este ca acest
organism să adopte cele mai bune soluţii pentru rezolvarea crizelor ce
vor apărea în relaţiile internaţionale.
52
4. TENDINŢE ÎN ACTIVITATEA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR
UNITE
Ca răspuns la provocarea reprezentată de gestionarea problemelor
unei societăţi în curs de globalizare, Organizaţia Naţiunilor Unite a
evoluat treptat, fiind în prezent un complex de instituţii politice.
Organizaţia mondială se bazează pe organizaţii neguvernamentale
pentru a finanţa unele dintre programele pe care le iniţiază. Însă aceste
organizaţii neguvernamentale nu se situează sub autoritatea şi controlul
său. Implicarea lor face ca limita dintre funcţiile organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale şi neguvernamentale să devină
foarte neclară. Exemple în acest sens pot fi Fondul Naţiunilor Unite
pentru Copii ( U.N.I.C.E.F. ), Fondul Naţiunilor Unite pentru
Populaţie şi Universitatea Naţiunilor Unite. Toate acest organizaţii
utilizează fonduri asigurate de diverse organizaţii neguvernamentale.
Creşterea numărului de state membre O.N.U. şi a amplificării
activităţii acesteia s-a desfăşurat în paralel cu creşterea interdependenţei
ce se manifestă în relaţiile internaţionale după cel de al doilea război
mondial. În cadrul O.N.U., statele au înţeles în mod diferit modul de
îndeplinire a obiectivelor lor naţionale. Statele în curs de dezvoltare,
spre exemplu exploatând avantajul oferit de principiul un stat-un vot ce
guvernează activitatea Adunării Generale, încearcă să direcţioneze
activitatea O.N.U. spre acele domenii de activitate care pentru ele sunt
considerate cele mai importate.
Împotriva principiului un stat-un vot, prevăzut în Chartă, ca
aplicare a egalităţii suverane, s-au formulat de-a lungul timpului o serie
de critici. Astfel, s-a susţinut că nu ar fi echitabil şi realist ca un stat de
dimensiuni foarte mici să aibă aceeaşi putere de votare ca S.U.A.,
China, Rusia, Germania sau Japonia în Adunarea Generală. 53
Inegalitatea în fapt a statelor membre, sub aspectul întinderii teritoriale,
numărului populaţiei, puterii economice şi militare ar trebui să ducă la
adoptarea unui sistem de vot ponderat. S-au formulat diferite asemenea
sisteme de vot ponderat, luându-se drept criterii mărimea contribuţiilor
financiare, numărul populaţiei etc.. Unele dintre propunerile de acest fel
susţin transformarea Adunării Generale într-o adunare legislativă,
după modelul parlamentelor interne din ţările anglo-saxone.
Sistemul de vot ponderat, după mărimea contribuţiilor financiare,
este aplicat în cadrul Fondului Monetar Internaţional ( F.M.I. ),
Băncii Mondiale, cât şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare ( B.I.R.D. ). Acestea sunt instituţii specializate din cadrul
O.N.U., dar acest sistem este aplicat în mecanismul Uniunii Europene
unde criteriul este numărul populaţiei. Aplicat Adunării Generale,
votul ponderat ar însemna revizuirea Chartei şi subordonarea
organizaţiei unui grup de puteri.
În anii care au trecut de la constituirea O.N.U., ţările în curs de
dezvoltare au fost interesate în special de problemele decolonizării şi
dezvoltării economice, în timp ce marile puteri s-au implicat în
confruntarea din cadrul războiului rece şi strategiilor aferente acestei
confruntări. Această diferenţă de viziune s-a modificat odată cu
încetarea războiului rece. Deşi controlul exercitat asupra operaţiunilor
de menţinere a păcii executate sub mandat O.N.U. şi sprijinul acordat
organizaţiei nu mai divizează statele dezvoltate din Nord de cele din
Sud, diferenţele rămân încă mari. În zilele noastre ţările în curs de
dezvoltare continuă să opună rezistenţă statelor dezvoltate, în acelaşi
timp protestează faţă de faptul că statele dezvoltate ignoră nevoile lor.
Diferenţele de vederi între ţările în curs de dezvoltare şi cele
dezvoltate,, modul în care acestea percep priorităţile O.N.U. sunt foarte
evidente în dezbaterile ce au loc în cadrul organizaţiei. Controversa 54
actuală se centrează, aşadar pe modul în care statele membre ar trebui să
interpreteze prevederea din Chartă referitoare la cheltuielile
organizaţiei, în sensul că ele trebuie să fie stabilite pentru fiecare
membru în parte de către Adunarea Generală. Dar mecanismul prin
care se evaluează capacitatea de plată a fiecărui membru în parte este
destul de complicat. În linii mari evaluarea cuantumului contribuţiei
fiecărui stat este în strânsă corelaţie cu capacitatea sa de plată şi cu
produsul intern. Astfel S.U.A. care au cele mai mari resurse dintre
statele lumii contribuie cu 25% din buget. Acest procent este mai mic
decât contribuţia pe care o plăteau la înfiinţarea organizaţiei care era de
50% din buget. În acelaşi timp, zeci de state dintre cele mai sărace
contribuie cu minimum posibil, 0,01% din buget fiecare. Totuşi S.U.A.
rămân în continuare principalul contribuabil la bugetul organizaţiei.
Diferenţele de opinii referitoare la modul de stabilire a bugetului şi
a contribuţiilor diverselor state au existat întotdeauna, dar acestea s-au
amplificat în mod progresiv. Aceasta deoarece Adunarea Generală
stabileşte contribuţiile bazându-se pe votul majoritar. Dilema actuală
este că grupul de state care dispun de cele mai multe voturi, adică al
statelor în curs de dezvoltare, nu posedă resurse financiare, în timp ce
statele, care deţin aceste resurse nu deţin majoritatea voturilor. În
acelaşi timp, marile puteri s-au arătat îngrijorate de modul în care sunt
stabilite priorităţile organizaţiei, de eficienţa administraţiei şi de nivelul
în creştere al cheltuielilor. Statele bogate şi-au pus întrebarea dacă
formula de stabilire a contribuţiei fiecărui stat este corectă sau nu ? S-a
pus problema dacă nu cumva actuala procedură de stabilire a bugetului
şi a contribuţiei statelor nu asigură un sistem de taxare fără a asigura şi
o reprezentare proporţională echitabilă. Statele în curs de dezvoltare au
replicat argumentând că ,,marile puteri trebuie să-şi asume
55
responsabilităţi financiare proporţional cu bogăţia şi influenţa de care se
bucură″.
Disputa nu se referă numai la bani, ci în primul rând la diferenţa
de ierarhizare a voturilor şi la stabilirea modului în care se influenţează
politica statelor şi se reflectă sau nu în activitatea organizaţiei. Statele
mai sărace susţin că argumentul principal pentru stabilirea bugetului
Naţiunilor Unite trebuie să reprezinte nevoile reale la nivel global.
Principalii contribuabili însă susţin că, ,,nu sunt dispuşi să plătească
pentru programe care nu le aprobă“, fiind în general suficienţi de
circumspecţi la sumele pe care trebuie să le plătească. S.U.A., în mod
deosebit şi-au manifestat în mod ferm insatisfacţia cu privire la politica
financiară a Naţiunilor Unite, şi la începutul anilor 90, chiar au refuzat
să-şi plătească contribuţia având o datorie de 1,3 miliarde de dolari faţă
de bugetul Naţiunilor Unite. În răspuns la criza creată şi presiunea
exercitată asupra O.N.U., Secretarul general Kofi Annan a iniţiat
demararea unui program amplu. Acesta are ca obiective consolidarea
structurilor, reduceri de personal, eradicarea corupţiei şi a risipei de
fonduri si creşterea eficienţei manageriale.
Acestea fiind datele esenţiale ale problemelor O.N.U. în
contemporaneitate şi în perspectivă, rezultate din documentarea noastră,
viitorul Naţiunilor Unite rămâne oarecum nesigur. Între membrii
Adunării Generale se manifestă divergenţe majore referitoare la modul
în care este percepută reforma iniţiată de Secretarul general şi în
general, schimbările ce trebuie să aibă loc cadrul organizaţiei mondiale.
La toate acestea se adaugă împărţirea comunităţii internaţionale cu
prilejul celui de al doilea conflict din Irak soldat cu intervenţia militară
în această ţară de către S.U.A şi Anglia fapt neagreat de majoritatea
statelor şi neaprobat de O.N.U.. . Cea mai importantă ruptură a apărut în
56
Consiliulul de Securitate unde S.U.A. şi Marii Britanii li s-au opus
Franţa, Rusia şi China la care s-a adăugat Germania.
Sfârşitul războiului din Irak nu a adus mult aşteptata reconciliere
internaţională. Aceasta deoarece principala problemă o reprezintă
procesul de reconstrucţie şi administrarea Irakului, care a divizat fosta
alianţă. Astfel Tony Blair primul ministru al Angliei a insistat, că ,,este
nevoie de o rezoluţie O.N.U. pentru reglementarea procesului de
reconstrucţie, însă rolul rezervat organizaţiei este modest“.
O ipotetică şi totodată dramatică schimbare ar putea fi chiar
îndepărtarea S.U.A. de N.A.T.O. şi de Naţiunile Unite, două instituţii
construite după al doilea război mondial cu influenţa covârşitoare a
diplomaţiei americane, ceea ce ar adânci criza existentă. Cele două
instituţii lasă deciziile ultime în seama suveranităţilor naţionale ( prin
regula consensului în N.A.T.O. şi prin dreptul de veto în Consiliul de
Securitate ), creând un sistem minim de condiţionare.
În contextul internaţional actual, majoritatea celor ce sprijină
ideea continuării activităţii O.N.U. rămân optimişti, luând în
considerare atât promisiunile de reformă făcute de Secretarul general
Kofi Annan cât şi experienţa precedentelor crize prin care a trecut
O.N.U. de la înfiinţare până în prezent. Contribuţia deosebit de
importantă pe care Naţiunile Unite le-a adus şi continuă să o aducă la
pacea şi securitatea mondială, la dezvoltare şi progresul global, rămân
fapte de necontestat şi tot atâtea argumente în favoarea supravieţuirii
sale. Statele lumii au obligaţia morală de a continua să colaboreze
pentru a asigura popoarelor şi naţiunilor lor, ca şi umanităţii în întregul
său un viitor lipsit de pericolul unei noi conflagraţii, aşa cum iniţiatorii
O.N.U. s-au gândit în momentul semnării Chartei.
57
NOTE LA CAPITOLUL I
1. Mircea Maliţa, Teoria şi practica negocierilor, Editura Academiei,
1971 pag. 35.
2. Ion Bodunescu, Dan Romeo Bodunescu, Relaţii internaţionale-
problematici priorităţi pentru mileniul III, Editura Tipoalex, 2000, pag.
47.
3. Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor 1919 - 1929,
Editura Academiei, Bucureşti, 1998, pag. 44.
4. Ibidem.
5. Serge Berstein şi Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol. I, Editura
All, 1988, pag. 363.
6. Ibidem, pag 345.
7. Petre Bărbulesu, România la Societatea Naţiunilor ( 1929-1939 );
momente şi semnificaţii, Editura Politică, Bucureşti, 1975, pag. 19.
8. Ion Bodunescu, Drept internaţional public, Editura Hermes, 1999,
pag. 175.
9. Serge Berstein şi Pierre Milza, op. cit., vol. I, pag. 151.
10. Ion Bodunescu, op. cit., pag. 176.
11. Serge Berstein şi Pierre Milza, op. cit. vol. II, pag. 141.
12. Ion Bodunescu, op. cit., pag. 179.
13. Serge Berstein, op. cit., vol. II, pag. 142.
14. Petre Bărbulescu, op. cit., pag. 23.
15. Ion Bodunescu, op. cit., pag. 180.
58
NOTE LA CAPITOLUL II
1. Ion Bodunescu, Drept internaţional public, Editura Hermes, 1999,
pag.176.
2. Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura
Didactică şi Pedagogică, vol. I, 1981, pag. 252.
3. Mic dicţionar de relaţii internaţionale pentru tineret, Editura
Politică, 1988, pag. 380.
4. Mircea Maliţa, Teoria şi practica negocierilor, Bucureţi, 1971, pag,
35.
5. Mic dicţionar de relaţii internaţionale…, pag. 508.
6. Mic dicţionar diplomatic român, Editura, Politică, Bucureşti, 1976,
pag.177.
7. Ibidem, pag. 56.
8. Ibidem, pag. 54.
9. Mic dicţionar diplomatic român, pag. 180.
10. Ibidem, pag. 211.
59
NOTE LA CAPITOLUL III
1. Ion Bodunescu, Drept internaţional public, Editura Hermes,
1999, pag. 176.
2. Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura
Didactică şi Pedagogică, vol .I, 1981, pag. 25.
3. Mic dicţionar de relaţii internaţionale pentru tineret, Editura
Politică, 1988, pag. 380.
4. Mircea Maliţa, Teoria şi practica negocierilor, Bucureşti 1971,
pag. 35.
5. Mic dicţionar de relaţii internaţionale , pag. 508.
6. Mic dicţionar diplomatic român, Editura Politică, Bucureşti,
1967, pag. 177.
7. Ion Bodunescu, op. cit. , pag. 177.
8. Ibidem, pag. 56.
9. Ibidem, pag. 54.
10. Mic dicţionar diplomatic român, pag. 180.
11. Ibidem, pag. 211.
60
NOTE LA CAPITOLUL IV
1. Ion Bodunescu, Dam Romeo Bodunescu, Relaţii internaţionale,
Editura Tipoalex, 2000, pag. 80.
2. Ion Bodunescu, Terorismul-fenomen global, Casa Editorială Odeon,
Bucureşti, 1997, pag. 171.
3. Ion Bodunescu, Dan Romeo Bodunescu, op. cit., pag. 81.
4. Florian Gârz : N.A.T.O. : Globalizare sau dispariţie ? , Casa
Editorială Odeon, Bucureşti, 1995, pag. 177.
5. Recomandarea 1367( 1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, pag. 2.
6. U. N. Reform Dossier : 1997-20002
7. Ion Bodunescu, Drept internaţional public, Editura Hermes, 1999,
pag. 183.
8. Idem.
9. Idem.
61
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu,
Relaţii internaţionale în acte şi documente,vol. II, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,1976.
Mic dicţionar de relaţii internaţionale pentru tineret , Editura
Politică,1988 Recomandarea 1367 (1998) a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei.
U.N : Reform Dosiser: 1997-2002
Bărbulescu Petre, România la Societatea Naţiunilor (1929-1939) :
momente şi semnificaţii ,Editura Politică, Bucureşti, 1975
Bernstein Serge şi Milza Pierre, Istoria secolului XX, vol. I-III,Editura
All,1998.
Bodunescu Ion, Drept internaţional public, Editura Hermes, 1999.
Terorismul - fenomen global, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1997.
Bodunescu Ion, Dan Romeo Bodunescu, Relaţii internaţionale, Editura
Tipoalex, 2000.
Dragoman Ion şi Claudia Dragoman, Politica externă şi de securitate a
Uniunii Europene, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 2000.
Duculescu Victor, Necesitatea creşterii rolului O.N.U. în menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale şi adaptarea structurilor sale la
realităţile lumii contemporane, Revista română de drept, nr. 7 din 1973.
Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. I-III, Editura Militară,
1992.
Gârz Florian, N.A.T.O. : globalizarea sau dispariţie ? , Casa Editorială
Odeon, Bucureşti, 1995.
62
Geamănu Grigore, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică
şi Pedagogică, vol. II., 1981.
Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Editura
Academiei, Bucureşti, 1988.
Maliţa Mircea, Diplomaţia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1967.
Teoria şi practica negocierilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
Matei Gheorghe, Dezarmarea în contextul problemelor internaţionale
şi atitudinea României, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
Mătăsaru Aurel Preda, Neagresiunea, negocierea - o ecuaţie a păcii,
Editura Politică, Bucureşti, 1981.
Năstăsescu Ştefan, Suveranitatea şi dinamica relaţiilor internaţionale,
Editura Politică, 1976.
63
